Commented [121]: Pagina

înmănușate. Apoi am perceput textura prietenoasă, dar dură a frânghiei de liane. Țipătul meu bătând surd, aritmic în locul inimii, s-a izbit cu disperare de toți pereții interiori ai ființei mele căutând o ieșire. M-am clătinat, iar clătinarea pământului din afara mea și din mine mi-au apucat mijlocul. Alunecam silențios, crispat și neputincios. - ” Fată verde cu părul pădure.....” a apărut ca un suport din nicăieriul speranței, un vers cunoscut. Din desișul pădurii în care mă aflam sechestrată - domniță în exil -, îmi răsunau tot mai limpede, mângâietor, ritmuri haiducești pletoase, zbătându-se în goana cailor. Ropotul copitelor - percuție magistral stăpânită! - se armoniza muzical cu alunecarea muntoasă . - ”Cocoșii negri cântară,/Zorile nu se vărsară./Zorilor surorilor,/Nu grăbirăți a zorire..” . Alergarea de cai se articula. Ochii mei acoperiți deslușeau în zarea imaginației ceața codrului dezlănțuită de copite. Voci umane în corul răpăiturilor se împleteau ca frunzele din sfoara cemi împreuna mâinile la spate. Groaza mi se mutase din piept în tâmple, zvâcnind dureros în cercul cranian. -Te lepezi, Femeie? De rigori, de tradiții, de mecanisme, convenții și manierisme... Întrebarea îmi încorseta creierul și trupul ca o platoșă metalică, șuierătoare ca metalul copitelor răsunând tot mai cadențat, mai ritmat, sonor, în zbateri pletos- masculine. - ”Nu-mi este frică să mă împotrivesc și să iau atitudine/Veniți toți și dați-mi mâna/Vom merge pe acest drum împreună, prin furtună.” se împotriveau din întunericul veșmintelor mascații, în dansul ghicit funebru dimprejurul meu. Eram vânatul, iar strigătele cântate ale pletoșilor pribegi, singura mea scăpare. Ele și rock-ăitul, clocotul copitelor. ”Cocoșii negri cântau...” ... toată încrederea din cântecul codrului pălea, se năruia în rotundul horei. - ”Vom merge pe acest drum împreună...”

66

Coloana m-a abandonat moale, ca un cartilagiu ce se fluidifică, și-n căldura scurgătoare ce m-a cuprins am perceput o frază. Ultimă. Rostită de o voce șocant de cunoscută: - Cu tata va fi mult mai ușor!...

Prof. Florica R. Cândea SALON LITERAR GUTENBERG - ARAD

Voi deschide această evocare cu o invocare, cu mâinile împreunate ca pentru o Rugăciune voi întreba oglinda din perete tăinuită, voi petrece scoarţa anilor printr-o socoată-numărare şi mă voi reîndrepta spre o fericire - cea a Educaţiei. Voi repovesti Basmul anilor ascuns în colorate aripi de paseri măiastre într-un nesfârşit Zbor de fulger printre un rătăcit nor apoi îmi voi binecuvânta Jocul de-a școala cu puncte-puncte, virgule, semne de întrebare, exclamare... Voi deşira, precum şiragul de corali, ecou de clopoţelar şi voi mângâia tămâia anilor. Dascălul-Apostol e pasărea călătoare care îşi lasă puii în cuib, dar îi caută mereu precum merele de vară-toamnă în coşul cu bunătăţi. Pasărea Măiastră, Dascălul nu zboară niciodată, ci îşi deschide aripile. Dascălul are părul nins de creta anilor. Tânăr, cândva, s-a urcat la catedră. Zeci de ani a tot dăscălit. Până când un fapt ciudat s-a împlinit... şi ceasul încetării i-a venit. Pe-obraz, ca pe o foaie liniată, îşi are viaţa caligrafiată, cataloagelor, sub braţ, le dă citire, aşa din când, în gând, iar cu vocea tămâiată de un tremur în glas, mai cietşte ori un nume, ori o amintire, să poată să-şi revină-n fire. Apoi în vis vede un nume şi tresare. L-a şi văzut în chip pe strada mare. E om mare!

67