Revista 21ARTemotion, nr.3

revista

punem în valoare creativitatea

C u câtseama ştii mai mult, cu atât îţi dai că ştii prea puţin.“ “ George Călinescu

(n. 19 iunie 1899 - d. 12 martie 1965)

No3

Red actie , coordonator:

Alexandru Gabriel Ion autori:

Bogdan Bﾄネa

Cﾄフﾄネin Mocodean Iulia Marc

Maria Leuce Ramona Mﾄビghidanu Valerian Boitor

iunie 2012

(

Va multumim , Suntem foarte încântaţi să vă anunţăm că de azi, 21art va promova arta sub egida Asociaţiei ARTemotion, devenind 21ARTemotion. O contopire ce ne permite să sprijinim mai intens artiştii şi creaţiile acestora. O fuziune ce va evidenţia mai clar emoţiile pe care vi le transmitem prin artă.

Vă mulţumim pentru susţinerea de până acum şi vă aşteptăm în continuare să descoperim oameni frumoşi!

www.21art.ro contact@21art.ro

editorial

Lipsa timpului

Aţi stat vreodată să analizaţi de câte ori în ultima lună, să zicem, aţi folosit expresii de tipul ,,sunt prea ocupat pentru…”, ,,nu am timp să…”, ,,mă grăbesc” ? Lipsa timpului pare a fi o nouă boală a secolului, alături de stres şi oboseală. Însă ştim cu toţii cât de abstract şi relativ poate fi acest concept şi, până la urmă, viaţa noastră e tocmai acest timp şi ceea ce alegem să facem cu el.

De ce nu mai avem suficient timp? Nu avem timp să zâmbim de fiecare dată când interacţionăm cu cineva, nu avem timp să ne întâlnim cu prietenii sau cu acele cunoştinţe pe care nu le-am văzut de câteva luni, nu avem timp să exersăm la chitară, să citim, să ieşim la o plimbare, nu avem timp să învăţăm, nu avem suficient timp să scriem şi să ne ocupăm de noi înşine. Şi atunci, cum luptăm cu lipsa timpului, când nu avem timp să facem nici asta?

Cred că e vorba de priorităţi şi de ce anume e important pentru fiecare dintre noi. În graba noastră, e necesar să ne oprim, să respirăm. Iar pentru a respira, în viaţă, fiecare are nevoie de altceva. Unii au nevoie doar de un prieten, alţii au nevoie de călătorii, alţii, în pauza lor, colecţionează diverse lucruri, unii respiră prin ceilalţi oameni, ajutându-i, unii au nevoie doar de aer curat şi să poată respira la propriu.

Alţii, cei ca noi, au nevoie de artă şi de frumos. Au nevoie să privească în jur şi să vadă creaţie şi creativitate. Momentul nostru de respiro vine odată cu descoperirea de noi şi noi forme ale omului-artist. E minunat să conştientizăm faptul că în ciuda maratonului la care tot mai mulţi dintre noi luăm parte, mai mult sau mai puţin, creativitatea omului nu a murit, ea încă se manifestă.

O vedem în creaţiile artiştilor, în gesturi mărunte pe stradă, în fragmente de interacţiuni sociale, în ideile năstruşnice ale semenilor noştri. Iar când nu o vedem cu uşurinţă, perseverăm în căutare.

Momentul nostru de respiro, al celor de la 21art, vine cu fiecare artist pe care îl descoperim, cu toate creaţiile şi operele de artă pe care le putem împărtăşi cu ceilalţi.

Prin artă, respirăm mai uşor, iar lipsa timpului nu ne mai sufocă, căci ea, arta, ne poate stăvili graba, ne poate echilibra ritmul interior, ne poate motiva şi ne poate înfrumuseţa ziua. Şi brusc, avem timp.

Iulia Marc

STILUL BRANCO

VENESC

Mănăstirea Hurezi/Horezu, cea mai vestită ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu Denumirea de Stil brâncovenesc, sau putem spune, artă brâncovenească caracterizează, în istografia română de artă, arhitectura şi artele plastice din Ţara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Pentru că această epocă a marcat evoluţiile de mai târziu, termenul se foloseşte prin extensie pentru a descrie şi operele de artă din timpul primilor Mavrocordaţi, până spre 1730.

Stilul brâncovenesc a răsărit la Hurezi unde se află principala ctitorie de cult a lui Constantin Brâncoveanu şi cel mai larg ansamblu de arhitectură monahală din Ţara Românească, (1690-1697). Faţadele tencuite sunt decorate cu arcaturi, cele din registrul superior având centrul marcat de un element circular, ca o cunună. Brâncoveanu şi-a ales cei mai buni meşteri: Manole, Caragea, Istrate, cărora le impune să creeze un stil românesc. Fresca de la Hurezi este unică în tot spaţiul răsăritean.

Istoricii de artă descriu uneori stilul prin analogie cu renaşterea apuseană, graţie structurilor sale clare, raţionaliste, dar exuberanţa lui decorativă permite şi folosirea expresiei de Baroc brâncovenesc.

Stilul brâncovenesc se remarcă prin expresivitatea oferită de volumele arhitectonice ale scărilor exterioare, ale foişoarelor, care variază în mod pitoresc aspectul faţadelor. Ornamentul conferă construcţiilor expresivitate şi eleganţă barocă. Evoluţia planurilor în arhitectura civilă şi în cea religioasă trece de la ceva cât se poate de simplu la ceva încărcat. Cu toate acestea stilul păstrează un echilibru între ornamentare excesivă şi simplitate.

Cea mai des întâlnită trăsătură a arhitecturii brâncoveneşti este ecletismul. De un stil pur nu poate fi vorba nici în secolele anterioare. Pe fondul unor structuri de obârşie româno-bizantine, cu câteva influenţe gotice s-au adăugat elemente orientale, renascentiste şi baroce.

Muzeul de Artă Populară, Constanţa

Stilul brâncovenesc este considerat “primul stil românesc” şi mai este cunoscut sub numele de “stil românesc renascentist”.

Printre principalele caracteristici amintim: - elementele din piatră prelucrate artistic; - relieful evidenţiat prin tehnica “a jour” în sculptarea şi prelucrarea artistică a lemnului; - predomină motivele vegetale: acantul, vrejuri, strugurii, floarea soarelui; - începe să evolueze sculptura figurativă: apar personaje biblice sau chipuri de îngeri; - se evidenţiază un tip nou de coloană, derivată din cea corintică, dar cu capiteluri mai puţin dezvoltate; - în pictură se amplifică portretele votive.

Palatului Mogoşoaia, București

Palatul Mogoşoaia, București

Biserica Stravopoleos, București (interior)

Mănăstirea Sămurcășești, comuna Ciorogârla Consider că este unul dintre cele mai originale stiluri ale arhitecturii românești, iar dacă arhitectura românească a avut un început, de aici a pornit totul.

Stilul brânconvenesc este o artă, o artă modelată cu cea mai mare măiestrie, o formă a libertăţii prin definiţie.

Vă invit pe toţi să vizitaţi România, sa redescoperiţi România de odinioară, în care stilul românesc predomină considerabil.

(

Ramona Marghidanu

Popa Andreea Mihaela

Popa Andreea Mihaela, studentă fiind la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, este una dintre tinerele talente cu care ne putem mândri. A urmat un liceu de artă, şi anume „Dinu Lipatti” la secţia de arhitectura din Piteşti, acesta fiind şi oraşul natal.

Lucrările sale imortalizează aspecte ale vieţii, ca şi un copil care doarme, un chip de femeie îngândurată, un animal surprins în toată splendoarea lui sau un peisaj din centrul unui oraş. Un aspect interesant, pe lângă stilul inedit de percepere şi redare a conţinutului artistic, este şi faptul că artista compune picturile folosind două materiale, dacă nu nemaipomenite, cel puţin interesante: tuşul şi cafeaua.

Prima dată când am auzit de aceste moduri de a crea artă m-am cam îndoit de calitatea şi frumuseţea lucrărilor. Când am avut ocazia să văd o pictură creată cu ajutorul acestor două „materii prime” m-am îndrăgostit de-a binelea.

Tuşul scoate în evidenţă anumite lucruri care trebuie subliniate pentru a putea fi detectate de analizatorii umani. Cafeaua sugerează trecerea timpului, învechirea, bătrâneţe şi chiar nostalgie. După cum spune şi Andreea: „Îmi place să pictez cel mai mult în tuş sau cafea; tuşul are o culoare tare, nu ştearsă ca acuarela, iar cafeaua are farmecul ei, chiar daca nu poţi obţine tente foarte închise are un aspect şi miros plăcut chiar şi după ce se usucă.”

Artista reuşeşte să transmită diferite stări, emoţii, şi chiar gânduri, interpretând astfel diferite momente din viaţa unor persoane. Ca şi la oricare alt artist, inspiraţia joacă un rol foarte important: „Inspiraţia provine din diverse lucruri care îmi plac. Poate fi orice, spre exemplu cafeaua, nu cred ca exista persoană care sa nu o iubească şi mi s-a părut un lucru foarte interesant să încerc să exprim asta utilizând în loc de acuarela chiar cafea[…]de multe ori mă inspir din ilustraţii de moda, reviste, locuri, natura şi chiar persoane” , susţine Andreea.

Privind operele Andreei, mintea ne conturează o scurtă poveste referitoare la aspectele realizate.

Toate operele artistei transmit sentimente şi emoţii inedite, pe care le putem descoperi în viaţa noastră cotidiană.

(

Bogdan Bala

Iulian Brad

Cu ce să încep oare? Desigur am doar cuvinte de laudă la adresa lui Iulian Brad.

Nu ştii cine e Iulian Brad? Păi atunci atenţie toată lumea!

Brad Cornel Iulian s-a format în cadrul Liceului de Arte Plastice din Timişoara, apoi a parcurs Facultatea de Arte Plastice, secţia Design de Produs/Industrial din Timişoara.

Probabil ca orice tânăr care se întreabă în liceu „Ce să fac mai departe?”, iar mai apoi ajunge la facultate şi se întreabă „Și după facultate ce o să mă fac?” aşa s-a întamplat şi cu Iulian care era în ceaţă deoarece ramura pe care dorea să profeseze nu exista în România. Încă din generală avea pasiunea de a desena, era atras în special de design auto. Mai apoi s-a reprofilat şi a început să înveţe pornind de la zero, portretistica. Ţin să menţionez că lucrările te lasă fără grai prin expresivitatea si realitatea lor.

Cred că fiecare persoană are un lucru, un obiect, o stare care îl defineşte, dar când ajungi să te definească ceea ce faci şi să simţi acea împlinire că eşti aşa cum vrei tu, eu zic că eşti pe calea cea bună. În această postură îl găsesc şi pe Iulian care desenează de când se ştie şi nu ar putea renunţa la acest lucru, pentru că asta îl reprezintă.

“ Am o amprentă a mea care se găseşte în lucrările mele şi mă refer la cromatica culorilor şi a non culorilor. Mă simt bine să lucrez folosind culori puţine, doar roşu, albastru şi mici inserţiuni de violet.

Ador să folosesc pixul, un instrument de desen genial cu care poţi obţine anumite efecte care să scoată în evidenţă anumite trăsături cât mai apropape de realitate.

“

În opinia mea talentul, setea de cunoaştere şi de acumulare sunt printre caracteristicile lui Iulian. Ca în orice domeniu de care eşti pasionat vrei să ştii cât mai multe şi să înveţi la fel de multe, dar uneori te gândeşti că poate o viaţă nu îţi este de ajuns să înveţi tot ceea ce ţi-ai propus.

Orice artă este rodul unui talent adevărat, ea te transformă, îţi desface sufletul şi mintea în faţa unei simple coli de hârtie. Mai departe, Iulian mă completează cu nişte cuvinte frumoase pe care doresc să vi le redau în starea lor crudă : „arta e ca preoţia, dacă începi, te dedici toată viaţa şi probabil la final tot nu te simţi complet satisfăcut de rezultat.”

Cred că orice artist are parte de întrebarea: „De unde atâta inspiraţie?”, aşa că nu l-am ocolit nici eu de acest clişeu. Răspunsul vine scurt şi la obiect, probabil fiind un mecanism la această întrebare : „nu sunt focusat pe ceva anume pentru inspiraţie, pot să stau să mă inspir dintr-o frunză , o melodie.

Dacă cineva apropiat e bine dispus ajunge să îmi transmită starea lui şi să am chef de muncă. Tind să cred că insipraţia te găseşte pe tine, nu tu pe ea.”

(

Ramona Marghidanu

There are some fish that cannot be caught. It’s not that they are faster or stronger than other fish, they’re just touched by something extra.

E dureros să nu îţi cunoşti tatăl. Sau să îl cunoşti atât de bine, dar să crezi că nu îl cunoşti – căci să desparţi ficţiunea de realitate poate fi o sarcină grea uneori.

Copii fiind, ni se spun poveşti, iar noi iubim asta, trăim pentru şi prin ele. Ne plac poveştile pentru că au ceva ,,extra”, mai toate au ceva special, iar când un tată îi spune copilului povestea vieţii sale, lasă o urmă în sufletul său. Poate pentru că în acea perioadă a vieţii, te uiţi la părinţii tăi şi îi vezi perfecţi, sunt modelul tău.

Apoi, creştem. Ne lovim de realitate, de limite. Stabilim graniţele între posibil şi imposibil. Miturile şi legendele cad, poveştile... rămân simple poveşti. Dar ce se întâmplă când un tată continuă să îi spună fiului său aceleaşi poveşti, chiar dacă cel din urmă a crescut, are către treizeci de ani şi are propria lui familie?

Big Fish e un film mai atipic. Un film despre poveşti şi viaţă. Ficţiunea şi realitatea se întâlnesc în acelaşi om – Ed Bloom, care pare să se încăpăţâneze în a-şi aminti trecutul sub forma unor întâmplări, cel puţin aparent, fabuloase şi imposibile. Şi nu va renunţa la ele nici când mai are prea puţin timp de trăit.

Frustrarea fiului său e de înţeles, căci ultima şansă de a afla adevărata poveste a tatălui său pare să îi scape printre degete. În încercarea de a-şi cunoaşte tatăl, Will va relua toate poveştile copilăriei lui – poveşti ce implică un peşte mare, o verighetă, o vrăjitoare, un uriaş, un circ, un vârcolac, viaţa de după moarte, iubirea sinceră, război, un poet şi două gemene siameze asiatice ş.a.m.d.

In telling the story of my father’s life, it’s impossible to separate fact from fiction, the man from the myth.

The best I can do is to tell it the way he told me.

It doesn’t always make sense and most of it never happened... but that’s what kind of story this is.

E greu să te gândeşti la tatăl tău şi să accepţi că toate aceste poveşti au fost reale, că ele conturează ceea ce tatăl tău reprezintă. Şi atunci le negi, te zbaţi şi vrei să afli realitatea, convins fiind că odată basmul distrus şi având la dispoziţie faptele şi datele concrete, simple, reale despre cineva, îl vei cunoaşte cu adevărat. Dar asta e doar o pânză de păianjen, o capcană în care adesea cădem. Nu e un paradox faptul că ştim atâtea detalii concrete despre o persoană (numele, vârsta, unde locuieşte, la ce vârstă şi-a luat cutare diplomă, când şi de ce s-a căsătorit etc), şi totuşi nu ştim nimic despre ea? Şi atunci, de ce am vrea să ştim faptele reale, când deja ştim persoana, când deja sufletul ei ne este deschis?

Big Fish e povestea unui om. Cât e ficţiune şi cât realitate, veţi decide fiecare. Şi, poate, veţi pendula între dorinţa de a şti concretul, realul, sau dorinţa de a vă pierde în poveşti. Însă ce rămâne, dincolo de întâmplări fabuloase sau reale, e omul - şi ceea ce el reprezintă pentru tine şi pentru ceilalţi.

Iulia Marc

Richard Balint interviu

1.

Să începem cu începutul. Cum a ajuns Richard Balint în lumea teatrului?

Când te-ai hotărât să devii actor?

Totul a început în timpul armatei. Săream gardul cu chitara în mână şi începeam să mă plimb, cântând.

M-a remarcat un tip care tocmai intrase la actorie în Cluj-Napoca. Pur şi simplu i s-a pus pata pe mine, mi-a spus că am talent şi m-a îndrumat şi pe mine să dau la aceeaşi facultate. Normal că răspunsul meu iniţial a fost un NU categoric.

Totuşi, respectivul, fiind foarte hotărât, m-a căutat acasă după ce am terminat armata. A vorbit şi cu mama mea şi împreună m-au convins să învăţ două - trei poezii şi un monolog şi să dau admiterea la Cluj.

2.

Ce alte căi te-ar fi tentat?

Iniţial mi-am dorit să dau la Drept. Apoi la Psihologie. Dar pentru admitere, în ambele cazuri, erau obligatorii anumite materii la care nu pot să zic că excelam şi nu îmi plăceau în mod excepţional. Actoria mi s-a părut accesibilă. Trebuia să pregătesc nişte poezii, monologuri şi eventual să cânt.

3.

Ce roluri sau spectacole te-au marcat în vreun fel, sau ţi-au rămas „la suflet”?

Sincer îmi place să cred că le-am făcut bine pe toate. Totuşi primul ar fi Sganarelle în „Dom Juan” deoarece a fost un spectacol extraordinar din multe puncte de vedere. De asemenea mi-au plăcut rolurile pe care le-am jucat în piesele regizate de Victor Ioan Frunză : Doctor Caius în „Nevestele vesele din Windsor”, Mefisto în „Istoria comică a doctorului Faust” şi Oberon şi Theseu în „Visul unei nopţi de vară”. Mi-au plăcut şi Ivan Dmitrici Gromov în „Salonul nr.6”, Tevye în „Scripcarul pe acoperiş” şi Calogero di Spelta din „La grande magia”.

4.

Care a fost cea mai mare provocare din punct de vedere profesional?

Personajul Ivan Dmitrici Gromov din „Salonul nr.6” în regia lui Petru Vutcărău. A fost într-adevăr o provocare, ajunsesem la un moment de cotitură în care chiar mă întrebam „Ce caut eu aici, ca actor?”. Nu ştiam dacă am să reuşesc să îl fac, dar până la urmă cred ca mi-a ieşit.

5.

Cu ce teatre în afară de „Regina Maria” ai mai colaborat?

Teatrul Dramatic Baia Mare, Teatrul „Maria Filotti” Brăila, Teatrul Naţional Timişoara, Teatrul Odeon din Bucureşti.

6.

Cum e atmosfera la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, comparată cu alte teatre?

Fiecare teatru are o atmosferă diferită, specificul său. La Oradea o atmosferă normală de lucru. Trupa merge, se munceşte foarte mult. Stagiunea aceasta chiar s-a desfăşurat foarte bine.

7.

Cum ţi se pare teatrul românesc la ora actuală, comparat cu cel din afară?

Nu există comparaţie. În România, din cauza lipsei banilor nu prea exista posibilitatea ca un actor să joace în mai multe teatre creând astfel un anumit gen de competiţie. Sunt puţini cei care prind colaborări cu alte teatre, mai ales actorii din provincie, pentru că există această mentalitate păguboasă cumva, de a da de lucru actorilor angajaţi, chiar dacă nu sunt performanţi, în loc să plăteşti oameni valoroşi care pot face un spectacol nu bun, ci extraordinar. Mai sunt şi alte dezavantaje, de exemplu dacă mergi să joci un spectacol în altă localitate, trebuie uneori să îţi suporţi cheltuielile de transport pentru că aşa spune legea sau e prost interpretată.

8.

Cu ce îţi ocupi timpul, în afara spectacolelor şi a repetiţiilor?

Cu băieţelul meu în primul rând. Cu fotografia (arată spre aparatul foto pe care îl avea cu el). Muzica. Mai repet cu Sebi (n.r. Sebastian Lupu). În general, Oradea nu oferă prea multe posibilităţi de petrecere a timpului liber, deoarece în cluburi nu prea merg, foarte rar - eventual în cele cu muzică rock.

9.

În ce piese te putem vedea jucând în perioada asta?

Deoarece stagiunea la Teatrul Regina Maria s-a închis, momentan mă puteţi vedea doar în Stage, în “1000 de motive să te omor”, varanta A şi B.

10.

Pentru ce spectacole te pregăteşti?

Pentru “Equus” îin regia lui Szabo K. Istvan şi lucrez la încă o piesă în regia lui Radu Afrim.

Ambele piese sunt foarte grele şi solicitante din punct de vedere actoricesc, dar sper să le fac faţă. ;)

Maria Leuce

Dulce acrişor... ...şi ceva ferrrrmecătoor. Parcă aşa suna genericul de la desenele Powerpuff Girls de pe Cartoon Newtork, nu?

Dar înainte să deviez de la subiectul principal, să trec direct la el...albumul Sweet Sour al trupei britanice Band of Skulls, lansat la începutul anului 2012.

Dar mai întâi, câteva cuvinte despre trupă în sine: formată la Southampton în 2008 de către trei prieteni care s-au cunoscut la facultate, Russell Marsden, Emma Richardson şi Matt Hayward, trupa îmbină mai multe stiluri de rock, dintre care cele mai importante şi proeminente sunt garage, blues şi indie.

Primul album al trupei, Baby Darling Dollface Honey, a fost lansat în 2009, de pe el remarcându-se melodiile I Know What I Am şi Death by Diamonds & Pearls. Două melodii specifice stilului abordat de către trupă, două melodii din care reieşea potenţialul evident al acesteia. Şi totuşi, ceva parcă lipsea... ascultând Death by Diamonds & Pearls nu poţi să nu remarci similarităţile cu sunetul celor de la The White Stripes, în special asemănările dintre vocile soliştilor. Asemănările respective nu erau atât de deranjante încât trupa să fie clasificată drept un tribute band al celor de la The White Stripes; cum spuneam, potenţialul unei trupe de alternative rock de succes era evident, însă le lipsea ceva...o identitate proprie.

Odată cu lansarea celui de-al doilea album, Sweet Sour, această identitate proprie a fost constituită într-o manieră chiar emfatică, aş spune.

În primul rând, titlul albumului îţi spune tot despre dualitatea melodiilor pe care le conţine: acesta alternează între o serie de melodii garage/indie rock, respectiv o serie de balade melodioase, care sugerează influenţe blues rock. Prima serie scoate în evidenţă talentele membrilor trupei - cel de toboşar al lui Hayward, respectiv cele de chitarişti/solişti ale lui Marsden şi Thompson, mai ales a acesteia din urmă.

De asemenea, iese în evidenţă sunetul (de-acum) specific al trupei caracterizat de nişte riffuri distinctive, mai ales în cadrul melodiilor Sweet Sour, respectiv You’re Not Pretty But You Got It Goin’ On. A doua serie de melodii, baladele pe care le pomeneam mai devreme, reprezintă un stil nou abordat de trupă prin care identitatea proprie nou-creată este consolidată. Din această serie, se remarcă îndeosebi Lay My Head Down , o baladă melodioasă care creează atât prin versuri, cât şi prin partea instrumentală o atmosferă melancolică, dar liniştită. În cadrul acestor balade se remarcă din nou duoul vocalist Thompson/ Marsden.

Aşadar, albumul Sweet Sour concretizează potenţialul şi identitatea trupei Band of Skulls. Versul „Sour by the minute, but you’re sweeter by the hour” poate fi văzut precum un comentariu la adresa faptului ca melodiile de pe album devin din ce în ce mai bune pe măsură ce sunt ascultate, dar şi la faptul că baladele(Sweet) depăşesc la număr melodiile garage/indie rock(Sour).

Band of Skulls, o trupă demnă de urmărit.

( (

Catalin Mocodean

Doresc să vorbesc astăzi despre un tânăr din Piatra Neamţ care m-a impresionat prin arta şi talentul lui. Îl aduc în faţa dumneavoastră pe Leonte Robert un proaspăt absolvent al Facultăţii de Arte Decorative şi Design, secţia Graphic Design (F.A.D.D.) din Bucureşti.

Pentru asemenea desene şi talent nu cred că a stat să se uite la alţi oameni cum desenează sau a stat să îşi privească profesorii cum desenează, a luat o foaie, o coală, un perete şi s-a lăsat îndrumat de propriile gânduri.

Printre stilurile preferate se regăseşte partea de street art. Pot afirma că este o artă aparte , în care te poţi lăsa purtat de val, dar prefer mai departe să vă fac cunoscute cuvintele lui Robert care mi-au plăcut atât de mult privind ispiraţia lui „ prefer să-mi las imaginaţia să curgă cât mai bine cu putinţă şi totuşi sentimentele parcă sunt cele care mă îndrumă de cele mai multe ori, linie cu linie , pată cu pată , până ce ochiului meu, filtru al minţii, spune că e destul, că-i place.”

Priveşte totul ca pe joacă de cele mai multe ori, încercând să păstreze cât de mult poate copilul din el.

Deşi nu a făcut cunoştinţă de multă vreme cu partea de street art, sunt de părere că andrenalina şi arta de a-ţi aşterne gândurile, impresiile şi măiestria îi aduc un echilibru care îl fac să se simtă complet.

Din păcate la noi acestă manifestare artistică e doar la început, pentru mulţi ea înseamnă acte de vandalism.

Cu privire la street art el adaugă următoarele „iubesc acestă ramură a artei, la fel cum iubesc felul în care pasta, mina, vopseaua etc. se scurge pe perete, foaie, asfalt, carton, autocolant etc., luând forma sufletului, dând sens vieţii mele...” În artă nu poţi să fii decât sincer cu tine însuţi, nu este posibil să trişezi, iar rezultatul se vede la final, a ieşit bine, nu a ieşit bine, nu te poţi întreba „unde e radiera?”, acest lucru o face inedită şi originală până la capăt.

(

Ramona Marghidanu

THE

FOUN „The Fountain” – un film genial după părerea mea, având în vedere că este produs de renumitul Darren Aronofsky.

Filmul prezintă o poveste de dragoste, cu un colorit de moarte, îngemănată ca într-un cocktail perfect cu spiritualitatea şi fragilitatea fiinţei umane.

Pelicula se deschide prin prezentarea lui Tomas, un conquistador, care atacă un grup de mayaşi, pentru a le omorî căpetenia. Un neurochirurg încearcă să găsească un leac pentru a o putea vindeca pe soţia suferindă de o tumoare cerebrală (neurochirurgul este Tommy).

Tom este călătorul în timp. Desigur, Tomas, Tommy şi Tom, sunt unul şi acelaşi personaj însă în stări spirituale diferite. Acţiunea filmului se petrece pe 3 planuri : 1500, 2000, 2500, însă cele 3 planuri sunt paralele şi la un moment dat chiar se integrează unul în celalalt.

Planul 1 – trecut, Spania, vremea conquiztadorilor, personajul Tomas; planul 2 – prezentul – încercarea de a găsi un leac, experimentând diferite substanţe pe creiere de maimuţă, iar personajul este acum Tommy; planul 3 – viitorul, un fel de metamorfoză într-un calator, ce meditează la nemurirea sufletului, care încearcă să fie pe veci cu soţia sa – personajul este Tom.

NTAIN

Tommy deşi ştie că soţia lui are o tumoare cerebrală, incurabilă până atunci (soţia lui e reprezentată de către Xibalba – un „underworld” al mitologiei Mayaşe) şi că va muri, el se răzvrăteşte împotriva acestei idei biblice de – omul este din ţărână şi în ţărână se va întoarce (aproape se joaca de-a un posibil Dumnezeu, încercând să „vindece” moartea – care este şi ea, după spusele lui Tommy, doar o boală vindecabilă ca orice boala, insa trebuie găsit leacul).

Vă mai spun decât două cuvinte, ce formează entitatea supremă a filmului – „copacul vieţii”.

Totuşi, este un film pe care poate nu-l veţi înţelege la prima vizionare, din cauza complexităţii sale şi a finalului deschis interpretărilor în mare parte.

De aceea e recomandat să îl vizionaţi de mai multe ori dacă vă place, deoarece ştim cu toţii că filmele lui Darren Aronofsky sunt adevărate opere de artă!

Valerian Boit or

Mulţumim prietenilor noştri: Cristian Dumitru (fotografie editorial) www.cristiandumitru.eu Alex Cruceru (fotografie Biserica Stravopoleos) www.behance.net/Alex_Cruceru Remus Toderici (fotografii interviu) www.remustoderici.ro Sebastian Tonţ (fotografii interviu) www.defoto.ro