Revista 21ARTemotion, nr.10

revista

punem în valoare creativitatea

Viaţa este o ciudată comedie care amestecă

“

împreună şi dureri şi bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns.

“

Alexandru Macedonski

(n. 14 martie 1854 - d. 24 noiembrie 1920)

No10

Red actie , coordonator:

Alexandru Gabriel Ion editor:

Lucia Iluța autori:

Cătălin Mocodean Cristina Brînză Iulia Marc Marius Indrieş Ramona Mărghidanu Ruxandra Vera Ștefan Simion Ionuț Benea mar tie 2013

editorial

Vine, vine primăvara!

Se aşterne-n toată ţara. O clipă! Oare se aşterne în sufletele tuturor? Poate că da, poate că nu, dar sigur nu deodată. O melodie la care mă gândesc de fiecare dată, când razele de soare încep să stea cu lejeritate pe cer, fără nici o altă obligaţie, iar florile încep să iasă timide din pământ, salutând trecătorii la fiece drum.

Cu cât urmez cântecul, cu atât îmi dau seama că cei mici, copiii, se bucură altfel. Ei culeg flori, ascultă păsările ce vin, ce pleacă, privesc animalele ce zburdă. Au aceea atenţie la detalii şi spre detalii mult mai ascuţită decât mulţi dintre noi. Oare doar ei ar trebui să se bucure de primăvară? Noi nu putem culege flori? Noi nu putem să scoatem privirea pe geam şi să ascultăm cucul?

Sigur că putem! Ne deschidem sufletul, mintea şi lăsăm primăvara să ne străpungă inima. Cu ce anume?

Cu razele, lumina şi căldura soarelui, mireasma, parfumul şi delicateţea florilor, verdele şi dulceaţa pomilor şi nu în ultimul rând, cântecele vioaie ale ciocârliilor.

Primăvara scoate din noi tot ceea ce este mai bun şi productiv, sau cel puţin ar trebui. Inspiraţia începe să prindă culoare, iar creativitatea să atingă cote înalte, fiindcă natura oferă materie primă din abundenţă. Acesta este plusul de valoare pe care îl aduce primăvara, artei: oferind o nouă viziune, un nou început.

Doresc ca într-un final să lăsaţi vârsta deoparte, fără timiditate şi să vă bucuraţi de tot ce aduce mai frumos primăvara. Atunci când vom simţi bucurie, satisfacţie şi fluturi în stomac, pentru noi nu v-a mai fi un simplu anotimp, ignorat cu trecerea zilelor. Va fi zâmbetul care ne trezeşte dimineaţa şi lumina ce ne scaldă ochii.

(

Ramona Marghidanu

După cum bine ştiţi celebra serie TV Game of Thrones, inspirată din opera lui George R. R. Martin pe nume „A Game of Thrones” (prima carte din seria „A Song of Ice and Fire”), dă startul la al treilea sezon marca HBO. O astfel de serie foarte bine realizată îşi merită nişte cuvinte de laudă înainte de un nou „început” în lumea celor şapte regate. Cuvintele faimoasei opere au creat un univers fantastic cu o multitudine de personaje legendare ce au prins viaţă pe micile ecrane. Pot spune că primul lucru care m-a impresionat a fost felul de a nara, şi a capta atenţia pas cu pas, un stil care se mulează perfect pe genul serialului.

Toată povestea e ţesută în jurul unui spaţiu şi timp mitic, cu un iz puternic de timpuri medievale, desigur de pe meleaguri europene. Şapte regate sub un rege devine disputa unui „joc al puterii”, între cei care au înfluenţat de-a lungul istoriei soarta tronului de fier. Trădările, poftele carnale, intrigile şi forţele supranaturale zguduie din toate puterile acest commonwealth, iar odată cu sângeroasele lupte se va ajunge la consecinţe neprevăzute. Aparenta pace ascunde o luptă internă veche dintre familiile nobiliare, doar o mică situaţie favorabilă războiului dă frâu liber bătăliilor, uzurpării, ridicării s-au decăderii unor case nobiliare.

Această desfăşurare de forţe primeşte constant doze de mister cu referire la forţele supranaturale ce se perindă pe teritoriul fiecărui regat: de la adevăraţi „living dead” din ţinuturile nordice la vrăjitorii, apariţii stranii şi nu în ultimul rând creaturi de genul dragonilor. O mixtură de elemente fantastice completate perfect de imagini

absolut superbe ale ţinuturilor unde natura şi locurile ridicate de mâinile oamenilor sunt ilustrate în toată splendoarea lor. Un zid imens de apărare din gheaţă, un castel sculptat într-o stâncă şi fortificaţii puternice sunt unele dintre multele locuri de desfăşurare a acţiunii. Un paradis vizual, care după cum afirmam se bucură de o istorisire pe măsură, un univers fantastic unde te poţi refugia liniştit să te bucuri de privelişte.

Măiestria acestui proiect îl plasează chiar lângă binecunoscuta franciză „Lord of the Rings”, două universuri ce luptă cot la cot pentru a crea fascinaţie pentru cei care iubesc astfel de istorisiri. Să nu omit că tot acest întreg este însoţit de un soundtrack bine ales care se integrează şi ajută foarte mult la redarea în mod ideal a scenelor de acţiune şi nu numai.

Aici am vorbit în numele a două sezoane de câte 10 episoade care m-au făcut să aştept cu nerăbdare ilustrarea în imagini a următorului sezon. Până atunci voi încheia cu un citat pentru cunoscători:

„Winter is coming”.

Simion Ionut Benea ,

Un alt fel de muzică pop

Scena pop din prezent este renumită pentru capacitatea neobişnuită de a scoate aşa-numite „hituri” pe bandă rulantă. Urmând de multe ori modelul „Video killed the radio star”, în alte cuvinte punând accentul pe latura vizuală a unei melodii/artist, piesele din această sferă muzicală ajung de multe ori să sune foarte similar, deşi nu chiar identic. Întâlnim adesea artişti înzestraţi cu voci bune, dar care şi le irosesc pe melodii a căror „profunzime lirică” este pur şi simplu ridicolă sau chiar inexistentă. Alţii obişnuiesc să şocheze, fie prin stilul de viaţă excentric pe care-l prezintă în mass-media, fie prin melodii, respectiv videoclipuri cu o tematică excesiv sexuală (asta e chiar puţin spus în anumite cazuri). Iar apoi îi avem pe cei care se folosesc aproape exclusiv de dramele/melodramele personale pentru a-şi „alimenta” creativitatea. Acest lucru e admirabil doar până la un punct, întrucât la un moment dat ajungi să stai şi să te întrebi dacă artistul în cauză mai suferă încă de aceleaşi sechele emoţionale după atâta timp, moment în care o vizită la terapeut ar fi probabil mai potrivită decât o carieră muzicală. Sau poate a ajuns să facă muzică doar pentru bani. În orice caz, genul acesta de „trucuri ieftine” devin repetitive, chiar obositoare după un timp. Mai ales când sunt folosite de mai mulţi artişti.

Aşadar, în contextul larg al muzicii pop, avem de-a face cu o standardizare generală. O standardizare care îi face pe artişti previzibili şi răsuflaţi, încurajându-i să se distingă prin altceva decât prin muzica lor, şi astfel ajungem la nişte „personalităţi” care se remarcă prin lucruri care practic n-au nicio legătură cu vocaţia lor, cel puţin nu directă. „Forme fără fond”, cum le-ar spune Titu Maiorescu.

În acest context, este uşor de înţeles cum o trupă precum britanicii de la Chew Lips, care abordează un stil dance/indie pop, acompaniat de un sunet electro distinctiv, s-a bucurat de succes încă de la debut. Format în 2008 la Londra, grupul alcătuit în prezent din solista Alicia Huertas (a.k.a. ‘Tigs’) şi multi-instrumentistul James Watkins, dupa ce iniţial fuseseră un trio, a avut parte de un răspuns pozitiv din partea criticilor încă de la lansarea primelor două single-uri, „Solo” şi „Salt Air”. Aprecieri precum „captivant”, respectiv „care creează dependenţă” indicau ceea ce avea să urmeze. În ciuda faptului că trupa promitea multe, mulţi nu au fost convinşi după doar două single-uri.

Albumul „Unicorn”, lansat în 2010, a concretizat potenţialul de care dăduseră dovadă iniţial.

Interesant de notat este faptul că sus-numitul album nu conţine primele două single-uri, un indiciu al îndrăznelii şi încrederii în calitatea noului material de care au dat dovadă membrii formaţiei. Albumul conţine 11 piese, începându-se şi terminându-se pe note lente, „Eight” şi ”Piano Song”, una mai liniştitoare ca cealaltă.

A doua melodie, „Play Together”, ne prezintă un ritm mult mai alert, respectiv o sonoritate antrenantă.

Ultima trăsătură caracterizează întregul album de altfel, acesta alternând între melodiile cu ritm alert, dansante, respectiv cele mai lente, captivante, dar şi două, trei melodii care îmbină practic cele două abordări. În consecinţă, albumul nu devine repetitiv sau obositor pe măsură ce este ascultat. Din contră, degajă un aer de prospeţime şi nu pare răsuflat. Avem de-a face cu un sunet disco pop modern, care te molipseşte şi care te face să vrei să ieşi în oraş, să dansezi şi să te simţi bine.

Unul dintre factorii principali care stau la baza sunetului modern al melodiilor formaţiei este solista Tigs.

Vocea ei caldă se îmbină în mod organic cu sonoritatea rece ce caracterizează stilul electro al grupului. Carismatică şi energică, solista a fost comparată în anumite cercuri cu Karen O, de la Yeah Yeah Yeahs, respectiv Florence Welch, de la Florence + The Machine. Vocea lui Tigs e distinctă însă şi este unul dintre elementele esenţiale care au determinat publicaţii prestigioase, precum cotidianul britanic The Guardian, să facă remarci precum „te atrage instantaneu” în ceea ce priveşte sunetul trupei. Alt factor care contribuie la inovaţia adusă de către Chew Lips pe scena pop este lipsa desăvârşită a vreunor aspecte menite să şocheze din melodiile lor.

Continuând pe aceeaşi idee, puţinele videoclipuri pe care le-au lansat îi surprind pe membrii formaţiei interpretându-şi compoziţiile, în nişte cadre simple, care nu sar în ochi. Un lucru e clar: duo-ul londonez vrea să se evidenţieze exclusiv prin intermediul muzicii pe care o produce.

După succesul de care s-a bucurat albumul „Unicorn”, cei doi şi-au reluat activitatea în 2012, lansând încă două single-uri, „Do You Chew?” şi „Hurricane”. Primul ne face cunoştinţă cu un sunet mai abraziv al formaţiei, deşi stilul electro/dance pop e tot acolo. De altfel, James Watkins menţiona într-un interviu, „Unicorn a fost o variantă cumpătată a ceea ce ne propusesem noi să realizăm”. Rămâne de văzut care va fi exact conţinutul următorului album, dar nădăjduim că duo-ul va continua cu abordarea artistică cu care ne-a familiarizat. De altfel, nu mi se pare că ar exista vreun motiv pentru care n-ar face-o. În acelaşi timp, trupa este cunoscută pentru spectacolele live de calitate, susţinând deja două concerte şi în România: în cadrul festivalului Summer Well de la Buftea, respectiv în Club Boiler din Cluj-Napoca. Privind înainte, să sperăm că vor mai trece pe-aici.

( (

Catalin Mocodean

OSCAR 2013 A mai trecut încă un an în care faimosul festival pe nume “Oscar” şi-a anunţat câştigătorii, un alt an care a dezamăgit sau au bucurat iubitorii de film prin alegerile făcute, ori o altă ocazie de a privi lumea bună a cinematografiei adunată la un loc. Mai exact a fost un an în care „prezentatorul” festivalului, Seth MacFarlane, a fost responsabil cu glumele bune (aici vine şi creaţia sa pe nume TED), artişti cu momentele de magie muzicală în onoarea a 50 de ani de James Bond ori a lumii musicalului, chiar şi câştigători cu discursurile de mulţumire. O gală fastuoasă care a meritat privită mai ales dacă ai avut favoriţi în sală şi desigur pentru spectacolul garantat de această ceremonie în onoarea cinematografiei şi oameniilor din spatele acestui întreg efort artistic.

Dacă trec strict la lumea filmului pot să afirm că avem de-a face cu un an cu adevărat american unde se perindă o serie de producţii cu patriotism evident.

Câştigătorul „Argo” le dă peste nas iranienilor prin ilustrarea misiunii CIA de prin 1976, unde inteligenţa nativă americană, evident superioară, le joacă feste autorităţilor duşmane. Al doilea favorit pe nume „Lincoln” ne dezvăluie un preşedinte american luptând pentru libertate, un om înţelept şi integru, un adevărat om de stat. „Dark Zero Thirty” o altă misiune, dar de mai mare anvergură unde vânarea duşmanului Nr.1 al americanilor n-a avut nicio şansă, ajungând să fie răpus. În cele din urmă Tarantino eliberează sclavi într-un western spaghetti violent pe nume „Django Unchained”, cu ajutorul unei poveşti ficţionale de prin trecutul negru al Statelor Unite ale Americii.

Mai departe, „Life of Pi” printr-o superbă poveste vizuală plus regia lui Ang Lee răsplătită cu un Oscar ne confirmă

înclinaţia Hollywood-ului spre creaţiile de natură indiană, pe când „Silver Linings Playbook” şi franţuzul „Amour” explorează relaţiile umane într-un mod optimist-amuzant respectiv foarte trist. Printre altele, unul dintre cele mai ciudate filme de anul trecut îşi face loc pe lista nominalizaţilor „Beasts of the Southern Wild”, iar nu în ultimul rând musicalul „Les Miserables” încheie lista într-un mod frumos.

La nivel de înterpretări Daniel Day-Lewis a câştigat printr-un rol monumental, o adevărată măiestrie actoricească, o plăcere de-a-l privi, iar în rol secundar cu un iz umoristic Dr. Schultz (Christoph Waltz) sigur se bucură şi el de premiu. Pe partea feminină se pare că nimeni n-a impiedicat-o pe Jennifer Lawrence să câştige „alături” de Anne Hattaway ce a avut un rol secundar cântat. Categoria filmului străin a fost câştigată anul acesta fără drept de apel de către „Amour”, întotdeauna fiind un subiect de dispută, un prea mic spaţiu pentru multitudinea de creaţii non-americane de calitate lansate anual. În planul secundar premiile se împart cu dărnicie în toate părţile de la muzică (Skyfall), decor (Anna Karenina), machiaj, efecte speciale, scenariu original (Django Unchained), neoriginal adaptat (Argo) până la cea mai bună animaţie (Brave) şi alte categorii.

Pot afirma că am avut un alt an plin de creaţii cinematografice pe toate gusturile ce au culminat prin această gală de premiere, care la finalul ei a dat startul unui nou val de filme pasibile de câştig anul viitor. În cele din urmă vă doresc un an plin de filme excelente şi cât mai multe apariţii surprinzător de bune pe scena următoarelor Oscaruri.

Simion Ionut Benea ,

Iubirea în

literatura universală o perspectivă subiectivă

În numărul trecut, numărul 9, spuneam cum a scrie despre iubire, e o artă. Căci iubirea, deşi un sentiment atât de puternic, care angajează atât de multe energii şi voinţe, e totuşi ceva fragil. Iar cuvintele... pot proteja sau pot distruge.

Separarea aceasta – iubirea în literatura română, iar acum în cea universală, străină, a fost o decizie de moment luna trecută, din considerente cu privire la mărimea textului. Acum însă mă întreb în ce mod graniţele, spaţiul cultural şi geografic în care trăim ne modelează şi ne influenţează iubirea şi percepţia asupra acestui sentiment atât de mult abordat de către toate ramurile artei. O comparaţie în acest sens e poate inutilă. O comparaţie a oricăror două iubiri, raportându-le la nişte criterii, ar fi, în cele din urmă, doar de dragul de a compara. Intensitate, durată, mod de manifestare, toate vin în cantităţi şi arome diferite pentru fiecare om în parte. Şiruri de cuvinte, pagini pline de frumos sau tragic, ne prezintă adesea, sfios sau pasional, poveşti de iubire.

Unele ne impresionează, ne mişcă, trezesc în noi idealuri şi dorinţe, altele ne întristează, ne fac să ne răzvrătim împotriva lumii, a legilor, a propriei noastre naturi, altele nu reuşesc să ajungă la noi.

Dacă data trecută, am amintit câteva poveşti de iubire din literatura română care mi-au rămas aproape de suflet, de data aceasta voi încerca să trec în revistă poveşti de iubire scrise de autori străini, care au trăit în alte părţi ale lumii, dincolo de spaţiul nostru carpato-danubiano-pontic.

Mărturisesc însă că mi-e mai greu decât credeam să mă decid ce anume să menţionez aici, din literatura universală. Spuneam şi data trecută, în multe dintre acele iubiri care sunt apreciate la scară largă nu doar că nu mă regăsesc, dar parcă au şi eşuat în a-mi transmite acea senzaţie de veridicitate a trăirilor personajelor. Nu m-au convins că e iubire, ştiu că mulţi m-ar contrazice, poate, însă povestea de iubire dintre Romeo şi Julieta nu m-a convins, la fel cum nici cea dintre Paris şi Elena, de exemplu. Apoi, celebrele cupluri Scarlett O’Hara şi Rhett Butler (din Pe aripile vântului), Jane Eyre şi Rochester (din Jane Eyre), Elizabeth Bennett şi Darcy (din Mândrie şi prejudecată), nu au reuşit nici ele să îmi transmită acel ceva special. Totuşi sunt apreciate de o lume întreagă ca fiind ilustrative din acest punct de vedere, al iubirii.

Voi începe prin a menţiona o poveste de iubire care se regăseşte, totuşi, uneori, în topul multor cititori când vine vorba de iubiri în literatură.

Este vorba de Heathcliff şi Catherine, personajele de La răscruce de vânturi. O iubire tulburătoare, care a distrus totul în calea ei – pe cei doi, pe cei din jurul lor, o iubire ce se înfiripă într-o atmosferă deja sufocantă şi apăsătoare. Iar decorul sumbru şi închis am simţit că a contribuit din plin la modul în care această iubire a fost trăită de cei doi, dar şi de mine, ca cititor. Privind în urmă, nu ştiu nici acum dacă m-a impresionat povestea de iubire în sine, sau tragedia din jurul ei, dacă l-am admirat pe Heathcliff pentru cât de total a iubit sau dacă l-am detestat pentru cât de monstruos s-a comportat cu cei din jurul lui, cei care nu au fost vinovaţi în mod direct de suferinţa lui şi de faptul că a pierdut-o pe Catherine.

Voi face un salt uriaş înspre un alt tip de literatură, înspre un alt timp şi spaţiu cultural. Alexandre Dumas este desigur cel mai bine cunoscut pentru ,,Cei trei muşchetari”. Acum menţionez însă povestea de iubire dintre Margareta de Valois şi Lerac de La Môle, o poveste ce are loc pe un fundal agitat din punct de vedere social, religios, politic, o poveste surprinsă în romanul Regina Margot. Paris, secolul al XVI-lea: comploturi, conflicte între protestanţi şi catolici, între regi şi regine – te întrebi dacă toate acestea sunt simple obstacole în calea iubirii (sau a prieteniei) sau sunt acele elemente-cheie care îi conferă valoare.

Deşi romanul ,,Un veac de singurătate”, scris de G.G. Marquez, nu este nici pe departe închinat iubirii, se regăsesc în el câteva poveşti de iubire (poate prea mult spus... sau nepotrivit spus) de-a dreptul bolnăvicioase, tulburătoare, ciudate. Cert e că nu sunt deloc ideale şi nici frumoase. Sunt poveşti. Poveşti care reuşesc cumva să se facă remarcate, să prindă rădăcini prin conştiinţa celui care citeşte, aşa odioase cum par ele şi aici mă gândesc la Rebeca şi Jose Arcadio (din a doua generaţie), iubirea lui Aureliano Jose (din a treia generaţie) pentru mătuşa sa Amaranta, Meme (a cincea generaţie) şi Mauricio Babilonia, şi, în final, Amaranta Ursula (a cincea generaţie) şi nepotul său, Aureliano Babilonia. Faptul că acel sentiment de graţie, de inocenţă, de puritate nu este prezent în micul univers creat de Marquez, nu anulează intensitatea cu care aceste personaje trăiesc, nu doar în iubire, ci în tot ceea ce fac, la modul general.

Ne întoarcem în lumea pariziană a secolelor trecute, iar Balzac este un expert în a picta cu ajutorul cuvintelor Parisul şi obiceiurile celor care îl habituau şi intrau în acel joc social specific perioadei respective. În „Istoria celor treisprezece”, facem cunoştinţă cu ducesa de Langeais şi, odată cu ea, ni se relevă o poveste de iubire prost sincronizată, aş zice.

O poveste afectată de jocuri sociale inutile, de lipsa acută de comunicare, de dorinţa de răzbunare. E una dintre poveştile de iubire căreia simţi nevoia să îi schimbi finalul, care te face să conştientizezi cum 15 minute pot schimba cursul vieţii a doi oameni care se iubesc.

Ce mult mă bucur că mi-am amintit! Cărticica scrisă de Mathias Melzieu, intitulată foarte sugestiv ,,Mecanica inimii” ilustrează poate una dintre cele mai gingaşe şi pline de devotament poveşti de iubire, o povestioară care emoţionează şi îţi face inima să tresalte de emoţie şi grijă. Spuneam la început că iubirea poate fi atât de fragilă! Mecanica inimii e o lecţie despre fragilitatea noastră, pe care ne-o autoimpunem sau pe care o învăţăm de la alţii, de la cei care ne cresc şi au grijă de noi. Inima firavă a lui Jack, susţinută de un ceas ce i-a fost montat sub piele, imediat după naştere, îşi asumă toate riscurile: ignoră recomandările doctoriţei Madeleine şi se îndrăgosteşte de o micuţă cântăreaţă andaluză. Pentru a-şi împlini iubirea, Jack va străbate un continent întreg, îşi va învăţa lecţiile de viaţă, se va simţi vulnerabil, va risca totul. E o poveste de iubire fragilă şi, deşi sub forma unei metafore, e atât de bine ancorată în realitate.

Pe final, pentru că tot se dă startul celui de-al treilea sezon din Game of Thrones, aş aminti timid o poveste de iubire care a început în primul volum al seriei A song of ice and fire, scrisă de George R.R. Martin. Mă gândesc la Daenerys Stormborn şi Khal Drogo. O iubire care a trecut dincolo de bariera limbajului, a obiceiurilor şi tradiţiilor adânc înrădăcinate, dincolo de diferenţele culturale dintre cei doi, care a arătat că poate fi înţelegere între latura barbară a omului şi cea civilizată.

Mă opresc aici, deşi cu siguranţă ar mai fi şi alte poveşti de iubire memorabile în literatura universală, pe care fie nu mi le amintesc momentan, fie nu sunt prea importante pentru mine, fie pur şi simplu nu le cunosc.

Nu încă...

Iulia Marc

Ne facem că plouă. Şi plouă. Neîntrerupt.

Dacă-aş fi avut căciulă de pitic, mi-ar fi fost mult mai simplu să vă „plimb” imaginar pe la intersecţii de lumi, cu o Ea pe scenă sau cu un El din roman, ambii îndrăgostiţi nefericiţi şi cu „pitici pe creier”. Am fi sărit împreună - Ţuşti! Şi în felul acesta, am fi ajuns acolo unde cuvintele romanului lui Matei Florian „Şi Hams. Şi Regretel”, prindeau viaţă în liniştea sălii semiobscure cu iz de lumânare stinsă. Ne-am fi pitit printre spectatorii nerăbdători şi-am fi trăit povestea tristă a domnişoarei cu „picioare pare” şi cu ochi lucitori. Însă cum sunt doar alte două picioare pare, nu pot decât să-mi folosesc cuvintele amintirilor şi să vă invit, stimaţi cititori, să iniţiaţi personal călătoria la teatrul sibian „Radu Stanca”. Biletul de care aveţi nevoie are însemnul „Ne facem că plouă. Şi plouă. Neîntrerupt.”

E cumva o ploaie ironică, pe care fiecare dintre noi o simte, o „joacă”, dar nu ne doare ştiind că avem avantajul timpului. Domnişoara cu picioare pare a fi fost mai puţin norocoasă. Pentru ea, ploaia aceea, care părea un joc în doi, a devenit cât se poate de reală şi dramatică. Nu mai are timp... Şi picurii sărăţi o absorb, strop cu strop, până când se va muta cu totul acolo, unde ceaţa e densă şi liniştea – un dar. Însă până una alta, în faţa noastră, fata aceasta care-şi încălzeşte termometrul la flacăra lumânării, îşi scrie monologând jurnalul izolării sale, jurnalul singurătăţii şi a fricii de venirea iernii. „ A fost alaltăieri, pe la 5, o linişte care m-a făcut să plâng...”

„Chiar îţi închipui că nu-mi amintesc tot ce s-a întâmplat între noi? Îmi amintesc tot, până la cel mai mic amănunt. Şi când nu îmi mai amintesc, visez noaptea ce am uitat...” În jur, în odaia de cabană - lucruri puţine, care înşelător par să confere o senzaţie de cămin şi căldură. De fapt, e frig şi pustiu şi numai fotografia în ramă şi ceaiul cald mai dezmorţesc privirea îngheţată a fetei. „Nimeni nu are, nimeni nu are o amărâtă de aspirină.

Vă cred pe toţi. Pe toţi!” În delirul ei febril, cele mai simple şi mai banale lucruri spuse, te impresionează. Te ating cuvintele, fiind adresate celui din poză, care nu este, dar pentru care toate sunt. Ambiguitatea şi incoerenţa te ţin în suspans: poate-poate afli de ce şi-a semnat această gingaşă fiinţă condamnarea la singurătate.

“Dimineaţa asta e limpede şi plină de raze. Iar razele trec printre lucruri ca printr-o apă străvezie, iar lucrurile se dezmiardă şi foşnesc. Unele se gâdilă, iar altele nu, probabil că nu... Şi ne privim miraţi unii pe alţii şi nu ne vine să credem. Nu ne vine să credem că zăpada aceea îngheţată şi ursuză s-a lăsat înduplecată atât de uşor... Din corpul acesta cu picioare pare, m-am desprins eu, un alt pitic. Un pitic neştiut şi vesel. Pesemne am stat mai multe nopţi şi mai multe zile, iar în tot acest timp nu am făcut decât să zâmbesc şi atât. Nu aveam nevoie de nimic altceva...”

La un moment dat, acel spaţiu închis şi îngust, care pare un cavou montan, se umple vioi de voci. Apar trei pitici: Usi, Altfred şi Regretel. Usi e peltic, verde şi obraznic, Altfred e politicos şi galben, iar Regretel e mut şi albastru. Piticii pătrund în peisaj, marcând simbolic infantilizarea eroinei şi pierderea legăturii cu realitatea.

Pitici, pitici... e un laitmotiv al vieţii contemporane. Am crede că suntem bântuiţi de piticii pitiţi în cele mai bolnăvicioase gânduri dacă nu i-am fi cunoscut pe aceşti trei mesageri ciudaţi. În lucruri mici şi simple, în esenţe interioare ascunse, stau cele mai colorate şi mai frumoase emoţii – nu-i aşa?

„Şi tu eşti singuros, ca şi mine. Da, desigur. E sigur de sigur. Eu chiar ştiu ce înseamnă să te ascunzi. De la atâta tăcere începi să auzi vântul, furnicile, apa, fumul... Asta e tot, lumea întreagă a fost făcută aşa, cu doi pitici muţi, tăcuţi. Şi dacă cumva mai există şi altceva în afară de asta, atunci lucrurile alea trebuie să fie foarte puţine...“

„În noi, în radiaţiile pitice se află totul. Sensuri străvechi plutesc în lumină, incandescenţa este sensul, iar sensul nu acceptă întrebări. Sensul este unic.

Sensul este iubire de pitic, sublimă-ultimativătivă-nativă-narativă-locomotivă, iubire de pitic, cea care anulează într-o clipă coordonatele ştiute ale lumii, cea care poate face abstracţie de orice“

Fata se adânceşte în propriu-i abis, dominat de porniri contrastante, care se traduc în întruchiparea imaginară a celor trei pitici. Anume aceste fiinţe invizibile reduc din tragedia căderii, aruncând în sală din când câte un val de râsete.

După părerea mea, în spectacole de tipul one man show, există pur şi simplu actori potriviţi sau scene pustii. În acest spectacol, Laura Maria Ilea are meritul de-a fi creat şi simţit într-un mod natural şi colorat, lirismul textului, umplând de viaţă sala şi fiind într-un mod caracteristic ei, acele „mâini bune cu picioare pare care mângâie câinii şi care culeg mere”.

Reuşită sau nu, contopirea ploii şi a dramei cu irealele creaturi, care-ţi aţâţă mintea să le îmbrace cu forme şi care parcă sunt ivite din poveşti pentru copii, constituie o apariţie nouă în lumea artei.

Un spectacol de şi cu Laura Maria Ilea, după „Şi Hams. Şi Regretel” de Matei Florian, cu participarea actorului Liviu Vlad. Teatrul Naţional din Sibiu „Radu Stanca”.

(

Crist ina Brînza

Sunt de

aur

Fiecare dintre noi îşi doreşte să ducă o viaţă liniştită, fără griji, alături de persoanele iubite. Evident, nu putem să ne aşteptăm să primim totul de-a gata!

Trebuie să mai şi muncim. Dar ce ne-am face dacă într-o zi ne-am trezi pe cap cu o comoară inestimabilă, al cărei secret doar noi îl ştim? Ce am face cu ea?

Oarecum, aş putea spune că aceasta este întrebarea romanului Omul de aur, scris de Jokai Mor. Spun oarecum, pentru că romanul nu ridică nicio întrebare, ci doar prezintă o situaţie delicată, unde noi, cititorii, n-avem niciun cuvânt de spus, dar ne putem da cu părerea.

Acţiunea se desfăşoară cândva în secolul XIX, Dunărea fiindu-ne călăuză din România până în Austria.

Timar e căpitan de vas. Curajos, frumos, cine nu l-ar plăcea? Pe corabia sa se află un înalt funcţionar al curţii Otomane. Timar nu ştie încă, dar viaţa sa e pe cale de a se schimba. Printr-un nefericit şir de evenimente, corabia sa i se scufundă, funcţionarul moare, iar Timar rămâne să grijească de fata acestuia, în timp ce încearcă să mai salveze ceva din încărcătura vasului. Astfel el descoperă o comoară ascunsă printre grâul din sacii corăbiei. Nimeni nu ştie de comoară, în afară de Timar. El decide să-şi schimbe viaţa, folosindu-se de banii altuia...

Lucrurile se schimbă repede în mica lume a satului unde locuieşte Timar. Aparent îmbogăţit, după ce a câştigat un contract favorabil cu armata, lumea începe să-l stimeze pe Timar. Pe tot ce pune mâna, se transformă în aur. Dă dovadă de un suflet mare ajutând săracii şi comunitatea din care face parte, atrăgându-şi laude asupra lui. Lumea spune despre el că e un om de aur!

Aparent, Timar nu cunoaşte legenda regelui Midas, celălalt om de aur...

Iubirea îşi face treptat loc şi în viaţa lui Timar, dar în loc să-i aducă alinare, mai mult îl întristează. El e rupt între două lumi: prima, cea în care posedă un titlu nobiliar, e bogat şi căsătorit cu frumoasa Timeea, o statuie de porţelan ce-l respectă şi îi este veşnic recunoscătoare, dar nu-l iubeşte cu adevărat – şi a doua lume, cea în care e un simplu căpitan de vas comercial, neştiut de nimeni, îndrăgostit de Noemi, o fată frumoasă, simplă şi îdrăgostită de Timar.

Deja cred că am spus prea multe, aşa că nu vă voi mai destăinui elemente din poveste!

Dar asta nu mă opreşte să vă mai spun câteva lucruri interesante...

Jokai Mor am înţeles că e un autor maghiar destul de cunoscut, iar romanul acesta a fost un fel de bestseller la vremea lui. Nu e greu de înţeles de ce: prezintă o poveste ce poate cu toţii am vrea să o trăim, acţiunea se petrece în timpul imperiului Austro-Ungar, în vremurile lui de glorie, avem parte de idile, romanţe, certuri, situaţii tensionate... Altfel spus, are toate elementele necesare succesului.

Să nu vă gândiţi că ar fi ceva cărticică uşoară de citit în pauze! E literatură serioasă ce avem aici! Autorul dă dovadă de o vastă cunoaştere a istoriei antice, în special a Greciei, prin multele comparaţii şi trimiteri către legende. Pentru un public de rând ar fi greu de priceput toate aluziile, dar acest lucru se rezolvă cu notele traducătorului (şi poate creşte apetitul pentru mai mult!)

Universul Omului de Aur e cât se poate de real, pentru că întâlnim aceleaşi feţe şi aceeiaşi oameni ca în zilele noastre. Funcţionari corupţi, soldaţi plictisiţi în lipsa unor provocări adevărate, parveniţi, creduli, hoţi vicleni şi şantajişti. Nu aceştia formează totalitatea oamenilor de unde Timar ar face excepţie, dar sunt uşor de depistat, pentru că au aceleaşi trăsături ca în prezent.

Personajele sunt bine construite, dar în multe cazuri plate. Firea lor se schimbă prea puţin până la finalul romanului, eventual li se accentuează unele trăsături.

Singurul personaj complet, rotund, este Timar, care trece printr-o mulţime de stări sufleteşti, reuşeşte să-şi depăşească relativ umila condiţie şi ajunge să-i influenţeze pe cei din jurul său. Faptul că iubeşte două femei îl pune în faţa unor grele decizii, care vor avea repercursiuni nu doar asupra sa, ci şi a celor apropiaţi lui.

Caracteristica principală a lui Timar, aceea că e un om de Aur, aduce cu ea nu doar binele, ci şi răul în lume. Pe tot ce pune mâna Timar, transformă în aur. Mai puţin când vine vorba de sufletul său, când simte că tot aurul din lume îl apasă şi sufocă...

Finalul cărţii e... pe mine nu m-a impresionat foarte mult, dar nu vreau să vă stric plăcerea de a descoperi ce i se poate întâmpla unui Om de Aur. Vă recomand să citiţi cartea, pentru că nu aveţi nimic de pierdut.

Spor la citit!

Mar i us Indr i es ,

Eugène Ionesco, aşa cum a ales să-i fie scris şi pronunţat numele, a fost scriitor şi dramaturg francez, de origine română. De fapt, personalitatea lui este o confluenţă a mai multor rădăcini etnice; de aici complexitatea lui greu de descifrat şi descris. Volumele sale în proză sunt edificatoare pentru modul lui de gândire, dar la fel de grăitoare sunt şi piesele, care oferă pe lângă personaje, acţiuni, replici, imagini de lume, aşa cum o percepea Ionesco. Piesele lui ne fac să vedem cu ochii minţii lui, astfel încât hologramele ce se ivesc fascinează prin stranietate (ceea ce a dus la încadrarea lui în curentul teatrului absurd) – asta la prima vedere – ca mai apoi, să rămâi mut de uimire în faţa capacităţii lui de a fotografia lumea de dincolo, cea care nu se vede, dar trăieşte concomitent cu tot ce e palpabil. De aici, probabil, discontinuitatea evidentă, şi poate, pe alocuri, obositoare din piesele sale: cele două lumi care se reflectă una în cealaltă, dar fără să se vadă, fără să fie conştiente de oglindirea lor. Dacă s-ar întâlni, s-ar distruge aşa cum demonstrează chiar el.

O piesă concludentă pentru afirmaţiile de mai sus este „Pietonul Aerului” scrisă în vara anului 1962. Domnul Bérenger este scriitor francez care trăieşte în Anglia împreună cu soţia sa, Joséphine şi fiica lor, Marthe într-o căsuţă în stil englezesc, aşezată pe o pajişte din comitatul Gloucester. Amplasarea în acest spaţiu este menită să creeze în jurul aerului emigrantului privit de multe ori cu un scepticism nemărturisit. (sentiment pe care probabil l-a avut autorul însuşi în lungul său trai pe tărâm francez). În piesă, domnul Bérenger trăieşte cumva izolat (e singura casă din zonă, în jur se întinde pajiştea), dar este totodată „în buricul târgului”, deoarece în jurul lui roiesc ca în jurul unui stup de albine, localnici englezi cu copiii lor şi vreun ziarist rătăcit care, cunoscând destinul literar anterior al domnului Bérenger, vine să-l întrebe de ce nu mai scrie.

Răspunsul este dureros de sincer: „Ani de zile am găsit o oarecare mângâiere în faptul de a spune că nu e nimic de spus. Acum sunt mult prea convins de acest lucru.”

Apariţia fulgurantă a Trecătorului din Anti-lume este momentul care declanşează în domnul Bérenger dorinţa de a vorbi, de a explica fiicei sale că „anti-lumea este o evidenţă a minţii şi că nu există, de altfel, o singură anti-lume. Există mai multe universuri, îmbucate unele într-altele. Sumedenii şi sumedenii. Un număr nedeterminat de sumedenii. Lumile astea se întrepătrund, se suprapun, fără să se atingă, fiindcă pot să coexiste în acelaşi spaţiu.” Se pare că totuşi mai are ceva de spus şi chiar de exemplificat acestor oameni necunoscuţi cu care vine în contact şi care au uitat că „să zbori este o nevoie de care omul nu se poate lipsi. Toată lumea trebuie să ştie să zboare. E o însuşire înăscută. Toţi uită. Cum de-am putut uita procedeul? Cu toate astea e simplu, limpede, copilăresc.

Când nu zbori e mai rău decât dacă eşti lipsit de hrană. Se vede că de asta ne simţim nefericiţi.” Bérenger continuă

să dea sfaturi despre zbor în timp ce face salturi care îl înalţă din ce în ce mai mult deasupra pajiştii, ca şi cum paşii lui sunt purtaţi pe undele văzduhului, ca şi cum aerul s-a lichefiat şi se unduieşte sub greutatea lui: „Poţi zbura aşa cum respiri”, „Dacă nu luăm seama, o să uităm şi să umblăm. Am şi început, de altfel. Ne pierdem treptat toate puterile. Eu vreau să rămân în acelaşi timp pieton al pământului şi pieton al văzduhului. Vreau să umblu prin văzduh fără să mă folosesc de artificiile tehnicii. E cât de poate de uşor. E de-ajuns să vrei; trebuie să ai încredere.

Nu cazi decât atunci când nu ai încredere. Dacă îţi spui că e anormal să te menţii în văzduh fără elice şi fără aripi, atunci încrederea se zdruncină, pierzi din înălţime şi începi să cobori.”, „E drept la început este greu şi obositor, dar cu cât urci mai mult, cu atât ţi se pare mai uşor de urcat. O forţă te împinge; nu-ţi mai simţi deloc greutatea. Îţi ajunge o mână ca să te caţeri. Un deget chiar. Apoi numai gândul. Vrerea este puterea.”

Domnul Bérenger, pieton al văzduhului, pleacă în călătorie peste văile de dincolo de orizont. Se va întoarce decepţionat pentru că va vedea acel strat în care plutesc păcatele oamenilor şi acel strat unde aşteaptă, în latenţă, apocalipsa – gropi uriaşe, universuri care dispar, milioane de aştri care explodează, pustiuri de gheaţă şi pustiuri de foc. La auzul acestor veşti care nu le convin, vecinii domnului Bérenger se împrăştie care încotro, întorcându-se liniştiţi şi ignoranţi la treburile zilnice, convinşi că abilitatea omului de a zbura ar însemna moartea industriei, lucru pe care nu-l doresc, preferând să trăiască în continuare cu handicapurile lor spirituale.

Gura copiilor adevăr grăind, fetiţa domnului Bérenger este cea care găseşte leacul: „Iubeşte oamenii. Dacă-i iubeşti, nu vor mai fi nişte străini. Dacă nu ţi-e frică de oameni, ei încetează să mai fie monştri. În carapacea lor şi lor le e frică.

Iubeşte-i şi atunci n-o să mai fie iad.”

Piesa „Pietonul Aerului” conţine implicaţii din sfera psihologică, filosofică, teologică, mistică, autobiografică şi abia la final dramaturgică. Însuşi Eugène Ionesco mărturisea că el nu scrie teatru. Anti-teatru, da... care este echivalentul teatrului în anti-lume. Poate părea greu de înţeles, dar nu este atunci când vedem că fiecare are anti-lumea lui, pentru că noi, ca oameni, o putem doar presimţi pe cea adevărată. Ionesco a avut curajul să ne-o înfăţişeze pe a lui, pentru că a realizat că, oricum ar arăta ea de fapt, această anti-lume are nişte coordonate invariabile pe care e construită: zborul şi visul... visul perfecţiunii primordiale ce va să fie din nou.

Pietoni ai aerului să fim, să iubim fără frică, să gândim fără hotare, să fim asemenea primăverii care călătoreşte entuziastă peste întreaga zare cu mic cu mare, cu cântec, cu lumină, cu zbor, cu verde, cu aer colorat şi înmiresmat, cu visare şi contemplare, cu curăţie şi bucurie.

Ruxandra Vera St , efan

Ana Cerniciuc interviu

Ne poţi spune câteva date biografice şi desigur câteva „amintiri din copilărie”?

Mă numesc Ana Cerniciuc şi fac artă mai mult sau mai puţin serioasă cam de când mă ţin minte. Ştiu că am fost un copil creativ de mic şi mă bucur că părinţii mei m-au încurajat mereu în asta şi m-au lăsat singură să-mi aleg drumul pe care vreau să merg. Bunelul meu îşi făcea griji că nu voi mânca pâine de pe urma artei şi mă tot întreba dacă sunt foarte serioasă în alegerea mea...

Desenam foarte mult când eram pitică, dacă nu pe foi atunci afară pe nisipul ud după ploaie, cu beţe, pietricele, frunze şi flori, făceam tot felul de „instalaţii” copilăreşti. La grădiniţă ştiu că aşteptam cu entuziasm orele de desen şi pictură, ştiu că am facut odată fiecare câte o vază mică din lut pe care mai apoi doamnele educatoare le-au copt şi le-au pictat şi pe care noi urma să le dăm mamelor de 8 martie, o am şi acum printre lucrurile de când eram mică. Distracţia a continuat şi la şcoală, unde pe lângă temele şi exerciţiile avute eu trebuia neapărat să fac şi desenul din carte sub fiecare temă de casă, era „desertul” meu, care am văzut ca nu o deranja pe doamna învăţătoare, ci chiar îmi nota şi desenul. În liceu cred că cel mai mult îmi plăceau orele de sculptură de la care nu vroiam să chiulesc niciodată, iar când intra profesorul în atelier mă întreba: „Ana, ce facem azi, dăm lovitura?”

Cum ai ajuns să lucrezi în „artizanat”? În artizanat am ajuns să lucrez dintr-o întâmplare foarte fericită şi foarte la timpul ei, pentru că simţeam că mă mănâncă palmele să fac ceva, dar nu îmi găseam nişa în care să mă simt eu bine ca om cu simţ artistic, care vrea să se manifeste întru a lui arta.

Fiind la cămin, colega de cameră, de la artă ca şi mine, şi-a făcut apariţia la noi în camera lutul polimeric, se întampla cam acum 4 ani şi de atunci încă nu ne-am plictisit unul de altul. După facultate am început să fac mini sculptură din lutul polimeric, bineînteles că am început cu accesoriile: cercei, broşe etc., însă am observat că realizarea mini jucăriilor îmi face o plăcere deosebită (cred că e o veche pasiune pentru Kinder Surprise de care niciodată nu aveai îndeajuns). A început din cea mai pură plăcere însă a trebuit să continue pe reţelele de socializare, altfel bunelul avea să aibă dreptate referitor la pâinea de artist. Tot prin intermediul reţelelor de socializare mi s-a propus să fac arta asta şi comestibilă, să decorez torturi mai exact... acum vă întreb pe voi, ce poate fi mai frumos de atât?!

Care este sursa acestei idei de sculptură şi cum se reflectă ea ca rod al creaţiei tale?

În mai toate domeniile de activitate a omului este loc de evoluţie şi perfecţionare continuă, momentan mă simt foarte bine în acest segment în care activez/creez/modelez tocmai pentru că pot să aduc plusul meu.

Mă simt la locul potrivit... când nu mă voi mai simţi la fel de satisfacută, voi ridica fruntea să văd din ce direcţie bate vântul...

Inspiraţia mi-e provocată permanent, dacă nu de muze şi de iele, atunci de cei care îmi fac comenzile. Odată cu lucrul la torturi mi s-a dat o mai mare libertate de exprimare, iar eu încerc pe cât posibil să mă apropii de ceea ce vor clienţii sau chiar să-i şi uimesc, entuziasmul lor e un alt bonus pe care îl primesc cu mulţumire şi cu inimă de fiecare dată.

Ce îţi provoacă inspiraţia? Cum decizi ce „personaj” urmează să modelezi?

Mă distrez foarte mult când le modelez, uneori râd singură când le privesc cum se conturează... ceea ce poate părea puţin ciudat dacă ai fi să mă urmăreşti dintr-o parte. Mă despart uşor de ele pentru că ştiu că vor provoca şi ele la rândul lor emoţtii bune, zâmbete, stare de bine, iar eu pot oricând să-mi refac acel obiect foarte drag. La torturi, la unele torturi încerc să nu mă gândesc la ce tortúri sunt supuse odată ce trec de uşa cofetăriei, unele mi-s foarte dragi, iar amintirea lor o am doar în poze, dar cam acesta e destinul unei arte comestibile, m-am împacat cu ideea.

Eşti în atelierul tău, în locul acela intim, aproape tainic unde se produce o legătură între sculptor şi obiectul creat, mă întreb şi te întreb care este sentimentul când te desparţi de acel obiect?

Care este procesul de lucru?

Procesul de lucru începe cu o sursă de inspiraţie (care poate fi ORICE, asta e magia) apoi ideea mai mult sau mai puţin gândită, apoi modalităţile de expunere a ei, nu lipsesc şi impovizaţiile de moment, schiţe nu obişnuiesc să fac decât în minte.

Vreau să mă perfecţionez în ceea ce fac, să învăţ tehnici noi, să prind tot ce e nou, să învăţ ceea ce se ştie deja şi nu am apucat să aflu, pentru că sunt doar de un an în cofetărie şi mai e foarte mult de asimilat.

Ce visuri ai pe latura artistică?

Ce lucrări de prestigiu ai realizat până acum şi unde le-ai expus?

Am luat premiul I pe decor în martie 2013 la Maratonul Cofetarilor, concurs ţinut la Piatra Neamţ. Am fost foarte fericită când am primit premiul, simt că şi din asta mă voi alimenta energetic încă mult timp de acum încolo.

Ce alte tehnici artistice ai mai experimentat?

Am făcut mult, foarte mult modelaj... vreau să am şi mai mult timp să fac desen şi pictură, vreau să învăţ să fac şi mozaic, foarte mult.

Ce apreciezi sau nu apreciezi în lumea artei? Îmi place mult caricaturalul, lucrurile uşor nefinisate unde s-ar mai putea interveni oricând, culorile vii/pline şi rotunde, formele organice ca modalităţi de expunere artistică, care scot din privitor naivitatea şi sinceritatea şi îl fac să viseze şi să-şi imagineze un eu mai bun în fiecare dintre noi.

În final poţi da câteva sfaturi pentru artiştii începători care se întreabă de unde şi cum să înceapă?

Nu mă cred în măsură să dau sfaturi, ştiu doar că mereu trebuie să încerci să-l mulţumeşti pe micul hedonist din tine prin ceea ce faci, acum fiecare îşi stabileşte topul micilor sau marilor plăceri pe care le dă lumii şi de la care le primeşte. Cu cât mai deschise îţi sunt braţele la dăruire cu atât mai mult primeşti înapoi.

Mereu trebuie să fii recunoscător pentru fiecare pas pe care îl faci. Paşii înapoi au şi ei rolul lor în experienţa Vieţii.

Lucia Ilut a ,

Câte lucruri nu ajung să-ţi povestească oamenii în tren?... mai ales când drumul este lung, noapte şi nu poţi închide un ochi din cauza febrilităţii cu care aştepţi ajungerea la destinaţie, dar şi a plăcerii de a te afla pe drum, de a te aşeza comod şi relaxat. Contează, însă, mult de unde pleci, ce laşi în urmă şi încotro te îndrepţi.

Impresiile pe care ţi le dă călătoria cu trenul depind de aceste două coordonate, dar oricum ar fi, călătoria efectivă este o tranziţie, un timp de reflecţie, de pregătire pentru ceea ce va urma.

Există unele cazuri în care destinul nu mai aşteaptă să pui piciorul pe vreun peron şi intră peste tine în compartimentul sau în cuşeta în care te-ai înghesuit cu toate bagajele tale, mai mici sau mai mari, pline, în mare parte, de lucruri inutile pe care le cari cu tine pentru a-ţi conferi siguranţă, pentru că sunt cele cu care te-ai obişnuit, le recunoşti şi nu le poţi considera altfel decât vitale.

Piesa de teatru „Fă-mi loc” de Anthony Michineau, în regia lui Radu Beligan, se joacă în Bucureşti atât la Teatrul Evreiesc de Stat, cât şi la Godot Cafe Teatru sau în alte spaţii independente. Medeea Marinescu şi Marius Manole îi interpretează pe protagoniştii poveştii.

Amândoi au fost forţaţi să treacă pragul unei schimbări majore în viaţa lor. Trenul care părea că îi poartă spre nicăieri se dovedeşte, de fapt, a fi chiar şansa pe care le-o pregătise destinul, de a se întâlni. Locul rezervat soţiei sale este gol, aceasta lăsându-l să plece cu tot cu bagajele ei, de dragul celui cu care îl înşela de ceva timp.

Spaţiul – o cuşetă cu două paturi suprapuse – este strâmt, mai ales acum, când e ticsit cu bagaje, prin urmare nu le dă celor două persoanje de ales: trebuie să-şi vorbească şi deschiderea cu care este înzestrată în general femeia îşi spune cuvântul în faţa irascibilităţii bărbatului care îşi ascunde astfel tristeţea. El nu a fost niciodată tipul cuceritorului (acesta fiind şi unul din motivele pentru care fusese înşelat şi părăsit), ea sfioasă nu s-a ştiut niciodată ca fiind. Numai întâlnirea dintre ei doi scoate la iveală din fiecare aceste laturi ale personalităţii lor. Dintr-o instinctivă reacţie de apărare, el se dă drept cuceritor pentru a-şi ascunde proaspătul eşec al celor doisprezece ani de căsnicie,

iar ea joacă inconştient „sfioşenia”, pentru că realizează că judecata comun acceptată condamnă relaţia cu un bărbat însurat, în care ea se complăcuse timp de patru ani. Când încep să fie ei înşişi, îşi par odioşi unul altuia şi nu mai pot sta „doi pe-un loc” pentru că personalităţile lor despachetează, răscolesc, golesc, aruncă una într-alta cu bagajele trecutului. „Fă-mi loc!”, strigă fiecare într-o încercare disperată de a-l goni pe celălalt, dar acest „fă-mi loc!” este la urma urmei şi o rugăminte tainică pe care şi-o adresează unul altuia: „Te rog, fă-mi loc în inima ta!”

Jocul actorilor este o alternare revigorantă între ingenuitate şi analiză a propriilor personaje, privite de multe ori cu înţelegere, alteori cu ironie. Asocierea celor doi actori este plină de farmec pentru că ai impresia că „şi-au dat întâlnire la joacă”, o joacă pe care amândoi o consideră „o treabă foarte serioasă” în care se implică până la capăt, seduşi de plăcerile aferente, dar şi conştienţi de posibilele „accidente” pe care le înglobează regulile jocului. Nu se poate trece cu vederea faptul că regia este semnată de marele actor Radu Beligan. Având în vedere subiectul piesei, nu se poate vorbi de necesitatea unei viziuni regizorale ieşite din comun, dar ea păstrează ceva din aerul incofundabil pe care îl avea piesa lui Mihail Sebastian, Steaua fără nume.

Există în spectacol câteva trimiteri atât la autor, cât şi la piesă (care, de asemenea, înfăţişează o poveste de dragoste născută tot în urma unei fugi cu trenul), trimiteri care recompun parcă ecoul vocii veritabilului Marin Miroiu, interpretat de Radu Beligan.

Cum începe sau reîncepe dragostea, după ce ai deşertat grelele bagaje ale trecutului, păstrând doar ce este cu adevărat autentic fiinţei tale? Scriitorul ceh Milan Kundera observă în romanul său Insuportabila uşurătate a fiinţei: „Dragostea începe cu o metaforă.

Altfel spus: dragostea începe în clipa în care o femeie se înscrie cu un cuvânt în memoria poetică a bărbatului.”

Parafrazând tot un fragment din cartea amintită anterior şi extrapolând, metafora ar fi viaţa ei, pe care avea să i-o ofere lui, şi care era depusă în singurul mic bagaj cu care plecase la drum... sau mai simplu: imperativul „Fă-mi loc!”

Ruxandra Vera St , efan

Sentimentul cauzat de dorinţa de a regăsi şi de a revedea ceva apropiat de sufletul copilăriei m-a cuprins şi iată-mă vorbind despre desene animate.

Dacă am avea un întreg şi s-ar numi artă, atunci o părticică din acel întreg s-ar numi desene animate.

De ce? Pentru că imaginaţia, creativitatea şi talentul artistic sunt îmbinate şi stilizate, ca în final personajele să dobândească o personalitate intensă, iar decorul să-ntregească povestea.

Animaţia, această activitate de însufleţire şi filmare a obiectelor, reprezentărilor grafice, simbolurilor, siluetelor şi sculpturilor, este una dintre cele mai creative ramuri a industriei cinematografice, ce dă viaţă desenelor pasive, lipsite de dinamism. Prin acţiunea de îmbinare a tehnicii animaţiei cu procesele computerizate, specialiştii cinematografiei pot înfăptui până şi irealizabilul.

Arta imposibilului şi

desenele animate La început, animatorii îşi îndreptau năzuinţele spre redarea realităţii obiective în trăsăturile ei tipice, fie că foloseau desene sau modele. Într-un final au realizat că în animaţie se poate întâmpla orice, totul ţinea de o imaginaţie bogată şi fără limite. Aşa că purceii au început să prindă aripi şi să zboare, dinozaurii să reapară şi să atace Pământul şi animalele să vorbească, să cânte şi să danseze. Procesul unui film animat dura foarte mult timp, deoarece pentru fiecare secundă a unui film trebuia să se deseneze 24 de desene diferite, iar dacă facem un calcul acest lucru înseamnă, cam 1440 de desene pentru un singur minut. Nu are rost să mai întreb de ce lungimea lor era atât de redusă.

După 1910 situaţia a luat cu totul altă amploare.

Punctul central a fost munca în echipă şi folosirea desenelor pe fază, desenelor pe foi transparente de celuloid. Aşa că nu mai era nevoie ca fiecare scenă în parte să fie desenată, ci doar „eroii” principali, ei fiind aşezaţi apoi, în faţa aceluiaşi fond decorativ.

Mickey Mouse a dat startul celei mai importante ere a desenului animat. Au urmat Popeye, Betty Boop, Tom şi Jerry, Road Runner şi Coyot-ul, Bugs Bunny, Mr. Magoo, Duffy Duck, Familia Flinstone, Dexters Laboratory, Johnny Bravo, ş.a.m.d. Nu vreau să uit de „Viaţa cu Louie”, care a avut un succes răsunător atât la noi în ţară cât şi în străinătate, câştigând două premii „Daytime Emmy Awards”. Multe dintre ele amintesc şi ne definesc copilăria, dar ele au început deja să treacă cu mult de graniţa copilăriei şi să absoarbă adulţii pe acest tărâm. Mă întreb dacă există cineva care nu s-a uitat/ nu se uită la desene animate?

Primul desen de lungă durată „Albă ca zăpada şi cei şapte pitici” a apărut în 1937, având un succes răsunător în întreaga lume. Au urmat mai apoi, „Pinocchio” – 1940, „Fantazia”- 1940, „Dumbo, elefantul zburător”- 1941. Filmul animat „Regele leu” realizat de către studioul lui Walt Disney şi care a şi câştigat Premiul Oscar, a fost unul dintre cele mai mari succese în 1994.

Dar să vorbim şi de noi, că avem, dar nu au ajuns atât de populare. Aşadar, primul film românesc de animaţie a fost „Păcală în lună” de Aurel Petrescu în 1920.

Au mai urmat apoi „România etnografică”, „Cei trei muşchetari”, scurt metrajul „Punguţa cu doi bani” a lui Ion Popescu-Gopo, „Albina şi porumbelul” ş.a.m.d.

Am luat şi premii, desigur, cu o „Scurtă istorie” a lui Ion Popescu-Gopo, în 1957, mai exact Marele Premiu Palme d’Or la Cannes.

Desenele animate sunt exprimate prin abilitatea şi îndemânarea acţiunii în sine de a desena/modela/ schiţa personajul, împreună, cu redarea trăsăturilor morale şi intelectuale prin care se remarcă acel personaj, ca în final să transmiţi şi să expui stări de spirit.

Prin această prismă văd eu animaţia, o ramură a artei ce porneşte de la creaţie, imaginaţie şi sfârşeşte cu sentimente şi trăiri.

(

Ramona Marghidanu