Cuvantul Parohial - nr. 4

Lumânărarul, a doua construcţie din cadrul complexului Catedralei, a fost ridicat la roşu

Doi înalţi ierarhi, două portrete în paraclis pag. 8

Anul 2 Nr. 4 Februarie 2012 Apare în Valea Jiului Publicaţie a Complexului Catedralei “Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” din Petroşani

- Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de veci?

- Să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!

2

- S Ă L UĂM A M IN T E . . .

E v an gh eliile r ân d u ite a fi c itite în c a d r u l sfi n t e l o r Li t u rgh i i d in d u m in ic ile lu n ii fe b r uari e Întâmpinarea Domnului (2 februarie) Au trecut 40 de zile de când S-a întrupat cuvântul lui Dumnezeu din Fecioara Maria, de când „Soarele dreptăţii” şi „Răsăritul Cel de Sus” a coborât pe pământ în chip văzut, aducând lumii „lumina cunoştinţei” şi iubirea Lui nemărginită faţă de omul pe care l-a zidit. Astăzi sărbătorim Întâmpinarea Pruncului Sfânt, ajuns la 40 de zile, când, după rânduiala Legii vechi, trebuia să fie dus la templu. De fapt, prin acest act se duceau la îndeplinire două din prevederile Legii vechi şi anume: slujba curăţirii unei femei după naştere şi închinarea noului născut la templu. Legea veche prevedea ca orice femeie, la 40 de zile de la naştere, să se prezinte la templu şi să aducă jertfă de ispăşire o pereche de turturele sau doi pui de porumbei. De asemenea, se rânduia ca fiecare nou născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului, în amintirea eliberării evreilor din robia egipteană. (Lev, 12, 6-8) Aşa a făcut şi Sfânta Fecioară Maria, cea care a născut pe Pruncul Iisus prin lucrarea Sfântului Duh. La opt zile, Pruncul Sfânt a fost tăiat împrejur şi I s-a pus numele e Iisus iar acum, când se împlineau 40 de zile de la naştere, a fost dus la templul din Ierusalim, pentru a fi închinat Domnului. Acest nou episod din viaţa Pruncului născut în Betleemul Iudeii este relatat de Sfânta Evanghelie de la Luca (2, 22-39). Din naraţiunea evanghelică aflăm că în Ierusalim trăia „un om drept şi temător de Dumnezeu”, cu numele Simeon, căruia „i se vestise de către Duhul Sfânt

că nu va vedea moartea până nu-L va vedea pe Hristosul Domnului” (Luca, 2, 20). Şi iată că acum, „din îndemnul Duhului”, a venit la templu tocmai în momentul în care era adus Pruncul Iisus.

Acest Simeon a primit în braţele sale pe Iisus, rostind cunoscutele cuvinte care au intrat în slujba Vecerniei: „Acum slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel (Luca 2, 29-32). La venirea dreptului Iosif şi a Sfintei Fecioare, acelaşi Simeon i-a binecuvântat, rostind cuvintele profetice: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi spre semn de împotrivire”. Iar Mariei i-a zis : „Şi chiar prin sufletul tău va trece sabie”, prezicând suferinţele ei viitoare (Luca 2, 34-35). În continuare, Sfântul Evanghelist Luca relatează şi întâlnirea Pruncului Sfânt cu o văduvă care trăia în templu, Ana, în vârstă de 84 de ani, „care nu se depărta de templu, noaptea şi ziua, slujind în post şi rugăciune” (Luca 2, 38) A mulţumit şi ea lui Dumnezeu că a învrednicit-o să vadă pe Pruncul Sfânt „şi grăia despre el tuturor celor ce aşteptau mântuirea în Ierusalim” (Luca 2, 38) În continuarea acestor relatări, Sfântul Evanghelist Luca menţionează, foarte succint, că dreptul Iosif cu Fecioara Maria şi cu Iisus s-au întors în Nazaret, „iar Copilul creştea şi se întărea cu duhul, plin de înţelepciune, iar harul lui Dumnezeu era cu El” (Luca 2, 39-40). În cultul ortodox există o rugăciune specială care se citeşte mamei şi pruncului la 40 de zile

după naştere, care este, de fapt, o amintire a aducerii la templu a Pruncului Iisus, tot la 40 de zile.

Este o rugăciune de „îmbisericire” a noului născut, prin care se face „începutul intrării sale în biserică”, el fiind purtat pe braţe de preot şi închinat în biserică şi în faţa iconostasului, iar dacă este băiat este dus şi în altar şi închinat la cele patru laturi ale sfintei mese. Prin această îmbisericire, copilul - botezat sau încreştinat de mai înainte este închinat cu totul lui Dumnezeu, Îi aparţine Lui până la sfârşitul vieţii. De aici decurge îndatorirea părinţilor trupeşti şi sufleteşti - adică a naşilor - ai fiecărui copil de a-l îndruma spre o viaţă aleasă, după principiile moralei creştine, spre a-i călăuzi paşii spre tot ce este bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.

Astăzi, când atâţia „prooroci mincinoşi” încearcă să otrăvească sufletele tinerilor cu învăţăturile lor greşite şi să-i ducă pe drumul pierzaniei, atât părinţii trupeşti, cât şi cei sufleteşti trebuie să vegheze în permanenţă la formarea şi creşterea duhovnicească a fiului lor. Fiecare părinte trebuie să fie un „drept Simeon” al familiei sale, fiecare mamă - o nouă „proorociţă Ana” pentru fiicele ei. Numai aşa vom reuşi să ne menţinem copiii în dreapta credinţă a Bisericii, numai aşa vom forma nişte buni fii ai Bisericii în viitor, numai aşa ne vom menţine ca neam binecredincios şi temător de Dumnezeu.

Să-L întâmpinăm mereu pe Hristos, aşa cum au făcut dreptul Simeon şi proorociţa Ana, ştiind că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa”, că de la El, „Părintele Luminilor”, vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Amin.

Acest nou număr al publicaţiei creştine CUVÂNTUL PAROHIAL vă este oferit, în luna februarie 2012, de către preotul paroh Gabriel Bulf, cu binecuvântarea Episcopului nostru, Gurie. Noi, Mihai Barbu şi Rolland Szedlacsek, împreună cu cei din Asociaţia “Fire de iarbă” Petroşani şi Clubul Copiilor si Elevilor Petrila, ne-am străduit să mijlocim, în acest nou an, apariţia numărului 4/2012. La realizarea acestui număr redactorii s-au călăuzit şi au consultat “Tâlcuirea evangheliilor şi cazanii la toate duminicile” alcătuită de Patriarhul Iustinian (Bucureşti, 2005), “Predici la duminici şi sărbători, la praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului, ale Sfinţilor şi la Sfinţi români” de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu (Bucureşti, 2000). Ne puteţi citi on-line, în format pdf pe adresa www.clubulcopiilorpetrila.ro Fotografiile aparţin lui Constantin Barbu şi Geza Szedlacsek.

D UMNE L E M IL O S T IV, FII CU M IN E PĂCĂTOSUL DU MN E Z E U UL

3

Ev a n gh eliile r ân d u ite a fi c itite în c a d ru l sfi n t e l o r Li t u rgh i i d in d u m in ic ile lu n ii fe b r u ari e Duminica a treizeci şi treia după pogorârea Sfântului Duh - 5 februarie Faptele bune, ca şi păcatele, care se săvârşesc cu trupul, de vreme ce cad sub simţurile trupeşti, fiecare om lesne le aude, le vede şi le pipăie. Însă fapta bună sau răutatea sufletului, care sunt ascunse simţurilor trupeşti, şi care nici nu se văd, nici nu se aud, sufletul cu anevoie le simte şi mintea cu anevoie le cunoaşte. Astfel, smerenia este o înclinare a sufletului, sfântă şi mântuitoare. Mândria, în schimb, este o patimă a sufletului, rea şi pierzătoare. Dar numai cu greu cunoaştem şi înţelegem când cineva este smerit şi când este mândru. Iisus, cunoscătorul a toate, ştiind că oameni sunt mult mai uşor înclinaţi spre mândrie şi că numai puţini dintre ei sunt înclinaţi spre smerenie, prin pilda Evangheliei ne-a arătat semnele cele din afară şi trupeşti ale omului mândru şi ale omului smerit, cum şi vătămarea pe care o aduce mândria şi folosul pe care îl aduce smerenia, învăţându-ne să fugim de mândrie şi să îmbrăţişăm smerenia. Toţi oameni avem trebuinţă de această sfântă învăţătură. Pe vremea Mântuitorului, ca şi astăzi, erau unii oameni care aveau despre ei încredinţarea că sunt drepţi şi pentru asta priveau de sus pe alţii. Către ei a rostit Domnul parabola aceasta: Doi oameni s-au suit în templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul stătea drept şi se ruga astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca şi ceilalţi oameni, hrăpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi vameşul acesta. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte agonisesc.

Iar vameşul de departe de unde sta, nu voia nici măcar ochii să-i ridice către cer, ci-şi bătea pieptul şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!

Zic vouă: că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela, fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Prin aceste cuvinte se înţelege că numai vameşul cel păcătos, dar smerit, s-a coborât din templu la casa sa, îndreptat, iar nu şi fariseul cel drept şi mândru. Vameşul, fiind păcătos, prin smerenie s-a îndreptat, iar fariseul, drept fiind, prin mândrie s-a osândit, „fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri”, prin osânda lui Dumnezeu, Care „celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”.

Vameşul şi fariseul Cele zece săptămâni care ne despart de luminatul praznic al Învierii poartă numele de „perioada Triodului”.

Este un răstimp de neîncetate strădanii bisericeşti - pocăinţă, rugăciune, fapte bune - ca prin practicarea lor să înlăturăm tot c e rău în noi şi să primim cu sufletele curate pe Cel Ce a biruit moartea prin Înviere, ca să înviem şi noi cu sufletele către o viaţă nouă. În prima Duminică din perioada Triodului s-a rânduit citirea unei pericope foarte scurte, cu abia cinci versete, dar deosebit de expresive şi anume parabola sau pilda Vameşului şi Fariseului, rostită de Mântuitorul şi fixată în scris de Sfântul Evanghelist Luca (18, 10-14).

Mântuitorul ne înfăţişează doar două personaje: un fariseu şi un vameş, într-un contrast izbitor, atât prin poziţia sa socială, cât şi prin felul în care s-au rugat, în acelaşi templu al poporului iudeu, în Ierusalim. Fariseii făceau parte dintr-un partid politico-religios, cu mare influenţă în rândurile poporului iudeu, în opoziţie cu alt partid, al saducheilor. Fariseii pretindeau că respectă cu mare stricteţe legea lui Moise, deşi o încălcau de multe ori.

Potrivit Sfintei Scripturi erau oameni lipsiţi de sinceritate, prefăcuţi şi ipocriţi care urmăreau, în primul rând, satisfacerea intereselor lor personale, mai ales de ordin material dar care căutau, în acelaşi timp, să-şi atragă cinstirea şi lauda oamenilor. Nu odată caracterul lor duplicitar a fost înfierat în public de însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. (cf. Matei 21, 13-36). În acest sens, figurativ dar şi peiorativ, e folosit şi în limba noastră. Cu toate acestea din paginile Noului Testament se reţin câtva nume de farisei cinstiţi cum a fost Nicodim, Iosif din Arimateea, pe Gamaliel şi pe ucenicul acestuia, Saul, care va deveni apostolul Pavel (cf.

Fapte 22, 3) Îndată ce a intrat în templu, stăpânit de duhul mândriei, fariseul a început să-şi etaleze virtuţile în faţa lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine însuşi ca un împlinitor corect al tuturor îndatoririlor morale ale Legii, care respectă cu stricteţe posturile şi obligaţiile către templu. În acelaşi timp, el se considera superior celorlaţi oameni, inclusiv faţă de vameşul de lângă el, înşirându-i dispreţuitor păcatele. Cu alte cuvinte, fariseul încerca să-şi dea singur un certificat de bună purtare şi să se autorecomande lui Dumnezeu, Căruia îi vorbea de la egal la egal. El uitase cuvintele înţeleptului Solomon care spunea: „Să te laude altul şi nu gura ta, un străin şi nu buzele tale” (Prov. 27, 2) Diametral opusă ni se prezintă atitudinea şi rugăciunea celuilalt personaj, vameşul. Vameşii erau un fel de funcţionari fiscali, încredinţaţi cu încasarea impozitelor de la evrei pentru

statul roman. Datorită faptului că s-au pus în slujba străinilor şi păgânilor, ei erau stigmatizaţi ca trădători de către conaţionalii lor. Şi printre ei, Mântuitorul a găsit oameni pe care i-a ridicat la o cinste deosebită, cum au fost Matei (Levi)- cel care mai târziu va scrie prima evanghelie - şi Zaheu.

Despre vameşul anonim, Mântuitorul spune că, întrând în templu, a stat deoparte şi „nu voia nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul”(Luca, 18, 13).

Vameşul, prin atitudinea lui, cerea smerit iertare lui Dumnezeu, nu se lăuda cu nici una din faptele sale bune şi nu condamna pe nimeni.

Mântuitorul, după ce pune în balanţă pe aceşti doi oameni, pe care-i judecă după inima lor, îşi încheie parabola cu o învăţătură: vameşul s-a întors la casa lui mai îndreptat sau „mai îndreptăţit” la mila lui Dumnezeu decât fariseul. Pentru că „tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa” (Luca 18, 14). Cu alte cuvinte, vameşul „s-a îndreptat” şi „s-a înălţat” prin smerenie, iar fariseul „s-a osândit” prin mândrie” După învăţătura Bisericii noastre, mândria, adică preţuirea de sine peste măsură, ocupă primul loc între cele şapte păcate numite „capitale” care, la rândul lor, fac parte dintre păcatele socotite „grele” sau „de moarte”. Mândria l-a prăbuşit pe Lucifer şi pe îngerii lui care au vrut să fie asemenea lui Dumnezeu.

Virtutea smereniei e o recunoaştere a faptului că suntem dependenţi întru toate de Dumnezeu, că noi suntem nedesăvârşiţi şi supuşi păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „smerenia face pe om înger şi-i înalţă sufletul spre cer” iar Sfântul Augustin, fiind întrebat care e drumul cel mai sigur pentru a dobândi împărăţia lui Dumnezeu, a răspuns: „Primul drum e smerenia, al doilea este smerenia şi al treilea tot smerenia”. Dacă mândria e începutul oricărui păcat, smerenia e temelia tuturor virtuţilor. El a pus în practică această virtute la Cina cea de taină, când a spălat picioarele ucenicilor săi, poruncindu-le ca „precum vam făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 15) De aceea e bine să spunem, pe toată perioada Triodului, impresionanta rugăciune al lui Efrem Sirul, un adevărat model de rugăciune a smereniei: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugi Tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor”. Amin.

4

TREI COPII, TREI POVEŞTI SENTIMENTALE

Relaţia cu Dumnezeu

Depărtarea sau apropierea Înclinăm să spunem că doar necreştinii nuL cunosc şi Îl evită pe Hristos, însă El rămîne multor creştini necunoscut pentru că aceştia îl ţin la distanţă. Oare de ce? Pentru că se simt deranjaţi de apropierea Lui. Cu Dumnezeu departe se văd aşa cum le place lor să se socotească şi nu cum sunt. Sunt incapabili de a nu se mai lauda. Se culcă şi se trezesc, în fiecare zi, cu gîndul la lucruri rele.

Cu Dumnezeu aproape trebuie să lase lauda de sine şi să fie miloşi şi smeriţi. Oamenii aproape de Dumnezeu nu duşmănesc ci se roagă pentru duşmani, iubesc fără excepţii şi se duc mereu la Biserică.

Iată ce înseamnă apropierea şi departarea faţă de Dumnezeu. Este alegerea fiecăruia dar ţineţi cont de această alegere pentru că ea poate însemna fericirea sau suferinţa veşnică.

Bianca SAMOILĂ Clasa a VII-a, Şcoala generală I.G.Duca Petroşani

Aceasta este parohia viitoarei catedrale Cartierul Dimitrov (Carpaţi, Aleea Florilor, 9 Mai, bloc Magazin, 13 Septembrie, Liliacului, Aleea Pinului, Aleea Crângului, Vilelor, Petru Maior, blocurile mici din b-dul 1 Decembrie precum şi vilele până la HP), blocurile turn:103,105,107,109 precum şi blocurile Mignon din b-dul 1 Decembrie, blocurile din str. Minerului şi Ion Creangă, blocurile: 8, 10, 12 din str. Avram Iancu şi blocurile mici din str. 22 Decembrie, Parângului şi Slătinioara, până la Liceul de Informatică, str. Nicolae Titulescu şi Rovine plus străzile din Colonie: Radu Şapcă şi Micu Klein,

Tineret, mândria parohiei! Nu uitaţi de 2% pentru Catedrală Este născută la 1 august 1995 în Petroşani, are 16 ani şi este elevă la Colegiul Mihai Eminescu din Petroşani, profil matematică-informatică, intesiv engleză. A absolvit 8 clase la Şcoala generală I.G. Duca, în paralel urmând Şcoala de Muzică, secţia pian cu profesoara Teodorina Jurca.

Practică gimnastica aerobică de aproape 12 ani la Şcoala Sportivă din localitate, unde a avut-o ca antrenoare pe doamna Iuliala Piscoi. Pasiunea pentru sport şi, în mod special pentru gimnastica aerobică, a determinat-o să dedice acestui sport multă ambiţie, perseverenţă şi dragoste. “Acest sport mă defineşte, face parte din viaţa mea. Sunt pasionată de gimnastică aerobică şi nu mi-aş imagina viaţa fără antrenamente”.

A participat la multe concursuri naţionale care au avut loc la Deva, Iaşi, Constanţa, Bucureşti, însă cele mai importante rezultate dobândite sunt: - Locul I la Campionatul European de Gimanstică Aerobică la proba trio în Ungaria, la Szombathely, în 2007; - Locul I la Campionatul Naţional din Petroşani, proba trio în 2007; - Locul I la un concurs internaţional susţinut în Austria, proba trio, 2007; - Medalia de argint la proba grup, Budapesta, 2011; - Medalia de aur la Campionatul European, proba grup, Bucureşti, 2011; - Medalia de argint, proba trio, Bucureşti, 2011. În anul 2011 a fost selectată să facă parte din lotul naţional de juniori la acest sport, unde a fost atrenată la Deva de doamnele Ramona Iovan şi Luminiţa Becze. Din aprilie se va antrena pentru Campionatul Mondial care va avea loc la Sofia.

Eleva Iulia Gabriela Găldean a fost consultată la Clinica de Neurochirurgie Pediatrică din Tubingen de lângă Stuttgard din Germania. Ea a fost tratată cu raze gamma Knife şi cazul ei a fost trimis spre analiză la încă trei clinici mari din Germania. Suplimentar angiografia fetiţei a fost trimisă şi doctorului Ben Karson de la Spitalul John Hopkins din America. Părinţii sunt în aşteptarea rezultatelor pentru ca medicii să se pronunţe care ar fi soluţia optimă de tratament. Până atunci, ei mulţumesc tuturor acelora care i-au ajutat, la apelul ziarului nostru. Cine vrea să doneze, cât de puţin, pentru sănătatea elevei Iulia Gabriela, o poate face la paraclisul nostru care va fi deschis pentru donaţii, iar cei care doresc să vireze orice sumă prin bancă o pot face în contul: RO08 BRDE220SV 56213602200 deschis la BRD Petroşani.

TAT Ă , G RE Ş IT- A M L A CE R ÎNAINT EA TA

5

Ev a n g h eliile r ân d u ite a fi c itite în c a d r u l sfi n t e l o r Li t u rgh i i din d u m in ic ile lu n ii fe b r u ari e Duminica a treizeci şi patra după pogorârea Sfântului Duh Când fariseii şi cărturarii au văzut că Domnul Hristos primeşte pe vameşi şi pe păcătoşi şi stă împreună cu ei şi mănâncă, cârteau asupra Lui, zicând: „Acesta primeşte pe păcătoşi la sine şi mănâncă cu dânşii”. Atunci Domnul, deschizând vistieria învăţăturilor Lui, celor în pilde, a răspuns împotriva cârtirii lor nedrepte. Le-a vorbit despre veselia păstorului, care şi-a găsit oaia sa cea rătăcită şi despre bucuria femeii, care şi-a găsit drahma ei pierdută, arătând că şi cerul şi îngerii se bucură de pocăinţa celui păcătos. Ca să-i facă pe farisei şi pe toţi ceilalţi vameşi şi păcătoşi, care stăteau în preajma Lui şi-L ascultau, să înţeleagă cât de trebuincioasă este în viaţa fiecărui om pocăinţa şi cât de mare este bucuria lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.

Domnul a spus pilda aceasta: Un am avea doi feciori, şi cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere.

Atunci el a împărţit avere între ei.

Nu după multe zile, feciorul cel mic, strângându-şi toate, a plecat într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit avutul, vieţuind în destrăbălare.

După ce a cheltuit totul, s-a întâmplat în ţara aceea o foamete mare şi el a început să ducă lipsă.

S-a dus atunci şi s-a alipit pe lângă unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis pe moşia

sa, ca să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Dar, venindu-şi în sine, el şi-a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu au prisos de pâine, iar eu pier aici de foame.

Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi voi spune: Tată, greşit-am la cer înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi! Şi s-a sculat şi a venit la tatăl său. Şi pe când era el încă departe, l-a văzut tatăl său şi s-a înduioşat şi, alergând la el, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!

Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi de grabă haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l pe el şi puneţi-i lui inel în deget şi încălţăminte în picioare. Apoi aduceţi viţelul cel gras de-l tăiaţi, să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fecior al meu, mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Iar feciorul cel mare era la câmp; şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.

Atunci, chemând la sine pe unul din slujitori, a întrebat

ce înseamnă aceasta? Şi el i-a spus; Fratele tău a venit, şi tatăl tău, pentru că l-a primit sănătos, a jertfit viţelul cel îngrăşat. Şi s-a mâniat feciorul cel mare şi nu voia să intre; dar tatăl său ieşind afară, îl îmbuna.

Atunci, răspunzând el, a zis către tatăl său: Iată, atâţia ani, de când îţi slujesc şi niciodată nam călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei, dar când a venit acest fecior al tău care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.

Tatăl însă a grăit: Fiule, tu pururi eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta, mort a fost li a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat.

Cuvintele acestea se adresau totodată şi fariseilor şi cărturarilor celor făţarnici care se socoteau sfinţi şi drepţi.

DUMINICA A XXXIV DUPĂ RUSALII A FIULUI RISIPITOR / 12 februarie E una din cele mai frumoase parabole rostite de Mântuitorul, cea care prezintă zguduitoare dramă a fiului risipitor. În cuvinte simple se înfăţişează istoria unui tată care avea doi fii, din care cel mic şi-a revendicat, la un moment dat, partea care i se cuvenea din averea tatălui său. La scurt timp, acest fiu şi-a părăsit casa pământească, în care cunoscuse iubirea caldă a părinţilor şi adevărata bucurie a vieţii, în care şi-ar fi putut de o greşită dorinţă de afirmare, tânărul pleacă într-o ţară îndepărtată, în căutarea unei false fericiri.

Acolo a cheltuit tot ce a primit de acasă, a ajuns muritor de foame, aruncat la periferia societăţii, uitat de chiar şi de aceia cu care cheltuise banii agonisiţi cu trudă de tatăl său. În această stare disperată, de cumplită mizerie şi de adâncă înjosire morală, tânărul se trezeşte la realitate şi mânat de dorinţa sinceră de a ajunge la o viaţă nouă, îşi îndreaptă gândurile către tatăl său, ca singura rază de lumină şi nădejde de mântuire, cu încrederea că el nu-l va uita, nu-l va părăsi, aşa cum au făcut-o foştii prieteni şi nici nu-l va dispreţui aşa cum făcuse stăpânul căruia îi păzea porcii. De aceia, ia hotărârea de a părăsi viaţa de până atunci şi de a se întoarce, cu deplină încredere, la tatăl său, pentru a-şi mărturisi greşeala şi a-şi cere ieratre. Şi în adevăr, tatăl l-a primit cu neţărmurită şi dezinteresată dragoste, l-a iertat pentru toate cele ce le făcuse şi l-a ridicat, din nou, la demnitatea de fiu. În această parabolă, Mântuitorul vrea să înfăţişeze, pe de-o parte, icoana fiului căzut iar pe de altă parte, icoana Tatălui ceresc plin de îndurare, care iartă pe cel ce se întoarce la el cu inimă zdrobită şi cu dorinţa de îndreptare.

Tatăl din parabolă nu este altul decât Tatăl nostru Cel din ceruri, iar fiul reprezintă pe oamenii din toate timpurile şi locurile, care , în felurite forme, se îndepărtează de Părintele ceresc, de învăţătura şi Biserica sa.

Există printre noi atâţia care au uitat cu totul de casa părintească în care au văzut lumina zilei, unde au trăit atâtea amintiri duioase şi în care mai trăiesc părinţii al căror prag nu l-au mai călcat de ani de zile.

Există atâţia care au uitat cu desăvârşire că în cimitirul de acasă a rămas o cruce bătută de vânturi, stând de strajă la mormântul părinţilor şi pe care cresc în voie bureienile nerecunoştinţei filiale. Ei nu se mai opresc să pună o

floare, să aprindă o lumânare sau să rostească o rugăciune.

Revenirea în casa iubirii părinteşti are un punct central: „venirea în sine” (Luca 15, 17) „Venirea în sine” e piatra de hotar care a făcut pe cel căzut să vadă starea în care a ajuns. Abia atunci şi-a dat seama că altul trebuia să fie drumul vieţii lui pentru a se realiza ca om. „Venirea în sine” este asemenea unei renaşteri din propria cenuşă, o ridicare din destrămarea fiinţei tale. Ea îţi dă conştiinţa că a mai rămas ceva bun în tine, că nu eşti iremediabil pierdut şi îţi dă conştiinţa faptului că eşti fiul lui Dumnezeu care “nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. ”Venirea în sine” trebuie sprijinită pe câteva virtuţi: nădejdea, curajul, smerenia şi căinţa, remuşcarea sau părerea de rău pentru greşeala săvârşită.

Atunci poţi să spui cu adevărat: “Am greşit Cerului şi faţă de tine şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 18-19).

Acum putem spune că fiul risipitor s-a biruit pe sine. El poate s-a întors mult mai bogat decât plecase. Pentru că, acum, dobândise iertarea părintelui său şi a redobândit calitatea de fiu, care valoarează mai mult decât orice avuţie. Să ne gândim, deci, la bucuria pe care o vom cerca atunci când vom auzi cuvintele Tatălui nostru Cel din ceruri: “Trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 32). Amin.

6

NU TOŢI VO M M U RI, DAR TO Ţ I NE VO M SCHIMBA

Ev a n g h eliile r ân d u ite a fi c itite în c a d r u l sfi n t e l o r Li t u rgh i i din d u m in ic ile lu n ii fe b r u ari e Dumininca lăsatului sec de carne a înfricoşătoarei Judecăţi - (Matei 25, 31-46) - 19 februarie În “Duminica lăsatului sec de carne” sau a “Înfricoşatei Judecăţi” în biserică sunt prezentate două cunoscute parabole sau pilde rostite de Mântuitorul, cu scopul vădit ca această nouă venire a Lui să ne găsească pregătiţi. Este vorba de parabola despre cele fecioare şi cea a talanţilor, numită şi a slujitorului bun (Matei 25, 1-30).

Timpul venirii Mântuitorului a doua oară nu poate fi precizat pentru că El însuşi a spus: “Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36; Marcu 13, 32) Atunci El se va coborî pe norii cerului, întru toată slava şi strălucirea Lui, însoţit de toate puterile cereşti, deci ca un adevărat stăpân, Căruia Tatăl I-a încredinţat misiunea de a judeca lumea.

Acum nu mai vine să mântuiască lumea, ci să o judece.

El este Cel îndreptăţit să judece lumea, din moment ce a luat asupra Lui toate păcatele lumii, răstignindu-Se pe lemnul crucii. El va veni în acel trup preamărit cu care a înviat şi S-a înălţat la cer (Cf. Faptele Apostolilor 1, 11). Tot atunci se va produce, cu iuţeala fulgerului, şi schimbarea chipului lumii acesteia după cum scrie Sfântul Apostol Petru. Iar Sfântul Pavel scria că “cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea noi, cei rămaşi, împreună cu ei vom fi răpiţi în nori, ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi, astfel, pururea cu Domnul vom fi” (I Tes. 4, 16-17) Tot acest mare Apostol spunea: “Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbiţa de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuia ca fiinţa asta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi fiinţa asta muritoare să se îmbrace în nemurire” (cf. Cor.15, 52, 53).

Judecata universală se deosebeşte de prima judecată, numită cea particulară, care se face la fiecare suflet în parte, îndată după moarte. La Judecata universală se vor aduna miliardele de oameni care au trăit pe acest pământ, din toate timpurile şi locurile, indiferent de neam, de religie, de cultură, de vârstă sau stare socială. Toţi vor veni în faţa dreptului Judecător să dea seama de faptele lor. Cei judecaţi îşi vor primi trecutul ca într-o oglindă sau ca într-o carte deschisă pentru ca fiecare să ştie ce a făcut bine şi ce n-a făcut bine în această viaţă pământească iar faptele lor să fie cunoscute de toţi cei prezenţi. Vor fi judecate toate cuvintele, gândurile şi faptele noastre. Judecata nu se va face după legi omeneşti ci după legile morale aduse în lume de Mântuitorul nostru. În dreapta Sa vor sta cei care au dat să mănânce celor flămânzi, au adăpat pe cei însetaţi, au primit în casa lor pe cei străini, au îmbrăcat pe cei lipsiţi de haine, au cercetat pe cei bolnavi, au mers la cei întemniţaţi. În stânga dreptului judecător vor sta acei care n-au săvârşit în viaţa lor faptele iubirii de aproapele lor. Acestor “blestemaţi” le este rezervat “focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 46) “Şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică” (Matei 25, 46) Aceste scene ale judecăţii din urmă au fost zugrăvite şi pe peretele de la apus al minunatei ctitorii a lui Ştefan cel Mare de la Voroneţ, o capodoperă a artei universale. (vezi imaginea din dreapta).

Pe noi creştinii nu ar trebui să ne preocupe prea mult ziua sfârşitului lumii ci ziua trecerii noastre la Domnul.

“Luaţi aminte, priveghiaţi şi vă rugaţi că nu se ştie când va fi ziua aceea” zice Domnul (Marcu 13, 33).

Duminica înfricoşătoarei judecăţi Sfânta Evanghelie ne spune că Cel Unul Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnzeu va veni iarăşi pe pământ, dar nu cum a venit întâi, smerit şi umil, ci cu slavă multă şi cu mare strălucire dumnezeiască. Şi va veni, nu ca să mântuiască lumea, ca mai înainte, ci ca să judece pe toţi oamenii, pe cei vii şi pe cei morţi; să dea celor care au făcut cele bune Împărăţia cea veşnică. Învăţătura aceasta despre cea de-a doua şi slăvită venire în lume a Domnului Hristos, o mărturisim toţi creştinii, în Simbolul credinţei noastre, care zice: „Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”.

Vorbind despre Împărăţia cerurilor, Iisus Hristos a asemănat-o printre altele cu cele zece fecioare, care, luându-şi calendele lor, au ieşit întru întâmpinarea Mirelui. Când a venit Mirele, au intrat cu El, la nuntă, numai cele cinci fecioare, care au avut undelemn în candele, iar celelalte cinci au rămas afară în întuneric, findcă n-au avut undelemn în candelele lor. Spunând oamenilor pilda aceasta, Domnul Iisus Hristos a încheiat-o cu cuvintele: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul, când vine Fiul omului.

Domnul a zis: Când va veni Fiul Omului întru mărirea Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul pe oi dintre capre, şi va pune oile de-a de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.

Atunci va zice Împăratul, celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Miaţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi adus la

voi; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.

Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Când, iarăşi, Te-am văzut străin şi Te-am adus la noi, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Şi când Team văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevăr grăiesc vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut.

Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau: străin am fost şi nu M-aţi adus la voi: gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat.

Atunci vor lua şi ei cuvântul şi vor zice: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde şi le va zice: Adevăr grăiesc vouă, întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la pedeapsa veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică.

Dacă milostivirea lui Dumnezeu, pentru osteneala cea vremelnică prin săvârşirea faptelor bune, dăruieşte împărăţia veşnică celor drepţi, dreptatea Lui însă pedepseşte veşnic pe cei păcătoşi, pentru desmierdările lor vremelnice în păcate. Dacă ar fi fericit cu slavă veşnică pe cei drepţi şi ar fi pedepsit vremelnic pe cei păcătoşi, ar fi lucrat numai milostivirea Lui, iar dreptatea Lui ar fi rămas neîndeplinită. Dar aceasta este cu neputinţă, căci pe cât Dumnezeu este de milostiv, pe atât este şi de drept.

A C O L O VA F I Ş I I N I M A M E A

7

Ev a n g h eliile r ân d u ite a fi c itite în c a d r u l sfi n t e l o r Li t u rgh i i din d u m in ic ile lu n ii fe b r u ari e Duminica izgonirii lui Avram din Rai Trei fapte bune ne învaţă Sfânta Evanghelie de astăzi: iertarea, postirea şi milostenia. Postirea a rânduit-o Domnul nostru între celelalte două fapte bune, fiindcă ura şi nemilostivirea opresc roada postului. În zadar posteşte cel care urăşte pe fratele său. În zadar îşi închide gura de la desfătarea bucatelor, cel care nu întinde mâna sa spre ajutorarea săracilor. Cel care însă a unit postul cu iertarea greşelilor aproapelui şi cu milostenia, acela stă înaintea lui Dumnezeu îmbrăcat în haină strălucitoare. Şi fiindcă începe vremea duhovnicescă a postului, când toţi creştinii nădăjduiesc să ia prin el, de la Dumnezeu, răsplată şi milă, pentru aceasta, Maica noastră, sfânta Biserică, pentru ca să nu se amăgească vreunul din fiii ei şi să ostenească în zadar, pune înaintea noastră învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos despre post. Deci cel care va păzi cu evlavie şi cu toată silinţa cele ce porunceşte Biserica, postul acelui se va înălţa ca o tămâie bine primită înaintea lui Dumnezeu şi-i va aduce mila Sa. În acest scop, Sfânta Evanghelie spune că, după ce a învăţat pe oameni rugăciunea “Tatăl nostru, Care eşti în ceruri”, Domnul a zis: De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre.

Când postiţi nu fiţi ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevăr grăiesc vouă: îşi iau plata cuvenită lor.

Tu, însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este întru ascuns; şi Tatăl, Care vede într-ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură; ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică; unde furii nu le sapă şi nici nu le fură: Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

Duminica lăsatului sec de brânză a izgonirii lui Adam din Rai (Matei 6, 14-21) 26 februarie Duminica “lăsatului sec de brânză” se numeşte aşa pentru că de a doua zi începe postul premergător Patimilor Învierii. Această zi mai este cunoscută şi sub numele de “Duminica izgonorii lui Adam din Rai” în amintirea căderii acestuia în păcat, prin nerespectarea poruncii de a nu mânca din fructul oprit de Dumnezeu. În biserică se citeşte în această zi un fragment din cuprinzătoarea “Predică de pe munte” rostită de Mântuitor la începutul activităţii Sale de propovăduire a noii învăţături (Matei, cap.5-7) Mântuitorul vorbeşte despre iertare, condiţionând iertarea păcatelor noastre de modul în care noi vom ierta pe cei care ne-au greşit. Cărţile vechi bisericeşti numea această zi şi “Duminica iertării”. A două învăţătură este cea despre post. Prin post înţelegem o reţinere, în mod voluntar, de la anumite feluri de mâncare, în speţă de la carne şi de la băuturi.

Moise a postit 40 de zile pentru a putea să primească cele zece porunci dumnezeieşti sau Decalogul. Proorocul Ilie a postit înainte de a primi puterea de a deschide şi închide stăvilarele cerului pentru a veni pe pământ ploaia aducătoare de roade. Proorocul Daniel şi cei trei tineri duşi în Babilon au refuzat să mănânce la masa regelui, preferând bucate de legume. Au postit ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul. A postit, în pustie, Mântuitorul Însuşi, 40 de zile şi 40 de nopţi, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei.

Posteau Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor. Ei au fost cei care au rânduit postul ca, apoi, mari sfinţi Părinţi ai Bisericii să fixeze posturile aşa cum le avem până azi.

Din paginile Sfintei Scripturi şi din scrisul Sfinţilor Părinţi aflăm că postul nu trebuie să fie numai o reţinere de la consumarea unor alimente, în speţă a cărnii, ci, dimpotrivă, el presupune o înnoire sufletească, o înfrânare de la fapte nesocotite şi nevrednice de numele şi calitatea de creştin. Prin urmare, porunca postului nu are în vedere numai trupul ci, mai cu seamă, sufletul. Sufletul trebuie să fie un mijloc de fortificare a voinţei, de întărire a celor slabi în credinţă, de îndreptare a celor rătăciţi, de căinţă şi de părere de rău pentru faptele rele pe care le-am săvârşit, de smerenie, de rugăciune mai stăruitoare şi, în chip deosebit, de iertare a semenilor noştri.

Mântuitorul condamnă postul pur formal al fariseilor din vremea Sa recomandând să postim în ascuns, nu pentru a fi văzuţi de oameni ci de Tatăl Ceresc. Sfântul Vasile cel Mare spunea că postul, prin depărtarea de bucate şi prin curăţirea de păcate, poate întoarce pe om la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur ne cerea “Să postească şi ochiul tău şi gura ta! Să postească toată fiinţa ta!”

Sfântul Grigorie de Nissa ne atrăgea atenţia mult mai categoric:”Căci ce folos dacă gura ta nu se atinge de carne iar tu mănânci pe fratele tău?!”

Postul nostru trebuie însoţit de lacrimile pocăinţei, de rugăciune, de îndepărtarea de tot ce este dăunător vieţii noastre. Să gândim, să simţim şi să voim numai ce este vrednic de numele de creştin! Să nu mai iasă din gura noastră cuvinte de ocară, de clevetire, de jignire şi, mai cu seamă, înjurături. Să trăim deplin deplin, cu toată fiinţa noastră, virtuţile creştine pe care ni le recomandă biserica!

Postul nu trebuie să fie un prilej de întristare ci, dimpotrivă, de bucurie duhovnicească, ştiind că, prin el, biruim patimile şi plăcerile trupului, pentru că prin el facem, în trupul nostru, un lăcaş al Domnului, pentru că prin el ajungem la Înviere.

Să dăm deci postului o valoare spiritual-morală, ca în felul acesta să fie cu adevărat un act de cinstire a lui Dumnezeu, o jertfă a noastră pe altarul iubirii faţă de Tatăl Ceresc şi de Fiul Său, Care a adus pe lume adevăratul post: al lacrimilor, al pocăinţei, al rugăciunii, al iubirii de semeni.

8

DOI ÎNALŢI PRELAŢI, UNUL ŞI UNUL!

La intrarea în paraclis

DOI ÎNALŢI PRELAŢI NE VEGHEAZĂ RUGĂCIUNILE Prea Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Prea Sfinţitul Gurie, Episcopul nostru, aşa cum sunt înfăţişaţi pe pereţii paraclisului de către pictorul ieromonah Procopie.

Zugravul paraclisului este aşteptat de credincioşi să-şi desăvârşească opera, chiar dacă zăpezile cele mari l-au împiedicat până acum să o facă...

Adevărul şi minciuna.

Creştini de ieri, de azi şi de mâine Oare cât de mult sau schimbat creştini de azi faţă de cei din trecut? Am putea spune că mult. Iar răspunsul nu este numai unul singur şi o să vă enumerez câţiva factori care au contribuit la această schimbare a creşti-nului: de ieri, de azi şi de mâine: societatea, ştiinţa şi tehnologia care a avansat de la o generaţie la alta sau, mai bine zis, de la o epocă la alta. Şi, nu în ultimul rând, cultele care au apărut în fiecare epocă. Toate acestea au influenţat viaţa omului creştin şi trăirea lui, ca om al lui Dumnezeu, cu toate că creştini din vechime aveau o religie simplă. La începuturile creştinismului şi atunci au trebuit să lupte pentru apărarea credinţei împotriva celor care nu doreau să împărtăşească aceeaşi religie, creştinismul. Am putea spune că istoria este “o mare de informaţii”datorită informaţilor pe care le oferă oamenilor care îşi vor forma, cât de cât, o părere despre cum ar trebui să fie viaţa unui creştin adevărat şi pentru a fi cât mai aproape de Dumnezeu. Foarte trist este atunci când unii dintre noi nu credem până nu vedem sau pipăim un lucru. Dar depinde de starea fiecăruia care trebuie controlată prin conştiinţă. Noi nu trebuie să fim necredincioşi ci credincioşi deoarece este una din căile de a ne apropia de Dumnezeu cât mai mult. Acest îl lucru doreşte şi Mântuitorul Iisus Hristos de la noi, să fim cre-dincioşi, nu necredincioşi. Acest lucru i-l spune şi lui Toma, apostolul, celor din vremea aceea şi celor din vremurile viitoare: ”Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.” [Ev.Ioan, cap. 20,27].

Credinţa este una din cele trei mari virtuţi teologice alături de nădejde şi dragoste. Toate aceste trei virtuţi teologice configurează caracterul omului care îi slujeşte lui Dumnezeu. Am putea spune că credinţa este scânteia ce aprinde focul iar când mă refer la foc nu la cel material, ci la focul credinţei.

Nădejdea este focul iar dragostea este căldura sau, mai bine zis, tăria (fierbinţeala) focului care curăţă tot ce-i rău. Aceste trei (elemente) configurează caracterul omului care îi slujeşte lui Dumnezeu cu adevărat şi se face bine plăcut lui Dumnezeu. La aceste trei virtuţi sunt chemaţi toţi oamenii, iar acest îndemn îl găsim în Noul Testament în (Ep. Rom. Sf.Pavel, cap.

1,4,5,6). Prin aceste trei virtuţi oameni ar trebui să fie mai buni, mai blânzi şi plini de calităţi. Dacă se poate cât mai puţine fapte şi gânduri ne-gative, aşa ar trebui să fie creştinii de ieri de azi şi de mâine.

Aş putea da câteva exemple de creştini cum ar fi: Sf. Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Biserici şi toţi cei care au fost şi sunt dar care preferă smerenia pănă vor fi îngăduiţi de Dumnezeu să fie cunoscuţi. Ştiinţa mereu a încercat şi încă încearcă să descopere şi să convingă oamenii prin răspunsurile date de aceasta la întrebările adresate din diferite domenii dar şi din religie. Multe au fost şi desluşite dar mai are multe de recuperat în raport cu religia ca să ajungă la acel nivel de cunoştinţă la care a ajuns. Prin ştiinţă a încercat şi Darwin să demonstreze teoria aceea că “oamenii au apărut din maimuţă” ceea ce este o erezie, un fals dar prin ştiinţă s-au putut face şi unele lucruri bune în domeniul medicinei dar şi în alte domenii. Ştinţa şi tehnologia nu sunt rele dacă sunt folosite în scopuri bune. Prin tehnologie se pot face şi lucruri mai puţin bune, ceea ce nu este bine. Dar avem un ajutor, pe Mântuitorul Iisus Hristos, care ne spune: ”Fără Mine nu puteţi face nimic” [Ioan 1]. Concluzia, este că oameni se schimbă dar ar trebui să fie în bine de la gânduri până la modul de trăire.

Vedeţi voi, fraţi creştini, aşa ar trebui să fie creştinii de ieri de azi şi de mâine. Îndemnul meu este să fim mai buni, mai blânzi şi mai smeriţi şi să luăm aminte la cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: ”De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu” [Ioan 8,43]. Iar dacă vom da ascultare cuvântului lui Hristos vom întelege că Hristos este în mijlocul nostru!

Teolog Cosmin Gheorghe BOANCĂ

Programul slujbelor : Miercuri, ora 17: Paraclisul Maicii Domnului Vineri, ora 17: Sfânta Taină a Maslului Sâmbătă, ora 9: Sfânta Liturghie şi Rugăciuni pentru cei adormiţi Sâmbătă, ora 17: Vecernie Duminică, ora 9: Utrenia şi Sfânta Liturghie

Cotizaţii (benevole) pentru biserică Pentru pensionari şi văduve: 15 lei pe an Pentru doi pensionari: 25 lei pe an Pentru doi salariaţi: 40 lei pe an (Până în prezent au achitat această cotizaţie un număr de 35 de familii)

Anunţ foarte important Serviciile religioase pentru credincioşii din parohia noastră nu sunt condiţionate financiar!

Pentru orice problemă socială nu ezitaţi să sunaţi direct la părintele paroh Gabriel Bulf: 0729080080 şi 0722137727

Parastasul fostului avocat Sink din Petroşani săvârşit la Paraclisul Catedralei Văii Jiului