Revista amprentele sufletului, nr2, august 2017 by Enescu Eugenia

Amprentele suetului

Revistă de cultură și artă

Anul III, nr. 2 - Septembrie 2017

CUPRINS

Amprentele sufletului,

fondată în România – martie 2015

Revistă de cultură, artă și literatură – Anul III, nr.2 – august 2017 GRUPUL DE INIȚIATIVĂ:

Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Constantin-Nicolae GAVRILESCU Nicolae VASILE Ion IONESCU-BUCOVU Ioan GANEA-CHRISTU

COLECTIVUL DE REDACȚIE:

Președinte onorific: Nicolae VASILE Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Constantin-Nicolae GAVRILESCU – director Ioan GANEA-CHRISTU – director tehnic Eugenia ENESCU-GAVRILESCU – redactor șef, Ștefania BURNEA, Secretar General de redacție Nicolae VASILE, senior editor (Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România) Maria CIOBOTARIU, senior editor (Membră a Ligii Scriitorilor, filiala Brașov) Mariana BILIC, redactor Mirela MARCOCI, redactor - Spania Maria RUSCANU-BĂLĂCIANU, redactor; Eugenia TIGOIANU-DRĂGAN, redactor; Nynna VIZIREANU, grafician Mioara ZAHARIA, membru corespondent – județul Buzău Tehnoredactare: Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Coperta: Marian COMĂNIȚĂ, Editura Editgraph Contact: corector.eu@gmail.com https://www.facebook.com/Amprentele-sufletului-revistă-703085596443733/ http://amprentelesufletului.blogspot.ro Notă:

Membrii colectivului de redacție al revistei „Amprentele sufletului” își rezervă dreptul de a selecta materialele trimise pentru a fi publicate. Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru ideile, informațiile și originalitatea creațiilor literare trimise. De asemenea, rugăm autorii ca textele să nu facă referiri discriminatorii, să fie întotdeauna argumentate și să păstreze o tonalitate decentă, mai ales pentru temele cu iz politic, social și religios. Totodată textele să fie scrise corect românește, și cu diacritice. Garantăm că textele nepublicate nu vor fi folosite în alte scopuri și vor fi publicate în numărul următor, cu acordul autorilor. Materialele pentru revistă vor fi trimise în format doc sau docx. Arial 11.

Editura Editgraph – Buzău ISSN 2393 – 4506

EDITORIAL - NU MOR CAII CÂND VOR CÂINII .......................................... 1 Ludmila VÂRLAN-TURCU - Republica Moldova .................................................. 2 Jack SIMON – Israel .............................. 3 Camelia BUZATU – România ............... 4 Claudia BOTA – România ..................... 5 Maria METROPE – România ................ 6 Maria CIUBOTARIU - România .......... 7 Angelica IOANOVICI – România ......... 8 Kessy Ellys NYCOLLAS – Italia .......... 9 Maria CĂLINESCU – România........... 10 Angela MIHAI – România ................... 11 Michaiela BOANCĂȘ – Italia .............. 12 Aneta PIOARĂ – România .................. 13 Ștefania BURNEA – România ............. 15 Elena MOISEI – România .................... 16 Silvia RÎȘNOVEANU – Germania ...... 17 Tănase CARAȘCA – România ............ 18 Mioara ARDIELEANU – România ..... 20 Maria CIOBOTARIU – România ........ 21 Olga VĂDUVA – România ................. 22 Mariana BILIC – România ................... 23 Nicolae VĂLĂREANU-SÂRBU – România ................................................ 26 Mihaela CAZIMIROVICI – România . 27 Marilena DUMITRESCU – România .. 28 Zina-Dorina PANCU – România ......... 29 Ioana BOCICU - România .................. 31 Camelia ARDELEAN – România........ 32 Mirela MARCOCI – Spania ................. 33 Ion IONESCU-BUCOVU – România.. 34

Nicolae VASILE – România................ 35 Petre PRIOTEASA – România ............ 37 Ioan GANEA-CHRRISTU – România 38 ȘI TRANDAFIRII AU ÎNFLORIT PENTRU ULTIMA DATĂ ................. 39 Constantin-Nicolae GAVRILESCU – România ............................................... 41 Marilena-Cristina RĂDUCU – România ............................................... 42 Dorel TĂTARU - Michigan – S.U.A... 43 Ecaterina CHIFU – România ............... 44 Mioara ZAHARIA – Romînia ............. 45 Maria RUSCANU-BĂLĂCEANU România ............................................. 47 Olimpiu VLADIMIROV – România ... 48 Dionisie-Dinu Pop – România ............. 49 Maria MATEI – Italia .......................... 50 Constantin ENESCU – România ......... 51 Alexandru-Eduard GAVRILESCU – România ............................................... 52 Gabriela TROTUȘ – România ............. 53 Ovidiu ȚUȚUIANU – România .......... 54 Tania NICOLESCU – România........... 55 Eugenia MIHU – România .................. 56 Jaqueline Cocuța OBOGEANU România ............................................... 57 Mihail TOMA – România .................... 58 Doina BEZEA – România.................... 60 Anamaria ILIESCU – România ........... 61 Nynna VIZIREANU - România ......... 62 Vasile COMAN – România ................. 64

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

EDITORIAL NU MOR CAII CÂND VOR CÂINII M-am întâlnit zilele trecute, cu totul întâmplător, la Slatina, cu un tânăr care agăţase în pomul vieţii lui cam 23 de ani. Îşi căuta un rost al existenţei pe la Inspectoratul şcolar, încercând să culeagă roadele anilor de studiu. Dintr-o vorbă în alta mi-a mărturisit că de mic copil l-a captivat istoria, mai ales că s-a născut şi a crescut la poalele ruinelor cetăţii Sucidava-Celei, fascinaţia lui de când se ştie. Mi-a povestit că de mic copil s-a amestecat printre cei care au efectuat săpături, studenţi şi profesori, arheologi renumiţi care au făcut faima acestor locuri, scoţând la lumină vestigii romano-bizantine de excepţională valoare arheologică: clădirea cu hypocaust, fântâna secretă, bazilica bizantină etc. L-am privit ca pe unul din anonimii care, pur şi simplu, se sacrifică pentru o pasiune, considerând că şi-a găsit vocaţia. Mi-a vorbit cu entuziasm despre „ajutorul” dat de el fără a cere nimic în schimb. Marea lui mulţumire era să fie primit „să pună umărul” la descoperirea unor noi relicve care să ateste că pe acest pământ străbunii ne-au lăsat comori nepieritoare şi nepreţuite. La vârsta când unii părăsesc scena biografiei active şi lasă loc celor care intră în vâltoarea vieţii, l-am privit pe tânăr ca pe un izbăvitor al atâtor păcate comise de generaţia sa. A fost pentru prima oară când, de vreo 15 ani încoace, am avut revelaţia că istoria şi limba reprezintă, iarăşi, salvarea noastră. Şi mi-am adus aminte de cuvintele celor care spuneau că un popor care nu-şi cunoaşte istoria este ca un copil orfan care nu-şi cunoaşte părinţii, iar limba este comoara cea mai de preţ lăsată moştenire de strămoşi urmaşilor. Pentru mine este cert că limba vorbită azi pe meleagurile noastre este limba folosită în urmă cu 2000 de ani (evident, evoluată) de locuitorii vetrei străbune, iar vorbitorii ei de acum 20 de veacuri sunt strămoşii populaţiei actuale. Structura limbii române este eminamente latină, căci romanii cuceritori şi-au impus limba, cultura şi civilizaţia, mult mai dezvoltate, populaţiei dacice cucerite. Ba chiar s-au adus argumente că în sec. I e. n. romanii şi dacii vorbeau limbi asemănătoare. Aşadar, limba strămoşilor e aşa de veche încât cei care au pus piciorul în Europa multe secole mai târziu au găsit o populaţie paşnică, statornică şi dârză. Dar, neavând vocaţia de cuceritor, s-a apărat de invadatori cu mijloace specifice. În primul rând, gramatica fundamental romanică, păstrătoare a unor forme latine pe care nu le găsim la alte limbi romanice: genul neutru al neînsufleţitelor, forma de dativ a numelor feminine, vocativul în „e” şi diftongul latin „au”. Vocabularul conţine multe cuvinte slave, dar cuvintele de circulaţie maximă sunt, 90%, de origine latină. Sextil Puşcariu, marele lingvist şi filolog de la Cluj, a avut inspirata idee de a compara cea mai cunoscută rugăciune, „Tatăl nostru”, cu cea din limba franceză şi a observat că din cele 60 de cuvinte ale rugăciunii româneşti numai 6 sunt de origine nelatină, faţă de alte 7 cuvinte de altă origine din varianta franţuzească. Folclorul românesc cunoaşte poezii care sunt alcătuite exclusiv din cuvinte de origine romanică. Cineva a avut curiozitatea, a studiat şi a observat că din 1907 cuvinte care alcătuiesc capodopera eminesciană „Luceafărul”, 1685, adică 88,60%, sunt latine. Un ultim exemplu ar fi constatarea că principalele cuvinte, de uz obişnuit şi frecvent, au origine latină: Dumnezeu, om, familie, bărbat, muiere, părinte, fiu, fiică, frate, soră etc. Priscus (410-473 e. n.), om politic şi cronicar bizantin, în lucrarea sa „Istoria Imperiului Bizantin şi Attila” descrie vizita pe care a făcut-o la curtea conducătorului hunilor în anul 448, unde a constatat că se vorbeau trei limbi: a gaţilor, a hunilor şi a unei populaţii autohtone care înţelegea latina. Ei bine, aceşti vorbitori de latnă, numiţi „ausoni”, erau daco-romanii, reprezentanţii poporului român în formare. După retragerea aureliană, nu au plecat niciodată niciunde. Căci nu erau nomazi. Ei au fost şi au rămas aici până în zilele noastre. Iar unul de-ai lor este băiatul despre care am făcut vorbire la începutul acestui discurs: se numeşte Costel Mircea.

Petre Prioteasa 1 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 PE INSULA INIMII MELE

Ludmila VÂRLAN-TURCU Republica Moldova

DEZECHILIBRU

Pe insula inimii mele Demult nu mai cresc trandafiri. Doar pietre in mici risipiri Căzute din ploaie de stele.

Când nu mai am ce pune pe cântar Și zilele îmi par o veșnicie Neliniștită caut prin sertar Vreun vis uitat în colț de colivie.

E stropul secat in priviri, Cu rouă n-ajunge să-i spele. Pe insula inimii mele Demult nu mai cresc trandafiri.

Dar, risipite fără de hotar, M-au părăsit la ceas de agonie Când nu mai am ce pune pe cântar Și zilele îmi par o veșnicie.

Uitată pe-altarul jertfirii În zile de patimă grele Stârpitu-s-a floarea iubirii Dând locul dorinţei rebele. Pe insula inimii mele.

M-aș bucura acum și de-un lăstar Cu rădăcini plăpânde de-armonie. Achipui doar sămânța ironiei Și gândului din palme-i fac altar. Când nu mai am ce pune pe cântar.

ASCULTĂ LINIȘTEA PLÂNGE PLOAIA Plânge ploaia după geam, plânge, Stropul jalea inimii strânge Şi o duce undeva-n lume Pentru veci să uite-al meu nume. Tot privesc încremenită în zare, Dar peretele de apă-i prea mare Ce e dincolo de ploaie? Enigmă. Nu se vede prin şuvoaie, e pâclă. Şi îmi pare că rămas-am orfană Fără jalea ce mocnea ca o rană. Cine sufletul în două mi-a frânge? Plânge ploaia după geam, plânge...

ROMANȚĂ DE PLOAIE Vremea-mi cântă romanța de ploaie, O așterne în rouă pe vise, Inima împietrită se-nmoaie Și sloboade tăcerile-nchise.

AUGUST

Ascultă liniștea când vine Călcând pe urme de tăcere. Aruncă-i vălul peste tine, Oprește clipa în cădere.

De s-ar opri în august timpul – E luna mea, e-al meu destin. S-aud cum îmi adie cântul Suflarea anilor ce vin.

Adună lacrimile toate Și-n rouă pune-le cunună Pe gândurile ne-mpăcate Cu gust ușor de mătrăgună.

Dar, vezi că, el nu se opreşte, Îmi bate ceasul înc-un an Şi nemilos mă ninge-n creştet, Doar sufletul se roagă-n van.

Să se mai spele-amărăciunea Cuvintelor rostite-n grabă. Să nască stropi de rațiune De sub tăișul de silabă.

Se clatină de foc atinsă Ca frunza dogorâtă-n vânt Fiinţa mea în jale prinsă Nu mai rosteşte un cuvânt.

Petrece pașii care pleacă Să nu răsune voci străine. Îndeamnă-ți sufletul să tacă, Ascultă liniștea când vine.

Se lasă-ncet încătuşată Înc-o verigă de argint, Încă o vară însetată Tăcută se înşiră-n rând. De s-ar opri în august timpul Cât pe această lume sunt Aş crede-atunci−e vie clipa Eternităţii pe Pământ.

Sunt prea multe ce rându-și așteaptă Să rostească o slovă sfioasă Care s-ar dovedi înțeleaptă Să justifice clipa fricoasă. Când se-adună în suflet durerea Încuiată ca bobu-n păstaie Și îmi pare că seacă puterea Vremea-mi cântă romanța de ploaie.

2 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

ALB ȘI NEGRU Când plânge ochiul tău prin stele Și-mi plouă-n palme trupul tău, O zâna tese lacrimi la andrele Și magii de lumină leviteaza într-un hău. Gândul obelisc pictat în frunze M-adoarme ram si mugur între perne, Din sânul tău încins, o vară mă străpunge Și visul meu cu tine în ierburi nu se pierde!

Jack SIMON Israel

Îmi mergi cu pasul lin pe buze Miroase-n talpa ta a tufă de pelin, Te caut orb, rănit în clipele obtuze Și zborul tău prin mine este chin... Te-aș prinde-n alb și negru ferecată Să nu mai fugi prin curcubeie după ploi, Iubire-mi ești, himeră adulată Și timpul umblă gol, în îngeri printre noi! POVEȘTI ÎN SURDINĂ Tu înfrunzești când te sărut în talpă După urechi îți înflorește cireșul cel pitic, Ascultă fluturii cum ies din larvă Și cum prin tine caut vara asta, rătăcit! Tu te alinți prin greierii din foamea mea Și cânți cu ei în nopțile cu tine, Ne crește iarba-naltă în fulgii mei de nea Când eu te ning cu iarna păcatelor divine. Ești o poveste lungă pe buze arcuite Eu te ascult mereu neterminat în verbe, Ca două linii paralele în geometrii de șoapte părăsite, ne va uni ecoul nașterii din perne! Și veșnic de la capăt vei fi un basm nespus, Eu virgulă-n tăceri pe coapsa alcalina, Îți voi deschide rândul și luna la apus Să te deschizi în Rai și geamăt în surdină...

ȘI DACĂ MAREA AR VISA Și dacă marea ar visa Tu i-ai fi val , eu i-as fi stâncă, Și dacă soarele din zarea sa Ar înota cu țărmurile-n umbră, Ai fi tu răsărit iar eu amurg pe-o frunză! Și dacă marea ar uda Nemărginiri de stele, luceferi adormiți, Tu i-ai fi cer, eu ploi de fugă Și dacă briza sa ne-ar lumina, Ai fi tu far în larg, iar eu pescar de sfinți! Și dacă marea-ar dispărea, I-ai fi ecoul tu și eu tăcerea din epave, Și dacă pescărușii ar tăcea Tu le-ai fi zborul, eu aripi moi, firave, Iar scoicile ne-ar umple iar, o mare de visare!

3 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 DORINȚĂ Sunt melodii ce-mi taie sufletul în două, Savante trenuri care vin și nu mai pleacă, Ce lungă-mi pare ora când aștept să plouă, Cu lacrimi de iubire în ochi de piatră seacă.

Camelia BUZATU România

Nu mai vreau inimi triste să danseze, Ca fine balerine pe scena grea a vremii, Vreau heruvimi pufoși să le descătușeze, Prin rugăciuni,de barbaria lumii. Oceanelor le-aș cere să-mi astupe pașii, S-aud nisipul fin sub remușcări foșnind, Când la banchetul ultim s-or strânge amorașii, Să-împart în dreapta și în stânga cu fiori sclipind. Nimeni nu caută deșertul de plăcere, Vrei ori nu vrei, șuvoiul nimicirii, Își vrea tainul dublu de durere Și jumătate chiar din pomul fericirii.

UN TRANDAFIR IUBIND

RISIPA MACILOR

Zidit din șoapte de iubire, Te tot aud chemând un nume, Scăldat în rouă vii în lume, Îndrăgostit de fericire.

Am pus în coșul de răchită, Al timpului neobosit gonaci, Lâng-un buchet arzând de maci, O inimă cu aripa rănită.

Un alpinist urcând pe garduri, Iubirii răstignit vremelnic, Cum aș putea să-ți intru-n gânduri, Și-n visele-aromind puternic.

Furați chiar din grădina verii, Aveau culoarea unui imn aprins, Al roșului în pârg, de lanuri stins În bobul fin al învierii.

Jăratic pe pământul obosit, Înduioșând tăceri de-ndrăgostit, De friguri din amoruri pătimit, Cu ea pe-o bancă-ai vrea, ca doi iubiți.

În prospețimea macilor cuminți, Vedea și inima doar fericire, Și-o mai lovea păgâna amintire A sângelui din anii ei fierbinți.

Un rest de viață geme-n frunza Care te simte cum te duci în jos, Petala ta s-a întristat ca pânza Bumbacului la coate veșnic ros.

Pieirea nu dorea decât tainul, Din veștedele flori de foc, Ca niște leșuri au ieșit din joc, Nu le-a scăpat nici cerul, nici aminul.

Bătaia genelor te roade pân-la spini, Pe ea o simți sfioasă ca o ciută, Îi spui "cherie"în gânduri s-o alini, Când vezi cum plânge ca o sfântă.

Deplânge inima, ca bun amic, Destinul hărăzit risipei, Și chiar puținătatea rea a clipei. „Nimic nu-i totul, și totul e nimic!"

Prădat de tot ce-aveai de dăruit, Încerci să-ți vii în fire în zadar, Neputincios, un suflet chinuit, De-aceea care te-a primit în dar.

4 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

O SCRISOARE PENTRU ETERNITATE Eram lipită de străfulgerarea trecutului, Fiecare secundă a universului reactiva Dimensiunea spațiului devenea altceva, O înalțare în harta divină a sentimentului. Un glas te ridică, o clipă, pe culmi neatinse, Cerul din noi mă duce spre zările libertății, Te aștept în poartă cu aripile larg deschise, Cu scrisoarea scăldată în roua neatinsă a dimineții.

Claudia BOTA România

Vorbește-mi, ziua de mâine ce-mi prevestește? Amprenta-i înfiptă pe drumul care ne regăsește, La capăt un miracol, ne așteaptă cu bagajul pregătit, O zi în care destinația din ziua de ieri s-a ivit. Nectarul inimii mele e condensat în lumini Tu exiști pentru mine chiar de ar trece anii, Distanța nu ne pierde, fiind aici pretutindeni, Te iubesc și chipu-ți drag nicicând nu se va topi.

FLUXURI DE IUBIRE Fluxuri de iubire se duc, prin mine, prin tine Prin noi, prin lacrima căzută-n noroi. Caută-mă, despică-mă și fură-mi un strop de iubire, Din roua ce izvorăște din mine. Prin umbra iubirii, prin freamătul dimineții, în freamătul vieții, Acolo unde se revarsă cuvintele pline din dorul de stele, Iar Tu mă creează! Adu-mi nemăsurata nemurire. Chiar de zeii sălbatici îmi devastează temeliile sentimentelor, Nu șterge iubirea din noi, Care a înflorit în noi doi. Te aștept în pragul luminii cu inima plină, Cu viața senină pusă- n lumină. În ochiul tău drept sunt șoapte din umbra iubirii, Ce stau mărturie la hotarul veșniciei. Un timp fără de timp ne- nalță în sfere celeste, Și poartă lumina pe creste.

5 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 PLENITUDINE Mi-a adus toamna, Adevărate zilele mele:

Maria METROPE România

RUGĂ Lăsaţi-mi o parte din ploi Atâta vă cer. Lăsaţi-le să-mi curgă şoapte La geamuri Să ies desculţă Cu ele să ţes Un dans de iele Bune şi cu plete ude Paparude, măiestre Verzi închipuiri Mai cer O singură ploaie Să -aducă soarele pe pământ O, de-aţi şti Când plouă cu soare Aş porni-n-necunoscut S-aduc sărbătoare. PASĂREA ALBASTRĂ A LUI MAETERLINK Azi, va fi lumină la porţi: O, cum lucrurile Ne intră-n timp imitându-ne! Cuvintele de dragoste îşi vor spune Cuvinte de lut, de sticlă, de frunză, Ce vor trăi cât lutul şi sticla, Cât dragostea din frunză Şi ne vor învăţa chiar Să fim fericiţi, Dar pasărea lor albastră Nu va fi a noastră, nicicând.

Ziua de naştere Când ochii-i deschid mari ca şi-atunci.... Fără ură, fără dragoste Bucurându-mă mult, doar bucurându-mă Neştiind bucuria de-i dar, Sau vine dintr-un al nostru străfund, Ca şi-atunci.... Ziua mea de-nţelepciune Şi-ncepe zborul invers al frunzei Descântec prelung, să mă doară Gândirile prin spaţii le-alung Mă regăsesc, şi-s iar pierdută-ades Tomnatice vânturi să ne-adune A nu ştiu câta oară. Ziua de cântec pentru culori Ce mor în fum de nuanţe; Pentru toate-ale toamnei plecări Rămase-n tablouri speranţe. Şi pentru plecarea asta din noi Mereu revenind mai aproape c-o clipă Cum dorul pierdutului zbor În frânta aripă. Şi vine ziua mea de iubire Nebună, cu tăceri de oglinzi Pentru care din nimic un tot nesfârşit În ochi îţi aprinzi. Adevărate zilele mele Când mă mut undeva, sus Şi aştept ca şi cerul acesta În octavele nopţii ascuns Cu neliniştea pe rând Tremurând în stele.

Deseori pasărea n-o găsim Şi-atunci lumina nimănui, Înţelepciune, Ne umple golul albastrului.

6 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Maria CIUBOTARIU România SPAȚIUL IUBIRII, DREPTĂȚII ȘI AL ADEVĂRULUI ÎN POEZIA ANGELICĂI IOANOVICI În volumul „Așa cum ești”, apărut la editura Sfântul Ierarh Nicolae, poeta Angelica Ioanovici ne întâmpină cu poezii memorabile unde esența este vizibilă. În poezia ,,Așa cum ești”, ce dă titlul cărții, vom descoperi motivația, universul amintirilor, al viselor din patima timpului: ,,Te iubesc așa cum ești,/Cu optimismul tău nebun/Și nu vreau îndoieli să pun/Pe certitudini pământești./Te iubesc mai mult acum Când primăvara ne-nconjoară/Și tu îmi spui a mia oară,/Că nu există un alt drum.,” Un volum perfect șlefuit unde metaforele sunt dense și reprezintă un adevărat foc de artificii în desfășurare prin frumusețea și atracția versului. Poeta simte din când în când nevoia de a scrie stările sufletești, și nefăcând rabat de la calitatea meșteșugită a cuvintelor, pentru a conferi valoarea vieții cu elegantă exprimare reprezentând sfera poetică actuală ,,Cred că te-am așteptat, iubire/Și uneori ți-am scris poeme,/Erau târziu, erau devreme/Și aduceau a prohibire.//Am îmbrăcat și rochii triste,/Prin dorul ce părea extrem,/Mai ascundeam câte-un poem,/Lăsând speranța să existe.//Atâtea lucruri s-au schimbat/Și-n ochii tăi e numai soare/Dintr-o poveste viitoare,/Cu-n început neașteptat”. (Iubire) Astfel spus, mai frumos, mai limpede și profund emoționant. Permanenta regăsire, visul trăit de noi înșine, acum purtat de emoție până la capăt, în versuri ce invocă demnitatea, o încătcătură a unei personalități puternice. ,,Mai spune-mi ceva despre tine,/Un lucru oricât de minor,/Iar clipa răpusă de dor,/Acest amănunt să-l aline.//Să fie un fel de bandaj/ Lipit

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

peste visele stranii,/În care și lumea, și anii/Vor trece drept simplu fardaj.//Și umbre ce zac pe retine/Să-mbrace aceeași culoare,/Deși sunt doar o călătoare,/Mai spune-mi ceva despre tine”. (Spune-mi) O magie obținută prin reverie, o acoperire de sens și esență. Autoare a mai multor cărți, privite cu interes de critici, ne relatează o poezie plină de culoare, de admirație cu efecte special ființei umane, elaborând o energie poetică unică. ,,Te caut prin gândurile mele,/Deși plutesc întârzieri,/Ce se întorc spre nicăieri,/ Noapte bună, de stele.//Ce vrei să-mi spui nemărginire,/Că-n vise totuși se împart/Și realități ce ne despart?/Noapte bună, iubire.//Incertitudini se adună,/În vadul grijii stau la sfat/Și parcă-n porți închise bat,/Noapte bună, de lună.//Au fost momente și mai grele,/M-ai luat în brațe, am trecut/Într-un poem necunoscut,/Noapte bună, de stele.” (Noapte bună, de stele) Cu eleganță, original, se inspiră din spațiul mirific, din universal viselor și amintirilor care sunt abisuri în care ne cufundăm deseori cu plăcerea de a ne regăsi „Am fost un vers uitat cândva,/Într-un copac ce nu dă roade,/Iar frunzele, iubirea mea,/Mureau încet printre balade.//Am fost un vers ce n-avea loc,/Un timp împrăștiat degeaba/În care soarele de foc/Își măsura haotic graba.//Și-aș fi continuat să fiu/O uscăciune-n luna mai,/Un fel de amănunt târziu,/Iubirea mea, de nu erai.,” (Am fost) Simplitatea și frumusețea versurilor ne dezvăluie spațiul iubirii, dreptății și al adevărului, cu un univers propriu în dersfășurarea actului poetic. Maria Ciobotariu Membru al Ligii Scriitorilor - Brașov

7 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

SPUNE-MI Mai spune-mi ceva despre tine, Un lucru oricât de minor, Iar clipa răpusă de dor, Acest amănunt să-l aline. Să fie un fel de bandaj Lipit peste visele stranii, În care și lumea, și anii Vor trece drept simplu fardaj. Și umbre ce zac pe retine Să-mbrace aceeași culoare, Deși sunt doar o călătoare, Mai spune-mi ceva despre tine. ETICHETA Și eticheta „corespunzător” S-a dezlipit deodată într-o seară, Tu m-ai văzut atunci întâia oară, Ca pe-o neșansă fără decodor.

NOAPTE BUNĂ, DE STELE

Angelica IOANOVICI România IUBIRE Cred că te-am așteptat, iubire Și uneori ți-am scris poeme, Erau târziu, erau devreme Și aduceau a prohibire.

Aștept să-mi scrii ceva pe-un nor, Însă niciunul nu se-arată În lumea cu iubiri brodată, Noapte bună, de dor.

Am îmbrăcat și rochii triste, Prin dorul ce părea extrem, Mai ascundeam câte-un poem, Lăsând speranța să existe.

Te caut prin gândurile mele, Deși plutesc întârzieri, Ce se întorc spre nicăieri, Noapte bună, de stele.

Atâtea lucruri s-au schimbat Și-n ochii tăi e numai soare Dintr-o poveste viitoare, Cu-n început neașteptat.

Ce vrei să-mi spui nemărginire, Că-n vise totuși se împart Și realități ce ne despart? Noapte bună, iubire.

Parcă am șters din amintire, Tăceri care păreau eterne Și primăvara se așterne, Cred că te-am așteptat, iubire.

Să vină primăvara din culise, Să pună ea o viză peste toate Și așteptările acestea vinovate Să fie doar moneda către vise.

Incertitudini se adună, În vadul grijii stau la sfat Și parcă-n porți închise bat, Noapte bună, de lună.

Unde ai pus cuvântul dor? Te uiți la mine surâzând, A fost o negură din gând Și mâna mi-o cuprinzi ușor.

Să repetăm cumva plictisitor Aceleași versuri reînseninate, Să pună ea o viză peste toate Și obosiți să ne topim de dor.

Au fost momente și mai grele, M-ai luat în brațe, am trecut Într-un poem necunoscut, Noapte bună, de stele.

Nu mai e mers, e doar plutire Și prin oceanele de flori, Tu ești lumina mea din zori, Bine-ai venit din nou, iubire!

Iar standardele foarte diferite S-au năpustit ca ulii peste mine, Pe granițele dintre rău și bine Erau doar etichete dezlipite. Nu mai contează lumea ce mai zice, Toate greșelile expuse mi le-asum, Singurătatea pare-un fel de drum Și-ți voi rămâne doar o cicatrice. VIZA

Vor mai rămâne undeva nescrise Poeme din volume fără loc Și biblioteci ce n-au avut noroc, Să vină primăvara din culise.

8 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 TRILURI

Kessy Ellys NYCOLLAS Italia

Păsările în zorii dimineţii cântă în triluri vers de dor, ascunse printre ramuri și printre frunze ce încă lenevesc, încă dorm nesomnul nopţii ce-a trecut!

UMBRĂ Cu umbra ta la braţ mă plimb în prag de seară pe străzi pustii. În lumina felinarelor răzleţe, umbra multiplica pe trotuar, făcând din doi, un grup ce hoinărea pe întuneric, bezmetic. Căutam împreună ceva ce am pierdut... E tare demult!

APUSUL VRĂBIUŢELE Un stol. În stol zburând bezmetic, în căutarea hranei existenţiale au declarat război tăcut unui stol de fluturi, ce pluteau firavi în aerul răcoros al înserării. Un glas venit de nicăieri, grăieşte în urechea surdă a păsări flămânde: - Păstrează-ţi calmul! Nu vă certaţi pe fluturi! Încă sunt destui şi... trăiesc suficient. O viaţă într-o zi, tăcând... Ei tac, chiar şi atunci când mor.

FIRUL Un fir palid de lumină rătăcit din lună nouă, se agaţă de un fir de stuf crescut răsleţ pe malul lacului albastru şi limpede, ce se sperie și tremură în undă. Peştişorii tresar şi dispar!

CÂND IUBESC

Stă soarele-n amurg pe-un vârf de deal, golaş de faună şi flora. E ca un chel ce-şi plânge podoabă capilară care a părăsit capul intelligent, plecând subtil fir cu fir din vârful stâncii până la izvorul ce a secat şi el în arşiţa uitarii. Soarele-n amurg îşi ia adio de la ziua care tocmai moare. Tu, îndulceşte-i amarul făcându-i cu mâna. Niciodată să nu-i spui adio! LUMINA TRISTĂ Cade frunza-ngalbenită acoperind pământul cu o mantie, care să-l încălzească la iarnă. Lumina soarelui cade tristă, fără strălucire, întrebând peste tot locul: - Unde ai fugit vara?

Când iubesc, trăiesc ca şi cum toată lumea îmi aparţine împreună cu pământul care o susţine și Cerul care o protejează. Când iubesc, ceasornicul timpului se opreşte în loc lăsând spaţiu şi timp împlinirii viselor ce îmi aduc noroc. Când iubesc… simt cum inima pictează un tablou al iubirii apuse, spălate de ploaia din ziua primei întâlniri care-mi săruta fața şi îmi stingea focul din inima cuprinsă de dor. Când iubesc, trăiesc pentru că iubirea este unicul combustibil care întreţine viaţa. OGLINDĂ

Pe oglinda apei tulburată, verzuie de liane şi albă de nuferi, se preumbla agale un brotac burtos și-o lebăda albă cu trup graţios, în timp ce lumina lunii moţăia pe luciul lacului deja adormit.

Poeziile fac parte din volumul în lucru, „Ecoul întoarcerii”

9 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

CE ESTE VIAȚA

Maria CĂLINESCU România

ODĂ MACULUI Macule, floare din timpuri, Pată roşie pe câmpuri Printre spice-n legănare, Peste maluri de cărare, Macule, tu arzi ca focul Şi, cules, aduci norocul, Umpli gratis braţ cu floare, Radiezi roşu-n culoare. Macule creşti şi-n pustiuri, Cerului dai interviuri, Te închini atins de vânturi, Când te-aciui, chiar, prin crânguri. Macule firav, te scaldă Razele ce-ţi par baladă Prelinsă din nimbul zării, Astru-n fauna uitării. Macule, strop în sclipire, Dai mesajul de iubire, Scrii poveşti nemuritoare, Când speranţa sapă, doare. Mă întreb:-Cin’ te-a creat? De ce roşu te-a… pictat? Ştiu, e harul Celui sfânt, Lacrima lui… pe pământ. Sângerezi pe veci în mine, Când s-abat furtuni păgâne. Te-oi cânta floare creştină Din a Domnului, grădina.

UVERTURA NATURII

Ce este viața? Un fir lung Cu noduri dese, scămoșat, Țesut din doruri ce ajung Pe drumul greu, în lung și lat.

Când vânt călduţ adie-n zare Prin crengi umplute de culoare, Îmi pun mereu, o întrebare: - De unde-a nins cu-atâta floare?

Viata e darul pe pământ, Cât inima bate în piept, Divinu-a dat-o-n legământ, Urmează-i drumul, că e drept!

E o-ncântare pentru suflet, O mângâiere pentru umblet, E hrana vie ce-o doreşti, Când vezi, simţi iarăși că iubeşti.

Viața-i pământ și cer întins, Scăldat în râu cuprins de soare, Dar, mai apare cu cer nins, Cu nori, furtuni, val de răcoare.

Culorile-s rupte din soare, Priveşte-le! privind nu doare. Şi adieri vindecătoare Vor da şi viselor candoare.

Ea, viața-ți dă, dar, îți și ia, Și, piedici dese-ți poate pune, N-o poți, nicicum, înapoia, Domnul, de viața-ți, va dispune.

Şi-n respiri, aroma vie, Foşnet de salcii, melodie Ce te încântă-n dansul lor, Totu-i feeric, în vânt ușor.

Un prag apare-n orice clipă, Cum îl vei trece? Tu dispui. Iar, zborul chiar cu o aripă, Nu e problema nimănui.

Isonu-l ţine-n ritmuri, râul Ce pare-a fi al lumii brâul, Cu lacrimi calde-n jur urzeşte Natura ‘ntreagă, o iubeşte.

În ocean de gând, de stai Și, urci trepte, fel de fel, În lumea asta, o viață ai, Ia calea dreaptă, de model!

Ceru’ nstelat, covor uşor, Şi râu, şi flori în dorul lor, Îşi dau bineţe-n zori de zi, Sub cer senin, de s-or trezi.

Viața-i a ta, și-ți aparține, N-o risipi ca frunza-n vânt, E darul sfânt, e o minune, Cât umbră faci pe-acest pământ!

Cât de frumoasă e natura! Mă-ntreb: - A cui e uvertura? Şi cine-a scris tonalitatea? Vântul nu doarme, oare, noaptea?

10 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 BUNĂ DIMINEAȚA IUBITE

CÂND TE-AM ÎNTÂLNIT

Bună dimineața, iubite! Bună dimineața devreme! Am venit să-ți aştern Sub suflet poeme.

Când ți-am întâlnit iubite, Zâmbetul și-a ta privire, Am văzut sub tălpi venite, Mii de căi spre nemurire.

Am venit de departe Din lumi cu dorință, Să-ți port azi în vers Iubirea-mi din ființă.

Prin miros de tei pășeam Desculță și fericită Pe privirea-ți eu călcam, Fiindcă mă simțeam iubită.

Bună dimineața, iubite! Bună dimineața și-n vis! Ți-am adus iarbă-n rouă Şi doru-mi nestins.

Mi-ai făcut cale prin umbre, Peste cer tu, mi-ai făcut, Iar din nopți și zile sumbre, Clipe dulci cum n-am avut.

Cu vorbe dulci și mângâieri Aș vrea iubite să mă-mbeți Și-apoi să-ți tremur printre gene, Tu să mă plângi prin lacrimi reci.

Un buchet de nuferi Ți-am adus şi un lac, Şi-o albastră planetă Cu trei vieți și un veac.

Mi-ai lăsat cuvinte-n suflet, Șoapte cu miros de tei, Și mi-ai așezat sub umblet, Și sub gânduri ochii tăi.

În patima dorinței intră-mi Și tulbură-mi lăuntrul tot, Am să te beau cu tot cu clipă Cu tine vreau să mă îmbăt.

Bună dimineața, iubite! Am venit cam devreme, Dar vreau să-ți pictez În iubire poeme.

Și în parc doar pașii noștri, Așteptau să se revadă, Ascunzându-se de aștri Și de lume, să nu-i vadă.

În dulci fiori voi curge-n tine Printre plăceri neîngrădite Și-am să te sorb cu un sărut Cu tine să mă-mbăt, iubite.

Am adus și un cer Peste ființă să-ți pun, Și-am să-ți las și seninu-i Și un soare și-un drum.

Unei bănci de timp uitată, I-am dat suflet și privire Și pe lemnu-i cu-a mea daltă I-am scris încă-o amintire.

Prelinsă-n cald prin agonie Cu gustu-ți am să mă-mbăt, Extazul goi să ne arunce Departe peste lume...hăt.

„Bună dimineața, iubite!", Iubirea-mi îți spune. Ți-am adus azi în dar Și-un suflet minune.

Am țesut sub pași în grabă, Dâre verzi de iarbă crudă, Și pe-a vieții cale oarbă, Am sădit a lunii undă.

Năuci prin zbor amețitor Plutind să rătăcim de noi, Din șoapte lacrimi să ne curgă Și să ne-mbete pe-amândoi.

Purtate sunt toate Din vremi de demult, Bună dimineața! O viață Poeme-am să-ți cânt.

Suflet cald i-am dat iubirii Chip născut din flori de tei, Zâmbet, grai și fericirea, Tu i-ai dat, eu...ochii mei.

Angela MIHAI România ÎMBATĂ-MĂ CU TINE

Și-n vals năucitor de patimi Storşi de plăceri, desculți şi goi, Să ne sfârșim printre cuvinte, Ascunși...în taina...dintre noi.

11 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 VACANȚA CU ÎNTREBĂRI

Michaiela BOANCĂȘ Italia

Tot cu valiza-n mână, așa, precum e melcul, La fel e viața mea, și ăsta-i este mersul. Mereu îi surâd sorții, și-n ciudă vreau să-i fac, Eu nu mă las învinsă. Am să îi vin de hac! E tot un dute-vino, nimic nu e stabil... De multe ori acasă mă simt un musafir, Dar unde sunt acasă? De ce sunt tot pe drum? Sunt multe întrebări, aș vrea răspuns… Dar cum? Eh! Las' să plec în pace, căci poate altădată Îmi voi primi răspunsul, chiar pentru viața toată. Și-acuma dragi prieteni, vacanța e în toi Și m-am gândit așa: Să vă salut pe voi!

SĂ NU UIȚI FERICIREA!

TREABĂ DE MAMĂ

NOAPTEA La fereastra mea privesc, Întunericul se lasă, Noaptea-i lină răcoroasă, Eu, de tine-mi amintesc . Vântu’ adie linistit, Mișcă ramuri verzi de nuc, Cu dor nebun să mă duc Lângă dulce-al meu iubit . Asteptă-mă c-am să vin Pe o aripă de dor, Să te iubesc până mor, Când afară-i cer senin .

Învață de lună să nu te temi de neguri, Învață de la mare să nu te temi de valuri, Învață de la stele și nu uita sclipirea... Învață de la viață să nu uiți fericirea!

Pe un ram, sus pe-o sălcuță Un cuc și c-o vrăbiuță... Se sfădesc în al lor grai După cum se vede-i,... bai.

NICĂIERI NU-I CA ACASĂ!

Învață de la vânt, să nu uiți mângâierea, Învață de la păsări și uită ce-i durerea, Învață de la soare și nu-ți uita căldura, Învață de la viață să nu uiți fericirea!

Cucul, pasăre mai mare Cântă de s-aude vale, C-o lăsat ouăle lui, Prin cuiburile „nu știu cui".

M-am născut în România Țară mică, dar frumoasă, Oriunde aș fi în lume Nicăieri nu-i ca acasă!

Învață de la codru să nu te-ndoi la vânt, Învață de la râuri să spui vrednic cuvânt, Învață de la prunci ce este dăruirea, Învață de la viață să nu uiți fericirea!

- Ce ești cucule hain Nu vezi că ești tot străin? Eu am grijit de cuibușor De fiecare... puișor.

Acolo am văzut lumina, Limba e melodioasă, Acolo păzesc Carpații. Nicăieri, nu-i ca acasă!

- Tacă-ți ciocul ăla mic Nu vezi că tot na-i nimic? Ai crescut rânduri de pui Ș-ai rămas a nimănui.

De-acolo îmi sunt străbunii. Mă adun cu-ai mei la masa, Acolo mi-am cresut pruncii. Nicăieri, nu-i ca acasă!

Cuibu-ți plânge singurel N-ai pe nimenea în el. - Eu nu-ți iau vorbele-n seamă Mi-am făcut treaba de mamă!

Acolo își cântă doina Țăranii, când merg la coasă, Acolo vorba-mi e dulce... Nicăieri, nu-i ca acasă!

IUBIREA MEA Iubirea mea cu ochi ca cerul Și buzele ca fraga coaptă, Părul bălai îți e tot flerul, Privirea ta, de vagaboandă. De-mi faci un semn ți-s la picioare, Căci frică-mi e să nu te pierd. Pirvirea ta ispititoare M-aduce la sapă de lemn. Mă-ntreb: - Eu ce iubesc la tine? Căci frumusețea-i trecătoare. Doar amintiri cu nopți senine Și-al tău chip de visătoare!

12 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

NENOROCIREA DE LA RÂPA DRACULUI

(nuvelă) Ion, lișteavă de nădușeală, legă calul așa cum era, cu șaua pe el, la ieslea de vară de sub nucul din spatele fânăriei, unde Neagu, pusese fân proaspăt cosit, știind că tatăl său trebuia să sosească dintr-o clipă în alta. Scoase de la brâu batista albă, curată și se șterse pe față după ce se spălă cu apă din căldarea fântânii cu cumpănă de lângă bucătăria de vară. Cu pasul apăsat, intră în casă și se așeză pe patul curat, frumos aranjat de fata lui cea mare, Anica. Își scoase pălăria de fetru și geanta din piele de căprioară, ce o purta veșnic după gât și le agăță în cuierul „ pește” din perete. Ioana, nevastă-sa, care era la bucătărie, trage cratița pe marginea plitei, dă jarul mai intr-o parte și vine după bărbatul ei în casă. „ Lasă că n-o muri nimenea de foame” zise în mintea ei „ trebuie să-l discos, să videm, ce se mai aude, vin rușii, ori nu vin. A tras și ea un scaun de sub masă, s-a așezat pe el, și-a strâns șorțul alb cu dantele cu amândouă mâinile, văzând că era cam murdar, s-a uitat la bărbatul ei, dar nu știa cum să înceapă că Ion se uita în gol, fără să o ia în seamă. Ion e scump la vorbă, povestește numai ce vrea el și când vrea. Observându-l așa abătut și cu fruntea nădușită, ia un ștergar de pe tablia patului, i-l dă, făcându-i semn cu mâna și zise: - Șterge-te, și hai, spune-mi vin rușii, ori nu vin!? - Vin, Ioano, vin fato! Ce ne facem? Unde ducem fetele, ăsta-i necazul? Anica are 16 ani, iar Stanca 14 și aia mică, Bița are abia 4 ani ... ne batjocoresc copilele...Ăștia sunt ca lupii cei flămânzi, când scapă în stână.. înțelegi? Sunt aici aproape, pe Dealul Bordeștilor. Ion era fruntea satului, avea pământ mult, oi, cai ... Ehei, și ce cai avea! El umbla numai călare. Unul murg, cu stea-n frunte, frumos cal! Cu el pleca, cu el venea de la Dealul Lung, de la Dabuleanu. Cine era Dabuleanu? Boierul. Ce mult ținea la Ion! Îl făcuse arendaș, un fel de administrator pe toată moșia, și, în fiecare an în loc de răsplată ( leafă), Ion nu primea bani, îi spunea boierului că și lui îi trebuie pământ, că are și el copii, nu unul, are cinci, doi băieți și trei fete, cărora trebuie să le facă un rost... și boierul îl înțelegea, era cu suflet mare Dabuleanu, boier de viţă veche, nu era precum Tănase Scatiu... da! Ca înfăţişare, Ion nu era prea înalt, dar era aşa îndesat şi vânjos, zdravăn, frumos la chip şi purta o mustaţă mare, groasă de-i acoperea toată buza de sus şi zâmbea cu subînţeles la toate prostiile

Aneta PIOARĂ România ieşite din gura altuia. La minte era ager, ştia şi ceva carte, vreo cinci clase, atât se învăţa la vremea lui, dar ţinea toate socotelile moşiei, în nişte catastife bine orâduite, încât boierul era tare mulţumit de tot ce făcea, aşa că-i dădea drept răsplată atât cât cerea, că nici Ion nu era hapsân, cerea atât cât credea el că face toată alergătura şi munca lui. Anul ăsta o bucată de izlaz, anul următor o bucată de pădure, apoi o coastă plină de pruni, că doar tot el dirija munca ţăranilor de pe moşie. Şi aşa s-a ridicat Ion în fruntea satului. Într-o zi, când era prin curtea conacului cu argaţii, cărora le da sfaturi, cum să clădească fânul, cum să repare o căruţă care se rupsese întro ștoalnă pe drumul de la Pârâul Peleticului, când s-a cărat fânul de la Mărtoiu, boierul Costache Dabuleanu, care era la masa din pridvorul casei, la chemat la el şi i-a zis: - Ascultă, măi Cucule, că, am uitat să vă zic, pe Ion îl chema Ion Cucu, şi boierul din respect, aşa îl striga „măi Cucule!” Era filotim boierul, totul mergea strună pe moşia lui, ţăranii munceau cinstit, iar el îi plătea cum se cuvine . Şi cum vă spuneam, l-a chemat pe Ion în pridvor şi l-a întrebat: - Ce faci cu băiatul, cu Neagu, ştiu că a terminat şcoala primară şi-i băiat isteţ, nu-l duci la şcoală mai departe? - Ba da, m-am tot gândit şi nu ştiu unde să mă duc cu el, voiam să vă întreb şi pe d-voastră, boierule, poate îmi daţi un sfat... - Da, da, sigur! Uite, am nişte rude la Buzău, n-au copii şi poţi să-l duci să stea la ei. Facem din el un bun învăţător şi-l aducem aici în sat la voi, la Tinoasa, ca să nu mai bată băieţii atâta drum până la Dealul lung sau la Dumitreşti. Înţelegi? Asta era cu vreo trei ani în urmă, și era liniștit Ion din partea băiatului, era în anul III la Școala

13 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului Normală, învăța bine și sârguincios era, cu toate că se cam țineau fetele după el, că uitai să vă spun, Neagu era frumos, înalt, brunet și avea niște sprâncene groase de o treceau fiorii pe oricare fată ce îl privea. Acum altul era necazul, era război, se retrăgeau rușii mânaţi de nemți. Știa că pe unde trec, fac ravagii, fac numai rele, încât Ion a lăsat moșia boierului în grija altora și a venit acasă săși pună la adăpost nevasta și fetele. Pe băieți o să-i țină cu el, cât o să stea ăștia aci, trei, patru zile, o săptămână . Erau isteți flăcăii, se înțelegea arendașu cu ei din priviri, fără prea multă vorbă. Acum, se uita trist la frumoasa lui nevastă, cum era ea, legată la cap cu tulpanul alb, plin cu ciucuri ce-i atârnau pe frunte, de sub care ieșeau șuvițe de păr negru, cârlionțat, cu cămașa cusută cu fir de arnici albastru chiar de mâna ei, cu fusta neagră creață la mijloc, de sub care se vedeau poalele albe, dantelate și și-o imagina cum o fugărește soldații și ofițerii ruși, cum nu poate să scape de ei și gândul acesta îl zăpăcea. Anii trecuse de la nunta lor, copii erau mari și frumoși ca florile, o știa cuminte, o simțea că încă îl iubește, tot ca la început și n-ar fi vrut nici în ruptul capului să i se întâmple ceva rău. Era sigur că rușii, garnizoana lor se va înstala în gospodăria lui, în curtea lui, că alta mai arătoasă și mai îndestulătoare în sat nici nu era. Casa lui era mare, avea cerdac în față,cu o prispa mare cu parmalâcul de lemn, sală largă în care intrai pe ușile duble din față de pe prispă ce ducea până în spate, iar de o parte și de alta două camere mari și două chileruri. Aproape de ușa de la spate coborai în beci pe o scară puternică de stejar, unde se aflau toate bunătățile. Fața casei era umbrită de o boltă de viță de vie, ce învelea cerdacul cu mantaua-i verde, încât totul făcea cu ochiul tuturor celor ce treceau pe acolo. Toate astea îi frământa mintea lui Ion, dar Ioana s-a uitat la el, a scrâșnit din dinți și a zis: - Ascultă Ioane, punem caii la căruță, tot ce ne trebuie, adică niște țoale, mălai, brânză, ouă, niște fasole, untură, o găină, oale, străchini, hirostriile și plecăm! - Unde, măi femeie? Ăia o să treacă prin toate satele, o să împăinjenească văile, o să scotocească peste tot după mâncare, că sunt lihniți, armata rusă e prost aprovizionată cu mâncare... Așa povestea boierul aseară când s-a întors de la Focșani. - Știi ce, trecem dealul la Șesul cu Plochi, la noi în pădure. În fundul văii e un bordei părăsit,

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 da-i bun, nu plouă în el. În timp au crescut copaci tineri în fața lui și nu se mai vede de la distanță, așa că o să stăm chitite acolo. Facem dimineața mâncare, apoi stingem focul să nu se vadă seara lumină de departe, și cât îi ziulica de lungă o să cos cu fetele la cămășile începute în postul paștelui. Tu rămâi aici, acasă cu băieții și veghezi asupra lor. Aveți grijă de casă și când poți , încaleci pe Murgu și ne mai aduci câte ceva de-ale gurii. Luăm cu noi și pe Molda să ne păzească de lup. - Ce să faci cu ea, să latre și să dea rușii de voi, ori ești proastă!? - Așa, că bine zici, n-o mai luăm - Când își făceau ei planul, năvălesc în casă cei doi băieți, Neagu și Ionel. - Mamă, mamică! Vin rușii! Ce ne facem? - Chemați repede fetele, zise Ion băieților. Sunt la Râpa dracului, strâng fânul cosit de voi cu finu Vasile alaltăieri! Dar voi de unde știți? - A trecut în goana calului nea Gheorghe din capul satului, Gheorghe Ticu și striga cât îi lua gura ,,fugiți, fugiți, rușii sânt aproape!,, Noi tocmai ne apropiam cu brazda de capul locului, divali, aproape de drum și am auzit. Finu Vasile a plecat și el acasă la ai lui. Ioana iese repede la bucătărie, scoate din cuptor pâinea care era gata, rupe una pe masă, pune ciorba în străchini și zice: Stai aci Ioani, te rog! Haideți să mâncăm, măi copii! Că Neagu, Stanca și Anica sosise . Au luat fiecare câte un scăunel și s-au înșirat toți de-a roata mesei cu trei picioare din mijlocul bucătăriei. Au înfulecat tot ce le-a pus Ioana dinainte, s-au închinat și au zis cu toții ,,săru-mâna pentru masă”. Ioana și fetele și-au strâns repede toate cele necesare, le-au dus la căruță, Neagu a înhămat caii și au pornit sub îndrumările strașnice ale tatălui: - Să aveți grijă, să nu umblați prin pădure, să stați acolo în bordei, fără gălăgie, ați înțeles! Fetele se uitau speriate la tatăl lor, iar Molda se gudura pe lângă cai. După plecare lor, Ion a luat un hârleț și l-a chemat pe Ionel. S-au dus amândoi în grajdul boilor, care acum era gol și curat, au scos podelele și au săpat o groapă de peste doi metri pătrați. Au cărat pământul în spatele grajdului și au băgat acolo toate lucrurile mai de preț din casă. (Va continua în numărul următor)

14 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

TE-AM ÎNRĂMAT S-au redeschis în gând întinsurile-albastre Peste câmpu-n care cresc flori de nu-mă-uita Și-n ramă le-am pus cu amintirile noastre, Eu o privesc de departe și-nvăț a-ți cânta. Și chipu-ți l-am înrămat ca pe-o floare, cu dor, Să nu-mi mai fie noaptea neagră , pustiită Ți l-am desprins în taină din geana unui nor Și-am vrut să văd cum se reflectă în oglindă. Privirea-ți se oprea la porți acum inchise, Și în luciul oglinzii mai mult nu te-arătai , Erai ca pasărea cu aripile prinse Între cătușe de unde nici nu mai cântai. Să-ți cânt! mi-am zis, sperând... și-am început a scrie Cu patima ce doar pe mine acum doare, Te-am înrămat cum nici nu știi, în poezie Și mi-ai zâmbit și ți-am zâmbit dându-ți culoare. ÎN VRAJA MĂRII În vara asta să mă aștepți , tu mare, Pe țărm doar cu amintiri dragi voi poposi, Privirea voi scălda-o-n unde mereu hoinare, Voi fugi prin nisip până voi obosi. Când valul înspumat iar ți-l voi atinge , Voi cauta-n apă îmbrățișări de ieri , Nisipul cald degetele-l vor prelinge, Poate așa voi regăsi vechi mângâieri. Îți voi cerși iubirea-n adieri de vânt Și-o voi căuta-ntr-a apei licărire , Când mă vei legăna cu murmurul tău sfânt, Voi crede-n valul ce-alungă amăgire.

Ștefania BURNEA România RUGĂ Veghează-mă când ruga mea ți-o cere, E semn c-ai luminat oglinzile-nrămate, Când tot mai solitare-s nopțile-n tăcere Și-un orologiu-și cere clipe-ndepărtate. Ajută-m-acum să-mi urmez cărarea, Picioarele-s împotmolite greu la răscruci, S-a-ntunecat și cerul și toată zarea Și marea-i străbătută de ciudate năluci. Se-aprinde amintirea în scânteie, Întinderea-i când flacără, când cer cu nori, Trimite-n vânt,Tu Doamne, cântări, crâmpeie De colind să-mi vestească revărsat de noi zori. Și-atunci să-mi faci răscrucile poiene Prin care eu să trec în timp ce tu-mi întinzi Covor de lacrimi prefăcute-n flori-troiene Atâtea cât poți speranțele să-mi reaprinzi.

Vara asta ne vom mai săruta o dată Și-ți vom atinge buza doi numai în gând, Tu să mă prinzi în vrajă ca și-altădată Să duci ușor pe unde dorul lăcrimând.

15 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 UN REST DE SUFLET…

Elena MOISEI România

UN GÂND PIERDUT…

Când stropi de ploaie se adună... Și mâna sorții ne desparte... Și ochii mei, nu vor să-mi spună... Dau voalul nopții la o parte...

În lumea-adâncă de mistere, Târziu în noapte, undeva, În urma vântului ce piere, S-a stins pe cer cândva, o stea...

Când ochii plâng, mâna ta șterge, O lacrimă din rest de suflet, Ce peste clipa rece, trece... Și te îmbrac cântând în zâmbet...

În joaca timpului de-o clipă, Se stinge trist, pe cer curgând... Prelinsă-n noapte se-nfiripă, Un strop de umbră, fumegând...

Respir din curcubeu, scânteie... Și roua-n zori râde sub pleoapă, Pe-un rest de suflet de femeie... Și lacrima, din ploi se-adapă...

Un ciob de dragoste-n retină, În lacrimă alunecând, Se stinge-n umbra din lumină, Ucis de timp, uitat prin gând...

Mi-e sufletul o poezie, Ce râde, cântă și suspină... Degeaba plângi, n-a fost să fie... Și numai ploaia e de vină...

Statuie vie-n nemurire, Un gând uitat în timp, căzut... Rostogolit în fericire... E gândul meu, un gând pierdut...

PE SCĂRI DE TIMP… Pe-o margine de vânt ascult, Cum stele hoinăresc sub lună, Sub pleoapa nopții se ascund Și-aleargă-n noapte, mână-n mână... Când vântul curge-n evantai Și rătăcesc în ploaie merii, Te-aștept în serile de mai, Să vii la umbra primăverii... A înflorit fără să știu O frunză prin păduri uitată... Iubirea crește-n ceas târziu, De vântul nopții sărutată... Pe scări de timp, fără sfârșit, Se frânge-n inima tăcerii... Și înclinată-n asfințit, Se stinge-n lacrima durerii.

LACRIMI ÎN CULORI DE APE… Să nu lași norii grei să strângă, Întunericul sub pleoape... Și ochii mei să nu mai frângă, Lacrimi în culori de ape... Să nu lași ploile să plângă, Liniștea ce urlă-n șoapte... Când freamătă în partea stângă... Înapoi de ieri e...noapte... Nu pot oprii stropii de ploaie, Printre lacrimi și suspine... Sub bolta cerului, greoaie, M-am trezit cu-n dor de tine... Prin flori de lună risipite, Visul a plecat departe... Și suflă-n urma ta, iubite, Vântul care ne desparte... Să nu lași norii grei să frângă, Lacrimi în culori de ape...

S-A RĂTĂCIT UN NOR PE CER... (joc de cuvinte) Din cârd de nori, pe cer apuși, S-a rătăcit un nor stingher, Ce curge-n noapte-n efemer, Cu ochii plânși, prin stele duși... Pudrați cu stelele din cer, Prin vânt, în tumbe, jucăuși, În goană, sus, în noapte puși, Curg norii-n noapte și-n mister... Din cârd de nori, pe cer apuși, S-a rătăcit un nor stingher... Și-a adormit într-un ungher, Visând povești cu spiriduși... Un colț de cer, țese culcuș... Și visu-n vrajă călător, S-a rătăcit din cuibul lor, Cu ochii mari, cu ochi de pluș... S-a rătăcit un nor pe cer...

16 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

AȘ PLECA Aș pleca-n sălbăticie, fiară liberă să fiu, Dezbrăcată de cuvinte, cu romanul vieții gol, Să nu-mi fie destinată nicio soartă, niciun rol Din preaplinul și nimicul cel trăit de când mă știu.

Silvia RÎȘNOVEANU Germania ANOTIMP Nu știu de ți-am trecut prin minte, Dar, sigur, ți-am intrat în vis, Și prin aducerile-aminte Din anotimpul interzis, În care toamna se prelinge, Înlăcrimată, prin ciulini, Și sângerând, când își atinge Picioarele de mărăcini. E-un anotimp ciudat și parcă Mai insipid și dureros, Și totuși inima încearcă Să ia, din el, doar ce-i frumos:

Și din cetină albastră eu mi-aș construi altar, Convertindu-mi, în poeme, existența de morfeu Ce-și visează nemurirea, insistând la Dumnezeu Să-și primească picătura de iubire și de har. Și sorbindu-mi libertatea, cum un zeu ar bea nectar, Zborului spre înălțime m-aș abandona încet, Savurându-mi simfonia vieții mele de ascet, Ce nu mai cunoaște-opreliști, bariere sau hotar. Aș pleca-n sălbăticie, dar nu pot....sunt încă-n joc, Asistând la comedia cu un conținut ilar Cu paiațe mânuite, tot mai prost, de-un păpușar Care-mi pare că-nsumează toți netoții la un loc. N-aș mai vrea să fiu părtașă la spectacolul nătâng Cu marionete mici, construite din hârtie, Îmi voi pregăti un drum, dăltuind în poezie, Să nu-mi iau, spre libertate, startul cu piciorul stâng.

Parfumul fin de crizanteme, Albastrul clar când mă privești, Sau toamna caldă din poeme În care-ți sunt și-n care-mi ești. De-aceea ți-am pătruns în vise, Căci știu: acolo te-ntâlnesc Și sensurile interzise, Nu-i necesar să le-ocolesc. Iar anotimpu-acesta rece, Puțin ciudat și cam albit, Prin care-un vis, în taină, trece, Nu ne e nouă prohibit.

17 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

MATUSALEM E greu să se adapteze omul la o nouă stare impusă, după ce mulţi ani a fost un luptător trecut prin focul bucuriilor şi greutăţilor vieţii, dar mai ales, după ce şi-au adaptat stilului de viaţă unui anumit program riguros, ordonat, cu tabieturi şi cutume. De exemplu, de la opt la patru, eşti la serviciu: fabrică, instituţie, şcoală, ştii ce ai de făcut, unele sunt simple, altele mai complexe, pe unele le rezolvi, pe altele le plasezi altora mai mici, sau pur şi simplu le abandonezi şi nimeni nu mai revine asupra lor. Aveam pe timpuri un superior care îmi aducea o hârtie prin care o instituţie care voia să se afle în treabă cerea situaţii de o complexitate deosebită. Omul ştia să facă distincţie şi îmi spunea: „ţine-o la rezerve trei zile, dacă nu mai revine nimeni, rupe-o şi arunc-o la coş!” După un număr de ani munciţi, omul adună experienţă şi atunci când dispune de o cantitate suficient de mare de cunoştinţe în domeniu, vine vremea să se pensioneze, nu că ar vrea el, ci pentru că aşa impune legea şi mai nou, că aşa impune patronul care crede totdeauna că va găsi ceva mai bun pentru gustul lui ahtiat după îmbogăţire. Ei, aici intervine marea schimbare în viaţa omului. Până să se adapteze, omul mai încearcă. Unii mai fac faţă muncii cu brio, dar sunt şi dintre aceia care abia aşteaptă schimbarea, simţind că puterile i-au slăbit şi că vârsta îşi spune cuvântul. Pe scurt, unii mai pot, alţii nu! Cei care mai pot, sunt nişte fericiţi pentru că pe lângă pensie mai ciupesc câte ceva suplimentar legal, sau „la negru” cum este numită plata directă a muncii, „la mica înţelegere”. Aici, vorbim de o mică poveste a unui cadru didactic pensionat, care după o muncă de peste patruzeci de ani în învăţământ, nu s-a putut rupe dintr-o dată de catedră şi după pensionare a solicitat şi a obţinut câteva ore la o şcoală generală. La prima oră de istorie, că domnul era de istorie, la clasa a V-a, cum îi era obiceiul îi plăcea să facă o discuţie liberă pentru a cunoaşte elevii şi capacitatea lor intelectuală. În acest sens, profesorul, pe rând, îi indica pe cei care urmau să se prezinte şi să spună ceva inedit din viaţa lor. O micuţă elevă era mereu cu mâna ridicată gata să i-o bage profesorului în ochi, nerăbdătoare să spună şi ea ceva. Cu bună ştiinţă, profesorul a tot trecut peste ea lăsând-o să se întărâte, presimţind că are să-i spună ceva interesant. După ce a mai ascultat glasul emoţionat al copiilor, spre sfârşitul orei, s-a întors spre eleva care se uitase cu mâna ridicată privind dezamăgită

şi supărată direct în tăblia băncii.

Tănase CARAȘCA România - Fetiţă, te ascult, o trezi profesorul. Copila, parcă printr-o minune îşi reveni, obraji i s-au înroşit imediat, ochişorii i-au sclipit ca două spoturi strălucitoare şi fără să stea pe gânduri, privind cu bucurie spre profesor îi spuse cu inocenţa vârstei şi glasul cristalin care răsună ca o baladă:

- Dom’ profesor, dumneavoastră i-aţi fost profesor şi lu’ bunica mea!

Profesorul a tresărit. Chiar? Profesor la a treia generaţie? E totuşi prea mult. Şi-a luat catalogul sub braţ, fără să mai întrebe pe nimeni nimic, s-a dus la directoarea şcolii şi i-a spus: - Doamnă, renunţ! Căutaţi alt profesor de istorie, eu nu mai vin. Şi nu a mai venit deloc. De atunci este pensionar cu drepturi depline. NOAPTEA BLOCULUI COMUN După o zi al naibii de monotonă, am avut o noapte liniştită. M-au trezit din somnu-mi iepuresc nişte tropăieli însoţite de râsete zgomotoase, făcătoare de bine ce se auzeau de pe scara blocului, apoi mişcări şi ţăcănituri de tocuri cu flecuri metalice la atingerea gresiei aplicate pe post de podea în apartamentul de deasupra şi am înţeles că cei ce şi-au făcut simţită intrarea în bloc la ora 3,00 spre dimineaţă, într-un mod atât de urbanistic, erau vecinii de deasupra. Şi cum vecinii de deasupra sunt tineri, din cuibuşorul ce le aparţine de o perioadă, sau mă rog, dinspre plafonul mai vechiului nostru dormitor, după câteva minute s-au auzit nişte onomatopei crescânde în intensitate, construite anume parcă din consoanele consacrate: a e i o u ă. Am stat liniştit şi am ascultat, că ce să fac noaptea, dacă tot nu dorm? S-a trezit consoarta mea speriată şi simţind că eu veghez, s-a agitat, apoi cu glas schimbat ca de om îngrijorat, gata sa sară în ajutor, că aşa e ea sărăcuţa, foarte săritoare, mi-a spus:

18 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului -Cred că e cineva bolnav, tu auzi? E cineva care geme şi sigur e grav! -Aud, i-am răspuns calm. -Şi? -Şi ce? -Cum şi ce? Ce fel de solidaritate locativă cultivi tu ca om, ca locuitor al blocului? Ai îmbătrânit bărbate! Poate o fi vecinul, ştii că e singur, i s-o fi făcut rău... -Stai liniştită, nu e vecinul, e vecina! am răspuns eu, pe aceeaşi voce monotonă, martorul auditiv al desfăşurării întregului complex de operaţiuni, începând cu preludiul. Nu e vecinul de perete, e vecina de deasupra, dar acum o fi poate, chiar dedesubt, am mai încercat un joc de cuvinte, fără efect. -Nu înteleg...mi-a răspuns soaţa încă buimacă de sperietură şi proaspăt trezită din somn de zgomotele nocturne, care altădată ar fi mişcat-o, sigur în alt mod. -Ei, asta-i! Stai liniştită, fac dragoste vecinii de deasupra...Nu i-ai auzit ce veseli erau când au intrat în bloc? -Nu, dormeam. -Dormi în continuare, sa nu-ţi sară somnul, am încercat să o liniştesc. Lasă vecinii cu treburile lor, noi cu ale noastre, am devenit eu sfătos, ca un om mare. -Da chiar...Ce m-a trezit pe mine în puterea nopţii! -Da chiar…am răsuflat şi eu, ce porcărie să-i apuce şi p’ăştia dragostea la ora trei noaptea şi nu oarecum ci cu chiuituri…Cred că vin de la nuntă nesimţiţii! Auzi, când oamenii dorm… Întoarsă pe o parte, ignorând sunetele ce continuau cu creşteri şi descreşteri, probabil în funcţie de nişte parametri nu chiar întâmplători, peste câteva minute am auzit respiraţia regulată a soţiei, cu mici pufăituri, ceea ce m-a făcut să înţeleg că picase din nou într-un somn profund, de parca nici nu se trezise. Eu în schimb, cu sau fără voie, ascultând continuarea care, n-aş putea sa spun dacă îmi făcea bine sau rău, m-am întors pe o parte încercând sa ignor „tortura" onomatopeilor, dar neam, nu s-a mai lipit somnul de mine. Tot veghind, cu gândurile aiurea, probabil la anii mai tineri, am zărit dimineaţa prin geamul dormitorului strecurându-şi lumina unei duminici dinspre sfârşitul de august cu gust de struguri si nuci cu coaja încă verde, crăpată longitudinal in dungi maronii. Se apropie toamna... …Toamna, semnul belşugului ce îşi scutură spicul bogăţiei din rodul pământului după

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 anotimpul estival care încă ne bucură privirile cu trupurile goale proiectate pe nisipul arzător al litoralului, sub razele mângâietoare ale soarelui răsărit din apele liniştite ale Mării Negre… Acum vara este pe sfârşite, suntem în luna august, a început sezonul nunţilor, dar noi, ajunşi la o vârstă respectabilă, mergem mai mult pe la comemorări, iar ăstea, nu ţin până spre dimineaţă. Comemorările, la vârsta noastră, au şi ele totuşi meritul lor. Cu două-trei lacrimi, ne scot din atmosfera casei devenită bârlog de hibernare, ne aduce aminte de anii frumoşi, de cei cu care neam petrecut dulcea perioadă a tinereţii, ne mai ajută cu câte o masă gratuită, şi un pahar cu vin unde plata este doar un „bogdaproste” pronunţat într-o plecăciune smerită, un „Dumnezeu să-l ierte” şi iar o plecăciune cu o eventuală geană de lacrimă forţată scoasă din clipitul accelerat al genelor, o îmbrăţişare de îmbărbătare…La uşă, într-o nouă plecăciune uşor sesizabilă, mai dai câteva sfaturi de încurajare şi în speranţa că nu vei fi ocolit la următorul „eveniment”, întrebi aşa, din politeţe, când vor avea loc pomenirile ritualice în amintirea celui drag, plecat dintre noi. Pleci binedispus, iar pe drum, la braţ cu consoarta, comentezi, sau pe cinstite bârfeşti tot ce s-a întâmplat, cine a fost, cum era îmbrăcat, de ce a lipsit cutare, că borşul a fost prea sărac, doar cu aripioare, iar vinul era „de cumpărat”, că madam cutare s-a cam înroşit în obraji… Ajuns acasă, te gândeşti la somn. Adormi fără griji, dar cum pomenile au ajuns în coincidenţă cu nunţile în zilele de sâmbătă, se întâmplă că la al doilea somn, care la bătrâni se transformă într-o perioadă de veghe, să auzi din apartamentul de deasupra, sau din cele laterale, că cei de dedesubt sunt ca şi noi mai în vârstă, zgomote, sunete materiale şi vocale care cu ceva timp în urmă erau uşor de distins şi dintre cele trei spaţii enumerate, numite vecine de apartament. Da, acum te trezesc vecinii, te mai trezeşti şi tu, dar degeaba. Provocările nevinovate devin duşmani nocturni de proporţii şi aproape de neacceptat! Păi ăştia din ziua de azi… A mai trecut o zi din viaţa de pensionar, te bucuri că ai mai fost invitat la un parastas şi te gândeşti la ziua de mâine. Mâine e luni...Am să mă duc la un magazin sămi cumpăr dopuri din acelea pentru urechi, pe care ţi le îndeşi în pavilioane, ca să nu-ţi pătrundă apa când intri în mare. Eu, anul ăsta nici nu am văzut marea, dar poate le găsesc o întrebuinţare şi în anotimpul rece, sa nu fac otita. (Va continua în numărul viitor)

19 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

RITMURI STRĂVECHI Între constelații aprinse de tăcere Sparg făptura,legătura din adânc... Mioara ARDIELEANU România

COSÂNZEANO De-ți șoptește la ureche Îngerul ce-ți stă de veghe Despre dorul tău aprins, Înfiorată îți iei zborul iară, iar Ca o frunză și-n zadar Îți acoperi umbra, gândul, Te alungă timpul, vântul, Ba te poartă lângă buzele încinse, Ba în unda ce-ți cuprinse Trupul tău, năvalnic, tainic Efemer dar Viu prin Rai șăgalnic Și tot zbori Măiastră prin uitare, Tu și el prin șoapta Vie și vâltoare... Focul Viu Ce-l porți în Sân, Cosânzeano, îl arunci în cer păgân, Îți iei zborul din adânc înspre stăpân, Dorul tău să-l pierzi între codri Ba prin fân, prin văzduh, prin duh, Nevăzut când fiorul te cuprinde... Doar sărut ce-ai pângărit cu clipa Roua-l șterge, focul, jocul, frica... Și-n surâs, o mângâiere Ca o pasăre de pradă, Sufletul ți-l prinde în trombă Între lumi, fuior, inițiere.

Plâng sau cânt sau harpele Luminii își scutură mărgăritarele Prin gând? Surprinsă la icoană Sfânta Cu privirea mă străpunge... - Miorițo bea din Lethe nu te unge Doar cu umbra unui vifor însetat... Deschisă-i cartea iar candela De bronz alungă umbrele Prin colțuri de hotare... Stihiile frământă nemișcarea Țesând în zori năvalnic Patimi înșoptite, zarea... Floarea-n cântul sorții se deschide Dezmorțind într-un vârtej Al rugii a mea făptură, chipul straniu Stăruind în taină, în focul viu Întru iubirea din târziu... Fulger, cuanta de lumină Însemnă în frunte punctul, Gândul de cinabru, sunet, vântul... Libelulă de aș fi Aș strivi din zbor fiorul, Aș petrece la hotare Clipa, dorul.... Visul se destramă-n poarta Străjuită de-un călugăr carpatin... Mătănii lângă cruce Trasmutând fioru-n zborul Unei rugi înspre divin.... Nevăzut icoana-și poartă Dar și pasul linu-i peregrin... Și-mi poruncă liturghia o ascult Și mă-nchin la sfânta Vineri Calea regăsindu-mi în cuvânt...

20 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 PACT CU TIMPUL

Maria CIOBOTARIU România

Azi fac pact cu timpul... dau clipele înapoi prin fereastra de lumină ADĂPOST AMINTIRILOR din ochii tăi adânci izvoare Din zări albastre unde se revarsă curcubeul gândul deapănă într-un buchet de culori fiorul dragostei contemplând miracolul ţipăt de păsări răpitoare dincolo de umbre din pădurea deasă, simt din nou chemarea unde curge izvorul tăcutelor iubiri cu apă crstalină mă opresc să admir lacrimi din ochii dimineţile albastre îngerilor… şi iarba cu raze de soare plâng de bucurie din puritatea gândului în jocul copilăresc cu priviri de copil clipă visată cu tine… mireasma zorilor în sufletul pur purtată de vânt la început de primăvară în rugul aprins adăpost al amintirilor, al florilor de mac. mângâiere tandră a nopţii Ascult ţipătul cocorilor unde se aprinde dorul ce împart primăveri. în suflarea vântului.

ȘOAPTE DE IUBIRE

POEZIA UNEI CLIPE

Cuprinde-mă în primul tău sărut când vântul adie şoapte de iubire ridică-mă la poarta zării în oglinda unui vis tu, vii din margine de lume şi înfloreşti în dimineţi te-am căutat în boabele de rouă când aburi calzi se ridicau la cer şi glas de păsări chemau o nouă primăvară. Aş vrea să vii, din muzica stelară să străbaţi... hotarul de amintiri iar chipul tău brăzdat de timp să strălucească-n marile priviri.

Te înfăşor în timp, îţi dau aripi să zbori spre lumina din priviri adun din univers dorul şi plămădesc speranţa din zâmbetul soarelui desenez traiectorii din îmbrăţişarea norilor în descântec vechi al veşnicei iubiri. Plouă şi astăzi cu vise pe cărări de munte, neumblate în ceasul de nelinişte ascult glasul tău şi, mă transform încet… în dorinţă respir şi revin în poezia unei clipe din noaptea divină simţim şi înflorim în primăvară.

PLOAIA DE CHEMĂRI În urma ta au rămas petale îngheţate de timp, paşi imaginari în ceaţa depărtării gingaşi ghiocei din visul primăverii vei renaşte din culorile curcubeului prin ploaia de chemări în emoţia unei zile lacrimi topite în îmbrăţişarea celor patru anotimpuri noapte şi zi este întâlnirea noastră din sărutul cerului şi al pământului.

21 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

NĂSCÂNDU-MĂ Născându-mă, în vară toridă, Am alergat prin deșertul fierbinte. M-am copt în vatra lanului de grâu Sădindu-mă lângă macii purpurii, Inima a primit iubirea înflăcărată. Cea mai gingașă, adiere de vânt Mi-a măngâiat, fruntea și părul, Ochii au picurat, lacrimile dorului, Peste încătușarea albă a somnului. Târziu în noapte, visele s-au transformat, În cercuri de lumină, răsfrânte peste, Oglinda sufletului. ÎN AȘTEPTAREA REGINEI BĂLȚII (Zolotușca-Pește auriu)

Răsăritu-i lin, contopit în soare Adieri de vânt, zi de sărbătoare. Balta-și pregătește, covoarele moi Din matasea broaștei și plante de soi. Salcia divină, se roagă la cer Să vină cocorii...Să nu fie ger. Stuful maiestos își scutură puful Iarăși a răcit. L-a cuprins năduful! Ciulinii acvatici, afară-au ieșit Au primit prosoape și s-au primenit. Stânjenelul apei, galben de sofran Se pudreză-n taină, după paravan. Scena-i pregătită, pe-un plaur ușor Lebedele albe au sosit în zbor... Grațiosul nufăr se lasă așteptat, Nu-și găsește fracul.Tare-i supărat. Barza-i fericită. Are microfon! Se uită la broaște să le dea un ton Fiecare cântă, cum le este dat Note diferite... De oac, oac, oac! Răsună cântarea, totu-i pregătit Unde e Regina? De ce n-a venit? Vestea o aduce blândul pelican, N-a putut s-ajungă...Vine peste-un an!

TE-AM IUBIT ÎN TĂCERE Te-am iubit, pentru că erai,cel mai înalt, puternic şi mândru dintre toţi copacii. Primeai lumina orbitoare a răsăritului, rogvaivul cerului albastru descătuşat si liber. Te-am iubit, pentru că păsările albe se înălţau tot mai sus, culegeau stele argintii te împodobeau, cu lumină, străluceai în nopţile intunecate stând la taifas cu luna. Te-am iubit, pentru că te-ai aplecat sfios, mi-ai adunat lacrimile, le-ai aşezat printre frunzele risipite pe ramuri, transformându-le în vise. Atunci m-am agaţat de trunchiul tău, m-ai îmbrăţişat timid, ai scuturat stele peste mine, şi am simţit că plutesc... totul incremenise.

Olga VĂDUVA România

DISPUTA Vers udat cu lacrimi Grea e suferința, Răspândite patimi Spulberă dorința. Totul se petrece Când nu e iubire, Sentimentul rece Duce la orbire. Rimele trădate, Aprind gelozia Par cam demodate Plânge poezia. Rupte din cuvinte Mor silabe mute, Punctul se implică Versul să-l ajute. Virgula tresare, Ascultă disputa Semnul de-ntrebare Critică reduta. Nu e timp de ceartă, Țin o conferintă, Semnele se iartă Totu-i cu putință.

Te-am iubit in tăcere!

22 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

DÂMBUL Se anunţa o zi de primăvară însorită. Juţă se trezi cu noaptea în cap, aşa cum o făcea de ani de zile. Era un bărbat de vreo 45 de ani, înalt, frumos, bine făcut, cu părul negru, pieptănat îngrijit, ochii albastrii pătrunzători, mustăcioară mică, iar când zâmbea descoprea o dantură albă perfectă...ce-i drept, lucru cam rar pentru acele vremuri... Trăia în satul ăsta de când se ştia. Provenea dintro familie de oameni gospodari, mama tătăroaică şi tatăl moldovean get-beget. A avut doi fraţi mai mari, Jenică şi Valnică. Umbla o vorbă prin sat: ”toţi băitanii lui Dănilă sunt frumoşi, vrednici, deştepţi şi chiaburi pe deasupra”. De aceea erau cei mai căutaţi holtei. Rupeau inimile mândruţelor din sat. Pe fiecare uliţă aveau câte-o ibovnică. Juţă nu a devenit învăţător, ca fraţii lui mai mari. I-a plăcut mai mult pământul. A făcut şcoala de horticultură la Fălticeni. Iar când războiul a bătut la uşă, a fost mobilizat şi trimis la oaste. Ori a fost norocos, ori aşa a vrut Bunul Dumnezeu, dar s-a întors acasă bine sănătos. La câţiva ani de la întoarcerea de pe front, şi-a cumpărat o bucată de pământ în sat, mai sus spre păduri,vreo 5 hectare bune. Gospodarul tot gospodar rămâne! A ridicat o căsuţă din bârne şi un grajd, unde să adăpostească animalele. Apoi cu pricepere, a sădit meri, peri, cireşi, vişini şi nuci. Pe care i-a altoit cum ştia el mai bine. Doar aşa învăţase la şcoală. De aceea peste ani de zile, va avea cea mai frumoasă livadă din sat...Când şi-a terminat de ridicat casa cu două cămăruţe şi-o bucătărie, şi câteva acareturi, pe lângă care avea o văcuţă, doi cai şi câteva oi, dar şi o căruţă şi-un plug. A început să se gândească să-şi întemeieze o familie. Era cam de mulţi ani holtei şi i se cam urâse cu singurătatea. A cautat o fată destoinică, care să îi placă, să fie gospodină, bună la suflet şi din oameni de omenie. Şi uite aşa, într-o vară fierbinte, a făcut o nuntă ca în poveşti, mireasa fiindu-i Catrina, o fată frumoasă, cu cosiţe aurii, aprigă si harnică, dintr-o familie de oameni cumsecade din satul vecin... În aceea dimineaţă, se simţea tare obosit, cu toate că dormise neîntors toată noaptea. Şi culmea, nu obişnuia să bea, niciodată nu a iubit băutura, doar munca şi femeile. Chiar dacă acasă avea o nevastă frumoasă şi harnică, la care ţinea ca la ochii din cap şi-o iubea din tot sufletul, tot îi plăcea să facă ochi dulci la fetişcanele din sat... - Catrină hăi, ai făcut de mâncare la animale? Ai dat la găini? - Apoi nu mă grăbi, c-amu' le gătesc. Eu merg să mulg vaca, s-o pot trimite la cârd .Vezi c-o strigat

Mariana BILIC România bădiţa Jitaru, c-adună oile, să mergi cu ele la păşune... - Îndată, îndată, să dau mieii la oi. Să dau o căldare de apă la vacă şi la cai. Să pregătesc câte-o porţie cu tarâţe la vaca şi ovaz la cai.Vezi ce îmi pui în traistă de-ale gurii. Să nu mai vii tu până la maginea pădurii, să-mi aduci de mâncare. Că e cam depărtişor... - Nişte mămăligă rece de-aseară, cu brânză de oi din putină, o bucată de slănină din pod, cu-o ceapă, şi îndată fac şi un scrob cu jumere.Ţi le pun în traistă, învelite în ştergar.... - Apoi îi bun aşa, la amiază vine Ion a lui Pleşescu să mă înlocuiască... - Văleleu, am uitat să îţi spun! Marghioala mi-o zis, că Ion al ei, nu poate veni la amiază să te schimbe. Merge azi la târg cu taică-său..O înhămat caii, o aşternut plăpumi şi pături în coşul căruţei, Îi tare beteag moşneagul, nustiu câte zile mai are ?! Îl duce la spitalul din Fălticeni, să-l vadă doftorii. Ai să stai singurel cu oile până seara! - Bine femeie, oi sta, ce-oi face! O să şadă el în altă zi. Juţă a scos turma de oiţe din ogradă. În drum îşi aşteaptă vecinii, să le aducă şi pe ale lor. Aşa e la sat până la 1 mai când oile merg la stână. Sătenii se unesc câte patru, cinci şi îşi scot oile în porneală pe dealurile înverzite. La sfârşitul iernii şi începutul primăverii fânul se cam termină, de aceea oamenii sunt obligaţi să scoată animalele pe dealuri la păscut, dacă a dat firul ierbii... Juţă ajutat de vecini a întregit turma de oi, apoi a luat-o pe drumul spre dealuri, să ajungă la marginea pădurii, unde era o vale ferită de vânt şi expusă la soare. Acolo iarba era verde şi bine crescută...Încet, încet, mica turmă urcă spre dealuri. Oiţele ascultatoare ştiind drumul, mergeau agale spre pădure. Au ajuns în Poaina Corbului, apoi au trecut pârâul ce tăia pădurea în

23 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului două, printr-un loc mai ferit şi mai puţin abrupt. Au luat-o drept spre Râpa Cornului - un dealt înalt, împădurit, cu râpe adânci, unde se spunea că erau multe viziuni de vulpi şi bursuci. După un drum anevoios, mica turmă a ajuns la Poiana Ţiganului. Pădurea deasă, s-a rărit încet, făcând loc oazelor de verdeaţă. Apoi în faţa ochilor se revărsa o vale largă şi lină, parcă ruptă dintr-un colţ de rai. Acolo nu era greu de păstorit. În acele păduri, înafară de iepuri, bursuci, căprioare şi vulpi, alte animale nu se găseau. Şi oile de pierdut, nu aveau cum se pierde... Juţă îşi lăsă traista cu merinde la tulpina unui fag, undeva aproape de un dâmb. Apoi îşi mână oile spre vale...Timpul parcă stătea în loc, orele treceau tare greu. A stat o vreme sprijinit în bâtă. A cântat din fluier. A cioplit cu brişca nişte crenguţe de fag. A dus turma de oi să se adape la pârâu. La amiază, când soarele era sus pe cer, îşi scoase mâncarea din traistă. Întinse pe ştergarul alb: strachina cu scrob, slănină. Tăie mămăliga rece, cuo aţă în felii subţiri, sfărâmă cu pumnul ceapa să fie mai dulce. Rupse bucăţi din calupul de brânză, Începu să mănânce cu poftă... Era călduţ pentru aceea vreme, cu toate că era primăvară mai erau locuri dosnice unde zăpada încă nu se topise. Oile păşteau linişitite, mieii alergau bucurându-se de libertate şi lărgime. Căte unul behăia disperat când se pierdea de mamă. Tălăngile lor sunau molcom... După prânzul copios, Juţă se întinse pe cojocul aşezat pe iarbă. Stătea într-o rână cu faţa spre vale, protejat de un dâmb de pământ mai înalt. Căldura plăcută îi toropi simţurile, vântul nu mai batea...aţipise. O linişte nefirească se lasă. Cerul limpede şi albastru se întunecă dintr-o dată. Un soi de ceaţă alburie răsărită din adâncul pădurii, inundă valea... Bărbatul tresării... Un om apărut de nicăieri, îmbrăcat în pantaloni verzui din pănură, cu camaşa de in albă, cu canafi albaştrii, purta pe umeri un suman negru, pe cap avea o cuşma veche roasă de molii. A ieşit din pădure şi venea drept spre dâmb. Locul unde Juţă stătea întins pe cojoc şi păzea turma de oi. Nu se ridică, aştepta să se apropie omul de el, se gândea că s-o fi rătăcit bietul, şi vine să-l întrebe cum să ajungă în sat... Bărbatul care venea spre dânsul, era înalt, uscaţiv, cu ochii goi, faţa parcă mult prea albă. Dar ceea ce ia atras atenţia, era nasul foarte roşu... Se gândi în sinea lui „uite şi la ăsta a luat-o de dimineaţă cu rachiul”. Nici nu îşi dădu seama că odată cu ceaţa din jur, se lasă şi-un frig care îi îngheţă inima, iar aburii fierbinţi ai respiraţiei se vedeau de parcă afară era ger.

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 Străinul misterios era la doi paşi de el... Juţă înceracă să se ridice. Ceva mai puternic decât voinţa lui îl ţintuia la pământ. Omul cu privirea goală, nu scoatea nici un sunet. Se îndreptă către el, îl apucă cu mâinile de marginea îmblănită a bundiţei şi cu genunchii i se aşează pe piept. Îl apăsa cu o putere ieşită din comun, iar mâinile lui reci îi căutau gâtul... „Cum oare slăbătura asta de om de deasupra mea, are atâta putere?”gândi Juţă, apoi mii de întrebări îi trecură prin minte. Nu întelegea ce i se întamplă. Ochii cenuşii ai străinului îl sfredeleau.Voia să ţipe, gura îi era încleştată, simţea cum se sufocă, şi cel mai rău era că nu se putea mişca, măcar să se apere... „Doamne Dumnezeule, ce pui drac a venit din pădure? Ce loc necurat o fi aici?!”. Atunci îşi aminti, ce îi zise odată bunică-sa : „să ştii că atunci când Ducă-se pe Pustii îţi iese în cale, te face stană de piatră. Nu te mai poţi mişca, nu mai poţi vorbi, doar limba îţi mai rămâne liberă. Fă semnul crucii de trei ori şi zi Tatăl Nostru în gând. Preţ de-o clipă asta îi trecu prin minte, şi începu a zice : „Tatăl Nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se în numele tău”...Apoi făcu semnul crucii de trei ori cu limba. Nu a mai ştiu cât au durat toate acestea, poate o clipă, poate o eternitate...Dar în acel moment parcă s-a spart cerul, s-a auzit o bubuitură surdă. Omul care îl apăsa pe piept cu o putere supranaturală, s-a destrămat ca o dâră de fum, lăsând în urmă un miros greu şi înecăcios... Cerul era albastru fără nori şi soarele încălzea plăcut natura...oile păşteau liniştite, pârâul curgea leneş la vale, ceaţa dispăruse, de parcă nici n-ar fi fost! Istovit de povara ce îi apăsase trupul, inima îi bătea să îi spargă pieptul. Reuşi, să se ridice, capul îi bubuia de durere, o stare de rău îl cuprinse. Ii tremura tot corpul, îi tremurau si genunchii, simţea că nu poate sta în picioare. Îl cuprinsese o spaimă de nedescris. Da îi era frică! o frică de moarte...Nu mai putea să stea acolo, trebuia să iasă din pădure, să ajungă acasă, cu toate că mai erau câteva ore bune până la asfinţit. Gârbovit şi copleşit de cele întâmplate, mână de zor turma de oi spre casă... - „Ditamai omul şi tremur de frică... Doamne iarta-mă! m-a vizitat diavolul, păcătos mai sunt! M-a bătut Dumnezeu! Gata îi zic Savetuchii că nu-i mai calc prin bătătură noaptea, când bărbatăsău îi dus la târgul de vite...” îşi zise bărbatul în gând. Intră în curte. Catrina nu-şi mai vedea capul de treburi, dar când a ajuns Juţă mai aproape de ea, îi văzu faţa palidă...

24 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului - Măi bade, da ce-i cu tine? doar nu eşti bolnav.?! Şi de ce ai ajuns aşa degrabă acasă? - Lasă-mă muiere, lasa-mă! nu am nimic...nu am mai putut sta... În casă, barbatul îşi dezgoli gâtul. Se uită în oglindă, văzu două vânătăi de-o parte şi de alta a grumazului. Deci nu visase, fusese totul aievea. Să nu se facă de ruşine, hotări să ţină toată întâmplarea doar pentru el. Cine l-ar fi crezut?...şi câti nu ar fi râs de dânsul?! Peste câteva zile, după ce i-a mai venit inima la loc. Juţă iscodi în stânga şi în dreapta, şi din vorbă în vorbă află că baba Mălina care avea vreo 90 de ani, ştie o poveste veche şi înfioratoare a acelui loc. Bătrana îi povesti ca acolo lângă pădure sub dâmb, lângă Valea Largă este un loc blestemat, bântuit de duhuri rele. Acolo, a avut loc o crimă sângeroasă cu mulţi ani în urmă. Îi spuse că doi veri de pe mamă, cuprinşi de patima iubirii de pământ, s-au certat până s-a ajuns la omor. Unul dintre ei era înalt şi uscaţiv, Gheorghe a Casandrei, iar celalalt, era vărusău: Ilie Cuţitarul. În duminica Floriilor cu o săpatămână înainte de Paşti, după ce au mers la biserică, cei doi au poposit la birt, ca doar erau neamuri, s-au cinstit cu mai multe păhărele de rachiu, până s-au îmbătat...Apoi fără un motiv anume, au plecat împreună spre pădure, să mai vădă odată hatul dintre pământurile lor de acolo...Ce li s-o fi părând, ce li s-o fi căşunat, nimeni nu stie, dar s-au luat la harţă... Vărul lui Gheorghe, Ilie om harnic de felul lui, era tare rău la băutură, devenea violent şi nu mai ţinea cont de nimic, îşi bătea nevasta şi copiii, de fugeau bieţii de ei ca potârnichile, şi se ascundeau pe la vecini...Se spunea în sat că era din neam de cuţitari, oameni sângeroşi, fără milă. De aceea purta mereu la brâu, ascuns un cuţit ... Acolo în pădure, lângă dâmb cu minţile înceţoşate, plin de mânie l-a înjunghiat pe Gheorghe de doua ori în piept lânga inimă, apoi la burtă, i-a făcut o tăietură mare din care i s-au scurs toate maţele şi viaţa deopotrivă...I s-a părut poate că văru-său a mutat piatra de hotar dintre parcele...cine ştie?!...nimeni nu poate ştii. La aceea vreme a fost considerată o crimă de-o violenţă şi-un sadism rar întâlnite, înfricoşând lumea prin cruzimea ei... Vărul lui Gheorghe, ucigaşul, a intrat la puşcărie pentru 25 de ani, dar nu s-a mai întors acasă niciodată. S-a îmbolnăvit de tuberculoză , şi a murit după câţva ani de chinuri...Acum înţelesese Juţă din ceea ce îi povestise baba Mălina, că adormise pe locul unde fusese înjunghiat Gheorghe a Casandrei, acolo îşi dăduse duhul bietul om... Dâmbul de la Valea Largă este blestemat şi

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

bântuit. Iar dacă vreun călător întârzie prin acele locuri, poate zări uneori înainte de Paşte, prin ceaţa nopţii doi oameni care se ceartă, se suduie şi se iau la bătaie...Apoi unul îl înjunghie fără milă pe cel mai înalt...Dar la cântatul cocoşilor se lasă o linişte de mormânt şi umbrele dispar.... Şi dacă mergi vreodată ziua prin pădurea de la Râpa Cornului şi ajungi la Poaiana Ţiganlui, lângă dâmb, şi te asezi să te odihneşti, poate ai să vezi un om înalt şi uscaţiv, cu nasul roşu, îmbrăcat cu suman negru, care vine grăbit spre tine... Ai grijă! Fă de trei ori cruce cu limba şi zi în gând Tatăl nostru, şi fantasma va dispărea. Sfârșit TENSIUNI ÎN ALB ȘI NEGRU durerile întoarse din exil mă macină încet pe dinăuntru liniştea îmi respiră prin masca de oxigen pe patul de piatră din camera de gardă trupuri împleticite în propriile vorbe rămân agăţate de sârma ghimpată a gândurilor indecise proiectate pe ecrane panoramice noptile însingurate îşi plâng mirate strânsoarea unei palme pe sânul alb numărând în gând visele memorate pe mătasea albastră a pernii tale încă se adună bucăţi dintr-un puzzle mutilat în alb şi negru de războiul inutil al orgoliilor rănite ca piesele de ceară de pe tabla de şah aruncate în tranşeele pline cu şerpi galbeni ai reginei smintite ce impune reguli fără sens întoarse pe dos bătute cu pietre zdrobite de dorinţe seminţele mov ale copacilor cu ramuri de nu-mă-uita scrijelesc carnea încă vie

25 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului FEMEIE A PLOII ȘI NINSORII

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

TU NU ȘTII

Femeie a ploii şi ninsorii, Nu ştiu de ce te-ntorci din drum Toamna când pleacă-n sud cocorii şi serile au miros de scrum.

N-am să te iubesc când plâng arinii În serile cu macii somnoroși, Ci-n zile când lacrimi varsă crinii Și ochii înoată-n verde de frumoși.

În crame dau vinurile-n fiert, Vânturile scârţâie-n uluci, Îmi ceri pe semne să te iert Că n-ai plecat de flori de nuci.

Am să te iubesc mai pe-ndelete Când cerul cade-n iureș peste flori, De stele-ți coboară lin în plete Cu raze-ntr-o cunună de culori.

Cu sfânta încredere-n cuvânt Accept ca eu să-i fiu ursitul, Fă pasul mare pe pământ Când ai în brazdă nesfârşitul.

Mereu o să îți spun ce n-am mai spus, Poeme dulci cu soarele-n priviri Când în crepuscul roșu la apus O să te sărut și iar o să te miri.

Aşteaptă iar ninsori şi ploi Cu nori negri, ori albi ca varul, Să treacă peste sat, la Dăbeloi* Unde am cernut demult amarul. (* uliţă din Vălari, satul copilăriei)

În grădinile cu mere date-n pârg, N-am să te las să nu proptim un trunchi Cu brațele să te cuprind cu sârg, Să simt iubirea până în rărunchi.

UN DRUMEȚ RĂVĂȘIT Nu cred să fi fost eu cel născut în ziua hărăzită tăierii porcului, dar oricum noroc n-am avut, nici nu m-am plâns femeilor cu sentimente subțiri n-au nevoie de înduioșări periculoase. Am rămas fidel ochilor mei care văd cum se-ngroapă adevărul și rămâne afară minciuna. Am împrumutat cât am putut lumină și m-am lăsat condus de fenomene care nu mă chemau la ordine. Am respirat fiecare păcat cu tristețe pășind peste întâmplări ca peste o apă în care se scaldă norocul amiezii până scăpăta soarele după dealuri. Nimeni nu m-a chemat la cină, dar am nimerit la tine acasă un drumeț răvășit de o iubire sălbatică.

Nicolae VĂLĂREANU-SÂRBU România

Tu nu știi, de buzele-ți cărnoase Nu mă mai dau întors acasă De-a pururi vara-i pătrunsă-n oase, Noaptea albă-i proprietăreasă.

CA O PODOABĂ SMERITĂ Întorc izvoarele din drum și le adăpostesc sub ceturi de piatră fulgere deasupra de munți îmi aprind căpiţe de fân în somn. O pasăre stă pe umărul meu și vestește furtuna tu cobori în mine salamandră-nflorată cu ochiul domol, pace și înseninare ca într-o iubire de care mă despart cu mâna pe sâni. Noaptea se trece prin ochi ca o podoabă smerită, de vorbele lumii te ascunzi în sângeriul cearcăn al lunii.

26 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

STROPI DE LINIȘTE

MAI E PUȚIN

corpuri de-ndoieli strigau lumina în răspăr cuprinzând neiertătoare fibre de neliniști împletiri și despletiri de zile până spre finalul certitudinii

s-a mai ieftinit și jocul poate s-a plictisit să se mai ascundă nici tu nu îți mai arăți spatele umbra mâinii îți e îndeajuns pentru acoperirea soarelui

CURĂȚAREA DE PAIMI

CHIAR ȘI AZI

până la siguranța cu care te-ai agățat de piatră se zvântase toată dimineața ierbii creșteau izvoare mai limpezi ca ieri NU VĂD poate e prea adâncă-nserarea pleoapelor în spatele lor sunt eu mereu eu și rezist încercării de a mă condamna la veșnicie reușesc fără să respir deschiderea ferestrei din zid

cum veșnicia răscolea printre vini se perindau iertările în șir indian prin labirint întotdeauna ieșirea mi se arăta binevoitoare

MIȘCAREA PE ASCUNS mi-am mai fotografiat o dată palmele sacrificând bucăți din iubirea-ncremenită o trezeam și pe ea cu fiecare uitare lipită de clepsidră

Mihaela CAZIMIROVICI România

CĂDERE LIBERĂ înfricoșat ghețarul s-a prelins fără nicio rază de ajutor scormonea carcerele unor guri de piatră s-a-nveselit rostogolirea sărutându-i tălpile

ȘI CERUL și ochii lui priveau toate rănile fierbeau în cearcănele dintre lumile noastre știu că ești acolo nu mai am unghii dezvelitoare de straturi de ritmuri de ascunzători ale inimii

Grafică, Nynna VIZIREANU

27 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

DE ZIUA TA Când visele vor sacrificii Iar viaţa-ţi oferă împliniri Şi rodul îndreaptă copacii Cu sufletul plin de amintiri! Când anii îţi ţes povestea Alături de partenerul iubit, Eternă va fi dragostea, Iar destinul este împlinit! IUBIREA Iubirea n-are frontiere, Ea ţine focul aprins, străbun! Prin moarte ea nu piere, E suflet mare necuprins! Iubirea rămâne mereu vie, Ea este suportul vieţii, Un vis frumos ce reînvie În dar sublim al libertăţii! Iubirea este fără margini O transportă adierea, Când frustrarea e-n imagini Nu s-a spus încă durerea! Iubirea ne este lăcaşul Celor ce au sentimente, Ea înmânează răvaşul Trăirilor permanente!

Eu azi îţi urez ca în viaţă Să primeşti ce este mai bun, Cu zâmbetul mereu pe faţă Şi La mulţi ani-ul nostru

Marilena DUMITRESCU România

MI-E DOR ROQUE NUBLO Se împletește cerul cu Pământul Și norii în valuri se confundă, Aburii-n munți își iau avântul, Pe Roque Nublo să-l ascundă! Se-aude ploaia, vântul ca o sinfonie Ce se răsfață în lumina mută, Lui Roque Nublo, ținându-i companie Că el e SFINX, în insula canariotă! Un val de simfonii se-aud pe cer Ce-l umplu de culori aprinse, Dansează-n valuri norii, un placer, Ce se întrec în forme necuprinse! În dreptul rocii se rotesc în cer, O piruetă cu-nveliş de curcubeu, Totul se-ntâmplă, e un mister, Simfonia dulce este la apogeu!

Mi-e dor şi cred, la multă lume Îi este dor de vieţi mai bune. De mama, tata şi bunica, De prispa casei şi Florica, Văcuţa dragă, mititica... Îmi este dor, de siguranţă, De adevăr şi de speranţă, Să ne trezim din nou la viaţă Din simulacru, din paiaţă Şi să avem din nou verdeaţă… Îmi este dor de codrul verde Unde te-ascunzi şi te poţi pierde Şi umbra lui te răcoreşte, Tăcerea lui parcă-ţi vorbeşte Iar verdele, te linişteşte… Imi este dor de viaţa bună Când căpşuna era căpşună, Mâncarea era hrănitoare Fără euri, dăunătoare, La preţuri satisfăcătoare… Mi-e dor de muzica străbună De decenţă şi apă bună, De copilărie, de soare, De multă binecuvântare Şi de o bună guvernare…

Roque Nublo, Gran Canaria

Mi-e dor, de cinste şi dreptate Şi de schimbări accelerate, De curăţenie în ţară, De investiţii ca brăţară Şi de iubire bunăoară…

28 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

ridurile care s-au adâncit pe fruntea schimonosită a cerului. Frigul mușcă adânc din obrazul lumii, se-adâncește în rana de pe fața pământului însetat de senzațional. Îmi trece prin gând să iau fardurile și să dau alt contur realității. Aș începe cu un anticearcăn aplicat generos, în straturi sub ohii soarelui, apoi ar merge „blush glow and beauty by sephora”… Zina-Dorina PANCU România

ANTICEARCĂN PENTRU SOARE Noaptea a invadat din nou orașul zgribulit de frigul întors intempestiv dintr-o iarnă care n-a avut curaj anul acesta să vină. Oricum, nimeni nu pare să fi observat nici de data asta. Toți ne-am resemnat, ne-am ascuns în spatele ferestrelor, am tras draperiile să nu vedem din întâmplare zbaterea convulsivă a soarelui care s-a alungit spre linia frântă a orizontului, căzută și ea în dizgrație. Mă așez la măsuța de scris, pe care, in dezordine, stau cărți ce-și așteaptă cuminți rândul să fie citite, foi albe, inerte, stilouri, da, stilouri, deși mulți sentreabă cine mai scrie astăzi cu stiloul, când pixurile cu gel au invadat penarele, birourile, farduri și parfumuri frivole, cana în care mai lâncezește un rest de cafea rece, pierdută în aburii unei dimineți risipite fără pudoare peste o lume cu simțurile amorțite. Iau stiloul agintiu, mi se pare atât de rece ... vreau să scriu, dar literele mele sunt răni sângerânde pe scoarța cangrenată a copacului, mirosul e cerneală proaspăt așternută pe hârtie numi mai alintă simțurile meschine. Întrebări haotice roiesc prin minte în căutarea unui răspuns care să le-ajute să-și tragă sufletul obosit. S-a simțit soarele măcar o dată prea obosit să răsară zilnic pe boltă, a simțit nevoia să întârzie, leneș, printre stele mărunte? A auzit soarele măcar o dată un cuvânt capabil să lumineze cerul asemeni razelor lui, i-a fost încredințată în secret vreo dorință? Au alergat nerăbdători îndrăgostiții la întâlnire atunci când el strălucea mai intens, au tremurat de emoție, după ce soarele a scuturat pâcla nopții și a lăsat ziua să stăpânească lumea? Neliniștea mă cuprinde și mă ridic brusc, mă îndrept spre fereastră. Privesc în gol. Soarele și-a ascuns fața de câteva zile, după ce la începutul primăverii s-a avântat copilăros și îndrăzneț spre pământ. Pare că s-a răzvrătit, nu-și mai găsește locul, e pământiu, lumina lui a fost slăbită brusc de

CĂDEREA E ZBOR REFUZAT Soarele aruncă săgeți otrăvite încă de la primele ore ale dimineții. Am ieșit în grădină, sperând să mă bucur de răcoarea picăturilor de rouă. Nici nu știu măcar dacă iarba s-a bucurat de ele. Poate că cerul n-a mai plâns pentru noi. Ridic privirea, lumina orbitoare îmi amintește de primele clipe după eclipsă, când am văzut inelul ... închid ochii, iar retina reflectă focul care a ars violent iubirea noastră. Mă așez la umbra bolții pe care se-ntinde firavă iasomia. Mirosul ei nu-mi mai alintă simțurile, parcă are iz de smirnă. Privirea-mi alunecă în zare, zarea-i pustie, niciun nor, nicio pasăre nu-ndrăznește să viseze la linia orizontului. Lumina nu poate să alunge umbra ce s-a instalat în sufletul meu. E dureroasă dimineața asta. Încerc să mă apăr, mă retrag sub cireșul care-și cerne florile în așteptatea rodului, dar nici el nu păstrează sub coroană răcoarea ... Petalele albe, mici, catifelate mă-nvăluie, plutesc în cădere, căderea e zbor refuzat. Îmi pun capul pe genunchi, închid ochii să nu mai simt durerea. În auz îmi răsună si-acum ultima noastră conversație. - „Îți amintești timpurile fericite de-altădată, când luna era atât de aproape de noi?” Îmi spuneai șoptit să ne ținem de mână și să fugim, așa, doar ca să nu ne prindă din urmă lumea ... Mă alintai, spunându-mi că sunt o copilă zburdalnică, deși eram deja femeie. Am râs, am spus că e o nebunie, că oriunde am alerga, tot în mijlocul lumii am fi. Ai vrut să o luăm pe acel drum îngust, prăfuit pe unde nu se vedea nicio urmă de pași. Mi s-a făcut frică și ți-am cerut să ne întoarcem. Îmi era frică de acel început neterminat, de iubirea care ar fi dat năvală în sufletul meu și m-ar fi purtat departe, departe ... Se făcuse noapte și nu mai vedeam ... - „Nu ai crezut în noi ... De ce? ”

29 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului - „Nimic pe lumea asta nu va putea să vindece rănile pe care le-am provocat, deopotrivă, ție și mie, când am plecat fără nicio explicație. ” - „Am fost îndeajuns de orbi să nu vedem vreunul.” Cuvintele tale erau de jar, lacrimile care-mi curgeau pe obraz aveau gust de cenușă. Petalele cad în rotocoale peste mine, eu mă ridic dar mă tem. Ți-am spus atunci că este prima dată când ideea de moarte mă sperie. Te-a intrigat preocuparea mea, ți s-a părut puerilă, prostească, dar mă temeam cumplit de moarte. Lacrimile se preling pe masca ce-o purtăm din ziua aceea și dau un nou contur realității. Ce rost ar fi avut să ajung singură-n Rai? Tu n-ai putea să vii nici măcar în gândul meu. În Rai nu intrăm în doi. Dar m-am înșelat amarnic. Tu, care lucrezi zilnic cu semne, ai ales să nu-mi dai niciunul. Nu ai lăsat nici o frântură de emoție să iasă la iveală. Am simțit atunci că moartea e preferabilă singurătății în doi. Am ajuns la un consens iluzoriu care ne-a ghidat pe drumuri diferite, deși ne ținem încă timid de mână. A fost de-ajuns o zi înnorată să înțelegem... Dar acea zi nu a venit la timp și deja nu mai eram doi. În viață se moare o singură dată până la capăt. Eu am murit de mii de ori în fiecare zi, în fiecare rând pe care l-am scris pentru tine și nu l-am rostit niciodată. S-a făcut seară, dar nimeni în afară de mine nu părea să observe, sau nimănui nu-i păsa. Soarele se lamenta spre apus și arunca ultimele raze stinghere. Cerul avea tristețea rubinului, câțiva nori încercau să o ascundă ... încet întunericul a înghițit ziua ... Lunile, zilele, orele, minutele petrecute fără tine s-au întors în urma noastră și s-au făcut timp, iar timpul ... Ce este timpul? Alcătuit dintr-o infinitate de clipe succesive, timpul este atotputernic. Se spune că timpul vindecă rănile… Pe naiba! Timpul nu vindecă nimic niciodată! Te invață să trăiești cu durerea, să taci, să te-nchizi în tine. În timp devii amnezic, îți amputezi simțurile, sufletul cianozat. Pleoapele senchid încet… între ele - linia orizontului … Asta pânăntr-o zi, când te trezești, când vrei să te uiți in oglinda, iar oglinda s-a spart. Atunci constați că viața s-a scurs în afara ta, că ți-ai irosit timpul. Știai că timpul se teme de piramide? Știai că se-nchide-n ele? Știai, suflete?

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 POVESTE DE VARĂ Aerul în această după-amiază toridă a devenit irespirabil. E grav bolnav. Soarele s-a înverșunat împotriva oamenilor care i-au negat natura divină și azi aruncă flăcări peste lume lantâmplare. Norii au fost alungati, doar câțiva mici, albi, pufoși, timizi îndrăznesc din vreme în vreme să-l umbrească strălucirea, pentru ca întro clipă să dispară. Tot ce atinge el, ființă, plantă, își pierde strălucirea, se topește, frunzele copacilor se-ngălbenesc … chiar și iubirea se face scrum dacă vreo rază mai îndrăzneață pune ochii pe ea. Și ferește-ți lacrimile! Ți le-ar seca într-o clipă. Aseară visasem că te așteptam. Îmi spuneam în gând că trebuie să aştept în tăcere, îmbrăţişând spațiul infinit. Apoi am visat că te-am zărit și că alergăm unul spre celălalt. Ne-am prins în

brațe, mă ridic pe vârfuri, tu te înclini deasupra mea și-mi potolești arșița de pe buze cu un sărut. Ne-am rotit așa, îmbrățișați, asemeni fluturilor care zboarâ sfioși deasupra florilor de trandafir discret parfumate, catifelate, colorate atât de viu. Cuvintele tale s-au metamorfozat în firele de iarbă care-mi alintă gleznele. Când mâinile tale mi-au cuprins talia, am simțit că devenim un singur trup, înălțat îndrazneț spre cer și ne-am așezat lângă un stejar, visând ca iubirea noastră să prindă rădăcini la fel de puternice ca ale lui. Mă tem de umbre, deși altădată aș fi alunecat în ele intr-o clipă, știind că acolo mă regăsesc. Mă tem să nu mi-te-alunge, visul meu de senin. Mă uit la frântura mea de cer si văd că soarele și-a estompat strălucirea, alunecă spre apus căpătând nuanțe violet. Se lasă noaptea. Timpul nu mai curge înaintea mea, așa că imi rămâne destul să te privesc, să-nțeleg ceea ce s-a întâmplat. Nici timpul nu mai înseamnă nimic în arșița verii. A leșinat în zori, într-un vis cu fluturi… În aer plutește fata morgana cu aripi străvezii.

30 Pictură, Nynna VIZIREANU ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

ANOTIMP Se simte câteodată, fiorul rece-al toamnei, Semn că ea se-apropie de noi cât de curând, Iar copacii frumoși se vor schimba în alte haine, Într-un galben-ruginiu, cel mai frumos veșmânt. Ce bine-ar fi, să ne putem schimba cu toții , Dar nu veșmântul, ci sufletul amar din noi, Să ni-l umplem cu un „dar” frumos, al sorții, Să ne putem întoarce din neant, înapoi. Să nu vedem lumea cu ochii unora ce plâng, Să ne putem bucura și de puținele nimicuri, Să primim iubire în fiecare zi, din belșug, Nu printre degete doar câteva picuri. Cum vântul toamnei se răzbună pe copac , Și el plânge cu fiecare frunză căzută în noroi, Așa îmi plânge sufletul, de încercări sfărâmat, Și nu există nici un gând de-ntoarcere-napoi. Să vină toamna și să plece,să o aștept atâta pot, Apoi să ningă ca-n basme, pentru ultima oară, Iar eu, să devin de gheață cu suflet cu tot, Și oricât de greu mi-ar fi... să nu mă mai doară.

Ioana BOCICU România SPERANȚĂ Ți-am spus cândva, citate despre timp, Ți-am spus că timpul, nu ne-așteaptă pe noi, Că iubirea dispare tot cum a venit, Va trăi doar dacă o sprijinim amândoi. Te-am rugat să nu mă minți nicicând, Că iubirea ce ți-o port, e una curată, Dar am trăit dezamăgiri și doar sperând, Iar timpul, nu se-ntoarce... niciodată! M-ai ascultat, dar te gândeai la altceva, Nicicând tu nu mi-ai dat speranță, Mi-ai jurat credința și iubirea ta, Dar totul , ai tratat cu ignoranță.

UN STRIGĂT ÎN NOAPTE Se aude un strigăt afară, în noapte, E un poet ce slovele își cheamă, Dar slovele-i vorbesc numai în șoapte, Și-l sfătuiesc acum să doarmă. Pe cerul plin de stele, îi zâmbește Luna, Cu ea vorbește-n fiecare seară, Uitându-se în sus, îi face semn cu mâna, Dar somnoroasă, nu îl bagă-n seamă. Se uită apoi la stele și le strigă pe nume, Le vorbește blând, ca la a sa iubită, Dar nu-i vin idei, nu se întâmplă minune, Nici stelele în astă seară nu-l ajută. Tăcut și trist, el intră în casă, Nu are nici rime, iar muza îl lasă, Ia creionul, hârtia, se așează la masă, Și începe a scrie... ce sufletu-i dictează.

Vedeam pe chipul tău, o umbră de-ndoială, Ce aluneca mereu, ca norii cei grăbiți, Dar cu mine, eu am făcut o învoială, De va trece-o zi fără să minți. Speranța era tot ce mi-a rămas, Ea încă nu era pierdută toată, Dar n-a trecut decât un ceas, Și iubirea dintre noi, a fost uitată. Mă doare că iubirea ta e falsă, Nu-ți pasă dacă sufăr și plâng, N-o să-ți mai dau a doua șansă,

Am pierdut destul... de-acum vreau să câștig!

31 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

NU SUNT POET… Nu sunt poet, cel mult un trubadur Al zărilor foșnind arar sub pleoape, Un rătăcit pe-al sorții abajur, Ce-și ia răgaz din lună să se-adape! Nu sunt poet, ci un refugiat Pe marea găzduită de foneme, Din timp în timp, la nori afiliat, Îmi dezvelesc azurul prea devreme. Sunt un golumb ori poate-un albatros, Când zborul mi-e votiv, ce mai contează? În orologiul meu de vânturi ros, Tic-tacul se apropie de-amiază.

Camelia ARDELEAN România I-AM CERUT IUBIRII

Cu astrolabul vechi la purtător Și mintea împânzită de menhire, Mi-am semănat noi vise pe ogor, Sperând cândva să recoltez safire.

I-am cerut iubirii să renască Dintr-un ciob de vis, instantaneu, Dar m-am poticnit de-același pleu, Pendulând aceeași udă iască.

Nu sunt poet, de patimă exult, Din paradigme mi-am făcut un cult...

Să aprind, zadarnic vreau, scânteia, Roasă-s pân` la oase de amurg, De sub tălpi, ghețarii mi se scurg, Gerul împânzește azi femeia.

AZI NU... Azi nu mai sorb din veșteda fântână Cu umbre vii și existențe mate, Ci sap în mine după nestemate, Plivesc de scame soarta cea păgână. Azi nu mai stau pe margine de gânduri, Sub felinare mute de-așteptare, Ci, hăcuind himerele avare, Reasamblez lumina pe sub scânduri. Azi nu mai storc regrete din crevase, Nici versuri noi din slove însetate, M-adap cu ploi chiar și-n pustietate, Extrag din ceruri două linguri rase. Nu mai tratez rugina de pe vreme Cu elixir din lacrimi însurite Și, conservând surâsuri ilicite, Aștept eternitatea să mă cheme...

Am uitat când flăcări la revere Conturau simțirea-surogat – Un conflict nebun, alambicat, Unde focul drepturile-și cere. I-am cerut iubirii o arvună – Rămășițe stinse pe un rug (Ignorând destinul ignifug, Până și jăraticul răsună…).

RONDELUL OMULUI CĂZUT Lumina omului căzut Reînflorește în iertare; Din haos, roadele amare, Cu muguri noi au apărut. Când viața îi mai dă un șut, Cernând himere peste sare, Lumina omului căzut Reînflorește în iertare. În schitul sorții, neștiut, Refugiată în blazare, E revocabila chemare A paradisului pierdut.

32 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 GÂNDURI CLANDESTINE - Vers cuminte Aşteptând dorul, versul doarme cuminte în călimară condeiul ciocăneşte cu peniţa o foaie albă ea prea nerăbdătoare şi eu prefăcându-mă imună la orice strigare...

Mirela MARCOCI Spania

TANGOU Îmi mut gândul la ţărmul mării simt cum valuri sapă-n nisip voi răspunde în final chemării chiar de nu mă va recunoaşte la chip. Pentru mine vă înghiţi iar soarele să dea naştere unui nou răsărit va dansa să-mi atingă picioarele la gât să-mi pună perle de mărgărit. Vom dansa pe ritmul uitărilor şi aducerilor-aminte tangou... AȘ PLECA Şi aş pleca, şi aş mai sta o clipă îmi este gândul, nor debusolat, l-aş scutura prin ploi să-l fac risipă să nu mai pribegească cerul înstelat. Eu aş pleca dar aş mai sta o clipă să mângâi pana aripii din vis, şi parcă aud deja himerele cum ţipă să nu le spulber florile din paradis. Dar aş pleca de ce să stau o clipă?! când timpu-mi bate vehement în porţi m-aşez cu tâmpla-n mâini unde înfiripă alt vis ce naşte muze fără sorţi. Ah aş pleca dar tremură peniţa i-e frică să n-o vând la altcineva GÂNDURI DIN CUFĂR - Marea copilăriei A ezitat puţin dar până la urmă m-a îmbrăţişat marea... m-a îmbrăţişat cu toate valurile copilăriei şi eu am zâmbit cu surâsurile copilelor mele

FURTUNA CUI?! A cui e tristeţea ce apasă cerul? E negru, sumbru fără lumină. Al cui soare îşi doreşte gerul, fulgeră pământul, ce inimă? Furtuna turbată îmi umple decorul ah, şi florile, îmi va rupe florile, câtă furie cenuşie împrăştie norul e neagră zarea, îmi sunt negre florile. Urlet fulgerător scăpărat de văzduh ţi-am văzut silueta aprindeai un chibrit îmi ard florile, nu găsesc nici un duh continui să ţip... şi brusc s-a oprit. Mă scutur de ploaie şi mângâi un gând rătăcit cu tristeţea-i mi-a îndoit două flori MAI LASĂ DOAMNE Să nu-ţi pese nicicând de gloata idioată?! ce rumegă câscând o ciorbă lungă, fiartă Mai doarme, mai înghite o gură de prostie nu-i nimeni să-i imite nici chiar în parodie Mai lasă doamne iartă prostia-n păpuşoi mai dă şi minte coaptă înalţilor gunoi. Aşteaptă mură-n gură un euro-n pungoi s-a dus biata ţară un harnic muşuroi E oarbă, e slăbită trimite-l pe strigoi cu ţeapa ascuţită să mi-i străpungă goi

ETERN Am înfipt peniţa în inimă adânc să curgă o picătură suptă de pământ să-mi ude rădăcina ce-mi va fi mormânt să se înalţe roza spre Lună cu-n sărut iubire infinită criptată în văzduh odată cu tăcerea va dăinui etern...

33 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

DIMINEȚI

Ion IONESCU-BUCOVU România

SEARĂ DE POVESTE peste vale trec agale care cu mărgăritare, când ielele-ncep să joace, luna sabie se face, luceferii cad pe munţi, trecând apele pe punţi şi se pierd în gol de stânci, în prăpăstiile-adânci; Dumnezeu trece călare peste zări, pe Carul Mare, şi se minunează şi-el de Carul cel mititel, prin păduri şi pe ponoare s-a făcut deja răcoare şi din setea de mister se naşte viaţa sub cer, ies îngerii din canale şi ne-aţin drumul în cale şi vin umbrele perechi, îmbrăcate-n haine vechi, fără troică, doar pe jos, cântând din fluier de os, toate gândurile curg peste roşul meu amurg şi-mbrăcate în mătase vin femeile frumoase, şi cum vin aşa în zori biciuite doar de flori, regele se face sclav peste sufletul bolnav, durerea se lasă în sânge, şi pe el nimeni nu-l plânge.

Dimineți triste de singurătate, Prin geamuri verzulii și mate, Prin frunzele ce stau să cadă Ieșind ades la promenadă. Sclipici de raze-n peruzele, Să treacă zorile prin ele, Un trist sfârșit sfâșietor de vară Se lasă-n noi ca o povară. Dactilii frunzelor de plop Cu ochii lor ca de ciclop, A dangăt de romanță cântă Peste icoana noastră sfântă. S-au pitit stelele în munți, Trecând peste fricoase punți, Natura este fără cer Ca-n Iliada lui Homer. Dimineți triste de singurătate După o noapte de păcate, Cu raze palide se țes Cu un contur făr’ de-nțeles.

TĂCEREA PĂDURII Ascultă frunza tăcerea pădurii, Numai vântul trece prin ea, Doamne, ce liniște, zboară condurii Sub un cer de peruzea. O noapte cu cerul senin Soarele doarme pe pleoapele ei, Miros de crăițe, miros de pelin, Stelele scapără ca niște scântei. Oceane de frunze bătute de vânt, Ce lume, ce vremuri, Se lasă durerea peste pământ, Cum să nu te cutremuri? Tace pădurea în verdele crud, Lumea se schimbă mereu, Am fost decurând la Abrud, Acolo doarme ultimul zeu. Prin munți trece Iancu călare, C-un cal în buiestru, de veghe, Umbra lui se arată arare, Îmbrăcat în zale de zeghe. Tăcerea pădurii ascunde un gând, Un gând de revoltă și ură, Iancu trece adesea plângând, Dați-i, oameni buni, o prescură.

DE-ATÂTA ZARE… de-atâta zare ochii mi s-au stins și inima a ruginit în coarde, de geaba îi dau foc, ea nu mai arde, a colindat atâta necuprins. n-am putut să opresc clipa, dar nici n-am vrut ca s-o cunosc, de geaba plopul sună-n cale cu frunza lui cu foșnet viu, aș face din ea o scrisoare pe care nu pot s-o mai scriu.

34 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Nicolae VASILE România SACRIFICAREA VIITORULUI DE DRAGUL PREZENTULUI Să ne amintim de sacrificii, poate ar mai trebui și altele! Filozofia sacrificiului este similară cu a unui concurs la care primește premiu cel de pe ultimul loc, dar fără ca, inițial, acesta să știe. Omenirea a trăit multe momente de congestie, când s-a stârnit o furie a celor mulți, aleargând după ceva, și dintro dată, dintr-o scânteie de geniu a cuiva, care nu mergea în direcția celor mulți, și care schimbă direcția. Cel care realizează această reorientare se sacrifică coform vechilor reguli, dar devine erou în viitor. Proverbul românesc „Cel din urmă va fi cel dintâi” conține o mare doză de adevăr, în acest sens. Sunt multe exemple cunoscute, dintre care o să aleg câteva, în ordine cronologică, chiar dacă interifluențarea lor este puțin probabilă, acestea desfășurându-se cu mult înainte de globalizarea circulației informației. Socrate – sacrificiul vieții pentru democrație și justiție Este de notorietate istorică viața lui Socrate (470 î.Hr.- 399 î.Hr.), filosof din Grecia antică, care a influențat decisiv civilizația ultimilor circa 2500 de ani. Dar, dacă viața și activitatea acestuia a fost unanim apreciată, moartea lui, în urma a ceea ce a devenit notoriu ca “Procesul lui Socrate”, i-a contrariat pe foarte mulți. Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î.e.n.) a umplut de mâhnire pe toți concetățenii care l-au cunoscut. La Ate¬na, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s-au închis, măsuri cu totul excepționale pentru acele timpuri.

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 Dispariția lui Socrate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele tulburătoare din istoria umanității. Este meritul nepieritor al lui Platon și Xenofon de a ne fi transmis date despre ultimele momente din viața bărbatului „cel mai liber, cel mai drept și mai înțelept", așa cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, căzut pradă mentalității unei părți din populația Atenei, agitată de unii demagogi malefici.O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoși și, mai ales, neînțeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, își atrăgea simpatia tinerilor și constituia un pericol pentru ordinea socială. În anul 398 î.Hr., Socrate a fost acuzat că se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi, în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa pentru aceste învinuiri era moartea. Prin învățăturile sale, el contribuise major la constituirea primei democrații din istorie, făcuse mari eforturi pentru educarea politicienilor și introdusese principiile de bază ale unui început de drept penal. Conform acestora, justiția trebuia să fie unul din instrumentele cele mai importante ale noului tip de societate, fără de care democrația se transforma în anarhie. Pus în fața acuzațiilor aduse, deși era conștient că i se face o mare nedreptate, a refuzat oferta făcută de acuzatori, de a rămâne în viață în schimbul renunțării la convingerile și activitățile sale. Și-a sacrificat astfel viața. Aceasta se întâmpla înaintea apariției creștinismului. Issus Christos – sacrificiul vieții pentru umanitate Chiar dacă între Isus Christos cel istoric (4 î.Hr.-30 d.Hr.), un fost un predicator evreu din Galileea, Iudeea, care a trăit în timpul ocupației romane a Israelului și care a fost crucificat la Ierusalim, și personajul religios biblic cu același nume există multe deosebiri, constatate de istorici, ideea pentru care acesta a luptat și influența asupra evoluției ulterioare a omenirii au fost uriașe. Ar fi o blasfemie să intru în detaliile unanim cunoscute, dar menționez numai semnificația momentului, că atunci când era o tensiune socială de nu se mai putea trăi, când în mod obișnuit se omorau oameni lovindu-i cu pietre, El propovaduia „întoarcerea și a celuilalt obraz”.

35 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului Francisc din Assisi – sacrificiul proprietății pentru credință San Francesco d'Assisi, pe numele său laic Giovanni Bernardone, (1182-1226) este întemeietorul Ordinului Fraților Minori, ordin călugăresc cunoscut sub numele de Ordinul franciscan. El a renunțat la bunurile pământești și s-a autodezmoștenit deoarece tatăl său era potrivnic convingerilor sale religioase. În schimbul luxoaselor haine de mai înainte, îmbracă hainele celor mai săraci dintre săraci. După o scurtă ședere în mănăstirea San Verecondo din localitatea Vallingegno, se îndreaptă spre Gubbio, unde se pune în slujirea leproșilor din lazaretul de la Vittorina. Toate acestea se petreceau într-o perioadă când în cadrul Bisericii Catolice avea loc o mare dispută având ca subiect dacă este bine ca reprezentanții acesteia, să dețină, sau nu, mari bogății, în discrepanță cu sărăcia unei mari părți a societații din acele vremuri. Søren Aabye Kierkegaard – sacrificiul iubirii pentru filozofie Søren Aabye Kierkegaard (1813-1855) a fost un filozof, scriitor și teolog danez din secolul al XIXlea. Prin concepția sa filozofică asupra constrângerii omului de a-și alege destinul, a exercitat o influență hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existențiale. Una din tezele sale filozofice se referă la tipologia relației dintre bărbat și femeie. Astfel, el considera că femeia intră în idealitatea bărbatului, îl înalță pe culmile creației și trăirii, îl face un geniu, doar prin intangibilitatea sa, prin elementele negative ale relației: refuzul iubirii, înșelarea acestuia etc. În cazul, considerat tradițional fericit, cel al iubirii reciproce, care conduce la căsătorie, la scurt timp după aceea, femeia iese din idealitatea bărbatului și nu mai reintră decât în cazul morții acesteia, dacă aceasta o precede pe cea a lui. Astfel, filozofia iubirii la Kierkegaard începe acolo unde la alții se termină. Cazurile fericite ale iubirilor célèbre, care se termină cu “… și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”, sunt contrazise de părintele existențialismului modern. În acest context, el rupe relațiile cu iubita sa Regine Olsen, după ce aceasta acceptase logodna și cererea în căsătorie,

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

deși o iubea din toată inima și i-a păstrat iubirea pe toata durata vieții. Consecvent tezei sale, că după căsătorie ea va ieși, la scurt timp, din idealitatea sa, a preferat refuzul unei iubiri împlinite finalizate prin căsătorie. În lumea artistică este acceptată această idee și circulă, pe acolo, zicala: „Nu faceți sex cu muzele! Puteți pierde o muză bună pentru un sex rău.” . Aceasta poate fi o explicație a faptului că Titu Maiorescu, filozof de școală germanică, unde erau bine cunoscute ideile lui Kierkegaard, s-a opus permanent căsătoriei dintre Eminescu și Veronica Micle. Mahatma Gandhi – sacrificiul vieții pentru independență Mahatma Gandhi (1869-1948), părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Prenumele de „Mahatma“, nu este cel real, în sanscrită înseamnă „marele suflet“, i-a fost dat de marele poet indian Rabindranath Tagore. El provenea dintr-o familie indiană din pătura superioară a societății, aparținând castei neguțătorilor. Tatăl lui, Mohandas Kaba Gandhi, a fost prim-ministru în Kathiawar, în statul Vankaver. După frecventarea colegiului „Samaldas“ din Bhavnagar, studiază dreptul la Universitatea din Ahmadabad și University College London și practică pentru scurt timp avocatura în Bombay, actualul Mumbai. Fiind confruntat cu o realitate teribilă, mii indieni sunt victime ale segregației rasiale, ceea ce îl determină să se angajeze în lupta împotriva dominației britanice. Metoda de luptă a fost una total neobișnuită: a renunțat la alimentele și la îmbrăcămintea de tip european, și-a schimbat modul de viață modern, dormind pe stradă, la un loc cu populația săracă, devenind un idol al acesteia. A reușit să domine spiritual imensa populație indiană, reușind să obțină independența prin mijloace pașnice, Convingându-i pe conaționalii că trebuie să fie uniți și să îi urmeze ideile, iar pe britanici că acel popor nu o să mai poate fi condus de ei, acordându-le independența. A avut o idee genială de creștere a entropiei sociale prin ridicarea acceptanței în defavoarea forței. La scurt timp după obținerea independenței, a fost ucis de un maniac.

36 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului În present – sacrificiul viitorului de dragul prezentului Aceste exemple de întâmplări, în urma cărora acele personaje istorice au devenit adevărate mituri, dovedesc că sacrificiul este o metodă de impunere a marilor idealuri, de confirmare a unor idei radicale. Societatea contemporană este confruntată cu provocări de talia celor descrise în exemplele de mai sus. Globalizarea, impusă deja în domeniul informatic și destul de avansată în domeniul resurselor de tot felul, inclusiv cele umane, conduce la impunerea unui sistem social neoexistențialist, bazat pe ținte individuale, în detrimentul celor colective. În acest context vor trebui făcute multe sacrificii de adaptare, care încă nu se simt și nu sunt conștientizate. Deocamdată, nu se observă decât o formă de "sacrificiu", dar în sens învers, adică de sacrificare a viitorului de dragul prezentului. Este o formă antientropică care nu va conduce la nimic bun.

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

A ÎNFLORIT MAGNOLIA-N GRĂDINĂ de Petre Prioteasa

A înflorit magnolia-n grădină și mă îmbată iar al ei miros, trăiesc necontenit clipa divină când amândoi, sub ea, priveam de jos. Era mister în jurul ei și-n șoaptă ne murmuram tandreți și sărutări, era răsplata pentru dulcea faptă de-ați oferi târzii îngândurări. Privind în ochi îți urmăream tăcerea care strivea tot ce era ca-n vis, parc-a fost ieri când am trăit plăcerea de a afla cum este-n Paradis. Se scurge viața precum apa lină și trist privesc la oamenii din drum, a înflorit magnolia-n grădină, dar singur mă îmbăt de-al ei parfum. Nici nu mai vii să-ți dăruiesc o floare, să-ți prind în păr gingașe armonii, uitat-ai de parfum și de culoare, hai, vino, eu te-aștept mereu să vii! LE MAGNOLIA EST FLEURI DANS MON JARDIN

par Petre Prioteasa

Petre PRIOTEASA România ÎN VIAȚA ASTA… În viața asta aspră, grea plătit-am biruri de coșmar, iar greutăți de-oi mai avea le sorb ca din pahar cu har! Iar cel ce n-a plătit vreun bir și-n pofte s-a-nfruptat mereu, poate-i bogat ca un emir, dar e sărac în Dumnezeu. Sunt mai bogat că-s chinuit, în pază Domnul m-a avut, mârșave biruri am plătit, dar nicidecum n-am fost căzut. În viața asta aspră, grea, sunt mai bogat, dar chinuit, iar greutăți de-oi mai avea le-oi depăși că-s chibzuit.

Le magnolia a fleuri dans le jardin et je me saoule à nouveau de son odeur, on vit sans cesse le moment divin quand nous deux, sous elle, regardions d'en bas. C'était un mystère autour d'elle et elle chuchotait nous murmurons tendre et embrassant, était la récompense pour la douce action pour te donner les dernières spéculations. En regardant dans les yeux, j'ai trouvé ton silence qui a écrasé tout ce qui était dans le rêve, c'était hier quand nous avons vécu le plaisir de savoir comment c'est au paradis. La vie fuit comme de l'eau douce et triste regard sur les gens de la route, le magnolia a fleuri dans le jardin, mais moi seul me saoule avec son parfum. Tu ne viens même pas te donner une fleur, pour t'attraper dans les cheveux, chercher du parfum et de la couleur, viens, viens, j'attends toujours que tu viennes! (Traducerea aparține autorului)

37 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului Ioan GANEA-CHRRISTU România

VIAŢA VIŢEI DE VIE Într-o zi ploioasă din concediu am încercat să mă joc cu cuvintele á la Păstorel, dar la nivelul meu: aşa cum Dumitru ducea dis de dimineaţă damigeana cu drojdie dincolo de drumul desfundat... sau Petre poate petrece păsările pe potecile prăfuite... am încercat şi eu să scriu ceva asemănător folosind alte litere; nu mi-a ieşit nici cu a, nici cu b şi când am ajuns la v mi-am dat seama că e ultima posibilitate, dar numai cu ajutorul prepoziţiilor şi/sau conjucţiilor şi că e insuficient de dezvoltat: Vedeam în vitrine vase cu vinuri vechi despre care se vorbea că se vor vinde vinerea viitoare către vestiţii vameşi veneţieni veniţi în vizită... Atunci mi-am propus să scriu acest articol literar-tehnic: Vorbă veşnic valabilă: „In vino veritas”! Vreau să vă vorbesc vis-a-vis de viaţa viţei de vie şi de vinul vechi valorificat în vase voluminoase, ce veseleşte viaţa voastră M-a fascinat, de când pot să mă ştiu, viaţa plantelor şi în special (nu ştiu de ce!?) a viţei de vie (Vitis vinifera L.) cu fructul fiind o bacă ce se dezvoltă în ciorchine cunoscut sub numele de strugure. Poate veni de la cârceii pe care îi vedeam de la o zi la alta în altă poziţie de sprijin, agăţare, fixare, încârligare, prindere ca o minitrompă de elefant. Chiar am încercat cu o lupă să văd ce are în vârf acel cârcel (poate un ochi ca al melcului...), cum „ştie” el pe unde să se rotească, să se încolăcească şi de ce nu există riscul să-şi stranguleze propria tulpină când devine matur, lemnos, puternic, de nedesfăcut... Când vedeam, primăvara, tăieturile culturilor de câmp sau a celor mai mult decorative de pe la stâlpii caselor, sau chiar în faţa balcoanelor de la bloc, mă cuprindea mila la văzul lacrimilor viţei, acea sevă proaspătă ce curgea din fiecare rămurică amputată. De unde atâtea lacrimi?! Cunoscătorii mă linişteau că e de bine, că numai aşa, dirijat şi îngrijit se va dezvolta şi va rodi cât mai mulţi ani; că acele picături sunt benefice pentru întreţinerea ochilor şi a pielii, pentru vindecarea multor afecţiuni, fiind bogată în antioxidantul numit viniferin. Apoi le mai şi leagă cu fel de fel de materiale vizibile de la depărtare, ca pe nişte pacienţi agresivi de patul de suferinţă... Ce flori minuscule, fără petale şi cu suav parfum,

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 cad din ciorchinii care se formează odată cu frunzele şi cu cârceii spiralaţi!... Aproape nimic nu se pierde din această plantă miraculoasă: primul rod important pentru om este chiar frunza... În afara decorului şi a umbrei plăcute vara, ce sărmăluţe ies cele împachetate în „foi de viţă”! Din boabele crude se poate obţine o zeamă acră, bună înlocuitoare a borşului sau lămâiei la ciorbe (alt motiv de salivare!). Apoi, de la cârceii care se folosesc pentru tratarea sinuzitei, la coardele, despre care scriam că se taie şi devin combustibil, la must, acest formidabil revitalizant, la sâmburii (seminţele) din care se extrage uleiul cu proprietăţi antioxidante ca şi resveratrolul din coaja fructului roşu - toate sunt binefaceri ale acestei extraordinare plante. În sfârşit, cultivatorii au mult de lucru în lupta cu buruienile, cu întreţinerea contra diverşilor dăunători (insecte, ciuperci etc.) sau intemperiilor naturale. Vine toamna: viţa îşi anunţă datoria împlinită prin etalarea culorii fructului dar şi a frunzelor care dau dealurilor, în funcţie de soi, tablouri încântătoare pentru orice trecător, fie el, sau nu, pictor. De aici începe un nou ciclu în tehnologia complicată de obţinere, fie a fructului zemos şi parfumat, pentru masă, fie, mai ales, a vinului, acest produs cunoscut de când lumea (după potop Noe a plantat în primul rând un butaş de viţă), căutat, apreciat, cu calităţi inimaginabile când e consumat până la limita pierderii „imaginabilului”. Cu sau fără elixirul vinului s-au editat multe creaţii muzicale, literare, poezii dedicate vinului, viciului băutorilor de „cursă lungă”. Lista poate continua cu descrieri artistice în cuvinte sau culori (tablouri celebre care se găsesc în expoziţii sau colecţii particulare, filme ca “Secretul lui Bachus”, “Secretul din Santa Vittoria”, “Atât de aproape de cer”, “Sărutul francez”, “Un an bun” “Sânge în vin” şi multe altele, baletul-feerie “Viţade-vie” de Anton Rubinstein, festivaluri dedicate vinului etc.), legende, proverbe, epigrame şi câte şi mai câte. În religie apa s-a făcut vin, iar în rânduilelile bisericeşti „Sfântul sânge” este inclus în ritualul împărtăşaniei, la agapa de la Botez, la cununie, pomeni, parastase, hram sau alte sărbători. Au apărut în ultimii ani vinurile bisericeşti, liturgice sau cultice care par învăluite într-o taină privind producerea şi valorificarea. (subiectul a stârnit deja controverse). Dar câte sfaturi ne dau medicii propunându-ne doze cumpătate pentru vindecarea multor boli... Am scris aceste rânduri după ce am savurat un euforic pahar „di vin” care întăreşte cuvântul de început, nemuritorul proverb latin: „in vino veritas!”, eu fiind născut în zodia „vărsător” cum scriam cândva: 02.02.

38 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

ȘI TRANDAFIRII AU ÎNFLORIT PENTRU ULTIMA DATĂ O dimineață de iarnă obișnuită. Ceața vălătucea în jurul caselor, ascunzându-le. Cerul mohorât își sprijinea norii de creștetul satului ascultându-l cum se trezește la viață. Un vânt rece se certa cu fumul ce ieșea pe hornul caselor vrând parcă să-l împingă înapoi. O liniște ciudată, deranjată doar de cântecul unui cocoș întârziat , trona stăpână peste sat. Deodată un țipat sfâșietor tulbură văzduhul, gonind păsările din cuibul lor și trezind animalele. Cerul începu să plângă în picături înghețate. Prin fața ochilor încețoșați i se perindau amintiri. Se văzu copilă, alergând desculță pe ulița plină de praf cu prietenele ei, avea buzunarele pline de cireșe și râdea fericită. Își văzu părinții gătiți de sărbătoare, ținându-i de mână, se văzu în prima zi de școlă când se așezase prima dată în banca ce o aștepta cu o floare pe ea deasupra, anii de școală , prietenele, primul bal , prima întâlnire. Toate treceau din ce în ce mai repede pierzându-se în uitare, aducând în fața ochilor ei imaginea primei iubiri. Ah!, sufletul tresări amintindu-și. Ultimul an de liceu, balul de început, muzică, râs, voie bună și, el! Cât de ușor îi furase inima cu un surâs, așa din colțul gurii, când o prinsese de mijloc și o luase la dans mai mult pe sus. Fusese cel mai frumos bal din viața ei. Îi vedea imaginea, zâmbindu-i. El, cel mai frumos băiat din sat,provenind dintr-o familie înstărită, singur la părinți, dorit de toate fetele din sală se oprise-n dreptul ei. toată seară nu o scăpase din ochi, îi făcuse complimente , nu o lăsase să mai danseze cu altcineva, făcând-o să se simtă cea mai specială ființă de pe pământ. O sărutase! primul ei sărut. Cum să uiți asta? Toată noaptea nu dormise de emoții. A doua zi, se resemnase gândindu-se că totul s-a sfârșit, că nu fusese decât un vis frumos care se sfârșise acolo, odată cu ultimul acord muzical. Dar nu a fost așa. A căutat-o din nou. Când a strigat-o la portiță, nu avea nimic special îmbrăcat pe ea, doar hainele simple în care făcea treabă pe

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

bătătură, îi era și rușine să iasă la el. Dar și-a făcut curaj rupând din grădiniță unul din trandafirii preferați ai mamei ei și prinzândusi-l în păr a deschis poarta râzând, învăluită în mirosul lui suav. Așa a început povestea lor de dragoste. El era mai mare decât ea, terminase deja liceul , era student, dar venea acasă la fiecare sfârșit de săptămâna doar pentru ea. Își făcea complexe că provenea dintr-o familie săracă și nu se putea ridica la nivelul lui, dar alungă acest gând din minte spunându-și că e doar o poveste de dragoste adolescentină. Mai avea trei frați mai mici de care trebuia să aibă grijă. Le văzu fețele zâmbitoare, doi băieți și o fată. Fata era mijlocia. Părinții plecaseră afară din țară să muncească, lăsându-i ei toată gospodăria pe mână. Nu-și permitea să-și facă iluzi prea mari. Trăia intens bucuria fiecărei clipe ca pe un dar. Zilele treceau, iubirea dintre ei creștea, el ar fii vrut mai mult, dar ea i-a spus că nu v-a merge mai departe. Nu v-a face dragoste cu el, nu putea renunța la singura ei avere.Știa că familia ei este săracă și cumințenia ei era singurul dar pe care putea să-l facă soțului ei. Fetele din sat râdeau de ea, că e de modă veche dar astea erau principiile ei și nu putea renunța la ele. Era pregătită să fie abandonată, dar contrar așteptărilor ei, el a iubito mai mult. Respectând-o pentru decizia luată și adăugând o nouă dimensiune iubirii dintre ei, a început să se gândească pentru prima dată la căsătorie. Știa că părinți lui nu o vor agreea, era săracă față de el, facultatea nu o terminase, nu se putea întreține și pe el și pe ea așa că renunțaseră pentru moment să se gândească așa departe. Îi admira curajul de a se ocupa singură de o gospodărie și de trei frați mai mici aflați la o vârstă critică când se cere o mână de fier ca să îi mențină pe calea cea dreaptă făcându-i să nu-și abandoneze școala și să mai aibă și note mari. Știa să drămuiască puținul trimis de părinți acasă, astfel încât să asigure un trăi decent fraților ei să le facă mici bucurii și în același timp să se ocupe de întreținerea casei și a gospodăriei. Să adauge un plus de bună stare familiei, fără să se certe. Impunea respect.Terminase liceul, dar nu se angajase niciunde , continuase să stea acasă și să aibă grijă de frații săi. Anii treceau iar el își dorea prezența ei în viața lui din ce în ce mai tare.

39 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului Îl văzu încercând să aducă discuția din nou despre căsătorie și se văzu pe ea schimbând subiectul cu diplomație. Nu-și putea permite să schimbe ceva în viața ei acum. Fratele mai mare era în ultimul an la liceu și cunoscuse o fată. Trebuia să aibă grijă să-și termine școala înainte de a se însura cum îi intrase în cap. Se văzu măcinată de dorul părinților făcându-și griji pentru frații ei. Era greu să joci rolul unui părinte, dar nu avea ce face. Uneori noaptea stătea trează gândindu-se cum să facă să fie totul bine, o măcina gândul să nuși dezamăgească părinți. În plus era îndrăgostită. Ce dulci erau sărutările lui, buzele lui moi, mustața abia mijită care-i gâdila obrazul,mirosul lui cei îmbăta toate simțurile atunci când o strângea la piept. Toate astea îi furau somnul. Cât își dorise să nu se termine niciodată serile când stăteau la portiță pe băncuța flancată de tufele de lămâiță. Se vedea la bal în sat când toate fetele se duceau îmbrăcate care mai decare cu haine de fițe și "bijuuri" mai sofisticate. Ea prefera să strângă banii economisiți. Renovase bucătăria modernizând-o, era mândria ei! Singura bijuterie pe care și-o permitea era un trandafir din grădiniță, din tufa preferată a mamei. Acei trandafiri parfumați ce te amețeau cu parfumul lor și pe care mama nu o lăsa să-i taie. Zâmbea în gând amintindu-și cum o certa și așa ca un copil răsfățat îi tăia ca un semn de răzvrătire copilărească împotriva mamei. Era singura supărare pe care își permitea să i-o facă mamei, dar chiar și atunci rostea în gând iartă-mă mamă! Apoi a venit ziua când fratele ei a adus-o acasă pe prietena lui însărcinată. Ce să fi făcut? Putea să o scoată afară? Nu, a primit-o cu brațele deschise, doar purta în pântece sânge din sângele ei, carne din carnea ei, copilul fratelui său. Nu avea să regrete asta, fetița care s-a născut era o bijuterie! Doamne ce emoționată a fost când a ținut-o prima dată în brațe. Ea a fost prima care a ținut-o! Se vedea la spital cu fetița în brațe și realiză cât de mult îi semăna micuța aceasta. Dar timpul trece necruțător, iubirea ei se cerea împlinită, nu mai putea evita mult timp asta. Văzu apoi imaginea lui venind să-i ceară mâna înarmat cu un buchet imens de trandafiri și așezat ca un cavaler într-un genunchi îi șopti: "Trandafiri pentru un trandafir , iubito! Vrei să fii soția mea?"și întinse mâna cu inelul așezat frumos într-o cutiuță de catifea. Doamne, câtă emoție, câtă bucurie. Plângea și râdea și privindu-l în ochi i-a răspuns: Da! Ce inel frumos, încă își amintea strălucirea lui pe degetul ei... și o lacrimă i se prelinse pintre gene în firele de păr lipite de obraz. Ce vise avuseseră

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 amândoi, rochia de mireasă, nunta, toate se destrămaseră ca un fum când aflaseră părinți lui. Ce scandal se iscase, aproape că împărțise satul în două. Câtă bârfă și câte jigniri se rostiseră în cuvinte grele. Nu putea răspunde, erau părinți lui, nu le putea vorbi urât. Tăcuse , dar nu putea să suporte la infinit , nu putea suporta gândul că din vina ei familia lui se dezbină. Se hotărâse să pună capăt relației. Nopți întregi n-a dormit făcându-și curaj pentru ai spune decizia ei. Cu câtă durere a rostit cuvintele de despărțire, cu cât stoicism a suportat țipetele lui și acuzațiile că nu-l iubește, apoi implorările și iar furia lui. Câte nopți a plâns cu fața în pernă să-și înăbușe suspinele și câte zâmbete a trebuit să-și lipească pe față în fiecare dimineață ca să ascundă durerea și dezamăgirea pe care le simțea. Toate aceste imagini îi treceau acum prin fața ochilor aducând cât mai aproape clipa când el intrase pe ușa bucătăriei în dimineața această și fără nici un cuvânt, privind-o în ochi ridicase pușca și trăsese în ea. Încă o lacrimă i se prelinsa de sub pleoapele abia întredeschise în care abia dacă se mai zărea un licăr de viață. Bine că plânsese fetița și cumnata ei plecase din bucătă-rie, ar fi durut-o să poarte povara încă unei vieți distruse din cauza ei. Acum totul se terminase ... O auzi ca prin somn țipând, dar nu-i mai păsa. Mama și tata vor fii supărați, dar spera că bucuria de a-și cunoaște nepoata, va alunga repede pierderea ei. Vor fi frații care să-i sprijine și să aibă grijă de bătrânețile lor. Se simțea ușoară și parcă plutea cumva deasupra camerei, o vedea pe cumnata ei cum o ținea în brațe și îi strângea capul la piept plângând, mangaindu-i părul plin de sânge. Câtă mizerie în bucătăria imaculată, dar nu-i mai păsa. Se simțea eliberată de orice griji, nu avea nici un regret, nici o teamă își știa sufletul fără de păcat. Alunecă pe lumina albă în sus la întâlnirea cu îngerii. Un singur lucru regreta că nu putea să-și prindă în păr un ultim trandafir din tufa mamei. A trecut ca o boare de aer pe lângă ei, parcă dorind să-i atingă să-i mângâie pentru ultima dată apoi s-a abandonat plutirii către cer. Undeva, mai departe de sat la marginea pădurii, un tânăr plângând blestemându-și soarta, părinții, certându-se cu Dumnezeu pentru toată nefericirea lui își punea capăt zilelor trăgându-și un glonț în inimă cu aceiași pușcă cu care își împușcase femeia iubită direct în gura cu care îi zâmbea atât de frumos și care rostise cuvintele ce-i aruncaseră sufletul în păcat. Plecă supărat pe lume cu sufletul plin de furie, cu imaginea ei pe retină, așa cum o vazuze ultima dată cu ochii aceia mari, mirați, care

40 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului nu înțelegeau ce i se întâmplă, cu părul plin de sânge, întinsă jos pe gresia bucătăriei. Plecă spre locul unde osânda sufletului său era însuși povară faptei făcute. Norii se strângeau a doliu peste sat, bocetele sfâșiau liniștea. Două famili se pregăteau de înmormântare în locul unei nunți ca în povești. Doar în curtea casei o tufă de trandafiri înflorea în plină iarnă ca un miracol, ca un dar adus unui suflet ce se îndreptă spre cer la nunta cu îngerii. Avea să fie ultima dată când mai înflorea... Constantin-Nicolae GAVRILESCU România

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

UITAREA SE PIERDE-N TRECUT

de Constantin-Nicolae GAVRILESCU

Uitarea se pierde-n trecut. Dar astăzi o șterge rutina, plăti-vom noi vieții tribut și timpul va trage cortina. Actorul, transpune trecutul, iar rolul iubirii trăite, intens va pătrunde momentul uitării, de doruri lipsite. Și goală e scena vierii de patosul de altădat, de vină e fapta trădării ce dragoste a alungat.

DULCEA DRAGOSTE TÂRZIE Pe creasta muntelui semeț, unde doar vulturul stingher și-așează cuibul îndrăzneț, o rugă-aș spune către cer. Dă-mi Doamne stelele din noapte să le-mpletesc într-o cunună, și Luna plină de se poate... în schimb, plătesc pe loc arvună. Îți dau și viața mea-ntr-o clipă de... dulcea dragoste târzie, s-o poarte vântul pe-o aripă, să mi-o aducă iute mie.

Pe scenă, decorul en vogue ne-aduce-n momentele-n care, finalul se cere, mă rog, ca ultimă, cert, provocare. Uitarea se pierde-n trecut, iar astăzi, redate-s pe scenă, momente ce am petrecut alături de tine, cu jenă. Actorul trăiește-n prezentul ce nu mai există demult, rănit îi e sentimentul de scene-necate-n tumult.

Mă rog să îmi găsesc aleasa, să mă iubeasc-așa cum sunt, stăpână să fie în casa în care greul îl înfrunt. Să-i pun pe creștet lin cununa și să rămână lângă mine, iar nași, să fie Soarele și Luna, nunta s-o facem la chindie.

Și să trăim zilele noastre în liniște și cu iubire, vegheați de îngeri, și de astre, cu dragoste, în fericire.

41 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

RĂTĂCIRI CU RAȚIUNI Aș vrea să descopăr tăcerea din mine... Să aflu povestea din sufletul meu. E ca un manual cu istorii neelucidate Cu încercări și rătăciri pe ocolite, Cu rațiuni drepte sau strâmbe... Am o stare de vociferare interioară, Sunt prizonieră în antologie... Și mă răsfăț cu vânt de primăvară, Cu prima versiune a timpului verde, Într-un colocviu literar mă pierd Cu judecată medicală sau diversă... LUNA

Marilena-Cristina RĂDUCU România

IARTĂ-MĂ!

Luna aurie pribegind mereu Ne luminează chiar și visurile, Mai trece câte-un nor senin Sau altul mult prea-ntunecat.

Am plecat cu durerea mea ascunsă Într-un mare câmp cu versuri Și-am căutat cuvinte potrivite Pentru suferința mea deocheată...

Și totuși luminează spre noi, Noapte de noapte, ani de ani. Ne ocrotește cu aripi lungi Coborâte pe ani-lumină....

Cu fața tristă și îndurerată Am privit abecedarul cel ales, Și-am cules consoane și vocale. Le-am aruncat spre albastrul cer.

Ea vede totul pe pământ Și știe de cade o stea... Ne luminează orișicând Fie iarnă sau chiar vară.

După multe furtuni și-atâtea ploi Toate s-au întregit în cuvinte Și-au zburat spre sufletul meu. Doar unul a ajuns la mine.

Și se pitește sus în cer Când vremea stă să plouă Știind că noi cei muritori O așteptăm pe cer, la loc...

Un singur cuvânt: „Iartă-mă” Cel care a descifrat suferința. Iubitul meu vrând să mă piardă Acum regretă trăirea inocentă...

ȘOAPTE În miez de noapte Ascult șoapte întunecate. Reverberații trecătoare, Magnolii înfloritoare. Și totul mă-nspăimântă Cineva stă și ascultă!! Sau poate e gândul meu Îndrăgostit și tare greu... E ca o lavă ce fierbe mocnit, E ca un vânt dezlănțuit. Ca mai apoi să ardă Și totul să decadă. Dar șoaptele dulci revin Stau în fața cupei cu vin. Acum e seară senină Și vântul o alină. În clipa eternității Trec florile castității Și iarăși o dulce noapte La fereastră va bate. Din realitate ea vine Și se oprește la mine Sau poate chiar la tine. Venind pe căi de vis Se scufundă-n abis. Și te-ntreb eu:"Oare Lumea-i chiar trecătoare? Rămâi cu calde șoapte Într-un târziu de noapte M-aștepți să vin la tine Dar calea mi-o aține O umbră din trecut Pe care n-am s-o uit.

42 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

PRAGMATICĂ Vreau să scriu, şi vreau să cânt Să adun pe creştet laur; Am săgeată pe cuvânt Şi țintesc Cerbul de Aur. Îmi storc mintea, mă frământ Să pun mâna pe tezaur, Iar din galben zăcământ Să îmi fac costum la faur.

Dorel TĂTARU Michigan – S.U.A.

Poezia mi-e veşmânt Cu acvilă, nu cu graur; Sunt poet, jos, pe Pământ, Iar pe cer ard în Centaur!

ÎN LUMEA NOUĂ În Lumea Nouă bântuie o criză mare Neprețuitele jurnale se dau la troc Trubadurii îşi scot sufletele la vânzare În vogă sunt iar jocurile de noroc FIICEI MELE, RAISA Nu pot să îți promit c-ai să te tragi din mine, Nici c-am să-ți stau în față prin lumea de apoi. Nu cred că am să fac la strănepoți cămine, Să le zâmbesc bătrân din ramele cu noi. Dar vreau ca tot ce-ți las să nu se mai termine, Să le cioplesc din tine, nepoților altoi, Şi să mă sting în var, ferindu-i de vermine, Cu umerii proptele, când rodul e greoi. Nu vreau să te ascunzi în oasele străine, Sub blană de pisică sau nu ştiu ce strigoi, Să îți blestemi stigmatul cu forme androgine Din care să se-mpartă sufletul la doi. Vreau să te învelesc cu tot ce-mi aparține, Cu pielea să îți apăr țesuturile moi Şi gândurile mele să-ți fie vecine, Să nu te uiți la cruce cu ochii trişti şi goi.

La versuri se instituie abstinență Poeme prohibite,ascunse în secret Şi muzica subscrie în tonuri de demență Mai marele afonilor,trâmbiță decret Să fie arşi pe ruguri muzele şi barzii Pe scaunul electric,prea liricul duet Să-I frigă pe la coaste,cărbunele şi brazii În cap de acuzare stă ritmul desuet Şi Oda Bucuriei plânge în Lumea Nouă Poeți fără cerneală căzând în vodevil Din cele şapte arte sunt ucise două Mai blânzi cu celelalte,trimise în exil În noua rânduire de pixuri la ureche Ştiu că îmi e poemul sămânță de cancan Şi dacă rima luptă pe front în Lumea Veche Atunci pe baricadă semnez ca partizan

Nu sunt plecat din lume, eu trăiesc prin tine Prin cimitire plouă, îți spun de sub noroi Că nu eşti singurică, mă porți şi în retine. Afară suflă vântul, cu tine mă îndoi!

43 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

AFORISME

Ecaterina CHIFU România

Aspirăm mereu spre perfecţiune şi nu ştim dacă o vom atinge vreodată. Ea este asemenea zborului pescăruşului alb ce se înalţă peste strălucirea mării nesfârşite. Perfecţiunea rămâne zborul nostru spre absolut, un zbor spre adevăruri eterne, spre frumuseţi ideale, spre vise intangibile. Orice fiinţă care poartă în ea vise măreţe, speră că ele vor fi realizate, deşi drumul este anevoios, căci acea fiinţă este dirijată chiar de energia ce o dau visele.

Zâmbetul unora este atât de expresiv, încât el poate să creeze un limbaj aparte, care dezvăluie tainele gândurilor. Se pune întrebarea dacă mimica, element non-lingvistic, va deveni un cod minimal de comunicare, care ar diminua efortul de vorbire şi ar îmbunătăţi relaţiile dintre oameni. Adesea, puterea de sugestibilitate a unora poate să ne influenţeze şi noi ne străduim să părem originali, dar de multe ori, preluăm ideile altora, fără să le trecem prin filtrul gândirii proprii. Este o cale lungă până ajungem la steaua din noi, dar, dacă ajungem, vom fi fascinaţi de lumina ei şi ne vom da seama că există cu adevărat fericirea, deşi drumul până la ea este spinos şi noi neam rănit uneori aripile cu care am zburat. Când simţi alături un umăr de prieten, ştii că te poţi lupta cu greutăţile vieţii şi că trebuie să ieşi învingător din orice confruntare care te-ar demoraliza fără el. Dacă într-o prietenie nu există o egalitate spirituală, acea prietenie se destramă, deci este bine să ştii să-ţi alegi prietenii. Prietenia este frumoasă între oameni, dacă unul nu face intervenţii brutale în viaţa celuilalt. Prietenia este frumoasă dacă ştii s-o preţuieşti, este necesară, căci ea îţi dă aripi ca să înfrunţi greutăţile vieţii. Se observă că nevoia omului de a avea prieteni este tipic umană, căci ea reprezintă refuzul acestuia de a trăi în singurătate. Se ştie că doar o parte din capacitatea creierului este folosită de om şi ne întrebăm ce salt uriaş ar cunoaşte omenirea dacă s-ar folosi în mod pozitiv tot potenţialul mental al oamenilor. Fiecare purtăm în noi o insulă a fericirii, fără să ne dăm seama de cât de aproape este ţărmul ei şi, când credem că până la ea drumul este lung şi greu, ea ne apare cu toate ţărmurile înflorite, încărcate de iubire, acea iubire paradisiacă, la care nu mai speram, o iubire ce trece dincolo de spaţiu şi de timp, unde totul este doar frumuseţe şi armonie. Când ochii zâmbesc şi au o infinită tandreţe, atunci simţi ce plină de viaţă este acea fiinţă care ştie să trăiască intens totul, înfruntând apatia generală, căci ea se numără printre cei aleşi de soartă să dăruiască bucurie altora. Cel ce se dăruie pe sine într-o privire, un zâmbet, sporeşte aura de frumuseţe a lumii şi amplifică fericirea celorlalţi.

44 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Mioara ZAHARIA Romînia Din carnetul reporterului PEȘTERA RÂULUI GALBEN În primăvara acestui an aveam să cunosc una dintre frumusețile naturale ale patriei noastre, unul dintre monumentele grandioase ale naturii. Această bijuterie, unică în felul ei, este Peștera Muerii, aflată la poalele Masivului Căpățâna, din Depresiunea Polovraci. În timpul scurtei mele călătorii, am avut prilejul să descopăr un vârtej de nestemate adunate aici, între albia râului Olteț și satul Baia de Fier. Părăsind firul argintiu al șoselei șerpuitoare, mi-am continuat drumul pe poteca mătăsoasă, printre străjerii falnici ai pădurii. Aerul proaspăt al dimineții îmi inunda ființa, trasnmițându-mi tinerețe, fericire, dar ...și curiozitate. În văzduh trilurile privighetorilor se pierdeau în depărtare ca un ecou al munților. Mătasea ierbii s-a desprins de pădure, risipindu-se în mijlocul unui platou de verdeață, străjuit de giganți de granit. Aici, în liniștea florilor, în mijlocul plaiului dulce, am zărit un lac de smarald, ce-și legăna undele senine în adierea domoală a vântului. În înteriorul acestei feerii, lacul părea nins, nins de razele vii ale soarelui, ce-și trimiteau fulgii de lumină peste grădina pământului. M-am așezat vrăjită pe malul încununat de miresme, mi-am ridicat privirea spre înălțimi... am rămas surprinsă... În fața mea se deschidea gura unui balaur uriaș. Am tresărit, dar undele lacului mau liniștit cu freamătul lor viu..., șoptindu-mi „ nu te speria, e peștera”. Glasul apei se risipea în jur, iar freamătul ei viu răscolea amintirile din adâncuri. Priveam cu ochi de căprioară foșnetul de umbre și ascultam vocea valurilor care-mi șopteau legenda acestui miracol: „peștera, da, peștera aceasta este

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 o mărturie a Râului Galben, râu ce a pierit de-a lungul vremurilor”. Numai întâmplarea a făcut ca albia râului să fie descoperită. Vremurile erau grele, turcii cotropeau țara, pretutindeni pluteau jalea și disperarea. De teama jefuitorilor, muierile din satul Baia de Fier își părăseau avuturile și apucau cărările munților, care le-au scos în cale o scobitură adâncă ,unde și-au găsit adăpost. Pe atunci, muierile de prin partea locului, se ocupau de cultura cânepii, pe care o transformau în scoarțe și straie. Chiar lângă muntele de calcar al peșterii, se mai află și astăzi dealul unde atunci se întindeau culturile de cânepă, dealul care mai târziu a primit numele de Dealul Cânepii. Pe vremurile acelea muntele își oglindea măreția în undele lacului, aflat la poalele lui, în apele căruia muierile spălau cânepa, pe care o băteau cu maiul, loviturile auzindu-se până departe, amplificate de ecoul înălțimilor. Peștera Râului Galben avea să-și ea și aceasta numele de Peștera Muierii, în amintirea celor care au descoperit-o. Stăteam pe malul lacului, privind golul întunecos, ascultând legenda povestită de glasul lacului, martorul tuturor întâmplărilor din acele vremuri îndepărtate. Simțeam o vie curiozitate de a vedea peștera cioplită de apele subterane. Acea lume mă fascina, mă atrăgea spre ea, iar legenda ei mă chema spre străfundurile pământului, spre lumea aceea necunoscută ochilor mei. Am părăsit malul lacului, am suit câteva trepte de calcar, am coborât altele și... am ajuns. În fața mea se desfășura un peisaj necunoscut până atunci. Stăteam împietrită și priveam labirintul galeriilor naturale luminate de becuri electrice. Peștera era imensă, răcoroasă. Pretutindeni plutea un aer de mister. Mă simțeam atât de mică, privind măreția coloanelor de stalactite și stalagmite unite de ploaia înceată de calcar. Pășeam încet, înfiorată pe aceste meleaguri de o frumusețe sălbatecă, care-mi inspirau uimire și teamă. Liniștea era tulburată de ploaia rară a calcarului, de glasul sonor al ghidului și de zborul liliecilor.

Înaintam încet, privind totul cu o neastâmpărată curiozitate, cu o sete neostoită de cunoaș-tere. Coloanele imense îmi dădeau impresiacă mă aflu într-o pădure cu poteci nesfârșite ce se pierdeau în văi prăpăstioase. Priveam stâncile neînsuflețite de calcar, cu forme ciudate și parcă vedeam dincolo de ele. Din timp în timp auzeam ca prin vis glasul

45 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului ghidului „peștera are o lungime de un kilometru și 400 de metri. Aici apa a modelat calcarul, luând forme foarte variate, aici puteți vedea Orga, iar dincolo Altarul ”. Întradevăr, Orga din calcar era uriașă. Pe clapele ei glasul picăturilor de apă dădeau o sonoritate ciudată. Am ajuns și în Sala Minunilor. Această tulburătoare încăpere semăna cu un salon imens, cu bolți înterioare, aidoma unei catedrale grandioase. Altarul era brodat cu stânci, uluitor de asemănătoare statuilor create de fantezia dezlănțuită a sculptorilor. În fața altarului alte statui mute stăteau îngenuncheate. Priveam cu extaz această lume încremenită și vedeam dincolo de chipurile impenetrabile. Glasul ghidului a întrerupt din nou firul gândurilor mele. „Acum vă rog să mă urmați! Priviți! Acolo jos se găsește scheletul complet al unui urs care a viețuit acum câteva milioane de ani. Ne aflăm în cimitirul urșilor. În acest cimitir, se mai păstrează scheletele a incă 183 de exemplare. Sub noi, se mai află o altă peșteră mult mai interesantă, în care se găsesc mai multe schelete ale altor specii de animale. Grota reprezintă un fel de rezervație geologică, în care se ocrotesc unele roci rare, profile stratificate, care alcătuiesc laolaltă urmele fenomenelor geologice din trecut”. Glasul ghidului se pierdea printre coloane. Atenția mi-a fost atrasă de o plăcuță pe care scria: BAZINELE MARI și BAZINELE MICI. Bazinele erau niște lacuri fosile ale fostului Râu Galben. Lângă ele se afla sala DOMUL MARE unde te întâmpina feeria de calcar a stalacmitelor și a stalactitelor. Eram parcă într-o lume de basm, singura pământeană, venită aici pentru a lua cu sine un strop din farmecul tulburător și grandios al acestei lumi. Drumul întoarcerii a constituit întrebări și răspunsuri printre galeriile acelea întortocheate și pline de mister. Urcând cele câteva trepte spre lumină, am ajuns la ieșirea din peșeră. M-am desprins cu greu din aceste minunate locuri. Gândeam cu regret la cele care m-au făcut să uit pentru o clipă de mine însămi. Drumul spre casă a fost un șir de amintiri. Priveam absentă pe geamul mașinii. Gândurile se întorceau spre gura aceea imensă de balaur, spre peștera cu minunatele ei giuvaeruri pe care tocmai o părăsisem.

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

Chile Galbenului

Peștera Muierii

Peștera Muierii – Baia de fier

46 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

INIMĂ ȘI RAȚIUNE M-am așezat la umbra unui copac privind la iarba ce se unduia ușor în calda adiere a vântului. Ascultam foșnetul frunzelor și parcă dintr-o lume ireală, Diana se apropia încet de mine și mă acompania. - Ce faci? Cum ești? - Nu știu … Simt o durere imensă în trup și nu mă regăsesc . - Știi bine că ești vinovată și că trebuie să plătești pentru greșelile tale. Pe lumea asta totul se plătește. - Și iubirea? - Mai ales iubirea. O ai, o simți, te bucuri de ea , apoi plătești. Uneori prețul este cu mult mai mare decât îți poți permite. Dar știai asta când ai ales să îi urmezi calea. - Știam. Am vrut să fug dar o forță irezistibilă mă trăgea înapoi ca un magnet. Nu i-am putut rezista. Știam că e o iubire imposibilă și totuși mă lăsam copleșită de ea. Știam că voi plăti un preț incomensurabil. Știam . Știam că-mi pun sufletul la bătaie. - Și totusi ……. De ce a trebuit să urmezi această cale? - De ce? Dacă aș putea pătrunde tainele inimii ți-aș putea răspunde. Nu pot explica , nu pot spune de ce. Știu doar că e singura pe care mi-aș fi dorit s-o urmez. Nici o altă cale înafara iubirii nu-ți aduce împlinirea. - Și ai acum împlinirea? Aceste lacrimi, acest zbucium al tău constituie împlinirea? El are măcar habar prin ce treci? - De ce-ar trebui sa aibă habar? Nu mi-e dator cu nimic. Fiecare iubește cât și cum poate sau doar se amăgește. Dacă a realizat că ceea ce a simțit pentru mine a fost o simplă pasiune trecătoare de ce ar trebui să-l mai intereseze ce mi se întâmplă? - Dar imi spuneai că te iubește … - Așa am crezut , așa am simtit . Știi? Într-o zi mi-a mărturisit că a făcut dragoste cu altă femeie . Zâmbea și zâmbind m-a întrebat apoi dacă îl mai iubesc. Cum poate să fie cineva atât de crud? Cum poate să zâmbească făcând o asemenea mărturisire? Cât de sadic trebuie să fii ca să distrugi un om cu zâmbetul pe buze? Aș fi vrut să pot spune atunci că nu, nu îl mai iubesc. Nu am putut-o face. Deși îmi frânsese inima el rămăsese încă acolo. Întelegi oare cum e să-ți facă cineva inima fărâme și tu să nu poți face nimic altceva decât să fii simplu spectator? - De ce nu ai plecat? Era dovada clară că doar se joacă de-a iubirea.

Maria RUSCANU-BĂLĂCEANU România - Nu știu … Nu am putut-o face. Am rămas în jocul lui , eu pion, el rege. Nu știam care-i va fi următoarea mutare dar știam că îmi va fi imposibil să părăsesc tabla de șah. - Nu te înțeleg. - Nu ai cum , tu ești rațiunea , niciodată nu vei înțelege profunzimea inimii. Mi-aș dori uneori să pot fugi de tot și de toate. Îți amintești de Star Trek? De nava Entreprise? Erau acolo undeva niște camere atemporale în care, intrând, aveai parte de o experiență fantastică. Puteai face absolut tot ce-ți doreai și, ieșind apoi de acolo, îți continuai viața de unde ai lăsat-o. Recunosc că miaș fi dorit o asemenea cameră. Mi-am dorit să alerg alături de el cu picioarele goale prin rouă, să prindem asfințitul în palme, să urcăm pe munte în parfum de cetină de brad, să gătim și apoi să servim cina la lumina lumânărilor, să ascultăm muzică, să dansăm , să adormim vegheați de iubire și să ne sarute soarele în zori, îmbrațișați. Să avem apoi zile în care să muncim alături , să ne întindem o mână la greu, să ne ștergem transpirația de pe frunte, să zâmbim și să fim fericiți. E un vis pe care-l port în suflet încă de pe vremea adolescenței. Am visat să fac aceste lucruri și încă multe altele cu omul iubit. - Dar … - Știu, nu e cazul să-mi spui că va rămâne doar vis. Mi-a luat ceva timp să înțeleg dar am înțeles într-un final. - Mereu ți-am spus și, mai mult decât atât, ai avut în fața ta și dovada : timpul destinat ție începea să nu mai existe. Primeai indiferență prin tăcerea lui și știai că îi plăcea să-ți facă rău. - Știu. În ultimul timp priveam la nepăsarea lui și gândeam că o face doar pentru că știe că astfel mă poate răni. Și avea dreptate, mă durea. La fel ca și tăcerea pe care o afișa de multe ori în momentele în care eu aveam nevoie să-l aud vorbind.

47 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului Nu înțelegeam de ce făcea asta deși era evident. Atunci când iubești însă găsești mereu scuze celuilalt. Îl iubeam, îl iubesc și nu pot schimba asta. Acum știu că dacă și el m-ar fi iubit nu m-ar fi rănit. Mi-aș dori să nu mai doară , doar atât. - Și totuși …….. îl iubești. Mi-ai spus că te gândești să-i spui că ai găsit pe cineva. De ce vrei să faci asta? Ești singură și știi că nu-ți dorești și nu există nimeni altcineva, că inima ta e plină de o iubire pe care nu vrei s-o trădezi. - Mă cunoști și știi prea bine că nu mi-aș dori niciodată compasiunea celui pe care-l iubesc. Am înțeles atunci când încet, încet, a început să nu-mi mai acorde timp din timpul său, că mă căuta uneori din compasiune, ca și când ar avea de plătit o datorie. Nu mi-e dator cu nimic și nu văd de ce miar fi alături dacă nu mă iubește. Are nevoie de libertate și o va primi. Nu vreau să-i fiu povară, să fie nevoit să mă suporte. Mi-aș dori să fie fericit și să se bucure din plin de viață. Cred că gândul că am pe cineva și că sunt bine îl va face să creadă că nu mai are nici o obligație față de mine. Vreau să-l știu bine. Îi voi fi alături și mă voi ruga pentru el chiar dacă nu va ști asta. - Și tu? - Eu? Nu știu, chiar nu știu. Am să încerc să-mi port Crucea și să-mi răscumpăr cumva sufletul. - Dar durerea ta? - E parte din iubire. Și apoi de ce să sufere doi când o poate face doar unul? - De ce faci asta, Diana? - Nu am un răspuns. Doar ……… iubesc! Deși mie îngrozitor de teamă de ziua de mâine pentru că nu am învățat să trăiesc fără el. Nu știu cum o voi scoate la capăt singură. Nu știu cum voi reuși să-i păcălesc pe ceilalți că mi-e bine, nu știu cum mă voi motiva să merg mai departe. Mi-e teamă, atât de teamă!!! Au trecut zile, ba chiar săptămâni ... Nu știu ce crede, ce simte, ce știe. Mă rog să-i fie bine. Îi vorbesc zilnic deși nu mă poate auzi. Sunt acolo dar el nu știe și pentru că absența mea îi face bine nu vreau să-l tulbur. Privesc florile din grădină , uneori ascult ploaia, alteori privesc pierdută zarea. Durerea mă macină și încerc să-mi ascund lacrimile. De-ar ști cat doare! … Mi-e dor, mi-e dor de tot ce inseamnă el. Aș fi fericită să-l știu fericit!

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

Olimpiu VLADIMIROV România MOTIV În loc de aerul respiraţiilor între noi a existat mereu un munte; Oboseam bătătorind vechile cărări cu privirea pierdută după poteca înfiorând singurătăţi, fiecare de-oparte şi de alta a versanţilor, unde ceasuri de vânătoare adulmecau prada… Te strig. Nici un ecou nu se-ntoarce; O pasăre trece cu lacrimi în ochi tulburând strălucirea unei stele.

CANDOARE Punctele cardinale ameţesc în vârtejuri, ceaţa fără nici o metaforă ancorează în port, ascunzând, orizontul înfiorat de primejdii; Durere în apă, făgăduieli în lumină, spaimele trec prin scoici pierdute, se mută ancorele spre adânc, strig după o sirenă îndrăgostită, dar nu fac decât să petrec trecerea unui vis într-un miez de tăcere Între provă şi mal părul tău negru în care curge noaptea e-o candoare întinsă ce bucură speranţe molipsitoare.

48 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 â&#x20AC;&#x201C; august 2017

PRAF DE STELE... M-am metamorfozat intr-o raza de stea Si am pornit sa te caut prin galaxie, Sa-ti marturisesc toata dragostea mea Si sa te cer mamei tale Luna, de sotie. Te-am intalnit dansand alaturi de'alte stele Stralucitoare,trimitand raze catre pamant. Ai ignorat toate sentimentele mele Si nu mi-ai raspuns nici macar cu'n cuvant.

Dionisie-Dinu Pop

RomĂ˘nia

M-am asezat pe oistea carului mare Resemnat ca nu-s eu cel ales pentru tine, Cand deodata ai aparut pe a caii lactee carare Zambitoare si zglobie,venind catre mine. Am alergat de indata fericit catre tine La piept strangandu-te cu mainile mele, Dar nesimtindu-te,cand m-am uitat mai bine Am vazut ca pe piept si in palme, am doar... praf de stele. DIN COPILARIE

LELEA FLOARE

,,CU CAPU-N NORI "

Si azi,parc-o simt aburinda Painea cu coaja aurie, Scoasa din cuptor din tinda Si-mi dadea mama o felie.

Si-a pus opincile-n picioare, O traista-n mana si-a luat Si-ncet pornit-a lelea Floare Prin colbul ulitei din sat.

In noptile din toamna vietii Traind prezentul prin trecut, Rascolesc anii tineretii In cautarea timpului...pierdut.

Ieseam cu ea'n ulita mare Mancand in vazul tuturor Si aratam la fiecare, Ce-a facut mama in cuptor.

Ea poatra straiul din stramosi Si nu l-ar lepada ,, sohan " Chiar daca unii mai domnosi Poarta haine de...orasean.

Ma urc pe'un nor de amintire Si pribegesc de ganduri dus Spre un taram de fericire, Dar nu-l gasesc, nici jos nici sus.

Si alti copii dadeau tarcol La poarta noastra pofticiosi, Iar mama ne chema-n ocol Si ne dadea la toti gogosi.

Isi duce viata mai cu greu Ca e vaduva de razboi, Dar cu credinta-n Dumnezeu Tece cu bine de nevoi.

Si catarat pe'un colt de stea Privesc in a cerului curte Cu ochii mari din mintea mea Sa vad iubirile pierdute.

Aveam mustati de zahar pudra Din graba-n care le mancam, Apoi o tineam intr-o fuga La garla,unde ne scaldam.

N cere mila nimanui. Dac-o ajuti iti multumeste. Ea da binete orisicui Si de nimic nu se caieste.

Le vad in jocul lor de iele Si'aud cintecul de sirene Chemandu-ma sa merg la ele, Dar eu le spun ca-i prea devreme.

De-o vezi,pe ploaie ori pe soare Si-o'ntrebi cum se zice mereu: Cum o mai duci lele Floare? Ea zice:Cum da Dumnezeu!

Purtat de vise'ades absent La ce se'ntampla-n jurul meu, Caut trecutul in prezent Dar e din ce in ce mai greu.

Isi duce viata mai departe Chivernisind a ei,,talanti" Traind in mare demnitate Intr-o lume de ignoranti.

Cand merg pe strada'ngandurat Ades ma bat de trecatori Si sunt de multi apostrofat: - Omule ! Esti cu capu-n nori ?

Uitam de casa si de toate, S-adun costree la vitea Si-ajuns acasa pe'nserate, Ma primea mama c'o...nuia. In lacrimi ii ceream iertare Ca nu se va mai repeta. A doua zi,din...intamplare Alta isprava aparea.

49 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

ALCHIMISTA INIMII TALE Mă transform în alchimista inimii tale Şi cu ajutorul pietrei filosofale Focul iubirii o să-l fac tămăduitor Ca în orice zi să devină înfloritor. Voi prepara un balsam cu iz de absolut Care să îţi transforme dragostea într-un scut, Voi adăuga şi pulbere de diamant Ca să îţi accentueze aerul şarmant.

Maria MATEI Italia

Îţi fac elixirul tinereţii veşnice Bazat doar pe sentimente foarte trainice, Calea îţi va fi presărată cu petale... Crede-mă, sunt alchimista inimii tale! FORŢE PERECHI

VIAŢA-I SCENA TUTUROR

FII AI PĂMÂNTULUI

La baza universului Două forţe-n echilibru Pe destinele omului Se lipesc ca şi un timbru.

Ca într-o carte cu poveşti Întâmplările s-adună, Turnăm, mereu, vise în ceşti Şi zâmbim privind la lună.

De-ar fi cerul din gând de mătase, Cu înţelepciune să ne plouă, Amintirile, dure, rămase S-ar ascunde într-un bob de rouă.

Ele au nume diferite Şi-acelaşi scop de-ndeplinit, Sunt frumoase şi urâte Ca un abis tot înflorit.

Timpul fuge că e grăbit Ne confiscă tinereţea, Părul se vrea încărunţit Şi ne curtează tristeţea.

De-ar fi pământul plin de prielnic Şi ar dezvolta roada bună, Nu am fi atacaţi de nevolnic, Iar bunăstarea ar merge strună.

Noi le zicem bine şi rău Chinezii le spun ying şi yang, Se-mbracă-n înger sau călău, Ne urcă sau coboară-n rang.

În orice rău e şi un bine E important să-l depistăm S-acţionăm cum se cuvine Câte-o luptă să câştigăm.

De-am avea conştiinţa curată Bazată pe corectitudine, Împlinirea nu ne-ar fi furată, Spre bine-am lua atitudine.

Mai mereu sunt în balanţă Două contrarii ce se-atrag, Bucuriei îi pun clanţă Şi ne încearcă în mod vag.

Căci viaţa-i scena tuturor Chiar de suntem netalentaţi Şi cei mai mulţi cântăm în cor, Puţini sunt artişti consacraţi,

Însă noi, ca fii ai pământului Suntem prea însetaţi de putere, Avem la temelia gândului Multă scrâşnire, puţină miere.

Fiecare în viaţa lui Are o scară de valori, Fericire deplină nu-i, Sufletul înoată-n fiori.

Dar ea ne-a fost dată în dar, Noi alte vieţi am zămislit, Toţi am primit câte un har Şi specia nu ne-a pierit .

Iar Cerul, trufia, pedepseşte Şi candela ar vrea să ne-o stingă, Fiindcă Dumnezeu, mult, preţuieşte Bunătatea ce vrea să învingă.

Să ne urmăm visul nostru Ce singuri ni l-am programat, Astfel ne-om găsi şi rostul Cu ego-ul nevătămat.

50 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

EPIGRAME Epigrama

Constantin ENESCU România

Remediu

La oricare epigramă Autorul, bună seamă Pune-un ac de gămălie, Ţeapa, să fie…hazlie!

Atac

Uniunea râsului Când satira şi umorul Presărate-s cu mult tâlc, Pentru unii dau fiorul… Cel cu „musca”, tace mâlc…

Ajutor umanitar

Când citeşti o epigramă Gânduri rele, se destramă, Parcă te loveşte cuanta Hazlie, ce poartă poanta!

Cu sabia pusă-n teacă, Mai că plânge epigrama, Dar de o scoate oleacă, Crestează dur infama!

Amintiri politice

Constructorii politicii

Sinteza politicii

În politica tembelă E uşor să urci pe schelă, Dar mai greu să iei mistria Să-ţi demonstrezi măestria!

Ca o varză se-nfoiază, Mai apoi ea se mureză, Se zbârceşte, face cute Şi se miră de ce pute?

A vrut să scoată un album Despre politica de-acum; Dar fiindcă n-a avut ce scrie S-a lăsat de meserie!

Politica racului In politica modernă Viaţa a devenit mai ternă Şi mă tem, aşa-i la noi, Că tot mergem înapoi!

Unui politician Din vagabond de mahala Partidul te-a făcut azi şef Si faci ce vrei, dacă ai chef, Dar ai rămas…tot puşlama!

În culisele teatrului politic În politica dibace, Cel ce face şi desface, Stă ascuns într-o găoace Şi în aşteptare tace!

Unde-i flota La-ntrebarea: unde-i flota? Dau din umeri chiar şi ei, Dar se ştie, ca ea dota E pe apa sâmbetei!

A venit la noi străinul, Ca să ne aline chinul, Cu o mână el ne-a dat, Și cu două a luat!

Noua ordine S-a vândut totul din ţară, Astăzi dirijaţi de-afară, Ca săraci, ne facem veacul Şi mai gol rămâne sacul…

Legi trucate Legile au fost făcute, Să nu fie încălcate, Dar prersoanele corupte, Scapă sub imunitate!

51 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 CUVINTE

Alexandru-Eduard GAVRILESCU România

MI-E TOAMNĂ IAR

E timpul să plec, Cuvinte pumnale tremură-n teci, Se ascute gerul în ochii mei seci. E timpul să plec, Cuvintele flăcări lasă-n urmă pârjol, Se topește o zare în pieptul meu gol. E timpul să plec, Cuvinte obuze stau pe gură de tun, Nicio vorbă de dor nu mai am să îți spun. E timpul să plec, Cuvinte alice iau la țintă al meu vis, Visul cel de o viață... Ce cuvânt mi-ai ucis! ÎNTOARCE-TE

NOPȚILE MELE

Mai rămâi cât dor mai este În cana mea de cofeină, Mai rămâi să-ți sorb din vină, Toamna iar mă amăgește.

Iubita mea,tu fără de prihană, Și cea mai vinovată dintre toate, Tu ți-ai uitat în ochii mei o teamă, C-am mai putea visa încă o noapte.

Noaptea mieilor plăpânzi, Noaptea viselor prin iarbă, Noaptea moșilor cu barbă, Doarme-n ochii mei flămânzi.

Mai rămâi, în noaptea adâncă Ceaiul are gustul tău, Ochii mi se pierd în hău, Brațele te ceartă încă.

Iubita mea, plecată-n alte vise, Tu cea mai -nstrăinată dintre toate, Mi-am ridicat din teama ta cetate, Cu largi ferestre și cu porți deschise.

Noaptea merilor în floare, Noaptea cailor în spume, Noaptea nopților nebune, Creşte-n mine și mă doare.

Numai eu ți-am fost rugină, Închisorilor din piept, Condamnat sunt fără drept, Să-mi fii chiar tu ghilotină.

Și am zidit în pieptu-mi prima dată, Bucăți de soare din a ta privire, Nici măcar tu să nu-mi poți lua vreodată, Ce-am strâns cu lăcomie și iubire.

Noaptea hamurilor rupte, Noaptea şurilor în flăcări, Noaptea marilor deochiuri, Din mine vrea să se-nfrupte.

Numai tu îmi ești pricină, Gândului din ploi născut, Fericirii ce-a durut, Toamnei care-n geam suspină.

Iubita mea,am scrijelit în stâncă, Și-n trupul meu ziua plecării tale, Cu degete ce-mi sângerează încă, Bătătoresc întoarcerii o cale.

Noaptea libertății nude, Noaptea frunții descrețite, Noaptea lumii adormite, Strig la ea dar nu m-aude...

Mai rămâi măcar o brumă Să-mi așterni peste bărbie, Viscolul ce va să vie, Troienească-ne împreună...

Iubita mea, cad secole pe mine, De așteptări ferestrele-s crăpate, Îți las și eu o teamă într-o carte: Întoarce-te, mi-e mult prea dor de tine!

Noaptea nunții cerbilor, Noaptea ciutei rătăcite, Noaptea vieții netrăite, Plânge-n taina ochilor. Zorii cireşelor coapte, Zorii sturzilor doinind, Zorii pruncilor zâmbind, Încă mă-nsoțesc în noapte.

52 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 SA MA ASTEPTI In viata viitoare sa ma astepti pe muchia cerului ca vreau sa fim pasari, dragule! Asteapta-ma fara stol, fara cuib, cu roua pe aripi curat de prejudecati, doar tu. Si sa fim prosti de buni cand impartim fulgi de vise peste o lume ce nu este a noastra nici acum. In viata viitoare sa ma astepti la limita daruirii Si sa nu iesim din penele noastre pana murim cuci.

Gabriela TROTUȘ România ROSTOGOLIRI Ma priveste, ma rasfoieste si sta la panda. Imi rostogoleste cate un cuvant mestesugit, doar, doar, mi se agata de dunga diminetii. Diminetile mele s-au adapostit intr-o taina. Nu poate nimeni sa o desluseasca, nici daca mi-ar sorbi toata lumina din privire nici daca s-ar scalda in roua de pe gleznele mele, ...cel mult ar putea sa-mi puna definitii pe rasaritul din zambet si pe sfertul din mine pe care il vede pe gaura cheii!

BUCURIA DE DINCOLO DE ZARI Mi-am ramas datoare cu o amintire, amintirea celei mai frumoase dimineti. Plec desculta si fara pic de fard spre cea mai nejudecata bucurie Este bucuria de dincolo de mine, de dincolo de zari, unde eu cea din tine am culoarea transparenta a desavarsirii. Mi-am castigat cea mai terifianta amintire, cea in care te-am adus in fuga mea de hoinara.

CUM A TRECUT TIMPUL Nu-mi dau seama cum a trecut timpul! De fapt, a trecut? Cu barca inconstientei am ajuns în larg. Sunt eu cu mine! Eu, cu tăcerea mea, marea cu tacerea ei. Vine un val si încă un val, se zdrobesc, se potolesc... Clipocitul apei îmi adânceste linistea din suflet. O undă îmi atinge blând glezna. Seamănă cu mângâierea ta... a trecut. Nu, n-a trecut! O adiere îmi cuprinde umerii, parca ar fi respira?ia ta. Eu respir tăcută, tu respiri delicat peste umerii mei... Vino, sa tăcem împreună, să se audă doar marea cu secretele ei, cu secretele noastre pe care le duce spre zei. Nu-mi dau seama cum a trecut timpul! Să fi stiut să rotesc barca un sfert de secol înapoi, cu întelepciunea tăcerii de azi Acum n-as mai fi plutit spre niciunde. Mi-as fi împletit în păr zorii, n-as mai fi lăsat să-mi plece bucuria din ochi si din obraz.

INTRE ODINIOARA SI CANDVA Intre odinioara si candva, de toata-mbratisarea ta Dezbratiseaza-ma acum, sa-mi cada umbra pe podea Cand cauti singur prin odai, sa poti pasi prin pasii mei. La granita trasata de-amandoi, nu sta ca lustra in tavan Cu dor nebun... gaseste-ma, imbratiseaza-ma ‘napoi

(apar in vol. Rasaritul din zambet/ Editat la Cluj)

53 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

BRICHETA MAGICĂ Într-o dimineață, la o cafenea, Un „tânăr cu stare”, ceaiul îl sorbea. Când deodată-n cale, iată s-a ivit, Un bătrân anemic, slab, pipernicit. - „Am bricheta asta d-aur la vândut, Chilipir băiete, nu e de pierdut”! Zise moșul iute, cu glas apăsat, Încercând „terenul pentru agățat”. Iară tinerelul chiar „intră în joc”: - „Cât ceri pe brichetă, ți-o plătesc pe loc”? - „De-o dorești matale, sigur ți-o pot da, Însă prețul este chiar averea ta”. - „Ce tot spui bătrâne, cum de poți să ceri, Ca pentru-o brichetă să primești averi”? - „De, zise bătrânul, cred că te-ai pripit, Căci bricheta este lucru osebit. Iat-apăs butonul și cât ai clipi, Iute din brichetă un „duh” va veni”. -„La ordin stăpâne, ce ai ca porunci”? - „Ceaiul cel fierbinte iute să-mi aduci”! Nu se scurse timpul a te dumiri, Când o ceașcă mare cu ceai chiar sosi. Tânărul rămase mut, încremenit, Dar deo-dată-n minte un gând i-a venit: - „Uite ce bătrâne, azi fac o saftea, Dă-mi bricheta mie, ia averea mea”! Și pe loc semnează acte ce se cer, Pentru-a fi legală forma de transfer. Fericit falitul trecu la visat, Și probă acasă „focul” fermecat. Iese din brichetă „duhul” minunat: - „Ia spune stăpâne, ce dorești îndat'? - „Vreau a mea avere înapoi s-o am, Vie în Toscana, la Bosfor haham, Vilă-n Alpi, cocote, „viză pentru Rai”, Și desigur dragă, ceașca mea cu ceai! - „Tare rău îmi pare scumpul meu stăpân, Multe tu cerut-ai și prea ești hapsân. Însă din păcate eu din ce ziceai, Pot să-ți dau acuma... doar ceașca cu ceai”!

Ovidiu ȚUȚUIANU România COBORÂRE CIUDATĂ Greu e fără casă, Să n-ai tu lăcaș! Grija te apasă, Când ești la oraș. Cu-astfel de probleme, Bulă se lovește, Dar, după o vreme, O casă primește. Are sentimentul, Că-i bloc de poveste, Îns-apartamentul, La terasă este. Și în plus se pare, (E de gravitate!) Blocul ist' nu are, Nici stabilitate. Iar în plus, în casă, Multe instalații, Pe nepusă masă, Cer noi reparații. Bate Bulă știftul Unde-i este locul. Și-asupra Bulinei, Își revarsă „focul”: -„Du-te tu cu liftul, Eu cobor cu blocul!”

SE NAȘTE BULĂ Când soarele a asfințit, Pe lume Bulă a venit. Iar zânele lui i-au ursit: Să fie om deosebit, Un personaj paradoxal, Când idiot, când genial. Chiar de-i învins inițial, Să vină tare la final! Să pară-adesea nătăfleț, Dar în esență, un isteț. Să vadă viața cu dispreț, Doar poantei să îi pună preț. Descurcăreț în orice caz, Să mânce icre dar și praz, Și chiar când este la necaz, Să știe cum să facă haz. În Bulă noi ne regăsim, Cu tot ce-n viață irosim, Dar și când, învățăm, iubim, Și performanțe reușim.

„D-ale lui Bulă” – volumul va aparărea curând.

54 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Tania NICOLESCU România CONFESIUNI - OLIMPIU VLADIMIROV I-a fost dat să plece dintre noi odată cu Perseidele (ploaia de meteori), venită din mari depărtări, după cel ce cunoștea atât de bine, graiul ce îmblânzea până și pietrele. Și cine oare, dacă nu geologul - poet putea face ca materialul grosier din jur, piatra realităților dure, să i se oprească la picioare calină, așteptând să fie șlefuită și să poarte un nume: Olimpiu Vladimirov. Bonom, oarecum taciturn, dar păstrându-și mereu simțul umorului și cu zâmbetul pe buze pentru cei apropiați, talentatul poet tulcean spunea despre sine: ”Port de la naștere/ramura de măslin sub care/voi întâmpina moartea; N-am nicio oglindă/care să-mi întârzie/aburul sufletului/trecut în ceremonioase/călătorii cerești.”… ”Singura-mi neliniște/este doar gândul nebun că-n Olimp/voi fi luat drept un zeu.” (Neliniște). Născut în Tulcea la 09-01-1942, a urmat școala primară și gimnazială în cadrul actualului Colegiu dobrogean „Spiru Haret” și apoi Facultatea de Geologie a Universității București. A debutat în poezie în anul 1958 la revista „Steaua” și de atunci, a fost prezent în numeroase antologii de poezie, reviste literare și volume proprii de poezie: „Confesiuni” (1980), „Semn” (2006), „Identitate” (2008), „Adânc de fântână” (2011), ”Nimic mai mult” (2013), sau în colaborare – „Insula Albă” antologie cu Marian Dopcea în 2003 și Isaccea pagini de monografie în colaborare cu Nicolae Rădulescu (2008). Fiecare carte a sa, a fost o laborioasă căutare și clarificare a identității de sine precum într-un ochi de adânc de fântână, o tulburătoare confesiune de pe arcușul viorii sale închisă în lutul vremelnicului trup, un semn indubitabil al trecerii sale prin lume. Pentru activitatea sa, a primit numeroase premii: premiul revistei „Tomis” și al Filialei „Dobrogea” a USR(2000), premiul anual de poezie al revistei revistei „Porto Franco” (2011), precum și premii la Saloanele Internaționale de Carte „Ovidius”2002, 2003, 2006. A făcut parte dintre fondatorii Asociației „Aegyssus” a scriitorilor din Tulcea (2007), membru titular al Uniunii Scriitorilor din Romania (2009), redactor al Revistei Ex Ponto (2011), și a acceptat cu bunăvoința-i caracteristică, să sprijine ca redactor și

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 revista „Seniorii Tulceni” (2015). Prezență îndrăgită și prețuită nu doar de prieteni, gata mereu să dea o mână de ajutor atunci când i se cerea, Olimpiu Vladimirov s-a ocupat și de promovarea tinerelor talente, îngrijind de nouă antologii din creațiile laureaților la Concursurile Naționale de Poezie și Eseu „Panait Cerna”, în perioada 1975 – 2006. Colaborează și la Dicționarul personalităților dobrogene (vol. I – 2004, vol. II – 2005 și vol. III – 2008). Chiar și atunci când a simțit că „Senectutea – așteaptă, modestă, la rând/și se invită singură pe locul ce-i revine de drept”, când umbrele unor sumbre presimțiri au început să-i dea târcoale: „Măsimt arlechinul/mânuit cu sfori tot mai subțiri mai uzate” (vol. „Nimic mai mult” - 2013), poetul face alegerea de a-și închina incertul timp rămas, creației sale: „versurile mele/nebuloasă stelară – în jurul inimii”, redescoperind bucuria de a trăi fiecare zi rămasă. „Prețioasă și pretențioasă /dorința de a trăi o viață/care n-ar trebui/să aibă sfârșit;/Știind, totuși, că nu e așa,/mai sigur decât în multe împrejurări,/mă agăț de fiecare zi/cu bucuria unei nașteri”. Și totuși, cu toate că despre durere, cum afirmă poetul, „nu se vorbește” și se străduiește ca „picătura chinezească – răbdarea care cucerește piatra” și poezia, „praful de îngeri”, să-i devină leacul pentru „rănile deschise”, nu poate să nu observe cu tristețe, faptul că ceea ce altădată părea cunoscut, devine cu greu de recunoscut: „oglinda în care mă privesc/este pustie;/Nu mă mai recunoaște… ” și că, în jurul său, țesătura socială, relațională, ce odinioară părea indestructibilă se destramă treptat: „Mă părăsesc prietenii./Pe socluri rămândoar locuri libere”. În urma Omului plecat dintre noi, rămânem să privim la rândul nostru cu tristețe, cum din nou, ”înserarea coboară în iarbă/căutând lumina zilei/prelinsă-n pământ”. Dar, ca și cum ar fi anticipat aceasta, cuvintele pe care mâna sa le-a făcut să răsune din vioara ce-a fost, ne încurajează: ”Cu moartea mea/nu se sfârșește nicio viață;/Doar eu o iau de la capăt”. Și nu ne îndoim că, dacă ar fi să o ia de la capăt, ar face-o în stilul său, inconfundabil de generos:”Din timpul care mi s-a dat/renunț la clipele când număr/fiecare vis salvat de la moarte”. (Numărătoare – vol.”Adânc de fântână”)

55 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

MUGUR DE IUBIRE Mai știi, iubire?-i primăvară și mă jucam la tine-n păr Voind să-ți prind, cu buze arse, steluțe vii și flori de măr... Mai știi, iubire, ochii tăi, albastru cerului senin, Cum mă priveau, ca jar nestins, cum mă chemau, să tot revin?

Eugenia MIHU România

Iubire, buze dulci și moi, și moi și dulci precum ai tu Eu n-am aflat. Și nici nu vreau. Și ți-s, iubire, un atu! Iar lobul și urechea stângă, nu, nu mai vreau să-ți amintesc Că-i mai presus decât divinul, că-i pur, curat, nepământesc... Iubirea mea, pe pieptul tău aș vrea s-ascult, etern, tic-tacul, Pe pieptul și pe brațul stâng, să-mi culc obrazul, câtu-i veacul. Și tresăririle să-ți simt, de drag, de dor, de fericire, De calm, de strigăt, de fior,...să te iubesc e-a mea menire. Mai știi, iubire, mâna ta cum se-ntâlnea cu mâna mea? Cum căuta înfrigurată și, cu tandrețe, cum găsea Crâmpeiul meu de frumusețe, seninul meu și întristarea, Era capabilă s-atingă în mine...neguri și-alinarea... M-ai invitat la dans, în noapte, pe ritmurile dintr-un Vis Și știi ce ai făcut atuncea? Nu știi? Iubire, m-ai proscris. Sunt o proscrisă, fericită, cu lumea-ntreagă la picioare, Cu tine-n ea, dar cu o viață ce mă uimește și mă doare. Iubire, încă două vorbe: te vreau și-n lumea viitoare Te vreau și-aici, te vreau, iubire, în lumea asta călătoare! Și-n fața ta îngenunchez, în fața ta mă plec, smerită, Căci ești un om cu suflet-floare și mă declar preafericită!

56 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

SFÂRŞIT DE ELEGIE Jaqueline Cocuța Obogeanu Acum, iubite, este sfârşit de elegie, mă joc şotronul, pe un țărm de mare și pe nisip, îți scriu cuvinte o mie, cu degetele mari de la picioare.

Jaqueline Cocuța OBOGEANU România

VEI PUNE PĂMÂNTUL ÎN MIȘCARE

Îmi plânge-n palme o scoică sidefată, căci perla şi-a pierdut-o prin nisip eu m-am întors, s-o caut încă-o dată, când soarele cădea în asfințit. Şi glasul tău îmi cântă în ureche, ca vuiete de valuri închise într-un melc, săruturile tale îmi curg prin plete, de tălpi se-agață clepsidrele când plec.

DE-AI FI...

Vom adormi îmbrățişați în noapte, pe câte-o stea nebună de visare, vei prinde-n părul meu atâtea şoapte, încât vei pune Pământul în mişcare.

Îmi trece vântul aripa prin păr Sau este gândul tău o adiere?! Sau dorul, cel mai sacru adevăr, ce lacrima o zvântă în tăcere.

Dorințele îți sunt colții de hienă, pe trupul meu treci şerpi electrizați, ne vom aprinde-nsângerați pe pernă, săruturile aspre, rebeli exorcizați.

De-ai fi, iubite, toate la un loc, m-aş face abur, să te înfăşor, din elixirul iubirii ce ia foc, ți-aş da, să bei şi ultimul fior.

Voi adormi în spasmul ventrei tale, pe țărmul păstrător de urme oarbe, cad stele peste ciuturile goale, ce sapă-n inima fântânii ce ne soarbe.

Sau m-aş lăsa sorbită, când ți-e sete tot trupul meu răcoarea ta ar fi, şi te-aş lăsa, uşor, să te îmbete, parfumul meu de fiecare zi.

TU VEZI...? Tu vezi, iubite, vara-i pe sfârşite, se tot dilată secundele-n clepsidre şi nopțile sunt tot mai lungi, iubite, și așteptarea noastră plânge-n vintre.

Îmi plânge orizontul în priviri, sub gene mi te-nchid, ca să te am apoi, când noaptea se destramă-n năluciri şi plouă iar dorințele în noi.

Se zbat acum şi ultimele-amurguri, să ne-nroşească marea către larg în valurile ei sunt mii de ruguri, ce ne cuprind de glezne când se zbat. Ni-s mâinile de vânt în zări albastre, ne căutăm haotici şi bezmetici, în alte ere vin vremurile noastre, pe alt tărâm trăi-vom ezoterici.

57 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Mihail TOMA România PARADISUL PIERDUT – Eu sunt Tramihalus, proprietarul navei. Ei sunt: Stefanidis Căpitanul navei, Vasidus pilotul, Sofranas navigatorul iar ele sunt gărzile mele de corp, Rhitia și Trahia. Pot să știu de ce mi-ați sechestrat nava? - Contrabandă și azil pentru persoane indezirabile. – Convenabil. Dovezi aveți? Iar dacă pasagerii noștri au devenit peste noapte persoane indezirabile vă atrag atenția că suntem în zona liberă a portului. Trebuia să-i rețineți până a se urca la bordul navei mele. Vă trebuie acte de extrădare. – Le vom primi în cursul zilei de azi. – Până atunci eu protestez în numele Codului Liberei Circulații. Dacă nu îmi veți prezenta dovezi de acum în, ridic privirea către Sofranas, zece minute standard, vă voi părăsi fără regrete. – Lucrurile nu stau chiar așa. Oficialul făcu un pas în față și se propti cu nasul în pieptul meu. Sunteți în jurisdicția Planetelor Asociate. Veți rămâne în custodia noastră până la definitivarea anchetei… – Hopa! Anchetă? Cine a pronunțat cuvântul anchetă? Am înțeles că am fost opriți pentru o încălcare a carantinei iar la ultima inspecție s-a demonstrat clar că nava noastră este curată. Acum ați schimbat legenda: contrabandă și azil… prea-s toate cusute cu ață albă. Domnul …, cum scrie aici…Mă aplec: Înalt Inspector Regional al Vămilor și Porturilor, ce să mai cred? Cum se face că o navă mică, precum a noastră este încă reținută iar două cargoboturi pline au părăsit deja astroportul? – Este absolut hilar. V-am întrebat de destinația voastră… – Este confidențială. Eu sunt proprietarul navei și pot să mă duc unde vreau în limitele alianțel bilaterale și respectând culoarele de trafic. Nu trebuie să

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 dau socoteală nimănui. Stimabile… eu mă retrag în cabina mea. Discuția asta m-a obosit peste măsură. Dacă în 10 minute nu părăsiți nava, voi pune escorta mea, Rhitia și Trahia se înfoiară brusc, să vă arunce pe sas afară… – Este intolerabil, navele noastre sunt pe orbită, nu veți avea tupeul… I-am întors spatele și am intrat în apartamentul meu. Îmi scot pieptarul cu blazon și-l arunc pe pat. Greoi mă las în fotoliu. Mormăi în barbă, nemulțumit: „De unde au aflat, de unde, dracu’ au aflat?” Dulapul florentin din colț de dematerializează încet. Se scurge precum o avalanșă de zăpadă pe podea pentru ca apoi să se materializeze sub o formă translucidă: – Da fată, o iau în brațe, ea unduiește puțin iar apoi se stabilizează, de unde draku’ au aflat. Coada i se înfoaie în evantai, se lasă mângâiată pe spinare, scărpinată la ceafă apoi susură galeș la urechea mea. – Și acum îmi spui? Am plecat de pe Debulus acu’ trei luni cu o încărcătură de trufandale pentru Rochis. La jumătatea drumului am primit un SOS. Căpitanul nu a fost de acord dar eu am insistat să răspundem chemării. – O să ne aducă numa’ belele, protestă Ștefanidis. De ce nu ne vedem de drum. Și doar am zis că o să închid senzorii de distanță pe timpul călătoriei. – Și dacă-i Federația care ne verifică? Rămânem fără licență. Și dacă sunt oameni în primejdie? Cum te-ai împăca cu stropul de compasiune pe care-l mai ai? – … și dacă-s pirați și ne pun pielea pe băț… – Nu… Mergem să vedem ce-i acolo. Acolo am găsit o navă făcută praf cu doi oameni în agonie refugiați în sas-ul navetelor. Unul a murit la transbordare iar al doilea a ajuns cu răni grave în chesonul medicului automat. A doua zi, pe la prânz, medicul m-a anunțat că nu poate face nimic pentru pacient, dar că e conștient și vrea să vorbească cu mine. S-a dovedit că acest muribund este Arden, căpitanul navei. Cu limbă de moarte ma rugat să-i îndeplinesc ultimile dorințe. Am promis solemn și împăcat s-a stins. Ziua următoare am făcut onorurile de înhumare ale celor doi după care am ordonat căpitanului să aducă nava travers pe rămășițele calei vasului rigelian. Am plecat cu escortele mele într-un mic scuter și ne-am întors în jumătate de oră. La ordinul meu s-au aruncat trei litri de trilitiu

58 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului peste resturile navei pe care i-am aprins cu o salvă de fazer. Nu a rămas nimic în urma noastră. Rochis e capitala Planetelor Asociate, o uniune politico-economică tolerată de Imperiul Allderbran și la cuțite cu Regatul celor cinci insule ale lui Debulus recunoscut de Federația Planetelor Libere cu capitala pe Terra. Pacea este fragilă și cele două mici entități statale sunt folosite drept tampon de către marile puteri, lucru prea bine cunoscut și care produce imense cantități de gargară naționalistă de ambele părți. Nava noastră a fost puricată la sânge și nu i s-a permis să intre în port lucru care, iată, acum se dovedește benefic. Căpitanul însoțit de Sofranas, care era și contabilul meu, au coborât cu naveta doi la o întâlnire cu misiții și în câteva ore cala navei s-a golit iar buzunarele mele s-au rotunjit mulțumitor. Am consemnat la post un Vasidus nefericit, cu promisiunea de a mă întoarce repede și, însoțit de gărzile mele, am coborât cu naveta unu în capitala Rochis. – Au trecut cele 10 minute Domnul Înalt… În acest timp mi-am permis să fac un mic protest la consulatul nostru. Terranii nu sunt și nu vor fi niciodată sub nici o îngrădire. Afară din nava mea. – Nu vei îndrăzni… – Ba și încă cum ! Umflați-l! Fetele se conformează instant. Primul drum l-am făcut la Căpitănia Portuară unde am plătit taxele de tranzit și mi-am reînnoit asigurarea, apoi am căutat domiciliul Căpitanului Arden. Un anticariat. Îmi deschide o tânără minionă cu ochi verzi și părul ca o torță. Zâmbetul amabil i se topește văzând fața mea gravă și, înăbușindu-și un suspin, mă invită înăuntru. Fetele încep Litania Celui Pierdut iar eu predau Pieptarul cu Balzon. Tânăra se ține mândră. Face cinste tatălui ei întonând Acceptarea aproape fără tremur apoi ne invită la Ceaiul Ritual. Mă scuz acuzând treburi care nu suportă amânarea și o rog să-mi deslușească o adresă. Aruncă o privire și mâna începe ai tremura: – Nu puteți merge singur, îmi zice, ignorând gărzile care se înfoaie jignite. Vom merge doar noi doi și asta după ce se întunecă bine. Acum poftiți la ceai până nu mă pierd de tot și mă pun pe bocit. – Ce facem? Ștefanidis are o față îngrijorată. Crucișătoarele alea ne închid calea. Mă uit la pilot… râde: – Ca la Plopeus? – Îhî!!! – Suntem prea aproape, le rupem navele în două… Ca să nu mai zic de implicațiile diplomatice.

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 – Te-ai moleșit, Stefanidis. Oricum, ceva îmi spune că nu vom mai călca pe aici…multă vreme. Îmi reiau calitatea de căpitan ca și proprietar al navei. Scuterul te așteaptă… Ai acolo ultima plată și efectele personale. Fetele… Astea rânjesc. N-au mai avut de mult atâta treabă … La insistențele tinerei mă schimb în niște haine ale căpitanului. A trebuit să dau dovadă de toată puterea de convingere pentru a le face pe Rhitia și Trahia să rămână în casă. Ne strecurăm pe străzi întunecate și pustii. La un moment dat fata se apropie de ușa unei case mohorâte și, după ce lipește mâna de un lambriu, ne strecurăm înăuntru. La fascicolul unei lanterne de camuflaj mă conduce prin mai multe încăperi pustii și se oprește în ceea ce, cândva, fusese bucătăria. Apasă, trage, și o porțiune din soba de teracotă se desface descoperind un culoar strâmt. Mergem cale de peste cinzeci de metri prin bifurcări și coturi, urcușuri și coborâșuri. – Tuneluri săpate pe vremea ocupației debulane. Ridic din umeri: peste tot la fel. Încerc să memorez dar mă las păgubaș. Sunt la cheremul copilei care impasibilă deschide încă o ușă mascată și întră într-un beci. Urcăm la parter. Dintr-una din camere se aude un sforăit răsunător. Mă bufnește râsul. – Cine-i? Cine e aici? În cămașă de noapte, cu tichiuță în cap și-n picioarele goale, un moșneguț apare în ușă. Râsul îmi înțepenește în gât căci în mâna dreaptă, bunicul are un disruptor care te poate împrăștia pe pereți doar cu un sughiț. Stefanidis îl lăsă de navigator într-o speluncă și se îndreptă spre centrul orașului. Pe o terasă se întâlnește cu un individ. Acesta din urmă ascultă atent cele spuse de căpitan, aprobă din cap și-i înmânează un plic. Rhitia și Trahia stau complet nemișcate. Dacă n-ar răsufla ușor ai zice că-s statui. Coama li se zbârlește brusc . Cineva umblă la ușa de la intrare. Se despart tăcute. Matahala nici n-a știut ce s-a întâmplat. Înainte să se dezmeticească era legat și cu un căluș în gură. Trahia iese ca o umbră. Afară se aude un icnet. Se întoarce cărând o formă care cândva fusese umană iar acum arată precum un sac cu cartofi. – Unchiule, a murit tata… ! Cu o iuțeală incredibilă dispare în cameră și reapare îmbrăcat: – Să coborâm în beci. Aprinde lumina și ne privim în tăcere. – Tramihalus… rup tăcerea. (Va continua în numărul viitor)

59 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

ARIPI DE PÂNDĂ Știi, vara aceasta se va întoarce flămândă uitând felinarele-aprinse într-un bob de nisip, așteptările noastre vor îmbrăca aripi de pândă grăbind secundele să vibreze într-un zbor fără chip. Vor plânge pe semnul trăirilor noastre doar toamne ce-n suflet nu ne-au mai fost, cocorii vor duce prin tufișuri de emisfere albastre scrisori către frigul care ne îngheață anost. Știi, vara aceasta se va întoarce cochetă i-am văzut strălucirea într-un ochi de nea, chiar de vântul strânge viața-n vis de cretă îți promit iubire că mă-ntorc cu ea!

GEAMANTANE DE SCRUM Mai întâmplă-te, azi, într-o zare de fum pe sub streșini de cer cernând viață din scrum, mai atinge-m-o clipă scăpărând un amnar, să-ți strâng dorul ce țipă prins sub urme de jar. Mai învață-mă-ncet să culeg păpădii din desișul de aer plin de inimi pustii, mai așteaptă-mă-n iarba cu descântec de miei desfăcând din Rai, salba cu reîntoarceri de stei. Mai întâmplă-te-o clipă la izvorul de cuci să-ți beau dor din aripă să-mbrac timpu-n năluci, să-ți las cheia în gara cu vagoane de fum, să-ți aștept toată vara geamantane de scrum.

Doina BEZEA România

LUNGĂ RANĂ, DESPĂRȚIREA M-am ascuns în cuiul ierbii cu tot vaietul ce curge, din pătări de nucă verde în fior de timp necopt, să-ți gonesc din palme cerbii, ce prin grâna gurii-murge lungi vătraie de amiază au furat din ochiu-ți mort. Și, fă Doamne! să răsară gându-i stins prin negre ploi, verdele-i din muls de vară rădăcini de zbor tomnat, să mi-o-nchid ca pe-o povară cu trei lanțuri de trifoi, să-i dau glas din vinul lumii și s-o șterg de mult uitat. Șterge-i, Doamne, lunga rană cu mătăsuri de iertare și fă-i mamei somnul dulce pe sub umbra mea, mereu, în basma de vânt, orfană, să-i prind dorul ce mi-o duce, să-i șterg dragei, buza arsă din carăfi cu timp de zeu.

60 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017

TORTUL DE IUBIRE Imi tot pun o intrebare La care nu primesc raspuns Poate, nici nu exista vreun raspuns Cand ai in tine atat de multa Iubire Si esti capabil de atata Daruire De ce nu primesti si tu oare Macar o mica felie Din tortul mare de Iubire? Cine stie? Poate nici macar nu ti se cuvine? Sau poate, chiar si tu esti oare O felie din Tortul mare de Iubire?

Anamaria ILIESCU România

VARA INDIANA Intr-un suflet foarte tanar Chair de anii au trecut Vara candva instalata Nu se lasa alungata De rugina frunzelor de toamna! Din partitura candva compusa De cate ori va simti nevoia Va fredona si va canta Un tandru cantec de Iubire Ce totul in jur va fermeca Demonstrand ca toamna Pentru anumite suflete Totusi, poate, sa ramana O, a Iubirii “VARA INDIANA”! DORINTE Doamne, cât de multe mi-as dori Doamne, cât de multe V-as dori Chiar de cred ca ar fi doar de bine Și pentru mine și pentru voi În ăsta viața am tot învățat Ca nu e totdeauna bine Ca Dumnezeu sa-ti împlinească visele... Mie de câteva ori mi s-a și întâmplat Și dorința-mi s-a transformat În cate-o cruce foarte mare Și foarte greu de suportat! Așa ca acum doar îmi doresc Așa ca acum și voua va doresc Ca Domnul sa ne dea la fiecare Doar ce EL crede de cuviință Ca ne va fi de trebuință Pentru minte, pentru trup Și ce, de mult e în suflet pus!

TANDRETE Dacă, așa cum se spune, Suprema și cea mai duioasa Forma de manifestare a Iubirii Ar fi într-adevăr Tandrețea. .. Atunci când nu-mi mai ești Prin preajma Cum as putea sa mi-o manifest? Crezi ca ti-as putea trimite Privirile-mi albastre ca săgeți Iar dacă mainile-mi albe cu degete prelungi S-ar transforma în doi porumbei Ca de mătase Care sa te tot alinte și aline Presarandu-ti chiar în cale Mii de petale parfumate De trandafiri doar albi și roz. Crezi ca ar putea fi de ajuns Ca prin gingașa lor putere Sa-ti transmită întreaga mea Iubire Ascunsa în adâncul Inimii?

61 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Nynna VIZIREANU România VIAȚA, ESTE MUZA MEA Niculina Vizireanu, graficianul revistei noastre, s-a născut în 13 octombrie 1959, în satul dobrogean Straja, comuna Bărăgan, judeţul Constanţa. Încă din primele clase primare este fascinată de arta desenului în creion. A urmat cursurile Liceului Industrial nr. 1 și a Școlii postliceale de comerț „Carol I“ din Constanța. A lucrat în turism și în comerț. Este căsătorită, are doi copii, chintesența vieții sale. Din 2007 este membră a Asociației artiștilor plastici „Amfora” și a Cenaclului literar “Mihail Sadoveanu”, ambele din Constanța. A debutat într-o Expoziție de grup în anul 2008 la Galeriile „Amfora” din Constanța, după care au urmat mai multe participări la expoziții din Constanța și din țară. Desenele Nynnei Vizireanu au ajuns în paginile multor cărţi ce aparțin autorilor de poezie contemporană: în antologii de poezie: „România din suflet”, „Speranțele vieţii”, „Drumurile vieţii”, „Mirajele vieţii”, în volumele „Agate Magice“ și „Mirajele albastre” ale poetului Mihai Leonte, „Bucăți din inima mea” de Amelia Magori, „Invitaţie la mare” de Ana Ruse, „Fiorul zborului tandru” de Val Andreescu. Din 2014 este coordonator, Presedinte al Creului artelor „Amfora” Constanta. Într-un interviu acordat Anei Maria Gîbu, Nynna Vizireanu spune: „După cum am subliniat de mai multe ori, nu mă consider un artist talentat, dar ceea ce fac, fac cu pasiune! Prin desen îmi exprim gândurile, emoțiile, ideile. Opera fiecărui om, indiferent că-i literatură, muzică, pictură, arhitectură sau orice altceva, este întotdeauna un portret al lui însuşi şi, cu cât încearcă să se ascundă pe sine, cu atât mai clar îşi va dezvălui caracterul, în ciuda voinţei sale. Din copilărie. Desenul a fost pentru mine, încă de la început, o poartă deschisă spre evadare, ca să uit de durere, tristeţe, neputinţă, nulitate, complexitate. Am dat la facultate, am început să lucrez cu oamenii, să mă îndrăgostesc, să iubesc, să mă căsătoresc… Eram convinsă că mă aflu în timpul meu, în dimineaţa vieții

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 mele şi aurora sufletului meu mi-a zâmbit. Toate le-am făcut însoțită de creion, penson, culori, cartoane...! Punctul de pornire în desen sunt primii ani de școală. Arta petru mine a fost și este o terapie, poezia mă inspiră cel mai mult, dar creionez și o parte din trăirile și emoțiile sufletului meu. De când eram copil, stând mult timp în spital, desenul era o evadare din lumea aceea, o alinare a suferințelor. Primele desene le-am făcut fraților și părinților mei, apoi prietenilor dragi. Programul mi-l fac în funcție de starea de spirit și inspirație, dar de regulă lucrez mai mult după amiaza. Datorită mentorului meu, poetul Mihai Leonte, am avut multe colaborări pentru antologii și reviste pentru a mă face cunoscută, cu toate că nu credeam că modestele mele lucrări vor fi apreciate. Apoi am prins curaj și am început să postez în diverse site-uri de artă și literatură în dorința ca desenele mele să transmită acel mesaj pe care eu am încercat să-l creionez, să placă privitorului. Am fost luată de mână şi condusă pas cu pas la început de drum de Felicia Nica, prietena mea virtuală, ca la mijlocul drumului să fim aşteptate de poetul Mihai Leonte. El m-a luat de cealaltă mână şi mia oferit cea mai minunată floare, curajul! Curajul de a fi eu, cea de care vă bucuraţi voi acum… Şi eu l-am însoţit în tăcere, cu încântare, fascinată de măreţia lui, de primirea caldă şi mai ales de siguranţa, respectul pe care le simţeam. Da, am fost inundată atunci de sentimentul puterii şi maturităţii mele faţă de candoarea acestui minunat prieten. De atunci, mâinile mele lucrează fără încetare, dar simt şi acum căldura celor două mâini care mi-au binecuvântat drumul. La capătul lui, am fost întâmpinată de Dan, Amelia, Ionel, Marius… Lor şi vouă vă voi fi mereu recunoscătoare!

Nu sunt în criză de idei niciodată! Ideile vin și de la prietenii mei poeții, lecturându-le versurile. Și cum asta se întâmplă zilnic, am și idei. Dar... Mi-ar prinde bine peştişorul de aur care să-mi îndeplinească o dorinţă, numai una. Aceea de a avea cele mai bune ustensile… De rest… mă ocup eu. Am mâna, mintea, inspiraţia, vă am pe voi, alături… Atât. Să pot reuşi să spăl sufletul întristat, să mă exprim liber, să pot contribui la vindecarea fizică, emoţională şi spirituală. Când desenez, intru în starea mea de copil trist de odinioară şi mă concentrez ca fiecare detaliu să aducă un

62 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului zâmbet pe chipurile celor care nu au nicio vină că sau născut bolnavi. Vreau să mă dedic celor neajutoraţi, să folosesc arta ca o necesitate a vindecării şi dezvoltării copiilor… Sunt asemenea lui Pygmalion: cu cât desenez mai mult, cu atât încep să îmi iubesc creaţia, să o divinizez, să mă îndrăgostesc de ea. Dacă din unirea lui Pygmalion cu femeia sculptată în fildeş a rezultat un fiu Pathos (suferinţă în greacă), din unirea mea cu desenele mele, să rezulte un fiu care să poarte numele de Vindecare. Primii mei critici și admiratori sunt copiii și soțul, prietenii, apoi adevărații critici de artă care ne vernisează expozițiile. În doar câțiva ani am reușit să particip cu lucrări la toate expozițiile organizate la cercul Militar Constanța, înainte expuneam alături de colegii mei la sediul „Amfora” din Constanța. Particip și la unele expoziții în afara orașului. Eu sunt un artist amator, fără studii în domeniu, dar am reușit să câștig concursul internațional din Japonia, la secțiunea grafică, unde am fost răsplătită cu două diplome: Diplomă de exelență și o diplomă pentru lucrarea Fata cu vioara. Toate aceste realizări sunt balsam pentru sufletul meu, deoarece mă simt răsplătită atunci când lucrările mele sunt apreciate mai ales de poeți. Îmi place să desenez nuduri, marea, natura, dar și portrete de femei.

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 cei care mi-au uns sufletul cu versuri unice şi pline de vrajă. Mi-aş dori să mai am putere să creionez fiecare poezie care îmi atinge sufletul, să am puterea de creaţie şi să le ofer ca pe un dar. Mulţumesc tuturor celor care sunt magicieni ai cuvântului! O altă pasiune de-a mea este să călătoresc prin ţară cu familia, să cunosc frumuseţile naturii, izvor de inspiraţie, să dansez şi să înving boala, ca să mă pot bucura cât mai mult de familia care mi-a fost mereu aproape, m-a înţeles şi m-a sprijinit. Îmi plac teribil plimbările alături de soţul meu pe malul mării! Îmi place teatrul, îmi plac concertele în aer liber, îmi place să vizitez galerii şi muzee de artă şi istorie; îmi plac filmele vechi şi noi; iubesc florile, natura, susurul izvoarelor şi urletul cascadelor; îmi place tot ce-i frumos; îmi plac oamenii frumoşi sufleteşte! Pe tineri îi sfătuiesc să nu își părăsească visurile, să lupte pentru ele! Niciodată nu-i târziu! Eu nu credeam că la vârsta de 46 de ani voi putea să îmi expun lucrările într-o expoziție reală, că lucrările mele vor fi apreciate, cumpă rate și că vor apărea în antologii, volume de poezii, reviste etc, că voi apărea cu articole scrise în diverse reviste, că voi fi invitată la emisiuni televizate, că voi da interviu prin care să-mi fac cunoscute pasiunile și să-mi fie promovate lucrările în reviste pentru tineri! Nici nu îndrăzneam să visez la așa ceva și iată că se poate!” Cu iubire şi preţuire pentru cititorii revistei „Amprentele sufletului”. Nynna Vizieanu

Mereu mi-am dorit ceva care să mă scoată din anonimat. Voiam să nu rămân un spectator impasibil. Trebuia să-mi pun mintea şi inima la contribuţie, trebuia ca desenele mele să primească botezul divin, să fie văzute, apreciate, pentru că erau realizate cu pasiune şi erau inspirate din viaţă. Le voiam confruntate cu viaţa. Rugăminţile mele au fost auzite. A fost momentul meu, timpul meu, clipa importantă şi hotărâtoare. A fost un înger coborât pe pământ, special pentru mine. Şi poartă un nume, Amelia Magori, poetă. Ea mi-a deschis toate ușile. Am prins curaj, încredere în mine şi m-am înscris la Galeriile de Artă „Amfora”, din Constanţa, Asociaţia artiştilor plastici amatori, unde mi-am prezentat CV-ul și albumul cu creaţiile mele. Am fost acceptată şi am avut posibilitatea să îmi expun lucrările. Niciodată nu am îndrăznit să visez măcar că voi avea şansa să îmi expun lucrările şi să fiu apreciată. Nu mă consider talentată, dar pun suflet în tot ce fac și dacă mi s-au deschis astfel de posibilităţi, am profitat, ca să-mi pot realiza acest vis, chiar dacă am această vârstă! Niciodată nu-i târziu să-ţi îndeplineşti un vis, dacă faci totul cu pasiune şi dragoste! Poezia m-a adus alături de cei care au scris-o, de . 63 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr. 2 – august 2017 DOR DE VATRĂ Mi-e dor de satul meu natal ȘI de cuptor cu pâine aburindă, De nucul din grădină și de cal Și de măicuța ce torcea în tindă.

Vasile COMAN România DURABILA IUBIRE Cândva...a fost un om vestit Cum e mălinul pe sub geamuri. Dar, astăzi, e de dor gonit De-amurguri poposind pe ramuri. Icoana veche într-o mână O strânge ca pe un mister, Şi-acuma anii și-i adună În vise seci ce-n gânduri pier. Cu suflet grav și obosit Cu mâna-ntinsă la biserici Cu ochii-n mări fără sfârșit Cerșește un bănuț la clerici. O babă...ce din ochi anină O lacrimă ce nu-i dă pace, Întinde omului cu vină Un ultim ban ce-n mână zace.

Mi-e dor de teiul de la poartă De ierburile-n care rătăceam Și de fântână ce beam apă Sau de gutuia de la geam. Mi-e dor de pașii tăi măicuță, Prin ploaie să alerg desculț, Chiar de noroiul din uliță Mi-e dor de când eram micuț. De florile de mușețel mi-e dor Ce îmi zâmbeau cu duioșie, Mi-e dor de tata ce-n privdvor Râdea de-a noastră bucurie. Mi-e dor de tot ce este vatră De tot ce văd acum în vis... S-a dus copilăria de-altădată Când lumea mea...era un paradis. SUNT DOAR UN OM Sunt doar un om şi uneori greşesc, Şi n-am întotdeauna zilele senine, Sunt obosit de graiul omenesc... De cei ce-aruncă cu jigniri în mine.

El pare-a nu se mai uita La cine-a întins spre el o mână, Dar lacrima sub geana sa Brăzdează chipul ce-i atârnă.

Timpul nu-mi pierd cu zilele de plumb, Nici nopțile cu gânduri ce-nrobesc, Sunt om, cu trai curat sau strâmb Şi plâng la fel cu toți ce-mbătrânesc.

Lui...amintirea nu-i dă pace... Ea...in zadar a plâns sub ploi... Si-n cioburi mii suflet desface: Ce mică-i lumea pentru doi...

Sunt doar un om ca orişicare om, Îi iert pe alții şi mă iert pe mine... Ne-om duce toți ca frunzele din pom Şi-om plânge-n suflet zilele puține.

A fost iubirea lui...vrăjită... A fost iubirea ei...pereche... Şi-n taina nopții...necăjită Plângea încet...icoana veche.

Îi iert pe cei ce vor să mă îngroape Şi îi iubesc c-aşa e omenesc... Nimicuri vechi mi-aruncă-n spate, Dar nu regret, le spun că îi iubesc. Sunt doar un om şi uneori greşesc, Şi n-am întotdeauna zilele senine, Iertare-mi cer c-aşa-i dumnezeiesc, Ne ducem toți, nimic nu iei cu tine.

64 ____________________________________________________________________________________

CUPRINS

Amprentele sufletului,

fondată în România – martie 2015

Revistă de cultură, artă și literatură – Anul III, nr.2 – august 2017 GRUPUL DE INIȚIATIVĂ:

Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Constantin-Nicolae GAVRILESCU Nicolae VASILE Ion IONESCU-BUCOVU Ioan GANEA-CHRISTU

COLECTIVUL DE REDACȚIE:

Președinte onorific: Nicolae VASILE Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Editura Editgraph – Buzău ISSN 2393 – 4506

DACĂ VALU-AR POVESTI Dacă valu-ar povesti Ce bătut de soartă este, Viața-ntreagă am citi Doar a valului poveste. El de vânt nu se ferește Și se lasă-n voia lui, Chiar de vântul îl lovește Și-l zdrobește-n joaca lui. Că e iarnă, că e vară, Că e frig sau că e cald, Nimic valul nu doboară El se repliază-n fald. Vâsla-l bate cu blândețe Barca însă-l taie-n două, La vapor de-i dă binețe, Cu elicea-l sfarmă-n nouă. Când furtună e pe mare Se-nfoiază, se zbârlește, Și-a lui mare revărsare Doar la mal se potolește. Dacă valu-ar povesti Ce bătut de soartă este, Viața-ntreagă am citi Doar a valului poveste. (Constantin-Nicolae GAVRILESCU)

ISSN 2393-4506