Avantul literar & artistic - nr. 1 by Ziarul Vaii Jiului

S c r i i t o r i c u f ot o g r a f i i t i p b u l e t i n Mihai BARBU

Despre portretele în cărbune şi despre imposibilitatea tehnică de a face o crimă perfectă O constatare tristă şi amară este aceea că scriitorul român nu are fotografii, portrete sau portreteşarjă care să-l reprezinte cu adevărat. Când eram student la Cluj mi-a căzut în mână, la Biblioteca Cercului literar de la Sibiu, o Panoramă a literaturii americane destinată străinătăţii. Acolo marii scriitori de peste Ocean erau înfăţişaţi în fotografii realizate de mari fotografi americani. Portretele lor te ajutau să afli, instantaneu, aproape totul despre subiectul fotografiei. Un mare fotograf îţi arăta cine era scriitorul care i-a pozat sau pe care l-a surprins în mişcarea sa zilnică. Aflai, deasemenea, detalii prin care puteai înţelege unde trăia, unde scria, unde visa scriitorul, care era universul său casnic, care era garderoba lui preferată, cum stătea el pe scaun, cum se aşeza la masă, ce podoabe agrea, ce tablouri aşeza pe perete, cum era biroul la care lucra, cum era fotoliul pe care se întindea, leneş şi ostenit, după o zi de muncă. O întreagă lume. Un mare fotograf e şi un bun psiholog şi va încerca să ne arate cum l-a văzut el, cu ochiul său cameleonic, pe ilustrul său subiect. Marii scriitori interbelici obişnuiau să-i curteze pe marii pictori ai vremii pentru a-i imortaliza pentru eternitate. Cred că

de multe ori lucrurile se puteau petrece pe dos. Pentru că ei îşi făceau, de fapt, un serviciu reciproc. Marii noştri pictori, Ciucurencu şi Baba, au dat portrete admirabile de scriitori. Marcel Iancu şi Silvan ne-au lăsat memorabile portrete, în alb-negru, ale scriitorilor cu care au fost contemporani. Ţin minte cum se dădea de ceasul morţii maestrul Octavian Bour când, după ce s-a angajat să facă portretele scriitorilor dintr-o antologie gândită şi materializată la Cluj, a trebuit să-şi facă rost singur de fotografiile subiecţilor săi. Pe atunci internetul era la fel de departe de noi ca şi steaua care-a răsărit într-o altă galaxie. De cele mai multe ori Bour primea nişte fotografii tip buletin din care nu putea scoate mare lucru. Asta dovedeşte că scriitorul autohton gândeşte, şi în această privinţă, că poate lăsa totul pe seama celor care vin după el să-i gestioneze posteritatea. Dacă, în privinţa operei, lucrurile se mai pot aranja, cu imaginea concretă a scriitorului este mai greu. Dacă n-o faci în timpul vieţii, după e mult prea târziu. Acum nu mai trebuie să dai o fugă la Praga, precum Eminescu, ca să ai parte de o fotografie astrală. O poţi face chiar la tine acasă. Noi l-am solicitat, în acest număr, pe un important caricaturist român, Mihai Pânzaru-Pim, să facă portretele-şarjă ale scriitorilor care au acceptat să colaboreze cu „Avântul” nostru. Ca orice artist care se respectă, d. Pânzaru din Suceava, ne-a trimis, în timp util, 14 portrete cu care am ilustrat aceste pagini. E un prim pas într-o direcţie pe care o vom urma neabătut. În altă ordine de idei, vă asigurăm că, de aici din Vale, vom promova şi portretele în cărbune.

Astfel, ne mângâiem cu ideea că va mai rămâne ceva după ce se vor închide toate minele din zonă. La Petrila, pentru a recupera fierul vechi de la mina oraşului (care s-a deschis în urmă cu un secol şi jumătate) se pune la pământ totul. Clădiri industriale de o frumuseţe aparte sunt, pur şi simplu, rase doar pentru a se recupera fierul vechi din trainicele armături ale celor care ne-au precedat. Ca petrilean, te doare sufletul când constaţi cu ce zel se demolează totul. Mina Dâlja e un exemplu horror de ce a rămas după închiderea ei. O întindere de beton vrea să suge-reze poporului că terenul a fost redat definitiv agriculturii. Imediat după Revoluţie, Petre Roman, pe când era prim ministru, a zis că toată industria românească e un morman de fiare vechi. De atunci încoace nu a fost manager, român sau străin, care să nu confirme spusele (perfect tâmpite!) ale fostului premier. Şi în Valea Jiului o conducere bicefală (adică formată, în mod egal, din ambele partide aflate la guvernare) închid minele pe bani grei. Atât pentru ei cât şi pentru cei care girează, cocoţaţi în consilii de administraţie, dispariţia mineritului din Vale. Ei vor să producă o crimă perfectă. Pustiesc totul în urma lor ca să nu mai rămână nimic palpabil din ceea ce au clădit înaintaşii. Le dăm o veste extrem de proastă: nu există crimă perfectă. Dacă nu ne cred o pot întreba pe Rodica OjogBraşoveanu. Sau îi pot chestiona, în această problemă, şi pe George Arion şi pe Comisarul Maigret, şi pe Sherlock Holmes şi pe doctorul Watson. Pe cine vor ei. Bani au căcălău, timp au berechet. Dar ar mai trebui să aibă şi o minimă onoare...

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

L a n s a r e a I s t o r i e i î n Va l e

Back in the time: 19 februarie 2007, Petroşani

Alex Ştefănescu: Visul oricărui critic literar este să scrie o Istorie a literaturii române contemporane, aşa cum orice actor visează să-l joace pe Hamlet Sfârşitul de an e o perioadă nimerită pentru a-ţi face ordine, în casă, în bibliotecă, în curte, în sentimente şi în calculator. De câte ori îmi deschideam laptop-ul eram avertizat că spaţiu de pe discul local E este insuficient şi că ar fi foarte bine să şterg de pe el o mulţime de fişiere vechi şi inutile. Pentru aceasta faceţi click... mă îndemna anunţul din josul monitorului Aşa se face că, urmând îndemnul calculatorului meu personal, am dat şi peste o seamă de texte neterminate şi nevalorificate. Unul dintre ele este cel pe care o să-l citiţi mai jos. E vorba de prima vizită a criticului Alex. Ştefănescu la Petroşani şi despre lansarea Istoriei literaturii române contemporane 1941-2000 la Liceul de Informatică din Petroşani. Credem că, peste ani, acest text va fi de folos celor care, asemeni lui Marian Boboc cel de azi, vor dori să reconstituie viaţa literară din Vale, aşa cum arăta ea pe la începutul secolului XXI. Istoria e într-o permanentă mişcare. Dar nici literatura nu stă pe loc... Mihai BARBU

O lansare cu oameni grei & importanţi care au cumpărat una bucată Istorie Prima vizită a (fostului) ministru Economiei şi Comerţului în Valea Jiului a fost prilejul nimerit de a invita, la Petroşani, doi scriitori importanţi din conducerea Uniunii Scriitorilor. Ministrul Varujan Vosganian este, după cum ştiu persoane bine informate, şi vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din România. După ce a coborât în subteranul minei Lupeni în dimineaţa zilei de 19 februarie 2007, după amiază d. ministru a stat la aceeaşi masă, la Hotelul Onix, cu Alex Ştefănescu, redactorul- şef al României literare , cu Gabriel Chifu, secretarul Uniunii Scriitorilor şi redactorul- şef al revistei Ramuri. Amfitrion a fost Marian Boboc, membru al Uniunii Scriitorilor şi redactorul-şef al pu-blicaţiei Ortacul. Cei trei oaspeţi şi-au lansat volumele Iisus cu o mie de braţe (Varujan

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Un preludiu cu Chiriţa în provincie Vosganian), 100 de poeme (Gabriel Chifu) şi Istoria literaturii române contemporane 1941-2000 (Alex Ştefănescu). Deşi a fost de faţă toată conducerea Companiei Naţionale a Huilei, criticul bucureştean nu a reuşit să vândă decât o Istorie. Al doilea exemplar l-a achiziţionat fostul mare arbitru Ioan Danciu, aflat întâmplător în zonă. Noroc cu Sindicatul liber de la E.M . Livezeni (preşedinte ing. Adrian Jurca), sindicat care a achiziţionat 15 istorii şi 40 de cărţi cu poeme! Poetul Varujan Vosganian şi-a oferit volumul în mod gratuit. Pentru că, dimineaţă, ministrul a avut de discutat despre soarta mineritului din Vale, Alex Ştefănescu şi Gabriel Chifu au fost oaspeţii clasei a IX-a E (diriginte prof. Mihai Barbu) de la Liceul de Informatică din Petroşani. Elevii clasei a IX-a E au pus, mână de la mână, şi au cumpărat tot atâtea cărţi câte au cumpărat toţi directorii C.N.H.-ului din Vale. Cum au decurs lucrurile la liceu şi ce lucruri interesante pentru istoria literară s-au spus pe Slatinioara vă vom relata mai jos. Liceul de Informatică nu a fost ales întâmplător. Alex Ştefănescu a scris entuziast, în România literară, despre volumul Ciorapii mei negri de plasă ai debutantei Loredana Cristea, elevă în clasa a XII-a a L.I.P.ului. Invitaţii elevilor de la Informatică au fost d. viceprimar Tiberiu Iacob-Ridzi, Adrian Jurca - preşedintele Sindicatului Liber de la E.M.Livezeni şi Wily Rusu- preşedintele Sindicatului de la E.M.Lonea. Din partea gazdelor au participat profesorii Georgeta Sterca, Constantin Burghiu, Eva Iozefina Varga, Lucian Răzmeriţă, Maria Lazăr, Emil Danciu şi Ion Nişulescu. Profesorii Roxana Filip, Maria

Lazăr, Gheorghe Stoica şi, nu în ultimul rând, Mihai Barbu & Marian Boboc, şi-au prezentat ultimele lor producţii editoriale. Profesoara Roxana Filip şi elevii clasei sale de socio-umane (XI F) au susţinut un savuros (şi foarte aplaudat) moment teatral adaptând, pentru vremurile de azi când engleza ne agresează limba la fel cum o făcea franceza pe la jumătatea secolului XIX, faimoasa piesă a lui Vasile Alecsandri intitulată Chiriţa în provincie. Ana Maria Kovacs (Chiriţa) a avut alături pe Aristiţa (Bianca Gelămancă), Calipsiţa (Csilla Farkas), Luluţa (Alexandra Gavrilaş), Guliţă (Arabella Curt), Ion (Andra Frăţilă în travesti), Mr. Charles (Elena Maxer- în travesti) şi Safta (Andreea Lucaci). În text au fost intercalate texte uitate din umorul (liric) al epocii de aur interpretate de elevii Vlad Crăciune, Petru Zgăvârdea, Mihai Codreanu, Cătălin Necşi, Ionuţ Burzan, Andreea Guran, Mădălina Gurean, Florina Kalman, Lavinia Marcu, Noemi Petra şi Sidonia Santoan.

O evidenţă lesne de constatat : Literatura sculptează figura umană - Mă bucur că sunteţi aici, mă bucur că vă place literatura sau măcar vă prefaceţi că vă place, a zis criticul Alex Şteănescu, la începutul dialogului cu profesorii şi elevii de la L.I.P. O faceţi, însă, într-un mod foarte convingător. Dragostea pentru literatură nu e o iubire greşit orientată. Literatura este o sursă de plăceri. Dar de plăceri mai elevate, mai înalte şi nici nu este nocivă. Dacă citeşti nu păţeşti nimica. Dimpotrivă, te înfrumuseţează. Chiar şi fizic. Uitaţivă, în această Istorie... sunt sute

de fotografii de scriitori şi să vedeţi ce figuri necizelate, ţărăneşti aveau unii autori înainte de a se apuca de literatură şi cum s-au rafinat în timp. Uitaţi-vă la figura lui Eugen Simion. Era un flăcău de la ţară înainte de a deveni scriitor şi, acum, pare un adevărat aristocrat al spiritului. Literatura sculptează figura umană. Eu vă sfătuiesc pe dv., care sunteţi nesupuşi, să citiţi. Puteţi să nu ţineţi seamă de sfatul meu dar dacă o să ţineţi cont de el o să vedeţi că nu o să regretaţi. Indiferent de meseria pe care o s-o alegeţi, să citiţi literatură. Eu sunt critic literar ceea ce înseamnă că sunt un cititor profesionist. Spre deosebire de ceilalţi cititori, criticul literar explică de ce îi place sau de ce nu îi place o carte, folosindu-se de argumente literare. Visul oricărui critic literar este să scrie o Istorie a literaturii române contemporane, aşa cum orice actor visează să-l joace pe Hamlet. Am visat de mult la această carte şi am început să adun ilustraţii, fotografii, caricaturi, imagini ale coperţilor cărţilor, etc. De lucrat propriu-zis la carte, am lucrat zece ani, perioadă în care am îmbătrânit. În tot acest timp n-am renunţat la munca mea de redactor-şef la România literară ca şi la alte obligaţii sociale, obligaţii din afara literaturii. În special, pe fete vreau să le asigur că înainte de a începe lucrul la Istoria literaturii… eram mult mai svelt şi mai atrăgător. (Rîsete). Stând nemişcat în casă m-am cam ruinat fizic. Vreau să vă dau câteva date tehnice despre această carte. Nu pot să spun despre ea că e o carte bună sau că e o carte proastă. Ar fi caraghios. Dacă aş zice că-i bună toată lumea ar zice că-i normal să zică

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

V iaţa în Maşina de scris aşa doar e cartea lui. Dacă aş zice că-i proastă toată lumea ar zice că joc comedia modestiei.

Cartea are 1176 pagini format mare şi cântăreşte fix 2 kg şi 250 grame. - Deci, nu mă pronunţ despre valoarea acestei cărţi dar vă dau cîteva date tehnice. Cartea se referă la perioada 1941-2000. De ce această perioadă? Pentru că, în 1941, a apărut Istoria... lui G. Călinescu şi eu mi-am zis să fac o istorie din 1941 până în momentul de faţă. Nu mă compar cu G. Călinescu, nu mă erijez într-un urmaş al lui dar m-am situat într-o continuitate cronologică. De unde a lăsat-o Călinescu, de acolo am continuat-o eu. Cartea are 1176 pagini format mare şi cântăreşte 2 kg şi 250 grame. Diverşi adversari literari ai mei mi-au spus: Vii şi tu cu cartea aia de 3 kg şi jumătate…dar le-am spus că are sub 3 kg. E adevărat că ori de câte ori a trebuit să car câteva exemplare din carte pe scările blocului (mai ales când nu mergea liftul) îmi blestemam zilele şi mă gândeam, cu invidie, la Ion Bogdan Lefter, care face istorii foarte subţiri şi le cară foarte uşor. (Râsete) Istoria este tipărită pe hârtie offset de import, poloneză, şi are 7 grame pe cmp. Asta arată densitatea hârtiei pentru că dacă e prea subţire transpare textul dintr-o parte în alta. În carte sunt aproape 110 capitole despre scriitori pe care i-am tratat separat. Printre cei trataţi separat se numără şi Gabriel Chifu, căruia i-am rezervat un capitol pe vremea când nu era şef la Uniunea Scriitorilor. Poate din cauza asta a şi ajuns şef! Oricum, n-am fost influenţat de funcţia lui.

4.000.000 semne tipografice şi 1500 de ilustraţii pentru pentru 60 de ani Apoi, Alex Ştefănescu a povestit, pe îndelete, despre cartea pe care tocmai a terminat-o: - Textul propriu-zis din Istorie… însumează 4 milioane de semne tipografice sau, după unitatea de măsura de altă dată, aproximativ 2.000 de pagini dactilografiate la două rânduri. Are 1.500 de ilustraţii (fotografii, desene, caricaturi, ma-nuscrise ale unor scriitori precum Nichita Stănescu, Marin Preda şi numeroşi alţii). Cartea a apărut cu sprijinul unei bănci (Raiffeisen Bank) şi totul s-a petrecut cantr-o poveste. În momentul în care cartea era scrisă şi mă întrebam cu ce bani o voi tipări, atunci… De ce aveam această problemă? Mai multe edituri sau oferit să-mi publice cartea. Inclusiv Editura Humanitas. Gabriel Liiceanu a făcut presiuni asupra mea ca să mă convingă să o public la ei. Această carte, pe lângă faptul că prezintă o anumită importanţă, le-ar fi adus şi un câştig financiar. Este o carte care se vinde. Costă scump şi aduce câştig. Chiar şi librarii o preferă întrucât ei iau un comision. Una e să iei 25 la sută dintr-o carte de 200.000 lei vechi şi alta e să iei un sfert din două milioane. Eu am vrut s-o public la editura soţiei mele. Soţia mea are o editură particulară. Editura Maşina de scris este proprietatea soţiei mele iar soţia mea, cu tot cu editură, este proprietea mea. Şi atunci m-am gândit că ar fi foarte avantajos să public la propria mea editură dar nu aveam atât de mulţi bani. Editura noastră este o editură modestă.

Sediul ei este în locuinţa mea de la bloc în care şi locuiesc. De multe ori colaboratorii sau colaboratoarele care vin la editură mă găsesc în pijama. Uneori e atâta agitaţie în apartamentul meu că mă simt în plus. Unul vine, altul pleacă. Ei bine, da’ cu ce să public o asemenea carte? Costă enorm. Dar, aşa cum v-am spus, a sunat telefonul can poveşti. O voce suavă de femeie (Femeile mi-au purtat, întotdeauna, mult noroc. Chiar şi soţia mea, ca femeie, mi-a purtat noroc. ) m-a sunat şi a zis: - Domnule Alex Ştefănescu, sunt X de la Raiffeisen Bank! - Da, ce doriţi? Am crezut că e o greşeală. - Urmează să publicaţi o carte… - Da. - Vrem s-o sponsorizăm. Am rămas interzis. - Da’ ce v-a apucat? - Avem un proiect! Mi-au trimis maşina, m-am dus la bancă, am semnat contractul de sponsorizare şi, astfel, am depăşit un moment foarte dificil pentru publicarea cărţii la cea mai bună tipografie din ţară. O spun fără nici o exagerare. Monitorul Oficial are utilaje extraordinare şi cartea a apărut în condiţii foarte bune. De exemplu, liniile care sunt pe fiecare pagină au fost aliniate ca atunci când te uiţi pe cotor vezi că sunt chiar perfect aliniate. După apariţia cărţii s-a dezlănţuit ceea ce am prevăzut că o să se dezlănţuie.

Aglomeraţie mare pentru intrarea în Istorie: între 23 şi 36 pe-un loc sau 110 scriitori aleşi din cei 2.500 oficiali şi alţi 4.000 neoficiali

AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

92 pentru, 124 contra Cartea am considerat-o ca pe o bombă cu explozie întârziată pentru că, în cuprinsul ei, este vorba despre scriitori care sunt, cei mai mulţi dintre ei, în viaţă. Vorbeam cu d. Adrian Jurca cât de dificilă este viaţa de lider sindical la mineri. În sinea mea cred că a scrie o carte despre scriitori în viaţă este la fel de periculos. Scriitorii morţi sunt foarte politicoşi. Adică nu comentează ce-ai scris... Scriitorii vii sunt, toţi, nemulţumiţi atunci când nu-i lauzi. Iar când îi lauzi sunt nemulţumiţi că nu-i lauzi destul de mult. Toţi se cred geniali. În carte sunt 110 scriitori care sunt trataţi separat, ca scriitori valoroşi. Câteva sute sunt trataţi ca scriitori mai puţin importanţi iar câteva mii de scriitori sunt doar menţionaţi. Iar în Romania, în Uniunea Scriitorilor, sunt înregistraţi, în mod oficial, aproape 2.500 şi mai sunt, după calculele mele, încă 4.000 scriitori nemembri ai Uniunii Scriitorilor, dar care se cred cei mai mari din ţară. Drept urmare, scriitorii care, până la apariţia acestei cărţi, mă curtau, îmi strângeau mâna, şi-mi ziceau cât de mare critic literar sunt, după ce au văzut că nu figurează aici şi-au schimbat complet atitudinea. Au început să mă atace, au spus că n-am înţeles niciodată literatura, că sunt un dobitoc, că sunt gras (ceea ce este adevărat) şi, în general, când ies în societate sunt ca atunci când aş juca la ruleta rusească. Nu ştiu dacă cel din faţa mea o să-mi răspundă sau nu la salut, nu ştiu dacă o să mă lase cu mâna întinsă sau nu. Am găsit, acum, o soluţie. Îi mint pe cei care nu sunt în carte că o să-i includ şi pe ei la ediţia a doua. Vă spun dv., aşa ca o confidenţă, că n-o să-i includ. Îi las să spere. Despre această

carte s-au scris, până în prezent, 216 articole. Ţin o evidenţă strictă pentru că o editură, Corint, mi-a propus să publice tot ce s-a scris despre Istorie

voia să îl flateze. Privind la ceea ce s-a întâmplat cu G. Călinescu vă puteţi da seama că asta este soarta oricărei cărţi care atinge orgoliile contemporanilor. Aces-

într-o altă carte. E interesant spectacolul ăsta. Din aceste 216 articole, 92 îmi sunt favorabile sau elogioase iar 124 îmi sunt nefavorabile. Unele sunt de o violenţă de limbaj inimaginabilă şi sunt scrise cu o ură zguduitoare. Unul a zis că are pregătită o sticlă de şampanie pentru vremea când o să fiu călcat de tramvai. Mă consolează gândul că şi despre Istoria lui Călinescu (care este chiar o carte cu care ne mândrim) s-a scris la fel. A mea nu ştiu ce destin va avea. Chiar nu ştiu. Despre ce destin are cartea lui Călinescu ştiu. Ştiu sigur că ne mândrim cu ea, că o prezentăm străinătăţii ca pe o mare realizare a culturii noastre. În primul an după apariţie s-au scris 82 de articole. Era în timpul războiului şi nu se scria chiar atât de mult. Din cele 82 de articole, 81 au fost negative (chiar foarte negative) şi unul elogios semnat de un profesor de română din Focşani care îşi dădea doctoratul cu Călinescu şi

tea fiind zise vă spun că această carte o voi da ca premiu aceluia dintre dv. care îmi va pune întrebarea cea mai interesantă.” (Alex Ştefănescu s-a ţinut de cuvânt şi a oferit, în final, cartea d-rei Minerva Vieriu din Petrila)

Poetul despre Critic : Dacă era o carte mediocră, slabă, proastă, cenuşie nimeni nu ar fi fost deranjat! Gabriel CHIFU a declarat, onest că... “E greu să vorbeşti despre poezie după un discurs pe care îl ţine Alex. Ştefănescu. El este la fel de bun când vorbeşte ca atunci când scrie. Are foarte mult umor. Ce nu a spus despre această carte? N-a spus că această carte e una din puţinele Cărţi ale literaturii române. Sunt cărţi care se nasc moarte sau cu o viaţă limitată. Istoria literaturii române contemporane este o carte care va rezista, care va creşte şi va

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

A f o st p r o f e s o r u l m e u marca literatura noastră. Este, repet, una din cărţile vii scrise la noi în ţară. De altfel, aş zice că o probă a valorii acestei cărţi este virulenţa atacurilor. Toţi care nu sunt în această carte au suferit că nu sunt. Dacă era o carte mediocră, slabă, proastă, cenuşie nimeni nu ar fi fost deranjat. Vreau să spun că Alex Ştefănescu a scris o carte importantă, o carte care contează chiar dacă adversarii nu sunt dispuşi să o recunoască. Este o unitate de măsură, un barometru pentru ceea ce s-a întâmplat în literatura română. Criticul are câteva calităţi indiscutabile. În primul rând, Alex. Ştefănescu este un tip special de critic literar. Este unul dintre puţinii profesionişti. E unul dintre oamenii foarte competenţi, din punct de vedere literar, care şi-a

se bucură de literatura aşa cum se bucură el. El nu este ca acel bucătar care, după ce a gătit vreme de 30 de ani, nu mai simte gustul mâncării. În situaţia asta se află majoritatea criticilor literari de la noi. Alex Ştefănescu se bucură de literatură, ceea ce este extrem de rar şi extrem de preţios. Apoi, Alex Ştefănescu are capacitatea, puţin întâlnită, de a prinde scriitorii în nişte formule memorabile, esenţiale. Mai are şi un curaj care este cel al unui mare creator. El îşi afirmă foarte clar opţiunile. Vorbeam, aici, de situaţiile delicate în care a fost pus. El a lăsat deoparte somităţi, oameni care trec drept mari critici, mari prozatori, mari poeţi. El îşi afirmă scara lui de valori care contrazice, adeseori, unitatea de măsură oficială. Este una din cele mai frumoase apariţii din literatura noastră. El ştie să scrie frumos, ştie să capteze. El face din critica literară, în cele din urmă, un soi de roman, de basm sau de poem.

Poetul despre Poet: Două cifre semnificative sau 30 de ani pentru 100 de poezii

păstrat prospeţimea viziunii, a perceperii literaturii cu o mare inocenţă şi mirare. Foarte puţini oameni, numai adevăraţii artişti

- Acum voi încerca să vorbesc şi despre mine însumi. Suntem narcişişti chiar dacă nu recunoaştem. Suntem preocupaţi de propria noastră persoană şi încercăm să ne rezolvăm existenţa prin scris. Suntem narcişişti dar îmi e greu să vorbesc despre ceea ce fac eu. Am să încep şi eu foarte concret, tehnic, spunând că cele 100 de poeme adună 30 de ani de poezie. Am simţit nevoia să încerc o însumare. Trecuseră 30 de ani de la debutul meu în volum (anul trecut s-a petrecut

acest lucru) şi de aceea am pus poemele care îmi plac cel mai mult sub acest semn al lui 100. E un număr cu o simbolistică transparentă, a perfecţiunii. Cartea este şi un obiect frumos. Este pe o hârtie de import de 120 gr/ mp. Are o prefaţă de Nicolae Manolescu. Cred că nu-l va supăra pe Alex Ştefănescu dacă voi spune că e un mare critic literar. (Se poate? A fost profesorul meu! a zis Alex Ştefănescu). În volum sunt câteva desene de Marcel Voinea, un artist plastic foarte prezent în Europa în colecţii particulare şi nu numai. A făcut pictura murală în biserici şi trăieşte la Craiova. De fapt, volumul rezumă mai mult de 30 de ani de poezie…. Aseară, la o primă discuţie neoficială (cu Marian Boboc, Adrian Jurca, Loredana Cristea, Mihai Barbu şi, ulterior, Varujan Vosganian, n.n.) era o atmosferă foarte plăcută. Cineva a întrebat cum m-am apucat de scris. Eu, dacă încerc să găsesc punctul acela originar şi uitându-mă la chipurile voastre tinere şi pline de lumină, voi spune că s-a petrecut chiar în clasa întâia. Atunci cred că s-a declanşat acel mecanism care ne transformă, până la urmă, în nişte oameni importanţi. Era o oră în care învăţam ce este propoziţia. Învăţătoarea ne-a spus să dăm exemple de propoziţii şi toţi colegii mei erau foarte siguri pe ei şi ziceau frumos: Ana are mere, Tata are pere, etc. Eu, care eram foarte nesigur pe mine, m-am ridicat în picioare şi-am spus o chestiune pe care am auzit-o, cred, la radio, la teatrul radiofonic pentru copii, pe care îl ascultam seară de seară. Era o emisiune care se chema Noapte bună, copii! Am spus, atunci,

AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

S ă n e a m p l i f i c ă m , c u m v a , e x i st e n ţ a “Noaptea şi-a lăsat mantia înstelată peste oraşul adormit”. Nu eram sigur că era vorba de o propoziţie pentru că avea prea multe cuvinte. Nu ştiam ce rol joacă celelalte cuvinte pe lângă subiect şi predicat. Cert este că s-a făcut linişte. Colegii credeau c-am dat-o în bară şi că am spus o mare tâmpenie. Învăţătoarea a păstrat un moment de tăcere după care a luat catalogul şi mia trecut un 10. Acesta a fost primul meu premiu literar din viaţa mea. Apoi mi-am dat seama că nu are nici un sens dacă nu fac propoziţii din astea potrivite. Frumos potrivite. Eu aş spune că fiecare din această sală, nu conştientizează faptul că oricare dintre noi trebuie să lăsăm nişte urme în viaţă. Să ne amplificăm, cum-va, existenţa, să ne prelungim fiinţa în ceva care durează.

Poezia şi proza sunt, pentru mine, ca două picioare pentru un ins care merge. - Eu, dacă aş fi avut talent, mi-ar fi plăcut să construiesc nişte case frumoase pentru ca alţii să locuiască, în casa mea, ca în gândurile mele. Dar, pentru că nu mă pricepeam la case, miam dat silinţa ca din aceste cuvinte (care sunt dintr-un material extrem de subţire şi uşor volatil) să fac un fel de case, iar casele astea să reziste în timp. La început, când suntem foarte tineri, credem că totul rezistă şi totul este extraordinar. Credem că suntem geniali aşa cum sunt autorii în descrierea prietenului meu, Alex. Ştefănescu. Dar, cu cât trece timpul, multe se îngustează şi ceea ce poţi tu să faci foarte bine rămâne foarte puţin numai al tău. Ceea ce trebuie să vă mărturisesc este că îmi dau

silinţa să fac din aceste cuvinte ceva foarte bine. Fie în poezie, fie în proză. Eu, adeseori, am spus că poezia şi proza sunt, pentru mine, ca două picioare pentru un ins care merge. Dacă aş scrie numai poezie aş fi ca un ins care sare într-un picior. Aşa, scriind poezie după regulile sale şi proză, după regulile ei, sunt un om întreg. Mă odihnesc din una în alta. Pentru a confirma cele spuse până atunci Gabriel Chifu citeşte poemul Îndărătnicul El urcă după mine seara în tramvai Cu înfăţişarea lui de pensionar absolut cumsecade se aşează pe banchetă alături. Îmi şopteşte hai, spune da, spune şi tu da. Nu, îi răspund eu, nu. El vine după mine pe cîmpul pustiu, unde rătăcesc cu inima toamnei stingându-se-n mine. Ca un câine aleargă umil înapoia mea, în genunchi mă roagă- hai spune da, spune şi tu da, nu mai sta pe gânduri, spune da. Nu, îi răspund eu, nu. El răsare când citesc, când e tăcerea mai mare, când se aude aerul cum roade cerneala literelor din carte. Este ameninţător, tună şi fulgeră, răvăşeşte totul în cameră, mă ameninţă, bate în o mie de tobe, suflă în o mie de goarne poruncindu-mihai, spune da, nu mai sta pe gânduri, spune şi tu da. Nu, îi răspund eu, nu. El se strecoară în somnul meu, în semnele mele, în vise, scapără, învie acolo şi-mi injectează mesajul-

hai, spune da, nu mai sta pe gânduri, spune şi tu da. Nu, îi răspund eu, nu.

Petroşani 80. O piedică în calea uitării - O riguroasă Istorie a literaturii române contemporane ar trebui să consemneze şi faptul că poetul Gabriel Chifu şi-a început cariera în Petroşani. Cum era, domnule inginer, Valea acelui timp ? - Eu am făcut Facultatea de Automatizări şi Calculatoare şi la un moment dat am ajuns aici pentru un an de zile. M-am chinuit foarte tare. Făceam naveta la Craiova. Era prin anii ’80, de după greva din ’77. Zona avea o faimă, o aură misterioasă. Aici se întâmpla ceva. Aici era şi binele şi răul. Oraşul era foarte trist. Ştiu că totul era foarte negru. În prima parte, am fost repartizat la Bucureşti. Era, atunci, Conferinţa Scriitorilor în Sala mică a Palatului, la care Ceauşescu nu a venit. (Dacă venea ar fi fost huiduit! a zis Alex Ştefănescu) Din vara aia bucureşteană foarte frumoasă şi caldă m-am trezit aruncat la Petroşani. Aici, deşi eram în plină vară, era teribil de frig. Cei de aici îmi oferiseră un apartament ca să devin petroşănean. Am refuzat-o pentru că nu intenţionam să rămân în Petroşani. (Nu ştiţi ce-aţi pierdut ! Văd!) Fabrica nu era încă. Era ceva nefinalizat. Eram într-o hală goală şi desenam la planşetă ceva ce nu s-a realizat niciodată. Această scenă se regăseşte într-unul din primele mele romane. Atunci, ca să nu obţin locuinţă şi să nu fiu legat de acest loc am preferat să stau la un coleg. Astea sunt amintirile mele foarte punctuale şi deloc fotogenice. Stăteam

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

L a h ot e l , c a - n t r - u n f i l m n e m ţ e s c într-un apartament de bloc şi dormeam pe o saltea de plajă (eram tânăr pe atunci) care se desumfla în timpul nopţii şi ajungeam pe parchet. Au fost, totuşi, nişte ani foarte frumoşi. Mi-au plăcut câţiva oameni de aici. E foarte frumos aici. Păcat că Valea a depins, tot timpul, de o soluţie extractivă şi n-a mers pe mai multe variante de dezvoltare. Păcat că, uneori, s-a transformat într-un fel de război pe care îl purtau alţii cu acest pseudonim: minerii! Au fost folosiţi, manipulaţi şi sper să se schimbe această imagine. Această zonă trebuie să nu mai fie o zonă exceptată de la regulă şi trebuie să aibă o fiinţare sub semnul firescului. Am un ataşament evident pentru Petroşani. Atâtea s-au schimbat că, aseară, m-am şi încurcat în oraş. Era un film, în Germania, despre povestea unei femei care are o cădere de memorie. Era activistă în R.D.G. şi când îşi revine, pentru ca mama lor ca să nu aibă un şoc că R.D.G. nu mai există, copiii pun în scenă o acţiune uriaşă prin care să conserve tot ceea ce a fost odată. Reuşesc. Dacă stai la un hotel din Petroşani te simţi ca-n filmul ăla nemţesc. Aici nu trebuie să mai înscenezi nimic. Totul este autentic.

Criticul despre Poet: E frumos şi fericit ! Alex Ştefănescu: Gabriel Chifu e un poet al fericirii. De obicei, poeţii sunt disperaţi, sunt acuzatori la adresa unei lumi, ceea ce este negativ, tragic. El este mult mai expresiv dacă e frumos şi fericit. Este un mod mai uşor de a te remarca atunci când acuzi întreaga lume când îi arăţi un chip schimonosit. Pe când el are acest curaj de a căuta bucuria,

de a căuta lumina şi frumuseţea. Este un curaj artistic să scrii despre frumuseţe. Pentru că are această vocaţie. E celebru Jurnalul fericirii. El este din aceeaşi substanţă. Vă citesc un poem în care poetul pleacă din oraş pe malul Dunării să întâmpine primăvara. E vorba de Drum iniţiatic : 107 kilometri străbat ca să întâmpin primăvara în pădurea aceea de pe malul fluviului. Acolo, răsplata: beţie de muguri dulci, şi jilavi, şi carnali, şi fierbinţi (de bunăseamă, trupul risipit în mii de scântei al femeii iubite). Firea pământului e plină de har, isbucnesc frăgezimi răcoroase de lumi din adânc neîncepute. În dans neîntrecut sulful, mercurul, sarea. Forfotă de seve cu aripi, viscol de aştri în flăcări ce suie prin trunchiul teilor, cântând către cer… Vântul picură în iarbă aur topit Prin tulpinile florilor gingaşe numite viorele răsare, odată cu miresma, un dumnezeu demult uitat. Seara mă întorc cu trenul personal în puhoiul de navetişti. Cuţitul mirosului de transpiraţie, al zgomotelor brutale nu mă mai atinge ca altădată transfigurat, sunt o candelă în care arde o lumină indestructibilăprimăvara.

Exact ca la revoluţie... Elevii şi profesorii de la Informatică au mitraliat (cu întrebări) din toate poziţiile Alex Ştefănescu: Să stăm jos.

La început a fost partea oficială acum e partea prietenoasă a întâlnirii noastre. Literatura română din această perioadă a traversat condiţii cu totul nefavorabile literaturii. Dv. nu o să puteţi înţelege şi cred că v-aţi şi plictisit de câte vi s-a spus cum a fost în timpul comunismului. Regimul comunist a însemnat un permanent amestec al autorităţilor în actul de creaţie. Este foarte rău pentru literatura română că cineva din afara literaturii să ceară literaturii să fie de un anumit fel. De exemplu, dacă dv. aveţi un moment de singurătate cântaţi din bucuria de a cânta. Literatura are ceva de joc. De joc zeesc. Cei care conduceau ţara şi cereau ca literatura să devină propagandă a însemnat cea mai nefastă perioadă din istoria literaturii. Nu-mi pot găsi cuvintele ca să vă explic. Să vă dau câteva exemple, că aşa teoretic nu se poate vorbi. Nenumăraţi scriitori au fost închişi fără motiv. Nu că a furat ci a fost închis pentru convingerile lui şi a murit în închisoare. Alţii au vrut să fugă din ţară, au fost urmăriţi, au trăit în sărăcie şi li s-a interzis să publice. Au fost interzise cărţi inclusiv din secolul XIX (Eminescu, Titu Maiorescu şi alţii). Dacă voiai să publici o carte îţi trebuia o aprobare de la cine ştie ce prost cocoţat întro funcţie importantă. Ăla citea cartea, nu înţelegea nimic şi nuţi dădea voie s-o publici. Condiţiile astea ostile au fost respinse de literatura română. A fost o literatură care era gata să dispară şi, din această cauză, această perioadă are ceva eroic. Dacă s-ar face, vreodată, un proces al comunismului atunci ar trebui regretată această permanentă infirmizare a literaturii dar ar trebui regretată şi

AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

O profesoară cu picioare frumoase această literatură care nu a fost scrisă, cum zicea Blaga, Păduri care-ar fi putut să fie şi niciodată n-or mai fi… Literatură care nu a fost scrisă din cauza acestei atmosfere de teamă şi frică şi teroare ideologică. La asta mă refer!

Deviza mea în critica literară este: Hai să ne bucurăm, împreună, de frumuseţea literaturii ! - Noi maimuţărim Occidentul. Bineînţeles că trebuie să ai o anumită vocaţie să faci critică literară. Nu poate oricine să facă critică literară. Dar mai uşor poţi simula critica literară decât poezia. Poezia pe care a citit-o Gabriel Chifu a reuşit să instaureze o emoţie în acest spaţiu. La poezie se vede foarte clar dacă ai sau nu ai talent. Aici nu poţi trişa. Aşa cum am remarcat-o pe Loredana Cristea, fiind la Bucureşti şi neştiind nimic despre ea. Pare simplu dar trebuie să ştiţi că primesc sute de cărţi de poezie de pe tot cuprinsul ţării. Tot felul de avocaţi, dentişti care au bani îşi publică cărţile. Sunt destul de plictisit şi obosit de această avalanşă de cărţi. Cu atât mai clar s-a remarcat prospeţimea modului ei de a scrie în condiţiile în care aveam, alături, teancuri de cărţi. Se vede imediat talentul. Mă gândeam la Gabriel Chifu. Nu oricine poate, cu o singură poezie, să creeze o stare de emoţie. Dacă veţi asculta sute de alţi poeţi veţi vedea că ei citesc dar nu induc emoţia în sufletul celor care ascultă. În critica literară se poate simula mai bine competenţa pentru că foloseşte un limbaj inaccesibil. Eu pot să scriu foarte bine într-o terminologie de specialitate. E ca şi cum ai pune pe pilot automat şi, în timpul ăsta, pot să

ascult muzică şi să scriu în acest limbaj de specialitate. Ei vor să intimideze cititorul, să vadă că are asupra lui un ascendent intelectual. Pe cititor trebuie să ţi-l apropii. Deviza mea în critica literară este: Hai să ne bucurăm, împreună, de frumuseţea literaturii.

Despre Eminescu cel de azi sau care “sunt actanţi în această poezie şi care este diegeza poeziei ?” - Eu nu vreau să-i sperii. E ca şi cum ai vedea un peisaj, un apus de soare şi aş chema pe cineva drag să-l admirăm impreună (în acest timp pe hol se aude un strigăt animalic). Aşa reacţionau şi animalele din preistorie la vederea unui apus de soare! Este vârsta. Este dezlănţuirea vârstei. Ţin minte că atunci când eram elev aveam o profesoară cu picioare frumoase şi, ca să i le văd mai bine, o rugam să scrie cât mai sus ca să i se ridice şi fusta. Astea sunt nişte copilării. Nu asta e problema noastră. Problema este ca acest tip care rage e în stare să şi citească o carte. - Dacă e în stare i se iartă? - Sigur. Dacă va citi o carte el însuşi se va plictisi de aceste distracţii primitive. Va descoperi frumuseţea şi le va abandona singur nu prin interdicţie. Va descoperi singur cât de caraghios este… În manualele şcolare, şi cu aceasta închei, nu sunt comentarii care să-i facă pe tineri să se apropie de literatură. Ci, pur şi simplu, îi îndepărtează. La o întâlnire cu elevii din sectorul I din Capitală, exact cum stau de vorbă cu dv., am deschis un manual de literatură la întâmplare şi acolo era analizată poezia Floare albastră de Mihai

Eminescu. Vă rugăm să ne spuneţi care sunt actanţi în această poezie şi care este diegeza poeziei. Stabiliţi serii de sinonime şi antonime.” Eu înţeleg bine ce e cu actanţii, cu diegeza dar ce legătură au cu poezia lui Eminescu ? E ca şi cum ai lua o creangă de măr înflorit şi ai da-o prin maşina de tocat carne. Din poezia lui Mihai Eminescu rămânea o pastă cenuşie. Aşa distrugi sensibilitatea tinerilor şi în viaţa lor nu se vor mai apropia de literatură. Este o mare responsabilitate. Este ca şi cum i-ai condamna la frigiditate estetică pentru toată viaţa. Asta fac eu prin critică: încerc să atrag tinerii spre literatură şi să nu-i intimidez.

- Dar nu vă gândiţi că dacă n-am fi noi, oamenii de afaceri, dv. n-aţi avea cu ce să scrieţi? a zis Gigi Becali... - Să vă spun replica lui Alexandru Piru pentru care îl invidiez.

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Decât o cafea, mai bine un ciolan A scris şi el o istorie a literaturii române dar n-a avut nici un succes. Când i-a apărut cartea a fost întrebat: - De ce aţi scris această istoria literaturii? Răspunsul criticului a fost surprinzător : - Am scris această istorie literaturii ca să o pot omite pe Zoe Dumitrescu Buşulenga! (Profesorul Ion Nişulescu şi-a adus aminte că înainte de ’89 au fost în vizită la noi, în liceu, scriitorul Augustin Buzura. Criticul a avut o replică promptă şi spirituală : - Da, am văzut că unii copii de aici seamănă cu Buzura!) - Aţi fost unul din puţinii oameni de cultură care l-aţi contrat public, faţă în faţă, pe Gigi Becali. Ne puteţi spune şi ceea ce s-a petrecut dincolo de

ceea ce am văzut, cu toţii, la televizor? - O să vă povestesc ce s-a întâmplat după emisiune. Eu nu-l urăsc pe Becali ci îl consider un

copil mare şi cam prost. Are o anumită candoare. El a părăsit foarte greu emisiunea. El tot zicea că o să părăsească emisiunea şi el se aştepta să i se spună: Nu plecaţi! A zis: Cui să las microfonul? şi unul a zis: Mie! M-a aşteptat la ieşire. Miam zis că ăsta mă bate pentru că umblă insoţit de bodiguarzi. Era cu Maybach-ul pe care îl conduce singur şi îşi iubeşte maşina ca pe o amantă. Vine la mine şi am văzut că eram numai doi. Singuri. Cu el singur mă descurc, mi-am zis eu. Zice: Dar nu vă gândiţi că dacă n-am fi noi, oamenii de afaceri, dv. n-aţi avea cu ce să scrieţi? Atunci mam gândit să fiu rău. Domnule Becali, eu stau de vorbă cu dv. doar atunci când sunt obligat so fac, în cadrul unei emisiuni. În afara ei - nu. S-a simţit jignit ca un copil. S-a urcat la volan şi a pornit cu o viteză extraordinară. Apoi a pus o frână bruscă şi s-a întors. Acuma chiar că mă calcă. Se uită la mine şi îmi zice cu o voce de copil neajutorat: Dar măcar la o cafea nu putem sta şi noi de vorbă? Eu, care sunt un sentimental, m-am înduioşat foarte tare: Cum să nu, domnule Becali… Cu cea mai mare plăcere. Dar eu nu discut la o cafea ci la un ciolan afumat cu fasole. La care el, care e ultrabogat, a zis: Haideţi! M-am gândit că dacă o să mă duc a doua zi o să povestească la televizor: Uite cum l-am cumpărat pe Alex. Ştefănescu. Cu un ciolan! Asta-şi dorea. şi, în ultima clipă, cu un instinct de apărare am zis: Altă dată. Nu m-am dus. Nu m-am dus de frică că e gură spartă şi povesteşte tot. Omul e simpatic. Dar dacă ar conduce ceva ar fi un pericol public. Nu trebuie lăsat.

Declaraţia de la Petroşani, la întâlnirea cu nr. 33 : Am văzut literatura română ca pe o magnolie şi am vrut să povestesc şi celor de după mine ceea ce am văzut. - În 2006 am fost în 32 de oraşe la întâlniri cu studenţi; profesori, intelectuali din oraşele respective. Toate sunt oraşe mai mari ca Petroşaniul. Este singurul oraş unde tineri atât de tineri (aveţi doar 15-16 ani) m-au invitat. - De ce aţi scris Istoria literaturii? -Vă spun sincer: am vrut să povestesc. Am văzut ce se întâmplă cu literatura română şi am vrut să povestesc celor de după mine cum a fost literatura română în această perioadă. Am fost martor. M-am gândit că puţini vor mai citi literatură şi atunci ar fi bine să găsească întro carte numele scriitorilor, citate din opera lor, fotografii. Dacă dv. vedeţi ceva frumos, nu povestiţi şi acasă? Am văzut o magnolie frumoasă. Am văzut literatura română ca pe o magnolie şi am vrut să povestesc şi celor de după mine ceea ce am văzut. Asta a fost dorinţa mea adevărată. E adevărat că, spre surprinderea mea, asta mi-a adus şi bani suficienţi ca să-mi construiesc o casă. Neaşteptat, zic, pentru că, să ştiţi, cărţile în România nu aduc bani. Dar s-a întâmplat aşa cum v-am povestit anterior… Eva Varga: - Am urmărit poeziile Loredanei din clasa a IX-a. S-a născut sub o stea norocoasă… Întrebarea mea este cam cât la sută au loc tinerii în cărţile dv. de critică?

AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Talentul, ca eveniment - Eu făceam parte din comisia PHARE (din care am fost dat afară) în care dădeam bani diverselor proiecte culturale. La un moment dat, era o doamnă de la British Council care susţinea un proiect de pictură a homosexualilor. Eu am zis că nu sunt de acord şi ea m-a întrebat dacă am ceva cu ei. Nu. Dar nu sunt de acord cu o expoziţie a homosexualilor pentru că eu vreau să facem o expoziţie cu pictură bună. Nu mă intereseaă dacă pictorii sunt heterosexuali sau homosexuali. Mie, homosexualii îmi sunt foarte simpatici pentru că fac amor între ei şi îmi lasă mie femeile. (Râsete) Dar, când e vorba de artă, interesează numai valoarea. Nu te interesează orientarea sexuală, vârsta, etc. Nu mă interesează dacă sunt tineri sau dacă sunt bătrâni. Eu nu îi susţin pe tineri pentru că sunt tineri şi trebuie să-i încurajez iar pe cei bătrâni - din milă, pentru că sunt bătrâni. Citesc o carte şi dacă este bună o susţin. Pentru mine valoarea este binele suprem. Putem spune că, în literatură, personalitatea este binele suprem. Personalitatea este elementul cel mai important în literatură. Nu generaţia, nu apartenenţa la un cenaclu. Nu mă interesează că sunt tineri, bătrâni, maturi, morţi, stricaţi, cinstiţi, elevi cuminţi sau răi. În aprecierea literaturii aceste lucruri nu contează. Eu zic că lucrurile acestea nu sunt importante. E foarte important ca un tânăr să respecte regulile dar, repet, în aprecierea literaturii aceste lucruri nu contează. Eva Varga: - Dar sunt tineri talentaţi care n-au avut norocul Loredanei… -Vreau să vă spun ceva, nu ca să vă contrazic… Nu sunt foarte mulţi tineri talentaţi. În general, nu sunt mulţi oameni talentaţi.

Sunt foarte puţini oameni talentaţi în lume. Dumnezeu nu dă talentul aşa cum se distribuie ajutorul social, la toată lumea. De aceia cred că pe oamenii talentaţi trebuie să-i sărbătorim, să ne bucurăm că există şi nu să ne uităm la ei cu răutate. Cum face o mare parte a populaţiei din România. Când văd un om inteligent mă topesc de admiraţie. Stau şi-l ascult pentru că e o plăcere, o bucurie… Dacă văd un om frumos nu mă uit cu răutate la el, ci mă bucur că există. Am văzut cum zgârie unii maşinile frumoase. N-am nici o plăcere să zgâriu o maşină frumoasă chiar dacă e proprietatea unui nespălat care nu o merită. Dacă maşina e frumoasă, mă uit la ea cu drag… Aşa mă uit la un om talentat. Pe mine, Loredana Cristea mă intimidează mai mult decât un ministru. Nu spun care…(Râsete) Nu mă intimidează pentru că e frumoasă, pentru că am văzut multe fete frumoase şi multe sunt în viaţa literară in Bucureşti. Ele îşi folosesc frumuseţea ca metodă de seducţie literară. Nu mă intimidează decât talentul ei.

Cea mai frumoasă poezie dicatată de Nichita a existat doar câteva zeci de secunde - Talentul este un eveniment. Prezenţa talentului este un eveniment. Mă bucur foarte mult că l-am cunoscut pe Nichita Sănescu. N-am trăit degeaba. L-aş fi ascultat la nesfârşit. Ţin minte un gest al lui Nichita Stănescu care vă poate influenţa în bine. Să vedeţi ce generozitate de prinţ avea Nichita Stănescu. M-am dus la el din partea revistei la care lucram şi i-am cerut zece poezii. Nichita Stănescu a râs. Eu ve-

neam cu o mentalitate de funcţionar: zece poezii. - Chiar zece? a zis Nichita Stănescu. - Aşa au zis şefii mei că vor zece poezii. - Mi le daţi? am întrebat eu. - Nu, că ţi le dictez. A improvizat, pe loc, zece poezii. - Acum, închide caietul şi notează, separat, a unsprezecea poezie. Mi-a dictat-o şi era mai frumoasă decât celelalte zece. - Ţi-a plăcut? - Da! - Atunci o s-o ardem ca să rămână numai a noastră. A luat cutia de chibrituri şi i-a dat foc. A fost o poezie care a existat câteva zeci de secunde şi, apoi, a dispărut în neant. Mi-a făcut cadou o poezie despre care nu ştiam decât eu şi el. El a murit, eu mai trăiesc dar în mintea mea a rămas ceva din amintirea acelei poezii. Merită, deci, să te bucuri de existenţa lor. Nu trebuie să-i priveşti cu răutate. Repet: mulţi cred că sunt talentaţi. Nu-i adevărat ! Sunt foarte puţini. Nici între scriitori. Mulţi cred că sunt talentaţi. Mii de scriitori nu au, de fapt, nici o valoare. Îşi scriu pe cărţile de vizită Ion Popescu scriitor sau pe uşa de la intrare Ion Popescu- scriitor dar nici vecinii nu-l cred. O mulţime de scriitori slabi din România, când se apucă de scris, se cred Homer sau Shakespeare… Ion Nişulescu:- Ce a vrut să spună scriitorul cînd a scris un anume poem? Eu am întrebat, pe cineva din Petroşani, care se pricepe ce a vrut să spună Nichita Stănescu în poezia sa şi mi-a spus…

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Cine a luat şi cine n-a luat lumină -În primul rând, pe noi nu ne interesează ce a vrut să spună scriitorul ci ce efect are textul asupra cititorului. Asta ne interesează. Dacă ne impresionează prin ceva… Scriitorul îşi închipuie că face o operă nemuritoare dar rezultatul e altul. Intenţia? Contează numai rezultatul. În al doilea rând, Nichita Stănescu trebuie citit într-o anume stare de libertate suflească. E ca şi cum ai juca un joc. Nu trebuie luat textul ca şi cum ar trebui descifrat. Trebuie să te laşi în voia lui. Exact cum te-ai da în leagăn. Poezia lui poate părea absurdă: N-ai să vii şi n-ai să mori/ N-ai să şapte între sori/ N-ai să iarnă primăvară/ N-ai să doamnă, domnişoară… Pare o absurditate. Doar dacă te laşi în voia lui vezi că poţi face o trecere în afara gramaticii. Pentru că există o similitudine între poezie şi căile ferate: e ca şi cum ai schimba, unui tren, macazul. Ai ieşit în afara gramaticii şi acum totul e

posibil. Aproape că îţi dau lacrimile de duioşie: N-ai să doamnă domnişoară… Nu vă daţi seama ce trist este… N-ai să iarnă primăvară… Un text de Nichita Stănescu nu trebuie înţeles printr-o încordare ci dimpotrivă printr-o lăsare în voia lui. Exact cum te-ai da într-un carusel sau într-un scrânciob. Nu trebuie să înţelegi ceva, nu trebuie să descifrezi ceva… Minerva Vieriu: De ce unii scriitori sunt apreciaţi doar după ce mor ? De ce nu aveţi ochi să-i vedeţi în timpul vieţii? -Foarte bună întrebare. Veniţi aici să vă dau cartea… Asta este o mare nedreptate care se face scriitorilor în viaţă. Nu li se recunoaşte valoarea pentru că funcţionează invidia. Nu poţi să suporţi ideea că un om cu care te întâlneşti faţă în faţă îţi este superior. În schimb, după ce moare devii foarte generos. L-am cunoscut, era foarte talen-

tat. O să vedeţi ce lăudat o să fiu după ce mor. Ţineţi minte… (Râsete) Acuma zic despre mine că sunt idiotul ăla de critic… (râsete) Georgeta Sterca (directoarea Liceului): Noi îl aprecem pe colegul nostru, Mihai Barbu. Dv. ce părere aveţi despre el? -Doamnă, şi Ion şi Mihai Barbu sunt nişte oameni extraordinari şi sunt mândru să-i cunosc. Şi nu contează faptul că sunt la Petroşani sau Petrila. Când sunt ei undeva, capitala culturii se mută acolo unde sunt ei… (aplauze) Sidonia Santoan: - Domnule Alex Ştefănescu vă rog să ne daţi cel mai lung autograf din istoria literaturii române contemporane. Vrem să facem o bibliotecă a clasei pentru ca acest cabinet să nu mai fie o formă fără fond. Avem pe pereţi o expoziţie cu imaginile Petroşaniului de altădată datorată d-lui ing. Adrian Jurca, care a avut generozitatea să ni le împrumute pentru acest veniment important din viaţa şcolii noastre. Vrem să punem bazele unei biblioteci personalizate care vrem să înceapă cu Istoria…dv şi cu cele 100 de poeme ale poetului Gabriel Chifu. Alex Ştefănescu s-a conformat.

Post Scriptum A doua zi, elevii din Informatică care, din varii motive, nu au fost prezenţi la manifestare l-au întrebat şi pe profesorul Constantin Burghiu despre evenimentul din ziua precedentă. - Ce a fost ieri în liceu? - A venit cineva şi a adus lumină. Unii dintre voi au venit să ia lumină iar alţii - nu. Asta a fost tot… AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Interviu la cald Cătălin Docea

În sfârşit, Hamlet vine la Petroşani! Despre „Hamlet” şi condiţia regizorului şi a actorului care găsesc, periodic, locul potrivit pe scena teatrului din Petroşani. Gelu Badea: „Cred că regizorul trebuie să deschidă nişte căi şi să încerce să stimuleze capacitatea de a lucra a actorului pentru că, în acelaşi timp, eu personal nu cred în talent. Talentul este o categorie care mie îmi este străină. Cred că noi practicăm o meserie, regizor-actorscenograf-dramaturg. Şi că avem șansa ca, de câteva ori în viață, în cariera noastră, să transformăm această meserie în artă” Dublu interviu - regizorul Gelu Badea şi actorul Andrei Sabău - în perspectiva premierei „Hamlet”, de William Shakespeare, pe scena Teatrului Dramatic “Ion D. Sîrbu” din Petroşani. O adaptare după transcriptul emisiunii „Linia Întâi”, difuzată în 17 ianuarie 2014 la TV Parâng. Cătălin Docea: Pentru că nu sunteţi din Valea Jiului, dar aţi mai lucrat aici - cel puţin dumneavoastră, domnule Gelu Badea - vă întreb: „De ce Petroşani?” Cu un asemenea CV, domnule Badea, aţi fi putut, probabil, să puneţi în scenă piese oriunde în România. Până acum aţi montat la Satu Mare, la Cluj, la Râmnicu Vâlcea, la Aiud... Şi, de mai multe ori, la Petroşani. Gelu Badea: Da. Şi la Târgu Mures, la Botoşani, la Bacău, la Sfântu Gheorghe, se adună. La Petroşani pentru că, în primul şi în primul rând, este un loc unde pot avea loc fapte de teatru importante. Acesta este singurul motiv. Trebuie să ne gândim că aici au montat Alexandru Dabija, Alexander Hausvater, Mihai Mănuţiu, Andrei Mihalache şi alţi regizori tineri... Eugen Făt, Marius Costache. Şi,

cu permisiunea dumneavoastră, chiar şi eu. Este, adevărat am o colaborare mai lungă, şi asta cred că ţine de adevărul unei prietenii care mă leagă de managerul teatrului. C. Docea: Să percepem teatrul din Petroşani ca pe un loc în care poţi să apari şi să spui „am un proiect, cu un CV în spate”, şi esti încurajat să îl pui în scenă mai mult decât în alte locuri? Gelu Badea: Da. Eu trebuie să spun că în toate locurile se face aşa. În toate teatrele se merge cu un proiect şi se stabileşte dacă se va duce la îndeplinire sau nu. Există, la un moment dat, acest drept să nu mai aduci proiectul în amănunt şi managerul crede că tu vei putea îndeplini proiectul. Dar, aşa cum spuneam, în lista celor care au montat aici sunt câţiva oameni foarte tineri: Marius Costache, Eugen Făt,

Muriel Manea - de curând. A montat aici un spectacol şi va reveni. Iată tineri care au adus proiecte şi eu cred că nu este atât de important că au fost aduse, cât faptul că managerul teatrului a îndrăznit să lase teatrul, trupa şi un buget pe mâna unui regizor debutant. C. Docea: Andrei Sabău, eşti un actor tânăr, provii din promoţia 2013 a Facultăţii de Teatru şi Televiziune de la Cluj-Napoca. De ce Petroşani? Andrei Sabău: Sincer, a fost un fel de săritură în gol. Nu prea ştiam nimic despre teatrul de aici. Însă am colegi care au absolvit înaintea mea şi au venit aici. Speram să am pe cineva aproape, cineva care îmi e deja cunoscut. C. Docea: Ai venit în primul rând pentru mediu, adică nu teai dus chiar în necunoscut... Andrei Sabău: Nu ştiam nimic

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

200, pe lună, pentru Hamlet despre mediul artistic de aici. Am aflat ulterior, odată ce am ajuns aici. Am venit mai mult fiindcă nu e foarte mare piaţa de muncă pentru tinerii absolvenţi. Petroşani a fost o alegere din maxim cinci. C. Docea: În ultimii ani, teatrul din Petroşani are darul de a atrage tineri actori. Din nefericire, nu reuşeşte să îi şi păstreze pe toţi. Sigur că, în cariera aceasta, trebuie să începi de undeva şi, atunci când ai posibilitatea de a face un pas înainte, probabil că îl faci ca tânăr actor. Ai găsit ceea ce te aşteptai? Andrei Sabău: Deocamdată nu prea pot să mă pronunţ în privinţa asta. Este al doilea spectacol la care lucrez. La primul spectacol, „Lucrezia Borgia”, a fost bine. Am lucrat bine, cred, am lucrat şi repede. La „Hamlet” încă sunt în faza de lucru, nu am ajuns la varianta finală a rolului (rolul principal – n.a.). C. Docea: Iar acum, de la acel rol... direct la „Hamlet”. S-ar putea ca mulţi din cei care ne privesc să vadă chestiunea asta la un mod circumspect. Ai contraargumente? Andrei Sabău: Nu ştiu ce să zic, nu prea pot să mă apăr aici. C. Docea: Te vei putea apăra pe scenă, prin talentul tău. Acolo poţi să-i convingi pe oameni.. Andrei Sabău: Cred că domnul regizor şi-a asumat un risc cu mine şi sper să nu-l dezamăgesc. Eu simt că merge bine treaba. De vreo câteva zile chiar simt că încep să fac paşi mari înspre ceea ce ar trebui să iasă la final. C. Docea: Sunteţi la prima întâlnire la Petroşani, sau ai fost studentul dumnealui? Andrei Sabău: Ne-am mai în-

tâlnit în facultate. Am mai jucat în câteva spectacole ale studenţilor dumnealui şi ne-am mai văzut, episodic, la modul la care dumnealui venea să facă corectura la spectacolele studenţilor. Atunci ne-am mai văzut. C. Docea: Să înţeleg, deci, că vă leagă ceva. Chiar dacă sunteţi la prima colaborare pe bune, în viaţa reală, nu doar în mediul acela al pieselor de examen. Acum e prima provocare. Andrei Sabău: Pentru mine cam cu oricine e prima colaborare, având în vedere că lucrez abia la al doilea proiect. C. Docea: Să vorbim despre „Hamlet”. V-am spus şi înainte de a începe emisiunea că văd această piesă, pentru un regizor şi pentru un actor, ca pe o încununare a carierei. Am şi argumentat de ce: e greu să aduci un element de noutate sau să apari senzaţional, monumental, cu o asemenea piesă. Una pe care oamenii, probabil 90% din cei care vin la teatru, deja o cunosc şi au şi tendinţa să o compare cu o punere în scenă anterioară. Gelu Badea: Avem şi avantaje. La Petroşani nu s-a montat niciodată „Hamlet”. Acesta ar fi primul. Al doilea ţine de natura umană. Deseori, nouă ni se pare că ştim ceva. Cunoaşterea noastră poate să fie şi o iluzie. Eu nu privesc acest text ca pe un monument. Am învăţat de la meşterul meu că, atunci când te apropii de un text pe care critica şi istoricii teatrului l-au aşezat pe un soclu, un text care a devenit statuie. trebuie să îl abordezi într-un mod care să îi permită acestui text să se apropie de tine şi, după aceea, de spectatori. Eu m-aş bucura ca oamenii care vor veni la spectacolul acesta, nu neapărat

la premieră, să fi citit textul. E foarte greu să citeşti în ziua de azi, cum e şi mai greu să citeşti teatru. Cred în spectatorul care, atunci când merge să vadă un spectacol, zice „Măi, eu mă duc să văd Hamlet, dar oare ce-i cu Hamlet?” Că toţi ştim ce-i cu Hamlet, şi nu ştim în acelaşi timp ce-i cu Hamlet... E o poveste foarte frumoasă şi o poveste foarte complicată în acelaşi timp. Pentru a putea să analizezi şi să spui mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut, m-a emoţionat sau nu, m-a revoltat sau nu, trebuie să faci diferenţa între text, care este o sumă de cuvinte, şi spectacol - care este o formă fizică a cuvintelor. C. Docea: Este evident că vorbim despre o piesă de teatru care aduce o anumită categorie de spectatori în sală. Nu vor veni la fel de mulţi spectatori ca la o comedie şi, probabil, că nu vor fi la fel de multe reprezentaţii. Se poate considerat că o comedie are un caracter comercial şi, implicit, e mai uşor să aducă oameni la teatru. Îi atrage mai uşor. Îi face să înţeleagă mai uşor. Din punctul ăsta de vedere, v-aţi înhămat la o piesă cu un target restrâns de spectatori. Aşa o văd eu. Gelu Badea: Cred că aveţi dreptate dacă ne gândim la piesă ca la textul scris. S-ar putea ca această piesă să fie doar pentru o categorie de spectatori. Însă strădania noastră, a acestei echipe, a acestui grup care s-a strâns să facă spectacolul, este ca să facem ca spectacolul să fie pentru cât mai multe categorii de public. Eu, repet, aş vrea ca spectacolul ăsta să se joace multă vreme pentru că eu cred că 200 de spectatori o dată pe lună pot să vină să vadă „Hamlet”. Tocmai pentru că este un text care incită

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Ce mai poţi face după Iisus din Nayareth? atât de mult şi se vorbeşte atât de mult despre el. Este un text de referinţă în istoria literaturii. Dar spectacolul va fi de referinţă. Ca să lăudăm puţin munca acestei echipe, vreau să vă spun că de multe ori când sunt întrebat cum o să fie, ce-o să fie, spun că noi nu o să facem un spectacol bun. Noi vom face un spectacol important. Am să vă spun şi de ce noi vom face un spectacol important plecând cu istoria mea în acest teatru. Am mai spus-o, dar îmi place s-o repet, pentru că există un mare adevăr în istoria mea cu acest teatru. Să vă spun cum a început totul. În 2004, la un festival important din România, eu primeam un premiu, iar actualul manager, Nicoleta Bolcă, primea un premiu de interpretare pentru un rol principal, „cea mai bună interpretare într-un rol principal”. Pe atunci, la Petroşani era un alt director. În ianuarie 2005 m-a chemat şi am semnat un contract pentru un spectacol. Acel domn director s-a retras, iar noul manager, Nicoleta Bolcă, m-a chemat, continuând punerea în aplicare a planurilor mele cu directorul de dinainte. În felul acesta am făcut un spectacol care se numea ”Căsătoria”, textul aparţinea lui Gogol, iar acel spectacol important a deschis seria spectacolelor mele. Dar cel mai important este că acel spectacol a putut să demonstreze că această trupă, în acel moment, putea să facă faţă cerinţelor severe. Şi, în acest fel, au apărut în peisajul spectacolului nostru ceilalţi regizori. Curajul de a invita regizori trebuie să fie dublat, în cazul unui manager, de siguranţa că trupa este antrenată. Şi spectacolul nostru, ”Căsătoria” de Gogol, demonstra că trupa poate şi este pregatită şi poate să fie antrenată

mai departe. De aceea zic că facem spectacolele importante. Nu facem spectacole bune. „Hamlet” va demonstra că un text de anvergură poate să fie

Andrei Sabău: Sper să nu apară aceeaşi problemă şi la mine ca la Robert Powell. Este, într-adevăr, un rol colosal. Indicaţia pe care am primit-o de la domnul regi-

pus în scenă la Petroşani. Ştiţi că, de foarte multe, ori teatrul de la Petroşani a fost tratat ca... teatrul de la Petroşani. Este vremea să nu mai fie tratat aşa. C. Docea: Mai ales că are o istorie onorabilă în spate... Revin la Andrei şi îl întreb cum vede el acest rol. În ce fel crezi că te va marca? Când Zeffirelli a regizat „Iisus din Nazaret”, a ales un actor - un ilustru necunoscut care a jucat monumental. Robert Powell îl chema. Dar care, după ce a jucat acel rol (vorbim de o mini serie care, din 1977, se difuzează an de an, care s-a tradus în majoritatea limbilor pământului) nu a mai reuşit să îmbrace, să se împace, cu un alt rol. Revenind, cum îl vezi tu pe „Hamlet”, cum crezi că te va marca? Am exagerat puţin, nu suntem în aceaşi situaţie, dar e un rol important pentru tine plecând în primul rând de la faptul că ţi se acordă credit, ceea ce cred că îşi doreşte orice tânăr actor...

zor, un lucru pe care mi-l spune în fiecare zi, e că nu joc Hamlet. Pentru că nu pot să-mi permit să conştientizez lucrul ăsta, în speţă, când sunt pe scenă. Pentru că e un rol trecut prin multe mâini, a trecut mult timp peste el şi a fost pus în multe, multe ipostaze. Ce pot eu să fac este să îl apropii de mine şi să pun ceva din mine în el, prin asta încerc să nu-i dau voie să fie colosul ăsta pe care ar trebui să-l interpretez. Nu-l văd decât ca pe un orice rol. C. Docea: Adică îţi propui să nu te stăpânească rolul, ci să îl stăpâneşti tu. Andrei Sabău: Da. Nu-l văd diferit de celelalte roluri pe care le-am jucat până acum, aici incluzând şi spectacolele din facultate. Este un rol pe care îl am şi pe care trebuie să îl duc la capăt. C. Docea: Îmi spuneaţi, domnule regizor, că asta v-aţi propus în că de la prima colaborare. Să demonstraţi că trupa de la

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Şi atunci, am propus Hamlet Petroşani poate fi pusă în valoare. Cunoaştem deja un membru al acestei echipe, în persoana lui Andrei Sabău. Vă invit să ne vorbiţi şi despre ceilalţi oameni pe care vă

bazaţi, insistând să nu vă referiţi doar la actori. Gelu Badea: Trebuie spus din start că spectacolul va fi unul complicat tehnic. Ştiu că, de fiecare dată când vin la Petroşani, corpul tehnic al teatrului are un soi de frison, că vine Badea şi iarăşi o să vezi ce-o să fie şi câte probleme o să fie. Fericirea este că teatrul are un corp tehnic pregătit să răspundă unor cerinţe intense. Sunt aici bărbaţi şi femei deja trecuţi prin teatru şi probabil că nimic nu îi mai sperie. Sunt la a nici nu mai ştiu a câta colaborare cu scenograful Alexandru Radu, cu care aici am făcut câteva spectacole, cu care am făcut spectacole şi în alte părţi, şi cu care pot să spun că am avut o întâlnire fericită. Eu în şcoală le spun studenţilor la regie că întâlnirea cu un scenograf este foarte importantă. Nu determinantă, dar foarte importantă. Există regi-

zori români şi străini în acest moment care lucrează de ani de zile cu aceeaşi scenografi. Se creează o comuniune de gândire şi de căutare a soluţiilor scenice care, până la urmă, sunt încununate de succes . Trupa de la Petroşani se primeneşte în fiecare an, primeşte câţiva tineri şi dă drumul altor tineri, care pleacă în alte teatre şi nu în Spania la căpşuni. Din fericire. Teatrul primeşte în fiecare an tineri. C. Docea: Acesta este un avantaj pentru un regizor. Probabil sunt mai uşor de modelat tinerii actori, care vin din facultate cu o sete mai de a juca decât actorii de 40 de ani. Care pot fi uşor blazaţi, sau poate nu mai au aceeaşi energie, dăruire. Gelu Badea: Aici este o discuţie care poate să capete nuanţe filozofice. Eu nu cred că un regizor modelează actori. Eu am altă părere despre acţiunile regizorului împreună cu echipa de actori cu care lucrează. Cred că regizorul trebuie să deschidă nişte căi şi să încerce să stimuleze capacitatea de a lucra a actorului pentru că, în acelaşi timp, eu personal nu cred în talent. Talentul este o categorie care mie îmi este străină. Cred că noi practicăm o meserie, regizor-actor-scenograf-dramaturg. Şi că avem şansa ca, de câteva ori în viaţă, în cariera noastră, să transformăm această meserie în artă. Dar acelea sunt momentele pe care le simţim cel mai bine şi, dacă întrebaţi actori de diferite vârste, cred că vor avea curajul să vă povestească. Trupa are în primul rând un nucleu stabil. Există în Petroşani câţiva actori. Mi-e greu să spun câţi în acest moment care se află permanent nu numai în gândurile mele regizorale, ci în gândurile tuturor regi-

zorilor care vin la Petroşani. Iar acestora li se adaugă tinerii aceştia despre care vorbesc. Trupa, cum am mai spus, este o trupă bine antrenată. De exemplu Andrei, cu care m-am întâlnit de câteva ori şi probabil că s-a uitat urât la mine când îl corectam pe un coleg de-al lui de la regie, cu care trebuia să fiu foarte sever în momentele în care îşi făceau examenele. Andrei a fost o dorinţă a mea. Probabil că el ştie sau nu, poate afla acum. Eu am vorbit cu domnişoara director şi i-am povestit despre un băiat de la Cluj cu care aş putea să fac „Hamlet”. Domnişoara manager Nicoleta Bolcă m-a anunţat în februarie 2013 că pot să fac în stagiunea viitoare ce text vreau eu, cu cine vreau eu, ceea ce este un lucru foarte bun, şi atunci am propus „Hamlet”. C. Docea: Şi de atunci, probabil, aţi pregătit şi o parte din echipă... Gelu Badea: Da, am început să gândesc şi echipa. Sigur că este foarte greu să ţi se satisfacă, ca „mare făcător de teatru” toate pretenţiile. Dar eu am norocul că mie îmi sunt îndeplinite dorinţele. Trebuie să spun că echipa este formată din nucleul constant al teatrului (de unde vreau să-l scot în evidenţă, să-l remarc, pe actorul Nicolae Vicol) dar şi din tineri, împreună cu Alexandru Radu, cu cei de la tehnic. Trebuie să spun şi despre ceea ce se întâmplă în ateliere, lucruri senzaţionale. Eu de câte ori mă duc într-un atelier, că e de lăcătuşerie, că e de tâmplărie, că e de croitorie, rămân foarte impresionat. Nepricepându-mă la ceea ce fac ei acolo, eu având doar pretenţiile şi fantasmele mele de căutător în teatru, sunt întotdeauna încântat de ceea ce pot să

AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

D e l a M e rc u ţ i o l a H a m l e t scoată oamenii în ateliere. Acestei echipe i s-a adăugat de astăzi, şi am marea bucurie că până la urmă domnişoara Bolcă a reuşit acest lucru, un compozitor care va compune muzica originală pentru acest spectacol. Şi nu este de ici, de colo. Se numeşte Peter Venţel, predă la Facultatea de Teatru de la Cluj, la Conservator de la Cluj, şi a colaborat cu foarte multe teatre din România. C. Docea: Aş vrea să îmi vorbiţi despre câtă muncă stă în acest spectacol, cât de des se repetă, când v-aţi apucat de lucru. Ştim când trebuie să fiţi gata, că în data de 8 februarie totul trebuie să fie impecabil. Vorbiţi-ne însă de munca din spatele acestei piese. Andrei Sabău: Cred că lucrăm de pe la începutul lui decembrie, chiar în data de 1 decembrie am venit în Petrosani cu intenţia de a începe proiectul. Repetăm de două ori pe zi, zi de zi, inclusiv în weekend-uri, cu o mică pauză între, în care - tot aşa - se repetă text. Suntem la faza de construcţie a scenelor, aşa că încă mai scârţâie textul, în pauze tot timpul stăm cu textele în mână. Consider că stăm bine. Gelu Badea: Intervin. Eu cred că stăm foarte bine, adică în momentul în care 95% din ceea ce înseamnă decor şi cam 60% din ceea ce înseamnă costume s-a rezolvat, eu zic că stam foarte bine. Cu construcţia efectivă a spectacolului, ţinând cont că neam apucat de o lectură pe 2 decembrie din câte ştiu eu, şi cam pe 19 ne-am oprit, stăm bine. În perioada asta, 2-19 decembrie, eu am stat şi o săptămână la pat pentru că mi-am sucit coloana şi nu mă mai puteam mişca, dar ei veneau la mine în cameră ca să citim textul. Eu zic că stăm foarte bine şi că pe data de 8 februarie nu îmi doresc să fim

impecabili. Eu îmi doresc ca toate gândurile pe care vrem să le transmitem şi pe care ni le-am dorit să le aşezăm în spectacol să ajungă la spectatori. Cam asta cred că e. Puţină lume ştie cum se lucrează la teatru, multă lume zice: ei, ce faceţi şi voi acolo, tu le zici pe unde se intră, pe unde se iese, şi te numeşti regizor. Ei învaţă textul şi un domn aprinde lumina, iar după aceea pleacă acasă. Şi luaţi şi salariu pe faptele astea. Este mult, mult mai complicat. Cum zice Andrei, de două ori pe zi sunt minim doi timpi de repetiţie a câte 4 ore. Chiar se întâmplă să repeţi 8 ore pe zi, iar al doilea timp de repetiţie, care începe la orele 18:00, se poate întinde până la 1 noaptea atunci când e nevoie. E multă muncă. C. Docea: Dezvăluiţi-mi un lucru: când îţi propui o piesă, fie ea „Hamlet” - în cazul nostru, e de bun augur să te documentezi vizionând puneri în scenă ale aceleaşi piese? Te laşi influenţat sau nu? Andrei Sabău: Din punctul meu de vedere, ca actor, cred că depinde de fiecare, depinde de ce structură îţi formezi. În ceea ce priveşte spectacolul „Hamlet”, eu am în spate vizionări, total accidentale, ale tuturor filmelor. Chiar înainte să aflu că urmează să se întâmple proiectul ăsta, m-am uitat la toate filmele cu Hamlet. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum, probabil a fost o premoniţie. Le-am văzut pe toate. Acum într-un fel parcă regret... Oricum, ;i din facultate am în spate vizionări ale câtorva spectacole Hamlet. C. Docea: Ştiu că ai mai jucat Shakespeare, nu Hamlet... Andrei Sabău: Da am jucat „Mercuţio” în facultate şi am jucat chiar şi „Hamlet” într-un mic examen, am fost doar în tre-

cere pe lângă el. C. Docea: În concluzie... cu vizionările este bine sau nu? Sau nu are nici o importanţă? Andrei Sabău: Eu fac asta, recunosc. În cazul lui „Hamlet” m-am uitat la filme. Nu m-am uitat la piese, la montări anterioare, dar m-am uitat la filme în care se spun poveşti asemănătoare, chiar recent am văzut un film al lui Bergman în care e o poveste asemănătoare. C. Docea: Asta ca să înţelegi mai bine epoca personajului? Andrei Sabău: Nu neapărat. Ci mai degrabă situaţii de nebunie jucate, pentru că despre asta e vorba în Hamlet. Am căutat oameni puşi în situaţii asemănătoare, reacţii la astfel de momente. Gelu Badea: E cum trebuie să fie, adică toate spectacolele au o fază de documentare. Dacă vrei să furi ceva dintr-un spectacol, furi, dacă nu vrei, nu. De fapt asta este marea problemă contemporană legată de teatru a societăţii în care trăim, anume că dacă cineva vrea să monteze un text, vorbim despre „Hamlet” acum, poate foarte uşor să vadă toţi Hamleţii care se joacă în acest moment pe planetă, ceea ce nu se întâmpla nici în 1980, când Caramitru făcea Hamlet cu Alexandru Tocilescu la Teatrul Bulandra. Bunăoara. Există un soi de fascinaţie pentru a vedea ce au făcut alţii, dar trebuie să ne stăpânim. Şi eu am văzut toate filmele cu Hamlet, şi am văzut câţiva „Hamleţi” spectacole. Dumnezeule, numai în ultimii 20 de ani s-au făcut 10 Hamleţi în România! Spectacole importante, cu actori importanţi, regizate de oameni foarte importanţi ai teatrului. Eu nu sunt afectat de ceea ce văd, niciodată. Nebunia cea mare este

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Eu, Hamlet? Niciodată! dată tocmai de faptul că aş putea să am acces la orice spectacol, să-l văd şi să mă străduiesc să fiu original. Această strădanie de a fi original ar putea să ducă la moartea spectacolului meu, după cum ar putea să ducă la moartea teatrului. C. Docea: Cu ce viziune veniţi asupra piesei? Trebuie să aibă unul sau mai multe elemente de originalitate? Gelu Badea: Eu sunt un regizor care lucrează cu actorul, aşa mă definesc eu. Eu sunt un regizor de actori, eu cred că teatrul apare dacă lucrezi cu actorul. Sigur că toate elementele auxiliare, cele care creează într-un fel sau altul magia scenei, sunt foarte importante: decor, costume, lumini, fum. Luminile foarte complicate, cum spun eu uneori la teatru, sunt foarte importante. Dar, în primul rând, aşa cum spunea şi Andrei, eu mă ocup de actori. C. Docea: Deci să înţeleg că e o variantă care pune pe primul loc actorii şi după aceea ceea ce se află în jurul lor... Gelu Badea: Avem un decor fenomenal, har Domnului! Însă important este ce spune decorul acela, şi eu cred că spune. Important este cum sunt folosite costumele, şi eu cred ca sunt folosite bine. Mă feresc să spun că eu aş avea un gând foarte măreţ cu „Hamlet” şi că o să îmi pun capul la ghilotină dacă nu-l ating. Eu cred că „Hamlet”-ul nostru încearcă să lămurească o problemă eternă cu acest personaj şi cu acest text. De prea multe ori s-a spus că Hamlet e nebun, iar eu nu cred în asta. Dacă aş putea să spun ceva despre o eventuală viziune în acest spectacol, ar fi faptul că mă străduiesc ca acele gânduri pe care le-am avut eu să le pot

transmite cât mai bine actorilor, şi că ele sunt legate de credinţa mea că teatrul poate să schimbe oamenii. C. Docea: În data de 1 martie 2009, la Teatrul de Nord din Satu Mare avea loc premiera piesei „Hamlet”, în regia dvs. Se întâmpla acum 5 ani de zile. Ce diferenţe aduce piesa pusă în scenă la Petroşani? În afară de cele legate de experienţa pe care aţi acumulat-o între timp... Gelu Badea: Înainte de asta vreau sa vă spun că abia aştept ca, peste 4 ani, să o fac din nou. Tocmai că eu vreau să demonstrez că piesa aceasta nu e vreun monument de care te atingi. Să ştiţi că sunt regizori care nici nu vor să se apropie de ea: ”Eu, Hamlet? Niciodată!”. Cred că diferenţa esenţială este dată, nu aş vrea să fiu foarte pretenţios, de câmpul acesta uman, căruia i se va adresa spectacolul. Adică schimbând locul, schimbi un anume tip de energie, pe care o aduce cu el spectatorul. Când sunt 400 de oameni în sală, acele energii solicită un răspuns de pe scenă, şi cred în primul rând că asta este principala diferenţă. Există diferenţe foarte mari în modul în care construim spectacolul. Spectacolul de la Satu Mare era cu publicul în scenă, se juca peste scenă, aici am răsturnat această situaţie. Există diferenţa fundamentală între ce semnifică spaţiul de joc aici şi ce semnifica acolo. Există şi foarte mari asemănări. Această luptă permanentă a mea, această obsesie a mea, că teatrul poate să facă bine, că poate să schimbe oamenii şi că ar trebui să avem grijă de teatru. C. Docea: Ar mai fi câteva lucruri de spus despre spectacolul de atunci de la Satu Mare.

Anume că a câştigat şi premii. Cred că ar fi important să spuneţi lucrul acesta. Gelu Badea: Spectacolul a luat 4 premii la un festival important din România, un festival internaţional care se ţine în România, primul festival internaţional care s-a ţinut în România de prin '92. Acela a fost primul, Festivalul Internaţional de Teatru Atelier. Atelier care înseamnă altceva decât să văd ceva normal, cu ghilimelele de rigoare. Juriul de atunci a sesizat încercarea noastră de la Satu Mare, cred că o tuşă de noutate, şi s-a luat un premiu pe decor, un premiu pentru costume, doi mari scenografi români au lucrat acolo, Mihai Pastramagiu pentru decor şi Clara Lobonţ pentru costume, Clara a lucrat la costume şi la „Lucrezia Borgia”. S-a luat un premiu de interpretare pentru un rol secundar, cu actorul Radu Botar, care lucrează la teatrul de la Petroşani, şi s-a luat un premiu pentru interpretarea modernă a personajului „Hamlet” de către actorul Sorin Miron. Da, au fost 4 premii. C. Docea: Ar mai fi aflat dacă aţi folosit o traducere clasică sau aţi ales una modernă. Este important să ştie oamenii ce vor vedea. Gelu Badea: Am folosit o traducere compozită. Iei textul, îl citeşti tot... Nu îţi convine ceva, citeşti la Levischi ceva, la Duţescu ceva, citeşti la câţi traducători vrei, câte găseşti. Este un mix. Este şi o adaptare de limbaj pe care am realizat-o la masă, la lectură, acolo unde nu mi-au convenit anumite cuvinte în nici o traducere, le-am pus pe ale noastre. Iată marele avantaj că Shakespeare a murit acum 400 de ani şi nu ne ceartă. Le-

AVÂ NTUL LITE R A R & AR T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

După Hamlet, Lopahin! am pus pe ale noastre tocmai pentru a aduce cât mai aproape limbajul pentru spectatorul din 2014. Sigur, traducerea va fi a celui care dă totuşi trunchiul principal, adică cel care va fi cel mai mult folosit. C. Docea: Va fi un limbaj actual, dar în acelaşi timp nu îl veţi juca pe Hamlet în blugi. Adică actualul, modernul, se referă doar la partea de text. Gelu Badea: Ar fi rău un Hamlet în blugi? C. Docea: Nu, n-ar fi rău, dar ar trebui jucat cu talent. Gelu Badea: Abia aştept să vină lumea la spectacol. Să veniţi la spectacol. Nu voi dezvălui nimic despre costume. Repet, traducerea dă întotdeauna bătaie de cap, ar fi ideal ca atunci când faci un astfel de text să îţi faci o traducere nouă. C. Docea: Înţeleg că posibilităţile n-au permis acest lucru. Gelu Badea: Nu, nu. Nu am solicitat eu o traducere nouă pentru că, aşa cum spuneaţi, eu, montându-l încă o dată în trecut şi având un text deja, am adus acel text. Dar Andrei e martor, noi am citit întregul text. Am o vorbă: hai să citim toţi, tot textul, ca să fim siguri că l-am citit. Au fost surprize când actorii nu au citit textul în integralitatea lui. Nu aici, în alte părţi. C. Docea: Andrei, când ai mers la facultate ce visai să joci? Gelu Badea: Hamlet! (râde) Eu sincer nu m-am gândit niciodată la „Hamlet” până în momentul în care chiar mi s-a propus să joc Hamlet. Rolul care reprezintă pentru mine o provocare este chiar rolul pe care l-am adoptat pentru admitere, Lopahin din „Livada de vişini”. Am lucrat şi în facultate „Livada de vişini”, nu am primit

Lopahin, şi asta s-a adăugat frustrării mele. Şi, mă rog, spre asta tind eu acum, spre Lopahin. Nu ştiu dacă o să mai rămân cu ambiţia asta după „Hamlet”, pentru că e un rol care te solicită foarte mult. Dar, da! Asta e ambiţia mea: Lopahin din „Livada de vişini”. C. Docea: Am aflat ce se poate juca după Hamlet. În final, aş dori să aflăm ce se poate monta după Hamlet? Gelu Badea: O să vă spun. Fac o mare năzbâtie: o să creez un spectacol independent, adică mă

arunc în lumea independentă să fac un spectacol mic şi febril undeva la Cluj, cu care o să bântui aşa un pic prin ţară. Nu doar în săli de teatru. O să joc şi aici. Dacă vreţi, vi-l aduc aici dacă aveţi bani să îl vedeţi. Cel mai important este că pregătesc, de fapt lucrez la un text mai complicat, eu nu am superstiţii. Că multă lume zice “mă, nu spune ce vrei să faci, că nu mai faci”... O să fac până la urmă. Lucrez la o dramatizare după romanul „Maestrul şi Margareta”, de Mihail Bulgakov.

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

S ă n u p i e rd e m d i n v e d e r e s f â r ş i t u l

Dumitru Augustin DOMAN

Mihai Barbu şi lumea ca un spectacol continuu Mihai Barbu este profesor, scriitor, istoric literar, doctor în litere cu o teză de o originalitate frapantă despre Ion D. Sîrbu, doctorat trecut la o universitate celebră – “BabeşBolyai din Cluj” – şi, de zeci de ani, unul din cei mai importanţi animatori culturali din Valea Jiului. Şi totuşi, Mihai Barbu nu se jenează să scrie permanent (şi) reportaj; reportaj literar, e adevărat, gen dispărut de ani mulţi, din păcate, de pe scena literaturii române contemporane. Bun observator al realităţii imediate şi la fel de prodigios memorator al vremurilor româneşti trecute, Mihai Barbu scrie reportaj literar firesc, fără complexe – nici de superioritate, cu atât mai puţin de inferioritate. Reportajul cultivat de Mihai Barbu este o proză-document, o proză realistă, una cu personaje reale. De la regretaţii Geo Bogza, Pavel Perfil şi – mai recent – Constantin Stan, nimeni n-a scris reportaj literar mai savuros decât Mihai Barbu din Valea Jiului. Un tragic eveniment din realitatea socialist-comunistă a cruntului deceniu ’80 – „Acţiunea Autobuzul” - devine subiect cvasi-senzaţional al unui scenariu marca Mihai Barbu, ajuns în documentare la protagoniştii supravieţuitori ai teribilei întâmplări, adică direct la sursă, unde nimeni din cei care au studiat fenomenul n-a mers până acum; în plus, aducând în prim plan lucruri şi fapte absolut inedite după un sfert de secol. Spre deosebire de reporterii actuali, agresivi şi porniţi exclusiv pe calea senzaţionalului cu orice preţ, MB reconstituie fapte şi trăiri din aproape în aproape, treptat, consemnând fără complexe inclusiv „eşecurile” documentării, acestea făcând parte integrantă din realitatea autentică.

Mihai Barbu pare a trăi pentru a relata sau consemnează întâmplări aievea fiindcă realitatea este fascinantă. Acest feed back dă autenticitate scrisului, face ca tonul naraţiuni-lor să fie cât se poate de firesc. Nimic strident, nimic forţat, nimic tras de păr în aceste poveşti de viaţă care - vorba unei emisiuni TV – bate filmul. Pentru MB, viaţa este un spectacol continuu şi se impune reprodusă în punctele ei semnificative. Deviza lui ar putea fi: Câtă trăire, atâta descriere! sau …viceversa: Câtă descriere, atâta trăire! Dacă are o pană de cauciuc la maşină, reporterul se interesează imediat unde se află în spaţiu şi timp şi, până i se repară maşina, vizitează împrejurimile, trage de limbă pe localnici, face apel la memoria istorică şi, la întoarcerea acasă, aşterne un reportaj. Stă cu tine la masă, la o halbă, pe-o terasă de la Balcic, şi în timp ce discutaţi banalităţi cotidiene, el deja află lucruri uimitoare despre „Coasta de Argint” pe care le topeşte într-un reportaj. Dar, el scrie amintiri din copilăria comunistă, din taberele şcolare, din staţiunile de munte, din recentele călătorii de studii în străinătate, însemnări de călătorie în ţară şi aiurea, reportajele îmbrăcând adesea haina jurnalelor sau memoriilor. El ştie bine ce este senzaţionalul şi-l cultivă cu fervoare, dar nu ca-n tabloide, se poziţionează strategic de el la distanţa care să-i permită să nu se intoxice, să nu-i strice bunătate de relatare. Mihai Barbu descoperă senzaţionalul unde ceilalţi din jur nu văd decât banalul cel mai plictisitor. Aş zice, că MB selectează şi cultivă un senzaţional livresc şi parabolic, unul al înţelepţilor de totdeauna. De pildă, spicuieşte dintr-un articol interbelic de-al lui G. Călinescu o anecdotă senzaţională care-i foloseşte la ilustrarea unor realităţi de azi: „Un om visează că trebuie să cumpere un bilet în care să joace numărul cutare şi că, astfel, va câştiga, cu siguranţă, la loterie. Omul se conformează şi, într-adevăr, câştigă. Întrebat de un amic cum a făcut,

omul s-a explicat: Păi, uite cum: am visat că dacă joc numărul 7x7 câştig. Atunci am zis: 7x7=44. Şi am cumpărat un bilet cu numărul 44. Iar „divinul” critic trage concluzia că de multe ori în viaţă, dar şi în viaţa literară, norocul cel orb e mai important decât ştiinţa. Sunt memorabile relatările pelerinajelor, „călătoriilor iniţiatice” la Muntele Athos şi la Locurile Sfinte, aici găsind Mihai Barbu un răspuns la întrebarea de ce merge omul de 2000 de ani la Ierusalim?. El oferă drept răspuns o pildă reţinută din cartea lui Lascarov-Moldoveanu: „Se zice că un înţelept trăia într-un oraş în care-şi duceau veacul şi mulţi oameni fără minte. Într-o zi, înţeleptul puse deasupra uşii casei o firmă pe care era scris: Aici se vinde înţelepciune! Trecând pe acolo unul, care se credea prea înţelept, a văzut firma şi s-a oprit. Surâse şi, cum era cu servitorul său, îi dădu câţiva gologani şi-i zise: - Du-te şi cumpără cu aceşti bani înţelepciune de la negustorul acela! Servitorul merse la înţelept şi-i ceru înţelepciune. Înţeleptul îi spuse: - Spune stăpânului tău că în tot ce va face să nu piardă din vedere sfârşitul! Servitorul veni şi spuse acestea stăpânului său. Omul care se credea prea înţelept rămase pe gânduri. Mergând acasă, începu a pune în lucrare vorbele ce cumpărase şi văzu că-i aduc mari foloase. Atunci le scrise cu litere de aur la intrarea casei lui. Ca să fie de folos şi altora…” Aş zice că Mihai Barbu trăieşte, aşadar, nu doar pentru a relata cele trăite, dar, iată!, şi pentru a culege înţelepciune de pe unde merge, de pe unde se preumblă mânat de treburi sau, pur şi simplu, de plăcere. Geografia frumoasă a locurilor văzute o dublează – în reportajele sale - cu istoria savuroasă a celor citite despre locuri şi oameni. (Prefaţă la volumul Autobuzul care voia să treacă Dunărea cu elicopterul, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2013)

AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

B i n e a i v e n i t , m a e st re ! Marian BOBOC

Regalul unui monstru sacru al Thaliei: C. Nottara În decurs de un an şi jumătate, prin frecvenţa şi, mai ales, calitatea evenimentelor găzduite pe scena sa, Casinoul Muncitoresc din Colonia de Jos a Petroşaniului a dovedit că se poate face cultură înaltă şi într-un zonă muncitorească, eminamente minieră. Desigur şi pentru că existau resurse financiare, conducători ai societăţii miniere cultivaţi, dar şi un public educat şi avid de evenimente artistice. Un astfel de eveniment a fost şi spectacolul susţinut în 1927 pe scena Casinoului Muncitoresc de către marele actor Constantin Nottara. Spectacolul fusese anunţat pentru ultima zi a lunii mai, pe 31, însă, nu ştim din ce considerente, a fost amânat. Spectatorii care, prevăzători, şi-au cumpărat bilete din timp sunt anunţaţi în ziarul local să nu se panicheze: „Comitetul de aranjare a reprezentaţiei maestrului Nottara roagă onoratul public să păstreze biletele pentru reprezentaţia, a cărei dată se va comunica din timp”. În sfârşit, maestrul Nottara confirmă ferm venirea la Petroşani. La 12 iunie, în „Gazeta Jiului”, V.B. Taloescu, viitorul director al publicaţiei petroşenene „Avântul”, este în măsură să informeze călduros şi mobilizator publicul amator de teatru despre Turneul maestrului Nottara în Ardeal: „Maestrul Constantin Nottara, căruia i se făcuse

pregătirile necesare de primire la data de 31 mai a.c. pentru a juca la Petroşani, a avizat oficial sosirea în acest oraş, irevocabil, pe ziua de 16 iunie a.c., urmând ca în acea seară să aibă loc în sala Casinoului Muncitoresc reprezentaţia piesei Fata muzicantului, jucată de ansamblul Teatrului Naţional din Bucureşti, în frunte cu d-sa. Acest artist desăvârşit, îmbătrânit pe prima scenă a teatrului românesc, de unde jumătate de secol a radiat în jurul său flăcările binefăcătoare ale culturii unui neam, vine în mijlocul nostru cu tot avântul unei tinereţi, pentru a cunoaşte şi acest colţişor de ţară, vine ca să aducă fiori în inimile noastre şi dragoste de tot ce-i nobil şi frumos, aşa cum el a propovăduit o viaţă întreagă pe unde a mers. Cu ocazia a 50 de ani de activitate, a fost sărbătorit anul trecut la Bucureşti de toată lumea, precum şi de familia regală, într-un elan de nedescris. În prezent, s-a înapoiat din turneul întreprins în Basarabia şi Bucovina, unde a fost sărbătorit. Acum, păşind în Ardeal, avem ocaziunea să-l vedem şi-n oraşul nostru în seara zilei de 16 iunie crt., cât tuturor ne incumbă o datorie de a lua parte în număr cât mai mare la spectacol şi a sărbători pe acest pionier al culturii româneşti, cu toate cinstea şi admiraţia ce merită. E de dorit să i se facă la sosire primirea cuvenită, din partea populaţiei, în frunte cu autorităţile şi instituţiile culturale din acest oraş, pentru a da dovadă că ştim să apreciem pe venerabilii apostoli ai neamului nostru”. În numele petroşenenilor, prin intermediul Gazetei Jiului, V.B. Taloescu îl întâmpină pe marele artist Nottara cu ospitaliera şi tradiţionala urare „Bine-ai venit, maestre!”. Textul nu este doar

unul de curtoazie, ci şi o pledoarie pentru rostul artei într-o zonă muncitorească: „Bine-ai venit, maestre! este strigătul cu

care te întâmpină o populaţiune de câteva mii de suflete din acest oraş. Bine ai venit între noi! Este acelaşi strigăt pornit din sufletul tuturor, în momentul debarcării din tren. Ai venit să ne aduci o fărâmă de bucurie cu care să ne îndulcim viaţa. Ai venit să cunoşti o regiune pur muncitorească şi să duci la centru impresiile ce ţi-au făcut meleagurile noastre. Ai venit să ne redai şi nouă simţăminte din cultura şi arta, cărora le-ai închinat întreaga viaţă şi să ne inspiri cu tot ce-i bun şi frumos, aşa cum ai propovăduit 50 de ani neîntrerupţi, în cariera de artist desăvârşit, care un neam întreg îţi va purta stima şi consideraţia cuvenită. În greutăţile de toate zilele, putem spune că cele mai sublime momente de reculegere sufletească nu ni le poate da decât arta. Arta, care prin apostolii ei, este hărăzită să aibă acest rol frumos, trebuia să se intensifice în toate stratele so-

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Un bonus cu V iaţa la ţară ciale, până în locurile noastre şi să aducă cu dânsa ceea ce era de aşteptat. Petroşenii are ocaziu-nea fericită să aibă în mijlocul său un pionier al culturii româneşti, cu un trecut despre care s-a dus faima şi cu un renume destul de mare. Avem nespuse bucurii să le vedem în mijlocul nostru şi datoria, în acelaşi timp, să le sărbătorim cu tot fastul necesar în atari împrejurări. Bine ai venit, maestre Nottara!”. În fine, soseşte şi mult aşteptata zi de joi, 16 iunie. Gara Petroşani este ticsită încă de la orele amiezii de oameni care-l aşteaptă cu înfrigurare pe maestru. Ora 15, trenul garează pufăind zgomotos la linia I. Unei doamne îi cade pe obraz puţină funingine de la locomotivă. Elevii de liceu râd ca la comedie. Profesorii îi muştruluiesc. Maestrul Nottara coboară din tren. Este însoţit, printre alţii, de actorii Mia Niculescu Mateescu, M. Mateescu, Săvulescu şi Vinţescu. În puţinele cuvinte adresate maestrului pe peronul gării, secretarul Despărţământului Jiu al Astrei, arată importanţa turneului maestrului Nottara, „venit să dezrobească sufletele noastre de măruntele preocupări ale zilei şi să le înalţe spre idealul artei”. În răspunsul său, maestrul Nottara subliniază binefacerile artei. După ce petroşenenii s-au dovedit gazde bune cu musafirul de seamă, la orele 21, la Casinoul Muncitoresc se aprind luminile rampei. A început spectacolul Fata muzicantului. Cronicarul „Gazetei Jiului” rezumă intriga piesei: „(…) Fata muzicantului, a cărui subiect de dragoste veşnică şi artă se concentrează în persoana lui Jaques, bătrânul muzicant

stabilit în mansarda escrocului Bernardo din Franţa, care trăieşte în mizerie, dar şi visul de a mai revedea pe iubita lui din tinereţe, fata contelui Sant Marco, cu care încercase să fugă, dar nereuşind, ajunge închis în galere. Pe ea nu o mai vede, dar îi soseşte fiica lui, fruct al amorului său, care-l scapă de mizerie şi-l face fericit şi pe Marcel, tânărul poet, binefăcătorul tatălui său, luându-l de soţ.” - jocul maestrului Nottara şi a celorlalţi actori: „Acest rol dominat şi cu miezul întregii acţiuni a fost întrupat de maestrul Nottara în chip de tot emoţionant, captând atenţiunile până la încetinirea respiraţiei. Pentru aceste clipe de artă curată, aplauzele n-au încetat a curge în ropote asurzitoare. Restul, roluri mici dar bine conturate”. La o asemenea prestaţie artistică, nici publicul petroşenean nu rămâne dator, reacţionând chiar înainte de căderea cortinei: „După actul întâi se dă sărbătoritului o foarte frumoasă cunună de flori. Artistul, plăcut impresionat, mulţumeşte de căldura şi simpatia ce i se arată. Arată menirea artei de a înălţa, înfrăţi şi a cimenta sentimentele româneşti”. Fire generoasă, maestrul Nottara oferă spectatorilor şi un bonus la sfârşitul piesei, recitând cu farmecu-i inenarabil două poezii: Strigoiul de Sihleanu şi Vara la ţară de Depărăţeanu. Pe fază, Alexiu David, învăţător şi redactor-colaborator al Gazetei Jiului, profită de moment şi îl abordează pe marele artist: „Am căutat să vedem care sunt impresiunile şi observaţiunile d-sale. Ne-a răspuns că n-are obiceiul să şi le spue, de altfel ce a avut de spus a cuprins în vorbele adresate pub-

licului. Pe neobservate, am prins, totuşi, câteva din impresiunile pe care şi le-a trădat. A rămas plăcut impresionat de primire, de sala de teatru, de atitudinea grupului frumos de intelectuali, care sprijină teatrul românesc, nou pe aceste meleaguri. Rolul din această seară l-a jucat mai întâi în 1888. Asupra amintirilor sale din tinereţe a mai scris câte ceva în Rampa, are intenţiunea să şi le scrie de acum înainte. Cariera şi-a început-o la anul 1875, pe când mai trăiau marii artişti Millo şi Pascali. Rolurile create îi sunt toate, deopotrivă, de dragi. Din piesele lui Shakespeare a jucat în toate cele mai cunoscute, în afară de Romeo şi Julieta, a cărei reprezentare la noi în ţară o găseşte dificilă. Asupra rolului Othello spune că are un cusur, şi anume că actul al patrulea e acelaşi aproape cu precedentul şi izbucnirea geloziei nu… izbucneşte atunci când a ajuns la culme, ci se mai prelungeşte în dauna succesului piesei. În Franţa, predarea ei, cu toată cheltuiala formidabilă de a o pune în scenă, n-a avut succesul aşteptat. În fine, urând distinsului interlocutor sănătate şi viaţă lungă spre a-l mai revedea şi cu alte ocaziuni, mi-a surâs, spunând: mă mai ţin încă tare, din picioare vreau să închid ochii! şi, mulţumindu-i, i-am urat împlinirea dorinţei”. În încheiere acestui episod mai consemnăm că atunci când a venit la Petroşani, maestrul Nottara avea frumoasa vârstă de 68 de ani şi era considerat decanul scenei româneşti. A mai trăit până în 1935, când a tras definitiv cortina, la 76 de ani. Nu ştim dacă venerabilul actor a murit conform dorinţei sale: „Din picioare vreau să închid ochii!”…

AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

A scrie precum ai conduce noaptea „Foaia pentru toţi” din Bucureşti (1897) şi „Avântul literar & artistic” de azi vă propun

O anchetă în oglindă: Unde? Când? Cum? De ce scrie? şi Pentru cine scrie scriitorul român? În ultima vreme am citit, cu nesaţ, cărţi care povesteau, cu exemple concrete din lumea reală, cum trebuie să scrii în mod creativ. Una din cele mai frumoase şi instructive cărţi de acest fel este cea scrisă de dna Anne Lamott. În varianta originală cartea se numea „Bird by bird” şi care, în româneşte, a fost tradusă cam descriptiv: „Cum înveţi să scrii ficţiune pas cu pas. Sugestii despre scris şi viaţă”. E important, zice autoarea, unde, când şi cum scrii. (Titlul original „Pasăre cu pasăre” e îndemnul unui scriitor către fiul său care trebuia să facă o compunere despre păsări. „Cum s-o fac?” îl întreba, mereu, copilul. „Simplu: pasăre cu pasăre!” i-a spus tatăl său.) „În fiecare dimineaţă, indiferent de ora la care se culcase, tatăl meu se trezea la cinci şi jumătate, se ducea la birou, scria vreo două ore, ne pregătea micul dejun, citea ziarul împreună cu mama şi apoi se întorcea la muncă şi scria toată dimineaţa. Au trecut mulţi ani până când am înţeles că făcea asta de bunăvoie, ca să câştige o pâine, şi nu pentru că ar fi fost şomer sau dus cu capul. Mie tare mult mi-ar fi plăcut să aibă o slujbă normală, să îşi pună şi el o cravată la gât şi să plece de acasă ca şi ceilalţi taţi, să stea undeva într-un birou şi să fumeze. Dar ideea de a petrece zile întregi în

biroul altcuiva, muncind pentru altcineva, nu era deloc pe gustul tatălui meu. Cred că l-ar fi ucis. De fapt, chiar a murit destul de devreme, pe la cincizeci şi ceva de ani, dar măcar şi-a trăit viaţa cum a vrut el”. Tatăl d-nei Lamott a scris cărţi şi articole despre locurile şi oamenii pe care i-a cunoscut. Faptul că dl. Lamott trăia din ceea ce scria face inutilă precizarea că respectivul locuia în America şi nu altundeva. La fiecare doi ani termina o carte. Ce sfat i-a dat tatăl scriitor fetei sale care voia să-i continue opera? „O vreme, fă asta zilnic. Ca şi cum ai exersa la pian. Fă o înţelegere cu tine însăţi. Respect-o ca pe o datorie de onoare. Şi promite-ţi să duci lucrul la bun sfârşit”. Bun final de mesaj. Exact ce-i lipseşte nu atât americanului cât, mai ales, românului. Blaga zicea că ardeleanului, încăpăţânat şi hotărât, îi e dat să-şi ducă gândul până la capăt. Nici E.L.Doctorow nu gândea altfel în ceea ce priveşte finalul. „A scrie un roman este ca şi cum ai conduce o maşină în plină noapte. Nu poţi vedea mai departe decât bat farurile dar asta nu te împiedică să străbaţi drumul întreg până la capăt”. În ceea ce mă priveşte, am simţit şi eu, în urmă cu câţiva ani buni, euforia de a fi trăit din ceea ce am scris. ( Mulţi care lu-

crau în branşă îmi spuneau, ca nişte bătrâni hârşiţi în rele & meserie, că trăieşti mult mai bine din ceea ce nu scrii...) Am lucrat, imediat după Revoluţie, în presa cotidiană din Valea Jiului, într-o vreme în care lumea nu citea presa pe net ci o smulgea, literalmente, din mâinile chioşcăriţelor chiar de la prima oră a dimineţii. Mergeam zilnic pe teren, băteam la maşină textele, le predam din vreme tipografilor şi seara plecam fericit spre casă. Rămânea doar ziaristul care era de serviciu şi omul trebuia să trimită gazeta la tipar înainte ca bieţii noştri tipografii (care lucrau în plumb şi zinc) să nu cadă laţi din cauza alcoolului pe care îl consumau, în cantităţi industriale, începând cu ora 10 dimineaţa. (Era un obicei pe care şi l-au păstrat, neştirbit, de pe vremea „Steagului roşu”.) A doua zi, şi noi şi ei, o luam de la început. Aşa am petrecut, zi

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Daţi un leu pentru tutunul meu! de zi, Matinal după Matinal, aproape 9 ani în presa scrisă. În noul mileniu am ales, de voie, de nevoie, să intru în învăţământ. Mi-a rămas, însă, obiceiul de a scrie. Nu zilnic, ci cât de des pot. Şi, mai ales, în sfârşiturile de săptămână. Îmi place să scriu dimineaţa când soarele îmi bate în geam iar cafeaua rămâne, cât de cât, fierbinte pe caloriferul de lângă birou. Până nu demult, între mine şi soarele dimineţii s-a interpus o biserică impunătoare ridicată, cu ajutorul fraţilor suedezi, în folosul fraţilor din România. Aşa că, dis de dimineaţă, lumina nu îmi mai vine vine direct de la sursă, ci filtrată de clădirea din faţă. Oricum ea vine, mereu, din direcţia Parângului. Din această pricină mi-am pus orele de la şcoală după-amiază pentru a fi, cât mai liber, dimineţile. Îmi fixez o normă zilnică: să scriu 500 sau 1000 de cuvinte. Mă verific, din când în când, cu word count-ul şi mă opresc la timp. După ce îmi îndeplinesc baremul, mă simt liber ca pasărea cerului. E o senzaţie pe care o mai am doar când degetele mi se plimbă, mai iute sau mai leneş, pe tastatura laptop-ului. De ce scriu a zis-o mai bine decât E.L. Doctorow. Pentru cine scriu? Cel care aruncă o sticlă într-un ocean nu ştie cine-i va citi mesajul. Mihai BARBU P. S. Ideea acestei anchete continuă un demers mai vechi lansat de revista „Foaia pentru toţi” (scoasă, la Bucureşti, de D. Stăncescu) în ziua de 7 mai 1897. Acolo au răspuns o seamă de scriitori importanţi despre care aflăm, după mai bine de un secol, lucruri extrem de interesante.

G. Coşbuc Scriu mai cu plăcere la amiază şi seara, înainte de masă, şi mai ales noaptea de la 10 până după

7 luni. De altfel, dintru început am fost curagios, căci niciodată n-am fost cu pretenţii mari că fac literatură bună şi vrednică şi n-am nici o ambiţiune, iar de poreclita “opinie publică” şi de critici nu-mi pasă mult.

Al. Macedonski Lucrez mai cu plăcere noaptea. Seara. Uneori dimineaţa. Ziua, foarte rar. Mă odihnesc de munca scrisului citind sau ve-

miezul nopţii şi mă odihnesc de munca scrisului, ori ducândumă la cafenea, să citesc reviste umoristice şi varietăţi prin gazette, ori îmi caut un prieten glumeţ şi mă duc la vreo berărie. Mi-e groază de orice regularitate a timpului; nu hotărăsc niciodată nimic înainte şi le las la bunul plac al momentului. Câte două săptămâni nu scriu nimic dar apoi câte alte două săptămâni fac abuz de muncă. La cele din urmă trei cărţi ale Eneidei am lucrat astăvară două luni în fiecare zi, fără excepţiune, câte 18 ceasuri. Poeziile mele le compun cântându-le, şi am atâtea melodii în cap câte poezii am scris. Ca să le pot cânta, ori mă inched în odaie, ori plec pe câmp dar mai cu voie compun când călătoresc cu trenul; stau afară pe platforma vagonului şi acolo-mi bombănesc versurile în pace, căci zgomotul trenului îmi covârşeşte cântecul. De la 18841890, am publicat neîntrerupt versuri la “Tribuna”, aceştia au fost anii cei mai roditori ai vieţii mele. La 1880 m-a adus d-l Titu Maiorescu în România şi mi-a dat o slujbă în ministerul cultelor, unde am stat abia

locipedând. Aproape totdeauna am scris la ore regulate şi, timp de 20 de ani, de la orele 12 noaptea până la 5 sau chiar 7 dimineaţa. Ziua, multă vreme, nu mă sculam decât la 3.p.m. Nimic nu ajută mai mult inspiraţia decât scrierea la ore regulate. La început m-a încurajat mama; ea m–a îndemnat şi m-a sprijinit în fiecare moment; pe urmă, soţia mea. Amintire mai plăcută am din momentele în care, pe când un ziar cotidian din Bucureşti îşi bătea joc de Noaptea mea de martie, aceeaşi Noapte de martie era publicată în Paris în “La Nouvelle Revue” a doamnei Adam, care o însoţea cu cuvinte măgulitoare, şi faptul că în ziua în care am primit “la Nouvelle Revue”, cu poema mea publicată, naveam un leu să-mi iau un pachet de tutun.

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Păcală, de la 6 la 11 Petru Dulfu Îmi place, când am câte o zi liberă, să lucrez mai ales dimineaţa de la 6 până la 11 ore şi mă odihnesc de muncă citind sau plimbându-mă.

Aulida” şi “Ifigenia în Taurida”, traduse de mine în versuri româneşti pe la 1879-1880, pe când eram student la Universitatea din Cluj. Amândouă aceste traduceri au fost publicate într-o revistă din Transilvania şi s-au retipărit şi în câte o broşură; dar fiind epuizată de mult această primă ediţie, acuma le prelucrez spre a le publica într-un nou volum. M-a încurajat Academia română, acordându-mi, acum doi ani, premiul “Eliade Rădulescu” de 5.000 lei, pentru epopeea populară “Isprăvile lui Păcală” şi publicul cel mare românesc, care a cumpărat şi cumpără mereu această carte.

V.A Urechia Lunile când lucrez mai mult şi mai cu spor sunt acelea în care sunt mai puţin ocupat cu ale şcoalei şi mai ales în lunile vacanţei celei mari, iulie şi august, pe care le petrec de obicei afară din Bucureşti, prin regiunile muntoase ale ţării, sculându-mă mai în fiecare zi deodată cu răsăritul soarelui şi lucrând până la amiazi, retras la umbra şi liniştea unui crâng sau vreunei păduri de brad din apropiere. După amiaza o rezerv, de regulă, pentru odihnă sau pentru a revizui ceea ce am lucrat în timpul dimineţii. În felul acesta am scris mare parte din epopeea populară “Isprăvile lui Păcală” precum şi alte lucrări ale mele. În timpul de faţă nu lucrez nimic nou, ci aleg ce mi se pare mai de seamă din cele ce am scris şi publicat prin diferite reviste de la început şi până astăzi şi revizuiesc bucăţile alese pentru a le aduna toate într-un volum. Acelaşi lucru îl fac cu dramele lui Euripide: “Ifigenia în

Sunt dispus la lucru dimineaţa de la cinci ore. Noaptea nu-mi

la 5 la 12 şi ades după amiezi de la 2 la 5. Socialiştii cer reducerea orelor de muncă la 8. Eu nu cer aşa ceva pentru munca mea de condei, deşi - dacă n-o spun la lume - am trecut de 63 de ani. Refuz cu durere nevestei mele de a mă preumbla, deşi-mi spune că mi se cere aceasta de nemilostivul meu doctor şi fiu, Alceu Urechia; citesc slovă veche adesea înfundat în documente; cheltuiesc ce nu am pentru tipărirea Istoriei românilor, admir pe cei care nu fac nimica; dau naibei pe cine-mi strică orele matinale cu vizite inutile….

Alexandru Vlahuţă Scriu numai noaptea, cel mult trei ore, asta rar şi fără program. Acum nu lucrez nimic, de planuri însă - slavă Domnului nu duc lipsă. Când eram în clasa a VII-a liceală, d. Iacob Negruzzi mi-a publicat în “Convorbiri literare” o poezie şi mi-a scris o scrisoare - prima încurajare şi una din cele mai plăcute amintiri din viaţa mea literară.

place să lucrez şi când, vreodată, am fost nevoit să lucrez noaptea, nu mi s-a ales mult de lucru. Nu am considerat niciodată scrisul ca o muncă şi după mult scris nu mi-a trebuit altă odihnă decât să nu scriu în acelaşi gen, ci să variez ocupaţiunea. Cei vechi recomandau scriitorilor să nu lase o zi fără a fi scris câteva pagine. Le-am scris la ore matinale , de

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Scriitorii, nişte “doftori” şi terapeuţi Ruxandra Cesereanu (Cluj-Napoca) Fragmente dintr-o ceasornicărie Scriitorii sunt făpturi care mizează pe împărtăşanie. Scriitorii scriu pentru ei înşişi (eu

fac asta), dar scriu şi pentru ceilalţi (şi asta o fac). Ca să îi vindece şi să îi mângâie şi să-i răsfeţe ori înminuneze pe ceilalţi (şi, uneori, ca să îi înnebunească). Sau ca să limpezească vremurile şi lucrurile în această lume. Scriitorii sunt, oricum am lua-o, un fel de “doftori” şi terapeuţi şi, poate, chiar nişte simili-şamani. În ce mă priveşte, aş vrea să cred că sunt un soi de şamancă, atât în poezie, cât şi în proză. Mi-au plăcut întotdeauna poveştile: fie că le aud într-o cafenea plină de fum şi zgomote, fie că mă aflu într-un loc

paşnic şi intim, între prieteni; fie de sărbători, fie de nesărbători, oriunde ar fi să fie şi oricum, bine este. Mă fascinează poveştile dintotdeauna: şi când sunt relatate în grabă, cu patimă, şi când sunt spuse cu lentoare ritualică şi cu parfum de epocă. Sunt atât de adictă la poveşti încât din pricina lor aş putea pierde trenuri, avioane, vapoare. Cred că mi-ar ţine şi de foame şi de sete. Aceasta-i pricina pentru care eu însămi spun şi scriu poveşti. Scriitura mea este arborescentă şi jungloidă. Există o grămadă de răspântii, unde nici eu nu ştiu exact pe ce cale am luat-o sau am de gând să o iau… În ce priveşte poezia, lucrurile s-au petrecut cam aşa. La începuturi, voiam să scriu o poezie masculină, să fiu poet şi nu poetă. Dar timpul mi-a dovedit că e foarte bine că sunt femeie şi că scriu ca o femeie. Ca o femeie tare, nădăjduiesc eu. Nu am o poetică explicită: dar cred (am spus-o, o repet) că poetul autentic trebuie să fie o “bestie” faţă de sine însuşi în primul rând (acest lucru este valabil şi pentru prozator, deşi aici mai contează şi altceva, anume vocaţia “arhitectonică”) şi să aibă curajul să meargă până la capăt. Scriu şi despre realitate, şi despre inconştiente (întrucât există mai multe tipuri). Metafora mea preferată, cunoscută deja, este aceea a “submarinului scufundat şi inundat”, cu care plonjez în locurile pe unde scotocesc: în creier, în trup, în suflet, în inimă, în piele. Şi apoi ies la suprafaţă şi istorisesc (în versuri ori proză) ce am găsit prin străfunduri. Am urechi “polifonice” şi sunt “multilingvă”: vocile mele nu se suprapun, ci sunt distincte. Şi

mi-ar plăcea să fie acceptate toate, fără să fiu fărâmiţată. Nu văd nimic rău în a scrie bifurcat, pe mai multe direcţii, pe mai mulţi versanţi. Sper că sunt un schior adecvat, indiferent de pantă… Va să zică, iar şi iar, ce sunt eu şi de ce scriu. O poetă ca “bestie” (e pledoaria mea pentru autenticitatea şi febrilitatea maximă la nivel de simţire). O prozatoare care mizează enorm pe plăcerea de a povesti, pe gurmenzia narativă, pe papilele gustative epico-epicuireice. O eseistă (de fapt o analistă a mentalităţilor) care are ca instrument înţelegerea suferinţei. Poezie şi proză voi scrie mereu, fiindcă nu pot să mă abţin, ambele sunt deja în sângele meu, fac parte din carnea mea. Fireşte că un autor se reinventează de câte ori poate. Esenţial este, însă, să o facă într-o manieră veridică şi valoroasă estetic. Altfel ar fi vorba doar de un şir de măşti de carnaval aluvionar. Ideea de carnaval este folositoare în cazul meu, întrucât, nu-i aşa, carnavalul exorcizează, curăţă prin exces, astfel încât, la sfârşitul lui, făptura umană să îşi poată lua viaţa de la capăt.

Denisa Popescu (Piteşti) Unde? Scriu în intimitatea apartamentului de 50 de mp., pe genunchi, scufundată în canapeaua moştenită de la fostul proprietar, la o parte de rumoare şi de zvâcnete străine. Acolo şi numai acolo scriu, cu ochii inimii şi ai minţii larg deschişi către evenimentul, sărbătoarea, ceremonia care este textul literar. O singură dată mi s-a întâmplat să scriu în altă parte. Şi

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

S c r i u , p e n t r u c ă n u p ot a l t f e l Pentru cine? Scriu, în primul rând, pentru mine, ca să mă menţin în viaţă. Scriu apoi pentru cei asemenea mie, iar bucuria de a-i descoperi şi de a le vedea ochii strălucind, în relaţie cu poemul, nu se compară cu nimic altceva.

Gabriela Gheorghişor ( Craiova)

a fost vorba despre o carte întreagă. Era o pensiune grecească, era noapte, era un pat în care respirase şi altcineva. Când? Nu există un moment prestabilit. Există Îngerul care vine şi-mi şopteşte la ureche. Şi mai există şi salturile personale în gol, abisurile din care trebuie să ies la un moment dat. Versurile mele sunt trompete ale Cerului, victorios în bătălia cu prăpastia care mă defineşte. Cum? De cele mai multe ori, scriu în transă. Sau ca în transă. Cuvântul o ia înaintea gestului. Ochii văd ce nu se vede de obicei, sunt şi nu sunt eu. Îmi place, mă-nfioară ce trăiesc, nu m-am speriat până acum niciodată. Evident că las la dospit ce-a ieşit. Revin asupra textului după zile bune, cu o altfel de luciditate, una de vânător, ba chiar de animal de pradă. Eu mă hăituiesc pe mine însămi.

De ce? Scriu, pentru că nu pot altfel. Ţine de metabolismul spiritului meu. Cred că aş putea trăi fără oameni, nu şi fără cuvinte.

De obicei, scriu acasă, la computer (rareori am scris în vreo călătorie, pe laptop). Scriu în cursul zilei, nu sunt nici matinală, nici nocturnă. Mă refer la critica literară, fiindcă un poem poate să te “trăsnească” la orice oră (mai ales noaptea). Am o fire analitică şi iscoditoare, îmi place să “scormonesc” după înţelesurile din cărţi, să le “luminez”, într-un proces care nu este doar investigaţie şi clarificare, ci şi re-creaţie şi autoclarificare. Scriu pentru că iubesc literatura şi cred cu tărie în valorile umaniste pe care ea le conţine şi/sau le cultivă.

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Adevărul, cu ter men de garanţie Alexandra N. Săndulescu (Toulouse) Pentru mine, a scrie este o problemă de identitate. Nu alegi să fii scriitor, nu iţi propui să fii scriitor. Se întâmplă să fii. A fi scriitor nu este o meserie, nu lucrezi 8 ore,

nu îţi iei concediu, nu te aşezi “la birou” cu gândul că trebuie ”să îţi faci planul”. Un scriitor scrie oriunde, oricând, ziua şi noaptea, pe calculator, pe hârtie (păstrând nostalgia altor secole, când scriitorii nu aveau internet), în gând (poate, mai ales, în gând) acolo unde începe naşterea oricărei cărţi. Şi pentru că personajele mele sunt reale (consider că viaţa ne dă suficiente poveşti adevărate ca să nu mai trebuiască să inventăm) spun, adesea, că personajele mele ”mă scriu pe mine”. Eu incerc, doar, să fac din ele un gest de iubire. Şi pentru că sunt adevărate, personajele mele au ceva din tragismul lui Dostoievski, împletit cu senzualitatea şi sensibilitatea de a fi latin, cu pesimismul şi luciditatea contagioase ale lui Cioran, într-un secol in care scara valorilor s-a schimbat. E un

secol ”pe fugă”, unde totul se vinde şi se cumpără, unde EGO-ul, din nefericire, vrea să ia locul lui Dumnezeu. E un secol în care nu se mai moare din iubire căci Iubirea este aproape un delict, unde Adevărul are termen de garanţie, o societate crudă şi superficială, egoistă sau snoabă, care te sileşte să trăieşti viaţa propusă de alţii. Şi, astfel, scriitorul încearcă să ţină echilibrul fragil între lucrurile extrem brutale ale vieţii şi sensibilitatea universului interior. Cred că uneori, scriitorii scriu pentru a nu uita dar a se uita ( pe sine ). Fiecare personaj al cărţilor mele este o viaţă, fiecare viaţă - o singurătate care vorbeşte altor singurătăţi. Iar fiecare viaţă este un requiem contra uitării. De ce scriu.... Scriu pentru că vreau să trăiesc şi pot să trăiesc pentru că scriu. Este un fel de boală, care nu ştii cum a venit peste tine, dar de care nu vrei să te vindeci niciodată. Pentru mine, a fi scriitor este, întotdeauna, a fi personajul şi a-ţi asuma acest lucru cu luciditatea necesară că trebuie plătit un preţ: de a vedea Viaţa fără fard. Ceea ce, uneori, poate fi letal. Cum scriu.... Cu iubire, mai ales cu iubire. Dar şi cu respect. Scriu cu sfială, cu pioşenie, cu eleganţă , cu timiditate, cu credinţa că literatura, ca şi pictura, ca şi muzica, pot face lumea mai bună, mai frumoasă... Pentru ce scriu... Pentru a face dintr-o carte, un gest de iubire, pentru că

iubesc viaţa, oamenii, clipa care trece şi care nu vrea să fie dată uitării, o aşezăm acolo, cuminte, în carte, ca o mărturie că am fost. Ţinându-l aproape pe Cioran, spun ca şi el: Scriind o carte “Je pleur de verite”!

Mihai Petre (Hunedoara) Scriu în două locuri diferite şi anume în bibliotecă, acasă, sâmbăta şi duminica dimineaţa şi la ţară, în timpul verii. Scriu de mână şi apoi pe calculator. Am deprins aceasta abilitate dar

mi-a fost destul de greu să trec de la pixul meu obişnuit la calculator. Scriu sâmbăta şi duminica dimineaţa mai ales pentru că, în timpul săptamânii, obligaţiile de catedră îmi ocupă tot timpul. Dar sâmbăta şi duminica mi le rezerv pentru această plăcere de suflet. Nu sunt un scriitor de beletristică, am scris până acum lucrări de ştiinţă, mai precis de toponimie urbană dar, în proiectele mele, nu exclud şi o variantă literară. O lucrare ştiinţifică presupune foarte multă acurateţe. Într-o asemenea lucrare o virgulă, un an, o literă contează enorm şi atunci pentru a avea controlul celor scrise este nevoie să trec

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Scrisul dulcea şi ultima nebunie mai întâi pe hârtie, să concep, să văd şi apoi să trec pe calculator. Pentru că de multe ori am observat calculatorul îmi joacă feste sau, probabil, inabilitatea mea de a-l folosi cum trebuie mă duce în acest impas. Va trebui să revin, să recorectez pagina şi aşa mai departe... Este puţin complicat, i-adevarat dar m-am obişnuit şi face, deja, parte din tabieturile mele. „Toponimie urbană” a apărut anul trecut şi continuarea acesteia a apărut la Casa cărţii de ştiinţa din Cluj. Este vorba de „Urbanonimie Hunedoreană – particularităţi şi perspective”. Prima este o carte de suflet, o carte la care ţin foarte mult şi am lucrat foarte mult pentru că eu am văzut-o ca un mod de a răspunde acestor oameni şi acestor locuri deosebite. Am crezut că istoria acestor locuri merită abordată şi din perspectiva numelor de locuri, motiv pentru care m-am ocupat de toponimele urbane de la Brad şi până la Uricani. O activitate de cercetare de câţiva ani care s-a materializat in aceste două cărţi. Mai exista partea de documentare care trebuie acoperită, lucrul cu informatorii, decelarea informaţiei şi punerea ei de acord cu alte informaţii din alte domenii din geografie, din istorie şi aşa mai departe... Este o muncă intr-adevăr complexă dar şi plină de satisfacţii sufleteşti.

Ştefan Ion Ghilimescu (Piteşti) 1) Adevărul este că scriitorul român nu scrie chiar unde ar vrea. Dacă ar fi să scrie unde îl duce capul, atunci, ignorând revistele cu plată ale Uniunii Scriitorilor, ar fi musai să-şi exerseze condeiul direct pe aripile icariene ale revistelor din

Lună, Venus, Alfa Centauri etc. 2) Când scrie? Când inima şi mintea devenite muzică şi rană, cer şi noroi, îngheţ şi şvung de muguri, oricât le-ar certa sau corecta cu bastonul, nu mai încap în nici o găoace a vieţii imediate… 3) Când într-o altă viaţă n-a fost pisar şi nu e de tot caligraf, scriitorul român scrie alb şi scrie negru/sau negru pe alb; scrie cu ură şi erotic, scrie prost şi adevărat, bolovănos şi străveziu, scrie cu flori şi cu fructe, scrie, id est, cu avânt. 4) Scriitorul român – dacă e meseriaş – scrie pentru că nu poate altfel! Scrisul e singura lui iluminare, dulcea şi ultima lui nebunie. Singura măsură a dumnezeirii din el. Mă rog!!! 5) Scriitorul român – aşa cum se arată în stele – scrie mai întâi pentru el şi apoi pentru mătuşi şi nepoţi. Şi, ca să fiu sincer până la coadă, pentru cine Dumnezeu se mai nimereşte. Ars gratia artis!

Gheorghe Mocuţa (Curtici) Unde, când şi cum scriu? De obicei scriu cu mintea limpede şi cu stomacul gol. Ghemuit sau cu caietul pe genunchi, întro poziţie cât mai comodă, în pat sau în fotoliu. Când am stomacul plin, mă pedepsesc, mai ales după-amiază şi transpir la computer, odată cu intrarea în noul mileniu. Înainte, la maşina de scris. Nu scriu niciodată direct ci după ciornele scrise cu pixul sau cu creionul. Scriu greoi când e vorba de versuri, ceva mai uşor când scriu despre cărţile altora. Şi asta pentru că gândul pur e ca argintul viu, îţi scapă chiar şi atunci când crezi că l-ai luat în stăpânire. Ah, câte versuri am ratat din cauza lenei sau

nepăsării, a greşelii neiertătoare de a nu nota imediat ideea sau imaginea. Queneau are nişte versuri teribile despre acest moment al inspiraţiei, pe care o aseamănă cu un pisoi străin pe care încearcă să-l ademenească: „Pis, pis, pis” se adresează el inspiraţiei, după care adaugă cu umor: „Hmm, porcul, a şters-o!” sau cam aşa ceva. Aşa se întâmplă şi cu iluminările declanşate în mintea noastră, în anumite momente ale aşa-zisei inspiraţii. Adică seara târziu când toată lumea s-a dus la culcare sau dimineaţa devreme când e linişte şi din marea subconştientului valurile au aruncat pe ţărm un mesaj, un gând pur, o scăpărare a misterului. De ce şi pentru cine? Experienţa m-a învăţat că dacă vrei să te respecţi, aştepţi starea de graţie, dar cum de multe ori realizezi că efortul tău e gratuit, e bine să-ţi provoci tu însuţi „monstrul”, după un anumit program. Iar când vezi că nu ţine nici asta, e bine să încerci să te urăşti puţin, şi dacă nici din ura de sine nu iese nimic, e bine să renunţi. Dacă nu renunţi la timp

rişti să-ţi caligrafiezi tâmpeniile. Inspiraţia există cu adevărat, dar în mod paradoxal ea se poate naşte şi din veghe, din pândă.

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Nu e nicio afacere să fii scriitor Dar şi din joc, din gratuitate, din plictis, din frustrare sau resentiment. În poezie nu ţine să fii elev silitor şi să îţi faci temele la timp. Există însă o „oră aurorală” când cugetul tău tânjeşte după o formă de expresie. Aceea e clipa pe care o pândeşti aproape zilnic/silnic pentru a te trece pe curat. Cu timpul am devenit un tipicar şi sclavul obişnuinţei. Nu pot spune că deţin o reţetă şi după o vreme renunţ la elucubraţiile care nu au devenit versuri, care nu s-au sudat într-o imagine coerentă. Pentru că a scrie înseamnă a crea noi legături între tine şi Celălalt, între eu şi lume. Înseamnă a intra în vibraţie. Poezia e istoria emoţiilor mele, dar numai a acelora pe care am reuşit să le ţin în frâu. În critică suntem pândiţi de amatorism. Eu însumi am scris la început din amatorism, dintr-o anumită solidaritate. Dar şi ca să-mi fac ordine în lecturi, să văd cum scriu alţii. Mânat de demonul interpretării. Lucrurile s-au schimbat când am început să scriu la revista “Arca”, în urmă cu 25 de ani, când în februarie 1990, poetul Vasile Dan a avut iniţiativa fondării unei reviste de cultură la Arad. Am început să ţin cont de criterii: estetica, autenticitatea, specificul autorului. Pe de altă parte oferta actuală de carte tipărită depăşeşte orice închipuire. Şi apoi criticii s-au aciuat prin universităţi pentru că meseria de critic nu prea există. Nu te plăteşte nimeni ca să scrii despre cărţile celorlalţi. Trebuie să trăieşti din altceva, eu sunt profesor de franceză la Liceul din Curtici. Cetitul cărţilor nu mai e nici prea plăcut, - e mult amatorism, sno-

bism, mediocritate, - nici de folos. Dacă mă specializam ca profesor în meditaţii la domiciliu mai câştigam un salariudouă, pe muncă cinstită. Aşa, colaborez voluntar la două reviste. Ca scriitor nu eşti băgat în seamă nici măcar la punctajul pentru salariul de merit şi gradaţiile de merit care se dau în învăţământ. Activitatea culturală în afara şcolii nu interesează iar faptul că eşti autor nici atât. Dom’le, nu e nici o afacere să fii scriitor, eşti luat la mişto de băieţii şi fetele cu meditaţii şi de managerii fără portofoliu. Ca cititor şi interpret de literatură am încercat să monitorizez o literatură a zonei, să promovez valori din zona de vest, să le fac cunoscute. Nu sunt prea sistematic, nu-mi fac proiecte, scriu din mers. Până acum mi-au ieşit bine vreo două cărţi: Printre nouăzecişti, (Tracus Arte, 2013) şi Literatura Vestului apropiat, (Mirador, 2013) de fapt un Dicţionar biobibliografic al Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor. Pentru cine scriu, asta n-o s-o aflu niciodată.

Dumitru Augustin Doman

sunt scriitorul DAD. Asta, în ciuda faptului că niciodată nu m-a dat orgoliul afară din casă, cu atât mai puţin trufia. Ce vreau să spun însă este faptul că din adolescenţă am avut conştiinţă de scriitor. Cred că şi dacă n-aş fi publicat niciodată vreun rând, în sinea mea tot scriitor eram. În legătură cu scrisul? Cine? Ce? Unde? Când? Cum? De ce? Uitându-mă în urmă, deci de la 16 ani până acum, constat că niciodată nu m-am aşezat la masa de scris cu gândul că trebuie să scriu aia sau ailaltă; mă rog, în afară de deceniul în care am scris presă propriu-zisă, reportaje, anchete, ştiri, articole în ziare care apăreau în sute de mii de exemplare şi încă doi ani când am scris un editorial pe zi. Dar, asta era presă săptămânală sau cotidiană, aici lucrai contra cronometru, n-aveai timp să aştepţi vreo revelaţie. Însă, ca scriitor, am scris când mi-a venit şi unde mi-a sosit ceea ce îndeobşte numim inspiraţie. De la 16 ani, niciodată nu mi-a lipsit din buzunar un pix şi un carnet. Îmi venea o idee în sala de teatru, acolo o notam pe loc, în întunericul sălii. Sau în parc, sau la cârciumă, mai ales în pe-

(Curtea de Argeş) Aflat la capriciile inspiraţiei De pe la 16-17 ani, în sinea mea eram scriitor. Atunci mă canoneam să scriu câte ceva, dar nu conta că încă nu trimisesem nimic pe la reviste, dacă cineva m-ar fi oprit pe pietonalul din centrul Severinului şi m-ar fi întrebat cine sunt, în cazul în care puteai să întrebi pe-un blond spălăcit de 16 ani, cum eram atunci, cine/ce e decât un elev oarecare, ei bine dacă m-ar fi întrebat i-aş fi răspuns ţanţoş că

AV Â NTUL LITE R A R & AR T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

C u m i n e î n s u m i , l a o s p e ţ e ş i p e st a d i o n rioada cealaltă, riscând şi chiar provocând suspiciuni printre cei de la mesele din jur. Aici, trebuie făcută o observaţie. Scriitorul scrie numai în singurătate. Eu am reuşit totdeauna să-mi găsesc clipe de a fi doar cu mine însumi la ospeţe, la stadion, la cinematograf, pe stradă, la nuntă… Dacă prindeam o perioadă bleagă de luni de zile fără vreo idee, nu-mi făceam nici un fel de problemă, îmi vedeam de viaţa mea, ştiam că mai devreme sau mai târziu starea de febră a scrisului va sosi, ca răceala la fiecare început de iarnă. Am plicuri cu sute de începuturi de proze, de povestiri şi nuvele, unele de o pagină, altele de cinci, altele mai stufoase. Când le va veni vremea (dacă le va veni!) le voi definitiva; măcar pe unele dintre ele. Mai sunt cărţile care se scriu singure, cum îmi place mie să spun. Fac notaţii despre moarte pe hârtiuţe pe unde mă aflu, acolo unde doamna aceea mă inspiră, iar la sfârşitul fiecărei zile le pun întrun plic A4. Când mi se pare că plicul a devenit borţos, extrag „biletele de papagal” din plic, le pun în vreo ordine, fac capitole de trei-patru pagini, le public în reviste, apoi le strâng în volume. După Meseria de a muri şi Moartea noastră cea de toate zilele, acum am aproape gata cel de-al treilea volum de acest fel: Moartea de după moarte. Altfel zis, nu sunt un scriitor de cursă lungă precum romancierii adevăraţi gen Nicolae Breban, să stau ore întregi nemişcat cu fundul pe scaun şi să tot aşez cuvânt lângă cuvânt, frază lângă frază, pagină sub pagină până la sutele de pagini de construcţie epică. Îi admir pe aceşti salahori ai scrisului, dar eu scriu după capriciile inspiraţiei de moment, inspiraţie care soseşte de multe

ori involuntar stimulată de una, de alta. Cred că, dragă Mihai Barbu, rândurile de mai sus sunt şi o explicaţie pentru trimiterea răspunsului la această anchetă cu întârziere.

Cornel Mihai Ungureanu (Craiova) E magic să creezi personaje, să te avânţi pe tărâmul poveştilor Se întâmplă să notez câte-o idee în diverse situaţii – când sunt cu prietenii, mai ales, ori pe stradă, pe plajă, în timpul spectacolelor de la teatru sau al întâlnirilor cu scriitori, înainte de culcare - nici nu pot dormi dacă nu am la îndemână câteva foi goale şi un pix, chiar dacă sunt şi zile în care nu le folosesc. Toate cuvintele mâzgălite astfel, în grabă, se varsă însă în caietele sau în computerul din camera mea, aşa că scriu cu adevărat la masa de lucru. Nu am predilecţii temporale,

scriu în toate părţile zilei şi în prima a nopţii. Au fost şi ani în care am scris în toate părţile nopţii. Iar în alte vremuri, relativ recente, de jurnalist prea ocupat, când stăteam 10-12 ore în redacţie şi telefonul suna şi

acasă, nu am mai scris deloc. Sunt multe feluri în care scriu. Fac şi “caligrafie” în jurnal, dar folosesc mai mult calculatorul. Scriu agale, luându-mi tot timpul necesar, sau scriu alert, pentru a respecta un deadline ori din nevoia de a recupera timpul pierdut. Uneori, cuvintele curg şuvoi, alteori mă blochez la o cronică de spectacol şi e altfel când scriu proză şi e altfel când scriu teatru, doar notarea în jurnal e lesnicioasă. Scriu şi dintr-un soi egoism, cu scufundări în sine, pentru a-mi înţelege “eul lăuntric”, scrisul devine în acest caz şi terapeutic, sursă de sens şi de echilibru, dar scriu mai ales din empatie – îmi descos prietenii cu întrebări care uneori depăşesc limitele decenţei, încerc să văd dincolo de măşti, să înţeleg şi să accept tot ce e în firea omului, viaţa lui ascunsă, cu fantezii şi himere, cu dorinţe şi reprimări, cu slăbiciune, frică, momente jenante, cu inhibiţii şi îndrăzneli, pe care le pun mereu în perspectiva finitudinii. Ca scriitor, nu vreau să trec pe lângă aceste lumi blocate, pe lângă bogăţia de trăire ficţională a fiecăruia, pentru că, făcând asta, am impresia că rămân la suprafaţa lucrurilor. Degeaba cizelezi mereu limbajul, degeaba îţi construieşti un stil, dacă ratezi resorturile intime, delicateţea, instinctul, ascunzişurile sufletului şi ale minţii. Viaţa nu e nesfârşită şi totuşi nu avem curaj să facem anumite lucruri, să ieşim din uniformitate, scrisul însă îţi permite totul, îţi dă o libertate absolută, te scoate din sistemul de restricţii, nu mai ai nevoie de consimţământul altuia, cum se mai întâmplă în lumea noastră relaţională. Poţi fi tu însuţi, poţi visa şi împlini visuri, dar, desigur, acestea au valoare doar

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Dar dacă te cheamă... dacă le şi transpui cum se cuvine. Pare la îndemână să converteşti în literatură marile sau micile întâmplări, încercările pe care Dumnezeu ţi le trimite, dar ai nevoie de har. Abia atunci devine magic să creezi personaje, să te avânţi pe tărâmul poveştilor, să deschizi orizonturi, să faci în ciudă cotidianului, folosind scrisul ca pe un scut, ca pe un atenuator fonic în faţa vacarmului din spaţiul public, a zgomotului de fond care creşte mereu, a minciunii, violenţei şi vulgarităţii. E onorabil, chiar eroic astăzi, să fii un scriitor-călăuză, o conştiinţă publică, să spui adevăruri care sună neverosimil în oceanul de manipulare. Şi sunt atâtea alte drumuri, înfricoşător de multe, pe care poţi apuca! Scriu cu încrederea în forţa cuvântului. În ciuda multiplelor crize despre care se tot vorbeşte – cea a lecturii, a tirajelor, a cărţii, în ciuda ponderii tot mai însemnate pe care o au în viaţa de zi cu zi televiziunea, internetul, tabletele şi alte suporturi aduse de noile tehnologii, ştiu că există în noi plăcerea de a asculta sau de a citi poveşti - fie în singurătate, fie în jurul focului. Cineva trebuie să le spună, să le inventeze, asta nu e uşor şi cere un sacrificiu. În primele zile acestui an, l-am întâlnit, în pauza Concertului de Anul Nou de la Filarmonica Oltenia din Craiova pe actorul Remus Mărginean. I-am amintit, telegrafic, piesele la care lucrez şi spectacolul-lectură cu „Ultimul dans al libelulei”, care avusese loc în decembrie la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” şi la care reputatul actor mi-ar fi plăcut să fie de faţă, dar nu avusesem cum să-l anunţ. „E greu scrisul”, mi-a spus, privindu-mă cu aerul său

îndepărtat şi totuşi atent. „Dar dacă te cheamă...”, a adăugat.

Gheorghe Izbăşescu (Oneşti) Tema anchetei este străveche, a străbătut secolele şi de fiecare dată s-a încărcat de noi obsesii, care s-au acumulat între timp, încât să pară altele, să pară alte convulsii, încă să creeze material pentru viitoare anchete. Ca o apă curgătoare care mereu îşi schimbă cursul, ca şi cum ar fi alt râu, ca şi cum ar trebui să poarte alt nume. De ce scrie şi pentru cine scrie scriitorul român? Sau fie el şi de orice naţie? O primă curiozitate a cititorului este analiza actului creator, al raportului dintre fond şi formă în care se implică, desigur, celălalt raport dintre opera scriitorului şi viaţa sa. Amplă descifrare misterioasă, investigaţii pline de surprize, care deschide nebănuite trasee, dând viaţă unor reflecţii cu totul originale şi aproape o independenţă curioasă a rezultatelor, faţă de punctul de pornire al cercetării. De multe ori, fiind chiar o operă fascinantă. Pentru

Această parte a interpretării, personal, o cred cea mai interesantă şi poate forţa cea mai distinctă a criticului care-l propulsează într-o ierarhie favorabilă printre confraţi. Mai ales că nu le stă la îndemână chiar tuturor analiştilor. Creatorul dublat de un astfel de critic îl detaşează valoric şi-i dă operei analizate o aură singulară. Pentru că actul critic care se bazează doar pe povestirea conţinutului unei cărţi sărăceşte opera analizată de mitologia ei. Dar, mă opresc aici, fără sa uit a adăuga, că scriitorul român scrie pentru cititorii săi dar şi pentru el însuşi.

Petre Braiţ (Petrila) Că e iarnă, că e vară, în timpul călătoriilor cu trenul, în orele de aşteptare în vreun nod de cale ferată, îmi notez fapte, stări, teme, împreunări de cuvinte, (în acest context aproape ador cuvântul „împreunări”). Apoi, într-o noapte care mi se pare prea lungă, la biroul din sufragerie le combin (notiţele) până îmi iese un text cu cap şi coadă. La întrebarea „de ce scrieţi?” voi răspunde imediat ce voi afla.

Doru Moţoc (Râmnicu Vâlcea)

că cercetarea vieţii autorului dă sensuri noi operei acestuia, încât poate să surprindă chiar pe cel care a creat-o.

Scrisul fiind o "muncă nenormată", adică o activitate greu cuantificabilă, neîncadrabilă în parametri prestabiliţi, mi se pare firesc ca procesul de elaborare a unei lucrări literare să nu se desfăşoare într-un cadru anume, la un "loc de muncă", aşa cum se întâmplă în cazul altor profesii. Sigur, vorbeşte de "masa de lucru" a scriitorului, ceea ce te duce cu gândul la un birou, sau la o măsuţă multi-

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

A trudi la ceva imposibil funcţională pe care se află un computer. Probabil că, în cazul multora dintre confraţi, chiar aşa stau lucrurile. În tinereţe şi eu aveam un astfel de loc predilect: masa din bucătărie. Nu era o

opţiune deliberată, ci ţinea de împrejurarea că micul apartament de bloc în care locuiam numi îngăduia o altă soluţie. Cu timpul am constatat că, de fapt, masa nu-mi era necesară decât în faza finală de elaborare, când transcriam sau dactilografiam lucrările. Aşa că am învăţat să scriu în orice condiţii: într-o cameră de hotel, într-o şedinţă, la o "manifestare culturală" plictisitoare, într-un parc, în tren, aşa că astăzi răspunsul cel mai sincer ar fi: scriu pe unde apuc, dar forma finală o dau acasă, în linişte, de obicei noaptea, aşezat în faţa computerului. Când scriu? Scriu când îmi vine. Lumea interioară a scriitorului e un fel de cazan sub presiune. Subconştientul, care a tot acumulat întâmplări, sentimente, emoţii, portrete, reflecţii şi tot felul de alte lucruri, aglutinate în cuvinte nescrise încă, începe să preseze pentru ca aceste cuvinte să capete chip material, adică să iasă la lumină. Inefabile supape interioare încep să ţiuie şi atunci scriitorul pune mâna pe pix şi începe să scrie, eliberând

cuvintele. Cel puţin aşa se petrec lucrurile în cazul meu. Ce face mai apoi scriitorul cu ele, cum le combină şi le şlefuieşte, cum le încheagă într-o structură armonioasă, e o altă poveste. Cum scriu? Parţial am răspuns deja. Ar trebui să adaug că scriu destul de chinuit, că rareori o lucrare îmi iese "din prima", că procesul de elaborare finală e lung şi sinuos, că mereu revin, tai, adaug, restructurez, până ce mă pot declara parţial (întotdeauna numai parţial! ) mulţumit şi mă hotărăsc să scot textul în lume, convins că altminteri nam să-l mai isprăvesc niciodată. Cred - nu ştiu unde am citit asta - că un scriitor adevărat trudeşte mereu la ceva imposibil. Asta e... De ce scriu? Habar n-am. Cred că numai Dumnezeu ar putea da un răspuns la întrebarea asta. Aş putea spune că, dincolo de unele motivaţii mai mărunte, mă hrănesc cu speranţa (iluzorie?) că literatura i-ar putea face pe oameni mai sensibili şi mai buni. Pentru cine scriu? N-am un public ţintă. În nici un caz nu scriu pentru a fi "pe trend", pentru a plăcea criticilor sau unui cerc restrâns de "iniţiaţi". Teatrul e o artă prin excelenţă democratică. Dacă un text de-al meu, urcat pe scenă, a mişcat ceva în sufletul unui singur om, nimerit fie şi întâmplător, într-o sală de spectacol, înseamnă că nimic nu e pierdut şi că truda mea n-a fost zadarnică.

Cristian Lunel (Petroşani) Unde, când, cum? Unde? când? cum?, iată trei întrebări în faţa cărora un scriitor care îşi aşteaptă muza inspiratoare trebuie să răspundă. Mă întreb dacă, printre ipoteticii

respondenţi ai acestei anchete, se va fi aflând vreunul care să poată răspunde simplu: oriunde, oricând, oricum? Şi dacă există într-adevăr, atunci opera sa ar trebui să fie, cred, un exemplu de talent şi de inspiraţie. De la anticul Homer, care invoca muza, şi până la scriitorii contemporani, a scrie nu este un simplu act grafic, menit să înşire nişte cuvinte, este mult mai mult. A scrie presupune o stare, o anumită dispoziţie sau predispoziţie, este legat de vreun tabiet, de o atmosferă anume. Pentru mine, intimitatea spaţiului, familiaritatea mediului, biblioteca sunt tot atâtea surse de inspiraţie. Apoi, aburii cafelei matinale creează un soi de legătură mistică cu rândurile înşirate nu pe coala de hârtie, ci pe foaia virtuală a calculatorului, instrument devenit indispensabil. Şi care a înlocuit, treptat, clasicul creion ori stilou.

Marius Dobrin (Craiova) Este frumos obsedantă formularea lui Creangă şi se impune firesc, o inserez ca pe un tribut: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu...” Scriu pentru că vreau să împărtăşesc altora, tuturor, ceea ce descopăr eu la un moment dat. Că e vorba de un simţământ, de un gând, de o poveste, de o perspectivă asupra creaţiei altcuiva, scriu pentru a transmite ceea ce e nou în ceea ce, cultural vorbind, trăiesc. Căutările în arhive şi biblioteci mi-au impus firesc să scriu, febril, despre câte aşteptau să vadă lumina. Filmele, în special acelea româneşti ale primilor ani ai secolului XXI, mai ales o seamă de scurt-metraje, aveau nevoie de a fi cunoscute şi co-

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

O coborâre în cuşca unei maimuţe goale mentate. Poveştile trăite şi imaginate se cereau aşternute pe hârtie, de parcă altele ca ele nar mai fi fost. Uneori scriu la solicitarea unei reviste sau a alteia, alteori ţin să promovez un spectacol sau un film. Am acumulat zeci şi zeci de poveşti, am avut imboldul de a le scoate în lume. Pe unele, am reuşit. Altele au rămas doar schiţate şi timpul a adus o scădere a energiei, a încrederii în propriile puteri. Am scris şi scriu de mână, cu un pix ori un creion, mai puţin la masă şi mai adesea lungit în pat, sprijinit în cotul stâng. Transcriu în calculator, schimbând ceea ce am formulat iniţial. Alteori scriu direct în calculator. Cel mai adesea scriu seara. Împing episodul scrisului către un estuar de timp. Recitesc greu, de teamă că nu-mi va plăcea, deşi taman de asta ar fi necesar. Scriu ca şi când aş face-o după dictare, după dictarea propriului gând, a cărui voce o aud. Uneori am formulări lungi pentru că mă las purtat de o grabă de a acoperi totul dintr-o suflare. Mai apoi am învăţat să dimensionez altfel frazele. Ţin, dar nu ştiu cât de bine reuşesc, să scriu ca şi când aş vorbi. Pentru că-mi imaginez cititorii ca pe auditori. Mai mult, ca pe nişte interlocutori. Mă interesează reacţiile lor. Dincolo de plăcut/neplăcut, mă interesează ceea ce trezeşte în ei povestea mea. Ca o înlănţuire de poveşti.

Ion Hirghiduş (Uricani) Răspunsuri la întrebări felurite privind nebunia scrisului Indiferent cu ce întrebare ai începe, având ca obiect scrisul li-

teraturii care mă defineşte (poezia şi proza fantastică), îmi vine să o iau la fugă şi să te blestem că vrei să storci din mine o taină pe care nici eu nu o cunosc. Întrebările: de ce?, când?, cum?, pentru ce?, pentru cine?, unde? - şi multe altele, la fel de multe ca şi lucrurile lumii, cad pe gâtul meu ca nişte securi nemiloase. Adevărul este că nu am capacitatea să dau răspunsuri, ci doar să mă înspăimânt şi să cred tot mai mult în inutilitatea scrisului. Aş vrea să mă eliberez de această meteahnă care nu face altceva decât să rupă din mine bucăţi de viaţă, să mă arunce treptat şi

sadic într-o groapă a timpului. Nu vreau să-mi dau cu părerea despre scriitori în general sau în particular, ci numai să-mi exprim sentimentul unei profunde inutilităţi a scrisului şi a regretului risipirii. Rainer Maria Rilke, undeva în Însemnările lui Malte Laurids Brigge, spune că pentru a scrie un singur vers este nevoie de o experienţă de limită, de suferinţă şi teamă care se instalează în toate ungherele vieţii, de sânge ca preţ pentru nebunia de a încerca să dezvălui ce este acolo. Dar exigenţa marelui poet austriac

nu se aplică majorităţii scriitorilor care sunt simpli salahori, ceea ce dovedeşte că sunt fericiţi. Să dormi liniştit după ce ai scris, după ce ai publicat înseamnă să nu ai luciditate. Setul de întrebări care se pun în legătură cu scrisul produce, până la urmă, o falsă luciditate, credinţa că poţi să te situezi deasupra altora fără a plăti adevăratul obol al suferinţei. Anchetele asupra acestei situaţii se pot compara cu o coborâre în cuşca unei maimuţe goale. Imediat aceasta îşi va pune pe ea o haină de gală pentru a ascunde vanitatea şi suficienţa. Din spatele cărţilor se pot da tot felul de răspunsuri pentru a încurca şi mai mult drumul spre adevăr. Când cărţile sunt inepte, când scrisul tău e prost, începi să te asemenea tot mai mult cu lumea pe care vrei să o domini. Culmea este că deşi te risipeşti, ai impresia că eşti întreg. Ai impresia că faptul acesta major ne diferenţiază de zei, de capacitatea de a avea luciditate autentică. Atunci când Osiris a fost adunat bucată cu bucată, după ce fusese tăiat de Seth, a trecut din nou prin experienţa unicităţii. Poate scriitorul azi să gândească unicitatea (mă refer la scriitorul care trăieşte în deşertăciunea fumurilor care-i ies din cap)? Adevărul este că scriitorul adevărat nu scrie nimic de la sine, ci este SCRIS. Majoritatea dintre cei care scriu nu sunt scrişi. Mai contează atunci pe unde îşi scriu inepţiile, de ce îşi scriu neputinţele, pentru ce cucoană patru-, tri-, bipedă fac acest efort de larvă incapabilă de metamorfoza totală? Cel mult rămân între stadiul de omidă şi de fluture, crisalide care nu vor avea capacitatea de a gândi cu adevărat. Închei prin a-ţi spune,

AV Â NTUL LITE R A R & AR T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

V i s u l u n e i v e r i p u st i i . Ş i p i e rd u t e dragă prietene, că întrebările pe care le pui în anchetă mă îngrijorează enorm şi mă determină să mă gândesc tot mai mult la posibilitatea de a mă elibera de meteahna scrisului.

Jean Băileşteanu (Craiova) De ce scriu, cum scriu... Poate mulţi or să creadă că exagerez, dar toată copilăria mea am visat să ajung scriitor. Am vrut să fac şi eu ceva, în comunicarea mea cu lumea, să fac şi eu plăcere cititorilor de cărţi aşa cum şi eu mă bucuram nespus de cărţile altora pe care le citeam cu nesaţ. Am început, încă din clasele primare, când am şi fost luat în seamă de Scânteia pionierului, cu care corespondeam şi-mi trimitea plicuri timbrate deja, să nu mai plătesc eu la poştă, în care puneam poezii, proze, tot ce-mi trecea prin gând. Am început, cum spuneam, încercând să scriu în stilul scri-

itorilor pe care îi citeam. Când am citit poeziile lui Eminescu, am început să scriu şi eu poezii ca el, când l-am citit pe Cara-

giale, am încercat în stilul lui Caragiale, chiar piese de teatru, când l-am citit pe Rebreanu, chiar am îndrîznit şi eu să încep o... ,,Răscoală”, fireşte, în stilul lui Rebreanu, mai ales că aveam şi date despre cele întâmplate atunci, din povestirile bunicului meu dinspre tată, care, la 14 ani (era născut în 1893), stătea urcat pe casă şi privea în curtea boierului cum erau împuşcaţi ţăranii. Dar era prea devreme să şi duc la bun sfârşit un astfel de demers, eu, pe vremea aceea, nu ştiu dacă trecusem în clasele gimnaziale. Şi-mi imaginam tot felul de întâmplări pe care încercam să le pun pe hârtie cu o plăcere de neînchipuit. Şi tot scriind aşa, imitând pe unul şi pe altul, în cele din urmă cred c-am început să scriu şi ca mine. De câte ori aveam o bucurie, o dezamăgire sau un necaz, mă închideam singur într-o cameră şi scriam tot ceea ce simţeam eu atunci că-mi vine în minte. Din orice lucru încercam să fac literatură. În primul rând pentru mine. Mi-aduc aminte, într-o iarnă cumplit de geroasă, un văr de-al meu, şofer la Craiova, unde stătea în gazdă cu soţia şi cei doi copii, într-o zi a venit acasă, la Sălcuţa, cu fetiţa, care nu avea mai mult de doi, trei ani, moartă, cu camionul pe care lucra, fiindcă dintr-o neatenţie a mamei, se înecase cu nişte pastile. Am fugit repede cu ai mei s-o vedem, dar imediat m-am întors acasă şi m-am apucat să scriu o poveste tragică, având la bază acea nefericită întâmplare. O zi şi o noapte n-am luat creionul de pe hârtie. Eram, cred, prin clasa a V-a sau a VI-a. Mii de pagini cred că am scris când eram copil, în toate genu-

rile posibile, şi-mi pare rău acum de nu mai ştiu că nu miam păstrat... manuscrisele. Am plecat la liceu la Craiova şi mama mi le-a pus pe undeva, prin podul casei, probabil, şi am uitat de ele. Poate chiar le-au mâncat şoarecii. În timpul liceului, am scris chiar şi un roman, ,,Visul unei veri pustii”, încă nu-l terminasem, şi i l-am împrumutat unei fete să-l citească, la cererea ei, şi, deatunci, n-am mai văzut nici manuscris, nici fată... Am reconstituit, din memorie, unele capitole, pe care le-am transformat în povestiri şi mi-au apărut în cartea de debut, ,,Clopotul viselor”, 1975. Pentru ,,Dealul lupului” chiar am făcut, să zic aşa, o documentare. Aveam un vecin care făcuse o crimă în sat, militar fiind, în preajma intrării României în războiul al doilea mondial, auzisem şi eu de la părinţii mei şi de la alţi oameni din sat, făcuse, drept pedeapsă, în loc de puşcărie, ambele fronturi, adică în est, până la Cotul Donului, iar în vest, până în munţii Tatra, numai pe linia întâi, şi nu se alesese nici măcar cu o zgârietură. Dar, după război, a căzut în patima alcoolului. Chiar a şi fost internat de mai multe ori la spitalul de boli nervoase. Altminteri, un om admirabil, un vecin bun şi foarte respectuos, asta m-a şi făcut, cam prin clasa a zecea de liceu, într-o vacanţă, să îndrăznesc şi să-l rog să-mi spună povestea lui pe care, i-am spus, am auzit-o de la alţii, că sunt curios să ştiu dacă e adevărat, fiindcă eu vreau să scriu o carte despre viaţa lui. Nu ştiu, totuşi, ce curaj am avut, fiindcă foarte multă lume îl ocolea, poate şi pentru faptul că mai tot timpul umbla cu un cuţit

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

De la 4 la 7, două cafele mari plus tutun la el şi cu un topor sau o sapă pe umăr. Îmi era foarte teamă, dar, în cele din urmă, şi gândesc acum că tot dintr-o foarte mare dragoste de scris, până la urmă am învins-o. Îmi căutam, cum s-ar zice, subiectele. L-am prins într-o zi singur în curte şi l-am întrebat direct. Omul nu s-a supărat când l-am întrebat şi chiar i-am spus că aveam de gând să scriu o carte despre el, ba chiar m-a invitat în casă, s-a trântit cu faţa în sus pe-un pat, eu am stat pe celălalt, şi mi-a depănat toată viaţa lui. Îmi povestea aşa, de culcat, iar eu, aşezat pe celălalt pat, ascultam. Când a ajuns la momentul crimei, ţin minte, l-a luat somnul şi-a început să sforăie, să se zbată, foarte agitat, mai vorbea şi aiurea în somn fără să înţeleg ce voia să zică, şi mă luase o frică, abia atunci, de-mi venea s-o iau la fugă şi să las dracului şi carte, şi tot. Dar n-am fugit, şi-am stat acolo în continuare. După un timp, destul de lung, s-a trezit. - Adormisem..., şi-a dat seama imediat şi, după o pauză, şi-a continuat povestea. Aşa s-a născut nuvela Dealul lupului, mai apoi transformată în romanul Sfântul drac sau Judecata de... acum. Nu-mi convenea însă că, la vremea aceea, aproape în tot ce scriam, nu-mi găseam o construcţie proprie, o formulă care să mă reprezinte, un limbaj al meu şi numai al meu, altul decât al unui Sadoveanu să zicem (făcusem, cred, pe atunci, zeci de proiecte de cărţi pe care să le scriu oarecum după tiparul ,,Hanului Ancuţei” sau al ,,Divanului persian”, care mă impresionaseră foarte tare prin scriitura lor atât de simplă, cum mi se părea mie atunci), fiindcă îmi dădeam seama că încercam,

cum s-ar zice, să construiesc case, dar fără să am şi un plan dinainte stabilit, uite, aici e intrarea, aici, bucătăria, aici, dormitorul şi aşa mai departe. Cam tot ce scriam, la vârsta aceea, nu prea-mi plăcea. Voiam, cu tot dinadinsul, să scriu întâmplări care nu mai existau şi în alte cărţi, iar limbajul să fie al meu şi numai al meu. Şi-ncercam, printre poveşti, să comentez mereu, să... filosofez, cum s-ar zice, pe diferite teme, adică să-mi spun şi părerea despre o anumită situaţie pe care o povesteam, până într-o zi, fratemeu, mai mare cu patru ani decât mine, cred că era cam prin primul an de facultate, mia atras atenţia: - Nu mai... filosofa pe anumite întâmplări, nu-ţi mai exprima părerea ta, că nu va interesa pe nimeni asta, fiindcă literatura nu e să dai soluţii, lamentări sau părerea autorului. Lasă povestea să curgă singură, fii neutru total despre aia sau despre aia, iar filosofia să reiasă din text, din poveste, nu să dai tu explicaţii... Mi-am dat seama pe loc că are dreptate şi vorbele lui de-atunci nu mi-au ieşit nici astăzi din minte. M-am apucat apoi, şi la sugestia lui, şi-am citit Biblia şi toate cele treisprezece volume din O mie şi una de nopţi. După ce am terminat de citit, aproape dintro dată mi-a venit o idee pe care n-am mai părăsit-o niciodată: să nu mai caut teme şi forme de limbaj în altă parte, fiindcă le aveam lângă mine, să mă folosesc de limbajul şi poveştile existente deja în satul meu. Totul era în jurul meu, dar numi dădeam seama. Aşa am ajuns ca, după cartea de debut, să primesc şi un volum de interviuri în dar, de la auto-

rul ei, Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii ,,Scrisul Românesc”, care mă debutase, şi pe care îmi scria: “Lui Jean Băileşteanu, cu urarea să facă din Desnăţuiul natal ce-a făcut Zaharia Stancu din Călmăţuiul teleormănean”, iar Marian Popa, în ambele ediţii ale ,,Istoriei literaturii române de azi pe mâine”, să spună, despre romanul Goana, că am creat o lume cum n-a mai cunoscut literatura română până aci. Era, sigur, lumea satului în care mă născusem şi în care trăisem o bucată de timp, de care, de fapt, nu m-am despărţit niciodată. Ăsta fusese şi gândul meu încă de la început, să creez un nou stil de a povesti, cu personaje aparte, să las o amprentă nouă în scrisul românesc, un nou teritoriu în geografia noastră literară. Nu ştiu dacă am şi reuşit, deşi s-a scris mult şi bine despre cărţile mele de-a lungul timpului, dar dacă aş fi întrebat acum de cineva, cred că aş răspunde, poate şi sub influenţa dictonului că în viaţă totul e relativ, asemeni lui Bulă, după ce-a fost întrebat dacă soţia i-a fost fată mare: Dracu` ştie, unii zic că da, alţii zic că nu... În literatură, numai timpul va hotărî. Mulţi spun că literatura se scrie cu chin, cu sânge chiar, că e un travaliu înfricoşător. Mie nu mi se pare deloc aşa. După mine, literatura se scrie cu plăcere şi cu mare bucurie. Eu, de pildă, mai ales în perioada asta aşa-zis capitalistă, când obligaţiile de serviciu mă supun uneori la solicitări aproape supraomeneşti, când nu se mai poate trăi de pe urma cărţilor pe care le scrii, mă scol aproape în fiecare dimineaţă la ora patru, îmi fac două ceşti mari de cafea, cu pachetul de ţigări lângă mine, şi

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Sunt un grafoman mărturisit scriu sau citesc până pe la şapte, opt, când trebuie să plec. Chiar şi la serviciu, printre telefoane şi întâlniri de tot felul, reuşesc şi să scriu, şi să citesc, atâta, sigur, cât îmi permite timpul. A fost o perioadă, după Revoluţie, când nu mă puteam adapta la noile condiţii sociale şi nu mai puteam să scriu din lipsă de timp. Existenţa mea şi a familiei, fiindcă m-a pus dracul să mă privatizez, crezând ca un nebun în iniţiativa privată, a trebuit să treacă pe primul loc. Până aci, adică până în Revoluţie, 24 din 24 de ore îmi era gândul numai la scris, nu prea aveam treabă cu problemele existenţiale. Înapoi nu mai puteam să dau şi ajunsesem să visez noaptea că scriu, că publicasem cărţi noi, le vedeam prin librării, de ajunsesem chiar să cred uneori că le-am scris şi le-am publicat. Aproape că uneori nu-mi mai venea să cred că era doar vis şi nu realitatea. Atât de mult îmi erau de intrate în suflet şi în minte subiectele lor. Nu pun însă niciodată mâna pe stiloul cu cerneală neagră cu care scriu aproape dintotdeauna, până nu am în cap totul clar şi limpede. Nu mă aşez niciodată la masă şi atunci să mă gândesc ce să scriu. O carte, este vorba de romanul ,,Geniul şi închipuirea”, a apărut chiar dintr-un vis. M-am sculat dimineaţa şi mi-am notat pe un caiet tot visul acela. Mai exact, toată coloana vertebrală a cărţii. Dar nu ştiam cum s-o încep, cum s-o sfârşesc, mai pe direct cum să-mi aşez cuvintele în carte, fiindcă nu puteam sub nicio formă să-mi şi fixez o arhitectură a ei. Treisprezece ani m-am gândit la această carte, iar într-o zi, aşa, dintr-o dată, am început să scriu. În două săptă-mâni, vorba ardeleanului, am gătat-o.

Radu Vancu (Sibiu) Eu locuiesc într-o mansardă. Ultimele cărţi, de prin 2008 – 2009 încoace, le-am scris la calculatorul de sub termopanul acelei mansarde noaptea dar nu din cauză că aş avea tabieturi sau că m-aş simţi foarte legat de locul acela ci din cauză că era cel mai apropiat loc de pătuţul copilului meu. Şi, atunci, el dormind, eu clăpărind la calculator era mult mai lesne să fac şi pe dădaca şi pe scriitorul în acelaşi timp. Eu am 4 fraţi mai mici şi m-am învăţat să îmi creez un fel de cocon protector de mic. Îmi scriam temele în timp ce ei săreau pe birou, pe masă, îmi trăgeau caietul de sub ochi şi aşa mai departe. Deci pot să scriu foarte lesne aproape oriunde şi oricând. Însă e drept că ceilalţi scriitori, ca să vorbesc şi despre ei, e altfel. Cunosc, să zic, aşa o familie de scriitori care nu pot scrie decât în anumite condiţii. Sunt foarte pretenţioşi. Îmi vin în minte doi scriitori foarte buni, Mircea Cărtărescu şi Dan Coman. Cărtărescu poate să scrie numai dacă e singur în casă, numai pe un anumit tip de hârtie şi cu un anumit fel de pix BIC. Mi-a explicat el mie, odată,

că hârtia are nu ştiu ce striaţii care îl ajută să nu îi fugă pixul pe hârtie. Dan Coman, la fel, poate să scrie dacă e singur pe scara de bloc, dacă are un anumit liniament al foilor. Pe mine mă amuză tabieturile astea a lor. Nu înţeleg de ce se blochează un scriitor atunci când foaia e liniată altfel decât vrea el. Dar sunt foarte mulţumit, pe de altă parte, să văd că literatura lor e atât de minunată şi că le iese atât de bine. Aşa că le accept orice fel de tabieturi. Când am deadline-uri şi le am destul de frecvent scriu circulând între festivalurile şi lecturile şi evenimentele la care sunt invitat. Scriu pe autobuz, în autogări şi nu am nici o problemă în a scrie de mână, cu pixul (nu neaparat cu pixuri BIC) textele respective. Spaţiul literaturii, oricum, e de fapt un spaţiu mental. Scrii în mintea ta sau, mă rog, unii tradiţionalişti ar spune într-un spaţiu mai aproape de inima ta decât de creier şi, apoi, doar le transcri. Deci, literatura, pentru mine, e un fenomen de transcriere. Se întâmplă, mai întâi, în acest spaţiu intim din interior despre care vorbeam şi, apoi, transcri. Din punctul asta de vedere aş spune că scriu oriunde, oricând şi oricât căci sunt şi un grafoman mărturisit. Am spus că sunt grafoman şi, ca să certific lucrul ăsta, anul acesta mi-au ieşit trei cărţi. Îmi e greu să zic care e cea mai recentă. O traducere din John Barryman, este poetul american la care ţin enorm şi sper ca traducerea asta va avea un efect catalitic asupra poeziei române contemporane. Apoi, mi-a a ieşit o antologie la care ţin foarte mult şi la care lucrez împreună cu Claudiu Komartin, de 3 ani de zile, se cheamă „Cele mai

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

N-am nor me, n-am rigori, n-am... frumoase poeme din 2012”. În fiecare an eu, cu Claudiu Komartin, selectăm din ceea ce s-a publicat în anul anterior ce credem noi mai valoros. Facem asta pentru a facilita accesul publicului la poezie. Poezia circulă greu dar dacă o centralizezi pe toată (toată poezia bună, vreau să spun) într-o antologie e mult mai lesne să ajungă lumea la ea. A treia carte e o carte de eseuri, de critică literară care se cheamă „Mistica poeziei” şi care conţine texte despre poezia scrisă din punctul de vedere al unui poet. Pentru că eu nu cred că sunt un critic literar. Sunt un poet care scrie despre ceilalţi poeţi cu invidie galbenă, cu admiraţie roz şi sunt reacţii la poezie mai degrabă decât critică literară. Îmi place mai mult domeniul meu de “grafomanie privată” care devine, fatalmente, publică şi care ţine de poezie. Temele mele sunt extrem de simple, aş zice chiar simpliste. Sunt un poet domestic care admiră poeţii sălbatici, fireşte. Un poet domestic care scrie despre familie. Am o carte despre fiul meu, una despre soţia mea, trei carţi despre tatăl meu care s-a sinucis şi, sigur, că în poezie micile traume sunt la fel de importante ca şi marile bucurii familiale. Am o carte despre alcool care a fost timp de aproape un deceniu un amic foarte apropiat, un membru al familiei mele, excesiv de apropiat şi care, din păcate sau din fericire, m-a părăsit acum vreo cinci ani de zile. Complet. Deci, în concluzie, scriu despre „acasa mea”. (A consemnat Maria Ursu).

Aurel Pantea (Alba Iulia) Sunt un desfrânat al scrisului

Scriu absolut capricios şi la hazard. Scriitorul nu are planificări. Proiectele scriitorului sunt făcute pentru a fi contrazise de practica scrisului. Eu scriu în pat, scriu la laptop, scriu pe calculator, scriu de mână, scriu cu cerneală, scriu cu pixul în toate felurile, eu sunt un desfrânat al scrisului. N-am norme, n-am rigori, n-am disciplină, sunt indisciplinatul de profesie. Scriu seara, scriu dimineaţa, scriu nopţile, scriu la amiază, scriu la prânz, mă ridic dintr-o adunare solemnă, mă ridic şi mă duc să scriu ca acuma de exemplu, când am ieşit afară ca să îl întâlnesc pe Mihai Barbu. Scrisul este terorizant, este irepresibil, este singura presiune pe care o suport cu voluptate, toate celelalte presiuni îmi displac însă presiunea scrisului este generatoare de voluptate ca o noapte de dragoste. Când scriu ori manânc, ori îmi privesc soţia (care îmi este foarte dragă) ori mă cert cu cineva. Viaţa elaborării unui poem este absolut discontinuă. Există, la început. Pentru că vă vorbeam despre hazard, hazardul este logica mea supremă. (A consemnat Maria Ursu)

Dragoş Varga (Sibiu) Dacă mă întrebaţi cum scriu scriitorii, bănuiesc că vă referiţi la felul cum scriu eu. Despre ceilalţi vă pot spune numai din

jurnale, memorii şi alte mărturii. Personal, scriind în special numai critică literară scriu numai la birou, numai pe laptop. Am încetat de ceva vreme să mai scriu de mână. Cred că, acum, dacă ar trebui să scriu, în afară de câteva semnături, nu aş mai reuşi mare lucru. Şi ca o observaţie, dat fiind programul de lucru (pentru că şi scriitorii trebuie să mai trăiască ei muncesc şi au meserii), scriu în special noaptea când e un pic mai linişte. Când copiii se duc la culcare reuşesc, efectiv, să am biroul acela numai pentru mine. Calculatorul cred că este una dintre cele mai bune găselniţe ale lumii moderne. Oricât de blamat ar fi el în mediile scriitoriceşti, am văzut că foarte mulţi (inclusiv scriitorii şi criticii literari mai in vârstă) s-au adaptat foarte repede la acest nou fenomen. Îl văd pe Emil Brumaru că are un blog a lui, că publică permanent, că are o activitate febrilă şi pe facebook ca şi Octavian Soviani. Deci sunt mulţi dintre scriitorii din ziua de astăzi, din orice generaţie, îşi fac astfel inclusiv activitatea de

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Reţineţi o dată: 31.03.1975 PR, de marketizare, de branduire a propriei opere. Pe de altă parte, calculatorul îţi permite inclusiv conservarea a ceea ce scrii în condiţii mult mai bune. Inclusiv revenirile şi corecturile se pot face mai uşor. Cât priveşte cealaltă problemă, când mai reuşim şi cum trebuie să le îmbinăm pe toate cred că e o altă discuţie. Mai ales în condiţiile în care critica literară de astăzi este făcută, în special, de către universitari, de oameni care sunt la catedră, în facultaţi de Litere sau de alt profil. Cred ca este important pentru că scrii carţi şi articolele pentru că, mai nou, toate se fac pentru punctaje în publicaţii academice sau de altă natură. Prin urmare, suntem obligaţi, prin natura meseriei, să scriem. Fără îndoială că pentru poeţi, prozatori sau alte categorii, eseişti lucrurile stau cu totul altfel. Dar, cu siguranţă, despre aceste lucruri vor putea vorbi mai bine poeţii şi prozatorii. Anul acesta, la editura Muzeul Literaturii Române, mi-a apărut un volum de critică literară intitulat “Colocviale” care adună la un loc o parte din experienţele redacţionale. În primul rand, pentru că articolele respective au fost publicate în câteva revistele importante din ţară. Mă refer la revista “Transilvania”, unde lucrez de ceva timp, la “Vatra”, la “Timpul” şi “Convorbiri literare” şi au legătură, în special, cu lumea literară de la noi, cu critica literară, cu evenimentele pe care le-am organizat la Sibiu, în ultima perioadă, împreună cu colegul, prietenul, poetul Radu Vancu. E vorba de “Colocviile revistei Transilvania”, e vorba de festivalele, de serile noastre de poezie unde, deasemenea, am pus la lucru o serie de scriitori pentru deliciul şi răsfăţul publi-

cului sibian. (A consemnat Maria URSU)

Ioan Lascu (Craiova / Petroşani) Când, unde, cum şi de ce scriem? Păi, să ne aducem aminte de unele, de altele… Să mă gândesc şi să povestesc, precum mai înainte, cum şi de ce am devenit… scriitor. Sau încă n-am devenit, cine ştie?... Azi sunt atâţia care se cred scriitori, fără să fi devenit! Tudor Arghezi, de care suntem siguri că e scriitor, spunea că este mai uşor să scrii decât, de pildă, să pictezi. De ce? Fiindcă nu e costisitor. E simplu: iei un carneţel şi un „muc” de creion, te aşezi pe o bancă din oricare parc şi scrii… Dacă îţi dă mâna! N-ai pe ce cheltui banii, poate doar timpul. Pe câtă vreme, pentru pictură îţi trebuie, se gândea Arghezi, penel, vopsele, şevalet şi încă altele… Şi toate costă destui bani. Vedem că Arghezi nu pomenea nimic de talent, poate pentru că era sigur de al său. Se pricepea de minune la potrivit cuvinte. Cât despre mine, am spus deja cu alte prilejuri că am ajuns să scriu cărţi pentru că de mic, de la trei-patru ani, inventam cuvinte. Mai ales substantive, ca să-mi apropii doar mie universul în care începusem să trăiesc şi să-l fac numai al meu. Era, fără să vreau neapărat, un limbaj codificat. Pe urmă am învăţat să citesc şi să scriu de-adevăratelea. Devenisem şcolar. De scris îmi scriam temele, dar de citit citeam cărţile altora, cu sutele, orice îmi cădea în mână. Citeam cu un an-doi înainte şi manualele unui prieten cu două clase mai mare. Învăţăm lecţiile cu doi ani mai devreme… Am continuat cu devoratul cărţilor şi, cu timpul, mă gândeam cu multă sfială că ar fi atât

de bine să scriu şi eu, cândva, cărţi. Aveam şi câteva titluri, ca de exemplu Mănuşi de lână sau Teoria gestului integral pur. Şi altele de care nu-mi mai amintesc… Am terminat liceul la secţia reală şi, contrariind pe mai toată lumea, m-am dus la Facultatea de Litere din Bucureşti, în loc să urmez medicina, aşa cum credeau mulţi. Am intrat din prima şi am început să cunosc literatură şi scriitori la nivel înalt. Eram chiar invidios pe cei care scriau şi puteau să publice. Pe unii colegi de-ai mei, care, un picuţ mai târziu, aveau să formeze detaşamentul optzecist: Flora, Nedelciu, Crăciun, Iova, apoi Costi Stan. Drept urmare am început să ţin un jurnal de idei, impresii, păreri, observaţii de tot felul pe care l-am botezat din prima ÎNTÂMPLĂTOARELE ZILE ALE POEZIEI. Şi nu din… întâmplare notam acolo şi încercări poetice, când îmi venea; se poate zice: când mă prindea inspiraţia. Era în 31 martie 1975. De atunci nu l-am mai abandonat, aşa că acum am ajuns la „volumul” al V-lea. Destule texte, scrise în aceste caiete la prima mână, au fost materie primă pentru volumele mele de poeme. Fără mari modificări însă, deoarece eu scriu relativ cursiv de prima dată, fără să am nevoie de prea multe ciorne.

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Pentru că nu ne putem lăsa Se înţelege că nu scriu zilnic în jurnal – nu este un jurnal intim ci – aşa i-am zis eu – un textplacentă, care îmi hrăneşte, ca într-o tainică viaţă intrauterină, viitorii copii literari. Şi cred că, până acum, m-a ferit Dumnezeu, după ce i-am moşit, şi de bastarzi şi de infirmi. Asta cât priveşte aşa-zisele texte de ficţiune. Că în ce priveşte textele secunde, de critică literară, pe acelea le scriam direct la maşina de dactilografiat, iar astăzi, direct la calculator. Ca şi textele jurnalistice. Fac apoi cuvenitele corecturi, nu multe. Mă gândesc la faptul că pastrând numai formele finale ale textelor, fiindcă la asta te predispune scrisul pe calculator, critica genetică va fi privată – şi este deja! – de studiul unui material important drag ei – ciornele şi variantele. Şi mă întreb cât se pot păstra aceste texte, oriunde s-ar afla ele şi oricui ar aparţine, în fişiere virtuale, sau pe CDuri şi stick-uri, sau în biblioteci virtuale. Totul mi se pare o uriaşă himeră sortită repede evanescenţei! Vom rămâne oare fără cărţi şi fără biblioteci virtuale? Da´ asta-i altă problemă, marginală anchetei iniţiate de tine, dragă amice Mihai Barbu… Iar eu pot foarte bine să mă înşel. De scris scriu în fiecare săptămână, aproape exclusiv la domiciliu. Când mă duc la munte, la mine, lângă cabana Rusu, sunt întrebat dacă stau acolo şi scriu! Niciodată, chiar dacă să zicem că lumea ştia că Marin Preda se ducea la Mogoşoaia să scrie. Niciodată, căci acolo şi oriunde aiurea, în călătorii, de pildă, uit de scris. Să fie hoinăreala, în natură sau culturală, o plăcere mai mare decât scrisul? În tot cazul, în ce mă priveşte, între ele şi scris nu

este o relaţie directă ci una indirectă. De aceea cred că n-am scris, până acum aproape deloc, note de călatorie. Acumulările se metamorfozează şi aşteaptă un moment oportun în subconştientul meu de… scriitor, atâta cât sunt, atâtea câte sunt. Dar scrisul mă însoţeşte, aproape zilnic, ca şi cărţile. Apropo, în final vreau să repovestesc o întâmplare plină de tâlc legată de André Gide. Ştiu că într-o bună zi Maestrul a primit o scrisoare şi un manuscris de la un tânăr. După ce îşi spunea păsul, în încheire tânărul îl ruga pe Gide cam aşa: „Maestre, v-aş ruga ca după ce-mi citiţi manuscrisul să-mi spuneţi ce să fac – să continuu sau să mă las?” La care Maestrul îi răspunde, amuzat, cred: „Tinere, poţi să te laşi de scris şi nu o faci?” Aşa că la întrebarea de ce scriem, aş răspunde în felul următor: „Pentru că nu ne putem lăsa”. La celelate ţi-am răspuns povestind.

acele vremuri nu apăruseră, vai, laptopurile…). Astfel, îmi amintesc cum, în urmă cu câţiva ani, am pierdut o legătură în gara Teiuş, şi, neavând încotro, am garat pe linia… restaurantului gării, unde am scris înfierbântat până la venirea trenului, de era să-l şi pierd şi pe acesta. Apoi, un foarte lung şi cred eu reuşit poem, „Boemele de la café ’72”, l-am pus pe hârtie într-un bar (e mult spus bar, de fapt era un chioşc alimentar) de la o facultate clujeană din cartierul „Zorilor”. Alte poeme le-am scris în birturile din Colonie, fiecare cu picanta sa poveste, pe vremea când scriam

Marian Boboc (Petroşani) Chiar, unde sunt muzele de altădată? Deşi în aparenţă neofertante, întrebările de localizare în spaţiu şi timp a artei scrisului şi de identificare a destinatarului „operei” îmi prilejuiesc o nostalgică reîntâlnire cu clipele fericite ale vieţii mele de poet, atâta cât a fost ea… Mărturisesc cu oareşce ruşine faţă de mai tinerii confraţi că, deşi în plină eră a calculatorului, poezie scriu doar pe hârtie şi doar cu pixul (ador pixurile cu gel roşu…). Şi aceasta nu pentru că aş fi un Gică-contra progresului, ci pentru că cele mai reuşite poeme le-am scris în spaţii necovenţionale (în

pentru cotidianul „Matinal” un serial dedicat fermecătoarelor bodegi din cartierul muncitoresc. La Lupeni, unde şi astăzi mai dăinuie o cârciumă cu terasa chiar lângă linia ferată, pe lângă care, araerori, trece agale câte un tren, am scris „Tristele de la Lupeni”. Cu câţiva ani în urmă, întorcându-mă „sub scut” de la o întâlnire cu o muză (ce desuet sună acest, cuvânt izvorâtor de inspiraţie…), am scris preţ de vreo 300 km un ciclu poheticesc, în ritmul sacadat al „glasului roţilor de fier” (că tot sunt suporter înfocat al Rapidului…), ignorându-i total pe călătorii din compartiment. Din

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Un virus vechi de 9 ani motive de securitate… socială îmi însă opresc preumblările de crai boem aici… *** Nu cred în poeţii care se aşează, ritualic, în faţa computerului şi scriu, zilnic, între anumite ore, poezie cu… program, deoarece inspiraţia divină nu se pogoară la ore fixe. Cred că e demonstrat şi ştiinţific… *** O parte comică (de n-ar fi enervantă…) intervine în momentul în care trebuie să-mi pregătesc un volum de versuri pentru tipar. Atunci îmi caut prin toate buzunarele, mapele, genţile de călătorie hârtiile şi hârtioarele cu poezii. După ce reuşesc să-mi adun toate producţiile lirice, cel mai mult îmi dau de furcă poeziile scrise în tangajul vagoanelor, întrucât la orice schimbare de macaz, pixul o ia razna, lăsând ca urme pe hârtie nu cuvinte, ci misterioase semne, adevărate ideograme CFR, greu de decriptat… *** Cred că poetul nu trebuie să fie împovărat de răspunsul la întrebarea „Dar eu pentru cine scriu?”, deoarece, în afară de poeţii cu puternic mesaj social (astăzi pe cale de dispariţie…), poetul, dacă nu este ipocrit (şi un poet adevărat nu poate fi ipocrit), scrie doar pentru el. Eventual, pentru muza sa… Cu riscul de a părea desuet, dau ştire vouă că mai cred în instituţia muzei, bineînţeles cu un regulament de funcţionare updatat rigorilor timpurilor în care trăim. Din păcate, am constatat, pe propria-mi piele… sufletească, şi o spun cu infinit regrete, că nici muzele nu mai sunt ce au fost odată. Chiar, unde sunt muzele de altădată? ***

De la poezie migrez la cărţiledocument despre „istoriile” Văii Jiului, care în vreo 9 ani de când am fost virusat de această pasiune, au ajuns la 21 de volume (unele scrise în tandem cu Mihai Barbu şi cu Adrian Catană) . Ei bine, la aceste cărţi regimul de lucru este cu totul şi cu totul diferit de cel al poeziilor, ca să nu spun unul spartan. În primul rând, e vorba de documentare, care necesită nenumărate preumblări în alte oraşe mai bine dotate arhivistic decât Valea Jiului care nu e dotată deloc… Observ, de la o vreme, că le pun în practică din ce în ce mai greu, semn că şi documentaristul e om şi, prin urmare, e sortit o-bo-selii călătoriilor. Apoi, după documentare, urmează operaţiunea cea mai fascinantă şi aducătoare de bucurii: trierea şi prelucrarea primară a documentelor. În timpul acestor operaţiuni, care durează câteva luni, agăţate în alveolele mai multor ani, am un sentiment de frustrare, întrucât aş vrea să scriu, să mă apuc o dată de lucru la carte, chiar dacă nu am toată documentaţia completă (care, fie vorba între noi, nu se poate întâmpla niciodată…). Am mai spus-o cu alte prilejuri că, procentual, la aceste cărţi-document este vorba de 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie. Zic 99% transpiraţie, deoarece lucrez zilnic, ca „un metronom” (măgulitoarea comparaţie îi aparţine chiar redactorului şef al „Avântului”, dl. Mihai Barbu), din zori (adică, de pe orele 9) până la orele 14 (când ies din subteranele Văii Jiului, pentru a intra în „bucătăria” contemporană a Ziarului Văii Jiului), reîntorcându-mă iar la documente de la orele 17 până la orele 19-20. Astfel, cred că am răspuns şi celor care sunt uimiţi de pro-

lificitatea mea. Bineînţeles că, spre diferenţă de poezii, cărţiledocument le scriu la laptop, drept pentru care îi sunt recunoscător inventatorului său, deşi nu-i ştiu numele. Mărturisesc că lucrul cu documentele mi-a intrat atât de mult în reflexul cotidian, încât în ziua când nu am lucrat la o carte de documente mă simt neîmplinit, fiind, o zi pierdută.

Dumitru Gălăţan-Jieţ (Petrila) Unde? De obicei scriu în camera mea de lucru. Aceasta a fost amenajată atunci când soţia a văzut că “se îngroaşă gluma” cu scrisul şi apartamentul devenise dominat de hârtii împrăştiate. În camera de lucru am o mică bibliotecă, un birou, un laptop, o mulţime de plicuri cu fotografii vechi, o mulţime de casete audio înregistrate, dosare cu note şi notiţe etc. La toate acestea pot ajunge cu ochii închişi, ştiindu-le la locul unde se află. În această “dezordine organizată” dacă un lucru nu este la locul lui mi se opreşte pixul. Etnografia presupune multă documentare şi, de aceea, în biblioteca mea se regăsesc mai toate cărţile etnologilor români, mai vechi şi mai noi. Atunci când e vorba de descrieri, povestiri, evocări - unde pe primul plan se situează contribuţia personală prin inspiraţie - atunci scriu la Jieţ, în grădina casei părinteşti, la umbra pomilor şi îmbătat de mireasma florilor sau la adăpostul roadelor acestora. Totul e în funcţie de anotimp. Când? La Jieţ fac acest lucru oricând, în timpul zilei. Acolo este o linişte care, comparată cu tumultul oraşului, mi se pare chiar

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Cu pixul, în absenţa penei deranjantă. Liniştea generală a satului este “spartă” doar de trilurile păsărilor, cântatul cocoşilor şi, uneori, lătratul unui câine. În camera mea de scris cel mai prielnic timp este cel de dimineaţă, între orele 4 şi 8, când liniştea este deplină. Nimeni nu mă tulbură pentru a-mi fractura continuitatea gândirii. Cum? Scriu cu pixul pentru că pana de gâscă a cam dispărut. Am un stil pe care unii l-ar numi greoi, cu pierdere de timp dar, prin repetiţii şi exerciţii, am reuşit să-l eficientizez la maximum.

Pentru început îmi alcătuiesc un plan general al lucrării pe puncte. În prima etapă dezvolt aceste puncte în ordine apoi rescriu materialul, îmbogăţindu-l. De obicei, în final, materialul meu se dublează. De ce? Ei, aici e aici! Chiar de ce? Odată cu modernizarea şi schimbarea modului de viaţă la sate au început să dispară unele tradiţii, obiceiuri şi ocupaţii. Prin scrierile mele salvez ceea ce se mai poate salva şi încerc să prezint, printr-o oglindă a timpului, trecutul celor tineri.

Am marele avantaj că pot să scriu din interiorul fenomenului. Generaţia mea a avut privilegiul de a participa la toate manifestările legate de tradiţii şi obiceiuri. Aşa cum a fost şi Nedeia din Poiana Miresei care se ţinea de Sânziene (pe 24 iunie) şi care a dispărut în anul 1947. Generaţia tânără crede că această faimoasă nedeie s-ar fi ţinut de Sfântul Ilie. Mai ştiu acestia, din generaţia tânără, ceva despre cultura inului, despre clăci şi târguri? Desigur că nu. Le cunosc doar din auzite. Şi atunci stau să mă întreb: se justifică sau nu scrisul meu?

Agenţia “AL&A” vă prezintă

Ştiri despre Cultura & arta din Valea noastră tristă Unirea, cu Milcovul cât Amazonul La Casa de cultură „Ladislau Schmidt” din Petrila, Ziua Unirii Principatelor s-a sărbătorit în două zile distincte. Pe 23 ianuarie a.c. sala a fost închiriată de Opoziţie iar Puterea a sărbătorit Unirea chiar pe 24. Pe scenă au urcat, de două ori, cam aceleaşi forţe artistice locale (în mare parte formate de elevi) iar sălile au umplute, în mod majoritar, de simpatizanţii fiecărei tabere. Consilierii locali au făcut act de prezenţă şi, la momentul oportun, au şters-o englezeşte chiar în timpul manifestării.. .Ce mai încoace şi-ncolo, dragi cititori, de Ziua Unirii, la Petrila a fost ca la Iaşi. Puterea-n tribună, Opoziţia-pe pământ, poporul - ocupat cu de-ale lui..

Fiecare îl iubeşte pe Eminescul său Ziua lui Eminescu a fost aniversată cam peste tot în Vale. La Primărie spectacolul a fost prezentat de un tip solid şi bine hrănit (din banul public) care s-a descurcat relativ onorabil. La final, o reporteriţă de la un post local de televiziune a avut proasta inspiraţie să-l întrebe pe dl. T dacă ştie vreun vers din Eminescu. Aţi ghicit! Omul nu ştia nici măcar un vers din Luceafărul poeziei româneşti (aşa cum îi zicea , în mod repetat, purtătorul de cuvânt al primăriei din Petroşani lui Eminescu). Apoi omul nostru s-a dat de ceasul morţii ca scena finală să nu fie dată pe post. I-a reuşit dar nici presa scrisă nu doarme. Se pare că, în particular, dl. T

chiar îl iubeşte sincer pe Mihai Eminescu. În varianta sa grafică, aflată pe bancnotele de plastic.

Ce-i mai de preţ decât poeziile lui Eminescu? Komunicatele de 2000 euro! Ziarul Văii Jiului a descoperit, ulterior, că societatea comercială a dlui T încasează, periodic, de la Universitatea Petroşani contracte oneroase ( de vreo 2.000 euro fiecare) pentru a le da comunicate şi a le organiza conferinţe de presă. Cotidianul sus amintit a demonstrat că respectivele comunicate şi conferinţe de presă existau, în realitate, doar pe facturile care erau onorate, cu o precizie de orologiu britanic, de către „beneficiar”. E bizar cum oamenii de ştiinţă din Dealul Institutului (care atunci când dau, în presa locală, vreun anunţ - gratuit - la rubrica Decese, nu le ajunge spaţiul tipografic spre a-şi înşira toate titlurile ştiinţifice) apelează la d. T să le scrie sau să le dicteze vreun komunicat urgent către ţară. Exemplu: Familia decan prof. univ. dr. ing. ec. ................este alături de famila (bietului) Ionescu Pamfil.............. bla, bla, bla.. În timp ce Universitatea prăpădeşte banii pe contracte bizare cu acest important domn de la primărie, Biblioteca sa nu are, în fondul de carte, nici un volum despre minerit şi despre Valea Jiului scris de vreun autor din Vale. De obicei, universitarii aşteaptă donaţii. Pentru că banii îi dau pe komunicate.

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

E u t ot m a i t r i st ş i m a i r a r Te v ă d Loredana Cristea

Dacă a tăcut poetul Dacă a tăcut poetul l-or fi crucificat În legea mâinii drepte l-au judecat în turmă

Fântânile dau apă cu gustul leşios Femeia lăcrimează iar chipul ei frumos De stea în Axis Mundi păleşte şi asfinte

Eu nu voi recunoaşte şi nu voi vrea s-afirm Că-s bune în afară. da-n fond sunt un infirm Cu mâna mea cea dreaptă - o ramură uscată.

Dac-a plecat, pesemne s-a molipsit de moarte Şi-n tâmpla sa pulsândă se-aude cavalcada Ce pleacă să învie pe Albă ca Zăpada Şi-apoi s-o readucă la locul ei, în carte

Jumătate femeie, jumătate umbră

Mâna mea uscată Voi deveni o doamnă cu riduri mici pe frunte Cu slujbă, cu probleme şi poate cu copii, Am să renunţ cu-ncetul, a scrie poezii, Prea mult înduplecată de clipele mărunte.

Prin ghearele tăioase a celor care scurmă Pentru a-i umbri portretul fatal simplificat Muţenia sa sfântă-i un portativ de sânge În care văd sonata nefastei lui iubiri Drept zidul vechi pe care crescură trandafiri Care-nfloresc în ochiul aceluia ce plânge. Dac-a tăcut sunt semne de boală-ntre cuvinte

Cu grijă şi cu milă voi aşeza sub cheie Apoteoză scumpă a mâinii mele drepte Ce m-a purtat desculţă pe poduri şi pe trepte Somn toropind copilul trezit curând femeie. Se vor seca în mine oceane de cuvinţă Şi uneori, spre seară, voi căuta prin hărţi Acele nopţi de veghe când vieţuiam în cărţi Simţindu-l pe Esenin prin gerurile sfinte. Şi nimeni n-o să ştie, desigur, niciodată

dedesubtul meu e-acelaşi munte ce-mi îndreaptă pasul câte-un pic sunt ferigă tânără şi verde împotriva sa când mă ridic sunt femeie doar pe jumătate jumătate umbră şi cuvânt înverzeşte-mă Tu blânde Doamne ulm pierzându-şi urma pe pământ fă-mă lemn din care-or face casă pe al cărui horn voi trece fum însă dorinţa mea cea mai ascunsă e să mă faci iar prunc desculţ pe drum vreau să culeg în sân cireşeamare ori să îl cred de tot pe cei ce spun că ea, iubirea e întemeierea care ridică-n oameni zidul bun şi tot rugându-vă de câte una mă tot cufund în propriul meu prăpăd şi de-aşa mult şi sincer ce te caut eu tot mai trist şi tot mai rar Te văd.

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

La Paris, găina cuculina e un personaj Cristian Lunel

Dumitru Ţepeneag sau despre tentaţia evadării

Construit ca o amplă „partitură” narativă, nu muzicală, romanul lui Dumitru Țepeneag, Zadarnică e arta fugii, se dovedeşte o scriere ale cărei semnificaţii trebuie căutate într-un alt „portativ”. Subiectul romanului lipseşte cu desăvârşire, personajele sunt lipsite de individualitate, se pierd în meandrele unor micronaraţiuni care se modifică permanent şi care sunt reluate pe baza tehnicii contrapunctului. Cronologia evenimenţială se dizolvă, totul se derulează în funcţie de un automatism pe care critica literară l-a pus pe seama aderenţei prozatorului la onirism. Dar pentru Dumitru Ţepeneag, onirismul nu este doar o chestiune de estetică aplicată literaturii sale, în care visul reprezintă sursa inconştientă a imaginilor. Onirismul alunecă spre zonele unui rea-lism psi-

hic, înţeles nu în sens ideologico-estetic, ci în sens restrâns, limitat la imaginile reali-tăţii nu imediate, ci la cele interioare, psihice a personajelor. Pe acest suport, realitatea care se înfăţişează este una subiectivă, a personajului care, sub impulsul dicteului automat avangardist trăieşte într-o lume circulară, în care totul: imagini, situaţii, gesturi, fapte, gânduri se suprapun cu regularitate. Dizolvarea naraţiunii şi a subiectului, personajele care se amestecă până la identitate, situaţiile absurde, suprarealiste, stereotipiile de limbaj şi de imagini, repetiţiile constituie suportul nu pentru un roman clasic, ci pentru antiroman. Experimentul literar face parte dintr-un spirit de frondă, mai apropiat de cel avangardist, decât de modernismul europenist, de Noul Roman francez cu care a fost asemănat până la un punct. De ce Zadarnică e arta fugii? Titlul la ediţia franceză din 1973 a romanului, Arpièges, vădeşte o legătură cu muzica, însă corzile care vibrează în naraţiune nu sunt ale vreunui instrument muzical, ci ale resorturilor psihice interioare ale personajului principal. Zadarnică e arta fugii devine o expresie metaforică a existenţei individuale, a obsesiilor ce acaparează şi domină universul imediat al individului. Lumea i se înfăţişează ca un imens portativ, ca o fugă ale cărei teme revin mereu în minte. Şi, pentru ca obsesia să fie şi mai mare, evadarea din această lume este imposibilă sau zadarnică. În cel mai pur spirit absurd, arta fugii se dovedeşte, raportat la conţinutul romanului, o transpunere ad literam a sensului. Personajul principal aleargă

după un autobuz, un tramvai sau un taxi care trebuie să-l ducă la gara, unde trebuie să o aştepte pe Magda, care Magda devine apoi Maria şi tot aşa până când identitatea celor două se pierde printre gândurile…întortocheate ale protagonistului, devenind un simplu M. În drum spre gară, acelaşi personaj nu se poate abţine să se gândească la diverse situaţii, la imagini desprinse parcă din picturile suprarealiste care pătrund astfel în naraţiune. Ieşind din casă bărbatul aleargă după autobuz şi, urcându-se, priveşte înapoi. Ceea ce „vede” este, de fapt, o transpunere de aceeaşi manieră suprarealistă, a universului obiectual: o găină, Cuculina – devenită personaj, urmărea nedumerită zbaterile celor două trupuri care se cuprindeau şi se desprindeau într-o luptă lentă ca un ritual. Sau, într-o curte, un bărbat înjunghie un porc care nu se zbătea şi nici nu guiţa, din contră aştepta lovitura. În aceeaşi curte, trei femei aşteptau cu castroane albe în mâini să strângă sângele porcului, care odată înjunghiat, sângele ţâşneşte ca dintr-o fântână arteziană pătând maioul bărbatului şi rochiile albe ale femeilor. Un copil, Zenon, cu un flaut în mâini începe să cânte o melodie calmă, în timp ce porcul, femeile şi bărbatul nu se mai mişcă. În autobuz, bărbatul se aşează în spatele şoferului de care îl desparte doar un geam. Este obsedat de teama că va întârzia, îi cere şoferului să meargă mai repede, însă acesta îşi continuă drumul în ritmul său netulburat. Planul este întrerupt periodic de alte imagini: un bătrân care este eliberat din puşcărie, un ţăran care duce într-un coş un peşte ce pare un copil, M. pe care tre-

AV Â NTUL LITE R A R & AR T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

M. Adică Maria sau Magda buia să o aştepte la gară şi pe care o întâlneşte, alături de un italian, în compartimentul aceluiaşi tren pe care în loc să-l aştepte îl ia într-o direcţie oarecare. Apoi naraţiunea revine la un alt moment dinaintea fugii şi apoi bărbatul îşi reia goana spre aceeaşi gară fie cu autobuzul, cu tramvaiul sau cu taxiul asistând la alte întâmplări absurde: un autobuz se ia la întrecere cu un atlet ciocnindu-se de un tanc, un biciclist cu joben şi tricou ca de marinar duce în portbagaj nişte peşti care evadează etc. etc. Când orizontul imaginativ se schimbă, sub impulsul diverselor momente, îl descoperim pe protagonist pe plajă, la mare. Realitatea înfăţişată este însă cam aceeaşi: se află în compania aceleiaşi femei M. (Maria sau Magda) care îl îndeamnă să se grăbească spre gară ca să nu întârzie şi firul narativ este reluat cu aproape aceleaşi note. Naraţiunea revine mereu în aceleaşi puncte, care prin imaginile recurente, obsedante, încărcate de nonsens avertizează asupra unei teme sensibile, menită să suspende orice realitate, orice consistenţă. Tema este cea a disoluţiei individului, a existenţei sale plasată într-un univers, care, oricât de mascat, păstrează o legătură cu lumea absurdă, cu realitatea politică totalitară pe care romancierul tocmai o părăsise. Dumitru Ţepeneag nu se limitează la atât. Prin notele intertextuale se realizează o poză a unei lumi (probabil România) care, deşi aflată în mişcare, paradoxal, rămâne pe loc. Broasca ţestoasă şi Zenon trimit la contradicţia filozofică a mişcării. În mod similar şi atletul Pamfile, încearcă să prindă o broască ţestoasă, sau controlorul trenului şi mecanicul încep o discuţie despre mişcarea dintru-un punct A într-un alt punct B, care trebuie să treacă prin alte puncte intermediare, ideea fiind că, pe axa timpului şi a spaţiului, punctele intermediare reprezintă tot atâtea momente de nemişcare, un continuu infinit, care ar menţine permanentă distanţa dintre cele două puncte. În mod ironic, atletul Pamfile reuşeşte să prindă broasca, care adormise, tot astfel cum, cititorii vor reuşi să prindă mesajul. În final, întregul eşafodaj narativ se reuneşte pe acelaşi portativ, cântând aceeaşi temă: Maria sau Mariana, Magdalena sau Marilena, şoferul, găina, copilul cu flautul, porcul, Ion, toţi stau şi ascultă împietriţi acelaşi cântec. Dincolo de poveste, romanul exploatează o realitate văzută prin ochii unor personaje, voci reduse la aceeaşi conştiinţa auctorială ce se uniformizează în cuprinsul naraţiunii. Masca narativă, pretextul oniric, realitatea absurdă sunt ingredientele care populează universul la fel de închis şi absurd al lumii în care sunt închise personajele şi din care, evident, este imposibil să evadezi.

Agenţia “AL&A” vă prezintă

Ştiri despre Cultura & arta din Valea noastră tristă (II) Expoziţie pe Scaunele lui Eugen Ionescu La Biblioteca Universităţii, Eminescu a fost sărbătorit fără ajutorul neprecupeţit al d-lui T. Studenţii din Republica Moldova l-au omagiat, la superlativ, pe Mihai Eminescu recitând, pe de rost, pagini întregi din Poetul lor de suflet. Elevii de la două prestigioase licee din Petroşani au citit câteva poezii scurte şi s-au bucurat că, astfel, au putut chiuli, în mod oficial, de la ore. Cu acel prilej a fost vernisată şi o expoziţie retrospectivă a inginerului electromecanic pensionar Eliodor Mihăilescu. Cum pereţii holului s-au dovedit a fi insuficienţi, ca suprafaţă de expunere, cea mai mare parte a tablourilor au fost aşezate, cuminţi, pe mai multe scaune din dotarea bibliotecii. La Teatrul profesionist din Petroşani, Ziua Culturii Naţionale nu s-a sărbătorit în nici un fel. Ca să dăm Cezarului ce e al Cezarului, pe vremea d-lui Dumitru Velea, Mihai Eminescu era la loc de mare cinste. Şi pe scenă dar şi în cuget şi simţire!

Un muzeu de milioane. Pe cardul de salarii! Un alt domn important în cultura locală e dl. Popescu. El are în subordine, prin hotărârea consiliului local din Petroşani, fix două persoane. Ele trudesc la un muzeu pustiu care se ocupă de istoria mineritului din Vale. Intrarea e de 3 (trei) lei pentru adulţi şi 1,5 lei pentru studenţi şi elevi. Pensionarii sunt asimilaţi, de cei de la muzeu, adulţilor. D. Popescu, susţin persoane bine informate, umflă cam 54 de milioane vechi pe lună. Hai să împărţim 54.000.000 lei vechi (care e salariul popescian) la 30.000 (cât e preţul unui bilet de adult) şi să vedem ce şuvoi de lume, asemenea Amazonului, se îndreaptă, lunar, spre Muzeul Mineritului. Am făcut socoteala. E vorba de 1.800 de adulţi sau de 3.600 de elevi şi studenţi. Lunea e închis. Asta înseamnă că, în 26 de zile, 69 de oameni cu o conştiinţă extrem de ridicată se încolonează, unul după altul, şi intră disciplinaţi la muzeu ca să-i asigure salariul dlui Popescu. Sau, dacă primii sunt ocupaţi, 138 de elevi şi studenţi (cu o conştiinţă şi mai ridicată) fac acelaşi lucru ca şi adulţii. Poate o să ne reproşaţi că n-am pus la socoteală şi salariile celor două biete femei care asemeni mamei lui Coşbuc aşteptă zadarnic ca (vreun) George să le treacă pragul. Nu avea nici un rost să le mai socotim: salariile lor sunt absolut insignifiante pe lângă cel al şefului lor suprem.

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Despre Kafka. Copilul şi Tatăl Dumitru Velea

Cumpăna de deasupra capului

Pe Kafka, fiind copil şi tulburând liniştea celor mari cu plânsul lui, tatăl, spre a-i vârî disciplina în oase, l-a scos afară din casă, l-a trecut dincolo de uşă, în plină noapte. Ce s-a întâmplat cu imaginaţia acestui copil, atunci când a început să dea peste margini? A scris: Procesul – drumul vieţii, un şir de abstracte şi absurde judecăţi în faţa unui tribunal, tot atât de abstract şi absurd, dar invizibil, până la ţipătul din scena finală (care putea să fie în orice zi), “ca un câine!” Castelul – drama vieţii, a fi mereu în afara casei, o continuă rătăcire spre un abstract şi invizibil Castel. America – ultimul roman, neterminat, pe care înaintea propriului său “ţipăt” dorea să-l ardă, nu este decât scufundarea în mocirla cotidiană a unei zile americane. Toate – o disperare, un dezechilibru existenţial al făpturii împinsă dincolo de uşă, care nu reuşeşte niciodată să intre. Ce este cutremurătorul epilog al procesului “în faţa porţii”? Un om vine în faţa legii şi cere să fie lăsat să intre. Paznicul, primul şi cel mai neînsemnat dintr-un şir necunoscut, la început, îi spune să mai aştepte. Şi omul aşteaptă. Mai încearcă – şi aşteaptă. Poate o viaţă. În ultima clipă, paznicul se apleacă asupra sa ca să vadă dacă mai respiră, şi omul, cu o ultimă suflare, îl întreabă: “Cum se face că în atâta amar de vreme nimeni nu a mai venit să ceară să fie lăsat să intre?” Şi paznicul îi răspunde: “Poarta aceasta era doar pentru tine. Acum, trebuie să o închid.” Deci, omul, cel venit ca să intre

în Lege, să treacă zidul, să-şi înfrângă limita, ratase intrarea. Era a sa – şi o ratase. Omul lui Kafka este Omul, cu majusculă. Dar, până la intrarea într-o astfel de interpretare, dincolo de fizică, se cade una, aici, sub umbra zidului, în social şi istoric. Istoria, se spune, a făcut-o şi o face Occidentul. Adică, educaţia o face acel Tată, care îl zvârle pe copilaş dincolo de uşă, afară, în noapte, şi refuză să-i audă plânsul. Mai mult, când copilaşul începe să-şi reprezinte lumea, vede că Omul se află în faţa unui neînţelegător paznic, cel mai neînsemnat din şirul de paznici de la intrarea în Lege. Oare, parabola lui Kafka să pună în lumină condiţia noastră de “Ausländer” în faţa porţii Occidentului?! Să fie ea o metaforă existenţial-istorică pentru condiţia omului lăsat în faţa porţii?! Mi-e teamă că şi Occidentul se va afla, cât de curând, în faţa unei asemenea porţi. Atunci, se cade, să nu-şi alunge copiii dincolo de porţi, în numele unei educaţii numită civilizaţie; mai mult, să nu se alunge chiar pe sine. Iar, ceea ce Kafka nu a spus mai departe, el rămânând, ca orice evreu, la textul Legii, mai este de amintit, sub semnul Harului, şi că pe stâlpul porţii se întinde pânza cea neagră, doliul. Şi că, a fi lângă poartă înseamnă în vecinătatea morţii. De nu ne-ar fi străină, anonimă, abstractă! Moartea, de care se temea şi Rilke. Deasupra capului meu, o mână ţine neclintita cumpănă: într-un taler cu moartea-mi proprie; în celălalt, cu moartea anonimă. Învaţă-mă, Doamne, ce cuvinte să rostesc, pentru a înclina talerul cu moartea-mi proprie!

AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Debut absolut cu Rubaiate din trecut El tace. Eu îl strig. Ce istovire !

V.R. Cantacuzu

Rubaiate I Când tot ce te înseamnă - e departe, când aripile-s frânte şi deşarte, nu plânge, nici te-ascunde în tristeţe căci doru-i viu, iar împlinirea moarte. II Amăgitoare - carnea mult mă doare cu năluciri de negură şi soare, sub care oasele aşteaptă răbdurii al vieţii vis să meargă la culcare. III Am vrut, dar ce n-am vrut... Am vrut fiindul, ca pe-orice verb, la jug să-l pun. Dar jindul de limpede rostire mă frământă, şi curgerea-mi opreşte cu-al său grindul. IV Prietene ce nu mă ştii cu totul, şi nici amarul să-mi alungi nu poţi, cum drotul nu poate-ascunde părul înălbit de vreme, tu oază de lumină-mi eşti - şi miozotul ! V Nu ştiu de unde tainica poveste urzită-n ale noastre biete ţeste. Nu ştiu de ce, nici încotro e drumul. Atâta ştiu : că Cineva mă este. VI Îmi pare că sunt doar o nălucire în visul vreunui zeu care-n clondire, zadarnic îşi îneacă greu amarul.

VII Copac aş vrea să fiu şi ciocârlie. Din soare-un strop să fur şi-apoi la glie să mă întorc, umil şi cu iubire. Din flori de Mai, frumseţii să-i fac ie. VIII De simţi nevoia să aşterni cuvinte ce potrivite-ţi par a fi veşminte pentru vremelnică a ta fiire , gândul să-l cerni prin inima fierbinte. IX O Românie-avem, o limbă şi un neam ce răul lumii îl topeşte şi balsam din rău îşi face - ca să-şi dea pe răni. Dar, oricât rău, din ţară nu dăm dram. X Nu crede că singurătatea poţi so-mparţi cu-n bun prieten, fiindcă-n zi de marţi ne-am fost născut cu toţii. Numai Moartea îţi stă mereu alături. De ea nu te desparţi. XI Păsările, fluturii şi copiii mă dor peste poate. Şi mai vine câte un nor care-mi dă cu tifla şi-mi zice zâmbind : Habar n-ai tu, pământene, ce-i ăla zbor ! XII Când am ieşit la soare pentru întâia oară, aveam pielea ca nouă şi era primăvară. De-atunci am năpârlit de multe ori.

Azi pielea mi-e bătrână şi inima amară. XIII Nepoate cu ochi mari cât zarea toată şi zâmbet de lumină preacurată, rămâi aşa, minune şi uimire, iar inima să-ţi fie fără pată. XIV Am două flori alese şi încă una mică, de mine răsădite în ţară venetică. Doar să le văd şi să le simt mireasma, atât aş vrea. Dorul de ele inimami despică. XV Dreptate, libertate şi frăţie ! puţini mai sunt să strige în biata Românie, întoarsă iar la vechea-i toropeală Trăiască dară somnul şi ce o fi, să fie! XVI La început de tot a fost cuvântul pe care îl purta de colo-colo vântul. Au venit apoi oamenii de carne

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Cu vorbe mă-mbăt - precum Omar şi os. Ei au pus în cuvânt simţământul.

groapă. Şi totuşi, ce miracol este viaţă!

XVII O gărgăriţă mi se plimbă pe laptop pe când eu vorbele înnod în snop. E roşă şi cu puncte negre pe spinare şi-asemeni mie, tastatura i-e greu hop.

XX Omar Khayam şi dumneata, Amin Maalouf, cu vin de Samarkand şi cu-n zuluf muiat în trandafir m-aţi îmbătat, catrene ca să scriu! gândesc eu cu năduf.

XVIII Nu, despre muzică nu pot să scriu, căci cum să pui pe foaie ceva viu, acea vibraţie undind prin univers?! Eu sunetul nu-l tai cu-n bisturiu. XIX Cu muzică ori cărţi mă dreg când greaţa îmi otrăveşte clipele, iar ceaţa în mlaştină de gânduri mă în-

XXI Când trupul de-al iubitei ţi-l lipeşti şi fericit te crezi ca-n sferele cereşti, ori cu prietenii cei dragi tu te aduni la vorbe şi ospăţ - tot singur eşti. XXII Fulger negru dacă vezi - la pământ că pică şi-ntr-o clipă, nu ştiu cum, cerul iar despică, stai în loc şi miră-te de astă minune : Zborul fără preget, strâns în rândunică. XXIII Prieteni, câtă trudă cuvintele s-aduni, o noimă vrând să afli căderii în genuni şi vieţii care curge din tine strop cu strop. Tu, focule de taină, te-nalţă din tăciuni ! XXIV Cu vorbe mă îmbăt - precum Omar tristeţea-şi îneca într-un vin rar şi-n buzele Djahennei cea frumoasă. Estimp, Supremul se amuză jucând zar. XXV Zăgaz nu pot să pun ăstor catrene

ce-mi curg fără istov prin vene în cari nicicând nu a pătruns lumina. Pe unde ies? mă-ntrebi - Prin ude gene. XXVI Sunt cam distrat de felu-mi şi candriu. De mă întrebi ce fac - şi la ce bun, nu ştiu. Nu ştiu de unde vin, nici unde merg, şi nici măcar dacă sunt mort sau viu. XVII Mi-e aşa dor să râd cu fiinţa toată, printre găini să mă amestec - în poiată, să mor de râs, să mă distrez pe rupte, şi-apoi să plec acasă încălţat cuo gheată. XXVIII M-au potopit cuvintele grămadă şi-n van le strig : Şedeţi cuminţi la coadă ! căci toate se visează rubaiate. Aşa că scriu - cu pana mea schiloadă. XXIX Mihai Eminovici, de-acum te-au răstignit. Intelighenţii zilei - hibe ţi-au găsit. Eşti perimat, stângaci şi nu mergi la export. Tu, tocmai tu ... Poet curat, de omul tot iubit. XXX Nimic din cel ce eşti nu-ţi aparţine, zis-a Ecleziastul către mine, şi cu dobândă vei plăti ce ţi s-a dat. L-am întrebat atunci : Dar eu sunt - cine ?!

AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Luni întregi, din sat în sat Mihai Barbu Potrivit Divinului critic G. Călinescu

Revizorul şcolar Mihai Eminescu „comanda călare pe un cal de zăpadă” În primăvara anului 1876, Mihai Eminescu era revizor şcolar. Avea doar 26 de ani şi inspecta, în această calitate pe care i-o conferise ministrul Instrucţiunii publice, Titu Maiorescu, Şcoala de fete nr.1 din Roman (unde asistă la nişte lecţii mecanice şi anoste ale drei Z. Livescu) şi şcolile urbane din Vaslui. La Şcoala de fete observă, indignat, că directoarea ocupase, pentru propria-i locuinţă, şase camere din cele opt ale şcolii. La Lipova constată că, din cauza ploilor, copiii nu prea dădeau pe la şcoală. Ministrul Titu Maiorescu îl numeşte pe Mihai Eminescu, în ziua de 1 iulie 1875, revizor şcolar în două judeţe (Iaşi şi Vaslui) Era o compernsaţie pe care noul ministru dorea să i-o ofere poetului după ce a trebuit să-l numească, în urma unor mari presiuni politice, pe D. Petrino (un tânăr din înalta societate bucovineană care, potrivit lui G. Călinescu, era „un dezechilibrat, un alcoolic şi un desfrânat care risipise o avere uriaşă pe petreceri”) în fruntea Bibliotecii centrale din Iaşi. Petrino vine, cu sprijin politic, în locul lui Eminescu iar poetul trebuie să

părăsească un post care i se potrivea ca o mânuşă pentru unul care îl obliga să bată toate drumurile din ţară. Astfel, el încerca, după puterile sale, să îndrepte relele învăţământului rural românesc. Eminescu ia în serios noua slujbă şi autorul Istoriei literaturii române de la origini şi până în prezent vede în noul revizor şcolar o copie, la scară rurală, a ilustrului ministru Spiru Haret, văzut ca „cel mai ridicat nivel al conştiinţei culturale naţionale”. Eminescu făcea o muncă dublă, acoperind două judeţe, şi era retribuit dublu. Graţie generozităţii lui Maiorescu, el primea aproape 500 lei noi, o sumă considerabilă şi pentru acele vremuri. Revizorul constată că elevii nu mai vin la şcoală, că primarii fac abuzuri şi că ţaranii o duc tot mai greu. Prima concluzie era total defavorabilă: şcoala devenise, în mediul rural, ceva absolut de prisos. La Mânjeşti găseşte un singur ştiutor de carte, la Dumeşti era un învăţător epileptic, la Şcheia găseşte şcoala închisă iar la Zăpodeni, o şcoală neîncăpătoare. În alte sate găseşte şcoli fără orologiu şi fără clopoţel, copii puţini şi învăţători necăjiţi din cauza lefurilor neplătite. La Iaşi, situaţia în care se găsea Eminescu dădea naştere, în buna tradiţie zemflemistă ai Junimii, unor versuri ironice: „Eminescule, poete/ Umblai în cabriolete/ Luni întregi, din sat în sat/ Şcolile la inspectat/ ca nalt revizor şcolar/ Stai în gazdă la primar/ Şi cu primăriţele/ Îţi încurcai iţele”. Lucrurile erau însă, în realitate, extrem de triste. La Şipotele, şcolile erau închise de jumătate de an din cauza lipsei de lemne. Şi dacă şcoala respectivă tot nu era folosită de elevi, acolo îşi fă-

cuse casă notarul din localitate. Tot în localul acestei inutile şcoli, notarul îşi adăpostea, de intemperii, varza şi nutreţul pen-

tru vite. Dacă pentru bugetul şcolii, comuna alocase 1500 de lei, salariul primarului era de 2400 de lei. La Totoieşti, copiii răspundeau mecanic şi nu gândeau deloc. Sătul să mai vadă numai nenorociri, Eminescu nu mai inspectează şcolile în intervalul 15-31 martie 1876. I se cere, imediat, să explice acest lucru într-un raport către autorităţi. Eminescu se revoltă. El scrie că revizorul „împreună toate activităţile unei cancelarii într-o singură persoană, fiind curier, copist, registrator, administrator, examinator etc, trebuie să fie cu toate acestea şi veşnic în călătorie, încât la fiecare 15 zile trebuie să facă revizie”. Poetul nu crede că poate exista un asemenea revizor dar în cazul, absurd, că acesta chiar ar exista, roagă autorităţile a-i semnala imediat descoperirea („ca să apelez la vasta sa experienţă şi aflu în ce

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

180 de zile egal 152 de şcoli ori 2 mod - mai mult sau mai puţin apostolic - îşi îndeplineşte susmenţioant datoria”) Eminescu trebuia să inspecteze, într-un an

şcolar limitat la 180 de zile, de câte două ori cele 152 de şcoli din circumscripţiile sale împrăştiate pe mai multe sute de km pătraţi. De asemenea, într-un an şcolar, revizorului îi erau repartizate cam 500-600 de hârtii

spre rezolvare. Maiorescu, ca ministru, putea îngădui din partea lui Eminescu un asemenea raport oficial. Ştia ce mare poet este şi cât suflet punea în tot ceea ce făcea. G. Călinescu formulează memorabil modul în care Eminescu era nevoit să-şi desfăşoare misiunea încredinţată de ministru: „el comanda călare pe un cal de zăpadă”. Curând, silit de împrejurări, Maiorescu e nevoit să demisioneze iar, nu mult după aceea, guvernul lui Lascăr Catargiu căzu de la putere. Noul ministru al Învăţământului, G. Chiţu, l-a destituit imediat pe Eminescu. Pentru poet e o lovitură grea: „voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei, neavând nici un scop, nici un ideal”. Se credea, în acea vreme, un om pierdut pentru societate. În septembrie, îi cere ajutor Veronicăi Micle, rugândo să-i găsească, undeva, un post de pedagog pentru că nu avea bani de pâinea pe care „o dorea de două zile şi n-avea cu ce s-o cumpere”. Ce a lăsat în urma lui, în ziua de 1 iunie 1876, revizorul şcolar Mihai Eminescu? În mare parte, ceea ce găsise la 1 iulie 1875: „părinţi mizeri şi vicioşi, copii goi şi bolnavi, învăţători ignoranţi şi prost plătiţi, administratori superficiali, toate acestea îngreunate de creşterea impozitelor, menite a hrăni această stare de lucruri...” Concluzia e tristă şi amară: „nu sunt condiţiile normale pentru şcoli bune...” Dar când va fi, la români, şcoala bună?? Dacă ne luăm după condiţiile puse, în urmă cu aproape 200 de ani, de revizorul şcolar Mihai Eminescu îţi vine să crezi că mai niciodată: „Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii-

oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii-pedagogi, pe când adică va fi şcoalaşcoală, statul-stat şi omul-om...” La scara istoriei, două secole nu e mare lucru. Mai ales pentru un popor care, aflat de două mii de ani pe aceste meleaguri, s-a obişnuit ca şcoala să nu fie şcoală, statul să nu fie stat iar omul-om. În rest, vorba lui G. Călinescu: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări până când acest pământ să-şi strângă sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Post Scriptum Am citit în fiecare an, cu ocazia zilei de naştere a lui Eminescu o inflaţie de texte extrem de siropoase având, ca sintagme predilecte, Poetul Naţional, Luceafărul poeziei româneşti, Poetu.-nepereche, Omul deplin al culturii româneşti ş.a.m.d. În acest articol am vrut să-l aduc în atenţie pe omul nefericit care nu s-a bucurat decât de dragostea şi stima acelor oameni puţini care au înţeles cine era şi ce reprezenta, la doar 25 de ani, Mihai Eminescu. Nu au fost mulţi. Majoritatea celor invocaţi mai „trăiesc” doar prin faptul că, într-un moment al vieţii lor, au intrat în contact cu poetul şi s-au comportat execrabil. Istoria i-a reţinut doar datorită acestui fapt. Putea fi, şi pentru ei, un moment astral dar nu a fost decât unul mizerabil. Cine şi-ar mai aminti, azi, de ministrul Chiţu, dacă nu l-ar fi dat afară pe Eminescu din funcţia pe care i-a oferit-o înaintaşul său, Titu Maiorescu? Nimeni. Absolut nimeni.

AV Â NTUL LITE R A R & AR T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Eminescul planetar Nicolae Ioniţă Pentru a-l omagia, de 600 de ori, pe Mihai Eminescu

Am mobilizat întreg mapamondul În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, el face parte dintr-un proiect cultural mai amplu, intitulat NEAMUL ROMÂNESC ÎN GRAFICA MONDIALĂ care a început în urma cu aproape 14 ani. Proiectul a adunat aproape 10.000 de lucrări sosite din 141 de ţări ale lumii, realizate de aproximativ 1.500 de artişti. Proiectul s-a finalizat până acum cu 6 albume (vezi www.facebook.com/nicolae.ionita). Alte câteva sute de albume aşteaptă la rând. Perioada de aur a acestui proiect a fost între 2002-2011 când am construit un web site adresat graficienilor lumii. A fost unul dintre cele mai vizitate locuri, de către cei interesaţi de portret şi caricatură. După ce, la început, am reuşit să conving câteva nume mari ale caricaturii mondiale să colaboreze, sute de artişti din lumea

artişti aveau expoziţii personale. Condiţiile erau simple: erau acceptate doar PERSONALITÂŢI ROMÂNEŞTI şi cei acceptaţi trebuiau să plătească, chiar cu respectivele lucrări. În felul acesta, am adunat, între miile de portrete ale marilor români, şi aproape 600 ale lui Mihai Eminescu.

largă au luat cu asalt web site-ul.

P.S. Web site-ul a fost bombar-

În final, peste 70 de ţări aveau

dat în anul 2011 cu viruşi, în

propriile expoziţii despre marile

repetate rânduri, de către per-

personalităţi româneşti şi sute de

soane neidentificate şi distrus.

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

O arătare de om plină de... Ion Hirghiduş

Dl. T., un om în Valea Plângerii Terente era zăpăcit de noaptea petrecută în crâng. Ştia că visase ceva neobişnuit şi de aceea îi vuiau creierii. Cum se apropia de casă uita tot mai mult de visul său. Când a deschis poarta, unde-l aştepta stăpânul, a devenit acelaşi cretin. Ploua de săptămâni, iar cerul şi lumea se contopiseră într-un nor de nămol şi ape. Când încerca cineva să zâmbească îi ţâşnea un lichid vâscos din ochi şi trupul i se transforma într-o baltă tulbure. Aerul de mult nu mai era aer şi numai o minune ar fi putut salva satul de la pieire, de la noaptea care venea de la un anonimat total, dintr-o uitare de sine dusă până la exasperare. De ani de zile, de secole poate, molima înainta şi ardea totul, pătrundea în inimă, în creier până când omul devenea nisip şi vânt, aşa cum îi stă bine pustiului. Toţi arătau normali, dar erau pe punctul de a înnebuni, pentru că acolo nu se întâmpla nimic, în afara letargiei lor veşnice cu gust de cocleală şi de apă stătută. Nu erau capabili nici cel puţin de o mică dezordine, care prin răzvrătirea ei să-i poarte la liman. Peste tot exista o geometrie, dincolo de care nimeni nu-şi punea problema să treacă şi acest fapt era cu atât mai ciudat cu cât viaţa părea că nu are decât două dimensiuni, ca o suprafaţă plană fără cer şi fără timp. Ne-am putea întreba ce se întâmpla cu gândurile şi cu visele,

care, rătăcind, pot trece dincolo de orice geometrie. Dacă un ochi ar fi privit de sus peste sat, considerând că ar fi fost posibil aşa ceva, acolo unde nu exista nici sus, nici jos, ar fi văzut cu uimire că toţi şi toate se înfăşurau în jurul unei singure clădiri, care era un ciudat amestec de bombă şi de alimentară. Nimeni n-ar fi avut habar pe vremea aceea că salvarea va veni din partea lui T, pe care-l considerau cel mai anost dintre ei. Nu se ştia de unde venise, doar că în urmă cu ani, poate cu secole, apăruse aşa, dintr-o dată! Filimon a cumpărat un pachet de macaroane şi a ieşit din curtea bombei-alimentară, pe coasta piezişă şi plină de gunoaie amestecate cu nămol. Când a ajuns în drum a văzut în mijlocul unei bălţi o arătare de om, plină de nămol şi de bube, adusă poate de viiturile Călnicului. L-a întors pe toate părţile şi a constatat că nu era de prin părţile locului. Părea străin şi, în acelaşi timp, cunoscut, găsea în el trăsăturile tuturor şi totuşi nu era nimeni. I s-a făcut milă lui Filimon, încât plângea în hohote, atât de mult îl zguduise starea celui căzut aşa, din senin, tocmai în satul său. A urmat un timp nesfârşit, în care toată lumea s-a obişnuit ca T să fie văcarul satului. Atât se cunoştea despre el, mai ales că nu scotea o vorbă cu nimeni. Nici Filimon nu ştia mai mult, chiar dacă vecinii lui îşi dădeau coate şi se priveau cu subînţelesuri. Ziua îl găsi pe T culcat în mijlocul crângului, mângâindu-şi câinele pe botul jilav, în timp ce tufele adăpostea încă întunericul nopţii, iar vacile ciupeau leneşe, sătule câte o frunză. Nu ştia cum nimerise aici, în crân-

gul acela roşu de singurătate, a cărui prezenţă a simţit-o, fără să ştie ce este, de departe, în tremurul uşor al tufelor şi-n somnul păsărilor. Se auzea aievea o muzică a sevelor, care se ridica prin întuneric, oprindu-se în frunze, unde adormea tăcută. Cum sta pe spate, înconjurat de ierburi, a simţit cum în minte i se deschide un labirint adânc, unde totul era şi răsărit şi apus şi nord şi sud. Lucrurile nu aveau umbră, pentru că totul era contopit în lumina unui soare care nu se vedea. Tufele de alun şi de corn simţeau durerea facerii, pădurea scotea un suspin cum n-a mai fost de la începuturi. O minte se naşte o dată cu împrăştierea apelor tulburi ale nopţii, jumătăţi de lumină, jumătăţi de întuneric ale unui nou născut. A doua naştere a însemnat trezirea în imensitatea unei biblioteci în spirală, unde nu era nici început, nici sfârşit, nici sus, nici jos, pentru că totul era într-un singur punct, acolo unde fiinţa se desluşea, la început incertă, ca apoi să se desfăşoare în toată măreţia ei. Timpul însuşi nu avea nici-o reprezentare, ca într-un pântec fără raţiunea luminii şi umbrei. Totul se dezlănţuia din interiorul cărţilor prin simpla dorinţă. Cărţile erau vii, se deschideau continuu, ca nişte văi de o sălbatică splendoare, unde spiritul rătăceşte uitându-se pe sine. Ideile aveau înfăţişare de obiecte naturale, într-o perfectă armonie de culori şi forme. Unde armonia era ruptă s-a născut confuzia: o apă a inundat imensitatea câmpului, un vânt a rupt copacii pădurilor sau un torent a muşcat şi a prăvălit stâncile; iar atunci când se realiza: din pieptul muntelui ţâşnea o cascadă colorând

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Liana şi Priana ştiau lecţia peisajul, sau un lac albastru cu urme de păduri adânci în el. Copilul se plimba printre înalţii copaci de ebonită, pe ramurile cărora cântau păsări de diamant, şi cu fiecare pas creştea până devenea nemuritor. Dacă se plictisea de propria lui deificare, cu un singur gest îşi distrugea nimbul şi se întorcea în rândul lucrurilor schimbătoare. Sub formă de apă intra în subterane, mângâia pereţii peşterilor, devenind râu străbătea lumea, apoi se evapora până la înnourare. De sus privea pământul şi plângea până devenea ploaie, văzându-se pe sine dormind în mijlocul unui crâng, la marginea satului anonim. S-a trezit şi a deschis larg ochii. Vacile rumegau în linişte printre tufe şi-l priveau blând, cu alţi ochi, înţelegându-l… În drumul spre casă îl aşteptau copiii, care făceau zgomot şi praf, se încăierau şi aruncau cu pietre. Cel mai mare dintre ei a strigat: - Staţi, nebunilor, că a venit tata-prostul şi ne-a adus mere şi bureţi! T se bucura ori de câte ori îl strigau „prostule”. Pentru el era un nume la care nu ar fi renunţat nici în ruptul capului. După ce copiii se îndepărtau, el îşi mâna mai departe vitele. Când trecea cireada parcă venea prăpădul. Vacile ocupau tot drumul, se împungeau şi mugeau, rupeau şi jucau totul în picioare. Cum auzeau zgomotul, femeile îşi adunau copiii şi păsările în curte, apoi se uitau peste gard ca să vadă spectacolul. În timpul acesta oalele plesneau pe vatră iar câte o casă lua foc. Aurica lui Gheorghe venea cu găleţile de apă pe mijlocul drumului, surdă de amândouă urechile şi chioară de un ochi. Ea

singură avea curajul să treacă fără teamă. Când o vedeau, vacile lui T îi făceau cu respect loc, iar ea, de cele mai multe ori, nici nu le observa. T o ocolea cu teamă, de parcă biata femeie ar fi avut pe dracul în ea. De când s-a deschis mina din deal, lucrurile s-au schimbat, puţin câte puţin, pentru că tot mai multe maşini veneau să care cărbunele. Oamenii ziceau că sunt „rabe”, maşini monstruoase, în urma cărora se ridicau nori de praf, încât toate casele ajunseseră nişte iluzii albe. Tocmai trecea o astfel de maşină şi Gheorghe, bărbatul Auricăi, venind de la cârciuma lui Mihai, a intrat sub roţile ei. Aurica era văduvă de peste un an. De fapt nici n-a ştiut că i-a murit soţul. Îl vedea în fiecare noapte, când se întâlneau sub un salcâm din Dealul Viilor. El era din Bucşana iar ea din Şitoaia, aşa că au ales să se întâlnească la mijlocul drumului. El venea îmbrăcat cu cioareci albi de dimie şi cămaşă de in, lungă până la genunchi. O singură dată a lipsit de la întâlnire: în ziua când dormea pe asfalt, plin de noroi şi de sânge. Atunci Aurica l-a aşteptat în zadar, salcâmul începuse să se usuce iar ea a plecat acasă într-o cămaşă neagră. Ploua şi trăsnea în copaci şi pădurea mirosea a pucioasă. A fost singura dată când a trişat-o, dar de atunci a venit neîncetat. Salcâmul a început să crească din nou în amintirile Auricăi, înflorind şi scuturându-se în fiecare zi, iar ea trecea pe mijlocul drumului, cu găleţile în mâini, fără apă de ani de zile. Filimon aştepta în pragul casei şi căsca. Era singurul om din sat care mai avea slugi. De fapt, T nu era slugă, ci un fel de aliat: el se ducea să pască vacile iar Filimon îi da un colţ de pâine

adusă de la mină. Nu mai era vremea ca Filimon să facă pe bogătaşul, vagabondând. Îşi luase serviciu şi lucra la bandă în trei schimburi. Nici vaci nu mai avea decât două, pe care le ţinea de dragul lui T. El, de felul lui, fusese un mare leneş, dar când venise ordinul ca Mihai să nu mai dea pâine fără cartelă s-a văzut nevoit să plece la mină, unde descoperise că nu se plictisea. T se scula de obicei înainte de a pleca primul autobuz al minerilor. Îl deşteptau cocoşii, când îl alungau pe dracul, pe la 3½, iar el se ridica din paie, deschidea poarta şi pleca mânându-şi cele două prietene bătrâne. Vechiul crâng îl aştepta, lovindu-şi frunzele uşor ca de vânt. Liana şi Priana ştiau lecţia: îşi aplecau capetele încornorate şi croiau un drum printre tufele de corn, mai mult pentru a-l feri pe stăpân de zgârieturi. Când ajungeau în poiană, truda le era răsplătită prin iarba grasă, dar mai ales prin spectacolul care începea: T se întindea pe spate şi d-i-s-pă-r-e-a. Nu ştiau ce s-a întâmplat cu el, dar îl simţeau în preajmă, în fiecare fir de iarbă pe care-l mestecau. La Mihai era zarvă mare. Se descărca o maşină de bere, iar lumea sta la coadă şi gesticula sau zornăia sticlele goale. Miţa lui Zbangă lălăia un cântec primitiv, ţinând-o de gât pe Profira lui Caton. Amândouă erau bune prietene, de pe vremea când fuseseră colege la şcoala de călugăriţe. Au învăţat carte la o mănăstire din munte, undeva pe lângă Sohodol. Voiau să ajungă stareţe, dar s-au măritat într-o zi cu doi şoferi de la Baraj. Şi-au făcut case alăturate în Dobrana şi au trăit bine până când bărbaţii lor, plini de aburii ţuicii, s-au tăiat cu securile. I-au

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Pe T. nu-l saluta pentru că nu-l vedea îngropat împreună, iar ele au rămas prietene nedespărţite. Vara adunau mure şi coarne, pe care le vindeau cu 5 lei kilul. Le plăcea berea, dar când nu găseau de băut la cârciumă treceau pe la Elena, nevasta şoferului de pe autobuz. Se cinsteau cu câte o ţuică mică, în timp ce Elena povestea ultima ei aventură extraconjugală. O făcea pentru că Mărin parcă se cununase cu maşina şi sta toată ziua plecat. Când era bere se strângea multă lume. Fiecare sta pe unde apuca: pe pietre, pe saci, pe lemne sau pe lăzile de plastic. - Bă, zise Ilie Cioromete către Şoagă, ai auzit? - Ce să aud, mă? (răspunde un glas ca din fundul pământului). - Cum, mă, pe ce lume trăieşti? A scris şi în ziare… - Ce-a scris în ziar, mă?… că eu nu-l citesc… - Ce, eu îl citesc? Erau şi zile când se isca şi câte un mic scandal, care se termina cu sticle şi capete sparte. Toate se lămureau până la urmă şi lumea pleca liniştită acasă. O singură dată Mandache al Floarei a plecat cu salvarea la spital. După două săptămâni era înapoi şi se cinstea cu Ciopleanca, fată mare de peste 70 de ani. Aşa trecea vremea, lăbărţânduse, iar satul cădea câteodată într-o neagră monotonie, ca o ploaie de toamnă nesfârşită. Într-o zi a venit pădurarul cu ordinul primăriei şi a bătut în fiecare poartă. Trebuiau să înceapă tăierea pădurii din deal, a crângului de corni şi aluni. La sfatul popular s-a produs o mare îmbulzeală de cereri, pentru că toţi sătenii voiau lemne de foc. S-a hotărât ca întregul deal să fie curăţat, aşa că toţi sătenii au plecat cu securile în spinare,

cântând şi strigând după iepuri. În două săptămâni dealul era curăţat şi aşa de trist încât ploaia măruntă de toamnă nu mai contenea. A plouat aşa poate o veşnicie, până când nu s-a mai văzut nimic. Lumea de pe fundul mării se distinge doar prin lumina ei proprie. Morţii din cimitirul satului plutesc în ape cu feţele în sus. A mai trecut o altă mie de ani până când pe deal a mai rămas un singur nor roşu. Când l-a împrăştiat vântul, lumea s-a trezit şi a început din nou să umble, până când s-a tocit şi ultima încălţăminte din sat. Pentru prima dată Aurica lui Gheorghe şi-a povestit visul. Ea a văzut dealul care se scufundase şi mlaştina din locul fostului crâng. Dimineaţa de noiembrie, sticloasă ca un ochi de mort, îl găsi pe T înfăşurat în ţolul vechi şi ros. Era atât de frig în casă, încât pisica bătrână sta cu labele sub ea, înţepenită ca întrun ocean de gheaţă. Purecii, când îndrăzneau să facă vreun salt mortal, rămâneau prizonierii aerului. Toată casa semăna cu o mare încremenită şi cel mai greu ar fi fost ca cineva să ia o hotărâre, să rupă vraja de brumă a lunii noiembrie, să pună lucrurile în fireasca lor mişcare. Lumea era înţepenită într-o po-ziţie nefirească, nebăgată în seamă, ca un balansoar vechi. Singur primarul avea obiceiul să treacă pe la ora 11, într-o maşină hodorogită la volanul căreia dormea întotdeauna cu ochii deschişi un şofer venetic. Când începea soarele să-şi scoată limba, dealul apărea ca un nimb uriaş şi toţi se apropiau de ferestre pentru a-l privi până li se înroşeau ochii. Primarul îi saluta pe gospodarii imaginari,

ducându-şi mâna cu degetele strâmbe la pălăria roasă de cari. Unde credea că ar fi vreo femeie făcea o plecăciune şi se descoperea ca în faţa unui mort. Numai pe T nu-l saluta, pentru că nici nu-l vedea. T era cu lumea lui, cu satul pustiu, cufundat ca un vas pe fundul unui ocean şi adormit în burta timpului ca într-un cufăr vechi. Dinspre pădure se auzeau clopotele unei cirezi de vaci, iar în urma lor alerga desculţ un struţ bătrân, cu ochii împăienjeniţi de singurătate. Vacile lingeau bruma de pe arbori, apoi se împungeau până struţul devenea verde de depărtare. Când rămâneau singure dispăreau şi-n locul lor se ridica un abur roşiatic de mlaştină. Toată lumea din sat credea că acolo fusese cândva un cimitir. Morţii, înviaţi de ape, îşi făcuseră casele sub pământ iar aburii ieşeau din plămânii lor bolnavi de tristeţe. Primarul a dat ordin să se închidă toată valea, iar fundătura cu mlaştina să fie înconjurată de o pădure de salcâmi şi de pini. Gardul, înalt de 3 metri, părea să fie al unei puşcării periculoase. Nimic nu ar fi putut însă împiedica aburii roşiatici ai mlaştinii să se ridice în voie şi să plutească în văzul tuturor. Na trecut un an şi pădurea, plantată cu atâta trudă şi migală, s-a uscat iar gardul a devenit şi el mormane mari de rugină. Oamenii, bătrâni de secole, se uitau buimaci prin sticlele ferestrelor la primarul care trece în maşina lui hodorogită şi plină de zgomote suspecte, la şoferul somnambul de la volan. De la ora 11 începea dezgheţul. Femeile scoteau ghivecele cu flori pe prispele caselor şi le udau cu apă sfinţită. Bărbaţii începeau să cioplească plute lungi

AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

C r u c i l e m ă g a r i l o r a v e a u o a n u m i t ă st r ă l u c i re şi drepte ca nişte lumânări. Lemnul alb şi moale se aşternea întrun covor gros, până când totul părea un pat plin de cearceafuri necălcate. Filimon voia să-şi facă o casă dintr-un singur lemn. Căutase o viaţă întreagă un copac gros pe care să-l scobească. Auzise că şi mănăstirile din unele părţi ale lumii ar fi făcute în felul acesta. Spera că aşa ar fi putut să-şi atârne pe peretele din răsărit icoana Sfântului Dumitru, păstrată cu sfinţenie de la mama sa, şi despre care se spunea că ar vindeca bolile de piept. Până la urmă a ieşit la pensie de la C.A.P. şi s-a convins că un astfel de lemn nu va găsi niciodată, aşa că s-a apucat să-şi facă o casă aproape obişnuită. A tăiat o grămadă de plute şi le-a cioplit până au devenit albe ca laptele, apoi le-a dat forme omeneşti. Casa lui era făcută din statui. Unele dintre acestea nu semănau cu nimic, dar acelea erau puţine la număr, cioplite în somn, când nu avea nici un vis, pe când majoritate aduceau cu Alisandru Machidon, călare pe Bucifal. Pe peretele din Răsărit a pus, aşa cum a gândit toată viaţa, icoana Sfântului Dumitru şi, alături de ea, pe cea a Maicii Domnului. În anul când a murit Sevastiţa a plouat cu leşie, iar casa ei şi a lui Filimon s-a înnegrit de parcă ar fi fost unsă cu funingine. Numai icoanele atârnau în cuiele lor nepăsătoare şi curate. Peste sat s-a abătut un vânt, aburii mlaştinii au intrat în oalele care fierbeau pe vatră. În gustul de pucioasă oamenii s-au uscat văzând cu ochii. În anul acela n-a mai fost îngropat nimeni. Toţi au fost declaraţi sfinţi, pentru că aburii îi uscaseră aşa de bine încât nu s-au mai stricat niciodată. Când maşina primarului a in-

trat în reparaţie capitală nimeni n-a putut să-i determine vârsta. Un mecanic a avut curajul să-i deschidă capota şi a constatat cu surprindere că, în loc de motor, avea un gândac mare, în jurul căruia se aflau nenumăraţi pui, probabil descendenţii acestuia. A închis capota cu un pocnet surd şi i-a spus maistrului că îşi dă demisia. Maistrul nu i-a acceptat-o până nu a aflat motivul, după care a vrut să vadă singur adevărul. Când a deschis capota, a holbat ochii şi a chemat toţi muncitorii din atelierul de reparaţii ca să le arate drăcovenia. Au stat toţi o zi în jurul maşinii, privind la gândacii care nu se sinchiseau şi se perpetuau mai departe, depunându-şi ouăle; când n-au mai avut loc în motor au trecut în atelier şi pe drum. Maistrul a început să-şi rupă halatul, până l-a făcut numai petice, aruncând în jurul lui bucăţile de pânză, pline de pete de ulei, încât tot atelierul părea un zmeu gata să-şi ia zborul. Muncitorii toţi au scris câte o demisie, iar maistrul le-a adunat şi a pus-o şi pe a sa peste ale lor, desfiinţând atelierul de reparat maşini. În aceeaşi zi, spre seară, a demisionat şi directorul întreprinderii iar ministrul transporturilor, care avea biroul la etajul 15, s-a aruncat pe geam, făcând ţăndări asfaltul de sub ferestre şi o groapă în care s-a pierdut definitiv. A ţâşnit în acel loc, după câteva ore, o vână de sânge negru şi vâscos. S-a constatat până la urmă că celelalte maşini erau în regulă şi nu trebuia să se intre în panică generală. Somnambulul şi primarul au fost nevoiţi să cedeze maşina unei instituţii de cercetare, instituţie care, până la urmă, s-a transformat în circ ambulant, satisfăcând o enormă masă de curioşi. Cei doi s-au întors în

satul lor călări pe doi măgari voinici, care aveau două cruci imense pe piept. Lumea s-a strâns ca la venirea unor apostoli şi i-a declarat sfinţi, iar Filimon a angajat un fotograf să-i tragă-n chip. Cele două chipuri le-a aşezat în dreapta şi-n stânga icoanelor de pe peretele din răsăritul casei lui de lemn. Nu a trecut multă vreme şi pozele sau înnegrit, că aproape nu se mai cunoşteau. Singurele, crucile măgarilor mai aveau o anumită strălucire. Filimon a răspândit vestea, iar lumea s-a adunat buluc. Şi-au dat seama că este o scamatorie şi de atunci primarul şi somnambulul n-au mai putut umbla decât pedeştrii prin sat. De necaz au vândut măgarii unui abator dintr-un oraş apropiat. În ziua când au fost sacrificate animalele, a plutit peste lume un nimb uriaş, a cărui strălucire s-a văzut până noaptea târziu, când o cometă mare cât un bou şi cu o coadă de vulpe a căzut pe deal. Trecuse aproape un secol de uitare şi oamenii s-au întors la obiceiurile lor, punând oalele la foc şi cioplind plute. Filimon, de când era văduv, construise la poarta casei o bancă de lemn, unde sta şi vorbea cu morţii. O făcea şi când dormea şi când era treaz, iar lumea se obişnuise cu toanele lui. De obicei începea aşa: - Domnule General, am venit să vă raportez că mi-au îngheţat picioarele prin Siberia. M-am săturat de război şi vreau un concediu de o viaţă pe malul mării. Filimon a fost în război şi probabil că nu a primit niciodată concediu. Amintea deseori de soldaţii lui Napoleon, care muriseră din cauza nasturilor pe câmpiile Rusiei. El singur scăpase pentru că în loc de nasturi

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Rupeau ceaţa în fâşii de lumină avea ace de siguranţă. Le mai purta încă şi acum, chiar dacă, după moartea Sevastiţei, ruginiseră puţin. T se uita într-un punct fix de pe tavanul înnegrit al casei lui Filimon. Avea un secol de când nu mai mergea cu vacile, lucrând în acest timp la un plan imens. De multă vreme încerca să-l asambleze şi nu reuşea. Fie din neatenţie, fie că se pierdea prin labirintul construcţiei nu putea ajunge la capăt. Îşi ştergea cu un burete gândurile şi pornea din nou să caute. Pentru el istoria nu se putea scrie într-un singur fel, nici într-un singur sens. Mergea înapoi în timp, deschizându-şi memoria ca pe o conservă din care alegea recuzita. Îmbrăca totul în costumele epocii şi apoi sufla peste lucrurile nemişcate. La început se auzea un zumzet, apoi viaţa începea să palpite. Nu erau doar simple amintiri, ci o lume vie şi adevărată. Câteodată punctul din tavan se înroşea de atâta privit, grinzile de lemn se despicau şi o bucată imensă de cer se lumina, mai întâi ca un muc de lumânare, până când devenea albastră, ca o scoică uriaşă din mările Sudului, despre care a povestit cândva un marinar nebun. Înăuntru scoicii era deschis un orizont azuriu. Pământul zgrunţuros se sfărâma sub cizmele lui T, din care curgea sângele ca din două animale ucise de curând. Pământul singuratic devenise o amintire din viitor. După o anumită sforţare, T închidea borta din tavan. Mai întâi se arăta un nor alb, care înnegrea treptat, apoi grinzile se alipeau. El cădea într-un somn adânc. A dormit aşa trei săptămâni, încât picioarele patului au intrat de tot în pământ. Filimon l-a mirosit în repetate rânduri să vadă dacă nu a murit,

dar T era un sfânt şi răspândea un miros de busuioc şi de flori de câmp. Filimon şi-a pus urechea pe pieptul lui şi cu ochii închişi a ascultat….Atunci a văzut pentru prima dată cu auzul un val uriaş care spăla ţărmul unei mări. A înţeles şi n-a putut să fie înşelat că nu putea fi altceva decât sângele care năvălea din marea inimă a lui T. A deschis ochii ca într-un vis şi a zis: „ce minunat e omul care are marea în el!” A adormit cu urechea pe pieptul lui T şi timp de o săptămână a privit valurile. Era mulţumit de concediul pe care i-l dăduse Generalul, acum când câmpiile Siberiei deveniseră doar simple amintiri. Îi plăcea în mod deosebit dimineaţa şi seara, când briza împrospăta respiraţia. Trăgea aerul în piept cu nesaţ şi privea spre orizont cu nostalgie. Simţea un dor nebun să se îmbarce pe una dintre corăbiile care despicau apele. Dorul lui era atât de adânc şi de curat, încât într-o zi s-a pomenit că merge pe apă. S-a întors după două zile pe ţărmul pustiu al mării. Era o zi de noiembrie, un alt noiembrie decât cel posibil, şi-i era o foame îngrozitoare. A scormonit nisipul şi a mâncat până la nesaţiu raci cu picioarele roşi. Sătul, s-a întins pe spate ca să privească cerul. Visa cu ochii deschişi. Trezindu-se din somnul lui de o săptămână, cu greu şi-a smuls urechea de pe vraja mării şi a ieşit în curte. La fierar, la Trincă, Filimon avea o secure de cioplit de mai bine de o lună. A plecat spre fierărie, prin satul care plutea în anonimatul lui obişnuit. Un singur lucru părea schimbat: aburii mlaştinii erau mult mai denşi, iar lucrurile nu se mai distingeau clar. Se întâlnea cu oameni pe care cu greu îi mai

cunoştea. Toţi aveau capul prins într-un nor inform şi roşu, feţele nemaiavând nici-o trăsătură. A mers aşa până s-a lovit de troiţa de la moară, unde un Hristos de tablă era spânzurat într-un singur cui. Şi-a luat căciula din cap şi şi-a făcut două cruci mari cu degetele mâinii drepte împreunate. Trincă bătea cu ciocanul într-un fier de plug. În aer erau mii de stele, rupând ceaţa în făşii de lumină. Zgomotul ciocanului pătrundea prin pereţi şi se înşuruba în aer până devenea pasăre. Filimon a văzut zgomotul şi s-a oprit. A bătut în poartă, a strigat şi apoi, fără să primească un răspuns, a intrat în curtea fierăriei. La ora 15, aşchiile albe săreau dintr-o plută imensă. În trei zile coşciugul era gata, în el urmând să se odihnească T. După două luni de somn venise popa să examineze moaştele, apoi a ţinut o predică poporului adunat în curtea lui Filimon, în care-l acuza pe acesta de imoralitate, pentru că ţine sechestrate moaştele unui sfânt. Acest sfânt, zicea popa, era singura salvare a satului, pentru că el visase că mlaştina va seca dacă un tron alb de plută va fi aruncat în ea. Cum în tron nu puteau să pună decât ceva care să înduplece duhurile, acel „ceva” nu puteau fi decât moaştele Sfântului T. Filimon nu credea că-i vor lua prietenul şi sta de multe ceasuri în faţa icoanelor şi a celor două poze cu crucile măgarilor. Cine-l vedea credea că se roagă, dar el dormea în genunchi într-un somn disperat. Când au vrut să-l ridice din pat pe T, atunci acesta s-a deşteptat şi s-a ridicat singur, îndreptându-se spre lada de lemn. Toată lumea era convinsă că aşa trebuia să se desfăşoare procesiunea şi când moaştele s-au

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Lada cu moaşte n-a vrut să plutească întins pe paiele din ladă bocitoarele, plătite de primărie, au plâns în hohote (deşi mulţi au spus mai târziu că totul a fost o înscenare, o scenă falsă). Atunci Filimon a ascultat pentru ultima oară şi pentru întotdeauna marea. I s-a permis să-şi pună urechea pe pieptul lui T şi el, încet, încet, a ajuns pe ţărm. Nu se vedea nici-o corabie în zare, în afara valului care se spărgea de stânci. Filimon era bătrân, încât nu avea habar câţi ani mai are. Cu toate aceste a reuşit să se târască până în vârful unui promontoriu, s-a uitat spre orizont, a închis ochii şi s-a aruncat în mare. Lada cu moaşte n-a vrut să plutească pe mlaştină. Patru bărbaţi voinici au dus-o pe umeri, deşi era uşoară ca un pai. Au ajuns la ruinele gardului şi i-au dat drumul într-o prăpastie. Moaştele au căzut până seara târziu. Atunci a fost o noapte de pomină. Milioane de fulgere au spintecat cerul, după care ploi imense au măturat totul. A doua zi toată valea era inundată. După sute de ani s-au retras apele. Oamenii îmbătrâniseră doar cu o zi şi priveau miraţi la copacii care creşteau peste tot. Valea a mai fost multe secole ocolită. Nimeni nu mai mergea să culeagă ciuperci în pădurea mătăhăloasă, cu arbori de o mie de ani, pentru că acolo era Valea Plângerii. Într-o zi primarul satului, un tânăr inginer agronom, care avea o puşcă de vânătoare, urmărea un iepure şchiop. El nu cunoştea povestea Văii şi a alergat după iepure până când a ajuns pe înălţimile prăpastiei. A păşit peste marginile abisului şi a căzut o zi întreagă. Împuşca fiecare secundă şi din fiecare

glonţ se desfăceau fluturi mari de hârtie, până când a dat de o imensă catedrală. Era făcută dintr-un singur lemn, iar pe peretele din răsărit avea două icoane şi două cruci de fosfor. Într-un pat imens se zbătea marea, iar un val cât toate zilele mătura totul până se lovea de stânci. Pe ape plutea Filimon, care-şi luase un concediu definitiv şi-l părăsise pe General. Inginerul s-a mirat de tot ceea ce se petrecea în catedrală, apoi şi-a adus aminte că nu poate fi adevărat. A ieşit şi a urmărit mai departe iepurele, până când a ajuns în inima satului. L-a găsit lingându-şi piciorul rupt lângă troiţă. Parcă-i spunea: - Hai, împuşcă-mă, nu vezi că m-am plictisit? Inginerul a pus în încărcătorul armei un glonţ de argint şi a tras … Iepurele devenise doar o ciudată amintire, iar în aer pluteau fluturi mari de hârtie colorată.

Agenţia “AL&A” vă prezintă Ştiri despre Cultura & arta din Valea noastră tristă (III)

Un festival şi mai multe lansări La cumpăna dintre 2013 şi 2014, cele mai frumoase acţiuni culturale din Vale au fost, vrei nu vrei, doar trei. Prima a fost „Toamna Bobocului” cu care ocazie Marian Boboc şi-a lansat două cărţi despre Valea Jiului iar Mihai Barbu a anunţat ieşirea în lume a număruluipilot din „Avântul literar&artistic”. Au fost invitaţi 5 poeţi din Bucureşti, Alba Iulia şi Craiova în frunte cu Florin Iaru, Aurel Pantea şi Ioan Lascu. A doua manifestare a fost lansarea, la Mina Petrila, a volumului scris de Marian Boboc despre emigrarea minerilor , în perioada interbelică din Valea Jiului în Franţa. Asta după ce minele de la noi s-au închis în mod dramatic. Iar cea de-a treia a fost lansarea la Colegiul Tehnic „Constantin Brâncuşi” din Petrila (director Cecilia Mitran) a volumului colectiv intitulat „Contradicţii” girat de profesorii Constantin Dârjan, Diana Moga şi Monica Bică. Dl. profesor Gheorghe Boantă a spus, cu acest prilej, că graţie acestor elevi-poeţi, lumea va afla că Valea nu i-a dat, doar pe Nicolae Guţă, Bianca Drăguşanu şi pe Luceafărul huilei.

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Pagina cu Avântul bilingv Roberta Somogyi

Gabriele d`Annunzio e Nelson Mandela

uomo intelligente come lo e stato lui non può non aver avuto esitazioni, non può aver vissuto una vita così perfetta come voleva dimostrare. Nelson Mandela, lui e stato un super uomo che come d'Annunzio ha vissuto una vita piena, ha avuto un obiettivo nella vita e lo ha raggiunto, ha vissuto come voleva vivere ma a differenza di Mandela sul punto di morte egli non ha saputo chiudere gli occhi con la consapevolezza che la bellezza stava nel percorrere la vita ogni giorno. Ma e morto probabilmente con l'amarezza di non essere riuscito a sconfiggere la morte. Due superuomini ma totalmente opposti. Che hanno lasciato il segno in maniera opposta, ci hanno insegnato valori diversi, emozioni diverse. Bisogna leggere d'Annunzio nel cuore e non in superficie.

Rachela Somogy Cosa impariamo quando arriviamo al punto del non ritorno? Impariamo che la vita non ci da risposte, ci indica semplicemente una via e noi dobbiamo cercare di percorrerla, con tutto ciò che riserva, emozioni che non dobbiamo nascondere. Forse questo poeta così stimato a quell'epoca e per noi, giovani, un esempio da seguire per via della determinazione che egli ha saputo avere, per il coraggio di oltrepassare ogni confine morale, stimarlo perché ha vissuto una vita che forse anche noi di questo secolo inviadiamo e che alcuni vorrebbero vivere. Ma per chi condivide certi valori opposti ai suoi viene naturale affermare che la sua esistenza non sia stata come tutti pensano, ma ben si tormentata da un senso di inadeguatezza. Se non fosse così perché ricercava sempre la perfezione. Forse perché lui non lo era fino in fondo! Forse si sentiva sempre in competizione, la gente probabilmente pretendeva da lui sempre di più, e chi dice che lui non sentiva questo peso? E impossibile non sentirlo? Un

O traducere nocturnă cu..

Gabriele d`Annunzio şi Nelson Mandela Ce simţim când ajungem în punctul cel fără de întoarcere? Învăţăm că viaţa nu ne dă răspunsuri, ne arată doar cărarea şi noi trebuie să ne opintim doar ca să o străbatem, cu tot ceea ce rezervă ea şi cu emoţiile pe care nu trebuie să le ascundem. Probabil că acest poet, aşa de stimat în acea epocă, e pentru noi, tinerii, un exemplu de urmat din cauza determinaţiei de care a dat dovadă, pentru îndrăzneala de a trece peste orice graniţă morală, să îl stimăm că a trăit o viaţă pe care poate chiar noi, cei din acest secol, o invidiem şi pe care am vrea s-o trăim. Dar pentru cei care împărtăşesc anumite valori opuse de ale lui ne vine, în mod natural, să afirmăm că existenţa lui nu a fost aşa cum toţi ne imaginăm, ci un

chinuit sentiment de inadecvare. Dacă nu ar fi fost asa, de ce încerca mereu Perfecţiunea? Poate pentru că el nu era atât de perfect cum credeam că e. Probabil că se simţea mereu în competiţie, probabil că oamenii pretindeau de la el din ce in ce mai mult. Şi cine poate să spună că el nu simţea această greutate? Este imposibil sa nu-l fi simţit? Un om atât de inteligent, aşa cum a fost el, nu se poate să nu fi avut ezitări, nu se poate să fi trăit o viaţă aşa cum ar fi vrut să o demonstreze. Nelson Mandela a fost, şi el, un super om care, la fel ca d´Annunzio, a trăit o viaţă plină, a avut un obiectiv în viaţă şi l-a atins. A trăit aşa cum a vrut să trăiască dar diferenţa dintre el şi Mandela e, că în pragul morţii el nu a ştiut să închidă ochii cu conştiinţa faptului că frumusetea constă în a-ţi trai viaţa in fiecare zi. A murit, probabil, cu amărăciunea că nu a fost în stare să-şi înfrângă moartea. Doi super oameni dar care au fost total opuşi. Care şi-au lăsat amprenta în maniere opuse, neau învăţat valori diverse şi emoţii diverse. În concluzie, d´Annunzio trebuie citit cu inima şi nu doar la suprafaţă. Nota redacţiei Rachela şi Roberta sunt fiica şi nepoata minerului Laczi Somogyi din Petrila. Ele au ales să trăiască şi să studieze în Italia. De acolo ne trimit, periodic, semne că nu au uitat locurile unde a trăit, până nu demult, bunica lor. Şi unde se întorceau, vară de vară, în fiecare an…

AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

J u d e ţ u l Va l e a J i u l u i Mihaela Bal

Istoria şi istoriile sau despre una din cărţile ziaristului Marian Boboc Să aduci la lumină documente din arhive şi din biblioteci se zice că nu e mare lucru, să faci o carte cu documentele respective e chiar o modă, dar să dai un sens acestor însemnări şi să transformi documentul în poveste şi cetăţeanul în personaj este artă şi despre aceasta este vorba în cartea-document a ziaristului Marian Boboc, Prăvălia cu istorii de pe Jiul de Est şi Jiul de Vest (vol. I, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2010). Sunt două planuri care se suprapun pe parcursul lecturii: unul documentar, care concretizează evenimentul, fixându-i coordonatele istorice, politice şi sociale, şi unul narativ, care aparţine scriitorului, prezent ca voce „din public”. El îşi asumă rolul de a spune povestea, pe care o susţine cu documente, şi de a proiecta umbra trecutului pe cortina prezentului, comparând două lumi, între care găseşte mereu corespondenţe. Istoria începe, la fel ca în romane, cu un bal, Un bal din vremea când Valea era Mica Americă, unde întâlnim toate personajele care vor fi apoi părţi din istorii. Ritualul deschiderii este atât de sofisticat, încât un tânăr a mărturisit pentru presa locală că ar fi preferat ceremonia

mai scurtă şi masa mai lungă. Organizatorul evenimentului: Asociaţia Patronatului Industriaşilor din Petroşani, un suprapersonaj. Balul este un laitmotiv al cărţii, pentru că petrecerea continuă din cazinouri în cârciumi, din cârciumi pe străzi, din străzi în casele mici de colonie. Motiv de distracţie este viaţa însăşi, dar şi moartea, căci următorul bal este dat în cinstea viitorului dric nou-nouţ, achiziţionat, prin strângere de fonduri, pentru comunitate. Întâmplările din timpul Crăciunului din 1897 pot constitui separat mini-naraţiuni, căci fiecare sărbătoreşte la nivelul său: un nazaritean se sinucide, Dombach Miklos bea până moare, Faith Ferencz îşi incendiază din greşeală grajdul, pe când lui Lorincz Jakab pisica îi dă foc magazinului. Unii fură şi sunt prinşi, alţii fură şi reuşesc să scape, pe când alţii, oameni cinstiţi, anunţă că au găsit un portofel plin cu bani. Din America de Sud, un inginer miner emigrant trimite o scrisoare emoţionantă, prilej pentru comentator să facă trimitere la statutul actual al emigrantului român din Uniunea Europeană. A doua poveste, Vizite regale în Valea Jiului, este, pe departe, cea mai documentată dintre toate, dar şi cea mai puţin spectaculoasă, şi include toate însemnările ce atestă prezenţa familiei regale în Valea Jiului şi în judeţul Hunedoara. Inundaţiile interbelice dau dimensiunea apocaliptică a Văii Jiului, dar aduc şi bucurie birocraţilor, căci în urma nenorocirii li se măresc salariile. În timpul potopului se aprinde şturţul (locul unde e depozitat praful de cărbune ce nu mai poate fi folosit – n.a.); un deal întreg în flăcări arzând deasupra oraşului

Petroşani creează impresia tragediei din Pompei. Povestea-

dezbatere Judeţul Valea Jiului arată că vechiul conflict dintre Ardeal şi Oltenia are rădăcini adânci, alimentate politic de clasa conducătoare. Cea mai picantă este Prostituate, bordeluri, case de randes-vous, amoruri tarifate, în care descoperim de pe atunci o preocupare recentă a economiştilor de azi: stoparea evaziunii fiscale. Pe de-o parte, există „fete cinstite”, care lucrează cu „condicuţă”, plătind taxe şi mergând la medic, pe de altă parte, există munca la negru, concurenţa neloială a fetelor care furau clienţii. Întâlnirile pe traseu ale „servitoarelor amorului” se lăsau cu păruială. Îngrijorarea cea mai mare este în rândul medicilor, care îşi dau seama că prostituatele care nu sunt controlate răspândesc bolile venerice. Ca mini-naraţiuni se constituie consemnări din presa vremii şi declaraţii de la poliţie: un domn este sedus şi buzunărit; nevestele minerilor fac bani când soţii sunt la şut; basarabeanca Ana Jo face dragoste clandestină în casă. Pe lângă acestea, traficul de minori

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Î n t o a rc e re a z i a r i st u l u i l a l i t e r a t u r ă şi prostituţia infantilă devin industrii în înflorire. Ca o variantă americană a filmelor cu gangsteri este povestea Banda Mâna Neagră. Autorul îi prezintă cu nostalgie şi umor pe cei care atacă maşini în Defileu, ucid, jefuiesc, apoi dispar fără urmă, trimit scrisori de ameninţare şi intră în casele oamenilor avuţi: „Dacă infractorii interbelici, periculoşi, nu-i vorbă, prăduiau pentru strictele necesităţi – ca să mănânce şi ca să se îmbrace, ori ca să-şi îngrijească părinţii bolnavi – infractorii de azi ai Văii Jiului au închis fabrici, uzine ori au devalizat bănci doar ca să se dea-n jeep prin buricul târgului, schimbând marcă după marcă ori de căte ori Valea mai urcă un procent în clasamentul naţional al sărăciei”. (Marian

Boboc, op. cit., p. 256) Înduioşătoare este povestea celor care fură cărbuni ca să trăiască: Mine clandestine. Hoţii la cărbune! La furat mergeau mame şi copii; un raport al poliţiei consemnează arestarea copiilor care au furat să se încălzească şi a femeilor care au vândut cărbune să cumpere mâncare. Deoarece vin alegerile, Societatea Petroşani nu ia nicio măsură împotriva micilor hoţi de cărbune, socotind că acestea sunt pagube minore. Pe de altă parte, sunt pedepsiţi cei care deschid mine clandestine, de unde extrag cantităţi însemnate de cărbuni: Una-i uzul, alta, abuzul. Această poveste explică faptul că mulţi mineri din Valea Jiului alegeau să emigreze de sărăcie, căutând în ţări îndepărtate (din

America de Sud) bunăstarea materială. Nu sunt uitate evenimentele sportive ce se desfăşoară la arena sportivă din Petroşani, primele caricaturi din presa Văii Jiului şi constituirea primei reţele de turnători după alegerile din 1948. Deşi poveştile sunt grupate de către autor pe criterii tematice, se disting patru coordonate ale prezentării Văii Jiului: distracţiile de la Cazinoul muncitoresc (baluri, vizitele personalităţilor, evenimentele de tot felul), familia şi mişcările sociale (ocrotirea familiei de către diferitele confesiuni religioase din Valea Jiului, concubinajul, adulterul, etniile), organizarea socială (aprovizionarea, comerţul, meserii colaterale, activitatea poliţiei, presa), politica şi politicienii. Ca personaje bine conturate, amintim: inginerul Petrovan, a cărui răpire pare luată dintr-o carte poliţistă; zidarul Lazăr, combinator şi peşte; inginerul Pittner, emigrant care-şi trimite povestea spre a fi învăţătură celor ce vor să-l urmeze. La final de lectură se poate spune că din cartea lui Marian Boboc învăţăm un lucru: istoria interbelică este una singură, scrisă şi rescrisă după circumsanţele politice, dar istoriile sunt invariate. Asupra lor nu se poate interveni, pentru că au fost ridicate din real în ficţional şi rămân ca operă literară. Istoria se schimbă, nu şi istoriile. Prin cele 18 poveşti, ziaristul Marian Boboc descoperă pentru noi Valea Jiului, iar pentru sine, prin filonul epic, descoperă întoarcerea ziaristului la literatură.

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Va c i , i a r b ă , f â n & l a p t e Ioan Lascu

Cum s-a făcut de am ajuns scriitor Va citi cândva, târziu, pe scoarţa unui copac, scrijelită cu briceagul, o strigătură în distih: „Viaţa asta e un vis,/ Numele rămâne scris”. O zicătură pe jumătate cărturărească. Mult mai târziu avea să audă povestea aceea despre viaţa care este vis, a unui spaniol de demult, dintr-o vreme căreia-i spunea Renaştere. Însă el nu se depărtase decât cu trei-patru ani de Naştere. Nu ştia nimic, nu avea încă puterea să ştie, despre durabilitatea scrisului, despre numele care rămân întipărite. Ca şi unele cuvinte. Ca şi anumite idei. Nu aflase nimic despre memorie, sau despre cultura scrisă, auzi Tu, Doamne! Abia de văzuse câteva cărţi, cele mai multe fiind manuale ale şcolarului care fusese cândva, nu chiar demult, tatăl lui. Nu pricepea o iotă din ele, în afară de ceea ce îi citea sau îi povestea tata. Se mai zgâia la chipurile din cărţi, aşa cum numeau ei ilustraţiile. Era captivat de ele. Se încumetase să mâzgălească marginile de pagini cu creionul chimic, încercând foarte stângaci să deseneze oameni şi animale. Erau nişte desene ale unui stângaci nativ, tare copilăroase, cu oameni caraghioşi şi diformi şi cu animale aşijderea. Adeseori mâzgălea găini şi câini. Şi vaci. Erau cel mai uşor de desenat. Când le făcea cu creionul, mai stătea de vorbă cu ele. În grajdul vacilor se uita de multe ori, iarna şi vara. Era acolo o rânduială poruncită de

stăpâni, mai abitir decât la oi, care se grămădeau cum le tăia capul, în staul, în şopron sau prin ogradă. Vacile stăteau orânduite la perete, două câte două, în încăperi separate. Aveau sub boturile rotunde şi umede câte o iesle din care se înfruptau, nesăţioase, cu fân, suflând înciudate pe nările largi. Pufneau şi se ghiftuiau. Se întâmpla mereu că, după ce-şi umflau burţile, li se umflau şi ugerele. Şi aşa înţelegea el, simplu, cum între fân şi lapte era o legătură nevăzută, dar spornică. Serile şi dimineţile doniţele se umpleau cu lapte alb-alb, cât de alb? Ca zăpada de alb, îi venea cel mai la îndemână să spună. Da, laptele era ca zăpada de alb! Şi invers… Doar că rosturile erau deosebite, ale laptelui şi ale zăpezii. Se uita din uşa grajdului, de cele mai multe ori în singurătate, la vuve. Mirosea grozav a floare de fân. Toate seminţele ierburilor, adunate iarna pe sub iesle, îl ameţeau cu mirosurile lor, eterice şi uşor alergice, aşa cum avea să constate mai târziu, iarăşi mai târziu, după ce ani şi ani îl trimiseseră cu vacile la păşunat. Dis-de-dimineaţă, vara, înainte de ceasurile şase, când soarele se gătea să răsară de după zimţii de piatră ai munţilor. Tot timpul trebuia lăsate să se ghiftuiască, altfel punga tatei era… hămesită. De parale. Din două în două zile, maică-sa cobora în oraş cu laptele şi-l împărţea pe la barabe şi domni, adică pe la proletari sau pe la oameni mai cu stare, fiecăruia cât poftea să ia. O dată pe lună încasa banii. Aşa reuşeau ei să trăiască: vaci, iarbă, fân, lapte. De aceea se zice, cu îndreptăţire, că o vacă scoate sărăcia din casa omului. Dar-mi-te trei sau patru?

Sau mai multe? Din fire, vacile sunt nişte dobitoace curioase, îşi vâră botul în toate cele, dar şi tare ciudoase. Câteodată ostile, nicidecum sperioase, ca oile, care de toamna până primăvara bântuiau libere prin ogradă, dar se speriau de te miri ce…. Nu fără plăcere le privea din prag, cum aşteptau, rânduite în grajd, legate cu lanţuri speciale,

fânul şi apa. Uneori vuvele lui erau umede sau aburoase. Verile, luceau de curăţenie – un păr des, scurt şi roşu, tărcat cu alb pe spinări, pe pântece şi pe cap – şi-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Din pragurile grajdurilor pe lângă care gazda cea mică trecea adesea alergând în cercuri-cercuri, puteau câteodată şi „musafirii” admira şeptelul mare. Cel de trei-patru ani le prezenta vacile pe rând – fiecare purta un nume, ca oamenii: Flo-

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Scoarţa era în capul lui rica, Dorica, Zoica, Bimba, Viruca – apoi le ţinea o adevărată lecţie de morfoanatomie. Vuve erau şi boturile lor, mari, rotunde şi umede, cum lesne le putea vedea oricine. Capetele mari şi grele le erau însă înzestrate cu câte o pereche de coarne, ţanţoşe şi periculoase, cărora el le spunea glăji, probabil şi pentru că semănau cu nişte sticle de o jumătate de litru. La petreceri, oamenii mari se cinsteau din câte o glajă cu rachiu. Glăjile vuvelor erau ascuţite şi stârneau frica celor de seama lui, ba şi a celor mai mari, căci vacilor li se năzărea nu de puţine ori să împungă. Privite din pragul grajdului ele îşi vedeau însă netulburate de treabă, rumegând alene, somnolente, cu ochii pe jumătate închişi. În afară de „estetica” exterioară, ele nu stârneau nimănui cine ştie ce stări poeti-ce, precum oile, care, se ştie, îi insuflaseră unui cioban lunatic Mioriţa. Erau însă tari în economie casnică, aşa cum dă de înţeles zicala cu vaca şi cu sărăcia şi… ce vă spunea el de punga cam lihnită a lui taică-său? Asta când se întâmpla ca vreo vacă-două să fie sterpe, adică să nu lege viţei. Sau când, pentru o vreme, din pricini bănuite de vrăjitorie, pierdeau laptele. Sau când înţărcau prea devreme. Deh, necazuri care încreţeau a pagubă chipurile părinţilor! Însă el nu uita de glăji, nici de curaţală, care nu era altceva decât baroca lor guşă de piele, mare şi încreţită. Părinţii lui îi spuneau bardile. Uf, ce de vorbe ivite din cea mai neaşteptată imaginaţie! Imaginarul lingvistic nu vine neapărat din gramatici, din basme ori din poezii. În sfârşit…

Plimbându-şi ochii către dinapoia vacilor, gazda îşi mai îngăduia să le arate „musafirilor” broţcarea, adică acea coadă dotată la vârf cu un smoc de păr lung şi aspru, ca o măturică. Şi ce te mai şfichiuiau cu cozile, fie iarnă, fie vară, de te ustura faţa până la lacrimi. Dacă te prindeau, căci trebuia să te fereşti de atingerea lor ca de foc. Ba câte unele mai loveau şi cu picioarele dindărăt, de parcă erau cai, şi te schilodeau. Doamne apără, că unele vaci erau nişte neroade! Le treceai pe la spate şi fâstâceau din cele broţcări, ca şi când le-ar fi atacat o ceată de tăuni! Era un semn că le iritai, deoarece lor le plăcea somnolenţa şi nimic mai mult. Că legate fiind la iesle toată iarna, doar nu era să filozofeze. Puţin indiscreţi, „musafirii” îşi strecurau privirile şi sub cozile vuvelor şi descopereau o părticică de care vacilor nici că le păsa. Ca şi de toate celelalte, de fapt. Vedeau locul pe unde vacile se pişau, în şuvoaie. Ce să mai…, ca nişte vaci ce erau! Gazda le preciza „musafirilor” că locul acela se numea bolăscă, şi i se părea că arată cumva fleşcăit şi… cam jenant. Jena era a lui, pentru că „musafirii” deveneau câteodată indiferenţi şi dădeau semne de plictiseală. Da´ nici o pagubă, că „musafirii” erau închipuiri, trăznăi în mintea lui… Să fi fost vacile nişte creaturi plicticoase? Până la urmă, se poate crede că indolenţa lor nu transmitea decât plictiseală. Asta când erau legate, îmblânzite cu lanţuri, cum ar veni, fiindcă, dacă erau slobode, unele făceau fel de fel de năzbâtii: se împungeau cu altele, străine, până ce se sângerau pe burţi, săreau peste garduri în ogrăzile vecinilor,

sau, vara pe arşiţă, le apuca din senin strechea şi fugeau de rupeau pământul, cu cozile pe spinare. Ca să se ascundă în hăţişurile cele mai dese. Acolo se descotoroseau de hoardele de insecte hematofage, frecându-se de lăstăriş cu pielea lor tare, fără să se zgârie. Până la vară mai era o veşnicie, iar în „casa mare” se bea ţuică din păhărele de sticlă groasă şi se tăifăsuia. Din când în când lecţia de anatomie bovină mai revenea pe… tăblie. Ele, bovinele, erau cele mai obişnuite animale, prin satul prăvălatic şi prin cele învecinate. Că dacă oi nu se vedeau chiar prin fiecare ogradă, vaci avea toată lumea. Barem câte două… Şi se lăudau care mai de care că ale lor erau mai bune de lapte! Că laptele muls de la ale lui cutare lăsa o smântână groasă de două degete! Că una i-a fătat un viţel-minune, că abia îl urneai de jos, la naştere! Că erau grase şi frumoase şi la păr lucioase! Ce de avuţie! „Musafiri” ca ai lui Mingore şi ai lui Pikore nu lipseau de la asemenea şezători de lăudat vacile. Nici gazda nu se lăsa mai prejos. Uita până şi de zăpada magnifică ce acoperea ograda, grajdul şi „casa mare”. Nu uita însă de feeria unor brazi încărcaţi cu zăpadă încât abia o mai puteau ţine şi de steluţele infinite care străluceau în lumina îngheţată a soarelui de ianuarie. Ce mai zăpadă! Cerul de aprilie nici gând să trimită vreo vibraţie, cât de tainică! Cu atât mai puţin miroasele eretice ale florilor de fân, cosit pe la mijloc de iulie. Ce tăceri… eterice! Doar răsuflarea grea a vitelor peste iesle, rânduite una lângă alta, ca într-o familie cuminte, numai a lor!

AV Â NTUL LITE R A R & AR T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Furtună & Avânt! Pentru numărul-pilot am primit Patru mesaje “avântate”, de la Est la Vest Pe scoarţa înţepenită de ger a copacilor nu se puteau scrijeli asemenea cuvinte. Era totuşi bine: scoarţa era în capul lui… Nunc probantur. Am receptat alaltăieri, cu încântare, numarul-pilot din AVÂNTUL LITERAR SI ARTISTIC, o revistă cu nume, echipă redacţională şi colaboratori care promit. Să fie într-un ceas bun! Petroşanii, oras montan amintitor de unele localităţi helvete dragi lui Blaga, o merită. STURM UND DRANG prin urmare!

Luca Piţu (Iaşi/ Focşani) P.S.Mi-a plăcut, în mod deosebit ancheta, dublă, relativă la numarul meselor literatorului, reamintindu-mi cu această ocazie, dar în ordine ficţională, de FOAMEA lui Knut Hamsun, UN ARTIST AL FOAMEI de Kafka, SETEA SI FOAMEA de Eugen Ionescu şi mâncătorul de furnici (ID EST: de gogoşi jdanoviene) al lui Boris Polevoi.

Nu mi-au displăcut nici prozulele domnilor Dumitru Velea si Ion Hirghidus. Ultimul presupun că este acelaşi cu universitarul, specialist in filosofia lui Noica, întâlnit de mine la întâia-mi descindere prin Petrilater. (L.P.) Nota redacţiei. Aşa este, aţi presupus exact! .................................................. Vă mulţumesc din suflet pentru numărul-pilot al "Avântului literar şi artistic", pe care l-am parcurs cu interes şi care mi-a lăsat o excelentă impresie.Vă felicit pentru ceea ce încercaţi să faceţi. Până la urmă soarta unei culturi depinde de cei care, în vremuri de restrişte, se obstinează "să ţină steagul sus", să nu cedeze în faţa obstacolelor, oboselii şi lehamitei şi să-şi vadă de drum. E şi cazul dumneavoastră. Vă mulţumesc şi pentru onoarea pe care mi-o faceţi prin invitaţia de a deveni colaborator al revistei. Când va fi cazul,îi voi da curs. Şi o rugăminte :m-aţi putea ajuta să intru (evident,contra cost) în posesia cărţii dumneavoastră premiate de revista "Argeş"? Am încercat să fac rost de ea, dar ştiţi cum e cu difuzarea cărţii la noi. Poate că voi avea şansa care mi-a surâs când a fost vorba despre splendida "Autobiografie" a lui nea Gary, cu care m-aţi cucerit. Toate cele bune ! Doru Moţoc (Râmnicu Vâlcea)

Nota noastră: Mai multe cărţi ale autorilor din Vale le puteţi vizualiza şi comanda, în zilele următoare, pe site-ul zvj.ro (Ziarul Văii Jiului) ……………………………… Am primit plicul cu numărulpilot din fermecătoarea şi plină de humor revistă, “Avântul literar & artistic”, precum şi invitaţia de a colabora la ancheta “Unde, când, cum, de ce scrie şi pentru cine scrie scriitorul român?”, pentru care vă mulţumesc. P.S. Tot azi, v-am pus la poştă un plic cu o carte (“Râsul galben din adânc”) pe care v-am promis-o încă din septembrie 2013, când v-am întâlnit la Piteşti. Iar dacă răspunsul la anchetă necesită vreo fotografie o veţi găsi pe coperta a IV-a a cărții. Gheorghe Işbăşescu (Oneşti) ------------------------------------Mulţumesc pentru ”Avântul...”.Să fie într-un ceas bun de 2014! Sper să ţinem reciproc legătura.Poesis va implini acest an 25 de ani.Sper să vă putem avea oaspeţi la Satu Mare. Numărul de final de an 2013 poate fi citit pe Internet, Calameo, la http//www.revistapoesis.blogspot.ro Gândul bun de la George Vulturescu (Satu Mare)

AV Â NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4

Punct. Şi de la capăt...

AVÂNTUL LITERAR &

Cuprins

ARTISTIC Editorial de Mihai Barbu ..................................................................……….1 Alex Ştefănescu şi Gabriel Chifu în Valea Jiului ..........................................2 Interviu la cald de Cătălin Docea .............................. ................................13 Dumitru Augustin Doman prefaţă la “Autobuzul care...” ……...............…20 Regalul unui monstru sacru de Marian Boboc…………………….........…21 O anchetă în oglindă .....................................................................………...23 Dacă a tăcut poetul de Loredana Cristea .........................……………...….43 Cristian Lunel despre Dumitru Ţepeneag ......................………………….44 Dumitru Velea / Cumpăna de deasupra capului ......………………………46 V.R. Cantacuzu / Rubaiate.........................................…………..…….……47 Mihai Barbu / Revizorul şcolar Mihai Eminescu.........................................49 Nicolae Ioniţă / De 600 de ori Eminescu .....................................................51 Ion Hirghiduş / Domnul T., un om din Valea Plângerii ...............................52 Roberta Somogy / Despre D’Annunzio .......................................................58 Mihaela Bal / Istoria şi istoriile ...................................................................59 Ioan Lascu / Cum s-a făcut de am ajuns scriitor ..........................................61 Furtună şi Avânt ...........................................................................................63

Numărul 1 ianuarie 2014 Petroşani, Valea Jiului REDACŢIA: Mihai Barbu (redactor-şef) Marian Boboc (poezie) Ion Hirgiduş (proză) Dumitru Velea (critică literară) Petre Mihai Cristian Lunel DTP: Roland Szedlacsek

Totul despre Greva de la Lupeni ‘ 77 în 814 pagini, format academic. Comandaţi, acum, la Librăria Văii Jiului de pe site-ul zvj.ro

SECRETARIAT: Maria Ursu FOTO: Constantin Barbu Geza Szedlacsek Andra Toterman Editor Asociaţia „Fire de iarbă” Petroşani Bdul. 1 Decembrie nr.110/3 Preşedinte: Rodica Glonţ Precizare Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text aparţine, în exclusivitate, autorului. Aşteptăm textele dvs., cu diacriticele de rigoare, pe adresa de mail: mihaibarbu01@yahoo.com Portrete-şarje de Mihai Pînzariu PIM Desene de Radu Chinţa AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4