Masca în cultura universală - 2018 (Liceul Special „Sfânta Maria” Arad) by Carina Anqa

ISBN 978-606-30-1876-3 Editura Sfântul Ierarh Nicolae 2018 2

Tehnoredactare: Dana Dughi Carina A. Baba Copertă: Ovidiu Păduraru Imagine copertă: Anisia Dughi Volumul de față a fost conceput în urma desfășurării proiectului județean „Masca în cultura universală”, organizat de Liceul Special „Sfânta Maria” Arad Notă: Responsabilitatea materialelor publicate revine fiecărui autor!

Cuprins DANA DUGHI Prefață………………………………………………………………7

Commented [11]: Pagina 6 Commented [C2R1]: 3

Masca în cultura universală – cartea pruncilor

Commented [13]: Pagina 7 Commented [C4R3]:

Capitolul I – Prichindeii………………………………………… 9 MARIA OLAR, Clasa Pregătitoare (coordonator: prof. Luminița Olar) DARIA BULZAN, CLASA A III-A ANISIA DUGHI, CLASA A III-A DARIA FLORESCU, CLASA A III-A TEODORA GOLDIȘ, CLASA A III-A BEATRICE HERA, CLASA A III-A DARIO IOSIN, CLASA, A III-A ADA MINEA, CLASA A III-A ALEXANDRA MOGOȘAN, CLASA A III-A ALEXIA TIOREAN, CLASA A III-A SONIA TOMUȚ, CLASA A III-A IULIA TORNE, CLASA A III-A (coordonatori: înv. Cristina Jurcă și înv. Anuța Chindriș) ADELA MĂLINA FLORESCU, CLASA A IV-A (coordonatori: prof. înv. primar Domnica Florescu & pictor Alfred Hamm)

Commented [15]: Pagina 8

Commented [16]: Paginile 9-17 Commented [17]: Pagina 18

Capitolul al II-lea - Cireșarii…………………………………….21 Commented [18]: Paginile 20-26

Clasa a V-a LORENA GRINDAN FIRUȚA ORDACE DENISA SINACI (coordonator: prof. Natașa Roman)

CRENGUȚA ADRIANA COVACI BELLA GRAURE MARIA PARASCHIVA IOVANOVICI DENIS JULA ALEXANDRA KATONA ȘTEFANIA STOICHIȚOIU (coordonator: prof. Carina A. Baba)

Commented [19]: Paginile 26-30

Clasa a VI-a ANDREEA TEODORA MOLDOVAN (coordonator: prof. Geanina Iovănescu) ALEXANDRU KATONA EMANUEL KRIȘOVAN NIKOLET KUGELMAN EUNICE IACOB (coordonator: prof. Carina A. Baba)

Commented [110]: Paginile 30-38

Clasa a VII-a KIARA OMUȚIU (coordonator: prof. Carina A. Baba) ANDREI GRINDAN DENISA ANDREEA UDRESCU (coordonator: prof. Natașa Roman) ROXANA BUDAI DENISA ILIEȘ (coordonator: prof. Geanina Iovănescu)

Commented [111]: Paginia 39

Clasa a VIII-a BIANCA MOGOȘAN (coordonator: prof. Geanina Iovănescu) Capitolul al III-lea - Cavalerii Florii de Cireș ………………….41 CRISTINA ZAHA (coordonator: prof. Geanina Iovănescu) 4

Commented [112]: Pagina 40

IASMINA MARIȘ OTILIA SILAGHI DIANA VANC (coordonator: prof. Oana Dragoș-Călin) GABRIELA GREIGORAȘ GEORGIANA GRIGORAȘ CIPRIAN TRUȚĂ (coordonator: prof. Dana Dughi)

Commented [113]: Pagina 43 Commented [114]: Pagina 46 5

Commented [115]: Pagina 48 Commented [116]: Pagina 49

Masca în cultura universală – cartea profilor 52

Commented [117]: Pagina 51

CARINA A. BABA Privind masca prin caleidoscop - incursiune în lumea oglinzilor... LUCIAN BABA Masca în film – top 10 filme cu mască LUCIA BIBARȚ Eșafod pentru mama FLORICA R. CÂNDEA Dascălul – Icoana umană la-nrămat s-o pui Evocare – poem romanțat OANA DRAGOȘ CĂLIN Identitatea. Masca oficială a fiecăruia CĂTĂLIN DRĂGAN Măşti şi narativitate: problematica liricii ,,măştilor” DANA DUGHI Masca… o metaforă a exilului TIBERIU DUGHI Masca, de ce și pentru ce? (un eseu psihologic…) FLORICA FAUR Masca mea și masca celorlalți ALINA LUCIA GRAPINI 5 masks we wear GEANINA IOVĂNESCU Apanajul literaturii

Commented [118]: Pagina 52

Commented [119]: Pagina 56

Commented [120]: Pagina 62

Commented [121]: Pagina 66

Commented [122]: Pagina 68

Commented [123]: Pagina 70

Commented [124]: Pagina 74

Commented [125]: Pagina 76

Commented [126]: Pagina 81

Commented [127]: Pagina 84

Commented [128]: Pagina 88

MARIA JUNCU Cu mască, fără mască… CARLA KAJTAR Masca în literatura universală TEODOR MICLĂUȘ Măștile de fier ale lui Nini LOREDANA ROMAN Bufonul pe scena istoriei. De la ,,nebunul” regelui la clovnul din reclamă NATAȘA VALENTINA ROMAN Masca în cultura africană IONELA PĂDURARU Măștile rușinii, măștile dorinței sau Arta de a nu ști cum să fii tu GEORGIA ANCUȚA Masca-identitate şi perpetuare MARIA PORUȘNICU Masca socială CARINA A. BABA Postfață

Commented [129]: Pagina 93

Commented [130]: Pagina 98 6 Commented [131]: Pagina 103

Commented [132]: Pagina 105

Commented [133]: Pagina 111

Commented [134]: Pagina 114

Commented [135]: Pagina 117

Commented [136]: Pagina 120

Prefață Prof. DANA DUGHI Masca în cultura universală... o metaforă multiculturală și multidimensională

Multiplele roluri pe care le abordăm în viața cotidiană balansează, ca reprezentare interioară, între autenticitate și superficialitate, între asumare și detașare. Întrebarea dacă purtăm sau nu mască este deja foarte cunoscută, răspunsul însă variază, în funcție de context și moment existențial, între a afirma sau a nega masca pe care o purtăm. Răspunsul depinde însă de semnificația pe care o acordăm rolului, respectiv măștii noastre. De aceea ne-am propus prin acest demers să surprindem mai multe perspective și mai multe accepțiuni ale măștii. Ca atare, acest proiect se dorește a fi o abordare eclectică a culturii măștii din antichitate până în zilele noastre. Totodată sunt surprinse nuanțe nu doar istorice și culturale, ci și psihologice și pedagogice, alături de reprezentări literare ale măștii. Abordarea atât profesionistă, cât și empirică, cu imagini verbale și vizuale, aduce un plus de culoare și diversitate proiectului. Cu mască sau fără mască vă invit să parcurgeți acest material deosebit de interesant. Subiectul este generos și a permis tuturor celor care au dorit să se implice în acest proiect să poată da frâu liber imaginației, documentării și nu în ultimul rând propriei viziuni și opinii.

Commented [137]:

MASCA ÎN CULTURA UNIVERSALA (cartea pruncilor) culegere de creații literare si plastice ale elevilor care au participat la Concursul de eseuri - creație literară și plastică „Masca in cultura universală”, Editia I, Arad, 2016

Commented [138]:

CAPITOLUL I Commented [U39]:

Prichindeii

MARIA OLAR, CP Coordonator: prof. Luminița Olar 9 DARIA BULZAN, CLASA A III-A ANISIA DUGHI, CLASA A III-A DARIA FLORESCU, CLASA A III-A TEODORA GOLDIȘ, CLASA A III-A BEATRICE HERA, CLASA A III-A DARIO IOSIN, CLASA, A III-A ADA MINEA, CLASA A III-A ALEXANDRA MOGOȘAN, CLASA A III-A ALEXIA TIOREAN, CLASA A III-A SONIA TOMUȚ, CLASA A III-A IULIA TORNE, CLASA A III-A Coordonatori: înv. CRISTINA JURCA & înv. ANUȚA CHINDRIȘ ADELA FLORESCU, CLASA A IV-A Coordonatori: prof. înv. primar Domnica Florescu & pictor Alfred Hamm

Maria Olar Commented [U40]:

***

„Copilăria este inima tuturor vârstelor!” Lucian Blaga

Maria Olar

Daria Bulzan

Anisia Dughi 11

Commented [U41]:

Daria Florescu

Masca românească, masca italienească

Commented [U42]: „Măștile venețiene sunt apreciate pentru frumusețea lor, pentru culoarea lor, pentru că sunt cu pene multicolore și pentru că au mult sclipici.” Teodora Goldiș

Teodora Goldiș

Beatrice Hera 13

Dario Iosin

Commented [U43]: „Cu o zi înainte de Haloween, un băiat vrea să fie spectru. El se gândi la costum și a găsit unul potrivit. La școală, toți au râs de el și de costumul lui. Săturându-se, i-a omorât. El era bun, dar masca era malefică. Pedeapsa a fost să poarte masca la fiecare Haloween!” Ada Milea

Ada Minea 15

Alexandra Mogoșan 16

Alexia Tiorean 17

Sonia Tomuț

Iulia Torne 18

Capra Adela Mălina Florescu

În dimineața de Ajunul Crăciunului, dubașii și capra merg prin sat, din casă în casă, să colinde. Au și un dans al caprei. Capra este jucată de un om. După ce dubașii termină de colindat în casa omului, începe dansul caprei: Ța, ța, ța, căpriță, ța! Te-am adus din Africa. Te-am adus cu avionu Te-am crescut cu biberonu. Ța, ța, ța, căpriță, ța! Nu te da, nu te lăsa Capra noastră este sură, N-are nici un dinte-n gură. Noi îi punem de mălai Ca să n-aibă nici un bai. Noi îi punem de hibită Ca să n-aibă nicio hibă. Ța, ța, ța, căpriță, ța! Nu te da, nu te lăsa! Lâng-un pom mare, rotat, Capra noastră s-așezat.” Atunci, capra stă jos. Ca să se ridice, gazda îi pune bani în gură. Capra se ridică și este bucuroasă. Pe dubași, după ce termină de colindat și capra de jucat, gazda îi cinstește cu un colac mare, un cârnaț afumat, o sticlă de rachiu și un „poșor” mare de bani. Acesta este un obicei vechi, care se păstrează și astăzi în satul Ostrov, comuna Birchiș, județul Arad. Este satul meu natal.

Commented [U44]:

Commented [U45]: Defect, cusur (cf. DEX)

Commented [U46]: Grămadă (cf. DEX) Commented [U47]:

Capra

CAPITOLUL AL II-LEA Cireșarii

Commented [U48]: Clasa a V-a Lorena Grindan Firuța Ordace Denisa Sinaci 21

Masca de Halloween

Coordonator: prof. Natașa Roman Școala Gimnazială „Alexandru Mocioni” Birchiș

Lorena Grindan A fost odată un bal de Halloween la care toţi copiii au fost invitaţi. O fetiţă de 9 ani, pe nume Emily, voia să meargă şi ea, însă nu avea o mască, iar mama ei nu dorea să o lase să meargă la bal. Între timp, în faţa casei, un copil de 5 ani, care era împreună cu fratele său, şi-a scăpat masca. Totuşi, această mască nu era una oarecare. Ea a fost vrăjită şi în seara de Halloween urma să prindă viaţă. Înainte să se culce, Emily a văzut ceva care strălucea pe geam. Având grijă să n-o trezească pe mama ei, care dormea obosită, Emily a ieşit din casă grăbită ca să vadă ce strălucea. Observând uimită cât de tare străluceşte masca, ea a luat-o fără să mai zică nimic. Ce nu ştia Emily era că a doua zi, de Halloween, masca va prinde viaţă. Fetiţa a luat-o şi a pus-o pe masă, iar apoi a adormit. Dimineaţa, ea a auzit dinspre masă o muzică neobişnuită, care era tot mai tare. Emily s-a dat jos din pat şi a fugit înspre locul de unde se auzea muzica. Ea a înlemnit, deoarece masca era acoperită cu diamante din mai multe culori şi o mulţime de cuvinte ieşeau din gura măştii, părând un cântec minunat. Emily a început să alerge prin casă, spunând mamei sale că are mască. După multe insistenţe a reuşit să o convingă pe mama ei să o lase la bal, dar problema era că nu reuşea să se înţeleagă deloc cu masca. Spuse: –Bună, mască! –Bună, noua mea prietenă! –Aş dori să te întreb ceva. –Spune-mi! Până la urmă tu eşti noua mea stăpână. 21

Crenguța Adriana Covaci Bella Graure Maria Paraschiva Iovanovici Denis Jula Alexandra Katona Ștefania Stoichițoiu Coordonator: prof. Carina A. Baba Liceul Special „Sfânta Maria” Arad Clasa a VI-a Andreea Teodora Moldovan Coordonator: prof. Geanina Iovănescu Școala Gimnazială Sânmartin Alexandru Katona Emanuel Krișovan Nikolet Kugelman Eunice Ioacob Coordonator: prof. Carina A. Baba Liceul Special „Sfânta Maria” Arad Clasa a VII-a Kiara Omuțiu Coordonator: prof. Carina A. Baba Andrei Grindan Denisa Andreea Udrescu Coordonator: prof. Natașa Roman Școala Gimnazială „Alexandru Mocioni” Birchiș Roxana Budai Denisa Ilieș Coordonator: prof. Geanina Iovănescu Școala Gimnazială Sânmartin Clasa a VIII-a Bianca Mogoșan Coordonator: prof. Geanina Iovănescu Colegiul Național „Dimitrie Țichindeal” Arad

–Doreşti să mă ajuţi? Voi merge la un bal mascat unde am nevoie de tine, spuse fetiţa. –Bine, dar am o mare problemă. Sunt o mască magică. Te voi face frumoasă doar până la 10 seara şi apoi voi deveni un dovleac. –Nicio problemă! Voi rezolva eu acest lucru! –OK! Să vedem cum te vei îmbrăca, pentru că nu o să merg cu tine până nu îţi schimbi hainele pe care le porţi. Masca era foarte mofturoasă, însă până la urmă i-a ales lui Emily o rochiţa superbă, iar la gât un lănţişor care avea un cristal. Seara, fetiţa a sărutat-o pe obraz pe mama ei şi a plecat purtând masca găsită. Pe drum, masca a devenit mult mai frumoasă, uimind-o pe Emily. Când a ajuns la bal, a văzut-o pe prietena ei, Wendy, care a scris pe bilet numele lui Emily şi l-a pus într-o cutie. La un moment dat, fetiţa a mers să voteze cea mai frumoasă mască. După ce a făcut acest lucru, s-a deschis uşa şi, dintr-odată, a început să îi bubuie muzica în urechi. Apoi, Emily s-a dus într-un colţ şi s-a aşezat. –Vai, mască! Ce mă fac? Sunt atâţia oameni care au costume frumoase! Masca a început să o încurajeze, iar fata s-a ridicat din colţ şi a aşteptat să vadă cine va primi coroana de aur. Timpul a trecut, iar Emily era nerăbdătoare să vină ora 21:30, când va avea loc premierea costumelor şi măştilor. Wendy a primit coroana de aur, Emma a primit coroniţa de argint, iar Emily a fost premiată cu cea de aramă. Totul a fost frumos până la ora 22:00, când masca s-a transformat într-un dovleac pe capul lui Emily. Toată lumea a aplaudat şi datorită acestei întâmplări, fata a primit coroana de aur. În gândul ei, fetiţa a spus: –Merçi, mască. ***

Commented [U49]: „Copilul râde: Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!” Lucian Blaga

Masca Firuţa Ordace Masca mea este vrăjită Şi frumoasă şi iubită Nu e mare, nici prea mică. Dar este cam murdărită. Este magică şi ştie Să ne-ofere bucurie. Este magică şi vrea Să-mi deghizeze faţa.

Denisa Sinaci

Commented [U50]: Bufniță sau buhă, huhurez, bufnă, cucuvea, ciuf, ciovică Bufnița, pasăre de noapte, 24 este asociată înțelepciunii, dar și tristeții, singurătății și melancoliei.

***

Convorbire despre mască Crenguța Covaci, Bella Graure, Maria Iovanovici, Denis Jula, Alexandra Katona, Ștefania Ștoichițoiu

26 ianuarie 2017, Arad Clasa a V-a *** -

Commented [U51]:

Vă plac poveștile? Daaaa! Care sunt poveștile voastre preferate? Albă ca Zăpada! Cenușăreasa! Frumoasa și Bestia! Mica Sirenă! Scufița Roșie! Pinocchio!

Frumos! Mă bucur să aud că iubiți poveștile! Citind, pătrundeți în alte lumi, misterioase, interesante, pline de neprevăzut! Ce credeți că au în comun toate aceste povești? Sfârșitul e identic: personajele bune înving pe cele rele! Întotdeauna! Unele personaje au puteri fabuloase! Unele se deghizează! Se deghizează? Cum așa? De exemplu, împărăteasa din Albă ca Zăpada s-a deghizat în negustoreasă de mere. De ce? Era împărăteasă! De ce dorea să fie o simplă negustoreasă? Nu dorea să fie o simplă negustoreasă! Era negustoreasă de mere otrăvite. O invidia foarte tare pe Albă ca Zăpada, pentru că era frumoasă și dorea să o ucidă... Deci, împărăteasa dorea să facă un lucru rău și să nu fie recunoscută? Daaa! Și Cenușăreasa s-a deghizat! Da? În ce? S-a transformat, cu ajutorul unei zâne, într-o prințesă foarte frumoasă! Aici e de înțeles! Toate fetele vor să fie prințese! Și să ajungă la bal! De ce era aşa de important ca Cenuşereasa să ajungă la bal? Pentru că dorea să îl vadă pe prinț! Și să danseze cu el! Era îndrăgostită de el! Dar era în regulă să devină altcineva? Păi... da! Toți ne comportăm altfel, când ne place cineva. Vrem să fim mai buni și mai frumoși, ca să ne observe acea persoană care ne place! Dar... ce este frumuseţea? Frumuseţea este egală cu mândria! Frumuseţea înseamnă să fii gentelman! Frumuseţea este egală cu umorul!

Un om frumos trebuie să arate bine şi să se comporte impecabil! De exemplu, Bestia era un om urât. Un monstru, care s-a transformat într-un prinț frumos cu ajutorul Bellei! Bella!  Tu ești personaj de carte! Nu sunt eu! E altă Bella! Ce înseamnă Bella? Frumoasă! Frumoasa îl ajută pe Monstru să redevină prinț. El a fost transformat într-o bestie de o vrăjitoare, deoarece nu s-a comportat cum trebuie... A fost orgolios, deci frumusețea nu poate să fie egală cu orgoliul! Cum îl ajută Frumoasa să redevină prinț? Îl sărută! De ce e atât de important acest sărut? Sărutul simbolizează iubirea! Și Broscoiul cel urât se transformă în prinţ, în urma unui sărut! Așadar Bestia și Broscoiul se prefac la loc în prinți, când întâlnesc iubirea adevărată. Ei atunci își dau jos masca, nu? Daa! Cum și-o dau jos? Cu apă și săpun? Nu, doamna! Se fac oameni buni! Se comportă frumos! Dar în povestea Scufița Roșie cine poartă mască? Lupul! El se deghizează în bunicuță, ca să o mănânce pe Scufița Roșie! El e rău. Trebuie să se transforme în cineva bun, în care Scufița Roșie are încredere... altfel nu poate să o prindă în capcană și să o mănânce. Dar Pinocchio? Pinocchio e o jucărie de lemn. El devine copil. Prinde viață, dar numai după ce învață niște lecții. Ce lecții? Să fie cuminte! Să fie bun! Să-i ajute pe alții! Dar voi purtați mască? Uneori! Dați-mi un exemplu! 26

Commented [U52]: 26

Commented [U53]:

Când spunem profesorilor că ne place materia lor! ?!? De fapt... nu prea ne place să învățăm, dar dacă le spunem acest lucru, îi impresionăm și avem o șansă să ne dea o notă mai mare... partea proastă e că ne cred și... ne dau și muncă suplimentară! Când spunem că suntem bine, dar vrem să plângem! Când le spunem colegilor că ne bucurăm pentru telefonul pe care l-au primit cadou, dar îi invidiem! Când spunem unei prietene: „Îți stă bine îmbrăcată așa!”, dar vrem doar să o facem să zâmbească! E bine să purtăm măști? Uneori da, ca să ne apărăm, alteori nu, când facem rău! ... În ce eroi ați visat să vă transformați? În Superman! În Supergirl! De ce? Din cauză că au puteri foarte mari, sunt populari, iubiți și reușesc totdeauna să învingă! Sunt eroi buni sau răi? Sunt eroi buni! Ei luptă cu puteri malefice, adică rele și înving!

Folosind măști! Andreea-Teodora Moldovan

Suntem stăpâniți de convingerea că nu putem cunoaște niciodată cu adevărat pe cineva. Într-o anumită perioadă, fiecare dintre noi poartă o mască. Masca pe care unii o poartă este doar de fațadă pentru a da bine în fața oamenilor, unora ne e prea frică să ne deslănțuim adevărata față, așa ce ne folosim de orice lucru pentru a face ceva ce de fapt ne dorim foarte mult.

Commented [U54]:

Commented [U55]:

Eu cred că mai bine ne arătăm adevărata față indiferent de situație, toți avem defecte, nu există om care să nu aibă cel puțin un defect, eu cred că ar fi o lume mult mai frumoasă fără măști și fără oameni care să își ascundă adevărata personalitate. Masca nu ne ajută la nimic decât să ne camuflăm și să ne ascundem adevărata față. Masca este o față pe care unii oameni aleg să o poarte de frica de a fi ei înșiși, le e frică de consecințele pe care o să le aibă faptele lor. Oscar Wilde spune că omul este cel mai puțin el însuși, atunci când vorbește în propria persoană. Dă-i o mască și el îți va spune adevărul, astfel că masca prin definiția ei ascunde ceva, păcălește spectatorul, oferă o iluzie. Într-o altă perspectivă, Ralph Waldo Emersun consideră că a fi tu însuți într-o lume care caută în mod constant să te facă altcineva, este cea mai mare realizare, astfel că sunt oameni care de fapt se mint și pe ei înșiși și aleg să nu spună nimic și să se ascundă într-un chip diferit, cu o personalitate diferită.

Commented [U56]:

Commented [U57]:

Spiderman

„Omul este cel mai puțin el însuși, atunci când vorbește în propria persoană. Dă-i o mască și el îți va spune adevărul.” Oscar Wilde

Alexandru Katona Eunice Iacob, Nikolet Kugelman

Commented [U58]: „Masca este un fel de deghizare. Oamenii o folosesc când vor să se ascundă.”

Spiderman era un băiat obișnuit. Până într-o zi, când a fost mușcat de un păianjen periculos și a primit superputeri. Spiderman a văzut o femeie la nevoie și a sărit în ajutorul ei. După o săptămână, un răufăcător a apărut în oraș și a început să distrugă orașul, lovind-o și pe mama lui Spiderman. Spiderman a sărit în ajutorul orașului și a oprit răul. Apoi... a fost pace în oraș. După câteva luni, un doctor nebun a construit o mașină cu mai multe brațe. Spiderman, văzând ce se întâmplă, a fugit repede și s-a costumat. A împins mașinăria cu tot cu doctor în ocean. El s-a luptat cu troli, a salvat un autobuz cu oameni, s-a împrietenit cu o fată de care s-a îndrăgostit și pe care a fost nevoit să o salveze. Spiderman se costumează într-un costum roșu cu albastru, din pânză foarte puternică, care îl protejează. Masca, de culoare roșie cu alb, îi proteja fața. 28

El își pune mască pentru a nu fi recunoscut, pentru a-și putea face treaba cu bine, în liniște. Și-a ales această deghizare deoarece a fost înțepat de un păianjen, în felul acesta împrumutând din trăsăturile acestuia: ochi mari, foarte agili, finețe, rapiditatea de a se cățăra. A ales acele culori pentru că simbolizau: cerul (albastru), și sângele (roșu), pânza de păianjen (alb). Povestea lui Peter Parker

Commented [U59]: 29 Albastru, culoarea mărilor și a cerului, evocă spațiile deschise, calmul, liniștea, pacea, libertatea. În Grecia Antică și în Imperioul Roman, albastrul deschis era considerat a fi culoarea lui Zeus /Jupiter, iar în Evul Mediu, lapis-lazuli – pigment albastru folosit în pictură – era la fel de prețios ca aurul. Commented [160R59]:

Emanuel Krișovan

Commented [U61]:

Peter Parker este un student eminent care trăia cu mătușa Moy și cu unchiul Ben. La o demonstrație științifică, un păianjen a coborât pe pânza sa și și-a intersectat drumul cu cel al undei radioactive, apoi păianjenul i-a înțepat mâna lui Peter. Așa și-a dobândit acesta puterile sale de păianjen. Și-a creat un costum și un nume și a debutat în spectacole televizate pentru bani. Apoi a devenit luptător, învingându-și ușor adversarii în ring. El regretă toată viața că a refuzat să prindă un hoț. Același om i-a omorât unchiul ceva mai târziu. Din acel moment, Peter Parker și-a dedicat viața luptei împotriva crimei, pentru că a înțeles că puterile mari înseamnă responsabilități mari. În timp, omul păianjen are nenumărate aventuri cu tot mai mulți dușmai pe care trebuie să îi învingă. Dar, în cele din urmă, bătălia finală vine, iar doamna Retea îl îndrumă pentru a trece prin cea mai mare încercare din viața sa. Acesta ajunge în altă dimensiune, unde are loc bătălia finală. Spiderman învinge și toți se întorc la casele lor. Spiderman se trezește pe acoperișul unei clădiri și își dă seama că se află în lumea lui Spiderman, costumat, fără nicio putere. Așadar, se duce la scriitorul de benzi desenate să experimenteze pe propria piele ceea ce scria acesta în benzile desenate. Spiderman îl duce pe scriitor înapoi la Snov și se întoarce pe acoperiș, unde apare doamna Retea, care îl va duce la Mary Jane. Spiderman = om și păianjen. 29

Roșu – culoarea culorilor! Exprimă forță, frumusețe, iubire, joc, dăruire, libertate. Simbol al autorității, folosit pentru a atrage atenția, dar și pentru a avertiza. Unele armate europene își croiau uniformele din materiale de culoare roșie pentru a îi intimida pe adversari.

Commented [162R61]: Commented [U63]: Albul semnifică puritatea, compasiunea, este un simbol al păcii. Oamenii care iubesc această culoare sunt buni și blânzi.

Commented [164R63]:

Batman Emanuel Krișovan

Commented [U65]: 30 Material preluat de pe internet.

Batman este un personaj ficțional, un supererou creat de către artistul plastic Bob Kane și scenaristul de benzi desenate Bill Finger. Personajul a debutat în Detective Comics (mai 1939) și de atunci a apărut mai ales în publicații destinate de DC Comics. Inițial i se spunea Batman, mulți numindu-l și: The Batman, Cruciatul cu mantie, Cavalerul Negru, Cel mai bun detectiv al lumii. În versiunea originală a poveștii și majoritatea celor povestite, identitatea secretă a lui Batman este Bruce Wagner, un milionar în USD (mai târziu miliardar), american, industrialist și filantrop. Fiind martor la uciderea părinților săi, pe când era copil, el jură că se va răzbuna pe răufăcători – un jurământ solemn care este egalat numai de măreția idealului său justițiar. Batman a devenit un personaj popular destul de rapid după introducerea sa, acaparând propriul său titlu de benzi desenate, Batman, care a început să apară din 1940. Diferite interpretări ale personajului au rezultat o dată cu trecerea timpului. În anii 60, televiziunea îl promova pe Batman, descriindu-l într-o manieră diferită. Această descriere fiindu-i asociată încă mulți ani după sfârșirea serialului. Revista Empire l-a clasat pe locul al doilea în lista sa de supraeroi ai benzilor desenate din toate timpurile.

Commented [U66]:

Superman Emanuel Krișovan

Commented [U67]: Material preluat de pe internet.

Superman este un personaj fictiv, considerat cel mai influent și popular supererou apărut în cadrul benzilor desenate produse de DC Comics.

Superman a fost creat de artistul canadian Joe Schuster și de scriitorul american Jerry Siegel – în 1932. Superman s-a născut pe planeta Kripton, din părinți pământeni, primind numele Kal–El. Întors pe Terra, datorită puterilor sale extraordinare, ajunge să apere orașul Metropolis, din SUA. În timpul liber, Superman este reporter la cotidianul Daily Planet, ascunzându-și adevărata identitate sub numele de Clark Kent. Supergirl, o altă supereroină din universul DC Comics, este verișoara lui Superman. Superman are o gamă variată de superputeri: el posedă superforță (forța sa este mai mare decât a unui buldozer), poate opri cu mâinile goale un proiectil de tun. Mai mult de atât, el poate topi obiecte doar cu privirea sa cu raze X. Se poate deplasa cu ușurință prin aer, la viteze foarte mari, iar superauzul său îl ajută adesea. Singura slăbiciune a lui Superman este kriptonita, o piatră rară provenită de pe planeta sa natală.

Commented [168]: Planeta fictivă Krypton s-ar afla pe orbita stelei pitice LHS 2520, susţine Neil deGrasse Tyson, directorul Hayden Planetarium din Muzeul American de Istorie Naturală din New York. Potrivit editorului Mike 31 Wall al site-ului SPACE.com, acea stea se află la o distanţă de 27,1 ani-lumină de Terra, în partea sudică a constelaţiei Corvus. Acea stea este mai rece şi mai mică decât Soarele nostru.

Commented [U69]:

*** Logo, logouri = simbol, siglă formată dintr-un ansamblu de semne grafice, care constituie marca unui produs sau a unei firme. (cf. DEX) Commented [U70]:

Masca Kiara Omuțiu Basmul Albă ca Zăpada este marcat de transformarea reginei într-o bătrânică. Motivul este mărul otrăvit, deoarece o invidia pe Albă ca Zăpada. Ea nu a apărut cu chipul de regină, ca să nu fie recunoscută de Albă ca Zăpada, masca îi oferea protecție vrăjitoarei, o ascundea. 31

Primul om din lume, care a făcut un lucru rău, a făcut la fel: s-a ascuns. E vorba de Adam, care a mâncat din mărul oferit de șarpe. După ce a mâncat din măr, a cunoscut binele și răul, și-a dat seama că a greșit, și s-a ascuns, fiindu-i rușine și teamă de Dumnezeu. Întotdeauna, oamenii care fac rău se ascund, deoarece le este rușine și se tem. Oamenii buni nu se tem de nimic și sunt foarte curajoși. Basmul Cenușăreasa e interesant, deoarece prezintă o fată sărmană, orfană de mamă, care devine o prințesă, în ciuda obstacolelor pe care trebuie să le depășească. Se deghizează pentru că îl iubește pe prinț. Nu apare ea însăși în fața acestuia, deoarece îi e rușine, fiind o fată obișnuită. Și oamenii îndrăgostiți se tem și își pun mască. Dar aceștia nu vor să sufere – sunt nesiguri de cei pe care îi iubesc. Ei vor să fie plăcuți și iubiți la rândul lor și atunci încearcă să se recreeze, să devină cea mai bună variantă a lor. La drept vorbind, prințul nu ar fi luat-o în seamă pe Cenușăreasa, dacă apărea la bal în hainele ei cenușii. Era necesar să fie cea mai frumoasă de acolo, ca să îi atragă atenția... iar el să își dorească să danseze cu ea, nu cu altcineva... Cât despre Bestia din Frumoasa și Bestia, acesta a fost la început un prinț, dar a făcut niște rele și o bătrânică sau zână l-a transformat în monstru, din cauza orgoliului și a sufletului rău. Se putea transforma înapoi doar în momentul în care găsește iubirea adevărată. Adică, după ce învață niște lecții de viață: să aprecieze ceea ce are, să nu facă rău, să fie corect, bun, generos... Alt prinț a fost transformat în broască. Iubirea adevărată îl face pe om bun și frumos. Datorită ei, au reușit cei doi să redevină oameni. Cam la fel învățăm și la religie: omul a făcut păcate atât de mari, încât a pierdut tot ce era sfânt în el, dar Hristos, când a venit pe Pământ și s-a răstignit pentru oameni, le-a redat acestora posibilitatea să se transforme din... monștri în sfinți. Iubirea Lui i-a ridicat, i-a făcut din nou Oameni. Tot de sacrificiu e vorba și în Mica Sirenă, care renunță la condiția ei de sirenă, ca să poată sta în preajma prințului pe care îl iubea. Dar e un pic mai complicat, deoarece aici e vorba de două lucruri: pe de o parte, vorbim de sacrificiul transformării, pe de altă

Commented [U71]:

Commented [U72]:

Commented [U73]:

parte, vorbim de... ridicarea la un alt nivel, de faptul că iubirea ne duce aproape de perfecțiune... În concluzie, oamenii își pun mască din mai multe motive frica, rușinea și iubirea sunt doar trei dintre ele. 33

Andrei Grindan

Masca Denisa Andreea Udrescu

O umbră misterioasă Ascunde-un adevăr Pierdut în zarea albastră Şi-n lunca de nufăr. O mască pintenată Ce stă pe faţa ei Îi ia durrea toată Şi toţi anii grei. Un suflet bun Îi vine-n ajutor, O ia din întuneric Şi-o duce-n tainic zbor. Fata e salvată Şi sufletul ei blând Alunga cenuşa toată Şi tot ce-a fost urât. Acum e veselie Şi totul pare roz, Ce-a fost urât dispare Şi totul e frumos. Pe bolta albastră El a apărut, A alinat durerea Cu un scurt sărut. 35

Plecă mai departe Şi fata îl plânse, Căci se îndrăgosti Şi nu voia să plece.

Ea s-a afundat în lacrimi Şi nu şi-a putut stăpâni iubirea, Zi şi noaptea plângea Şi mereu îl jelea. Dar într-o zi a apărut Şi ea s-a bucurat, L-a luat în braţe Şi l-a sărutat. Au rămas fericiţi, El nu a mai plecat, S-a dus să-i aducă Ce i-a fost furat. I s-a furat iubirea Şi speranţa cea mare, Dar el a salvat-o Şi nu a mai lăsat-o.

Printre măști de oameni Roxana Budai

M-am gândit și de data aceasta dacă să-mi aștern gândurile prin cuvinte aici. Când am avut de gând să scriu prima dată acest articol, cuvintele de început erau cu totul altele, iar conținutul, în

mintea mea, avea o altă formă. Acum, toate acestea, s-au pierdut. Au dispărut în abis. Ideea mi-a rămas. Am întâlnit oameni cu măști, oameni cu personalități multiple, cu o multitudine de fețe. Însă, fizic erau aceleași, psihic, de fiecare dată cu totul altele. M-am întrebat mereu de ce oamenii au nevoie de mãști ca să se poatã afirma, sã se poate exprima sau sã se poatã face înțeleși. Pentru a putea supraviețui, cãci în lumea aceasta parcã nu poți supraviețui dacã nu ai mai multe mãști de rezervã. Deși m-am referit la alții, cu toții avem mãști, inclusiv eu. Și deși știu de ce avem nevoie de ele, mã întreb mereu de ce suntem nevoiți să le schimbăm mereu. Nu gãsesc niciodatã un motiv îndeajuns de mulțumitor pentru mine. Rãspunsurile mele sunt banale, sunt cotidiene, sunt la ordinea zilei. Dupã măști te ascunzi de fricã, de frustrare și niciodatã nu suntem ceea ce pãrem ori, dacã suntem, aceste momente sunt puține pe lângã majoritatea care dominã. Uneori sunt sătulă de atâtea măști: de fericire, de tristețe, de entuziasm, de apreciere, atâtea măști de purtat cu diferiți oameni, în diverse contexte. Mă întreb de multe ori cum ar arăta lumea fără măști. Oare oamenii ar fi mai frumoși sau mai urâți dacă nu ar purta măști? Oare lipsa măștilor ar duce la o mare parte din dispariția invidiei. Oare ce ar însemna lipsa măștilor? Oare încotro ne-am îndrepta? Deși știu cã și eu port o mascã, de fiecare dată alta, urăsc oamenii cu măști (cred că tocmai am spus cã urăsc oamenii?). Nu. Nu urãsc oamenii. Urãsc măștile oamenilor. Prefãcãtoria. Aparențele. Nu mi-au plãcut niciodatã. Dar fiecare avem câte o latură ascunsă. Neagră. Latură pe care o ascundem sub măști sau poate o ascundem chiar pe cea bună, pură? Oare ce vrem sã ascundem sub măști. Oare de ce se feresc oamenii în subconștientul lor? De ce ne-o fi frică tuturor de achiziționăm pentru fiecare stare a noastră câte o altă mască? Cuvintele. Alte cuvinte așternute. Cuvinte care însã n-au fãcut altceva decât să mă agite mai mult. Uneori cuvintele mă linișteau, însă atunci când nu le cunoaștem toate sensurile întortocheate ne sperie. Acum, că am început să mă împrietenesc mai mult și mai bine cu ele, mă agită, mă revolt și mã lasă fără puteri în același timp. Nu 37

Commented [U74]:

știu când era mai bine: când nu le cunoșteam și îmi doream să le cunosc sau acum că le cunosc și îmi doresc să nu o fi făcut niciodată? Mãști. Tu de ce folosești mãști? Pe tine cu ce te ajută?

Commented [U75]: 38

Omul este dincolo de orice mască Denisa Ilieș Mă întreb cum de am devenit ce sunt acum. Poate că atunci când m-am născut am fost doar om, pe urmă, însă, omul din mine a fost acoperit de copilul care se străduia să facă pe placul părinților săi, de elevul care încerca să pară deștept, de adultul care dorea să fie precum cei mari si tari, de funcționarul care încerca să dovedească că nu a învățat degeaba și că merită mai mult pe plan profesional, până ce am avut la rândul meu copii. Din păcate, însă, între timpul acesta de la om la mască, am uitat de omul care mă născusem și nu m-am deșteptat decât într-o zi, când copiii mei crescuseră la rândul lor acoperindu-și omul din ei cu o groază de măști. Poate că aceste măști par folositoare, pentru că măștile pe care le port mă țin departe de întrebările celorlalți și le dă acestora confortul aparențelor liniștitoare, tocmai pentru că dincolo de măștile mele nu se află nici un om, ci doar alte măști și alte măști. În aceste măști ne închidem sufletele pe care le ferim de lumina cunoașterii sinelui nostru. Căci ce sunt măștile noastre dacă nu chiar 38

Commented [U76]:

Commented [U77]: „dincolo de măștile mele nu se află nici un om, ci doar alte măști și alte măști.”

strâmbăturile sufletului nostru chinuit de iluziile și constrângerile unei realități minuscule, rupte din singurătatea întregului. Și, Doamne, tare greu e sa renunți la o masca care este sudată de tine prin slăbiciunea ambițiilor care-ți umflă ignoranță într-un fel de balon-mândrie frumos colorat și pe care fiecare dintre noi încercăm să-l înălțăm mai sus decât ceilalți. Privindu-mă în oglindă nu văd decât masca unui bou, a unui bou care acceptă jugul și chiar îl iubește în ascuns, pentru ca să aibă de ce se plânge celorlalți, este boul care se crede puternic, deși forța lui nu stă decât în comparațiile pe care le face cu cei mai mici decât el, iar această mască sunt sigură că o voi părăsi la prima ocazie de ami pune o mască nouă pe care ceilalți nu o cunosc încă și pe care ar putea să o admire. Acesta este un adevăr care trebuie rostit nu pentru a fi cunoscut, ci pentru a fi înțeles, pentru că numai atunci pot încerca în liniștea sufletului meu să scap de măștile pe care omul din mine le-a purtat de-a lungul vieții. Acestea se răscoală și încep să strige la mine că ele îmi acoperă urâțenia chipului și mă feresc de disprețul celorlalți, iar celelalte măști de lângă mine încep să strige și ele că sunt nebună, numai că eu știu deja că nebunia aceasta s-ar putea transforma atunci în prețul plătit pentru ca omul din mine să fie din nou liber. Oare care a fost prima mea mască, sincer nu îmi amintesc și poate nici nu este așa de important pentru că mai important mi se pare să reușesc să scap de toate măștile pline de închipuirile unor împliniri care nu există cu adevărat în omul din mine. Și știu că măștile nu pot să suporte prezentul, că ele nu trăiesc decât în spațiul dintre un trecut care nu mai există și un viitor pe care nu putem încă pune mâna, așa cum știu că toate măștile iubesc însemnătatea lor și că nu pot fi distruse decât de umilința și neștiința omului din noi, un om care acum este orb și surd și mut, dar care are mâini ce pot îmbrățișa oamenii simpli fără nici o mască și poate că aceste îmbrățisări și strângeri de mână ne pot ajuta să înțelegem că, până la urmă, omul este, dincolo de orice mască, doar ceea ce Dumnezeu a creat.

Commented [U78]: „Căci ce sunt măștile noastre dacă nu chiar strâmbăturile sufletului nostru chinuit de iluziile și constrângerile unei realități minuscule...”

Commented [U79]:

Commented [U80]: „Omul este, dincolo de orice mască, doar ceea ce Dumnezeu a creat.”

Bianca Mogoșan

CAPITOLUL AL III-LEA Commented [U81]:

Cavalerii Florii de Cireș

„Tânărul cântă: Jocul și înțelepciunea mea-i iubirea!” Lucian Blaga 41

***

Ecouri de sticlă Cristina Zaha Ploua încet și firav. Cerul înnegrit jelea, la unison cu fanfara tunetului și a fulgerului, valea. Era un fum intens ce se risipea printre spicele de grâu, un fum amar și plin de iubire. Bătea vântul și pe fața Elizei nici măcar lacrima nu putea să se prelingă din cauza asprimii lui. Corpul Elizei era aproape înghețat, și ea tremura fără să realizeze. Își privi pantofii plini de noroi și fusta din catifea plămânie sfâșiată în partea de jos, după care zâmbi ironic. Privi locul de unde se ridică fumul – o grămăjoară de scrisori care ardea. Își aminti că era fum și atunci când îl cunoscuse, dar era un altfel de fum, era un fum de tutun ce învăluia o sală întunecată, mult prea aglomerată, la ora două noaptea. Pentru câteva minute își îndreptă privirea spre pavilionul lângă care legase de un copac calul bunicului său. Se gândi că ar trebui să se întoarcă în oraș, dar se simțea prea obosită. Își întoarse capul și privi cu dispreț grămăjoara de scrisori, după care se îndreptă hotărâtă spre pavilion. La început doar fredona o melodie lentă, dar în timp ce înainta spre pavilion, începea să îi adauge cuvinte, lăsând frâu liber amintirilor. Își aduse aminte că detesta fumul de țigară din acea seară și jocul de lumini care o confuza. Îl cosidera prea orbitor și în repetate momente, își aminti că își închidea ochii pentru a estompa starea de amețeală pe care o simțea. I se părea, atunci, că privește un spectacol de fulgere pe un cer de vară și se simțea copleșită. Se

Commented [U82]: Cristina Zaha Colegiul Național „Dimitrie Țichindeal” Arad Coordonator: prof. Geanina Iovănescu

Iasmina Mariș Liceul Teoretic Sebiș Otilia Silaghi Liceul Teoretic Sebiș Diana Vanc Liceul Teoretic Sebic Coordonator: prof. Oana Dragoș-Călin

Gabriela Grigoraș Liceul Special „Sfânta Maria” Arad Georgiana Grigoraș Liceul Special „Sfânta Maria” Arad Ciprian Truță Liceul Special „Sfânta Maria” Arad Coordonator: prof. Dana Dughi

întreba de ce se afla acolo. Își aminti că studia încăperea și că pe tavan era atârnată o bucată de material în scop decorativ, apoi că se uită în jurul ei și că se hotărî să plece. Își contură în minte drumul spre ieșire și tresări când își aminti că se luă curentul brusc și că simți o mână fermă, dar delicată, care o cuprinsese fantomatic de talie. Își aminti, mai mult cu teamă, ochii lui când razele de lumină de la generatorul de rezervă se aprinseră după câteva secunde. Erau niște ochi curioși care o priveau fix, cu admirație. Doar ochii îi văzu cand el se îndepărtă de ea zâmbind. Eliza încercă să își amintească unde îl mai văzuse înainte de seara aceea și când constatase că era un coleg de la cursul de literatură, se înspăimântă. Ajunsese la pavilion și văzu primele scări îmbrățișate de apă, dar le urcă în grabă. În liniștea aceea funebră doar balansoarul mai scârțâi parcă spunându-i Elizei „S-a dus! S-a dus iubirea și taina lui e spartă! Acum ai văzut adevărata lui față.” Eliza deschise o ladă mare din care scoase o pătură și un carnețel, apoi se așeză pe balansoar și notă: 22 ianuarie: o mască a inocenței – Mi-am lăsat haina pe cuier, într-o zonă mai retrasă, și m-am așezat lângă fereastră. David intrase în sală printre ultimii și își lăsase, pentru prima dată, haina lângă a mea. Îmi era ciudat să privesc spre cuier și să văd cele două haine cum atârnau stingher, una lângă cealaltă. Mi se părea un gest simpatic și oarecum eram suspicioasă. Mă întrebam dacă nu încerca să îmi transmită ceva, mă întrebam dacă își mai amintea de pana de curent din seara precedentă și, în final, aceasta se dovedi a fi. I-am urmărit privirea doar de câteva ori în acea după amiază și o schimbare era ascunsă în ochii lui - mă privea cu căldură. Îmi amintesc că m-am plimbat pe bulevard după terminarea cursului și în timp ce scotoceam prin buzunare după un bilet de tramvai, am găsit prima lui scrisoare. Era simplă, doar cuvinte de stimă și admirație, în comparație cu celelalte scrisori care urmaseră. Mă simțeam amuzată de strategia lui de a schimba scrisorile prin intermediul paltoanelor – era ca și cum eu aveam poșta mea și el avea poșta lui în acea haină care ne acompania în toate drumurile. În afară de scrisori, David nu comunica cu mine deși când ne intersectam privirile părea că avem o conversație infinită și prea profună pentru acele fracțiuni de secundă. 42

Commented [U83]: JURNÁL, jurnale, s. n. 1. Publicație periodică având apariție zilnică; ziar, gazetă. 2. (De obicei în sintagma jurnal de modă) Publicație periodică în care se dau desene și tipare de îmbrăcăminte și accesorii. 3. Însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viața sa; însemnări zilnice ale unor observații științifice. ◊ Jurnal de călătorie = relatare în scris, zi de zi, a unei călătorii. Jurnal de bord = registru în care se consemnează cronologic faptele survenite în timpul călătoriei unei nave. Jurnalul acțiunilor de luptă = document militar în care sunt descrise zilnic pregătirea și desfășurarea acțiunilor de luptă. 4. (Ieșit din uz) Emisiune de radio și televiziune sau film de scurt metraj, rulat de obicei înaintea filmului artistic de lung metraj, care prezintă evenimente, știri, informații de strictă actualitate. 5. (Cont.) Registru în care sunt înscrise cronologic operațiile bănești, evenimentele supuse evidenței etc. – Din fr. journal. (cf. DEX)

22 februarie: masca înșelăciunii – Urcaserăm la lunina lanternei scările unei clădiri din perioada Imperiului Habsburgic pentru a vedea atelierul unui pictor. David urcă în urma mea și la jumătatea drumului își îndreptă lanterna spre tavan unde era pictat un înger în zbor. Mă cuprinse de talie încercând să îmi atragă atenția asupra picturii și când însoțitorii noștri intraseră în atelier, David stinse lanterna și mă strânse în brațe. Îi simțeam corpul masiv strângându-l pe al meu și apoi buzele moi și reci cum îmi ating obrazul și, în final, buzele. Îmi dăduse drumul brusc, fără să mi se adreseze și urcase restul scărilor lăsându-mă în urmă. Îmi amintesc că am pornit lanterna și am îndreptat-o spre tavan în timp ce o stare de singurătate puse stăpânire pe mine. Nu am mai vorbit, doar ne-am privit înțepător, parcă reproșându-ne gestul, fiecare acuzând pe celălalt. 23 februarie: masca unui înger sau a unui demon? – Mi-am lăsat haina pe cuier, în cel mai aglomerat loc, și m-am așezat lângă fereastră. L-am văzut pe David intrând în sală în urma unei colege. Nu a salutat, doar s-a îndreptat direct spre cuier, lăsându-și haina în locul lui obișnuit, în locul cel retras. M-am uitat cu tristețe la cuier, crezându-i gestul ca fiind de împăcare și pentru un minut chiar m-am gândit că ar fi frumos să mut haina lângă a lui așa că, insesizabil îmi făcusem drum spre cuier, hotărâtă să acord iertare, când am constatat că locul hainei mele fusese luat de haina colegei care intrase înaintea lui David. Confuză de gestul meu, am luat din buzunarul hainei un pachet de șervețele ca să nu atrag atenția și m-am întreptat spre locul de la fereastră când David îmi tăie calea: -Aparențele înșeală, a spus cu un zâmbet ironic, ar trebui să știi asta. Cât despre pictura aceea cu îngerul, a continuat cu o privire absentă, noi am văzut doar o jumătate din ea, am văzut doar îngerul...de fapt, a urmat văzându-mi privirea confuză, pictura reprezenta izgonirea lui Lucifer. Am văzut-o în întregime la lumină, astăzi. Îmi pare rău... -Câte măști poate avea un om? se întrebă Eliza. Eliza rupse paginile scrise, după care puse carnețelul lângă ea, pe balansoarul care îl mișca ușor folosindu-se de piciorul drept. Împăturise paginile scrise și se ridică hotărâtă, îndreptându-se, printre spicele de grâu, spre grămăjoara de hârtii la care dase foc și în care 43

acum aruncase paginile împăturite. Nu mai ploua și focul tușea, doar uneori, un fum negru. Eliza privi valea. Era mijloc de martie și simțea o renaștere în tot ceea ce vedea. Se întoarse la pavilion unde, după ce puse în ladă pătura și carnețelul, dezlegă calul și-i dădu bice. Pe drum îi veni în minte citatul: „Lumea e plină de măști de sticlă. Te uiți și nu le vezi”....

44 Commented [U84]: Bibliografie: Octavian Paler, „Viața pe un peron”

Masca Iasmina Mariș Otilia Silaghi

De ce să porţi o mască, dacă nu mai ai chip? Înainte, puteai purta mască, fiindcă aveai un chip. Acum, când chipul a dispărut, masca nu mai are rost. Masca este centrul lumii acesteia, simbolul trădat al unei identificări. Orice mască oprește timpul. Ea împietrește un sentiment, o emoție, o stare a ființei. O lume sub mască ar fi o lume privită de Gorgone. Această imobilitate nefirească dezechilibrează sau înspăimîntă chiar și atunci când masca este veselă. Niciodată masca nu provoacă milă. Nici măcar una de milog. Fixarea timpului, sfidarea efemerului, surprinderea unui moment care este țintuit locului precum o insectă într-un insectar ar putea fi virtutea esențială a ei. Focalizarea atenției și a energiei. Un fel de portal dintr-o lume în alta. Să observăm paradoxul măștii, labilitatea de structură. Se știe, cuvântul persoană provine din latinescul persona, care înseamnă tocmai mască a actorului, de obicei din pânză. Mai desemna și capetele de animal folosite ca ornament la fântâni arteziene. Personae e quarum rostris acqua salire solet – figuri de animale din gura cărora țâșnește apa. În ultimă instanță, cuvântul persona înseamnă rol, personaj de teatru (Dicționar latin-român, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983). De la măștile de teatru întruchipînd un personaj – prosopon – se trage cuvântul persoană.

Commented [U85]: „De ce să porţi o mască, dacă nu mai ai chip? Înainte, puteai purta mască, fiindcă aveai un chip. Acum, când chipul a dispărut, masca nu mai are rost..” Emil Cioran Commented [186]: Gorgonele erau în mitologia greacă creaturi feminine amenințătoare. Numele derivă de la cuvântul grec gorgos, care înseamnă „groaznic”.

Commented [U87]:

Commented [188R87]:

Aceste măști de teatru, în general stereotipe (ca în teatrul japonez), subliniază trăsăturile caracteristice ale câte unui personaj” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. 2, București, Editura Artemis, 1995, p. 277). Această labilitate conceptuală este extrem de evidentă în limba franceză: personne – nimeni, dar și personne – persoană, calitatea supremă a omului, cea care, etimologic vorbind, se trage din masca purtătorului, care devine totuna cu chipul. Ce reabilitare extraordinară a măștii, ce intuiție a rolului ei fundamental, acela de a dezvălui esența lucrurilor! Și, pe de altă parte, ce tragedie, să vezi cum totul se reduce la o grimasă! În trecut, se purtau măști fabuloase, cu putere de a fascina. Încă din paleolitic, acestui obiect, care ascunde și dezvăluie în același timp, i s-a conferit o funcție rituală, apoi socială și politică. În cele din urmă, a trecut în carnaval. O lege din 1295 atestă Veneția drept centru de difuziune a măștii. A fost valorificată în teatrul antic, comedie și tragedie. Albă pentru femei și întunecată pentru bărbați, masca avea rolul de a înlesni înțelegerea piesei, scoțând la iveală starea sufletească, vârsta, condiția socială și amplificând, prin forma ei de pâlnie, vocea actorului. În acele vremuri nu era deloc o onoare să interpretezi un rol pe scenă, meseria era rău famată, așa încât mulți actori foloseau masca pentru a-și ascunde identitatea și pentru a semnala tipul caracterologic pe care îl interpretau. Îndrăgostitul, flecarul, prostănacul, subreta vicleană, bătrânul fără minte erau tipuri de personaje îndrăgite în Commedia dell`arte. Alte câteva accepţiuni sunt, conform Wikipedia: primul sens al cuvântului persoană a fost acela de mască, de „costumaţie”, prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe scenă. Al doilea sens, obţinut prin extensiune, se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în viaţă, la funcţiile şi obligaţiile sociale pe care cineva şi le asumă (exteriorizarea, manifestarea publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul însuşi, care joacă rolul (individualitatea corporală şi psihică a celui care îndeplineşte rolul). Un al patrulea sens adaugă conceptului de persoană un atribut valoric, referindu-se la calitatea de a fi om, la rangul (statutul) său social. Dintre cele patru

Commented [U89]: Commedia dell'arte , conform originalului din italiană, însemnând "comedia artiștilor / breslei artiștilor", este o formă a teatrului de improvizaţie, ale cărei origini se găsesc în Italia secolului al 16-lea, care a ajuns la un anumit apogeu al popularității sale un secol mai târziu, fiind practicată până în ziua de astăzi. Spectacolele perioadei de început erau în majoritatea lor lipsite de vreun text scris, se desfășurau în aer liber cu foarte puține decoruri. Spectacolele erau gratuite, dar se bazau pe donațiile spectatorilor. Trupele constau, de obicei, din zece actori. Răspândit rapid în întreaga Europă, genul era cunoscut în afara Italiei sub numele de "comedie italiană". (wikipedia.org)

semnificaţii (accepţiuni), o pondere mai mare au dobândit-o persoana ca rol social şi exprimând o valoare. Din perspectiva intimă, masca reprezintă o dublare a personalităţii. Dedublarea, având drept cauză absenţa de sine, se produce prin descoperirea alterităţii sub forma iraţională a inconştientului. Masca apare acolo unde se instaurează un conflict interior, unde apare o discordanţă între esenţă şi aparenţă. Masca are rolul unei alterităţi interioare, un fel de umbră a fiinţei. Ea e o proiecţie a ceea ce doreşte să fie persoana dar nu este, ceea ce conduce inevitabil la o angoasă. Maca trădează permanenta nevoie de ficţiune, travestire şi iluzie a omului. Pentru omul contemporan, masca poate reprezenta un simplu obiect, dar în egală măsură şi o interfaţă comunicaţională în lumea socială şi profesională. Expunerea nedeghizată a persoanei, fără imaginea alterată, schimonositoare a măştii, aşadar expunerea persoanei în esenţa sa, în faţa celorlalţi e de fapt o identitate eschivată, progresiv îndepărtată. Din teama şi nesiguranţa de a se descoperi necunoscuţilor, de a-şi dezvalui lumea intimă, vulnerabilitatea sau viaţa personală, familiei, prietenilor, întregii lumi, împrumutul măştii e de la sine înţeles. Un exemplu ar fi acela al confuziei frecvente între verbul a avea (funcţia, prestigiul), cu verbul a fi (director, preşedinte, doctor, avocat etc). În zilele noastre, vorbim de Persoana medic, Persoana avocat, etc. Ieşirea din sine şi completa identificare a persoanei cu masca (rolul, statutul) presupune răscumpărarea măştii de orice element de minciună şi înşelăciune. Consecvenţă, nu ficţiune.

Masca Diana Vanc Commented [190]:

Conform DEX, termenul mască înseamnă bucată de stofă, de mătase, de dantelă, de carton etc. (înfățișând o față omenească sau figura unui animal) cu care își acoperă cineva fața sau o parte a ei (pentru a nu fi recunoscut), lăsând numai ochii descoperiți; obrăzar. ◊ Mască mortuară = mulaj în ghips al feței unei persoane, făcut îndată 46

Commented [U91]:

după deces. ◊ Expr. A-și scoate (sau a-și arunca, a-și lepăda etc.) masca sau a ridica (sau a lua, a smulge, a rupe) masca (cuiva) = a (se) arăta sub adevăratul aspect, a(-și) da pe față firea sau intențiile ascunse, a (se) dezvălui minciuna, înșelătoria (cuiva), a apărea sau a face să apară în adevărata lumină; a (se) demasca. ♦ Persoană mascată. ♦ Fig. Înfățișare falsă. ♦ Expresie neobișnuită a feței (provocată de o emoție, de un sentiment puternic etc.). 2. Machiaj; p. ext. preparat cosmetic care se aplică pe față pentru întreținerea tenului. ♦ Fizionomia unui actor machiat. 3. Dispozitiv care acoperă parțial sau total o persoană, un animal, un obiect pentru a le proteja, a le ascunde vederii etc. 4. Lucrare menită să sustragă vederii inamicului un obiectiv militar; adăpost individual săpat de fiecare soldat pe câmpul de luptă. – Din fr. masque, germ. Maske. Masca pentru diferite popoare este reprezentativă, de exemplu: 1. În România, măștile sunt folosite cel mai des în Maramureș, acestea având următoarea semnificație: există şi un costum de preot, în cadrul unui ritual de înmormântare, anume înmormântarea anului vechi. Sunt câteva sate pe Valea Someşului, în Ţara Codrului, care practică acest obicei. Anul vechi este înmormântat şi se realizează o înmormântare în adevăratul sens al ritualului la care participă chiar şi preotul satului. Când anul vechi este alungat pe Someş în acel moment cel care joacă rolul anului învie şi începe jocul şi dansul în satul respectiv. Alături de personajele morţii şi al preotului există şi bondroşi, draci care sunt interpretaţi de bărbaţi îmbrăcaţi în costume speciale. Aceştia au măşti şi costume împodobite cu talăngi care scot un zgomot mare. „Dracii”, îmbrăcaţi astfel, merg pe drum, prin sat, şi încearcă să atingă sătenii pe lângă care trec şi care, iniţial, se feresc. Ulterior, sătenii se lasă atinşi, existând credinţa că astfel sperie dracii şi spiritele rele, care nu le mai fac rău tot anul. 2. În Elveția, măștile sunt folosite la carnavalul Moretta: este masca destinată în exclusivitate doamnelor. Se foloseşte în momentul în care vor să fie misterioase şi să intrige. Complet neagră, aceasta este dificil de purtat – singurul punct de susţinere îl reprezintă un buton ţinut cu dinţii din faţă. Așadar, purtătoarea măştii nu poate vorbi deloc, tăcerea ei şi negrul măştii o fac misterioasă şi interesantă. 47

47 Commented [U92]:

Commented [U93]: Mai multe detalii: http://adevarul.ro/locale/baia-mare/In-maramures-anul-vechiinmormantat-spiritele-rele-vor-alungate1_52c28510c7b855ff561e35d2/index.html Commented [U94]:

Commented [U95]:

Bauta: este masca albă purtată atât de femei cât şi de bărbaţi. Se poartă neapărat cu o pelerină neagră – tabarro. Era folosită în mod obligatoriu de către femeile căsătorite când mergeau la teatru. Tinerele aflate la vârsta măritişului nu aveau voie să poarte această mască. Gnaga: Tinerii din Veneţia obişnuiau să folosească acest tip de mască ce acoperea în întregime nasul şi ochii. Masca este construită astfel încat să aibă trăsături feminine puternice, adesea exagerate, subliniază ridicolul. Era totodată specifică homosexualilor care se costumau în femei. Dintre toate, Bauta ramâne însă una dintre cele mai utilizate măşti. 3. În Anglia, a început cultura măștii Anonymous, o ideologie care a luat naștere în 2003 pe site-ul 4chan, aceasta reprezentând un concept în care mai multe comunități de useri există într-o societate anarhică și care luptă pentru libertatea internetului împotriva ocultei și corporațiilor mondiale. Adesea este greșit asociată cu un grup de hackeri. Membrii acestei grupări ies în public și poartă masca Guy Fawkes popularizată de filmul și banda desenată V for Vendetta. Masca portretizează o față albă, cu un zâmbet subtil și obrajii roșii, o mustață mare, îndreptată în sus la ambele capete, și o barbă subțire verticală și ascuțită. Mișcarea Anonymous a adoptat ulterior simbolul pentru protestele sale de mare amploare împotriva autorității. La 23 mai 2009, un grup de persoane pretinzând ca sunt Anonymous, purtând masca specifică acestora, au amplasat un butoi de praf de pușcă fals în afara Parlamentului, în timp ce protestau față de problema cheltuielilor parlamentarilor britanici. Membrii grupării folosesc sintagma We are Anonymous. We are Legion. We do not forgive. We do not forget. Expect us. 4. În Africa, există o mare varietate de măști. În vestul Africii, măștile sunt folosite în ceremoniile religioase pentru a comunica cu spiritele și cu strămoșii. Exemple de astfel de ceremonii le găsim în culturile Yoruba, Igbo și Edo. Măștile sunt de obicei cioplite cu o extraordinară măiestrie de către artiști care la rândul lor au fost ucenici– este, de altfel, o tradiţie care a fost transmisă în cadrul unei familii prin mai multe generaţii. Asemenea artiști dețin o poziție respectată în societate pentru că munca pe care ei o fac include nu doar tehnici de îndemânare, dar și cunoștințe spirituale și sociale. 48

Commented [U96]:

Commented [U97]:

MASCA... femeia Gabriela Grigoraș

Ştim cu toții cât poate fi de greu să le faci singur pe toate, dar cel mai bine ştie o femeie. O femeie are o mulțime de roluri de la cel de femeie, doamnă în societate, până la cel de soție, apoi de mamă pentru copiii ei, rol care nu este deloc uşor. Ca mamă, trebuie să meargă acasă la copiii ei şi deşi nu e în cea mai bună formă, trebuie să-şi pună o mască, care să le arate copiilor că e bine, că e disponibilă pentru a se juca cu ei, pentru a-i face fericiți, chiar dacă e obosită şi necăjită. Apoi apare şi soțul care a avut o zi lungă şi care se plânge la femeia lui, ea tot zâmbitoare privindu-l şi oferindu-i dragoste, încercând să-l liniștească deşi ea poate e mai neliniștită decât el, înfățișând o altă mască, specifică femeii. Dacă are și un job unde trebuie să se prezinte mereu zâmbitoare, deşi are cea mai proastă zi, atunci, clar, putem spune că femeia e cea care poartă de cele mai multe ori masca aceea despre care vă vorbesc, mască după care ne ascundem cu toții la un moment dat. În concluzie, putem spune că femeia este o mică „eroină" şi că deşi poartă de cele mai multe ori o mască, asta nu înseamnă că nu e sinceră și iubitoare, ci doar încearcă să fie perfectă, o soție perfectă, o mamă perfectă, o femeie perfectă.

Când spun MASCĂ, spun PRIETENI… Ghiorghița Grigoraș Cu toții știm cât este de frumos să ai alături de tine pe cineva, căruia să i te poți adresa de câte ori ai nevoie de un sfat, de o încurajare sau de un gând.

Commented [U98]:

Commented [U99]:

De multe ori găsești persoane cărora crezi că le poți spune lucruri despre tine, la gândul că ei vor ascunde toate spusele tale într-un sertar și că nu îl vor mai deschide vreodată. Se întâmplă să găsești persoane în preajma căror să te simți cel mai bine și să te ducă cu gândul la faptul că „nu mai există nimeni ca ei". Atunci tu, nu ai o altă descriere pentru ei, decât acel frumos cuvânt numit „prieteni". Dar uneori se poate întâmpla, ca odată cu apariția unui prieten să apară undeva în spate o mască a acestora, mască pe care şi-o arată atunci când poate ai cea mai mare nevoie de ei. Mască, care te făcea să crezi în ei, dar care te dezamăgeşte, dacă te duce cu gândul că acel om, pentru tine, azi înseamnă ceva şi are un loc în inima ta, un loc pe care nu-l merită. Concluzia este ca de fiecare dată când întâlnești o persoană și te apropii de ea, să te aștepți ca acea persoană să nu vină singură, ci însoțită de acea mască de care ar trebui sa ne ferim cu toții.

50 Commented [U100]:

Masca din perspectiva omului sub acoperire… Ciprian Truță Din punctul meu de vedere putem vorbi de două accepțiuni ale măștii. Masca decorată frumos care se folosește la carnavaluri sau masca psihologică, pe care unele persoane o afișează. În cele ce urmează vom vorbi despre masca psihologică, care este folosită în domeniul spionajului internațional. După cum știm, spionii ascund foarte multe și sunt foarte secretoși. Ei, pentru a deveni spioni, sunt pregătiți ani de zile, sunt nevoiți să treacă foarte multe teste psihologice și chiar să fie supuși la fapte de tortură, să se vadă cum vor trece peste acestea, pentru că misiunile lor vor fi multe, cu un interes important și diversificate. Aceștia sunt trimiși de țara lor să se infiltreze într-o țară străină, unde țara respectivă are interese majore. Spionii, trebuie să se deghizeze foarte bine, să nu dea nimic de bănuit. Aceștia se infiltrează în politică sau în massmedia, puncte foarte importante ale 50

Commented [U101]:

unei țări. Ei au familie și o „viață obișnuită” în general, doar că într-o anumită perioadă vor fi activați și vor urma instrucțiunile de la țara mamă. Până și familia va juca un joc pe care nu-l va cunoaște, ea va crede ca tatăl sau mama sa, se ocupa cu altceva. Fiecare țară care își trimite spionii în misiune se va interesa de ei, iar dacă aceștia vor fi capturați, se vor trimite alte persoane abilitate pentru a-i recupera, asta doar dacă s-ar mai putea, pentru că spionarea unui stat este foarte grav pedepsită. În concluzie, spionii sunt acele persoane care folosesc două măști identice, dar cu gândiri diabolice și ascunse. Niciodată nu o să poți deconspira o grupare de spioni, deoarece ei cunosc foarte bine psihologia umană, astfel că se vor folosi de ea, pentru a te manipula și a-ți câștiga încrederea. Nu vei putea ajunge spion, decât dacă ești un bun absolvent al psihologiei.

Commented [U102]:

MASCA ÎN CULTURA UNIVERSALA (cartea profilor)

culegere de eseuri ale cadrelor didactice (și nu numai!)

Commented [U103]: PARTEA I

Commented [1104]: Notă: Imaginile care însoțesc textele sunt preluate de pe internet și pot să nu aibă nicio legătură cu conținutul eseului, scopul fiind acela de a crea prin citatele propuse un moment de meditație asupra temei generale: MASCA...

Privind masca prin caleidoscop - incursiune în lumea oglinzilor... Prof. Carina A. Baba Liceul Special „Sfânta Maria” Arad 53

Conform dicționarului explicativ, „masca” denumește o bucată de material (stofă, mătase, dantelă etc), cu care își acoperă cineva fața, cu scopul de a nu fi recunoscut. Există măști de bal, măști mortuare, măști de carnaval și încă vreo mie de tipuri. Poate acesta este motivul pentru care au apărut în limba noastră românească expresiile: „a-și scoate masca” , „a-și arunca masca”, „a smulge masca (cuiva), toate evidențiind sensul de a arăta adevăratul aspect, firea autentică, nealterată de nimic. Desigur, dacă ținem cu tot dinadinsul, putem să îi lăsăm pe cei din jur „mască”, adică să îi șocăm printr-o atitudine care nu ne reprezintă. Nu vom discuta acum aceste aspecte. Nici măcar faptul că „masca” reprezintă un element cheie în arta... machiajului, ori în arta... supraviețuirii, știut fiind că în unele situații e vital să ai la îndemână o mască de gaze. Nu ne vom axa, de această dată, nici pe o ultimă definiție, atribuită de dicționarul online măștii: „lucrare menită să sustragă vederii inamicului un obiectiv militar; adăpost individual săpat de fiecare soldat pe câmpul de luptă.” Jean Chevalier și Alain Gheerbant au vorbit în aproape patru pagini despre simbolistica măștii și nu au epuizat nici pe departe subiectul. Ei vorbesc despre masca orientală, care poate să fie, în funcție de întrebuințare, mască de teatru, de carnaval, funerară. Cei doi afirmă că masca de teatru reprezintă o modalitate de manifestare a Sinelui universal și nu modifică personalitatea celui care o poartă, aceasta însemnând că Sinele este imuabil, adică veșnic, permanent, constant. Totuși... masca trebuie să îl transpună pe actor în personajul pe care îl interpretează, altfel reprezentația își pierde rostul. Privind puțin mai departe, masca este „Fața divină și îndeosebi fața soarelui, pe care o străbat razele luminii spirituale.” Dar, lumea noastră este contruită pe binomul bine – rău, frumos – urât și așa mai departe. Astfel, masca poate să exteriorizeze și tendințe demonice, cum se 53

Commented [U105]:

Commented [1106]: Termenul apare în mai multe limbi europene: fr. „masque”, it. „maschera”, sp. „mascara”, germ. Maske, rus. „maska” etc.

Commented [1107]: https://dexonline.ro/definitie/mască Commented [1108]: Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dicționar de simboluri, mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere”, Editura Polirom, București, 2009, pp. 565-568

Commented [1109]: Ibidem, p. 565

întâmplă în teatrul balinez, unde se luptă cele două aspecte ale ei. Masca va elibera, va înnoi, va alunga, va purifica... Sărbătorile No din China tocmai despre acest lucru vorbesc: „masca operează ca un fel de chatarsis. Ea nu ascunde, ci, dimpotrivă, dezvăluie tendințele inferioare, ce trebuie izgonite.” M. Burckhardt, refeindu-se la masca mortuară, consideră că în mască se va reintegra sufletul defunctului, ea tinzând să rețină în mumie „răsuflarea osemintelor”. Jean Laude, în „Arta Africii de Nord”, numește măștile „sculpturi în mișcare”, dansurile cu măști, de la finalul muncilor agricole, evocând evenimentele de la originea lumii. Măștile îndeplinesc, printre altele, și o funcție socială, ceremoniile cu măști fiind adevărate cosmogonii, care regenerează timpul și spațiul, căutând să îl sustragă pe om de la degradarea ce își pune pecetea peste toate. Chiar și în cea mai îndepărtată Antichitate era periculos să porți mască. Nu de alta, dar cineva care vrea să prindă forțele altcuiva în capcanele măștii sale, riscă să fie posedat de celălalt, masca și purtătorul ei schimbându-se rând pe rând, forța vitală putând în timpul acestor permanente transformări, să scape de sub control. Purtătorul de mască trebuie să învețe și să se pregătească dinainte – prin jertfe, rugăciuni, băi de purificare – pentru a putea face față puterii măștii. Tradițiile grecești cunosc masca. Interesant e de observat semnficația măștii de teatru în cultura greacă. De la această mască, înfățișând un „prosopon”, adică un personaj, își are originea cuvântul „persoană”. Măștile grecești scot în evidență însușirile câte unui personaj: rege, sclav, moșneag. Există un repertoriu de măști – tipuri umane și un repertoriu de piese de teatru (lucru valabil și pentru Commedia dell'arte!). Masca se identifică cu personajul. În unele cazuri, această „sudare” e atât de bine făcută, încât personajul și masca devin un tot, personajul nemaiputând să își smulgă masca de pe chip. După acest periplu prin istoria măștii, înțelegem de ce aceasta a devenit importantă în lumea contemporană, psihanaliștii încercând 54

Commented [1110]: Ibidem, p. 565 54

Commented [1111]: Ibidem, p. 565

Commented [1112]: În filmul „Prestige” – în regia lui Chirstopher Nolan, 2007 - sunt prezentate câteva scene care pot să reprezinte variana modernă a pierderii controlului, în favoarea măștii. Doi magicieni, carismaticul Robert Angier și ambițiosul Alfred Borden își încep cariera ca prieteni și parteneri, dar un truc al lor se termină tragic. În acel moment cei doi devin rivali pe viață. Competiția dintre ei depășește orice limite, iar ei fac orice pentru a-l depăși pe celălalt... Alfred Borden recurge la o mască sofisticată, inventându-și un geamăn. Va începe să trăiască, timp îndelungat, o viață dublă: viața lui și viața geamănului inventat... Commented [1113]:

să dea jos măștile unei persoane, încercând să pună omul față în față cu realitatea sa profundă, să scoată, într-un mod știut numai de ei, subconștientul la suprafață, în ideea vindecării psihice. Freud și Jung... sau o prietenie care a început cu o discuție de 13 ore. Nu neapărat despre mască. Întâiul îl consideră pe mai tânărul său coleg: „moștenitorul său”, „fiul său adoptiv”, „spiritul spiritului său”, iar cel de-al doilea vede în primul un tată. Până la urmă, totul se reduce la umbre și lumini, la aparențe și esențe, la măști, indiferent ce termeni sinonimici mai putem identifica. Freud a pus, printre altele, și problema măștii, iar Jung i-a ținut isonul, considerând că „persona” (grecescul „prosopon” de care am amintit mai sus) este un compromis între individ și societate, oamenii construindu-și masca în funcție de trei aspecte: idealul pe care îl are fiecare în suflet, imaginea pe care mediul înconjurător și-o face despre om și potențialul psihic și fizic al acestuia, care impune limite eului ideal. Jung merge mai departe, afirmând că un om poate să aibă mai multe măști... (ca și cum măștile ar face parte din garderobă, pentru fiecare eveniment omul alegând îmbrăcăminte corespunzătoare): masca de acasă, masca de la serviciu, masca de pe stradă etc., toate aceste fețe formând „persona” lui. Firește, masca socială (înnăscută!) a devenit un arhetip din inconștientul colectiv, dar nimeni până la Jung nu a avut curajul să afirme așa ceva. Dacă omul nu reușește să păstreze echilibrul între viața socială și cea personală, dacă este preocupat într-o prea mare măsură de rolul social, identificându-se cu acesta, iar aspectul particular al vieții sale rămâne latent, se va isca un conflict, masca devenind dăunătoare... deoarece, în urma conflictului dintre ceea ce se vede și ceea ce rămâne ascuns, apar nevrozele. La fel se întâmplă și cu copiii asupra cărora părinții proiectează propria lor personalitate. Structura psihică a copilului poate să fie modificată în conformitate cu dorințele părinților, cu masca pe care o îndeasă aceștia pe sufletul fragil al copiilor, ceea ce în timp va duce la solitudine, neadaptare și nevroză. Masca angajatului a devenit renumită datorită lui Franz Kafka. Acesta recunoaște că șefii lui nu vor afla niciodată că el își urăște munca, avocat fiind într-o companie de asigurări, deoarece are

Commented [1114]: http://www.cdt-babes.ro/articole/masca-personala-socialapersona.php

Commented [1115]: Ibidem

grijă să le dea impresia prin mimică, gesturi și comportament impecabil că totul este pe placul lui. Mulți oameni trăiesc vieți duble, una care este dominată de persona, de mască, și alta care le satisface nevoile psihicului. Persona trebuie să fie demascată. Omul trebuie să se exprime complet. În vederea reușirii acestui lucru, omul trebuie să fie sincer cu sine. Și să încerce să realizeze un echilbru între exterior și interior, altfel poate să se transforme fie într-un om al maselor, popular, perfect adaptat societății, fie într-un însingurat și un neînțeles. În timp, dezechilibrul dintre cele două va duce la o atitudine care nu corespunde Eului nostru adevărat, culminând cu suferința.

Literatura română abundă în texte care vorbesc despre mască, scriitorii noștri intuind cu extrem de multă finețe ce au încercat să spună, într-un mod mult prea complicat, psihanaliștii: „În veci aceleași doruri mascate cu-altă haină, / Și-n toată omenirea în veci același om” – Mihai Eminescu; „Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii, / Măști cu toate de renume din comedia minciunii.” – Mihai Eminescu; „Fața ei e-o mască / Ce-ascunde un infern.” – Mihai Eminescu; „Fugi de zâmbetul fățarnic și de strângerea de mână / A acestor măști ce firea omnească o îngână” – Al. Vlahuță; „Apologu-i arată, ca într-o oglindă, sub masca unui lup, a unei momițe, și toată lumea-i cunoaște” – C. Negruzzi; „În zadar chipu-ți poartă mâhnirea... / Subt această mască văz bucurie” – M. Alexandrescu etc. Literatura rusă, de asemenea, prin Dostoievski, dar nu numai, face trimitere la mască. În romanul „Frații Karamazov” e plin de sugestii de acest gen. Bunăoară, cei trei frați nu sunt ei înșiși simboluri ale unor părți omenești? Nu sunt ei măști prin felul în care se comportă? Fragmentat. Tragic, masca nefiindu-le suficientă pentru a-i face să se simtă împliniți. Întregi. Fericiți. Liberi. Exegeții vorbesc de Dimitri ca despre reprezentantul vieții trupești, pătimașe, pe Aleoșa îl consideră responsabil de suflet, iar Ivan devine un simbol al rațiunii. Împărțiți, despărțiți nu își pot găsi nici unul rostul, deoarece omul, fiind un întreg, fiind făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, are nevoie să existe armonie între cele trei elemente Commented [1116]:

definitorii ale sale. Nici Raskolnikov, protagonistul romanului „Crimă și pedeapsă”, nu face excepție principiului măștii. Se consideră puternic. Se consideră liber. Crede că poate să trăiască printr-o singură coordonată. Crede că rațiunea poate topi cu desăvârșire sufletul. Masca lui însă se dizolvă încet în suferința provocată de însăși fapta lui. Masca lui devine rana lui, iar, în concepția lui Dostoievski, singurul remediu pentru vindecarea unei răni sufletești este iubirea. Așadar, masca a devenit un element definitoriu al lumii în care trăim. A fost și a rămas extrem de actuală, descoperind mai mult decât ascunzând. Nimeni nu scapă blestemului măștii, deoarece nimeni nu are curajul să fie el însuși 24 h din 24. Important e ca omul să nu devină complet dependent de mască. Până la un anumit punct, masca e un dat al civilizației, necesar conviețuirii pașnice dintre oameni, dar, dacă omul depășește acest punct, acest „hotar” impus de societate, riscă să se îndepărteze de firea sa autentică, de ceea ce este el cu adevărat, iar acest fapt poate să îi aducă în suflet tornade, care vor lăsa pagube de inimaginat în urma lor.

Commented [1117]: În selectarea filmelor s-a ținut cont numai de tema propusă, MASCA, valorarea artistică a fiecărei producții cinematografice rămânând pe un plan secund. În vederea realizării „topului” s-a apelat și la informații preluate de pe internet. Commented [U118]:

Masca în film - top zece filme cu mască...

Prof. dr. Lucian Baba Seminarul Teologic Ortodox Arad

Cine s-ar fi gândit vreodată că un regizor român din Craiova, Jean Negulesco, va ajunge să regizeze, în 1944, un incredibil film... american: THE MASK OF DIMITRIOS (MASCA LUI DIMITRIOS). Filmul este o ecranizare după cartea omonimă a scriitorului Eric Ambler, scenarist fiind Frank Gruber. În rolurile principale: Sydney Greenstreet, Zachary Scott, Faye Emerson, Peter Lorre,

Commented [U119]:

Victor Francen, Steven Geray, Florence Bates, Eduardo Ciannelli, John Abbott, Monte Blue. Un misterios scriitor olandez, Cornelius Leyden, se află în vizită la Istanbul. Un fan al lui, colonelul Haki din poliția turcă, crede că Leyden ar fi interesat de povestea lui Dimitrios Makropoulos, al cărui corp a fost, pur și simplu, spălat pe plajă. Leyden este atât de fascinat de ceea ce îi spune Haki despre mort, încât dorește să identifice criminalul și să afle mai multe. El îi caută pe asociații lui Dimitrios prin toată Europa. Aflăm, astfel, despre viața sordidă a lui Dimitrios: tentativa de a ucide o femeie, furtul de bani, trădarea colegilor de bandă, vânzarea unor secrete de stat, patima jocurilor de noroc, etc. Peters, unul dintre cei care a făcut închisoare din cauza lui Dimitrios, îl va urmări pe Leyden, considerând că în acest fel va da de urma lui Dimitrios, pe care nu îl crede mort. Și, într-adevăr, așa e. Dimitrios se ascunde sub identitatea lui Wladislaw Grodek. Leyden și Peters dau de Dimitrios. Ca orice film american care se respectă, și acesta se termină cu împușcături. THE MASK OF THE RED DEATH – MASCA MORȚII ROȘII (1964), film regizat de Roger Corman, se bazează pe pe povestea scurtă omonimă a lui Edgar Allan Poe. În rolurile principale Vincent Price, Hazel Court, Jane Asher. Un călugăr îmbrăcat în roșu apare la marginea unui mic sat, Catania. El le promite oamenilor că în curând vor fi izbăviți de stăpânirea despotică a prințului Prospero. Unii săteni îl vor înfrunta pe prinț, dar izbăvirea se va face prin moarte, deoarece călugărul era Moartea Roșie. În ordine cronologică urmează MASCA DE ARGINT (1985). Producție românească în regia lui Gheorghe Vitanidis. Scenariul îi aparține scriitorului Eugen Barbu. Ion Besoiu, Jean Constantin și Florin Piersic sunt doar câteva nume mari care joacă în acest film. MASCA DE ARGINT este cel de-al patrulea film din seria MĂRGELATU. Acțiunea filmului se petrece în Muntenia, înainte de 1848. Agatha Slătineanu și pretinsul bancher Trianoff îl jefuiesc pe boierul

Commented [U120]:

Vâlcu de o comoară strânsă în scopul cumpărării tronului. Aurul este recuperat de Mărgelatu în folosul Frăției. „După răzmerița de la finalul filmului Misterele Bucureștilor, Buză de Iepure este înmormântat de mama sa, Agatha Slătineanu, Mărgelatu se află închis în temnița domnească, iar Agatha a fost surghiunită temporar la Mănăstirea Cernica. Dar Buză de Iepure nu a murit, el a scăpat din sicriu și este iar liber. „Frăția” apelează la el, la Oseacă, precum și la circul Tivoli al „profesorului” Aurică, pentru a realiza evadarea lui Mărgelatu din închisoare. Pretextând că aduce fân pentru caii închisorii, Oseacă este lăsat să intre în curtea închisorii cu un car de fân. În același moment, circul aflat lângă zidurile închisorii prezintă un număr al „omului-ghiulea” în care Buză de Iepure este catapultat de un tun peste zidul închisorii drept în carul cu fân al lui Oseacă. Buză de Iepure intră în închisoare, eliberează deținuții și pe Mărgelatu și fug ascunși în carul de fân. În închisoare, Mărgelatu auzise de la un boier înlănțuit pe nume Hargot, care fusese acuzat că a încercat să-l răstoarne pe domnitorul Gheorghe Bibescu, o poveste despre existența unei comori. Boierul înlănțuit moștenise de la înaintașii săi bijuterii, potire și icoane de aur. Aurul fusese turnat în lingouri și îngropat în mina de la Baia de Aramă. De existența acestei comori nu știa decât verișorul său, boierul Vâlcu. Boierul închis le spune colegilor săi de suferință să ia legătura cu boierul Vâlcu și să-i spună acestuia să dea tot aurul pentru a sprijini cauza Frăției, apoi moare. În același timp, domnitorul Bibescu propune în Obșteasca Adunare să se concesioneze minele de aur ale Țării Românești către Serge Troianoff, bancher la Sankt Petersburg. La presiunea domnitorului, Obșteasca Adunare își dă acceptul. Aga Villara îi cere Agathei să-l iscodească pe Troianoff pentru a afla mai multe informații despre el. În timpul unui banchet fastuos oferit de Troianoff, în care doamnele găsesc sub șervete bijuterii costisitoare, iar Agata primește însăși trăsura bancherului, cu tot cu vizitiu, pentru a fi dusă acasă, are loc un conflict în care sunt împușcați doi oameni. În sala unde boierii jucau cărți pătrunde un om care poartă îmbrăcămintea lui Mărgelatu și o mască de argint pe față. El îl răpește pe boierul Vardala, deținătorul unor mine de aur, pe care-l acuză că și-a pus semnătura pentru 59

Commented [1121]: https://ro.wikipedia.org/wiki/Masca_de_ar gint

concesionarea minelor de aur, deși jurase altceva în fața Frăției. Boierul Vardala este împușcat, ca și un alt boier care încercase să scoată pistolul. Faptul că omul cu masca de argint l-a judecat pe boierul Vardala „în numele Frăției” ajunge la urechile agăi Villara, care consideră că incidentul „a picat bine” pentru grupul său de interese. În același timp, membrii Frăției cred că Mărgelatu și-a pierdut mințile, săvârșind fără aprobare acțiuni „în numele Frăției”. C.A. Rosetti și membrii Frăției îl trimit pe locotenentul Deivos pentru a lua legătura cu Mărgelatu. Troianoff aflase și el de existența comorii boierului Vâlcu și, împreună cu Agatha și cu birjarul surdo-mut, Casapu, pornesc spre moșia boierului de la poalele Munților Vâlcan. Dându-se drept trimis imperial rus care venise să-i dea un act care să confirme descendența boierului Vâlcu din domnitorul Tihomir, Troianoff este lăsat să intre pe moșie. El îi spune boierului că tronul domnesc trebuie garantat, iar boierul Vâlcu îi invită în Capela Corbului și-i arată într-o firidă din spatele tronului pretins al domnitorului Tihomir un morman de lingouri din aur. Boierul leșină de emoție, iar în acest timp Troianoff îl cheamă pe Casapu și încarcă tot aurul în caleașca lor, apoi împreună cu Agatha îl introduc pe boier în firidă și o închid în spatele tronului domnesc. Apoi, cei trei pornesc cu trăsiura către Turnu Severin dorind să părăsească Țara Românească. La două zile, la conacul boierului Vâlcu poposește Mărgelatu care-l găsește pe boier mor. Mărgelatu, dar și Agia (care aflase de uciderea boierului Vâlcu), pornesc în urmărirea lui Troianoff. Încolțit, acesta împinge trăsura într-o baltă din Valea Ielelor, apoi se întoarce cu Agatha la București. Personajul cu masca de argint apare iarăși, încercând să-l ia ostatic pe agentul diplomatic turc Fuad „în numele Frăției”. Acesta din urmă se apără și reușește să-l rănească la mână pe atentator. Câteva zile mai târziu, Troianoff citește în ziar că s-a pus în vânzare balta în care îngropaseră aurul și pleacă cu Agatha într-acolo. Buză de Iepure, care știa de locul unde fusese ascunsă comoara, îl anunță pe Mărgelatu și cei doi pornesc în urmărirea bancherului. Troianoff scoate trăsura din mlaștină și pe când fugea cu aurul sunt opriți de 60

omul cu masca de argint. Acesta spune că îi va ucide și în timp ce încerca să tragă asupra lor este ucis din spate de Mărgelatu. Scoțându-i masca de pe față, Mărgelatu dezvăluie faptul că omul cu masca de fier era Aristide, nepotul Agathei. Tot Mărgelatu afirmă că așa-zisul bancher Troianoff era de fapt feciorul unui târgoveț de la Vaslui pripășit pe la Viena, de unde se întorsese cu o identitate falsă. Locotenentul Deivos îi încredințează aurul boierului Vâlcu lui Mărgelatu pentru a-l pune la adăpost. Când sosesc oamenii Agiei, trăsura cu aur era deja departe.” THE MASK – MASCA (1994) este o comedie fantastică americană, regizată de Chuck Russell. Jim Carrey și Camereon Diaz dețin rolurile principale. Filmul are la bază seria de cărți umoristice „Adventures of the Mask”, publicare de Dark Horse Comics. Filmul a fost nominalizat la premiul Oscar pentru cele mai bune efecte vizuale, dar a pierdut în favoarea lui FORREST GUMP, care, în opinia mea, merită să fie vizionat. Spre deosebire de THE MASK... Filmul este presărat de foarte multe referiri la situații (și chiar replici) preluate din alte filme artistice sau de animație. Stanley Ipkiss, un funcționar dintr-o bancă a orașului Edge City, este un tânăr timid, romantic ghinionist, care este agresat în mod regulat de către aproape toţi cei din jurul lui, inclusiv de şeful său, de doamna Peenman și de mecanicii atelierului de reparații auto. Însă, toate au o limită. Într-o seară, după o amară deziluzie, Stanley Ipkiss găsește o mască verde. Masca are puteri magice nebănuite și-i va schimba viața Anul 1998 a adus în vizor două filme importante: THE MASK OF ZORRO (MASCA LUI ZORRO) și THE MAN IN THE IRON MASK (OMUL CU MASCA DE FIER). THE MASK OF ZORRO, un film extraordinar, în regia lui Martin Campbell. În poveste, originalul Zorro (Anthony Hopkins) evadează din închisoare pentru a-și găsi fiica pierdută de mult (ZetaJones) și a răzbuna moartea soției sale împotriva guvernatorului corupt (Wilson). El este ajutat de către succesorul său (Antonio Banderas), care urmărește, de asemenea, propria lui răzbunare deoarece i-au ucis fratele.

Commented [1122]: https://ro.wikipedia.org/wiki/Masca_de_ar gint Commented [U123]:

Commented [U124]:

THE MAN IN THE IRON MASK a fost nominalizat la Academia Europeană de Film. Produs și scris de Randall Wallace, are în rolurile principale actori ca: Leonardo DiCaprio, Jeremy Irons, John Malkovich și Gérard Depardieu. Trecuse multă vreme de când muschetarii Athos, Porthos, Aramis și DÀrtagan nu au mai luptat împreună pentru vreo cauză nobilă. Arogantul rege Ludovic al XIV-lea îl ademenește pe Raoul, fiul lui Athos pe front, pentru a avea cale liberă la logodnica acestuia, Christine. Regele nu știe că DÀrtagan o iubește pe mama lui, regina Anna. Dar știe, pentru că din cauza lui a ajuns acolo, că într-o închisoare zace fratele său geamăn, Philippe. Acesta poartă o mască de fier. Athos și Porthos vor să îl elibereze pe Philippe și să îl pună în locul lui Ludovic, însă planurile le sunt date peste cap de DÀrtagan. Un film care merită să fie vizionat! Anul 2005 aduce lumii filmul SON OF THE MASK. Zece ani după aventurile lui Stanley Ipkiss în orașul Edge, Masca legendară a lui Loki își găsește calea în mâna unui caricaturist plin de aspirații, Tim Avery, un soț tânăr cu teama de paternitate, el fiind căsătorit cu frumoasa Tonya, care este dornică să aibă un nou membru în familie. În seara în care el purta Masca, stăpânind puterile ei, a fost conceput bebelușul lor, Alvery, care se naște cu puterile spectaculoase ale Măștii. Dar problema cea mare începe când Loki în persoană, zeul răutății, pornește în căutarea Măștii sale, sub comanda tatălui său supracriticul Odin. El este în stare de orice ca să își recupereze Masca prețioasă. În timp ce Tim luptă împotriva lui Loki și încearcă să își aducă fiul la normalitate, el învață ce înseamnă să fii un tată bun. În anul 2012, copiii se bucurau de un nou film cu Scooby – Doo: SCOOBY-DOO – MASK OF BLUE FALCON (SCOOBYDOO – MASCA ȘOIMULUI ALBASTRU). Ceilalți copii, mai mari și mai pretențioși, se puteau bucura de filmul ELEONORE, LÌNTREPIDE – THE MASKED VENGEANCE (MASCA DE MĂTASE). Mega-adunarea personajelor animate ce are loc în însorita Californie, marchează debutul misterului dintr-o nouă aventură marca 62

Commented [U125]:

Scooby-Doo. Herculoids, Frankenstein Jr., Blue Falcon și Space Ghost sunt doar trei dintre prietenii care vor fi prezenți la această convenție neconvențională. Când avea doar cinci ani, în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, familia lui Eleonore este ucisă, iar ea este luată de fierar, care o crește ca pe fiica sa și o învață să mânuiască sabia pentru a se putea apăra. Peste douzeci de ani, când prietenii îi sunt întemnițați pe nedrept, Eleonore intervine pentru a-i elibera și devine cunoscută drept justițiarul cu MASCA DE MĂTASE. În fine, anul 2015 aduce în cinematografe un ultim film al Măștii: BEYOND THE MASK (DINCOLO DE MASCĂ). Regizor este Chad Burns, iar dintre actori amintim pe Andrew Cheney și Kara Killmer. William Reynolds, un asasin care lucrează pentru Compania Britanică a Indiilor de Est, încearcă să își regăsească izbăvire după o viață plină de asasinate și de nelegiuri. Dar o asemenea cale nu este ușor de urmat și pentru a lăsa trecutul în urmă și pentru a-i câștiga inima femeii pe care o iubește, Charlotte, pe care a mințit-o toată viața, el decide să devină un justițiar mascat pentru a-i ajuta pe coloniști în timpul Revoluției Americane, luptând împotriva britanicilor alături de care a fost toată viața. Dar când el refuză să mai lucreze cu Compania în schimbul unei vieți respectabile, aceștia decid să-l omoare și să distrugă orice a rămas din reputația lui.

Commented [1126]: Commented [U127]:

Eșafod pentru mama

Prof. Lucia Bibarț LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI - ARAD Măștile se mișcau cunoscător, organizat ca-ntr-o procesiune. În economia de gesturi, nu ghiceai vârsta celor ce le purtau. Căutam febril indicii de orice gen despre oamenii din spatele lor. Căutam, ca 63

Commented [1128R127]: Commented [1129R127]:

să-mi temperez neliniștea. Și dacă era posibil, să mă ”împrietenesc” cu necunoscutul amenințător. În rigiditatea generală, doar extremitățile mascaților erau mobile: capul, brațele și picioarele. Mișcările bine articulate, sigure și puține. Capul executând stânga – dreapta cu expresia ascunsă sub masca albă, veselă sau tristă, brațele expunând doar palmele înmănușate alb și picioarele vârâte în bocanci grosolani și ciorâi, întunecați ca și pelerina ce le curgea larg peste corpuri. Un soi de ”kandoora” bărbătească musulmană. O clipă m-a vizitat amuzat gândul că masca, ”kandoora” , bocancii și mănușile erau o combinație nereușită estetic. O combinație cel puțin ciudată. Ca oportunitatea acestui gând. Asocierea articolelor într-un tot neomogen vestimentar a constituit o primă lămurire asupra purtătorilor. Stăteam nemișcată în mijlocul lor, punctul stabil în foiala discretă, tăcută, ordonată și știutoare. Bocanci negri și mănuși albe... Bocanci - bărbătești, duri, rezistenți, soldățești, un element al acțiunii, al vânătorii și al cuceririi terestre, orizontale și mănușile... Se alăturau cu delicatețe, finețe și feminitate vrând parcă să anuleze sau să tempereze măcar, grosierul, brutalitatea încălțărilor. Pelerina neagră camufla perfect corporalitatea, ascunzându-i ”slăbiciunile” comunicarea prin gestică -, lâsându-te într-o nelămurire continuă. Haina sfârșea cu glugă, un element care scotea veșmântul din zona modelului musulman străvechi și-l trimitea undeva în contemporaneitate, pe străzi, în curentul hip-hop, pop. Gluga disona cu tiparul, dar răspundea perfect nevoii prime. De camuflare. Iar pentru o deghizare perfectă venea masca, ascunzătoarea completă a trăsăturilor și a sentimentelor. Anonymous? - Femeie! Te lepezi ... M-a săgetat vocea tunată a uneia dintre măști. Doi ”soldați ”, pășind alături unul de altul, s-au apropiat purtând pe brațele întinse o frânghie ce mi-a atras impetuos privirea. Era o împletitură vegetală de liane - presupuneam - din care ieșeau, ici și colo, frunzele încă proaspete. Împletitura era tratată grijuliu, ca o piesă indispensabilă, prețioasă. Ritualic. Alături de ea se odihnea o panglică neagră.

Commented [1130]:

Imaginea m-a panicat. Cumva justificând panica mea, nu foarte departe, s-a auzit ca într-o naștere - cu sunet plin, rotund, expulzant - un zgomot ca o prăvălire muntoasă. O alunecare, o desprindere terestră gemând înfundat mi-a cuprins gleznele într-o îmbrățișare teluric - senzorială. Gleznele mi s-au înfiorat, iar fiorul mi-a electrocutat trupul întreg, asociindu-se înfiorării din natură. Am închis ochii, ca pentru a mă apăra. - Femeie, te lepezi de bunul tău simț păgubos, de...

...răsunau vocile măștilor ce se apropiau. Apropierea lor m-a clătinat, iar alunecarea muntoasă mi-a urcat cuprinzător înspre pulpe. Le-a înconjurat posesiv reîntorcânduse spre tălpile goale, pironite în iarbă. A treia mască s-a îndreptat în pas cadențat, ceremonios spre celelalte două oprite deja în fața mea. S-a întors o clipă cu spatele, iar când m-a privit inexpresiv, fără ochi, avea deja panglica neagră în palmele albe. Ne aflam într-un minunat luminiș atât de calm și de verde, încât cu greu îți putea incumba teama, retractilitatea. Mi-ar fi transmis chiar îmbunare, dacă în jurul meu nu ar fi pornit dansul măștilor. Și mai era ceva. În dreapta se ridica silueta unei construcții de lemn deloc străină. Ceva similar mai văzusem undeva: în cărțile de istorie, prin albume, expoziții. Construcția lemnoasă, masivă, întruchipa o platformă pe care se ajungea urcând câteva trepte. O înconjurau margini simple tot din lemn. Un soi de balustradă. Perimetrul platformei era ”mobilat” auster: un dreptunghi solid înalt de circa doi metri, cu un cadru mobil terminat într - o lamă metalică. Mai mult... se afla acolo oarece deosebit de funcțional, cred!... un butuc și un satâr. Cinică opțiune! Imaginea m-a fulgerat și mi-am adus brusc aminte unde văzusem, pe viu, o astfel de construcție. La Cetatea Poenari din România, unde fusesem cândva în vizită. Incredibil! Edificiul din dreapta mea nu era nimic altceva decât unul medieval destinat execuțiilor din piețele publice: un eșafod! Într-o fracțiune de secundă panglica neagră mi-a fost trecută peste ochi. Mi-am simțit mâinile cuprinse de două palme reci și Commented [1131]:

înmănușate. Apoi am perceput textura prietenoasă, dar dură a frânghiei de liane. Țipătul meu bătând surd, aritmic în locul inimii, s-a izbit cu disperare de toți pereții interiori ai ființei mele căutând o ieșire. M-am clătinat, iar clătinarea pământului din afara mea și din mine mi-au apucat mijlocul. Alunecam silențios, crispat și neputincios. - ” Fată verde cu părul pădure.....” a apărut ca un suport din nicăieriul speranței, un vers cunoscut. Din desișul pădurii în care mă aflam sechestrată - domniță în exil -, îmi răsunau tot mai limpede, mângâietor, ritmuri haiducești pletoase, zbătându-se în goana cailor. Ropotul copitelor - percuție magistral stăpânită! - se armoniza muzical cu alunecarea muntoasă . - ”Cocoșii negri cântară,/Zorile nu se vărsară./Zorilor surorilor,/Nu grăbirăți a zorire..” . Alergarea de cai se articula. Ochii mei acoperiți deslușeau în zarea imaginației ceața codrului dezlănțuită de copite. Voci umane în corul răpăiturilor se împleteau ca frunzele din sfoara cemi împreuna mâinile la spate. Groaza mi se mutase din piept în tâmple, zvâcnind dureros în cercul cranian. -Te lepezi, Femeie? De rigori, de tradiții, de mecanisme, convenții și manierisme... Întrebarea îmi încorseta creierul și trupul ca o platoșă metalică, șuierătoare ca metalul copitelor răsunând tot mai cadențat, mai ritmat, sonor, în zbateri pletos- masculine. - ”Nu-mi este frică să mă împotrivesc și să iau atitudine/Veniți toți și dați-mi mâna/Vom merge pe acest drum împreună, prin furtună.” se împotriveau din întunericul veșmintelor mascații, în dansul ghicit funebru dimprejurul meu. Eram vânatul, iar strigătele cântate ale pletoșilor pribegi, singura mea scăpare. Ele și rock-ăitul, clocotul copitelor. ”Cocoșii negri cântau...” ... toată încrederea din cântecul codrului pălea, se năruia în rotundul horei. - ”Vom merge pe acest drum împreună...”

Coloana m-a abandonat moale, ca un cartilagiu ce se fluidifică, și-n căldura scurgătoare ce m-a cuprins am perceput o frază. Ultimă. Rostită de o voce șocant de cunoscută: - Cu tata va fi mult mai ușor!... 67

Dascălul – icoană umană la-nrămat s-o pui Evocare. Poem romanțat. Prof. Florica R. Cândea SALON LITERAR GUTENBERG - ARAD

Voi deschide această evocare cu o invocare, cu mâinile împreunate ca pentru o Rugăciune voi întreba oglinda din perete tăinuită, voi petrece scoarţa anilor printr-o socoată-numărare şi mă voi reîndrepta spre o fericire - cea a Educaţiei. Voi repovesti Basmul anilor ascuns în colorate aripi de paseri măiastre într-un nesfârşit Zbor de fulger printre un rătăcit nor apoi îmi voi binecuvânta Jocul de-a școala cu puncte-puncte, virgule, semne de întrebare, exclamare... Voi deşira, precum şiragul de corali, ecou de clopoţelar şi voi mângâia tămâia anilor. Dascălul-Apostol e pasărea călătoare care îşi lasă puii în cuib, dar îi caută mereu precum merele de vară-toamnă în coşul cu bunătăţi. Pasărea Măiastră, Dascălul nu zboară niciodată, ci îşi deschide aripile. Dascălul are părul nins de creta anilor. Tânăr, cândva, s-a urcat la catedră. Zeci de ani a tot dăscălit. Până când un fapt ciudat s-a împlinit... şi ceasul încetării i-a venit. Pe-obraz, ca pe o foaie liniată, îşi are viaţa caligrafiată, cataloagelor, sub braţ, le dă citire, aşa din când, în gând, iar cu vocea tămâiată de un tremur în glas, mai cietşte ori un nume, ori o amintire, să poată să-şi revină-n fire. Apoi în vis vede un nume şi tresare. L-a şi văzut în chip pe strada mare. E om mare! 67

Commented [U132]:

Şi... sub peruca-i albă de zăpada palmelor, zâmbeşte lui , Timpului, vechiul peruchier şi se ascund sub pomul său Roditul palmier de note ori absenţe, ascunde Masca. Sunt aici, Copile, dar visul meu, altă Mască, e Masca Anilor din altă Clasă cu o Mare de Copii. -Oare să vin? -Tu? Vii cu Masca ta de miere îndulcită şi faţa ta, a mea o altă Mască rămasă undeva-n zbârcita clasă cu o podea şi un zăvor al Măştii călătoare Dorul - Dor. Nu pot gândi cum Clasa are alte vise, cum din fereşti peste trecut, măşti ni se deschid pleoape de uşi. Dascăli de tot sau nu, cam duşi. -Da...duşi sub norul de cuvinte de copil, ascuns sub poala ta de-Apostol fredonând tiptil-tiptil. Te venerez! Tu, Masca mea de Dascăl în icoană, şi-ascult cu freamăt un ecou de goarnă, că mi-ai purtat spre verzi grădini Copilăria.Culeg acum din prefăcuta-ţi Mască doar un fulg. Zăpezi de altădat se scurg, iar al meu creştet va zâmbi, va zâmbi mereu. E grea. E caldă Masca ta. Acum eu sorb o picătură şi lacrime se-opresc. -Sunt la răspuns? Şi ce pot spune eu, Masca ta... mai dă-mi o mură-n gură. Şi picură-mi un strop de Bunătate, seminţe, măşti, cuvinte din cleştare. Să te ţin aproape-n minte, iar pe zăpezi de cretă din anii ce s-au scurs mai pune Masca ta şi-un tainic dar Îngenunchiat răspuns: -Sunt eu, Apostolul din vechi hrisoave smuls...

Commented [1133]:

Identitatea. Masca oficială a fiecăruia Prof. Oana Dragoș-Călin Liceul Teoretic Sebiș Am ales să încep această lucrare ce are ca punct de plecare ideea de mască cu un citat aparținând lui Arthur Schopenhauer și preluat din opera literară Viaţa, amorul, moartea, Dorinţa de a muri, traducere de Constantin Pestreanu deoarece îl consider destul de cuprinzător în legătură cu tema propusă: ,,Sfârşitul vieţii se poate asemui cu sfârşitul unui bal mascat, atunci când se scot măştile. Aşa se vede cum au fost aceia cu care cineva a intrat în contact în cursul vieţii sale”. Prin urmare, este un moment sigur în care persoanele își dau jos masca purtată până atunci, chiar dacă la final și-o însușesc din nou. Este cunoscut faptul că masca a apărut în vechime. Spre exemplu, în paleolitic, acestui obiect, care ascunde și dezvăluie în același timp, i s-a conferit o funcție rituală, apoi socială și politică. În cele din urmă, a trecut în carnaval. O lege din 1295 atestă Veneția drept centru de difuziune a măștii. A fost valorificată în teatrul antic, comedie și tragedie. Îndrăgostitul, flecarul, prostănacul, bătrânul fără minte erau tipuri de personaje îndrăgite în commedia dell’arte. În timp, masca devine periculoasă pentru că își creează în timp propria ei realitate, ca modalitate de „intrare” spre o altă lume, mască pe care purtătorul se dovedește incapabil să o gestioneze. În această situatie, omul este ,,înghițit” de mască, iar aceasta își arogă drepturi supreme, până ce persoana sucombă îndărătul cortinei și nimeni nu o mai poate resuscita. Putem afirma astfel că rolul măștii, mereu oscilant între revelare și ascundere, s-a eschivat el însuși din fața unei interpretări obiective, s-a acoperit de confuzie. Obișnuiti din vechime ca omul să se identifice cu masca lui, nimeni nu acceptă cu bucurie ideea că identificarea poate fi pierdută, mai ales că a avea chip înseamnă a-ți recunoaște apartenența, pe când a-l acoperi înseamnă a te dezice. Din perspectiva intimă, masca reprezintă o dublare a personalităţii. Masca apare acolo unde se instaurează un conflict interior, unde apare o discordanţă între esenţă şi aparenţă, fiind o 69

Commented [1134]: ,,Sfârşitul vieţii se poate asemui cu sfârşitul unui bal mascat, atunci când se scot măştile. Aşa se vede cum au fost aceia cu care cineva a intrat în contact în cursul vieţii sale”. Commented [U135]:

proiecţie a ceea ce doreşte să fie persoana, dar nu este, ceea ce conduce inevitabil la o angoasă. Masca trădează permanenta nevoie de ficţiune, travestire şi iluzie a omului. Pentru omul contemporan, masca poate reprezenta un simplu obiect, dar în egală măsură, şi o interfaţă comunicaţională în lumea socială şi profesională. Utilizarea acesteia apare din teama şi nesiguranţa de a se descoperi necunoscuţilor, de a-şi dezvalui lumea intimă, vulnerabilitatea sau viaţa personală, familiei, prietenilor, întregii lumi, împrumutul măştii e de la sine înţeles. Din punctul de vedere al religiei, vorbind despre conştientizarea păcatului de Adam şi Eva şi acoperirea lor cu frunze de smochin, Părintele Stăniloae zice: „Numai conştiinţa de a ne afla sub privirea lui Dumnezeu ne face, pe de o parte, deplin dezveliţi sau sinceri, pe de alta, neispitiţi de păcat (…). Numai conştiinţa privirii lui Dumnezeu ne dezveleşte cu adevărat neputinţa noastră, pe care vrem să o acoperim. Sinceritatea este actul prin care mă aşez pe mine însumi sub privirea lui Dumnezeu, menţinând conştiinţa că nu mă pot ascunde de El”. Trebuie să reținem faptul că în faţa lui Dumnezeu nu există aparenţă, nu există falsitate, disimulare sau deghizare. Creatorul nostru le cunoaşte pe toate cele ale noastre, oricât de ascunse am vrea noi să le facem. Omul faţă în faţă cu Dumnezeu este precum un prunc gol, neputincios a falsifica sau a tăinui ceva. Singura „mascare” a creştinului trebuie să fie în haina de lumină a iubirii lui Dumnezeu. „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!”, zice Apostolul Pavel în Galateni 3, 27, iar toţi cei ce ne-am îmbrăcat cu Hristos avem datoria „să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13, 12). Dar, culme a degradării și a neascultării cuvântului biblic, masca omului de rând este ipocrizia. El se dă drept altul, făcând din statutul social, din situația financiară, din celebritatea indecent câștigată tot atâtea măști fără egal. Felul cum s-au transformat măstile, de la un secol la altul, este uimitor pentru că arată o schimbare formidabilă de mentalitate și, cu siguranță, de scop. Dacă în trecut omul se ajuta de mască pentru a afirma clar ce avea de spus, pentru a-și contura cu precizie rolul în societate, pentru a lupta, 70

Commented [1136]: „Numai conştiinţa de a ne afla sub privirea lui Dumnezeu ne face, pe de o parte, deplin dezveliţi sau sinceri, pe de alta, neispitiţi de păcat (…). Numai conştiinţa privirii lui Dumnezeu ne dezveleşte cu adevărat neputinţa noastră, pe care vrem să o acoperim. Sinceritatea este actul prin care mă aşez pe mine însumi sub privirea lui Dumnezeu, menţinând conştiinţa că nu mă pot ascunde de El”.

pentru a iubi, pentru a crede, acum „masca” servește pentru a estompa adevărata natură, adevăratul caracter, pentru a ascunde scopul scontat. Întrebarea care se ridică azi este următoarea: Cu mască? Fără mască? Din păcate, observăm din ce în ce mai mult că balanța înclină categoric spre a purta mască, dar fără să se știe.

Commented [1137]: 71 BIBLIOGRAFIE 1.http://convorbiri-literare.dntis.ro/LEONTEnov11.htm 2.http://www.doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/intelesuri-alemastilor

Măşti şi narativitate: problematica liricii ,,măştilor” Prof. Cătălin Drăgan Liceul Tehnologic Chișineu Criș

Monologul dramatic şi lirica măştii sunt două forme ale poeticii în care dramatizarea, construcţia măştilor şi narativitatea joacă roluri la fel de importante. În cele ce urmează, vom încerca să subliniem ceea ce ,,masca” reprezintă într-o astfel de poetică, dar şi felul cum ea se raportează la narativitate. Într-un studiu important din 1976, Ralph. W. Rader făcea distincţie între monologul dramatic şi ,,lirica măştii”. Cele mai citate exemple referitoare la prima noţiune sunt monologurile lui Robert Browning, iar la cea de-a doua, ,,Cântecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock” de T. S. Eliott. Rader afirma că diferenţa cea mai generală dintre cele două grupuri (n. n. noţiuni) este aceea că actorul-vorbitor din grupul secund nu e o persoană naturală, simulată, în contrast cu poetul, ci o persoană artificială, proiectată dinspre poet, o mască prin care el vorbeşte. Lirica măştilor prezintă o similitudine frapantă cu fluxul conştiinţei, în timp ce monologurile dramatice se apropie de monologuri interioare. Tipologia pe care o oferă Rader este extrem de utilă în interpretarea textelor lirice. Totuşi, din moment ce vornitorul din poem este de fiecare dată o construcţie verbală diferită de poetul real, a cataloga un text drept lirică a măştilor sau un monolog dramatic depinde în mare măsură de cititor. Dacă ne propunem să folosim noţiunea de ,,lirică a măştilor”, o încercare de definire a termenului ,,mască” devine inevitabilă. Înainte de 71

Commented [U138]:

Commented [1139]: Rader, Ralph W., The Dramatic Monologue and Related Lyric Forms, Critical Inquiry 3 (1976), p. 140

toate, termenul poate fi interpretat ca o metodă de construcţie a unui personaj literar drept actant într-o naraţiune, care nu e, în mod paradoxal, narată. Într-o naraţiune, după cum sugerează Shlomith Rimmon-Kenan, personajul e o construcţie asamblată de către cititor din indicaţii diferite dispersate de-a lungul textului. De asemenea, Rimmon-Kenan scrie că personajele nu sunt nicidecum fiinţe umane în sensul literal al cuvântului, ci sunt construcţii parţial modelate pe concepţia cititorului vizavi de oameni şi în acest sens ele sunt asemănătoare persoanelor reale. Această atitudine se bazează pe nivelul mimetic al construcţiei unui personaj, ceea ce facilitează cititorului formarea unei atitudini sprijinite pe simpatie şi raţionament atunci când citeşte un text. Cu alte cuvinte, citim o poezie ca şi cum vorbitorul ar fi o persoană, în timp ce intuim conştiinţa poetului, aşa cum sugerează Robert Langbaum. În timp ce lecturează, cititorul devine conştient de ,,ceva” care e construit ca parte a unui text; acest ,,ceva” e actantul/personajul/agentul din poezie, ca să menţionăm doar câţiva dintre termenii care se referă la aspecte diferite ale aceluiaşi construct. Atât de cunoscuta metaforă ,,autorul poartă o mască” se referă la procesul complex prin care, utilizând metoda ,,măştii”, poetul edifică un actant/personaj/agent şi nu la simpla acoperire a ceva deja existent acolo. George Santayana scrie că obiceiurile noastre animalice sunt transmutate prin intermediul conştiinţei în credinţe şi obligaţii şi devenim astfel ,,persoane” sau ,,măşti”. Este oare actul prin care ne creăm propriile măşti cel care ne face ,,persoane”, adică fiinţe umane? Întrebarea însăşi e ambiguă. Gordon Allport menţionează cincizeci de înţelesuri diferite pentru cuvântul latin ,,persona”. Dacă definim ,,persoana” drept un construct social, jocul de rol şi crearea măştilor ar trebui considerate procese culturale care rezultă în executarea unui rol ca persoană. Procesul poate fi, de asemenea, privit ca identificare, iar rezultatul ca identitate socială sau identitate a eului, aşa cum a subliniat Erving Goffman. E important de menţionat că atât filozoful Santayana, cât şi psihosociologul Goffman discută ,,fiinţele umane în sensul literal al cuvântului”, ca să folosim exprimarea lui Rimmon-Kenan. Vorbitorul dintr-un poem nu e o persoană, dar este ca o persoană, iar ignorarea

Commented [1140]: 72 Rimmon-Kenan, Shlomith, Narrative Fiction: Contemporary Poetics, London, Methuen, 1983, p. 36 Commented [1141]: Ibidem, p. 33

Commented [1142]: Langbaum, Robert, The Poetry of Experience, London, Chatto and Windus, 1957, p. 93-108

Commented [1143]: Goffman, Erving, The Presentation of Self in Everyday Life, London, Penguin, 1990, p. 65

Commented [1144]: Idem, Stigma. Notes on the Management of Spoiled Identity, London, Penguin, 1990, p. 129-130

acestui nivel mimetic ar lipsi cititorul de aspectul relevant al semnificaţiei. În privinţa trăsăturilor generale ale monologului dramtic şi ale liricii măştilor, Glennis Byron subliniază faptul că în critica literară recentă problema majoră este cum ceva devine text: accentul de deplasează de la ceea ce e exprimat înspre ceea ce e construit, de la semnificaţia textului la modul cum funcţionează textul, de la ceea ce e reprezentat la modalităţi de reprezentare. Masca în poezie a fost definită într-o varietate de feluri: ca modalitate de creare a unui eu mai autentic decât eul social, real al poetului (Oscar Wilde), ca o manifestare a anti-eului şi ţintă a dorinţei (W. B. Yeats), ca mediu de comunicare cu cititorul (T. S. Eliott) etc. Toate acestea sunt concepte ale măştii construite textual, dar niciuna nu e independentă de mască văzută ca persoană şi construct cultural. Cei trei poeţi menţionaţi mai sus şi-au conceptualizat noţiunea de mască prin referire la existenţa socială şi nu la poezia pură. Oscar Wilde a fost interesat de felul cum viaţa relaţionează cu arta şi cum poate masca să devină mediator între cele două; Yeats considera masca o entitate reală în sistemul lui bazat pe ocultism, în timp ce Eliott a luptat cu atitudinea sa ambivalentă de a se ascunde şi de a se arăta. Interesul secolului al XIX-lea pentru crearea de măşti în poetică se află în strânsă legătură cu tendinţa tot mai accentuată de investigare a inconştientului. În secolul al XX-lea, ea a fost urmată de dezvoltarea atât a sistemelor şi instrumentelor tehnice, cât şi a tehnicilor culturale, care au afectat construcţia textuală a măştilor în literatură. În acest sens, Jonathan Raban scria că magnetofonul ne-a permis să ascultăm cu o sensibilitate nouă felul cum vorbesc oamenii, iar dialogul şi epicul au fost stimulate la o mai mare acurateţe în a transmite nuanţele exacte ale cuvântului vorbit. Treizeci şi cinci de ani mai târziu, Glennis Byron sublinia că familiaritatea crescândă a publicului cu varaţiunile convenţiilor monologului ar fi putut face ca forma poetică ale monologului dramatic să devină accesibilă. Deşi Byron enunţă această ipoteză, ea atrage atenţia la strategia pe care cei mai mulţi dintre cititori o folosesc atunci când înţeleg lirca măştii sau un monolog dramatic: avem tendinţa de a utiliza texte nonliterare ca analogii şi vrem să identificăm povestea din spatele

Commented [1145]: Byron, Glennis, Dramatic Monologue, New Critical Idiom ser. London, Routledge, 2003, p. 26

Commented [1146]: Raban, Jonathan, The Technique of Modern Fiction, London, Edward Arnold, 1968, p. 12

Commented [1147]: Byron, Glennis, op. cit., p. 132

măştii. Ne dorim un epic care nu e niciodată explicit, ci întotdeauna insinuat. Altfel spus, suntem conştienţi de faptul că apatenţele sunt înşelătoare şi vrem să vedem mai mult decât vede un personaj fictiv întro situaţie fictivă. În acest sens, Goffman afirmă că, în general, reprezentarea unei activităţi va varia într-o anumită măsură de la activitatea în sine şi, de asemenea, aceasta va fi reprezentată denaturat. Activitatea noastră e reprezentată astfel pentru că utilizăm măşti în jocurile sociale prin care ne protejăm integritatea. William Epson scrie că scopul vieţii nu se referă la înţelegerea lucrurilor, ci la menţinerea echilibrului şi protecţiei personale. Literatura, pe de o parte, imită astfel de jocuri de protecţie; pe de altă parte, distruge modele de echilibru pentru a construi noi structuri de intimitate umană. Acest ultim aspect e important cu precădere în poezie. Cititorul unui poem pătrunde textul şi îşi formează judecăţi ale subminării unor astfel de jocuri prin observarea culturii care e performată prin acel text. Pentru a putea accepta un act de revoltă, trebuie mai întâi să vedem structura rigidă pe care acesta intenţionează să o demaşte. În poezie, masca reprezintă atât jocurile sociale pe care le reconstruieşte un poem, cât şi actul său de subversiune. Masca poate fi definită ca un principiu în procesul construcţiei de identitate, care creează o unitate temporară, conştientă şi artificială între poetul implicit (eul interior) şi autorul real (eul exterior). Această unitate e realizată deoarece poetul real se metamorfozează în text într-o mască, în timp ce el face jocul de rol să devină explicit. Unitatea celor două euri e temporară, fiindcă există doar într-o creaţie sau secvenţă lirică; este conştientă, pentru că poetul subliniază atât identitatea, cât şi diferenţele între cele două euri; este artificială în sensul existenţei în artă. Masca e la fel de paradoxală precum atitudinea cititorului faţă de lirica măştilor şi monologurile dramatice. Complexitatea culturii pe care o exercită este evidentă doar prin acest paradox. După cum sugerează Glennis Byron, asemenea poeme au rolul de a expune poziţiile multiple şi conflctuale ale situării eului şi de a evidenţia modurile în care acest eu e produs de sisteme socioeconomice şi lingvistice variate.

74 Commented [1148]: Goffman, Erving, The Presentation of Self in Everyday Life, London, Penguin, 1990, p. 72

Commented [1149]: Bibliografie: Byron, Glennis, Dramatic Monologue, New Critical Idiom ser. London, Routledge, 2003 Goffman, Erving, The Presentation of Self in Everyday Life, London, Penguin, 1990 Goffman, Erving, Stigma. Notes on the Management of Spoiled Identity, London, Penguin, 1990 Langbaum, Robert, The Poetry of Experience, London, Chatto and Windus, 1957 Raban, Jonathan, The Technique of Modern Fiction, London, Edward Arnold, 1968 Rader, Ralph W., The Dramatic Monologue and Related Lyric Forms, Critical Inquiry 3 (1976) Rimmon-Kenan, Shlomith, Narrative Fiction: Contemporary Poetics, London, Methuen, 1983

Commented [1150]: Byron, Glennis, op. cit., p 135

Masca…o metaforă a exilului

Prof. dr. Dana Dughi Liceul Special „Sfânta Maria” Arad

De ce masca? De ce exil? Pentru început cred că ar fi necesare câteva delimitări terminologice. În limba greacă persona înseamnă mască, vine de la personajul pe care actorul îl interpreta și cu care până la final ajungea să se identifice. Carl Gustav Jung spune despre persona că „reprezintă un complex funcțional constituit din rațiuni de adaptare sau de comoditate necesară, dar care nu se identifică cu individualitatea”. Așadar putem spune că persona este un compromis între individ și societate. Exil vine din latinescul „exilium” şi înseamnă deportare, condamnare, proscriere, expatriere, expulzare. Sunt întâlnite diferite accepțiuni ale termenului de exil – exilat politic, refugiați, disidenți, emigranți. În literatură se preferă termenul de exil, diasporă, emigrație. În alte domenii este preferat termenul de refugiat. Exilul este umbra care l-a însoţit pe om în efemera sa existenţă, înstrăinare, suferinţă, destrămare și nu în ultimul rând mascare. Începând de la protopărinţii Adam şi Eva la marele poet latin Publius Ovidius Nasso şi până în zilele noastre. Din perspectivă biblică, problematica exilului îmbracă o complexitate aparte, deoarece textul scripturistic poate fi citit, analizat, explicat, înţeles şi criticat printr-o multitudine de abordări: teologică, socială, istorică, psihologică, filosofică, literară etc. Din perspectivă socială, istorică și politică putem aminti perioada în care a fost instaurată „bezna comunistă” peste țara noastră pentru un timp de 45 de ani. S-a instaurat o teroare de neimaginat, nocivă individului și societății. Lumea gândea un lucru, dar spunea altceva de frica unor posibile repercusiuni. În acea perioadă a fost necesară afișarea „măștii permanente”. A existat un fel de frică și înstrăinare, care, acutizânduse cu timpul, a ajuns a se confunda cu viață autentic sănătoasă 75

Commented [1151]:

axiologic. Alterarea sufletească rămâne cu siguranță moștenirea cea mai tragică lăsată de această perioadă neagră a istoriei noastre. Mare parte din elita noastră intelectuală și politică a fost fie suprimată în închisori sau lagăre de muncă forțată (Canalul Dunăre - Marea Neagră), fie obligată să ia calea exilului. Definiţii ale exilului sunt numeroase, de cele mai multe ori metaforice. Ștefan Augustin Doinaș spunea despre exil următoarele: ,,Farsă tragică a Istoriei pe care unii – foarte puțini – au puterea de a o transforma în destin, exilul este mărturia imposibilității de a ne naște a doua oară, dovadă că ne zbatem mereu în placenta existenței noastre originare”. Același autor subliniază caracterul apocaliptic al exilului dar, ca orice sfârșit, poate reprezenta și un cadru al renașterii, al redescoperirii spirituale. Condiția exilatului este evidențiată de Mircea Eliade: «Fiecare exilat este un Ulise în drum spre Itaca. Orice existenţă „reală” reproduce Odiseea. Drumul spre Itaca, spre Centru... Ceea ce descopăr deodată este că se oferă şansa de a deveni un nou Ulise oricărui exilat... Dar pentru a înţelege asta, exilatul trebuie să pătrundă sensul ascuns al rătăcirilor iniţiatice (voite de „zei”) şi ca pe tot atâtea obstacole pe drumul care-l readuce acasă (spre Centru)». Mesajul transmis de Eliade aici este unul presant, deoarece dacă oricărui exilat i se oferă şansa de a fi un Ulise, şansa aceasta este doar una teoretică, potenţială, ca să profite de ea exilatul trebuie să-i calce pe urme lui Ulise, trebuie să probeze o tărie morală deosebită. Putem spune despre exil că are și o dimensiune misionară – exilații sunt datori să reconstruiască ceea ce acasă nu au putut realiza. Ei se constituie în mesageri ai culturii naționale, chiar dacă țara de proveniență îi renegă, ei își afișează acea mască a misionarilor. Ei sunt cei care au misiunea de a realiza ceea ce în vatra strămoșească nu au fost lăsați creeze, ei sunt aceea care au fost obligați să înlăture și să uite pentru o perioadă „masca creației”. Pe parcursul istoriei, conotațiile exilului suportă modificări semnificative – de la efect al contingențelor evenimențiale în lumea antică, trecând prin dimensiunea antropologică dată de concepțiile religioase din Evul Mediu, conform cărora omul este doar un exilat pe acest pământ, în așteptarea vieții veșnice, până la exilul de natură 76

Commented [1152]: Commented [1153]: Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, București, Editura Libra, 1999, p. 7. Commented [1154]: M. Eliade, Jurnal, Vol. I (1941-1969), București, Editura Humanitas, p. 350.

Commented [1155]:

intelectuală și politică din perioada modernă. Exilatul este ancorat în ideea de a se îndepărta de matcă, de a evada spre un tărâm necunoscut și de a schimba sau adapta mereu masca. Condiția exilatului e fixată în ipostaza omului care merge dublu; exilat față de sine și față de lume, pentru care spațiul și timpul sunt abolite, purtând mereu în mâna stângă și cea dreaptă câte o mască, o mască… care trebuie adaptată momentului. Exilatul este mereu un actor care își joacă rolul cu care până la urmă ajunge să se identifice. Multiplele măști ale exilului relevă o dimensiune metafizică a acestuia, dar și o individualitate în manifestarea lui, existând tot atâtea moduri de a trăi, de a percepe și de a defini exilul câți exilați. „Inițial o sfâșiere, o ruptură, ea se compensează prin împlinirea într-o altă realitate, aceea a unei patrii ideale, pe care exilatul și-o construiește în mod treptat în plan afectiv și spiritual”. Reconstrucția utopică a unei lumi ideale, lumea natală. Pretutindeni și oricând, viața este o mască a binelui și a răului, a luminii și a întunericului, a adevărului și a minciunii… important este să nu uităm.

Masca, de ce și pentru ce? (un eseu psihologic…) Conf. univ. dr. Tiberiu Dughi Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad O zi obișnuită pe stradă. Plecam spre…., nu mai contează. Contează că eram relaxat, cu timp și bine dispus. Mă întâlnesc cu o veche cunoștință care mă întreabă cu un zâmbet larg pe față: „Ce mai faci?” Și eu am început să îi povestesc cât am de lucru, cum mă simt, ce îmi face familia. După primele 10 secunde am văzut cum îi cade zâmbetul de pe față și se străduia să găsească o portiță de scăpare din povestea mea. Eu doream să îi răspund la întrebare. La ce bun să întrebi ceva dacă nu vrei să auzi răspunsul. La ce bun să mimezi interesul pentru cineva sau ceva dacă de fapt nu ai acest interes? Să fie o mască? Să fie o convenție? Pentru că era clar că nu a fost 77

Commented [1156]: Ibidem, p. 8.

Commented [1157]: Gheorghe Glodeanu, Op. cit., p. 16.

curiozitate și nici grijă față de mine. „Așa se face…așa e politicos!” Eu nu cred că așa e politicos. Politicos e să respecți persoana din fața ta. Un salut e convenție, o întrebare cu zâmbetul pe buze la care nu dorești răspuns nu mai e politețe. Pentru mine trece de convenție. Ajunge la disimulare. Ajunge la o mască. Ori persoana din fața ta o respecți fiind tu însuți față de ea. Cu sau fără interes și grijă, cu sau fără curiozități, cu sau fără sentimente. Doream atunci să văd cum cade convenția lui „Ce mai faci?”, cum cade interesul, cum cade masca o dată cu zâmbetul. Și mi-am pus întrebarea firească de ce o mască. Și mi-am răspuns, în timp. Și încă mai descopăr și mă bucur de diversitatea carnavalului. Aș dori să subliniez faptul că fac diferența foarte clară dintre rol, convenție și mască. Elementul care discriminează între cele trei este autenticitatea. Avem o sumedenie de roluri, manifestate în toate contextele noastre existențiale. Ele sunt mai mult sau mai puțin bine definite, mai mult sau mai puțin asumate, dar trăsătura lor esențială este că ne definesc ca persoană. Suntem suma rolurilor pe care le exercităm sau le jucăm, atunci când ele nu sunt în totalitate asumate. Dar noi le-am ales, noi ne complăcem uneori în aceste roluri. Nu toate sunt gratifiante, dar găsim totuși motive suficiente să rămânem în ele. Suntem autentici în bucuria sau nefericirea rolului. Convenția, convenționalul – îl văd aici ca opusul intimității, a privatului, a familiarului și a familialului. Putem fi autentici în convențional. Existența noastră are în mod cert secvențe de convențional. Mă refer la situații pornind din spațiul public până în spațiul privat. Convențiile definesc cultura din care emerge ființa mea socială și culturală. E alegerea mea să ader mai mult sau mai puțin la aceste convenții. Dar această alegere este expusă, e deschisă și, de recomandat, asumată. (Nu e în regulă să mă supăr pe ceilalți că nu mă apreciază pentru că am ales să nu respect convențiile.) Și ca să nu ne supărăm sau să nu supărăm, adoptăm strategia Masca. Lăsăm deoparte autenticitatea și ne arătăm așa cum credem noi că vrem să părem sau așa cum credem noi că vor ceilalți să ne vadă. Sau ne arătăm în așa fel încât să ne simțim confortabil. Apare firesc întrebarea de ce alegem să purtăm o mască. Aici găsim mai multe răspunsuri. Voi analiza câteva fără a avea pretenția 78

Commented [U158]:

de exhaustivitate. Una dintre cauze cred că este teama. Teama de a fi descoperiți așa cum suntem, teama de a nu greși, teama de a pierde, teama de a câștiga, teama de a simți iubire, teama de a simți ură, teama de a simți teamă, teama de a nu fi văzuți vulnerabili, teama de a nu fi văzuți singuri, teama de nu ne simți singuri, teama de a ne relaxa, teama de a nu suferi, teama de a crede. Și dacă ne imaginăm persoane cu asemenea sentimente putem asocia ușor măștile purtate – masca puterii, masca invulnerabilității, masca insensibilității, masca stăpânirii de sine, masca sociabilității, masca popularității, masca bucuriei, masca tristeții, masca bolii sau a sănătății. Deficitul de stimă de sine, de încredere în sine poate să determine purtarea de măști. Aici scopul este acela de a obține o imagine dezirabilă din punct de vedere social, de a obține recunoaștere și apreciere. Din păcate pentru ceva ce nu ești. Ne apropiem astfel de minciună, trecem deja de convenție. Nevoia de control, de a lua în stăpânire pe cel de lângă tine este un alt imbold interior, o altă nevoie care necesită mască. Vorbesc despre situațiile în care persoanele disimulează, în care pozează, în care adoptă măști ale puterii sau ale slăbiciunii, ale iubirii sau ale disprețului, ale compasiunii sau ale intransigenței, ale credinței sau necredinței, ale încrederii sau neîncrederii, ale respectului sau desconsiderării doar pentru a-i determina pe cei din jur să facă, să simtă și să gândească așa cum dorește purtătorul de mască. El vrea să domine, vrea să fie doar al lui, vrea să posede spre bunul lui plac. Ori acestea nu sunt comportamente dezirabile, sunt prea puțini cei care acceptă și apreciază asemenea tendințe. De aici nevoia de mască, care să îl conducă pe cel de lângă tine acolo unde dorești tu. Comportamentele dependente, autoritare, pasiv agresive devin măști foarte elaborate, dar la îndemână, care vor satisface nevoile și vor îndeplini scopurile. Rolul manipulativ al măștii devine astfel explicit. Din punct de vedere psihologic, diferența de interpretare o face prezența sau absența premeditării. Se întâmplă ca la unele persoane să se produce un fenomen masiv de identificare cu masca. Persoana nu mai realizează că acel comportament este o mască, nu mai e conștientă că disimulează și devine convinsă de realul acelei măști. Masca devine 79

Commented [1159]:

astfel trăsătură definitorie, interiorizată. Eul se transformă, se restructurează. Nimic problematic, atâta timp cât transformările nu sunt disfuncționale pentru sine și pentru ceilalți. De cele mai multe ori însă masca este un act conștient adoptat pentru a obține beneficii. Dar beneficiile vin ca urmare a schimbării comportamentului celorlalți în funcție de masca purtată de noi. Și atunci se conturează o nuanță importantă a acestui fenomen - cea axiologică. E bine sau rău să porți măști? Cine stabilește granița dintre bine și rău? Ce ne face să ne oprim din acest obicei? Când ar trebui să ne oprim? Sau chiar trebuie să ne oprim? Chiar dacă vorbim de trăiri psihice, de măști psihologice care sunt prin excelență subiective, acțiunile noastre sunt comportamente manifeste care exercită influențe obiective asupra contextului nostru de viață. Se impune astfel analiza acestui aspect valoric pentru că ne definesc acțiunile noastre. Aceste acțiuni au în spatele lor gânduri și atitudini. Atitudinile sunt apreciate în termeni de bine și de rău, repere absolut necesare pentru menținerea unei stări de echilibru. Relativizarea la care suntem expuși poate duce la dezechilibre personale și sociale marcante. De aceea e bine să fie luate în calcul riscurile pe care le presupune adoptarea măștilor. Limita aici trebuie căutată – în starea de echilibru a vieții. În starea de bine resimțită de persoană. Exceptând cazurile patologice, purtarea unor măști este percepută ca și consumatoare de energie. Este obositor până la urmă să te străduiești permanent să pari ceea ce nu ești, să convingi pe cei din jur și să te convingi pe tine de adevăruri existențiale care nu îți aparțin, să obții ceea ce ai nevoie doar datorită unei percepții externe induse de o mască. Altfel spus, să te străduiești zilnic să îți fie apreciată puterea, când de fapt ești slab, să îți fie valorizată onestitatea când de fapt minciuna e cea care te caracterizează, să primești iubirea nu pentru cine ești tu ci pentru ceea ce crede persoana iubită că ești. Masca la un moment dat cade, fie din cauza oboselii celui care o poartă fie este dată jos de cei din jur. Nu se poate să trăiești într-un permanent carnaval. Sentimentul de înstrăinare de propria ta viață devine inevitabil. Și ce rămâne atunci? Asertivitatea și autenticitatea. Sunt atribute ale adultului echilibrat capabil să își 80

Commented [1160]:

asume momentele de slăbiciune și să le depășească fără a purta o mască a unei false puteri ci prin înfruntarea lor și rezolvarea lor prin efort propriu. Iubirea câștigată prin efortul de a fi ceea ce vrea partenerul se risipește în momentul în care vei îndrăzni să exprimi și să te afirmi pe tine ca persoană reală. Când vei începe să exiști cu emoțiile, gândurile și acțiunile tale reale, nu prefabricate. Totuși, e mai bine să îți pui întrebarea pe cine iubește cel de lângă tine, decât să îți pui întrebarea cine ești tu sau, mai degrabă, ce ai devenit tu. Alături de autenticitate și asterivitate pun și asumarea. Este actul care definește maturizarea, care face diferența atunci când vorbim de echilibrul interior. Pot să fiu acum nefericit în dragoste pentru că tocmai am fost înșelat. Ar fi patologic să fiu vesel. Nu e nevoie să îmi pun masca fericirii în dragoste, e suficient să îmi manifest adecvat, decent, raportat contextului în care mă aflu starea de tristețe. Asta nu mă face nici mai puternic, nici mai slab, nici mai vesel, nici mai trist, nici mai apreciat, nici mai devalorizat. Mă face doar autentic, mă face să mă simt în acord cu mine și cu contextul existențial. Și asta îmi dă echilibru și putere – puterea de a depăși situația și de a căuta și oferi din nou dragostea. Sau pot să rămân veșnic nefericit de înșelare, dar e important să fie asumată această nefericire. Pentru binele meu și al celor din jur… Sau pot să îmi pun masca fericirii. Și voi obosi dublu – de nefericire și de inautenticitate. Până la urmă și acestea pot să mi le asum. Poate îmi place să trăiesc un bal mascat….

În loc de concluzie „Caracterul este ceea ce faci atunci când nu te vede nimeni.” – atât de valabil - mă gândesc la facebook, la campanii umanitare, la campanii politice, la educație - și atât de nesatisfăcător – mă gândesc la mizerie fizică și morală, la pierdere, la minciună, la egoism, la parvenitism. De aceea propun o transformare imperativă „Caracterul să fie ceea ce faci când te văd ceilalți!”. Prea optimist? Poate. Dar nu prea irealist. Pentru că, din fericire, avem oameni în jurul nostru care sunt reali, așa. Oameni care mai poartă mască doar pentru a se distra, nu pentru a exista. 81

Commented [1161]: „Caracterul este ceea ce faci atunci când nu te vede nimeni.”

Masca mea și masca celorlalți Prof. Florica Faur Seminarul Teologic Ortodox Arad Când se vorbește despre mască se face adesea trimitere la câteva expresii consacrate: „a-și da masca jos”, „a-și pune masca”, „a smulge masca”. Pentru o mai bună înțelegere a semnificației, voi face mai jos o prezentare a accepțiunii „MASCĂ” în Dicționarul de simboluri. Mituri, Vise, Obiceiuri, Gesturi, Forme, Figuri, Culori, Numere, coord. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Editura Polirom, Iași, 2009. Aflăm, așadar, că în Orient, asemenea Occidentului, în sens larg, cuvântul „mască” definește masca de teatru, masca de carnaval și masca funerară. Sinele universal se definește prin masca de teatru, care nu modifică personalitatea celui care o poartă, el fiind imuabil. Dar reprezentația care impune o mască are rolul de a-l ajuta pe actor să se adapteze la rol, identificându-se, în acest fel, cu manifestarea divină. Se știe că în unele zone ale țării noastre (Moldova, Maramureș) se folosește masca în tradițiile de sărbători. O mască adesea înfiorătoare, în trecut, înfățișând animale mitologice, începe să se umanizeze în prezent, schimbare care nu înseamnă o modalitate de civilizare, ci uitarea valorii simbolului (n.n). Masca de carnaval cu înfățișare satanică are rol eliberator. Operează cu „un fel de catharsis” și dezvăluie slăbiciunile care trebuie alungate. Masca de carnaval nu permite o altă întrebuințare, deoarece poate deveni primejdioasă pentru cei care o poartă. Ea dăinuie din timpuri străvechi, iar la chinezi se numește No și corespunde reînnoirii anului. Masca funerară „este arhetipul imuabil în care se crede că se va reintegra sufletul defunctului”. Ea a fost întrebuințată în China înainte de a apărea plăcuțele funerare. Forța vitală este captată în

Commented [U162]:

mască, ea este „controlată, captată și redistribuită în folosul colectivității”. În accepțiunea cercetătorilor, masca este reprezentativă în Africa și are mai multe roluri, astfel: are putere magică, apărându-l pe cel care o poartă de răufăcători și duhuri rele, captează forța care se scurge dintr-o ființă vie înaintea morții, sustrage omul de la degradarea la care este supus de timpul istoric, reglează circulația energiilor risipite prin lume, controlează lumea invizibilă, posedă persoana care nu știe să o poarte. În Dicționar de simboluri de Ivan Evseev masca este definită astfel: „Masca conține o putere magică împotriva răului, dar produce groază celor din jur, impunându-le voința purtătorului măștii. Acesta e pătruns de forța ei, este scos din timpul și spațiul profan, nu mai poartă amprenta <<eului>> individual și schimbător. Poate din acest motiv vechea denumire a măștii, persona, va denumi noțiunea de Individ, irepetabil tocmai prin ceea ce are el mai statornic, mai puțin ocazional și trecător în raport cu alții.” (Evseev, 2007, 248) Poate că este cea mai fericită explicație a măștii, pe care o descoperim inclusiv la propria persoană. De ce apar situații în care purtăm mască? Cu siguranță, pentru că este dificil fără ea. În spatele ei se ascunde timiditatea sau trauma. Femeia poartă mască pentru ascunderea vulnerabilității. Bărbatul o poartă pentru augmentarea forței proprii. Copilul, atunci când se întâmplă, pentru joacă sau pentru ascunderea rușinii. Singurele situații acceptabile sunt cele în care intervine boala sau părintele își pune masca pentru protejarea copilului. O asemenea situație este ilustrată monumental în filmul La vita e bella, regia Vincenzo Cerami și Roberto Begnini, când un tată evreu apelează la mască pentru a-și feri băiețelul de ororile lagărului. În cele mai multe situații, masca distruge relațiile sau prieteniile. În sens biblic, masca înseamnă fariseism, falsitate, dedublarea sinelui. „Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 14:11), este învățătura Pildei vameșului și a fariseului. Oamenii care nu poartă mască se numesc sinceri sau „săraci cu duhul”, alteori. Este sinceritatea un păcat?

Commented [1163]: Commented [1164]: Masca conține o putere magică împotriva răului, dar produce groază celor din jur, impunându-le voința purtătorului măștii. Acesta e pătruns de forța ei, este scos din timpul și spațiul profan, nu mai poartă amprenta <<eului>> individual și schimbător. Poate din acest motiv vechea denumire a măștii, persona, va denumi noțiunea de Individ, irepetabil tocmai prin ceea ce are el mai statornic, mai puțin ocazional și trecător în raport cu alții.”

Commented [1165]:

Când se vorbește despre mască, fiecare încearcă să o vadă pe a celuilalt fără a se observa pe sine sub propria mască. Buna comunicare cere ca în relațiile sociale să afișezi o mască, deoarece celălalt nu trebuie să-ți preia starea. Societatea în sine poartă diferite măști pentru protocol, astfel că persona se distanțează iremediabil de ființa primordială ce fusese. Este deja o modă de a nu-ți afișa sentimentele în public, de a plânge în secret. Omul modern este deposedat de stări, iar cele câteva pe care le mai afișează, le preia din filme și imagini publicitare. Cabinetele psihologice iau amploare în lipsa prietenilor cărora să le spui, fără cost, ce tristețe îți inundă inima. Cinematografia a exploatat acest subiect, astfel că există mai multe realizări cinematografice în care apare masca pentru a transmite același mesaj. Bruiser (2000), regia George A. Romero este un film despre Henry Creedlow, un tânăr care lucrează la o agenție de publicitate și care își reprimă o mulțime de gânduri morbide. Soția îl înșeală cu șeful său, și îi fură investițiile cu ajutorul celui mai bun prieten al lui. Servitoarea fură frecvent din casă, nimeni nu-l respectă, nici măcar propriul câine. La o petrecere, o colegă îi face o mască de ipsos lui Henry, care se trezește într-o zi și descoperă că fața sa a fost înlocuită cu o mască lipsită de expresie. Această masca are rol dublu - de metaforă și alegorie, pentru că Henry a vrut să se integreze mai bine în societate, iar acum a ajuns să aibă un chip fără expresie. Ceea ce urmează sunt crime și traume. În The Orphanage (2007), regizorul J.A. Bayona utilizează masca pe fața unui copil ca semn al disperării. Sound Of The Mountain (1954), regia Mikio Naruse, este o dramă japoneză despre relația lui Kikuko cu tatăl ei vitreg. Masca de teatru a unui copil sugerează modul în care personajele își ascund sentimentele. V-V for Vendetta (2005), regia James McTeigue, aduce în prim plan celebra mască ce a devenit simbol al luptei pentru dreptate și libertate, preluată de celebra organizație de hackeri Anonymos. Această mască își are originile la 1500, când un catolic a pus la cale un complot împotriva monarhiei din Anglia, mânat de persecuțiile religioase În film, masca devine simbol al revoluției împotriva sistemului. În filme, în general, masca ascunde fie un salvator fie un criminal. 84

Masca face parte din personalitatea noastră, nu știm să funcționăm altfel, suntem educați în spiritul măștii, ne confruntăm cu oameni care o poartă, astfel că singurul mod de a-i rezista este cel al conștientizării și al analizei. 85

5 masks we wear Prof. Alina Lucia Grapini Liceul Special „Sfânta Maria” Arad Imagine, for just a moment, a world where no one cared what car you drove, what designer handbag you carried, or what job you worked at. Can you sense the freedom? But this isn’t reality, because we do care. And because we care we’ve developed habitual masks to please and impress others. We all wear masks. There’s a good chance, too, you change your masks so habitually you don’t even notice doing it. Maybe you’ve done it your entire life. What mask do you wear? How do you feel about the face you’re portraying for the world to see? Are you truly yourself? Do you feel that you can be you, no matter what social situation you’re in? In your mind, gather up everyone you know and put them in a room, friends, family, coworkers, and acquaintances. Everyone is surely cautiously mingling with their masks perfectly placed. But then, imagine a strong wind gust sweeps through the party, blowing all masks off. It’s may them, faces are exposed, for maybe the first time, wrinkles and all. Now imagine that instead of using this vulnerability against one another you patted each other on the back, encouraged uniqueness and supported one another. Why are we so afraid to be authentic? Becoming authentic is a process to begin knowing ourselves. To understand our own personality traits, behaviors, values, beliefs, needs, goals and motives. It’s having the courage to acknowledge our limitations, and 85

Commented [U166]:

Commented [1167]: Noi toți purtăm măști!

embrace our own vulnerability. Wearing a mask protects us from vulnerability. I fear that if I stand tall and exposed, I’ll be “weak” in some way. But when you wear a mask you stand in resistance to your true life and end up attracting realities that conflict with who you really are. Below are five common masks we wear and keep tucked in our costume drawer. 1. The “Positive” Persona We are all performing, all of the time. We pretend we have it all together, that everything is perfect. There are many different types of masks spiritual, superficial confident and overly friendly. All these masks are usually wrapped in fake smiles. Most of us are guilty of this façade and it’s causing many friends and loved ones to feel hopeless, shameful, and sad. I’m sure that’s not the reaction we’d hoped for. No one’s life was perfect, despite what we want everyone to believe. Show Us You’re Imperfections. I Dare You. Why can’t we admit that we’re perfectly imperfect? Our imperfections make us human, unique and relatable. Life is life, it will never be perfect. But exposing your true imperfect self opens you up to a world of deeper, meaningful, and supportive relationships. 2. The Over Contrived “Strength” Persona I’m amazed at how many people pretend to be strong even when everything is falling apart inside. Coping with everything life throws is tough. From the outside, others seem to be holding it all together. Just like you. Just like me.We juggle all our different roles, trying to be all things to all people. You’re not alone, you know. You don’t have to be alone either, you know. We all have moments when our troubles feel big and our faith feels so small. We all get to the point too, when we can’t take another step. There’s no shame in that, and you don’t have to pretend to be strong. Let those who love you carry you. Tell them what you need.

Commented [1168]: Commented [1169]: Everything it is perfect!

Ask for help. See that as an act of courage — not of weakness. Because that’s what it is. And your part? Open yourself up to love and support. Tell others your fears, hopes and hurts. People care about you, people want to help you. You don’t need to be stronger. You don’t need to pretend everything is okay. Throw that mask away and let others in. 3. The “Intellectual” Persona “We are what we pretend to be, so we must be careful about what we pretend to be.” — Kurt Vonnegut We all want to feel or to be special. Suddenly being “special” and “smart” is very important. This need for validation continues into adulthood. This leads to what’s known as “the imposter syndrome,” not a diagnosed condition, but a label to describe the self-doubt that many people, especially high achievers experience. It’s the gnawing feeling of knowing deep inside you’re not perfect or superior — because no one is — and this gnawing feeling makes you jumpy, like your always on the verge of being “found out.” Feeling special, influential, valuable, or better than others can be an encouraging and motivating feeling. But you can’t avoid failure, and you can avoid disappointment. When we throw that mask away and no longer put so much emphasis on being “special,” we can taste freedom, we can just be whoever we actually are. We stop draining our energy maintaining this persona. We grow the wisdom to understand that mistakes and failures are a part of the human experience. When you stop searching yourself and everyone around you for the “special” and “superior” qualities, and start appreciating basic humanity, then special qualities naturally arise. Superiority is only an illusion. It’s not real, we are all special and unique, yet also all strangely the same. Why not listen instead of pretending you know everything. Take space, contemplate, think before you speak and be humble. Give others a chance to talk, dream, and brainstorm. 4. The “Nice” Persona Like most people, I want to be liked by everyone. I’m a people pleaser. I want to keep people around at all costs. And 87

Commented [1170]: Suntem ceea ce pretindem că suntem!

that cost, was sacrificing my own happiness to make others happy. Many of us fear if we put our own needs first, we’ll alienate those around us and end up lonely. Learn to say no. Take yourself off of the “yes” autopilot. Being a “doormat” can seem like a safety raft, especially if you’ve used it for a good part of your life. But ask yourself, is making other’s happy worth not being happy yourself? Take off the mask slowly, start by changing one habit. Turn down someone’s request or express what you really think to one person. Putting your needs first, is the only way to truly love and be there for others, much like putting your mask on first in a crashing plane, you’re no good to anyone if you’re drained and depleted. This is the beginning of the beautiful self-love that is within your grasp, and you can choose to flourish it by breaking the people pleasing habit, one person and one act at a time. 5. The “Grumpy” Persona Some people are just plain mean. Some people love to put other’s down and grumble through life like. What purpose could this mask possibly bring, because we all know that at the core of most people are good person, not someone who is always grumpy and mean. Being a jerk is an intimidation factor, but unless you’re the tax collector, you’re obviously overcompensating for a lack of confidence. Macho behavior, bullying, and aggression are often attempts to protect the fragile selfesteem. For whatever reason you’ve been hurt and this mask protects you from being embarrassed, hurt or rejected again. This mask is usually a sign that someone is lonely, scared, and fearful. But ironically wearing this mask only isolates you more from others. Stop projecting your own painful elements onto people. Really you just need a big hug. What you resist, persists. Wearing this mask is a warning signals that something is unresolved in yourself. Carl Jung said, “If you do not know and own the darker aspects of yourself, you will project your own negative repressed elements on other people.”

BE AN AUTHENTIC HUMAN There will come a point in life, when we are sick and completely exhausted of all the masks we’re juggling. For some it’s when death is approaching, and at this time you realize the futility of the masks. Innocence is not a weakness, it’s a great strength. Masks are a sign of weakness. When you stay true to innocence you align with life’s stream and therefore will be privy to an influx of well-being and love. Masks are harming you, by creating resistance to life’s natural movement. Most of us can tell when we’re in the presence of an authentic human being, one who isn’t “putting on a show,” they are just true to their humanness. This comfort is felt because in their presence we can sense our own authenticity and we sense the deep peace this authenticity brings.

Commented [1171]: BIBLIOGRAPHY 1. Switch: How to Change Things When Change Is Hardcover by Chip Heath , Dan Heath ,February 16, 2010 2. Stumbling on Happiness Paperback by Daniel Gilbert March 20, 2007 3. Drive: The Surprising Truth About What Motivates Us Paperback by Daniel H. Pink April 5, 2011

Apanajul literaturii Prof. Geanina Iovănescu Colegiul Național Preparandia „Dimitrie Țichindeal” Arad Literatura latină este un adevărat izvor de inspirație și aduce cu ea din urmă vitalitatea, forța și valoarea literaturii. Ea ascunde în spatele ei actuala literatură și aduce prin rândurile sale, pe care cititorii secolului al XXI-lea poate nu le-au savurat niciodată, o energie debordantă care scoate la lumină o literatură pură și înfloritoare. Este impresionant felul în care literatura latină îmbracă adesea de-a lungul secolelor sale hainele : comediei, oratoriei (Cicero și Quintilian care și-au adus aportul la dezvoltarea oratoriei - ambii fiind chipurile oglindite și astăzi în acest domeniu), istoriografiei (Titus Livius și Tacitus sunt plini de ardoarea de a transmite mai departe istorii însemnate care au valorat enorm peste secole), poeziei (unde pionii centrali sunt Vergilius și Horatius care au dus poezia la un alt nivel; e important de menționat aici că romanii asociau versurile cu o brazdă - procesul scrierii este similar lucrului pe câmp, 89

Commented [1172]:

brazda se întoarce la capăt de rând asemenea versului), patristicii (aici este de remarcat rolul pe care literatura patristică l-a avut în creștinism și felul în care literatura a urmat calea promovării creștinismului; însă dincolo de aceste aspecte se întrezărește dorița de a înlătura religia romană și acordarea unei valori remarcabile creștinismului). Dacă sferele literaturii latine se pot asocia cu un ciochine este esențial de observat că deși literatura latină și-a schimbat hainele de-a lungul timpului, ea rămâne mereu aceeași, iar valoarea ei trebuie readusă la viață pentru simplul fapt că este o comoară încărcată de bijuterii, însă noi ne-am obișnuit să calcăm în picioare valorile și să mergem mai departe, iar acesta va fi blestemul pe care noi îl vom duce pe umeri, purtând numele de indiferență. Suntem indiferenți față de trecut, iar moneda pe care o plătim se numește necunoaștere. Comedia latină este una din monumentalele creații care a reușit să aducă de-a lungul timpului, trecând peste secole, originalitatea, plăcerea de a citi și a savoarea fiecărui cuvânt, fiecărui pasaj. Pionul comediei latine este Plaut, iar eu voi sta aproape de scrierile acestuia care pot ușor fascina, însă dincolo de valoarea lor, comediile acestuia sunt pur și simplu savuroase. Comedia latină poartă haina societății romane, a mentalităților și a credințelor, însă fiecare comedie are o altă ținută, mai interesantă și mai intensă, astfel că fiecare creație are un anumit chip. Dacă banul este un element iubit și dorit de contemporanii noștri, este interesant să vedem ce nuanțe primesc banii în jurul anului 300 a. Cr. în Aulularia lui Plaut, unde o comoară ascunsă de bunicul lui Euclio - stăpânul casei - un avar la fel ca acesta, a fost păzită de zeul casei, Lar. Este fascinant felul în care comedia evoluează, felul în care încă de la început zeul Lar prevestește finalul, și anume faptul că fiica lui Euclio va avea comoara. Punctul declanșator al acestei comedii este descoperirea de către Euclio a comorii și întreaga agitație pe care o provoacă pentru a nu-i descoperi nimeni comoara, ajungând să-și amenințe servitoarea: ,,Ieși, îți zic; aide, ieși: Pe Hercle, cară-te mai iute afară de-aci, iscoado, cu ochi iscoditori.", Staphila (servitoarea): ,,De ce mă dăduși afară, pe ușe?"; Euclio: ,,Trebuie să-ți dau socoteală, biciuita biciuitelor! Fugi acolo, 90

Commented [1173]: Suntem indiferenți față de trecut, iar moneda pe care o plătim se numește necunoaștere.

Commented [1174]:

de lângă ușe! Acolo să te duci! Vezi-o cum îmi calcă!". Absurdul episodului este momentul în care trebuie să plece de acasă și o avertizează spunându-i: ,,Bagă de seamă să nu-mi vâri vreun străin înăuntru, în casă. Ca să nu mai întrebe nimeni de foc, stinge-l, să nu mai aibă nimeni la ce să te tot caute [...] Cât am să lipsesc de acasă, vreau să nu-mi calce nimeni pragul ușii. Ba încă s-o știi și pe asta: Zeița Norocului de va avea poftă să vie, să n-o lași să intre nici pe ea". Sărmana servitoare își dorea spânzurătoarea decât să-l suporte pe Euclio, ,,Firește! Eu să iau seama înăuntru? Au poate să nu ni se fure cumva casa? Căci aici, la noi, n-au ce s-alege hoții, așa ni-i casa plină numai de goluri și păianjeni?". Euclio ajunge să refuze orice doar pentru aș ști comoara în siguranță. Îi bănuiește pe toți din jurul său că știu de comoară deoarece i se părea că îl salută mai frumos, apoi îl lasă vorbind singur pe bătrânul care vrea să-i ceară fata de soție mergând să-și verifice comoara. După care la pregătirile de nuntă nu contribuie cu nimic deoarece nu vrea să strice bani, fiindcă el era sărac și așa dorea să rămână în ochii celorlalți. Euclio ajunge să-și piardă comoara deoarece a ascuns-o în tufișurile din afara orașului. El află că fiica sa trebuia să nască chiar în ziua nunții cu bătrânul care o ceruse de soție, dar Euclio află de la viitorul ginere de sarcină, tânărul îî oferă comoara găsită de servitorul său. Totuși deși avar, Euclio îi oferă comoara fiicei sale și celui care o necinstise, acesta își mărturisi vina neputând accepta că bătrânul care o ceruse în căsătorie să rămână ci fiica lui Euclio, bătrânul fiind chiar unchiul tânârului. Însă toate aceste aspecte se întâmplă datorită zeului Lar care dorea ca banii să ajungă la tânără. Dacă ar fi să îl asociem pe Euclio cu Harpagon a lui Moliere, vedem că Euclio preferă fericirea fetei sale, în timp ce Harpagon se gândește doar la el. Euclio e un avar de circumstanțe, însă Harpagon e avarul care are patima banului. Figura lui Euclio se regăsește cu o altă mască la Moliere, chiar și în scrierile lui La Fontaine. O altă comedie extrem de amuzantă care reușește cu ușurință să stârnească râsul este Amphitryo sau Bărbatul păcălit, în care se folosește o altă mască, o altă haină sau o altă ținută, însă la fel de atractivă. Subiectul se referă la Amphitryo, un general care a participat la război, însă în acest timp de soția acestuia se 91

îndrăgostește Juppiter. Dar cinstea și demnitatea Alcumenei nu putea fi doborâtă, Juppiter reuși să se apropie de ea doar deghizându-se în soțul acesteia, doar așa a putut să o seducă. Amphitryo îți trimite robul, pe Sosia să o anunțe pe Alcumena de reușită, însă robul dă în fața casei peste un alt Sosia, care era Mercurius având chipul lui Sosia. Scena este apetisantă și foarte amuzantă. E suficient să ne imaginăm că ajungem acasă și întâlnim pe cineva identic cu noi, astfel că se crează o scenă plină de tensiune și amuzament. Amphitryo se întoarce acasă pentru că era nedumerit de spusele robului său: ,, Tu, un bărbat de Dumnezeu, să-ți bați joc de stăpân? Să ai tu neobrăzarea să spui ceea ce până azi nimeni nu a putut cândva vedea; să fie cu putință ca același om să se afle totodată în două locuri?". Însă este interesant momentul când Juppiter având chipul lui Amphitryo, iar în fața casei apare și adevăratul Amphitryo în care și oase. Servitoarea îi spune adevăratul lui Amphitryo că soția îi născuse doi copii, unul este al lui, iar cel mai voinic a lui Juppiter; ,,copilul ucise amândoi șerpii[...] Cel mai mare stăpîn al zeilor și oamenilor, Juppiter. Ne spuse că în taină s-a furișat alături de Alcumena, în patu-i, că al lui este copilul acela, care a putut învinge șerpii, iar celălalt este al tău". Apoi soțul Alcumenei mărturisi într-o manieră fascinantă faptul că: ,,Pe legea mea, nu-mi pare rău, dacă am avut cinstea să-mi împart pe din două bunătatea mea de nevastă cu Juppiter". După care Juppiter îi povestește întreaga întâmplare: ,,Mai întâi m-am îndrăgostit de Alcumena și am lăsat-o grea. Dar soția ta rămase grea și cu tine. Dintr-o singură naștere, ea născu deodată doi copii. [...] Tu reîntoarce-te iarăși la Alcumena cu dragostea de mai înainte, întru nimic nu a meritat ea necinstea". Astfel, Plaut surprinde o altă nuanță a adevăratei coloraturi care se ascunde în spatele comediei latinești. Savoarea plautină se găsește în toate comediile care s-au păstrat până astăzi, însă fiecare piesă are o altă rezonanță, dar fiecare eate uimitoare în felul său. Dacă la început am nuanțat aspectele pe care literatura latină le-a îmbrăcat de-a lungul istoriei sale, apoi m-am oprit puțin asupra comediei plautiene, acum voi continua cu o comedie care îi aparține lui Terențiu și în care se îndepărtează de personajele-măști specifice 92

Commented [1175]: Sosie = persoană care seamnănă perfect cu alta, încât nu pot fi deosebite fizic, cf. DEX 92

spațiului roman. Dacă la Plaut masca personajelor este una aproape de identitatea romană (zeul Lar, Juppiter), la Terențiu accentul cade pe morală și pe nuanțele depravării. Comedia Adelphae, adică Frații, prezintă pe Micio și Demea, doi frați care aveau vieți diferite. Cel dintâi duce la oraș o viață îmbelșugată, iar Demea trăia la țară în riguoarea mentalităților. Micio adoptă pe unul dintre fii fratelui său care trăiește mai liber și mai educat, iar celălalt fiu a lui Demea crește pe baza unor principii clare. Micio este dezamăgit de fiul său care răpise o chitaristă, însă o făcuse pentru fratele său care se căsătorise cu o fată săracă. Demea a înțeles că a procedat greșit atunci când i-a oferit fiului său o educație mult prea rigidă. Comediile lui Terențiu nu mai au aceeași savoare, însă au nuanțe intens raportate la morală. Extremele literaturii latine sunt comedia și literatura patristică, nuanțele literaturii patristice sunt uimitoare, doar raportarea la un singur scriitor patristic scoate la lumină o altă fațetă. Dacă Minucius Felix este unul dintre sfinții părinți ai bisericii, el rămâne un apologet al limbii latine, care prin singurul dialog păstrat până astăzi Octavius produce o structurare clară a principiilor sale: superioritatea religiei creștine asupra religiei păgâne. Uimitor și interesant este felul în care Minucius Felix plasează interesul pentru valorizarea creștinismului într-o societate păgână până în mădulare (referitor la tradițiile, concepțiile, cultul ofrandelor, ghicitul viitorului din organele unor animale sacrificate), lumea creștină începe să prindă contur, iar dialogul Octavius surprinde felul în care se dorește trecerea de la păgânism spre creștinism. Minucius Felix abordează opoziția dintre cele două religii prin prisma a doi prieteni, unul păgân și unul creștin, fiecare pledând pentru propria religie; sunt aduse o serie de argumente pentru defăimarea unei religii și preaslăvirea celeilalte. Însă victoria creștinismului asupra păgânismului este o victorie a literaturii care reușește să transmită, sub un alt chip, alte valori. Dacă ar fi să continuăm referirea la spațiul literaturii și fațele sale pe care ea le adoptă, nu aș putea să neglijez condiția literaturii care primește o altă valoarea mult mai dinamică, sinceră și convingătoare în sânul Confesiunilor augustiene. Un miraj de dorințe se ascunde în spatele acestui adevărat luptător, care dorește să se depărteze de literatură și să se apropie de divin, de sacru, însă 93

scrierile sale rămân un adevărat principiu de literatură, însă într-un alt registru. Dar cu toate acestea căutarea adevăratului cuvânt îl lasă pe Augustin să rămâne veșnic și în sfera literaturii, care sub condeiul său primește o altă valență. Vorbim despre Confesiunile sale care reprezintă o destăinuire a propriei vieți, prin care dorește îndreptarea oamenilor și le oferă ajutorul pentru a găsi adevărata cale spre Dumnezeu. Literatura latină reprezintă nu doar o punere în scenă a unui trecut înfloritor, ci este un tezaur în care s-au adunat adevăratele valori pe care mai târziu s-au putut construi capodopere. Însă literatura latină este însuși o capodoperă prin prisma felului în care poate trăi și astăzi pentru cei care o savurează. Ea este un centru al universului pentru literatură, în general, iar pentru cititori este un parfum ce nu dispare din minte și suflet niciodată. Dacă ar exista o paradă în care chipul literaturii să fie subiectul, am asista plăcut surprinși la un spectacol fără cuvinte în care fiecare nuanță a literaturii să aibă o culoare și am fi uimiți să vedem că sub ochii noștri stă un curcubeu, un mozaic de culori, astfel că vom descoperi că de fapt curcubeul nu stă doar pe cer, ci locuiește printre noi - e chipul literaturii.

Cu mască, fără mască… Prof. Maria Juncu Colegiul Tehnic „Aurel Vlaicu” Arad Masca este centrul lumii acesteia, simbolul trădat al unei identificări. Orice mască oprește timpul. Ea împietrește un sentiment, o emoție, o stare a ființei. O lume sub mască ar fi o lume privită de Gorgone. Această imobilitate nefirească dezechilibrează sau înspăimîntă chiar si atunci cînd masca este veselă. Niciodată masca nu provoacă milă. Nici măcar una de milog. Fixarea timpului, sfidarea efemerului, surprinderea unui moment care este țintuit locului precum o insectă într-un insectar ar putea fi virtutea esențială a ei. Focalizarea atenției și a energiei. Un fel de portal dintr-o lume în alta. Si totuși... 94

Commented [1176]:

Să observăm paradoxul măștii, labilitatea de structură. Se știe, cuvîntul persoană provine din latinescul persona, care înseamnă tocmai mască a actorului, de obicei din pânză. Mai desemna și capetele de animal folosite ca ornament la fântâni arteziene. Personae e quarum rostris acqua salire solet – figuri de animale din gura cărora țâșneste apa. În ultimă instanță, cuvântul persona înseamnă rol, personaj de teatru (Dicționar latin-român, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983). „De la măștile de teatru întruchipînd un personaj – prosopon – se trage cuvîntul persoană. Aceste măști de teatru, în general stereotipe (ca în teatrul japonez), subliniază trăsăturile caracteristice ale cîte unui personaj” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. 2, București, Editura Artemis, 1995, p. 277). Această labilitate conceptuală este extrem de evidentă în limba franceză: personne – nimeni, dar și personne – persoană, calitatea supremă a omului, cea care, etimologic vorbind, se trage din „masca” purtătorului, care devine totuna cu chipul. Ce reabilitare extraordinară a măștii, ce intuitie a rolului ei fundamental, acela de a dezvălui esența lucrurilor! Și, pe de altă parte, ce tragedie, să vezi cum totul se reduce la o grimasă! În trecut se purtau măști fabuloase, cu putere de a fascina. Încă din paleolitic, acestui obiect, care ascunde și dezvăluie în același timp, i s-a conferit o funcție rituală, apoi socială și politică. În cele din urmă, a trecut în carnaval. O lege din 1295 atestă Veneția drept centru de difuziune a măștii. A fost valorificată în teatrul antic, comedie și tragedie. Albă pentru femei și întunecată pentru bărbați, masca avea rolul de a înlesni înțelegerea piesei, scoțând la iveală starea sufletească, vârsta, condiția socială și amplificând, prin forma ei de pâlnie, vocea actorului. În acele vremuri nu era deloc o onoare să interpretezi un rol pe scenă, meseria era rău famată, așa încât mulți actori foloseau masca pentru a-și ascunde identitatea. Și pentru a semnala tipul caracterologic pe care îl interpretau. Îndrăgostitul, flecarul, prostănacul, șubreta vicleană, bătrânul fără minte erau tipuri de personaje îndrăgite în commedia del’arte.

Iată ce povestește Giovanni Papini, în Gog (1940): „Am cumpărat ieri trei măști japoneze, antice, autentice. Îndată le-am agățat pe peretele camerei mele și nu mă mai satur privindu-le. Omul e mai artist decât natura. (…) Cum se face că omul își acoperă toate părțile corpului, până și mâinile, cu mănuși și lasă goală partea cea mai importantă: fața?” De ce e masca atât de importantă? Papini explică: „Anticii și primitivii, în multe cazuri mai inteligenți decât noi, întrebuințau și întrebuințează și acum măștile în actele cele mai grave și mai frumoase ale vieții lor. Cei dintâi romani, cum fac și astăzi sălbaticii, își puneau măștile în război, când atacau pe dușmani. Vrăjitorii și preoții aveau măști de ceremonie, pentru descântece și rituri. Actorii greci și latini nu jucau niciodată fără mască. În Evul Mediu, membrii unei asociații aveau obrazul acoperit cu o glugă, cu două găuri pentru ochi. Război, artă, religie, justiție: nu se făcea nimic important fără mască”.

Acesta ar fi rolul „oficial”. Dar există și unul ascuns, când vine vorba de măștile nevăzute, mobile. Masca devine periculoasă pentru că își creează în timp propria ei realitate (ca „intrare” spre o altă lume) pe care purtătorul se dovedește incapabil să o gestioneze. În această situație, omul este înghițit de mască. Astfel este exclusă posibilitatea fățărniciei (meștesugul de a-ți acoperi fața cu o altă față) pentru că dualitatea ființei este dizolvată în realitatea măștii. Ca în orice dependență, ca în orice viciu, omul se consideră stăpânul măștii lui. Dar rolurile se inversează, masca își arogă drepturi supreme, până ce persoana sucombă îndărătul cortinei și nimeni nu o mai poate resuscita. În primul rînd, pentru că nimeni nu își dă seama că a murit. Memoria se efasează, adevărurile sunt estompate treptat până la confuzie totală și pînă la obnubilare. Așadar, în timp lucrurile s-au complicat și mai mult. Rolul măștii, mereu oscilant între revelare și ascundere, s-a eschivat el însuși din fața unei interpretări obiective, s-a acoperit de confuzie. Obișnuiți din vechime ca omul să se identifice cu masca lui, ceea ce asigura un anumit tip de confort, nimeni nu acceptă cu bucurie ideea că identificarea poate fi pierdută.

Commented [1177]:

A avea chip înseamnă a-ți recunoaște apartenența divină. A-l acoperi înseamnă a te dezice. Pendularea între ascundere de sine și evidențiere duce neapărat la tema dublului și a bovarismului, implicit – și cât se poate de previzibil – la fățărnicie. Pentru că masca a jucat un rol atât de important în toate timpurile, încât „depunerea” invizibilă a zilelor noastre, numită elegant disimulare, nu ne mai miră deloc. De remarcat rolurile interșanjabile. Contractul mutual dintre om și masca lui poate fi pervertit. Portretul lui Dorian Gray este un astfel de exemplu. Din vanitate, Dorian Gray face un pact cu portretul său. Pictorul Basil Hallward este mijlocitorul acestui transfer de identitate, fapt pe care îl va plăti cu viața. Tabloul devine fața reală și chipul se transformă în mască. Așadar, tabloul îmbătrînește în timp, se urâțește sub greutatea viciilor, devine oglinda conștiinței, în timp ce fața omului rămâne mereu tînără și surâzătoare. O mască. Și totuși, capabilă de răzbunare. Rolurile se vor schimba din nou. (Nu putem să nu observăm caracterul profetic al romanului lui Oscar Wilde, pentru că acum lumea s-a umplut de personaje care vor să își expună în vitrina lumii un chip veșnic tânăr, provocator, în timp ce adevărata lor față rămâne ascunsă undeva, în străfunduri.) Evident, nu putem detașa interpretarea măștii de fascinația dublului. Și aici ne vine în ajutor Otto Rank. În cartea Dublul. Don Juan, analizează tema dublului în literatură și felul cum în multe situații dublul se detașează de model și devine independent. Mai mult decât atât, se poate ajunge până la nebunia distructivă a unui dublu persecutor. Motiv romantic care capătă cu ușurință efecte grotești. Otto Rank dă exemplu, printre altele, povestirea Umbra de Andersen. Un savant se desparte de umbra lui. Aceasta, devenită om, ajunge să îl subjuge pe savant, inițialul posesor. Îl tratează pe fostul stăpân ca pe propria-i umbră, determinându-l să joace acest rol în fața întregii lumi. Savantul se revoltă, dar umbra îi dejoacă planurile, azvârlindu-l în închisoare. Îl face să dispară, ca pe o umbră nebună și netrebnică. Răutatea dublului, agresiv și defăimător, își găsește echivalent în masca omnivoră. Pentru că bovarismul, demonstrează Jules de

Commented [1178]:

Commented [1179]: Jules de Gaultier, Bovarismul, Iași, Institutul European, 1993, p. 10

Gaultier, este numai aparent o putere a omului: aceea de a se concepe altul decât este. În realitate, alegerea unei alte înfățișări dă o falsă putere ce ascunde o mare neputință. Se poate vorbi de patologia bovarismului pentru că masca își modifică purtătorul și nu invers! Stăpânul măștii imită masca și nu invers. Gesturi, priviri, întregul comportament este modificat pentru a corespunde măștii. Este o urmare, o imitare a mesajului fals purtat de mască. Și această imitație poate fi echivalată cu parodia. Masca aduce întunericul. A fi sub mască înseamnă a fi îngropat de viu, a intra în mormântul grimaselor de bulevard care aneantizează ființa umană; a desemantiza în mod pervers lumea, înlocuind sensul real cu unul contrafăcut, în funcție de interesele de moment. Orice mască marchează momentul, orice chip anunță veșnicia. Cum de multora nu li se pare o afacere proastă să dea veșnicia pentru a câștiga un moment? Jonglând cu sclipirile clipei, omul câștigă timpul lumii acesteia. Este o mentalitate de clovn, dar este totuși o mentalitate. În circul lumii, a fi clovn înseamnă a te integra în spectacol, a avea audiență. Să nu uităm rolul augmentativ, ceea ce l-a determinat pe Oscar Wilde să conchidă, cu cinism, că o mască ne spune mai mult decât o față. Însă noi am văzut, simbolul identificării și al comunicării amplificatoare a evoluat spre dezicere. Paradoxal, masca este o prelungire a caracterului; simbolizează un rol, o funcție evidentă pe care individul și le asumă. Pe lângă teatralitate și ostentație, ea presupune asumarea unei responsabilități. Din acest motiv, omul zilelor noastre și-a „înghițit” masca: pentru a nu fi ghicit, pentru a nu fi singur, pentru a obține complicitatea celor din jur… și enumerarea cauzelor poate continua. Dar, culme a degradării, masca omului de rând este ipocrizia. El se dă drept altul, făcând din statutul social, din situația financiară, din celebritatea indecent câștigată tot atâtea măști fără egal. Felul cum s-au transformat măștile, de la un secol la altul, este uimitor 98

Commented [1180]: Orice mască marchează momentul, orice chip anunță veșnicia.

Commented [1181]: „O mască ne spune mai mult decât o față.” Oscar Wilde

pentru că arată o schimbare formidabilă de mentalitate și, cu siguranță, de scop. Dacă în trecut omul se ajuta de mască pentru a afirma clar ce avea de spus, pentru a-și contura cu precizie rolul în societate, pentru a lupta, pentru a iubi, pentru a crede, acum „masca” servește pentru a estompa adevărata natură, adevăratul caracter, pentru a ascunde scopul scontat. Cu mască? Fără mască? Balanța înclină categoric spre a purta mască, dar fără să se știe.

Masca în literatura universală Prof. Carla Kajtar Liceul de Arte „Sigismund Toduță” Deva Viaţa… o scenă imensă de teatru, unde fiecare dintre noi are de interpretat diferite roluri…Nu ştim care sau câte ne sunt destinate, însă mereu trebuie să le jucăm până la final, fie că vom primi aplauze sau dimpotrivă… A fi tu însuţi este o provocare şi un act de curaj, dar sunt momente când este nevoie de acel ceva care să te ajute să îţi glorifici rolul - atunci ai nevoie de puterea de a afişa ceea ce vrea publicul să vadă, aplicându-ţi astfel masca adecvată. Ce e oare masca?! O faţă falsă, confecţionată din diferite materiale, cu scopul de a deghiza persoana care o poartă. Oamenii şiau dorit sau poate au fost nevoiţi a-şi acoperi chipul în spatele acesteia, influenţaţi fiind de anumiţi factori sau de anumite împrejurări. O periodizare a istoriei în ceea ce priveşte mascarea nu poate fi stabilită cu exactitate decât într-o manieră relativă. Întorcându-i filele, să ne oprim în comună primitivă unde, potrivit studiilor, omul a simţit necesitatea de a se deghiza pentru a putea să îşi desfăşoare anumite activităţi practice, să îşi îndeplinească cu mai mari şanse de reuşite riturile sau să participle mai activ la ceremonii. Astfel, a ajuns să dea naştere pudrărilor cu humă, tatuajelor şi mascării cu propriile accesorii. Formele cele mai clare de deghizare primitivă erau pudrările cu ocruri, atât în rândul celor vii cât şi a celor 99

Commented [1182]: Bibliografie -Harner, James L. Literary research guide : a guide to reference sources for the study of literatures in English and related topics. New York: Modern Language Association of America, 1993. -The Cambridge guide to literature in English. Ed. Ian Ousby. Revised Edition. Cambridge; New York: Cambridge University Press, 1993. -Drabble, Margaret. The Oxford companion to English literature. 5th ed. rev. and updated. Oxford; New York: Oxford University Press, 1995.

Commented [1183]:

Commented [1184]:

trecuţi în nefiinţă. Unele dintre aceste forme s-au perpetuat până în zilele noaste la unele popoare din Africa, Australia sau Polinezia rămase în stadii de civilizaţie ce amintesc de primitivitatea rasei umane. Până nu demult, la unele popoare din Africa, în cadrul ceremonialului de nuntă, fetele se pudrau cu praf de micaşist, care le făcea rezistente frigului din nopţile deşertice, dar şi să primească nuanţe gri-albstrui în lumina lunii asemănându-se cu nişte fantome. Aceste pudrări erau folosite şi de magicieni pentru a se travesti. Ei se apărau de duşmani şi de presupusele creaturi divine sau duhuri necurate pudrându-se cu argile întunecate ce le dădeau un aer de luptători fantastici. Tatuajul a reprezentat o treaptă a deghizării primitivului mult mai complicată. Indiferent de formă lui - superficială sau adâncă, în relif sau cicatrici ornamentale - tatuajul monocrom este urmat de cel policrom, ce conţinea seve şi sucuri colorate, cu hume încleiate sau ceruri vegetale. Omul primitiv se tatua parţial sau integral, fie pentru a se deghiza magic, fie ca să se împodobească din orgoliu sexual. El a fost precursorul măştilor-costume, a celor de cap şi de faţă. Măştile vânătorilor din paleolitic păreau a fi nişte măşti mari de animale sălbatice, iar cele de domesticitori erau mai mici, numite “măşti de vite”. Epoca bronzului extinde deghizarea din sfera ocupaţiilor în cea a funerarului, din această epocă datând măştile mortuare de metal, lut şi lemn - la egipteni, etrusci, iliri etc -, ele fiind puse în legătură cu mumificarea şi portretizarea defunctului, idei ce au un cu totul alt conţinut decât deghizarea şi travestirea: redarea unei înfăţişări deosebite decât cea reală a celui decedat pentru a-i prezerva fizionomia ideal împotriva descompunerii. De exemplu, cele etrusce din ceramică întruchipau demoni ai morţii cu ochii speriaţi, nas acvilin şi strâmb, cu gură rânjind şi cioc. În paralel cu acestea apar şi măşti senine, reale, cu înfăţişare concretă. Aşa zisele “măşti-portret” urmăreau să păstreze imaginea defunctului neschimbată - aici referindu-ne la măştile-mulaj funerare egiptene, miceniene şi ilirice. În epoca fierului deghizarea şi travestirea prin măşti se răspândeşte în întreagă activitate socială: riturile magice şi ceremoniale, învestituri şi justiţie, acum conturându-se “coifurile100

100

Commented [1185]: Tatuajul, azi...

măşti” şi apărând, totodată, măştile-costume din plante şi piei de animale, cu forme convexe - măştile-pelerine, măştile-glugi, măştile de cap şi obrăzarele. Cele mai multe popoare antice credeau că divinităţile apăreau pe pământ doar mascate, deoarece strălucirea lor sacră ar fi distrus omenirea. Astfel, unele societăţi primitive învăluiau pusul măştilor într-o aura mitică a originii lor. Cultura sclavagistă prezintă o dezvoltare superioară în ceea ce priveşte purtatul şi jocurile cu măşti, acum trecându-se de la cele primitive la cele populare: din colectivă devine individuală, din animalieră devine antropomorfă, din masca-costum devine masca de cap şi obrăzar, din rituală devine ceremonială, festivă şi în cele din urmă ludică. Treptat, măştile-costum îşi pierd caracterul practic şi devin piese de spectacol popular, în locul celor animaliere apărând cele de oameni, iar cele de oameni reali se transformă în măşticostume de oameni fantastici, arătări, demoni, semizei şi zei antropomorfi. Procesul de transformare a unei categorii de măşti în alta este marcat şi de pătrunderea măştii de ceremonii, ce ţinea de ciclurile vieţii de familie, în spectacole populare de tip teatral. Măştile teatrului grecesc antic închipuiau trăsăturile divinităţii şi erau compuse din trei părţi: o carcasă alcătuită dintr-o montură de pânză ce se trăgea complet pe cap, o perucă aşezată în vârful carcasei şi o barbă ce se atârna în faţă sub carcasă. Măştile votive romane erau confecţionate din lemn, lut şi metal, se atârnau în copaci sau se ofereau în temple sub formă de urne, evidenţiind astfel recunoştinţa celor ce simţeau că au fost ajutaţi de zei la îndeplinirea rugăciunilor aduse. Deghizarea şi travestirea primesc noi conotaţii în cultura feudală deoarece în zona extraeuropeană a unor popoare afro-asiatice şi amerindiene are loc un proces de culturalizare a măştilor, pe de-o parte, iar pe de alta datorită influenţelor popoarelor creştinizate se preiau şi adaptează formele vechi ale travestirii la cele ale noii religii. Civilizaţia burgheză menţine măştile populare de tip tradiţional, în paralel cu acestea carnavalurile profane aducând în vizor măşti populare noi care reflectau unele stări tipice orânduirii burgheze puse într-o lumină mai mult sau mai puţin satirică.

101

Statele socialiste au menţinut în întregime formele culturii populare “turnându-le” în forme social-culurale noi, accentul căzând acum pe caracterul decorativ al măştii şi pe divertismentul ludic din timpul spectacolului. Istoria măştilor populare româneşti ia naştere cu apariţia celor primitive, care se dezvoltă printr-un proces treptat de transformare datorat condiţiilor social-istorice din ce în ce mai deosebite, impuse de stadiile superioare de viaţă şi cultură. Astfel, din simple instrumente rituale de protecţie magică, ele încep să devină, treptat, instrumente complexe ale reprezentărilor mitice în procesele diferitelor ceremonii şi sărbători ciclice ca pescuitul, vânătoarea, cultivarea pământului, domesticirea animalelor, iar în cele din urmă simboluri complexe de divertisment profan în celelalte împrejurările festive ale comunităţii ce ţineau de vârstă, sex şi interese comune. Conform descoperirilor arheologice, cea mai veche formă de deghizare observată pe teritoriul ţării noastre este “vopsirea cu ocruri” a întregului corp sau doar a feţei, însă se pare că şi “mânjirea cu funingine” făcea parte din acelaşi ritual. Acestora li se alătură şi tatuajul, de două tipuri: unul adânc sculptat geometric şi unul superficial pictat geometric. În ceea ce priveşte travestirea, aceasta apare că formă de cult la unele triburi dace, cinstind animale ca: bourul, taurul, lupul, şarpele sau ursul - masca de urs din cultul chtonic al lui Zalmoxis fiind cea mai reprezentativă în acest sens. În paralel cu măştile-costume de tip arhaic, apar şi se dezvoltă măştile costume ce ţin de ceremoniile şi spectacolele populare sincretice închinate de populaţia daco-romană divinităţilor locale. Şi în secolele ce au urmat, regăsim masca în diferite scrieri: mitropolitul Dosoftei aseamănă în “Vieţele Sfinţilor” jocurile cu măşti ale “călucenilor” şi “cucilor” cu “iscodiri diavoleşti”; Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldaviae” vorbeşte despre deghizarea cu măşti a căluşarilor care “se îmbrăcau în straie femeieşti […] îşi acopereau obrazul cu pînză albă” şi ţurcanilor ce “purtau măşti făcute din fâşii de pânză colorată, atârnate de o ţeasta de cerb”; Anton Maria del Chiaro într-unul din capitolele lucrării sale “Revoluţiile Valahiei” vorbeşte de obiceiurile valahilor care în timpul reprezentaţiilor de Crăciun şi Paşti utilizau măşti de “cloanţă şi unchiaşi”. 102

Commented [1186]: 102

Pe lângă obiect decorativ folosit în anumite ritualuri şi ceremonii, masca a îndeplinit un rol şi în medicină populară. Din categoriile utilizate cu scop pozitiv făceau parte cea de lup – descântecele cu păr smuls din această mască erau folosite pentru întărirea copiilor bolnavi de epilepsie, de urs –femeile însărcinate îl atingeau pe “interpretul” ursului pentru a transmite fătului puterea animalului, de moş şi babă – din zdrenţele luate din aceste măşti se făceau bandaje pentru reumatici, de căluşari – se credea că prin jocul lor aveau puterea de a alungă boli îndelungate: bonavul era culcat pe jos, aceştia începeau să sară în jurul lui şi, la un moment dat al cântecului, știut de ei, aceştia îl călcau pe tot corpul de la cap până la călcâie, iar apoi îi şopteau ceva la ureche poruncind astfel bolii să îl părăsească, de cuci, precum şi maschetele de mână. Măştile utilizate în scopuri negative erau cele antropomorfe, pe care vrăjitoarele le confecţionau cu aproximaţie după chipul celui vizat - acestea erau maschete de faţă sau mădulare (de mâna, de picior sau sexuale). Erau modelate din ceară de albine şi, dacă era vorba de cap, i se introduceau câteva fire de păr ale persoanei vizate, iar dacă aveau legătură cu mâna sau piciorul resturi de unghie. După ce confecţionarea era gata, pe vatră se descânta invocând “venirea” modelelor pentru a cădea sub vrajă. Finalul descântecului aducea cu sine arderea figurinei pentru ca prin puterea focului vraja să nu poată fi desfăcută. Istoria şi tradiţia acestei forme de cultură continuă să fascineze şi în zilele noastre, festivalul de la Veneţia fiind o dovadă grăitoare în acest sens. Originile acestui carnaval se găsesc în două tradiţii antice: festivalul roman “Saturnalia” - sclavii şi cetăţenii liberi împânzeau oraşul, sărbătorind prin muzică şi dans sălbatic - şi Cultul lui Dionis - piesele de teatru şi procesiunile aveau rolul de a uni fiinţa umană cu natură într-o armonie superioară. Pentru a da poporului un timp pentru distracţie şi petrecere, veneţienii au reinterpretat cele două festivaluri antice, măştile folosite garantând anonimatul şi totodată “nivelarea” claselor sociale prin satirizare. Deşi a fost interzis de multe ori de-a lungul timpului, din anul 1979, de când a fost elaborat pentru prima dată un program ce implică locuitorii

103

insulei în festivităţi care să întoarcă carnavalul la grandoarea de odinioară, povestea continuă an de an cu acelaşi succes. Şi… ce e, până la urmă, masca?!? Simbolul trădat al unei identificări… Cea care opreşte timpul şi împietreşte un sentiment sau o emoţie… Un fel de portal dintr-o lume în alta… Cu mască sau fără mască?! Poart-o, dar FĂRĂ să se ştie…

Commented [1187]: 104masca?!? Simbolul trădat al unei Şi… ce e, până la urmă, identificări… Cea care opreşte timpul şi împietreşte un sentiment sau o emoţie… Un fel de portal dintr-o lume în alta… Commented [1188]: BIBLIOGRAFIE:

Măștile de fier ale lui Nini Prof. Teodor Miclăuș Liceul Tehnologic „Sava Brancovici” Ineu In poezia stănesciană, masca ocupă un spațiu suficient de mare încât să atragă atenția criticii literare. Astfel, în 2011, Ion Pop a publicat volumul Nichita Stănescu - spațiul și măștile poeziei, sesizând că întreg lirismul lui Nichita este așezat sub semnul jocului și al măștii. Poezia stănesciană este o „strategie a instaurării semnului”, după cum a afirmat Ion Pop, o multiplicitate de tentative ale aproximării în expresie a unei realități virtuale aflate în mare măsură la dispoziția poetului, și nu subordonându-l.” Obiecte cosmice este un ciclu inedit de poezii al poetului Nichita Stanescu, apărut în volumul Alfa și publicat în 1967. Penultima poezie se intitulează Măștile de fier: Plecăm încet, ne smulgem greu din iarbă, ca niște măști de fier, menite să dea tărie-acelui chip curgând pe vârstele iubirii, împlinite. Și lasă tu perdelele de arbori s-ascundă după ele-n urmă, mult, memoria mișcării, asasină, din care talpa-abia s-a smuls. Și lasă-n falsa ei schimbare, să bată ora-n tobe mari 104

ROMULUS VULCĂNESCU Măştile populare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Etnografia, ştiinţa culturii populare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966 LEOPOLD SCHMIDT Teatrul popular european, Paris, 1965 MIRCEA ELIADE, Sacru şi profan, Paris, 1967 DAN P.LUPAŞCU Medicina babelor, Bucureşti, 1889 IORGU IORDAN, Toponimia românească, Bucureşti, 1963

Commented [1189]:

de piele omenească, tăbăcită, la umbra arborilor seculari Și lasă-ne izbiți și duși, și doi, și lungi, când movurile pier. Și pier ca să existe mult mai clare fețele noastre dur, sub măști de fier. Purtăm cu toții o mască. O mască de fier, sub care încercăm să ne opunem trecerii timpului. Smulgerea ontologică a ființei umane din concretul vieții este dificilă, trupul nostru trecător și fragil are nevoie de o mască pusă peste palatul de gânduri și vorbe. Smulgerea este grea, înceată, vârstele vieții fiind de fapt vârstele iubirilor noastre. Ineditul poeziei constă în crearea unei imagini statice, o încremenire în timp a unui moment unic. Mișcarea este creditată cu memorie, o memorie ,,asasină” care trebuie ascunsă după ,,perdelele de arbori”. Evoluția e falsă, creșterea nu există. Suferința trupului la trecerea prin timp trebuie acoperită de bătaia tobelor din ,,piele omenească”, o piele care este singura noastră pavăză. Singura evadare posibilă este evadarea ,,în doi”. Iubirea este cea care, atunci când piere totul, ridică masca și ne arată adevărata față, o față ,,dură”, călită, vizibilă. Nichita se întoarce la începuturi, spre originar. Misterul poeziei este unul revelator, lipsa misterului ne-ar lipsi de farmecul vieții. Efemera trecere nu poate fi suportată decât printr-o ascundere în spatele măștii care ne conduce destinul. Filosofia lui Nichita se împlinește prin biruințele existenței, de la iarbă la arbori, de la iubire la Tot. Răzbate din poezie un eroism biruitor în căutarea absolutului. Nichita folosește cuvintele ca niște vehicule ce transportă tensiunea esteticului. Poezia se naște din realitatea spirituală a poetului, poezia se naște din poezie, autorul fiind poate cel mai desăvârșit poet pe care l-a dat limba română.

105

Commented [1190]: Commented [1191]: Bibliografie: Ion, Pop (2012) – Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei, Ed. Tracus Arte, București Olteanu Ioanichie (1984) – Nichita Stănescu - Album memorial, Ed. Viața Românească

105

Poezia ne duce din real spre ireal, din concret spre abstract, de la limbaj spre sentiment. Laitmotivul măștii se identifică cu o stare a individului rămas ,,singur în doi”. Poezia transmite și o anxietate existențială izvorâtă din neputința scoaterii măștii, din neputința de a vedea dincolo de ea.

106

Bufonul pe scena istoriei. De la ,,nebunul” regelui la clovnul din reclamă

Prof. Loredana Roman, Școala Gimnazială ,,Ștefan Bozian”, Șeitin Bufonul (măscăriciul, clovnul, jokerul sau ,,nebunul”) poartă o ,,mască” aparte. Unic prin impresia pe care o creează încă de la prima apariție în fața publicului în virtutea vestimentației și a dezinvolturii, respectiv a manierei sui generis prin care își asumă identitatea și își poartă ,,costumul”, bufonul este ,,personajul” unei istorii fascinante. Vom trece în revistă, în rândurile următoare, principalele ipostaze în care se regăsește acesta atât în viața reală, cât și în literatură. I. Bufonul - omul din fața regelui Povestea bufonului începe cu milenii în urmă, existând date care îi confirmă existența încă de pe vremea Egiptului Antic. Descoperirile arheologice au scos la iveală reprezentări grafice din timpul celei de a cincea dinastii egiptene (aproximativ anul 2500 î.H.) în care sunt înfățișați pigmei purtând piei de leopard și măști ciudate, care dansau și îi imitau pe zeii egipteni, spre amuzamentul întregii curți a faraonului. Bufonul este prezent și la curțile împăraților chinezi. Istoria păstrează amintirea bufonului Yu Sze, privit astăzi ca și erou național. Acesta era bufonului împăratului chinez Shih Huang-Ti, cel care a coordonat construirea Marelui Zid Chinezesc. Deși în timpul 106

Commented [U192]:

lucrărilor au murit mii de muncitori, împăratul a hotărât, imediat după finalizarea lor, și vopsirea zidului, lucru care ar fi condus la creșterea semnificativă a numărului deceselor. Înalta decizie a putut fi schimbată datorită abilităților bufonului, care a reușit prin glumele sale să-l convingă pe împărat să renunțe la acest plan. În India, pe lângă rolul de a amuza populația, bufonul era cel care aducea în atenția publicului istoriile zeităților și ale eroilor din epopeile clasice Mahabharata si Ramayana. Nici Grecia antică nu a fost străină de prezența bufonului, acesta fiind o apariție constantă în piesele de teatru, unde făcea figurație sau parodia acțiunile unor personaje. În Roma antică existau chiar mai multe categorii de bufoni: Sannio - cunoscut pentru abilitățile sale de a mima și de a face numeroase feluri de grimase, Stupidus - renumit pentru ghicitorile și umorul său, Scurra, Moriones, Stulti, Fatui, fiecare jucând câte un rol bine stabilit. Familiile înstărite aveau proprii lor bufoni, despre care credeau că au puteri speciale și că aduceau noroc casei în care se aflau. Un bufon foarte cunoscut este și Nasr el-Din, aflat la curtea cuceritorului mongol Timur. Despre acest bufon renumit pentru istețimea și viclenia sa circulă numeroase istorii, una dintre cărțile în care se vorbește despre el fiind An Eastern Chequerboard, scrisă de Sir Harry Luke. Odată cu cucerirea imperiului aztec, Hernan Cortes a adus în Spania o întreagă galerie de bufoni, nebuni, cocoșați sau pitici, cu rol similar celor de la curțile europene, dovadă că și conducătorii azteci apreciau umorul. Într-o perioadă în care puțini oameni știau să scrie sau să citească iar drepturile și libertățile cetățenești nu existau, bufonul avea ,,privilegiul” de a se exprima liber, fără a suporta consecințele. Din acest motiv, bufonul era deopotrivă iubit sau urât de membrii curților regale europene. În ,,perfidul Albion”, printre cei mai cunoscuți bufoni se numără William Summers, bufonul regelui Henric al VIII-lea, al cărui tablou se găsește la loc de cinste în palatul Hampton Court, sau Rahere, bufonul regelui Henric I, cel care, după ce a fost tratat de malarie, a construit un spital pentru oamenii săraci, 107

107

Commented [1193]:

folosit și în zilele noastre sub denumirea de Spitalul Regal ,,Sfântul Bartolomeu”. Unul dintre ultimii bufoni de la curțile lorzilor englezi a fost Dickie Pierce, decedat în anul 1728, epitaful său fiind redactat de către cunoscutul scriitor Jonathan Swift. În Franța bufonul e reprezentat mai ales de imaginea lui Pierrot, un dansator excepțional, cu fața pudrată, care este privit astăzi ca un personaj romantic, cu o lacrimă pictată pe obrazul alb. Un nume celebru este și cel al Triboulet, aflat la curtea regelui Louis al XII-lea, după asemănarea căruia a fost creat eroul operei Rigoletto de Giuseppe Verdi, adaptată după melodrama Regele se amuză a lui Victor Hugo.

108

II. Se ridică cortina Dacă la începutul activității sale bufonul ,,juca” doar în fața regelui și a membrilor curții, de-a lungul istoriei a ajuns unul dintre personajele reprezentative ale pieselor de teatru. William Shakespeare a fost unul dintre primii dramaturgi care a inclus bufonul în piesele sale de teatru, rezervându-i un loc aparte și înzestrându-l cu înțelepciune și echilibru. În acest context, bufonul a devenit purtătorul adevărurilor epocii, îmbrăcate în haina râsului și a bunei dispoziții. Replicile lui sunt pline de profunzime, purtătoare de consecințe care conduc, totodată, la dezvoltarea intrigii pieselor. Printre bufonii îndrăgiți din piesele lui Shakespeare se află servitorul Launce din Cei doi tineri din Verona, țesătorul Jurubita din Visul unei nopți de vară, servitorul Launcelot Gobbo din Neguțătorul din Veneția, sergentul Dogbeiiry din Mult zgomot pentru nimic, măscăriciul Contesei de Roussillon din Totu-i bine când se termină cu bine, gemenii Dromio din Comedia erorilor sau slujitorii Tranio și Grumio din Îmblânzirea scorpiei. Aceștia se remarcă prin inteligența de care dau dovadă, reprezentând o voce a clarității și a ordinii morale. Un loc aparte în această galerie îl ocupă bufonul din Regele Lear, fiind considerat ,,un adevărat filosof, un fin observator și un analist al vieții, un prezicător al zilei care urmează”. Caracterizat prin luciditate și devotament acesta reușește să oglindească prin

108

Commented [1194]: Andreea Diaconița, Bufonii la Shakespeare, pag.2, www.scribd.com

discursul său contrastul dintre aparență și esență la curtea regelui Lear, fiind singurul care are curajul exprimării propriilor sale păreri. Un loc aparte în istoria teatrului îl are bufonul din Italia, unde a fost creat un întreg scenariu în jurul ,,măștilor” - commedia dell’arte. Genul menționat a apărut în Italia secolului al XVI-lea, ca o formă de improvizație ce aduce în scenă întâmplări și personaje specifice epocii, puse în valoare de jocul actoricesc. Dincolo de talentul nativ pentru a improviza, actorii dovedeau reale calități de mimi, jongleuri, cântăreți, dansatori sau acrobați, spectacolul fiind completat de costumele adaptate, de muzică, mișcare, culoare. Scenariul este simplu, având la bază o istorie de amor care se termină cu bine, în care atât stăpânii cât și slujnicii au un rol prestabilit. Fiecare personaj întruchipează o singură trăsătură de caracter, ce este reflectată de masca purtată. Astfel, apare în scenă Arlecchino - naiv, vesel, pus pe șotii, purtând un costum format din petice în formă de romb, Colombina - partenera lui Arlecchino, inteligentă, vicleană, independentă, Il Capitano - un cavaler atent cu doamnele, iute de mânie și curajos, îmbrăcat în hainele de război ale epocii, Dottore - doctorul bătrân și bogat, Innamorati - Flavio și Isabella, cei doi îndrăgostiți, singurii care nu sunt poartă mască, Pantalone - lacom și zgârcit, poartă întotdeauna pantaloni roșii și mantie neagră, Pedrolino - servitorul loial și umil, îmbrăcat într-un costum albastru, învechit, Pulcinella - cocoșat, viclean, înșelător sau doar înapoiat, Scaramuccia - ,,hoțoman”, fricos și plin de el, îmbrăcat mereu în negru, Tartaglia - miop și bâlbâit, purtând o pălărie, o sabie și o pereche de cizme prea mari pentru el, întruchipând fie un notar, un avocat sau un politician.

109

Commented [1195]: Ultima oră Ion Minulescu La Circ... Un accident banal – Un acrobat, Un salt mortal Şi... Acrobatul nu s-a mai sculat... Alămurile din orchestră au tăcut, Iar clovnii din arenă au ţipat... Dar publicul din staluri n-a crezut Că poate fi şi-un accident adevărat Şi-a fluierat... Zadarnic – Mortul n-a mai înviat... Păcat de el!... Era un tânăr acrobat frumos, Cu corpul tatuat de sus şi până jos, De care publicul se minuna, Când îl vedea-ndoit ca un inel, Sau când pe bara fixă se-nvârtea Ca o morişcă de cafea Cu balerina lângă el!... Dar balerina nu-l iubea!...

III. În arena circului Nevoia de a evada din cotidian a existat dintotdeauna. Oamenii au căutat mereu noi forme de divertisment pentru a se elibera de presiunea realității imediate. Circul s-a dovedit a fi una dintre ,,invențiile” cele mai apreciate în acest scop, arătându-și utilitatea încă de pe vremea Romei antice, atunci când ,,circus” 109

Povestea lui? Hm!... Povestea mea – A mea, A ta Şi-a altora!... Acelaşi accident de circ, banal... O zi relâche, Şi-apoi, la fel, Cu-aceeaşi balerină lângă el, Alt acrobat... Alt salt mortal!...

desemna spațiul în care aveau loc demonstrații de lupte, dresaje de animale, diferite tipuri de curse, multe dintre acestea culminând cu un adevărat carnagiu în care oameni și animale mureau deopotrivă. În Evul Mediu activitatea circului a stat în umbra inchiziției, circarii fiind acuzați de vrăjitorie și puși în fața pericolului de a fi arși pe jug. Circul, sub forma pe care o cunoaștem astăzi, a apărut în Anglia anului 1768, când John Philippe Astley, un fost membru al cavaleriei engleze, a creat un amfiteatru modern, unde a fost angajat și primul clovn, Billy Buttons. Numărul acestuia era o combinație între încercările nereușite de a se urca pe un cal cu scopul precis de a ajunge cât mai repede într-un loc anume și stăruința de care dădea dovadă. Imaginea clovnului de astăzi îi este atribuită lui Joseph Grimaldi (1778 – 1837), un talentat actor englez, care a combinat elementele de pantomimă cu masca de Arlecchin, muzica și arta teatrală. Omologul său în arealul nord-american a fost Dan Rice (1823-1901), cel care, folosindu-se de masca de clovn, a comentat evenimentele petrecute în timpul Războiului Civil. De-a lungul timpului a apărut un nou tip de clovni – Auguste sau ,,clovnii roșii”, care nu și-au mai pictat fața în alb, ci în nuanțe de roz sau auriu, fiind, totodată, renumiți pentru faptul că sunt extrem de neîndemânatici. În România cei mai cunoscuți clovni sunt Victor Mono Giacanica - decorat în anul 1959 cu ,,Ordinul Muncii” pentru întreaga activitate artistică, Anton Mile, Titi Crețu, Costelini, Boni Sache, Sandi Crețu, frații Tudorică, Iosif Lupescu. Odată cu dezvoltarea industriei și cu tehnologizarea circul a avut de înfruntat noi ,,competitori”, music-hall-uri, cinematografe și spectacole de televiziune. Totuși, istoria circului continuă se se scrie, dovadă în acest sens fiind renumitul Cirque du Soleil, cea mai mare trupă de circ din lume, cu aproape 4000 de angajați din peste 40 de țări.

110

Commented [1196]:

Commented [1197]:

IV. Bufonul în cinematografie Revoluția tehnologică a adus cu sine și o schimbare de percepție în ceea ce privește modalitățile de amuzament și de petrecere ale timpului liber. Din acest motiv, cariera bufonilor sau a clovnilor a suferit, la rândul ei, o serie de transformări, pentru a face față noilor situații manifestate în plan social. A apărut, astfel, al treilea tip de clovni - care nu își mai pictau fața în alb sau roșu și nici nu mai purtau haine colorate strident și peruci țipătoare. Vestimentația lor era adaptată epocii, cu elemente de recuzită care constau în haine sărăcăcioase, ochelari, mustață, barbă, pălării, tunsori ciudate și întruchipau un anumit statut social – măcelar, brutar, polițist, casnică sau vagabond. Primii clovni de acest fel au fost cei ,,vagabonzi”, reprezentați de către Otto Griebling și Emmett Kell, ambii jucând în arena circurilor americane. Odată cu apariția cinematografiei accentul a fost pus pe mimică, pe talentul actoricesc și pe capacitatea de a interpreta personaje dintre cele mai diverse. În fața publicului dornic de diversitate au fost prezentate numerele create Richard Bernard "Red" Skelton (renumit pentru show-ul The Doughnut Dunkers), Harold Clayton Lloyd, Sr. (cunoscut pentru întruchiparea personajului Glasses), Joseph Frank "Buster" Keaton (faimos pentru filmele Sherlock Jr. -1924, The General - 1926, The Cameraman - 1928). Cel mai renumit ,,vagabond” din cinematografia universală rămâne Charlie Chaplin, un pionier în industria cinematografică, care a făcut senzație în filme precum City Lights - 1931, Modern Times- 1936 și The Great Dictator - 1940, primind premiul Oscar al Academiei de Film în anul 1972. Prima emisiune din America a cărui personaj principal era un clovn a apărut la jumătatea secolului XX, când Larry Harmon a cumpărat marca clovnului Bozo, dezvoltând o adevărată industrie în jurul acestui nume. Acesta a creat emisiunea Bozo Show, care a fost transmisă în direct de 183 de rețele de televiziune americane și a avut un success enorm în întreaga lume. O versiune a clovnului Bozo a fost folosită până de curând și de celebrul lanț de restaurante de tip fast-food McDonald’s, care și-a

111

Commented [1198]:

111

asociat imaginea cu cea a clovnului prietenos, care poartă o perucă mare și roșie și îi îndeamnă pe copii să guste din meniurile propuse de lanțul de restaurante. Talentul de ,,entertainer” al clovnului este valorificat și la petrecerile pentru copii sau în reclamele la diferite produse (de la cereale la telefoane mobile, hoteluri sau chiar cabinete de psihologie), latura sa mai puțin atrăgătoare fiind văzută în rolurile malefice din filmele horror - Poltergeist (1982), It (1990) sau The Dark Knight (2008).

112

Commented [1199]: Bibliografie:

V. Concluzii Fascinantă și generoasă, ,,istoria” bufonului surprinde prin valențele asociate acestui ,,personaj” de-a lungul vremii, cât și prin capacitățile sale regeneratoare. Cu siguranță, el se va menține și în viitor în același registru. În fond, bufonul se dovedește a fi un ,,supraviețuitor” care a reușit mereu să se ,,reinventeze”, știind cum să se folosească de calitățile sale de comediant - purtător al dictonului latin ,,ridendo castigat mores” (,,prin râs se corectează moravurile”). Din această perspectivă, în poveștile sale sunt împletite în mod convingător ironia, adevărul, ridicolul. Totodată, viciile societății sunt analizate și comentate într-o manieră lucidă, bufonul reprezentând ,,barometrul” perfect care arată dualitatea ființei umane, de aici și ambivalența ,,măștii” sale - haina veselă care ascunde o inimă tristă.

Beryl, Hugo, Bring on the Clowns, Editura David & Charles, Devon, 1980. Carlyle, Thomas, Filozofia vestimentaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 1998. Newton, Douglas, Clowns, Editura George G. Harrap & Co. Ltd, Londra, 1958. Saward, John, Perfect fools, Editura Oxford University Press, Oxford, 1980. http://black-face.com/blackface-clowns-history.htm http://www.clownbluey.co.uk/more-info/clown-history https://www.scribd.com/doc/149840868/Bufonii-La-Shakespeare

Commented [1200]:

Masca în cultura africană Prof. Nataşa Valentina Roman Școala Gimnazială „Alexandru Mocioni” Birchiș În Antichitate se considera că masca poate apăra omul de forţele malefice. Pe de altă parte, masca este şi un motiv al fertilităţii, al fecioriei şi al rodniciei – accepţiuni întâlnite în ideea acoperirii feţei miresei cu voalul. Acest gest semnifică obedienţa miresei faţă de 112

mire. Masca aşezată pe faţa unei persoane oferă privitorului ceva real şi ireal, ceva mistic şi divin în acelaşi timp. Potrivit cercetărilor, cea mai veche mască găsită datează din anii 7000 î. Hr. Deşi arta confecţionării lor poate fi mai veche de atât, nu s-au păstrat măşti mai vechi din cauza obiectelor de care erau confecţionate: lemn şi piele. Spre deosebire de Orient, unde există mai multe tipuri de măşti – masca de carnaval, masca de teatru, masca funerară – în Africa măştile sunt asociate cu riturile funerare, agrare şi iniţiatice. În Africa, procesiunile şi dansurile cu măşti evocă şi repetă evenimentele de la origini şi organizarea muncii şi a societăţii. Aceste măşti africane au rolul de a reînvia miturile care explică originea obiceiurilor cotidiene. Funcţia acestor măşti este socială, deoarece ele regenerează timpul şi spaţiul. Felul în care o mască îl transformă pe acela care o poartă poate fi considerat un spectacol catharctic, în timpul căruia moartea şi viaţa fac parte din drama colectivă. Totuşi, în timpul ritualurilor de iniţiere, masca are o altă semnificaţie. Iniţiatorul care poartă masca îl înfăţişează pe duhul care îi învaţă pe oameni. Aceste dansuri ritualice îi transmit iniţiatorului ideea că el moare în raport cu vechea sa condiţie, pentru a renaşte apoi ca adult. Totuşi, există şi câteva riscuri: cel care poartă masca poate ajunge să fie posedat de aceasta. Astfel, se produce între mască şi posesorul ei un schimb de energie. Pentru a evita acest lucru, persoana respectivă trebuie să respecte anumite reguli şi interdicţii, de a se purifica prin băi, de a se ruga şi a aduce jertfe. Un posibil motiv al acestor intense pregătiri ar fi legătura dintre purtarea măştii şi metodele practice de acces la viaţa mistică. Potrivit lui Jean Laude, masca reprezintă posibilitatea ajungerii la extaz, deoarece în ea s-ar afla închis zeul sau duhul. Deşi mediază două forţe, masca este indiferentă faţă de cel care învinge. Limbajul cifrat al acesteia este universal răspândit, însă codul ei este diferit de la o cultură la cealaltă. Masca africană, prin forma sa, este simbolul unei întregi seminţii. În interiorul ei se spune că se află moaşte ale strămoşilor şi din acest motiv ea este o reprezentare abstractă a spiritului strămoşilor.

113

Commented [1201]:

113

Având în vedere multitudinea de triburi din Africa, este necesară distingerea acestora. Măştile din Mekonde sunt realistice, cele din Zair sau Zambia sunt mai mari decât faţa, colorate puternic. Cultura Dogon foloseşte măşti de animale, iar Bamana este o altă cultură potrivit căreia antilopa reprezintă agricultura. De asemenea, în Africa măştile pot arăta idealul de frumuseţe feminină. Cele ale culturii Punu din Gabon au sprâncenele deosebit de arcuite, ochii migdalaţi şi bărbia îngustă. Deşi aceste măşti reprezintă femei, doar bărbaţii le poartă când dansează pe picioroange. O categorie foarte populară a măștilor africane o reprezintă cele de război. În cultura Grebo de pe Coasta de Fildeş, ochii rotunzi de măşti simbolizează furia şi vigilenţa, iar nasul drept semnifică refuzul retragerii. Cunoscutul pictor Pablo Picasso s-a inspirat din cultura şi iconografia africană pentru a crea cunoscutul stil african, cubismul. Cunoscuta lucrare a pictorului, „Domnişoarele din Avignon”, finalizată în anul 1907, se remarcă prin corpurile feminine asemănătoare unor măşti. Alte picturi realizate de Picasso care au reprezentări de măşti – feţe asemănătoare unor corpuri geometrice sunt „Cap de femeie”, „Femeie stând în fotoliu”, „Bust de bărbat”. Dacă înainte găurile pentru prinsul măştilor erau făcute cu fierul înroşit, în prezent se foloseşte burghiul, ceea ce arată ca arta africană evoluează. De asemenea, culoarea vie a măştii şi aspectul menţinut mai mult timp sunt datorate pigmenţilor moderni şi vopselelor de ulei. În ultimele două secole tot mai multe persoane au fost atrase de cultura africană datorită expediţiilor făcute acolo şi expansiunii franceze. Un interes crescut îl arată şi muzeele europene faţă de cultura din Africa, acestea reuşind să atragă atenţia vizitatorilor prin simbolurile misterioase ale comunităţilor tribale. Datorită fascinaţiei degajate, au luat naştere diverse legende, s-au scris cărţi şi s-au făcut multe filme de succes. „O mască ne spune mai multe decât o faţă.” Oscar Wilde...

114

Commented [1202]:

Commented [1203]: Bibliografie: http://mythologica.ro/mastile-simbolism-si-cultura/ http://www.doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/intelesuri-alemastilor https://oracoolblog.wordpress.com/2010/10/26/ma%C8%99ti-rituale1-africa/ http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/08/LUCIABERDAN.pdf http://www.giulieta.info/2015/06/masti-de-lemn-tribale-africanecadouri.html http://www.olumemare.ro/?p=566

Măștile rușinii, măștile dorinței sau Arta de a nu ști cum să fii tu Prof. Ionela Păduraru Liceul Special „Sfânta Maria” Arad Prima oară când am văzut o astfel de mască, a rușinii, a fost în urmă cu vreo unsprezece ani; vizitând magnificul oraș Praga, mi-am făcut puțin curaj și m-am încumetat să intru în muzeul de tortură. Dincolo de faimoasele instrumente: țepele, roțile, centurile de castitate și tronurile cu țepușe, mi-au atras atenția într-un mod curios și bizar aceste măști ale rușinii. Folosite în perioada Evului Mediu, ele erau destinate cu precădere femeilor; și bărbaților, dar într-un procent aproape infim, având drept scop pedepsirea persoanelor găsite vinovate de vrăjitorie, a femeilor bârfitoare, a soțiilor infidele dar și a doamnelor care nu-și cunoașteau locul în societate, adică a acelora care aveau curajul a se considera egale în drepturi cu bărbații și uitau că rostul lor era de a procrea și a sta la cratiță. Cu tot avântul feminist de iz vestic, ce adie de câțiva ani și în direcția asta, mare lucru nu s-a prea schimbat în atitudinea bărbatului est-european față de sexul frumos, ce trebuie să se rezume la a fi cam doar atât, un sex frumos. Nu credeți? „Răsfoiți” paginile online ale ziarului local; zilnic au loc accidente rutiere, 90% dintre ele provocate de bărbați, ce se cred piloți de raliuri și din ignoranță ori necunoștință au impresia că regulile de circulație nu li se aplică și dânșilor; iar când o doamnă se face vinovată, distinșii domni umplu secțiunea de comentarii cu remarci de genul: „femeile și condusul, la cratiță cu voi, nu la volan!” Iar acesta e doar un mic exemplu. Totuși, departe de mine gândul de a face propagandă pro feministă, tocmai pentru că acolo de unde vine chiar și el, feminismul, și-a cam pierdut scopul, ducând la extreme deloc sănătoase, dar asta e o alta discuție, pentru o altă ocazie. Măștile, confecționate din fier, având fizionomii intenționat exagerate: urechi ascutițe ca ai elfilor lui Tolkien și deseori râturi de porci foarte lungi, trebuiau purtate în public, spre suferința oprobiului societătii, vreme de câteva ore, zile, chiar luni, culminând uneori până și cu moartea purtatorului. Ne plac filmele ori romanele a căror 115

115

Commented [1204]:

Commented [1205]:

acțiune se desfășoară în acele perioade, însă nu realizăm că pentru femeia obișnuită a acelor vremuri, viața nu era una tocmai ușoară, poate doar pentru cele cu sânge albastru. Astăzi luăm totul de-a gata, ne bucurăm de libertăți, de revoluția adusă de feminism și toată această mișcare de emancipare a femeii. Avem liber la bârfă, avem și faimă pentru asta, ne-am construit-o singure; avem limba slobodă, să zică ce vrea, cum vrea și cât vrea, să înjurăm precum bărbații, că nu mai e o rușine, e „cool”, mai ales atunci când spui cuiva să-ți ia în gură un organ pe care nici măcar nu-l ai; avem liber și la vrăjitorie, cu înșelătorii și blesteme; avem liber la a purta ce vrem și cum vrem, avem liber la vot, dar nu ne interesează politica și oricum dacă ne interesează și ne băgăm în ea suntem acuzate a fi curve, că altfel nu am fi ajuns acolo, așa că pentru ce să ne mai batem capul cu asta, după cum bine spunea și Pink: “What happened to the dream of a girl president? She's dancing in the video next to 50 Cent.” Avem libertatea de a face ce vrem cu trupul nostru, că doar e al nostru și suntem libere să facem ce dorim, să ne trăim clipa, să ne trăim viața, că doar una avem. Avem liber la avort; destul au suferit mamele noastre, pe vremea răposatului, din pricina asta, de ce să fac un copil dacă nu am fost atentă sau dacă nu mi-l doresc? Avem atâtea și atâtea libertăți, azi nu ne mai pune nimeni la colț de stradă să fim umilite de întreaga societate, azi în ciuda libertăților pe care le avem nu știm să ne bucurăm de ele, ne umilim singure, prin modul vulgar în care ne îmbrăcăm, vorbim, ne comportăm. Nu mai vrem să fim „ajutorul potrivit”; nu mai vrem să fim gospodine, vrem să mâncăm la mall; nu mai vrem să ni se spună ce și cum să facem, vrem să fim independente. Dar în alergarea asta nebună după independență am devenit, culmea ironiei, tot mai dependente; ne-am eliberat pe alocuri de prejudecățile societății epocii întunecate și ne-am afundat tot mai mult în mrejele societății, “epocii luminate”, de consum, depedente de păreri, de like-uri, de fashion, de diete, de greutatea ideală, de culoarea perfect strălucitoare a părului „hrănit de la rădăcină”. Ne-am câștigat libertatea, dar ne-am pierdut inocența, suntem bărbate, știm să facem totul, dar nu mai știm să fim gingașe, am ajuns să fim CEO, dar am uitat să fim mame; vrem să fim respectate, să nu mai fim privite ca obiecte sexuale, dar înființăm ONG-uri gen “Free 116

116

Commented [1206]:

the nipple” și vara ne îmbrăcăm precum femeile din triburile africane, apoi înjurăm bărbații ce ne fluieră pe stradă și ne plângem în gura mare că ne simțim abuzate sexual de privirile colegilor și a șefilor de la birou, când ținutele office par decupate din filme deocheate. Ne umilim singure, călcându-ne demnitatea în picioare, vânzându-ne trupurile la colțuri de stradă ori în cluburi sofisticate cu băuturi fine; și în prinsoarea brațelor sleite a unor trupuri străine, stafidite, ne punem masca zâmbitoare și ne amăgim că suntem bine. Azi nu mai purtăm măști de fier, dar ne ascundem imperfecțiunile în multistraturi de fond de ten; ne atașăm gene false, nemulțumite de lungimea lor; ne injectăm botox și alți acizi, crezând că ne facem mai frumoase, distrugând frumusețea noastră naturală, ne imobilizăm expresiile feței și nu mai putem zâmbi decât în emoticoane; ne mărim buzele de parcă viitorul job ar presupune desfundarea toaletelor. Ne compătimim pentru fiecare înghitițură, uitând să mai savurăm mâncarea și visând la un corp perfect, trăim sub stresul cântarului, nu cumva să depășim greutatea „ideală”, ideală pentru cine? Trăim după etaloane impuse de alții, măcinate de eșecul neatingerii lor, urâm propria reflexie, ce ne pare diformă când stăm în fața oglinzii și uităm să ne mai iubim, uităm să mai fim noi inșine, uităm că fiecare dintre noi am fost create unice, originale, și tindem cu ardoare să fim doar niște „copii a unei copii, a unei copii”. Nu sunt împotriva machiajului și a înfrumusețării, dimpotrivă, o femeie trebuie să fie tot timpul aranjată, dar întotdeauna cu bun gust, nu după „trendurile” trecătoare și nocive promovate de falși idoli prezenți în toate ramurile media. Un bărbat va dori să se trezească dimineața lângă o femeie naturală, nu lângă un manechin diform, ce noaptea-i zână și ziua spumă. Nu e nimic în lumea asta mai atrăgător, mai fermecător, mai plăcut privirii decât o femeie frumoasă care se simte bine în pielea ei. Fiți frumoase, fiți curajoase, fiți înțelepte, fiți originale, fiți modeste, fiți voi înșivă și renunțați la măști.

117

Commented [1207]:

Masca-identitate şi perpetuare Prof. Georgia Ancuța Colegiul Național Mihai Viteazu Ineu 118

Utilizată în ceremonialuri ritualice sau în reprezentări scenice, masca a suscitat din cele mai vechi timpuri un subiect de dezbatere, atât al cercetătorilor din diverse câmpuri de studiu (antropologie, filosofie, literatură, sociologie, critică de teatru, semiologie etc), cât şi al destinatarilor (public, lectori, privitori). Etimologic, termenul de mască provine din cuvântul italian maschera, rezultat al unui radical preroman: maska (cu sensul de negru), de unde sensul de mască dar şi de vrăjitoare în latina târzie, masca era considerată un chip din carton sau din alt material pictat folosit de către cineva cu scopul de a-şi acoperi faţa în vederea ascunderii adevăratei identităţi sau al obţinerii unui lucru premeditat. Sensurile legate de accepţiunea demonului, a forţelor oculte, se explică prin faptul că în trecut se recurgea la deghizări prin înnegrirea feţei sau a corpului. Limba latină se pare că a împrumutat rădăcina din limba arabă, unde cuvântul maskh denota o faţă falsă, un trucaj sau o denaturare. Obiceiul de a purta măşti în anumite ocazii are origini îndelungate, epoca paleoliticului atestând în acest sens descoperirea: Omul cu masca, în grota Trois Frères en Ariègne. Nicio societate umană nu a ignorat masca iar aceasta a fost prezentă odată cu apariţia culturii. Din Grecia antică în America, din Asia şi până în Oceania, măştile au simbolizat zeităţi, incarnând frumuseţea sau teama, imanenţa sau iluzia, calmul, ordinea, pacea. În Africa neagră, continent celebru prin multitudinea reprezentărilor artistice, masca şi sculptura reprezintă un domeniu important al artei. Dar măştile personifică totodată strămoşii, spiritele, divinităţile, făcând să se nască o lume paralelă cu a noastră, bogată în simboluri şi învăţături.

118

Commented [1208]:

În carnavalurile europene, masca este mai degrabă un garant al ordinii şi coeziunii sociale, destinată să protejeze, să apere, să judece, să pedepsească sau să povăţuiască. Obiect artizanal, masca i-a fascinat mereu pe amatorii de artă. Micile măşti coreene din hârtie mestecată, albă, roşie sau neagră, măştile nigeriene, cele din Zambezi, în iută şi bambus, măştile chhau din India, cele goulong din Vanuatu, realizate din pânză de paianjen şi argilă, dovedesc o puternică imaginaţie dar şi stăpânire a unor forţe simbolice, dincolo de cunoaşterea empirică a neiniţiatului. Principala funcţie a măştii este aceea de a proteja anonimatul celui care o poartă. Cercetătoarea Anne Doquet considera că masca reprezintă un obiect care se oferă şi atrage inevitabil privirea, având un dublu rol la nivelul identităţii sale culturale: oferirea spectatorilor a unei imagini a propriului lor sistem de existenţă dar şi reiterarea fundamentelor culturii. Pentru Patricia Vasseur-Legangneux, primul autor-actor de tragedii, Thespis, şi-ar fi întins pe faţă o mască din ceară, pentru ca mai apoi să descopere masca din pânză. Odată cu Evul Mediu, masca devine simbol al deghizării, al suspansului. Lăsată în plan secund pentru a concura cu machiajul, masca reapare sub forma animalieră de lup, sub domnia lui Francisc I. În timpul Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, la curtea acestuia se puteau observa artiştii balerini care dansau având faţa mascată sub forma unui lup. Din perspectivă social-filosofică, Omul este receptat prin masca proprie fără de care nu s-ar mai simţi confortabil, nu ar mai fi el însuşi. Cee ce pare simbolizează de fapt existenţa pentru el, nu ceea ce este în sinea sa, în forul său interior. Jean-Jacques Rousseau, în Emile, observă că masca impune un set de norme şi reguli, cultura instaurând un sistem de opoziţie între fiinţă şi ceea ce trebuie acesta să fie. Discrepanţa dintre A fi şi a părea - iată eficienţa unui sistem la care societatea lucrează necontenit. Viaţa socială este făurită din aşteptări, expectanţe reciproce, din statute şi roluri pe care fiinţa umană le deprinde şi acceptă pentru a rămâne pe scena vieţii. 119

119

Commented [1209]:

Commented [1210]: Discrepanţa dintre A fi şi a părea - iată eficienţa unui sistem la care societatea lucrează necontenit.

Aşadar, căderea măştii va duce la căderea culturii? Concluzionând, masca va reprezenta şi de acum înainte un simbol existenţial, o dorinţă a omului de a se ascunde, de a se identifica cu alte forţe, energii, prezenţe mult mai profunde decât oferă realitatea anostă cotidiană.

Masca socială Prof. Maria Porușnicu

Trăim vremuri interesante în care masca a devenit un accesoriu obligatoriu al recuzitei noastre. În selecția de personal avem de-a face cu măștile în permanență. Aceste măști nu au culori care să se asorteze cu paltonul sau croieli moderne, însă acoperă foarte bine personalitatea oamenilor. În jargon professional, masca de care vorbesc se numește mască socială. Interesant este faptul că ea nu se poartă doar în momentul în care se dorește ocuparea unui post, ci și în viața de zi cu zi, când nu se dorește ca ceilalți să afle starea reală, gândurile sau intențiile purtătorului. În viața private, masca socială afișată de un străin nu ne afectează prea tare, dar în viața profesională neobservarea ei poate duce la dezastre. Trecerea superficială peste o mască care acoperă incompetență sau rea intenția poate afecta major echipa. Nu vorbesc aici doar de banii pierduți prin slaba performanță a candidatului angajat greșit, ci mai ales despre daunele ireversibile pe care le poate crea în organizația, în echipa ta. 120

Commented [1211]: Bibliografie Doquet Anne, Les Masques Dogon : ethnologie savante et ethnologie autochtone, Karthala, 1999 Vasseur-Legangneux Patricia, Les Tragédies grecques sur la scène moderne : une utopie120 théâtrale, Presses universitaires du Septentrion, 2004 Buraud Georges, Les Masques, Ed. Seuil, Paris, 1948 https://www.lepetitlitteraire.fr/analyses-litteraires/jean-jacquesrousseau/emile-ou-de-l-education/analyse-du-livre

Dacă ai avut vreodată ghinionul de a angaja o persoană antisocială, știi exact despre ce vorbesc. Probabil că în perioada respectivă o bună parte din gânduri îți erau ocupate de găsirea soluțiilor la probleme pe care până în acel moment nici nu le-ai avut. Poate căutai greșeala în cu totul alte locuri decât la persoana nocivă, căci ea beneficiind de protecția măștii la interviu, s-a prezentat impecabil sau aproape impecabil. Gândind acum în retrospectivă, probabil ai realizat că nu pierderea financiară pe care a cauzat-o angajarea respectivă a fost cea mai dureroasă, ci mai ales nervii, îngrijorarea și timpul pe care nu leai putut aloca planificării acțiunilor viitoare, construirii stategiei câștigătoare. Îți aduci aminte de atmosfera care domina în echipă pe vremea când făcea parte persoana nocivă din ea? Probabil că da… Depinde cât de mult timp a stat și cât rău a apucat să facă această persoană. Întâlnim situații în care din cauza acestor persoane, cei mai productivi colegi încep să nu mai dea randamentul obișnuit sau chiar unii dintre cei mai buni încep să plece. Persoanele productive simt primele când atmosfera tensionată din grup nu este propice performanței. În acel moment ele nu se mai simt bine și caută alte echipe câștigătoare la care să se alăture.

121

Postfață

Commented [1212]:

Prof. Carina A. Baba Mărturisesc că în momentul în care cineva a propus ca proiectul nostru să aibă ca temă MASCA, am fost de-a dreptul entuziasmată. Provocarea imensă presupunea atât documentare, cât și o serioasă doză de curaj. A vorbi despre mască înseamnă întrucâtva a-ți juca rolul cu cărțile pe masă, lucru care nu e totdeauna confortabil. Copiii au fost contaminați cu entuziasmul dascălilor coordonatori. S-au implicat, cuminți și serioși, încercând să dea de capăt unei teme extrem de ample. Au reușit. Iscusința și creativitatea lor, modul original de a privi lumea, tentația măștii de bal, mugurii gândurilor care încolțesc în mințile lor tinere și curioase au format un amalgam care a avut ca produs finit poezii, desene, prezentare de datini, eseuri - toate mustind de seva inocentă a copilăriei și de curiozitatea fină a tinereții. Astfel, prima parte a acestui volum cuprinde trei capitole, destinate prichindeilor, prichindeilor ceva mai mari și... cavalerilor, pe care m-am încumetat să îi investesc la rangul de Cavaleri ai Florii de Cireș, influențată probabil de cavalerii lui Constantin Chiriță, care au fost la fel de entuziasmați în a descoperi tot felul de taine care leau ieșit, subtil, înainte... Prichindeii sunt elevi în clasele primare, la diverse școli din județul Arad (sau Timiș!). Unii au creat măști, alții au desenat, iar alții au prezentat obiceiuri populare din regiunea în care locuiesc. Culorile vii, bucuria, efervescența specifică lor se observă în fiecare lucrare. Prichindeii mai mari, Cireșarii, sunt elevi în clasele gimnaziale. Aceștia s-au specializat pe poezii și povestioare de o adorabilă inocență. Le dorim să își păstreze puritatea și să își lucreze mai departe talantul primit de la Dumnezeu. Cine știe? Cândva... putem să mai auzim de ei... Cavalerii Florii de Cireș. Sau cum se pune problema vieții, a timpului, a iubirii la vârsta adolescenței... De data aceasta, răspund 122

122

provocării elevi de la Liceul Special „Sfânta Maria” Arad, de la Colegiul Național Preparandia „Dimitrie Țichindeal” Arad și de la Liceul Teoretic din Sebiș, care au avut coordonatori pe doamnele profesoare Dana Dughi, Geanina Iovănescu și Oana Dragoș Călin. Consider că acest proiect reprezintă un câștig autentic, de care se poate bucura pruncul și adultul deopotrivă, deoarece fiecare material în parte reprezintă îndrăzneala de a (ne) lua o clipă masca de pe chip și de a (ne) recunoaște cine suntem...

123

Commented [1213]: „Omul este chip al lui Dumnezeu. De aceea, el nu numai că are tendinţa de a-L cunoaşte şi de a-L propovădui [şi lăuda] pe Dumnezeu, ci are sădite în fiinţa sa însuşirile lui Dumnezeu, ca într-o oglindă... Singura diferenţă dintre Dumnezeu şi om este aceea că Primul este necreat, pe când al doilea este creat de Primul.” Sf. Grigorie de Nyssa

123

Masca în cultura universală - 2018 (Liceul Special „Sfânta Maria” Arad)

Articles inside

Commented [132]: Pagina

Commented [133]: Pagina

Commented [135]: Pagina

Commented [131]: Pagina

Commented [134]: Pagina

Commented [130]: Pagina

Commented [129]: Pagina

Commented [128]: Pagina

Commented [127]: Pagina

Commented [124]: Pagina

Commented [123]: Pagina

Commented [126]: Pagina

Commented [125]: Pagina

Commented [122]: Pagina

Commented [121]: Pagina

Commented [115]: Pagina

Commented [113]: Pagina

Commented [120]: Pagina

Commented [15]: Pagina

Commented [116]: Pagina

Commented [119]: Pagina

Commented [111]: Paginia

Commented [117]: Pagina