Revista 21ARTemotion, nr.6

revista

punem în valoare creativitatea

Pictorul

întrebuinţează în meşteşugul sau culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii.

Eu am încercat să le redau cu inteligenţa, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare.

“

George Bacovia

(n. 17 septembrie 1881 - d. 22 mai 1957)

No6

“

Red actie , coordonator:

Alexandru Gabriel Ion autori:

Bogdan Băla Cătălin Mocodean Cristina Brînză Iulia Marc Maria Leuce Marius Indrieş

Mirela Dana Ramona Mărghidanu Valerian Boitor octombrie 2012

editorial

Secolul 21 și arta...

Putem spune convinşi că arta l-a însoţit pe om încă de la începuturile evoluţiei sale. Asta dacă suntem de acord să considerăm picturile rupestre o manifestare artistică. Primul imbold al omului a fost cu siguranţă acela de a reproduce elementele pe care le întâlnea în viaţa sa de zi cu zi, de vânător sau culegător. Totuşi, vom fi în unanimitate convinşi că arta, în adevăratul sens al cuvântului, a apărut în momentul în care omul a încercat să reproducă imagini, şi nu numai, scornite de mintea sa. Atunci când a început să deseneze, să descrie, să cânte sau să imite locuri fabuloase, animale colosale, idoli sau întâmplări nemaiauzite. Astfel, arta a început să aibă şi un caracter sacru, mai ales pentru că era creată de minţile cele mai luminate ale acelei perioade şi avea rolul de a amuza sau a terifia minţile celorlalţi.

De-a lungul istoriei, arta s-a perindat prin sacru, profan, extrem, moderat, conservator sau revoluţionar.

Până în secolul trecut, aceasta şi-a făurit nişa proprie în viaţa muritorului de rând. Au apărut instituţiile de cultură, al căror rol era de a găzdui manifestările artistice, teatre, muzee, cinematografe etc. În secolul trecut, arta era bine delimitată de viaţa cotidiană a unei persoane. După ce îşi executa ritualurile zilnice (trezire, hrănire, muncă), fiecare îşi găsea, din când în când, timp pe care îl aloca întoarcerii către artă, lucru realizat prin frecventarea spaţiilor în care erau prezentate diferite manifestări artistice.

Mileniul 3, însă, ne aduce în faţa unui proces nemaiîntâlnit de-a lungul istoriei în domeniul artistic. Năvala de informaţii şi viteza specifică acesteia. Viteza cu care ne informăm, viteza cu care trăim, viteza cu care ne înfruptăm din clipele vieţii noastre. În aceste condiţii, arta, aşa cum ne-o amintim din secolele precedente, nu mai face faţă. În secolul XXI, arta trebuie să vină spre om, fiindcă omul nu mai are timp să caute arta. În secolul XXI, arta trebuie să coboare în stradă, printre blocuri, maşini, tramvaie, laptop-uri, iphone-uri. Să îl lovească pe spectator atunci când se trezeşte şi îşi aprinde televizorul, când intră în bucătărie şi ascultă radioul, când se loghează pe facebook, când îşi pune căştile ipod-ului în urechi în drum spre lucru. Secolul XXI înseamnă viteză, aşa că şi manifestările artistice specifice acestuia trebuie (şi sunt, inevitabil) nu doar create în viteză, ci au o manifestare mai puţin pregnantă şi sunt savurate în viteză. Se pierde profunzimea artei? Aceasta e boala (sau poate beneficiul) întregii vieţi în secolul actual. Lucruri precum statornicia, profunzimea, calitatea, toate se diluează puţin câte puţin. În ritmul acesta va dispărea arta? Nu aş merge chiar atât de departe, dramatismul nu e punctul meu forte, arta va supravieţui (şi nu mă refer aici doar la moştenirea lăsată de generaţiile anterioare), arta va supravieţui atât timp cât va reuşi să se adapteze şi (mai ales) atât timp cât publicul va fi educat şi destul de lucid încât să o aleagă din tăvălugul de informaţii şi stimuli ce îl lovesc în fiecare secundă a vieţii sale. În concluzie, nu trebuie să nesocotim manifestările artistice neconvenţionale, în spaţii neconvenţionale, underground, de nişă, improvizate, pentru că acestea sunt cele care s-au adaptat, acestea sunt cele care vor supravieţui, şi care reprezintă viitorul. Arta care ştie să se folosească de ustensilele auxiliare oferite de progresul tehnologic. Singura grijă a noastră, reală, este legată de educarea receptorilor, de abilitatea acestora de a distinge între artă, kitsch şi căcat manipulator. Asta este grija şi menirea noastră (autoimpuse) de a învăţa spectatorul să aleagă arta dintre stimulul ce îl invadează şi de a învăţa artistul să meargă, să-l tragă de mână, să i se pună în drum spectatorului. Pentru că atunci când aceste lucruri nu se vor mai întâmpla, cu tristeţe vom putea constata că arta a murit.

Maria Leuce

Arta olăritului Când zic olărit mă gândesc la moştenirea pe care noi românii o avem de prin neolitic, acea artă, îndeletnicire sau meştesug tradiţional. Dacă mă gândesc mai bine, este o contopire între artă, aici mă refer la colorit, modele, proporţii, şi între rostul de a satisface necesităţile oamenilor în fiecare zi.

Olăritul e arta ce se orientează cu abilitate în viaţa cotidiană, obiectele fiind folosite fie în scopuri decorative, fie în depozitare. Dar pentru a avea o asemenea ocupaţie, meserie,trebuie să stăpâneşti anumite tehnici, iar spontenaitatea şi imaginaţia meşterului decurg din cunoaşterea pe deplin a procedeelor. Meseria de olar este destul de istovitoare, căci necesită forţă, de aceea, la începuturi era dedicată mai mult bărbaţilor.

Principalele etape ale preparării lutului înainte de ardere sunt: curăţire, dospire, frământare, modelare, uscare, ornamentare. Am stat mai departe şi m-am gândit la o „reţetă” dacă pot să o numesc aşa, a unui vas. Rezultatul spune aşa: luaţi o găleată cu lut, o dospiţi, o frământaţi cu mâinile sau cu un ciocan de lemn, amestecând cu apă. Materia omogenă ce rezultă o

curăţaţi de impurităţi prin tăierea în felii subţiri, cu o lamă sau sârmă.

Mai departe luaţi o bucată de argilă şi o aşezaţi pe faimoasa roată a olarului. Maeştrii rotesc cu piciorul, iar cu mâinile modelează bucata de lut, dar nu oricine se încumetă, deoarece necesită o bună tehnică şi viteză de lucru, o sincronizare pentru ca lutul să nu se usuce. La sfârşit, daţi la uscat câteva zile, apoi puteţi să vă lăsaţi imaginaţia să îşi facă meseria şi să decoraţi după bunul plac.

Când stai şi priveşti mai de aproape ce înseamnă această meserie, îţi dai seama de îmbinarea între forţă, talent şi artă, pentru că aici una fără cealaltă nu există.

Totuşi, rămân cu o întrebare, care oarecum mă întristează. Oare olăritul e o tradiţie pierdută sau nu ştim noi unde să găsim persoanele ce aduc contribuţii valoroase în biografia existenţei românilor?

Cu toate acestea, încrederea mea rămâne şi mă gândesc că în viitor nu vor ajunge doar nişte piese de muzeu.

(

Ramona Marghidanu

Corespondenţe, nelinişti şi păreri de rău Sorin Pop

În mod voit sau din neglijenţă, unii oameni îşi ascund talentele, nu le dau suficientă importanţă, le explorează puţin pentru ca mai apoi să le uite undeva, într-un sertar al unui dulap de cămin sau într-un fişier .doc, fişier pierdut printre alte fişiere. Iar când descoperi un astfel de talent într-un om, fie şi din întâmplare, fie şi din amintiri, simţi nevoia, aşa ca mine, să împărtăşeşti descoperirea cu ceilalţi. Să ştergi praful şi să îl arăţi lumii.

Despre unii artişti, însă, n-ai putea spune prea multe, concret, chiar dacă ai şti. Ai totuşi impresia că îi cunoşti, fără să ştii neapărat ceva despre ei. Sorin studiază Psihologia, şi, cred eu, Lumea, cu un ochi critic, cu o minte deschisă, cu un soi de curiozitate şi ambiţie de a înţelege, de a şti. Poate unii ar spune că talentul lui ,,principal” se învârte în jurul muzicii – pe care o compune şi o cântă frumos, însă, prin amintiri, i-am descoperit un alt talent: acela de scrie. Perfecţionist cum este, propriile-i rânduri nu-l mulţumesc cu adevărat niciodată, aşa că le ţine pentru el.

Citindu-l, mă gândesc că talentul lui nu e actul de a scrie în sine neapărat, cât abilitatea de a îmbina luciditatea şi obiectivismul cu fărâme de trăiri intense, de emoţii fie temporare fie atât de înrădăcinate în fiinţa umană. În spatele rândurilor scrise de Sorin, raţiunea şi afectele se împletesc armonios.

,,Corespondenţe, nelinişti şi păreri de rău” este titlul unui scenariu de film ce surprinde situaţia lui Felix, un ,,adolescent aparent normal, şi totuşi, ieşit din comun, căruia îi face plăcere să-şi aştearnă gândurile pe foaie şi să le împartă cu prietenii lui, prin intermediul corespondenţei, al scrisorilor, [...] un personaj molcom, domol, pasiv şi chiar apatic, cu ieşiri violente, care nu excelează în expresivitatea fizică, dar, cu toate astea, se ştie exprima în scris şi verbal.” În ciuda lipsei sale de expresivitate fizică şi a unei vieţi aparent rutinieră, în Felix e un zbucium de gânduri, de nelinişti, de conflicte şi dureri, e o luptă cu realitatea, pe care Felix o răpune având ca arme iluziile şi propriile-i creaţii mentale. Deşi un inadaptat, Felix a descoperit o modalitate de a nu fi singur. Cât de dezirabilă e, rămâne să decideţi. Cert este că drama lui Felix te poate învăţa că singur rămâi, cu adevărat, atunci când te pierzi pe tine sau când pierzi... părţi din tine.

Cum spuneam, textul este un scenariu de film, iar impactul ar fi mai mare în format audio-video, sigur. În speranţa că va fi la un moment dat transpus într-un scurt film, vom publica aici doar câteva fragmente din text, urmând ca întreg scenariul să fie publicat şi pe site.

debut

I FELIX (monolog pe fundal): (cu un aer poetic, oarecum nostalgic) Felix mă numesc, şi... (o pauză scurtă) dacă e vreun lucru în care mă regăsesc sau îmi oferă nespusă plăcere să-l fac, acela e, cu siguranţă, să le scriu scrisori prietenilor mei. La fel de-ncântaţi sunt şi ei să-mi răspundă. Când pun pixul pe hârtie, parcă străpung orizontul ca un astronaut în naveta lui spaţială, spre locuri nebănuite, neexplorate. E calea cea mai simplă de-a evada din claustrofobia cotidiană. (critic) Societatea încearcă să mă constrângă să-i adopt (răspicat) ideile, metodele, procedurile. Dar eu nu sunt ca ei, robotizat, lipsit de imprevizibilitate, cu rădăcini înfipte-n centrale electrice.

III (monolog pe fundal) FELIX: Iar de prietenii mei...ce să vă mai spun (rostind în aşa fel încât să reiasă evidentul şi redundanţa întrebării)? Sunt bucăţile de puzzle care mă-ntregesc, care îmi dau un sens şi care, totodată mă copleşesc şi mă-mbată cu-ale lor scrisori. (oarecum pierdut) Ştii... eu nu mă semnez niciodată în corespondenţe şi nici formule de adresare nu folosesc. (oarecum melodios) La ce folos? Ne cunoaştem prea bine scrisul unul altuia... Îndeajuns cât să ne recunoaştem şi să ne (cu accentul pe “re”) REcunoaştem, cu fiecare scrisoare trimisă, primită şi citită.

CUT BACK TO: INTERIOR, ZI – Aceeşi cameră a lui FELIX. Acesta stă aşezat pe jos, în fund, peste scrisori, în partea laterală a scăunelului, citind o scrisoare. Are picioarele lipite unul de altul şi genunchii ridicaţi, cu spatele rezemat puţin de scaun (filmat din profil). Expresia lui, iarăşi, nu spune prea multe, pare doar îngândurat şi nostalgic.

IX FELIX: (cu un aer melancolic, nostalgic) Cum recunoşti solitudinea? (vorbind rar, pierdut) Prin nelinişti şi aşteptări... Prin larve ce te devoră treptat pe dinăuntru, lăsând în urma lor goluri, goluri ce se măresc pe zi ce trece în pofida încercărilor tale de-a le umple cu gânduri, goluri care... [...]

FELIX: (ton grav, neliniştit, oftează pe alocuri) ... goluri care te-neacă şi scot la suprafaţă adevărul gol-goluţ, iluzia, realitatea...

Pe lângă atenţia la detalii şi meticulozitatea cu care a scris un scenariu de film (treabă deloc uşoară), Sorin reuşeşte să îşi transpună neliniştile, bucuriile, gândurile, emoţiile - în versuri. Iar noi, cei din echipa 21ARTemotion, sperăm doar să îşi fructifice (şi) acest talent şi să nu lase praful să se aştearnă peste cuvinte.

Să scrie...

Infamie

Nostalgie în noiembrie

O nesfârşitã ploaie m-apasã.

Durerea adusã cu fiecare picur cãzut Mã macinã-ngrozitor si mã lasã Neputincios, la rãni descusut.

Umezit pãmântu-ndurãtor, De-amintiri si visuri purtãtor, Ostenit si necuvântãtor, Trudeşte-ncontinuu, roditor.

Oroarea prezentului Mã împânzeşte-n minciuni. În infinitatea neştiutului Mã voi regãsi in uscãciuni.

Presãrat cu frunze veştejite, Ce-si dau viaţa, de vânt plãpând lovite.

Amorţite, de ici colo plutesc, Preţul toamnei ele îl plãtesc.

Alteratã-mi, propria carne, Ce zace pe oasele uzate.

Sufletul afarã vrea sã-mi toarne, Sã curgã spre eternitate.

Deşi ştia, copacul nu le-a spus, Cã noiembrie o sã vinã, sa le ducã, Sã le ia departe, spre apus, Sã disparã-uşor, ca o nãlucã.

Imensa suferinţã În genunchi m-apleacã.

Mã lupt cu propria neputinţã, Ce seva vieţii-mi seacã.

Dar chiar şi soarele, cu-a lui raze calde, Se-afundã-n ceru-nceţoşat, Iar lacu-n care-atâta ploaie cade, De tristeţe pare perforat.

Viziuni despre viitor De niciunde mi s-aratã.

Vãd epave, vãd omor, Vãd ruine, mã vãd gol.

Si privind la zbuciumul din nori, Simt cã le lipseşte ceva, Pãsãrile ce-au plecat in zori N-au lãsat in urmã decât reci fiori.

Extenuat, eu mã târãsc, Ca un vierme, prin nãmol. În cale-mi, flori si frunze vestejesc, Din ochi, o lacrimã-mi curge domol.

Acum norii plâng, se scurg in ploi, Îşi împart tristeţea amarã cu noi, Ni se preling în suflet, ne lasã goi, Umeziţi. Brumarul e-n toi...

La al ei contact cu pãmântul, Izbitura mã surzeşte.

Cad, rãpus, nu mai aud cântul Pãsãrii, ce mã jeleşte.

Deşi ştia, pãmântul nu le-a spus, Cã noiembrie o sa vinã, sã le ducã, Veştejite, triste, fãrã puls, Tot florile, primãvara or s-aducã.

În noroi încep sã mã sufoc, Dezhidratat, cu putere inspir.

Alunec spre un lac de foc, Adulmecat de-acest perfid satir.

Dar chiar şi eu, nostalgic tot privesc, Încerc sã mã culeg de pe jos, Nu mai sunt acolo, ‘geaba cerşesc, Noiembrie m-a luat, e de prisos.

Halucinaţii-ncep s-aparã, Pe roci vãd, scrijelit, Chipuri, demoni ce se spalã, Cu sângele meu noroit.

Scrâşnind din dinţi, privind spre cer, Totul este gri. Închid ochii, încep sa zbier, Nimeni nu-i poate opri…

Fragil

Dimineaţa n-a mai venit

Dacă iarna nu mai vrea să plece, Măcar tu, te rog, ieşi din astă notă rece.

Urcă-ncet pe clape, Ton cu semiton.

Preschimbă gheaţa-n calde ape, Ninsoarea-n dulce somn.

Fragil să sune pianul aş mai vrea Iar sunetu-i să-mi intre-n vine.

Primăvară, te-ntrezăresc după perdea, Te simt curgând cu grabă, De pe streaşine în mine.

Ai degete subţiri şi fine, Fragedă-n obraji, cu buze pline.

Mă-mplineşti cu-al tău lied de-o pură inocenţă, Te-nvăţ şi mă dezvăţ după ultima-ţi cadenţă.

Printre putredele lemne, Luminã caldã se-nfiltreazã.

Sloiuri de gheaţã cad pe perne, Topindu-se, bumbacul îl pãteazã.

Acasă Printre perne și cearșaf, Mi-am construit un cuib.

Nici prea mare, nici prea mic.

Cât să-ncap eu și… poate înc-o persoană.

Cât să mai simt un gol în stânga mea.

Cât? Încăperea nu e acoperită, Căci seara îmi mai las gândul să zboare.

Se-ntoarce-n zori de zi, amnezic și-obosit, Ma găsește tremurând, dezvelit.

Din învechitul auriu potir Buzele-i sorb cafeaua amarã, Admirând al ei safir, Aşteptând ca ea s-aparã.

Dar pe sub uşa învechitã, Doar rece vânt de iarnã sulfã.

Iar lângã lac, trista rãchitã La pãmânt crengile-si culcã.

Angelice chipuri inrãmate De pereţi sunt agãţate, Pe sub sprâncene le priveşte Bãtrânul ce iubirea-şi jeleşte.

Lamentãri discret suspinã, Ascultând portretul mut Eclipsa-i şterge orice urmã de luminã, Rememorând momente ce-au durut.

Miile de ochi ai noptii, Îi bântuie prezentul orb, Iar la marginea de lemn a porţii Vegheazã-adânc un corb. În cioc, eşarfã neagrã are, La ochi i-o leagã, în zare-ncet dispare…

Reţetă Se ia un nor din care se stoarce ploaia peste un zbor de pasăre.

Deasupra mixturii se presară aripi de fluture și atingeri moi ale mâinilor prudente.

Compoziţia se amestecă dezordonat cu o doza de superficialitate, până când totul devine instabil.

Preparatul se păstrează acoperit de pleoape, într-o cameră în care s-a visat.

Pentru a-i spori aroma, recomand a se adăuga incertitudini și frământări.

Ca și ornament, se pot oricând folosi cuvintele ei.

Se servește în liniște, cu un creion, pe o foaie albă.

Iulia Marc

pina

viaţa ca un dans În preaplinul fobiilor şi al temerilor umane, tot mai rar avem curajul de a fi noi înşine: dezgoliţi de hainele de gală, cu riduri sau coşuri, însă pe val de lejeritate şi naturaleţe. Şi astfel, ajungem să credem că arta e dincolo de ecran, dincolo de scenă, dincolo. Dincolo de tot ce înseamnă viaţa noastră cotidiană. Rămânem cu această credinţă până la un moment dat, când avem şansa să auzim: „Se dansează pe coregrafia Pinei!”.

Abia atunci realizezi că Pina, această coregrafă cu totul aparte, naşte mişcările scenice din viaţă. Le prinde cumva încă vii, cu toată seva emoţiilor nealterate, foarte umane, cu acel „ceva” care nu poate fi exprimat în cuvinte. În fiecare dans gândit de Pina, nici o mişcare nu este împrumutată de altundeva. Totul este proaspăt, original.

Iar pentru a o cunoaşte pe cea numită adeseori „coregrafa sufletelor” e de-ajuns să începeţi cu un film documentar – Pina (în regia lui Wim Wenders).

E un film-omagiu, care adună oameni şi scene de dans reprezentative pentru Pina, un performance ce înşiră puţine cuvinte în replici, dar te emoţionează până la lacrimi.

Philippine (“Pina”) Bausch s-a născut în 1940, în Germania, la Solingen. Părinţii săi erau proprietarii unui restaurant şi Pina, adeseori, îi distra pe clienţi cu dansuri improvizate. După şcoala de balet, pe la 14 ani, merge la Essen Folkwang School, condusă de Kurt Jooss, unul dintre cei mai influenţi coregrafi germani. A primit apoi o bursă la Juilliard School din New York, a dansat la Metropolitan, la Opera din Paris. În 1962, se întoarce în Germania ca solistă în trupa de balet Folkwang, a lui Jooss, devenind ulterior director la Wuppertal Tanztheater.

Una dintre cele mai cunoscute este The rite of spring (1975). Dar de la Bluebird (1977) încoace, Pina a adoptat un nou stil, care a consacrat-o. Dansul devine o manifestare liberă, montaj al unor scene imprevizibile pe baza asociaţiilor libere. În dans apar idei din vieţile personale ale dansatorilor. Mişcarea este doar unul dintre multiplele medii anarhice, incluzând deopotrivă, muzică, film, costume, montaje şi obiecte de design. Coregrafia Pinei se cufundă tot mai mult în surrealism, un teritoriu al dansului contemporan psihologic.

O femeie de un magnetism tulburător, Pina reuşeşte să închege o trupă cu oameni speciali, care nu sunt simpli dansatori, ci oameni ce se confesează pe scenă prin mişcare. De obicei, îşi punea dansatorii să muncească până la epuizare, în timp ce ea îi privea fumând ţigară după ţigară. Îi privea ca un copil ce nu se satură niciodată să observe noutatea. Ea, cea care îi pedepsea, aruncându-i în ceaţă cu tradiţionalul: „Mai caută. Nu e ceea ce ne trebuie”. Tot ea, care îi răsfăţa apoi cu prăjituri pregătite acasă şi cu încurajări laconice, dar de mare preţ pentru cei ce le primeau: „Am încredere în tine”.

Apar teme frecvente, precum fragilitatea şi brutalitatea, puterea şi compătimirea în relaţiile interpersonale, forţa oarbă a dorinţei, disperata încercare de mascare a normalităţii (dansatorii adeseori poartă costume elegante pentru a reda convenţionalismul şi superficialitatea relaţiilor umane). Umorul cu tragicul se întâlnesc în paşi de dans, conferind publicului un sentiment de jenă şi penibil, dar totodată, de realism dificil de acceptat. Spectatorii au avut de-a lungul timpului multe surprize în decorul scenei.

Uneori, apărea o stâncă şi un râu (Vollmund), alteori, obişnuitele scaune dintr-o cafenea devin parte a unui haos patologic, cu acţiuni şi interacţiuni repetitive, chinuitoare, în disperare şi durere (Café Müller), sau valuri de pământ (Viktor), sau mormane de frunze moarte (Bluebeard), sau câmpuri cu flori (Nelken).

„Era un pictor. Prin întrebări, ne ajuta să alegem culorile, iar cu aceste culori să desenăm picturi”, spune unul dintre dansatori cu referire la metoda Pinei de selectare a noilor membri. Pina le cerea candidaţilor să danseze după un cuvânt – „lună”, „iubire”, „ceva interzis”. Apoi le asculta poveştile ce ieşeau la iveală prin dansul improvizat. După crezul ei, care fiinţează conceptul de teatru-dans, nu contează cum se mişcă dansatorii, ci ceea ce îi mişcă pe aceştia. Orice tehnică de dans se poate umple de sens nou, se poate învăţa în mod artificial. Însă acea stare interioară necesară, care să îi determine pe oameni să se mişte după un anumit ritm, care să ajungă a fi contagioasă, se găseşte greu şi e ascunsă de frici, dorinţe şi pasiuni. În general, creaţiile Pinei pot fi împărţite în două mari etape istorice. Lucrările sale timpurii, cu intrigă şi deznodământ, erau în mod convenţional coregrafice, având mişcarea în prim plan.

Dansatorii Pinei nu au corpuri de balet, iar de multe ori, apar fără vreun strop de machiaj. Au pielea zbârcită şi riduri. Sunt sumar îmbrăcaţi, fără a lăsa însă senzaţia de vulgaritate. Însă au în comun un limbaj ce salvează jenanta penurie de cuvinte. Cu toţii sunt plini de naturaleţe şi reflectă în mod imediat şi direct, ca nişte oglinzi, emoţii şi trăiri intense.

Pina Bauch va dispărea în 2009, stinsă de un cancer depistat târziu, însă dansul după Pina a prins mai multă viaţă şi aşa precum spunea William Forsythe (dansator şi coregraf): Pina „practic a re-inventat dansul... E o categorie de dans prin ea însăşi.” Nu! Lucrările Pinei nu sunt create pentru a fi privite: ele trebuie trăite, încercate! Exact ca şi viaţa...

„Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi!

Dansaţi, dansaţi, de dragul iubirii!”

(Pina Bauch) (

Crist ina Brînza

Voyager o întoarcere la origini..

Muzica fascinează şi trezeşte trăiri, emoţii prin intermediul tandemului expresivităţii format din versuri si melodia creată de instrumente. Echilibrul dintre cele două componente stă la baza procesului creaţiei. Arta nu e creată doar prin intermediul acestor două componente în schimb. Adesea e nevoie doar de una dintre ele pentru a da naştere la ceva inspiraţional. Precum poeziile care se folosesc doar de versuri pentru a transmite un mesaj sau pentru a exprima trăiri, sentimente, aşa şi muzica instrumentală se “limitează” la una dintre componente, şi anume la cea auditiv. Lipsiţi de expresivitatea cuvintelor, artiştii care abordează acest stil urmăresc să transmită ceva prin armonia şi echilibrul dintre sunetele create de instrumente, revenind astfel la originile acestora când erau lipsite de acompaniament vocal.

Aceasta nu este o limitare propiu-zisă însă, deoarece versurile pot să şi restrângă într-un fel imaginaţia ascultătorului (asta în cazul în care nu sunt ambigue). Interpretările şi sensurile cuvintelor sunt în general fixe, în timp ce sunetele instrumentelor oferă posibilitatea unor interpretări mai libere, precum şi unei imaginaţii necontenite. Relaxarea pe care o aduce minţii umane în general muzica instrumentală este şi ea un factor. Albumul “Voyager” al multi-instrumentistului britanic Mike Oldfield întruchipează aceste aspecte ale muzicii instrumentale.

Lansat în anul 1996, albumul a fost cea de-a şaptesprezecea producţie a artistului. Acesta şi-a creat pe parcursul lungii sale cariere un stil unic, distinctiv care îmbină elemente de progressive rock cu elemente şi influenţe de folk, muzică clasică sau muzică electronică. “Voyager” reprezintă o abordare a unui stil nou de către Oldfield, albumul prezentând influenţe şi inspiraţii celtice. Este astfel o întoarcere la origini pentru artistul a cărui familie are origini irlandeze.

Albumul în sine este alcătuit din zece melodii, jumătate dintre ele fiind prelucrări ale unor melodii tradiţionale celtice. “The Hero” (compusă în 1903 sub denumirea de “Hector the Hero”), “Dark Island” (compusă în 1958), respectiv “Flowers of the Forest” (o elegie compusă la începutul secolului al XVII-lea) sunt melodii scoţiene.

“Women of Ireland”, respectiv “She Moves Through the Fair” sunt versiuni ale unor melodii tradiţionale irlandeze. “The Song of the Sun” este un cover al unei melodii compuse de către formaţia celtică, Luar na Lubre. “Celtic Rain”, “The Voyager”, “Wild Goose Flaps Its Wings”, respectiv “Mont St Michel” sunt compoziţiile lui Oldfield, ultima făcând referire la renumita stâncă granitică din Franţa.

Albumul evocă într-un mod viu imagini ale ţinuturilor scoţiene şi irlandeze, precum şi spiritul celtic în sine, îndeosebi datorită utilizării instrumentelor specifice acestei culturi, dintre care nu lipsesc nici renumitele cimpoaie. Prin intermediul melodiilor care prezintă un ritm mai alert, dar şi prin intermediul celor mai lente se creează sentimentul unei aventuri prin meleagurile celtice, presărată cu numeroase drumeţii, dar şi popasuri pentru relaxare. În ciuda diferenţei de ritm dintre melodii, armonia pe care o inspiră melodiile de pe “Voyager” nu se pierde nicio clipă, evocând liniştea primordială a acestor ţinuturi.

Liniştea şi relaxarea prilejuită de muzica lui Oldfield te absoarbe în această lume celtică şi îi facilitează imaginaţiei, inspirată de armonia celtică, nişte călătorii nebănuite prin locuri care şi-au păstrat caracteristicile şi spiritul de secole. Îţi vine greu să crezi când această călătorie fascinantă prin nişte ţinuturi aparent nemărginite ia sfârşit după o oră de delectare auditivă şi spirituală.

( (

Catalin Mocodean

Alina Bohoru Îmi place să cred că lumea e plină de artişti. Îmi place să cred că oamenii se opresc măcar pentru un minut să vadă creaţiile lor.

Eu m-am oprit la Alina Bohoru şi nu am regretat nici un minut, mai exact ceasul s-a oprit pentru mine cu blândeţe, lăsându-mă să privesc cu încântare tot ce doresc.

O clipă... voi nu ştiţi de Alina?!? E o tânără absolventă a Liceului de Arte Plastice din Timişoara ce pictează, desenează, în fel şi chip. Îmi spunea că desenează de când se ştie, şi imaginaţia mi-a zburat involuntar. O vedeam începând de la vârsta fragedă în care desena cu creioane colorate, trecând la adolescenţă cu tuşuri şi acrilice, ajungând la maturitate cu tableta grafică. Însă ea le îmbină pe toate, variază în funcţie de ce vrea să facă, stare, simţ şi plăcere. În ultimele lucrări a ales să îmbine munca tradiţională cu cea digitală, pentru care eu o apreciez tare mult.

„Progresul pe care îl adun cu fiecare desen şi schiţă mă ajută să înaintez tot mai mult spre artistul mai experimentat care vreau să devin.

Totul ţine de timp şi determinare.”

Visul cel mai mare al Alinei este să studieze animaţia/ ilustraţia la o universitate din străinătate. Deşi şi-a amânat studiile pentru o perioadă, asta nu o împiedică să creeze, să îşi facă timp pentru artă. Acest lucru m-a surprins într-un mod pozitiv, îmi place să văd şi să cred că există spirite tinere, dornice să acorde un mare interes artei, şi nu doar un interes efemer.

„Momentan cel mai important pas, pentru început, a fost să adun în jur de 10 artişti diferiţi, din ramuri diferite, într-un colectiv, un grup unitar numit Folkolor, ce creează, lucrează şi se promovează împreună.” Întotdeauna mi-a plăcut să cred că vârsta nu este un obstacol în faţa artei şi că talentul are întâietate. Dar ce înseamnă talentul fără aprecieri? Ca orice alt artist şi Alina se înfruptă din feedback-ul primit, ceea ce o ajută şi îi dă încredere în propriile forţe de a continua cu ceea ce face.

„Cel mai mare avantaj în ceea ce fac este atunci când las un impact pozitiv celor care îmi văd lucrările.”

Ceasul meu e încă oprit, aşa că profit de ocazie şi mă întorc la creaţii, poate într-un final mă decid pe care o prefer mai tare.

(

Ramona Marghidanu

DEMONI –

Lars Norén Frank se întoarce acasă ţinând în mână urna cu cenuşa mamei sale. Intră în apartament şi se împiedică de pantofii soţiei sale care erau aruncaţi parcă în scârbă ici colo. Apartamentul duhnea a tutun, nu neapărat din cauza ţigărilor fumate allegro de Katarina, ci mai mult din cauza chiştoacelor aruncate la voia întâmplării pe jos, defapt puteai găsi resturi de ţigări prin cele mai neobişnuite locuri (desigur, vă daţi seama, era un haos general în apartamentul celor doi ”demoni”, Frank şi Katarina). După o ceartă obişnuită motivul principal fiind funerariile mamei lui Frank, în aceeaşi seară (toată acţiunea se petrece într-o singură seară) îşi fac apariţia un cuplu din vecini, Jenna şi Thomas, invitaţi de către Frank pentru a petrece o seară împreună alături de el şi Katarina. Jenna şi Thomas sunt tineri părinţi, pe când în antiteză îi avem pe Frank şi Katarina sau ”demonii metamorfozaţi în slabe păsări aprigi” cum îmi place mie să-i numesc.

Seara începe discret, precum o întâlnire între prieteni, dar lucrurile încet şi sigur, degenerează într-un adevărat haos dominat de violenţă, provocări sexuale, dezvăluiri neintenţionate. Defapt mica lume a Jennei şi a lui Thomas se loveşte frontal de iadul lui Frank şi al Katarinei. Care este caracteristica pe care o au în comun cele două cupluri mă veţi întreba; ei bine, este vorba de monotonia în cuplu. Cei patru sunt stăpâniţi de o dorinţă aprigă şi anume, dorinţa sexuală faţă de celălalt vecin – respectiv, Frank nutreşte o dorinţă de a se împlini în plan sexual alături de Jenna, iar Katarina doreşte să fie trântită în pat şi să petreacă clipe de neuitat alături de Thomas (numeroasele întâlniri de pe scările blocului au dus la aceste dorinţe acerbe, adevărate fantezii sexuale chiar). Totuşi, aceste fantezii nu pot fi împlinite; deşi se ajunge la un moment dat, târziu în noapte la o întâlnire în plan erotic, în apropierea începerii îndeplinirii fanteziilor,

Frank şi Katarina, Jenna şi Thomas deopotrivă, îşi dau seama că demonii care au pus stăpânire pe ei, închişi în interiorul lor, nu pot fi eliberaţi. Frank şi Katarina caută doar să inventeze vini şi motive de ceartă, chiar de agresiune, pentru a-şi demonstra reciproc cât de mult s-au îndepărtat de la inocenţa iubirii lor (reprezentată aici de cuplul Jenna şi Thomas) către o adevărată iubire-ură, sadică, ce caută doar să-l lovească irevocabil din toate părţile pe celălalt partener, pentru ca, aproape de finalul nopţii să îşi mărturisească iubirea. ”Demoni”, este o piesă de teatru excelentă, scrisă de Lars Norén, piesă care se remarcă printr-un cocktail de iubire şi ură, agresivitate şi tandreţe, scene sexuale şi timiditate, vedere oarbă şi conştientizare, totul, spre a delecta şi ţine în suspans publicul cu ajutorul acestei adevărate drame psihologice general valabilă.

Valerian Boit or

Alina Filipoiu interviu

1.

Să aflăm mai multe despre Alina Filipoiu:

Nu prea ştiu să mă caracteriez, de obicei îi las pe alţii să o facă chiar dacă de cele mai multe ori greşesc. Am 25 de ani şi sunt studentă la facultatea de arhitectură “Ion Mincu” în Bucureşti; sunt ilustrator independent de un anişor, desenez de când mâzgăleam căsuţe cu becul aprins în mijlocul zilei şi cu fum ce ieşea pe horn. Desenul este singurul lucru din lume pentru care răbdarea mea pare a nu se sfârşi. Îmi plac lucrurile frumoase, în special lucrurile pe care le pot face eu să fie deosebite. M-aş plimba zile întregi fără să obosesc. Iubesc oraşul acesta la fel de mult precum îl uram acum 6 ani când m-am mutat în capitală din Feteşti, judeţul Ialomiţa.

2.

Ce lucruri consideri că au avut un impact major în deciziile tale de a urma o facultate cu profil artistic? Cum s-a născut pasiunea ta pentru artă?

Singurul impact major asupra deciziilor mele a fost probabil faptul ca mi-am dat seama într-o zi că desenul este singurul lucru de care nu m-as plictisi niciodată; de atunci desenez cât pot de mult, încercând să-mi dezvolt stilul încă neconturat în totalitate. Aş vrea să ajung în punctul în care să mă pot uita la o lucrare după ceva timp şi înca să-mi placă. Arhitectura a fost arta cea mai apropiată de desen. Prin clasa a 8-a m-am hotărât să devin arhitect, asta după ce la clubul de desen la care mergeam, profesoara (prima persoană ce m-a încurajat să desenez) mi-a spus să nu dau la arte că o să mor de foame (poate nu ar fi trebuit să o ascult, dar undeva mi-au rămas întipărite cuvintele astea- a fost şi prima oară când m-am simţit probabil descurajată), aşa că acum studiez o altă artă frumoasă- aceea ce-ţi permite să te joci şi să transformi spaţiile.

3.

Din toate creaţiile tale, pe care o consideri ca fiind cea mai aproape de sufletul tău? Poţi să-mi spui şi de ce îţi este cea mai dragă?

Lucrarea cu zebra din seria “Future is in your head” cu care am luat locul 3 la Inspired 2011 secţiunea ilustraţie.

Pentru că deşi poate nu este cea mai semnificativă, este prima pe care am făcut-o atunci când mi-am dat seama că asta vreau să fac. Îmi amintesc că nu am putut să o termin într-o singură zi, pentru că nu aveam liner de 0.05 şi am stat cu sufletul la gură până a doua zi când am mers să-mi cumpăr; era acea senzaţie de fluturi în stomac pe care o ai când te îndrăgosteşti, poate chiar asta mi s-a întâmplat, m-am îndrăgostit de desen.

4.

Care este artistul care a reuşit să te inspire cel mai mult şi de ce?

Poate sună a clişeu, dar este vorba de Salvador Dali şi Gustav Klimt. Dali îmi place pentru inepuizabila sa imaginaţie, talentul simbolisticii, puterea de captivare (am stat în faţa unui tablou al lui Dali o ora până când unul dintre paznicii muzeului a început să-mi dea târcoale). Klimt îmi place pentru pasiunea pe care o transmit lucrările sale, iar curajul de a sfida regulile m-a impresionat la ambii artişti.

5.

Cum se îmbină desenul cu arhitectura? Eşti aceeaşi persoană sau creezi câte o personalitate pentru fiecare sferă?

Se îmbină foarte bine, să spunem că pot coexista. Desenul fără arhitectură supravieţuieşte, în schimb arhitectura fără desen ar fi ca o pasăre fără aripi. Când creez sunt tot eu, dar sunt un cameleon de personalităţi deci pot spune că am câte o stare pentru fiecare sferă. Când creez devin răbdătoare, îmi port gândurile cu uşurinţă într-un spaţiu static, dar infinit. Este ca şi când aş intra pe pilot automat, e ceva profund, senzual.

6.

Care sunt stimulii care te încarcă cu inspiraţie?

Inspiraţia este greu de definit cu adevărat. Aş putea foarte uşor să spun că mă inspiră fotografia, oamenii sau un peisaj anume- ceea ce nu este în totalitate fals- însa ea vine pur şi simplu de oriunde. Adevărata inspiraţie o găseşti chiar şi “uitându-te la bec” precum mi-a spus un prieten odată. Ce pot să spun este că îmi place ca o dată ce mă apuc de o ilustraţie să nu fiu intreruptă, iar când cineva stă în spatele meu şi mă priveşte lucrând este cel mai groaznic sentiment. Sunt o persoană sociabilă, dar când vine vorba de desen vreau să rămân doar cu mine.

7.

Povesteşte-ne despre alte pasiuni sau lucruri pe care le desfăşori.

Cumva pasiunile mele se învârt în jurul creaţiei- îmi place să fac bijuterii, experimentez cu materiale şi forme. De-a lungul timpului am încercat de la gablonţuri din fimo la genti la pictat tricouri şi chiar am realizat şi bentiţe. Îmi place foarte mult designul de interior şi am avut norocul de a realiza câteva amenajări. Acum am în plan un proiect foarte drăguţ de obiecte illustrate, însă nu va pot spune mai multe momentan.

8.

Cât de mult durează “procesul de fabricare” a unei lucrări?

Sună foarte tehnică intrebarea , nu am un răspuns foarte exact. Există foarte multe variabile, poate dura de la o oră la câteva zile sau săptămâni. Am lucrări puse în stand by, deoarece altele au avut prioritate, însă dacă mă apuc de o lucrare şi îmi place, mi-aş dori să lucrez continuu, este ca un drog. Îmi doresc să ajuns să desenez mai repede şi mai bine binenţeles, să îmi permită timpul să progresez.

9.

Care sunt visele care te-au urmat din copilărie şi care sunt planurile viitoare de dezvoltare profesională?

Având în vedere că toată viaţa mi-am petrecut-o într-o visare permanentă, am foarte multe vise ce mă urmează, însă acestea nu reprezintă un lucru sau un loc, ci visez la anumite stări pe care vreau să le trăiesc, iar aceste trăiri nu le pot dobândi decât crescând. Vreau să pot să duc o viaţă frumoasă şi normală ca freelancer, vreau să desenez din ce în ce mai bine, să-mi definesc stilul şi să-l perfecţionez, vreau să transform lucruri, oameni şi spaţii, să modific forma urâtului. Frumosul este doar o convenţie, şi este diferit pentru fiecare persoană.

10.

Un mesaj pentru 21ARTemotion?

Uf, voi sunteţi foarte drăguţi, mi-aţi plăcut de când am văzut ce lucru minunat faceţi cu această revistă. Vă doresc să aveţi din ce în ce mai mulţi cititori şi oameni dispuşi să vadă frumosul atunci când li se arată.

)

Arta urbana

spicuiri despre graffiti

Un mod de exprimare neconvenţional ar putea sta la baza unei prime definiţii a artei urbane contemporane. În noua eră digitală, unii dintre noi simţim nevoia de a evada din spaţiul închis şi monoton al clădirilor măreţe pe care urbanismul actual le impune. Cu toţii avem propriile aptitudini şi talente şi încercăm să le şi valorificăm, iar mai apoi, chiar să le împărtăşim celorlalţi. Observăm în jurul nostru numeroşi tineri pasionaţi, ce fac tot posibilul să-şi creeze un mediu cât mai propice dezvoltării lor artistice. Aceştia au curajul şi ambiţia necesare pentru a se exprima liber, pentru a-şi etala talentele în moduri cât mai ingenioase.

Arta urbană este posibilă doar prin manifestările tinerilor înzestraţi cu talent artistic în anumite domenii, dintre care cele mai des întâlnite sunt cele din sfera desenului (graffiti), dansului, muzicii şi poeziei.

Natura umană ştie să admire întotdeauna frumosul, însă gradul subiectivităţii sale diferă de la persoană la persoană. Grafferii oferă posibilitatea de a aduce arta murală cât mai aproape de oameni, de a o face vizibilă la tot pasul. Din păcate însă, caracterul neconvenţional prin care este manifestată această formă de artă, o face neapreciată la adevărata valoare, fiind considerată de cele mai multe ori doar o altă formă de vandalism.

Arta graffiti este un produs urban multicultural, dezvoltat în comunităţile oamenilor simpli din suburbiile celei mai mari metropole a lumii – New York.

Este combinaţia perfectă a unor termeni precum caligrafie, culoare, stil, mesaj. Uneltele artiştilor graffiti sunt în special spray-urile şi markerele de vopsea, însă mai nou se folosesc şi pistoalele de vopsit, bidinelele, rolele cu dispersit, şabloanele decupate (stencils), posterele ori abţibildurile (stickers).

Dar pentru a înţelege cât mai bine ce înseamnă graffiti, trebuie să ne întoarcem puţin în timp şi să menţionez că termenul derivă din greacă (însemnând „a scrie”). Încă din cele mai vechi timpuri, tendinţa oamenilor era aceea de a-şi lăsa o amprenta asupra timpului şi de a-şi exprima ideile în scris. Iar dacă aceste lucruri combinate au şi un rezultat artistic, rămân şi mai bine întipărite în mintea urmaşilor. Astfel că romanii şi grecii foloseau aceste practici pentru a transmite lucruri cât mai diverse – de la mesaje politice la formule magice şi până la informaţii cum ar fi numele câştigătorului dintr-o luptă între gladiatori ori chiar preţul prostituatelor.

Urbanizarea la scară mare a unor zone, în special în Statele Unite ale anilor ‘60, a dus la formarea găştilor de stradă care activau în special pe plan politic ori social prin faptul că-şi

marcau teritoriile cu nume proprii ori ale găştilor pe care le reprezentau. Astfel, inscripţii cu nume ori denumiri precum Cornbread, Top Cat sau Cool Earl puteau fi văzute în Philadelphia acelor ani. Câţiva ani mai târziu, „microbul” a ajuns încet-încet în centrul cultural american (New York) unde iscălitorii începeau să-şi lase semnătura (tag) şi numărul străzii pe care locuiau, nu doar pe pereţii clădirilor, ci şi în locuri precum staţiile subterane de metrou. Deşi nu este considerat inventatorul acestui fenomen, primul astfel de iscălitor, despre care s-a scris un articol în publicaţia New York Times (1971), a fost Taki 183. Identitatea lui era necunoscută, ştiinduse doar că numele Taki era o prescurtare a numelui său – tradus în limba greacă Dumitaki, iar numărul 183 ar fi fost într-adevăr numărul străzii pe care locuia acesta. Printre alţi iscălitori care au popularizat şi dus treaba mai departe pe făgaşul artistic este Tracy 168 sau StayHigh 149.

Etapa mai sus menţionată – cea a găştilor delincvente juvenile – ajunge să fie dizolvată la sfârşitul anilor ‘70 prin aportul masiv al unor personalităţi cheie precum Afrika Bambaataa cu al său Planet Rock şi instaurarea fenomenului pacifist Zulu Nation cu sintagme ca „peace, love, unity, having fun”. Scopul principal era înlocuirea violenţei fizice dintre găştile de cartier cu dueluri între b-boy (dans), DJ şi MC (muzică şi poezie) ori iscălitori (desen, caligrafie). Astfel, are loc

boom-ul unei noi ere urbane, concretizată în graffiti prin munca de creaţie a unor artişti precum Phase II, Dondi White, Lee Quinones, Blade, Futura 2000, Fab Five Freddy, Rammellzee, T-Kid 170, Kel 1st, Duster, Zephyr, Mare 139, Mad Seen sau Lady Pink. Simplele semnături au primit contururi, forme, variaţii, culori şi stări, dar mai mult, au fost purtate şi prezentate publicului larg prin intermediul vagoanelor de metrou şi trenuri supraterane de la un capat la altul al metropolei.

Deşi statul american nu oferea copiilor de imigranţi alternativa unei vieţi lipsite de griji, aceştia alegeau totuşi prin graffiti latura normală a ei, spre deosebire de alţii pentru care drogurile şi natura delincventă a acelor vremuri reprezentau îndeletnicirile de zi cu zi. Împotriva graffiti s-au luat însă o serie de măsuri, statul considerând acesta un prim pas către decadenţă, când în fapt realitatea era exact invers. La sfârşitul anilor ’80, s-a iniţiat aşa-zisul curent al „vagoanelor curate” (the buff), scopul fiind eliminarea imaginii decadente a New York-ului acelori ani, crezându-se că „dacă se elimină mediul”, dispare şi latura lui delincventă. În ciuda faptului că arta graffiti a fost supusă acestor interdicţii, artiştii au continuat să-şi lase amprentele pe străzile din New York, dar prioritară era acum găsirea unor locuri propice realizarii lor. S-au folosit medii de

la cele mai variate precum furgonete, curţi de şcoli şi licee şi chiar pânze expuse în galerii de artă (Jean-Michel Basquiat, Keith Haring). Tot în anii ‘80, cultura Hip Hop soseşte şi în Europa şi Asia, în ţări precum Anglia, Franţa, Germania sau Japonia.

Răspândirea la scară globală se face abia după anii ’90, iar exploatarea ei la nivel comercial începe odată cu trecerea la noul mileniu.

Sfatul meu este să nu ignoraţi arta grafferilor, deoarece până la urmă aceasta reprezintă „vox populi”. O simplă aruncare a privirii asupra lucrărilor stradale poate să vă confere o altă perspectivă asupra societăţii în care trăim şi, nu în ultimul rând, o stare de bună dispoziţie care sperăm că se va menţine pe durata întregii zile.

Valoarea capodoperelor graffiti nu poate fi transpusă în bani, pentru că aceste lucrări de artă stradală sunt realizate în special pentru a atrage atenţia ori a blama anumite defecte ale sistemului prin ochii artistului şi nu în ultimul rând, de a aduce o pată de culoare pe străzile oraşelor.

Mirela Dana

Grafferii sunt cei care au curajul de a-şi exprima în mod liber doleanţele, de „a lupta” împotriva sistemului defectuos, de a transmite aceste lucruri celor din jur, fără a implica violenţa, într-un mod cât mai paşnic, doar prin intermediul artei.

Simpla definiţie propusă la începutul articolului cu privire la arta urbană, poate fi raportată şi asupra tinerilor talentaţi care fac graffiti. Consider grafferii ca fiind artişti ai noilor medii de exprimare, care au reuşit în doar trei decenii să răspândească această manifestare stradală la nivel mondial şi să constituie chiar obiectul unor expoziţii cu vânzare deschisă.

Fărâme de impresii şi licăriri în amintirile echipei 21ARTemotion

Prima zi în Oradea – duminică, 23 septembrie. O zi însorită şi călduţă, în care am descoperit la pas centrul oraşului. Clădiri vechi, cu o arhitectură specială, bogată în broderii fine. Crişul Repede, limpede şi nestingherit, străbate oraşul. Câteva băncuţe şi sălcii plutitoare – un loc unde te poţi apropia de apa în care se întrec la înot peşti mai mici sau mai mari. O sinagogă părăsită de care are grijă un bătrânel împreună cu câinele său. Acest om este un ghid cu poveşti pentru cei care vor să viziteze lăcaşul. O linişte în care simţi totuşi cum mocneşte viaţa. Un colţ de ţară a minunilor care a găzduit timp de o săptămână trupe de actori venite pentru a participa la Festivalul de Teatru Scurt, ediţia a XVIII-a. În timpul zilei, pe strada principală care duce spre Teatrul „Regina Maria”, nu se presimţeau evenimentele ce vor avea loc seara. Înainte de începerea spectacolului, ca din senin, apărea în faţa teatrului o masă de oameni nerăbdători să fie spectatorii a ceea ce avea să se întâmple pe scenă. Teatrul Arcadia – aşezat la una dintre ieşirile pasajului cu vitralii care desparte cele două corpuri ale Palatului Vulturul Negru – a primit şi el „cu scena deschisă” spectacole, în principal, ale unor teatre sau companii independente. Diversitatea cred că este cuvântul care caracterizează cel mai bine selecţia spectacolelor. Artişti care, probabil, nu s-ar fi întâlnit prea curând, pentru că vin din regiuni teatrale diferite, s-au reunit la Oradea, unde au făcut cunoştiinţă unii cu alţii mai ales prin spectacolele lor. A fost un dialog constructiv, o comunicare bună întreţinută de organizatorii acestui festival. Competiţia a existat pentru că a existat juriul care a dat premii, dar la nici una din reprezentaţiile din concurs nu plana asupra spectacolului gândul că trebuie să fie mai bun decât celelalte. Trebuia să fie bun pentru oameni şi atât.

Acest fapt e îmbucurător, pentru că tensiunea premiului dorit cu orice preţ nu poate decât să ştirbească frumuseţea jocului. Vorbim însă de echipe de actori profesionişti care ştiu că premiul cel mai valoros este cel imediat al publicului care încununează eforturile lor cu aplauze.

Ruxandra Vera Ştefan

În primul rând, am fost plăcut impresionată de faptul că acest festival s-a ţinut şi că încearcă să îşi creeze o tradiţie anuală.

Pe de-altă parte, m-a bucurat enorm faptul că am putut vedea la Oradea (adică la mine acasă) piese montate de Alexandru Dabija, Radu Afrim şi alţi regizori consacraţi. În general, am văzut un joc bun al actorilor, decoruri interesante, din păcate doar câteva piese au fost ”împodobite” cu efecte de lumini şi umbre sau cu muzică.

Diversitatea locaţiilor se pare că a fost pe gustul orădenilor (şi al meu, recunosc), iar ideea evenimentelor conexe şi a amenajării scenei mobile mi s-a părut de bun augur. Pe viitor sper ca OSTIF să crească mai mare!

Maria Leuce

A mai trecut o ediţie de Festival Internaţional de Teatru Scurt, de la Oradea, și cum orice feedback e binevenit, vă voi împărtăși în rândurile următoare impresia mea despre acest festival. Cea de-a XVIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Scurt de la Oradea, a debutat cu amploarea cu care ne-am obişnuit, de ceva vreme.

Odată cu restaurarea Teatrului “Regina Maria”, din Oradea, publicul a avut ocazia să urmărească piesele de teatru, într-o sală grandioasă, plină cu încărcături istorice. Ediţia a XVIII-a a adus în prim-plan atât artiştii români de valoare, cât şi pe cei din străinătate. Totodată şi schimbarea numelui festivalului a reprezentat o noutate, pentru publicul orădean, acesta primind o denumire în limba engleză: Oradea Short Theatre International Festival (OSTIF). În cadrul festivalului am avut ocazia de a participa la nenumărate evenimente culturale precum: spectacolele de stradă, concerte, spectacole de pub, expoziţii de fotografie, spectacol-concert, tîrg de carte şi bineînţeles, spectacolele tradiţionale de teatru. Toate acestea s-au concentrat în cele 8 zile de festival, simultan în mai multe dintre locaţiile prevăzute pentru festival. Unul dintre regretele legate de cele 8 zile de teatru non-stop de care avem parte în fiecare an, este cel al alegerii, în primul rând pentru că nu pot fi în mai multe locuri o dată, aşa că, în ceea ce mă priveşte, pot afirma că eu bifez zonele de interes personale, dar în final, am regretul enorm că nu reuşesc să văd mai mult din ce se întâmplă în această perioadă. De la artişti consacraţi precum Caramitru şi Mălăele, până la artişti debutanţi, pe scena teatrului orădean, publicul a putut fi martor al unor reprezentaţii de succes, care şi din punct de vedere al regiilor artistice - mai mult decât ingenioase – au reuşit să-i impresioneze pe iubitorii de cultură.

Premiile celei de-a XVIII-a Ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru Scurt au fost pe măsura spectacolelor, astfel, putem aminti, premiul pentru cea mai bună scenografie: Lia Dogaru, cu spectacolul “O noapte furtunoasă”; cea mai bună regie: Bobi Pricop, cu spectacolul “Jocuri în curtea din spate”; cea mai bună actriţă: Cerasela Iosifescu şi Ioana Manciu, şi nu în cele din urmă pentru cel mai bun actor: Richard Balint şi Alexandru Pavel. Noi, orădenii, apreciem efortul depus de către fiecare trupă de teatru din ţară, dar şi din străinătate, iar acest lucru cred că a fost surprins şi în cadrul festivalului, la finele pieselor, atunci când actorii au reuşit să ridice publicul în picioare, cufundând astfel sala de spectacol, în aplauze puternice. În ceea ce mă priveşte, pot afirma că aşteptările mele pentru ediţiile viitoare se rezumă la dorinţa de a călca cât mai multă lume pragul teatrului şi de a aprecia ceea ce este frumos. Per total, consider că în această a XVIII-a Ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Scurt, desfăşurat la Oradea, sălile de spectacole au fost ocupate până la refuz, de către numerose persoane, interesate într-adevăr de artă şi cultură, iar diversitatea spectacolelor cred că a reprezentat unul dintre motivele principale, pentru care publicul a reuşit să-şi facă puţin timp, să schimbe rutina zilnică şi să se delecteze, la teatru.

Mirela Dana

Cu multă nostalgie, spun că s-a terminat Festivalul de Teatru Scurt din Oradea, după o săptămână intensă de teatru în care am avut plăcerea să fiu implicată. Cred că acest festival este unul dintre cele mai bune lucruri care se desfăşoară în Oradea. Aşa cum peştii au nevoie de apă să supravieţuiască, aşa consider şi eu, că avem nevoie de evenimente ca acest Festival Internaţional de Teatru Scurt ca să „rămânem vii”, să ne destindem şi să ne încărcăm bateriile. Au fost numeroase piese, aşa că decizia a fost una foarte grea, la ce să merg, la ce să nu merg?! Dar tot ce am ales a fost pe gustul meu. Spectatori au fost mulţi, şi când zic mulţi mă refer că nu aveai loc să te mişti, la multe din piesele festivalului. Consider că actorii ţin în primul rând să atragă public, mai apoi urmând premiile. Şi asta au şi făcut, publicul orădean a fost interesat, receptiv şi captivat. Oradea este într-o continuă creştere, dezvoltare din punct de vedere cultural, iar asta nu poate decât să-mi aducă un plus de satisfacţie, că doar vorbim de oraşul meu natal. Îmi dau seama spre final că am spus atât de puţine lucruri, deşi pare că am scris mult. Însă nu pot reda acest festival doar în câteva cuvinte. Ideea esenţială este că a fost un eveniment foarte bine organizat şi reuşit, din punctul meu de vedere. Laude, laude şi iar laude!

Ramona Mărghidanu

Cred că Festivalul Internaţional de Teatru Scurt Oradea a fost unul foarte reuşit anul acesta. Am avut ocazia să vedem mari actori, atât din alte oraşe cât şi actori orădeni, care au dat tot ce a fost mai bun din ei pentru ca totul să iasă cât se poate de bine. Poate singura nemulţumire pe care am avut-o a fost faptul că nu s-a adăugat mici descrieri orientative cu privire la piesele ce urmau să fie jucate. Dar, chiar şi în lipsa acestora, orădenii au avut ocazia să fie martorii unor spectacole uimitoare. Pentru mine e primul an în care particip la atâtea spectacole în cadrul acestui festival şi pot spune cu mâna pe inimă că abia aştept să urmeze următorul eveniment de acest gen!

Diana Paşc

Mulţumim Sebastian Bosescu (BOSE-One) https://www.facebook.com/djklauseb Arta urbană - spicuiri despre graffiti