Cuvantul Parohial - nr. 14

Cei 25 de copii din Bosnea ce învaţă la grădiniţa ce fiinţează în fosta şcoală din Dărăneşti au fost, în acest an, copiii de suflet ai Centrului de îngrijire pentru persoanele vârstnice “Sfântul Mare Mucenic Pantelimon şi Sfântul Ierarh Nectarie”.

Părintele paroh Gabriel Bulf le-a adus acestor copii, precum şi celor din colonia Petroşaniului pachete cu alimente şi dulciuri. Pe lângă aceste daruri generoase de Crăciun, în anul viitor copiii din grădiniţa de la Dărăneşti vor beneficia de toate avantajele unui trai civilizat: încălzire centrală, apă rece şi fierbinte de la robinet. Aşa cum îi place şi lui Dumnezeu...

DAR DIN DAR SE FACE RAIUL

Crăciunul copiilor de Octavian Goga

Dragi copii din ţara asta, Vă miraţi voi cum se poate Moş Crăciun din ceriu de-acolo De le ştie toate-toate…

Uite cum, vă spune badea…

Iarna-n noapte, pe zapadă, El trimite câte-un înger La fereastra să vă vadă… Îngerii se uită-n casă, Văd şi spun – iar Moşul are Colo-n cer la el, în tindă, Pe genunchi o carte mare…

Anul 2 Nr. 14 Decembrie 2012 Apare în Valea Jiului Publicaţie a Complexului Catedralei “Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” din Petroşani

Cu condei de-argint el scrie Ce copil şi ce purtare… Şi de-acolo ştie Moşul, Că-i şiret el, lucru mare.

Mesajul Preasfinţitului Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, cu ocazia Praznicului Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos † G U R I E, prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Devei şi al Hunedoarei, Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Dreptmăritorilor creştini: caldă îmbrăţişare cu prilejul Crăciunului, sfântă binecuvântare pentru a se bucura de Pruncul Hristos, Cel născut în iesle!

Pruncul Iisus – transfiguratorul suferinţei Iubiţi credincioşi, Trăim într-o lume în care adeseori durerea este ignorată; doar omul duhovnicesc devine sensibil la problema durerii; oamenii neduhovniceşti nu au ochi pentru a vedea imensa durere revărsată în lume împrejurul lor; ei nu-i văd nici pe oamenii care suferă; ei defilează prin lume tacticos şi ţanţoşi fără a-şi opri privirea asupra celor care suferă, ca şi când suferinzii nici n-ar exista. În „societatea succesului” de astăzi aproape nimeni nu-şi mai pleacă privirea spre suferinzi.

Existenţa lor neagă ideologia dominantă a societăţii: convingerea eronată că poţi fi fericit prin tine însuţi şi contra celorlalţi. Pentru a fi fericit – se consideră – n-ai nevoie de ceilalţi, n-ai nevoie de dragoste: poţi fi fericit etalându-ţi doar reuşitele.

N-ai nevoie de comuniune, n-ai nevoie de energia dragostei. Ceilalţi trebuie doar să te admire, iar nu să te iubească. N-ai nevoie de iubirea nimănui pentru a fi împlinit.

Această ideologie dominantă în societatea noastră este explicit anti-creştină; ea are nevoie, pentru a se impune, de inimi împietrite. Unor astfel de inimi li se adresează Domnul Hristos în cartea Apocalipsei: „Ştiu faptele tale, că ai nume,

că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3,1).

Mortul nu aude, nu vorbeşte, nu se mişcă şi, până la urmă, putrezeşte, se strică. Omul mort sufleteşte nu aude clopotul Bisericii şi nici cuvintele lui Dumnezeu, nu vorbeşte despre cele sfinte, nu se mişcă înspre Biserică, nici înspre fapte bune, şi până la urmă ajunge un om stricat, putrezeşte din punct de vedere spiritual. Într-o societate astfel debusolată, nimeni nu mai are ochi pentru suferinţă, nimeni nu mai „întâlneşte” durerea, cu excepţia celor pe care durerea însăşi îi caută. Omul „duhovnicesc” a devenit „duhovnicesc”, pentru că, în trecut, cândva pe traseul evoluţiei lui umane, durerea l-a căutat şi l-a preschimbat. Toţi fugim instinctiv de durere, dar deseori în viaţă ea este o experienţă imposibil de evitat, şi atunci rămânem marcaţi profund lăuntric de neputinţa noastră în faţa ei. Şi ea are mare putere de a ne preschimba, de a ne reorienta gândirea, de a ne pune cu acuitate înainte problemele esenţiale ale vieţii.

Sfânta Evanghelie ne mărturiseşte că, dintru început, Mântuitorul S-a confruntat cu suferinţa: Betleemul „era plin” şi nu s-a găsit loc de găzduire pentru o femeie însărcinată. „Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,6-7). (continuare în pag. 7)

2

S Ă LUĂM AMINTE...

Evangheliile rânduite a fi citite în cad rul sfintelor Liturghii din duminicile lunii decembrie 2 decembrie / Duminica a XXXI după pogorârea Sfântului Duh “În vremea aceea, câns s-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb stătea la marginea drumului şi cerşea. Şi, auzind el mulţimea trecând, a întrebat ce e aceasta? Şi i-au spus: Trece Iisus din Nazaret.

Atunci el a început să strige şi să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Iar cei ce mergeau înainte îl certau ca să tacă. El însă, cu atât mai vârtos striga: Fiul lui David, miluieşte-mă!

Dar Iisus s-a oprit şi a poruncit să-l aducă la Sine. Şi, când a fost aproape, l-a întrebat: Ce vrei să-ţi fac? Iar el a spus: Doamne, să-mi capăt vederea.

Atunci, Iisus i-a zis: Deschide ochii! Credinţa ta te-a mântuit. Şi în aceeaşi clipă a deschis ochii şi mergea după Iisus, slăvind pe Dumnezeu; iar tot poporul care văzuse dădea laudă lui Dumnezeu.

9 decembrie / Duminica a XXVII după pogorârea Sfântului Duh “Odată, într-o zi de sâmbătă, Iisus învăţa întro sinagogă. Iată o femeie, care avea de optsprezece ani un duh de slăbiciune şi era gârbovă şi nu putea să se ţină dreaptă, cu nici un preţ. Ci, văzând-o Iisus, a chemat-o la Sine şi i-a zis: Femeie, eşti dez-legată de neputinţa ta! Şi şi-a pus mâinile asupra ei şi îndată s-a îndreptat şi a început să preamărească pe Dumnezeu.

Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se foarte că Iisus a tămăduit sâmbătă, a luat cuvântul şi a grăit mulţimii: Şase zile sunt întru care se cuvine a lucra; venind deci întru acestea, faceţi-vă sănătoşi, dar nu în ziua sâmbetei.

Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnice!

Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, în ziua sâmbetei, boul lui, sau asinul, de la iesle şi nu-l duce să-l adape? Iar această femeie, care este fiica lui Avraam şi pe care a legat-o satana, iată, de optsprezece ani, nu se cădea, oare, să fie dezlegată de legătura ei, în ziua sâmbetei.

La asemenea cuvinte ale Lui, toţi potrivnicii Lui se simţeau ruşinaţi, iar norodul întreg se bucura de toate faptele măreţe, săvârşite de El.”

16 decembrie / Duminica a XXVIII după pogorârea Sfântului Duh Iisus a zis: Un om a făcut cină mare şi a poftit

pe mulţi. Şi a trimis, la ceasul cinei, pe robul său ca să spună celor poftiţi: Veniţi că totul acum e gata!.

Dar toţi laolată au început să-şi ceară iertare.

Cel dintâi a zis: Am cumpărat un ogor şi trebuie să mă duc să-l văd, mă rog ţie, iartă-mă. Un altul a zis: am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc, mă rog ţie iartă-mă. Al treilea a zis: mi-am luat femeie şi pentru aceea nu pot veni. Şi a venit robul şi a spus Domnului acestea.

Atunci, mâniindu-se stăpânul casei a rostit către rob: ieşi degrabă, pe străzile şi uliţele cetăţii şi adu aici săraci şi betegi şi orbi şi ologi. În urmă zis-a robul: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc.

Atunci stăpânul a poruncit robului: ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, aşa încât să-mi fie casa plină.

Căci vă spun: niciunul din acei oameni care au fost poftiţi nu va gusta din cina mea, căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

fiind logodită Maria, mama Lui, cu Iosif, mai înainte de a fi ei împreună, s-a aflat având în pântece din Duhul Sfânt.

Iosif, bărbatul ei, fiind om drept şi nevrând s-o vădească, şi-a pus în minte s-o lase în ascuns.

Căci cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i se arată în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, că ce s-a zămislit într-însa este din Duhul Sfânt.

Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate.

Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul, prin proorocul care zice: Iată Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui: Emanuel care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu.

Deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe femeia sa, şi n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul său cel întâi-născut şi a chemat numele Lui: Iisus.

23 decembrie / Duminica dinaintea Naşterii lui Hristos

30 decembrie / Duminica de după Naşterea lui Hristos

Cartea neamului lui Iisus Hristos, Fiul lui David, Fiului Avraam Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui.

Iuda a născut pe Fares şi pe Zara din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon.

Salmon a născut pe Vooz, din Rahav; Vooz a născut pe Obed, din Ruth; Obed a născut pe Iesei; Iesei a născut pe David împăratul. Împăratul David a născut pe Solomon, din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa. Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia; Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia; Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon.

După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatil; Salatil a născut pe Zorababel.

Zorababel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Eliazar; Eliazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacob; iar Iacob a născut pe Iosif, bărbatul Mariei; din care s-a născut Iisus, care se zice Hristos.

Aşadar, peste tot, de la Avraam până la David sunt patrusprezece neamuri; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt iarăşi patrusprezece neamuri.

Iar naşterea Lui Iisus Hristos aşa a fost: că

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare.

Iosif s-a sculat, a luat noaptea Pruncul şi pe mama Lui şi aplecat în Egipt. Şia fost acolo până la săvârşirea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Dumnezeu prin profetul care zice: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi. s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând ostaşi, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care-l lămurise de la magi.

Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proroocul: Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahila plângea pe fii săi şi nu voia să se mângâie, fiindcă nu mai sunt.

După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, în Egipt, şi-i zice: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului.

Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel; dar, auzind că Arhelau domneşte în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său s-a temut să meragă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii.

Astfel a venit şi a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin profeţi: că Nazaritean se va chema.

Acest nou număr al publicaţiei creştine CUVÂNTUL PAROHIAL vă este oferit, în luna decembrie 2012, de către preotul paroh Gabriel Bulf, cu binecuvântarea Episcopului nostru, Gurie. Noi, Mihai Barbu (redactor-şef) şi Rolland Szedlacsek (DTP), împreună cu cei din Asociaţile “Fire de iarbă” Petroşani, Rosa Multiflora şi Clubul Copiilor si Elevilor Petrila, ne-am străduit să mijlocim, apariţia numărului 14/2012. La realizarea acestui număr redactorii noştri s-au călăuzit şi au consultat “Tâlcuirea evangheliilor şi cazanii la toate duminicile” alcătuită de Patriarhul Iustinian (Bucureşti, 2005), “Predici la duminici şi sărbători, la praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului, ale Sfinţilor şi la Sfinţi români” de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu (Bucureşti, 2000) şi Proloagele (vol. 1, sept-febr.). Ne puteţi citi on-line, în format pdf pe adresa www.clubulcopiilorpetrila.ro. Fotografiile aparţin lui Constantin Barbu şi Geza Szedlacsek.

DUMNEZ EULE, MILOS TIV F II CU MINE PĂ C Ă TOSU L ZEULE,

6 decembrie

SFÂNTUL IERARH NICOLAE

3

AJUTAŢI CATEDRALA SĂ SE ÎNALŢE DEFINITIV DIN PĂMÂNT

"Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor." (din Tropar)

Acesta a trăit pe vremea tiranilor împăraţi Diocleţian şi Maximilian (284-305) şi a strălucit mai înainte în viaţa pustnicească şi, pentru nespusa lui bunătate, a fost făcut arhiereu. Şi, fiind cu frica lui Dumnezeu, cinstind creştinătatea şi propovăduind cu îndrăzneală şi cu glas slobod dreapta credinţă, a fost prins de mai marii cetăţii Lichiei şi dându-l la osândă şi la cazne l-au închis în temniţă, împreună cu alţi creştini. Şi de vreme ce marele şi bine credinciosul Constantin, din voia lui Dumnezeu, s-a făcut împărat al romanilor, cei ce erau închişi au fost sloboziţi din legături şi, cu ei împreună, a fost slobozit şi marele Nicolae. Şi, mergând la Mira, n-a trecut multă vreme şi s-a strâns de către marele Constantin, întâiul Sinod de la Niceea, la care a luat parte şi minunatul Nicolae. Şi i s-a dat lui darul facerii de minuni, precum arată istoria vieţii sale. Scos-a din temniţă pe trei oameni năpăstuiţi, care prinzând de veste că sunt osândiţi pe nedrept, au chemat pe Sfântul în ajutor, ca, precum a izbăvit pe cei din Lichia, aşa şi pe dânşii să-i izbăvească. Pentru aceasta, dar, Sfântul Nicolae, ca unul ce era grabnic şi fierbinte spre ajutor, s-a arătat în vis împăratului Constantin şi eparhului Avlavie. Pe acesta l-a mustrat pentru pâra nedreaptă ce facuse oamenilor la împăratul, iar pe împărat l-a înştiinţat cu amănuntul, aratându-i că erau nevinovaţi, pârâţi din pizmă. Şi aşa prin visul acesta i-a izbăvit din primejdia tăierii. Şi alte multe minuni făcând, păstorea dumnezeieşte pe dreptcredinciosul său popor. Deci, venind la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul, neuitând, nici după moarte, turma sa, ci în toate zilele dând cu îndestulare ale sale faceri de bine celor lipsiţi şi izbăvindu-i de tot felul de primejdii şi de nevoi. Încă şi până astăzi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucrează minuni şi cei ce-l roagă cu adevărata şi neîndoita credinţă, nu numai mici binefaceri, ci şi minuni mari dobândesc. Din anul 1087, luna mai în 9 zile moaştele Sfântului Nicolae se află la Bari, în sudul Italiei, luate din Mira, ca să nu cadă în mâinile musulmanilor. Acolo ele sunt în mare cinste din partea credincioşilor, care vin la el, cu credinţă, din toate părţile creştinătăţii.

Ne-au părăsit în luna decembrie 2012 DIACONU ION, născut în 1939 în localitatea Schela, jud. Gorj înmormantat în Cimitirul Poieni Petroşani.

CĂLIN GEORGE, născut în 21.04.1933 în oraşul Petroşani, jud.

Hunedoara, decedat în 1.12.2012, înmormantat în Cimitirul Central Petroşani.

RAD CONSTANTIN, născut în 07.09.1986, în Petroşani, jud. Hunedoara, decedat în 03.12.2012, înmormântat în Cimitirul Central Petroşani.

KOVACS BARNA, născut în 1.04.1956 în oraşul Tg. Mureş, jud.

Mureş, decedat în 3.12.2012, înmormântat în Cimitirul Central Petroşani.

MUREŞAN GAVRIL, născut în 28.02.1933 în satul Ghirolt, jud. Cluj, decedat în 09.12.2012, înmormântat în Cimitirul Central Petroşani.

IANC CATIŢA, născută în 24.03.1943 în Petroşani, jud. Hunedoara, decedată în 16.12.2012, înmormântată în Cimitirul Central Petroşani.

4

CE ŞEZI JUNE NU TE-NSORIU?

Colinde precreştine din judeţul Hunedoara

Pleacă june la vînat Pleacă june la vînat, Sau junelui tinerelu, La vînat, la codru lat.

Murg porumb a-ncălecat, L-a-nfrînat, l-a-nşeuat, Şi pe el s-a aruncat. Şi mi-l făcea de sălta; Saltă ici, saltă colea, Saltă-n vîrful muntelui, Pe urma inelelor, Spre ruptul smintelilor, Sub un spine înflorit Găsi leul adormit.

Pînă june se gîndea, Leul mi se pomenea: - Ce caţi tu, june, pe-aici?

Ori zilele ţi-ai urît, Ori moartea ţi-ai îndrăgit?

- Nici moartea n-am îndrăgit, Nici zilele n-am urît, Ci-am venit să prind un leu!

Se luară, se luptară, Zi de vară pînă-n seară. Şi cînd fu de către seară.

Aduse leul pe june.

June-atunci se mînia, Băgă mîna-n buzunar Şi scoase un mic cleştar; June-atunci se mânia, Peste cap mi-l arunca, Jos la ţară l-a tunat.

Prin cîte sate trecea, Toată lumea-l fericea: - Ferice de acest june, C-adus leul legat, Ne-mpuşcat, nevătămat, Numai din luptă luptat!

(Colindă din judeţul Hunedoara Colecţia: Ilarion Cocişiu)

Tună cerbul di la munte Tună cerbul di la munte, Junelui bunu Pă frânturi, pă curmături, La Gutâia luncilor.

Rupsă gardul stobărat, Şi în vie s-o băgat.

Rupsă viţă de străviţă, Ş-aruncă-n dalbă corniţă.

June din vînat venea Şi-ncă-n vie mi-l găsa.

Pusă puşca la ureche Să-l săgete pintră speche.

Pusă puşca la genunche Să mi-l facă tri mărunche.

Cerbul dete de-a sălta, Pă frînturi, pă curmături, Pîn-la vîrfu muntelui.

(Colindă din judeţul Hunedoara. Arhiva Institutului de folclor. Culegere: Emilia Comişel şi Ovidiu Bîrlea)

Şi la păr e calapăr, Şi la braţă, iarbă creaţă. Şi-o-nchinăm cu sănătate Pe la gazdă, pe la toate!

(Colindă din judeţul Hunedoara, Arhiva Institutului de folclor. Culegere: Emilia Comişel şi Ovidiu Bîrlea)

Pleacă Lina la fântână

Ce şezi, june, nu te-nsoriu?

- Ce şezi, june, nu te-nsoriu?

Daliană, fată dragă.

Doi părinţi nu te voiesc, Ori curţile nu-ţi tihnesc?

- Ba, părinţii mă voiesc Şi curţile îmi tihnesc.

Pînă-n dalbă primăvară Să-mi fac o grădinioară; După casă, la fereastră, Să-mi semăn floricelele Vinete şi mohorîte.

Fetele la flori ori veni, Şi-or culege, şi-or alege, Eu din ele mi-oi alege: A mai mare-i mai harnică, Că la brîu e spic de grîu, La sprîncene, budiene

Pleacă Lina la fântână, Dăliană, fată dalbă, Şi căntuţa duce-n mână, Dăliană fată dalbă.

La fântâna din luncet, Unde apa curge-ncet Găsii apa turburată Şi fântâna-nconjurată De trei crai cu căluşei Rumenaşi şi frumuşei.

Un călare-aşa-mi zicea: Lino, Lino scumpa mea De mi-ai da cununa ta Să ne cununăm cu ea! Şi-ai fi Lino sănătoasă, De colinda asta-a noastră.

(Colecţia Nicolae Ursu)

S P I R I TUL T UL CRĂCIUNULUI. ÎN DĂRĂNEŞ TI ŞI L A ... A PE

5

Steaua sus răsare….

O echipă de succes pentru Dărăneşti: 7 instalatori şi 4 constructori La viitorul Centru al generozităţii creştine de la Dărăneşti lucrurile sunt, cum ar zice constructorii, în grafic. Spiritul Crăciunului i-a mobilizat atât de tare încât au lucrat, practic, din zori de zi şi până la-nserat. Când am fost să ne documentăm pentru acest număr al publicaţiei noastre, am întâlnit echipa de instalatori care urma, a doua zi, să plece în altă parte, pentru a ataca alte noi lucrări. Cei şapte oameni îşi făcuseră treaba şi se vor mai întoarce la Centru în ziua când se vor face racordurile la curentul de forţă pentru a putea porni centrala. Şeful echipei, d. Frederic Zippenfening alături de Constantin Fâciu, Ionel Georgescu, Călin George, Liviu Moscaru, Ion Vladislav şi Florin Munteanu au reuşit să monteze, într-un timp record, 34 de calorifere, coşul de fum, distribuţia aferentă şi să amenajeze sala centralei. Ei au ţinut să menţioneze, cu mândrie, că lucrează la societatea ROMINSTAL Petroşani. Totul era proaspăt vopsit şi culoriile vii ne trimiteau cu gândul la viitoarea mare sărbătoare creştină.

Altă echipă formată din Alin Ticoiu şi fratele său, Cosmin Ticoiu, Florin Vasile Sălcianu şi Nicolae Ferţu se ocupă de partea de construcţii. Ei au reuşit să compartimenteze sălile, să tencuiască, şi au început să pună gresia şi faianţa. Calitatea lucrărilor e la superlativ. Ultimii, dar nu cei din urmă, pe care îi vom menţiona, aici şi acum, în acest articol sunt cei de la ApaServ SA Valea Jiului. Graţie lor, pentru prima dată, clădirea fostei şcoli generale din Dărăneşti are apă curentă şi e racordată la canalizare. Părintele paroh Gabriel Bulf aduce, pe această cale, mulţumiri publice dlui director general Costel

Avram şi echipei conduse de d. Donisa, care s-a ocupat concret, de acestă lucrare. (Faptul că şcoala din Dărăneşti a fost închisă în acest hal, fără apă şi fără canalizare, are şi o explicaţie şi o consecinţă firească: fostul inspector şcolar general, d. Alexandru Lăutaru, a adunat, dintr-un municipiu şi două oraşe, la alegerile pentru parlament, vreo 600 de voturi. Iar cine a cîştigat a luat peste 12.000 de voturi…)

Lumea zice că de la Ion Gângu Împărat nu s-a mai pomenit aşa ceva:

Costel Avram a adunat, în jurul bradului de Crăciun, 400 de angajaţi ai Apei. Plus copiii şi invitaţii de onoare Miercuri, la ora 16 fix, curtea societăţii de distribuţie a apei din Petroşani a fost luată cu asalt de angajaţi care, împreună cu copiii lor, au venit să sărbătorească, împreună, venirea Crăciunului.

Gazdele, spre lauda lor, s-au pregătit cu toate cele trebuitoare unei mari sărbători creştine. Au venit să-i colinde cei de la “Salvaţi copiii” din Petrila, Craii de la Câmpu lui Neag, Pompierii din Petroşani şi, desigur, însuşi Moş Crăciun. În final, angajaţii au fost colindaţi chiar de către condu-

cerea societăţii (un grup artistic sudat format din Costel Avram, Monica Tarcea, Cristian Andrei Ionică, Florin Donisa, Luci Matei, Adriana Dăian, Gabriela Gomoi şi Adi Donisa) ajutaţi, vocal şi instrumental, de faimoasa formaţie “Marinică şi Alin”. Ca la orice sărbătoare creştină, binecuvântarea a venit din partea părintelui Gabriel Bulf care, după o scurtă slujbă, a dat tonul colindelor.

Au fost invitaţi şi au onorat invitaţia toţi primarii din Valea Jiului care au adresat scurte mesaje

de felicitare şi urări de bine numeroşilor participanţi la sărbătoare. Conducerea societăţii, împreună cu liderii sindicali Florin Ignat şi Zoltan Benke, au pregătit 400 de porţii de fasole cu cârnaţi (plus varza murată aferentă), pachete pentru toţi copiii angajaţilor, vin fiert, ţuică fiartă şi ceai fierbinte plus cozonaci pentru copii, doamne şi domnişoare.

Doi invitaţi speciali, Cristian Fodor şi Ovidiu Olari din Deva, au colindat pentru toată lumea. Ei au fost vestitorii lui Iisus care nu i-au uitat nici pe cei mai sărmani, nici pe copii şi nici pe mai bătrânii creştini. Mesajul lor a fost clar: “Gazdă bună, primitoare, să trăieşti/ Toate visele, acum, să-ţi împlineşti/ Ai primit pe vestitorii lui Iisus/ Domnul nostru cel de sus!”

Mihai BARBU P.S. Oameni mai vechi din societate îşi aminteau că, parcă, pe vremea lui Gângu Împărat, conducerea se mai gândea la angajaţii săi şi voia să sărbătorească, împreună, venirea Crăciunului.

S-ar putea să fi fost aşa. Dar cum presa vremii nu a avut acces la respective sărbătoare rămâne cum am stabilit acum: Pentru prima dată, în scurta sa istorie, cei de la Apa Serv au sărbătorit, împreună, Crăciunul. Gospodarii Apelor s-au pregătit şi colinda au primit! Să fie într-un ceas bun!

6

IATĂ, VĂD CERURILE DES CHISE

Naşterea Domnului Mama sărbătorilor creştine Sfântul Ioan Gură de Aur a numit Naşterea Domnului drept “mama sărbătorilor creştine”, căci de acum, de la Naştere, a început, practic, activitatea de mântuire a neamului omenesc, prin Hristos Domnul, Cel Născut din Fecioara Maria.

Dumnezeu a trimis pe îngerul Gavriil în cetatea Nazaretului la o fecioară pe nume Maria, care era logodită cu dreptul Iosif, căreia i-a vestit că va naşte un Fiu, al cărui nume va fi Iisus, iar “Acesta mare va fi şi fiul celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. (Luca 1,32-33). La îngrijorarea Mariei, care-i spune că ea “nu ştie de bărbat”, îngerul o încredinţează că “Duhul Sfânt” se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnzeu se va chema” (Luca 1, 35). Tot aşa i-a grăit Îngerul şi dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei: “Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o iei pe Maria, logodnica ta, fiindcă ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt; Ea va naşte Fiu Căruia Tu Îi vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Său din păcatele lor” (Matei 1,20-21).

Sfântul Evanghelist Luca îşi începe relatarea privitoare la Naştere prin cuvintele: ”Iar în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere, cea dintâi, s-a făcut pe când Quirinius guverna în Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie fiecare în cetatea sa” (Luca 2,13). Era vorba de un recensământ al populaţiei din Imperiul Roman efectuat din dispoziţia împăratului Octavian August, care a domnit între anii 27 î.Hr. şi 14 d.Hr. Datorită acestui recensământ Fecioara Maria şi dreptul Iosif au plecat din Nazaretul Galileii, unde locuiau în orăşelul Betleem, la câţiva kilometri sud de Ierusalim, pentru că se trăgeau de acolo şi fiecare cetăţean era obligat să se înscrie în locul de origine după cum relatează acelaşi Evanghelist. Ajungând la Betleem, “s-au împlinit zilele ca Maria să nască şi, negăsind locuri de găzduire, L-a născut în condiţii foarte umilitoare, fiind nevoită să-L culce într-o iesle.

Sfântul Evanghelist Matei precizează că naşterea a avut loc în Betleem, “în zilele regelui Irod”. Este vorba de regele Irod, supranumit “cel mare”, care a domnit în Iudeea între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr., un rege crud care şi-a ucis chiar şi pe unii membri ai familiei de teamă să nu-i uzurpe tronul.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei relatează şi venirea unor magi de la răsărit la Betleem, călăuziţi de o stea, ca să se închine şi ei Pruncului Născut atunci, în care vedeau un trimis al lui Dumnezeu.

Sfânta Mare Muceniţă Varvara, ocrotitoarea minerilor, într-o reprezentare sculpturală din interiorul Casei de Cultură din Petroşani

27 decembrie / Sfântul Arhidiacon Ştefan În a treia zi de Crăciun, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Ştefan, primul diacon şi primul martir creştin. Prezenţa lui în viaţa bisericii este legată de instituirea celei de-a treia trepte în ierarhia bisericească şi anume a diaconilor. Apariţia acestora era cerută de punerea în practică a unei profeţii potrivit căreia Mântuitorul a fost trimis să „binevestească săracilor”. Treapta diaconiei însemna preluarea de la Sfinţii Apostoli grijii faţă de cei săraci, văduve şi orfani, urmând ca lucrarea lor să se concentreze numai asupra rugăciunii şi propovăduirii cuvântului. În capitolul 6 din cartea Faptele Apostolilor scrisă de Sfântul Evanghelist Luca spune cum cei 12 Apostoli a chemat mulţimea ucenicilor propunându-le să aleagă şapte bărbaţi care să fie rânduiţi pentru slujirea la mese. Sfatul a fost acceptat şi au fost aleşi Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae Antiohianul. Sfinţii Apostoli i-au hirotonit.

Aşa s-a născut treapta diaconiei, a slujirii sau a asistenţei sociale. S-a remarcat primul dintre ei, arhidiaconul Ştefan. Martori mincinoşi au zis despre Ştefan că ar fi rostit cuvinte nepermise la adresa lui Moise şi chiar a lui Dumnezeu. A fost dus în faţa Sinedriului condus de Caiafa, cel care-l judecase şi pe Mântuitorul. Ştefan era plin de duh sfânt şi a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta Lui. El a zis tuturor celor de faţă: „Iată, văd cerurile deschise şi Fiul Omului stând în dreapta lui Dumnezeu.” Cuvintele acestea au stârnit furia Sinedriului şi au început să-l bată cu pietre. Ştefan s-a rugat pentru ei zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Pentru el s-a rugat în picioare, pentru vrăjmaşii lui s-a rugat în genunchi.

Stephanos înseamnă în limba greacă “încununat”. Ştefan este cel dintâi care a dobândit, în anul 36, cununa muceniciei pentru Hristos.

În anul 415, în timpul împăratului Teodosie II de la Constantinopol, cel care stăpânea şi Ţara Sfântă trupul său a fost descoperit de un preot cu numele Lucian, întrun sat de lângă Ierusalim, Cafar Gamala, şi dus în Cetatea Sfântă într-o zi de 26 decembrie. Soţia împăratului, Evdochia a dispus să se ridice o biserică pe locul în care au fost aşezate cu cinste moaştele sfântului. Ulterior, părţi din ele au fost duse la Constantinopol şi în alte localităţi ale imperiului.

E ultima zi de sărbătoare din an.

De aceea se cuvine să-L rugăm cu credinţă şi cu dragoste să ne dăruiască şi nouă pacea şi bucuria sufletească de care s-a învrednicit Sfântul Arhidiacon Ştefan când a rostit cuvintele: “Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a Dreapta lui Dumnezeu.”

(Fapte 7,56)

PASTORALA

Dreptmăritori creştini, Privit din exterior, creştinismul pare o religie iubitoare de suferinţă, nu pentru că teologia creştină ar promova o doctrină în acest sens, ci pentru că Dumnezeul creştin o are mereu în atenţie, îşi concentrează atenţia asupra focarelor de suferinţă din lume, este mereu prezent în locurile în care cineva suferă. Însuşi Dumnezeul creştin a suferit: S-a născut în simplitate, a trăit 30 de ani într-un aparent anonimat şi a murit pe Cruce. Între Dumnezeul nostru şi suferinţă există deci o legătură aparte.

La fel, Dumnezeul Vechiului Testament avea o sensibilitate aparte faţă de suferinţă. De exemplu, în cartea Exodului ni se relatează despre suferinţele poporului evreu aflat în robie în Egipt, despre porunca faraonului de a fi omorâţi de către moaşele egiptene toţi copilaşii de parte bărbătească, imediat după naştere. Lecturând istorisirea cu exigenţele raţionaliste moderne, am căuta numele faraonului; acesta nu este însă menţionat (deşi intuim din cercetarea istorică că ar fi vorba despre Ramses al II-lea, faraon din cea dea XIX-a dinastie egipteană); în schimb, găsim cu uşurinţă numele celor două moaşe egiptence traumatizate de porunca faraonului: Şifra şi Pua. Un autor raţionalist modern ar face exact invers: ar menţiona numele faraonului şi l-ar neglija pe cel al moaşelor (ajunse în grea frământare pentru trădarea deontologiei profesionale care li se pretindea ierarhic). Dumnezeul Bibliei îşi aminteşte întotdeauna de cel care suferă.

Tot în cartea Exodului citim cum, „…auzind Dumnezeu suspinele lor, Şi-a adus aminte de legământul făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov, a căutat spre fiii Săi şi S-a gândit la ei” (Ieşire 2, 2425). Ne este relatată intervenţia directă a lui Dumnezeu în istorie, cele zece plăgi, plecarea poporului din Egipt, trecerea prin Marea Roşie. La un moment dat poporul are în faţă imensitatea mării, iar în spate, ameninţători, soldaţii faraonului; pare să nu existe cale de scăpare. Dumnezeu îl întreabă pe Moise: „De ce strigi către Mine?”.

Teologia rabinică scoate în evidenţă faptul că textul biblic nu vorbeşte de niciun strigăt al lui Moise, cel puţin în acest caz. Atunci despre ce este vorba? Suferinţa este un strigăt care ajunge până la urechile lui Dumnezeu. Este de ajuns ca cineva să sufere şi Dumnezeu aude deja un strigăt, o tânguire lăuntrică. Şi iată că Dumnezeu intervine, deschide marea pentru poporul evreu, dar o închide deasupra armatei faraonului.

Iubiţii mei fii duhovniceşti!

Mai trebuie să observăm cum, într-o lume căzută în păcat, în care este prezent pretutindeni răul, scutirea unora de suferinţă înseamnă, inevitabil, descărcarea suferinţei pe umerii altora.

Evreii scapă cu viaţă din încercare, dar armatele faraonului, compuse tot din oameni (pe care-i aşteptau acasă o soţie, copii şi alţi apropiaţi), cad pradă apelor dezlănţuite. Din conştientizarea acestui fapt s-a născut o anumită sensibilitate în ebraism faţă de suferinţa altuia. În Cina Pascală ebraică, seder-ul, anume în ritualul de comemorare a plăgilor Egiptului, se ia paharul de vin şi se varsă zece picături, corespunzătoare fiecărei plăgi.

“Se varsă aceste picături pentru a ne diminua bucuria, prin constatarea că eliberarea noastră a costat suferinţa altor fiinţe umane” – spun evreii.

„Paharul nostru cu vin nu poate fi complet plin, bucuria nu este deplină, dacă libertatea noastră a presupus o tragedie pentru alţii, fie ei chiar duşmani”.

Tocmai pentru că adeseori salvarea unora înseamnă tragedia altora, Dumnezeu nu intervine direct întotdeauna în istorie. Este de ajuns să ne amintim de exilul în Babilon al poporului evreu (587 î.d. Hr.). Dar şi atunci când nu intervine, Dumnezeul Bibliei este întotdeauna acolo unde cineva suferă.

Domnul Hristos, Cel născut astăzi în iesle, a suferit enorm pe pământ. Suferinţa Lui a atins maxima intensitate pe Cruce, când, preluând toate păcatele noastre, S-a simţit abandonat de Dumnezeu-Tatăl, El, Cel Care nu are nimic comun cu păcatul: „Eloi, Eloi, lama sabahtani?”/„Dumnezeul Meu, Dumnezeu Meu, de ce M-ai părăsit?”

(Marcu 15, 34).

Dacă Dumnezeu Însuşi pe pământ a suferit, înseamnă că suferinţa constituie o cărare inevitabilă pe drumul mântuirii. Dacă o acceptăm, o putem şi transfigura creator. Dacă o refuzăm cu îndârjire, dacă nu-i înţelegem sensul, ea nu ne schimbă în bine sufletul, nu ne înnoieşte, nu ne sfinţeşte.

Minunata cântare ortodoxă „Cu noi este Dumnezeu!” nu trebuie văzută ca un imn al triumfalismului, ci ca o constatare duhovnicească a faptului că în orice suferinţă Dumnezeu ne însoţeşte. Iar „noi devenim mari, nu doar prin realizările noastre, ci şi prin suferinţele noastre” – afirma savantul Nicolae Iorga. Tocmai de aceea, Dumnezeu nu s-a sfiit să înfrunte suferinţa, sub toate formele ei de pe pământ, cu un scop clar: „Iar când a venit plinirea vremii, spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 45). Acesta este scopul ei: înfierea, dobândirea de către noi, toţi, a identităţii de „fii ai lui Dumnezeu”, biruitori ai morţii, cetăţeni ai raiului.

Fraţi creştini, Auschwitz, această minusculă localitate din Polonia, a devenit simbolul sinistru al exterminării a milioane de oameni, tentativă subtilă de a stârpi din istorie pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, prin intermediul dispariţiei poporului ales de El. Patruzeci şi două de atentate la viaţa lui Hitler au existat, însă doar cel de al 43-lea a reuşit, ultimul, care a fost „orchestrat” de fapt tocmai de el însuşi, în buncărul din Berlin, după căsătoria cu Eva Brawn, atentatul sinucigaş. Toate celelalte tentative de asasinat n-au făcut decât să-l întărească mai mult pe Fűhrer în convingerea că el este Mesia, că este nemuritor, că are în istoria lumii un rol profetic.

De ce oare Dumnezeu a îngăduit ca lucrurile să meargă în această direcţie? A îngăduit eşecul a 42 de tentative de eliminare a unui dictator care a dus de râpă o ţară întreagă, a zguduit liniştea a trei continente şi prin deciziile lui, a provocat moartea unui număr impresionant de oameni? Toate întrebările îşi au şi un răspuns.

Auschwitz nu epuizează, nici nu încheie, şirul suferinţelor umane, dar constituie un punct de maximă intensitate în istoria omenirii. Suferinţă a existat şi înainte şi va mai exista şi după.

Auschwitz rămâne însă până astăzi paradigma

7 unei suferinţe absolutizate, maximalizate, isterizate, demente.

Pentru iudaism, Auschwitz a însemnat criza unei anumite scheme teologice de înţelegere a lumii. Poporul lui Israel se încredea într-un „Dumnezeu al alianţei”. Moise a spus poporului: „Păzeşte, dar, poruncile Domnului Dumnezeului tău, umblând în căile Lui şi temându-te de El. Fereşte-te de a uita pe Domnul Dumnezeul tău şi de a nu păzi poruncile Lui, legile Lui şi hotărârile Lui, pe care ţi le spun eu astăzi! Iar dacă vei uita pe Domnul Dumnezeul tău, vă mărturisesc astăzi, pe cer şi pe pământ, că veţi pieri! Cum pier popoarele pe care Domnul Dumnezeu le pierde dinaintea voastră, aşa veţi pieri şi voi, de nu veţi asculta glasul Domnului Dumnezeului vostru!”

(Deuteronom 8, 6-11-20). Avertismentul acesta ne răsună şi nouă, creştinilor care trăim în indiferenţă religioasă, care ignorăm voinţa lui Dumnezeu pe pământ sau care dispreţuim potenţialul terapeutic al suferinţei.

Dreptmăritori creştini, De o mie de ori de S-ar naşte Hristos în Betleem, dacă nu Se naşte și în sufletele noastre, totul este în zadar. El a venit „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”. El a venit să cucerească sufletele noastre. De două mii de ani Biserica se străduieşte să ni-L descopere pe Hristos. Sfântul Pavel se destăinuia galatenilor, scriindu-le: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19).

Auschwitz interpelează şi conştiinţele creştine, până astăzi. Și nu doar Auschwitz-ul, care a devenit, prin dimensiunea tragismului său, un simbol al suferinței. Însă experiența suferinței în secolul al XX-lea şi-a găsit manifestarea și în ororile comunismului care, în lagărele Siberiei sau în temnițele sinistre ale Aiudului, ale Sighetului ori ale Jilavei, a sfărâmat milioane de vieți, fără vreun surd regret sau vreo pieziă privire înspre valorile umane. Într-adevăr, un teatru, un spaţiu de desfăşurare a acestor fapte oribile a fost Europa, continentul cu cea mai lungă tradiţie creştină în spate. Mărturia creştinilor din Europa nu a fost la înălţimea provocărilor răului. Învăţătura creştină nu a avut suficient impact asupra oamenilor, asupra liderilor lor şi nu a influenţat în niciun fel deciziile luate de personalităţile publice, alese în mod democratic, de către cetăţeni. Spaţiul public nu a fost fertilizat nici pe departe, cât ar fi trebuit de mesajul creştin.

Cele petrecute, au constituit, inevitabil, şi un eşec de proporţii al creştinismului.

Auschwitz-ul ne demonstrează cât de mult poate să fie absent creştinismul din viaţa oamenilor, chiar dacă teoretic el este acceptat drept „filosofie/teorie” religioasă, dominantă în spaţiul public. De aceea suferea Sf. Apostol Pavel. De aceea suferă Însuşi Dumnezeu: pentru ca Hristos „să ia chip în noi”.

Ortodoxia ne învaţă că Dumnezeu nu este niciodată de partea călăilor, ci întotdeauna de partea victimelor. Creştinul adevărat este cel care ştie să facă diferenţa dintre persecutor şi persecutat, dintre victimă şi călău, iar în faţa suferinţei constată adeseori că cea mai bună atitudine este compasiunea, tăcerea, împreună-pătimirea. (continuare în pag. 8)

8

U Ş I , F E RES TRE, TOATE- S NOI / DOAMNE, DOAMNE , IN T R Ă ŞI L A N OI !

Iubiţi credincioşi, Ce gândeau oare oamenii despre suferinţă înainte de a veni Mântuitorul? Vechiul Testament îşi focalizează atenţia nu pe suferinţă, ca supremă realitate interpelantă şi provocatoare pe pământ, ci pe bunătatea Creatorului, şi este, în schimb, iritat de prezenţa răului în lume.

Deci nu este atât interesat de binomul suferinţă/durere-fericire, cât pe binomul bine-rău, dreptate/ corectitudine-injustiţie /nedreptate.

Profetul Avacum se întreabă răspicat: „Până când, Doamne, voi striga fără ca să mă asculţi şi voi ridica glasul meu către Tine, din pricina silniciei, fără ca Tu să mă izbăveşti? Pentru ce mă laşi să văd nedreptatea şi priveşti apăsarea?” (Avacum 1, 2-3). În ebraism, spre deosebire de creştinism, nu se vorbeşte de „păcatul originar”; păcatul lui Adam şi al Evei este primul păcat din istoria omenirii şi nu are nimic special. În întreg Vechiul Testament suferinţa are un rol ispășitor. În lume există întotdeauna cineva care suferă pentru a ispăşi păcatele proprii sau pe cele ale altora. Diferenţa faţă de Noul Testament este că ispăşirea nu se poate face odată pentru totdeauna. Ebraismul este o religie a vitalităţii pământeşti, iar suferinţa nu este, în general, văzută ca valoare. Cu toate acestea, există cazuri de martiriu, de suferinţă asumată, chiar dacă aceasta nu este elogiată apoi în teologia oficială . Amintim cazul fraţilor Macabei. Se cuvine însă să mai amintim faptul că în islam suferinţa reintră în voinţa necomentabilă a lui Allah şi Coranul nu recunoaşte suferinţei nicio valoare ispăşitoare şi purificatoare.

Noi, creştinii, ştim însă că avem o mare responsabilitate. Aceea de a înţelege şi de a prelucra în mod creator suferinţa. Dacă această lucrare reuşeşte, omul devine o făptură nouă, minunată. „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17). Altfel va percepe el atunci suferinţa. Vom avea o altă percepţie a existenţei. Vom şti atunci că „neam lepădat de omul cel vechi, robit păcatului. Hristos născut în sufletul nostru ne umple toată fiinţa. Am scăpat de starea apăsătoare, lipsită de perspectivă, care ne-a paralizat în ceasurile de suferinţă puterile sufleteşti. Omul cel vechi a murit. S-a născut omul cel nou, biruitorul suferinţei şi transfiguratorul necazurilor. Omul cel nou converteşte răul în bine şi necazul în bucurie”.

Omul cel nou s-a preschimbat pe sine, „a transformat coliba în palat”, cum spune frumos Vasile Voiculescu: „Coliba, cum L-a primit,/ S-a făcut cer strălucit;/ Pe boltă de mărgărit, / Iar în ea soare şi stele, / Cu Arhangheli printre ele. / În mijloc, Tron luminos / Şi, pe el, Domnul Hristos, / Care mult se bucura / Duhul Sfânt S-alătura / Şi acolo rămânea / Şi acum şi pururea”. / Iar dacă am acceptat şi transfigurat suferinţa, vom spune şi noi cu entuziasm: „Şi noi, Doamne, ne-am sculat, / Colibele-am curăţat / Uşi, ferestre, toate-s noi, / Doamne, intră şi la noi” .

Dragii mei, În încheiere, se cuvine să mai afirmăm că înţelege suferinţa doar cel care are parte de ea. Părintele Calciu Dumitreasa spunea frumos că „...despre suferinţă nu poate vorbi pertinent decât cel care o trăieşte. Suferinţa este motorul nevăzut al vieţii duhovniceşti. Tocmai de aceea aici nu mai are cuvântul teologia de cabinet sau reflecţiile intelectuale de salon, ci vibraţia interioară a unei inimi rănite de viaţă”.

Cu alte cuvinte, doar frământărilor inimii le răspunde Dumnezeu, iar nu supărărilor minţii. Supărarea este o minte jignită, mâhnirea este o inimă rănită. Dumnezeu preferă să lucreze într-o manieră privilegiată cu emoţiile, cu inima şi să lase uneori mintea prea ţanţoşă în însingurare, până va deveni dispusă a se uni cu inima.

Domnul Hristos, prin Naşterea Sa umilă pe pământ, a acceptat, a reorientat şi a transfigurat suferinţa. El ne-a învăţat că ea are un sens profund, corectând ontologic păcatul originar şi reintroducândune, pe fiecare în parte, în universul energiilor nevăzute ale harului sfinţitor.

Dumneavoastră tuturor, care aveţi experienţa suferinţei într-o formă sau alta, mai acută sau mai diminuată, vă dorim să petreceţi cu bucurie sfântă sărbătorile Naşterii Domnului, ale Anului Nou şi ale Bobotezei, să fiţi învingători asupra tuturor necazurilor, iar cândva, în eternitate, să faceţi parte din ceata celor despre care se prooroceşte: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsă 2, 7).

„La mulţi ani!”

Vă zice al vostru: † G u r i e , Episcopul Devei şi al Hunedoarei

Am avut, nu demult, bucuria de a vedea, cu ochii mei, locul naşterii lui Iisus Hristos. Acum 2000 de ani deasupra peşterii s-a arătat steaua cea prealuminoasă şi neobişnuită. De atunci şi până azi ea străluceşte de Crăciun pentru tot creştinul care se închină Lui. Să-i aducem fiecare dintre noi “aur, ca unui împărat a toate; tămâie, ca unui om muritor; şi smirnă ca unui Dumnezeu fără moarte”

Crăciun Fericit tuturor!

Costel Avram, director general Apaserv Valea Jiului