Commented [125]: Pagina

axiologic. Alterarea sufletească rămâne cu siguranță moștenirea cea mai tragică lăsată de această perioadă neagră a istoriei noastre. Mare parte din elita noastră intelectuală și politică a fost fie suprimată în închisori sau lagăre de muncă forțată (Canalul Dunăre - Marea Neagră), fie obligată să ia calea exilului. Definiţii ale exilului sunt numeroase, de cele mai multe ori metaforice. Ștefan Augustin Doinaș spunea despre exil următoarele: ,,Farsă tragică a Istoriei pe care unii – foarte puțini – au puterea de a o transforma în destin, exilul este mărturia imposibilității de a ne naște a doua oară, dovadă că ne zbatem mereu în placenta existenței noastre originare”. Același autor subliniază caracterul apocaliptic al exilului dar, ca orice sfârșit, poate reprezenta și un cadru al renașterii, al redescoperirii spirituale. Condiția exilatului este evidențiată de Mircea Eliade: «Fiecare exilat este un Ulise în drum spre Itaca. Orice existenţă „reală” reproduce Odiseea. Drumul spre Itaca, spre Centru... Ceea ce descopăr deodată este că se oferă şansa de a deveni un nou Ulise oricărui exilat... Dar pentru a înţelege asta, exilatul trebuie să pătrundă sensul ascuns al rătăcirilor iniţiatice (voite de „zei”) şi ca pe tot atâtea obstacole pe drumul care-l readuce acasă (spre Centru)». Mesajul transmis de Eliade aici este unul presant, deoarece dacă oricărui exilat i se oferă şansa de a fi un Ulise, şansa aceasta este doar una teoretică, potenţială, ca să profite de ea exilatul trebuie să-i calce pe urme lui Ulise, trebuie să probeze o tărie morală deosebită. Putem spune despre exil că are și o dimensiune misionară –exilații sunt datori să reconstruiască ceea ce acasă nu au putut realiza. Ei se constituie în mesageri ai culturii naționale, chiar dacă țara de proveniență îi renegă, ei își afișează acea mască a misionarilor. Ei sunt cei care au misiunea de a realiza ceea ce în vatra strămoșească nu au fost lăsați creeze, ei sunt aceea care au fost obligați să înlăture și să uite pentru o perioadă „masca creației”. Pe parcursul istoriei, conotațiile exilului suportă modificări semnificative – de la efect al contingențelor evenimențiale în lumea antică, trecând prin dimensiunea antropologică dată de concepțiile religioase din Evul Mediu, conform cărora omul este doar un exilat pe acest pământ, în așteptarea vieții veșnice, până la exilul de natură

76

76

Commented [1152]: Commented [1153]:

Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, București, Editura Libra, 1999, p. 7.

Commented [1154]:

M. Eliade, Jurnal, Vol. I (1941-1969), București, Editura Humanitas, p. 350.

Commented [1155]:

intelectuală și politică din perioada modernă. Exilatul este ancorat în ideea de a se îndepărta de matcă, de a evada spre un tărâm necunoscut și de a schimba sau adapta mereu masca. Condiția exilatului e fixată în ipostaza omului care merge dublu; exilat față de sine și față de lume, pentru care spațiul și timpul sunt abolite, purtând mereu în mâna stângă și cea dreaptă câte o mască, o mască… care trebuie adaptată momentului. Exilatul este mereu un actor care își joacă rolul cu care până la urmă ajunge să se identifice. Multiplele măști ale exilului relevă o dimensiune metafizică a acestuia, dar și o individualitate în manifestarea lui, existând tot atâtea moduri de a trăi, de a percepe și de a defini exilul câți exilați. „Inițial o sfâșiere, o ruptură, ea se compensează prin împlinirea într-o altă realitate, aceea a unei patrii ideale, pe care exilatul și-o construiește în mod treptat în plan afectiv și spiritual”. Reconstrucția utopică a unei lumi ideale, lumea natală. Pretutindeni și oricând, viața este o mască a binelui și a răului, a luminii și a întunericului, a adevărului și a minciunii… important este să nu uităm.

Masca, de ce și pentru ce? (un eseu psihologic…)

Conf. univ. dr. Tiberiu Dughi Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad

O zi obișnuită pe stradă. Plecam spre…., nu mai contează. Contează că eram relaxat, cu timp și bine dispus. Mă întâlnesc cu o veche cunoștință care mă întreabă cu un zâmbet larg pe față: „Ce mai faci?” Și eu am început să îi povestesc cât am de lucru, cum mă simt, ce îmi face familia. După primele 10 secunde am văzut cum îi cade zâmbetul de pe față și se străduia să găsească o portiță de scăpare din povestea mea. Eu doream să îi răspund la întrebare. La ce bun să întrebi ceva dacă nu vrei să auzi răspunsul. La ce bun să mimezi interesul pentru cineva sau ceva dacă de fapt nu ai acest interes? Să fie o mască? Să fie o convenție? Pentru că era clar că nu a fost

77

Commented [1156]:

Ibidem, p. 8.

77

Commented [1157]:

Gheorghe Glodeanu, Op. cit., p. 16.

curiozitate și nici grijă față de mine. „Așa se face…așa e politicos!” Eu nu cred că așa e politicos. Politicos e să respecți persoana din fața ta. Un salut e convenție, o întrebare cu zâmbetul pe buze la care nu dorești răspuns nu mai e politețe. Pentru mine trece de convenție. Ajunge la disimulare. Ajunge la o mască. Ori persoana din fața ta o respecți fiind tu însuți față de ea. Cu sau fără interes și grijă, cu sau fără curiozități, cu sau fără sentimente. Doream atunci să văd cum cade convenția lui „Ce mai faci?”, cum cade interesul, cum cade masca o dată cu zâmbetul. Și mi-am pus întrebarea firească de ce o mască. Și mi-am răspuns, în timp. Și încă mai descopăr și mă bucur de diversitatea carnavalului. Aș dori să subliniez faptul că fac diferența foarte clară dintre rol, convenție și mască. Elementul care discriminează între cele trei este autenticitatea. Avem o sumedenie de roluri, manifestate în toate contextele noastre existențiale. Ele sunt mai mult sau mai puțin bine definite, mai mult sau mai puțin asumate, dar trăsătura lor esențială este că ne definesc ca persoană. Suntem suma rolurilor pe care le exercităm sau le jucăm, atunci când ele nu sunt în totalitate asumate. Dar noi le-am ales, noi ne complăcem uneori în aceste roluri. Nu toate sunt gratifiante, dar găsim totuși motive suficiente să rămânem în ele. Suntem autentici în bucuria sau nefericirea rolului. Convenția, convenționalul – îl văd aici ca opusul intimității, a privatului, a familiarului și a familialului. Putem fi autentici în convențional. Existența noastră are în mod cert secvențe de convențional. Mă refer la situații pornind din spațiul public până în spațiul privat. Convențiile definesc cultura din care emerge ființa mea socială și culturală. E alegerea mea să ader mai mult sau mai puțin la aceste convenții. Dar această alegere este expusă, e deschisă și, de recomandat, asumată. (Nu e în regulă să mă supăr pe ceilalți că nu mă apreciază pentru că am ales să nu respect convențiile.) Și ca să nu ne supărăm sau să nu supărăm, adoptăm strategia Masca. Lăsăm deoparte autenticitatea și ne arătăm așa cum credem noi că vrem să părem sau așa cum credem noi că vor ceilalți să ne vadă. Sau ne arătăm în așa fel încât să ne simțim confortabil. Apare firesc întrebarea de ce alegem să purtăm o mască. Aici găsim mai multe răspunsuri. Voi analiza câteva fără a avea pretenția

78

Commented [U158]:

78

de exhaustivitate. Una dintre cauze cred că este teama. Teama de a fi descoperiți așa cum suntem, teama de a nu greși, teama de a pierde, teama de a câștiga, teama de a simți iubire, teama de a simți ură, teama de a simți teamă, teama de a nu fi văzuți vulnerabili, teama de a nu fi văzuți singuri, teama de nu ne simți singuri, teama de a ne relaxa, teama de a nu suferi, teama de a crede. Și dacă ne imaginăm persoane cu asemenea sentimente putem asocia ușor măștile purtate –masca puterii, masca invulnerabilității, masca insensibilității, masca stăpânirii de sine, masca sociabilității, masca popularității, masca bucuriei, masca tristeții, masca bolii sau a sănătății. Deficitul de stimă de sine, de încredere în sine poate să determine purtarea de măști. Aici scopul este acela de a obține o imagine dezirabilă din punct de vedere social, de a obține recunoaștere și apreciere. Din păcate pentru ceva ce nu ești. Ne apropiem astfel de minciună, trecem deja de convenție. Nevoia de control, de a lua în stăpânire pe cel de lângă tine este un alt imbold interior, o altă nevoie care necesită mască. Vorbesc despre situațiile în care persoanele disimulează, în care pozează, în care adoptă măști ale puterii sau ale slăbiciunii, ale iubirii sau ale disprețului, ale compasiunii sau ale intransigenței, ale credinței sau necredinței, ale încrederii sau neîncrederii, ale respectului sau desconsiderării doar pentru a-i determina pe cei din jur să facă, să simtă și să gândească așa cum dorește purtătorul de mască. El vrea să domine, vrea să fie doar al lui, vrea să posede spre bunul lui plac. Ori acestea nu sunt comportamente dezirabile, sunt prea puțini cei care acceptă și apreciază asemenea tendințe. De aici nevoia de mască, care să îl conducă pe cel de lângă tine acolo unde dorești tu. Comportamentele dependente, autoritare, pasiv agresive devin măști foarte elaborate, dar la îndemână, care vor satisface nevoile și vor îndeplini scopurile. Rolul manipulativ al măștii devine astfel explicit. Din punct de vedere psihologic, diferența de interpretare o face prezența sau absența premeditării. Se întâmplă ca la unele persoane să se produce un fenomen masiv de identificare cu masca. Persoana nu mai realizează că acel comportament este o mască, nu mai e conștientă că disimulează și devine convinsă de realul acelei măști. Masca devine

79

79

Commented [1159]:

astfel trăsătură definitorie, interiorizată. Eul se transformă, se restructurează. Nimic problematic, atâta timp cât transformările nu sunt disfuncționale pentru sine și pentru ceilalți. De cele mai multe ori însă masca este un act conștient adoptat pentru a obține beneficii. Dar beneficiile vin ca urmare a schimbării comportamentului celorlalți în funcție de masca purtată de noi. Și atunci se conturează o nuanță importantă a acestui fenomen - cea axiologică. E bine sau rău să porți măști? Cine stabilește granița dintre bine și rău? Ce ne face să ne oprim din acest obicei? Când ar trebui să ne oprim? Sau chiar trebuie să ne oprim? Chiar dacă vorbim de trăiri psihice, de măști psihologice care sunt prin excelență subiective, acțiunile noastre sunt comportamente manifeste care exercită influențe obiective asupra contextului nostru de viață. Se impune astfel analiza acestui aspect valoric pentru că ne definesc acțiunile noastre. Aceste acțiuni au în spatele lor gânduri și atitudini. Atitudinile sunt apreciate în termeni de bine și de rău, repere absolut necesare pentru menținerea unei stări de echilibru. Relativizarea la care suntem expuși poate duce la dezechilibre personale și sociale marcante. De aceea e bine să fie luate în calcul riscurile pe care le presupune adoptarea măștilor. Limita aici trebuie căutată – în starea de echilibru a vieții. În starea de bine resimțită de persoană. Exceptând cazurile patologice, purtarea unor măști este percepută ca și consumatoare de energie. Este obositor până la urmă să te străduiești permanent să pari ceea ce nu ești, să convingi pe cei din jur și să te convingi pe tine de adevăruri existențiale care nu îți aparțin, să obții ceea ce ai nevoie doar datorită unei percepții externe induse de o mască. Altfel spus, să te străduiești zilnic să îți fie apreciată puterea, când de fapt ești slab, să îți fie valorizată onestitatea când de fapt minciuna e cea care te caracterizează, să primești iubirea nu pentru cine ești tu ci pentru ceea ce crede persoana iubită că ești. Masca la un moment dat cade, fie din cauza oboselii celui care o poartă fie este dată jos de cei din jur. Nu se poate să trăiești într-un permanent carnaval. Sentimentul de înstrăinare de propria ta viață devine inevitabil. Și ce rămâne atunci? Asertivitatea și autenticitatea. Sunt atribute ale adultului echilibrat capabil să își

80

80

Commented [1160]: