Simboluri românești decodifcări și interpretări - Loredana Gașpar

Cuprins

Cuvânt înainte / 01

În căutarea arhetipurilor patrimoniale / 05

Originea semnului plastic românesc / 10

Semnul purtător de emoţie / 13

01. Punctul / 15

02. Cercul / 20

03. Voluta, segment de curbă sau partea văzută

a unei linii spiralate / 25

04. Unghiul / 32

05. Romb / 41

06. Coloana / 44

07. Segmente gemene / 45

08. Spirala circulară / 46

09. Spirala unghiulară / 50

10. Calea rătăcită / 51

11. Unda Apei / 55

12. Coarnele Berbecului / 58

13. Soarele / 63

Acțiunile Soarelui / 82

Hora solară / 82

Roata solară / 83

Călușarii / 84

Focul / 84

Făt-Frumos / 87

14. Luna / 94

Ileana Cosânzeana / 98

15. Stelele / 100

16. Floarea vieții / 111

17. Zvastica / 122

18. Copacul vieții / 126

Coloana cerului / 140

Întreitul stâlp al cerului / 146

Bradul / 153

Mărul / 158

Paltinul / 170

Mătrăguna / 176

Plaiul și poiana / 180

19. Omul / 182

20. Calul / 204

21. Pasărea / 222

Pasărea Phoenix/ 222

Păsări funerare / 224

Vulturul cu corn / 235

Cocoșul / 235

22. Șarpele / 242

23. Lupul / 257

24. Taurul / 269

Capra de Anul Nou / 280

Cerbul / 281

Cățeii de vatră / 297

25. Ursul / 299

26. Leul carpatic / 309

27. Oul / 313

28. Funia, nodul sacru / 324

Funia / 324

Brâul / 325

Nodul / 327

29. Ființe fantastice / 341

Zmeul / 341

Balaurul / 342

Sirenele / 344

Pajura / 345

Pasărea Măiastră / 346

Dolful / 346

Punct și mai departe / 350

Bibliografie / 352

Webografie selectivă / 356

Sursa fotografiilor / 358

Forma de coloană simbolizează suflul divin care vine din cer și care însuflețește pântecul femeii să dea viață aici, pe Pământ.

În tezaurul de la Hinova, care datează de la sfârșitul Epocii bronzului (sec. XVI-XII î. Hr.), există un colier format din 255 de mărgele romboidale, care are piesele asemeni elementelor ce compun coloana lui Brâncuși.

Semnul unghiular este prezent în cele mai importante momente ale existenței pământești (nașterea, viața și moartea) și poate fi semnalat pe obiectele oferite drept ofrandă, dar și ca o marcare a prezenței zeităților, prezența sa fiind remarcată și pe stâlpii prispelor, pe stâlpii de înmormântare, pe stâlpii porților (ca semn al trăiniciei casei și familiei), la sanctuare, pe accesorii de cult, pe articole de vestimentație sau pe piese de mobilier (lăzi de zestre — ca semn al unirii pe viață, mese, scaune dar și pe cuiere, blidare etc.).

Un alt semn derivat din „X” este pristolnicul. El este atribuit morții, un semn ce unește omul cu strămoșii și asigură întoarcere la începuturi, în Lumea de Dincolo, sau amintește de iminența morții ce va să vină. Acest semn este prezent în repertoriul funerar și lipsește din sfera casei, de pe grinzi sau lăzi de zestre. Cășarele (tipare de caș), lucrate maiestuos de ciobanii tineri în stagiul lor de pe munte, erau dedicate tinerelor ca un legământ al logodnei. Forma de pristolnic a cășarului, care are parte feminină și parte masculină, era de fapt unirea celor două neamuri strămoșești prin cei doi tineri reprezentanți ai lor. Era o unire a vieții cu moartea și o atingere a veșniciei.

Pristolnice

Colier de aur din tezaurul de la Hinova, Mehedinți Păpușare de caș din lemn cu moș și babă, Muzeul Țăranului Român, București

Stâlpul unei porți de gospodărie, Muzeul Satului Vâlcean

Rombul

Două unghiuri simetrice de 90⁰ formează rombul, ce închide în el un adevăr ce trebuie protejat și păstrat. El închide lumina și adevărul, esența vieții și divinul.

Este simbolul fertilității solului, realizat prin hașurare cu linii paralele, orizontale sau perpendicular așezate pe unghiurile obtuze.

Bogăția, fertilitatea a fost redată și prin poziționarea romburilor circumscrise, cu spațiul dintre linii încărcat cu puncte, creând un câmp ornamental cu efecte deosebite.

Rombul mai este reprezentat împărțit în patru părți egale, prin două segmente ce cad perpendicular pe laturile sale, obținându-se astfel patru figuri egale ce simbolizează „câmpul însămânţat”, adică „Pământul fertil”.

Cultura Cucuteni abundă de astfel de reprezentări ale rombului împărțit în patru cu puncte în centru, ce poate fi definit ca un simbol de bază al populațiilor agrare și care nu este altceva decât o reprezentare a „Nunţii cosmice” dintre Cer și Pământ.

Pământ însămânțat și cuplul cosmic pe fragmente de cămăși din Mănăstirea Humorului Friză cu romburi și forme geometrice pe Monumentul triumfal de la Adamclisi

Cuplu cosmic cu solstiții și echinocții, Muzeul Gospodăria Țărănească Enisala Marea Zeiță cu simbolul fertilității pe abdomen, statuetă cucuteniană din ceramică

Coarnele berbecului

Personajele sub care făptura umană își ascunde adevăratul chip, în ritualuri ce ne vorbesc despre regăsirea spațiului originar și reînnoirea timpului și care au loc ciclic, la trecerea dintre ani, sunt berbecul, taurul sau cerbul. Întreaga esență simbolică a acestor animale este concentrată în coarne, prin acestea concretizându-se tot mai clar relația cornută-împărat-divinitate. Aceste animale care întrupează principiul fertilității sunt preluate în măștile ritualice ale sărbătorilor de iarnă, într-o perioadă în care principiul masculin, eroul bărbat-vânător-războinic, capătă tot mai mult teren (începând cu Epoca Bronzului), iar cornul de tip rithon este din ce în ce mai uzitat. Poate ar trebui să precizăm că aceleași reprezentări, mai devreme, în perioada neolitică, în fazele adoratorii ale zeiței mame, erau stilizări ale uterului feminin. V. Chirica și M. Văleanu (2008, p. 110) afirmă că „o posibilă interpretare a elementului cornut poate fi aceea că, la taur cât și la berbec, coarnele reprezintă un univers semi-închis, în centrul căruia se află Femeia ca Mare Divinitate a lumii cerești și pământești.”

Găsim acest simbol al berbecului și în altă ipostază, cea de sacrificiu, cum sunt reprezentările de pe coiful de paradă de la Coțofenești, fapt ce face trecerea spre mielul biblic sacrificat izbăvitor. Berbecul mai are o serie de valori sacre, cum ar fi unicitatea lui, care îl individualizează de turmă prin strălucirea coarnelor, prin inițiative premonitorii, prin virtuți protectoare sau prin modul în care supraviețuiește viforului și istoriei.

Coarne de berbec tânăr pe o ie Coarne de berbec ca simbol al fertilizării al femeii cu copii Coarne de berbec cu simbol al fertilizării țesut pe un brâu Coarnele berbecului matur (cu cap) pe o fotă Reprezentarea familiei cu copii pe un covor maramureșean

7 Cristian Istrătescu-Târgoviște (2003) face un studiu amănunțit al acestui simbol, coarnele berbecului, la care găsește varii interpretări, în funcție de grafismul său.

Coarnele berbecului tânăr (fără cap) pregătit de împerechere

Coarnele berbecului matur (cu cap), berbec-șef sau berbec-moș, ce trăiește de mult în sfera comunității și se contopește cu rădăcinile, cu vița moșilor.

Două coarne tinere alăturate, puse în opoziție, sugerează ideea de cuplare care va duce la perpetuarea comunității.

Coarnele de familie cu muguri sunt reprezentarea femeii însărcinate

Coarnele de familie cu cornițe noi sunt

reprezentarea femeii împlinite cu copii

Coarnele de familie împlinită cu copii și nepoți simbolizează încheierea ciclului vieții.

Pristolnicul este semn al unirii cu moartea, cu strămoșii-moși

„Ne este clar că simbolul Coarnele Berbecului este emblema românului, și numai a lui, prin care, de-a lungul secolelor, s-a diferenţiat de alte seminţii și prin care s-a identificat și regăsit pe sine în orice moment” (C. Istrătescu-Târgoviște, 2003, p. 87).

Coarnele de familie fără cornițe noi, la care sunt adăugate niște turtițe (pâini ritualice numite și cotilituri), pot fi interpretate și ca Roată a focului în unele zone. Vedem iarăși un paralelism între cosmos și familie prin reprezentarea simbolică a soarelui / cerului (principiu masculin), ce cu căldură și prin precipitații ajută la rodirea recoltelor dintr-un pământ fertil (principiul feminin), aspect atât de necesar vieții, asemeni familiei cu copii, adică a unui neam împlinit.

Unirea a două neamuri și simbolurile de fertilizare (muguri și rombul central)

Soarele

Perioada neolitică ne oferă foarte multe dovezi ale cultului valorilor feminine cu toată pleiada care rezultă din această adulație: legătura cu orizontul întunecat al morții, cu pământurile, cu apa (în care se produce procesul germinativ), cu perioada nocturnă, lunară, toate reprezentate prin elemente grafice abstract-geometrice. Spre sfârșitul Neoliticului, asistăm la o instalare treptată a cultului solar, perioadă în care remarcăm că începe să fie adulate cerul, focul, lumina,

diurnul, raționalul, bărbatul. Se pun acum bazele unei simbolistici solare care fac o tranzitare de la abstractizarea geometrică (disc solar, cerc, spirală, unghiuri și romburi — semne sinonime mișcării) la figurativul antropomorf, are loc o cristalizare a morfologiilor centriste și radiare în care cercul, rombul, crucea încep a fi prezente foarte puternic și dezvoltate tot mai mult, ajungând în timpul lui Neagoe Basarab la o adevărată apoteoză a soarelui (C. Prut citându-l pe P. Chihaia, 2012, p. 137).

Zeițe găsite într-un vas de lut, poziționate cardinal ceea ce denotă o viziune cosmogonică complexă, cultura Cucuteni, Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Piatra Neamț Desen de pe un vas eneolitic cu imagine cosmogonică cu soarele, stelele și Coloana cerului tip brad (Pomul cosmic reflectat), după Ghe. Mardare Vas cucutenian cu simboluri cosmogonice, Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Piatra Neamț

Soarele 13

Sanctuarul neolitic de la Parța prezintă două încăperi distincte — una dintre ele avea funcția de altar, aici fiind o statuie dublă, o reprezentare feminină lângă un taur. În cea de-a doua încăpere era zona unde se aduceau ofrandele. În peretele ce separa cele două încăperi exista un orificiu, iar pe masa de altar — un disc adiacent care simboliza Soarele și Luna. Lumina Soarelui care pătrundea prin acest orificiu doar la echinocțiul de primăvară se poziționa pe capul de taur al statuii monumentale, demonstrând rolul cultic, dar și pe cel de calendar al acestui sanctuar al culturii Vinča.

Apariția bărbatului-erou — vânător, capabil să omoare monștri și dușmani, apărător al cetății — a dus la apariția simbolului antropomorf solar cu

care acesta se solidariza. La început, el realiza o vânătoare rituală într-o ambianță htoniană, în preajma pomului cu șarpele încolătăcit în jurul lui, realizând libații pentru a ajunge pe calea apei la strămoșul mitic. Ulterior, apar infuzii ale elementelor astrale, deoarece se remarcă o întâlnire între planul terestru și cel celest, așa cum vedem pe obiectele unde apar eroii-cavaleri danubieni, sub un cer populat de soare, luna și cei doi luceferi care despart ziua de noapte.

Populațiile neolitice urmate de geto-daci au fost sedentare, ele își construiau locuințe și cultivau pământul, de aceea cultul soarelui a fost aici foarte dezvoltat, cu mult mai mult decât la popoarele migratoare cu care s-au intersectat și de la care nu aveau cum să

1 Cavalerul trac, sec. IV î.Hr., Letnița, Bulgaria

Statuia de aproape 2 metri cu două siluete alipite, una cu cap de femeie, și alta cu cap de taur în cel mai vechi sanctuar din Europa, 7000 de ani vechime, Parța, Muzeul Național al Banatului, Timișoara

Aplică de argint cu rozetă solară formată din șase capete de cai, Găvani, Brăila, sec. IV î.Hr.

Copacul vieții

Omraam Mikhaël Aïvanhov face o distincție foarte clară între două tipuri de pomi existenți înainte de căderea omului din Paradis și care nu reprezintă două tipuri de vegetale, ci două stări de conștiință. Pomul vieții este unitatea centrală, unde noțiunea de bine și rău nu există, pe când Pomul Cunoașterii Binelui și Răului reprezintă polaritatea, unde este prezentă alternanța dintre bine și rău, zile și nopți, bucurie și necaz. Interdicția de a mânca din Pomul Cunoașterii era de fapt o protecție care asigura ființei umane, formate încă dintr-o

materie fluidă, trecerea spre o materie opacă. Odată mâncat mărul, Adam și Eva s-au simțit lipsiți de hainele de lumină și s-au rușinat. Ei au continuat să trăiască, dar au devenit morți pentru o stare superioară de conștiință. Cabala ne arată că pământul are șapte forme — de la materie densă la formă subtilă, ultima fiind și zona de unde Adam și Eva au fost alungați. În acest plan eteric se află Copacul Vieții și acum, el reprezintă un curent care vine de la Soare și cu care oamenii se pot hrăni.

Arborele Cosmic poziționat pe o ie cu coroana în cer, dincolo de stele, dar și cu coroana îndreptată în jos, spre pământ Arborele Cosmic poziționat desupra stelelor pe un cojoc, Horodnicul de Jos, Suceava

Arborele Ceresc pe o ie

Arborele Cosmic poziționat pe vârfurile munților pe un ștergar, Horodnicul de Jos, Suceava

Pomul Cunoașterii Binelui și Răului simbolizează un curent astringent, care trece prin Paradis, dar care ține de rădăcina lucrurilor, de planul creației materiale, chiar și de lumea subterană a metalelor, cristalelor și focului. Mâncând fructul acestui Pom, oamenii și-au modificat consistența și au început să devină opaci, denși, groși și întunecați.

Şarpele, care a intermediat acest transfer, este un element dual ce, atunci când este impregnat cu lumină, devine pozitiv în partea superioară, iar dacă este impregnat cu gânduri negative, devine întunecat în partea inferioară. El impregnează tot universul și transmite emanațiile bune și rele. Seduși de Lilith și Samuel, două dintre entitățile care viețuiau în șarpe, Adam și Eva au ales să exploreze materia, lăsând în urma lor lumina, frumusețea, căldura, libertatea. De aici vine dorul nesfârșit al sufletului de a se reîntoarce în Paradisul pierdut și necontenita căutare de a recompune fie și un fragment al acestuia aici, în materia densă. Când omul se ridică spre un scop măreț, el se cuplează la emanațiile Copacului Vieții, care este un centru de energie situat deasupra noțiunii de bine și rău.

Reprezentări variate ale Arborelui Vieții, realizate în tehnici diferite pe bunde din nordul Moldovei

strămoșul mitic, pentru a îndepărta răul și a instaura binele. Datorită condiției lui de martor

și participant la acțiunile primordiale din illo tempore, calul este tovarășul eroului de basm care are ca sarcină reintroducerea forțelor binelui în colectivitate, prin intermediul unor evenimente și fapte fantastice.

Calul era considerat un demon al vegetației care, când calcă iarba, o face să încolțească; care face să iasă apă din piatră seacă, care înfrunzește codrul și declanșează renașterea întregii naturi. „Jucatul cailor” are menirea să declanșeze înnoirea vegetației și redă imaginea calului ca întemeietor de lume, stăpân al apelor și al bogățiilor pământului.

Anticii credeau că în capul și coada calului stă spiritul grânelor și, de aceea, la sărbătoarea recoltei sacrificau un animal, iar capul și coada erau dăruite celui mai harnic din sat, pentru ca acesta să-și decoreze casa și gardul în semn de onoare, dar și pentru protecția grânelor de umezeală sau rozătoare. Cu timpul, caii nu au mai fost sacrificați, iar casele și gardurile au fost

decorate cu reprezentări din lemn. Caii au fost reprezentați pe covoare sau peretare fie întregi, fie prescurtați (cap și corp), în același scop de protecție.

O altă zonă de manifestare a calului este în vecinătatea apei. Capul unui cal din metal așezat la prova unei bărci poate fi interpretat ca o călătorie inițiatică între întuneric și lumină, abis și înalt, el fiind păstrătorul sensului călătoriei dintre tărâmurile vieții și ale morții, deoarece fiecare ochi de apă are legătură cu apele primordiale și este, astfel, un mediator între lumi. Mărturie stau fântânile cu cai, ctitorii-ofrandă unde rolul apotropaic este evident: caii trebuie să apere sursa vieții, fiindcă prin fântână, care este o poartă între lumi, pot să pătrundă în lumea noastră ființe fantastice, monstruoase. Uciderea rituală a acestora se face de regulă lângă o fântână, unde eroul și calul fac o echipă de nedespărțit. Căucele de băut apă cu toarta sub formă de cal fac apel la același scenariu cal-apă ca protector al omului, atâta timp cât omul bea din acea apă.

Capete de cai din lemn la intrarea unui bordei, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, București

Capul de cal mai este întâlnit, cu același rol de apărare, la grinzile ce susțin acoperișul sau boldurile de pe coama casei, zonă în care are loc intersectarea dintre apa venită din văzduh și traseul ei spre subteran.

Culmea acoperișurilor se numește coamă, ceea ce dovedește importanța animalului psihopomp în cultura noastră, dar poate face trimitere și la caii lui Sân Toader, care pot pătrunde în case numai pe sub streșini, deoarece nu există în vechea arhitectură a caselor o altă zonă de penetrare. În Oltenia, capetele de cal sunt sculptate la bârnele acoperișului de jur împrejurul bisericilor și, uneori, ele apar chiar în biserică (Gorj), așezate pe peretele sudic, dar și în apropierea altarului. Rolul calului de a ridica sufletele celor decedați la cer o vedem în sudul Olteniei la stâlpii funerari, ce au două capete de cal sculptate în vârf (P. Stahl, 1968, p. 14).

Odată cu invazia civilizației kurganelor dinspre stepele rusești spre Europa, aceștia aduc cu ei un animal domesticit cu ajutorul căruia decimează populația sedentară, pașnică. Calul devine un animal fără de care războinicii noii societăți formate nu se pot despărți nici după moarte. Movilele pe care le clădesc conducătorii acestor războinici sunt uneori de mărimi

impresionante și nu reprezintă altceva decât ideea de munte, de verticalitate, un axis mundi. În tumulii mortuari ai căpeteniilor sunt îngropați, pe lângă cea mai iubitoare dintre soții, și caii cu care aceștia au făcut echipă în războaie. În tumulul de la Agighiol-Tulcea, trei cai plini de decoruri, aplice etc. erau înmormântați într-o cameră separată a mormântului regal, ceea ce denotă importanța extraordinară pe care acest animal o avea în societatea tracă. Cultul calului psihopomp îl vedem redat în arta tracă alături de eroul ales pentru nemurire. Cultul Cavalerului trac este o eroizare postumă a unui rege sau aristocrat din ținuturile întinsei Tracii.

Capete de cai din lemn pe coame de case, Muzeul „Gospodaria

Țărănească” Enisala Reprezentări de cai pe o poartă din Mănăstirea Humorului

În basmul Harap-Alb, Roșu Împărat este reprezentarea Soarelui, locul unde sălășluiește sufletul universal, Divinitatea. Fiica lui Soare Împărat se poate metamorfoza în pasăre, ea este „ruptă din Soare”, are părul de aur și este extrem de frumoasă și radioasă, deoarece la soare te puteai uita, dar la dânsa ba.

Sufletul-pasăre se păstrează la noi sub forma stâlpilor funerari ce au în vârf pasărea, ca simbol al sufletului celui mort, în colăcelul sub formă de pasăre numit „pasărea-suflet” ce

se pune în arborele vieții-funerar, în legenda Lia Ciocârlia etc.

Ca să te unești cu Divinitatea și să obții nemurirea pe tărâmul zeilor, trebuie să parcurgi un drum inițiatic (A. Oișteanu, 2012).

În povestea Punguţa cu doi bani a lui Ion Creangă, V. Lovinescu găsește prezente o suită de simboluri care definesc civilizația atlantă. Moșul este Păzitor al Păsării de foc, adică al Soarelui reprezentat aici de Cocoș; Baba este păzitoare a Pleiadelor reprezentate de Găină,

Păsări cusute pe ii Păsări brodate pe o perdea, Muzeul de Etnografie Botoșani

ambele personaje fiind strămoși ai ciclului atlant.

René Guénon (1997) identifică faptul că simbolurile luminoase (Soarele, Cocoșul, Phoenixul, Rugul), dar și complementarele lor (Luna, Găina, Apele etc.) sunt de origine atlantă. Simbolurile hyperboreene sunt polare, nocturne, taciturne, sălbatice: Mistrețul, Lebăda, Ursul, coniferele etc.

S-au înregistrat o serie de transferuri de la o civilizație la alta în timpul civilizației atlante: cele șapte stele din Ursa Mare, constelație polară (hyperboreeană), au fost transferate constelației Pleiadelor, constelație zodiacală. Cele șapte Pleiade sunt fiicele lui Atlas, eponimul Atlantidei, numele acestei constelații fiind în popor „Găinușa”.

Disputa între Moș și Babă reprezintă dezordinea ciclică: Moșul încearcă să restaureze ordinea solară, virilă, pe când Baba încearcă să anihileze demersul lui. Ei reprezintă perechea martor, în lumea noastră, a perechii primordiale ce rămâne în afara cosmosului. Această pereche este prezentă în planul nostru doar ca simbol, ca un cuplu nemuritor, martor permanent al ciclicității, dar neafectat de el.

Baba își bate găina care face ouă sterile, fără contribuția cocoșului de care a fost despărțită.

Cocoșul, alungat de Moș, își începe călătoria sa, asemeni eroilor solari ce trec prin încercări infernale pentru a-și recupera puterea solară.

Punguţa cu doi bani este echivalentul Pietrei din vârful unghiului, piatra care este cheia de boltă și susține întreaga construcție, dar care acum e căzută în uitare și căreia nimeni nu-i mai știe sensul. Cocoșul înglobează Apa (fântâna), Focul (vatra), Pământul (cireada de vite), Aerul (păsările) cu ajutorul cărora deschide, odată ajuns acasă, Porțile Cerului. Această înglobare a principiilor în pântecul cocoșului, aflate acolo în nemanifestare, atrage după sine o renaștere într-o altă lume. Cel mai mare în cer se face cel mai mic pe pământ: el este un trimis al

Soarelui, un avatar.

Păsări cusute pe ii foarte vechi, zona Humor

Dacii foloseau otrava de viperă în diferite moduri: impregnau vârfurile săgeților pentru ca, prin rănire, dușmanului să i se simuleze o mușcătură de viperă; preoții însă colectau veninul, pe care-l utilizau ca antidot pentru războinicii răniți, dar și în scopuri terapeutice. Pe cnemida de la Agighiol vedem ritualul care făcea parte din cultul lui Zalmoxe, și anume aruncarea săgeții spre un demon atmosferic venit din nori și reprezentat de un șarpe, tradiție dusă mai departe de preoții daci (solomonari) care erau denumiți „gonitorii de nori”.

Balaurul atmosferic și Marea zeiță, cnemidă dacică, tezaurul de la Agighiol, sec. IV î.Hr. Balaurii atmosferici și Marea zeiță, cnemidă tracică, Zlatinitsa, Bulgaria, sec. IV î.Hr.

Acest șarpe atmosferic era, de fapt, un păzitor al vămilor cerului, iar învingerea lui de către Zalmoxe i-a înlesnit acestuia posibilitatea de a-i face nemuritori pe geți. Aruncarea săgeților spre norii care fierb grindina era un ajutor acordat zeului și o imitare a gestului acestuia de a arunca cu fulgere în monstrul atmosferic, pentru ca razele lui să poată străbate până la pământeni prin bezna cosmosului.

Dan Oltean afirmă ca Zamolxis era nume de zeiță, iar preoții puteau fi atât femei, cât și bărbați, ceea ce ne indică încă o dată că în acea perioadă societatea era bazată pe echilibrul principiilor feminin-masculin, fiind o societate egalitară atât în viața de aici, cât și în cea de dincolo. Zalmoxis = Zeul-moș (Zal-Sal = lumină, soare, zeu), iar Zamolxis = Zeiță-moașă (de la Sam-Zam = moașă, înaintașă, întemeietoare). În limba română există 41 de cuvinte care derivă din „moș”: moșie, moșier, moștenire, moaște, moașă etc., la noi existând cea mai mare familie lexicală dintre toate limbile unde acest cuvânt mai este întâlnit. Acest lucru se vede și prin legătura pe care o are românul cu pământul, cu moșia pe care o lasă moștenire mai departe în neam. Moșia unui moșnean lăsată moștenire unui moștenitor ne vorbește despre legătura între om și pământ, dar și despre cea între neamuri, ambele relevând legătura cu zeița-mamă Zamolxis, moașa întregului neam. Cele 20 de sărbători ale Moșilor ținute de poporul român (Moșii de Crăciun, Moșii de iarnă, Moșii de după babe, Moșii de Rusalii etc.) ne vorbesc de importanța acordată moșilor ca entități spirituale ce veghează la bunul mers al vieții. Un principiu masculin Zalmoxis care ne leagă de cer prin nemurire și un principiu feminin Zamolxis care ne leagă de Ghea, de mama-pământ.

Steagul dacic-draconul alături de arme capturate în luptă de romani, Columna lui Traian Steagul dacic purtat în luptă, Columna lui Traian

Există în Calendarul popular românesc o echitabilitate, o balanță între bine și rău care își împarte în egală măsură zilele anului. Cele benefice sunt simboluri ale luminii, căldurii, vieții și fertilității, patronează ziua (Luni, Miercuri, Joi și Vineri) și vara și au ca reprezentant CALUL ce ia în stăpânire timpurile „bune” ale anului. Cele malefice sunt simboluri ale întunericului, frigului, morții, sterilității, care devin puternice în timpul nopții, în anumite zile (Marți, Sâmbătă) și iarna și au ca simbol LUPUL ce ia în stăpânire timpurile

„rele” ale anului.

Filipii sunt ca niște sfinți peste lupi, fiecare femeie ținând cu sfințenie aceste sărbători pentru ca lupii să nu facă ravagii în gospodării. Patronul lupilor este Sfântul Petru, care, pe

16 ianuarie, împarte fiecăruia prada pe care o merită, atunci fiind și sărbătoarea ce-i poartă numele: Sânpetrul Lupilor. Legenda spune că în această zi lupii se strâng în haite la urlători, unde se apucă de cântat pentru a invoca divinitatea lor, pe Sânpetrul Lupilor. Acesta are menirea de a le împărți prada ce li se cuvine pentru un an de zile. Sânpetrul vine pe un cal alb la miezul nopții și împarte fiecăruia câte o oaie, o căprioară, lupii urmând a se înfrupta numai din acel dar. Se zice că un om curios s-a urcat într-un copac ca să vadă cum se împart aceste daruri. Fiindcă la această adunătură a venit și un lup șchiop, căruia Sânpetru nu mai avea ce să-i dea, i l-a dăruit pe omul din copac, de aceea oamenii în această noapte nu mai au curajul să iasă în pădure.

Colți lupului ce încadrează desenul unui covor, Muzeul Romanațiului

Colții lupului ce încadrează desenul unui covor, Castelul Mimi

Această sărbătoare este poziționată în mijlocul iernii, când gerul începe a se îmblânzi și oamenii încep a se pregăti de muncile câmpului.

Filipii de iarnă erau un fel de patroni ai casei sau erau considerați sfinți mai mari peste fiarele sălbatice, în mod special peste lupi. Această sărbătoare își are începutul pe 14 noiembrie, când este serbat și Sfântul Apostol Filip, atunci fiind momentul când lupii se înmulțesc. Această perioadă, care ținea 80 de zile, corespunde sezonului de împerechere, de constituire a haitei și de conviețuire laolaltă, ceea ce le conferea lupilor o putere multiplă în atac.

În tot acest interval se credea că noaptea lupoaicele vin în sate și caută gunoaie, cenușă și tăciuni aprinși pentru a-i mânca. Ele fac acest lucru ca să nu rămână sterpe. De aceea oamenii, ca să împiedice înmulțirea lor în exces în timpul Filipilor, astupau cu lut crăpăturile vetrei și sobei, lăsau gunoiul și cenușa în casă, legau foarfecele cu sfoară, iar femeile se abțineau de la cusut, pieptănat și spălatul părului.

Cofiță de lemn cu colții lupului, Muzeul Obiceiurilor Populare, Humor

29 Ființe fantastice

Pasărea Măiastră provine din Lumea de Dincolo. Este rar văzută, cu un penaj multicolor splendid, este justițiară și deține puteri magice. Uneori cântă în singurătate, iar dacă omul o aude, întinerește pe loc. Cântă sublim, poate ghici trecutul și viitorul și are sălașul în palatul zânelor din împărăția Ielelor, spre soare-răsare. Este fiica unui împărat, dar, fiind blestemată, este preschimbată în pasăre.

Dolful este o făptură mitică care trăiește

în Marea Neagră și care noaptea iese din mare pentru a mânca mere roșii fermecate (simbol al vieții) din grădini împărătești. Marinarii care se rătăcesc pe mare le aruncă mere dolfilor pentru a fi ghidați spre țărm. Dolful apare într-un repertoriu bogat de colinde chiar și în zonele unde populația nu a văzut marea niciodată.

Adrian Poruciuc (2013, p. 25) face o legătură între dolf și delfin (delphus (uter)delphis-adelphos-Delphoi–Apollo Delphinios), trimiterea la templul-uter din Delphi fiind bazată pe asemănarea fizică dintre forma templului-pântec și cea a delfinului.

Delphax în greaca veche înseamnă godac, porc tânăr, iar dacă ne gândim că popoarele germanice îi ziceau delfinului porc de mare, se vede o legătură între substantivul românesc dolf și adjectivul dolofan. Dacă litera d este înlocuită cu b, cum de altfel s-a întâmplat adesea de-a lungul anilor, avem bolf și boalfă ca ridicătură, umflătură, sau bolfos ca grăsun, ceea ce ne conduce spre „imaginea metaforică a delfinului ca fiinţă uteriformă sau la implicaţiile magice ale rotunjimilor sau formelor pline, fie ele reprezentate de delfini, de trupuri de

Marea Mamă reprezentată cu față de pește și aripi de pasăre desfăcându-și labiile vulvei, într-un gest ritualic al Cultului Fecundității, mileniul VII î.Hr.

Reprezentarea a doi delfini afrontați pe stema heraldică a Moldovei, 1859 și 1860 Grifon pe umbo dacic, cetatea Piatra Roșie, Orăștie

femei, trunchiuri de copaci sau bolovani rotunjiţi de ape” (Adrian Poruciuc, 2013, p. 38).

În perioada neolitică întâlnim un cult al pietrelor rotunjite sculptate sub formă de ou, reprezentând o divinitate a fertilității și a potenței sexuale jumătate-femeie, jumătate-pește, aceasta fiind Zeiţa-Pește, strămoașa acestei făpturi fabuloase — dolful.

Natura sa fantastică o regăsim și într-o colinda din Muntenia publicată de Dr. Ilin

Stancu:

Dolful s-o-nădit

Merile-o mâncat

Ghiorghi voinicu

Acasă o alergat

Arcu ș-o luat

Arcu și săgeata

În dolf o-ndreptat

Dolfu s-o supus

— Stă, voinice, nu da

Pe aripi ti-oi lua

Sus ti-oi ridica

Sus la munţi cărunţi

La dragii părinţi

Undi iarba crește

În trii s-împletește

Dolful apare ca Distrugătorul Merelor sau

Cel ce atacă Mărul în majoritatea colindelor, cum este și aceasta din părțile Brăilei:

Născut și mi-a crescut

De-un merișor roșior, Face mer’le, ‘N toate ver’le, Dar le face, Nu le coace.

Dar de ce nu mi le coace?

Din pricina unui Dulf, Cum dă Soarele-n seară, Dulf-de-Mare sare-afară, Sare-n vânt, Sare-n pământ, Sare-n vârf de merișor, Prinde-și mere de-a mânca. Rău crăngi de-a dărăpăna.

Un inorog se încleștează în bătălie cu un urs în pridvorul mănăstirii argeșene Aninoasa 2 Unicornul Capricorn din Zodiacul de la Tismana