Revista 21ARTemotion, nr.4

revista

punem în valoare creativitatea

R omânul îşi iubeşte pământul s-a născut ca un rai, din care “unde tiraniile cele mai crude nu sunt în stare a-l goni.“ Vasile Alecsandri

(n. 21 iulie 1821 - d. 22 august 1890)

No4

Red actie , coordonator:

Alexandru Gabriel Ion autori:

Cătălin Mocodean Cristina Brînză Iulia Marc Ioana Cîmpean

Marius Indrieş Ramona Mărghidanu Valerian Boitor iulie 2012

Debut Viaţa fiecăruia dintre noi e marcată de o serie de momente-cheie, de clipe ce par a fi suspendate pe axa timpului, clipe ce reuşesc să ne traseze direcţia şi să ne influenţeze deciziile şi experienţele viitoare. Dacă studiem biografiile marilor artişti ai lumii, vom vedea că el, Artistul, are în viaţă un punct de cotitură, un moment care îl propulsează pe valul creaţiei, un moment doar al lui care poate duce la potenţarea talentului creator.

21ARTemotion

îşi propune să învăluie într-o lumină caldă aceste momente speciale din viaţa unui artist, motiv pentru care, începând cu această lună, printre paginile revistei se vor aşterne rânduri ce vor încerca a scoate Debutul din umbra anonimatului. Ne dorim ca debutul să nu mai fie recunoscut doar peste ani şi ani, ci să fie o experienţă apreciată şi valorificată la timpul ei şi, sperăm noi, să încurajeze artiştii să persevereze în dezvoltarea talentului şi creativităţii lor.

www.21art.ro contact@21art.ro

editorial

Undeva, în afară

Se pleacă din ţară. Populaţia stabilă a României este de 19.042.936 în timp ce persoanele plecate pe o perioadă mai îndelungată sunt în număr de 910.264 (recensământul populaţiei 2012). Nu suntem la lecţia de georgrafie sau matematică, ci la lecţia de viaţă.

Da, sigur, du-te şi vizitează, priveşte, simte, miroase culturile care te fascinează.

Zâmbeşte alături de persoane pe care nu le-ai mai întânit în viaţa ta, o să îţi înţeleagă surâsul pentru că este un însemn internaţional al fericirii.

Urmăreşte-le obiceiurile, gustă-le mâncarea, bea-le alcoolul, experimenteză-le viaţa, dar ai grijă să le furi doar partea bună. Învaţă să nu îi judeci, ci să îi înţelegi pentru faptele pe care le fac în preajma ta şi care nu ţi se par „normale”. Învaţă-i la rândul tău despre România. Povesteşte-le despre îmbrăcămintea bunicii. Despre cât de sănătos mănâncă oamenii la ţară, din ce trăiesc şi cât sunt de fericiţi. Învaţă-i că România există pe hartă, că este în Europa şi că avem electricitate.

Ai grijă, însă! Nu te lăsa prins în mrejele bunăstării lor, pentru că asta este în mare parte de ce sunt atraşi românii care pleacă în afară, de bunăstare. Bani. Dar, cum rămâne cu familia, cu prietenii de acasă? Cum se descurcă acolo, luând-o de la zero? Cu greu, dar cu timpul reuşesc să se împlinească financiar. Dacă doar asta urmăreşti în viaţa, urmează-ţi visul oriunde te duce el.

Nu uita niciodată de unde ai plecat!

Chiar dacă eşti departe caută-ţi familia, prietenii, care te-au susţinut înainte să pleci. Când te întorci în ţară, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp, pregăteşte-le o mică atenţie. Eşti/o să fii/ai fost ocupat/ă, ştim! Acest lucru nu trebuie să te împiedice să le arăţi recunoştinţa. Fă-ţi timp cinci minute şi dă-le un semn.

P.S Nu uita să fotografiezi locurile şi oamenii pe care îi întâlneşti pentru a le împărtăşi poveştile de viaţă. Pentru că viaţa e artă, dacă ştii să o trăieşti frumos!

Ioana Cîmpean

„O să mă opresc când o să po

debut

ot scrie poezii într-o literă” dialog cu Ronin Terente

Ronin Terente, un tânăr cu alură non-conformistă din Chişinău, a lansat recent primul său volum de poezii.

Aşa l-am cunoscut, prin intermediul versurilor sale.

După ce i-am citit toate poeziile din „Drumul spre Tibet”, scrise într-un stil simplu, dar ambiguu pe alocuri, am decis că îl ştiu. Mi s-a părut un prototip al tinerilor de astăzi. Unul din apropiere, din aceeaşi generaţie, unul, care s-a simţit la fel de singur printre oameni, unul, care s-a urât pentru că se iubea enorm, unul de la cheful cu fumuri, ce s-a consumat astă noapte vizavi... Un tânăr, care e în război cu cel din oglindă şi care scrie pentru a nu urla... dragoste, dor, delir, durere sau dezamăgire.

Ţi se găsesc atâtea calificative şi se spun atâtea despre tine. Şi totuşi, tu cine spui că este Ronin Terente?

Aş zice că sunt ca un luptător care şi-a păstrat capacităţile, cunoştinţele şi dorinţa de luptă la fel, dar şi-a pierdut maestrul, un lup singuratic depăşit de factorul uman, un haiduc în căutarea boierului evadat, un val de lumină în puşcăria sistemului şchiop, o fiinţă prea măruntă pentru lucruri mari şi prea mare ca să moară în lucruri mărunte, nimic mai mult decât nimicul mult aşteptat. Sunt EU, cu toate calităţile şi neajunsurile mele, produsul a miliarde de panouri publicitare, care într-o dimineaţă s-a trezit şi a hotărât să pună capăt spălării de creier din arta contemporană, devenită un fel de FALSMANIFEST LIBERTIN, fără nici un motiv concret.

Nu scrii versuri pentru a deveni poet. Nici de dragul rimei. « Poezia e o minciună/ Spusă adevărat/ În mijlocul verii/ Când soarele te împiedică să gândeşti », scrii tu. Ce-i atunci poezia pentru tine? E oare acel produs brut al simţirii, nefiltrat de raţionalitate, nealterat de conştienţă? O explozie liberă de stări? În primul rând, versurile din „Drumul spre Tibet” apar, făcând parte dintr-un proiect mai amplu numit PSIHOTERAPIE şi are ca scop revenirea la vechile tradiţii literare, dar printr-o lumină nouă. Personajul din carte e plictisit, abătut, ratat, a obosit să mai lupte, dar încă speră că toate pot fi mai bune. Totuşi, nu mai are motivaţie şi lipsa de motivaţie e problema care mă bate la cap acum. Am încercat şi voi continua să scriu cât mai simplu, fără patos, fără cuvinte deochiate furate din DEX, fără neadevăruri neargumentate. Vreau să fiu cât mai simplu posibil, ca desenele de pe pereţi din perioada preistorică. Atunci când simţi ceva, nu cauţi cuvinte speciale, spui exact ce simţi, asta e poezia pentru mine azi! E ca o pictură bună, o stare.

Nu te crezi poet, însă presupunând că eşti pentru o zi pe aleea lor, unde te opreşti, mai aproape de Bacovia, cel cufundat în singurătăţile sale funebre, de Blaga, cu elanul său vital debordant, de Arghezi, care-a găsit în noroaie sclipiri de admirat?

Nu pot să mă plasez lângă aceşti minunaţi poeţi, pentru că n-am cum să mă compar cu ei. Timpurile s-au schimbat, dar problemele au rămas aceleaşi. Eu însă le abordez în felul meu naiv şi stupid, lipsit de concluzii grandioase or de specule vocale. Eu nu sunt poet, pentru că nu aduc nimic nou limbii în care scriu, eu sunt mai degrabă rezultatul poeziilor lor, un fel de Pinocchio cioplit din cărţile poeţilor, mai buni decât aş spera eu să ajung vrodată. Eu scriu pentru că nu pot scrie, şi poate pentru că încerc să spun ceva.

Zigzag Noi ne mişcăm în spirale Pe toate nouă să le trec Cei şapte demoni să-mi danseze În drumul meu spre Mecca Tibetu-i undeva aproape Eu cred că uit şi-nebunesc Poezia asta-i pentru dânsul Ăl pe care-l nenorocesc Cine-i tipul din oglindă Sângerând trag pân-la mal Un tren ş’un avion Aseară-au doborât un cal Fum şi vin femeia goală Mi s-a încleştat în cap Îl urăsc pe arhitectul Care-a pus acest zigzag Depăşit de atmosfere Delirez în plin vagon Pe noi toţi ne duc la moarte Şi nu vine-al naibii somn Sa născut la mine-n creier Un cuvânt nepronunţat Şapte demoni să-mi danseze În patu-n care-am vomitat

De obicei, aranjezi literele cu degetele minţii tale înadins, cu o cale intuită spre un mesaj anume sau le laşi să te pătrundă cum vor ele, în neştire, născând un mesaj spontan, neaşteptat chiar şi pentru tine?

Uneori da. Uneori încep un text care vreau să-mi iasă cu un mesaj pozitiv şi spre final îmi dau seama că am cam luat-o razna. Versurile se nasc în cap şi stau acolo până le arunc pe foaie. O poezie o scriu în cel mult cinci minute. Timpul care se scurge este în aşteptarea poeziilor. Şi totuşi, nu pot spune că acest proces depinde de vreo muză. Nu, pur şi simplu vin când vor ele, se nasc în tonele de GB de memorie stocată în creier. Dar cel mai des, ca rezultat al unor stări sau a intuirii unui pericol sau pentru că nu am cui să spun ce mă frământă. De aceea - scriu.

Ce cauţi, Tu, în Tibet ? E o metaforă a căutării împlinirii, a nevoii de sacru sau doar o destinaţie poetică meditativă?

Tibetul nu e o destinaţie fantastică, e ceva existent spre care tinde fiecare, dar riscă să nu ajungă niciodată. Tibetul e aici undeva aproape. Uite, poţi pune degetul, vezi fotografii cu el poţi merge şi tu dacă vrei, e ceva ce poate fi îndeplinit, dar nu e o motivaţie. EI ne-au distrus şi ne-au spălat creierii tocmai cu aceasta, ne-au obişnuit să nu mai vrem mai mult decât ne lasă ei. Şi când spun EI, mă refer la acei care ştiu cum trebuie trăită viaţa ta, ştiu mai bine decât tine.

Nu prea vreau să mă bag în polemică şi să scuip filosofie, pentru că oricum risc să fiu înţeles greşit. De fapt asta şi se întâmplă cel mai des, mulţi te citesc ca foarte puţini să te înţeleagă. E şi o metaforă, o căutare a sinelui printre formele inutile pe care le-am creat în imaginaţia noastră.

De ce dedici „Drumul spre Tibet” oamenilor fără vise? Nu-i prea întuneric pentru ei să vadă un „drum”?

Cartea e dedicată oamenilor lipsiţi de vise, dar nu de visele fantastice şi nerealizabile, ci tocmai de ceea ce pot face, dar nu fac, de visele care depind de noi şi nu de puterile supranaturale. Cred că fiecare are ceea ce merită. Eu scriu şi pentru intelectualul cu semne de la ochelari pe nas, dar şi pentru poporul care nu se mai avântă la citit, pentru că nimeni nu-l mai vrea ca cititor. Păi, uite eu îl vreau! De aceea, cartea e scrisă într-o maniera foarte simplistă, clară până şi pentru bunica, pentru că toţi am simţit acele stări, emoţii, doar că le-am exprimat diferit. O să mă opresc când o să pot scrie poezii într-o literă.

Lumea poeziei tale are loc pentru un Eu poetic fericit?

El speră şi fericirea lui va veni atunci când se vor îndeplini speranţele, dar nu poate realiza nimic singur. EL mai are nevoie de cineva or lumea cărţii sale este în aşteptarea acelui cineva. El poate fi fericit. E aproape, foarte aproape, dar încă totuşi prea departe ca sa atingă fericirea.

Întâmplare Azi Celui mai mare duşman I-a murit cel mai bun prieten Am plâns împreuna Pentru că moartea E ceea ce ne face egali De mâine Începem să ne urâm iarăşi Până mai moare cineva

Noi Noi Cu ceea ce a rămas de la unii Îi cucerim pe alţii Suntem doar Nişte coşuri De gunoi Mâini Prin câte mâini trebuie să treci Ca să ajungi la mâinile de care Să nu mai vrei să te desparţi?

Opreşte-mă!

(

Crist ina Brînza

lucrari semnate: Dumitru Ĺžchiopu

Am dat săptămâna trecută în cămara cu dulceţuri peste un ulcior care se ridica fastuos deasupra tuturor borcănaşelor şi îmi încânta retina cu desenele florale pline de culoare şi savoare. Am zâmbit, şi mi-am adus aminte ultima oară când l-am folosit. Au trecut ceva ani...

L-am pus pe dulap la loc de cinste, amenajat ca la bunica, pe prosoape brodate, cu mândrie în suflet, alături de farfuriile şi castroanele din lut. Am plecat de la sat, dar tot acolo ne întoarcem de fiecare dată când vorbim de tradiţii, de frumos, de obiceiuri şi artă meşteşugărească. Cu siguranţă fiecare are acasă, fie cumpărat de prin târguri, fie primit de la bunici, o farfurie din ceramică, un ulcior pictat , o ie sau un prosop împodobit.

Artizanatul românesc începe de la măiestria lucrului manual, de la plăcerea de a înfrumuseţa lucruri simple. Fiecare zonă geografică are specificul ei. Printre obiecte tradiţionale regăsim: coşuri din răchită, obiecte şi miniaturi din ceramică, instrumente muzicale, casete de lemn, costume populare, carpete, ştergare, feţe de masă, icoane pictate, ouă încondeiate, podoabe.

Bucovina este recunoscută pentru iile ţesute din pânză de in cu flori multicolore, păstrate din bătrâni.

În Câmpulung Moldovenesc regăsim multe obiecte de uz gospodăresc sau decorative care pot fi văzute şi în Muzerul „Arta lemnului” din oraş. Ne mutăm în Putna unde regăsim minunata şi migăloasa artă a încondeierii ouălor de Paşti. Numeroase comune din Suceava sunt reprezentative prin obiectele de uz gospodăresc sau decorative realizate din ceramică neagră.

Trecem Carpaţii şi dăm de Maramureş unde găsim obiectul specific acestei zone geografice şi anume cerga, o pătură care serveşte la învelit sau care se aşterne pe pat , şi lăzile de zestre care mai de care împodobite şi sculptate în fel şi chip. Să nu uit de procuţele, mulţi le ştiu sub denumirea de peretare sau scorţare care împodobesc fastuos pereţii caselor.

Mă bucur să văd că artizanatul românesc este tot mai prezent în târguri naţionale şi internaţionale, şi că noi vindem adevărate obiecte de artă. Mă încântă faptul că încă se păstrează meşteşugurile tradiţionale româneşti.

Se mai poate întreba cineva de ce se cumpără asemenea obiecte de artă, când ele ating orice colţişor al ţării noastre cu stilul fiecarei zone şi coloritul specific?

Oare de ce noi le-am pitit într-un colţ sau în cufere şi oamenii care ne vizitează minunata ţară nu ştiu din ce să aleagă ca să îşi împace sufletul?

(

Ramona Marghidanu

O singură

fotografie

„Vă aflaţi la Roma şi faceţi poze cu un vechi aparat de fotografiat. Pe neaşteptate, cum se întâmplă toate evenimentele importante ale vieţii, un bărbat vă spune, cu un ton special, că mai puteţi face o singură fotografie. Sună ca un avertisment.

Ce aţi alege?”

Pentru noi, cei ce trăim în era digitală, fraza de mai sus e greu de înţeles. Cum adică un aparat vechi? De ce am folosi aşa ceva? Şi mai ales, cum adică o singură fotografie? În această situaţie se află personajul principal al nuvelei lui Laurent Graff, scriitor de origine franceză. În această scurtă şi plăcută nuvelă, ne face să luăm parte la un joc de oameni mari, în care avem voie să facem o singură fotografie. Doar una. Toată lumea câştigă, dar mai ales Alain Neigel, personajul principal.

Alain a trăit o dramă personală care l-a marcat, în urmă cu 20 de ani, iar de atunci n-a mai fotografiat nimic.

Totul se schimbă cu ocazia unei excursii la Roma, unde este abordat de un bărbat misterios ce-i înmânează o carte de vizită şi îl anunţă că mai are de făcut o singură fotografie. Alain e pus în faţa unei decizii: să rămână la Roma, să descopere ce vroia să-i spună străinul misterios sau să se întoarcă acasă? Chemarea aventurii îşi spune cuvântul, iar curând aflăm că încă patru fotografi au dat curs chemării străinului.

De aici începe jocul.

Cinci oameni, fără nici o legătură între ei (un pescar japonez, un fotomodel bătrân, un afacerist, un turist german şi Neigel) au fost invitaţi de un străin pentru a porni într-o „tură foto”. Scopul e de a realiza o fotografie şi numai una, o fotografie care să merite, care să fie pe placul celui care o realizează. După ce filmul a fost expus, fotograful dispare din grup, se întoarce acasă.

Pe măsură ce călătoria avansează şi fotografii dispar rând pe rând, Neigel se gândeşte dacă să fotografieze ceva sau nu. Mintea lui îl poartă înapoi în zilele când era nedezlipit de aparatul şi de iubita sa, dar amintirea este dureroasă. Va apăsa butonul sau nu? Dacă vă spun, ce rost mai are să citiţi şi voi nuvela?

Scurtă, uşor de citit într-o după amiază leneşă, nuvela te prinde şi te face s-o citeşti din scoarţă în scoarţă.

Aşteptările mele iniţiale nu au fost prea mari... mă gândeam la un fel de carte de aventuri contra timp, cu un fotograf super-echipat pornit să salveze lumea fotografie cu fotografie... dar nu. N-a fost aşa. Povestea ar putea fi spusă de unchiul tău sau de un prieten de familie, pentru că are în ea dovezi palpabile ale realităţii.

Adică povestea e credibilă (până în punctul culminant, când surpriză!, nu vă spun ce se întâmplă!) şi s-ar putea întâmpla oricui. Îţi dai seama că Alain a fost un fotograf, pentru că ştie ce vorbeşte, nu aruncă la întâmplare cu fraze tehnice şi prea complexe. E un om ca toţi oamenii, cu bune şi cu rele. De aici şi farmecul poveştii.

Din călătoria sa în căutarea ultimei fotografii am învăţat un lucru imporant: acela că nu are rost să te ancorezi într-un trecut dureros, atâta timp cât viaţa îţi oferă încă o şansă. Dar la final depinde doar de noi dacă o acceptăm sau nu.

După ce-am lăsat cartea din mână, am rămas cu o întrebare: „există viaţă după fotografie?”

Marius Indries ,

Lights Out! sunt o trupă de indie/psychedelic rock formată în anul 2010 de un grup de colegi de liceu: solista Teo Retegan, chitariştii Andrei Bobiş şi Andrei Sîncrăian, toboşara Oana Pop, respectiv fostul chitarist Alex Bondor. Toţi membrii trupei sunt nativi ai oraşului Cluj-Napoca, astfel că am avut ocazia de curând să-i văd în cadrul unui concert la localul Casa TIFF. Mărturisesc că nu auzisem de ei până cu o zi înainte de concert, când i-am văzut menţionaţi în contextul concursului internaţional „RØDE ROCKS”. Nu-mi place să fac comparaţii de genu, dar primul lucru care mi-a sărit în ochi (în urechi, de fapt) a fost impresia că vocea solistei Teo Retegan se aseamănă cu cea a solistei de la Florence + the Machine, Florence Welch. Sunetul trupei în ansamblu mi-a amintit în schimb de trupe precum Interpol, iar pe-alocuri Band of Skulls. Nu vreau să sugerez că Lights Out! au fost inspiraţi de aceşti artişti, ci doar că la aceştia a făcut referire mintea mea nefamliarizată cu sunetul trupei clujene. Am sesizat destule indicii care să-mi sugereze că există o identitate proprie pe care tinerii clujeni şi-o conturează.

Rămas plăcut surprins şi impresionat în urma concertului, m-am documentat şi am aflat că trupa îşi lansase nu demult EP-ul de debut, „Patience”. Lansat în primăvara anului 2012, acesta conţine şase melodii: „Braille”, „Origin”, „Sylabus”, „EOD”, „Mirror”, respectiv „Paws”.

Albumul este prezentat ca fiind o serie de călătorii psihedelice, meditative, acompaniante de o voce care ne va bântui visele. După o serie de ascultări, pot să garantez că trupa nu dezamăgeşte. Vocea solistei Teo Retegan este într-adevăr primul lucru care sare în urechi, ajutată şi de versurile inspirate, pe-alocuri poetice (îndeosebi în cadrul melodiilor „Braille” şi „Mirror”). Este remarcabilă. În schimb, acest sunet care îţi rămâne întipărit în memorie este un rezultat al muncii şi talentului întregii trupe. Riffurile create de către cei doi chitarişti, Andrei Bobiş şi Andrei Sîncrăian, complimentează foarte bine vocea solistei. Şi nu în ultimul rând, munca toboşarei Oana Pop, care completează ansamblul sonor al trupei.

Este interesant de observat în cadrul melodiilor că toţi membrii trupei se găsesc pe aceeaşi lungime de undă, în sensul că dacă unul dintre ei ar lipsi sunetul n-ar mai fi acelaşi, s-ar simţi absenţa. În alte cuvinte, fiecare membru al trupei îşi aduce aportul considerabil sunetului acesteia, fără ca indivualitatea vreunui membru să fie pusă înaintea individualităţii grupului.

Acest lucru indică o chimie muzicală remarcabilă pentru o trupă tânără aflată la început de drum, aceasta fiind mărturia talentului membrilor trupei. Această chimie este baza pe care Lights Out! au creat un fundal sonor evocator, dar şi o identitate proprie. În ceea ce priveşte lucrurile pe care muzica trupei le evocă, există un anumit grad de ambiguitate în privinţa acestui aspect. Această ambiguitate nu este un lucru rău, întrucât este vorba despre genul de ambiguitate care te face să dai frâu liber imaginaţiei tale în căutarea unei interpretări pentru ansamblul sonor creat de versuri şi de muzică.

La sfârşit, vreau să menţionez că scena underground a muzicii româneşti mă surprinde plăcut din ce în ce mai des, dovadă fiind Lights Out! dar şi trupe consacrate precum byron. După un EP de debut reuşit, sunt curios unde vor merge mai departe tinerii clujeni. Un album întreg ar fi o mişcare logică, iar expunerera internaţională pe care le-o va oferi concursul „RØDE ROCKS” ar trebui să le ofere noi oportunităţi. Ceea ce este cert este că avem o trupă foarte talentată a cărui progres îl vom urmări cu mare atenţie. Ca să nu mai pomenesc că aştept cu nerăbdare următorul lor concert la Cluj.

Lights Out! au şi propriul canal de Youtube, care poate fi accesat la adresa: LightsOutBandCluj şi unde pot fi ascultate toate cele şase melodii de pe EP-ul de debut al trupei, precum şi o serie de variante acustice ale acestora foarte reuşite de altfel, respectiv câteva cover-uri realizate de trupă şi un interviu cu membrii acesteia. EP-ul poate fi achiziţionat în format digital de la adresa: music.thelightsareout.com

( (

Catalin Mocodean

Vasile Botnaru interviu

Vasile Botnaru în artă: Amator, Autodidact, Accidental

Jurnalist din Republica Moldova, Vasile Botnaru a fondat Agenţia de ştiri BASA-press. În prezent, este directorul biroului Chişinău al postului de Radio Europa Liberă. Grafica, spune el, este un hobby invariabil care nu s-a transformat într-o rutină, pentru că îşi câştigă banii din munca de jurnalist. E un fel de alchimist neobosit şi mereu tânăr pe tărâmul artei, reuşind să îmblânzească visuri fugare în hârtie şi cerneală, iar uneori, cu dispoziţie matinală, în cafea.

1.

Ce înseamnă arta grafică pentru Dumneavoastră : o pasiune, un refugiu sau un condiment artistic ce dă savoare activităţii de jurnalist?

Un refugiu, un paleativ (când munca de jurnalist cauzează mai multă disperare decât satisfacţie), un test de capacitate pentru celulele responsabile de reacţia organismului la ce e frumos şi veşnic, până la proba contrarie ...

2.

Cum se îmbină arta cu jurnalismul? Sunteţi acelaşi în ambele domenii sau păstraţi câte un EU pentru fiecare sferă?

Se împacă, nu au încotro. Uneori se îmbrâncesc, dar de cele mai dese ori se ajută, ca alpiniştii – nu mă încumet să tai funia pentru că nu ştiu exact ce este mai adevărat .

3.

„Visuri volatile” (dacă nu greşesc) este prima Dvs. expoziţie, însumând lucrări adunate ani în şir. Care este povestea genezei acestor lucrări şi cum se face că abia în 2011 aţi decis să „ieşiţi” cu ele în lume?

Prima dintre cele „serioase”, cu acte în regulă, adică la ditamai Muzeul Naţional de Arte al Moldovei, cu o serie selectată (din ce i-am pus la dispoziţie) chiar de maestrul Tudor Zbârnea, după care una din lucrări achiziţionată de muzeu... Suficiente motive pentru sindromul urcării la cap, dar nu şi pentru mine. Îmi ştiu locul tridimensional: Amator, Autodidact, şi Accidental.

4.

A urmat apoi expoziţia „NES Dreams” – aceleaşi atingeri uşoare ale hârtiei, ce nasc metafore vizuale inconfundabile, dar parcă altă stare, alt iz. Ce s-a schimbat între timp?

Pentru că nu am şcoală (de pictură, că cealaltă nu cere de mâncare) descopăr farmecul unui material extrem de ofertant – cafeaua. Se comportă de fiecare dată altfel, nu neapărat în funcţie de ingredientele pe care le încerc cu tupeul unui alchimist. Am impresia că alteori reacţionează până şi la cătătura mea, mai fermă şi nebunatică ori, dimpotrivă, mai motănoasă.

5.

Ce doruri noi mai şopteşte hârtia? De obicei, păstraţi în minte mai mult timp o idee, care ajunge să vă urmărească, să vă „bântuie” până la concepere sau procesul de creaţie e unul de tip insight, spontan şi uşor?

O doctoriţă din familie mi-a zis să nu mă înspăimînt atunci cînd îmi cântă muzica în cap şi nu mă lasă să adorm tot felul de avataruri proiectate pe creier. Cică aşa o păţesc „artiştii”. Am luat-o drept brevet (de uz intern) şi nu mă mai sperie obsesiile grafice care mă bântuie, dimpotrivă mă bucur când mă strâng la colţ, mă iau de guler şi mă aşează în faţa colii de hîrtie ca să le dau forma materializată. Fără să le urmăresc foarte exact traiectoriile. Altminteri se sperie şi pleacă.

6.

Ce alte pasiuni mai aveţi în afară de arta grafică?

Mai curând aş vorbi despre rudimente – chitara şi bicicleta. În schimb am la îndemână colacul de salvare: muzica şi veşnica recuperare a cărţilor necitite la vreme şi cursa contra cronometru cu cele la zi.

7.

V-aţi gândit să organizaţi o expoziţie de grafică şi în România?

Daca Da, unde v-ar plăcea să fie?

Mi-ar plăcea să afişez cafele de văzut într-un local în care oamenii se adăpostesc ca să uite de grijile lor cotidiene. Acolo unde îşi dau întâlnire oamenii care se iubesc sau, dimpotrivă, îşi irosesc singurătăţile. Pentru început la Iaşi, fireşte, după care la Timişoara. Dar se poate întâmpla să se întâmple o expoziţie la Bucureşti.

Am şi făcut demersurile, dar nu pun mari speranţe, ca să nu le sperii în drum spre materializare.

(

Crist ina Brînza

De veghe ĂŽn lanul de secară J.D. Salinger

Vorbesc despre o carte specială, spun asta fiindcă s-a bucurat şi încă se mai bucură de o popularitate imensă. În opinia mea are şi de ce.

Deşi a apărut acum 60 de ani cartea păstrează o imagine în ceea ce priveşte viziunea tinerească asupra vieţii. Multe pasaje au fost interzise atunci, aş putea spune ca era o carte destul de îndrăzneaţă la vremea aceea. „De veghe în lanul de secară” este o carte ce ar trebui citită în adolescenţă, atunci poţi înţelege mai bine prin ce trece personajul nostru Holden Caulfield.

Semnificaţia titlului o regăsim în cântecul pe care Harold îl ascultă şi în care se regăseşte. Întregul roman se învârte în jurul lui Holden, un adolescent care învaţă din propriile greşeli, şi care merge mai departe orice ar fi. Personajul este atât de bine construit încât oricine, în anumite momente, se regăseşte în el. O fire rebelă, dar plin de gânduri şi sentimente. Eroul nostru trăieşte aventurile la maximum, care la vârsta lui reuşeşte să rămână corigent la vreo patru materii şi să fie dat afară din şcoală. Găsesc afirmaţia în carte şi doresc să o redau, pentru că răspunsul mi se pare unul ambiguu : „Viaţa este într-adevăr un joc! Este un joc pe care se cade să-l joci după regulile lui”. Oare Holden a depăşit de mult regulile jocului sau fiecare poate să îşi formeze propriile reguli?

Cartea prezintă o aventura inedită care te va traspune uşor în lumea adolescenţei cu limbajul specific şi cu expresii care mai de care. Ea poate fi privită din mai multe perspective, cea a adolesecentului propriu-zis , care se uimeşte şi se gândeşte că ar putea fi el în situaţia lui, şi din perspectiva adultului care priveşte amuzat , poate cu nostalgie, ce poate să facă un puşti de liceu.

Ce îmi place la ea este faptul că personajul duce o luptă destul de strânsă între copilărie şi maturitate, nici el nu ştie sigur spre ce să lupte, alegerea fiind de moment şi pe baza sentimentelor şi a trăirilor. Dorinţa de a rămâne copil îl străbate de fiecare dată, încercând tot mai mult să îşi păstreze inocenţa. „Dac-aş fi pianist sau actor sau mai ştiu eu ce, şi toţi cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aş fi furios. N-aş vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aş fi pianist, aş cânta în debara, numai pentru mine.”

Pasajul descrie foarte bine personalitatea lui Holden, care consideră, că actul artistic nu este neapărat destinat publicităţii, ci mai mult este vorba despre propria plăcere.

Mă gândesc la afirmaţia lui Holden, şi nu pot să nu mă întreb, oare actul artistic îşi pierde din valoare atunci când e redat publicului sau e mai accentuat ca niciodată?

(

Ramona Marghidanu

Alexandra Cherecheș Alexandra Cherecheş - un visual artist care mie îmi place foarte mult şi veţi vedea de ce spun acest lucru. Alexandra este elevă a Liceului Teoretic German „Johann Ettinger” din Satu Mare. În acest vast domeniu al visual artist-ilor, ea se ocupă, după cum specifică ea însăşi, cu: drawing, painting şi mixed media.

Deşi are doar 18 ani, artista noastră cu părul răsucit în inele, a avut mai multe expoziţii, după cum urmează: la Satu Mare, Târgu Mureş, Gheorgheni, Cluj Napoca, Hodod, Tokaj, Csenger şi Nyíregyháza. Iată cum, vârsta, nu ţine cont de depăşirea graniţelor ţărişoarei noastre în demersul hrănirii cu artă şi a altor populaţii dornice de noi artişti!

Când am rugat-o pe Alexandra să facă o selecţie în ceea ce priveşte câteva lucrări care ar dori ea să apară în revista noastră, ea a declarat că i-am cerut un lucru dificil, deoarece nu e întocmai mulţumită de nici o lucrare – un sentiment binecunoscut în rândul tuturor artiştilor, care doresc tot timpul ca arta ieşită din demonii ce dormitează în ei de mii şi mii de anis ă exprime mai mult de fiecare dată (eu personal o felicit pe artistă pentru această „nemulţumire” constructivă).

Lucrarea mea preferată din „repertoriul” ei, pot să spun că este „g-URA Lumii” care mie mi se pare absolut genială din toate punctele de vedere, însă în preferinţele mele intră şi lucrarea „Illustration1” – un fel de fluture care prin „ochii” lui mari de pe aripi văd până în străfundul sufletului tău.

(toate lucrările ei pot fi vizualizate pe blogul ei personal - alexandrachereches.blogspot.ro)

Desigur că Alexandra este o adevărată mândrie pentru norocosul nostru oraş - Satu Mare! Când priveşti lucrările ei, simţi o adevărată beatitudine ce te copleşeşte şi automat ţi-ai dori să fii la un vernisaj de-al ei şi să o feliciţi „in vivo” pentru ce ţi-a transmis prin această artă. Deşi, poate nu aveţi ocazia să o cunoaşteţi în carne şi oase, vă aduc o veste bună – lucrările ei sunt de vânzare şi orice persoană căreia îi place o lucrare anume o poate contact pe Alexandra şi „cât ai zice peşte” poate să îşi hrănească locuinţa cu o fărâmă de artă.

Noi, cei din echipa 21ARTemotion, îi dorim tinerei artiste să continue să fie „nemulţumită” de lucrările ei şi să ne surprindă în continuare, pentru că, doar prin trudă, sacrificiu pe altarul creaţiei şi nemulţumire se naşte adevărata artă!

Valerian Boit or

Mulţumim prietenilor noştri: Anca Cernoschi (fotografie editorial) ancacernoschi.blogspot.ro Sebastian Florea (fotografii „Lights Out!”) sebastianflorea.com Paul Hodorogea (fotografie interviu) hodorogea.com