Picături de suflet - autor, Elena Căruntu by Enescu Eugenia

PICĂTURI DE SUFLET

Editura Editgraph – Buzău

PICĂTURI DE SUFLET

Dedic această carte copiilor mei, rudelor și prietenilor

Editura Editgraph – Buzău

Consilier editorial: Eugenia Enescu-Gavrilescu Corectură și tehnoredactare: Eugenia Enescu-Gavrilescu Coperta: Marian Comăniță

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CĂRUNTU, ELENA Picături de suflet / Elena Căruntu. - Buzău : Editgraph, 2018 ISBN 978-606-663-625-4 37 tipar: www.editgraph.ro

Elena Căruntu

Picături de suflet

ELENA CĂRUNTU ÎNTRE REAL ȘI IMAGINAR MISTERIOS PREFAȚĂ

Elena Căruntu, o poetă care a pășit în literatură cu câțiva ani în urmă publicând până acum mai multe volume de poezii, dintre care primul în Italia, iar ultimile trei în România („Gânduri”, „Pe altarul vieții mele”, „Paşi spre mine însumi” - Dor de Satul Românesc), debutează în proză cu volumul „PICĂTURI DE SUFLET”, un grupaj de povestiri în care aduce în prim plan psihologii umane în căutare de frumos, ea însăși dovedindu-se a fi una dintre ele. Povestirile pot fi grupate în două: o parte dintre acestea („Crenguța de liliac”, „O viață cumpătată”, „Când rănile ascunse dor”, „Doar o poveste”, „Am învățat să iert”, „Femeia cu ochii ca marea”, „Vreau să mă însor”, „Rămas bun” ș.a.) dezvoltă o proză cu nuanțe de realism și uneori de fantastic, care subliniază aspecte ale problematicii umane: nemulțumirea cuplului, retragerea în sine ca urmare a trăirii unor experiențe de viață traumatizante, sau încercarea de a-și reconstrui o altă existență într-un spațiu al redobândirii libertății sale), altă parte („Apa trece pietrele rămân”, „Gândurile – refugiu și pericol”, „Un infinit de zâmbete”, „ Iamă cu tine”, „Zâmbetul înseamnă fericire” ș.a.) exprimă trăirile intense ale sinelui în căutare de frumos, de definire a acestuia, povestiri în care autoarea dezvoltă cugetări bazându-se pe experiențe. Această parte dezvăluie înclinarea spre poezie, spre explicarea metaforică a unei filozofii existențiale în dialoguri imaginare sau monologuri ce exprimă o complexitate de sentimente care o frământă, cu prioritate iubirea în general („...să te iubești pe tine în așa fel, încât atunci când dragostea celorlalți lipsește, să ai la îndemână picul tău de frumos”, „Să iubești lumina, adevărul și dreptatea,”- „E caldă atingerea iubirii”), sau cea care

Elena Căruntu

Picături de suflet

vizează ființa pe care și-o dorește partener: „Aseară te-am zărit!”, „Erai firav și însingurat, privirea ta noaptea adâncă a coborât în toate cotloanele sufletului meu!” - „O singură viață”). Sunt o suită de meditații adânci care subliniază o sănătoasă concepție de viață, gânduri care par să-i aducă liniștea interioară de care are nevoie. De la un capăt la altul cartea se vrea a fi un tratat de înțelepciune. Autoarea adună ceea ce a fost benefic în experiența ei de viață (își retrăiește existența cu dorința de a depăși situațiile prin care a trecut sau pe care, tangențial, le-a cunoscut), împărtășind cu cititorul acest lucru și concluzionează în sfaturi pentru cei care le pot prelua („Mâna mi-a fost mușcată cu ură”, „În jurul meu în fiecare zi se consumă o dramă”, „ Nu-i nevoie să fii pe placul tuturor. E suficient să crezi în tine.” - spune ea în „Am învățat să iert”). De observat că accentul nu cade pe acțiune, ci pe frământările interioare (de la avarul preocupat de ceea ce strânsese o viață fără să profite de acest lucru („O viață cumpătată”) până la bătrânul din „Vreau să mă însor”, sau „La margine de crepuscul”, măcinați de dorința reîntoarcerii în timp a unei tinereți veșnice în speranța reînvierii clipelor de iubire. Planurile imaginative sunt combinate cu secvențe realiste, în felul acesta stârnind interesul cititorului pentru lectură. Personajele sale nu au nume (în afară de vrăjitoarea Sura din „Destin” sau Amelia din „Doar zile luminoase”) astfel sporind ideea unor caractere generale care se disting prin particularitățile lor comportamentale (un exemplu fiind femeia din „Când rănile ascunse dor”, care suportă violența unui bărbat ce până la urmă rămâne el însuși uimit de răbdarea acesteia). Autoarea își exprimă opțiunea pentru un imaginar misterios, operează cu simboluri (cuplul - „Femeia cu ochii ca marea”, „Când rănile ascunse dor”, casa - „Oamenii vor

Elena Căruntu

Picături de suflet

trăi veșnic”, oglinda - „Apa trece pietrele rămân”), găsește metafore care sugerează enigme, dar care pot întruchipa personaje folositoare omului: pădurea, casa unde orice viețuitoare e bine primită - „Fiecare are locul lui”, calul, căprioara. Prin personajele sale autoarea trăiește în lumea imaginarului eliberându-se de toate traumele vieții uneori creând momente care surprind prin realismul cu care le prezintă, alteori alegând ca modalitate de prezentare metafore sugestive: nori, lăcuste, viespi – „Doar o poveste”. Consideră că spiritele rele pot fi contracarate și o soluție este câștigarea libertății în lumea imaginarului. Totul este ca un puzzle. Elena Căruntu adună în aceste mici proze cu înțelepciune, evenimente cu care s-a confruntat în întreaga ei existență și construiește o alta ideală pentru găsirea fericirii pure, absolute din care nu lipsesc uneori personaje fabuloase ca zâne, prinți, împărați. Găsește soluția supraviețuirii în această lume care e construită după propriile tipare selectând din acestea pe cele care o apropie de atigerea unui ideal. Toate „cioburile” existenței și le reașază ca să se elibereze de rău, să supraviețuiască („va fi nevoie să se reconstruiască ruinele sufletelor omenești pentru a putea descoperi lumina cea vie a vieții.” - „Oamenii vor trăi veșnic”, gânduri care vorbesc de un autor mereu în căutare de lumină , o lumină care vine să amplifice din nou misterul care este viața). „PICĂTURI DE SUFLET” este o încercare reușită de a selecta trăiri, emoții, gânduri prin care autoarea transmite dorința de regăsire a echilibrului interior, echilibru pe care pare să-l afle prin pendularea între real și fantastic, printr-o analiză aprofundată a întâmplărilor trăite și care i-au marcat existența. Meditațiile sale situate între liric și epic se finalizează în judecăți de valoare ce pot fi preluate de oricine citește și iubește viața: „Faptele sunt cea mai mare dovadă de iubire pe pământ”, „ Întotdeauna e mai bine să ai

Elena Căruntu

Picături de suflet

dușmanii înaintea pașilor tăi decât un prieten fals ce-ți păzește spatele” - „ Să iubești mereu”, „Fiecare semn pe trup înseamnă un pas înainte”- „Destin”. Tematic vorbind, grupajul de povestiri impresionează prin imaginarul care merge în timp, în istorie, în natură, în viața de zi cu zi. Amestecul de epic-liric, real-fantastic, realvis fac din acest volum de proză al Elenei Căruntu o carte plăcută în care autoarea mânuiește ușor cuvântul pe care, de multe ori, îl trimite în zone stilistice cu dorința de a stârni emoția si interesul pentru lectură. Profesor, Ștefania BURNEA

Elena Căruntu

Picături de suflet

CRENGUȚA DE LILIAC Femeia asta nu e soția mea, gândi bărbatul cuprinzânduși capul cu ambele mâini. Totul începuse atunci când soția a trebuit să-și viziteze fratele dincolo de un deal. Un drum forestier străbătea pădurea până în satul vecin! Era o iarnă geroasă și uscată fără zăpadă. Doar un vânt aspru bătea șfichiuind fețele cu răutate. Femeia se întorsese acasă a doua zi cu o crenguță de liliac înflorită Bărbatul crezuse că era de plastic dar o dată intrată în casă femeia a luat un vas cu apă și a pus ramul cu atenție ca un fel de ritual. Avea o privire ciudată, sticloasă, de parcă nu vedea. Gesturile erau mecanice, și o paloare îi acoperise chipul. Semăna cu o statuie. Trecuse fix un an, și ramul acela făcuse rădăcină. Îl plantase în pământ și-l îngrijea cu atâta dragoste, încât pe bărbat îl exasperase. Devenise absentă în ceea ce-l privea. Făcea treburile în casă ca înainte, dar ceva era diferit. Se apucase să picteze tablouri care înfățișau aproape același luminiș, o poiană, un copac înflorit de culoare mov ca liliacul adus de ea, și trei femei care dansau în iarba înaltă. Erau îmbrăcate în costume de epocă și chipurile lor erau fericite, încântate. Ascunsă după un copac din marginea luminișului, o altă femeie privea mirată grupul vesel din poiană. Toate tablourile aveau aceleași personaje. Uneori femeia ce se ascundea era pictată în mijlocul cercului format de cele trei. Niciodată o singură femeie. Gândind așa bărbatul, se hotărăște să-și întrebe soția ce se întâmplă, dar în odaia unde o știa, nu era nimeni. Privi afară și o văzu urcând dealul încet, privind din când în când in urma ei. Fără să stea pe gânduri o urmări. Drumul era cel pe care îl cunoștea, dar la o răscruce, o potecă abia vizibilă tăia pădurea în curmeziș. Femeia o luă într-acolo. El nu știa de existența potecii. Străbătuse de sute de ori locul acela și nu o văzuse. Era ger,

Elena Căruntu

Picături de suflet

și vântul bătea șuierând. Dintr-o dată pădurea se rări și frigul încetă. O senzație de cald și bine îl învălui, iar un parfum de iarbă și un tril de păsări îi încântă sufletul. Bărbatul se trezi la margine unui luminiș ca acela pictat de soție. În mijlocul poienii era un lac, pe mal copacul cu flori de liliac și patru femei strânse una lângă cealaltă. Parcă șopteau un descântec. A vrut să strige, dar cuvintele i s-au oprit în gât. Simți o toropeală plăcută și adormi. Târziu deschide ochii. În jurul lui copacii erau desfrunziți și vântul rece bătea nestăvilit. Cunoștea bine locul. era la începutul pantri, aproape de casă. Se ridică grăbindu-se să ajungă la adăpostul casei și la căldură. Înăuntru, soția lui punea într-o vază cu apă o crenguță de liliac înflorită.

Elena Căruntu

Picături de suflet O VIAȚĂ CUMPĂTATĂ

Totul își scria într-un caiet mare, studențesc. Câte pâini cumpăra într-o săptămână, câte linguri de ulei, câte de sare. Din grădina casei, de primăvara până-n toamnă aduna legume și pregătea ciorbe, pe care le mânca cu poftă de parcă erau bucăți de carne. La începutul săptămânii cumpăra șapte pâini. Mânca o pâine pe zi, două castroane de ciorbă și foarte rar un ou sau carne. Banii îi strângea ca pe comori, de multe ori ascunzându-i în locuri de care nu-și mai amintea. El vindea aproape tot ce avea de prisos. La cei nouăzeci de ani era încă în putere. Mulți râdeau de zgârcenia lui, dar puțini știau că știrul, acea buruiana pentru porci, conține fier și bătrânul o fierbea zilnic chiar și când făcea semințe. Nu avea prieteni. La ce să-i folosească vorba multă? De câte ori se așeza la masă, spunea o rugăciune. De altfel, avea obiceiul ca de trei ori pe zi să citească de la început și de la sfârșitul cărții de rugăciuni. Le știa fără să se uite, dar așa îi plăcea lui. Să citească și să audă paginile foșnind atuci când le întoarce. La pomenile din sat era primul, și se așeza în capul mesei. Îl respectau. Era cel mai bătrân din sat. Luptase în război. Povestea cu plăcere cui avea răbdare să-l asculte, iar ochii i se umezeau. Boabe mari de lacrimi se îngrămădeau în bărbia cu gropiță. De atunci învățase să fie cumpătat. Stătuse în frig, suferise de foame, și avusese multe necazuri din cauza lipsurilor. Nu mânca niciodată două ouă. Unul era suficient. Cineva l-a întrebat odată, la o pomană, cum de mănâncă așa mult și de repede, pe nerăsuflate aproape tot ce se servea. I-a răspuns zâmbind: - „Vezi tu! La altul nu simt când ajunge mâna în fundul sacului, dar la mine da”. De o vreme se simțea ciudat. O vecină îi aducea câte ceva gătit și îl ajuta la curățenia prin casă uneori. Întotdeauna era atent ca nu cumva să plece cu ceva de la el. Primăvara o ruga

Elena Căruntu

Picături de suflet

să-i scuture presul din odaie, cum spunea el. Nu mică i-a fost mirarea când sub preș a găsit un cuib de șoareci. 7 șoricei golași se mișcau speriați în pumnul de bani tocați, ascunși acolo de el. A oftat lung, un geamăt venind din străfundul sufletului. N-a scos,însă nici o vorbă. Într-o zi a chemat vecina și a rugat-o să-i prăjească două ouă ochiuri. - Două, a întrebat femeia? Niciodată nu mâncase două. - Două, da, răspunse bătrânul cu o privire ciudată, sticloasă și rece. Când le-a văzut în farfurie, a zâmbit trist. - Azi am voie să mă desfăt. A mâncat unul, și a împins farfuria în mijlocul mesei fără un cuvânt. S-a urcat în pat, și a cerut două perne sub cap ca să poată privi farfuria de pe masă. Trei zile a ținut ochii aținti-ți pe masă. A treia zi spre seară s-a stins în liniște, mulțumit. Își permisese să pună mai mult de un ou în farfurie, dar nu cutezase să-l atingă. Cumpătat până în ultima clipă a vieții lui.

Elena Căruntu

Picături de suflet

CÂND RĂNILE ASCUNSE DOR Calmul femeii îl enerva. Și semnul acela din frunte. Îi amintea de seara când o lovise. De câte ori privea linia aceea, era ca un duș rece. O lovise fără-a avea vină. Băutura îl transforma într-o fiară pe care ea, cu calmul ei, îl enervase. Și acum era calmă. Nici atunci n-a zis nimic. Doar privea cum, picătură cu picătură, sângele se oprea pe gulerul cămășii, iar fața ei semăna cu cea a un animal înjunghiat. Târziu, cu mișcări încete, și-a spălat orice urmă a durerii, și cum nimeni nu făcuse nimic, s-a îndreptat spre dormitor. Curând un sforăit ușor a spart liniștea. De atunci în ochii ei i-a rămas o luminiță ciudată, sfredelindu-i fiecare clipă a omului. Niciodată nu a amintit nimic. Dar a devenit o altă femeie. Indiferentă și rece, mai calmă ca înainte. Venise aproape în toate serile beat, dar curajul de a o lovi pierise. În seara asta simțea în suflet o teamă. Femeia era cu spatele, amesteca ceva într-o oală și lălâia ușor un cântecel. Parcă voia să-l enerveze. O cheamă pe nume dar nu răspunse. Repetă de câteva ori dar nimic. Se ridică de pe scaun și se apropie de ea punându-i mâna pe umăr. Femeia se întoarse privind absent, părând că-l vede pentru prima oară în fața ei, și-l întreabă: - Ce vrei? Cine ești? - Ești nebună zise bărbatul năucit. - Poate, răspunse femeia. Dar tu ce părere ai? Ești sigur că mă cunoști? - Să te cunosc? Dar ești soția mea. - Nu, susură femeia. Eu sunt văduvă. Soțul meu a murit demult. Într-o seară a venit acasă și s-a stins în câteva clipe fără să-mi spună ceva. Din când în când fantasma lui vine și se plimbă prin casă, apoi pleacă în lumea de unde a apărut, iar eu nu-i zic nici-un cuvânt. Nu vreau să-l tulbur.

Elena Căruntu

Picături de suflet

- Dar eu sunt viu repetă bărbatul. Se pișcă de nas și-și mușcă un deget urlând de durere. Sunt viu, exclamă. - Tu, spuse femeia, ești viu, dar soțul meu e mort. Ar trebui să pleci. Peste puțin timp vine el și nu-mi place să te găsească aici. - Dar asta e casa mea. Unde să mă duc? Femeia deschise ușa, îl prinse de mână aproape împingându-l și îl dădu afară. - Du-te!, mai zise, și închise ușa în urma lui cu zăvorul. Stinse lumina iar bărbatul rămase privind cerul nedumerit, neștiind din care lume face parte.

Elena Căruntu

Picături de suflet

AM ÎNVĂȚAT SĂ IERT Se spune că ceea ce nu poți să ierți, încearcă să uiți. Drept să spun m-am străduit, și am iertat mult și multe, dar de uitat nu-i ușor. Am închis porți ce duceau spre amintiri neplăcute și am pus zăvoare, am lăsat să se aștearnă praful tăcerii, am irosit ani buni din viața mea ajutând și întinzând mâna care mi-a fost mușcată cu ură. Dar... cum spuneam la început, iert, dar nu uit. Niciodată, chiar dacă nu simt răutate pentru cei care ar merita-o. Indiferența e arma care ucide mult mai repede decât oric altceva. Încet, încet, pe drumul vieții mele s-a așezat liniștea, și sufletul meu e împăcat! Inima a rămas la fel de generoasă, dar cu limită. Cine greșește o dată, pentru mine nu mai există. Nu mai am timp să aștept, și nici răbdare. Le-am terminat. Am irosit vreme îndelungată bătând la porți închise. Azi, a venit rândul meu să pun lacăt. În jurul meu, în fiecare zi se consumă o dramă. Sunt mult mai multe evenimente importante decât micile mele frământări, și totuși, am învățat să iert. Dar nu uit. Eu nu mă hrănesc cu suferința altora, nu mă răzbun, dar suferința mea mă doare. Pentru mine e importantă a mea.

DOAR O POVESTE

Elena Căruntu

Picături de suflet

NOAPTE BUNĂ, OAMENI DRAGI! Să crezi puțin din ceea ce ți se promite, şi mai puțin să adăposteşti în cămăruțele sufletului tău. Priveşte cu atenție în jurul tău prietene, rechinii înoată uneori şi pe uscat. Se arată uşor sub înfãțişarea unui om bun şi de cuvânt, dar sub mască se poate ascunde un om fãțarnic. Nu toți cei care zâmbesc o fac de dragul nostru. Nu. Amabilitatea este doar de complezență, pentru că aşa vor să strecoare aerul printre dinți. De-asta e bine să taci atunci când te afli în mulțime. Vei putea asculta nestingherit cum minciunile multora se izbesc de zidul adevărului. Să cercetezi fiecare vibrație a sunetelor rostite de alții în grabă. Aşa vei putea discerne adevărul din brațele falsității. Nopțile sunt cei mai buni sfetnici. Lăsați nopțile să se aştearnă peste frământarea zilei. Trupul odihnit salvează rătăcirea sufletului. Niciodată nu purtați în aşternut grijile de peste zi. Înțeapă tălpile viselor. Fiți prieteni cu liniştea. Ea să vă fie cel mai bun prieten şi amant. Să trăiți fiecare secundă din viață, cu patima unui îndrăgostit. Iubiți-vă mult! Iubiți-vă atât cât ați dori să vă iubească ceilalți! Visați cu ochii deschişi! E gratis, și atunci doar cine vrem noi poate pătrunde în tărâmul nostru. Visați frumos! Gândiți-vă la prezent şi viitor. Trecutul a fost un prag peste care am păşit învingând temeri uşoare. Noapte bună, oameni dragi!

Elena Căruntu

Picături de suflet

FEMEIA CU SCEPTRU Piersicul din deal se umpluse de flori. Miliarde. Era ca un paradis în miniatură. De la poale până-n vârf, flori rozalii și ușor parfumate stăteau agățate ca niște domnișoare de onoare curioase și mândre de straiele cele noi. La scurt timp se iscă un vânticel, ca o mângâiere care aduse o specie de viespi ciudate, mari și gălăgioase care s-au așezat pe flori acoperindu-le. Apoi, după trei zile au dispărut cum veniseră, nu se știe unde. Într-o dimineață un nor plumburiu s-a apropiat de piersic și când norul s-a scuturat, mulțime de lăcuste lacome și grăbite au devorat o mare parte din flori, încât din crengile lui a început să picure un fel de licoare sărată. Parcă erau lacrimi, și nu a fost de ajuns. Restul florilor au luat forme bizare. Semănau cu niște mâini întinse către cer. Oamenii se speriaseră și au dat fuga la preot să facă feștanie. Era ceva necurat la mijloc. Poate un semn. Cine putea știi? Cert e că din ziua când florile se transformaseră, din trunchiul piersicului veneau gemete înăbușite, ca atunci când cineva încearcă să iasă afară la suprafață și un obstacol îi taie calea. Nimeni nu se mai putea apropia de el decât până la aproximativ o sută de metri. Doar bătrâna care locuia în afara satului, știa că venise vremea ca Pământul să lase libere spiritele capturate din greșeală. Zilele se scurtau, iar întunericul lua locul luminii, bezna devenind stăpână absolută. Nici stele, și nici luna nu-și mai făceau apariția. Doar un vânt neobișnuit și rece, ca un fior, străbătea locul unde fenomenele acelea stranii tulburaseră pacea. Dintr-o dată, mâinile se prinseră de trupurile ce ieșeau din trunchi. Acelor trupuri le crescură chipuri, și câteva sute de făpturi nemaivăzute se adunară într-un cerc, unde în mijloc era o femeie cu sceptru și coroană pe creștet. Se

Elena Căruntu

Picături de suflet

așează pe un jilț apărut ca prin minune. În locul piersicului apăru un castel cu turnulețe și ziduri groase, pe meterezele cărora oșteni înarmați cu platoșe și coifuri argintii se plimbau atenți. La un semn intrară pe poarta castelului, și odată ajunși la adăpostul zidurilor o ceață groasă acoperi întregul castel, care începu să se ridice încet, încet, depărtându-se până nu se mai zări nimic. În locul unde fusese piersicul rămăsese un cerc, iar în interiorul lui, jilțul acela maiestuos, din care începu să crească un lăstar ce deveni un copac uriaș ce astupă cu ramurile lui o parte din deal. La rădăcina lui, susurând, țâșni un izvor repezindu-se în vale, ducând de-a valma flori mici rozalii ca o aducere aminte de întâmplarea de mai înainte.

Autor, Kimon Loghi – Copac înflorit

Elena Căruntu

Picături de suflet

FEMEIA CU OCHII CA MAREA Brațul stâng al statuii zăcea în iarba ce-i crescuse în juru-i ca un ghem. De fapt, erau două statui. Una reprezenta un bărbat din evul mediu cu o pelerină amplă, ce o punea deasupra unei femei pentru a o apăra de ploaie sau de vântul ce-i răvășise deja părul buclat și negru ca pana corbului. Nu se știa cine sculptase acel cuplu, dar se vedeau încă trăsăturile chipurilor și expresiilor imortalizate în piatră. Brațul era cel al femeii. Cineva îl doborâse, sau trecerea vremii își pusese pecetea. Se spunea că cei doi trăiseră în realitate. Casa în grădina căreia se aflau, aparținuse unui domn bogat, care făcea negustorie pe mare! Într-una din călătoriile sale întâlnise o frumusețe sălbatecă și misterioasă, o femeie cu ochii ca marea în furtună, cu gene lungi și dese, cu părul ca întunericul, iar glasul ca de sirenă. Trup ei atingea perfecțiunea. A purtat-o acasă și viața lui s-a domolit, a încetat să mai plece de teamă să nu piardă cea mai de preț comoară a lui. Dar timpul trecea, și din frumusețea cavalerului rămăse doar amintirea. Însă femeia lui nu se schimbase. Dimpotrivă. Părea că timpul e în favoarea ei. Trupul la fel de zvelt și chipul feciorelnic îl adusese pe soț în pragul disperării. A chemat vraci și cititori în stele, magi ce înghețau apele în mijlocul verii și puteau să colinde printre stele ca prin poieni, dar toate au fost zadarnice. Unul dintre slujitori i-a spus că există un vrăjitor care poate să-i îndeplinească dorința lui de a deveni tânăr și nemuritor. În scurt timp, a sosit la vreme de seară un personaj misterios care, cu toate că a fost descris de slujitor ca un vrăjitor priceput, la prima vedere nuu impresiona cu nimic. Părea un om obișnuit. Nu vorbea. Doar privea. Privirea lui pătrundea până dincolo de trupul uman. Cine se afla în preajma lui simțea fiori reci pe șira spinării, și un tremur cuprindea trupurile fără putință de oprire.

Elena Căruntu

Picături de suflet

A treia dimineață s-a înfățișat înaintea stăpânului curții și i-a cerut să stea în poziția în care se aflau statuile de azi. Nu se știe ce putere avea, dar cu un singur gest trupurile celor doi au devenit de piatră. O ploaie cu vânt se stârnise din senin și bărbatul a vrut să ocrotească cu mantia lui corpul femeii. Așa i-a imortalizat vrăjitorul. Mai spuneau bătrânii că atunci când plouă și vântul bate puternic, se aud glasuri șoptite din grădină. Statuile vorbesc. Brațul căzuse când încercase poate să se desprindă de pe soclu. În anumite zile din an, statuile se transformă. Mușchii și lichenii cad, iar la picioarele lor și piatra aceea parcă se însuflețește, și devin umani. Câteva momente privirile lor se întâlnesc și își șoptesc ceva doar de ei știut. Vraja parcă s-ar rupe și ar redeveni muritori. Cineva ar trebui să rostească un descântec repetat în miez de noapte, când luna s-ar ascunde în nori. Atunci vraja s-ar rupe și statuile vor redevenii oameni, putând să trăiască clipele întrerupte. Până atunci vremurile vor trece, povestea lor poate va fii uitată. Natura va acoperi cu podoaba ei ultima bucățică de piatră, ascunzând sub ierburi și crengi o poveste neterminată.

VREAU SĂ MĂ ÎNSOR!

Elena Căruntu

Picături de suflet

VREAU SĂ MĂ ÎNSOR! - O să mă însor, îi destăinui mustăciosul prietenului de pahar. - Ce-ți veni, îl mustrului acesta. Ce-ți lipsește? O grijă în plus? Dar ce, doar una? O mie. Femeia niciodată nu e mulțumită. Uită-te la mine! Beau de supărare.Ce? Îndrăznesc să-i spun vreodată ce gândesc sau vreau cu adevărat? Ferit-a Sfântul! Ia foc. E o turbină în plină activitate. Câți ani ai, întrebă prietenul. - Păăii, am împlinit 60 în primăvară. Sunt încă în putere. Pot să am un fiu al meu. Gospodăria, slavă Domnului e bunicică. Am pensie și mă descurc. - Dar, vru să știe prietenul, te-ai gândit la cineva anume? - Mda, răspunde mustăciosul. Uite-o tocmai se apropie. Ce zici? O să mă vrea? În colțul uliței, își făcuse apariția o femeie tânără cu un copil de vreo 5 anișori de mână. Frumoasă, înaltă și bine îmbrăcată. - Ești nebun, șopti prietenul. Poate să-ți fie fiica. - Eiii! În ziua de azi nu mai contează vârsta, ci punga. Averea. Și eu le am pe ambele. - Dar nu ai minte, îl repezi prietenul. - Ba da. Am de-mi prisosește. Am calculat toate posibilitățile. Dacă încearcă să refuze îi fac câteva oferte pe care sigur nu le va refuza. - Adică? - Pot să-i adopt copilul și-i las lui tot ce am. Și la urma, urmei ce mare scofală 30 de ani diferență? Mai nimic. Dimpotrivă. Rămâne văduvă și poate să-și refacă viața. - Bine, zice prietenul. Trăim și vedem. Dar tare mă tem că te văd șifonat de răspuns.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Femeia se apropie suficient ca să i se poată vedea atât trăsăturile plăcute ale feței, dar și mersul acela sigur, dând bună ziua. - Bună cuconiță, zise mustăciosul cu un zâmbet în colțul gurii. Auzi? Am două vorbe să-ți spun. - Da, vă rog, spuse femeia. - Știi? Eu vreau să mă însor. - Și ce amestec am eu în treburile dvs? - Ai, spuse el, pentru că tu vei fi nevasta mea. Femeia îl privi ca pe un extraterestru. - Omule, ești nebun? Cum ți-a trecut prin minte că eu mi-aș dori, pentru următorii ani, unul ca tine în aceiași încăpere, ca să nu mai vorbesc de pat? Te uiți la tine? O ruină! Un moșneag cu aere de tinerel. Nu te-aș vrea nici la sapă în grădină. - Dar averea mea, bâlbâi omul încurcat? - Poți s-o dai la săraci, sau spală-te pe ochi cu ea. Dispari! Mustăciosul se apropiase de femeie aproape atingându-i trupul, și, fără să gândească de două ori, aceasta îi izbi cu toată puterea o palmă peste fălcile buhăite de băutură și îngâmfare, încât omul se clătină și căzu ca un sac peste masa care-l urmă cu toate halbele, goale sau pline, udându-i hainele. Femeia se îndepărtă cu fruntea sus, cu un surâs de triumf ce-i luminase chipul ca o aureolă. Doar copilul privea spre omul care, cu mișcări greoaie, se chinuia să se ridice în picioare, recăzând de fiecare dată ca un lemn peste cioburi, cu zgomot și înjurături.

Elena Căruntu

Picături de suflet

LA MARGINE DE CREPUSCUL - O să mor, dar nu-ți las nimic, șuieră printre dinți cu mânie bătrânul palid ca o lămâie, privind spre soția lui tânără ce răsfoia o revistă de modă, așezată comod pe divanul din fața lui. Nimic. Repetă, vrând să se convingă pe sine de cele spuse. Te-ai măritat cu mine pentru avere. Ce ticăloasă, continuă bătrânul respirând greu, dar o tuse seacă îi opri avalanșa de cuvinte. - E așa cum spui tu dragule, zise femeia nedezlipindu-și ochii de pe revistă. Liniștește-te, îți face rău. - De parcă ți-ar păsa, izbucni bolnavul. - În curând vine doctorul mai șopti femeia. Doctorul. Da, el, se gândi bolnavul. El e vinovatul. Cine știe ce-mi injectează. Dacă aș avea puterea să mă ridic din pat să citesc ce scrie pe cutiile alea de pe masă. Chiar atunci cineva sună jos la ușă. Femeia se grăbi să deschidă. În pragul ușii un preot dădu binețe, binecuvântă pe cei prezenți și se apropie de patul unde muribundul se sufoca de nervi. - La ce-ai venit popă, se rățoi el. - Fiule, zise popa, vremea ta pe acest Pământ se apropie de asfințit. E creștinesc și firesc să te mărturisești, să iei Sfânta împărtășanie pentru a fi curat când ajungi la Mica Judecată. - Nu se mai sfârșește șirul celor care mă vor mort, strigă bătrânul. - Nu știu ce demoni zac în tine fiule, dar eu o să-i alung. Începu să citească dintr-o carte rugăciuni dezlegări de blesteme și farmece, și pentru sănătate sau moarte. Bătrânul se văzu tânăr și sănătos. Pe femeia de lângă el și-o închipui bătrână și muribundă. Simți în el o forță nebănuită, o dorință și mai mare de-a trăii, de-a merge și

Elena Căruntu

Picături de suflet

respira aerul de afară, încât fără nici un efort picioarele se mișcară, brațele se încălziră și, cu ușurință, se ridică în capul oaselor pe marginea patului. Femeia țipă. În același timp, doctorul intră în încăpere și rămase cu gura căscată. Cuvintele nu-i ieșeau din gâtlej. Cu un rânjet diabolic smulse cartea din mâna popii și-o zvârli pe jos. Întinse mâinile spre femeie vrând să o apuce de rochie, dar din instinct, aceasta se feri și mâinile-i căzură ca două aripi frânte. Nimic, repeta. Nimic. Iau totul cu mine. Privirea-i deveni sticloasă. Trupul i se prăbuși într-o part. Un horcăit teribil îi ieșea din gura deformată de durere și neputință. Pieptul i se zbătu de câteva ori, apoi se potoli. Încet, încet se făcu liniște. Afară se întunecă și femeia aprinse lumina! Chipul bătrânului părea o mască de ceară cu rânjet de carnaval. Ieșiră toți trei din încăpere și coborâră scările. În bucătărie se auzeau pahare și zgomot de linguri. Veniți, chemă o voce. Masa e gata. Cei patru se așezară în jurul mesei, gustând din bucatele aburinde, ciocnind și vorbind. S-a terminat, spuse femeia. E doar un trup ce mâine va fi ascuns sub pământ.

Elena Căruntu

Picături de suflet RĂMAS BUN!

Mai trag o brazdă și mă odihnesc, își spuse omul ștergându-și fruntea de sudoare. Sudoarea sărată îi intrase în ochi și-l înțepa, iar ochii îl usturau. Îi simțea gustul în fiecare zi. Muncea din zori până în noapte să crească cinci copii, unul mai frumos ca altul. Ultimul începuse să meargă în picioare și să vorbească. Rostea rar cuvintele fără să le stâlcească, cum fac cei mici. Avea ochii de culoarea ierbii, chipul rotund și zâmbet întotdeauna pe buze. Plângea rar, doar în câte-o seară. Își chema mama, însă când mama se apropia de el și-l lua în brațe, o privea cum ar fii văzut-o pentru prima dată. Se liniștea târziu când obosea și pe cer ieșeau stelele. Cerea să fie dus la fereastră și adormea uitându-se fix într-un punct pe cer. Parcă ar fi vrut să ajungă acolo sus. Dimineața se trezea devreme și suspina de ți se frângea sufletul. Ochii lui căpătau o strălucire ciudată, de om matur, sfredeleau și căutau să priceapă unde se află. Trupul acela mic și pașii șovăitori de copilaș îl enervau parcă. - Cine știe ce-o fi în tărtăcuța lui răbufnea tatăl. E doar un prunc nerăbdător să descopere lumea. Copilul creștea, și gesturile lui, și frazele rostite, erau tot mai clare. Exprimau gânduri și frământari, iar des pronunța nume necunoscute de cei ai casei. Începuse să spună povești, dar întotdeauna finalul lor includea descrierea exactă a unei familii care locuia la poala unui munte acoperit cu zăpadă mai tot timpul anului. O avalanșă teribilă astupase casa și pomii, iar ei, cei din interiorul casei, au așteptat multe zile până i-a salvat cineva. El, însă, nu avusese puterea să reziste și plecase sus, acolo între stele. Vedea din înalt pe mama și frații lui care plângeu. Vedea și muntele. Apoi vremea a trecut, și rând pe rând s-au stins din viață și toți ai lui.

Elena Căruntu

Picături de suflet

O făptură cu aripi zicea el, hotărâse să-l trimită înapoi pe Pământ sub forma unui prunc. - Voi pleca curând, spunea el. Acolo sus sunt toți cei dragi mie. Voi sunteți doar pragul meu. Doar așa pot ajunge la ei. Și zilele treceau, iar cuvintele spuse atunci de copil au fost uitate. Într-o zi, întorcându-se din câmp, părinții au găsit în fața porții un străin. Avea barbă albă și păr lung ce se revărsa peste umeri. Înfățișarea lui era sobră, și primele cuvinte au fost o binecuvântare. Le-a mulțumit pentru că avuseseră grijă de băiatul cu ochii verzi. Era timpul să-l poarte departe. - Unde, au strigat părinții cu ochii-n lacrimi. E fiul nostru. - A fost al vostru, spuse străinul. Nu pot să explic mai mult, dar aveți grijă de voi. Veți avea un loc în ceruri. Drumul vieții voastre va fii blând de azi înainte. Rămas bun! Se îndepărtă fără a privi înapoi, dispărând la cotul drumului, într-un nor de pulbere iscat din senin. De atunci, în fiecare seară mama privea cerul în punctul unde ultimul ei fiu privise în puținii ani petrecuți lângă ea. Din înalt, o stea clipea de câteva ori ca un zâmbet. Un fel de șoaptă, de susur, se auzea în încăpere și un vânticel cald mângâia fața înlăcrimată a femeii. Ca o mânuță de copil se simțea atingerea lui, iar ea știa că din infinit, venea fiul ei să-i liniștească zbuciumul.

Elena Căruntu

Picături de suflet

CHEMAREA CODRULUI Venise vremea să nască. Codrul se îmbrăcase în strai de frunze dese, iar iarba crescuse înaltă. Avea un loc al ei de ani de zile în culmea dealului, ascuns de privirile oricui. Acolo putea să-și ascundă puiul pentru nu a fi văzut. Căprioara se îndepărtă de turmă încet, din cauza durerilor. Era ca un ritual. Jos, la poalele dealului, era casa unde crescuse. Încă își amintea de femeia cu păr bălai și glasul liniștitor care îi dădea zahar din pumn. Crescuse cu ei o vreme și nici nu știa că e căprioară. Credea că e om. Dormea în camera lor. Casa avea mereu ușa deschisă ca ea să intre și să iasă în voie. Într-o zi, a văzut dincolo de gardul curții câteva căprioare păscând. Privindu-le, a simțit așa, înlăuntrul ei, o dorință de a fi cu ele. Ceva ca o chemare tainică o împingea să fugă de locul unde crescuse, însă gardul înalt o împiedica. Una dintre căprioare se apropiase temătoare și aproape i-a simțit suflarea. Atunci singura ei dorință era aceea de evadare. Chemarea codrului, a naturii și libertății își semănase adânc semințele în sufletul ei. În seara când portița grădinii fusese uitată deschisă, ea, fără să ezite, a ieșit. La început a făcut câțiva pași. Libertatea o aștepta, dar poate și pericolul. A privit cu ochii umezi casa și curtea unde cunoscuse mângâiere și adăpost. În culme o așteptau suratele. Din câteva salturi le ajunse și privi speriată la întinderea ce se desfășura în fața ei. Afară era o întreagă lume pe care trebuia să o descopere. S-a pierdut în codrul ce parcă o așteptase. De atunci au trecut multe primăveri și toamne, și ierni geroase. De multe ori îi veneau în minte crâmpeie de amintiri din vremea când se credea om, și ar fi dorit să pătrundă pentru o clipă în curtea și casa aceea primitoare. Dar natura luase locul oamenilor și ea era o sălbătăciune. Locul ei era alături de celorlalte surate. Pe de altă parte, i se

Elena Căruntu

Picături de suflet

aștepta venirea puiului. Se curbă de durere. Un geamăt abia auzit scăpă în bătaia vântului. Cu botul umed și ochi întrebători puiul își făcea intrarea în lumea care-i va fi plăcută și ostilă deopotrivă. Jos, la poalele dealului, mulțime de persoane își urmau nestingerite cursul vieții. Câțiva dintre acei oameni poate se gândeau încă la căprioara ce umpluse pentru un timp curtea și casa de bucurie. Și ea va continua să privească din coama dealului spre lumea ce o primise cu brațele deschise. Hotarul dintre cele două lumi era neîncrederea și teama.

Elena Căruntu

Picături de suflet

TOATE VIN ȘI TREC Mi-a trebuit o jumătate de secol să pricep și să descurc mare parte din hățișul vieții. La început credeam că atunci când mi se închide o poartă voi rămâne un biet suflet rătăcit pe o margine de drum. Că atunci când unul sau altul consideră că le aparțin, e necesar să fiu prezentă în orice circumstanță. Că zâmbetul pe buze înaintea celor puternici indispensabil. Mai puteau fi multe enumerate. Târziu mi-am dat seama de faptul că nu ceilalți sunt aerul pe care trebuie să-l respir. Nici forța care mă ține în poziția orizontală. Nu-i neapărată nevoie să fiu pe placul tuturor. E suficient să cred în mine. În capacitatea de-a percepe ceea ce mă face fericită și împlinită. De-a lăsa loc să se strecoare și binele și răul. De a-l discerne cu mintea limpede. Când nu-ți mai pasă de părerea unora, viața e o apă cristalină în care faptele tale adevărate, venite din suflet, se oglindesc. Târziu am învățat să mă iubesc. Să mă iubesc așa cum n-o mai făcusem niciodată până atunci. Numai înlăuntrul meu se găsește scânteia fericirii. Numai eu știu ce împrejurări îmi sunt favorabile și cine îmi aduce surâsul pe chip. Sunt importante legăturile cu cei dragi. E temelia ce-ți susține moralul, răscolind amintirile. Indiferent de timp și spațiu, va fi întotdeauna cineva care să te iubească nu numai pentru ceea ce-i poți oferi, ci și pentru simplul fapt de a exista contemporan cu el. Inima poate iubi și urî în egală măsură. Nu trebuie să lăsăm totuși ura să ne întunece sufletul în momentele de încercare. Toate vin și trec. De ce să îngăduim tristeții să ne răpească o clipă. Mult mi-a trebuit să pricep că dacă eu nu mă iubesc, nu mă va iubi și aprecia nimeni niciodată.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Eu iubesc tot și toate, cu toată ființa mea. Mă contopesc cu întrega Creație. Iubirea ne menține tineri și frumoși. A rămâne tânăr, chiar și atunci când anii sunt mulți, e o victorie deplină. Eu vreau să gust din victoria vieții cu răbdare și înțelepciune. Să pot zâmbi fiecărei clipe cu aceiași îngăduință și gingășie.

Elena Căruntu

Picături de suflet

OAMENII VOR TRĂI VEȘNIC Ruinele castelului fuseseră înghițite de vegetația pădurii. Câte-un ciot de meterez sau de turn, se ivea trist și negru din strânsoarea iederei sau a lujerilor ce crescuseră în voie. Se spunea că la începutul solstițiului de primăvară un nor ciudat învăluia castelul și înlăuntrul lui se auzeau voci, urlete sau petreceri. Veneau de cine știe unde făpturi înaripate, zâne și măiestre, vrăjitori și vrăjitoare, prinți și împărați cu alaiurile lor, și, pentru o zi și-o noapte, castelul revenea la viață, iar bucuria însuflețea totul. Apoi, la lăsarea întunericu-lui, se transforma în ruinele ce deveniseră deja uitare și teamă. Orice viețuitoare se aventura în interiorul lui dispărea fără urmă. Uneori se descopereau bucăți de oase departe printre copacii înalți ai pădurii, de parcă cineva le așezase după un anumit ritual. Niciodată nimeni dintre oamenii pierduți prin apropierea castelului nu se mai întoarseră să povestească ceva. Erau doar vorbe. Mulți ziceau că cei care trăiseră în castel se mutaseră sub pământ, în grote vrăjite, și că doar odată pe an le era permis să iasă la suprafață. Atunci sărbătoreau în lumina după care tânjeau. Deasupra viața își urma cursul. Anii treceau și uitarea se așeza ca o umbră. Din când în când, dispariția unui animal sau om aducea aminte de castelul blestemat. Un blestem greu fusese aruncat de Cer peste cei care locuiau acolo, din cauza vieții destrăbălate și păgânismului ce înlocuiseră bunul simț și bunătatea. Dorința de îmbogățire și desfrâu luase locul armoniei. Zeii Cerului prefăcuseră în jivine sau târâtoare pe mulți dintre ei. Pe alții îi mutaseră în ținuturi îndepărtate. Primăvara le era stabilită o zi când se adunau de peste tot

Elena Căruntu

Picături de suflet

și își reluau înfățișările dinainte. De la o vreme însă, veneau tot mai puțini. Timpul nu iartă. Nici zeii. Totuși, unora le fusese îngăduit să trăiască la suprafață. Își câștigaseră acest drept făcând fapte bune. Îi ajutaseră pe cei în nevoi. Celorlalți le fusese luată bucuria de-a vedea lumina pentru totdeauna. Aceștia se pierduseră în adâncuri, făuriseră arme și unelte, construiseră o lume nouă, doar a lor. Umbla vorba că cei care dispăreau, erau transformați în sclavi, și că uitaseră cine sunt de unde vin. Viața în robie le părea normală. Într-o zi, unul din pereții grotei se prăbuși, iar lumina zilei pătrunse prin toate cotloanele. Mințile celor obidiți se scuturară de praful uitării și își făcură un plan să scape. Lumea de jos se nărui. Ruinele castelului se cutremurară și, ca prin minune, zidurile prăbușite se înalțară. Viața și-a reluat cursul. Cu toate astea, cei întorși nu-și mai aflară nimic din ceea ce pierduseră. Lumea aceasta nu le mai aparținea. Colibele din afara palatului erau pe străzi drepte și ciudate, pe care alergau insecte zgomotoase. Pădurile lipseau. Apele erau puține și tulburi. Oamenii nu mai știau să zâmbească. Pe chipuri le era întipărită o tristețe sfâșietoare. Parcă erau de metal. Erau îmbrăcați cu veșmintele ciudate și înguste ca sufletul lor. Cu ochii spre Cerul care-i eliberase, au început o rugă de schimbare. Doar că aceasta nu le era permisă încă. Trebuiau să aducă în lumea nou descoperită armonia și iubirea. Era greu. O vedeau ca pe o luptă aproape pierdută, fără să înceapă. Castelul era templul unde iubirea murise. Trebuiau să treacă secole, poate milenii, până când omenirea să descopere calea spre frumos. Doar atunci va renaște pacea și armonia. Verdele și liniștea vor odrăsli din cenușă. Oamenii vor trăi veșnic, însă va fi nevoie să se reconstruiască ruinele sufletelor omenești pentru a putea descoperi lumina cea vie a vieții.

Elena Căruntu

Picături de suflet

FIECARE ARE LOCUL LUI Te-ai speriat, îl întreabă stăpânul cu blândețe pe calul ce pufăia și bătea din copită nervos. Dar nu-i nimeni. Cine știe, continuă el șoptindu-i la ureche. - Știi? E sfârșitul verii, și în timpul ăsta lupii nu se apropie de sat. Doar iarna când zăpada ajunge la brâu și mâncarea e puțină, atunci se vede câte unul, sau vreo haită. Dar nu fac pagube în sat. Nu. Știu că cerbii și căprioarele se ivesc în margini de pădure să găsească smocuri de iarbă și lăstari. Ei atacă cu dibăcie. Întâi fac urme în cerc, iar apoi se apropie când bietele nu mai știu din ce parte vine mirosul. Nici urși nu sunt. Ăștia vin în toamnă când se coc prunele. Se urcă în pruni și rup crengi ca pe mână de groase, să poată să mănânce. Se pregătesc pentru hibernare. Cine știe? O fi căzut vreo creangă. Cad și dacă nu bate vântul. Dar calul nu se mișca. Simțise ceva, ceea ce omul nu avea habar. Poteca șerpuia printre copaci și se pierdea într-o vâlcea, iar omul își aminti de pățania unui vecin în anul ce trecuse. Era noapte ca acum, și pe aceiași potecă se afla când, spunea el, calul refuzase să meargă. Rupsese hățurile și în fuga lui nebunească căzuse într-o prăpastie și își frânsese gâtul. Vecinul văzuse în lumina felinarului o mogâldeață. Apoi încă una, și-ncă una. Mergeau pe două picioare ca noi oamenii, doar că erau mici. Până-ntr-un metru. Mersul lor era caraghios ca al unor rațe. Se legănau așa... într-o parte și în alta. Îi albise tot părul în noaptea aia. De-atunci nu mai trecea niciodată noaptea prin pădure. Nici ziua nu se mai încumeta dacă era singur. O teamă neînțeleasă pusese stăpânire pe el. Omul își reaminti pățania vecinului și un fior rece îi trecu pe șira spinării. În inimă simți un junghi ca de cuțit. - Doamne! Ai milă!

Elena Căruntu

Picături de suflet

Trase de cal dar animalul se încăpățână. Se proptise pe picioarele din spate și fornăia. Bine, zise omul. Te las, dar ce facem? E noapte și suntem în mijlocul pădurii. Aprinse cu mâini tremurânde felinarul. Dincolo de roata din spate a căruței ceva se mișcase și o umbră se apropie de om. Era mic. Părea un copil, dar avea barbă lungă și un cap mare. Doar trupul era mititel și picioarele strâmbe. Se mișca ciudat. Parcă voia să-și ia zborul. Apoi altul, și-ncă altul. Numără zece. Parcă erau frați. Semănau. În mâini aveau lămpi. Toate stinse. Se furișau printre copaci, iar la scorbura unuia s-au oprit și ca la un semn au dispărut în interiorul copacului ca și cum nu ar fi existat. Omul rămase năucit. Cui putea să spună? Cine l-ar fi crezut? Doar în povești auzise de pitici. Poate era și el parte dintr-o poveste. Tremurând prinse calul de frâu și se grăbi să iasă din pădure. Avea aievea în ochi făpturile acelea. Nu suntem singuri pe Pământ, își zise. Fiecare are locul lui. Am să vin mâine să văd copacul ăla cu scorbură. Apoi se gândi că ce rost ar avea? Nu se întâmplase nimic. Doar o spaimă pe care o va ține minte tot restul vieții. Noaptea acoperi cu mantaua ei tainele pădurii, iar omul făcu semnul crucii până intră în sat. Nu se dumirise. Fusese un vis, sau realitate? Avea timp să dezlege misterul. Dimineața următoare nu-și mai aminti nimic. Uitarea căzuse peste mintea lui ca o perdea grea. Era o taină ce nu putea fi cunoscută. Pădurea e casa unde orice viețuitoare e bine primită și nimeni nu trebuie să îi cunoască tainele.

Elena Căruntu

Picături de suflet DOAR ZILE LUMINOASE

Încă de la primul pas ce-l făcuse în holul imens al casei unde trebuia să lucreze, simțise parfumul acela de levănțică ce-i învăluise trupul ca un giulgiu. - Pe aici, rostise fiica bătrânei, arătându-i o ușă glisantă de sticlă, care da într-o terasă plină cu ghivece imense de flori. - Mulțumesc, zise femeia urmând-o. - Uite, continuă fiica bătrânei, să nu te înspăimânte cele spuse de mama. De-o vreme are așa... niște idei ciudate. Trăiește într-o lume doar a ei. Nu vorbește mult. Sunt zile când nu scoate un sunet, iar altele în care nu se mai oprește. Te rog să ai răbdare cu ea. În fond, e doar o femeie bătrână care-și rumegă o viață de amintiri. - Promit, spuse femeia. Voi avea răbdare cât va fi nevoie. Parcă am de ales, gândi în sinea ei. Tu ești cea care plătește iar eu cea care execută ordine. Și intrară încet pe terasă unde pe un fotoliu, învelită cu o eșarfă multicoloră, picotea o bătrână cu chip palid și trup subțirel. Femeia asta nu poate fi periculoasă cum se zvonea. Auzise multe povești pe seama ei de la cele care încercaserã sã-i intre în voie. Era așa liniștită acolo. Semăna cu o păpușă de ceară. - Mamă, mamă! Repetă fiica. Trezește-te! Uite, ți-am găsit pe cineva care dorește să stea cu tine în timpul când eu sunt la serviciu. Ce zici? Îți place? Bătrână deschise ochii și privi cu insistență în ochii noii venite. Era ca la un examen. Dar femeia înțelese și ținu privirea atentă privind-o la rându-i drept, făra a pleca capul. Și păpușa de ceară rosti câteva cuvinte. - Da. Merită să încercam. Arată-i camera aceea, din fundul coridorului. - Dar mamă, e cea mai îndepărtată de tine. Dacă vei avea nevoie de ceva nici nu te va auzi când o vei chema.

Elena Căruntu

Picături de suflet

- Va auzi. Ai să vezi. Și cele două se conformară ordinelor bătrânei. Se văzu că încă comanda. Camera era mare, cu un pat matrimonial în centru, cu mobilă și noptiere împrăștiate. În colțul apropiat ferestrei era un birou. Pe el plicuri, hârtie de scris, toc și călimară. - E camera mătușii mele. Nu mai e printre noi. Să tot fie jumătate de veac. Sunt surprinsă că a decis ca tu să ocupi camera asta. Nimeni n-a atins-o de o grămadă de vreme. Cine știe ce are în minte mama. Fă-te comodă. Caută un loc unde să-ți poți pune lucrurile. Vorbim peste patru ore. Trebuie să plec. Nu voi întârzia mult. Supravegheaz-o pe mama și vezi dacă dorește ceva de mâncare. Găsești totul în bucătărie. Ieși repede din încăpere, nu înainte de-a privi un tablou ce înfățișa o femeie frumoasă, tânără, în costum din anii 30. Rămasă singură, femeia își aminti că nu mâncase nimic în ziua aceia. Simțea un gol în stomac și-un nod în gât. E din cauza aerului îmbâcsit, își zise și privi draperiile groase din mătase de culoare muștar, pline de praful vremii. Deschise o fereastră și respiră cu nesaț aerul proaspăt cu miros de fân. În încăpere stăruia parfumul de levănțică. În momentul când o rază de lumină se strecură oprindu-se pe tabloul din perete, pentru o clipă avu impresia că femeia zâmbise. Poate nimeni nu se gândise să deschidă ferestrele. Jumătate de secol era mult. Pulberea pusese stăpânire peste tot și toate. Pânze de păianjeni se întindeau ca niște antene din tavan pe mobile și pereți. La lumina de afară, măsuța de scris părea o jucărie. Închise ochii imaginându-și femeia din tablou aplecată peste o scrisoare. Scrisul acela delicat îi atrăsese atenția. Fusese o femeie educată și fină. O vedea cu ochii minții așteptând în fața casei poștalionul care îi va aduce o scrisoare. Auzea chiar și clopoțeii cailor aproape, tot mai aproape.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Când deschise ochii, bătrâna era în pragul ușii scuturând zdravăn un clopoțel. - E ora când servesc ceaiul. Grăbește-te! Ce faci? Ai adormit deja? Eu îl vreau îndulcit cu-o linguriță de miere și o felioară de lămâie, iar Ameliei îi place cu două lingurițe de zahăr și fără lămâie. - Imediat, răspunde femeia zăpăcită și încurcată. Așa-mi trebuie! Sunt mereu cu capul în nori. Off! Visez cu ochii deschiși, și se grăbi spre bucătărie. Acolo era un dezastru. Chiuveta era plină cu oale, farfurii, pahare și tacâmuri. Pe jos cineva scăpase marmeladă și o târâse peste tot. Și aici ferestrele erau închise. Aerul acela închis cu miros de mucegai și levănțică o făceau să amețească. În timp ce apa pentru ceai fierbea, cu repeziciune spăla vasele. Casa asta e ciudată. Cine știe ce mă mai așteaptă. Puse ceaiul în două cești așa cum ceruse păpușa de ceară. Dar cine e Amelia? Nu auzise pe nimeni intrând. O să văd eu, își zise și ieși afară pe terasă. Bătrâna dormea. Parcă nici nu se clintise. Era în aceiași poziție. - Doamnă, v-am adus ceaiul. Atunci bătrâna deschise ochii și o privi îndelung. - Spune! Ești puternică psihic, o întrebă? - Da, răspunde femeia. Cred că sunt. - Să fii! Vei avea nevoie! Cu mine nu-i ușor, rânji bătrâna cu subînțeles. Bine. Lasă ceaiul aici. Cum ți se pare? Crezi că poți face față? Femeia nu-i răspunse. Nepăsătoare începu să ude florile. Pământul se uscase și crăpase, semn că nimănui nu-i păsa de ele. Bătrâna o privește mirată. - Ce curaj ai, îi zise. Știam! Ce faci, strigă bătrâna? - Ud florile. Nu se vede, răspunse femeia.

Elena Căruntu

Picături de suflet

- Bine faci. Dar ce face Amelia? Întârzie, se frământă bătrâna. Niciodată nu-i punctuală. - Ia vezi ce face sora mea? Spune-i că se răcește ceaiul. - Unde trebuie să o caut, întreabă femeia? - În camera unde tocmai ai fost, răspunde păpușa de ceară. În același timp o urmărea cu ochii pe jumătate închiși. - Dacă ți-ai propus să mă înspăimânți, îi spune femeia cu glas potolit, ar fi cazul să renunți. Cu mine nu-ți merge. Toată nebunia ta e doar prefăcătorie. Și nu ține. Încetează chiar acum! Altfel mai târziu ai să descoperi că-ți smulgi singură părul din cap. - Dar Amelia există, șoptește bătrâna. Doar că tu nu poți să o vezi. Uite, e chiar aici în prag!A sosit. Amelia, așează-te. - Servește ceaiul. Adu-ne și câțiva biscuiți. Femeia privește spre masa unde așezase ceștile. Una o ținea bătrâna, sorbindu-și cu înghițituri mici porția ei, iar de cealaltă parte a mesei o femeie tânără în costum de epocă cu pălărie imensă, ținea capul plecat atentă la ceașca ei de ceai. Atunci râsul bătrânei răsună ca o trompetă, asurzitor și triumfător. Nu se poate, gândi femeia. Mintea mea îmi joacă feste. Și cu pași hotărâți se îndreaptă spre masa celor două. Cu-o mână încearcă să dea la o parte pălăria necunoscutei, dar mâna ei trece dincolo de trupul acela. Se trezește bătând aerul cu ambele mâini. Ce este asta? Ce se întâmpla în casa voastră? - Nimic draga mea. Bun venit în lumea umbrelor! Vei deveni nemuritoare. Mă vei însoți peste tot. Ești aleasă. Nu te poți împotrivi destinului. Atunci ușile și ferestrele se zăvorâră. Casa se mută într-o vale în care levănțica creștea peste tot. Cât vedeai cu ochii era numai levănțică. O mare de flori.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Femeia din tablou zâmbi mulțumită. Cu pași ușori coborî iar din rama tabloului, strecurându-se afară. Începu să alerge prin florile ce-și legănau trupurile înaintea ei a închinăciune. Soarele strălucea blând, răspândind căldură și lumină. Bătrâna se ridicase și număra pe degete câte zile sunt în săptămână. Femeia uitase cine era. Se simțea parte din decorul acela mirific. Ca o binecuvântare picuri de ploaie cădeau din înalt peste peisajul înmiresmat. Locul unde se aflau acum nu cunoștea noaptea. Doar zile luminoae.

Elena Căruntu

Picături de suflet

APA TRECE, PIETRELE RĂMÂN Când vrei să vorbești cu un prieten adevărat, du-te în fața oglinzii și pune fruntea pe fruntea de dincolo de oglindă. Spune-i ce te doare. Țipă, plângi, șoptește, râzi și sări în sus. Nu te va bârfi nimănui. Când n-ai curaj să mergi la drum, întreabă-te dacă nu e bine să renunți. Caută în tine forță, și biruința nu va întârzia să apară. Când ești împresurat de gânduri negre, aprinde lumina sufletului tău. Gândește-te că și noaptea pare de nepătruns până apar pe boltă stele și luna. Ajunge o scânteie de mulțumire, și chiar cea mai neagră presimțire se transformă în lumină. Nu purta dușmănie. Nu faci altceva decât să-ți încarci umerii cu poverile altora și-ți rămâne prea puțin timp să te gândești la tine. Nu plânge în fața celui care te acuză când o face pe nedrept. Va profita de toate ocaziile când nu ești atent să te scufunde în mocirlă. Îți caută punct slab și atacă. Nu cere niciodată pomană nimănui. Vor râde de tine când le vei ciuguli firimiturile. Fii tu însuți, indiferent câți vor sta împotrivă! Până la urmă disprețul unora e apă de ploaie. Trece. Apa trece pietrele rămân.

Elena Căruntu

Picături de suflet SINGURĂ

Am mers o vreme desculță. Nu-mi ajungeau bănuții să-mi cumpăr papuci noi, iar cei vechi se rupseseră. M-au înțepat în tălpi toți mărăcinii, m-au bătut vânturi și ploi încercând să deschid porți zăvorâte. Am dormit sub cerul liber cu palmele la căpătâi și iarba așternut. Am dat din puținul meu celor în nevoie. Târziu, când cu greu le-am rostuit pe toate, am văzut că muncisem în zadar. Liniștea mult visată n-a ajuns niciodată la fereastra mea. Apoi s-au așternut în calea mea drumuri. Mau dus departe. Prin străini. Aceștia mi-au devenit frați, neamuri și prieteni. Mai bine așa. E mult venin în preajma unora de același sânge. Însă trebuie să fiu mereu cu ochii în patru. Toți sunt prieteni și toți sunt dușmani. Nu-i poți deosebi. Se îmbracă la fel și respiră același aer. Doar sufletele diferă. Dar nu știu cum să-i separ. Pe cei care i-am hrănit mușcă pe furiș. Nu au curajul mă lovească în față. Vipere! Se ascund după cuvinte rele, ca veninul din inimile lor. Am învățat să apreciez pe cine merită și să respect pe cel ce mă respectă. Sunt mereu atentă. E o lume ciudată și eu singură, cum am fost viața toată. Instinctul mă ajută. Nu dau greș niciodată. Îmi place să o studiez, lăsând impresia că sunt naivă. Când nu se așteaptă atac. Viața mi-a fost un profesor desăvârșit. Sper să trăiesc destul ca să văd insuccesul unora. Să fiu acolo când se îneacă cu propriul venin. Au nevoie de asistență.

Elena Căruntu

Picături de suflet

GÂNDURILE, REFUGIU ȘI PERICOL Dac-aș putea să călătoresc unde mă duce gândul cred că aș fi mereu pe drumuri. Gândul meu e nărăvaș. Doamne, să nu mă judeci la sfârșitul vieții pentru câte gânduri m-au bântuit. De multe ori străbat distanțe mari. Uneori zbor în viitor. Mă întorc de fiecare dată ori în prezent, ori în trecut. Singurele perioade pe care le cunosc. Trecutul mă știe de copil, de adolescent, chiar și de om în plină maturitate. Prezentul m-a primit și cu defecte și cu calități. M-a primit așa cum sunt. Toate se desfășoară ca o ața de pe un mosor imens și încâlcit. Gândul m-a dus în nenuărate locuri. Chiar și unde n-aș fi putut ajunge, indiferent cât m-aș fi străduit să pot opri torentul lui. Am constatat că totuși gândurile desăvârșesc ceea ce eu nu pot atinge. În gândurile mele pot sta împreună cu persoanele dragi, pentru că se înlătură distanțele și barierele. Dialoghez cu oameni care în realitate nu mă ascultă. Gândul... Aliat și inamic. Câteodată prea multe gânduri fac dezastru în suflet. Gândurile mele, picioare imaginare și soluții la mii și mii de dorințe. Gândurile sunt aripi ce se desfac fără să fie nevoie de efort. Străpung nemărginirea și infinitul. Ajung acolo unde mâinile nu sunt capabile să palpeze. Gândurile, refugiu și pericol. Fac totuși parte din noi și sfârșesc o dată cu noi.

Elena Căruntu

Picături de suflet

ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT Când cumpărase casa aia veche, curtea și grădina erau pline de bălării. Ici și colo câte-un ciob de ulcea se iveau spre aducere aminte că cineva viețuise și călcase pe pământ. Fusese mirată de ce o casă mare și destul de bine clădită rămăsese să zacă în uitare. Cel care i-a vândut-o a motivat că proprietarul era dus peste hotare și se stabilise la capătul pământului. Niște rude se deciseseră să vândă pentru a nu ajunge o ruină. Prețul era convenabil și interiorul destul de amenajat. Totul rămăsese ca în ziua plecării stăpânului casei. Mobila masivă cu sculpturi întortocheate și perdele grele, fotolii în stare bună, prăfuite, și paturi cu baldachin o duceau cu gândul la vremuri când foșnetul rochiilor se amesteca cu discursuri și râsete apuse. Va trebui să curăț cu de-amănuntul totul, gândi femeia. Avea timp. Alesese locul ăsta izolat pentru a scrie în liniște. În fundul grădinii, începea pădurea de fagi amestecată cu brazi și stejari. Într-un colț, se întrezărea un pâlc de mesteceni. Parcă erau lumânări. Fântâna veche, secată, o năpădise iedera, iar din încâlceala corzilor, se zărea creștetul unei statui. Voi chema pe cineva să facă curat, gândi ea. Ziua următoare doi muncitori se apucară de treabă. Încet, încet, curtea se elibera iar în casă praful dispăruse, lăsând-o în toată splendoarea sa, părând veselă și luminoasă. Dincolo de fântână cândva existase o grădiniță cu flori. Încă se mai zăreau tufele de trandafiri ce se lungiseră înspre lumină ca-ntr-o o junglă. În mijlocul lor, pe o movilă de pământ, deasupra, crescuse o floare ciudată cât înălțimea unui om. Frunzele îi erau lucioase cu întretăieri zimțate și miros de mentă. Floarea semăna cu o panseluță gigant. Privită dintr-o parte, părea chipul unei femei supărate.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Timpul trecea, iar după o lună casa, curtea și împrejurimile erau reamenajate. Toamna își intră în drepturi. Zilele erau cernite din cauza ploilor, a vântului și a ceții. În casă focul ardea mocnit. Femeia aproape terminase de scris. De la o vreme avea impresia că nu e singură în casă. Simțea prezența invizibilă a cuiva. De multe ori anumite obiecte le găsea în locuri în care nu aveau ce să caute. Alteori un parfum abia perceptibil dăinuia în salonul unde ea se odinea după prânz. La început a crezut că e doar în mintea ei, dar cu timpul începu să audă fix la miezul nopții pași ce se depărtau pe aleea din fața casei. O dată sau de două ori, o umbră se strecurase dincolo de fântână. A doua zi găsise urme de pași și pământul din movilă scormonit, dar crezuse că erau urmele grădinarului. Venea o dată pe săptămână să îngrijească curtea și grădina. Am să-l întreb, gândi femeia, doar că o teamă i se instalase în suflet. Era izolată. Liniștea își avea prețul ei. Existau pericole. Alegerea ei de a trăi departe de civilizație nu mai părea o idee bună. Voi chema pe cineva să stea cu mine, fu ultimul gând înainte de a adormi. Avea întotdeauna somnul greu. Dormea de seara până dimineața fără să se trezească. Doar dacă îi era sete. În noaptea asta o sete teribilă o făcu să se ridice din pat. Își simțea gura și gâtul uscate ca un puț secat demult. Aprinse veioza de pe noptieră și când facu primii pași, o umbră se desprinse din colțul perdelelor. Era o femeie înaltă și frumoasă. Purta o glugă ce-i acoperea jumătate din chip. În mâini avea mănuși negre de mătase, iar rochia vaporoasă foșnea de câte ori atingea ceva în trecere. Printr-un un semn o cheamă afară, iar ea, docilă, o urmă. Străbătură curtea, trecură pe lângă fântână și se opriră lângă movilă. Ca la un semn pământul s-a desfăcut. Un trup de femeie tânără zăcea acolo, îmbrăcată identic cu cea care a

Elena Căruntu

Picături de suflet

condus-o acolo. Necunoscuta a scris un nume în palma femeii și apoi a dispărut. Pământul s-a închis la loc, acoperind trupul inert. Apoi, plutind la câțiva metri de sol, ia indicat movila și a dispărut. Târziu, când frigul îi pătrunse în fiecare fibră a corpului, femeia intră în casă. Nu-i venea să creadă. Nu putea fi real. Și totuși, în palma ei rămăsese scris un nume. Al cui o fi fost oare? Al proprieterului? A celui plecat departe? A simțit că nu mai putea rămâne în casă. Trebuie să plece. O dată cu zorii hotărârea ei era definitivă, însă, privind numele acela din palmă, se răzgândi. A chemat autoritățile, care au săpat și au descoperiseră scheletul unei femei. Nimeni nu știa cine fusese. Se zvonise la un moment dat de numeroase aventuri și petreceri deocheate ale stăpânului casei, dar plecat departe, totul a fost dat uitării. Lumea se schimbase. Fiecare avea drumul său. Doar actuala proprietară simțea că trebuie să rămână. Floarea de pe movilă se uscase. În locul ei un lăstar de trandafir își înălța lujerul. Fântâna începuse să curgă. Statuia parcă zâmbea și liniștea devenise oaza unde dreptatea se făcuse Pașii în noapte încetaseră. Chiar dacă i-ar mai fi auzit, nu s-ar mai fi temut. Știa că femeia de sub movilă terminase pribegia între Cer și Pământ. Găsise calea spre Lumină. Mâine voi începe să scriu despre Lumină, gândi femeia, și stinse veioza, spunând noapte bună necunoscutei.

Elena Căruntu

Picături de suflet DESTIN

Mirosea a fân proaspăt cosit și a caldul verii abia începută. În depărtare un tunet se juca cu ciuful unui nor. Privi din capătul potecii la brazdele groase de iarbă și-l căută printre salcâmi pe soțul ce-și odihnea trupul de trunchiul cocoșat al unui măr. A îmbătrânit, își zise. E un ramolit. Și ce mai crai a fost! Ultima aventură cu Floarea, aproape o făcuse să-și piardă mințile. Hahaha, râse în sinea ei. Trebuia să-l las cu ea. Măcar eu am toți dinții, dar ea are gura ca o prună uscată. Parcă mestecă smoală când vorbește. Își aminti de serile când bărbatul ei dispărea de acasă și se întorcea dimineața obosit și pus pe harță că nu mai știa ce-i de făcut. Apoi găsise pe baba Sura. Îi descântase și-i făcuse fiertură de buruieni culese la miezul nopții dezbrăcată în pielea goală. O lună întreagă îl tămâiase cu boabe de piper înmuiate-n sânge de șarpe. Măsurase urma lui și-a Floarei și le presărase sare cu ochii închiși. Încet, încet se potoliseră. Bărbatul se făcuse bun și muncea cum nu o mai făcuse înainte. Vorbea puțin, aproape deloc. Avea privirea rătăcită și parcă o pânză i se pusese pe ochi. Nopțile se ridica din pat și prindea capul în palme gemând ușor ca atunci când te doare ceva. Baba murise și nu-i mai spusese ce trebuie să facă. De o vreme și ea avea vise ciudate. Se visa înlănțuită și arzând, așa cum murise baba. Într-o noapte o flacără uriașă cuprinsese casa bătrânei și din mijlocul flăcărilor se auziseră țipete și urlete dar nimeni nu putuse să facă nimic. Se gândea să-i spună preotului să-i dea dezlegare, dar teama că s-ar răspândi în sat vorbe, o făcu să tacă.

Elena Căruntu

Picături de suflet

- Vino la masă! Își chemă soțul ce venea agale trăgând fumuri din țigară și suflând de efortul de a urca dealul. Ai întârziat, spuse omul. Mi-e foame. Începu cu înghițituri lacome să mestece mâncarea călduță. - Va ploua, mai spune el. Mă doare un picior. Nu putem strânge fânul. E verde. - Lasă poate nu plouă, zise femeia pe gânduri. Dintr-o dată norii se adunară negrii și amenințători. Câțiva stropi se repeziră peste câmpuri și brazde, apoi încetară. Doar norii rămânea ca o pătură groasă și zdrențuită. Curând se înserase. - Să mergem, îi zise soțul. Dar femeia privea într-un punct pe cer, fără să audă. - Ce faci? Vi sau nu? Femeia nu răspunse. Trupul ei se înțepenise ca un trunchi de copac. Ridicase mâinile ca niște crengi spre cer. Omul crezu că spune o rugăciune, dar ochii ei lăsau să se vadă teama. A privit și el în direcția unde femeia își pironise privirea. Din înalt, o pasăre cu aripi uriașe se apropia. În cioc purta ceva ca o făclie. Ajunsă lângă femeie, o lăsă să cadă peste trupul ei țeapăn care se aprinse ca o torță. Focul o cuprinse într-o clipită, mistuindu-i carnea ca pe o cârpă îmbibată în petrol. Rămase o mână de cenușă pe care un vânt iscat din senin o purtă departe. Omul începu să coboare dealul în grabă. Simțea nevoia să o vadă pe Floarea. O dorință aproape nebunească. Își aminti de toate locurile unde îl așteptase și se grăbi să intre în sat o dată cu întunericul. Ajuns în pragul casei privi la femeia aceia bătrână și știrbă și se cutremură. Nu cunoaștea chipul ăsta. Cine e? Apoi într-un ciob de oglindă se privește și el. Un bătrân cu mustață albă și riduri pe tot chipul îl privea strâmb. Pricepu că timpul trecuse. Cea care arsese împiedicase o iubire apusă. Se rezemă de poarta ce sta să cadă și nu-și mai aminti nimic. Simți doar mirosul de fân

Elena Căruntu

Picături de suflet

proaspăt cosit și gustul ciorbei. Apoi întunericul îi înghiți urmele pașilor. Se grăbea acolo unde femeia lui arsese. Poate se întoarce, sau vine pasărea aia și-l duce la ea. Liniștea acoperi ultimele zgomote. Ca o mătură nevăzută, noaptea ștersese tot. Chiar și amintirile.

Elena Căruntu

Picături de suflet PORTRET

Nu am prea multe. Nu sunt în vârful treptelor de glorie. Nici nu mi-aș dori faimă. Va pieri o dată cu mine. Nu am un palat, dar mă simt ca o regină. De câte ori deschid ochii și privesc spre cer, cât cuprind cu brațele e al meu. Nu am terenuri nesfârșite, dar tot ce calcă pașii mei e pământ. Nici prieteni nu am mulți. Câțiva, dar sunt de încredere. Atunci când sufletul mi se umple de vreo durere am neamurile și copiii. Dintre toți ai mei, va deschide cineva brațele gata să mă întâmpine. Nu am studii înalte, dar am cules din viață atâta învățătură și înțelepciune încât pot supraviețui. Pentru asta mulțumesc lui Dumnezeu! Mulțumesc clipei ce-mi îngăduie să respir. Mulțumesc Celui ce m-a creat și celor care m-au crescut. Mulțumesc vieții pentru toate palmele date. Poate puțin trebuie să-mi mulțumesc și mie. Am avut curajul să mă ridic ori de câte ori am fost la pământ, pentru că am întins o mână celui în nevoie și nu am cerut niciodată răsplată. Mulțumesc pentru că nu am călcat în urme dubioase. Întotdeauna am urmat impulsul inimii mele. Chiar dacă uneori am greșit, singură mi-am îndreptat greșeala. Mulțumesc mie pentru că am iertat și m-am iertat. Pentru că am lăsat portița deschisă multora, și n-am urât niciodată din suflet. Da. Mă simt bine cu mine cea de azi. Cu toate defectele mele știu că a trebuit să treacă jumătate de secol să mă descopăr. Mi-am șlefuit îndelung modul meu de a gândi și comportamentul. Poate mici schimbări ar fi necesare. Am prea multă încredere în oameni. Văd întotdeauna binele acolo unde se ascunde otravă. Dar așa pot cunoaște oamenii. Oricum, sunt

Elena Căruntu

Picături de suflet

mulțumită. Mulți s-au oprit la început de drum. Eu am continuat în solitudine și pot privi peste umeri să mă bucur de averea mea spirituală. Mulțumesc lui Dumnezeu! Mulțumesc pentru plinătatea sufletească. Îi mulțumesc pentru tot. De altfel, mulțumesc tuturor. Fiecare semn pe trup a însemnat un pas înainte.

Elena Căruntu

Picături de suflet

UN INFINIT DE ZÂMBETE Dacă la sfârșitul zilei ți-a mai rămas o urmă de zâmbet dăruiește-l nopții, iar noaptea va trimite strălucirea stelelor în visul tău să-ți lumineze potecile gândurilor. Dacă n-ai vărsat nicio picătură de sudoare până la asfințit, așteapt-o în dimineața ce-o să vină. Soarele va binecuvânta pașii tăi spre izvorul din care sufletul își potolește setea. Dacă ai uitat să zâmbești, ia aminte la culorile curcubeului. Indiferent de-i furtuna dinaintea lui, el apare ca un brâu de pasteluri peste bolta cerească, și, ca la un semn, stihiile se calmează, lăsând locul frumosului să aștearnă liniștea. Dacă nimeni nu ți-a zâmbit azi, nu te întrista. Du-te în fața oglinzii și zâmbește-ți până simți mușchii feței relaxâdu-se. Ce contează ceilalți!? Purtăm în noi atâtea resurse, încât ne mai rămân și pentru a fi dăruite. Atunci îți spun, dacă ai o părticică de zâmbet, împrăștie-l în jurul tău. Din greșeală, sau cu dinadinsul, se va lipi de cineva care poate are nevoie. Dacă ai trebuință de-un zâmbet, eu tocmai am trimis o mulțime. Va sosi în seara asta în gările sufletelor voastre. Trebuie doar să fiți prezenți acolo pe peronul marginii de asfințit. Va sosi negreșit. Vă doresc clipe pline de zâmbet! Un infinit de clipe pline de zâmbete. Gratis.

RUȘINEA DE A FI OM

Elena Căruntu

Picături de suflet

RUȘINEA DE A FI OM Nu se atinsese de nimic. Iarba proaspătă și vasul cu apă erau la fel cum le lăsase stăpânul cu-o seară înainte. Câteva fire i se încurcaseră în coamă. Părea o statuie vie! Respira iar respirul părea un oftat. Ținea ochii închiși. Dintre genele lungi și dese, se prelinseseră boabe de lacrimi, formând o dără umedă. - Ce ai? Îl întrebă stăpânul. De ce nu ai mâncat? Păreai așa obosit și flămând aseară. că mă gândeam dacă nu cumva ți-am pus prea puțin în iesle. O să chem doctorul, mai zise și începu să-l mângâie pe grumaz și coapse cu mișcări domoale. Dar calul parcă nu era acolo. Nici măcar o tresărire. Hmm! Ciudat! La cât erai de năzdrăvan, ce ți se întâmplă? Și ieși afară din grajd după alte treburi prin curte. Voi oamenii, gândi calul credeți că ajunge un braț de fân și vasul cu apă aruncat în grabă pentru a face un suflet fericit. Voi care știți să vorbiți, totuși nu înțelegeți ce simte un animal. De-atâta tristețe, lacrimile-i curgeau șiroaie, dar nimeni nu le vedea. Târziu doctorul, un moșnegel vioi și repezit, intră în grajd. Înainte de-a-l examina îl privește lung și înțelegător. Și cum anii petrecuți vindecând animale îl făcuseră să citească dincolo de durerile lor mute, înțelese că animalul ăsta nu zăcea de vreo boală. - N-are nimic, zise doctorul. Calul dumitale e bolnav de tristețe. - De tristețe, întreabă omul? Dar cine-a mai pomenit deașa ceva? Vrei să spui că în timp ce-l studiai ți-a șoptit asta la ureche? - Nu tocmai, răspunde bătrânelul. Dar cunosc expresia „e un suflet într-un trup de animal”. Nu poate să-și exprime durerile, emoțiile și nemulțumirea sau rarele momente de

Elena Căruntu

Picături de suflet

fericire, dar simte, suferă și e viu la fel cum ești dumneata sau eu. Poți să-mi explici ce s-a întâmplat de curând? L-ai lovit? Sau ce? -Nu. Nu-l lovesc niciodată. E ca-un fiu pentru mine. Îl am de zece ani. Aproape că mi-a devenit cel mai bun prieten. Vorbesc cu el și mă ascultă fără să fie nevoie de lovituri. N-am mai auzit o așa mare idioție, continuă omul. Auzi? Calul meu suferă de tristețe. Doctorul pleacă mulțumindu-se să clatine capul, zicând în sinea lui: „e în zadar”. Tot nu m-ai crede. După un timp, stăpânul calului încercă să-și amintească ce făcuse în zilele din urmă. La început, nimic cele ce făcuse nu părea să aibă vreo legătură cu starea animalului, dar apoi îi veniră în minte evenimentele de cu o zi înainte de la târgul săptămânal, acolo unde se făceau pariuri care cal trage greutatea cea mai mare. Atunci calul lui se comportase ciudat, când unul dintre caii de probă fusese înhămat să tragă un copac întreg. Nechezase lung și se zbătuse să rupă hamul. Se ridicase în două picioare. Și celălalt cal necheza la rându-i. Parcă se cunoșteau. Era ca o împotrivire a tot supliciul la care erau supuși. Pe calul ce urma să tragă copacul, unul dintre cei de față îl lovise cu furie de multe ori peste coapse și spate. Când nimeni nu se aștepta, smucise cu putere urnind copacul, dar după cinci metri calul căzu fără suflare. Așa de întins era hamul, că le-a trebuit mult să-l taie. Murise dându-și ultima suflare legat, bătut și umilit. Își reaminti că la întoarcere, calul său era schimbat. Părea obosit și flămând, dar ajuns acasă nu se atinsese de nimic. Poate era fratele calului mort. Oricum, probabil manifesta o tristețe nefirească datorită felului în care ei, caii, suflete nevinovate, erau tratati. -Stai liniștit îi șopti omul la ureche. Eu nu voi face niciodată asemenea fapte. Mănâncă și bea! Știu. Nu-i omenesc. Tu ești mai uman decât mulți dintre noi oamenii. Mulțumesc. M-ai

Elena Căruntu

Picături de suflet

făcut să cunosc rușinea de-a fi om. Voi animalele sunteți mult mai sufletiste decât noi oamenii. Ne iubiți și ne ascultați fără s-o merităm. Atunci din ochii animalului porni din nou un șirag de lacrimi. Plângea și omul odată cu el. Erau două suflete ce vibrau la unison. Doi prieteni adevărați cu inimi iubitoare, care plângeau atât bucuria de a fi împreună și de de ajutor unul altuia, cât sfârșitul tagic al calului mort la târg.

Elena Căruntu

Picături de suflet IA-MĂ CU TINE!

Ia-mă cu tine, mi-a șoptit o frunză. Căzuse frântă în două la îngemănarea serii. Ia-mă! Fă-mi loc în palmele tale să simt căldura și cum pulsează viața aproape de marginile rupte de vântul singurătății. Spune! Nu-i păcat să rămână crengile goale iar pe noi frunzele să ne astupe ploile și înghețul? Ia-mă cu tine în casa ta! Îmi voi ține respirația să nu-ți tulbur visarea. Tânguitul ei se pierdu departe împreună cu cu țipătul nopții. Nimeni și nimic nu va mai aminti de trecerea ei. Ia-mă cu tine, am repetat, și cuvintele mele s-au împrăștiat în cele patru zări. Cu fiecare tresărire de amurg tot mai adânci și neînțelese sunt șoaptele frunzelor. Una după alta se coboară-n brațele pământului și plâng cu lacrimi uscate, veștejite precum straiele viselor neîmplinite. Ia-mă cu tine! Nu știu adresa. Nici nu-i nevoie. Limanul fericirii are întotdeauna lămpile aprinse. Se văde, spun unii. Ajunge doar să găsești cărarea potrivită. Deasupra frunzele copacilor nu cad. Sunt mereu verzi. Ia-mă cu tine pe tărâmul unde viața e veșnică și lacrima nu curge, unde visele au culori diafane, iar noi vom fii o singură inimă ce bate în acorduri ancestrale.

Elena Căruntu

Picături de suflet

ZGOMOTUL TRISTEȚII NU SE AUDE Venea din când în când la gara părăsită, se așeza pe-o bancă și privea minute-n șir într-un punct fix, apoi se freca la ochi și murmura pentru sine: e timpul. Scotea din buzunar o fotografie învelită-n plastic și-o ținea aproape de inimă. Apoi, cu pași mărunți și nesiguri se îndrepta spre capătul singurei linii de tren și punea mâna dreaptă streașină la ochi, privind în zare, așteptând cine știe ce miracol. Nu mai treceau trenuri demult, dar pentru el devenise un ritual să vină în fiecare zi acolo. Părul alb crescuse în voie la fel ca și barba, doar ochii rămăseseră vioi ca-n tinerețe. Mâinile-i tremurau ușor a nerăbdare și niciodată nu rămânea mai mult de-un ceas. Drumul de întoarcere era anevoios. Trebuia să urce. Făcea popasuri dese și nu mai privea înapoi. Știa că nimeni nu-l ajunge. Vorbea singur și își punea întrebări la care răspundea cu răbdare, și gesticula de parcă alături chiar se afla cineva. În vârful dealului căsuța îl aștepta mereu cu ușa deschisă. N-o închidea niciodată când ieșea să plece la gară, de teamă ca persoana în calea căreia se ducea, să nu vină pe alt drum și s-o găsească încuiată. Intra cu grijă și din prag striga, m-am întors. Cum nimeni nu-i răspundea, se întrista și pentru-o clipă lacrimile se rostogoleau pe obrazul slab. Singurul prieten care-l întâmpina era câinele. Umbla liber. Nu-l legase niciodată. E-un suflet ca și mine, zicea bătrânul. De dimineață până seara câinele colinda împrejurimile și uneori lătra din depărtare doar așa, să-i dea de veste stăpânului unde se află. Bătrânul îl chema cu voce joasă, parcă vrând să-și audă ecoul care spargea liniștea.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Azi nu mă simt bine, gândi omul lepădându-se pe patul răvășit din care ieșeau afară paie din salteaua făcută de mâna lui. Începu să numere de câte ori făcuse drumul ăla spre gară și înapoi acasă. Pierduse șirul. Ce neghiob, își zise. Dacă nu mai trece trenul prin gară, pe cine mai aștept eu? Însă faptul că în fiecare zi avea un țel, îi făcuse viața mai ușoară. Cine știe dacă mai trăiește. Era mai mică decât mine cu doi ani. Nimica toată. Dar cincizeci de ani sunt mulți. În tot acest timp nicio veste. M-a uitat imediat ce se urcase pe scara vagonului? Știuse. Simțise că va fi ultima dată când o va vedea. Ce să facă o fată frumoasă și isteață cu un pui de țăran ca mine? Promisese că se va întoarce. Avea de aranjat ceva acolo în oraș, dar va reveni ori ziua, ori noaptea. Depinde de cum va termina. Între timp, gara rămăsese pustie. Tinerii plecaseră la oraș pentru un loc de muncă, iar bătrânii rămași, se mutaseră unul după altul în cimitirul din spatele pădurii. Doar el se încăpățânase să rămână în viață în cătunul părăsit. Numai atunci când cel de sus hotărăște să-l cheme, va pleca și el. A rămas să o aștepte. Poate se întoarce și nu-l mai găsește. Câinele lătra departe. Bătrânul nu mai avea puterea să-l cheme. Se mulțimi să-l știe undeva în imensitatea singurătății lui. Închise ochii și văzu gara, pe tânăra cu pălăria neagră și trenul ce șuiera apropiindu-se. Aceleași senzații de neputință și frământări îl răscoleau. Văzu apoi trenul întorcându-se. Văzu și călătorii grăbiți, iar printre ei o văzu și pe femeie cu pălărie neagră care, parcă, îi face semn. El nu știe ce să facă. Se desprinse de bancă să-i iasă în întâmpinare. Apropiindu-se, o văzu la brațul unui bărbat care-i șoptea ceva la ureche și ea râdea fericită. Trecu pe lângă el fără să-l vadă. Se pierdu în mulțime, iar el simți așa, o gheară în pipt ce-i sfârtecă inima în bucățele.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Mulți îi spuseseră să renunțe la așteptare, dar el nu putuse să creadă că ea nu se va mai întoace. Făcuse o promisiune. Cincizeci de ani lungi și singuri. Gânduri, trăiri și iluzii. Mereu i-a fost teamă să nu rănescă pe cineva. Mereu a pus pe primul loc cerințele altora. A căutat într-o privire tumultul unei vieții. Există un timp pentru tot și toate. Indiferent de împrejurări sosește momentul când temerile nu-și au locul. Cu sufletul greu trecu aievea podul acela ce se întinsese în fața lui. Dincolo văzuse chipuri cunoscute. Le voi spune că am să stau cu ei. Se vor bucura. Zâmbi împăcat. Pierduse o femeie, dar își regăsise neamuri, și va fii bine. În depărtare câinele lătra. Se va întoarce mult prea târziu. Când se va întoarce nu-l va mai găsi pe stăpânul său. Acesta plecase spre o altă gară, în care zgomotul tristeții nu se va mai auzi niciodată. Când în suflet nu mai poți înmagazina nimic, fii sigur că tot spațiul s-a umplut de lucruri mărunte și de poverile altora. Atunci probabil îți vei da seama ce puțin te-ai iubit. Atâta amar de vreme ai considerat inima ta un stâlp de protecție pentru o corabie încărcată, din păcate, cu indiferență, căreia destinul îi hărăzise încă de la început să se scufunde. Totuși rămâne întotdeauna, pentru anumite persoane, un colțișor. Ele pot trece pragul timpului cu gingășie și candoare. Toate resentimentele dispar și viața se aseamănă unui curcubeu din care poți culege zâmbet și candoare. Suntem predestinați să-i întâlnim pe cei care ne sunt călăuze, inamici, prieteni și fiecare lasă-n mintea noastră un semn. Nimic nu se poate șterge. Nimic. Nu s-au inventat soluții pentru a face să dispară amintirile neplăcute. Și noi suntem în amintirea cuiva. Depinde în care vis ne-am cuibărit.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Păstrez întotdeauna aproape de suflet oamenii dragi mie, chiar dacă ei nu o știu. Nu le-am spus-o niciodată, și asta nu pentru că mi-a lipsit curajul, dimpotrivă. Am considerat că doar așa mă simt împlinită. Iubind în tăcere. Păstrând doar pentru mine gândurile, trăirile și iluziile mele. Tuturor ne e dor de ceva sau de cineva. Mie mi-e dor în fiecare zi, dar m-am învățat să tac. Să aștept în liniște. Liniștea îmi umple distanțele. Clădește punți peste care sufletul meu trece în vârful picioarelor să mângâie cu palmele viselor chipuri dragi și se întoarce fericit și împăcat, așezând pe rafturile inimii amintiri și doruri.

Autor, Corina Chirilă – pictură pe pânză

Elena Căruntu

Picături de suflet

DINCOLO DE TOAMNĂ N-am mai văzut niciodată atâta toamnă așteptând la fereastra privirii tale. Nici nu credeam că pe umerii tăi crescuseră așa de multe gânduri ruginii. Într-o dimineață, toate gândurile tale, unul câte unul, s-au desprins nehotărâte, palide și amețite. Se îndreptau spre poiana sufletului meu și am găsit de cuviință să le ies în cale. Le simțeam pentru o clipă atingerea ruginie și mă dureau foșnetele căderii lor. M-am sfiit să calc pe fața covorului și numai le-am privit și le-am ascultat fiecare suspin în tăcere. Unul după altul se spărgeau de bariera liniștei mele. Nu știam că porți pe umeri o parte din gândurile mele. Le crezusem pierdute. Risipite, uitate și neînsemnate. Le-am cuprins în palmele tihnei mele. Nu știam că toamnele au gust de oboseală. Nu am bănuit ce poveri ți-am așezat pe trupul tău, pentru că zâmbeai. Acum știu. Zâmbetul nu înseamnă întotdeauna fericire. Uneori e doar un mod de a-ți ascunde taine. Dincolo de toamnă, când frunzele gândurilor s-au decis să îmi cadă pe brațe, există o poveste. Am să ți-o șoptesc curând. Atunci când vântul va trece să-ți mângâie pleoapele de polenul aducerii aminte, iar crengile sufletului meu vor fi gata să se înalțe în căutarea luminii. Atunci voi număra suspinele gândurilor tale unul câte unul și vei vedea crescând pe umeri mei un nou veșmânt de gânduri pașnice, la fel ca și povestea susurată-n toamna, ce va bate la ferestre.

Elena Căruntu

Picături de suflet

IUBEȘTE MEREU! Să lași sufletul curat mereu, așa, ca-n prima zi a venirii tale pe lume, ca să nu pătrundă în iatacurile lui nicio urmă de dușmănie sau grijă. E-atât de ușor să te păcălească zâmbetele false și oamenii ce-i întâlnești în cale. Ura nu e bună, dar nu poți împrăștia iubire la fiecare pas. Nu. Puțini o merită și puțini o cunosc. Să nu urăști pe nimeni și să nu iubești pe toți în egală măsură și nici la întâmplare. Majoritatea rostesc vorbe mari și sunt generoși în gesturi ce le însoțesc discursurile. Greșit. E-atât de ușor să te îndrăgostești de o persoană nepotrivită și mult prea dificil să poți da uitării sentimentele investite. E atâta ipocrizie în timpurile noastre că și Cerul se mânie câteodată. Păstrează întotdeauna un colțișor pentru gânduri bun, pentru oameni dragi și pentru vise. Cu cât ne detașăm de zgomotul furiei cu atât găsim liniștea. Să nu urăști pe nimeni, dar să te iubești pe tine în așa fel, încât atunci când dragostea celorlalți îți lipsește, să ai la îndemână plenitudinea sufletului tău împăcat cu Lumea. Să găsești în interior acea iubire necondiționată care umple golul. Să nu depinzi niciodată de cineva anume. Nu. S-ar putea ca într-o zi să plece definitiv din viața ta și atunci golul rămas în urmă să te sugrume. Să nu urăști! Dar să nu te atașezi de orice buruiană. Uneori acestea cresc chiar în curtea casei tale și îți sufocă florile sufletului. Să iubești Lumina, Adevărul și Dreptatea. Să nu stai departe de cei care te fac fericit și-ți aduc, fără să ceară nimic, zâmbetul pe chipul tău. Să iubești mereu, chiar și atunci când cei din jurul tău nu știu ce înseamnă iubirea. Nu pierzi nimic. Să-l crezi pe cel ce-ți spune la mânie că te urăște. În acel moment spune adevărul. Ferește-te din calea omului care nu

Elena Căruntu

Picături de suflet

are curajul să te privească în ochi. Acela e un om nesincer și la un moment dat te poate răni. Te poate trăda. Eu îi prefer pe cei care-mi strigă în față ura lor. Știu de cine să mă feresc. Întotdeauna e mai bine să ai dușmanii înaintea pașilor tăi, decât un prieten fals ce te pândește pe la spate. Nu numai că te va lăsa la prima cotitură să-ți rupi gâtul, dar te va mai și împinge în prăpastie. Să-l crezi pe cel ce tace dar îți dovedește că te iubește și te apreciază. Mulți se avântă în a-ți înșirui o grămadă de vorbe frumoase și promisiuni, dar apoi dispar precum noaptea la ivirea zorilor. Faptele sunt cea mai mare dovadă de iubire pe Pământ. Eu iubesc persoanele sincere. Le mai iubesc și pe cele care îmi știu tainele și tac. Pe cele care-mi vorbesc cu privirea fără prea multe zgomote. Să-l iubești și pe cel care-ți dăruiește puțin din puținul lui, chiar și atunci când tu nu ai nevoie. Acela înțelege că a iubi pe cineva necondiționat este în legea firii. Niciodată iubirea nu este prea multă. Își găsește loc în sufletul fiecăruia dintre noi. Iubește curat și vei primi iubire. Să-l crezi doar pe cel ce te caută fără motiv, pentru că asta dovedește că nu-i ești indiferent. Nu-l crede pe cel care inventează scuze atunci când îl cauți și nu-ți deschide. Îi ești indiferent și nefolositor. Nu-l crede pe vorbăreț, dar nici pe cel tăcut! Minciuna se îmbracă în vorbe multe și frumoase. Fii Încrezător în tine. În ceea ce poți face singur. În limitele tale, dar și în visele clădite de tine cu migală. Va veni o zi când îți vei da seama că singurul prieten adevărat al tău ești tu. Nimeni altcineva. Doar tu.

Elena Căruntu

Picături de suflet RĂMÂI CUM EȘTI!

Să nu te schimbi niciodată! Fiecare are felul său unic de a fi. Dacă ești îndemnat să-ți schimbi comportamentul pentru a pare mai elevat doar pentru că așa crede cineva că te ridici la standardele de-a fi plăcut și acceptat în societate și în viața respectivului, înseamnă că nu te iubești. Vrei doar să devii prototipul lui, ca el să vadă în tine perfecțiunea sa. Nu! Nu te iubește! Te folosește! Așa are cu ce se lăuda celor din jur. - Vedeți? Asta e opera mea. Eu l-am schimbat pentru că așa am vrut. Doar așa îmi putea sta alături. Cine te iubește nu-ți vede defectele pentru că s-a îndrăgostit de tine așa cum ești. Nimeni nu-i perfect. Și totuși, sunt mulți care se cred perfecțiunea absolută. Iubirea e oarbă, se spune. Poate așa e. Dar atunci când iubești încerci să înțelegi care sunt cauzele clătinării celuilalt. Doar dacă ți se cere ajutorul e necesar vii în sprijinul celuilalt. Numai atunci poți pune întrebări și poți emite păreri personale. Cine te iubește te suportă așa cum ești. Cu bune și rele. Nu încearcă să te schimbe. Cine te iubește te înțelege întotdeauna și îți dăruiește dragostea necondiționat, fără să-ți ceară să-l iubești la fel. Fără să-ți spună „te iubesc”. Doar îți dovedește. Faptele sunt importante. Unii, care intră în viața ta, se cred importanți și vor să lase un semn al trecerii lor. Micile defecte fac viața mai condimentată. E suficient să lăsăm timpul să ne schimbe. Chiar și fără voia noastră iubirea ne schimbă. Trebuie doar să avem răbdare. Multă răbdare.

Elena Căruntu

Picături de suflet TĂCEREA

Să taci, i-am spus în șoaptă înserării ce-mi țiuia tâmplele pline de gânduri. Să taci! Tăcerile sunt uneori răspunsuri la întrebări neformulate. Și serile tac, unduindu-și mantiile întunecate peste răstimpuri de lumină, iar tăcerea lor doare. Suspină precum arcușul unei viori pe marginea abisului și-n mine naște curcubeul liniștei ca-un tărâm binecuvântat de sărutul armoniei. Îmi place să stau cu mine la adăpostul tăcerii. Pot număra în voie liniile orizontului. Gândurile mele sunt precum mesagerii istoviți de marșul cuvintelor. Să taci! Tăcând poți culege sunetele închipuirii. Se conturează sub pleoape chipuri și sentimente. Trăiri uitate. Și prezentul cu toată întinderea lui, la hotarul viitorului. Să taci atunci când silabele speranței nu-și au rostul. Să taci! Astfel nimeni nu va îndrăzni să te considere o-a doua opțiune! Tăcerile sunt pedepse dăltuite-n palmele așteptării. Tăcerea, balsamul miraculos la îndemâna sufletului încercat de viață. Să taci! Am promis să tac, până când țipătul gândului va străpunge cupola împlinirii. Să taci! Zgomotul furiei nu e benefic. Dăunează păcii interioare. Înlăuntrul meu s-a înțelenit răbdarea. Va crește tăcând. Lujerii ei vor atinge perfecțiunea. Să taci până când fulgerul unui surâs va trece bariera înserării.

Elena Căruntu

Picături de suflet

E CALDĂ ATINGERE A IUBIRII E cald nu pentru că afară e vară. Nu. Ci pentru că eu m-am strecurat în fiecare celulă din trupul tău. Mi-a șoptit iubirea că la tine-n suflet e cald. Ți-e caldă privirea. Da. Știi de ce? Pentru că privirea mea s-a contopit cu lumina ochilor tăi. În căușul palmei tale e cald. Ai simțit? Eu am așezat inima mea să bată odată cu pulsul încheieturii mâinii tale. Atunci când iubim e cald. Atunci când zâmbetul primează sufletul se reînnoiește. Nu e păcat să iubești. Iubirea e cel mai nobil sentiment dăruit de Cer. E înălțător! Sublim! De nedescris! Nu încetați să iubiți! Spuneți-le celor dragi sentimentul ce vă încearcă alături de ei. Repetați de mii și mii de ori cuvinte plăcute auzului. Iubirea poate dezgheța totul. Căldura ei topește calotele inimilor împietrite. Nimeni nu-i imun. Oricine poate iubi. Învățați să iubiți necondiționat. Iubiți natura, oamenii, Cerul, anotimpurile. Contopiți-vă cu ele. Iubiți-vă trecutul, trăiți prezentul în iubire și iertare. Pregătiți-vă un viitor fericit. Toate trebuie să vieze în sufletului nostru. Trăiesc un sentiment de mulțumire sufletească atunci când știu că undeva, cineva mă poartă în gândul său. E un miracol. Da. E un miracol să poți face loc în viața ta unei alte persoane. Poate chiar omului care ar putea fi sufletul tău complementar. Să dorești să-l recunoști. Să descoperi taine și noi înțelesuri. Să te redescoperi prin omul de lângă tine. În fiecare zi căldura unei iubiri împărtășite sau nu, ne stimulează simțurile. Poți iubi în tăcere. Pe ascuns. La lumina zilei sau pe întuneric. Cea mai pură iubire e aceea care naște spontan și durează în timp. Cea care se bazează pe respect și considerație. Cea care nu îngăduie nicio urmă de egoism sau falsitate. Când gândurile sunt sincronizate și inimile bat la unison.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Îmi place senzația de cald. Acea senzație care mă învăluie ca o mângâiere și care unește sufletul meu cu tainele infinitului, care mă disipează în pulbere stelară, pentru ca apoi să cadă lin peste chipul drag ca o binecuvântare. E caldă atingerea iubirii.

Elena Căruntu

Picături de suflet

O SINGURĂ VIAȚĂ Aseară ți-am auzit urmele pașilor cum se pierdeau în mlaștina gândului meu. Te-am strigat, te-ai oprit pentru o clipă nehotărât și timid, de parcă se sfârșiseră cărările. Aseară te-am zărit fulgerând în locul unde Cerul picurase peste mine aducerea aminte. Erai firav și însingurat. Privirea ta, noapte adâncă, a coborât în toate cotloanele sufletului meu. Ți-am simțit respirația, accelerată și ireală, ca o briză sărată, adunată din lacrimile dorințelor. Aseară mi-a fost dor de tine. Mi te-am închipuit venind din sclipirea stelelor și pulberea Lunii. Am tremurat la gândul că ești prea departe și pașii tăi s-ar putea rătăci pe alei cu trandafiri înghețați. Și cu toate astea, aseară pașii tăi sunau în același ritm cu bătăile inimii mele. I-am numărat până când infinitul și-a coborât noianul viselor peste pleoapele umede. Aseară pașii tăi au strivit palmele mele întinse de dorul nemărginit, dar nu am zis scos niciun scâncet de teamă că aș șterge urmele lor. A rămas totuși pe veci un culoar ce păstrează glasul chemării spre tărâmul unde pașii se afundă în lumina întoarcerii, ca să poți urma ecoul chemării. Pășește încet, cu grijă, să nu se spulbere culorile apusului. Mereu pașii tăi răsună aievea în toate gândurile mele. Un infinit de pași. O singură viață.

Elena Căruntu

Picături de suflet AI GRIJĂ, OMULE!

Diminețile sunt degetele nopții ce caută lumina atunci când amintirile au aromă de vise, iar grijile își încep marșul când privirea se amestecă prin luminișuri de speranțe, și dorințele-și întind marginile surâsului spre alte priviri. Diminețile sunt crâmpeie de gingășie împletite-n tunici de gânduri, gânduri ce-și oglindesc murmurul în șoapte rămase suspendate-n retina lacrimii. Ele nasc grijă. Zvon de sentimente și trăiri, atât cât revărsarea unui miracol peste inimi pașnice. Diminețile sunt răspunsuri la rugăciunile sufletelor însingurate. Ele sunt mame grijulii ce mângâie chipuri nedormite de așteptări crispate. Grija! Un frumos sentiment. Întotdeauna mi-am dorit o dimineață care să-mi poarte pe umerii ei poverile trecutului. Armonioasă precum un răsărit, caldă ca-o amiază de vară și liniștită în brațele amurgului. Diminețile mele sunt răspunsuri la întrebările sufletului, mereu mai încurcate și mai îndepărtate. Ca-un miraj agățat în linia orizontului, diminețile mele sunt grijile fugare la păscut pe câmpul sufletului, în calea unui zâmbet ce luminează întruchipând o rază de speranță. Ai grijă omule! Diminețile se vor sfârși curând și vor fii de negăsit. Ai grijă cum treci prin viață!

Elena Căruntu

Picături de suflet

BĂTRÂNUL CU IERBURI DE LEAC Despre bătrânul cu ierburi de leac nimeni nu știa nimic. Nici cum se chema, nici de unde venea și care era locul său de baștină. Se obișnuiseră să-l vadă la intrarea în parcul din oraș pe o bancă în crucea dimineții, cu o mulțime de pachețele în care se aflau tot felul de ierburi pentru leac. La început puțini cumpărau marfa lui, dar cu timpul oamenii și-au dat seama că ar fi bine să înlocuiască medicamentele, care costau mult pentru multe buzunarele lor, cu leacurile lui. Venea când se îngâna ziua cu noaptea, rămânea până la răsăritul soarelui apoi dispărea. Pleca grăbit cu ranița în spate parcă se temea de razele soarelui. Era înalt, îmbrăcat cu haine aproape vechi dar curate, care miroseau a proaspăt, a natură și a flori. Părul i se revărsa în plete subțiri, ajungându-i la umeri. Era alb ca neaua, iar barba la fel de alba, era mereu îngrijită și pieptănată! Vorbea puțin, domol, șoptind abia, explicând cu răbdare la ce folosește fiecare plantă, cât timp trebuie fiartă și câte zile trebuie urmat tratamentul, sau cu ce se mai amestecă ca să-i mărească eficacitatea. Într-o dimineață un grup de copii s-au oprit în dreptul lui iar unul mai ștrengar i-a răsturnat pungile pe jos. Bătrânul nu a zis nimic, doar l-a privit lung fără mânie, de parcă văzuse dincolo de chipul copilăresc omul de mai târziu. Poate avea și darul de a prevede viitorul. O femeie ce ținea de mână o fetiță, să fi avut 7-8 ani, s-a aplecat să adune punguțele. Atunci fetița cu emoție în glas s-a adresat bătrânului: - Te cunosc. Ești bătrânul din visul meu. Casa ta e acolo sus, în munte. E o peșteră, și e plină de lumini. Îți amin-

Elena Căruntu

Picături de suflet

tești, mai spuse copila. Mi-ai arătat gradina ta unde cresc arborii aceia giganți, pe crengile cărora sunt păsări colorate care cântă în cor când tu pășești pe alei. Mama își privește fiica, iar apoi pe bătrân, ne găsindu-și cuvinte să ceară iertare, dar când întoarse capul spre copilă, bătrânul dispăru fără urmă. - Lasă, spuse fetița. Va veni diseară și o să-l întreb de ce a plecat fără să salute. Mama nu luă în seamă ce a spus fetița. Era grăbită. Trebuia să plece la serviciu. Doar la jumătatea zilei își aminti de întâmplarea dimineții. Voi fi atentă, își zise. Seara, după cină, fetița a cerut să plece în camera ei. Mama a învcuviințat. Odată închisă ușa din camera copilei, un zgomot și câteva șoapte au făcut-o să tresară pe femeie. Deschise ușa, tremurând aproape, și văzu patul gol, nedesfăcut și fereastra deschisă prin care vântul mișca perdeaua. Departe în noapte se vedeau două lumini plutind în văzduh, iar dincolo de un nor pufos, auzi ca un clinchet râsul fetiței. Se ciupi de față și începu să plângă încetișor. Își aminti atunci că bătrânul care vindea ierburi de leac în vremea copilăriei ei, venea în fiecare seară și o purta în zbor în inima muntelui, unde era o peșteră cum o descrisese fiica, plină de lumini. De cealaltă parte era o lume fermecată cu arbori ciudați și păsări nemaivăzute pe Pământ. Mai știa că nimic rău nu i se va întâmpla copilei. Era un privilegiu de a cunoaște lumi și locuri ce se moștenea din timpuri străvechi. Una din străbunicile femeii locuise pentru un timp în peștera din vis. Bătrânul era paznicul muntelui și a multor taine. La vremea potrivită și fiica ei le va cunoaște. Erau poate ultimii supraviețuitori ai unei lumi ce nu trebuia să dispară.

Elena Căruntu

Picături de suflet

FIECARE ZI MI-ADUCE PRINOSUL EI Fiecare zi îmi aduce puțină tristețe, nostalgie, dar și norișori cu speranță care îmi luminează fața cu câte un mic zâmbet. Fiecare gând e un prag peste care trebuie să trec. Obișnuiesc să visez atât cât sufletul poate cuprinde, iar sufletul meu are suficient spațiu pentru o mlțime de vise. Multe le făuresc din dorința de a păși dincolo de granița vieții cotidiene. Mintea poate ajunge acolo unde sufletul dorește, iar acolo eu știu că pot strânge lângă mine tot ceeea ce destinul mi-a refuzat. E ușor să visezi. Închizi ochii și dai frâu liber imaginației. Nu există hotar s-o oprească. Nici tunet, fulger sau furtună s-o întoarcă din drumul ei. Fiecare zi poate fi un prilej de bucurie sau supărare. Depinde de noi din care vrem să gustăm mai întâi. Zilele nu seamănă între ele. La fel și sentimentele pe care le nutrim sau deciziile pe care le luăm. Toate diferă. Într-o zi putem iubi cu tot sufletul, iar a doua zi să lăsăm ramurile urii să împânzească fiecare colț din inima noastră. Suntem creaturi bizare. Niciodată mulțumite de ceea ce avem. De multe ori nemulțumite chiar de noi. Fiecare zi îmi aduce câte un pic de liniște. Câteodată, însă, iubesc zilele când lacrima stăruie în gene. E ca o pedeapsă pe care mi-o aplic pentru că am lăsat să-mi scape fericirea. Uneori zilele îmi sunt tulburi, alteori limpezi și minunate precum cerul care le stăpânește. Zilele mele sunt muguri de visuri ce-și caută rădăcinile în puterea vieții. Uneori visez zboruri lungi, spre necunoscut. Senzația de teamă e adrenalina de care sufletul meu are nevoie. Alteori visez la întâmplările trecute, ca o profundă și infinită trăire în care eu am fost un martor de ocazie.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Zilele mele sunt acele unui uriaș ceasornic, iar brațele mele se înălță să le oprească. Unele dintre zilele mele sunt doar chipuri nedefinite ale dorințelor încrucișate la răspântiile prezentului. De multe ori, ziua își acoperă lumina cu marama incertitudinii. Alteori doar linia orizontului. Depinde cât de departe pot ochii să privească. Toate zilele sunt amintiri într-o clepsidră, din care, uneori, nisipul nu mai vrea să curgă.

Elena Căruntu

Picături de suflet

TÂRZIU, AM PRIVIT ÎN SUFLETUL MEU Întotdeauna am privit cu înțelegere în cuibul altor suflete ca să știu dacă le pot fi de ajutor, dacă sunt triste, sau să le deschid o ușă celor care în împrejurări nefavorabile li furaseră bucuria zâmbetului. Am privit, vă spun, în interiorul multor suflete, dar niciodată înlăuntrul sufletului meu. Credeam că-i suficient să bată pulsul inimii în carcasa trupului meu uman. Și ce grabă era să mă îngrijesc de mine, când în apropierea mea se consumă în fiecare clipă o dramă? Dar am greșit enorm. Sufletul nu trebuie neglijat. Nu. Indiferent de tăria de caracter și treapta evoluției spirituale pe care ne aflăm, e necesar să ne îngrijim de noi. Sufletul e cel care ne deschide poarta pe Pământ. Dar atunci când aceasta se blochează, zadarnic o zgâlțâie țâțânile ei, că nu-i chip să o mai deschidă și el, sufletul, rămâne trist și izolat în profundă amărăciune. Sufletul e ca o floare. Zilnic trebuie udat cu apă limpede. Nu-s de ajuns veșmintele strălucitoare. Nu. Sunt podoabe fără importanță. Sufletul are nevoie de frumos și gingășie. De iubire și răbdare. De priviri prietenoase și mâini calde. De cuvinte potrivite și sinceritate. Ce folos are o clădire impunătoare dacă în interiorul ei nu pătrunde nici o rază de soare? Se aseamănă cu un cavou rece și întunecos. Am privit târziu în sufletul meu, când portița bucuriei aproape se închisese. Mi-a trebuit timp și răbdare să îndepărtez rugina tristeții. Azi, e liniștit. A învățat din nou să zâmbească. A priceput care e importanța unei clipe. Pășește rar dincolo de linia necunoscutului! Citește pe chipuri cuvintele nepronunțate și a devenit înțelept. Din când în când își deschide larg ferestrele ca să lase să zburde în voie câte un suspin, retrăind câte o amintire.

Elena Căruntu

Picături de suflet

E firesc, și totodată uman să plângi, să râzi și să speri. E frumos să-ți știi sufletul împăcat cu trecutul și cu prezentul, ca o îngemănare a speranței de mâine.

Elena Căruntu

Picături de suflet

NIMIC NU-I VEȘNIC Să lași să treacă ceasul rău cu răbdare și liniște, indiferent câți nori sunt pe cer. La ivirea soarelui, rând pe rând, se vor risipi. Lasă supărarea să treacă așa cum a venit. Numai Universul veșnic. În rest, nimic. Cu toate astea, nimeni nu pricepe măreția lui. Noi nu ne pricepem pe noi înșine. De ce ne-am dori să deslușim caracterele altora? Lasă-i acolo unde doresc să fie. Cândva își vor aminti că te-au cunoscut, se vor gândi ce sens ar fi avut viața lor în preajma ta. Însă doar gândul va rămâne. Lasă liniștea să pătrundă în fiecare părticică din sufletul tău. Cu cât îngăduim liniștei să devină parte din noi, cu atât mai mult vom fi mai înțelepți și împăcați cu tot și toate. Odihnește-ți trupul, dă-i răgaz să respire, dar mintea n-o ține prizonieră în cercul frământărilor. Timpul nu iartă pe nimeni. Găsește-ți liniștea în fiecare clipă pe Pământ. Ai văzut fluturii? Delicați, minuni gingașe care trăiesc puțin, dar intens. Nu irosesc nimic din viață. Și o singură zi o trăiesc cu intensitatea și însemnătatea unui secol. Dăruiesc vieții lor efemere la maximum placerea și bucuria de a respira și gusta din potirul ei. Într-o zi se nasc, iubesc, procreează și mor în liniște. Doar câteva bătăi de aripi și atât. Apele, cât ar fi de învolburate, se liniștesc. Lasă-i timpului vreme și liniște din belșug. Liniștea... E amantul și paradisul meu. N-aș schimba-o cu nimic. Nimeni nu valorează cât o secundă de liniște. Viața trebuie să fie amestecată cu pulbere de liniște. Liniște, tărâmul binecuvântat, bine te-am găsit! Rămân cu tine. Toate sunt în liniște. Chiar și amintirile capătă alt sens în liniște.

Elena Căruntu

Picături de suflet

DINCOLO DE TIMP ȘI SPAȚIU Dincolo de sprânceana orizontului amurgul mi-a zâmbit împăciuitor și tandru cu reflexii roșiatice de timiditate. Mă iubește. Și eu îl iubesc în taină. Mereu aștept venirea lui numărând clipele zilei cu nerăbdarea unei copile și întotdeauna sosește în liniște, cu paleta-i de culori ce se amestecă printre ramurile gândului meu. Simt vibrând în tâmple curcubeiele nenăscute. Valurile așteptării își revarsă freamătul tăcerii în alcovul nemărginirii. Dincolo de timp și spațiu amurgul mă așteaptă cu răbdare și înțelegere. Știe când pașii mei se îndreaptă spre țărmul visării și mă întâmpină surâzând, cu scântei de stele în privire și argintiul din diadema lunii. Bine-ai venit, șoptește, iar șoaptele lui curg lin în sufletul meu încărcat de praful zilelor nesfârșite. Dincolo de amurg visele se strecoară umile și colorate formând șiraguri de dorințe și speranțe. Se înfășoară cu blândețe în miezul inimii ce-și potolește bătăile pentru a putea așeza în ordine tumultul nopților. Dincolo de amurg am zărit umbrele fericirii alergând haotic, sprințare spre o destinație necunoscută. Bine-ai venit, șoptește amurgul cu fiecare geană de lumină rămasă suspendată în irisul ochilor mei căprui precum țipătul stins al tăcerii. -Bine-ai venit! Rămân cu tine în nefirească liniște nocturnă, ca-o fereastră peste care perdele nemișcate au zăvorât lumina. Ştii? M-am gândit să-ți număr secundele în care mi-ai acaparat gânduri şi liniştea. Atunci când orizontul privirii mele va fi plin de imaginea iubirii tale îți voi cere să plătești fiecare tresărire, cel mai mic sunet ce sălășluiește în ecoul așteptărilor. Uneori ești agățat de ceasornicul inimii mele. Simt tic-tac-ul ei îngreunându-se de atâtea vise din care lipsește glasul chemării tale. Și cum îți spuneam, te

Elena Căruntu

Picături de suflet

găsesc aievea prin venele mele curgând cu repeziciune, nestăvilită alergătură, dureroasă, fără remediu. Te așez peste puntea ce se afundă în sufletul meu. Cu fiecare respirație o părticică din tine se unește cu viața mea, îmbinând cenușiul disperării cu lumina speranței renăscută. Știi? Te urăsc, te iubesc, te alung și te dezbrac de zgomotul tăcerilor pierdute. Mai aprige-mi saltă valurile nerăbdării și mai aproape e țărmul împlinirii. Te descânt în geana dimineții să cobori cu prima rază de soare mângâind întunericul din sufletul meu și nu-mi ajunge sprânceana timpului să te adorm la subțioara dorinței. Știi? Ți-am scris. Un infinit de lacrimi te-au stropit și din mugetul așteptărilor s-a născut prima stea care-ți va arăta calea spre inima mea până când infinitul ne va cuprinde. Știi că te-am visat călător pe marginea abisului atunci când privirea ta uitase de murmurul sufletului meu. Știi? Curând pașii tăi vor răsuna aproape, la capătul aleii ce duce spre sufletul meu.

Elena Căruntu

Picături de suflet

PÂINEA NU SE LASĂ SĂ SE ARDĂ Dac-aș putea ajunge la cuptor gândi femeia. Mirosea a pâine coaptă. Peste puțin se arde și eu nu pot să mă ridic. Păcat. Pâinea nu se lasă pe foc, dar nici nu se aruncă. E trudă și migală, și peste trei zile am oameni la vie. Ce fac? Căzuse. Se împiedicase în șireturile adidașilor. Erau ai fiului ei. Îi lăsase când o vizitase ultima dată și ea nu arunca nimic. Toate sunt folositoare la casa omului. Zgârcită și lacomă era mereu pusă pe treabă, de parcă ar fi trăit o mie de ani. Cocea pâinea întotdeauna cu trei-patru zile înainte de-a tocmi oameni cu ziua. Trebuia să fie uscată ca iasca. Așa consumau mai puțină. O puteau mânca numai înmuiată în ciorbă. Se zicea că nimeni nu se îmbulzea să-i vină în curte, dar ea avea grijă să tocmească oamenii din iarnă, când gerul îi strângea pe toți în case. Erau mulți cei care aveau mari neajunsuri și ea știa. Pândea ca o pasăre de pradă. Îi chema de pe drum, vino să-ți dau o țuică, ți-o fi frig. Și de la una se ajungea la un litru, apoi omul voia și pentru seară, și toate le trecea pe o listă într-un caiet mare studențesc rămas de la copii sau nepoți. Dădea și bani cu împrumut în avans, pentru vremea când era nevoie la câmp, și vai de cel care încerca să o păcălească. Nici Dunărea nu-l mai spăla de câte-i arunca în față. Unchiașul se prăpădise. Mare scofală! În ultima vreme începuse să bea și nu mai putea merge. Pentru ea nu mai exista. Cine vrea să mănânce trebuie să muncească. Sătul de cicăleală și obosit de mulțimea anilor, într-o seară pe la chindie, trecu în lumea celor drepți. De-atunci, după moartea lui, devenise și mai zgârcită. Se trezea după miezul nopții, făcea mâncare, pâine și mânca. Când se crăpa de ziuă era gata de dus la muncă.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Ziua e făcută pentru lucru. Somnul e leneveală, iar pământul nu se poate munci dormind. Când trăia unchiașul, îl trimitea cu noaptea în cap la locul unde trebuiau să vină oamenii la lucru, de parcă fugeau porumbii sau via. Apoi, veneași ea cu ei. Rămânea în urmă, și săpa chiar lângă piciorul celui care era ultimul pe rând. Așa nu-i da timp nici să respire. Să transpire! Dacă sunt obosiți, mănâncă puțin la masă, ca să aibă vreme de odihnă. Însă imediat ce înghițeau ultima sorbitură de zeamă ea se ridica și-i îndemna la treabă, spunându-le că îndată e seară. Se cocoșase. Semăna cu o vrăjitoare, dar mintea nu-i obosea. Gândul nu-i era decât la agoniseală. Mereu se gândea că via rămâne nemuncită și e plină de struguri ca niciodată sau la alte treburi care i-ar aduce venit. Și pâinea... Doamne, se rugă, ajută-mă și promit că o să fiu mai darnică. Mă voi duce și la biserică, voi plăti acatiste și voi ține post. Era cam târziu. Credea că Cerul îi va asculta gândurile ei amîgitoare. Un miros de ars se răspândi în toată curtea. Un fum gros se revărsa din cuptor, iar un vânt iscat ca din senin îl purtă direct spre femeia căzută, sufocând-o. Ar fi vrut să ajungă în casă. Avea câțiva datornici. Erau scriși în caiet. Nu știa nimeni, doar ea. Blestemații s-au hrănit cu truda mea, gândi. Închise ochii și adormi. O liniște nefirească o cuprinse. Demult nu avusese așa o dorință să doarmă. Lasă, mă trezesc la noapte, își spuse, și am să fac altă pâine. Păcat de cea de azi. Păcat! Pâinea nu se lasă să se ardă. Întunericul îi cuprinse trupul ghemuit, ca o îmbrățișare, purtându-i sufletul la odihnă.

Elena Căruntu

Picături de suflet

VIAȚA E UN ZBOR Viața e-un zbor spre lumină. Secretul deplinătății ei constă în traiectoria aleasă. Uneori aripile sufletului nostru obosesc, iar ea poposeşte la întâmplare prin locuri neprietenoase, unde lumina mult visată nu poate pătrunde. Obosim adesea în momente neprielnice și încetăm să mai zburăm. Zadarnic. Visele noastre se izbesc de ziduri şi metereze îndrăznețe ce ne îmbie, dar, de multe ori, ne lipseşte voința de a căuta ce se află dincolo de lumea în care ne complacem. Viața... Un castel construit cu numeroase labirinturi interioare prin care izvoarele speranțelor îşi fac loc spre tărâmul împlinirii. Viața este un mister greu de dezlegat. Fiecare secol ne înconjoară cu alte ciudățenii, Iar noi ne prefacem a le pricepe. O lume se naşte, înfloreşte şi apune. Cenuşile uitării le acoperă, și generații după generații îşi vor măsura iar puterile şi noile descoperiri în materie de distrugere. Puțini, foarte puțini vor fi cei ce se vor îngriji de sâmburele vieții. Natura renaşte o dată cu noi dar nu se va putea împotrivi dezastrelor. Viața dispare şi începe din neant, aşa cum face de milenii. Ea este un lung zbor spre lumina cunoaşterii, o scară în zig-zag, pierdută-n crepusculul unui infinit, la fel de misterios precum este însăşi ea.

Elena Căruntu

Picături de suflet

NIMĂNUI NU-I SCRISĂ ÎNSINGURAREA Cât ochii pot să mai privească zarea nu înceta să speri. Nimănui nu-i scrisă însingurarea. Există suflete care se caută întreaga viață fără să se poatã întâlni cu adevărat nici măcar în vise. Altele se fugăresc precum doi rivali, neîncetat. Se doresc, se iubesc, se urăsc şi se despart trăind viețile înjumătățite la fel ca și țărmurile unei mări care nu se unesc, despărțite de apele sărate şi învolburate. Niciodată nu se vor simți împliniți. Există suflete ce se unesc în ciuda distanțelor. Devin unul singur. Fiecare clipă ce trece amplifică iubirea. Niciun obstacol nuse interpune în calea lor. Eu cred că fac parte dintr-o categorie nescrisă, nedesoperită încă. Orice aș face, nu mă regăsesc. Atunci când mă resemnez, apare. Mă refer la iubire. Însă niciodatã sufletul nu-i stăpân pe deciziile luate de mintea mea. Eu mă descriu ca fiind capricioasă, dificilă, nehotărâtă și foarte, foarte visătoare. De multe ori cred că parcă mi-aș fi propriul dușman. Știu bine că ochii văd, inima cere. Și sufletul tânjește. Timpul, însă, le împacă pe toate. Ochii mei vor privi întotdeauna seninul cerului. Inima o să ofteze în lungile nopți de însingurare dar sufletul va surâde mereu dimineții. Singurătatea, uneori, este o alegere, alteori o necesitate. Mintea pricepe prea târziu diferența. Spun asta pentru că ştiu că undeva există o inimă care bate la unison cu a mea. Un suflet ce suspină la apus gândindu-se la mine. Într-o zi, într-o altă lume şi alt timp în Univers, ne vom întâlni. Marea speranțelor îşi va schimba vadul, lăsând cele două țarmuri libere să se poată unifica într-o nesfârşită galaxie spre nemurire.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Elena Căruntu

Picături de suflet

MEREU AM SĂ VISEZ Mi-a şoptit-o frunzã că toamnele sunt clipe ce-au ales să ruginească, ca să ne amintească nouă, muritorilor, cât de schimbătoare e viața. Toamnele sunt simfonii îndelung plimbate prin coroanele arborilor. Cu fiecare sunet, o frunzã cade ca o jertfă adusă timpului. Frunzele sunt suspinele copacilor care se desprind de ramuri tânguindu-şi culorile verii în amurg. Am visat că eram o frunză ruginie ce se legăna în luminile crepusculare cu picături de rouă în gene. Am visat că toamnele sunt veşminte ce se pot îmbrăca doar atunci când infinitul lasă lacrimile cerului să stropeascã pământul mulțumit de caldul verii. Mereu am să visez culorile toamnelor, ca un tablou vrăjit sub mişcările domoale ale unor palme cereşti. Mi-a şoptit o frunză despre anotimpuri şi brume. Despre sunetul vântului la ivirea dimineții. Poate visele mele se vor transforma în toamne cu parfum de gutui şi struguri copți, peste care marama amimtirilor îşi va aşeza blândețea firească. O alta mi-a susurat cu tremurul cuvintelor nerostite, țintuite-n marginea anotimpurilor cu fuioare de ceață albăstrie, descântecul tinereții amestecat în nuanțe cafenii, smulse tăcerilor ancestrale.

Elena Căruntu

Picături de suflet NU TE TEME!

E prea mult, mi-am zis, pentru că am visat doar o bucățică de cer și mi-a fost îngăduit să-l am pe tot deasupra. Am dorit un fir de iarbă și mi s-a așternut sub picioare un câmp nesfârșit de verdeață. Am vrut o picătură de liniște și, atunci, o întreagă oază de pace mi-a inundat sufletul. E prea mult ce am îndrăznit să sper? Niciodată! Indiferent de împrejurări și alegeri, speranța e limanul spre care tânjește viața mea. Speranța! Un cuvânt gândit și frământat de palmele destinului, rostit, strigat. Liniștea! E cel mai de preț dar! Când ajungi să-i cunoști descântecul, înseamnă că ai descoperit o comoară. Totdeauna mi-am dorit liniște! O vreme credeam că nu-i posibil să-i aflu adresa. Acum am devenit prietene. În preajma ei, cuvintele tac. E de prisos rostirea unui singur sunet. Ar fi în dezacord. Liniștea! O certitudine a împliniri totale, mi-a pătruns prin fiecare neuron și m-a învățat să mă prețuiesc. Să merg mai departe indiferent de obstacole. Liniștea nu are nevoie de cuvinte. E suficient să o primești în viața ta. E cel mai eficient medicament. Liniștea e lumea în care lumina fericirii mă poartă pe drumul pe care pot trăi un infinit de vise, care vor coborî în fiecare noapte să mă împresoare cu blândețe și înțelepciune. Liniștea este tărâmul fără zăvoare, unde nimeni nu se teme de întuneric niciodată.

Elena Căruntu

Picături de suflet

ÎN NEFIREASCA LINIȘTE NOCTURNĂ Dincolo de sprânceana orizontului, amurgul mi-a zâmbit împăciuitor și tandru cu reflexii roșiatice de timiditate. Mă iubea! Și eu îl iubeam! În taină. Așteptam venirea lui, numărând clipele zilei cu nerăbdarea unei copile și întotdeauna sosea în liniște cu paleta-i de culori ce se amestecau printre ramurile gândului meu. Simțeam vibrând în tâmple curcubeie nenăscute. Valurile așteptării își revărsau freamătul tăcerii în alcovul nemărginirii. Dincolo de timp și spațiu, amurgul mă așteaptă cu răbdare și înțelegere. Știe când pașii mei se îndreaptă spre țărmul visării și mă întâmpină surâzând, cu scântei de stele în privire și argintiu din diadema lunii. Bine-ai venit, șoptește, iar șoaptele lui curg lin în sufletul meu încărcat de praful zilelor nesfârșite. Dincolo de amurg, visele se strecoară umile și colorate, formând șiraguri de dorințe și speranțe. Se înfășoară cu blândețe în miezul inimii ce-și potolește bătăile pentru a putea așeza în ordine tumultul nopților. Dincolo de amurg, am zărit umbrele fericirii alergând haotic și sprințare spre o destinație necunoscută. Bine-ai venit, șoptește amurgul cu fiecare geană de lumină rămasă suspendată în irisul ochilor mei căprui precum țipătul stins-al tăcerii. -Bine-ai venit! Rămân cu tine în nefirească liniște nocturnă, ca o fereastră peste care perdele nemișcate au zăvorât lumina.

Elena Căruntu

Picături de suflet

TIMPUL NU IARTĂ Să lași să treacă ceasul rău cu răbdare și liniște, indiferent câți nori sunt pe cer. La ivirea soarelui, rând pe rând, se risipesc. Lasă să treacă supărarea așa cum a venit. Nimic nu e veșnic. Doar Universul, dar nimeni n-a priceput măreția lui niciodată. Noi nu ne înțelegem pe noi înșine, de ce ne-am dori să deslușim caracterele altora? Lasă-i acolo unde doresc să fie! Cândva își vor aminti că te-au cunoscut, și se vor gândi ce sens ar fi avut viața lor în preajma ta, însă doar gândul le va rămâne. Lasă liniștea să pătrundă în fiecare părticică din sufletul tău! Cu cât îngăduim liniștei să devină parte din noi, cu atât mai mult vom fi mai înțelepți și împăcați cu tot și toate. Odihnește-ți trupul. Dă-i răgaz să respire, dar mintea n-o ține prizonieră în cercul frământărilor. Timpul nu iartă pe nimeni. Găsește liniștea în fiecare clipă pe Pământ. Ai văzut fluturii? Delicați, minuni și gingășie, trăiesc puțin, dar intens. Nu irosesc nimic. O singură zi pentru ei înseamnă un secol. Dăruiesc vieții lor efemere maximul placerii și bucuriei de-a respira și gusta din potirul ei. Într-o zi se nasc, iubesc, procreează și mor în liniște, doar cu câteva bătăi de aripi, și atât. Apele, cât ar fi de învolburate, se liniștesc. Lasă-i timpului, timp și liniște din belșug! Liniștea... E amantul și paradisul meu. N-aș schimba-o cu nimic. Nimeni nu valorează cât o secundă de liniște. Viața trebuie să fie amestecată cu pulbere de liniște, pentru că liniștea e tărâm binecuvântat. - Bine te-am găsit! Rămân cu tine! Toate sunt liniște. Chiar și amintirile.

Elena Căruntu

Picături de suflet

SUFLETE PERECHE Există, spun unii (aproape toți) că există suflete pereche. Dar cei care nu-și găsesc perechea? Nu au? Eu zic că nu există suflete pereche. Sunt doar suflete înjumătățite, care-și caută din inerție cealaltă jumătate. Unora le e scris s-o întâlnească. Pentru unii, din păcate, prea târziu. Altora doar visele le vorbesc de întâlnirea sufletului pereche. Cei mai norocoși însă sunt cei care profită de fiecare secundă dăruită dăruită de viață. Și totuși, niciodată nu-i târziu atâta vreme cât persoana care te completează te ține de mână. Nu timpul și distanța au vină, ci doar noi suntem vinovați. Poate am căutat prea departe ceea ce ne-a fost la îndemână. Am risipit zile și ani cu cei cărora nu le păsa de zâmbetul nostru trist. Toți avem suflete pereche. Și eu, și tu, și restul lumii. Uneori alegerea e grea, sau suntem inconștienți. Nu frumusețea, puterea sau bogățiile primează. O clipă de înțelegere și gingășie valorează mult. Sunt enorm de multe motive de a fii fericit. Toți dorim lângă noi un un suflet bun. Totuși, într-o parte din noi e întuneric, iar în cealaltă lumina. Egoismul, nepriceperea și indiferența alungă frumosul. Nu alungă frumosul cel trupesc. Poți fii plăcut fără să îndeplinești anumite standarde. Sufletul trebuie să fie curat, pur. Nu otrăvit cu minciună și falsitate. Toți vrem să ne găsim sufletul pereche. Și eu, și tu, și toți care tânjesc după el. Poate că mâine-l voi găsi, sau poate că l-am întâlnit deja de-a lungul vieții, dar nu l-am recunoscut. Cine știe?

Elena Căruntu

Picături de suflet CONTESA

Privea la grămada aia diformă ce se chinuia să-și pudreze nasul cărnos și obrajii bucălați, sforțându-se să stea în picioare înaintea oglinzii. Era un ritual. În fiecare dimineață începea procesul de înfrumusețare. Creme peste creme și creioane, și loțiuni, să acopere ridurile ce se adânciseră, formând șanțuri pe întinderea feței. Avea aproape nouăzeci de ani, însă în mintea ei rămăsese ideea că e tânără și frumoasă. În curând ușile casei se vor deschide și mulțime de cavaleri și curtezane vor năvăli, iar muzica va da tonul de început al balului. Nici n-ai fii bănuit că sub masca atâtor ani se ascunde o contesă, ce într-un timp îi făcuse pe mulți să suspine. Casa mai păstra mobilă, gravuri și tablouri din vremea când în foșnetul rochiilor și șoaptele de sub mantia înserării, se distingeau râsete și veselie tinerască. Undeva în bibliotecă, o nișă bine ascunsă ruginise, așteptând ca cineva să intre dincolo, în camera secretă ce cunoscuse atâtea taine. Aici se întâlniseră mai marii vremii. Puseseră la cale intrigi și dezbinare. O altă ușă secretă ajungea într-un tunel subteran, ce se pierdea spre jumătate orașului, de care contesa uitase, sau poate anumite amintiri îi făceau rău. Niciodată nu intra în bibliotecă. Trimitea pe femeia de serviciu, căreia îi scria cu litere strâmbe titlul cărții dorite, raftul unde se află și numele autorului. Era mioapă, dar nu purta ochelari. Ziceacă o urâțesc. Citea după ce se machia din abundență. Cu mâna tremurândă își trecea cu creionul în jurul ochilor, lăsând dâre groase și întrerupte pe alocuri. Avea întotdeauna aceiași culoare de ruj. La sfârșitul supliciului, chipul ei arăta precum cel al unui măscărici.

Elena Căruntu

Picături de suflet

De atâta efort transpira, dar nu se ștergea, ca nu cumva să se i ducă fardurile. Rămânea așa pe tot parcursul zilei. Dimineața își lua micul dejun pe terasa acoperită cu sticlă. Serviciul de porțelan cunoscuse și timpuri bune. Acum ceștile erau ciobite, iar farfuriile zgâriate. Numai gesturile ei rămăseseră cele de aristocrată. Privea dincolo de geamuri grădina neîngrijită și pomii ce crescuseră ca într-o junglă, dar ei nu-i păsa. Cerea încontinuu de mâncare. Cutii întregi de biscuiți și bomboane dispăreau cât-ai clipi. Avea două femei în casă. Ambele abia reușeau să facă față cerințelor ei. Mai mereu era nemulțumită de felul cum călcau gulerele rochiilor, de papucii de casă ce se scâlciau sub greutatea ei și care semănau cu două plăcinte. Seara devenea și mai nesuferită. Tot ce-și punea dimineața pe chip și trup trebuia dat jos. și nu oricum. Fiecare centimetru de piele trebuia demachiat. Avea diferite loțiuni și șervețele. Ritualul ținea până târziu când obosea și adormea cu te miri ce bucățică de dulce în mână, ce se sfărâma și împrăștia peste perne și cearceafuri. Într-o zi n-a mai vrut să se machieze. S-a privit în oglindă și a început să plângă în hohote. Zicea totul era în zadar. Machiajul nu o ajuta. Gândea că toate spoielele astea nu faceau altceva decât să o facă să transpire. Nici să mănânce n-a mai vrut. Sunt prea grasă. Dacă mor n-or să mă poată scoate afară din casă. Ce știți voi, țipa către strămoșii din tablouri. Ați rămas încremeniți? Credeați că voi fii ca voi? Nu. N-am avut stofă de zbir. Am cheltuit aproape tot ce-ați adunat voi secole de-a rândul. Ha,ha,ha! Ce deziluzie! Nu? Casa se va dărâma curând, după ce eu nu o să mai fiu. Eu, o biată visătoare, am crezut că frumusețea va dăinui. Anii ăștia mă apasă. Vin la voi. Să fiți blânzi! Nu-mi socotiți pierderile.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Se frământa tot timpul. Nopțile se plimba în lung și-n lat până la ușa bibliotecii dar nu îndrăznea să intre. Știa că odată intrată dincolo de ușa ascunsă, amintirile și remușcările o vor năpădi, iar asta însemna sfârșitul. Cu toate acestea, starea de incertitudine o exaspera. Se decisese să intre. În sertarul de sub oglindă, cheile o așteptau. Deschise încet la miezul nopții. Aprinse luminile. Dincolo de nișă, ușa secretă scârțâi. Pășește cu greu. Aerul îmbâcsit o îneacă și tușește. Cu îndârjire ajunse la dulapul din cameră. Mucegăise. Păianjenii umpluseră totul. Cu mânerul bastonului curăță încăperea. Pe patul ros de vreme, un schelet își dormea liniștea. Bătrâna îl privește cu ochii celei îndrăgostite. Nu suportase despărțirea. Preferase să-l știe dincolo de zidurile bibliotecii. Nici al ei, dar nici a alteia. Aproape două săptămâni auzise zgomote din ce în ce mai stinse. Nu intrase niciodată. Nu pentru că nu avusese curaj, dar în mintea și sufletul ei păstrase amintirea lui din ziua când îi mărturisise că n-o mai iubește, și nu suportase. Nu, își spuse atunci. Va fii mereu al ei, în aceiași casă, sub același acoperiș. Nimeni n-a bănuit nimic. Se șușotise o vreme, dar toți cei care știau de iatacul secret nu vorbiseră. Nu putuseră. Erau secrete care trebuiau uitate. Bun găsit iubitul meu, zise femeia. Ți-a fost dor de mine!? Mai rămase un timp să respire încă odată aerul acela cu iz de mucegai. Pupilele i se dilatară și gura nu mai reușea să filtreze aerul. Avea o senzație de sufocare. Parcă cineva îi puse o pernă pe față. Se prăbuși cât era de mare. În spatele ei ușa se închise încet, parcă o mână o împinsese. Câteva mișcări ale pieptului și liniștea se așternu. În grădină o cucuvea își lansă țipătul, iar noaptea îmbracă în tăcerea ei casa ce înghițise sufletul frământat al contesei, ca o îmbrățișare.

Elena Căruntu

Picături de suflet

MINCIUNILE SE CITESC DIN PRIVIRI Sunt oameni care-ți pătrund în suflet şi acolo rămân, nimic nu-i poate clinti, indiferent prin câte întâmplări treci alături de ei pe parcursul vieții. Acești oameni respiră o dată cu tine, trăiesc, râd, plâng şi sunt fericiți deopotrivă, însă niciodată nu trebuie să le îngădui, niciunuia, să te considere o a doua opțiune. Cine are gânduri curate şi intenții serioase îți va rămâne alături. Scuzele sunt de prisos. Nu merită să-ți pierzi timpul, nici măcar-o clipă, cu cei care vor doar aventură. Dacă îi accepți, îți vor descoperii slăbiciunea şi îți vor călca în picioare sentimentele fără nicio remuşcare. Unii merită să le dai o şansă, alții nu. Totul depinde doar de tine. Minciunile, cuvinte spuse la întâmplare sau tăcerile îndelungate nu se citesc printre rânduri, ci din priviri. Pe nimeni nu merită să-l aştepți la infinit. Cine are alte intenții, lasă-l să trăiascã în lumea lui. Poți să cunoşti fericirea și fără prezențe sofisticate. Nu merită niciodată să-l crezi pe cel ce te lasă să aştepți. Niciodată!

Elena Căruntu

Picături de suflet

TE DESCÂNT ÎN GEANA DIMINEȚII Ştii? M-am gândit să-ți număr secundele în care mi-ai acaparat gânduri şi liniştea. Atunci când orizontul privirii mele va fi plin de imaginea iubirii tale, îți voi cere să plătești fiecare tresărire, cel mai mic sunet ce sălășluiește în ecoul așteptărilor. Știi? Uneori ești agățat de ceasornicul inimii mele. Simt tic-tac-ul ei, îngreunându-se de atâtea vise din care lipsește glasul chemării tale. Poate odată am să-ți spun cum te găsesc aievea prin venele mele curgând cu repeziciune nestăvilită, alergătură dureroasă și fără remediu. Te așez peste puntea ce se afundă în sufletul meu. Cu fiecare respirație, o părticică din tine se unește cu viața mea, îmbinând cenușiul disperării cu lumina speranței renăscută. Știi? Te urăsc, te iubesc, te alung și te dezbrac de zgomotul tăcerilor pierdute! Mai aprige-mi saltă valurile nerăbdării, și mai aproape e țărmul împlinirii. Te descânt în geana dimineții să cobori cu prima rază de soare, mângâind întunericul din sufletul meu, și nu-mi ajunge sprânceana timpului să te adorm la subțioara dorinței. Știi? Ți-am scris. Un infinit de lacrimi te-au stropit și din mugetul așteptărilor s-a născut prima stea care-ți va arăta calea spre inima mea, până când infinitul ne va cuprinde. Știi că te-am visat călător pe marginea abisului atunci când privirea ta uitase de murmurul sufletului meu? Vreau să știi! Curând, pașii tăi vor răsuna aproape, la capătul aleii ce duce spre sufletul meu.

Elena Căruntu

Picături de suflet

SĂ RĂMÂNEM LUMINĂ PÂNĂ LA SFÂRȘIT! Azi și mâine, două zile. Una căreia îi aprindem lumina sufletului, iar cealaltă necunoscută. Cea de azi, abia începută, ne poate aduce o umbră de tristețe, sau un pumn de fericire. Azi putem cunoaște oameni care ne vor deveni prieteni, sau oameni care ne vor fi dușmani până la moart. Fiecare clipă e însoțită de lumina din suflet. Sigur nu mulți or să o vadă, dar multora le va fi de folos. Azi și mâine sunt părticele din noi. În ambele se întipăresc amintiri cu și despre noi. Azi poți fi dezamăgit. Poți crede că Cerul te-a uitat, iar mâine să-ți dai seama de cât senin te îmbrățișează. E important nu ceea ce văd și cred alții despre tine ci doar picătura de gingășie care se conturează în jurul tău. Nu înceta să crezi în tine și în mâinele ce te așteaptă. Drumul vieții poate fi anevoios și de multe ori nu vei fi perceput cu blândețe, dar lasă sufletul să păstreze lumina de la început. Zilele vor trece, altele vor veni și timpul le va înghiți pe toate. Noi trebuie să le trăim frumos și cu liniștea la îndemână. Nu contează cum ne vor primi ceilalți. Contează ceea ce-am fost noi pentru mulți. Poate am fost lumina. Să rămănem lumină până la sfârșit!

Elena Căruntu

Picături de suflet

UN CERȘETOR CA ATÂȚIA ALȚII Se pitise în ultima bancă din biserică. Hainele lui erau sărăcăcioase și pe alocuri rupte. Auzea puțin din cuvântarea preotului, dar își amintea câteva din rugăciuni și le repeta în gând, una după alta. Nimeni nu privea în spate. Privirile tuturor erau îndreptăm spre altar de unde intrau și ieșeau preoții, săvârșind sfânta slujbă. Pe mulți dintre cei prezenți îi cunoștea. Sub înfățișarea lui umilă cui i-ar fi trecut prin minte să-l recunoască? Cutreierase țara în lung și-n lat, dar sărăcia se ținuse scai de el. Niciunde nu se pricopsise. Adesea întâlnise oameni din satul lui, însă nu dăduseră semne că-l mai cunosc. Un cerșetor ca atâția alții! Într-un târziu, simțise că sfârșitul i se apropie. Dorul de locurile copilăriei devenise atât de puternic, încât luase hotărârea să se retragă în casa părintească, care ajunsese o paragină. Cu fiecare zi ce trecea, sufletul lui prindea aripi. Numărase cât strânseseră din cerșit. Era o avere! Nu mai avea mult de trăit ca să o poată cheltui. Se obișnuise așa, sărăcăcios îmbrăcat, încât atunci când își cumpărase un costum nou, privindu-se în oglindă, a avut teamă de schimbare. Se gândise să doneze totul bisericii, dar erau așa mulți nevoiași în drumul său, că prefera să ajute pe câte unul dintre ei. Cu timpul începuse să-i fie frică de singurătate. Se aciuiase pe lângă casă un cățel șchiop și în scurtă vreme parcă zilele și nopțile erau mai liniștite. Doar că într-o seară, câinele dispăruse. Orice încercare de-al găsi eșuase. De atunci dorise să se apropie mai mult de oameni, numai că nimeni nu dorea să fie prieten cu el. Singura salvare erau rugăciunile. Intra des în biserică. Cunoștea psalmii și-i rostea seara înainte de culcare. Acum biserica era plină. Sărbătoarea adunase lume multă. Toți își vorbeau între ei, doar el era singur. Deodată, alaturi

Elena Căruntu

Picături de suflet

de el se așează un bătrânel curat îmbrăcat, cu plete albe și barbă lungă. Îi surâse cu blândețe, citindu-i în sufletul lui pustiit. La un moment dat, simți că plutește deasupra peste sat și biserică. Mâna celui de alături îl susținea și se pierdură departe, în azurul cerului. Trupul lui devenise un vălătuc de nor. Cântări domoale se răspândeau peste tot și toate. Un râu argintiu curgea într-o vale plină de verdeață și miresme, și oameni cu chipuri zâmbitoare îl întâmpinau. Copacii erau încărcați de roade, și nimeni nu se grăbea. Vorbeau calm și surâzători. Liniștea era stăpână. Dimineață se trezi târziu,cu sufletul împăcat și trupul vioi. Era tânăr. La început de viață. Părinții trebăluiau prin curte, ca atunci când plecase în lume fără să spună un cuvânt. Înțelese. Rugile fuseseră ascultate. Avea șansa să o ia de la capăt și să-și repare greșeala. Înstrăinarea lui adusese mâhnire părinților și totodată sfârșitul. Își ridică ochii spre cerul care-i împlinise visul, Când coboarî scările în curte zâmbi. Se apucă să înjuge boii. Era vremea arăturii. Tatăl său își făcu semnul crucii când închise poarta, iar mama rosti „Doamne ajută” și plecară pe jos toți trei spre locul din luncă să-l are.

Autor,Ludovic Bassarab – La arat

Elena Căruntu

Picături de suflet

SUFLETUL ESTE PRECUM O CLEPSIDRĂ Cândva, demult, aveam teamă de întuneric, pentru că lumina sufletului meu era stinsă. Căutam cu înfrigurare un punct luminos în jurul meu, la alții. Târziu am descoperit că în mine e atâta lumină încât poate să lumineze fiecare părticică din trupul și gândirea mea. Cândva mi-era teamă de ziua de mâine. Socoteam că n-o pot stăpâni. Judecam cu ochii închiși fără să deschid porțile inimii. mi-au trebuit ani de frământări și neliniște, vreme ce nu se întoarce. Azi sunt produsul finit al urmării unei șlefuiri îndelungi. Nimeni și nimic nu mă mai poate atinge. Am în profundul sufletului lumina călăuzitoare. Fiecare clătinare a prezentului înseamnă îndreptare spre viitor. Rănile s-au închis, și indiferent câte pumnale se îndreaptă asupra mea, platoșa răbdării și a înțelegerii mă apără. Așadar, loviți cu toată puterea voastră! Cu fiecare lovitură voi iubi mai mult, și voi atinge la limanul liniștii. Inamici sunt pretutindeni. Lovesc pentru că asta e hrana lor. Pândesc în întuneric și atacă precum șerpii. Pe furiș.Lumina îi sperie și de aceea se prăbușesc devreme. Sufletul nu are buzunare și totuși îndesăm în el mulțime de nimicuri. Îngrămădim necazuri și speranțe, vise și dorințe, ură și iubire, fără-a ține seamă cum le poate ocroti pe toate. De câte ori răceala celor din jur ne îngheață sângele, adâncim vârfurile deznădejdei în colțul sufletului. El este precum o clepsidră. Fiecare trăire, fiecare pas pe care-l facem înseamnă un pumn de nisip ce se scurge-n defavoarea noastră. Sufletul are nevoie de liniște de frumos și de îngăduință. Altfel se veștejește. Nu are praguri și nici bariere. Doar noi câteodată

Elena Căruntu

Picături de suflet

înălțăm ziduri ce-l sufocă. Cu un zâmbet înlăturăm toate piedicile vieții. Viața! O minunată cascadă ce-și varsă grăbită picăturile zilelor înspre oceanul asfințitului. Sufletul e comoara ce tresaltă în noi. De multe ori o risipim cu bună știință celor ce nu o merită. El nu are buzunar, dar luăm din el și dăruim până când, într-o zi, îl vom găsi gol. Rupem din el, fără să ne dăm seama, bucățele până când îl vom seca. Când ne decidem să-l petecim, nisipul clepsidrei s-a scurs. Rămâne o grămăjoară de amintiri ce seacă ultima picătură de bucurie. Sufletul va rămâne în cămăruța lui, indiferent unde ne poartă pașii vieții, mai mult sau mai puțin zdrențuit.

Elena Căruntu

Picături de suflet TROIȚA

Era acolo din vremuri uitate. Nimeni nu-și amintea cine o ridicase, însă troița rămânea să înfrunte capriciile anotimpurilor, și să fie adăpost drumeților. Un izvor curgea chiar de sub icoana Maicii Domnului. Cel care o pictase pusese cu dărnicie culoarea roșie. Se vedeau pronunțate dârele pe veșminte și maramă. Se spunea că demult se arătase Fecioara la izvor. Un orb își recăpătase vederea și umblase până la sfârșitul vieții lui din sat în sat să răspândească minunea. Cineva aducea din când în când flori. Apoi iarba creștea în jurul său aproape acoperind-o. În partea dinspre răsărit creștea un dud. Avea ramuri ce atingeau pământul. Cei care poposeau, se odihneau sub umbra lui. Într-o dimineață, o femeie ce trecea spre câmp se oprise să ia apă și observase pe chipul Sfintei lacrimi curgând. Crezuse că din cauza umezelii. La întoarcere, lacrimile se întețiseră în două firicele de apă ce curgeau din fiecare ochi. Se prelingeau până jos în izvor, iar pe marginea lui crescuseră flori albe și parfumate. Femeia își făcu cruce și se grăbise să dea de veste în sat. Când veniseră mai mulți să vadă, nimic din minunea dimineții nu se mai arătă. Ea plecă tristă. Se gândea că și-a pierdut mințile. Noaptea însă, o lumină se arătase în odaie. În mijlocul ei era Fecioara Maria. Îi spunea ceva, dar femeia nu înțelegea. Apariția se repetă o lună întreagă. De fiecare dată, cuvintele Fecioarei Maria nu erau pe înțelesul femeii. La un moment dat, aparițiile încetară. Cu timpul uitase, dar cum vremea nu iartă pe nimeni, ceasul vieții i s-a oprit brusc și femeia a murit. Sufletul și-a început călătoria spre Cer, dar acolo porțile erau închise și a rămas suspendat între Pământ și Cer.

Elena Căruntu

Picături de suflet

Privind înspre Pământ a văzut troița. Și-a amintit momentul în care a văzut lacrimi curgând pe chipul din icoană al Fecioarei. Coboară și se așează pe lemnul acela vechi și bântuit de vânturi și ploi. Simți lacrimile sfinte curgând peste vremuri și păcatele oamenilor. Se întoarse în timp și văzu mâinile ce lucraseră lemnul pentru troiță. Văzu trupul acela aplecat peste desenul ce contura chipul Maicii Domnului, și apoi mormântul din care crescuse dudul, ca-o prelungire a vieții răpuse. Nu putuse rămâne sub pământ. Își făcuse loc să iasă. Așa putea fi aproape de icoana Fecioarei Maria, ca să-i vadă lacrimile ce umpleau izvorul de unde drumeții își potoleau setea. Sufletul femeii simți cum îi cresc ramuri, și deveni un copac cu crengi încărcate de fructe, spre care călătorii vor întinde mâinile trudite și le vor gusta, după care vor bea apă binecuvântată mulțumind lui Dumnezeu. Sufletul ei înțelese în sfârșit, că vedeniile din trecut îi relevaseră ceea ce avea să devină. Acum era împăcată. De aici, de unde era acum, își putea vedea fii și nepoții, toate neamurile și chiar prietenii. Înțelese că urmașii, urmașilor ei, vor gusta din trupul și sufletul ei, ca-o împărtășanie veșnică.

Elena Căruntu

Picături de suflet Aprecieri critice

Internetul a revoluţionat lumea și întreaga societate. A devenit punte de legătură între oameni fără a ține cont de localizarea lor geografică. Pe internet am cunoscuto pe Elena CĂRUNTU, o poetă apreciată de multe persoane. A văzut lumina zilei la poalele munților Căpățâna, lângă Horezu, în județul Vâlcea la data de 17 martie 1962, „într-o familie de oameni simpli, țărani cu frică de Dumnezeu și dragoste de pământ”, așa cum îi place să spună. Este a doua fiică dintre cei cinci copii ai familiei. Odată mi-a povestit că pasiunea scrisului și cititului o are din copilărie, fiind modul prin care evadează dintr-o lume care, de multe ori, nu este a ei. Plecată pentru o perioadă în Italia să muncească, singuratatea, dorul de cei dragi din familie, de țară, i-au intensificat nevoia de a exprima prin poezie ceea ce simte, trăiește sau dorește. De vreun an a început să scrie scurte eseuri. Singurătatea îi poartă gândurile către existential, și din prea plinul sufletului își strigă durerea dialogând cu viața. Recomand cu căldură acest volum tuturor iubitorilor de literatură, unde, prin intemediul eseurilor, o pot descoperi pe autoare ca om. Eugenia ENESCU-GAVRILESCU

100

Cuprins

ELENA CĂRUNTU - ÎNTRE REAL ȘI IMAGINAR MISTERIOS PREFAȚĂ ................................................................................ 5 CRENGUȚA DE LILIAC .............................................................. 9 O VIAȚĂ CUMPĂTATĂ ...........................................................11 CÂND RĂNILE ASCUNSE DOR .................................................13 AM ÎNVĂȚAT SĂ IERT ............................................................15 NOAPTE BUNĂ, OAMENI DRAGI! ...........................................16 FEMEIA CU SCEPTRU .............................................................17 FEMEIA CU OCHII CA MAREA .................................................19 VREAU SĂ MĂ ÎNSOR! ...........................................................21 LA MARGINE DE CREPUSCUL .................................................23 RĂMAS BUN! ........................................................................25 CHEMAREA CODRULUI ..........................................................27 TOATE VIN ȘI TREC ................................................................29 OAMENII VOR TRĂI VEȘNIC ...................................................31 FIECARE ARE LOCUL LUI .........................................................33 DOAR ZILE LUMINOASE .........................................................35 APA TRECE, PIETRELE RĂMÂN................................................40 SINGURĂ ..............................................................................41 GÂNDURILE, REFUGIU ȘI PERICOL ..........................................42 ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT ...........................................................43 DESTIN..................................................................................46 PORTRET...............................................................................49 UN INFINIT DE ZÂMBETE .......................................................51 RUȘINEA DE A FI OM .............................................................52 IA-MĂ CU TINE! .....................................................................55 ZGOMOTUL TRISTEȚII NU SE AUDE ........................................56 DINCOLO DE TOAMNĂ ..........................................................60

IUBEȘTE MEREU! ...................................................................61 RĂMÂI CUM EȘTI! .................................................................63 TĂCEREA ...............................................................................64 E CALDĂ ATINGERE A IUBIRII .................................................65 O SINGURĂ VIAȚĂ .................................................................67 AI GRIJĂ, OMULE! .................................................................68 BĂTRÂNUL CU IERBURI DE LEAC ............................................69 FIECARE ZI MI-ADUCE PRINOSUL EI ........................................71 TÂRZIU, AM PRIVIT ÎN SUFLETUL MEU ...................................73 NIMIC NU-I VEȘNIC................................................................75 DINCOLO DE TIMP ȘI SPAȚIU .................................................76 PÂINEA NU SE LASĂ SĂ SE ARDĂ ............................................78 VIAȚA E UN ZBOR ..................................................................80 NIMĂNUI NU-I SCRISĂ ÎNSINGURAREA ..................................81 MEREU AM SĂ VISEZ .............................................................83 NU TE TEME! .........................................................................84 ÎN NEFIREASCA LINIȘTE NOCTURNĂ .......................................85 TIMPUL NU IARTĂ .................................................................86 SUFLETE PERECHE .................................................................87 CONTESA ..............................................................................88 MINCIUNILE SE CITESC DIN PRIVIRI ........................................91 TE DESCÂNT ÎN GEANA DIMINEȚII ..........................................92 SĂ RĂMÂNEM LUMINĂ PÂNĂ LA SFÂRȘIT!.............................93 UN CERȘETOR CA ATÂȚIA ALȚII ..............................................94 SUFLETUL ESTE PRECUM O CLEPSIDRĂ ...................................96 TROIȚA .................................................................................98 Aprecieri critice ................................................................... 100