Revista 21ARTemotion, nr.11

revista

punem în valoare creativitatea

Cine nu cade nu se poate înălţa (…).“

“

Marin Preda

(n. 5 august 1922 - d. 16 mai 1980)

No11

Această revistă este creată de echipa 21ARTemotion, coordonată de Alexandru Gabriel Ion. 21ARTemotion aparţine asociaţiei Artemotion, preşedintele acestei asociaţii fiind Sebastian Lupu.

Este interzisă copierea, modificarea, reproducerea, republicarea, afişarea, transmiterea sau distribuirea articolelor apărute în această revistă, fără acordul 21ARTemotion. Pentru aprobare, vă invităm să folosiţi adresa de mail contact@21art.ro.

Marin Preda (1922 - 1980)

Numărul 11 al revistei 21ARTemotion este un omagiu adus marelui scriitor român.

”

I

deea lui, exprimată în mai multe rânduri, este că, pentru un prozator autentic, un filosof de profesie şi un tăietor de lemne au o egală valoare deoarece scriitorul nu analizează complexităţile şi subtilităţile profesiunii, ci condiţia umană a individului.

Eugen Simion

Echipa editorială Graphic design Alexandru Ion Tehnoredactor Lucia Iluţa Redactori Cătălin Mocodean Cristina Brînză Iulia Marc Marius Indrieş Ramona Mărghidanu Ruxandra Ştefan Simion Benea

Numărul 11 august - septembrie 2013

Editorial

S

eptembrie aduce întotdeauna cu ea o doză de nostalgie, linişte şi reculegere. E momentul în care mă aşez în banca mea şi privesc la mine, cea de azi, cea de ieri şi cea de mâine. Acum, sufletul se aşează pe o bancă, în parc, şi aşteaptă cuminte să cadă frunzele verii, să culeagă amintirile călduroase din ultimele luni şi să le pună bine la adăpost, căci se va hrăni cu ele pe viitor. Ploile de toamnă îmi sunt atât de dragi când, cu rol de umbrelă, sufletul mi-e cald şi plin de amintiri frumoase, aşternute cu grijă de-a lungul primăverilor şi al verilor.

Anotimpurile, la fel ca oamenii, uneori, îşi pierd identitatea. „Nici vara nu mai e ce-a fost”, rostesc bunici cu priviri nostalgice. Nici iarna nu mai ninge ca altădată, iar primăvara se lasă aşteptată şi e capricioasă ca o adolescentă. Parcă doar toamna ne-a rămas fidelă, doar ea mai e statornică. Parcă şi vântul de toamnă e diferit de cel văratec. Foşnetul lui, printre frunzele copacilor, îmi stârneşte pofta de a citi, de a frunzări pagini de cărţi vechi.

Septembrie îndeamnă la o regăsire a sufletului, a ritmului personal, iar explorările se fac acum în interior. Aşadar, noi ne-am aşezat confortabil cu tastatura în braţe şi am reflectat la seri de vară petrecute în „apartamente deschise”, la filme şi seriale care ne-au captivat şi ne-au hrănit cu orele, la ritmuri şi linii melodice care ne-au fascinat, la cărţi în care ne-am descoperit uimiţi sufletul şi, mai ales, la oameni minunaţi şi talentaţi pe care i-am descoperit şi continuăm să îi descoperim zi de zi. Timid, unii, plini de elan alţii, am cules din propriul suflet trăiri, emoţii, frânturi de amintiri şi le-am aşezat grijuliu, rând după rând, în revista noastră dragă.

La noi, a sosit toamna, ne mângâie ploile, se aşterne liniştea, ne îmbrăţişează momente de calm şi tot ce vrem e să împărtăşim cu ceilalţi felii de suflet, să fim mai aproape unii de alţii.

Cum e toamna voastră?...

Muzeul Satului

S

criu despre Muzeul Satului din dorul de linişte... şi poate de veşnicie. Acea veşnicie pe care o trăieşti zilnic, cum era la bunici, la ţară, când în fiecare dimineaţă te trezeai pentru a face aceleaşi treburi gospodăreşti. Gâştele trebuiau duse la baltă, oile duse la marginea satului, de unde erau preluate la stână, avut grijă de grădină şi de făcut mâncare. Îndeletnicirile sezoniere erau cele mai palpitante: culesul porumbului şi al viţei-de-vie, dar cel mai mult îmi plăcea să merg după iarbă pentru puii de curcă sau de găină, undeva pe tarlalele de lângă sat. Umpleai sacu’ şi când îl goleai în curte era mare zarvă şi fericire. Uneori ajungea pentru două zile, alteori îşi mai puneau şi puiuţii pofta în cui pentru o zi. Seara, ultimii care mâncau erau câinii şi pisicile. De acum, te puteai culca: obosit, dar mulţumit. Bineînţeles, mai era şi statul la poartă: puţin dimineaţa, când te întorceai de la magazin de unde luai ce era nevoie pentru gătit; puţin la prânz pentru binecunoscutele bârfe; şi ceva mai mult seara pentru privit de stele.

Dacă trecea timpul greu nu te întrebai de ce trece greu, nu te plictiseai; dacă trecea repede, nu te stresai că nu ai apucat să termini ceva, pentru că timpul avea răbdare oricum. Cel puţin cu mine, pentru că eram copil şi de multe ori nu mă implicam în agitaţia care se isca. În fiecare zi era un interval când activităţile se suspendau pentru că veneau obişnuiţii musafiri. Ori luai parte la discuţii cu ochii mari şi buzele pecetluite pentru că nu îl cunoşteai pe „al lui cutare” despre care se vorbea, ori te „ascundeai” în fânarul găinilor unde descopereai cuibare noi formate şi priveai de sus uliţele înconjurătoare. Când creşti nu te mai poţi bucura de activităţile astea pentru că viaţa te poartă în altă parte, dar şi pentru că nu mai încapi prin buclele timpului mici cât nişte urechi de ac. Mic fiind treci fără probleme şi e loc să-ţi iei şi prietenii cu tine. Nu mai zic că bunicii, oriunde ar fi ei, au această abilitate uimitoare de a face din timp acordeon.

Sunt mari scamatori. În Muzeul Satului meu stau expuse amintiri; dar şi în Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti stau expuse amintiri, pe care mi-ar plăcea atât de mult să le pot înţelege. De două ori am vizitat acest sat „multiregional” şi de fiecare dată m-am întrebat cine a locuit în acea casă şi cum era viaţa pe care a dus-o; câţi copii, ce animale avea.

Trei bisericuţe străjuiesc acest sat: cine au fost preoţii care au slujit în ele, cum erau enoriaşii care se închinau aici?

Toate sunt „bârfe” săteşti. Poveşti pe care le presimţi totuşi în liniştea care te înconjuară. O moară mică aminteşte de Don Quijote al nostru, de Păcală.

Oare ar putea ca raiul să arate aşa? Dacă omul sfinţeşte locul înseamnă că şi locul în care ai locuit poate veni cu tine. În rai, fiecare e cu casa lui de pe pământ, pentru că viaţa este repetiţie pentru veşnicie. De asta nu trebuie să te plictiseşti trăind, de asta trebuie să doreşti liniştea, dar să munceşti zilnic. Să facem din timp un acordeon ca să cântăm, să dansăm şi să ne veselim cât e veşnicia de lungă!

S

Scrisorile Contes

„ crisorile mele sunt o mitologie personală, fiindcă doar iubirea mai este reminescenţa divină din noi.

Iubind, redevenim zei, zeiţe, zâne, feţi-frumoşi sau eroi neînfricaţi; iubind, la picioarele noastre se aşterne o lume magică, guvernată de timpul mitologiei proprii. Iubirea rămâne, astfel, izvorul de armonie, care prin verb şi prin vers, prin felul ei tainic de a fi, înlesneşte umanităţii comunicarea cu paradisul pierdut.”

Pe La Fée Blanche am întâlnit-o mai demult, în tărâmul online, la Curtea Regală a Milogului. Pe atunci, zâna noastră albă îşi semna gândurile cu nişte iniţiale, iar treptat ni s-a dezvăluit a fi La Fée (Zâna), atât. Rămânea să decidem noi ce fel de zână o fi. Ne-am dat seama curând că este o zână autentică, căci numai o fiinţă fantastică, din lumi de poveste, ar fi putut să ne scoată astfel din cotidian…

La Fée obişnuia să ne înveştmânteze problemele şi dilemele, pe care le dezbăteam de zor, uneori prea serioşi, alteori puşi pe glume, în palatul virtual al Milogului, în mătăsuri diafane, ca de vis, iar apoi arunca încetişor asupra noastră praf magic de stele, iar noi ne trezeam personaje de basm, într-o lume uşor diferită de cea a căror locuitori credeam că suntem.

Ulterior, am descoperit-o ca fiind La Fée Blanche; ni s-a dezvăluit – nouă şi altor curioşi care au trecut pragul în Regatul Mărului Pitic, printr-o serie de scrisori. Despre ele vreau să vă vorbesc. În această primăvară, La Fée Blanche, Contesă de Chou-Fleur, şi-a adunat scrisorile într-un volum.

Cei care le-au citit, au asemuit scriitura autoarei cu cea a lui Antoine de Saint-Exupéry. Eu nu aş putea, căci am citit Micul Prinţ în copilărie, atunci când încă nu avem atât de multe categorii mentale în care să ne plasăm noile experienţe.

Micul Prinţ e, aşadar, o vagă amintire frumoasă pentru mine.

La Fée Blanche mi-a oferit însă o călătorie epistolară, una care mi-a amintit de toate scrisorile pe care le trimiteam cu drag, entuziasm şi multe emoţii imediat după ce învăţasem să scriu şi să citesc, mi-a amintit de prietenii cărora mă puteam confesa aşternându-le doar cuvinte pe hârtie, mi-a amintit de sinceritate şi de mine, de acel eu autentic, care nu e limitat de „trebuie”, de „nu e voie”, care nu cunoaşte interdicţia trăirilor, care e pur doar pentru că e sincer.

Scrisorile Contesei de Chou-Fleur ne dezvăluie un suflet inocent şi naiv, care îşi are grijă de aceste atribute în mod

esei de Chou-Fleur voit şi conştient, cred eu, ca un răspuns la, uneori neajunsurile, alteori la prea-plinul realităţii. Această naivitate sau inocenţă a eului literar al zânei nu este însă lipsită de o capacitate superioară de înţelegere a sufletului.

Al propriului suflet şi, prin extensie, al altor suflete. Contesa, deşi lasă impresia unei zâne micuţe, şturlumbatice şi aiurite, dă dovadă de o profunzime a spiritului deosebită, care te face (sau mă face, hehe) să vrei să dezlipeşti cuvintele de pe foaie şi să le ascunzi la piept!

Au fost pagini întregi pe care, dacă nu mi-aş cunoaşte cuvintele prea bine, aş fi crezut că le-am scris eu. Cred cu tărie că nu experienţele similare, nici realitatea obiectivă, nici vreo asemănare deosebită cu stilul sau felul de a fi al acestei Contese de Chou-Fleur mi-a dat această senzaţie. Sunt pagini care mi-au dat senzaţia că La Fée a ajuns la esenţa sufletului omenesc, m-am regăsit în acele rânduri, aşa cum vă veţi regăsi şi voi, dacă aruncaţi o privire asupra reliefului vostru sufletesc.

Cum spuneam, aceste scrisori nu m-au dus cu gândul la Saint-Exupéry. Dar m-au dus cu gândul la Eliade, la Simone de Beauvoir, la Camil Petrescu, dar, evident, din motive mult

prea subiective – nu pentru asemănările în stilul literar, cât pentru acea regăsire a propriului meu eu, în gândurile lor, dar o regăsire limitată, căci zâna noastră şi-a păstrat acea unicitate a sufletului şi a scrierii, care mă face, ca cititor, să apreciez sincer tocmai acel ceva diferit de mine.

Poate ar mai fi de menţionat că La Fée Blanche are o pană care scrie în româneşte. E o zână a meleagurilor noastre care te face să apreciezi limba română. E frumoasă, complexă, bogată limba noastră! Nu conştientizăm asta decât rar, atunci când cineva se joacă atât de minunat de-a cuvintele!

Vă trimitem înspre alte lumi: LaFée: http://lafeeblanche.wordpress.com/ Milogul.SRL: http://milogul.blogspot.it/ GrinDesign Advertising: http://grindesign.ro/

Un fragment de scrisoare, cu drag: Domnia-Ta, [...] În lunile din urmă am căutat o împăcare cu sinele. Prea multe incertitudini acumulasem şi decantarea lor mă obosea până la a ieşi din mine. Orice Balanţă are un termen de exploatare întrerupt din vreme în vreme de secvenţe de revizie. Căutând un nou echilibru, am pornit într-o bejenie cu efect curativ într-un spaţiu al liniştii şi al misterului, cum numai în abisurile fiinţei mele mai găsesc. Am dat aici de oameni de o puritate ce trebuie să le fi fost proprie fiinţelor primordiale. Exista în mine o fantastică pendulare – accesibilă oricui – între divinitate şi comun. Şi cum priveam eu dintr-o parte, mi-am dat seama că, în abisurile fiinţei mele, comunul este reflectarea divinităţii în oglindă.

Poate numim comun părţile care constituie divinul, fiindcă fiecare parte se vede doar pe sine şi nu întregul din care se detaşează sau la a cărui perfecţiune contribuie. Cred că devenim mai puri când ne este revelată această apartenenţă, dar exerciţiul revelării nu ne este accesibil decât atunci când constatăm că a avansa sau a regresa este totuna. Simţim această apartenenţă la divinul din noi doar atunci când a ne dezintegra, a intra în tot fără conştiinţă, fără memorie, fără ceea ce ne califică drept fiinţe raţionale, devine mângâiere, salvare sau iertare.

Am dorit cu tot sufletul şi cu toată disperarea să rămân în Cheile Zimţate ale reliefului meu sufletesc. Să fiu resorbită de versanţii abrupţi.

Aş fi fost pur şi simplu, fără să mai trebuiască să mai fac vreun efort să mă oglindesc în ochii sufletului meu sau în ochii celorlalţi. Exista acolo un soi de frumuseţe în gri şi în roz, pe care nu o poţi califica şi pe care nu o poţi încadra în tipare. O frumuseţe duioasă şi severă în acelaşi timp. Era de ajuns să fiu floarea de stâncă a Cheilor Zimţate, căreia puţin îi pasă de ceea ce este. Este!!! Când te dispersezi în întreg, dobândeşti atributele acestuia şi, în defileul săpat adânc în inima mea, am simţit, apoi am ştiut ce înseamnă să comunici fără cuvinte sau un alt sistem de coduri inteligibile într-o sferă sau alta. Se producea un soi de transfer fluid de trăiri de care m-am bucurat în tihnă, fără teama şi continua cenzură: „Vezi că această trăire îţi este interzisă!”. Acolo m-am simţit eu, un eu profund şi adevărat, fără măşti de convenienţă. Ţi se spune: „Asta trebuie să moară în tine! Asta trebuie să trăiască!”, de parcă ai fi un cadavru căruia i se recoltează arbitrar organe ce sunt vitale doar pentru alţii. Totul se cântăreşte, totul se evaluează! Trebuie să fii drept, pur…

Dar reflectarea lui „drept” sau „pur” este obositoare… [...]

La Fée Blanche, Contesă de Chou-Fleur

Fotograf: Emil Stoianov

Gheorghe Lisiţa:

Ce ne spun culorile prin aburii unei căni cu ceai

E

”

o stare de plenitudine cea în care reuşeşti să trăieşti mai multe zile cu viaţa cuiva, să îţi luminezi gândurile cu visurile şi planurile sale de viitor. Şi totuşi, e o senzaţie rară.

Puţini sunt cei care îşi cunosc menirea în această lume, ştiind cu ce-şi vor umple fiecare zi din vieţile lor. Însă tocmai aceste persoane sunt o sursă de motivaţie şi entuziasm pentru cei din jur.

Zilele ultimei săptămâni le-am trăit în universul de culori al pictorului basarabean Gheorghe Lisiţa. Gicu, cum îi spun apropiaţii, a ştiut de mic care îi este chemarea, muncind din greu pentru a-şi urma visul. Pasiunea cu care trăieşte prin pictură debordează, inspirând pe cei care-i calcă pragul atelierului sau care ajung la expoziţiile sale.

Cu soare din abundenţă pe faţă şi cana de ceai aburind în mână, vom face un popas în universul larg al tânărului pictor. Aşa, cât să nu-l distragem prea mult de la pictat, dar reuşind totuşi să întredeschidem câteva uşiţe din căutările şi explorările artistului.

Înainte de a porni la expoziţia de pictură a lui Gheorghe Lisiţa, mi-am amintit de băiatul din vecini, căruia i se aprindeau ochii de fiecare dată când vedea pensulele şi culorile. Aşadar, m-am gândit că ar fi util să împrumut pentru această incursiune artistică, un strop din licărirea curioasă a puştiului, purtându-l cu mine, cel puţin imaginar.

La Hotelul Cosmos l-am găsit pe Radu, fratele pictorului. Cu un zâmbet larg, mi-a mărturisit că îi place să intre în rolul de ghid şi gazdă, căci a învăţat să traducă pe înţelesul tuturor limbajul culorilor din lucrările fratelui său. Deşi slab luminat, deodată culoarul hotelului a deschis porţile unei lumi de culori cu chipuri de rromi şi nu numai. În acel semi-oscur, văzând capul de afiş al expoziţiei – lucrarea „Amiază”, mi s-a aprins lucirea copilului în privire. Zăpuşeala amiezii şi agitaţia tipică unei zile de muncă într-o comunitate de rromi mi-au adus câţiva picuri pe frunte. Apoi Radu a trecut la alte chipuri, alte peisaje, alte case, care am aflat că sunt de undeva din zona Sibiului.

Picturile respiră prin realismul specific şcolii tradiţionale, adeptul căruia este Gheorghe Lisiţa, însă se hrănesc cu subiecte vii, actuale. Radu face un popas mai lung în faţa picturii – „Bătălia cocoşilor”, zicând că este una dintre creaţiile preferate. Pe drum, până la atelierul lui Gheorghe, care e situat într-un alt capăt al oraşului, am timp să revăd scena amestecului de culori şi să meditez la arhetipul cultural, reprezentat de cocoşi.

Cocoşul, în simbolistica creştină, semnifică lumina care vine de la Dumnezeu. Iar bătălia aceasta dintre doi cocoşi, în viziunea mea trimite cu gândul la o luptă interioară.

Pe Gheorghe l-am găsit un pic agitat, probabil, încă atins de emoţiile arderii din timpul procesului de creaţie. O altă luptă interioară! Priveam uimită ungheraşul de la intrarea în atelier, care părea dintr-o biserică veche, impunând respectarea liniştii sălăşului în care tocmai am intrat şi pe cât posibil abandonarea poverilor cotidianului la uşă, când vocea lui Gheorghe a anunţat servirea ceaiului.

La început, atelierul, decorat cu obiecte în stil tradiţional, mi s-a părut un labirint uriaş. După ce ne-am aşezat turceşte, în jurul unei măsuţe de lemn, Gheorghe a început să ne servească împreună cu aburii de ceai ideile la care lucrează. Atunci, spaţiul mi s-a arătat infim pentru câte picturi se nasc şi urmează să se nască aici. Întrebat ce-şi dorea să devină când era copil, el scoate din desaga cu amintiri o istorioară despre un băiat de undeva din nordul ţării, care ştia că are un vis, însă aproape nimic despre tehnici de pictură sau marii pictori. „DaVinci, atât ştiam”, surâde Gheorghe. Însă după mai multe încercări, prin perseverenţă şi multă muncă, acel băieţandru prinde o aripă mare de vis, devenind elev la Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”. Acesta a fost debutul unui parcurs de studii temeinice în pictură.

Chiar în spatele pictorului, pe peretele lateral al odăii de lucru, nişte arcaşi de-a lui Vlad Ţepeş reînvie într-o luptă. Pe şevalet, dintr-o altă bătălie, razele de soare se răsfrâng în odaie, acoperind domol cadavrele călăreţilor prăbuşiţi. Gheorghe este consecvent şi pictează tablouri

cu figuri istorice aşa cum anunţase iarna aceasta.

Tot mai captivată, îmi dau seama că pictorului îi plac tăcerile, dar atunci când povesteşte o face pasionat.

Gheorghe retrăieşte clipe, povestind perioada vieţii printre rromii sibieni. Era în perioada când tânărul pictor căuta subiecte pentru lucrarea de licenţă în zona Ardealului.

Rromii corturari i-au pozat şi l-au lăsat să intre în vieţile lor tumultoase, însă nu fără tocmeală şi bănuţi în schimb. „Începe să îţi placă. Intri în viaţa lor. Te porţi ca ei”, ne spune Gheorghe.

La celălalt capăt al explorărilor sale artistice, pictorul a redescoperit o linişte aparte. E acea pace a chiliilor din mănăstiri, printre chipurile blânde ale călugărilor şi lumina slabă a lumânărilor mocnind. Fascinat de atmosferă, de ritualurile la care i s-a permis să asiste, Gheorghe s-a întors cu albume de fotografii, cu icoane şi credinţa revigorată. Însă tot de la mănăstire, va aduce şi idei noi pentru creaţii viitoare. Pe chipul lui se citeşte nerăbadarea de a începe lucrul, pentru a transpune pe pânză ceea ce a simţit, starea aceea specială de misticism şi mister: „O idee pur şi simplu grandioasă. Rembrandt în picioare!”. Se ridică şi aduce de pe un raft un album cu poze de la mănăstire. E vorba de lumini de contrast, de magia stărilor şi precum chiar Rembrandt cândva remarcase, de umbrele divinităţii care se aştern pe picturi.

Pentru Gheorghe, călătoriile sunt indispensabile.

Ne spune cât de mult contează legătura cu natura.

Când creezi ceva în atelier fără să ieşi afară, rezultatul e sec, aproape artificial. De aceea, el se asigură că din timp în timp, mai face câte o ieşire undeva „afară”. „E atât farmec în clipa prezentă: oameni, flori, ploaie, linişte.

Ochiul nostru doar le vede şi se bucură de ceea ce a dat Creatorul.”

Totuşi când l-am întrebat dacă ar alege să rămână în străinătate, a răspuns negativ în mod hotărât. Prin 20032004 avusese această şansă. I se oferise acolo după cum s-a exprimat „totul, aproape totul.” Dar dorul de casă şi libertatea de a fi pe cont propriu au cântărit mai mult în balanţa deciziei sale şi în felul acesta, în străinătate merge doar pentru „a se cultiva”.

Nu ar vinde nimic din ceea ce creează dacă nu ar avea nevoie de surse pentru existenţă. Gheorghe ne mărturseşte că are mai multe lucrări – studii, lucrări de format mic, de debut, pe care nu le-ar vinde niciodată. Ca orice pictor dedicat, nu se gândeşte la bani atunci când munceşte. O face din necesitatea de a picta, din dragoste pentru culori. „Când eşti în pictură şi iubeşti pictura, ce poate fi mai scump?!” ”E nebunie! Dacă nu vin câteva zile la atelier, încep să tremur”, râde binedispus. De la o vreme, preferă să evite evenimentele care adună laolată artişti cu scopul de a crea pe loc şi a împărtăşi opinii. Lisiţa are o viziune proprie, nu deviază în funcţie de val, ceea ce-l face uneori greu de digerat şi deloc „la modă”. Însă aceste lovituri, le primeşte senin, retrăgându-se în muncă. E conştient că atunci când aparţii unei şcoli tradiţionale, rişti să fii neînţeles. Cu toate acestea, Gheorghe Lisiţa îndeamnă tinerii pictori care se vor îndrăgosti de acelaşi curent, să nu se lenevească şi să caute în continuare Frumosul, pentru care se merită lupta.

Pe picior de plecare, îl rog să ne mai dezvăluie din ideile sale viitoare, încercând să marchez mental punctele itinerarului său. Urmează noi călătorii, noi reflexii de stări şi culori: alte picturi cu rromi, o surpriză pentru sine şi pentru ceilalţi – 7 aprilie, portrete cu chipurile deportaţilor din Basarabia anilor 1940-1950.

Gheorghe povesteşte atât de animat, dar totuşi, cu strângere de inima: „Sper să am timp pentru toate ideile acestea”.

Ca pe un buzunar cu bunătăţi, Gheorghe Lisiţa scoate la iveală felul său unic de a fi. Aşa ştie el să trăiască, dependent de pictură şi nebun după munca sa, care-i conferă sens şi împlinire. „Contează ce simţi, cum simţi, contează lupta din interior, însăşi procesul.”

Marin Preda,

cel mai iubit dintre…

”

I

deea lui, exprimată în mai multe rânduri, este că, pentru un prozator autentic, un filosof de profesie şi un tăietor de lemne au o egală valoare deoarece scriitorul nu analizează complexităţile şi subtilităţile profesiunii, ci condiţia umană a individului.

Eugen Simion

A

şa ni-l prezenta pe Marin Preda şi profesoara de limba română din liceu. Asta îmi amintesc, cel puţin, deşi cuvintele erau diferite. După câţiva ani de studiu literar în care lumea ţăranilor români pusese stăpânire pe grila noastră de lecturi obligatorii (ştiţi şi voi… Baltagul, Ion, Moara cu Noroc, Mara etc), Marin Preda venea cu Moromeţii lui şi ne prezenta acei ţărani pe care, eu, atunci, i-am simţit cu adevărat autentici. Poate ţăranii lui Preda erau mai apropiaţi de satul românesc aşa cum îl ştiam noi, mai apropiaţi de figurile bunicilor noştri, de uliţele pe care, poate, ne-am petrecut vacanţele de vară, de toţi acei oameni care făceau parte din universul copilăriei. Cu bune şi cu rele.

După numeroasele drame ţărăneşti din literatura română, la sfârşitul liceului, Marin Preda ne-a făcut să privim lumea satului, din nou, cu drag şi cu un oarecare amuzament. E o lume vie, cu personaje aproape palpabile, acolo, în paginile Moromeţilor! Poate pentru că, aşa cum spune chiar el referitor la raportul adevăr - ficţiune, ,,adevărate sunt sentimentele. Ficţiuni sunt împrejurările. […] În fond, abjecţia sau sublimul nu sunt suficiente prin ele însele ca să pună în mişcare imaginaţia şi inspiraţia unui scriitor. Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea, cât şi josnicia, omorurile şi spânzurările des întâlnite la Rebreanu şi la Sadoveanu, şi existente, de altfel, în viaţa ţăranilor, nu şi-au mai găsit loc în universul meu scăldat în lumina admiraţiei. În realitate, în amintire, îmi zac fapte de violenţă fără măsură şi chipuri întunecoase, infernale, dar până acum nu le-am găsit un sens. Poate că nici nu-l au?”.

Când vine vorba de literatură, de lectură sau actul de scriere, Marin Preda este un căutător al vieţii, al acelor mecanisme interioare care îi animă pe oameni, care îi fac să trăiască la intensitate maximă atât bucuriile, cât şi terorile şi disperarea sufletească. Inspiraţia pentru scris îi venea dintr-o lume care exista deja. Talentul său literar constă astfel în a cuprinde această lume în cuvinte, în rânduri şi pagini scrise cu foarte multă meticulozitate şi conştiinciozitate.

Dar cuvintele lui Eugen Simion le-am înţeles abia la întâlnirea cu ,,Cel mai iubit dintre pământeni”. Preda a reuşit să aprofundeze şi să creioneze condiţia umană a individului, indiferent de mediul de provenienţa sau ocupaţia acestuia, că o fi ţăran, precum Ilie Moromete, sau intelectual, precum Victor Petrini.

Despre acest ultim roman al său, scriitorul afirma: ,,Va fi un roman scris cu acel sentiment adesea întâlnit la scriitorii ajunşi la apogeul carierei lor, când îi copleşeşte ambiţia de a dezvălui întreaga lor experienţă. Pesemne dintr-o nelinişte. Nu putem fi siguri dacă marile noastre proiecte aşezate şi gândite calm, în care ceea ce ai acumulat se exprimă pe spaţii bine organizate, se împlinesc în totalitate. Ar însemna să te crezi mereu ca la treizeci de ani, când ai tot timpul în faţă. Poate că nu mă înşel dacă afirm că este un roman în care vreau să spun totul […]” Şi a spus multe - însă nu vom ştii niciodată dacă a şi reuşit să spună totul. Romanul este, adesea, considerat a fi unul total. Oricum, citiţi, citiţi, citiţi-l! Noi, cei din generaţiile post-comuniste, probabil nu vom înţelege în totalitate subtilităţile sau semnificaţiile întâmplărilor de natură politic-socială, pe care Preda/Petrini le evocă în rândurile romanului, însă, reluând ideea: ,,adevărate sunt sentimentele”, iar romanul abundă de ele. Preda pare să fi devenit, pe măsură ce-şi crea personajele şi dobândea tot mai multă experienţă ca scriitor, un cunoscător în jonglarea cu sistemul politic potrivnic. Asta nu l-a scutit de critici negative sau ciocniri cu cenzura comunistă, desigur.

Oricine îi citeşte biografia, fie ea chiar şi una sumară, poate afla că în jurul morţii sale planează încă suspiciuni, mulţi fiind convinşi că nu a fost tocmai una ,,naturală”. Dincolo de aceste controverse, din informaţiile care mi-au trecut pe sub nas în ceea ce-l priveşte, un mic aspect mi-a atras atenţia şi m-a făcut să zâmbesc. Se pare că, Marin Preda obişnuia să scrie cu un stilou cu peniţa de aur (nu cu pixul sau creionul).

Peniţa fiind tocită într-o parte, pentru a scrie cu acest stilou, trebuia să ştii în ce poziţie şi cum trebuie să îl înclini.

După moartea lui, nimeni nu a mai reuşit să facă stiloul să funcţioneze, să scrie.

Pentru Preda, aşa cum fiul său, Alexandru Preda, declara într-un interviu acordat Jurnalului Naţional (2009*), ,, ideea de a aşterne cuvinte pe hârtie reprezenta ţelul lui în viaţă, era scopul suprem al existenţei lui. Era sensul de a trăi. Era cunoscut ca fiind un ipohondru - teama permanenta de a nu se îmbolnăvi şi de a nu muri avea însa altă rădăcină. Nu frica de moarte era înspăimântătoare la Marin Preda... ci gândul că nu-şi va putea termina romanele.” Îţi mulţumim, Marin Preda, pentru uriaşa contribuţie la ceea ce literatura română reprezintă!

FS ILMCHIOŞC eri cu aromă de cinema

D

e multe ori când ajung vara şi soarele mă invadează, încep să-mi adun ideile de timp liber petrecut frumos şi cu sens. Iar când zic „frumos”, mă gândesc în primul rând, la aromă de artă. Primul gând este să fug undeva pe litoral, vorba celor din cântec: „Mă înec pe uscat dacă nu ajung la mare”. Mai ales că, începând cu anul acesta, am văzut pe plaje tot mai multe rafturi cu cărţi bune. Apoi s-ar putea să te gândeşti că de zăpuşeală scapi mai uşor cu un cort în inima munţilor sau undeva la o cabană, departe de agitaţia oraşului. Însă dacă nu ai o chitară şi camarazi pentru un rug de seară, „frumosul” devine destul de incomplet. Şi dacă mai rămâi blocat în oraş, s-ar putea să ai nevoie de multă imaginaţie şi răbdare să găseşti activităţi pe placul tău pentru timpul liber.

Este de la sine înţeles că una dintre principalele preocupări ale autorităţilor în urma acestei tragedii a fost împiedicarea compromiterii securităţii naţionale într-o asemenea manieră din nou. Acesta este contextul în care are loc serialul Person of Interest, produs de compania de televiziune americană CBS. Spre surpriza mea, anul acesta, revenită acasă, am regăsit chiar în centrul oraşului Chişinău, aromă de cinema în aer liber. Deja de câţiva ani, Asociaţia Oberliht, care este reprezentată de o mână de tineri artişti care încearcă să gândească în afara ramelor „cutiei”, organizează divese evenimente în spaţii publice cu scopul de a conferi o altfel de percepţie asupra acestor teritorii de multe ori amorţite şi cenuşii. „Apartamentul Deschis” îl cunoşteam demult.

E un fel de locuinţă deschisă, în văzul tuturor, ceea ce permite accesul publicului larg la actul cultural şi evenimentele care se desfăşoară în acel spaţiu. În felul acesta, teritoriul dubios din umbra unor localuri de pe strada Bucureşti, a prins viaţă, servind ca un fel de platformă deschisă pentru prezentări publice şi evenimentele organizate de artişti. Acolo am prins o seară cu savoare de film francez - Chronique d’un été, care face parte dintr-o serie de proiecţii în aer liber din cadrul FILMCHIOŞC, parte a proiectului SPACES (Zone Publice Durabile pentru Cultură în Ţările din Est). Proiectul adună la un loc artişti şi lucrători din domeniul culturii care se preocupă de reprezentarea unor subiecte sociale specifice pentru spaţiile publice din oraşele lor. Proiectul mai are drept scop fortificarea scenei independente de artă şi cultură din aceste ţări (http://www.oberliht.com/).

Filmul vizionat este un documentar din anii 1960, de Jean Rouch şi Edgar Morin. E o producţie cinematografică deosebită, fiind considerată debutul cinematografiei adevărului (Cinéma vérité). Fără un scenariu scris, filmul surprinde secvenţe din viaţa de zi cu zi a unor francezi obişnuiţi. „Cum mai trăiţi?”, „Cum vă descurcaţi?”, „Ce faceţi

Fotograf: Emil Stoianov

dimineaţa, după ce vă treziţi?, „Sunteţi fericiţi?” sunt câteva dintre întrebările care animă personajele să vorbească despre diverse crâmpeie din vieţile lor. Filmul pare un experiment cinematografic, căci la final, înseşi personajele sunt puse să se analizeze, discutând cât de sinceri au fost în faţa camerei. În răcoarea serii, pe un peretele unei clădiri vechi, un bărbat ca un uriaş cu ochelari, povestea emoţionat despre derizoriul vieţii cotidiene, despre cum pasiunile sunt îngropate şi se trăieşte mecanic, într-o lume conturată de realitatea regimului politic. În semi-întuneric, se simt mulţi ochi aţintiţi spre ecranul improvizat. Tineri îndrăgostiţi se opresc pentru o vreme să caute ceva în scenele din film, umplând liniştea serii cu râsete şi drăgălăşenii. Trecători rătăciţi în noapte stau pentru o clipă să priceapă ce spun personajele din film. Parcă-parcă aduce cu ceva din viaţa lor, deşi viaţa din film e în alb-negru. Totuşi, în centrul spaţiului, în acest du-te-vino nocturn, se observă nişte perechi de ochi care rămân atenţi, statici. Un grup de tineri aşezaţi care pe unde au avut loc, în jurul Apartamentului Deschis, par a fi dornici să soarbă secvenţă cu secvenţă scenele din film. Poate vor rămâne şi după finalul filmului, pentru nişte discuţii şi o cană de ceai oferită de gazdă.

Albumul anului

E

un titlu ce presupune foarte multe. E și un risc, mai ales că suntem doar la jumătatea lui 2013, dar îndrăznesc să spun: avem Albumul Anului.

Random Access Memories.

Daft Punk. Înainte să înceapă cineva să arunce cu pietre, dați-mi șansa de a vă explica alegerea mea. Daft Punk sunt un fel de zei ai muzicii electronice. Există o lume înainte de Daft Punk și o lume după Daft Punk. Lansările lor de albume sunt precum lansarea unui nou produs Apple: mulți se entuziasmează prea tare, mai mulți spun că va fi un eșec, alții așteaptă recenziile, dar un lucru e sigur: toată lumea așteaptă lansarea. Așa s-a întâmplat și cu ultimul material discografic al roboților francezi. Suntem în 2013, la mai bine de 8 ani de la Human After All și 12 ani de la Discovery. A trecut mult timp, poate prea mult, ar zice unii. Între 2005 și 2013 a mai existat un album live, numit Alive, faimos pentru scena-piramidă și faptul că a fost unul din puținele turnee organizate vreodată de formație.

Pentru cei ce nu știu cine sunt cei doi roboți francezi, cred că ar trebui o explicație. Doi dj francezi au pus bazele formației daft punk în 1997 (oficial, formația e mai veche, dar în 1997 a apărut primul album), creând un sunet nou, dintr-o combinație de french house, techno și alte obscurități electronice care n-au supraviețuit după anul 2000. Au adus cu ei ceva nou într-un mediu dominat de melodii cu ritmuri de patru pătrimi, bași grei și voci pițigăiate. Au adus ordine și simplitate. Cel mai bun exemplu? Around the world.

Pe măsură ce apăreau noi albume, o tendință a putut fi ușor observată: Daft Punk se inspiră mult din trecut. Multe din piesele de pe albumul Discovery conțin bucăți din alte piese disco, demult îngropate în trecut. Ceva asemănător se întâmplă și pe Random Access Memories, unde trecutul domină sunetele din prezent. Trăim într-o eră digitală, dar o formație a decis să înregistreze folosind metode analog.

De ce ar face cineva asta? Pentru mai mult suflet, pentru o apropiere și mai mare de muzică. Nu eu o spun, ci toți cei care au colaborat cu francezii. Albumul se afla în lucru de câțiva ani, o dovadă a dorinței de a oferi publicului un produs (aproape) perfect. Primele secunde cu material nou au apărut pe la începutul anului, într-un clip de douăzeci și ceva de secunde. Scurt, dar cu efect. A doua zi tot internetul vuia de știri legate de noul album, youtube-ul era plin de „leaked” și „full version”. A fost o nebunie. Câteva săptămâni mai târziu am fost tratați cu alte câteva secunde, de data aceasta din viitorul videoclip. Iar a fost o nebunie generală.

Get lucky. Primul și până acum singurul single de pe album e Get Lucky, o piesă foarte disco, ce te face să te ridici în picioare și să dansezi până dimineața. E peste tot, la radio, la TV, pe stradă, în cluburi… Toată lumea știe piesa. Dar nu toată lumea știe formația! Asta se întâmplă când fanii (A) încep să devină prea entuziasmați de un nou produs, fapt ce duce la creșterea interesului spre această formație din partea non-fanilor (B). Rezultatul e un C, adică un număr foarte mare de oameni, alcătuit din fani și neinițiați, toți așteptând cu nerăbdare să le fie inundate urechile cu ambrozie. Singura problemă?

Un balon cu aer cald plutește atât timp cât aerul e cald.

Poate că momentul a trecut, lumea a început să se sature de Get Lucky, așa că ar fi timpul să apară încă un single sau videoclip. Asta pentru cei care n-au ascultat încă tot albumul.

Pentru ceilalți, nu mai e nevoie de nimic, cel puțin următorii 2-3 ani, până când tot albumul va fi epuizat, ascultat și reascultat până când acul de la pick-up se va toci.

Dar orice album așteptat de fani cu sufletul la gură poate fi considerat Albumul Anului!

Nu chiar. Luna viitoare apare un nou album Katy Perry.

Sigur vor apărea și 2-3 videoclipuri de promovare.

Acum câteva săptămâni a lansat și Kanye West un nou album. Diferența dintre cei doi? Albumul lui Kanye va fi considerat de unii albumul anului 2013. Nu suntem subiectivi aici...

Nu, nu!

Dar Random Access Memories e mai mult decât atât. Cum am spus, e Albumul Anului. Dar al cărui an?

1977? 1981? 1993? Nu se poate pune o dată fixă pe acest album. E atemporal. Dacă ar fi fost să fie lansat în 1976 în plină eră disco, s-ar fi integrat de minune. Dacă ar fi fost lansat la începutul anilor 90, ar fi intrat cu brio în rândul curentului disco-revival, ce împrumuta elemente disco, dar le șlefuia puțin.

Așadar, avem de-a face cu o dilemă. Să fie acesta primul album călător în timp? Tot ce e posibil, căci nu știm ce puteri au cei doi roboți francezi. Pentru a afla răspunsul, vă recomand să Get Lucky și voi, după care să încercați to Lose Yourself to Dance, pentru că vă asigur, va fi Instant Crush.

Cinematograful, o afacere Î

ntr-o eră a consumerismului unde aproape totul are pus o etichetă, cinematograful se conformează şi joacă după regulile impuse. După cum galeriile de artă îşi vând cel mai de preţ obiect cum ar fi pictura ori sculptura, la fel cinematograful la un alt nivel, la o altă scală uriaşă îşi vinde produsul, pelicula care de multe ori bucură o întreagă mână de oamenii. Dar din păcate acest cinematograf a ajuns ca o mare fabrică de unde ies pe bandă rulantă produse de aceeaşi factură şi calitate, un proces care aruncă imense cantităţi de clone industriale, aşa numitele blockbustere care împânzesc marile ecrane. Un fenomen susţinut de marele casier „box office”, care decide dacă blockbuster-ul a fost de succes sau nu.

Rezultatul poate o fi continuare finanţare în acelaşi produs dar vândut într-un ambalaj diferit, ori o scoatere de pe linia de producţie pentru totdeauna. Toată această nebunie putem spune că a început în anul 1975, când Spielberg (denumit regizorul blockbuster) cu al său Jaws a dat startul fenomenului blockbuster, un film care în timpul acelei veri a avut un succes răsunător cu încasări care calculate la banii de astăzi ar însuma în jur de 2 miliarde de dolari. Un singur film de acest gen pe acele vremuri este umbrit de fluxul din zilele noastre, unde într-o singură lună, în perioada verii descoperim cel puţin 4 filme cu acest concept de-a scoate profituri masive; desigur că filmul Jaws a fost un eveniment fericit nu ceva programat pentru asemenea sume imense.

Această situaţie poate fi foarte bine evidenţiată în ultimii ani pe marele ecran, unde orice mic semn de succes pe piaţă rezultă cu o clonare automată. În cele din urmă se ajung la continuări, relansări, sequel-uri menite să stoarcă bani de pe urma unor idei deja folosite. O tendinţă care de multe ori nu ajută la progresul propriu-zis al celei de-a şaptea artă, doar reuşeşte să stagneze procesul artistic. O direcţie menţinută de marele public care plăteşte să vadă proiecte grandioase de multe ori fără substanţă, dar atraşi ca de un magnet de zgomotul iscat. Un lucru e sigur că acest întreg proces e susţinut de cerere, în aşa fel încât marile companii hollywoodene se conformează şi distribuie pentru a scoate cât mai mult profit de pe urma publicului cinefil consumator din cinema. Singurul pericol e faptul că această generaţie şi cele ce vor urma s-ar putea să se „educe” într-un astfel de mediu, să ajungă să se indentifice cu un astfel de cinema şi-n cele din urmă.

Un lucru pozitiv este faptul că acest sistem se autosusţine şi generează periodic profituri pentru a putea continua într-un ritm alert de producţie a produsului blockbuster. Problema vine însă când în ultima perioadă pe lângă campaniile de promovare de lungă durată, la lansarea în cinema, la recenzii (cel puţin de pe marile site-uri), se vehiculează tot mai des profitabilitatea şi chiar la un moment dat se poate transforma într-un adevărat studiu de caz economic, cu exemple din trecut şi preconizări cum vor evolua respectivele filme la vânzare. Un fapt ce inevitabil apare într-o

lume a cifrelor şi o aşa mare vizibilitate a bugetelor, astfel unele cronici se referă aproape în exclusivitate pe acest factor al banilor învestiţi şi câştigaţi. O denaturare nefericită a scrisului scoate în evidenţă aspecte care nu ţin de calitatea propriu-zisă a filmului în cauză. Efecte secundare inevitabile care împânzesc scrisul şi rămân la stadiul de pure statistici şi simple „bârfe” economice care nu te încălzesc cu nimic chiar dacă învestitorii îşi freacă mâinile de bucurie.

Concluzia e că şi această ramură e un motor gigant, care ajunge să funcţioneze aproape în exclusivitate pe „considerente” financiare şi să schimbe faţa reală a ceea ce înseamnă cinematograf.

A

tacurile teroriste din 11 septembrie 2001, se numără printre cele mai notabile tragedii din istoria omenirii. Au fost şi sunt în continuare evenimentul marcant al secolului XXI, mai ales când ţinem cont de faptul că au avut loc exact la începutul acestuia. Teroriştii au demonstrat că până şi cel mai puternic stat din lume este vulnerabil la astfel de atacuri.

Este de la sine înţeles că una dintre principalele preocupări ale autorităţilor în urma acestei tragedii a fost împiedicarea compromiterii securităţii naţionale într-o asemenea manieră din nou. Acesta este contextul în care are loc serialul Person of Interest, produs de compania de televiziune americană CBS.

În centrul acţiunii se află Maşinăria, un sistem informatic de supraveghere în masă, capabil să detecteze orice ameninţare la adresa securităţii naţionale cu ajutorul datelor procurate prin intermediul diverselor modalităţi de supraveghere (camere, comunicaţii electronice, convorbiri telefonice etc.) şi care în primă instanţă pare un concept SF, genul de idee care stă la baza conspiraţiilor. Şi totuşi, când ţinem cont de paranoia prilejuită de urmările atacurilor din 11 septembrie, ideea unui astfel de sistem de supraveghere nu mai pare atât de trasă de păr. „Problema” cu Maşinăria este că nu detectează doar ameninţările la adresa securităţii naţionale, ci şi cele la adresa persoanelor de rând. Din această cauză, guvernul SUA împarte potenţialele ameninţări în două liste, în funcţie de relevanţa lor. Cele care nu sunt relevante în contextul securităţii naţionale sunt ignorate.

Aici îşi intră în rol cei doi protagonişti ai serialului – misteriosul multimiliardar Harold Finch (Michael Emerson), respectiv fostul agent CIA şi membru al Forţelor Speciale Americane, John Reese (Jim Caviezel).

Pierdut şi suferind de o acută depresie în urma decesului fostei sale iubite, acesta din urmă este recrutat de către Finch, care-i oferă un nou scop în viaţă – acela de a ajuta persoanele a căror vieţi sunt puse în pericol, dar care sunt considerate „irelevante” de către guvern.

Cei doi intră în colaborare şi cu doi detectivi, Jocelyn Carter (Taraji P. Henson) şi Lionel Fusco (Kevin Chapman).

Acţiunea se desfăşoară în principal în New York (unde altundeva?), iar în primă fază, serialul poate părea plictisitor după câteva episoade, având în vedere faptul că structura acestora rămâne cam aceeaşi de-a lungul sezoanelor – Finch şi cu Reese primesc de la maşinărie codurile numerice personale ale persoanelor ameninţate, după care sunt nevoiţi să determine care este de fapt natura ameninţării, înainte ca aceasta să se concretizeze. În anumite cazuri, chiar persoana al cărui număr a fost transmis de către maşinărie se dovedeşte a fi ameninţarea. Acesta este unul dintre motivele pentru care serialul nu devine plictisitor – Maşinăria nu poate oferi mai multe informaţii în afara codului numeric personal, aşadar Reese şi cu Finch au de făcut destulă muncă pe cont propriu. În acelaşi timp, trecutul celor doi este dezvăluit, încetul cu încetul, de-a lungul episoadelor. Printre altele, aflăm că Harold este, de fapt, inventatorul Maşinăriei. Avem şi numeroase intrigi la mai multe niveluri – un grup de poliţişti corupţi din cadrul NYPD-ului, lupta pentru controlul crimei organizate din New York, un agent FBI care-l vânează pe Reese pentru activităţile sale de justiţiar, precum şi o hackeriţă misterioasă, denumită Root, care manifestă un interes deosebit faţă de Maşinărie. Serialul reuşeşte să menţină destule surprize prin faptul că aspectele pe care ni le dezvăluie aduc după sine şi mai multe întrebări, astfel că publicul este menţinut într-un suspans aproape continuu, iar intriga serialului rămâne proaspătă.

Person of Interest reuşeşte să îmbine în mod organic elemente de thriller, film poliţist, dar şi de dramă, cu câteva elemente de SF presărate pe ici, pe colo. Serialul se remarcă şi datorită faptului că, asemenea tandemului Sherlock Holmes/John Watson din serialul Sherlock, produs de BBC, ne prezintă doi protagonişti care se completează reciproc în scopul rezolvării cazurilor de care se ocupă – Finch este un programator genial, neîntrecut practic, dar care este şchiop de un picior. În schimb, punctul forte a lui Reese e experienţa sa militară – luptele corp la corp, abilitatea de a folosi diverse arme, dar şi cunoştinţele în materie de tactici de supraveghere. Chiar şi tandemul Finch/Reese are nevoie de ajutor, având în vedere natura activităţilor lor, apelând adesea la ajutorul poliţiştilor Carter şi Fusco. De asemenea, este notabilă prezenţa mai multor personaje feminine bine concepute şi dezvoltate, precum mai-sus-menţionata Carter, dar şi hackeriţa Root, care nu o dată le dă bătăi de cap serioase lui Finch şi Reese. Le mai avem pe Zoe Morgan, care se specializează în gestionarea situaţiilor dificile, respectiv pe Samantha Shaw, un fel de Reese în variantă feminină.

La capitolul muzical, serialul beneficiază de talentele compozitorului german de origine iraniană, Ramin Djawadi, care se ocupă şi de coloana sonoră a serialului Game of Thrones. Coloana sonoră din Person of Interest iese în evidenţă prin elemente de muzică electronică, fiind axată pe acţiune, asemănându-se pe alocuri cu cea a filmului Inception (fapt care n-ar trebui sa surprindă, având în vedere ca Djawadi este unul dintre „discipolii” lui Hans Zimmer). Conţine totuşi destule părţi instrumentale de calitate, care ne amintesc de cele de pe coloana sonoră din GoT. În acelaşi timp, fiecare episod se încheie pe ritmurile unor melodii diferite, aparţinând unor artişti precum The Kills, Massive Attack sau Yeah Yeah Yeahs.

Pe lângă distribuţia de calitate a serialului, din echipa de producători fac parte J.J. Abrams - regizorul care a relansat franciza Star Trek şi care e pe cale să facă acelaşi lucru cu Star Wars, dar şi Jonathan Nolan (fratele regizorului Christopher Nolan), cel care a scris scenariul pentru serial.

Implicarea acestuia din urmă mă face să cred că serialul îşi regăseşte măcar parţial originea în ideea sistemului de supraveghere în masă utilizat de către Batman în The Dark Knight (peliculă la al cărei scenariu şi-a adus contribuţia şi Jonathan Nolan, de altfel). Person of Interest are deja două sezoane sub centură, unul mai bun ca altul, şi sunt curios să văd care va fi deznodământul, având în vedere că intrigile devin din ce în ce mai întortocheate. În acest sens, mi-a rămas în minte un schimb de replici dintre Finch şi Reese care a avut loc în chiar primul episod al serialului: Finch: If you want to leave, I’ll give you enough money to get as far as you need. Disappear.

Reese: And if I stay?

Finch: Sooner or later, both of us will probably end up dead. Actually dead this time.

Având în vedere domeniul de activitate al celor doi protagonişti, nu m-ar mira un astfel de deznodământ. Sau, cine ştie, poate m-am uitat eu prea mult la Game of Thrones.

Aventura în alb-negru C

red că au trecut secole de când n-am mai văzut un film clasic în alb negru, iar acest mic articol vine să celebreze acest fapt. Ca un adevărat cinefil al generaţiei prezente pot spune că am ratat mare parte din cinematografia de pe vremea bunicilor (cred că stiţi vorba aceea). Un motiv pentru care n-am venit să mă laud, ci să constat cu părere de rău şi să mă revanşez cu două exemple din lumea non coloră a cinematografiei. O abordare „coloristică” care îşi ţine ascunse multe capodopere, iar dacă îi acorzi cât de cât atenţie, e posibil să fi atras de acest gen de filme. Un univers al imaginii care lipseşte aproape în ceea ce zărim astăzi pe marile ecrane, unde majoritatea publicului nu se indentifică cu această parte a cinematografiei, fiind menită pentru cei nostalgici de acele vremuri. Desigur dacă esti în căutarea acelor capodopere din trecut ar trebui să treci prin această bucată de istorie şi să-i admiri realizările fără a discrimina din lipsa de pigment colorat a peliculei.

Astfel încep să vă prezint primul film din cele două exemple: „Adam’s Rib” îşi face apariţia în anul 1949 şi are în distribuţie pe celebra Katharine Hepburn şi emblematicul Spencer Tracy. O comedie romantică în spiritul acelor timpuri, un fin umor prezent subtil încât să-ţi ţină zâmbetul pe buze. Un cuplu căsătorit a căror ocupaţii indentice sunt avocatura ajung să se confrunte pe scena justiţiei unde drepturile egale dintre femei şi bărbaţi sunt scoase la suprafaţă. Lupta feministă şi viaţa de familie sunt temele principale fiind prezentate într-o tentă pozitivă uşor amuzată. O abordare inteligentă ce reuseste să fure atenţia spectatorului prin simplitatea scenariului şi uşurinţa de înterpretare a actorilor, o naturaleţe care uşor se poate observa. La prima vedere poţi observa că abordarea comediei din punct de vedere romantic se făcea total diferit de ceea ce vedem noi astăzi, o altă gândire când venea vorba de-a amuza audienţa cinefilă. Din eleganţa prezentării subiectului se desprinde o poveste cu nuanţe de elită intelectualistă cu o evidentă preocupare pentru subiectele dezbătute contemporan filmului, în acest sens preocupările feministe sunt prezentate prin intermediul comediei. Hazul la adresa acestui tip de problemă socială face un bine prin o mai uşoară asimilare a impactului asupra publicului care suferă acele schimbări de ordin social, dar mai ales din punctul de vedere a schimbării unor mentalităţi adânc înrădăcinate.

Al doilea exemplu este din timpuri mai apropiate, „The Man Who Wasn’t There” cu lansare în 2001, fiind înscris în dreptul regizorului Joel Noel, ajutat doar la nivel de scenariu de fratele său Ethan Coen. Un film ce începe într-un stil ce îmi place mult de tot, vocea gravă a naratorului ce ne poartă prin trăirile sale interioare. Era o vorbă că cele mai zgomotoase minţi sunt a celor tăcuţi, o comparaţie ce vine perfect transpusă protagonistului nostru. Actorul Billy Bob Thornton are o voce plăcută care îţi face plăcere să o asculţi de-a lungul întregului monolog din cadrul filmului, de altfel pare singurul personaj care se încadrează perfect în cromatica peliculei, posibil şi datorită faptului că nu are o mobilitate foarte mare, iar cadrele par să-l surprindă excelent. După cele întâmplate în film, se pare că am fi în cadrul boom-ului economic unde fiecare îşi caută oportunităţile în afaceri la început de drum. În această ipostază protagonistul nostru e un fin observator ce strâmbă din nas la toate aceste planuri, stând şi analizând lucrurile din umbră. Mai departe putem observa descrierea căsătoriei din purul fapt al afacerilor, aici nu se insistă pe nicio emoţie şi nicio implicaţie sentimentală. Printre altele găsim câteva ironii la adresa justiţiei americane fiind considerată anevoioasă şi foarte înceată, ironii care-şi continuă traseul şi-n dreptul altor subiecte discutate. Din descriere cred că nu vă daţi seama că aţi avea de-a face cu un film noir, un exemplu din acest gen de film bine executat de la personaj până la povestea acestuia. Fără nicio exagerare, „The Man Who Wasn’t There” e unul dintre cele mai stilate filme văzute în ultima perioadă, care se bucură de-o viziune clasică asupra poveştii şi printr-o imagine care ajută să completeze perfect din punct de vedere vizual.

Două filme ce mi-au demonstrat că acest segment al cinematografiei ascunde multe capodopere ce merită atenţia mai sporită din partea oricărui iubitor a celei de-a şaptea arte.

Maus

Povestea unui supravieţuitor I

storia secolului XX e marcată de două mari conflagraţii mondiale, dar pentru un popor, a reprezentat cel mai întunecat moment al existenței sale. Holocaustul.

Milioane de evrei și-au pierdut viața în anii celui de-al Doilea Război Mondial; milioane de oameni nevinovați.

Pentru a ne asigura că istoria nu se va mai repeta, oamenii au adunat mărturii, au scris cărți, au produs filme, totul pentru a ne asigura că un așa eveniment nu se va mai repeta vreodată. Probabil dacă vă gândiți la o carte despre Holocaust, vă gândiți la Jurnalul Annei Frank, sau dacă e vorba de filme, Lista lui Schindler vă vine în minte. Dar dacă e vorba de benzi desenate?... Înainte de a continua, trebuie să explicăm puțin fenomenul benzilor desenate și a romanelor grafice. Ce sunt ele? Unde au apărut? Ce vor să ne transmită? Banda desenată e o formă simplă de artă secvențială, poate chiar cea mai simplă. Dacă e să privim în trecut, vom găsi multe forme ale benzii desenate, de la scrierea ideografică a egiptenilor, la reprezentările pictate ale unor bătălii importante, în Evul Mediu. Mai multe benzi desenate alcătuiesc o revistă de benzi desenate. E ușor, nu?

Primele benzi desenate moderne au apărut la începutul secolului XX, pe spatele ziarelor din Statele Unite ale Americii, având scopul să amuze și să delecteze cititorii.

Treptat, au luat forme tot mai complexe și elaborate, astfel încât în anii 1920 putem vorbi deja de existența unor nume importante ale benzilor desenate, cum ar fi Superman sau Batman. Oamenii începeau să vadă în banda desenată ceva mai mult decât o scurtă deconectare de la real.

Banda desenată transporta cititorii în lumi fantastice, unde nu existau limite, sau prezentau aventuri ale unor super-eroi neînfricați ce se luptau pentru dreptate și adevăr.

Romanul grafic a apărut ca o formă evoluată a benzii desenate și a revistei de benzi desenate. Deja avem de-a face cu o lucrare mai mare, de până în 300 de pagini într-un singur volum, în care ni se prezintă o singură poveste. Având în vedere întinderea unui roman grafic, acesta ar putea fi cu ușurință comparat cu un roman clasic. Prezența imaginilor vine să completeze partea textuală, creându-se un amestec de text-imagine. Acest amestec dovedește că între aceleași coperte pot coexista și imaginile și cuvintele.

MAUS Art Spiegelman este un desenator din Statele Unite ale Americii, fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului. În anii 80 a început să culeagă informații pentru viitorul său roman grafic, anume MAUS. Principala sursă de inspirație a fost tatăl său, Vladek Spiegelman, un evreu ”bun-la-toate”, care știa cum să iasă din orice încurcătură. Pe lângă valoarea documentară, fiind o mărturie de la fața locului a atrocităților războiului, romanul grafic este și o lucrare autobiografică, fiindu-ne prezentate pagini din viața autorului, din copilăria sa, cât și scene din viața sa de zi cu zi.

Romanul grafic este împărțit în 2 volume: Prin venele tatălui meu curge istorie, Și-aici au început necazurile mele. În prima parte avem de-a face cu o perioadă de timp cuprinsă înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, iar în partea a doua, cu perioada în care Vladek își descrie timpul petrecut în Auschwitz, cât și perioada de după război.

Așa cum ne-am aștepta, evenimentele relatate de Vladek sunt dramatice, tensionate și uneori sângeroase. Art are grijă să puncteze aceste scene cu desene detaliate. Tot romanul lasă impresia unei descrieri personale și adevărate, acest fapt datorându-se descrierilor la persoana întâi.

Poate cel mai interesant element din acest roman grafic e reprezentarea oamenilor. Evreii sunt șoareci, germanii sunt pisici, americanii sunt câini, francezii sunt broaște ș.a.m.d.

Această alegorie adaugă un element de fabulă întregului roman grafic, dar nu denaturează cu nimic povestea. Șoarecii sunt vânați de pisici, pisicile sunt alungate de câini.

De ce ar trebui să citim MAUS? Pentru că e altceva, e primul și singurul roman grafic ce se leagă de tema Holocaustului. Este un subiect cu greutate, care nu e tratat superficial de către autor, mai ales datorită faptului că părinții săi au îndurat toate chinurile prezentate nouă. Este o poveste sinceră și tristă, dar este adevărată. Este o lecție de istorie, un semnal de alarmă, spre a nu mai repeta greșelile trecutului. Poate unii oameni ar avea impresia că elementele grafice din roman strică povestea sau transformă cartea în ceva simplu și banal, lectură pentru copii. Totuși, tind să cred că o descriere detaliată a incineratoarelor de la Auschwitz ar face parte din lista lecturilor pentru copii…

MAUS – povestea unui supraviețuitor, povestea unui popor.

Mai putem considera fotografia artă?

Î

n permanență suntem supuși imagini în felurite moduri. De la telefon, laptop, până la pozele vechi pe care le mai păstrăm în dulap, în pungi sau albume foto, pe care le scoatem atunci când sufletul ne-o cere. Ajungem să fim subjugați acestor imagini chiar dacă ele nu reprezină ceva important pentru noi, gen afișe, reclame. Ajungem să fim dependenți de imagini.

Odată cu apariția și progresul tehnologiei, odată ce oamenii au început să se adapteze și să adopte aceste inovații, am început să pozăm tot ce prindem. Chiar vreau să se înțeleagă literalmente, tot ce prindem, fiindcă am ajuns ca niște turiști japonezi oriunde ne aflăm. Fotografiile de călătorie și puterea portretului pun pe jar întreaga populație din toate colțurile lumii. Dar care e legătura și de unde atâta ardoare?

Cred că existat întotdeauna o intercondiționare între om și fotografie, între om și om dacă mă gândesc mai bine. Îndiferent că vorbim despre portretistică, peisagistică, fotojurnalism sau alte forme. Eu pun „problema” așa. Pe de o parte artistul fotograf ne transmite o parte din emoțiile, sentimentele și stilul lui în abordarea fotografică, iar pe de cealaltă parte, omul simte emoția, sentimentele și se lasă în voia gândurilor. Devine liber. Chiar dacă nu cunoști fotograful, nici nu trebuie să îl cunoști. Deci e ca și cum fotograful vede perfect în sufletul tău, plăsmuind reacții afective puternice și uneori neașteptate, iar tu le primești cu brațele deschise. Fotografiile știu însă să și profite de naivitatea sau de buna-credință a celor ce le văd, ca într-un final să își atingă scopurile. Sunt pline de subtilitate, de finețe, de abilitate, chiar perfide uneori. Te lovesc acolo unde nu te aștepți, te fac să răzi, să plângi, să visezi, te fac om. Din acest punct fotograful e artist cu acte-n regulă.

Dar de aici, până la categoria artă mai este drum lung. Să o luăm încet, fiindcă în zilele noastre se ajunge în ipostaza în care eticheta „artă” se pune pe fiecare poză făcută. Probabil că nume ca Niepce, Daguerre, Frith sau Bisson nu au ajuns la urechile tuturor și nu știm cum să le mulțumim pentru încadrarea fotografiei la rang de artă. Și da, în mare parte, datorită lor, azi această formă de artă poate fi admirată pe-ntreg globul pământesc. Și uite așa, s-a trezit Nipce în atelierul său, reproducând de la geam prima fotografie realizată cu un aparat care ar putea fi numit oarecum profesional. Prin secolul XIX însă se descoperă anumite substanțe chimice sensibile la lumină, care să fixeze permanent imaginea obținută. Procesul însă era „foarte iute”, timpul de expunere fiind undeva la aproximativ 8 ore.

În final s-a descoperit că o imagine aproape invizibilă putea fi redată sau „developată” cu vapori de mercur, astfel, timpul de expunere s-a redus la 20-30 de minute. Jos pălăria pentru Louis Daguerre, fiindcă el e vinovat. Așa că, prin 1839 s-a făcut public acest procedeu, considerându-se momentul de naștere oficial al fotografiei. Îmi amintesc acum de câțiva pioneri ai acestei forme de artă și abordările lor: Francis Frith cu succesul răsunător al fotografiilor de călătorie prin Orientul Mijlociu, Nil, Sinai, Ierusalim și Egipt, talentatul Gustave Le Gray cu peisajele marine, Andre Disderi cu portretul lui Napoleon al III-lea călare și Roger Fenton cu peste 300 de poze ale războiului din Crimeea, fiind primul fotograf de presă. Facem pași mari în zilele noastre și ne gândim că fotografia este un lucru atât de banal, încât este greu de conceput cât de captivant și încântător a fost conceptul eternizării imaginii pentru contemporanii lui Daguerre. Și am făcut aceste precizări istorice, nu să vă plictisesc, ci să punctez mai precis, că arta fotografică nu s-a născut pe internet, la oricine acasă. A fost creată de oameni fără rețele de socializare, aparate exagerat de scumpe, ci doar cu pasiune, dăruire și talent. Dar ce i-a influențat și îi influențează pe artiștii fotografi? Mă gândesc că în trecut pictura, impresionismul, naturalismul și alte curente și-au pus amprenta în cea mai mare parte și au fost puncte de plecare pentru mulți dintre ei. Dar oare în ziua de azi?

Subiectele alese, tehnica folosită, stilul abordat au fost dezbătute chiar de la prima poză realizată vreodată. Acestea au fost și sunt piatra de căpătâi a fotografilor, ce saltă această activitate maiestuoasă la statutul de formă fundamentală a artei, indiferent de domeniu.

Capaciatea omenească de a crea noi reprezentări sau idei pe baza percepțiilor, reprezentărilor sau ideilor acumulate anterior, împreună cu descoperirile tehnice au deschis și deschid artiștiilor fotografi perspective proaspete pentru a putea perpetua imaginile din jurul lor.

Queens of the Stone Age Nemurirea e supraevaluată

A

m să încep acest articol cu un clişeu – până şi zeii rockului sunt muritori. Şi totuşi, de multe ori e nevoie de un moment critic, un eveniment de proporţii care să ne aducă aminte de verosimilitatea afirmaţiilor de genul acesta.

Joshua Homme, cunoscut în principal ca şi solistul formaţiei Queens of the Stone Age (QOTSA, pe scurt), este unul dintre zeii rockului contemporan – multi-instrumentist, vocalist şi producător. Extrem de prolific de-a lungul anilor, a făcut şi încă mai face parte din trupe precum Kyuss, Eagles of Death Metal şi Them Crooked Vultures. Iar în anul 2010 s-a aflat în pragul morţii, în urma unei operaţii la genunchi. A „decedat” practic pentru câteva momente terifiante, înainte ca medicul său să-l resusciteze. Precum a declarat-o artistul în mai multe rânduri şi aşa cum era de aşteptat de altfel, experienţa l-a traumatizat – atât de mult încât şi-a dorit să nu mai aibă nimic de-a face cu muzica în urma acestui moment critic. Turneele neîncetate susţinute în anii precedenţi cu formaţiile din care face parte îşi spuseseră cuvântul şi ele. Homme se afla la capătul puterilor – atât psihic, cât şi fizic.

Numele lui Josh este sinonim cu QOTSA – nu are legătură doar cu faptul că el este atât solistul, cât şi singurul membru constant al formaţiei de la începuturile acesteia din 1996. Queens of the Stone Age fără Joshua Homme n-ar mai fi la fel, punct. Formaţia aceasta e „odrasla” lui. Aşadar, nu ar trebui să ne mire faptul că atunci când Homme a traversat o perioadă de incertitudine acută şi trupa sa a avut, la rândul ei, parte de-un moment de cumpănă.

QOTSA nu mai lansaseră un album de trei ani în 2010, anul în care Homme a fost operat. Pentru un grup obişnuit să înregistreze şi să lanseze material nou la un interval constant de aproximativ doi ani, această pauză, prelungită de problemele personale ale solistului, a fost ceva nou. În cuvintele lui Josh Homme, „Mă pierdusem în întuneric”.

Confruntată, precum vocalistul său, cu propria mortalitate, QOTSA avea să aştepte încă trei ani până să lanseze un nou album.

Lucrurile au început să se mişte în 2011, an în care formaţia şi-a relansat primul album, intitulat Queens of the Stone Age, susţinând în acelaşi timp un turneu de-a lungul anului. Căutând inspiraţia în melodiile timpurii ale formaţiei, Homme a găsit-o în traumele provocate de experienţa sa aproape fatală din sala de operaţie. În urma unei geneze tumultoase, în timpul căreia bateristul Joey Castillo (care făcea parte din trupă încă din 2002) a părăsit trupa, noul album, intitulat …Like Clockwork, a fost lansat în 2013. Revenirea lui Dave Grohl (fost baterist Nirvana, în prezent solistul trupei Foo Fighters) ca şi baterist, dar şi a altor foşti membrii ai formaţiei, precum cea a basistului Nick Oliveri, respectiv cea a vocalistului Mark Lanegan, i-a entuziasmat pe mulţi fani, întrucât aceasta a fost distribuţia grupului pentru albumul Songs for The Deaf (2002), cel mai apreciat album QOTSA de până acum. Cu excepţia lui Grohl însă, care se ocupă de percuţie în cinci dintre melodiile regăsite în cadrul acestei lansări, prezenţa acestora nu se simte prea tare pe …Like Clockwork, care dincolo de toate e un album foarte personal pentru Josh Homme. Cei care se aşteptau la încă un Songs for The Deaf s-ar putea să fie dezamăgiţi, iar în acelaşi timp să nu poată aprecia un album de calitate, probabil cea mai bună lansare a formaţiei din 2002 încoace.

Albumul se deschide cu melodia „Keep Your Eyes Peeled”, pe un fundal de sticle sparte, care, acompaniat de un bas foarte jos, creează o atmosferă sinistră, sugerând „întunericul” la care făcea referire Homme în interviuri.

Faptul că aceasta este prima melodie de pe album e sugestiv – întunericul acesta, perioada dificilă prin care a trecut trupa a reprezentat inspiraţia, punctul de plecare pentru acest album. Melodia în sine pare că prevesteşte în acelaşi timp un punct culminant, un apogeu al acestor trăiri sinistre, pe care ne vom concentra în timp util. A doua melodie, „I Sat

By The Ocean”, se referă în mod clar la un moment dificil (o relaţie eşuată cel mai probabil), fără a da în melodramele obositoare care acompaniază de obicei astfel de piese.

Durerea/rana provocată de eveniment e constatată, e

comunicată, dar nu se insistă asupra ei – e vorba mai degrabă de un diagnostic. „I Sat By The Ocean” e primul indiciu concret că avem de-a face cu un album personal, impresie consolidată de către următoarea melodie, „The Vampyre Of Time And Memory”. Caracterul personal este evidenţiat încă din primele versuri, „I want God to come and take me home/ ‘Cause I’m all alone in this crowd”, precum şi de faptul că melodia începe pe note de pian.

Vulnerabilitatea sugerată de aceste versuri este revelatoare – ajungem să facem cunoştinţă cu o latură nemaivăzută a lui Josh Homme. Perioada de recuperare care a urmat operaţiei solistului a fost marcată de o acută lipsă de încredere în forţele proprii, precum a declarat-o el însuşi în mai multe interviuri. Sentimentul acela de dezolare se simte clar în această melodie. În acest sens, ea este atipică pentru QOTSA, întrucât formaţia ne-a obişnuit cu versuri care să nu sugereze o astfel de implicare emoţională. Este adevărat că au mai avut câteva balade, precum „In The Fade”, „Mosquito Song” sau „Running Joke”, dar niciuna dintre ele nu pare la fel de personală ca şi cele de pe …Like Clockwork. „If I Had A Tail”, a patra melodie de pe album, e mult mai „catchy” decât melodiile care-o precedă, atât prin ritm, cât şi prin instrumental. La o ascultare mai atentă însă, sesizăm în continuare o perspectivă pesimistă în cadrul versurilor.

Totodată, versurile de la început fac referire la două melodii cunoscute ale anilor 70′, „Lady Marmalade” (Labelle) şi „Da Doo Ron Ron” (Shaun Cassidy). Pe porţiunea de final a melodiei, unde se revine din nou la o atmosferă sinistră asemănătoare celei din „Keep Your Eyes Peeled”, îşi fac apariţia solistul celor de la Arctic Monkeys, Alex Turner, precum şi fostul basist QOTSA, Nick Oliveri. Intervenţiile lor sunt notabile, dar discrete. „If I Had A Tail” se continuă cu „My God Is The Sun”, care prin bogăţia de riff-uri grele, căreia i se alătură tobele necontenite, aduce cel mai mult cu o melodie tipică QOTSA. Versurile melodiei pot fi privite ca o întoarcere la origini (Josh Homme e originar din deşerturile Californiei, fiind născut în oraşul Joshua Tree), mai ales când

ţinem cont de versuri precum „Far beyond the desert road/ Where everything ends up”, dar şi ca şi o aluzie la stilul de viaţă din deşert, unde soarele este stăpân peste toate.

Melodia „Kalopsia”, a cărei inspiraţie se pare că provine dintr-unul din schimburile de idei periodice dintre Homme şi Alex Turner, face referire la dualitatea individului, fapt la care se şi face aluzie prin prezenţa lui Trent Reznor (Nine Inch Nails) ca şi voce secundară. „Fairweather Friends” ne face cunoştinţă cu o colaborare neaşteptată cu britanicul Elton John, dar îşi fac apariţia în acelaşi timp şi alţi colaboratori/prieteni ai formaţiei, printre care Brody Dalle (soţia lui Homme), Mark Lanegan, Nick Oliveri, respectiv mai sus menţionatul Reznor. Melodia este esenţialmente, precum o sugerează atât titlul, cât şi corul de voci omniprezent de-a lungul ei, despre camaraderie – atât despre prietenii adevăraţi ai trupei, care le-au fost alături în momentele dificile, cât şi despre cei falşi. Melodia următoare, „Smooth Sailing”, reprezintă o revenire emfatică la stilul obişnuit al trupei – versuri precum „I got nothing to lose & only one way, up” sugerează o încredere în sine ieşită din comun. Avem în acelaşi timp şi versuri nonşalante, „Got my own theme music/ It plays wherever I are”, care aduc aminte de melodii clasice de-ale formaţiei, precum „Go With The Flow”. QOTSA sunt de neoprit din nou.

Revigorat de întoarcerea la originile din deşert, respectiv de sprijinul şi încurajările celor apropiaţi, Homme îşi recapătă încrederea în sine.

Cu toate acestea, piesa următoare, „I Appear Missing”, ne confirmă faptul că sechelele sunt încă prezente şi că probabil vor fi permanente. Melodia e punctul culminant al albumului – cel care era prevestit în „Keep Your Eyes Peeled”, şi nu doar datorită faptului că este cea mai lungă de pe album (6 minute în total). Ea creează o imagine foarte vie a experienţelor lui Josh Homme de pe masa de operaţie, dar şi a depresiei acute resimţite în urma acestora.

Refrenul te loveşte încă de la prima ascultare, atât datorită instrumentalului care îl acompaniază, cât şi versurilor simbolice, „Shock me awake/ Tear me apart”. Există numeroase versuri tulburătoare de genul acesta – „Prison of sleep/ Deepened now” sau „Pieces were stolen from me”.

Sunt remarcabile şi modulaţiile vocii lui Homme, acesta trecând de multe ori de la o tonalitate înaltă la una joasă.

Aceste treceri de la o tonalitate la alta creează impresia oscilaţiei între viaţă şi moarte. În plus, impactul pe care-l are refrenul de fiecare dată când e rostit, precum şi numeroasele rupturi de ritm evocă şocurile electrice la care sunt supuşi pacienţii în curs de resuscitare. În acest sens, ruptura de ritm din jurul minutului 3 al melodiei este terifiantă – pentru câteva fracţiuni de secundă pare că totul s-a terminat… şi totuşi, chitarele revin în forţă. Putem pomeni, din nou, o paralelă cu destinul trupei aici: după o perioadă îndelungată fără material nou, viitorul părea sumbru, dar au reuşit să revină în forţă, în cele din urmă, cu acest ultim album. Melodia care închide albumul, intitulată sugestiv „…Like Clockwork”, are un aer de resemnare, dar în acelaşi timp de calm, începând pe note de pian. Traumele şi rănile au fost constatate, năduful resimţit de pe urma lor a fost exprimat – e timpul să se treacă mai departe. Viaţa merge înainte (asta ca să avem un clişeu şi pe sfârşit).

Până la urmă, despre asta e şi albumul …Like Clockwork – trecerea peste o perioadă dificilă. Multe trupe n-au nici pe departe experienţe la fel de traumatizante, dar tot ajung să se destrame. Faptul că Josh Homme şi QOTSA au reuşit să lanseze un album de calitate, reinventându-se cum n-au mai făcut-o niciodată în acelaşi timp, e o dovadă de perseverenţă şi tărie de caracter. Mai ales când ţinem cont că trupa nu mai traversase o asemenea perioadă până acum.

Momentele dificile şi mai ales cele foarte dificile sunt cele care ne arată caracterul nostru, respectiv din ce suntem făcuţi cu adevărat. Cei de la QOTSA se pare că într-adevăr sunt făcuţi din piatră, chiar dacă sunt muritori.

Atât de mult în atât de puţin C

ând ni se face dor de o persoană ne derulăm în minte cuvintele pe care aceasta ni le-a spus. Imaginile trecutului se reformează şi fac un salt peste prezent pentru a se proiecta rearanjate în viitor. Astfel, puterea de a-ţi imagina este strict legată de capacitatea de a-ţi aminti. Prezentul este o fabrică unde se produc amintiri şi o trambulină pentru acţiuni şi gânduri viitoare.

Trei actori – Alexandru Bogdan, Andrei Huţuleac, Ionuţ Niculae, un muzician – Naomi Guttman şi un regizor-actor – Laura Maria Vlădoiu; lor le-a fost dor de Nichita Stănescu şi prin poeziile lui au vrut să ne reamintească că „Suntem ceea ce iubim” (titlul spectacolului) Prin urmare cu cât iubim mai mult, mai clar şi mai curat, cu atât suntem mai mult.

Spectacolul Laurei Maria Vlădoiu, proaspăt absolventă a secţiei de Regie Teatru din cadrul UNATC „I.L.Caragiale” este un spectacol despre dor. Dorul de poetul Nichita Stănescu din poeziile căruia este alcătuit acest recital, dar şi dorul de ceea ce iubim, de tot ceea ce ne face să fim aşa cum suntem. Poeţii sunt norocoşi pentru felul în care le este dat să se exprime: regăsim în poeziile lor toate tipurile de dor, dar cel care le înglobează pe toate este dorul de viaţă.

Spectacolul nu se poate povesti. Este muzică şi poezie, deci trebuie ascultat, dar şi privit pentru că între „personaje” se creează relaţii subtile care conţin în primul rând emoţie, dar şi mult umor. Este vorba de lumina din ochi, cea mai rapidă cale de comunicare, mai rapidă ca sunetul, mai rapidă ca internetul zilelor noastre. Viteza luminii o are acest spectacol pe care ţi l-ai dori să mai treacă o dată prin faţa ta pentru a te bucura de cantitatea şi calitatea de viaţă pe care o conţine. Sunt atinse teme mari: dragostea, sentiment

accentuat şi de muzica la pian pe partituri de Chopin, războiul, moartea luată în râs prin ritmuri „săltăreţe” de chitară.

Jocul celor trei actori este natural şi relaxat. Par a fi trei băieţei care s-au întâlnit să vorbească despre problemele importante ale vieţii, momente în care sunt serioşi şi maturi, dar să şi ducă un război copilăresc cu cele două femei de pe scena lor. În momentele cheie, Laura Maria Vlădoiu punctează rolul regiei printr-o poezie care domoleşte cumva spiritele şi îi aduce pe cei trei cu picioarele pe pământ. „Personajul” lui Naomi Guttman, pe cât de tăcut, pe atât de prezent prin muzică, instaurând de fiecare dată profunzime şi armonie. Recitalul este o specie aparte care nicidecum nu trebuie să fie statică. Este tot un spectacol în care o replică coincide cu o poezie. Din acest punct de vedere este

mai greu de construit un recital, pentru că actorii trebuie să facă mult mai multe conexiuni într-un timp mai scurt.

Replicile te ajută să construieşti emoţiile treptat, dar poeziile o conţin deja în cantitate mare şi trebuie păstrat echilibrul între a prisosi şi a lipsi. Meritul celor cinci este de a fi reuşit să comunice între ei, cu ei înşişi şi, nu în ultimul rând, cu publicul. Ei ne-au spus şi ne-au arătat ceea ce iubesc, dându-ne şi nouă spectatorilor curaj să recunoaştem ceea ce iubim. Atunci ştim cu adevărat cine suntem.

Bartăijuteria, contemporană E

ra o zi de duminică, pe la amiază, în centrul oraşului, când mi-am adus aminte de meseriile practicate de strămoşii noştri. Mă gândeam mai exact la bărbieri, pălărieri şi bijutieri. Dacă primele două se încadrează în categoria „dispăruţi fără urmă”, îmi place să cred că totuşi arta bijuteriilor şi execuţia manuală a acestora, mai atrage totuşi pe cineva sau de ce nu, să mai şi studieze acest domeniu.

Ceea ce se produce la scară mondială, adevărata industrie care se formează cu produse importate, fac ca eforturile de menţinere a acestei arte contemporane să fie din ce în ce mai dificile. Se înţelege de la sine că transformarea unui proces de producţie meşteşugărească, într-un proces de producţie ce se bazează pe tehnică maşinistă modernă, nu face altceva decât să elimine întreaga unicitate şi originalitate a obiectului în sine.

Pentru că nu m-am potolit doar cu ideea că da, este posibil să mai existe persoane care fac acest lucru, am ajuns să caut pe internet acele persoane preocupate de bijuteria contemporană. Fericită că mai există lume, am dat de Angela Ciobanu.

De ce tocmai Angela Ciobanu? Pfuuu... sunt multe motive, dar unul dintre ele este faptul că are un stil aparte, care pe mine m-a impresionat şi m-a atras astfel încât să revăd colecţiile pe care la are. Nu am stat mult pe gânduri şi am abordat-o, fiindcă doream să ştiu mult mai multe despre ea şi ceea ce face. Aşa am descoperit că s-a născut în 1984 în Bucureşti şi a absolvit Facultatea de Arhitectură în cadrul UAUIM. Mai târziu, s-a apropiat de bijuteria contemporană în atelierul şi sub îndrumarea lui David Sandu şi de atunci experimentează în permanenţă cu noi tehnici şi materiale.

Şi cum apare preocuparea pentru bijuteria contemporană în condiţiile în care aceasta este văzută ca o micro profesie, fiind considerată o activitate la marginea creaţiei bijuteriei în masă? „Preocuparea mea pentru bijuteria contemporană a apărut ca o schimbare firească de scară pe care am ocazia să o experimentez în contextul mai larg, din punct de vedere dimensional, al arhitecturii. Prin urmare, fiecare bijuterie pe care o gândesc îşi are microarhitectura proprie ce se articulează în jurul unei idei, se dezvoltă şi capătă mai târziu forme materiale.

Piesele pe care le lucrez sunt unice şi conţin un discurs de sine stătător. Prefer consistenţa metalului – argint sau aur – ce poate fi pusă în evidenţă de texturile variate ale lemnului, emailului sau ale pietrelor preţioase. Formele şi raportul dintre ele se subordonează întotdeauna unui concept, iar fiecare element ce compune o bijuterie este ales ca parte a unui întreg.

Am lucrat prima bijuterie în martie 2010 – un inel pe care l-am pierdut, o lună mai târziu, într-un aeroport.”

Cultura contemporană, atitudinea deschisă privind metodele şi materialele folosite, talentul, caracterul distinctiv şi expresivitatea individuală a fiecărei bijuterii realizate de Angela fac din acestea nu „doar” obiecte fabricate pentru purtare, ci opere de artă.

Angela Ciobanu îşi lucrează în prezent bijuteriile în Bucureşti şi Viena. A avut participări la expoziţii si târguri din Bucureşti, Paris, Amsterdam şi este, până în prezent, singurul designer român care a fost selecţionat pentru secţiunea Forum Innovation a presigiosului târg Inhorgenta München. În octombrie va fi prezentă la JOYA Barcelona.