Page 1

revista

punem în valoare creativitatea

Uşurinţa

vine odată cu primul pas. E ca şi viaţa şi moartea... trebuie doar să fii hotărât. Vorbind ne vin idei, cuvinte, apoi ne găsim pe noi, în proprile cuvinte, în oraşe, grădini, poate că regăsim totul şi nu mai suntem orfani.

“Eugen Ionescu

(n. 26 noiembrie 1909 - d. 28 martie 1994)

No7


Red actie , coordonator:

Alexandru Gabriel Ion editor:

Lucia Iluța autori:

Cătălin Mocodean Cristina Brînză Diana Pașc Iulia Marc Marius Indrieş Mirela Dana

Ramona Mărghidanu noie mbrie 2012


Din dorința de a deschide ochii lumii spre a vedea cât mai bine ce ne înconjoară, sperând că așa să putem înțelege mai bine ce suntem și de ce suntem, 21art.ro își propune să vă ofere „hrană pentru suflet”! Arta vindecă, arta salvează, arta poate fi un răspuns ce nu a fost găsit încă. Scopul nostru este de a promova cele șapte arte într-un nou mod axat pe calitate, cât mai prietenos. Dar cine crează arta? Un artist, desigur! Dacă vrei să te cunoască mai mulţi oameni, dacă eşti de părere că ceea ce faci tu merită promovat, atunci ia legătura cu noi şi cu siguranţă vei avea de câştigat! Suntem mereu în căutare de colaboratori! Cunoști un artist ce crezi c-ar merita promovat? Nu ezita! Scrie-ne despre el și poate vom lega o relație de colaborare pe viitor!

www.21art.ro contact@21art.ro


editorial

Poftă de artă

Uneori, îi invidiez pe oamenii temperaţi, echilibraţi (deşi, mă întreb dacă ei există cu adevărat sau dacă e doar o aparenţă ce ascunde acelaşi vârtej emoţional atât de familiar mie). Poate fi obositor să treci dintr-o extremă în alta, de la un lucru la altul, într-o goană nebună după… tot. Să vrei să simţi totul, să experimentezi totul, să te macine o curiozitate permanentă – şi toate astea să te epuizeze, să te facă apoi imun la orice! Dar să ştii că e doar un „restart”. Căci după perioade de apatie şi aparentă indiferenţă, te cuprinde foamea. Acea foame care te determină să mişti, să trăieşti, să creezi, să cauţi. Şi vrei să guşti din tot! Vrei să te hrăneşti cu toate cărţile aşezate atât de frumos pe rafturile prăfuite din bibliotecă. Îl cauţi cu privirea pe Sartre, căci ultima dată nu ai îndrăznit să îi frunzăreşti prin minte; te întrebi dacă vei mai suporta scrisul intens, de un grotesc frumos, al lui Marquez; în treacăt, scanezi titlurile semnate de Eliade, poate-poate descoperi unul al cărui mister nu l-ai devorat deja; cauţi apoi un autor al cărui nume nu îţi spune nimic, un autor bulgar, să zicem; îi observi pe ruşi şi le zâmbeşti ştrengar – le vine şi lor rândul. Azi, însă, alergi ca un apucat la raftul dedicat literaturii SF. Îl cauţi într-o veselie, amestecată cu disperare, pe Arthur C. Clarke. Iei în braţe nişte odisee delicioase, dar nu e de ajuns. Un joc cu mărgele de sticle te atrage şi, apoi, spre ieşire, te decizi să îl iei şi pe Sartre, totuşi, deşi vorbeşte despre greaţă. Un teanc de cărţi la braţ – poate te saturi de data asta. După ce devorezi câteva cărţi, te cuprinde foamea de filme şi muzică. Şi treci prin toate genurile posibile. De la comedii, la drame, la filme psihologice, la thriller. Filme cunoscute sau mai puţin cunoscute. Filme slab cotate sau chiar apreciate. Te pui pe vizionat şi seriale, poate măcar de ele te saturi. Dar fiecare film imbecil te face să îl vrei pe următorul, poate îl găseşti pe acela care va schimba o rotiţă în tine. Şi îl găseşti. Muzica... ei bine, e singura artă pe care o ţii aproape şi în perioadele tale urâte. Ai ascultat Everlast atât de mult timp, doar pentru că în simplitatea muzicii lui, ţi-a atins prea multe coarde sensibile, însă acum, acum vrei să variezi, să descoperi, să îţi găseşti pentru fiecare gând şi emoţie o nouă melodie, un alt artist. Ai renunţat de mult la clasificări, asculţi tot şi reasculţi doar acele linii melodice şi versuri care au însemnat ceva pentru tine. Dar ţi-e foame în continuare. Mai ai opţiuni. Te hrăneşti cu desenele şi picturile unor artişti. E interesant cum unele îţi transmit atât de multe, fără să ştii nimic concret. Şi cum te conectezi la liniile şi culorile armonios sau haotic aruncate pe o planşă… Începi să îţi simţi sufletul mai puţin gol. Pare stupid şi ireal, nu? Dar nu e. Căutăm mereu conexiunea cu ceilalţi şi, de multe ori, cuvintele nu ajută; însă, omul a găsit şi alte moduri de a se exprima. Şi pofta aceasta de artă probabil izvorăşte şi dintr-o dorinţă mută de a te simţi conectat la sufletul altcuiva… Oamenilor pofticioşi şi impulsivi, aşa cum sunt şi eu, le e greu uneori să se focalizeze doar pe un singur lucru. Le zboară mintea şi dorinţele într-o mie de direcţii, toate atrăgătoare, toate îmbietoare. Ca nişte apucaţi, ei se hrănesc cu tot ce prind: emoţii, cuvinte, gânduri, melodii, vibraţii, rânduri scrise, imagini şi poveşti. Iar arta e o sursă inepuizabilă.

Iulia Marc


debut

Silvia Chirilă Izvorul inspiraţiei stă în lucruri mărunte, dar pline de lumină.

Subţirică şi plăpândă, Silvia este acea fiinţă, care încă de la prima vedere îşi trădează menirea înnăscută pentru artă. Ea însăşi pare o mică pensulă delicată, care în orice moment poate retuşa acel nor ştrengar ce-ţi acoperă chipul întristat. Visează mult. Zâmbeşte mult şi vorbeşte cu entuziasm despre ceea ce-i place. Aceasta e Silvia Chirilă, licenţiată în istorie, şcoala de artă, locuieşte în Hânceşti, Republica Moldova. Însă, totuşi, se pare că mintea ei, de cele mai multe ori o visătoare fără de pereche, e ca o trestie.


1. Dragă Silvia, dacă ar fi să te descrii în câteva cuvinte, ce ai spune despre tine?

2. Unde stă izvorul inspiraţiei tale? Cum îţi alegi temele pentru lucrările viitoare ?

Cel mai bine m-ar descrie cuvintele: modestă, responsabilă, punctuală. Pe lângă acestea, nu cred că am întâlnit o fiinţă mai visătoare şi mai sensibilă decât propria-mi persoană.

Izvorul inspiraţiei stă de fapt în lucruri mărunte, dar pline de lumină. Izvorul poate fi o floare, un strop de rouă... un câmp până la orizont sau ploaia... un nor sau tot cerul... Izvorul este un zâmbet, o privire, un cuvânt... o lacrimă... Izvorul vine şi din evenimente mai durute.... tragice chiar. Inspiraţia vine din adâncul fiinţei; aş spune că ceea ce trăiesc, ce simt, ce văd, ce gândesc: totul ia formă şi culoare până la urmă.

3. Care e povestea prieteniei tale cu pictura? Când ai început să pictezi? Povestea a început fără ca eu să ştiu, de pe când eram boboc în clasa întâi. Atunci învăţătoarea i-a arătat mamei prima mea lucrare, în care-l schiţasem pe fratele meu (amuzantă reprezentare). Apoi, pe parcursul anilor, îmi aduc aminte cum îmi admirau colegii de clasă lucrările, pe care le realizam la orele de artă plastică. Nici nu bănuiam că pensula şi creionul prind viaţă în mâinile copilului din mine. Prin clasa a treia, am început să frecventez ore suplimentare de pictură, alături de copii mai mari ca vârstă şi experienţă. Am continuat cursurile de pictură şi în cadrul şcolii de pictură din oraşul în care se mutase cu traiul familia mea. Treptat, am simţit cum adaug valoare muncii mele, pe măsură ce participam la olimpiade şi concursuri variate. După absolvirea şcolii de Arte a urmat o pauză – anii de liceu... îi simţeam lipsa (ei, Picturii)


4. Pablo Picasso spunea la un moment dat că pictura e doar un alt fel de a ţine un jurnal. Ce înseamnă, de fapt, pictura pentru tine? Sunt total de acord cu ceea ce spunea Pablo Picasso. Pictura este magia prin care reuşesc să evadez într-o altă realitate, într-o lume pe care mi-o doresc , în care găsesc fericire, libertate deplină şi linişte divină.

5. Care sunt tehnicile folosite de tine? În care dintre ele, te regăseşti mai mult ? Am încercat diferite tehnici de lucru – în acuarelă, guaş, acril, dar cel mai mult îmi place uleiul pe pânză, în special când aşez culorile cu spatula (cuţitul). Nuanţele pur şi simplu vibrează una lângă alta, lucrarea căpătând viaţă şi frumuseţe.

6. Pictura este totuşi o pasiune costisitoare. Tu cum te descurci? Reuşeşti până la urmă să faci rost de materialele necesare ? Păi, renunţ de obicei la alte lucruri pentru a-mi procura cele necesare. Deseori adun bani timp mai îndelungat pentru a-mi permite să ies din magazin cu ceea ce-mi doresc atât de mult. Am destulă răbdare, când ştiu că merită.


7. Care e dorinţa ta cea mai arzătoare? Probabil sună naiv sau ireal, dar cea mai arzătoare dorinţă e sa văd o lume plină de bunătate şi dragoste. Să fie pace pe întreg pământul.

8. Ce speranţe şi proiecte de viitor mai ai? Sper, ca oricare tânăr la început de cale, să îmi găsesc un serviciu, în care se poate combina utilul cu plăcutul, să realizez lucrări care să placă publicului, să fiu înconjurată de oameni de artă, cu experienţă, de la care să am ce învăţa permanent. Intenţionez să organizez o expoziţie de lucrări de pictură şi lucrări realizate în biser în anul care se apropie. Şi încă mai sper că o să apară o şansă de a ieşi cu lucrări peste hotare.

(

Crist ina Brînza

9. Ce mesaj ai dori să adresezi tinerilor ce aleg pictura ca drum în viaţă ? Tinerilor le-aş spune că deşi nu e uşor, arta e unica cale de a fi liber. Numai culoarea îl poate face pe om să uite, fie numai pentru o clipă, de miile de gânduri, de griji. Culoarea şi forma, pe care noi o modelăm plastic, aduce seninătate si speranţă pe chipul celui ce priveşte. Dacă credeţi că aceasta e misiunea pe care doriţi s-o îndepliniţi, atunci cu siguranţă nu greşiţi când o faceţi prin pictură.


Muzica artistei Elizabeth Woolridge Grant, a.k.a. Lana Del Rey, propune o dilemă interesantă. În ciuda faptului că se remarcă printr-un caracter melodramatic pronunţat, întâlnit adesea în mainstream-ul contemporan din prezent (I’m looking at you Adele), precum şi influenţe hip-hop şi R&B, există mai multe aspecte care ne împiedică s-o încadrăm în această “formulă” a muzicii pop moderne. Încă de la primul single de succes, „Video Games”, de pe albumul „Born To Die” (unul dintre cele mai bine vândute albume din 2012), artista s-a remarcat prin utilizarea unor instrumente mai rar întâlnite în mainstream-ul din ziua de azi, precum harpa şi pianul care complementează perfect mesajul, respectiv versurile care sugerează o melancolie profundă.


Un alt aspect remarcat atât de critici, cât şi de ascultători a fost vocea artistei, una foarte distinctă şi captivantă care a contribuit din plin la crearea identităţii sale artistice. O imagine caracterizată de trăsături obsesive foarte clare, ideea unei iubiri neîmplinite care a lăsat nişte sechele adânci (prezentă şi în melodiile „Born To Die”, „Blue Jeans”, respectiv „Lucky Ones”), dar care în ciuda acestor aspecte ce pot deveni obositoare după o vreme, surprinde prin instrumentalele oarecum atipice pentru o artistă pop. Nici dedicaţia şi pasiunea pentru stilul muzical mixt pe care îl abordează nu pot fi puse la îndoială. Este interesant şi modul în care artista alternează în cadrul multora dintre melodiile sale între o modulaţie a vocii mai subţire şi piţigăiată care duce cu gândul la artiste pop precum Britney Spears şi sugerează o doză de naivitate, respectiv o modulaţie mai gravă, care aminteşte de vocile specifice muzicii lounge. Alternanţa între stilurile muzicale şi cea a vocii se observă foarte bine în melodia „Off to the Races”, care prezintă influenţe hip-hop/R&B clare, dar care se încheie în mod surprinzător pe acordurile plăcute ale unei vioare. Evident că aceste alternanţe, chiar vocea artistei, nu sunt apreciate de toată lumea. Aceasta a fost criticată pentru faptul că melodiile sale conţin mesaje antifeministe, iar albumul „Born To Die” a fost criticat pentru faptul că nu prezintă o varietate mai mare a melodiilor, caracterul obsesiv şi melodramatic al acestora devenind epuizant după o perioadă. Revenind la încadrarea artistei într-un anumit gen muzical, melodiile sale prezintă şi influenţe trip hop, indie pop, respectiv sadcore.


Lana Del Rey însăşi şi-a încadrat stilul muzical în „Hollywood sadcore”, aspect remarcat şi de critici care au notat trăsăturile cinematice ale muzicii sale. Dar dincolo de toate aceste încercări de a clasifica muzica sa, trebuie remarcat faptul că aceasta reprezintă un aer proaspăt pe scena muzicii pop moderne. Unul dintre principalele aspecte care contribuie la acest sentiment este conştiinţa de sine de care dă dovadă artista în melodiile sale. Pe când Adele de exemplu pare incurabilă, pierdută în melodramele sale matusalemice, Lana Del Rey recunoaşte cu seninătate în melodiile sale că versurile nu provin de la o persoană aflată în întregimea capacităţilor sale mintale, „Baby I’m a sociopath, sweet serial killer”. De asemenea, anumite versuri ce-i aparţin sugerează sechele de ordin domestic (precum cele din melodia „Ride”). Această nonşalanţă contribuie la imaginea controversată a artistei, dar în acelaşi timp îi conferă o doză de unicitate într-o mare a artistelor orbite de melodramele lor sentimentale. Pe de altă parte, concentrându-ne pe aspectele controversate ale artistei, riscăm să pierdem din vedere faptul că muzica sa, care îmbină toate aspectele mai sus menţionate, creează o identitate artistică omogenă şi inconfundabilă. Toate acestea fiind spuse, e oare Lana Del Rey un simplu „fenomen muzical” trecător precum Adele sau va rămâne ea relevantă pe termen lung în rândul artiştilor pop? Enigma care-o înconjoară, respectiv cariera sa muzicală aflată într-un stagiu relativ embrionar (artista a mai lansat un album, mai puţin cunoscut, în 2010 - „Lana Del Ray a.k.a. Lizzy Grant”) ne împiedică să oferim un răspuns definitiv la această întrebare. În schimb, acest statut enigmatic pare să i se potrivească perfect.

( (

Catalin Mocodean


Motivele tradiţionale româneşti Ve c h i t u r i s a u c e l e m a i n o i i n s p i r a ţ i i p e nt r u l u m e a î nt r e a g ă ?

Henri Matisse 1940


„Artă” pentru zona rurală nu e aceeaşi cu cea pentru zona urbană. Mă gândesc că cei de la sate nici nu ştiu uneori că au adevărate obiecte de artă sau că le realizează, pentru unii dintre ei e doar o meserie sau cel puţin a fost fiindcă meşteşugurile ţesutului şi cusutului au origini foarte depărtate. Privesc spre zona urbană şi mă gândesc că noi le ocolim zilnic, fără prea mare interes, grăbiţi să ajungem la destinaţie, sau unii nici măcar nu le consideră obiecte de artă.

Mă leg de arta din zonele rurale, zone diferite, fiecare cu tradiţiile şi cusăturile lor, cu mare nostalgie, fiindcă mă duce în trecut, când încă mai purtam ie sau cămăşuţe înflorate. Fără impresii eronate, da, încă mă mai poate vedea lumea pe stradă purtând ie. Un trecut frumos, ce l-am regăsit şi îl regăsesc cu mare bucurie în regiunile urbane.

Arta motivelor populare îmbină diverse culori tari, forme geometrice, anumite tipare în funcţie de zonă. Desigur, tehnica nu mai este aceeaşi, culorile, spre exemplu nu se mai obţin pe cale naturală, ca în vremurile arhaice, unde „căpătai” foarte uşor galben din frunze de măr dulce, bej din cojile de ceapă şi cafeniu din cojile de nuc.

Două concepte diferite ce se împletesc armonios, fie că se află într-o căsuţă de lemn la primul popas din satul vecin, fie îl găsim într-un muzeu în stil neo-românesc în mijlocul aglomeraţiei urbane.

(

Ramona Marghidanu Cred cu tărie că lucrurile se schimbă şi motivele tradiţionale româneşti au devenit în ultimii ani o adevărată muză pentru designeri. Probabil vă întrebaţi despre ce vorbesc, dar e frumos să şti că alţi oameni văd în cultura ta o adevărată artă. Ca şi exemplu, îl dau pe Yves Saint Laurent, care s-a inspirat din tabloul lui Matisse din 1940 şi a realizat colecţia „La Blouse roumaine” în 1981 la Paris, ce constituie o fuziune între tradiţie şi modernitate, între artă şi modă. Exemple mai sunt multe, de la Jean Paul Gautier, Oscar de la Renta, până la Tom Ford, cu colecţia din 2012. Acestea fiind zise, nu pot fi decât mândră cu cei care promovează cultura, arta şi spiritul naţional pentru că în asta constă progresul. Cuvinte şi expresii ca „obiecte de artizanat”, „costume populare” sunt deja prăfuite şi zaharisite. Reinventarea şi utilizarea motivelor româneşti a fost un prim pas în scoaterea la lumină şi în popularizării tradiţiei şi artei româneşti.


DAN PURIC Multe voci din România încearcă să distrugă, să calce în picioare ceea ce alţii au construit din greu, luptând, suferind şi jertfindu-se. Aceste voci, aceşti „monştri”, precum însuşi Dan Puric o spune, „se concentrează cu o ferocitate extraordinară pe omul care cade”, pe omul care indus în eroare, prostit de „bazinele electorale” şi de intruşii acestei ţări, le îngreunează zborul românilor oferindu-le astfel o pereche de „aripi de plumb” şi dându-le oportunitatea să zboare în jos, spre neant. Dan Puric, una dintre cele mai importante voci din Romania zilelor noastre, reprezintă imaginea românului care a descoperit „copilul frumos” în tatăl său, este cel care a văzut în ţărani „frumuseţea statorniciei”, cel care a găsit în ochii unei căpriţe nevinovate pe când era doar un copil „frumuseţea inocenţei”, cel care vede în femeie o forţă extraordinară care „desmărgineşte bărbatul din stupiditate”, precum şi unul dintre cei care au asemănat privirea comuniştilor cu „omul urât”. El este unul dintre cei care „mătură poteca spre biserică” folosindu-se de puterea cuvântului, al exemplului. Om intelectual, citit, demn, blând, sensibil, un puric cu o voce puternică, „a ales să nu mai fie ales”, lucru pe care îl recomandă tuturor semenilor lui, poporului român. A fost nevoit să îşi schimbe şcoala în opt ani de zile de nouăsprezece ori. A ţinut numeroase conferinţe despre subiecte precum: femeie, umor, iubire, demnitate, omul frumos, etc. De asemenea, a scris cărţi extraordinare precum: „Cine suntem”, carte care a ajuns să se vândă din mai 2008 până în decembrie în 70.000 de exemplare, „Despre omul frumos” şi „Fii demn”.

Prin ceea ce face ne transmite, nouă românilor şi lumii întregi, „cine e România” şi nu „ce e România”, astfel dă valoare neamului său, ne reaminteşte că avem un trecut plin de patimi care a salvat prin suferinţă poporul de la îngheţ în urma confruntării cu forţele întunecate ale comunismului dar, care nu sunt îndeajuns de puternice pentru a distruge actul martiric pentru că după cum zice el „la român, moartea nu este de capul ei, trebuie să respecte regula jocului[...] moartea este educată să vină doar când omul şi-a făcut datoria faţă de viaţă, când a curăţat-o de necazuri”, astfel aflăm despre omul frumos că el nu trebuie să înfrunte moartea pentru că ea nu este un duşman al vieţii, ci un partener al ei. Dan Puric, prin cartea „Cine suntem”, după care a scos şi un DVD intituluat „Alegeţi, acces la memorie”, face o afirmaţie. Nu încearcă să ne dea o definiţie nouă ca şi popor, ci pur şi simplu ne face legătura între trecut şi prezent, ne aminteşte că noi avem valori uitate, ne arată că „România nu o faci din acte, ci din memoria vie”. Practic, este pus în postura iepurelui din „Tinereţe fără bătrânţe şi viaţă fără de moarte”care are datoria de a trezi acest neam din „amnezia desăvârşită”. Nichita Stănescu, cel care „curăţă câmpul ca să aibă loc să aterizeze îngerii”, susţine că versul „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” este cel mai frumos vers scris în limba română. Pentru Dan Puric, de asemenea, Eminescu este cel care „îl ridică în picioare”, considerând că versul „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile, şi neamul” este cel mai frumos vers creştin. Pentru el, Eminescu reprezintă un exemplu de om care „suferă şi pătimeşte / şi-ai să auzi iarba cum creşte”.


Ceea ce înseamnă că, pentru a atinge veşnicia e nevoie de dragoste, pentru a auzi glasul divinităţii trebuie să mânuieşti cu iubire şi demnitate toate neplăcerile care se abat peste om, precum martirii noştri care au suferit în închisorile comuniste din Sighet, Aiud, etc. Dan Puric ni-l dă ca şi exemplu pe Blaise Pascal care a spus că „inima are raţiuni pe care raţiunea nu poate să le cunoască”, faptul că iubim nu poate fi explicat raţional ci poate fi folosit ca unealtă universală în viaţa de zi cu zi, ea devenind astfel unică, neînţeleasă şi poate atinge valori nemărginite. Poporul nostru în momentul de faţă se autoconduce, căci „un conducător nu se alege, un conducător se impune” ( Parintele Atanasie), iar noi avem numai nişte „bazine electorale” care se aleg ei între ei, care trăiesc într-o lume izolată de adevărata Românie şi care ne oferă multe nonvalori, fapt pentru care suntem nevoiţi să ne alegem de unii singuri conducătorul, exemplul, ghidându-ne, din păcate, după ce ni se oferă la suprafaţă, nu după ce avem noi defapt.

Omul frumos este cel care urcă invers pe această scară, insultând nu numai turma care coboară, dar şi insultele ei.

Dan Puric Cu o corectitudine dobândită de la bunica lui, Dan Puric a hotărât să nu se complacă în situaţia din zilele noastre, ci să urce în vârful piramidei valorilor, să lupte împotriva valului de mulţime descurajată, desrădăcinată de adevăr. Tot el ni-l dă pe Socrate ca şi exemplu când îi spune lui Hippias: „noi nu cunoaştem frumosul, noi îl recunoaştem”. Ceea ce înseamnă că, frumosul este ceva care îţi atrage atenţia într-un fel sau altul, precum cel ce aleargă împotriva curentului, este ceva care fără să se laude iese în evidenţă, ceva care are curajul să iasă din tipare pentru a lupta, ceva care are curajul să îşi asculte legile inimii, în defavoarea celor date de nişte oameni care îşi urmăresc propriile interese.

Într-o ţară în care ni s-a inoculat prima oară frica, într-o „ţară neodihnită” unde „doina este suferinţa fără pauză”, unde s-a renunţat la nădejde, care nu reprezintă „speranţă în van”, s-a instalat indiferenţa - o altă boală gravă a acestui popor. Am ajuns astfel să ne concentrăm numai pe cei care demolează, iar pe cei care construiesc i-am aşezat undeva în umbra vieţii cotidiene, unde sufletul sănătos nu mai are legătură cu trupul sănătos (Zamolxe), ci a devenit o raritate, trupul rămânând singur şi inadaptat unei vieţi superficiale. „Nu e important ce spune omul, ci de ce o spune” (Gorki). Câţi dintre noi nu folosim „beţia de cuvinte”? Câţi dintre noi nu avem intenţia de a judeca o persoană imediat după ce a spus un lucru care din punctul nostru de vedere este greşit? Probabil că ni s-a întâmplat aproape tuturor lucrul acesta, iar după ce am analizat problema, dacă am analizat-o, probabil că am ajuns sa percepem altfel subiectul discuţiei. De exemplu: un politician poate spune lucruri măreţe, ca o să facă şi o să schimbe şi o să, o să, o să... dar, probabil că se va limita doar la vorbe deoarece scopul discursului poate fi doar de a impresiona pentru a ajunge să deţină diferite poziţii. Dan Puric, ne dă un alt exemplu mai bun: când nişte domni au mers la o bătrânică dintr-un anumit sat să o întrebe: „Măicuţă, ce e gripa aviară?”, ea a răspuns: „Sunt doi oameni în alb, care îmi omoară mie găinile”. De ce a spus acest lucru? Pentru că probabil răul nu îl reprezenta bietele ei găini, ci răul erau cei doi oameni în halate albe care le masacra găinile, care le masacra sărăcia, puţinul, care le deranja veşnicia de la ţară. Dan Puric a fost născut in februarie 1959, la Buzău. De la România eternă, unde micile bisericuţe erau construite „Cât să ţină, până colea..., până la Dumnezeu”, unde dorul era inima omului fumos, iar dracul era văzut ca un veşnic constructor nepriceput („Dacă îi dai să-ţi facă o vioară, ţi-o face perfect, dar fără găuri. Şi din ea nu va ieşi nici un sunet” - Ovidiu Papadima), a fost transpus într-un ghetou neocomunist, „o improvizaţie politică, care nu are decât picioare de lut”, într-o lume în care imaginea a devenit o valoare vitală, în care limba română devine tot mai greu de înţeles. Dorinţa de a lupta, de a se afirma şi de a vrea să schimbe ceva în România l-a motivat să aleagă să nu mai stea „pe locul mortului, să te conducă toţi tâmpiţii”. Mesajul acestui român paradoxal de mare în comparaţie cu imaginea unui puric, nu este un mesaj de revoluţie, dar nici de supunere în faţa răului, ci unul creştin: „numai sângerând, lumea va înţelege”, căci „dacă stai în genunchi în faţa lui Dumnezeu, poţi să te ridici în picioare în faţa lumii şi să o înfrunţi”, este un mesaj de schimbare a ideii de complacere în prezent, în ceea ce se întâmplă astăzi, este un mesaj care doreşte să „aducă aminte ca există ploaie”.

D i ana Pasc ,


Moonrise

sau regatul idilic a


Kingdom

al zilelor fără griji


Wes Anderson e un regizor ce şi-a format un stil aparte. E imposibil să nu-i recunoşti amprenta într-un film. Chiar de la secvenţa-titlu suntem introduşi într-o altă lume, mult mai colorată, foarte bine organizată şi care-şi lasă impresia că totul e perfect şi lipsit de orice probleme. La fel începe şi Moonrise Kingdom, filmul său din 2012: printr-o serie de cadre lungi, vedem toate încăperile unei case de pe o insulă, cu cei care locuiesc în ea. E vorba de 3 băieţi, sora lor şi părinţii. La o primă vedere, totul e minunat, idilic. Dacă ne uităm mai atent, putem observa că o stare de nelinişte pluteşte-n aer. Părinţii par distanţi, băieţii n-au nicio treabă, iar sora lor e cea mai retrasă si tăcută dintre toţi. Nu totul e ceea ce pare – asta vrea să ne transmită regizorul. Deja se poate observa ordinea caracteristică filmelor lui Wes Anderson, pentru că nimic nu pare nelalocul lui. Toate obiectele, toţi actorii sunt exact unde trebuie să fie. Acest fapt lasă impresia unei lumi într-o cutie, o lume a unui zeu foarte ordonat şi riguros, ce vrea ca şi fiinţele sale să fie la fel de ordonate ca el... dar istoria ne-a arătat în multe rânduri că oamenii nu sunt cele mai ascultătoare fiinţe. CE, CINE, UNDE. Pe fictiva insulă New Penzance, în anii 60. Aici se petrece toată acţiunea, iar aceste informaţii le aflăm de la un narator ce trece dincolo de ce-l de-al 4 zid (adică ştie că e într-un film şi se comportă ca atare) şi se spune că peste 3 zile o furtună puternică va lovi insula.

Sam, un cercetaş, decide să fugă din tabără. Suzy, fata de care vă ziceam mai devreme, fuge de acasă pentru a se întâlni cu Sam. Cei doi s-au cunoscut în timpul unei piese de teatru, treptat s-au împrietenit şi dându-şi seama că nu sunt atât de diferiţi unul faţă de celălalt, au decis să plece de acasă. Suzy are probleme de adaptare la şcoală, având o fire agresivă, iar Sam se simte dat la o parte de toată lumea, copilăria petrecându-şi-o prin diverse orfelinate sau case a familiilor adoptive. După dispariţia celor doi copii, idilica viaţă a insulei e dată peste cap. Ward, şeful cercetaşilor, devine îngrijorat de soarta băiatului, dar şi la gândul că nu a fost în stare să aibe grijă de băieşii din tabără. Căpitanul Sharp, un burlac ce avea o relaţie ascunsă cu mama lui Suzy, îşi descoperă treptat latura paternă, în final hotărându-se să-l adopte pe Sam. Părinţii lui Suzy, Walt şi Laura Bishop, au şi ei partea lor de nefericire: iubirea ce s-a răcit după atâţia ani se reflectă şi în comportamentul faţă de copii lor. Cu toate că dispariţia copiilor este îngrijorătoare, acest eveniment reuşeşte să scoată din amorţeală viaţa personajelor, pe o insulă unde nu se întâmplă nimic anormal sau ieşit din comun. Mai multe despre cele două personaje principale... Sam – arhetipul orfanului neadaptat ce-şi caută locul în lume. Un cercetaş foarte bine pregătit, capabil să se descurce singur în pădure mai multe zile.


distanţă) fie degajată (scena cu fuga lui Sam prin pădure, peisajul de început de toamnă sugerând liniştea şi calmul). Muzica este compusă de Alexandre Desplat, un compozitor favorit al lui Anderson, ce a mai compus coloana sonoră şi pentru The Fantastic Mister Fox, sau mai cunoscutul ”Discursul Regelui”. Specific lui Desplat e crearea unor melodii simple, dar uşor de ţinut minte. Uneori îşi crează o temă ce o modifică pe parcursul filmului. Per total, muzica lui punctează minunat acţiunea, ştiind când să fie mai tare sau când să treacă în fundal. Deştept, descurcăreţ, ce să nu-ţi placă la el? A.. accidental a dat foc la cuşca câinelui când era somnambul... În tabără nu se înţelegea prea bine cu ceilalţi băieţi, din cauză că-l tachinau mereu. Suzy... are probleme comportamentale. O adolescentă ce nu ştie exact cum să se comporte-ntr-un colectiv, probabil din cauza angoaselor adolescentine, se îndrăgosteşte de Sam. Aventura lor nu ţine prea mult, fiind descoperiţi şi... despărţiţi pentru totdeauna. Asta până decid să fugă din nou! Filmul are un final fericit, previzibil, dar foarte plăcut. CULORI, MUZICĂ, DANS, TRĂZNETE ŞI FULGERE Aproape fiecare cadru al filmului poate fi ingheţat pentru a crea un album foto. Wes Anderson a creat o cinematografie aparte, rafinând-o (cinematografia sa) tot mai mult cu fiecare film. Aş îndrăzni să spun că în filmele sale, culorile, muzica şi atmosfera devin personaje importante. Acţiunea fiind plasată în anii 60, o perioadă ”groovy” şi ”funky”, imaginea are o tentă galbenă-călduţă. Fiecare scenă pare pictată cu măiestrie, culorile îmbinându-se minunat şi ajutând să creeze o atmosferă fie încărcată (ca în scena cu angajata Serviciilor Sociale, unde predomină albastrul – sugerând tristeţe, răceală,

Şi dacă tot suntem la capitolul ”favoriţi”, trebuie spus că Wes Anderson are o preferinţă pentru anumiţi actori. E de menţionat Bill Murray, aproape nelipsit din orice film al lui Anderson şi Edward Norton. Cea mai mare surpriză actoricească a filmului poate e prezenţa lui Bruce ”Die Hard” Willis, care a pus de-o parte armele şi exploziile, în favoarea unei perechi de ochelari pe nas şi a unui suflet mare. Replicile personajelor sunt pline de umor, deşi nu e o comedie la care te ţii de stomac şi plesneşti de râs... umorul e subtil, redat de expresiile şi replicile personajelor; e acel fel de umor la care zâmbeşti mai mult cu mintea. Vă recomand să vedeţi acest film, pentru că aveţi ce învăţa despre prietenie, iubire, copilărie... Sau dacă nu aveţi chef de învăţat ci doar de relaxare, atunci uitaţi-vă la film pentru imagini, căci merită!

Mar i us Indr i es ,


Aida

Pot numi această piesă primul meu contact cu opera. Am fost ca un copil mic lăsat la raionul de jucării timp de patru ore. Îmi imaginez rafturile pline până în tavan, iar copilul ridică privirea entuziasmat, fără să scoată un zgomot de emoţie, se plimbă, neştiind ce să zică. Asta am fost eu în deschiderea Stagiunii Lirice 2012-2013 la Opera Naţională Română Cluj-Napoca.

Eram nerăbdătoare şi să fiu sinceră nu ştiam nici la ce să mă aştept, dar în mintea mea totul era grandios, în special că în piesă juca o fostă colegă de-a mea, dar despre ea într-un articol viitor. La câtă lume era, aş spune că se dădea ceva pe gratis, dar mixul vârstei m-a făcut să îmi schimb părerea şi să mă uit repede la ţinuta mea. Comparativ cu vestimentaţia altora, nu eram chiar în concordanţă, dar cine şi-a

imaginat că bărbaţii chiar merg la costum, iar femeile în rochii/compleuri de seară. De luat aminte, cu opera nu e de glumit. În premieră mondială Aida a fost interpretată în 1871 la Opera din Cairo, unde s-a bucurat de un succes răsunător, urmând apoi premiera europeană la un an distanţă, în 1872, la „Scala” din Milano. În cele din urmă a ajuns şi la Cluj Napoca în 1920, la Opera Naţională Cluj. Cea dintâi reprezentaţie, pentru mine, a fost în 2012 pe 25 septembrie. Aida este o piesă în patru acte şi şase tablouri. O poveste de iubire, din marea epocă a romantismului ce a influenţat creaţia muzicală europeană.


de Giuseppe Verdi În actul I, ni se prezintă alegerea conducătorului suprem al oştilor egiptene, Radames. Prinţesa Amneris, din palatul de la Teba, este îndrăgosită de el şi îi destăinuie acestuia iubirea ce i-o poartă. Radames însă rămâne evaziv, iubind-o în taină pe Aida, sclava egiptenilor. Ea îi împărtăşeşte dragostea, dar nu îi spune că este fiica lui Amonasro, regele Etiopiei, rivalii lor, de care erau invadaţi. În actul II, Amneris se pregăteşte pentru sărbătorirea triumfului lui Radames, învingător în lupta cu etiopienii. Ea manifestă faţă de Aida o falsă afecţiune, şi o păcăleşte, într-un final, să îi destăinuie dragostea pentru Radames. Acum cele două devin rivale. Faraonul, în semn de, recunoştinţă îi oferă conducătorului mâna fiicei sale, Amneris.

În actul III, tatăl Aidei, Amonasro, îi cere să afle de la Radames, drumul ales de armata egipteană, pentru a scoate din asemenea umilinţă poporul etiopian. Aida îl convinge să fugă cu ea în ţara ei, determinându-l să îi divulge planul de luptă al armatei. Aflând că nu este numai tatăl ei, ci însuşi Regele duşmanilor, îşi dă seama că şi-a trădat neamul şi ţara. Actul IV, este plin de emoţie şi cu un sfârşit spectaculos. Radames aşteaptă judecata preoţilor care doresc să îl condamne la moarte pentru trădare. El recunoaşte că e vinovat fără ezitare. Zidit în templu, el îşi aşteaptă sfârşitul. Aida, însă, s-a strecurat acolo pentru a fi împreună cu cel care însemna mai mult decât viaţa ei. Radames este copleşit de emoţie pentru sacrificiul făcut.

Pe scurt cam asta e povestea, pentru mine a fost un suspans de la act la act. În pauzele dintre spectacol mă tot întrebam în sinea mea ce va urma, care va fi finalul. Cu adevărat devotaţi, interpreţii, balerinii, soliştii împreună cu decorul tematic au făcut un spectacol reuşit şi mi-au dat încrederea şi mentalitatea să zic „Da. Mai vreau!”.

(

Ramona Marghidanu


interviu


01

02

Ascultând, văzând şi încercând. În liceu făceam parte din trupa de teatru.

Ascult cu mare bucurie mulţi artişti şi mi-e greu sa aleg unul acum.

03

04

Mă simt bine între ele. Dacă ar fi să aleg... Hmm... Aş alege muzica bună în dauna teatrului prost şi teatrul bun în dauna muzicii proaste.

Mi-au rămas toate cele în care-am jucat în regia lui Radu Afrim. Dar am jucat puţin.

05

06

Viaţa.

Ah, “compuneţi” nu se potriveşte cu mine. Îmi place să cred că unele texte, situaţii, personaje, etc., prin felul lor de a fi, “cântă” în mii de feluri . Eu doar aleg o variantă.

Cum v-aţi descoperit pasiunea pentru muzică şi teatru?

Dacă ar fi să alegeţi între muzică şi teatru, pentru care aţi opta?

Aveţi alte pasiuni pe lângă muzică şi teatru?

Aveţi vreun artist preferat din domeniul muzicii? Dacă da, care este?

V-a rămas la suflet vreo piesă de teatru în care aţi jucat şi dumneavoastră? Dacă da, care este?

Care este principala sursă de inspiraţie atunci când compuneţi?


07

08

Sunt convinsă că nimeni nu poate renunţa la muzică. Şi dacă am surzi am auzi, măcar în amintire, muzica.

Din întâmplare. Ne-am întâlnit la un concert şi ne-am gândit sa încercăm ceva pentru alt concert. Admiram şi-atunci actorul din el şi i-am propus joaca asta aparent muzicală, iar fantezia lui îmi dovedeşte că putem încerca la nesfârşit să inventăm şi să descoperim noi teritorii aparent muzicale.

09

10

Impresiile n-au apucat să mi se formeze, săracele: am ajuns, am jucat şi festivalul s-a încheiat în aceeaşi seară. Totul a fost foarte scurt.

Iubesc publicul orădean mai ales după Toamna Orădeană în care Dl. Bunoiu şi echipa lui au organizat impecabil totul şi atmosfera a fost extraordinară.

Aţi avut momente în care aţi simţit că doriţi să renunţaţi la muzică?

Cu ce impresie aţi rămas în urma Festivalului de Teatru Scurt susţinut la Oradea în acest an?

Cum aţi ajuns să colaboraţi cu Bobo Burlăcianu?

Ce impresie v-a lăsat publicul orădean?

11

Ce planuri de viitor aveţi pe partea artistică? Urmează să apară un CD după volumul “Alcool” de Ion Mureşan, sper să apară cât de curând şi concertul “Insula” după Gellu Naum, în varianta cu actori clujeni... şi sper să fiu inspirată în zonele aparent muzicale, pe care sper că urmează să le probez în regia d-lui Dabija.

Diana Pasc , ,si Mirela Dana


„Dumnezeule, e Arthur C. Clarke

Nu ştiu de unde să încep, căci mintea mi-a rămas visând la stele! Sunt atâtea nopţi în care am privit cu jind la cer, încercând să pătrund întunericul, să descopăr povestea din spatele fiecărei luminiţe care ne călăuzeşte, din depărtare, existenţa. Omul a privit stelele, cerul, Soarele din cele mai vechi timpuri şi a încercat să le înţeleagă. Mai mult, a vrut să-şi apropie acest spaţiu nesfârşit. Poate de aceea Odiseea lui Arthur C. Clarke a avut un efect magnetic asupra mea: este o odisee spaţială, o odisee fără sfârşit – în ciuda titlului ultimului volum din serie. 2001: O odisee spaţială este, probabil, un titlu pe care multă lume îl ştie, chiar şi vag. Poate nu din cauza romanului, cât din cauza filmului cu acelaşi nume, considerat şi acum unul dintre cele mai reuşite şi mai influente filme realizate vreodată. În anul 1964, Arthur C. Clarke, unul dintre cei mai de seamă scriitori de science-fiction, se întâlnea cu celebrul regizor, scenarist şi producător Stanley Kubrick, care îi propunea celui dintâi ca împreună să abordeze relaţia omului cu Universul. Următorii patru ani din viaţa celor doi au fost dedicaţi acestui proiect. Scenariul şi producţia filmului mergea în paralel cu scrierea romanului, cele două – filmul şi cartea – influenţându-se reciproc, contribuind una la dezvoltarea celeilalte. Rezultatul a putut fi admirat şi savurat în anul 1968 (corecţie: începând cu acest an, căci 2001 încă mai stârneşte apetitul înfometaţilor de artă science-fiction). Uimitor este însă cât de diferite sunt cele două producţii, cinematografică şi literară. Ai crede că lucrând în paralel, contribuind permanent şi împrumutând idei unul de la altul, Clarke şi

Kubrick s-ar fi influenţat reciproc suficient de mult încât rezultatele să fie destul de similare, omogene. Deşi firul narativ rămâne acelaşi, filmul este o experienţă aproape pur vizuală, cu un dialog redus la minimum, cu accent pe simboluri, sugestii (remarcabil şi memorabil este şi soundtrack-ul), în timp ce romanul abundă în explicaţii, informaţii şi detalii. Par a fidouă odisee diferite, la o primă vedere, însă reduse la esenţă surprind aceeaşi poveste remarcabilă a inevitabilului: omul îşi va îndrepta mereu paşii înspre stele. Titlul este inspirat din celebra Odisee a lui Homer, căci, aşa cum Kubrick spunea, e posibil ca pentru greci, vastele întinderi ale mărilor să fii fost învăluite în acelaşi mister şi să fii părut la fel de îndepărtate precum ni se pare nouă spaţiul cosmic, acum. Iar Arthur C. Clarke va lua în serios semnificaţia cuvântului, căci odiseea noastră începe în urmă cu patru milioane de ani, când primii umanoizi se zbăteau pentru supravieţuire. Atunci, are loc primul contact cu ceea ce pare a fi un instrument aparţinător unor fiinţe extraterestre superioare. O lespede perfect neagră, apărută din senin în mijlocul unui trib primitiv, pare să influenţeze şi să contribuie la declanşarea primei scântei de inteligenţă (sau, poate, pur şi simplu la accelerarea acestui proces). Odată primit acest şut evolutiv, cum va fi numit mai târziu, omenirea se dezvoltă de la sine, evoluţia îşi urmează cursul natural. În anul 2001 (reţinem – romanul a fost publicat în 1968, deci anul 2001 ţinea de sfera viitorului posibil şi imposibil), oamenii făcuseră deja primii paşi în spaţiu. Dr. Heywood Floyd, personaj recurent al odiseelor, este


e plin de stele!“ convocat de urgenţă pe Lună, motivul încadrându-se în aria ,,strict secret”. Ce va descoperi dr. Floyd aici, nu cu puţină uimire, alături de alţi specialişti în domeniu, nu este decât o lespede neagră, similară celei care îşi făcuse apariţia în urmă cu patru milioane de ani. Desigur, prima dovadă certă că oamenii nu sunt singuri în Univers şi că sistemul nostru solar a fost vizitat de fiinţe inteligente superioare. Obiectul, de un negru perfect, la controversata proporţie 1:4:9 (pătratele primelor trei numere prime) este numit Monolit, în general, TMA-1, în mod particular şi va declanşa un semnal de alarmă, îndreptat către Jupiter, căci pentru prima dată în patru milioane de ani, o specie şi-a părăsit leagănul planetar şi s-a îndreptat înspre spaţiul cosmic. Odiseele lui Arthur C. Clarke au mai-mereu un început lent, cu multe explicaţii care construiesc încet, dar sigur, premisele unei călătorii pe care sigur nu o vei regreta! Acest prim volum dă startul aventurii, căci alături de Dave Bowman (cel care în capitolele finale va deveni Copilul-Stea), Frank Poole şi HAL 9000 (o inteligenţă artificială încorporată în nava spaţială), vei porni, la bordul navei Discovery, înspre marea planetă Jupiter, în căutarea unor răspunsuri. Deşi nu îi era în plan, autorul va publica în anul 1982, o continuare a acestei aventuri care a lăsat atât de multe semne de întrebare şi a stârnit curiozitatea şi imaginaţia unei întregi generaţii. Apare astfel 2010: A doua odisee spaţială, care surprinde încercările pasagerilor navei Leonov să descopere ce s-a întâmplat cu Dave Bowman şi cu nava acestuia şi să recupereze informaţiile stocate de HAL, în speranţa că acestea ar

clarifica unele probleme. Din serie, 2010 îmi pare cea mai reuşită – poate datorită elementelor surpriză, dar şi a răspunsurilor primite. Copilul-Stea îşi face apariţia şi aflăm mai multe despre ceea ce a fost cândva Dave Bowman, îl recuperăm pe Hal – nu fără să ne dea emoţii şi fiori gândul că ceva s-ar putea să meargă prost, iar Jupiter – gigantica planetă, ne rezervă o supriză de zile mari!! Orice aş spune mai departe despre 2061: A treia odisee spaţială sau despre 3001: Odiseea finală, mi-e teamă că ar umbri farmecul descoperirii individuale, în cazul celor care încă nu au parcurs odiseele lui Clarke. Aş putea vorbi la modul general, poate, căci dincolo de povestea uimitoare şi elementele de ficţiune, cele patru volume au la bază teorii ştiinţifice şi informaţii specifice şi relevante despre tehnologie, spaţiul cosmic sau chiar despre dezvoltarea vieţii. Dacă primele două volume mi-au stârnit imaginaţia şi fascinaţia cu privire la locul nostru în Univers şi la posibilitatea unei evoluţii a fiinţei umane, ultimele două au ridicat câteva semne de întrebare cu privire la relevanţa inteligenţei în univers sau la agresivitatea specifică omului, iar ultimul volum a criticat, prin ochii viitorului (cum priveau oamenii din anul 3001), societatea secolelor XX-XXI, cu toate nonsensurile, atrocităţile şi nedreptăţile ei. Arthur C. Clarke rămâne însă un optimist, căci în criticile lui, găsim şi soluţiile – posibile sau nu, rămâne să aflăm. Aş menţiona doar că multe dintre intuiţiile şi teoriile prezentate în literatură (chiar în 2001: O odisee spaţială), au fost transpuse în realitate şi s-au dovedit mai mult decât valabile. La sfârşit, rămân cu senzaţia că Odiseea spaţială abia a început – pentru mine, pentru oameni, căci memorabila remarcă a lui Dave Bowman o purtăm cu toţii, în noi înşine, ca pe o uimire mută, de fiecare dată când privim la cer: ,,Dumnezeule, e plin de stele!”

Iulia Marc


MulĹŁumim Brad Iulian http://brad-iulian-illustration.tumblr.com Desen editorial

Nicu Cherciu

http://fotonicu.wordpress.com Fotografie interviu

Revista 21ARTemotion, nr.7  

Al saptelea numar al revistei 21ARTemotion, aparut in octombrie 2012.

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you