Commented [130]: Pagina

Gaultier, este numai aparent o putere a omului: aceea de a se concepe altul decât este.

În realitate, alegerea unei alte înfățișări dă o falsă putere ce ascunde o mare neputință. Se poate vorbi de patologia bovarismului pentru că masca își modifică purtătorul și nu invers! Stăpânul măștii imită masca și nu invers. Gesturi, priviri, întregul comportament este modificat pentru a corespunde măștii. Este o urmare, o imitare a mesajului fals purtat de mască. Și această imitație poate fi echivalată cu parodia.

Masca aduce întunericul. A fi sub mască înseamnă a fi îngropat de viu, a intra în mormântul grimaselor de bulevard care aneantizează ființa umană; a desemantiza în mod pervers lumea, înlocuind sensul real cu unul contrafăcut, în funcție de interesele de moment. Orice mască marchează momentul, orice chip anunță veșnicia. Cum de multora nu li se pare o afacere proastă să dea veșnicia pentru a câștiga un moment? Jonglând cu sclipirile clipei, omul câștigă timpul lumii acesteia. Este o mentalitate de clovn, dar este totuși o mentalitate. În circul lumii, a fi clovn înseamnă a te integra în spectacol, a avea audiență.

Să nu uităm rolul augmentativ, ceea ce l-a determinat pe Oscar Wilde să conchidă, cu cinism, că o mască ne spune mai mult decât o față. Însă noi am văzut, simbolul identificării și al comunicării amplificatoare a evoluat spre dezicere. Paradoxal, masca este o prelungire a caracterului; simbolizează un rol, o funcție evidentă pe care individul și le asumă. Pe lângă teatralitate și ostentație, ea presupune asumarea unei responsabilități. Din acest motiv, omul zilelor noastre și-a „înghițit” masca: pentru a nu fi ghicit, pentru a nu fi singur, pentru a obține complicitatea celor din jur… și enumerarea cauzelor poate continua.

Dar, culme a degradării, masca omului de rând este ipocrizia. El se dă drept altul, făcând din statutul social, din situația financiară, din celebritatea indecent câștigată tot atâtea măști fără egal. Felul cum s-au transformat măștile, de la un secol la altul, este uimitor

98

Orice mască marchează momentul, orice chip anunță veșnicia.

„O mască ne spune mai mult decât o față.” Oscar Wilde

pentru că arată o schimbare formidabilă de mentalitate și, cu siguranță, de scop. Dacă în trecut omul se ajuta de mască pentru a afirma clar ce avea de spus, pentru a-și contura cu precizie rolul în societate, pentru a lupta, pentru a iubi, pentru a crede, acum „masca” servește pentru a estompa adevărata natură, adevăratul caracter, pentru a ascunde scopul scontat.

Cu mască? Fără mască? Balanța înclină categoric spre a purta mască, dar fără să se știe.

Prof. Carla Kajtar Liceul de Arte „Sigismund Toduță” Deva

Viaţa… o scenă imensă de teatru, unde fiecare dintre noi are de interpretat diferite roluri…Nu ştim care sau câte ne sunt destinate, însă mereu trebuie să le jucăm până la final, fie că vom primi aplauze sau dimpotrivă… A fi tu însuţi este o provocare şi un act de curaj, dar sunt momente când este nevoie de acel ceva care să te ajute să îţi glorifici rolul - atunci ai nevoie de puterea de a afişa ceea ce vrea publicul să vadă, aplicându-ţi astfel masca adecvată. Ce e oare masca?! O faţă falsă, confecţionată din diferite materiale, cu scopul de a deghiza persoana care o poartă. Oamenii şiau dorit sau poate au fost nevoiţi a-şi acoperi chipul în spatele acesteia, influenţaţi fiind de anumiţi factori sau de anumite împrejurări. O periodizare a istoriei în ceea ce priveşte mascarea nu poate fi stabilită cu exactitate decât într-o manieră relativă. Întorcându-i filele, să ne oprim în comună primitivă unde, potrivit studiilor, omul a simţit necesitatea de a se deghiza pentru a putea să îşi desfăşoare anumite activităţi practice, să îşi îndeplinească cu mai mari şanse de reuşite riturile sau să participle mai activ la ceremonii. Astfel, a ajuns să dea naştere pudrărilor cu humă, tatuajelor şi mascării cu propriile accesorii. Formele cele mai clare de deghizare primitivă erau pudrările cu ocruri, atât în rândul celor vii cât şi a celor 99

Bibliografie

-Harner, James L. Literary research guide : a guide to reference sources for the study of literatures in English and related topics. New York: Modern Language Association of America, 1993. -The Cambridge guide to literature in English. Ed. Ian Ousby. Revised Edition. Cambridge; New York: Cambridge University Press, 1993. -Drabble, Margaret. The Oxford companion to English literature. 5th ed. rev. and updated. Oxford; New York: Oxford University Press, 1995.

trecuţi în nefiinţă. Unele dintre aceste forme s-au perpetuat până în zilele noaste la unele popoare din Africa, Australia sau Polinezia rămase în stadii de civilizaţie ce amintesc de primitivitatea rasei umane. Până nu demult, la unele popoare din Africa, în cadrul ceremonialului de nuntă, fetele se pudrau cu praf de micaşist, care le făcea rezistente frigului din nopţile deşertice, dar şi să primească nuanţe gri-albstrui în lumina lunii asemănându-se cu nişte fantome. Aceste pudrări erau folosite şi de magicieni pentru a se travesti. Ei se apărau de duşmani şi de presupusele creaturi divine sau duhuri necurate pudrându-se cu argile întunecate ce le dădeau un aer de luptători fantastici. Tatuajul a reprezentat o treaptă a deghizării primitivului mult mai complicată. Indiferent de formă lui - superficială sau adâncă, în relif sau cicatrici ornamentale - tatuajul monocrom este urmat de cel policrom, ce conţinea seve şi sucuri colorate, cu hume încleiate sau ceruri vegetale. Omul primitiv se tatua parţial sau integral, fie pentru a se deghiza magic, fie ca să se împodobească din orgoliu sexual. El a fost precursorul măştilor-costume, a celor de cap şi de faţă. Măştile vânătorilor din paleolitic păreau a fi nişte măşti mari de animale sălbatice, iar cele de domesticitori erau mai mici, numite “măşti de vite”.

Epoca bronzului extinde deghizarea din sfera ocupaţiilor în cea a funerarului, din această epocă datând măştile mortuare de metal, lut şi lemn - la egipteni, etrusci, iliri etc -, ele fiind puse în legătură cu mumificarea şi portretizarea defunctului, idei ce au un cu totul alt conţinut decât deghizarea şi travestirea: redarea unei înfăţişări deosebite decât cea reală a celui decedat pentru a-i prezerva fizionomia ideal împotriva descompunerii. De exemplu, cele etrusce din ceramică întruchipau demoni ai morţii cu ochii speriaţi, nas acvilin şi strâmb, cu gură rânjind şi cioc. În paralel cu acestea apar şi măşti senine, reale, cu înfăţişare concretă. Aşa zisele “măşti-portret” urmăreau să păstreze imaginea defunctului neschimbată - aici referindu-ne la măştile-mulaj funerare egiptene, miceniene şi ilirice. În epoca fierului deghizarea şi travestirea prin măşti se răspândeşte în întreagă activitate socială: riturile magice şi ceremoniale, învestituri şi justiţie, acum conturându-se “coifurile-

100

Tatuajul, azi...

măşti” şi apărând, totodată, măştile-costume din plante şi piei de animale, cu forme convexe - măştile-pelerine, măştile-glugi, măştile de cap şi obrăzarele. Cele mai multe popoare antice credeau că divinităţile apăreau pe pământ doar mascate, deoarece strălucirea lor sacră ar fi distrus omenirea. Astfel, unele societăţi primitive învăluiau pusul măştilor într-o aura mitică a originii lor. Cultura sclavagistă prezintă o dezvoltare superioară în ceea ce priveşte purtatul şi jocurile cu măşti, acum trecându-se de la cele primitive la cele populare: din colectivă devine individuală, din animalieră devine antropomorfă, din masca-costum devine masca de cap şi obrăzar, din rituală devine ceremonială, festivă şi în cele din urmă ludică. Treptat, măştile-costum îşi pierd caracterul practic şi devin piese de spectacol popular, în locul celor animaliere apărând cele de oameni, iar cele de oameni reali se transformă în măşticostume de oameni fantastici, arătări, demoni, semizei şi zei antropomorfi. Procesul de transformare a unei categorii de măşti în alta este marcat şi de pătrunderea măştii de ceremonii, ce ţinea de ciclurile vieţii de familie, în spectacole populare de tip teatral. Măştile teatrului grecesc antic închipuiau trăsăturile divinităţii şi erau compuse din trei părţi: o carcasă alcătuită dintr-o montură de pânză ce se trăgea complet pe cap, o perucă aşezată în vârful carcasei şi o barbă ce se atârna în faţă sub carcasă. Măştile votive romane erau confecţionate din lemn, lut şi metal, se atârnau în copaci sau se ofereau în temple sub formă de urne, evidenţiind astfel recunoştinţa celor ce simţeau că au fost ajutaţi de zei la îndeplinirea rugăciunilor aduse.

Deghizarea şi travestirea primesc noi conotaţii în cultura feudală deoarece în zona extraeuropeană a unor popoare afro-asiatice şi amerindiene are loc un proces de culturalizare a măştilor, pe de-o parte, iar pe de alta datorită influenţelor popoarelor creştinizate se preiau şi adaptează formele vechi ale travestirii la cele ale noii religii. Civilizaţia burgheză menţine măştile populare de tip tradiţional, în paralel cu acestea carnavalurile profane aducând în vizor măşti populare noi care reflectau unele stări tipice orânduirii burgheze puse într-o lumină mai mult sau mai puţin satirică.

101

Statele socialiste au menţinut în întregime formele culturii populare “turnându-le” în forme social-culurale noi, accentul căzând acum pe caracterul decorativ al măştii şi pe divertismentul ludic din timpul spectacolului. Istoria măştilor populare româneşti ia naştere cu apariţia celor primitive, care se dezvoltă printr-un proces treptat de transformare datorat condiţiilor social-istorice din ce în ce mai deosebite, impuse de stadiile superioare de viaţă şi cultură. Astfel, din simple instrumente rituale de protecţie magică, ele încep să devină, treptat, instrumente complexe ale reprezentărilor mitice în procesele diferitelor ceremonii şi sărbători ciclice ca pescuitul, vânătoarea, cultivarea pământului, domesticirea animalelor, iar în cele din urmă simboluri complexe de divertisment profan în celelalte împrejurările festive ale comunităţii ce ţineau de vârstă, sex şi interese comune. Conform descoperirilor arheologice, cea mai veche formă de deghizare observată pe teritoriul ţării noastre este “vopsirea cu ocruri” a întregului corp sau doar a feţei, însă se pare că şi “mânjirea cu funingine” făcea parte din acelaşi ritual. Acestora li se alătură şi tatuajul, de două tipuri: unul adânc sculptat geometric şi unul superficial pictat geometric. În ceea ce priveşte travestirea, aceasta apare că formă de cult la unele triburi dace, cinstind animale ca: bourul, taurul, lupul, şarpele sau ursul - masca de urs din cultul chtonic al lui Zalmoxis fiind cea mai reprezentativă în acest sens. În paralel cu măştile-costume de tip arhaic, apar şi se dezvoltă măştile costume ce ţin de ceremoniile şi spectacolele populare sincretice închinate de populaţia daco-romană divinităţilor locale. Şi în secolele ce au urmat, regăsim masca în diferite scrieri: mitropolitul Dosoftei aseamănă în “Vieţele Sfinţilor” jocurile cu măşti ale “călucenilor” şi “cucilor” cu “iscodiri diavoleşti”; Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldaviae” vorbeşte despre deghizarea cu măşti a căluşarilor care “se îmbrăcau în straie femeieşti […] îşi acopereau obrazul cu pînză albă” şi ţurcanilor ce “purtau măşti făcute din fâşii de pânză colorată, atârnate de o ţeasta de cerb”; Anton Maria del Chiaro într-unul din capitolele lucrării sale “Revoluţiile Valahiei” vorbeşte de obiceiurile valahilor care în timpul reprezentaţiilor de Crăciun şi Paşti utilizau măşti de “cloanţă şi unchiaşi”.

102