Page 1


VATRA CHIOREANĂ Revista Ţării Chioarului

Numărul 12 | Anul XIII | August 2018 | Copalnic-Mănăştur

ETHNOLOGICA 2018


V A T R A˘

CHIOREANA

Colegiul de redacţie

Redactor-şef: Emanuel LUCA

Secretar de redacţie: Rodica MONE

Redactori:

Gavril ARDUSĂTAN, Alexa Gavril BÂLE Dana GAGNIUC-BUZURA Emilia LUPŞA

Corectura: Rodica MONE şi Emilia LUPŞA

Fotografii: Felician SĂTEANU, Emanuel LUCA Asociaţia A.R.I.P.I: Laura MIHALCA Editura Ethnologica: Ştefan MARIŞ Director fondator: Vasile DRAGOMIR

MULŢUMIRI

Pentru publicarea aceastui număr al Revistei VATRA CHIOREANĂ ne-am bucurat de colaborarea şi sprijinul mai multor instituţii din judeţul Maramureş, spre a le putea oferi cititorilor o revistă cât mai consistentă şi mai diversificată, încercând, ca de fiecare dată, să conturăm o oglindă a Ţării Chioarului. Vă mulţumim pentru întregul sprijin acordat! Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş

(drd. Viorel RUSU; drd. Ioan BOTIŞ; dr. Marius ARDELEANU, dr. Sorana MIŞCA, dr. Marius CÂMPEANU, Lucia POP, Oana LEŞIU)

Centrul Universitar Nord din Baia Mare Facultatea de Litere din Baia Mare

(dr. Ioan-Mircea FARCAŞ, dr. Delia SUIOGAN, dr. Liliana VOŞ, pr. dr. Ioan TÎMBUŞ, dr. Mihaela MUNTEANU SISERMAN)

Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă Populară Maramureş (drd. Monica MARE, dr. Ilie GHERHEŞ)

Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş (dr. Ştefan MARIŞ; drd. Florin-Vasile POP)

Fundaţia Culturală Archeus (dr. Ioan MARCHIŞ)

Direcţia Judeţeană pentru Cultură Maramureş (dr. Aura PINTEA)

Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Baia Mare Revista

VATRA CHIOREANĂ este editată de către:

ASOCIAŢIA „A.R.I.P.I.”

Asociaţia Râureana – Iniţiativă, Perspectivă, Inovaţie şi

EDITURA ETHNOLOGICA

CENTRUL JUDEŢEAN PENTRU CONSERVAREA ŞI

PROMOVAREA CULTURII TRADIŢIONALE MARAMUREŞ

cu sprijinul:

Consiliului Local şi Primăriei COPALNIC-MĂNĂŞTUR;

Consiliului Local şi Primăriei GROŞI;

Consiliului Local şi Primăriei ŞIŞEŞTI.

Adresa redacţiei VATRA CHIOREANĂ 437100 - Copalnic-Mănăştur, nr. 210, Maramureş, ROMÂNIA. tel. 0740-084852

(Rodica MONE, Gizella SARKOZI)

Şcoala Gimnazială Copalnic-Mănăştur

(Ioan POP, Emilia LUPŞA, Oana CHIRA, Ana BISZTRICKI-FLORIAN, Niculina GHERGHEL)

Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” Baia Mare (Adrian BOTA, Tatiana CAUNI)

Publicaţia „Gazeta de Maramureş” (Ioana LUCĂCEL, Mircea CRIŞAN)

Casa Corpului Didactic Maramureş (dr. Nicoară MIHALI)

Aedilis Proiect

(Florin Dan FLORUŢ, Camelia FAUR, Alexandra DOBEŞ)

Consiliul Local şi Primăria Comunei Copalnic-Mănăştur

(Primar Vasile MIHALCA, Viceprimar Vlad COSTIN, consilierii locali, echipa administrativă).

Primăria Comunei Groşi

(Primar Florin BOLTEA, Viceprimar drd. Gavril ARDUSĂTAN)

Primăria Comunei Şişeşti

(Primar Ioan Mircea TENTIŞ, Viceprimar Gavril COSTIN)

mail: emanuel.luca@gmail.com web: www.vatra-chioreana.ro

Acest număr al Revistei Vatra Chioreană a fost tipărit cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Maramureş.

ISSN: 2247 - 7667

Vatra Chioareană vă invită să publicaţi în paginile revistei sau pe site-ul www.vatra-chioreana.ro materiale despre Ţara Chioarului (istorie, monografii, etnografie, folclor, evenimente culturale, eseu, poezii, proză, fotografii etc.)


VATR A

03

C H I O R E A N Ă

CUPRINS I. STUDII ŞI ARTICOLE Marius ARDELEANU ARHEOLOGIE ŞI ARHEOLOGIE EXPERIMENTALĂ LA BOZÂNTA MICĂ – GRIND (jUD. MARAMUREŞ) / 7 Sorana MIŞCA CETATEA DE PIATRĂ - CETATEA CHIOARULUI/ 11

Emil-Cristi COZA REFUGIAŢI DIN MARAMUREŞ ŞI BISTRIŢA-NĂSĂUD ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL / 16 Lucia POP, Oana LEŞIU CONTRIBUŢII LOCALE LA ÎNFĂPTUIREA MARII UNIRI / 22

Mircea CRIŞAN, Ioana LUCĂCEL SILVIU DRAGOMIR - RECUNOŞTINŢĂ LA CEL MAI ÎNALT NIVEL / 58

Niculina GHERGHEL PANTE GHERGHEL, REPREZENTANT DE SEAMĂ AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI BIOLOGIC ROMÂNESC / 61 Gavril ARDUSĂTAN ŞCOALA DIN GROŞI LA CEAS ANIVERSAR – 260 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARĂ – / 63 Alexandru-Cătălin KORMOS PRIMA GRĂDINIŢĂ DIN TRANSILVANIA / 68

Ilie GHERHEŞ ELIBERAREA ZONEI LĂPUŞ DE CĂTRE REGIMENTUL 14 DOROBANŢI ROMAN / 28

Augustin Marian MARINCAŞ COPALNIC-MĂNĂŞTUR, VECHE VATRĂ GRECO-CATOLICĂ ROMÂNEASCĂ / 70

Zamfira TÎMBUŞ PROTOPOPUL NICOLAE AVRAM ÎN SLUjBA BISERICII ŞI COMUNITĂŢII / 33

Mircea CRIŞAN, Ioana LUCĂCEL UNIŢI PENTRU MAREA UNIRE / 77

Ioan TÎMBUŞ UN DELEGAT LA MAREA UNIRE - PREOTUL SIGISMUND LENGHEL / 30

Elena STREANG PANTE PAŞCA - DIN FĂUREŞTI LA ALBA IULIA / 35 Rodica SOFONEA CUFĂRUL CU AMINTIRI: EMIL DRAGOMIR / 36

Ion-Andrei GHERASIM ILIE LAZĂR - UN OM DEDICAT NEAMULUI SĂU / 38 Dana GAGNIUC-BUZURA ILIE LAZĂR – PERSPECTIVA DETENŢIEI / 40

Ionela Simona MIRCEA, Marius CÂMPEANU SAMOILĂ MÂRZA – FOTOGRAFUL UNIRII / 45

Nicoară MIHALI DOI MIRI DIN MARAMUREŞ AU FOST SIMBOL ŞI EXEMPLU AL UNIRII DE LA ALBA IULIA / 48 Ioan-Mircea FARCAŞ PETRE DULFU – REPREZENTANT DE SEAMĂ AL PEDAGOGIEI ROMÂNEŞTI / 51 Ioan BOTIŞ PROF. UNIV. DR. LEON PRODAN, UN PRECURSOR AL IGIENEI MUNCII / 55

numărul

12

/ august 2018

Laurenţiu BATIN VIZITA EPISCOPULUI NICOLAE IVAN ÎN PROTOPOPIATUL CETATEA DE PIATRĂ / 72

Ioan MARCHIŞ MONUMENTUL EROILOR DIN COPALNIC-MĂNĂŞTUR / 81 Gizella SARKOZI ŢARA CHIOARULUI - REPERE DIN ISTORIA LOCUIRII / 83

Nicoară MIHALI BĂTĂLIA TĂTARILOR - LEGENDE DIN MARAMUREŞ ŞI CHIOAR - / 86 Tatiana CAUNI, Adrian BOTA PE CÂND UN ALT PINTEA? / 89

Liliana VOŞ FOCUL RITUALIC - ELEMENT ARHETIPAL ÎN PATRIMONIUL SIMBOLIC EUROPEAN -/ 96 Florin-Vasile POP UDĂTORIU’ DIN CHIOAR - ASPECTE ALE SăRBăTORii PLuGARuLui ÎN ŢARA CHIOARULUI -/ 100

Rodica MONE STRUCTURI MENTALE ŞI COMPORTAMENTALE ÎN PROVERBELE ŞI ZICĂTORILE ROMÂNILOR/ 108

Copalnic - Mănăştur


VATR A

04

C H I O R E A N Ă Maria PAŞCA „USPĂŢU DE DARURI” ÎN ŢARA CHIOARULUI/ 115

Monica MARE SCHIMBĂRI SURVENITE ÎN ORNAMENTICA PORTULUI TRADIŢIONAL DIN ŢARA CHIOARULUI LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX/ 118 Cornel CIOARĂ TIMPUL SĂRBĂTORII ÎN ŢARA CHIOARULUI/ 121

Ştefan MARIŞ CÂTEVA REPERE ALE ANTROPOLOGIEI RELIGIEI/ 125 Ioana Ramona NECHITA MONUMENTUL DIN SUFLETUL SATULUI: BISERICA „SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIL” DIN BUTEASA/ 127

Radu Alexandru FETKE Ssssst, CÂNTĂ SPIESS!/ 144

Mădălina MARINCAŞ DE-A DURA PRIN IARBA MĂNĂŞTURULUI/ 148 Alina COMAN CLACĂ DE COASĂ ÎN PRIHODIŞTE/ 150

Gavril ARDUSĂTAN CLACĂ DE COASĂ LA MUZEUL SATULUI/ 153 Emanuel LUCA CLACĂ DE COASĂ ÎN PRELUCA VECHE/ 155 Maria BERCIU VÂLTOAREA DE PE PÂNZĂ/ 156

Mihaela MUNTEANU SISERMAN, Sabin SISERMAN NUME DE LĂCAŞURI DE CULT ORTODOXE (HRAMURI) DIN AREALUL CHIOAR –LAPUŞ/ 130

Gavril VASIAC ACTIVITATEA SPORTIVĂ LA FĂUREŞTI/ 158

Nicoară MIHALI PLEDOARIE PENTRU AUGUSTIN BUZURA/ 138

Laura MIHALCA DESPRE POVEŞTI FRUMOASE ŞI A.R.I.P.I./ 163

Oana CHIRA RE-ÎNVĂŢĂM SĂ FIM ÎMPREUNĂ ATUNCI CÂND MUZICA SE ÎNTÂMPLĂ ÎN FAŢA NOASTRĂ/ 161

Alexa Gavril BÂLE SĂMNELE SFÂRŞITULUI LUMII (CREDINŢE POPULARE DIN ŢARA CHIOARULUI)/ 136

Alexandra DOBEŞ CÂND MUŞTI ZARE ŞI ROZI CER/ 140 Dana G. BUZURA DECUPAjE NOSTALGICE DIN BERINŢA DE ALTĂDATĂ/ 142

Felician SĂTEANU TABĂRA DE FOTOGRAFIE ŞI PATRIMONIU CULTURAL - ED. A IV-A/ 165

II. LITERATURĂ

Vasile DRAGOMIR (166); Anca GOJA (171); Ana BISZTRICKI-FLORIAN (172); Teodor FLOREAN (173); Iacob ONIGA (174); Marian HOTCA (175); Cătălin-Iulian FILIP (176); Maria-Nicoleta FILIP (176); Alexandru SUBŢIRELU (177); Victor TECAR (178); Zorin DIACONESCU (182).

III. LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI Gavril ARDUSĂTAN A MAI CĂZUT O STEA!/ 153 - in memoriam Dumitru Fărcaş -

numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

05

foto: Emanuel LUCA

C H I O R E A N Ă

Au fost tăind un brad bătrân Fiindcă făcea prea umbră Şi-atuncea din pădurea sumbră Se auzi un glas păgân:

„O, voi, ce-n soare cald trăiţi Şi aţi răpus strămoşul nostru Să nu vă strice rostul vostru, De ce sunteţi aşa grăbiţi?

În anii mulţi cât el a fost De-a lungul ceasurilor grele Supt paza crăcilor rebele, Mulţi şi-au aflat un adăpost.

numărul

12

/ august 2018

Moşneagul, stând pe culme drept, A fost la drum o călăuză Şi-n vreme aspră şi hursuză El cu furtunile-a dat piept, Folos aduse cât fu viu, Ci mort, acuma când se duce, Ce alta poate-a vă aduce Decât doar încă un sicriu?!...”

[Nicolae IORGA – Brad bătrân]

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

P

06 CUVÂNT ÎNAINTE

ublicaţia noastră împlineşte în această vară treisprezece ani de existenţă. Ani tineri, plini şi frumoşi pe parcursul cărora ne-am străduit să punem în cuprinsul revistei o fărâmă din Ţara Chioarului. Am tipărit astfel, de-a lungul acestei perioade (2006-2018), peste 1500 de pagini care încearcă să surprindă, precum cioburile unei oglinzi sparte (fiecare reflectând lumea în felul său, în funcţie de poziţie şi formă), o imagine a acestui ţinut. Diferite puncte de vedere, diverse voci şi scriituri, s-au materializat în articole, studii, eseuri şi pagini de literatură. Am imaginat mai mult decât un simplu exerciţiu publicistic: am dorit ca revista să devină un spaţiu de întâlnire şi comunicare între oameni. În ziua de azi, puţine prilejuri (excluzându-le pe cele racordate la viaţa politică încrâncenată sau la diverse manifestări scenice şi competiţii sportive) mai reuşesc să-i facă pe oameni să împărtăşească trăiri şi să comunice în tihnă. În acest sens, Chioarul – subiectul revistei noastre – nu este doar un ţinut delimitat după criterii geografice, istorice sau etnografice, ci a devenit un spaţiu mental din care pornesc sau înspre care se îndreaptă scrierile şi poveştile acestei reviste. Autorii textelor s-au născut ori au vieţuit o perioadă aici. Sau au vizitat locurile acestea, ori au gândit şi imaginat Chioarul. Sau l-au trăit. Sau l-au visat… Poate că astăzi, mai mult decât oricând, este important să găsim în sufletele noastre acele locuri care ne aparţin tuturor şi care, totodată, ne fac să simţim că ne aparţinem, într-un fel, unii altora, scăpând pentru o clipă de tentaţia acută a diferenţierii şi dezbinării. Văzută în acest fel, apartenenţa la acest spaţiu mental nu face decât să întărească şi să sublinieze unitatea noastră ca maramureşeni, români, europeni şi locuitori ai planetei.

E

anul în care aniversăm Centenarul Marii Uniri. S-au antrenat multe energii şi resurse pentru a marca acest moment. Unii au ales să ridice baloane în aer, să cheme cât mai multă lume pe scenele ce împânzesc satele şi oraşele ţării, să îmbrace haine de sărbătoare şi să păşească astfel dincolo de ritmul cotidian. Foarte bine, aniversarea Centenarului e o sărbătoare naţională şi fiecare gen de manifestare reflectă în primul rând modul de a fi în lume şi de reprezentare a oamenilor şi comunităţilor. S-a vorbit foarte mult despre alocarea unor resurse financiare de la nivel central pentru unele manifestări în defavoarea altora. Discursurile gazetăreşti vorbesc de interese personale şi politice, ca în multe alte situaţii: biserici vs. spitale, bugetari vs. privaţi, diaspora vs. autohtoni, catolici vs. ortodocşi, mulţi şi proşti vs. puţini da’ culţi, carnivori vs. vegani, iubitori de pisici vs. iubitori de câini etc. Lista opoziţiilor poate continua, căci fiecare vede în celălalt mai degrabă un adversar decât un confrate. Mai mult, fiecare dorim ca în aceste dispute, cineva să ne facă dreptate. justiţia pământeană pare să n-audă toate aceste voci; Dumnezeu, ca într-un colind maramureşean, „gândeşti că doarme cu capul pe-o mănăstire şi de nime n-are ştire…” Am ajuns într-un punct în care fiecare îşi doreşte sărbătoarea lui şi porţia lui de dreptate. O dungă vineţie creşte în ochii oamenilor şi, odată cu ea, lumea se dezbină şi se destramă, ordonându-se totodată doar după opoziţii din ce în ce mai amănunţite. E o luptă încrâncenată ce slăbeşte, dincolo de interese personale, tocmai firea şi fiinţa noastră. Ne-am întors şi am ajuns iar în momentul în care, chiar prin violenţa fizică, îi negăm celui de lângă noi calitatea de fiinţă umană. Mai departe de acest punct, istoria ne aminteşte poveştile ei… nu întotdeauna demne de ideea de umanitate.

P

oate că aniversarea Centenarului ar trebui să fie pentru noi, în ciuda comemorării unui eveniment istoric, chiar o evadare din istoria ce a depus peste noi, în timp, zgură şi praf, teamă şi ură, încât nu ne mai vedem între noi - români şi, mai mult, oameni. O sărbătoare presupune anularea cadenţei cotidiene. Cum ar fi să vedem aniversarea Centenarului ca pe un rit menit să refacă energiile începutului, şi hrăniţi de ele şi de jertfele celor de atunci să putem construi mai departe? Un rit cere şi un sacrificiu. Ar fi momentul să rupem din noi carnea putredă, să ne îndepărtăm, măcar pentru o clipă, de interesele meschine şi să refacem drumul iniţial, acela de a reclădi o unitate, pornind de la culturile, personalităţile şi manifestările regionale înspre centru. E esenţial ca într-o societate, precum cea de azi, să existe culturi regionale, mici nuclee vii, efervescente, care să hrănească cultura naţională, să facă parte din ea. În acelaşi timp, e necesar ca ele să aibă un profil bine definit şi să se bucure de o independenţă reală, după cum sublinia şi T.S. Eliot: „E important ca un om să se simtă nu doar un cetăţean al unei anumite naţiuni, ci şi cetăţean al unui loc anume din ţara lui, să fie loial locului de unde provine. Aceasta, ca şi loialitatea faţă de clasa căreia îi aparţine, apare din loialitatea faţă de familie.”

E

xerciţiul nostru din această vară, materializat în paginile revistei „Vatra Chioreană”, e doar transcrierea grafică a unui rit prin diverse voci şi imagini ce se mişcă în acest spaţiu. Ne dorim să-i reinvestim pe autorii şi pe cititorii revistei deopotrivă cu calitatea de actanţi în cadrul sărbătorii noastre. Într-un rit ce reface mitul. Ţine doar de noi dacă azi vedem în lume o poveste veche, uzată şi prăfuită de istorie, sau dacă mai credem în drumul nostru în care ne recunoaştem, dincolo de diferenţe şi opoziţii, ca fiind oameni şi fraţi – din Chioar până la capătul gândului nostru.

numărul

12

Emanuel LUCA

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

07 Marius ARDELEANU

C H I O R E A N Ă

ARHEOLOGIE ŞI ARHEOLOGIE ExPERIMENTALĂ la Bozânta Mică – Grind (jud. Maramureş)

L

ocalitatea Bozânta Mică (comuna Recea, jud. Maramureş) este situată în extremitatea nord-vestică a zonei istorice şi etnografice cunoscută cu denumirea de Ţara Chioarului, la 15 km vest de Baia Mare şi la 5 km nord-vest de drumul european E 58, aproape de confluenţa râurilor Someş şi Lăpuş. În locul de hotar, numit de localnici „Grind” sau „Grindul Alb” (în partea nord-vestică a localităţii, spre localitatea Arieşu de Câmp) cu prilejul mai multor cercetări de suprafaţă, prima dintre ele efectuată de dr. Ioan Stanciu în anul 1992, au fost descoperite numeroase fragmente ceramice datând din epoca târzie a bronzului (sfârşitul mileniului II a. Chr.), epoca romană - Barbaricum (sec. II-III p. Chr.) şi medieval timpurie (sec. VIII p. Chr.)1. Proiectul de cercetare arheologică a sitului de la Bozânta Mică „Grind” a fost iniţiat în anul 2008 de Muzeul judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş în colaborare cu Institutul de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj-Napoca2. Primele cercetări arheologice sistematice au fost desfăşurate în anul 2009, urmate apoi, an de an, de alte campanii de cercetare (2010-2015).3 Au fost descoperite complexe arheologice aparţinând celor trei epoci istorice atestate în acest sit arheologic: locuinţe, morminte, anexe gospodăreşti, cuptoare pentru gătit, gropi pentru păstratul proviziilor, fântâni, etc. Pentru Epoca romană - Barbaricum cultura materială este reprezentată de o mare cantitate de fragmente ceramice provenind de la vase de lut lucrate cu mâna (pastă grosieră, neuniform arsă, provenind în special de la oale pentru gătit) şi la roată (ceramică fină, gri-cenuşie, provenind în general de la chiupuri şi castroane). Printre descoperiri se remarcă câteva lupe din fier, dovadă a prelucrării fierului, un cuţit, un pandantiv din bronz, două fibule de epocă romană şi două monede databile în a doua jumătate a sec. II prima jumătate a sec. III p. Chr.. Cele mai numeroase complexe sunt reprezentate de gropile de stâlpi de pari de la diferite construcţii de suprafaţă, gropi de provizii, fântâni, vetre şi resturile prăbuşite, probabil de la un cuptor. Un tip mai deosebit de complexe arheologice sunt cele de tipul gropilor patrulatere cu pereţii lutuiţi şi arşi, grupate, în două părţi ale aşezării, în partea estică şi cea vestică. Acest tip de gropi descoperite la Bozânta Mică – Grind se încadrează, ca formă, dimensiuni, orientare şi amplasare în cadrul aşezării, într-o categorie de comnumărul

12

/ august 2018

plexe arheologice descoperite pe un spaţiu geografic mult mai larg4. Fără excepţie, toate gropile patrulatere cu pereţii lutuiţi şi arşi au formă dreptunghiulară şi colţurile rotunjite. La toate gropile descoperite la Bozânta Mică, peretele prezintă urme de arsură. În nouă dintre cele douăsprezece gropi cercetate la Bozânta Mică – Grind s-a păstrat, parţial, şi lutuiala aplicată şi arsă pe perete. S-a observat faptul că, cu cât groapa este mai mare, cu atât se pot constata urme ale unui foc mai intens (atât pe pereţi cât şi în umplutura gropii). La gropile de mai mici dimensiuni nu s-au observat pe pereţii lor nici o urmă de aplicare a unei lutuieli. Acest lucru nu înseamnă că această lutuială nu a existat pe pereţii acestor gropi. Ele prezintă urme mai slabe de ardere, atât pe pereţii lor cât şi în umplutură. Putem astfel deduce că focul era de o mai mică intensitate cu cât groapa era mai mică. Dacă în toate cazurile acestui tip de gropi s-a putut observa arsura pereţilor, nu acelaşi lucru îl putem spune despre fundul gropilor. Acesta prezintă doar în opt cazuri urme de arsură, însă nu pe toată suprafaţa lor. Arsura este documentată prin pete de culoare roşiatică, amplasate de obicei în centru gropii. Fără excepţie, toate gropile patrulatere descoperite la Bozânta Mică – Grind, au fundul nelutuit. O observaţie interesantă este faptul că gropile mai mici ca dimensiuni au urmă de arsură păstrată pe fundul gropii vizibil mai puternică. În ceea ce priveşte umplutura gropilor aceasta este întotdeauna identică. În partea superioară există un strat de pământ de umplere a gropii, cu urme de arsură, iar în partea inferioară se găseşte un strat, mai gros spre pereţi şi colţuri, de cenuşă, cărbune şi arsură, dovezi ale unei combustii puternice. În acest strat se găsesc de obicei urme de lemn carbonizat (în şapte cazuri) şi lut ars, căzut de pe pereţi (în nouă cazuri). În timpul cercetării arheologice a gropilor patrulatere cu pereţii lutuiţi şi arşi descoperite la Bozânta Mică – Grind o serie de probleme au fost discutate în legătură cu poziţionarea, scopul şi funcţionalitatea acestora. Atât gropile descoperite la Bozânta Mică, cât şi cele din alte situri arheologice contemporane, sunt aşezate întotdeauna, grupate în şiruri paralele, la marginea aşezării. Ca urmare putem presupune o utilizare a lor ce implica, fie în timpul procesului, fie la rezultatul final al acestora, întreaga comunitate. Orientarea Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

acestora pe direcţia nord-sud, cu mici variaţii, datorită poate a anotimpului în care au fost săpate, implică o cutumă ritualică stric respectată. O altă întrebare apărută a fost legată de eventualitatea lutuirii pereţilor tuturor gropilor şi a lutului folosit: dacă a fost folosit din cel extras la săparea gropii sau adus din altă parte. De asemenea, echipa de cercetare s-a întrebat care a fost timpul trecut de la săparea gropii şi utilizarea ei şi cum s-a reuşit arderea intensă a pereţilor în timp ce fundul este de obicei nears sau prezintă urme slabe de arsură? În vederea încercării de a răspunde la aceste întrebări, dar şi la altele, apărute în timpul cercetărilor arheologice şi în vederea cunoaşterii mai temeinice a funcţionării complexelor de acest tip s-a apelat la domeniul arheologiei experimentale prin desfăşurarea proiectului „Reconstituirea şi arderea unei gropi patrulatere cu pereţii lutuiţi şi arşi”.

E

xistă o istorie destul de îndelungată, începând din sec. al XIX-lea, legată de desfăşurarea unor simple experimente efectuate pentru a determina cum anumite artefacte istorice au fost confecţionate şi utilizate5. De asemenea, au fost formulate mai multe definiţii privind procesul de arheologie experimentală. Una dintre cea mai cunoscută este cea exprimată de cercetătorul james Skibo. Conform acestuia, arheologia experimentală este „fabricarea (producerea) materialelor, a comportamentelor, ori amândouă în scopul de a observa unul sau mai multe procese implicate în producerea, utilizarea, deteriorarea sau recuperarea culturii materiale”6. Cu toate că arheologia experimentală nu reuşeşte întotdeauna să furnizeze informaţii complete pentru a explica funcţionarea anumitor procese sau piese identificate în urma unor cercetări arheologice, în ultimele decenii a crescut gradul de influenţare a acesteia în formularea unor deducţii arheologice. Acest lucru se datorează şi apariţiei unui număr mare de lucrări şi reviste dedicate în totalitate acestei discipline. Prin proiectul „Reconstituirea şi arderea unei gropi patrulatere cu pereţii lutuiţi şi arşi” s-a urmărit reconstituirea şi funcţionarea unei gropi de tipul cu pereţii lutuiţi şi arşi pentru a încerca a se obţine răspunsuri la unele întrebări apărute în timpul cercetării arheologice. Urmând principiul „analogiilor în experimentul arheologic”, rezultatele experimentale obţinute pot fi echivalentul datelor statice arheologice şi a proceselor care le-au creat (experimentul arheologic)7. În acest fel putem utiliza rezultatele experimentului pentru a crea analogii pentru o situaţie arheologică asemănătoare. Însă trebuie avut în vedere şi faptul că această analogie poate fi folosită doar atunci când procesele desfăşurate în trecut sunt aceleaşi cu cele desfăşurate în prezent8. Proiectul de arheologie experimentală s-a desfăşurat în trei etape9. Prima etapă a avut loc concomitent cu cercetarea arheologică a gropilor patrulatere descoperite în campania din anul 2014 şi a constat în săparea numărul

12

/ august 2018

08 efectivă a gropii destinate experimentului. În a doua etapă s-au acoperit pereţii cu lut, a avut loc arderea şi acoperirea cu pământ a gropii. A treia etapă, a fost destinată golirii gropii şi formulării concluziilor experimentului. Distanţa în timp dintre fiecare etapă a fost de 3 săptămâni. Pe pereţii şi în umplutura unora dintre gropile patrulatere descoperite la Bozânta Mică – Grind, nu s-au putut stabili urme clare de lutuială. Astfel că unul din obiectivele experimentului a fost şi verificarea comportamentului pereţilor la ardere fără ca aceştia să fie lutuiţi (doi din cei patru pereţi ai gropii nu au fost lutuiţi). După alegerea locului s-a trecut la trasarea conturului gropii. Groapa experimentală a fost săpată manual, cu hârleţul, la ea lucrând doi oameni. Timpul de execuţie a săpării gropii a fost de 20 de minute, iar pământul excavat a fost depozitat în apropierea gropii, pentru a fi reutilizat ulterior. Pentru cei doi pereţi lutuiţi s-au folosit câte două găleţi de lut (de 10 litri), iar întreg procesul de lutuire a durat 40 de minute, proces executat de o singură persoană. La acest timp de lucru se mai adaugă încă 30 minute destinate mărunţirii şi amestecării lutului cu apă. Deoarece o uscare naturală a lutului aplicat pe pereţii gropii ar fi dus la crăparea acestuia am ales ca arderea gropii experimentale să aibă loc în aceeaşi zi. Pentru acest lucru s-au folosit lemne de salcâm, de la un copac tăiat în urmă cu o lună de la data desfăşurării experimentului, la care s-au adăugat vreascuri şi crengi uscate de la copacii aflaţi în canalul ce desparte azi localităţile Bozânta Mică şi Arieşu de Câmp, în apropierea sitului arheologic. Pentru începerea aprinderii mai rapide a focului s-au utilizat şi câteva scânduri provenite de la un euro-palet. Cantitatea totală de lemn utilizată, tăiate la lungimi de 0,5 şi 1 m, a fost de 1m3. În urma cercetării gropilor patrulatere de la Bozânta Mică - Grind, dar şi din alte situri, s-a observat faptul că, deşi pereţii gropilor prezentau, de cele mai multe ori, puternice urme de ardere, marea majoritate a lor aveau fundul nears, sau cu mici pete de arsură. Pentru a încerca să obţinem aceeaşi situaţie ca şi cea surprinsă în urma cercetărilor arheologice, pe fundul gropii a fost aşezat un strat de lemne de grosime medie (5-7 cm diametru). Deasupra acestui strat de lemne s-au aranjat, sub formă piramidală, bucăţile de scândură, tăiate, pentru aprinderea focului. Focul a fost început iniţial în centrul gropii. În acest fel apa din lutuiala umedă de pe pereţi s-a putut evapora lent, reducând astfel riscul apariţiilor fisurilor. Pe parcurs, focul a fost alimentat cu lemne din ce în ce mai groase, aşezate iniţial în mijloc, iar apoi paralel cu laturile lungi şi scurte ale gropii experimentale10. Pe măsură ce pereţii lutuiţi se uscau, focul a fost extins în întreaga groapă. Cu lemnele avute la dispoziţie, alimentarea focului a durat 6 ore. După epuizarea cantităţii de lemn Copalnic - Mănăştur


VATR A

09

C H I O R E A N Ă

Aspecte din cadrul proiectului „Reconstituirea şi arderea unei gropi patrulatere cu pereţii lutuiţi şi arşi”.

avută la dispoziţie, întreaga groapă avea o cantitate apreciabilă de jăratic (aprox. 25 cm grosime). Apoi groapa experimentală a fost acoperită în întregime cu pământul excavat. Această operaţiune, executată de două persoane, cu două lopeţi moderne, a durat 10 minute. Aceasta a fost ultima acţiune din cadrul etapei a doua a experimentului arheologic. În cea de-a treia etapă groapa a fost abordată, ca şi cercetare, asemenea unui complex arheologic. În numărul

12

/ august 2018

prima fază a acestei etape a avut loc identificarea conturului gropii. După identificarea gropii experimentale şi elaborarea concluziilor în această fază, s-a trecut la etapa de cercetare a gropii experimentale. Golirea ei a fost începută în jumătatea estică până la stratul de cărbune, apoi până la fundul gropii, după care a continuat în jumătatea vestică. Toate etapele cercetării au fost documentate prin fotografiere digitală şi desen arheologic (profil şi grund la scara 1:20). Copalnic - Mănăştur


VATR A

10

C H I O R E A N Ă

După golirea integrală a gropii putem spune că s-a reuşit obţinerea unui rezultat bun privind arderea gropii experimentale. Acest fapt este dovedit prin arsura foarte puternică a pereţilor gropii, a lutuielii aplicate şi a stratului gros de cenuşă şi cărbune rezultat. Se consideră că un experiment arheologic este încheiat doar atunci când, în condiţii asemănătoare, are loc o repetare, în condiţii identice a tuturor etapelor parcurse în timpul experimentului11. Pentru a fi în măsură a identifica variabilele care pot apărea în timpul unui experiment (în cazul gropilor patrulatere: timpul de ardere, tipul şi cantitatea lemnului utilizat, tipul şi cantitatea lutului folosit, condiţiile meteorologice, etc.), mai multe teste trebuie efectuate pentru a verifica ipotezele formulate înainte şi în urma unui experiment. Există un număr mare de „proiecte” de arheologie experimentală care de fapt, fără a repeta şi a elimina toate posibilele variabile care pot apărea, se află în faza de test. În cazul acestora rezultatele obţinute nu sunt comparate cu datele arheologice de la care ar fi trebuit să pornească experimentul. Acest ultim pas e necesar pentru a exista o analogie completă între datele culese în urma efectuării experimentului arheologic şi complexul arheologic de la care s-a pornit experimentul. Intenţionăm ca, aplicând totalitatea datelor obţinute până acum, să continuăm proiectul de arheologie experimentală „Reconstituirea şi arderea unei gropi patrulatere cu pereţii lutuiţi şi arşi” şi în anii următori, pentru încercarea de a înţelege funcţionalitatea unuia dintre cele mai răspândite complexe arheologice descoperite în aşezările databile în epoca romană – Barbaricum.

NOTE:

1 Matei, Stanciu 2000, 37 nr.29/47; Kacsó 2003, 109 nr. 4a, 135 nr. 21, pl. 2/5/14; Stanciu 2003, 257, 279 nr. 21/4; Pop 2005 (2008), 72 nr. 22.

2 Colectivul de cercetare a fost alcătuit din: dr. Ioan Stanciu – responsabil ştiinţific de şantier (Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca), dr. Marius Ardeleanu, Raul Cardoş, dr. Dan Pop, dr. Bogdan Bobînă (Muzeul judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş).

3 Rapoartele de cercetare arheologică au fost publicate în Cronica Cercetărilor Arheologice (numerele din 2010, 20122014).

4 Ca origine, ele se leagă de teritoriul ocupat de purtătorii

culturii Przeworsk (triburi germanice) din centrul, estul şi sud-estul Poloniei. Începând cu secolul II p. Chr. acest grup cultural pătrunde treptat în întreg bazinul Tisei superioare aducând cu ei acest tip de manifestare culturală.

5 A se vedea în acest sens, de exemplu, Coles 1973 şi Coles 1979. 6 Skibo 1992, 18.

7 Lammers-Keijsers 2005, 19. 8 Lammers-Keijsers 2005, 20.

9 Resursele financiare necesare desfăşurării proiectului de

arheologie experimentală, „Reconstituirea şi arderea unei gropi patrulatere cu pereţii lutuiţi şi arşi” au fost asigurate de către Muzeul judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş (Baia Mare) şi Asociaţia Culturală Omnis Barbaria (Satu Mare). numărul

12

/ august 2018

10 Din momentul utilizării lemnelor foarte groase de salcâm

(10-15 cm diametru), pentru o combustie mai puternică, focul a fost alimentat şi cu crengi uscate (Fig. 20).

11 „Asociaţia germană pentru arheologie experimentală şi educa-

ţională” (VAEE) a propus un scenariu de lucru în 12 paşi pentru experimentele arheologice în dorinţa de a crea un sistem comun care să poată fi utilizat ca bază pentru experimentele stiinţifice (Lammers-Keijsers 2005, 22, fig. 2).

LITERATURA

Coles 1973 = j. Coles, Archaeoloy by experiment, New York, 1973. Coles 1979 = j. Coles, Experimental archaeology, New York, 1979. Kacsó 2003 = C. Kacsó, Noi descoperiri Suciu de Sus şi Lăpuş în nordul Transilvaniei, Marmatia 7/1, 2003. Kelterborn 1987 = P. Kelterborn, Principles of Experimental Research in Archaeology, Bulletin of Experimental Archaeology, 8, 11-12. Lammers-Keijsers = Y. M. j. Lammers-Keijsers, Scientific experiments: a possibility? Presenting a general cyclical script for experiments in archaeology, euroREA 2005, 18-24. Matei, Stanciu 2000 = A. Matei, I. Stanciu, Vestigii din epoca romană (sec. ii-iV p.Chr.) în spaţiul nord-vestic al României, Zalău – Cluj-Napoca, 2000. Outram 2005 = A. K. Outram, Publishing Archaeological Experiments: a quick guide for the uninitiated, euroREA 2/2005, 107-109. Pop 2005 = D. Pop, Câteva consideraţii privind stadiul cercetării culturii Suciu de Sus şi a grupului Lăpuş, StCom SatuMare 22/1, 2005 (2008), 72 nr.22. Richter 1992 = P. B. Richter, Experimentelle Archäologie: Ziele, Methoden und Aussage-möglichkeiten, Experimentelle Archäologie in Europa – Bilanz 1991. M. Fansa. Odenburg, isensee Verla. Beiheft, 6, 19-49. Schmidt 1993 = M. Schmidt 1993, Entwicklung und Status quo der Experimentellen Archäologie und Kunsteschichte, 58, 1/01, 21-24. Shimada 2005 = I. Shimada, Experimental Archaeology, în H. D. G. Maschner, C. Chippindale (Editori), Handbook of Archaeological Methodts, vol. I, 603-642. Skibo 1992 = j. M. Skibo, Ethnoarchaeology, Experimental Archaeology and inference Building in Ceramic Research, Archaeologia Polona, 30, 27-38. Stanciu 2003 = I. Stanciu, Descoperiri medievale timpurii din judeţele Satu Mare şi Maramureş. Date noi, observaţii şi opinii referitoare la ceramica medievală, Marmatia 2003. Tringham 1978 = R. Tringham, Experimentation, Ethnoarchaeology and the Leapfrogs in Archaeological Methodology, în R. A. Gould (Editor), Explorations in Ethnoarchaeology, Albunquerque, 1978, 169-199. Copalnic - Mănăştur


VATR A

11 Sorana MIŞCA

C H I O R E A N Ă

CETATEA DE PIATRĂ - CETATEA CHIOARULUI - între un trecut care este istorie şi un prezent mai puţin glorios -

I

storia Cetăţii de Piatră a fost descrisă în nenumărate articole ştiinţifice, dar şi articole de presă destinate publicului larg. În perioada secolelor XV-XVIII, Cetatea Chioarului a avut parte de perioada sa de glorie, acum însă este acoperită de pământ şi pădure. În prezent încercăm să aducem la lumină descoperirile pe care le-au făcut oameni de cultură, istorici care acum circa 40-50 de ani au reuşit să cerceteze ştiinţific într-o oarecare măsură acest obiectiv şi chiar să reconstituie unul din turnurile de poartă. Descoperiri interesante s-ar mai ascunde sub mormanele de dărâmături ale cetăţii şi printre rădăcinile copacilor care le încleştează. Cu toate acestea, întrucât cercetări mai noi nu se desfăşoară momentan în acest sit, putem doar selecta din rafturile depozitelor piese reprezentative şi întregibile care să reflecte din spiritul medieval al acesteia. Pentru a reînvia şi de a reda istoria acestui punct strategic una dintre modalităţi ar fi expoziţia muzeală prin care pot fi expuse piese şi informaţii istorice aparţinând cetăţii. Astfel de expoziţii, cum a fost mai întâi cea de la Muzeul judeţean de Istorie şi Arheologie din Baia Mare vernisată în luna octombrie 2017, apoi o variantă mai restrânsă a acesteia expusă la Şomcuta Mare în iunie - septembrie 2018, sunt încercări timide de a revitaliza piesele descoperite în cetate, altfel ţinute sub cheie în depozitele muzeului şi de a expune un fragment din istoria cetăţii. Expoziţia vernisată la Şomcuta Mare a avut loc cu ocazia „Zilelor culturale ale oraşului” (22-24 iunie 2018) şi face parte dintr-un proiect cultural susţinut de Consiliul judeţean Maramureş, Muzeul de Istorie şi Arheologie, Primăria oraşului Şomcuta Mare şi Asociaţia Chioar Redivivus.

C

Cercetători şi cercetări arheologice

olecţia de piese deţinută de muzeu provine din cercetările arheologice desfăşurate în anii 1968 – 1980 în acest sit medieval. Ea merită pusă în valoare şi expusă publicului larg deoarece atât patrimoniul mobil cât şi informaţiile istorice despre Cetatea Chioarului sunt de real interes pentru publicul interesat de epoca medievală şi de istoria locurilor maramureşene. Cercetătorii care au efectuat descoperirile arheologice din această cetate medievală sunt printre figurile numărul

12

/ august 2018

Radu Popa (sursa foto: https://ro.wikipedia.org)

reprezentative ale arheologiei româneşti. Radu Popa (1933 - 1993), specializat în istorie şi arheologie medievală, a lucrat ca muzeograf la Muzeul de Artă a României (1956-1963), iar din 1963 a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Arheologie din Bucureşti. În anul 1968 a devenit doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti cu teza „Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea” publicată în 1970. Până în 1992 a parcurs, la Institutul de Arheologie, toate gradele ştiinţifice, până la cel de cercetător ştiinţific principal I. Având o specializare foarte largă în istoria şi arheologia evului mediu românesc, în arta şi arhitectura medievală, a efectuat numeroase cercetări pe teritoriul României. Printre acestea se numără şi cele din anii 1968-1969 de la Cetatea de Piatră - Cetatea Chioarului. Activitatea sa publicistică însumează peste o sută de articole, studii, recenzii, colaborarea la patru volume colective şi două cărţi: doctoratul şi „La începuturile evului mediu românesc”.1 O altă figură reprezentativă este Sergiu Iosipescu (născut în 1948), doctor în istorie, expert atestat în cercetarea monumentelor istorice şi în arheologie, expert arheolog, cercetător ştiinţific gradul I la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară - tituCopalnic - Mănăştur


VATR A

12

C H I O R E A N Ă

Sergiu Iosipescu

Soţii Viorica Ursu şi Traian Ursu

laturi obţinute de-a lungul carierei. La început a participat ca student, apoi a devenit conducător de şantiere arheologice, cercetând cetăţi, mănăstiri şi biserici în special medievale, dar şi situri de epocă romană ori bizantină. Printre acestea se numără şi Cetatea Chioarului cercetată în perioada 1968-1980. Vasta activitate ştiinţifică în domeniul arheologic, încadrarea monumentelor istorice pe listele oficiale, dar şi participarea la comunicări, conferinţe şi diverse proiecte fac parte din complexa formare a cercetătorului. Soţii Viorica Ursu (1944 – 2016) şi Traian Ursu (1940-2010) au contribuit şi ei la activitatea ştiinţifică desfăşurată în cetatea medievală. Din 1969 şi până în 2002, Viorica Ursu a activat ca muzeograf, timp de 33

de ani. A început această activitate la muzeul din Satu Mare, pe care l-a şi condus timp de câţiva ani. S-a ocupat îndeaproape de personalitatea preotului Vasile Lucaciu - casa memorială de la Apa se află în grija muzeului sătmărean. Din anul 1975 s-a stabilit în Baia Mare şi a lucrat în colectivul Muzeului judeţean Maramureş, ca şef al Secţiei de istorie, fiind specializată în istoria medievală. A avut în soţul ei, Traian Ursu (1940-2010), un colaborator apropiat, completându-se în munca de cercetare, acesta fiind muzeograf la Oficiul de Patrimoniu, apoi la Muzeul judeţean Maramureş, având responsabilitatea de a ţine evidenţa monumentelor istorice. În anii 1976-1980 soţii Ursu, ca reprezentanţi ai Muzeul judeţean Maramureş, împreună cu Sergiu Iosipescu, ce reprezenta Centru de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară, au desfăşurat săpăturile arheologice de la Cetatea Chioarului, efectuând anumite lucrări de salvare, dar şi reconstituiri parţiale. Activitatea ştiinţifică a soţilor Ursu cuprinde nenumărate articole de specialitate, expoziţii, cercetări de teren, având o contribuţie importantă referitoare la istoria Maramureşului. Piesele expuse au fost descoperite prin cercetările efectuate la Cetatea de Piatră, ele încadrându-se în epoca medievală, mai precis secolele XV-XVIII. Acestea sunt vase ceramice, armament şi accesorii de vestimentaţie, unelte şi piese utilizate în cadrul anumitor meşteşuguri, monede, lulele, cahle medievale şi inscripţii fragmentare în piatră. Spre exemplu, vasele de gătit şi servit masa, pipele, cahlele pentru sobe toate acestea sunt modelate din lut. După forma, culoarea şi tehnica utilizată le putem determina vechimea. Cera-

Viorica Ursu şi Sergiu Iosipescu în timpul cercetărilor arheologice de la Cetatea Chioarului

numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

13 mica descoperită în cetate provine din ateliere locale cu excepţia vasului de tip haban.2 Habanii erau ceramişti foarte apreciaţi pentru tehnica lor având ateliere la Vinţu de jos şi Vurpăr. Ceramica este o faianţă fină, cu o paletă cromatică aparte, cu smalţ mineral preparat cu cobalt, cositor şi antimoniu, după tehnici azi necunoscute. Vasele habane erau foarte apreciate la vremea respectivă, iar casele regale comandau ceramica lor. Cahlele, piese componente ale sobelor de încălzit au fost create în spaţiul de civilizaţie germanică, de unde s-au răspândit în întreaga Europă centrală şi răsăriteană, în primul rând prin colonişti germani. Acestea sunt de mai multe tipuri în funcţie de tehnicile de prelucrare: nesmălţuite sau smălţuite, cu mică în pastă sau fără mică. Tehnica în care este utilizată mica pare a avea două motivaţii: una de ordin decorativ, iar a doua de ordin practic, pentru creşterea termorezistenţei. Aceste cahle cu mică sunt atestate din secol XV până prin 1700.3 Decorurile sunt cu motive vegetale şi motive zoomorfe, mai precis o pasăre bicefală, iar pe acesta din urmă este inscripţionat şi anul 1618. Există între descoperiri şi două piese pe care sunt reprezentate două personaje regale, unul feminin şi altul masculin. Anumite piese descoperite sunt elemente legate de vestimentaţia civilă şi militară specifică secolelor XV-XVII. Aceste catarame şi verigi de la curele, nasturi, inele, pinteni ne dezvăluie moda acelei perioade. Din armamentul pe care îl deţinea garnizoana cetăţii s-au descoperit cuţite, fragmente de halebardă, ghiulele, gloanţe, pinteni, vârfuri de săgeţi de arbalete.

Î

Istoricul Cetăţii Chioarului

nceputurile Cetăţii Chioarului „se pierd în negura timpului”, iar cetatea cunoscută astăzi ar fi o refacere a unui punct strategic ce proteja şi supraveghea drumul sării de pe Lăpuş. Anul 1246 poate fi considerat începutul constituirii domeniului Cetăţii de Piatră. Regele Ştefan al V-lea (coregent între 1257-1269 şi rege între 1270-1272) deţinea cetatea împreună cu familia Guth-Keled, nobili ai curţii regale, după cum reiese din actul de intrare în posesie a cetăţii, emis de regele Andrei al II-lea în 1291. Domeniul cetăţii rămâne în această formă de organizare până în perioada răscoalelor lui Carol Robert d’Anjou (13011342). În timpul lui Carol Robert d’Anjou este numit primul castelan al domeniului şi al cetăţii un anume Dezideriu de Elewanth. În 1316-1317 familiile nobiliare împreună cu Guth-Keled se răzvrătesc împotriva regelui pierzând domeniul Sălaj-Aranyos, dar capturându-l pe castelanul Dezideriu şi incendiind structurile de lemn ale cetăţii Chioar. Sub regele Ludovic I de Anjou (1342-1382) sunt menţinute districtele, ce aveau atribuţii militare, economice, juridice şi numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

Vizită de teren la Cetatea Chioarului, 2017 - echipa de cercetare din cadrul Muzeului judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş

administrative, iar cetatea este reconstruită având o importanţă strategică sporită. Prin 1320 exista monopolul regal asupra minelor de aur şi argint, iar prin 1327 acesta s-a extins şi asupra metalelor neferoase.4 Astfel sub monarhia francezo-napolitană instaurată în Ungaria prin Carol I Robert d’Anjou centrul fortificat al Chioarului a devenit cetate regală (1316-1317). Familia Drăgoşeştilor a ajuns spre sfârşitul secolului al XIV-lea să domine întreg nord-vestul Transilvaniei. Au întemeiat cu sprijinul Patriarhiei constantinopolitane stavropighia din Peri, mijloc de consolidare ortodoxromânească a stăpânirii lor în Maramureş, Ugocsa, Satu Mare, Medieşu Aurit, Chioar, Ardud, Aranyos (Cheud), Ciceu, Unguraş. Epoca Dragoşeştilor în Ţara Lăpuşului şi a Chioarului s-a întins până la mijlocul secolului al XVI-lea, când marea familie s-a stins. Ţinutul Chioarului se transformă, în a doua jumătate a secolului XVI, într-un district dependent direct de principii Transilvaniei crescându-i valoarea strategică. În urma bătăliei de la Mohács, din 1526, Ungaria superioară, ce includea şi o parte din Slovacia, era condusă de Casa de Habsburg care cu greu a făcut faţă ofensivei otomane. Ungaria superioară romano-germană, neavând şansa unei extinderi spre sudul stăpânit de otomani prin paşalâcul de Buda, şi-a îndreptat interesele spre bogata zonă minieră, auriferă a Băii Mari. Aici intervine rolul decisiv al cetăţii şi ţinutului Chioarului în apărarea frontierei nord-vestice a principatului Transilvaniei şi a zonei miniere. Organizarea militară locală se baza pe puşcaşii români liberi răsplătiţi cu privilegii nobiliare.5 Familia Dragffy (Drăgoşeştii) a fost urmată de o altă familie voievodală importantă pentru districtul Copalnic - Mănăştur


VATR A

14

C H I O R E A N Ă

Cahlă smălţuită cu model zoomorf (sursa foto: Muzeul Judeţean de istorie şi Arheologie Maramureş)

Cetăţii de Piatră. După moartea lui Gaspar Dragffy, în 1555, a urmat familia lui Dan Butean, voievod de Şomcuta reconfirmat de împăratul Maximilian, în 1565. În 1566, domeniul Chioarului care ţinea până atunci de Comitatul Solnocului de Mijloc, devine un district autonom sau căpitănat. Era sub autoritatea împăratului Maximilian, avea 67 de localităţi, satele fiind grupate în 12 voievodate, ce stăpâneau între două şi paisprezece sate aparţinând Cetăţii Chioar, după cum reiese din Urbariul Cetăţii de Piatră din 1566. Districtul a fost sub autoritatea imperială doar un an, iar în 1567, după un asediu de 13 zile condus de un căpitan al regelui Ioan II Sigismund, domeniul revine Transilvaniei.6

Cahlă nesmălţuită cu model vegetal (sursa foto: Muzeul Judeţean de istorie şi Arheologie Maramureş)

numărul

12

/ august 2018

D

Cahle nesmălţuite cu figuri umane (sursa foto: Muzeul Judeţean de istorie şi Arheologie Maramureş)

in noiembrie 1599, Mihai Viteazu a stăpânit Cetatea Chioarului. Din punct de vedere arheologic nu avem vreun nivel de distrugere, ceea ce presupune faptul că cetatea s-a închinat de bună voie, ca şi celelalte din principatul transilvănean.7 La început de secol XVII, Chioarul devine proprietatea principelui, pricinile se judecau în faţa judelui sătesc, iar dacă nu se rezolva cauza, se ajungea la căpitanul cetăţii ce avea dreptul suprem de judecată. În 1608 Chioarul aparţine principelui Gabriel Bathory, în 1613 căpitanul cetăţii Sătmar ocupă cetatea Chioarului, ca în 1615, regele Matei al II-lea să o redea printr-un tratat de pace principelui Gabriel Bethlen. În 1643, căpitanul cetăţii Orban Reoty îl înştiinţează pe judele băimărean că a arestat pe haiducii Ioan Sorban, Mihoc Pop şi Lazăr Demetriu şi i-a închis în cetate. După eşecul din Polonia al lui Gheorghe Ràkoczy al II-lea, în anul 1657 cetatea e ocupată de polonezi, apoi în 1660 de turcii lui Ali-Paşa de la Oradea. În a doua jumătate de secol XVII, familia Teleki are influenţă în ţinut, iar în mai 1688 se instalează în cetatea Chioar o garnizoană imperială, cetatea pierzându-şi rolul de cetate de graniţă.8 La sfârşitul secolului al XVII-lea, după cucerirea Ungariei otomane şi ocuparea Transilvaniei, Cetatea Chioarului funcţiona în ideea de a apăra frontiera de nord-vest a principatului. Astfel că, după înăbuşirea ultimei răscoale antihabsburgice transilvane 17031711, care folosise ca bază şi cetatea, fapt surprins arheologic, Chioarul a fost dezafectat. Distrugerea cetăţii Chioar nu a însemnat şi destrămarea organismului românesc de conducere a Ţării Chioarului. Căpitănatul prin care era condusă Ţara Chioarului, cu căpitanul Copalnic - Mănăştur


VATR A

15 ales din rândul nobilimii româneşti este atestat mai apoi prin cererile mişcării de emancipare naţională românească condusă de episcopul Ioan Inochentie MicuKlein în deceniile patru şi cinci din secolul XVIII.9 Demantelarea şi aruncarea în aer a cetăţii a fost comandată de generalul austriac Rabutin de Bussy, iar mai apoi tătarii au „desăvârşit” distrugerea ei. Familia Teleki a cumpărat Cetatea de Piatră de la împăratul habsburgic Carol al VI-lea cu suma de 50.000 galbeni, iar cu cărămida de aici a construit conacul familiei de la Coltău şi clădirea din Şomcuta Mare cunoscută sub numele de „Cazarmă”, clădire care de la 1861 a fost sediul Districtului Chioar. „Astfel, pe la anul 1847, Attila de Gerando, un francez intrat, prin căsătorie, în familia Teleki, vizitând aceste ruine spunea: «Astăzi n-au mai rămas decât ruine care se ridică la câteva picioare deasupra solului, fiind imposibil să se distingă ceva în această masă de dărâmături. Ceea ce îţi rămâne mai bun de făcut, când ai urcat până aici cu speranţe arheologice, este să te întorci cu spatele la pietre şi să te consolezi admirând peisajul»”10

NOTE:

1 R. Popa, Țara Maramureșului în veacul al XiV-lea, Editura Enciclopedică, București, 1997 – informații prezentate pe copertă

C H I O R E A N Ă

Vas haban (sursa foto: Muzeul Judeţean de istorie şi Arheologie Maramureş)

Iosipescu, Constatări de istorie militară medievală în bazinul Someșului Mijlociu, în Marmația, 5-6, 19791981, 162-166; S. Iosipescu, V. Ursu, T. Ursu, Raport preliminar de cercetare arheologică la Cetatea Chioar, în MCA, XIII, 1979, 337-340; S. Iosipescu, V. Ursu, T. Ursu și colaboratorii, Cercetări arheologice la Cetatea de Piatră (Chioar), în MCA, XV, 1983, 474-483.

2 S.

3 D. M. Istrate, Cahle din Transilvania și Banat de la începuturi până la 1700, Editura Accent, 2004, 19

N. Han, istoria Districtului Cetății de Piatră, în Vatra Chioreană, nr. 6 (an VII), septembrie 2012, 17-19.

4

S. Iosipescu, Țările românești medievale: Lăpuș și Chioar, în Pro Unione, anul III, nr. 1-2 (5-6), 2000, Editura ”Pro Unione”, 10-11. 5

6 N. Han, istoria Districtului Cetății de Piatră, în Vatra Chioreană, nr. 6 (an VII), septembrie 2012, 17-31.

S. Iosipescu, Țările românești medievale: Lăpuș și Chioar, în Pro Unione, anul III, nr. 1-2 (5-6), 2000, Editura ”Pro Unione”, 10-11. 7

8 N. Han, istoria Districtului Cetății de Piatră, în Vatra Chioreană, nr. 6 (an VII), septembrie 2012, 17-31.

S. Iosipescu, Țările românești medievale: Lăpuș și Chioar, în Pro Unione, anul III, nr. 1-2 (5-6), 2000, Editura ”Pro Unione”, 10-11. 9

10 T. Ursu, Cetatea de Piatră (Cetatea Chioarului), în Pro Unione, anul V, nr. 1-2 (13-14), 2002, Baia Mare, Editura „Pro Unione”, 184-189. numărul

12

/ august 2018

Fragment din zidul reconstruit (sursa foto: Muzeul Judeţean de istorie şi Arheologie Maramureş - 2017) Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

16

Emil-Cristi COZA

REfUGIAŢI DIN MARAMUREŞ ŞI BISTRIŢA-NĂSĂUD ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

A

cest articol surprinde o parte mai puţin studiată a Marelui Război şi anume problema refugiaţilor din Maramureş şi Bistriţa-Năsăud în toamna anului 1914. Marele Război, început ca un război de pedepsire între Imperiul Austro-Ungar şi Serbia, se extinde repede şi atrage în mrejele sale întregul continent european, scufundându-l în cel mai crud război pe care îl văzuseră umanitatea până atunci.

L

a începutul lunii septembrie 1914, în Maramureş şi Bistriţa-Năsăud apar primele zvonuri că armata rusă se apropie de graniţă. Aceste zvonuri vin odată cu refugiaţii din Galiţia şi din Bucovina, care fug din faţa armatei ruseşti. Zvonurile acestea aduse de refugiaţi, cum că armata de cazaci omoară civili, jefuiesc totul în calea lor şi violează femeile, îi sperie teribil pe majoritatea oamenilor care se aflau în proximitatea graniţelor, dar nu numai. La sfârşitul lunii septembrie, armata rusă avansează prin Carpaţi şi intră în Maramureş şi în Bistriţa. Această ofensivă rusească nu întâmpină nici o opoziţie serioasă din partea armatei austriece. Astfel, armata rusească, la data de 3 octombrie 1914, ocupă Sighetul-Marmaţiei. Această ofensivă rusească a fost mai degrabă o aventură a armatei ruseşti, care nu stă mult pe aceste meleaguri, în data de 6 octombrie 1914 începând să se retragă. În retragerea lor haotică nu opun mari rezistenţe, aruncând un tun în Tisa şi dând foc unui pod peste Tisa. Dincolo de această operaţiune militară, care a fost una de scurtă durată, ea stârneşte multă frică şi nesiguranţă în sânul populaţiei civile din zonele ocupate, dar şi pentru cele din zonele de proximitate. Acesta a fost nevoită să se refugieze din faţa invadatorului. Cei din Maramureş s-au refugiat spre Satu-Mare, Baia-Mare sau Năsăud, iar cei din Bistriţa au fugit spre Dej, Reghin, Cluj. Au reuşit să îşi ia cu ei o mică parte din bunuri. S-au refugiat şi administraţiile din localităţile ocupate, rămânând doar o administraţie provizorie.

Teama şi refugiul

Termenul de „refugiu” îşi are originea în latinescul „refugium” care înseamnă „loc de scăpare, de adăpostire în faţa unei primejdii sau a unei neplăceri; adăpost; azil.”1 numărul

12

/ august 2018

Pornind de la această definiţie putem observa că „a te refugia” înseamnă a te adăposti pentru a-ţi salva viaţa, a fugi din faţa unei primejdii, iar Primul Război Mondial vine cu o mulţime de primejdii şi de situaţii limită pentru populaţia civilă. Astfel, acest fenomen al refugiului a reprezentat o traumă pentru acei oameni care erau nevoiţi să îşi abandoneze toate avuţiile şi să fugă din faţa armatelor inamice sau din faţa luptelor care se dădeau chiar în localităţile unde aceştia locuiau, reuşind să îşi ia cu ei doar foarte puţine lucruri. Toate războaiele au cauzat mişcări şi deplasări de populaţie, cu atât mai mult Marele Război, unde fronturile sunt mult mai vaste, comparativ cu precedentele războaie şi aduc cu ele distrugeri şi mai mari, iar respiraţia terifiantă a morţii îi face pe civili să îşi lase totul în urmă pentru a-şi salva vieţile.2 Refugiul, în spaţiul românesc, s-a constituit pentru mulţi români într-o dramă puţin cunoscută şi studiată.3 În toamna anului 1914, toată partea de nord a Transilvaniei era ameninţată de invazia trupelor ruseşti. Însă înainte de invazia trupelor ruseşti, Maramureşul şi Bistriţa-Năsăud sunt invadate de refugiaţii civili din Galiţia şi Bucovina, care încă din luna septembrie fug din faţa trupelor ruseşti. „În luna octombrie 1914 s-a zvonit că vin ruşii, atunci mulţi dintre oameni au mers la Colibiţa şi cu deosebire, jidanii au fugit din sat la ordinul comitelui suprem.”4 Acestea sunt mărturiile parohului din BistriţaBârgăului în cronica parohială. Mărturie care arată cât de mare era teama de invazia rusească. Zvonurile că se apropie armata rusească îi sperie pe locuitorii Maramureşului, influenţaţi puternic şi de mărturiile refugiaţilor care veneau din Galiţia. Decid şi aceştia să se refugieze la vestea apropierii ruşilor. Armata, administraţia şi populaţia Maramureşului s-au refugiat în masă, în special evreii, pentru că aceştia erau cei mai maltrataţi de către armata rusă, spre interiorul ţării, spre SatuMare, Baia-Mare şi Năsăud.5 Protopopul suplinitor al districtului Sighet, Ioan Doroş, ne spune într-un document semnat de dânsul, că la începutul lunii septembrie 1914 au năvălit în Maramureş o mulţime de refugiaţi din Galiţia. Cei mai mulţi, fireşte, au mers în capitala Maramureşului de atunci, în Sighet. Războiul deja începuse în luna august între Austro-Ungaria şi Rusia, fapt care i-a determinat pe oamenii speriaţi din apropierea frontului să se retragă, să se refugieze, iar direcţia acestora era spre Maramureş. Aceşti refugiaţi aducând şi veşti teribile, că ruşii în calea lor omoară civili, jefuiesc tot, ororile pe care le lasă în urma lor fiind inimaginabile. Apropierea ruşilor şi frica acestor refugiaţi îi sperie teribil şi pe civilii din Maramureş, până Copalnic - Mănăştur


VATR A

17

C H I O R E A N Ă

şi pe cei mai înţelepţi şi mai neînfricaţi oameni. 6 La scurt timp se răspândeşte vestea că trupele Austro-Ungare aflate pe graniţă se retrăseseră, iar ruşii intră în Maramureş prin munţi. În aceeaşi perioadă şi în Bistriţa-Năsăud se întâmplă la fel, refugiaţii, de această dată din Bucovina, fug spre Transilvania. O parte trecând prin localitatea Şanţ din judeţul Bistriţa-Năsăud, unde păstorea preotul Pamfiliu, care ne spune că „ruşii sunt veniţi până la Cernăuţi, iar locuitorii fug de acolo şi trec pe aici”.7 Aceşti refugiaţi din Galiţia care se retrag în Transilvania şi spre Ungaria, trec prin Maramureş şi din Bucovina prin Bistriţa-Năsăud, venind cu vestea că se apropie armata rusească, mult temuta, datorită zvonurilor despre ororile pe care le face. „Din cauza ofensivei ruse din 1914 în Bucovina şi Galiţia, peste 70.000 de evrei au părăsit satele şi oraşele, refugiindu-se la Viena.”8 Această veste a pericolului rusesc, care vine odată cu armata de cazaci, sperie populaţia civilă foarte tare şi creează mari nelinişti oamenilor. Această frică transmisă ca o molimă de către refugiaţi, îi pune pe locuitorii din Maramureş şi Bistriţa-Năsăud într-o situaţie dificilă; trebuie să se gândească serios că poate ar fi timpul ca şi ei să ia calea pribegiei pentru a-şi salva vieţile. Ororile pe care le povesteau refugiaţii din Galiţia şi Bucovina probabil erau pe alocuri exagerate pentru a-şi motiva refugiul lor în faţa populaţiei civile şi autorităţilor din Transilvania, care acum erau nevoiţi să aibă grijă şi de aceştia, „autorităţile austro-ungare au fost nevoite să înfiinţeze tabere de refugiaţi pentru a-i adăposti şi hrăni.”9 La sfârşitul lunii septembrie, statul a transmis populaţiei câteva precizări cu privire la modalitatea în care să se facă refugiul, dar panica iscată a determinat refugierea masivă a civililor, înainte de a se afla aceşti termeni.10 numărul

12

/ august 2018

Refugiaţi români din Sighetu-Marmaţiei, octombrie 1914 (sursa foto: Photo Historia - Facebook)

Frica şi nesiguranţa îi face pe foarte mulţi dintre ei să îşi părăsească casele şi toate avuţiile pentru a-şi salva vieţile. „Au invadat ruşii, iar maramureşenii ziua, noaptea emigrează, se depărtă de la casa şi vatra lor, să îşi asigure viaţa, depărtându-se de pe aici.”11 În Sighet au mai rămas numai vreo 300 de oameni, dintre care unii n-au vrut să-şi părăsească casele, iar alţii au fost bolnavi, săraci sau cerşetori.12 Apare aici o problemă interesantă din punctul meu de vedere, faptul că cei săraci nu s-au refugiat, exceptându-i pe cei bolnavi, care nu aveau capacitatea fizică să o facă. Săracii nu s-au refugiat probabil din frica de a nu-şi pierde şi puţinul pe care îl aveau sau probabil pentru că nu aveau resursele necesare pentru a face asta. Pentru a se refugia în acele momente, având în vedere că era toamnă şi nu se ştia cât o să dureze ocupaţia, aveau nevoie de bani pentru a-şi găsi unde să se adăpostească atât de ruşi, cât şi de iarna care se apropia. În consecinţă, nici refugiul nu le-ar fi oferit mai multă siguranţă, ci doar ar fi riscat să îi prindă iarna departe de casă, fără a avea unde să stea. În concluzie, lipsa unui loc unde să se ducă şi incapacitatea financiară de a-şi găsi un loc de refugiu, i-a determinat pe aceştia să îşi asume riscul de a rămâne la casele lor, chiar dacă zona unde se aflau urma să fie cucerită de ruşi. Evacuarea Sighetului a început deja de marţi, 29 septembrie 1914. „Partea cea mai mare a populaţiei a părăsit oraşul marţi, iar miercuri s-au mutat la Hust, tribunalul şi administraţia cu primarul Szilassy.”13 Vestea că sunt pregătite trenuri pentru refugiu la 1 octombrie a făcut să se strângă în jurul gării mulţime mare de oameni, care Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

voiau cu disperare să plece. „Oamenii din comunele învecinate, deja miercuri au plecat la Sighet, de unde s-au refugiat la Hust, împreună cu cei din oraş. Un tren de 80 de vagoane transporta pe cei refugiaţi.”14 Unii au plecat cu căruţele, dacă au avut, iar cei care nu au avut căruţe şi nu au putut merge nici cu trenul, au mers pe jos prin păduri, peste dealuri şi munţi spre Satu-Mare, Baia Mare sau Năsăud. Oamenii s-au refugiat până în ultima zi înainte de ocupaţie, adică până în data de 2 octombrie.15 În ziua de vineri, 2 octombrie, s-a refugiat şi notarul Slatinei/Solotwyno, astăzi în Ucraina, cu tot cu familie. Evreii din Slatina s-au refugiat aproape toţi, numai cei săraci au rămas. De frica violurilor şi a altor orori, se refugiau foarte multe femei cu copii.16 Seara, în 2 octombrie, se anunţă vestea că ruşii au ocupat Bocicoiu Mare, iar oamenii fug înnebuniţi spre localitatea Tisa şi spre Teceu. În acea seară, între ora 8 şi 9, au venit credincioşii să se sfătuiască cu părintele protopop Ioan, care îi îndemna să nu se refugieze, ci să îi aştepte pe ruşi în pace. Dar chiar şi aşa, în acea noapte s-au refugiat cei mai mulţi în deal, „că abia rămase câţiva în sat”.17 În presa vremii refugiul a fost reflectat astfel: „Oamenii s-au retras în ordine dinaintea duşmanului, evacuarea Sighetului s-a întâmplat în linişte şi ordine.”18 După părerea mea, această imagine a refugiului, redată în presă, este una parţial distorsionată, fiind mai degrabă un model pentru eventualitatea în care şi alte zone ar trebui să fie evacuate. Părintele Pamfiliu ne mărturiseşte că în 5 octombrie s-a răspândit vestea că patrule ruseşti s-ar fi ivit către Borşa, până la Telciu şi Romuli, iar oamenii sunt speriaţi:19 o patrulă de cazaci, dislocată de grupul principal. Aceste patrule care rătăcesc spre Bistriţa-Năsăud sunt cete neînsemnate ale cazacilor, pe cai, care s-au furişat în comitatul Bistriţa-Năsăud.20 Trupe care pătrund pe Valea Izei şi Valea Sălăuţei, în data de 4 octombrie ajungând în Romuli, unde au cerut primarului să le dea 5 măji de pâine.21 În ziua următoare, cazacii nu s-au mai prezentat după pâinile cerute pentru că îşi mutaseră tabăra în Săcel. În noaptea de 6 octombrie se dă alarma, iar ruşii se retrag spre Valea Vişeului. „După retragerea ruşilor, patru oameni au plecat spre urma lor, ca să afle direcţia încotro merg, dar au fost prinşi. Ruşii i-au dus până la satul Dragomireşti, unde pe oameni i-au eliberat, luându-le numai caii.”22 Într-o scrisoare adresată Episcopului greco-catolic, Vasile Hossu, de către vicarul Rodnei, ni se spune că ruşii se apropie până în Romuli, apoi se aude că sunt prin Coşbuc, ba chiar în Salva. Acest fapt declanşând o panică generală, toate oficiile s-au împachetat şi s-au retras, rămânând doar servitorii şi aceştia îmbrăcându-se în straie româneşti. Notarul comunal, Alexandru Pălăgieş, a rămas să ţină ordinea şi liniştea populaţiei. „Eu nu am vrut să plec, deşi familia a stăruit mult, însă – luptândumă ca şi cu ruşii, i-am învins - să rămână acasă şi au rămas. Într-aceia îmi vine poruncă să plec să întâmpin ruşii, care se spunea că-s în Salva şi să cer pardon pentru locuitorii Năsăudului”23. A trimis familiei vorbă să vină cu toţii la primărie cu trăsura, punându-se apoi în trăsură cu notarul şi au mers spre Salva „să vedem cum stăm”. numărul

12

/ august 2018

18 În Salva i s-a spus cum că ar fi prin Telcişor şi Coşbuc. 24 (…) În Bistriţa a fost o panică şi mai mare pentru că au plecat lăsând prăvălii deschise, „alergând fără pălării în cap”25. Şeful gării a stârnit această panică la auzul veştii că notarul şi vicarul din Năsăud au ieşit înaintea oştilor ruseşti cu steagul alb, predând Năsăudul. Părintele Pamfiliu ne mărturiseşte că mergând în Rodna „aflu o confuzie, toate prăvăliile sunt închise, negustorii fugiţi cu toţii. Dregătorii de la judecătorie, administraţia pădurilor şi de la mină, toţi duşi. S-a oferit câte 200 de coroane la un om ce ar avea car şi cai ca să ducă pe cutare sau pe cutare până la Bistriţa. Firmele şi tablele de la judecătorie, toate aruncate pe jos; mirare, plângere şi frică.”26 Aceste mărturii ilustrează o imagine apocaliptică, produsă de zvonurile ca se apropie armata de cazaci. La staţia de cale ferată se aflau o mulţime de evrei cu pachete, supăraţi, speriaţi şi plângând. Trenul s-a dus înainte de ora stabilită. Şeful staţiei, amploiaţii, servitorii, mobile, toate erau duse, iar gara goală de amploiaţi (funcţionari)27, casele închise şi fără mobilă. „Toţi au fugit cu trenul, cu tot ce au putut lua cu ei şi fără a mai avea legătură cu lumea, lăsaţi în voia sorţii, fără tren, fără judecătorie, fără pretură etc. Şi fără a fi avertizaţi că este pericol iminent.”28 La poşta telefonică, telefonul nu funcţiona şi până şi tabla era luată jos, iar „banii, arhivele şi cele de valoare toate duse.”29 Imagine care arată cât de puternică era frica de invazia rusească şi cât de haotică era refugierea atât a civililor cât şi a autorităţilor. În oficiul poştal o găseşte pe poştăriţa bătrână plângând, rămasă singură cu băiatul ce purta până atunci epistolele. Plângere şi tânguire peste tot, oamenii fugeau cu miile spre câmpie, luând cu ei ce puteau duce.30 Întorcându-se acasă în Şanţ, preotul Pamfiliu se întâlneşte cu un grup de evrei din localitatea lui, care se refugiau speriaţi. Acasă găseşte populaţia neliniştită, chiar şi familia lui se pregătea de refugiu, aceste lucruri îi aduc şi lui o nelinişte foarte puternică, neştiind ce să facă sau cum să gestioneze această situaţie. „Frica principală a fost că dacă ar fi un atac aici şi s-ar aprinde ceva, să avem barăm haine şi să nu pierim de frig, că pe munţi ningea şi aici ploua.”31 Dar marea nelinişte şi întrebare care se punea în această situaţie era aceea a locului unde s-ar putea refugia, dar şi posibilele vizite ale tâlharilor în gospodăriile părăsite. În plus, se mai punea problema animalelelor şi nutreţului, care nu erau uşor de luat cu ei în cazul unui refugiu şi le era frică să nu le piardă şi pe acestea.32 Mai era şi arhiva bisericii şi a şcolii, pe care nu avea unde să o ascundă. „Şi de la o vreme nu mai puteam judeca. Am stat şi am luat conscripţia parohială şi alte documente de preţ şi le-am dus în biserică. Aici am stat şi m-am rugat ca şi când mi-aş lua rămas bun de la Altarul Domnului şi am plâns cu amar, că cine ştie când voi mai intra în acest Sion.”33 Oamenii erau şi ei speriaţi şi veneau la părinte să le dea un sfat şi să îi îmbărbăteze, dar acum şi el era speriat. Dar cu toate acestea le-a spus să mai stea o noapte, noaptea de 6/7 octombrie, la casele lor. A doua zi, în data de 7 octombrie, parcă s-au mai liniştit spiritele. Cei care au fugit la Bistriţa au început să Copalnic - Mănăştur


VATR A

19 se întoarcă. „Inamicul nu a fost aşa de aproape precum s-a făcut faimă şi lumea începe a fi mai liniştită.”34 În presa vremii, la 10 octombrie, sunt anunţaţi refugiaţii că pot să se întoarcă la casele lor, armata rusească fiind alungată. „Comisarul guvernal Bethlen Odón a comunicat locuitorilor din Bistriţa, cari fugiseră de frica ruşilor la Cluj, că armatele noastre au învins pe ruşi în satul Teles, între Sighet şi Bistriţa, ruşii s-au retras în direcţia Magyarlápos. Patru mii de ruşi au fost făcuţi prizonieri.”35 Vicarul Rodnei cere în scrisoarea sa adresată episcopului, ca funcţionarii publici, care au plecat prea devreme şi nu s-au conformat ordinelor, să fie mustraţi şi chiar pedepsiţi, iar cei care au rămas să fie lăudaţi şi felicitaţi. Cerând totodată episcopului greco-catolic, Vasile Hossu, ca notarul din Năsăud, care a dovedit „o ţinută calculată şi pentru interesul faţă de populaţie, să fie recomandat Domnului Ministru preşedinte.”36 Preotul Pamfiliu îl opreşte pe un soldat, care mergea spre Cârlibaba şi îl întreabă despre situaţia frontului, iar acesta îi spune că „ruşii veniră spre Pasul Uzsockoi-Cozosnaz şi au intrat în Sighet. Şi după aceea, cărând trupele de-ale noastre din centrul patriei, i-au bătut la Horszt Boieskay, iar la Pasul Uszock i-au mai zdrobit, 800 de ruşi au rămas morţi, iar restul s-au strecurat prin Galiţia.”37 Aceasta fiind vestea cea bună mult aşteptată, fiind totodată şi momentul în care refugiaţii au început să se întoarcă la casele lor. În după-amiaza de 7 octombrie soseşte primul tren în Sighetul Marmaţiei. Tren în care se afla prefectul, Negrea Vasile, însoţit de judecătorul principal, Dan Lajos, inspectorul poliţiei de frontieră, Krauze Agoşton, consilierul silvic, Karacsony Sandor şi maistru la poştă, Ungvari Ede, plus o mulţime de ziarişti. Sosirea prefectului pe unii oameni i-a liniştit, fiind un semn al reintrării în normalitate, cât poate fi vorba de normalitate în perioada de război, dar pe alţii i-a stupefiat, fiind o apariţie neaşteptată.38 În 10 octombrie, instituţiile publice şi-au reluat activitatea şi refugiaţii au început să se întoarcă la casele lor. Prefectul Negrea Vasile a călătorit aproape zilnic în una sau mai multe comune din Maramureş pentru a se informa personal despre pagubele şi tâlhăriile produse pe timpul invaziei şi pentru a linişti populaţia speriată de aceste evenimente.39 Ministrul de interne a luat cele mai întinse măsuri, ca cei refugiaţi, din cauza invaziei ruseşti, să se reîntoarcă la locuinţele lor şi să-şi înceapă din nou lucrul lor de toate zilele. Dintre cei refugiaţi, aceia care n-au bani şi reuşesc să dovedească asta vor fi transportaţi gratis.40 Dar la scurtă perioadă în luna decembrie 1914 se aud din nou zvonuri că ruşii trec Carpaţii. Acest lucru este menţionat într-o scrisoare emisă de episcopia greco-catolică Cluj–Gherla. Oamenii împreună cu preoţii din Maramureş sunt din nou alarmaţi de vestea că vin ruşii. Acest lucru îi sperie şi îi determină să se gândească la posibilitatea de a se refugia din nou. Dar prin această adresă este stipulat şi faptul că oamenii nu ar trebui să se teamă de acest lucru pentru că, chiar dacă ruşii ar invada Maramureşul, ei nu trebuie să îşi părăsească casele, deoarece acest fapt ar atrage după sine mai multe pierderi materiale. Preoţii sunt îndemnaţi să stea în mijlocul credincioşilor şi numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

să îi îndrume în aceste clipe dificile, menţionând şi faptul că nu au unde să se refugieze, având în vedere şi faptul că era iarnă, fiind rugaţi insistent să rămână la casele lor şi să se susţină/îmbărbăteze unii pe alţii.41

Î

Relaţia civililor cu invadatorul

n localităţile din care s-au refugiat civilii şi administraţia, în cea mai mare parte, cei rămaşi au fost nevoiţi să se organizeze administrativ, pentru a-i întâmpina pe ruşi şi pentru a cere îndurare pentru sate şi oraşe şi mai ales pentru populaţia rămasă. În cazul Sighetului s-au făcut numiri de primar interimar, de viceprimar etc.; cei câţiva funcţionari care au rămas s-au întâlnit la primărie şi l-au ales ca primar interimar pe Dobay Sandor42, acesta având datoria de a negocia şi de a convinge armata rusă să nu distrugă oraşul şi să nu rănească civilii. Pentru a preveni aceste distrugeri, oraşul a trebuit să fie declarat deschis, iar declaraţia şi cererea au trebuit înaintate către comandantul armatei ruse.43 În 3 octombrie 1914, această cerere a fost înaintată la intrarea în oraş de către o delegaţie formată din oficialităţile noii administraţii, condusă de Dobay Sandor, preoţii şi reprezentantul evreilor. Oraşul era împânzit de steaguri albe, semn al capitulării, iar pe porţi şi pe uşi era desenată o cruce dublă, semn că nu o să aibă o ripostă militară de acolo.44 Vineri 2 octombrie după amiază, încontinuu se auzeau bubuiturile de tun din Nagybocsko. Prima trupă rusească a apărut în oraş seara la 7 ore. Trupa aceasta era una de cavalerie, în frunte cu un ofiţer. Primarul cu rabinul şi încă vreo patruzeci de cetăţeni au venit înaintea ruşilor. Rabinul ţinea în mâini Tora (cartea sfântă), iar primarul ducea steagul oraşului, rugându-l pe ofiţer să cruţe oraşul şi pe locuitori, căci sunt toţi oameni paşnici şi nu este motiv de ostilităţi.45 Ne mărturiseşte părintele Ioan Doroş că în ziua cea grea de 3 octombrie, când între orele 9 şi 10 cu „cântece simfonice ruseşti”, a intrat armata rusească în Sighet cu călăreţi cazaci, îi aştepta şi dânsul ca să-i întâmpine cu procesiune, îmbrăcat bisericeşte.46 La întâmpinarea trupelor ruseşti, un gest care a liniştit pentru moment inimile localnicilor a fost când un căpitan al patrulei ruseşti a sărutat crucifixul şi şi-a făcut cruce, semn al faptului că şi aceşti înfricoşători şi de temut cazaci sunt oameni şi au lege şi frică de Dumnezeu. „Acest episod al primei întâlniri a adus oarecare linişte în inimi.”47 La sosirea în oraş, comandantul trupelor ruseşti se interesase de situaţia în care este Sighetul, adică dacă sunt militari în oraş şi câţi oameni sunt. Este surprins să afle că aproape tot oraşul s-a refugiat din calea lor, această surprindere se observă şi în spusele lui: „noi, soldaţii, avem treabă cu soldaţii, nu cu civilii”48. Civililor nu aveau de gând să le facă nimic, atâta timp cât nu ascund militari inamici în casele lor şi nu îi atacă pe soldaţii ruşi. Le interzicea totodată civililor rămaşi să dea băuturi alcoolice soldaţilor pentru că aburii alcoolului întunecă mintea, dar dacă civilii nu respectă aceste reguli, o să deschidă focul asupra oraşului. Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

I-a asigurat că jafurile şi tâlhăriile, de orice fel, ale soldaţilor ruşi vor fi pedepsite cu moartea.49 Armata rusă a trecut apoi călare prin oraş, au dat câteva salve să îşi anunţe sosirea şi totodată în semn de bucurie. „Se înţelege că împuşcăturile acestea numai au mărit frica în sânul populaţiunii. Astfel, mulţi dintre locuitori au părăsit oraşul încă în noaptea aceea” 50, iar mulţi dintre aceşti refugiaţi s-au îndreptat spre Pesta şi spre interiorul ţării. Preotul din Leordina, Nicolae Paff, ne spune printr-o scrisoare trimisă vicarului Maramureşului, Tit Bud, că la momentul invadării Maramureşului, el se afla acasă şi ne mărturiseşte prin aceasta ce a văzut. Nouă militari ruşi „prima oară, în 3 octombrie, au intrat în comună după militari, dar după ce li s-a spus că militarii nu se află în comună s-au răsfirat la o crâşmă unde au mâncat şi au băut.”51 Le-au spus celor care erau acolo că ei nu fac nimănui nimic şi să nu se teamă pentru că nu împuşcă pe nimeni. Dar sunt alţii care împuşcau. Apoi s-au dus în comuna vecină Petrova. A doua zi au venit ruşi în comună, cu 1000 de călăreţi, cu salbă de tunuri, voind să treacă în comuna vecină Rozavlea, unde un tun trecând dealul s-a împotmolit în noroi, siliţi să meargă să ceară ajutor pentru a putea să treacă, reuşind asta doar a doua zi, în 5 octombrie. „Au mai trecut pe aici ruşi la întoarcere de la Săcel, dar atunci au venit numai cu patru tunuri, cerând de la oameni bani, iar care nu voiau să le dea erau bătuţi. În schimb, unii purtându-se amabil cu civilii.”52 După ce au ocupat ruşii Sighetul, au început jafurile, însă nu ale ruşilor în primă fază, ci ale unor persoane dubioase necunoscute, probabil localnici din jurul Sighetului, care, din disperare sau care probabil au cedat psihic şi moral, s-au apucat de jafuri. 53 Au jefuit tot ce le ieşea în cale, acoperiţi probabil şi de scuza pe care o puteau invoca după aceea, putând să dea uşor vina pe ruşi. Ne spune părintele Ioan de păţania unor localnici, care au furat trei cai şi nişte care de fân şi au mers să le vândă ruşilor, dar aceştia le-au luat şi le-au plătit printr-o biciuire sănătoasă, „asta le-a fost plata rusească pentru trei cai ai lor!”54 Armata rusă, imediat după ce s-a instalat în Sighet, a început să facă percheziţii şi s-a interesat cât mai au până la Budapesta, dar fără intenţia serioasă de a înainta: „trupele ruseşti, aflătoare în Maramureş, în ziua de azi n-au făcut încercare de înaintare.”55 Apoi au căutat valori ale statului prin clădirile instituţiilor refugiate, valori precum: bijuterii, bani, ceasuri etc. Aceştia au spart dulapuri unde erau încuiate, dar unde nu au fost încuiate nu le-au distrus şi nu au făcut pagube mari. În timp ce căutau bani şi bijuterii, au găsit numai nişte vinuri vechi, de valoare relativ mare, la direcţia silvică.56 În 4 octombrie, între orele 11 şi 12 au defilat ruşii prin oraş, proclamând că oraşul este al lor. În 4 şi 5 octombrie, tot mereu au făcut hărţuiri şi spargeri ale caselor refugiaţilor, dar şi ale celor care rămăseseră. Au umblat şi după mineri, dar nu au găsit pe nimeni, în schimb „au prins doi inşi şi una fată, silindu-o la necurăţenie, dar după mărturisirea ei nici aici nu a izbutit, căci fata una cu cap, nu s-a lăsat!”57 Părintele Ioan relatează că la scurt timp după ocupaţie au început spargerea caselor emigranţilor evrei şi a altora, „aşa şi de faţa mea, a fiicei mele au intrat ruşii în numărul

12

/ august 2018

20 curte forţând intrarea în casă, dar renunţând în cele din urmă. Însă nu la fel de norocoşi au fost şi alţi vecini, cărora le-au spart uşa şi au jefuit totul din calea lor.”58 Pentru caii lor au luat mult fân, cucuruzi şi cartofi, dar şi animalele rămase, cai, vite. Seara pe la ora 8, alţi doi soldaţi îl vizitau pe părintele Ioan, îi inspectează casa, iar apoi s-au retras, purtându-se politicos de altfel. Armata rusă avea nevoie de medicamente, iar cu permisiunea autorităţii locale, au spart o farmacie şi au luat cele de trebuinţă pentru răniţii şi bolnavii lor. Au intrat însă şi fără permisiune în casele mai primitoare, mai frumoase, în care credeau că o să găsească ceva de valoare. „Au intrat cu forţa, au chefuit şi au luat în primire, în principal lenjerie de corp.”59 În schimb, civilii, care jefuiau casele celor refugiaţi s-au mai liniştit când „la solicitarea magistratului, comandantul gărzii locale a plantat cazaci înarmaţi la bagajele lăsate în zona gării şi pe străzile cele mai expuse pericolului spargerilor.”60 Ruşii făceau jafuri şi în jurul Sighetului, în zonele care nu erau ocupate, iar când au găsit oameni refugiaţi le-au luat banii şi ce aveau de valoare de la ei.61 Comandantului i s-a cerut în repetate rânduri să respecte ce a promis şi să ia măsuri ca şi soldaţii lui să se comporte omeneşte, „fiindcă ceea ce au făcut nu poate fi numit comportament uman.”62 Dar comandantul armatei ruse, de fiecare dată când i se aducea la cunoştinţă asta, spunea acelaşi lucru, că ei nu au venit aici să jefuiască.63 În 7 octombrie apar trupele care eliberează Sighetul, în noaptea precedentă nepurtându-se nici o bătălie.64 Tot în aceeaşi zi „s-a citit cu mulţumire şi încântare comunicatul oficial prin care se arăta că Sighetul Marmaţiei a ajuns din nou liber.”65 În aceeaşi zi de biruinţă, 7 octombrie, părintele Ioan merge să verifice locul unde s-a presupus ca s-ar fi purtat bătălii pe malul Tisei, dar nu a găsit decât zece cai şi doi „prunci” morţi, aşteptându-se să vadă un mare pârjol. Pe semne că ruşii s-au retras fără a opune rezistenţă mare. Seara de la ora 6 până a doua zi la amiază se auzeau tunuri dinspre răsărit, ruşii fiind alungaţi şi de la Bocicoiu Mare spre lunca şi gura Tisei.66

NOTE:

1 Adriana Costăchescu, Daniela Dincă, Dicţionar de împrumut lexical din limba franceza DiFE Vol. II, Ed. Universitară Craiova, 2009 2 Ioan Bolovan, Primul Război Mondial şi realităţile demografice din Transilvania, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015

3 Liviu Maior, Doi ani mai devreme: (ardeleni,bucovineni şi basarabeni în război 1914-1916), Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 121 4 ANSjBN, Fond Oficiu parohial greco-catolic Bistriţa - Bârgăului, Cronica Parohiei Bistriţa-Bârgăului, 1914, f.13

5 Alexandru Filipaşcu, istoria Maramureşului, p. 197

6 Muzeul judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, Fond Colecţia documente ecleziastice, Dosar Nr. C II,M VI,D 14, 1914,f.1 recto 7 Florea Grapini, Cartea vieţii părintelui Pamfiliu, p. 341 8 Liviu Maior, Doi ani mai devreme, p. 226

9 ibidem.

10 Muzeul judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş (MJIA MM), Fond Colecţia documente ecleziastice, Dosar Nr. C II,M VI,D 14, 1914, f.1 recto Copalnic - Mănăştur


VATR A

21

C H I O R E A N Ă

11 Fondul protopopiatului greco-catolic Copalnic-Mănăştur, doc. nr. 84/1914, f.1 recto

12 Laurenţiu Batin, Maramureşul şi maramureşenii în Primul Război Mondial, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014, p. 37; unirea, Blaj, 8 octombrie 1914, nr.102, p.3

13 Unirea, Blaj, 8 octombrie 1914, nr.102, p.3 14 ibidem.

15 Laurenţiu Batin, op.cit., p. 37

16 MJIA MM, Fond Colecţia documente ecleziastice, Dosar Nr. C II,M VI,D 14, 1914, f.2 recto

17 MJIA MM, Fond Colecţia documente ecleziastice, Dosar Nr. C II,M VI,D 14, 1914,f.2 recto 18 Unirea, Blaj, 8 octombrie 1914, nr.102, p.3 19 Florea Grapini, Cartea vieţii părintelui Pamfiliu …, p.342

20 Unirea, Blaj, 8 octombrie 1914, nr.102, p.3

21 Laurenţiu Batin, Maramureşul şi maramureşenii… p.114; Unirea, Blaj, 15 octombrie 1914, nr 104-105, p.6

22 Unirea, Blaj, 15 octombrie 1914, nr 104105, p.6; Laurenţiu Batin, op.cit., p.114

23 ANSjCj, Fondul Episcopiei greco-catolice Cluj-Gherla, doc. 8111, 1914, f. 1 recto 24 ibidem, f.1 verso

25 ibidem , f.2 verso

26 Florin Grapini, Cartea vieţii părintelui Pamfiliu …, p. 342 27 ibidem.

numărul

12

28 ibidem.

48 ibidem.

30 ibidem.

50 Unirea, Blaj, 6 octombrie 1914, nr. 101, p.3

29 ibidem.

31 ibidem, p. 343

32 ibidem.

33 ibidem.

34 ibidem.

35 Unirea, Blaj, 10 octombrie 1914, nr.103, p. 3

36 Arhivele Naţionale Cluj, Fondul Episcopiei greco-catolice Cluj-Gherla, 1914, cota doc. 8111, f.3 recto

37 Florin Grapini, Cartea vieţii părintelui Pamfiliu … , pp. 343-344 ; Unirea, Blaj, 8 octombrie 1914, nr.102, p.3

38 Laurenţiu Batin, op.cit., p.110 39 ibidem, p.111

40 Unirea, Blaj, 15 octombrie 1914, nr. 104105, p.6

41 Fondul Vicariatului greco-catolic al Maramureşului, Varianta digitală aflată în colecţia Institutului de istorie ecleziastică a Universităţii „Babeş - Bolayi” Cluj-Napoca, nr.8973/1914, f.1 recto 42 Laurenţiu Batin, op.cit., p. 39 43 ibidem.

44 ibidem, p. 40

45 Unirea, Blaj, 6 octombrie 1914, nr. 101, p.3

46 MJIA MM, Fond Colecţia documente ecleziastice, Dosar Nr. C II,M VI,D 14, 1914, f.2 verso 47 Laurenţiu Batin, op.cit., p. 43

49 ibidem.

51 MJIA MM, Fond Colecţia documente ecleziastice, Dosar Nr. C II,M VI,D 14, 361/1914,f1 52 ibidem.

53 Laurenţiu Batin, op.cit., p.45

54 MJIA MM, Fond Colecţia documente ecleziastice, Dosar Nr. C II,M VI,D 14, 1914, f.4 verso

55 Unirea, Blaj 6 octombrie 1914 nr. 101 p.3 56 Laurenţiu Batin, op.cit., p.46 57 ibidem.

58 MJIA MM, Dosar Nr. C II,M VI,D 14, 1914, f.2 verso

59 Laurenţiu Batin, op.cit., p.51 60 ibidem, p. 52

61 MJIA MM, Fond Colecţia documente ecleziastice, Dosar Nr. C II,M VI,D 14, 1914, f.3 recto 62 Laurenţiu Batin, op.cit., p.53 63 ibidem.

64 MJIA MM, Fond Colecţia documente ecleziastice, Dosar Nr. C II,M VI,D 14, 1914, f.4 recto

65 Laurenţiu Batin, Maramureşul şi maramureşenii…, p. 99

66 MJIA MM, Fond Colecţia documente ecleziastice, Dosar Nr. C II,M VI,D 14, 1914, f.4 verso

Maramureşeni în timpul Primului Război Mondial (sursa foto: Photo Historia - Facebook) / august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

22

C H I O R E A N Ă

Lucia POP, Oana LEŞIU

CONTRIBUŢII LOCALE LA ÎNfĂPTUIREA MARII UNIRI

- RESTITUIRI ISTORICE -

Consideraţii generale privind contextul istoric al desfăşurării Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918

U

na dintre consecinţele cele mai importante ale Marelui Război (1914-1919) a fost dezintegrarea marilor imperii multinaţionale existente. Printre acestea se numără şi Imperiul Austro-Ungar sub a cărei pajură trăiau milioane de români din Transilvania şi Bucovina. Uriaşa prăbuşire nu mai putea fi oprită, popoarele din partea ungară a dublei monarhii au fost chemate de evenimente să-şi întemeieze guverne naţionale. Partidul Naţional Român şi-a asumat sarcina de a-i îndruma şi reprezenta pe românii din Transilvania, Banat şi părţile ungurene. La 12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al partidului s-a întrunit la Oradea pentru a hotărî atitudinea pe care românii trebuiau să o adopte faţă de Ungaria. Deputatul Alexandru VaidaVoievod a primit misiunea de a da citire în Parlamentul de la Budapesta, Declaraţiei de Independenţă, document istoric, în care, printre alte importante precizări, se spune că naţiunea română din Ungaria şi Ardeal „...reclamă pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturilor de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere.” Din acel moment evenimentele s-au derulat într-un ritm accelerat în direcţia transformărilor istorice deja binecunoscute. Astfel, la sfârşitul lui octombrie 1918, a luat fiinţă la Budapesta Consiliul Naţional Român Central care, la începutul lui noiembrie, s-a mutat cu sediul la Arad. Acest forum politic şi-a asumat sarcina de a prelua conducerea teritoriilor locuite de români1. Pe fondul unor puternice mişcări, cu un caracter predominant naţional pentru români, au început să se contureze în Transilvania măsuri administrative şi militare, respectiv, formarea consiliilor şi gărzilor naţionale, române, maghiare, săseşti etc. Pentru populaţia majoritară, aşadar pentru români, aceste măsuri au fost coordonate de către Consiliul Naţional Român Central care a reuşit, printr-un program foarte clar şi unitar, să pună capăt vidului de autoritate care se crease; au luat fiinţă consilii şi gărzi naţionale româneşti în toate comitatele (judeţele), oranumărul

12

/ august 2018

Edificiul Sălii Unirii a fost construit în perioada 1898 – 1900, destinaţia iniţială fiind aceea de Cazinou militar al armatei austro-ungare din cetate. Clădirea Cazinoului a fost aleasă la 1 Decembrie 1918 ca loc de desfăşurare a Marii Adunări Naţionale care a proclamat în unanimitate unirea Transilvaniei cu România. În interiorul Sălii Unirii se găsesc exponate legate de ziua de 1 Decembrie 1918. După anul 1918 au fost construite portalul triumfal de vest, faţada şi terasa de pe latura estică, reorganizându-se spaţiul interior prin înălţarea bolţii semicilindrice şi realizarea decorului plastic şi pictural*. *

(sursa text şi foto: Biblioteca Digitală BCu - Cluj)

şele şi comunele, chiar şi în localităţile mai îndepărtate sau mai izolate. La conducerea acestor organisme, subordonate forului de la Arad, au fost aleşi intelectuali locali (preoţi, învăţători, avocaţi, profesori etc.) şi „bărbaţi de încredere” din comunităţile respective (ţărani, meseriaşi, foşti militari). În felul acesta, Consiliul Naţional Român Central a asigurat o organizare politică şi militară unitară a românilor din Transilvania care a zădărnicit unele iniţiative independente apărute şi a restabilit în bună parte ordinea şi liniştea în ţinuturile româneşti. Următorul obiectiv pus în faţa românilor ardeleni a fost convocarea şi pregătirea unei reprezentanţe naţionale care să decidă în mod democratic soarta viitoare a teritoriilor româneşti de dincoace de Carpaţi. După exprimarea unor păreri diferite asupra reprezentanţei naţionale s-a hotărât să se dea curs aceleia pe care viitorul apropiat a şi confirmat-o, respectiv o aduCopalnic - Mănăştur


VATR A

23

C H I O R E A N Ă

1 Decembrie 2018, Alba Iulie, (foto: Samoilă Mârza)

nare naţională la care să participe delegaţi din toate colţurile Transilvaniei. Consiliul Naţional Român Central a dat publicităţii, la 21 noiembrie 1918, textul Convocării Marii Adunări Naţionale: „...istoria ne cheamă la fapte... În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţiunea istoriei, naţiunea română din ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor aspra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă...”.2 Puternice argumente de ordin istoric au pledat pentru oraşul Alba Iulia ca loc de desfăşurare al adunării, data fiind stabilită pentru 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Tot atunci a fost elaborat un Regulament pentru procedura de alegere a delegaţilor, cu norme foarte stricte iar ca timp de desfăşurare a alegerilor fiind stabilite 12 zile de la publicarea Convocării. Conform acestor norme, alegerile s-au desfăşurat la nivelul circumscripţiilor electorale existente în anul 1910 (ultimele alegeri parlamentare din regimul austro-ungar), în prezenţa reprezentanţilor tuturor categoriilor sociale. În ceea ce priveşte numărul delegaţilor, s-au făcut precizări care trebuiau respectate cu stricteţe. Astfel, din partea cercurilor electorale urmau să fie aleşi câte cinci delegaţi titulari şi câte un delegat supleant, iar din partea protopopiatelor erau delegaţi de drept protopopii aflaţi în exerciţiul funcţiunii la data respectivă. Din partea gărzilor naţionale comitatense erau desemnaţi câte un ofiţer şi un soldat iar din partea Reuniunilor de învăţători, a societăţilor culturale etc., câte doi reprezentanţi. numărul

12

/ august 2018

Delegaţilor aleşi şi de drept li s-au înmânat Credenţionale (mandate, împuterniciri individuale sau colective), autentificate de semnătura preşedintelui şi secretarului adunării respective, precum şi de cel puţin doi reprezentanţi ai comunităţii locale. Toate aceste momente istorice prezentate până acum s-au întâmplat şi în comitatele (judeţele) Maramureş, Satu Mare, Sălaj şi Solnoc Dobâca, comitate din care făceau parte, la vremea respectivă, teritorii din actualul judeţ Maramureş.

S

Contribuţii locale la înfăptuirea Marii Uniri

ub semnul vectorial al scoaterii din uitare, refacem axa personalităţilor din acest colţ de ţară şi a contribuţiilor acestora la devenirea noastră istorică, context în care se conturează oportunitatea integrării în circuitul naţional de valori a unui panteon memorial de excepţie. „Micile” contribuţii locale au constituit, de-a lungul timpului, autentice elemente de consecvenţă în politica reală de emancipare, conturând în esenţă acel Corpus al elitelor româneşti. În anul 1987, din iniţiativa Muzeului Unirii din Alba Iulia a fost demarată o campanie de cercetare la nivelul Transilvaniei în vederea alcătuirii unui repertoriu al delegaţilor aleşi şi de drept care au participat la Marea Adunare de la Alba Iulia, repertoriu care trebuia să vadă lumina tiparului un an mai târziu, la sărbătorirea împlinirii a 70 de ani la de Marea Unire. Din nefericire, Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

acest proiect a fost finalizat mult mai târziu, la împlinirea a 85 de ani de la Unire, respectiv în anul 20033. Muzeul băimărean, asemenea celorlalte muzee transilvănene cuprinse în acest proiect de cercetare, a întocmit Fişe documentare pentru un număr de 38 de delegaţi din actualul judeţ Maramureş. Însă, conform listei participanţilor publicate în „Gazeta Oficială” din Sibiu, numerele 4, 5, 6 din ianuarie 1919 şi republicate cu unele completări în volumul „Marea Unire de la 1 Decembrie 1918”, Bucureşti, 1943, dar ţinând cont şi de documentele de participare ale delegaţilor (împuterniciri sau credenţionale), păstrate în original la Muzeul Unirii, din actualul judeţ Maramureş au participat 52 de delegaţi. Din nefericire, acţiunea întreprinsă în anul 1987 venea relativ târziu având în vedere faptul că puţini contemporani ai evenimentelor din 1918 mai erau în viaţă, iar urmaşii lor manifestau, la acea vreme, oarecare reticenţă în a oferi informaţii. Prin urmare, cu surse documentare lacunare la vremea respectivă, cercetarea de teren şi de arhivă efectuată de colectivul de specialişti din mai multe instituţii de cultură din Maramureş s-a materializat într-o bază de date cu informaţii referitoare doar la 38 de delegaţi (date biografice, fotografii etc.) din cei 52. Pentru ceilalţi 14 delegaţi, avem doar datele cuprinse în listele oficiale, menţionate mai sus. Pe lângă uitarea care s-a aşternut în timp peste memoria participanţilor la evenimentele de la Alba Iulia de acum o sută de ani, menţionăm şi faptul că din Maramureş, asemenea celorlalte zone din nordul Transilvaniei, în urma Dictatului de la Viena, din anul 1940, foarte mulţi au fost expulzaţi sau au plecat şi nu s-au mai întors în locurile de origine. Recunoaşterea şi recunoştinţa noastră faţă de participanţii din această zonă la evenimentele istorice de la Alba Iulia au început să se materializeze chiar într-o zi de 1 Decembrie în anul 2013 când la căpătâiul lui Vasiliu Gavriş, delegat titular al Cercului electoral Cehu Silvaniei, a fost inscripţionat, de comun acord cu urmaşii acestuia, textul: „Delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918”. Instituţia muzeală, conform planului de evenimente culturale dedicate Centenarului Unirii, pentru perioada 20162018, a demarat seria acestor activităţi. Primul eveniment cultural s-a desfăşurat în noiembrie 2016 prin organizarea unei expoziţii şi, mai târziu, a unui moment omagial, ambele dedicate lui George Pop de Băseşti, preşedinte de onoare al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Celelalte activităţi preconizate doresc să evidenţieze contribuţia Maramureşului la înfăptuirea Marii Uniri prin personalităţi intrate în istorie şi în conştiinţa naţională, precum Vasile Lucaciu şi George Pop de Băseşti, dar şi prin personalităţi locale, poate mai puţin cunoscute, precum Ilie Lazăr, Vasile Chindriş, Alexiu Pocol sau Teofil Dragoş. Caracterul democratic, plebiscitar al Adunării de la Alba Iulia aduce în faţa noastră un adevăr istoric de necontestat, şi anume faptul că hotărârea numărul

12

/ august 2018

24 de unire a fost luată de 1228 de delegaţi oficiali (cu Credenţional - împuternicire), aleşi de popor să-l reprezinte. Din aceşti 1228 de aleşi-deputaţi ai poporului, un număr de 52 provin din actualul judeţ Maramureş. Dintre aceştia, 42 au reprezentat cercurile electorale, în calitate de titulari sau supleanţi, iar un număr de 10 au fost delegaţi de drept, reprezentanţi ai instituţiilor şi societăţilor existente în acea perioadă. Din totalul de 52 de delegaţi oficiali doar o mică parte o putem integra în categoria personalităţilor locale cunoscute prin activitatea lor anterioară. Majoritatea o reprezintă persoane de rând (ţărani, economi-ţărani mici proprietari, avocaţi, învăţători, preoţi, protopopi şi militari etc.) mai puţin sau deloc cunoscute. În anul 2017, în lunile octombrie-noiembrie, Muzeul judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş a implementat proiectul cultural „Maramureşeni la Alba Iulia.1 Decembrie 1918”, finanţat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, prin Programul ACCES CENTENAR, sesiunea 2017. Unul din obiectivele proiectului a fost localizarea şi identificarea locurilor de veci (mormintelor) ale celor 52 de delegaţi de drept şi aleşi, participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, prin cercetare de teren în cele patru zone istorice de pe teritoriul actualului judeţ Maramureş, respectiv: Maramureş (în localităţile Baia Borşa, Berbeşti, Budeşti, Călineşti, Dragomireşti, Giuleşti, Iapa, Ieud, Săpânţa, Sârbi, Sighetu Marmaţiei, Văleni, Vişeu de jos), Chioar, Codru şi Lăpuş (în localităţile Baia Mare, Tăuţii de Sus, Hideaga, Mocira, Cavnic, Făureşti, Lăschia, Copalnic-Mănăştur, Şomcuta Mare, Tăuţii Măgherăuş, Seini, Băseşti, Odeşti, Târgu Lăpuş, Negreia), precum şi valorificarea rezultatelor cercetării de teren pornind de la baza de date cu informaţiile rezultate în urma cercetării de teren şi expoziţia fotodocumentară itinerantă „Maramureşeni la Alba Iulia. 1 Decembrie 1918”. Pe parcursul cercetării de teren a existat o strânsă colaborare între echipa de proiect şi preoţii-parohi, membrii comunităţilor locale, urmaşi şi autorităţi locale.

D

Restituiri istorice

elegaţii, titulari şi supleanţi, aleşi pentru a participa la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, din partea Cercului electoral Lăpuşu Unguresc au fost: Dr. Tit Ciortea, avocat în Târgu Lăpuş, delegat titular; Nicolae Gherman, preot în Rohia-oraş Târgu Lăpuş, delegat titular; Sigismund Lenghel, preot în Copalnic Mănăştur, delegat titular; Emil Dragomir, preot în Copalnic Mănăştur, delegat titular; Grigoriu Roman, învăţător în Lăschia, comuna Copalnic Mănăştur, delegat titular; Lazăr Paşca, ţăran din Lăschia, comuna Copalnic Mănăştur, supleant; Paşca Pante, ţăran din Copalnic - Mănăştur


VATR A

25

C H I O R E A N Ă

CREDENŢIONAL - preot Emil Dragomir. (Copalnic-Mănăştur, 28 noiembrie 1918)

CREDENŢIONAL - preot Sigismund Lenghel. (Copalnic-Mănăştur, 28 noiembrie 1918)

Făureşti, comuna Copalnic Mănăştur, supleant; delegaţi de drept: Andrei Ludu, protopop Protopopiatul ortodox Cetatea de Piatră; Gavril Muste, preot, Protopopiatul greco-catolic Lăpuş. În ziua de 15 noiembrie st. v. (28 noiembrie st. n.) 1918, românii din localităţile aparţinătoare cercului electoral Lăpuşu Unguresc (comitatul Szolnoc Dobâca) care cuprindea şi comunele aparţinătoare administraţiei cercuale Copalnic-Mănăştur, au ales delegaţii „...pentru adunarea naţională română din Ungaria şi Transilvania convocată la Alba Iulia pe ziua de 18 nov. st. v. (1 dec. st. n.) 1918 au ales de reprezentanţi alor pe Dnii Dr. Titi Ciortea, advocat în Lăpuşul unguresc şi pe Niculae Gherman preot în Rohia”. Acestor aleşi le-a fost încredinţat „pentru legitimare acest Credenţional”. În ziua de 28 noiembrie 1918, la Copalnic-Mănăştur s-a desfăşurat adunarea Consiliului Naţional Român Cercual când a fost desemnat preotul Emil Dragomir ca delegat al „... cercului electoral Copalnic Mănăştur şi Lăpuşul unguresc, pentru adunarea naţională constituantă a naţiunii române, ce se va ţinea în Alba iulia în 1.dec.a.c., cu acea îndrumare că dorinţa cercului nostru electoral este, unirea tuturor românilor cu statul liber şi independent al României Mare conform hotărârilor ce se vor aduce la aceea adunare.” În aceeaşi zi a fost desemnat ca delegat şi Sigismund

Lenghel, de asemenea preot în Copalnic Mănăştur. Aceşti preoţi au primit câte un Credenţional individual. Ceilalţi trei delegaţi (Grigoriu Roman, Lazăr Paşca şi Pante Paşca) au fost aleşi de „cercul pretorial Copalnic Mănăştur”. Am considerat oportun, acum, în preajma împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire readucerea în memoria colectivă a deputaţilor aleşi sau de drept care au reprezentat pe românii de pe aceste meleaguri la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.

numărul

12

/ august 2018

Nicolae Gherman (1877-1962). S-a născut la 1 octombrie 1877, în localitatea Rohia (jud. Maramureş). Şcoala elementară a urmat-o în satul natal, cursurile gimnaziale la Năsăud, iar studiile teologice la Seminarul Andreian din Sibiu (1899). În noiembrie 1899 a fost hirotonit preot iar la 2 februarie 1900 a fost instalat ca preot paroh în localitatea Rohia, protopopiatul Lăpuş unde a activat neîntrerupt timp de 40 de ani. În această perioadă pe lângă activitatea sa duhovnicească, a iniţiat şi a condus zidirea unei biserici de cărămidă în Rohia (1903-1905), s-a afirmat prin preocupări social-culturale foarte importante pentru comunitate precum: înfiinţarea băncii poporale Lăpuşana (1906), construirea primei şcoli confesionale din Rohia (1910-1911), înfiinţarea de biblioteci, coruri Copalnic - Mănăştur


VATR A

26

C H I O R E A N Ă

Nicolae Gherman (1877-1962)

Titus D. Ciortea (1883-1921)

Grigoriu Roman (1878-?)

Emil Dragomir (1882-1959)

Lazăr Paşca (1887-1963)

săteşti, reuniuni culturale. După Unire, în anul 1923, a înfiinţat o filială ASTRA şi a ctitorit Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, „prima mănăstire de acest feliu din Ardealul alipit”. Implicarea sa în mişcarea naţională românească i-a atras surghiunul în anul 1940, la cedarea Ardealului de Nord. A părăsit satul Rohia şi după un periplu prin mai multe parohii s-a stabilit în oraşul Dej unde a încetat din viaţă la 20 iunie 1959. În timpul vieţii a fost decorat cu medalia „Răsplata muncii pentru Biserică”, cl. III (1922) şi cl. I (1930)4. Titus D. Ciortea (1883-1921) S-a născut la 12 aprilie 1883 în localitatea Cistei, comuna Mihalţ (jud. Alba). A urmat cursurile liceale

numărul

12

/ august 2018

Sigismund Lenghel (1864-1944)

Pante Paşca (1877-1953)

la Blaj şi studiile juridice la Târgu Mureş. A practicat ca dr. avocat în oraşele Alba Iulia şi Târgu Lăpuş implicându-se în mişcarea naţională românească. În timpul Marelui Război a făcut prizonierat la ruşi, după care s-a întors la Târgu Lăpuş, în octombrie 1918. A fost ales membru în Consiliul Naţional Român cercual Lăpuş, calitate în care a participat activ la organizarea consiliilor şi a gărzilor naţionale locale. După întoarcerea de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a fost unul dintre organizatorii adunării populare convocate în ziua de 5 decembrie 1918 în curtea interioară a şcolii din Târgu Lăpuş pentru a fi comunicate hotărârile istorice luate în ziua de 1 decembrie. Atacul neaşteptat al unui batalion secuiesc

Copalnic - Mănăştur


VATR A

27 dislocat la Baia Mare a transformat acea adunare într-un masacru al populaţiei româneşti din zona Lăpuşului. Titus Ciortea s-a numărat printre cei mulţi răniţi grav, stingându-se din viaţă la 30 iulie 1921. Este înmormântat în cimitirul din Târgu Lăpuş5.

Emil Dragomir (1882-1959) S-a născut la 13 aprilie 1882 în comuna Copalnic Mănăştur (jud. Maramureş). Şcoala elementară a urmat-o în satul natal iar studiile teologice la Gherla. A fost preot-protopop în localitatea Copalnic Mănăştur. Alături de îndeletnicirile duhovniceşti s-a implicat în viaţa socială şi culturală a comunităţii dar şi în mişcarea naţională românească din această zonă. A activat în mod deosebit ca membru al ASTRA având şi calitatea de preşedinte al despărţământului local. A fost ales delegat titular la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia în ziua de 28 noiembrie 1918 în cadrul adunării Consiliului Naţional Român cercual Copalnic Mănăştur. După Unire şi-a continuat activitatea culturală şi a participat activ la consolidarea administraţiei româneşti în zonă. A încetat din viaţă la 12 iunie 1959 şi este înmormântat în cimitirul din Copalnic Mănăştur6.

Sigismund Lenghel (1864-1944) S-a născut la 2 iulie 1864 în comuna Remetea Chioarului (jud. Maramureş). A urmat studiile teologice la Gherla fiind la început preot în localitatea Preluca. Continuându-şi activitatea în judeţul Someş, a avut legături de colaborare cu Elie Miron Cristea, asesor consistorial, viitor mitropolit şi patriarh. S-a implicat de timpuriu în mişcarea naţională românească din această zonă. Până în anul 1914 a fost secretar particular al dr. Vasile Lucaciu (1952-1922), preot paroh în localitatea Şişeşti, lider politic al românilor din Ardeal. După 1918 a fost preot în oraşul Baia Mare şi protopop onorar. A participat la consolidarea Unirii în perioada imediat următoare. A încetat din viaţă la Baia Mare în anul 19447.

Grigoriu Roman (1878-?) S-a născut în anul 1878 în localitatea Vima (jud. Maramureş). A urmat cursurile Preparandiei din Gherla şi a fost învăţător în satul Lăschia, comuna Copalnic Mănăştur. A desfăşurat o bogată activitate culturală fiind animatorul şi conducătorul corului sătesc. A fost ales delegat titular în adunarea cercului pretorial Copalnic Mănăştur. După Unire şi-a continuat activitatea contribuind la consolidarea şi emanciparea culturală a comunităţilor din zonă8. Lazăr Paşca (1887-1963) S-a născut în anul 1887 în satul Lăschia, comuna Copalnic Mănăştur (jud. Maramureş). A urmat cursu-

numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

rile primare în satul natal. A fost în fruntea mişcărilor naţionale din zonă. Simplu ţăran, s-a bucurat de încrederea comunităţii fiind ales delegat supleant în adunarea cercului pretorial Copalnic Mănăştur. A încetat din viaţă în anul 1963 şi este înmormântat în cimitirul din Lăschia9.

Pante Paşca (1877-1953) S-a născut la 22 iunie 1877 în satul Făureşti, comuna Copalnic Mănăştur (jud. Maramureş). A urmat clasele primare în satul natal. A fost ales în fruntea Composesoratului de pădure pe care l-a condus în calitate de preşedinte şi după Unire. În toamna anului 1918 a fost în fruntea acţiunilor de organizare şi pregătire a Adunării de la Alba Iulia. A încetat din viaţă la 6 decembrie 1953 şi este înmormântat în cimitirul din Făureşti10.

Andrei Ludu (?-?) Preot protopop, delegat de drept la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 din partea Protopopiatului Ortodox al Cetăţii de Piatră. În perioada cuprinsă între anii 1912-1920 a fost protopop în Lăpuşu Unguresc. S-a numărat printre organizatorii adunării populare din oraşul Târgu Lăpuş din 5 decembrie 1918.

Colectivul care a efectuat documentarea din anul 1987: Valeriu Achim, Viorica Ursu, Lucia Pop, Aurel Vaida, Gheorghe Robescu, Vasile Căpîlnean, Ioniţă Iuga, Mihai Dăncuş, Gheorghe Todinca.

NOTE: 1 Tiron Albani, 20 de ani de la unire, vol. I, Oradea, 1938, p.168.

2 Bogdan Bucur, Cartea de aur a Centenarului Marii uniri, București, 2017, p.332.

3 Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, autori: I.Şerban, D.Giurgiu, I.Mircea, N.josan 191885 de ani-2003 Dicţionarul personalităţilor unirii, Alba Iulia, 2003

4 Informaţii documentare primite de la Arhim. Macarie Motogna, părinte stareț al Mănăstirii „Sfânta Ana” din Rohia; Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, autori: I.Şerban, D.Giurgiu, I.Mircea, N.josan 1918-85 de ani-2003 Dicţionarul personalităţilor unirii, Alba Iulia, 2003, p.237. 5 ibidem, p. 234.

6 ibidem, p. 236.

7 ibidem, p. 238. 8 ibidem, p. 241. 9 ibidem, p. 239.

10 ibidem, p. 240.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

28

Ilie GHERHEŞ

ELIBERAREA ZONEI LĂPUŞ DE CĂTRE REGIMENTUL 14 DOROBANŢI ROMAN LA SfâRŞITUL LUNII DECEMBRIE A ANULUI 1918

Î

n toamna anului 1918 contextul geostrategic european al Marelui Război (1914 - 1918) impunea, pe lângă o analiză de detaliu, de mare fineţe diplomatică, mai ales o viziune şi chiar o inspiraţie istorică pentru conducătorii statelor. În atare împrejurări delicate, cu o zi înainte de sfârşitul de facto al războiului (11 noiembrie 1918) a avut loc o nouă mobilizare a armatei române: „Datorită evenimentelor ulterioare petrecute în Europa, ce au condus printre altele la prăbuşirea Puterilor Centrale, la data de 10 noiembrie 1918, prin înaltul Decret nr. 1379, M.S. Regele Ferdinand ordonă mobilizarea armatei printr-un apel emoţionant…”.1 Adresându-se armatei sale, M.S. Regele Ferdinand, numit şi „Întregitorul” sau „Cel loial”, ordonă ca atare: „Ostaşi! Ora mult aşteptată de toată suflarea românească, şi îndeosebi de voi, vitejii Mei ostaşi, a sunat în sfârşit după o lungă şi dureroasă aşteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne impune ca o sfântă şi patriotică datorie să luăm iarăşi arma în mână ca să izgonim împreună cu ele pe vrăjmaşul cotropitor din ţară şi să aducem liniştea populaţiei asuprite. Regele Vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi visul vostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor românilor pentru care în anii 1916 - 1917 aţi luptat cu atâta vitejie. Sufletele acelor căzuţi pe câmpul de onoare vă binecuvânteze pentru această ultimă sforţare…”.2

Făcând cuvenita precizare că la 10 noiembrie 1918 regele României se găsea încă la Iaşi, oraşul care era atunci capitala provizorie a Regatului, dar din care s-au dat atâtea ordine întemeietoare de ţară nouă, să mai adaug că primele unităţi armate mobilizate pentru noua campanie au fost cele din Moldova, respectiv Corpul 4 Armată, care cuprindea şi Divizia a 7 a Infanterie, din care făcea parte Regimentul 14 Dorobanţi din Roman. La acea dată, Divizia a 7 a Infanterie se găsea, în întregime, sub comanda faimosului general român Traian Moşoiu, care s-a găsit la comandă între 25 mai numărul

12

/ august 2018

M.S. Regele Ferdinand - „Întregitorul” (sursa foto: https://ro.wikipedia.org)

şi 10 decembrie 1918, iar după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, vestitul general Traian Moşoiu a fost numit guvernator militar al Transilvaniei. Referitor la Regimentul 14 Dorobanţi Roman, comandat de locotenent - colonel Gheorghiu Theodor şi ajutor - maior Popovici Constantin, Sorin Drumuş, autorul monografiei acestei prestigioase unităţi militare scria: „În momentul declanşării mobilizării Regimentul 14 Dorobanţi Roman avea sub drapel contingentele anilor 1916, 1917 şi 1918, se găsea cantonat la reşedinţa sa din oraşul Roman. Efectivele unităţii erau foarte reduse şi se cifrau la aproximativ 1.300 de soldaţi. Ulterior declanşării mobilizării, efectivele au fost Copalnic - Mănăştur


VATR A

29

C H I O R E A N Ă

Fotografia Regimentului 14 Roman, făcută în curtea Cazărmii Sighet imediat după lupta victorioasă din 17 ianuarie 1919 de la Cămara-Sighet împotriva secesionistilor ucraineni, moment care a consfinţit alipirea Maramureşului la România. Fotografia a fost oferită familiei Mihalyi de Apsa de către comandantul regimentului, colonelul I. Gheorghiu, şi se află şi azi la Casa Mihalyi.* *

(sursa text şi foto: https://maramuresh.wordpress.com)

completate cu contingentele anilor 1912 - 1915 inclusiv, astfel că în a patra zi de la această operaţiune, Regimentul 14 Dorobanţi Roman era constituit pe trei batalioane cu câte trei companii”.3 Fiind pe „picior de luptă” cum s-ar spune în limbaj camaraderesc, dar la fel de dramatic, la 15 noiembrie 1918, Divizia a 7 a Infanterie, din care făcea parte şi Regimentul 14 Dorobanţi Roman a primit ordinul de luptă telefonic nr. 432 şi, ca atare la data de 18 noiembrie 1918, ora 6 dimineaţa, îmbarcat în două trenuri, sosea în oraşul Piatra Neamţ. De aici efectivele au primit mai multe ordine, iar compania a 6 a, comandată de locotenentul Năsturaş C., va ajunge să elibereze zona Lăpuş. La data de 27 decembrie 1918, „Compania 6-a de la Lapoşul Unguresc a desarmat comunele: Suciul de Sus, Suciul de jos, Rogod [Rogoz], Tămăcuşeni [Dămăcuşeni] şi Lapoşul românesc. În toate aceste localităţi au fost întâmpinaţi de locuitori cu multă dragoste”.4 Această lapidară consemnare din „Registrul de operaţiuni al Regimentului 14 Dorobanţi (Infanterie) Roman” reprezintă un fragment inedit, descoperit recent în Arhivele Militare Naţionale de la Piteşti, iar pentru noi ea reprezintă o perlă istoriografică, mai ales având în vedere contextul carnagiului de la Târgu Lăpuş, respectiv de la Lăpuşul unguresc (în exprimarea de document a vremii) la data de 5 decembrie 1918. În acest sens, prestigiosul ziarist Anton Petruţ scria în numărul

12

/ august 2018

presa locală folosind „argumentul la persoană” următoarele: „În remarcabila sa carte Martirii Lăpuşului 5 decembrie 1918, istoricul, col(r) Aurel Vaida scria printre altele: «În 5 decembrie 1918, la Tg. Lăpuş a avut loc cea mai cumplită represiune din Transilvania din acel an, soldată cu 65 de morţi şi 140 de răniţi, seceraţi cu focul mitralierelor şi carabinelor. A fost ceva îngrozitor, ceea ce nu se mai petrecuse pe liniştitele plaiuri ale Lăpuşului»”.5 Introducând în circuitul istoriografic data de 27 decembrie 1918 când militari ai Regimentului 14 Dorobanţi Infanterie Roman, chemaţi să elibereze Maramureşul Voievodal, au eliberat şi zona Lăpuşului, accentuez, încă o dată, că au fost întâmpinaţi de către locuitori cu multă dragoste. Note:

1. Drumuş, Sorin, istoricul Regimentului 14 Dorobanţi „Roman” (1872 - 1944), Editura Centrului Tehnic - Editorial al Armatei, Bucureşti, 2015, p. 77; 2. ibidem, p. 77 - 78; 3. ibidem, p. 78; 4. Depozitul Central de Arhive Piteşti, Colecţia Registre istorice şi Jurnale de Operaţii, Regimentul 14 Dorobanţi (infanterie) Roman, fila 211 verso; 5. Petruţ, Anton, Recunoştinţă eroilor martiri lăpuşeni din 1918, în Graiul Maramureşului, 10 decembrie 2012, p. 9

Copalnic - Mănăştur


VATR A

30

C H I O R E A N Ă

Ioan TÎMBUŞ

Î

UN DELEGAT LA MAREA UNIRE PREOTUL SiGiSmund LenGheL (1864-1944)

n acest număr, dedicat centenarului Marii Uniri a tuturor românilor, am ales să prezentăm în paginile revistei Vatra Chioreană o personalitate cu totul specială a Ţării Chioarului prezentă la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, preotul Sigismund Lenghel (1864-1944). Acesta provenea dintr-o veche familie cu rădăcini nobiliare. S-a născut pe 2 iulie 1864 la Remetea Chioarului, azi judeţul Maramureş în familia ţăranului înstărit Lenghel Gavrilă. După studiile primare ce le începe în satul său natal, urmează cele liceale la Debrecen unde obţine bacalaureatul în anul 1886.1 După absolvire, timp de un an, tânărul Sigismund reuşeşte să se angajeze la serviciul de poştă şi telegraf din Debrecen pentru a se putea întreţine. Serviciul, deşi plătit binişor, pare să îl ambiţioneze pe tânărul chiorean să îşi dorească ceva mai mult. Recomandându-l o bine închegată cultură generală, un scris frumos, seriozitatea la locul de muncă, dar şi dorinţa familiei de a-l avea aproape, Sigismund decide să urmeze vocaţia sacerdotală. Întoarcerea sa în Ardeal pare să fi fost grăbită şi de presiunile din partea autorităţilor maghiare de a-l înrola în armată. Este primit de către episcopul grecocatolic de Gherla, Ioan Sabo (1836-1911), în rândul tânărului cler diecezan în 1887, când este admis la teologie în cadrul Academiei Teologice din Gherla. Termină cursurile de teologie cu rezultate bune în anul 1891, iar în scurt timp Sigismund se căsătoreşte cu Sofia Colceriu cea mai mare dintre fiicele medicului Alexandru Colceriu şi a Herminei Colceriu de la Copalnic Mănăştur. Căsătoria cu Sofia care era şi nepoata arhidiaconului Simion Colceriu (1807-1864)2 de la Sân Mărghita îl propulsează pe tânărul teolog într-o lume de relaţii culturale şi politice. După căsătorie, în 1892, Sigismund este hirotonit preot de către acelaşi episcop Ioan Sabo al Gherlei şi numit la parohia Preluca Veche3 şi filia Groape pe care o va prelua de la preotul Şimon Gavril, zis Luca din Vad.4 Aici la Preluca se va ocupa de înfrumuseţarea casei parohiale precum şi de educarea copiilor din sat, asumându-şi şi rolul de învăţător, întrucât dascălii cu şcoală evitau o asemenea localitate din cauza izolării ei. Locuitorii satului par să-l fi îndrăgit mult, uneori invitându-l la partidele de vânătoare de lupi şi mistreţi. La o asemenea partidă de vânătoare era pe punctul de a fi sfâşiat de o haită de numărul

12

/ august 2018

Preotul Sigismund Lenghel (1864-1944)

lupi, a scăpat doar pentru că s-a refugiat într-un copac până ce haita a fost împrăştiată de focurile de armă ale localnicilor. La Preluca se nasc în familia preotului Sigismund şi Sofia Lenghel primii doi copii, Silvia-Angela şi Felician-Alexandru. La Preluca rămâne până în 10 octombrie 1895 când predă parohia preotului Ioan Medan din Măgureni, iar din anul 1904 parohia va fi administrată timp de 7 ani de către cumnatul lui Sigismund Lenghel, preotul Alexandru Marica. Se mută la cerere de la Preluca Veche la Inău, în jud. Sălaj, în octombrie 1895, şi rămâne aici până în 13 august 1900. La Inău, situaţia nu era cu nimic mai bună Copalnic - Mănăştur


VATR A

31

C H I O R E A N Ă

Sofia Colceriu Lenghel

(sursa foto: Dan Culcer - jurnalul unui vulcanolog) https://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.com

decât la Preluca, din contră, ostilitatea autorităţilor, sărăcia, mortalitatea infantilă crescută, unele vicii grave, îl vor ambiţiona pe preotul Sigismund să se implice activ în comunitate nu doar pe domeniul religios, ci şi pe cel social şi cultural. Preia o vreme şi postul de învăţător, cere şi prin insistenţe şi obţine sprijin material de la autorităţi pentru familiile sărace şi foarte sărace. El însuşi se va ocupa de creşterea şi formarea unui copil rămas orfan de părinţi susţinându-l până ce acesta îşi va întemeia o familie. La Inău, preotul Sigismund alături de soţia Sofia trăieşte drama pierderii a 2 copii ce mor prematur, e vorba de Silvia şi Felician, pe care îi va înmormânta în cimitirul din curtea bisericii. Aceştia au murit în satul Inău de o boală contagioasă acută pe care bătrânii o numeau la acea vreme şopârlariţă sau, în limbaj medical, difterie, o boală pe care medicina de azi o poate preveni. Tot aici se naşte cel de al treilea copil al familiei, pe 10 aprilie 1897, Alexandru Victor (1897-1979)5 care va deveni un reputat medic şi care în 1918 la Marea Adunare de la Alba Iulia îl va însoţi pe tatăl său în calitate de medic pregătit să acorde asistenţă celor adunaţi la Alba Iulia. În anul 1935 medicul Alexandru Victor Lenghel îşi va schimba numele cu cel de Colceriu, probabil în amintirea bunicului său fost medic şi el. numărul

12

/ august 2018

Pe 13 august 1900, Sigismund cere transferul de la parohia Inău la Corni (pe atunci Cornia). Activitatea la Corni se va derula pe parcursul a 14 ani până în 27 decembrie 1914.6 După transferul părintelui Sigismund la Corni i se naşte cel de al patrulea copil, Gheorghe, care va urma ca pregătire ingineria şi care va fi botezat la Copalnic Mănăştur de unchiul şi naşul său, preotul Petrovan de la Preluca Nouă. Nu cunoaştem motivul pentru care în 1914, pe 27 decembrie, este numit fără a se transfera la parohia Sălişca comuna Câţcău judeţul Cluj. Tot în aceeaşi zi de 27 decembrie 1914 va fi numit preot la Berinţa, astfel părintele Lenghel revenind aproape de familia soţiei sale în comuna Copalnic Mănăştur. În parohiile prin care a trecut preotul Lenghel a încercat să conştientizeze populaţia românească de necesitatea emancipării prin cultură şi, cu toate că se va lovi de refuzul sistematic al autorităţilor, părintele nu va capitula. Această activitate nu va rămâne lipsită de aprecierea credincioşilor dar şi a confraţilor preoţi şi astfel, în anul 1918, rolul politic al părintelui Lenghel se intensifică, fiind ales deputat al cercului electoral Lăpuş.7 La Alba Iulia pleacă însoţit de fiu său Alexandru Victor, de preotul Emil Dragomir, administrator parohial la Ruşor şi Vad, de avocatul dr. Tit Ciortea, de învăţătorul Gregoriu Roman de la Lăschia, precum şi de Lazăr Paşca din Lăschia şi Pante Paşca din Făureşti. După întoarcerea de la Alba Iulia îşi continuă activitatea parohială şi politică. La Copalnic Mănăştur preotul Sigismund Lenghel, alături de cumnatul său, preotul Petrovan Gheorghe, de protopopul Nicolae Avram, de preoţii Ioan şi Emil Dragomir, precum şi de Vasile Lucaciu şi de alţii, pune bazele unei bănci rurale, „Râureana”, al cărei scop a fost între altele şi acela de a susţine şcolile confesionale şi accesul copiilor la învăţătură, dar şi proiectele naţionale conturate în jurul lui Vasile Lucaciu. Sigismund Lenghel va ocupa o funcţie în consiliul director al Băncii iar cumnatul său, preotul Petrovan, va deţine funcţia de director al Băncii. Banca a fost înfiinţată în 1898 şi la înfiinţare avea un capital de 100.000 de coroane împărţite în 1000 de acţiuni a 100 de coroane fiecare. În scurt timp, banca a devenit importantă în regiune. Cu acordul conducerii Băncii „Râureana”, o parte din capital va fi orientat spre scopuri filantropico-sociale. Astfel vor fi sprijinite şcolile din Preluca Nouă, Bontăieni şi Dăneşti Curtuiuş, Fânaţe, Ciocotiş, Copalnic şi Târgu Lăpuş. Dintre biserici, cele de la Ruşor, şi Mănăştur vor beneficia de sprijin. Prin intermediul consiliului director câţiva tineri vor beneficia de sprijin financiar pentru continuarea studiilor, între alţii preotul Lenghel şi preotul Dragomir vor susţine pe Vasile Bota şi pe Vasile Tîmbuş. Acesta din urmă se va căsători cu o soră a soţiei preotului Lenghel şi va activa ca învăţător la Mănăştur şi la Ocna Dejului.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

Din ipostaza de membru al acestei bănci, preotul Lenghel va lega o prietenie de suflet cu Vasile Lucaciu. Această prietenie se va dovedi una foarte solidă, cu toate că uneori cei doi sprijinindu-se unul pe celălalt vor intra în conflict nu doar cu autorităţile civile ci chiar şi cu cele ecleziastice. Vasile Lucaciu îi va oferi preotului Sigismund Lenghel postul de secretar consistorial, iar după Marea Unire din 1918, acelaşi Vasile Lucaciu devenit Arhidiacon al Sătmarului îl va susţine împreună cu canonicul Alexandru Breban pe preotul Lenghel să preia funcţia de preot II la parohia Baia Mare, după ce la finele lunii mai 1919 episcopul Iuliu Hossu împreună cu Consistoriul episcopiei de Gherla refuză cererea de numire la parohia Mocira8, în protopopiatul de Baia Mare, înaintată de preotul Lenghel după decesul preotului din localitate. Preotul Lenghel a fost un apropiat nu doar al preotului Vasile Lucaciu şi a fratelui acestuia, preotul Constantin Lucaciu, ci şi al lui George Pop de Băseşti, de acesta din urmă era legat prin relaţii de familie datorită căsătoriei unui văr al soţiei sale, Sofia, medicul Victor Colceriu cu Tereza Pop de Băseşti.9 Acest medic pe vremea studiilor sale vieneze a fost membru al Societăţii „junimea Română” din Viena dar şi unul din autorii apelului făcut de studenţii români din Viena în Procesul Memorandiştilor. Pe 2 august 1926, părintele Lenghel se află în fruntea celor care cer imperativ ridicarea şi la Baia Mare a unui monument dedicat lui Vasile Lucaciu10 ce urma să fie amplasat în centrul vechi al oraşului, dar din păcate visul fostului secretar al marelui tribun nu se va împlini deşi va susţine acest demers până la capătul vieţii sale. O bucurie sufletească totuşi în acest sens pare să fi avut părintele Lenghel când autorităţile vor aproba şi finanţa realizarea unei statui a lui Lucaciu şi amplasarea ei la Satu Mare. S-a afirmat în istoriografie că pr. Sigismund Lenghel ar fi fost un apropiat al patriarhului Miron Cristea, informaţia pentru a nu rămâne la nivelul unei pure speculaţii trebuie clarificată de faptul că unul dintre nepoţii săi, fiul cumnatei sale Veturia, soţia preotului din Stoiceni, înainte de a fi preot în Galaţii Bistriţei s-a căsătorit cu o nepoată a patriarhului ortodox Miron Cristea.11 La Baia Mare preotul Lenghel s-a bucurat de apreciere atât din partea credincioşilor cât şi a autorităţilor eclesiastice şi a fost numit protopop onorific. După înfiinţarea în 1930 a Episcopiei Greco-Catolice a Maramureşului, episcopul dr. Alexandru Rusu îl va menţine în activitate pe părintele Lenghel12 şi după vârsta de 70 de ani. După înfiinţarea în 1931 a parohiei Baia Mare II, ca urmare a deciziei Consistoriului episcopiei şi cu agrementul episcopului dr. Alexandru Rusu, preotul Sigismund Lenghel devine parohul acestei parohii unde va sluji până la pensionare.13 Putem aprecia, fără teama de a greşi, că părintele Lenghel a rămas în activitate până aproape la cei 80 de numărul

12

/ august 2018

32 ani când, pe 28 octombrie 1944, după 50 de ani de slujire preoţească, se stinge din viaţă lăsând posterităţii o moştenire spirituală încununată de visul împlinit al României Mari.

Formulă de încheiere dintr-o scrisoare adresată în 1919 de către preotul Sigismund Lenghel episcopului greco-catolic iuliu Hossu al Gherlei

NOTE: 1 Schematismus Venerabilis Cleri Diocesis Szamosujuvariensis, Graeci-Ritus, Catholicorum pro anno Christo nato 1900, Szamojuvarieni, Typis Typographiae Dioecesanae, 1900, p. 196 şi p. 313.

2 Siematismulu Veneratului Cleru a nou înfiinţatei Diecese Greco-Catolice a Gherlei, pre anulu dela Christosu 1867, Gherla cu Tiparu 1867, p. 228. 3 Schematismus Venerabilis Cleri Diocesis Szamosujuvariensis, Graeci-Ritus, Catholicorum pro anno Christo nato 1894, Szamojuvarieni, Typis Typographiae Dioecesanae, 1894, p 125.

4 Pop Ioan (preot), Cronica parohiei Preluca Veche, manuscris, Preluca Veche, 1940, p. 10.

5 Marian Felix, dr Alexandru Victor Culcer (1897-1979), în Re-

vista Bibliotheca Septentrionalis, an XXV, nr 2 (49), decembrie 2017, Baia Mare, p 61-62.

6 Direcţia Naţională a Arhivelor Naţionale Cluj, Fond Episcopia Gherlei, Doc 663/1919. 7 Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională,

Documente 1848-1918, coord. Căpâlnean Vasile, Sabău Ioan, Achim Valeriu, ed. Bucureşti, 1981, p. 352-353.

8 Direcţia Naţională a Arhivelor Naţionale Cluj, Fond Episcopia Gherlei, Doc 663/1919

9 Memoriile doctorului Alexandru Culcer în revista Vatra Chio-

reană, nr 5 (an VI) septembrie 2011. p. 32-36.

10 Revista Afirmarea nr 4-5 din 1936. p. 52-53.

11 Şerban, I. Ioan. Giurgiu, Dorin. Mircea, Ionela. josan, Nicolae. Dicţionarul personalităţilor unirii, trimişii românilor transilvăneni la Marea Adunare Naţională de la Alba iulia. Alba Iulia, 2003. p. 238.

12 Şematismul veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureşului pe anul 1931, Baia Mare, Tipografia Dacia, 1931. p. 15.

13 Şematismul veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice a Ma-

ramureşului pe anul 1936, Baia Mare, Tipografia Dacia, 1936, retipărit la Tipografia Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2011. p. 20.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

33 Zamfira TÎMBUŞ

PROTOPOPUL niCOLAe AVRAm ÎN SLUJBA BISERICII ŞI COMUNITĂŢII

Î

n anul Centenarului (1918-2018), mai mult ca oricând trebuie să zăbovim asupra unor locuri, evenimente şi oameni care au scris istorie în perioade grele ale istoriei neamului nostru, dar care, fie din lipsă de informaţie, fie din ignoranţă rămân anonimi. Un asemenea caz pare să fie şi acela al protopopului greco catolic de Copalnic-Mănăştur (18851932), Nicolae Avram. Datele cu privire la viaţa personală descoperite până acum sunt extrem de puţine comparativ cu activitatea sa în slujba Bisericii şi comunităţii cărora li s-a dedicat. Nicolae Avram s-a născut în 1856 în localitatea Culcea, într-o familie în care tatăl a fost preot şi a absolvit Gimnaziul de la Beiuş în promoţia 1876-1877 fiind coleg de generaţie cu alţi viitori preoţi si protopopi, printre care Iuliu Filimon, Şerban Gherasim, Cosma Gheorghe, etc.1 În anul 1881 a absolvit Academia Teologică din Gherla, iar în 1882 a fost hirotonit preot.2 Începând cu anul 1886, a fost numit paroh în Mănăştur protopop de Copalnic Mănăştur, un protopopiat întins incluzând şi localitatea Cavnic. Personalitatea lui Nicolae Avram este una extrem de complexă, el şi-a desfăşurat activitatea sub patru episcopi: Ioan Szabo (care l-a hirotonit şi numit), Vasile Hossu, Iuliu Hossu şi Alexandru Rusu, şi a activat în două episcopii, Episcopia de Cluj-Gherla până în 1930 şi în Episcopia de Maramureş până la moartea sa 1936 (sau 1937?). Din punct de vedere politic, tânărul protopop se implică în activitatea Partidului Naţional Român din Transilvania luptând pentru cauza românilor; el a făcut parte din cei 300 de delegaţi, alături de Petrovan George, preot greco catolic în Ruşor, care s-au deplasat la Viena pentru a înmâna împăratului Memorandumul.3 Anii procesului memorandistilor (1882-1884) au fost ani grei pentru protopopul Nicolae Avram pe care i-a trecut cu mult curaj. Încă de la înfiinţarea băncii „Râureana”, în 1892, recunoscută de Imperiul Austro Ungar în 1898, numele lui Nicolae Avram apare în calitate de directorpreşedinte al băncii până la începutul secolului XX. Anii sfârşitului de secol XIX şi începutul secolului XX îl găsesc pe neobositul protopop greco-catolic Nicolae Avram implicat într-o serie de activitati precum: numirea de preoţi în parohii, problema şcolilor şi înnumărul

C H I O R E A N Ă

12

/ august 2018

Protopopul Nicolae Avram (în centru, pe scaun), alături de episcopul Alexandru Rusu şi Ilie Lazăr, într-o fotografie de grup de la Copalnic-Mănăştur. (sursa foto: Arhiva familiei Puşa şi Liciniu Cândea)

văţătorilor, eradicarea sărăciei în satele tractuale etc. Declanşarea Primului Război Mondial (1914-1918) a însemnat pentru toată lumea o bulversare a societăţii pe toate palierele. Pe lângă problema morţilor, răniţilor, orfanilor şi văduvelor de război, protopopul s-a lovit şi de alte greutăţi, precum răspândirea începând din 1917 a epidemiei de tifos, a lipsei de preoţi şi învăţători, a recuzitării de alimente, haine, animale de tracţiune şi clopotele bisericilor pentru armata imperială şi de unele conflicte patrimoniale etc. În ultimii ani ai războiului, îl găsim implicat în medierea conflictului din satul Copalnic între preotul greco-catolic Alexandru Şimon şi preotul ortodox ŞteCopalnic - Mănăştur


VATR A

34

C H I O R E A N Ă

fan Micle cu privire la averea bisericii şi modul de folosire a bisericii în care oficiau ambele culte. Acest conflict a fost unul de uzură pe parcursul anilor 1917-1919, fiind pus în discuţie în repetate rânduri în şedinţele consistoriale şi capitulare atât de la Gherla, cât şi de la Sibiu.4 Un alt conflict care a durat aproximativ doi ani a fost cel de la Cavnic între preotul greco-catolic Adrian Lupan şi preotul romano-catolic Ioan Kerekeş pe tema taxei de clopot şi de cimitir şi pentru scaunele din biserică, toate fiind administrate în comun.5 În toţi anii războiului îl găsim prins în activităţi caritabile cum ar fi colectarea de ajutoare pentru Crucea Roşie, pentru fondul văduvelor şi orfanilor de război, pentru Orfelinatul din Blaj etc.6 A fost preocupat de înfiinţarea şcolilor din satele protopopiatului contribuind la ridicarea şi întreţinerea edificiilor şcolare din Copalnic, Mănăştur, Coaş, Ruşor, Vad, Măgureni etc.7, a făcut demersuri pe lângă Episcopia din Gherla în anul 1918, cu toate greutăţile războiului, pentru ca învăţătorul Gavril Bude din Măgureni să fie plătit8 şi numeşte învăţător în Vad pe Iuliu Pop.9 A participat la hirotonirea de preoţi, pe Ioan Paşca care a obţinut titlul de doctor în teologie în Innsbruck, în parohia din Remetea Chioarulu10 în timp ce Bob Hangea este numit în Vima Mare. De asemenea, este implicat direct în cererea de ajutor din fondurile diecezane pentru doi orfani de război, fiul preotului Cozmuţa, Ioan Cozmuţa, şi Leontina Cozmuţa, fiica lui Vasile Cozmuţa, ambii declaraţi eroi ai Primului Război Mondial. Pentru meritele sale deosebite, episcopul Iuliu Hossu prezent de mai multe ori în vizite canonice în Copalnic Mănăştur, îl va numi pe Nicolae Avram arhidiacon onorariu în Şedinţa Consistorială din 13 august 1930.11 În fondul Episcopiei Greco Catolice de Cluj Gherla sunt sute de documente cu privire la activitatea protopopului Nicolae Avram, un păstor care a slujit în două regimuri austro-ungar şi românesc, sub patru episcopi şi în două Episcopii, care ar putea constitui subiecte pentru lucrări de licenţă, masterat şi doctorat fiind nestudiate. NIHIL SINE DEO!

NOTE: 1 Constantin Pavel, Şcoalele din Beiuş, Ed.Tipografia Doina, Beiuş, 1928, p. 186 2 Idem

3 Vatra Chioreană, nr.1, 2006

4 A.N.C.j. Cluj Napoca, Fond Episcopia Greco Catolică Cluj Gherla, document 6364/1917, f.1 5 A.N.C.j. Cluj Napoca, Fond Episcopia Greco Catolică Cluj Gherla, document.6644, 6652, f 1 6 A.N.C.j. Cluj Napoca, Fond Episcopia Greco Catolică Cluj Gherla, document 5669/1918, f.1-2 7 A.N.C.j. Cluj Napoca, Fond Episcopia Greco Catolică Cluj Gherla, document 8014/1918, f.1 8 A.N.C.j. Cluj Napoca, Fond Episcopia Greco Catolică Cluj Gherla, document 6364/1918, f.1 9 A.N.C.j. Cluj Napoca, Fond Episcopia Greco Catolică Cluj Gherla, document 7165/1918, f.1

10 A.N.C.j. Cluj Napoca, Fond Episcopia Greco Catolică Cluj Gherla, document 7493/1918, f.1 11 Curierul Crestin, nr.XII, Gherla, 1930, p. 2

BIBLIOGRAFIE:

A.N.C.j. Cluj Napoca, Fond Episcopia Greco Catolică Cluj Gherla.

Curierul Creştin, nr.XII, Gherla, 1930.

Constantin Pavel, Şcoalele din Beiuş, Ed.Tipografia Doina, Beiuş, 1928.

Vatra Chioreană, nr.1, 2006.

1932 - Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române de Maramureş, pagina 39 (fragment) sursa: https://www.parohiigreco-catolice.ro

numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

35 Elena STREANG

C H I O R E A N Ă

PANTE PAŞCA - DIN fĂUREŞTI LA ALBA IULIA

S

pre sfârşitul Primului Război Mondial, visul de veacuri al tuturor românilor, Unirea Transilvaniei cu România, prindea contururi tot mai clare, iar nădejdea „mântuirii” neamului românesc era tot mai evidentă. Locuitorii oraşelor şi satelor îşi manifestau deschis şi puternic dorinţa lor arzândă, de atâta vreme închisă în inimile lor curate. Zilele clocotitoare ale pregătirii Unirii erau prezente şi pe întinsul Ţării Lăpuşului. La 20 noiembrie, este lansată chemarea la Marea Adunare Naţională: „Istoria ne cheamă la fapte”. Timpul era scurt, până la adunare erau 10 zile, prin urmare, pretutindeni se ţin adunări electorale, se aleg delegaţi, se întocmesc credenţionale, se fac pregătiri. Aleşii în cadrul unor adunări populare desfăşurate în doar patru zile, învestiţi cu puterea de a se pronunţa „pentru unirea tuturor românilor de pretutindeni, fără nici o rezervă”, au pornit pe drumul unirii pentru a realiza cea mai sfântă şi îndreptăţită biruinţă: făurirea statului naţional unitar. Unul dintre delegaţii comitatului Solnoc-Dăbâca a fost Paşca Pante din satul Făureşti, ţăran cu şcoala primară, ştiutor de carte, fiind socotit de oamenii locului om înţelept, neşovăielnic şi cu un puternic simţ al dreptăţii. Înzestrat cu inteligenţă şi cu puterea cuvântului, înainte şi după Marea Unire a fost preşedintele Composesoratului de pădure din Făureşti, asumându-şi rolul de avocat al satului într-un litigiu cu un sat învecinat, iar la sfârşitul procesului, pe care l-a câştigat, avocatul celeilalte părţi din proces l-a felicitat şi i-a spus cu regret şi sinceritate „păcat că porţi opinci!”. A primit cu bucurie cinstea de a reprezenta la Alba Iulia dorinţa pecetluită în Credenţional, actul oficial primit pentru a-l preda Marelui Sfat Naţional din inima Transilvaniei. Drumul a fost primejdios, a înfruntat greutăţile unui drum lung, alături de ceilalţi participanţi, pe o vreme friguroasă, cu un vânt tăios şi umed, apărând prin gări steagul tricolor de furia soldaţilor unguri. De altfel, când s-a întors acasă, avea „căputul” pătat de sânge, pentru că ungurii, cu o ură furibundă, într-o gară, „au puşcat tricolorul”. În durerosul an 1940, când trupul ţării a fost schilodit şi teritoriul Transilvaniei de Nord ocupat şi a fost introdusă administraţia militară maghiară, au loc mai multe acte de vendetă, sunt jefuite şi prădate casele românilor, mulţi români au fost arestaţi, alţii au fost ucişi cu sălbăticie. Căutau să se răzbune şi pe cei care au participat la înfăptuirea României Mari. Soldaţii unguri au numărul

12

/ august 2018

Pante Paşca (1877-1953),

delegat la Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia

întrebat pe fătul bisericii din Făureşti, unde este cel care a participat la Marea Adunare din Alba Iulia, omul a înţeles sensul întrebării şi le-a spus că a murit demult, dacă le spunea adevărul, „îl puşcau”. După o viaţă demnă, moare la vârsta de 76 de ani, la 6 decembrie 1953, şi este îngropat în satul său natal, Făureşti. Toate neamurile mari din lume cinstesc memoria eroilor lor, se cuvine să ne împlinim această sfântă datorie faţă de ei, să nu-i uităm, căci ei ne-au dat o ţară şi ne-au lăsat cel mai scump tezaur: LIBERTATEA.

(Elena Streang, strănepoată pe linie maternă, după bunica Pop Rozalia, născută Paşca, din Făureşti - PRO uNiONE - Anul XVii - decembrie 2014)

Copalnic - Mănăştur


VATR A

36

C H I O R E A N Ă

Rodica SOfONEA

CUfĂRUL CU AMINTIRI

EMIL DRAGOMIR - DIN COPALNIC-MĂNĂŞTUR LA ALBA IULIA

B

ucuria ne cuprindea când eram copii la vederea cufărului în care bunicul ţinea diverse lucruri. Ca într-o ceremonie, bunicul îşi făcea cruce şi scotea pe rând diverse obiecte despre care ne vorbea. Cel mai important îmi părea un caiet cu însemnări despre numele de familie al oamenilor din sat. Numele venea de demult de când s-a întemeiat satul în urma ciumei din 1708 şi a năvălirii tătarilor când populaţia Maramureşului istoric a scăzut. O parte s-a mutat la noi, o parte în Moldova. Familia Dragomir a venit din Dragomireşti, o parte s-a aşezat în Râuşor, Ruşorul de astăzi, o parte în locul Mănăstirea Mică de unde vine numele Capolnoc – Copalnic Mănăştur. Familia Petrovan vine din Petrova şi se aşează în Brebeni şi Copalnic Mănăştur. Famila Micle sau Miclea vine din Şugatag, familia Pop din Apşa, o parte se aşează în Buteasa, o parte în Copalnic-Mănăştur. Familia Bilţ vine din zona Vişeului şi se aşează în Făureşti etc. Prin căsătoria dintre tineri, mulţi devin primii oameni ai satului nostru. Atunci mi-am cunoscut rădăcinile. Tata era fiul bunicului Dragomir, iar bunica era Petrovan. De la bunicul Dragomir, preot greco-catolic, am învăţat prima lecţie de istorie, dânsul a studiat la Blaj unde a învăţat şi tatăl lui, preot greco-catolic, Ioan Dragomir, un bărbat înalt căruia oamenii îi spuneau popa cel lung. Blajul era Roma Mică, cum îi spunea Mihai Eminescu. Bunicul a fost şi la Roma, el ne-a învăţat Tatăl nostru şi ne punea să spunem rugăciunea în limba latină, să nu uităm că de la Râmn ne tragem. Am cunoscut versurile de pe crucea arhidiaconului paroh Ioan Dragomir care s-a născut tot aici şi a slujit în zona Băiuţului, unde este înmormântat. Bunicul ne-a învăţat epitaful: „Acum când fuseşi chemat În odihnă a te duce, Fiii tăi ţi-au ridicat Pe mormânt această cruce. Ca să ştie cei ce-or trece Pe aici, în viitor, Că sub glia asta rece Zace-un aprig luptător.” Acest luptător pentru credinţă şi pentru drepturile românilor era venerat de bunicul. Indiferent de religie, atunci toţi românii ştiau că ţara este una. Aşa am cunoscut rolul ardelenilor în Revoluţia de la 1848, iar cântecul despre Avram Iancu îl cântam împreună cu bunicul. Dintr-o litografie, Avram Iancu ne privea. numărul

12

/ august 2018

C

Emil Dragomir (1882-1959)

ufărul bunicului era o adevărată carte de istorie. În el era un obiect de mare preţ, o cocardă tricoloră cu care a mers bunicul la Alba Iulia. Cu grijă, bunicul o lua, o săruta şi ne-o arăta spunând: „Mulţumesc ţie, Doamne, că mi-am văzut visul cu ochii!” Asta se referă la momentul 1 Decembrie 1918 când preotul Emil Dragomir şi protopopul ce ne povestea nouă, nepoatele lui, despre delegaţia pe care a condus-o din partea plasei Copalnic Mănăştur la Alba Iulia. Delegaţia a fost formată din pr. Emil Dragomir, Vasile Petrovan venit de pe front, Alexandru China, Samoilă Pop, Vasile Pop, iar din delegaţia Tg. Lăpuş au fost Emil Dragomir, protopop greco-catolic, şi Sigismund Lenghel. Nu era o dată să nu ne vorbească bunicul de bucuria mănăşturenilor care, în seara înainte de plecare, erau adunaţi în casa socrului său, unde femeile au ţesut un steag, cosând ţesăturile colorate una căte una: una roşie, una galbenă şi una albastră. Unchiul meu, care era copil atunci, cânta la vioară, aşa cum putea el, fiind destul de mic, „Deşteaptă-te, române”, vioara mai scârţia dar nu conta, toată lumea era fericită, toţi bărbaţii tineri, bunicii, copiii, fetele şi femeile cântau, iar clopotul bisericii suna frumos, parcă şi el se bucura, bunicul spunea: „Nu era casă în care să nu fie bucurie”. Masa în jurul căreia s-au adunat atunci mai există şi azi în casa noastră. Într-un plic îngălbenit, bunicul avea discursul episCopalnic - Mănăştur


VATR A

37

C H I O R E A N Ă

Emil Dragomir (sus, în partea dreaptă a imaginii) (sursa foto: arhiva prof. Rodica Sofonea)

copului Iuliu Hossu, pe care acest om minunat l-a ţinut în 1 Decembrie 1918 în faţa majestăţilor lor, precum şi o tăietură dintr-un ziar. În ziar era chipul marelui Rege Ferdinand I, căruia Dumnezeu i-a hărăzit înfăptuirea testamentului străbunilor neamului nostru, şi o poză a majestăţii sale Regina Maria. Păstrată cu veneraţie, în cufăr se afla o carte îngălbenită de vreme cu unele foi lipsă, un fel de istorie şi prima hartă cu noua organizare administrativă a României (scara 1:1.000.000). Parcă văd în faţa ochilor şi azi chipul blând al bunicului şi cuvintele lui îmi răsună în urechi: „La cedarea Ardealului de nord, peste sat s-a lăsat un nor negru”. Prefectul ungur a venit într-o duminică la biserică şi i-a cerut să ţină predica în limba maghiară, dar bunicul a ţinut-o în latină. Prefectul a întrebat lumea dacă a înţeles, clopotarul badea Petre şi fătul Bota Ioan au răspuns că suntem obişnuiţi cu domnul protopop şi cu predicile lui. Badea Petre, care era mucalit, a adăugat: „Unele cuvinte ce le spune protopopul nostru în latină le înţeleg şi babele. Oare dumneavoastră le-aţi înţeles?” Uneori, bunicul cădea pe gânduri şi spunea: „Peste noi au trecut multe ...” Ruşii au venit şi au vrut să intre în biserică să fure odoarele, bunicul nu i-a lăsat şi de atunci purta pe umăr urma unei baionete, norocul lui a fost un superior rus credincios care i-a luat pe soldaţi cu el. Comuniştii au interzis religia greco-catolică, bunicul s-a pensionat, dar durerea lui era că nu mai putea sluji în biserică, oamenii l-au lăsat în casa parohială, acolo am stat noi. numărul

12

/ august 2018

Duminica făcea slujba în camera dumnealui unde eu şi sora mea era cantori. Miercurea, dacă era sărbătoare, câţiva prieteni din jurul Mănăşturului veneau şi asistau la slujbă şi cântau frumos. De 1 Decembrie slujba o făceau în casă, alteori în biserică, badea Petre trăgea clopotul, iar la sfârşit de slujbă bunicul spunea cu lacrimi în ochi: „Unde-i România Mare?”, iar bătrânii adăugau: „Ne-au luat-o porcii”. În casa parohială când se întâlneau prietenii bunicului o puneau pe mama să le cânte : „Ţara mea... şi mândra mea. Amândouă să trăiască, Basarabia şi Bucovina Cu noi să se unească! Chiar de mor, ăst vis Să se împlinească!” Într-o zi de vară, la 10 iulie 1959, bunicul venea de la cimitir, în urma unui accident a urcat cu greu treptele de la casa parohială, s-a aşezat pe canapea, tata m-a trimis să-i chem pe toţi din casă, bunicul ne-a privit, şi-a făcut cruce, două lacrimi i s-au scurs pe obraz, iar mie mi s-a părut că-i vad sufletul ca un abur ce se ridica la cer; eu aveam 10 ani. În sicriu, în odăjdiile bisericeşti, bunicul avea în mâini crucea şi pe piept cocarda. Bunicul a fost prieten cu rabinul din sat, cu ceilalţi preoţi care erau ortodocşi şi toţi aveau aceeaşi dorinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, „Ţara să se întregească”, vis rămas neîmplinit. Copalnic - Mănăştur


VATR A

38

C H I O R E A N Ă

Ion-Andrei GHERASIM

ILIE LAZĂR - UN OM DEDICAT NEAMULUI SĂU

Î

n apropierea Centenarului Marii Uniri, am datoria şi obligaţia să împărtăşesc tuturor celor care locuiesc în Copalnic-Mănăştur şi nu numai, câteva cuvinte despre bunicul meu matern, Ilie Lazăr, cel care a avut ca motto pentru întreaga sa viaţă: „Credinţa, dragostea de ţară, fidelitatea şi onoarea!” Mulţi dintre locuitorii comunei ştiu sau au auzit de la părinţii şi bunicii lor că Ilie Lazăr şi-a petrecut mult timp în Copalnic, în casa socrului său, Gheorghe Urdea, devenind un renumit loc de întâlnire pentru multe dintre personalităţile româneşti ale perioadei interbelice. E important să menţionez aici pe Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod (naş de cununie împreună cu soţia sa, Ileana, al Marei şi al lui Ilie Lazăr la 16 mai 1924, chiar în casa din Copalnic), episcopul Alexandru Rusu, viitor Mitropolit al Bisericii GrecoCatolice, şi mulţi alţii. Tot aici, la Copalnic-Mănăştur, s-a născut pe 22 iunie 1929, fiica lui Ilie Lazăr şi mama mea, Lia Lazăr, căsătorită Gherasim. Ilie Lazăr a făcut parte din elita intelectuală şi politică a românilor maramureşeni. Este urmaşul unor familii nobile din Maramureş şi nord-vestul Transilvaniei, tatăl său, spre exemplu, fiind din familia Lazăr de Purcăreţi, înnobilată în secolul al XVI-lea. În memoriile sale, publicate la Fundaţia Academia Civică, în anul 2000, Ilie Lazăr spunea: „Sunt descendentul a şapte generaţii de preoţi din istoricul Maramureş, ziditor de şcoli şi biserici”. Formaţia intelectuală a lui Ilie Lazăr a urmat calea specifică a elitei româneşti din Transilvania acelor vremuri. Şcoala primară şi primele clase de liceu le-a făcut la Sighet, iar apoi, clasele superioare de liceu le-a terminat la Lugoj, la un liceu prestigios pentru lumea românească a epocii. Ca o curiozitate, cel mai bun prieten din liceu a fost Traian Grozăvescu, mai târziu, prim solist al Operei din Viena. A urmat după liceu cursurile facultăţilor de drept din Sighet, Cluj şi Viena, fiind al şaselea doctor în drept al noii Universităţi româneşti din Cluj, înfiinţată după Marea Unire. În ceea ce priveşte activismul său în politica naţională, el s-a manifestat prima dată când era în primul an de facultate la Sighet: a convocat la el, în satul natal, Giuleşti, Maramureş, o adunare cu sătenii, distribuindu-le mai întâi cărţi editate de ASTRA, iar, mai apoi le-a vorbit despre drepturile neamului românesc. Autorităţile maghiare de atunci l-au pus în urmărire, pentru că „dorea să agite pe români, ca să se răscoale numărul

12

/ august 2018

Ilie Lazăr cu soţia şi fiica

(sursa foto: http://www.memorialsighet.ro)

ca în 1848”. În perioada cât a fost pe front în armata austro-ungară, s-a manifestat ca lider de opinie în problema naţională românească şi şi-a atras multe dojane şi persecuţii milităreşti din partea ofiţerilor maghiari. Activitatea lui politică şi naţională s-a detaşat, în mod special, în preajma şi în timpul Marii Uniri de la Alba-Iulia, din 1918, având câteva momente remarcabile, de care toţi cei din familia noastră suntem mândri şi pe care TREBUIE să le transmitem mai departe: - a fost primul ofiţer român care, după 174 de ani de ocupatie, în 1918, a înălţat drapelul românesc pe clădirea Primăriei din Cernăuţi; - a organizat administraţia românească din comitatul Maramureş, împreună cu alţi fruntaşi politici din zonă; - a organizat Gărzile Naţionale în tot Maramureşul; - a fost desemnat să reprezinte Maramureşul, plasa Şugatag, la semnarea Actului Marii Uniri de la AlbaIulia, devenind cel mai tânăr semnatar al acestui act; - pe drumul spre Alba-Iulia, s-a ocupat de protecţia lui Gheorghe Pop de Băseşti; - a fost desemnat să însoţească delegaţia românilor ardeleni pentru predarea Actului Unirii la Bucureşti, unde a fost primit de primul ministru, Ionel Brătianu, şi de generalul Prezan; - după 1918, a organizat administraţia românească în judeţul Satu-Mare, participând la primirea în Careii Mari a Majestăţilor Lor, Regele Ferdinand şi Regina Maria. Copalnic - Mănăştur


VATR A

39

Î

C H I O R E A N Ă

n cele ce urmează, aş dori să împart cu dumneavostră, cei ce veţi citi aceste rânduri, descrierea făcută de Ilie Lazăr momentului semnării Actului Marii Uniri de la Alba-Iulia, din 1918: „Sosirea la Alba-Iulia, a unei mulţimi neprevăzute pînă atunci, ne-a impresionat mult. Nu este cazul să descriu această măreaţă demonstraţie a poporului ardelean, fiindcă au descris-o iluştri mânuitori ai condeiului, în cele mai mici amănunte. Eu voi arăta doar ce s-a petrecut în jurul nostru, actele la care personal am avut fericirea să iau parte. Eu am reprezentat la această Mare Adunare plasa mea de baştină, Şugatag-Maramureş, cu credenţional (cum i se spunea) în regulă, aşa că am fost unul dintre „deputaţii” cu drept de vot, în Sala istorică din Cetate, unde s-a votat Marea Unire. Acesta este primul mare act politic la care am avut cinstea - deşi încă tânăr- să iau parte. Marea Adunare a prezidat-o Preşedintele Partidului Naţional, Gheorghe Pop de Băseşti, secondat de toţi episcopii, de Comitetul Naţional compus între alţii din Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad şi întreg biroul. În sală, au fost prezenţi şi reprezentanţii tuturor provinciilor româneşti. Când au apărut reprezentanţii armatei române, generalul Lecate şi aviatorul Peneş, entuziasmul a atins culmea. Şedinţa o deschide octogenarul preşedinte, Gheorghe Pop de Băseşti, care după aceea rosteşte cuvintele «Acum, Doamne, slobozeşte pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc»; nu-şi poate opri plânsul şi nici nu-i în stare să conducă şedinţa, aşa că, lucrările le conduce în continuare, în prezenţa lui, Ştefan Cicio-Pop. După cuvântările din program, la orele 12 exact, se ridică Vasile Goldiş şi citeşte Moţiunea, prin care se votează pe vecie Unirea. Votarea Unirii şi citirea Moţiunii s-a făcut de către episcopii Cristea şi Hossu, în faţa poporului imens adunat în Cetatea unde altădată a fost tras pe roată Horea. După citirea Moţiunii, ia cuvântul înţeleptul şi marele gânditor politic Iuliu Maniu, care motivează hotărârile istorice. Tot ce a urmat după Actul oficial al Unirii este descris de autori competenţi. Votarea se face într-un entuziam de nedescris care nu mai încetează.”

A

m ţinut neapărat să vă împărtăşesc cele scrise de bunicul meu, pentru a vedea cu câtă simplitate, modestie şi candoare descrie evenimentele de la Alba-Iulia un participant activ căruia regimul totalitar comunist i-a „mulţumit” cu 17 ani de detenţie dură, din care 11 ani „izolat în celulă”. Mama mea, Lia-Lazăr Gherasim, într-o scrisoare

numărul

12

/ august 2018

Cluj, anii 70 – Ilie Lazăr alături de familie: Lia, fiică, Ion Andrei, nepot, Ion Gherasim, ginere (sursa foto: http://www.memorialsighet.ro)

pe care i-a trimis-o bunicului meu, aflat la închisoare, datată 12 iulie 1952, scria: „Tată dragă, aşa cum Dumnezeu şi lumea este, aşa eşti şi tu. Aici sau acolo, nu pot şti însă, dar eşti. Şi totuşi, eu nădăjduiesc că eşti aici, căci mai ai încă de primit multe răspunsuri în lumea aceasta. Mă tem că atunci când vei citi rândurile mele, ţi se va părea că prea uşor m-am gândit la o eventuală despărţire, în timp şi spaţiu, în lume. Durerea ta, durerea voastră este dătătoare de rod, ca orice jertfă. Să fie rodul pentru voi, pentru noi şi pentru toţi aceia care aşteaptă şi au nevoie. Şi lasă-mă să îngenunchez, cutremurată în faţa măreţiei jertfei voastre.” Dumnezeu Să ne dea tuturor credinţă, putere şi speranţă, pentru că doar cu ajutorul Lui vom putea birui răul care ne înconjoară! 02.07.2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

40

C H I O R E A N Ă

Dana GAGNIUC-BUZURA

P

ILIE LAZĂR – PERSPECTIVA DETENŢIEI. PENITENCIARUL SIGHETU MARMAŢIEI

rezentarea unei personalităţi precum cea a lui Ilie Lazăr, pornind de la exemplaritatea destinului său politic, poate avea evidente sugestii pentru exerciţiul politic actual. Perspectiva din care se realizează prezentul studiu vizează în special detenţia lui Ilie Lazăr, ştiut fiind că a petrecut în închisorile comuniste 18 ani, din care 11 ani „singur în celulă”. Relevantă şi zguduitoare este experienţa detenţiei la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, cunoscut drept loc şi mijloc de instaurare a unui regim de frică şi teroare, dar şi ca unitate specială „despre care nu trebuia să se ştie absolut nimic”. Cea mai sugestivă perioadă, din punct de vedere al concentrării elitei româneşti în detenţia de la Sighet, a fost cuprinsă între anii 1950 şi 1955. Se pot aminti savanţii: Ioan Lupaş, Constantin C. Giurăscu, Gheorghe Brătianu, Mihail Manoilescu, Silviu Dragomir, Ştefan Meteş, Gheorghe Taşcă, Ion Nistor, Alexandru Lepădatu etc. În 1928, Ilie Lazăr devine deputat al Partidului Naţional Ţărănesc, fiind apoi ales în mai multe legislaturi. „Ceea ce caracterizează activitatea politică a lui Ilie Lazăr în P.N.R. este faptul că el s-a făcut remarcat nu atât în saloanele de conciliabule sau confruntări politice erudite şi comode, ci direct în arena competiţiei politice, în momentele fierbinţi ale campaniilor electorale, unde acţiunea politică reclamă inspiraţie, curaj şi o remarcabilă pricepere organizatorică.”1 Aprig luptător împotriva fascismului şi al comunismului, a fost unul dintre oamenii politici care au urmat îndeaproape politica lui Iuliu Maniu şi programul Partidului Naţional Ţărănesc. A participat la războiul pentru întregirea României, având o importantă contribuţie la eliberarea oraşului Cernăuţi, fiind primul care a ridicat acolo drapelul românesc, după cum foarte detaliat descrie chiar el în volumul său de amintiri. De asemenea, a participat apoi la eliberarea Maramureşului şi a condus în teritoriu armata română formată mai ales din moldoveni, pentru eliberarea oraşului Sighetul Marmaţiei. S-a remarcat ca om politic atât prin acţiuni, cât şi prin discursurile sale în parlament şi prin capacitatea de a coagula interesul publicului. În memoria sătenilor se mai păstrează memorabilele discursuri rostite în pieţe şi târguri în localităţile maramureşene: Dragomireşti, Ocna Şugatag, Vişeu de Sus, Sighetul Marmaţiei, discursuri în care el le prezenta, pe înţelesul lor, problemele ţării, dar şi doctrina Partidului Naţional Ţărănesc. numărul

12

/ august 2018

Personalitatea lui Ilie Lazăr poate fi relevată şi dintr-o substanţială corespondenţă pe care o are cu personalităţi marcante ale culturii şi politicii româneşti. Astfel, într-o scrisoare pe care i-o trimite Corneliu Coposu în 28 noiembrie 1971 se poate regăsi conturul unei personalităţi politice, culturale, sociale şi morale de excepţie: „cu un inegalat curaj civic şi un caracter care a provocat rafale de persecuţii şi nedreptăţi, dar a impus, în acelaşi timp, şi un respect (etalat şi nemărturisit) chiar adversarilor…”2 În volumul său de memorii, Ilie Lazăr face o impresionantă prezentare a drumului delegaţiei maramureşene la Marea Adunare de la Alba Iulia precizând: „Eu am reprezentat la această Mare Adunare plasa mea de baştină, Şugătag-Maramureş cu credinţional în regulă, aşa că am fost unul dintre deputaţii cu drept de vot în Sala istorică din Cetate, unde s-a votat Marea Unire.”3 A făcut parte din Consiliul Asociaţiei Pro Transilvania, împreună cu un mare număr de demnitari. Mulţi dintre ei au ajuns în închisoarea sigheteană: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, Alexandru Lepădatu, Mihai Popovici, Sever Bocu, Ion Cămărăşescu, D.R. Ioaniţescu. Împreună cu Iuliu Maniu şi Constantin Dinu Brătianu a militat pentru scoaterea României din cel de-al doilea Război Mondial şi pentru semnarea unui armistiţiu drept pentru ţara noastră. Este arestat în 14 iulie 1947, când se pregătea să plece în străinătate împreună cu alţi fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc. Este vorba de aşa-numitul „caz Tămădău” – o farsă judiciară, menită a desfiinţa Partidul Naţional Ţărănesc. Cei din lotul Maniu au primit pedepse după cum urmează: Iuliu Maniu – 154 de ani de muncă silnică; Ion Mihalache – temniţă grea pe viaţă; Victor Rădulescu-Pogoneanu – 25 de ani temniţă grea; Grigore Gafencu – 20 de ani de muncă silnică; Constantin Vişoianu – 15 ani de muncă silnică; Radu Niculescu-Buzeşti – 10 ani de detenţie riguroasă; Nicolae Carandino – 6 ani de temniţă grea; Încadrarea pedepsei lui Ilie Lazăr a fost în aşa fel făcută încât să primească o pedeapsă cât mai grea: 10 ani de temniţă grea şi 5 ani de degradare civică pentru Copalnic - Mănăştur


VATR A

41

C H I O R E A N Ă

complot, plus 12 ani de închisoare corecţională pentru încercarea de trecere frauduloasă a frontierei. Astfel, urma să execute pedeapsa cea mai grea cu un plus de doi ani: adică 12 ani de temniţă grea şi 5 ani de degradare civică. De asemenea, este condamnat şi la confiscarea averii şi la plata a 50.000 lei cheltuieli de judecată. A făcut însă mai mulţi ani de puşcărie decât prevedeau sentinţele sale. Încarcerat fiind, este transportat de la Bucureşti la Galaţi, iar în 1950 adus cu duba şi cu ochelari de tablă la penitenciarul din Sighetul Marmaţiei.

R

Sighet. Sistemul penitenciar

eferindu-se la sistemele penale, la evoluţia pedepsei în mediul concentraţional european, pe parcursul ultimelor două secole, Michel Foucault consideră că, în detenţie, se judecă mai degrabă altceva decât crimele, respectiv „sufletul criminalilor”.4 Din perspectiva lui Foucault, puşcăria este o instituţie, care cel puţin la nivel teoretic, ar trebui să se respecte o serie de reguli şi principii, dar constructul teoretic nu se suprapune deloc cu practica penitenciară. Trei principii fundamentale stau la baza funcţionării instituţiei penitenciare: principiul izolării, principiul muncii şi principiul modulării pedepsei. O parte dintre închisorile româneşti erau gândite nu doar pe categorii sociale, ci şi pe scopuri. Dacă la Aiud era închisoarea intelectualilor, la Piteşti era destinată studenţilor, la Sighetu Marmaţiei – demnitarilor şi miniştrilor în general, iar la Târgşor – elevilor. Însă, cele mai multe închisori nu făceau nici o triere a deţinuţilor în funcţie de vârstă, statut social, profesie etc. 5 Închisoarea de la Sighetu Marmaţiei s-a înscris în rândul închisorilor de exterminare pentru elita României din următoarele motive: izolarea – adică faptul că deţinuţii, o dată aduşi în Sighet aveau toate şansele săşi piardă urma. Din punct de vedere al construcţiei, închisoarea era una fortificată după planuri austro-ungare. Pe de altă parte, apropierea de graniţa cu Rusia şi faptul că prin oraş trecea o cale ferată pe care circulau trenurile ruseşti sunt elemente care puteau facilita oricând o deportare în doar câteva minute peste graniţă spre Siberia. Închisoarea de la Sighet a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul imperiului austroungar, fiind considerată în epocă una din închisorile cele mai moderne şi riguroase, destinată deţinuţilor de drept comun. Începând din 1948, au fost aduşi aici primii deţinuţi politici (ţărani care nu au putut să-şi achite cotele obligatorii la produsele agricole fixate de stat, tineri maramureşeni grupaţi în organizaţii anticomuniste), însă în această perioadă majoritatea celor închişi erau deţinuţi de drept comun. Caracterul penitenciarului se modifică în luna mai 1950, când pentru mai bine de cinci ani, până în iulie 1955, a avut un caracter exclusiv politic, devenind locul de întemniţare al fostei numărul

12

/ august 2018

Ilie Lazăr

(sursa foto: http://www.memorialsighet.ro)

elite politice, culturale şi religioase a României interbelice. Puternic fortificată şi păzită cu stricteţe, închisoarea din Sighet era împrejmuită cu un zid de şase metri cu posturi de observaţie cu gardieni înarmaţi, cu muniţie de război. Supravegherea intransigentă din exterior se regăsea şi în interior, fiecărui gardian fiindu-i repartizat un număr mic de celule, pe care le ţinea sub observaţie prin deschiderea la intervale foarte mici a vizetei. Fiind închişi în celule, deţinuţii nici nu ştiau unde se află, pentru că nu se comunica deloc cu ei. Cei patru pereţi, tăcerea şi izolarea reprezentau întregul univers al deţinuţilor. Ei erau pândiţi de gardieni pentru a fi observaţi dacă vorbesc, iar uneori erau acuzaţi că vorbesc, cu toate că nu era adevărat. Nu aveau voie să primească vizite, pachete, scrisori, corespondenţă de nici un fel.

Î

Aducerea şi încarcerarea la Sighet

n dimineaţa zilei de 6 mai 1950 au fost aduşi la Sighet cu dubele negre miniştri şi demnitari ai României: Gheorghe Tătărăscu, Gheorghe Brătianu, Bebe Brătianu, Constantin C. Giurăscu, Dumitru Alimănişteanu, Gheorghe Vântu, Radu Portocală, Napoleon Creţu, Ion Manolescu-Strungă, Pantelimon Halippa. În dube, deţinuţii erau legaţi în cătuşe, la ochi aveau ochelari mari legaţi etanş în jurul ochilor, dar lentilele nu erau din sticlă, ci din tablă neagră.6 Nu li s-a spus unde sunt, însă doar au bănuit că sunt „pe undeva prin Ardeal”. Repartizarea lor în celule a fost făcută, după anumite numere, de Direcţia Generală a Penitenciarelor Bucureşti. La finele lunii mai 1950 s-a adus lotul episcopilor şi al preoţilor greco-catolici, care fuseseră arestaţi în octombrie 1948, iar în vara şi în toamna lui 1950 s-au adus alte grupuri de demnitari şi prelaţi. O dată încarcerat la închisoarea de la Sighet, nici unui deţinut nu i se mai spunea pe nume, ci „banditul Unu”, „banditul Trei” etc. Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

Primirea fruntaşilor naţional-ţărănişti, la 16 august 1951, este confirmată de directorul închisorii sighetene – Vasile Ciolpan. În dreptul numelui lui Ilie Lazăr, pe foaia de transfer scria „foarte periculos”. Om al locului, Ilie Lazăr a recunoscut repede oraşul unde fusese adus după sunetul clopotelor bisericii din Sighet, donate cu ani în urmă de familia sa. „Unde sunt oare, în ce localitate? Aud clopote de biserică Adormirea Maicii Domnului bătând; sunt trei clopote diferite. Pare deci să fie un oraş mai de seamă; şi proporţiile închisorii sunt un indiciu în acest sens… Unii au crezut că suntem în Caransebeş, în Banat; alţii au opinat pentru Bucovina.”7 Într-una din zilele următoare aducerii la Sighet, netemător cum era, i-a spus directorului închisorii: „Domnule comandant, de-ar şti moroşeni mei că-s aici, ar îmburda închisoarea asta cu totul!” De altfel, Ilie Lazăr obişnuia să le spună celorlalţi deţinuţi că el se simte la Sighet ca acasă iar colegii săi de detenţie sunt de fapt oaspeţii lui. Numele său era cunoscut de majoritatea gardienilor, deoarece mulţi dintre ei erau „feciorii foştilor primari puşi de el”, aşa cum povestea cu amărăciune Ilie Lazăr la ieşirea din închisoare.8

S

Viaţa în universul concentraţionar

upravieţuitorii Sighetului povestesc de trei elemente principale care definesc viaţa în universul concentraţionar: foamea, frigul şi izolarea, toate acestea având acelaşi scop: lichidarea sistematică a deţinuţilor. De altfel, întreg regimul penitenciar a fost conceput parcă pentru a-i dezumaniza, umili şi batjocori. Referindu-se spre exemplu la ancheta penală în general şi la scopurile acesteia, Nicolae Steinhardt, un alt intelectual care a cunoscut din interior universul concentraţionar, spunea „Ce urmăreşte ancheta penală politică într-un regim comunist? Depersonalizarea. Pierderea „feţei”, adică distrugerea eului. Eul psihic şi etic şi eul exultant trebuie să piară înainte de moartea fizică a condamnatului. Întregul regim de detenţie, munca şi umilinţa la care erau supuşi deţinuţii, dar şi regimul alimentar şi sanitar, frigul, foamea, teroarea fizică şi psihică, limbajul trivial adresat unor personalităţi culturale, academice, politice, militare, urmăreau depersonalizarea deţinuţilor. Mulţi dintre ei - foşti miniştrii, academicieni, ofiţeri – trebuiau să suporte verificări intempestive ale gardienilor, să asiste la inventarea unor vinovăţii legate de încălcarea – chipurile – a unor reguli scrise sau nescrise. Mulţi dintre ei erau aruncaţi la „Neagra”, o celulă mică, fără ferestre, cu un lanţ în mijloc, care vara era ca un cuptor, iar iarna ca un frigider. Mâncarea era redusă la minimum şi nu se permitea nici un contact cu nimeni. Mai multe zile petrecute la „Neagra” însemnau îmbolnăvirea sigură a celui penumărul

12

/ august 2018

42 depsit. Fiecare dintre memorialiştii universului concentraţionar au evocat cu groază perioadele lungi de izolare, iar pierderea obişnuinţei vorbirii şi gravele dereglări ale sistemului nervos sunt doar două din cele mai des amintite urmări ale izolărilor. Condiţiile inumane din penitenciar, adăugate vârstei înaintate a celor întemniţaţi şi stării lor sănătate precare au contribuit substanţial la rata ridicată a mortalităţii celor închişi la Sighet, încât în perioada 19501955, dintr-un număr de aproximativ 200 de persoane, 53, adică 25% au decedat. Printre acesteia erau primminiştri, academicieni, profesori universitari şi episcopi. Trupurile acestora au fost transportate în toiul nopţii cu o căruţă, iniţial în cimitirul oraşului, iar de la mijlocul anului 1952, la Cimitirul Săracilor, situat la marginea oraşului, iar apoi aruncate în gropi rămase până azi anonime. În această perioadă, cu trei excepţii din anul 1955, nu s-au întocmit acte de moarte pentru cei decedaţi, această operaţiune, realizându-se abia în anul 1957, în urma presiunilor venite din partea familiilor celor dispăruţi.9 Temperament rebel, fire dârză şi neînfricată, Ilie Lazăr nu putea să se obişnuiască cu măsurile stricte din penitenciar, fiind adesea pedepsit pentru încălcarea regulamentului. Potrivit mărturiei unui ţăran maramureşean, fost gardian la închisoarea Sighet în anii ’50, directorul Vasile Ciolpan l-ar fi surprins căţărat la geam, privind dealul Solovan, ce se vedea în zare. În acel moment, Ciolpan i-ar fi strigat în cel mai pur dialect maramureşean: „În gerunţi, măi!”, dar Ilie Lazăr i-ar fi răspuns cu demnitatea care i-a caracterizat întreaga perioadă a detenţiei: „În gerunţi înaintea ta? Eu nu stau în gerunţi decât înaintea lui Dumnezeu. Nu stau niciodată în gerunţi!”10 Încarcerat şi el la Sighet pentru refuzul de a trece la ortodoxie, preotul greco-catolic Eugen Popa îşi amintea cum, întotdeauna la Paşte şi la Crăciun, îl auzeau pe Ilie Lazăr cântând colinde şi strigând „Nu vă lăsaţi fraţilor!”. Îşi încuraja confraţii fără să se gândească la urmări. După eliberare, în 1972, Ilie Lazăr se confesa unui amic asupra unui incident pe care-l avusese cu directorul închisorii, fără să bănuie că acesta era informator al securităţii: „Ciolpan s-a purtat foarte rău, intenţionând chiar să mă lovească odată. Dar eu am replicat că, dacă mă va lovi, nu mai răspund de mine, la care Ciolpan şi-a lăsat mâna jos.”11 În memoriile sale, istoricul Constantin C. Giurescu aminteşte de Ilie Lazăr, atunci când descrie structura interioară a penitenciarului: „Aripa din stânga a T-ului are, la început o celulă care nu primeşte lumina direct, din curte, ci printr-o fereastră mult mai mică, cam o treime dintr-o fereastră normală, de pe culoar; de aceea i se spunea acestei celule „sura”, era o celulă de pedeapsă, din cauza luminii şi a aerisirii insuficiente. Aici a stat închis luni de zile, în 1953, Ilie Lazăr. Când transportam mâncarea şi ajungeam în dreptul „surei”, el Copalnic - Mănăştur


VATR A

43 apărea sus, printre gratiile ferestruicii, şi ne comunica sau ne cerea informaţii. Avea o faţă emacciată, palidă, cu ochi care luceau ca la un bolnav cu temperatură mare.12 Personalul medical al închisorii considera că medicamentele sunt inutile, doctorul Lungu refuzând timp de doi ani să-i dea vreun tratament. Se dorea exterminarea lentă a deţinuţilor, motivând „să lăsăm natura să lucreze!” Bătăile, pentru vinovăţii reale sau presupuse erau la ordinea zilei. Corespondenţa care viza procesele deţinuţilor nu primea niciodată răspuns. Toate percheziţiile erau draconice şi se făceau în special noaptea şi iarna pentru a ţine pe deţinuţi în frig, dezbrăcaţi şi desculţi, deşi era imposibil să se introducă în celulă obiecte din exterior. Dacă asupra vreunuia din ei se găsea un ciob, o bucată de hârtie, un vârf de creion sau o bucăţică de sârmă, acela suporta o grea pedeapsă la Neagra. Plimbările deţinuţilor se făceau pe rând, adică doar cei dintr-o celulă odată, pentru a nu se întâlni între ei. Acestea durau câteva minute, condiţia obligatorie fiind ca ei să nu vorbească între ei în timpul plimbărilor. Existau deţinuţi care nu erau scoşi la plimbare cu lunile. Un element important al regimului de exterminare în închisoarea din Sighetul Marmaţiei era regimul alimentar, alimentele fiind nu doar puţine, ci de cele mai multe ori stricate şi preparate în condiţii total neigienice. Alimentele erau transportate într-o ladă lungă făcută din scânduri, care se punea într-o căruţă. În acea ladă se transportau şi gunoiul închisorii, dar şi morţii spre Cimitirul Săracilor. Întrucât a comunicat adesea din celula sa cu deţinuţii care făceau curăţenie pe coridor, informându-i că sunt în penitenciarul Sighet, a stat de mult ori la „Neagra”. Tot aici a stat Ion Mihalache pentru că n-a dorit să declare ce au cerut anchetatorii. Când, după mult timp, directorul închisorii a mers să vadă dacă n-a murit, crezând că va trebui să dea ordin să fie îngropat şi l-a găsit stând culcat cu faţa în jos cu capul spre uşă. A fost întrebat de ce stă aşa şi a răspuns că ia aer ca să nu se sufoce.

O

Consecvenţa unei prietenii – Iuliu Maniu

trăsătură relevantă din perspectiva atitudinii politice şi umane a lui Ilie Lazăr este cea a fidelităţii şi consecvenţei idealului politic al lui Ilie Lazăr, relevată în loialitatea faţă de Iuliu Maniu. „Întreaga sa activitate politică a fost expresia unui permanent exerciţiu de admiraţie faţă de Iuliu Maniu. (…) L-a apărat întotdeauna prin atitudinea sa, atât în faţa adversarilor politici din alte partide cât şi a oportuniştilor care s-au desprins din P.N.Ţ. După evenimentele din 23 August 1944, Ilie Lazăr connumărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

centrează în câteva cuvinte rolul pe care Iuliu Maniu l-a avut în istoria românilor: „Nu cred că noi suntem cei mai competenţi să arătăm acţiunile măreţe şi salvatoare de neam ale lui Iuliu Maniu. Atât doar putem afirma, şi aceasta cu certitudine, că, la un moment dat, el a fost singurul în jurul căruia era acţiune… Unde era acţiune în trecut, în afară de Iuliu Maniu?”13 În 1948, Iuliu Maniu împlinea 75 de ani şi, în loc de aniversare şi de apreciere a rolului pe care l-a avut în înfăptuirea Marii Uniri din 1918, dar şi în calitate de preşedinte în trei rânduri a Consiliului de Miniştri, i s-a înscenat un monstruos proces – aşa-numitul „proces Skoda” - menit a-l arunca în temniţele comuniste. Pentru a fi cât mai umilit, aşa cum am mai precizat, a fost condamnat la 154 de ani de muncă silnică, încă o dovadă a absurdităţii proceselor comuniste. A murit după 6 ani de detenţie cumplită la Sighetul Marmaţiei. Într-o discuţie avută cu nişte cunoscuţi veniţi în vizită, convorbire interceptată de Securitate, Ilie Lazăr a povestit cum a aflat de moartea lui Iuliu Maniu în penitenciarul din Sighet: „În 4 februarie 1953 au venit la mine, am avut doi gardieni care erau oameni de-ai noştri, am reuşit să-i conving, unul era Pascu Florian, şi zice: Domnule preşedinte, mi se pare că nu iese bine astăzi. Dar de ce? (…) I-am dat de mâncare, şi-i tare bolnav. Şi, a doua zi, în 5 februarie 1953, s-a stins bătrânul. Noi acolo în închisoare, aveam toţi o activitate extraordinară. A doua zi dimineaţa la opt, nişte foşti teologi de Roma care curăţau pe sală, mi-au spus: Domn Lazăr, a murit Maniu. Atunci, îmi aduc aminte, că pe ţevile de calorifer am bătut. Azi noapte a murit bătrânul.”14 Atunci când murea un deţinut se comunica printr-un singur telefon la Direcţia Generală a Penitenciarelor Bucureşti, printr-o parolă: „S-a stins becul X”. Astfel, când a murit Iuliu Maniu s-a raportat că s-a stins becul 2, deoarece acesta fusese deţinut în celula cu numărul 2. Întrucât repartizarea pe celule se făcea de la Bucureşti, astfel se putea identifica numele deţinutului. Ilie Lazăr a fost considerat mereu un „element periculos”, motiv pentru care, după episodul detenţiei sighetene, la 1 septembrie 1953, este transferat în arestul Ministerului de Interne Bucureşti. Timp de un an şi jumătate, anchetatorii încearcă să obţină de la Ilie Lazăr, Ion Mihalache şi de la alţi fruntaşi ţărănişti promisiunea de a se lepăda de crezul lor şi de a preamări noul regim. Însă, pentru Ilie Lazăr, un asemenea gest era de neconceput. Ca urmare, va fi transferat în penitenciarul de la Râmnicu Sărat, închisoare unde, după 1848 au fost aduşi ţăranii consideraţi sabotori pentru că nu reuşeau să-şi achite cotele agricole. În 4 martie 1955 este dus cu vagonul penitenciar, împreună cu deţinuţii de drept comun la penitenciarul din Râmnicu Sărat, fapt confirmat şi raportat superiorilor de locotenentul major Alexandru Vişinescu. Sănătatea lui devine tot mai precară, iar în 11 iulie

Copalnic - Mănăştur


VATR A

44

C H I O R E A N Ă

1959, prin dispoziţia Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi a Coloniilor de Muncă nr. 82377/959, penitenciarul din Râmnicu Sărat este informat asupra situaţiei lui Ilie Lazăr, căruia i se fixează un loc de muncă de 72 de luni în colonia Culmea, separat de restul deţinuţilor contra-revoluţionari. Se considera că acea internare administrativă de 72 de luni după ce executase 12 ani de temniţă grea era determinată de „teama autorităţilor faţă de acţiunile de solidaritate ale populaţiei din Ardeal, cu eventualele sale acţiuni de natură politică,”15 întrucât, în Ardeal, după Iuliu Maniu, se bucura de cea mai mare popularitate politică, iar comuniştii se temeau de acest fapt. Este eliberat la 9 mai 1964, printr-un ordin semnat de ministrul Alexandru Drăghici. Moare în 6 noiembrie 1976. NOTE:

1 Ilie Lazăr, Amintiri, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000, pag. 12 2 Ilie Lazăr, Amintiri, Editura Fundaţiei Academia Civică Bucureşti, 2000, Prefaţa, ilie Lazăr – un destin al miş cării naţional-ţărăniste, autor prof. univ. dr. Doru Radosav, pag. 7 3

ibidem, pag. 60

4 Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2005, pag. 25

5 Nuţu Roşca, Închisoarea elitei româneşti, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999 6

ibidem, pag. 20-21

Andrea Dobeş, ilie Lazăr, Consecvenţa unui ideal politic, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006, pag. 63-64

7 8 9

10 11 12 13 14 15

ibidem, pag. 185 ibidem, pag. 182

ibidem, pag. 187 ibidem, pag. 188 ibidem, pag. 189 ibidem, pag. 13

ibidem, pag. 188-198 ibidem, pag. 207

BIBLIOGRAFIE

Dăncuş, Mihai, Todincă, Gheorghe, unirea Maramureşului cu ţara. Mărturii documentare 1918-1919, Tipărit la ASKA GRAFIKA, Sighetu Marmaţiei, 2008 Dobeş, Andrea, ilie Lazăr, Consecvenţa unui ideal politic, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006 Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2005, Lazăr, Ilie, Amintiri, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2000 Roşca, Nuţu, Închisoarea elitei româneşti, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998 Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii. Manuscrisele de la Rohia, Editura Polirom, Iaşi, 2012 Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999 http://www.contributors.ro/politica-doctrine/o-marturie-exceptonala-adevarul-despre-tamadau/

Prin bunăvoinţa doamnei Ulpia Danubia Vasilescu Micle, publicăm o fotografie document din colecţia personală. Pe verso sunt notate următoarele: „Cca. 1938. De la stânga la dreapta: Dr. Alexandru Micle, Preasfinţitul Episcop Rusu, Protopop Medan, Ilie Lazăr. În Copalnic-Mănăştur” (n. red.) numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

45 Ionela Simona MIRCEA, Marius CâMPEANU

C H I O R E A N Ă

SAMOILĂ MâRZA – fOTOGRAfUL UNIRII

2018. Anul Centenarului Marii Uniri. Anul în care întreaga suflare românească sărbătoreşte împlinirea unui secol de la cele trei momente istorice ale desăvârşirii unităţii noastre naţionale: Unirea Basarabiei (27 martie/9 aprilie 1918), a Bucovinei (15/28 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului (18 noiembrie/1 decembrie 1918) cu România.

S

amoilă Mârza este singurul fotograf care a imortalizat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, adunare care a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Datorită acestui fapt, a rămas în istoria României cu apelativul de Fotograful Unirii. S-a născut la 18 septembrie 1886 în satul Galtiu, comuna Sântimbru (actualul judeţ Alba), în familia lui Ştefan Mârza şi a Anei. A absolvit şase clase la Şcoala confesională primară din Galtiu, iar mai târziu, altele şase la Alba Iulia, cu mari sacrificii din partea părinţilor. Ulterior, pentru a îmbrăţişa o profesie, părinţii l-au înscris la fotograful Iainek din Sibiu, unde, ca ucenic între anii 1909 şi 1911, a deprins arta fotografiei, cumpărându-i totodată un aparat de fotografiat la preţul unei perechi de boi.

D

upă izbucnirea Primului Război Mondial, a fost mobilizat în armata austro-ungară fiind trimis pe frontul din Galiţia. Cu unitatea sa a ajuns până la Riga, în Letonia. A fotografiat tranşee, linii de front şi ostaşi, încercând să adune imagini care să rămână dovezi despre ceea ce înseamnă războiul, cu toate ororile lui. În 1916, datorită intrării României în război alături de Antantă, printr-o decizie a Puterilor Centrale, regimentele din armata austro-ungară formate din militari români au fost transferate de pe frontul din Galiţia pe cel din Italia, motivul principal fiind refuzul românilor de a lupta împotriva „fraţilor” de dincolo de Carpaţi. Pe frontul din Italia a ajuns şi Samoilă Mârza, în cadrul serviciului topografic şi fotografic al armatei austro-ungare. Sfârşitul războiului l-a găsit pe Samoilă Mârza la Trieste. În condiţiile retragerii disciplinate a românilor din armata austro-ungară de pe frontul italian, organizată de Consiliul Naţional Român Central, Mârza a ajuns la Viena, în 10 noiembrie 1918. Patru zile mai târziu a participat la ceremonialul de depunere a jurământului milinumărul

12

/ august 2018

Samoilă Mârza, militar

(sursa foto: colecţia Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia)

tar şi la slujba religioasă de sfinţire a primului drapel tricolor al Consiliului Naţional Român Militar, înfiinţat la 1 noiembrie 1918, manifestare desfăşurată în curtea cazărmii Ferdinand, în prezenţa locotenentului Iuliu Maniu, reprezentantul consiliului, a generalului Ioan Boeriu şi a capelanului militar Iuliu Hossu. Cu acest prilej, Samoilă Mârza a surprins, prin intermediul a trei fotografii, grupurile mari de români, foşti militari din armata austro-ungară, singurele fotografii cu valoare de document de la această manifestare care a făcut cunoscut idealul românilor militari ardeleni în spaţiul european, importantă pentru istoria noastră naţională.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

46

C H I O R E A N Ă

A

Delegaţia din Galtiu la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 - foto: Samoilă Mârza; (sursa foto: colecţia Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia)

ajuns la Galtiu la 29 noiembrie 1918 şi a participat la organizarea plecării delegaţiei satului său natal la Alba Iulia, la Marea Unire, realizând trei fotografii-document. La 1 decembrie 1918, Samoilă Mârza nu s-a aflat în sala Casinei militare (Sala Unirii) deoarece nu avea credenţional, ci s-a aflat în mijlocul românilor de pe „Câmpul lui Horea”. A venit cu bicicleta, pe care a adus aparatul de fotografiat, trepiedul şi geanta cu clişeele pe sticlă. După ce a ascultat discursurile episcopilor Miron Cristea şi Iuliu Hossu, a realizat şase fotografii memorabile, singurele care confirmă vizual desăvârşirea României Mari. În anul 1919, Samoilă Mârza a întocmit un album, intitulat Marea Adunare de la Alba iulia în chipuri, prezentat în paginile ziarului Alba iulia din 11 martie 1919. În timp, acest album l-a multiplicat, noile exemplare fiind oferite, cu diferite prilejuri, unor personalităţi din viaţa politică şi culturală românească din perioada interbelică. Se cunosc astăzi trei asemenea albume. Unul oferit lui Nicolae Iorga şi altul lui Iuliu Maniu, la scurt timp după Marea Unire. Primul se păstrează la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, Cabinetul Stampe, iar al doilea la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti. Al treilea album, oferit episcopului greco-catolic al Gherlei, Iuliu Hossu, a fost dat spre păstrare savantului Alexandru Borza, fondanumărul

12

/ august 2018

torul Grădinii Botanice din Cluj-Napoca, după moartea acestuia albumul rămânând fiicei sale, Viorica Lascu care, din păcate, nu-l mai deţine. Din postura de furnizor al Casei Regale, Samoilă Mârza a imortalizat, în mai 1919, vizita regelui Ferdinand I al României şi a reginei Maria la Alba Iulia, Abrud şi Câmpeni, iar în 15 octombrie 1922 a fotografiat, tot la Alba Iulia, Încoronarea suveranilor României Mari. În 1924, a fotografiat serbările comemorative de la Ţebea, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Avram Iancu, iar în 1929 a surprins imagini de la sărbătorirea a 10 ani de la înfăptuirea Marii Uniri, momentul prilejuind şi decorarea fotografului de către statul român. În anul 1966, ultimul său album Marea Adunare de la Alba iulia în chipuri a fost dăruit lui Nicolae Ceauşescu, cu prilejul vizitei acestuia la Alba Iulia. În anul 1967, Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia a achiziţionat de la Samoilă Mârza aparatul de fotografiat şi clişeele pe sticlă legate de Marea Unire. Cu banii obţinuţi, Samoilă Mârza şi-a cumpărat un aparat de fotografiat performant cu care intenţiona să realizeze fotografii, în anul următor, cu ocazia semicentenarului Unirii. Din nefericire nu a mai reuşit să ducă la bun sfârşit ceea ce şi-a propus, fiind doborât de o boală incurabilă la 19 decembrie 1967. Copalnic - Mănăştur


VATR A

47

C H I O R E A N Ă

Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 - foto: Samoilă Mârza; numărul

12

(sursa foto: colecţia Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia)

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

48

C H I O R E A N Ă

Nicoară MIHALI

DOI MIRI DIN MARAMUREŞ AU fOST SIMBOL ŞI ExEMPLU AL UNIRII DE LA ALBA IULIA În urmă cu un secol nu s-au unit doar teritorii şi idealuri, ci şi destine l Doi miri din Maramureş au devenit simbol al Unirii Poporului Român, fiind prezentaţi la Alba Iulia ca materializare a poruncii „ceea ce Dumnezeu uneşte, oamenii să nu despartă!” l O altfel de poveste despre Unire, văzută prin ochii preotului Emil fucec, delegat al Maramureşului la Marea Unire l Preotul fucec a plecat la Alba Iulia nu doar să unească neamul românesc, ci şi destinul tinerilor Ionu lui Ignătuţ şi Maria lui Ion din Şes, din Sârbi.

Î

nainte de a deveni pagină de istorie, Marea Unire de la Alba Iulia a fost o pagină de viaţă. Cea mai importantă din destinul celor 1228 de delegaţi la Alba Iulia şi a sutelor de mii de români veniţi în cetatea Unirii să vadă, cu ochii lor, înfăptuirea marelui ideal naţional. În spatele documentelor istorice şi a contextului intern şi internaţional al marelui eveniment, stau emoţiile, trăirile, aşteptările lor. Pentru ei, Unirea, nu era doar un vis naţional, ci un ideal cât se poate de personal, pe care îl trăiau cu aceeaşi intensitate cu care şi-au plâns morţii de război şi cu care şiau legănat pruncii pentru care visau un viitor în Ţara Mamă. De la bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti, care izbucnind în lacrimi s-a rugat: „acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace”…, la stegarul Ion Arion ucis de gloanţe în Gara Teiuş, la fotograful Marii Uniri - Samoilă Mârza, fiecare participant la Alba Iulia purta cu el o poveste demnă de o pagină de istorie. Doi tineri din Maramureş şi-au unit destinele odată cu cele ale României. Cel care a organizat „nunta Unirii” a fost preotul Emil Iuliu Fucec, delegat la Marea Unire. Şi el având o poveste de viaţă impresionantă.

F

ucec este o familie de croaţi, care, la origine, pe lângă Fucec, ei se numeau şi Racotzoi, care în 1666 sunt înnobilaţi de Împăratul Austriei Leopold I. Iuliu Emil Fucec a scris în ultimii ani de viaţă un jurnal ce are mari şanse să vadă lumina tiparului. În acest jurnal se vorbeşte şi de originea familiei, dar şi despre patriotism. Familia avea legături cu Ioan Budai Deleanu, deoarece o stră-străbunică de-a lui Iuliu Emil Fucec a fost căsătorită în această familie. Deci, familia Fucec o găsim în anul 1848 cu un preot la Deseşti (Iosif Fucec) şi un alt preot în Şurdeşti. Apoi, după 1860 îl întâlnim pe Iosif Fucec în localitatea Fereşti, dar şi pe Emil Fucec, tatăl lui Iuliu Emil Fucec, în numărul

12

/ august 2018

Sârbi. Emil Fucec se căsătoreşte cu Hermina Gyenge, fiica preotului din Budeşti, o familie cu numele maghiarizat, dar care provine din familia Filipciuc din Petrova. Iuliu Emil Fucec se naşte în 1886 la Sârbi, face studiile gimnaziale la Sighet, Teologia la Gherla şi este sfinţit preot în 1912 la vârsta de 26 de ani. Se căsătoreşte cu fiica protopopului Petru Bârlea, Ana din Giuleşti şi va avea doi copii. Destinul acestora va fi destul de trist pentru că primul copil moare în al Doilea Război Mondial, iar celălalt moare extrem de tânăr, înainte să se căsătorească. Preotul Iuliu Emil Fucec rămâne văduv după doi ani, în 1914. În jurnalul său scrie că îi vine greu să-şi mai aducă aminte de faptele legate de Primul Război Mondial pentru că pentru el Războiul a avut un prolog de tristeţe şi de suferinţă, pentru că şi-a pierdut soţia şi a rămas cu cei doi copii. Iuliu Emil Fucec a rămas singur toată viaţa. Era preot în Sârbi, iar în 1916 se înrolează în Război. În 1918 este trimis la Sedan în Franţa dar aflând că Aliaţii au câştigat se întoarce cu mare efort acasă. A fost preot în mai multe localităţi din Maramureş, dar şi în Satu Nou de Sus de lângă Baia Mare. Preot în Sârbi între 1912 şi 1919, a stat la Rozavlea între 1919 şi 1931, preot la Bogdan Vodă între 1931 şi 1935, preot la Petrova între 1935 şi 1950, preot la Botiza între 1951 – 1954. A trecut de la grecocatolici la ortodocşi în 1948 iar cineva l-a pârât că făcea slujbele cum a învăţat în şcoală şi este arestat de la Botiza chiar în seara de Crăciun 1951 şi condamnat la doi ani de închisoare. Este dus la Sighet şi la Văcăreşti dar pentru că este bătrân şi s-a comportat exemplar este eliberat. Între 1974 şi 1980 îi petrece la sora lui Hermina, care a fost soţia preotului Simion Balea. În ultimii ani îşi va scrie amintirile. Preotul Berbecaru de la Botiza vorbeşte cu mare drag despre el şi chiar a propus în urmă cu câţiva ani să i se facă un bust în Botiza Copalnic - Mănăştur


VATR A

49

C H I O R E A N Ă

U

şi Fucec să fie declarat erou al acestei localităţi şi chiar al Maramureşului.

n gest deosebit al lui Fucec a fost că a dus la Alba Iulia un cuplu de miri din Sârbi. Când a plecat la Alba Iulia, Fucec avea 32 de ani. Din jurnalul lui aflăm că duminică dimineaţa, în 1 decembrie 1918, maramureşenii au mers şi au stat în jurul cortului lui Iuliu Hossu, şi aveau şi perechea de miri lângă ei. Cei doi tineri din Sârbi erau strigaţi de trei ori în biserică şi urmau să aibă nunta, iar înainte de nuntă, preotul Fucec i-a dus la Alba Iulia. De fapt, după ce Iuliu Hossu a citit declaraţia de Unire, i-a pus pe o masă pe cei doi tineri, iar în jurnalul său, Fucec scrie că exact în clipa aceea norii au dispărut de pe cer, ieşind soarele. La Alba Iulia s-a spus că aceşti miri sunt de fapt simbolul Unirii românilor, şi că ceea ce Dumnezeu uneşte, omul să nu despartă niciodată. Altfel spus, cei doi tineri au devenit un exemplu-simbol pentru Unirea românilor. Practic, la Alba Iulia a fost prima lor unire, ca aşa să fie şi Unirea Poporului Român cu porunca: „ceea ce Dumnezeu uneşte, oamenii să nu despartă!” Pe mire îl chema Ionu lui Ignătuţ iar pe mireasă Maria lui Ion din Şes din Sârbi. Învăţătorul Petru Şteţiu de la Sârbi a găsit chiar şi o poză cu cei doi miri care au fost arătaţi ca exemplu de unire la Alba Iulia.

I

uliu Emil Fucec vorbeşte în jurnalul său despre adunările populare din Maramureş, cum s-a constituit Garda Naţională din Sighetu Marmaţiei şi cum au fost aleşi cei 8 delegaţi în satul Giuleşti, care vor fi trimişi la Alba Iulia. O parte din acest jurnal a fost publicat de Mihai Dăncuş în 1998. Fucec notează că era vreme ceţoasă de toamnă când „urmând firul de apă al Marei am trecut Gutinul ajungând la Baia Mare. La Baia Mare am ajuns pe întuneric dar cu steaguri tricolore în frunte şi cântând fericiţi Hora Unirii. Deodată s-au aprins luminile în ferestrele muncitorilor minieri şi au început să cânte împreună cu noi”. Când au ajuns în Centrul Vechi, unde e Hotelul Minerul, pe atunci Hotelul Ştefan, au fost întâmpinaţi de avocatul Dragoş şi alţi reprezentanţi ai oraşului Baia Mare, iar avocatul a strigat speriat: „Tăceţi, măi, că aici sunt secuii!”. Atunci, Ilie Lazăr, care atunci era student, de 23 de ani, a strigat: „Măi, să nu fim pitici şi să nu ne temem! Maramureşenii nu se tem de nimeni şi de nimic în lumea asta!”„Apoi ne-am suit în tren şi am plecat mai întâi la Cluj şi mai pe urmă la Alba Iulia. Trenul mergea încet, mai stătea prin gări. Era ca un furnicar de lume. Oamenii îşi făceau cruce văzându-ne în gube miţoase, cu plete şi cu bărbi, înalţi ca brazii, toţi unul şi unul. Câte unul mai curajos ne întreba sfios: de unde sunteţi măi uriaşilor? Din Maramureş! Din Maramureş!”, scrie Iuliu Emil Fucec. El relatează şi episodul de la Teiuş: „La Teiuş ne-am oprit din nou, am jucat şi am cântat cu oamenii numărul

12

/ august 2018

care veneau cu trenurile la Adunare. Eram atât de aproape de Alba Iulia şi totuşi, unuia dintre cei care mergeau cu sufletul curat să primească împărtăşania Unirii, nu i-a fost dat să-şi vadă visul cu ochii. Gloanţele pornite dintr-o mitralieră l-au omorât pe loc pe bărbatul despre care aveam să aflăm că îl cheamă Ion Arion. Apoi, în Alba Iulia ne-am aşezat într-o şcoală până în zorii zilei, când într-o vreme de ploaie amestecată cu zăpadă am plecat la Adunare. Noi, cei din Mara şi de pe Cosău, ne-am pus lângă tribuna de unde a vorbit episcopul Iuliu Hossu, care a povestit ceea ce s-a petrecut în Adunarea Deputaţilor.”

I

uliu Emil Fucec spune într-un interviu acordat lui Mihai Dăncuş, cu trei ani înainte de moarte: „M-am întrebat peste mulţi ani cum a fost drumul spre Alba Iulia şi cum au fost cele petrecute acolo. Anii au trecut cu bucurii şi cu necazuri, după cum oamenii îşi rânduiesc soarta. Azi, până şi mie, care am 91 de ani (a murit la 94 de ani în 1980) acele vremuri îmi par un vis din cartea de poveşti a istoriei. Unirea ni se pare firească pentru că noi românii am purtat-o mereu în nădejdea sufletului. Împlinirea ei este hotarul pentru a cărei apărare nicio jertfă nu a fost şi nu va fi vreodată zadarnică.” Copalnic - Mănăştur


VATR A

E

C H I O R E A N Ă

xistă încă un episod foarte interesant relatat de Valentin Bota, secretarul PCR din Maramureş, care a fost desemnat în 1968 să-i ducă lui Iuliu Emil Fucec o medalie din partea lui Ceauşescu pentru că a fost participant şi supravieţuitor al Unirii din 1918. Ajuns la Botiza, într-o adunare tovărăşească, preotul a fost chemat în faţă să i se ofere distincţia, iar el a refuzat-o spunând: „Te rog să i-o duci înapoi lui Ceauşescu, pentru că eu am plătit cu închisoare participarea la Unirea din 1918”. Valentin Bota spune că a fost momentul cel mai tulburător din viaţa lui de secretar de judeţ pentru că nu a ştiut cum să declare că totul a decurs în condiţii normale şi că oamenii au mulţumit preaiubitului conducător. Din amintirile preotului EMIL FUCEC

„S-au ţinut adunări populare în tot Maramurăşul, adunări despre care aveam cunoştinţă îndeaproape. Formarea consiliilor naţionale româneşti, a gărzilor naţionale şi mai ales alegerea liberă, fără de constrângere a delegaţilor pentru adunarea de la Alba Iulia, sunt momente pe care nu le poate uita nimeni. În satul Giuleşti s-a ţinut o mare adunare populară, adunare cu oamenii de pe apa Marei unde s-au ales reprezentanţii acestor locuri pentru a pleca la Alba Iulia. În total au fost aleşi 8 delegaţi printre care am avut cinstea şi onoarea să mă număr. Era vreme ceţoasă de toamnă când urmând firul de apă al Marei am trecut Gutinul ajungând cu bine la Baia Mare. Aici ne-am întâlnit cu alţi delegaţi de pe Iza şi Vişeu, din Firiza şi Ferneziu. Tot la Baia Sprie am aflat că fuseseră deplasate la Baia Mare pentru a ne intimida trupe de secui. Dar nici nu ne-a păsat. Am cântat şi am jucat bucuroşi că Maramureşul este într-un gând şi într-o simţire cu toţi românii ardeleni. La Baia Mare am ajuns pe întuneric dar cu steaguri tricolore în frunte şi cântând fericiţi Hora Unirii. Odată s-au aprins luminile în fereşti şi muncitorii mineri au început a cânta împreună cu noi. Când am ajuns la hotelul «Ştefan» unde se aflau adunaţi corifeii din Baia Mare, unul mai precaut a ieşit afară şi ne-a strigat speriat: «Tăceţi măi că aicea-s secuii!». Atunci Lazăr Ilie a strigat: «Măi să nu fim pitici şi să nu ne temem. Maramurăşenii nu se tem de nimeni şi de nimic în lumea asta.» Şi nici nu era cazul să ne fie teamă pentru că prin oamenii săi tot Maramurăşul mergea să voteze unirea. Ne-am suit în tren fără de păs şi am plecat mai întâi la Cluj şi mai pe urmă spre Alba Iulia. Trenul mergea încet, mai stătea prin gări, era un furnicar de lume. Oamenii îşi făceau cruce văzându-ne, cu sarici miţoase, cu plete şi cu bărbi, înalţi ca brazii, toţi unul şi unul. Câte unul mai curajos ne întreba sfios: - De unde sunteţi, măi uriaşilor? numărul

12

/ august 2018

50 - Din Maramurăş, din Maramurăş! Şi cum vă spuneam, la Cluj ne-am unit cu clujenii şi am plecat mai departe. La Cucerdea unde garda naţională fusese dezarmată ne-am dat jos din tren şi am repus Consiliul naţional în drepturile sale. La Teiuş ne-am oprit din nou, am jucat şi am cântat cu oamenii care veneau cu trenurile la adunare. Eram atât de aproape de Alba Iulia! Şi totuşi unuia din cei care mergeau cu sufletul curat să primească împărtăşania unirii nu i-a fost dat să-şi vadă visul cu ochii. Gloanţele pornite dintr-o mitralieră l-au omorât pe loc pe bărbatul despre care aveam să aflăm că îl chema Ion Arion. Într-un fel, am avut noroc. Dacă gloanţele îl ajungeau pe mecanic ne duceam în văzduh cu toţii. În Alba Iulia dacă am sosit ne-am aşezat într-o şcoală unde am stat până în zorile zilei când într-o vreme de ploaie amestecată cu zăpadă am plecat ia adunare. Noi cei de pe Mara şi de pe Cosău neam pus lângă tribuna de unde a vorbit episcopul Iuliu Hossu, care a povestit tot ce s-a petrecut în adunarea deputaţilor. Mulţumiţi că s-a făcut treabă bună am pornit îndărăt spre casă. Vestea unirii ne-a depăşit în iuţeală şi cei de acasă ne-au întrebat mulţi ani la rând cum a fost drumul spre Alba Iulia şi cum au fost cele petrecute acolo. Anii au trecut cu bucurii şi necazuri, după cum oamenii îşi rânduiesc soarta. Azi până şi mie care am 91 de ani acele vremuri îmi par un vis din cartea de poveşti a istoriei. Unirea ni se pare firească pentru că noi românii am purtat-o mereu în nădejdea sufletului, împlinirea ei în urmă cu 60 de ani este hotarul pentru a cărui apărare nici o jertfă nu a fost şi nu va fi vreodată zadarnică.”

Copalnic - Mănăştur


VATR A

51

C H I O R E A N Ă

Ioan-Mircea fARCAŞ

PeTRe duLFu – REPREZENTANT DE SEAMĂ AL PEDAGOGIEI ROMâNEŞTI

P

etre Dulfu s-a remarcat prin erudiţia, caracterul enciclopedic şi prin talentul deosebit de versificator. Fiind, mai întâi de toate, un pedagog strălucit, a elaborat manuale de limba română, abecedare şi aritmetici, cărţi de geografie, necesare studiului în şcolile în care învăţau elevii români şi unde era o lipsă acută de manuale româneşti. Cunoscător a mai multe limbi străine, între care, maghiara, germana, franceza şi latina, Petre Dulfu a fost preocupat şi de traducerea unor opere literare, traducându-l în maghiară pe Vasile Alecsandri, obţinând şi un doctorat cu o teză despre Activitatea lui Vasile Alecsandri în literatura română. Pentru activitatea sa, Academia Română l-a recompensat de două ori cu Premiul Academiei, prima dată în 1894 pentru isprăvile lui Păcală, iar a doua oară, în 1903. Petre Dulfu a cunoscut mari succese în pedagogie, fiind format sub influenţa filozofiei şi pedagogiei germane, în special a lui Herbart1, înscriindu-se în curentul care era la modă, dar era şi impus, curentul herbartian, care, în ciuda exagerărilor, avea şi părţi pozitive. De altfel, chiar Petre Dulfu mărturiseşte: „Chemarea noastră, a profesorilor de pedagogie dinaintea Primului Război Mondial, era ca să împământenim aici în ţară prin şcolile normale reorganizate, pedagogia lui Herbart, unul din urmaşii cei mai de seamă ai lui Pestalozzi. Şi ideile herbartiene (pe atunci o noutate la noi), fiind introduse aproape pretutindeni şi întărite printr-o practică îndestulătoare, n-au întârziat să dea roade foarte bune. Din şcolile normale organizate pe baza acestor idei au ieşit învăţători şi învăţătoare din ce în ce mai bine pregătiţi şi mai dornici de a munci pentru răspândirea luminii în popor. Cu aceşti învăţători şi învăţătoare a început neuitatul nostru ministru al instrucţiunii, Spiru Haret, să facă minuni pe la ţară, îndemnându-i a lucra nu numai în şcoală, ci şi în afară de pereţii şcoalei” („Ideea”, nr. 3-4, 1927, p. 21, apud Puşcaşu 1973, p. 91). Preocupat mereu de pedagogie, Petre Dulfu formulează şi fixează principiile fenomenului educaţional (sub influenţele pedagogice ale lui Comenius, Locke, Rousseau, Pestalozzi, Herbart şi ale iluminismului românesc). În ciuda faptului că au fost stabilite în urmă cu 100 de ani, constatăm cu surprindere cât sunt de actuale aceste principii pe care le redăm în continuare: numărul

12

/ august 2018

1. „În educaţiunea copilului trebuie să se observe legile ce urmează natura în dezvoltarea fizică şi sufletească a omului. 2. Să nu se dea copilului o educaţie exclusivă, adică numai fizică, intelectuală sau morală, ci trebuie să fie dezvoltate în mod armonios toate acestea. 3. Nimic nu este fără însemnătate în conduita copilului. 4. Exemplele educatorilor au pentru copii o putere mai mare decât toate învăţăturile. 5. Să nu se pronunţe în faţa copiilor nicio vorbă contrară adevărului şi onestităţii. 6. Educatorii să nu se înjosească în faţa copiilor prin fapte răzbunătoare. 7. Să se ferească copiii de a auzi expresiuni şi de a vedea gesturi sau fapte necuviincioase sau a minţi. 8. Să nu se permită copiilor a pronunţa ei vorbe necuviincioase. 9. Să nu cedăm cu uşurinţă la capriciile copiilor. 10. Copilul trebuie întotdeauna încurajat şi stimat”.

T

alentat şi fin pedagog, deşi s-a declarat herbartian, Petre Dulfu nu a aplicat orbeşte sistemul lui Herbart, neadmiţând pedepsele corporale: „Dintre pedepse, de asemenea, trebuie să se evite cu desăvârşire acelea care ar putea să vatăme sănătatea copilului, cum sunt unele pedepse corporale – şi mai ales bătaia. Bătaia trebuie înlăturată şi pentru motivul că ea, dacă este întrebuinţată prea des, distruge în copil sentimentul de ruşine şi de onoare şi prin aceasta poate să facă pe copil mai rău decât este în realitate, în loc să-l îndrepteze. Când educatorul a ştiut să-şi câştige stima şi iubirea copiilor, va putea să-i conducă fără a avea nevoie de multe pedepse şi recompense” (Puşcaşu 1973, 95-96). Cu siguranţă, şcoala şi profesorii pe care i-a avut i-au determinat în mod covârşitor aplecarea spre pedagogie şi carte. De altfel, Petre Dulfu a făcut parte din grupul de elevi români din Gimnaziul din Baia Mare, care, conduşi de profesorul de română, Ioan Pop, au înfiinţat, la 11 noiembrie 1869, „Societatea de bibliotecă”. Această societate va fi transformată mai târziu în „Societatea de lectură a elevilor români de la Gimnaziul din Baia Mare”. În 1870, biblioteca Societăţii avea 49 de volume şi se pare că aici Petre Dulfu a citit Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

Petre Dulfu

(sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Dulfu)

pentru prima dată poeziile lui Vasile Alecsandri din volumul „Doine şi lăcrămioare”. Dumitru Teodosiu (apud Temian, 2003, p. 15) menţiona: „Până prin clasa a IV-a liceală nu avusese prilejul de a citi cărţi româneşti. Atunci însă, făcându-se membru al societăţii de lectură înfiinţată de elevii români ai liceului, a putut să cerceteze biblioteca… care avea vreo sută de volume româneşti, între care şi scrierile lui Alecsandri. Acesta, şi în special <Doine şi lăcrămioare> l-au impresionat adânc şi i-au deşteptat darul său poetic…”. Din 27 octombrie 1873, Petre Dulfu este numit bibliotecar2 al Societăţii de bibliotecă, care avea 121 de volume, înregistrând şi 450 de împrumuturi.

A

tras de literatură, va urma Facultatea de Litere şi filozofie din Cluj, între 1876 – 1881, în ciuda dorinţei mamei sale: „Maică-mea, ca fiică şi soră de preot, dorea să mă fac preot. Dar pe mine mă atrăgea mai mult literatura. Începusem să scriu câte ceva, şi eram încurajat de revistele la care le trimeteam încercările mele …” (Temian, 2003, p. 18). La facultate, va fi remarcat de profesorul Grigore Silaşi care-i va trimite lui Vasile Alecsandri câteva încercări literare ale viitorului învăţător. Acesta îi răspunde profesorului clujean, la 26 octombrie 1880, recunoscând talentul sutdentului Petre Dulfu, care, în anul următor, 1881, obţine, la 10 iunie, diploma de doctor în filosofie cu o teză intitulată Activitatea lui Vasile numărul

12

/ august 2018

52 Alecsandri în literatura română, redactată şi susţinută în maghiară: Alexandri Vazul müködése a román irodalom teren”. Redăm cuvintele lui Alecsandri de apreciere a talentului lui Petre Dulfu: „.. găsesc o adevărată satisfacere de a vă declara că sunt de părerea dv. în privirea talentului poetic al junelui Petre Dulfu. Ziua se cunoaşte de dimineaţă, zice românul. Astfel, din primele poezii m-am convins că el posedă în suflet scânteia sacră şi sub condei o limbă armonioasă pe care ştie s-o mlădie după cerinţele ritmului. Talent există: el e un dar al naturii şi e menit a se dezvolta cu timpul pentru a crea opere frumoase ce vor înavuţi literatura noastră. Trebuie dar a fi încurajat şi susţinut pe calea în care a intrat, cale bună şi roditoare, căci fiecare plantă în pământul ei prosperă” (Vasile Alecsandri, Scrisori, Însemnări, Bucureşti 1964, p. 129, apud Petre Dulfu, Scrieri, Bucureşti, Editura Minerva, 1971, p. V). Aceste cuvinte ale lui Alecsandri parcă au fost profetice – Petre Dulfu a prosperat în pământul lui şi şi-a dat seama de bogăţia folclorului românesc, s-a preocupat constant de adunarea, prelucrarea şi tipărirea materialului folcloric, formulând şi aici 5 reguli care atestă calitatea de bun cunoscător al metodelor ştiinţifice de cercetare (cf. Temian 2003, p. 27-28): 1. „Toate acele producte ale spiritului popular, cari sunt alcătuite în versuri, cum sunt baladele, doinele, colindele, cântecele de nuntă, descântecele etc. trebuie scrise şi pulbicate întocmai aşa cum se aud în graiul poporului, fără a schimba, fără a scoate sau adăuga vreun cuvânt, fără a înlocui vreo expresiune sau vreo formă gramaticală întrebuinţată de popor… schimbările ce-ar introduce scriitorul de la sine în poesiile poporale, micşorează sau nimicesc cu totul valoare colecţiunii. 2. La scrierea poveştilor şi anecdotelor care sunt alcătuite în proză… scriitorul trebuie să-şi dea silinţa să imiteze în scris cât se poate mai fidel modul de a cugeta şi de-a povesti a poporului din acele părţi şi chiar modul de intonare a cuvintelor. 3. La fiecare poesie sau poveste, scriitorul să arate nunmele şi profesiunea povestitorului de la care a auzit-o, împreună cu numele comunei şi a districtului unde el locuieşte. 4. Dacă o poveste sau poesie are mai multe variante deosebite întrucâtva unele de altele, să se adune şi pulbice şi acelea toate alăturate una lângă alta, fără a le contopi pe toate în una singură: fără a publica numai una sau două şi a omite pe celelalte. 5. Vorbele şi expresiunile, cari se întrebuinţează numai în acel ţinut, şi sunt neînţelese pentru românii din alte provincii, să se explice în josul paginei prin alte cuvinte cari sunt înţelese de toţi românii”. Constatăm, şi de această dată, şi calitatea de fin cercetător pe care o avea Petre Dulfu care insista pentru respectarea principiilor enumerate mai sus, care cresc valoarea ştiinţifică a materialului adunat şi prelucrat.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

P

53

e lângă aceste intense preocupări de valorificare şi prelucrare a tezaurului cuprins în folclorul românesc, Petre Dulfu va avea mereu în vedere activitatea de pedagog, activitate căreia i se va şi dedica. Începând cu 1881, este profesor suplinitor la Şcoala Normală din Bucureşti, după care ajunge profesor şi director la Şcoala Normală din Turnu Severin. Din păcate, această şcoală se desfiinţează în 1882, moment în care Petre Dulfu „lansează primul său îndemn public adresat învăţătorilor” (P. Dulfu, 1971, p. XI), cărora le urează: „Să nu uitaţi niciodată că împlinindu-vă datoria, răpândind cultura şi lumina în popor, oricât de mic ar fi cercul activităţii voastre, voi aţi contribuit la fericirea statului întreg, precum toţi aceia care propagă corupţiunile şi imoralitatea în popor, sînt viermi ce rod la rădăcina statului. Pentru ca voi însă să puteţi fi ceea ce trebuie să fiţi, amici sinceri şi binefăcători adevăraţi ai poporului: să nu vă lăsaţi niciodată a fi conduşi de vorbele acelora care afirmă că poporul român este trîndav şi incapabil de a se cultiva. Poporul român a dovedit în mai multe rînduri prin fapte că acei ce vorbesc astfel despre dînsul, nu sunt decît nişte calomniatori” (Despre importanţa şcolii în genere. Discurs, „Amicul familiei”, Gherla, 1882, apud P. Dulfu, Scrieri, 1971, p. XI). În calitatea sa de pedagog, Petre Dulfu realizează o lucrare extraordinară, numită Foloasele învăţăturii, publicată în 1927. În Cuvânt înainte, pedagogul nostru constată, cu tristeţe, starea deplorabilă a învăţământului românesc, în comparaţie cu nivelul ridicat din alte ţări: „Pe când în alte ţări lumina binefăcătoare a învăţăturii a pătruns de mult, atât prin oraşe cât şi prin sate, la noi satele zac încă în întuneric, cu toate milioanele din ce în ce mai numeroase pe care Statul Român le cheltueşte pentru şcoli” (P. Dulfu, 1927, p. 3), dezvăluindu-şi scopul pentru care a realizat această carte: „În cele ce urmează mă voiu încerca să fac pe săteanul român a vedea limpede, pe de-o parte: multele neajunsuri ce-l apasă din pricina neştiinţei sale, iar pe de altă parte: multele şi marile foloase ce aduce omului învăţătura” (ibidem, p. 4). În partea I a lucrării, intitulată Starea de astăzi a sătenilor noştri în asemănare cu a celor din prin ţările apusene, se face o succintă descriere despre crearea omului şi despre darul nepreţuit pe care Dumnezeu l-a dat omului: mintea. Sunt relatate condiţiile precare de viaţă ale primilor oameni care, punându-şi mintea la lucru, au reuşit să-şi făurească unelte care să-i ajute în muncile lor grele. Dar, constată mai departe autorul nostru: „Ceea ce-a ajutat pe oameni să înainteze cu paşi şi mai repezi spre un traiu mai fericit, a fost în timpurile din urmă şi meşteşugul scrierii şi al cetirii, sau ştiinţa de carte” (ibidem, p. 12), esenţială în transmiterea cunoştinţelor celor pricepuţi către urmaşii lor: „Astăzi însă, şi de cînd cu meşteşugul scrierii şi al cetirii, dacă un om ştie mai multe decît alţii, sau dacă a născocit cu mintea ceva nou şi folositor pentru omenire: ştiinţa sa rămîne scrisă prin cărţi; toţi – numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

cari au învăţat să cetească – se pot folosi de cunoştinţele lui, şi pe temeiul lor alţi oameni cu pricepere pot să meargă mai departe, făcînd mai cu înlesnire alte descoperiri noi” (ibidem, p. 13). Petre Dulfu constată, astfel, care este marele avantaj al ştiinţei de carte: trasmiterea cunoşţinţelor şi perspectiva realizării unor invenţii şi mai performante decât cele existente la un moment dat. Pentru a fi şi mai convingător, Petre Dulfu descrie satele din ţările apusene, care provoacă uimirea vizitatorului: „Dacă intri în vreo casă, rămâi de-asemenea uimit de cele ce întâlneşti. Ce lucruri bune, ce rânduială, ce curăţenie peste tot!... Nu-ţi vine să crezi că eşti într-o casă ţărănească; ţi se pare c-ai intrat în vreo casă de orăşean cu dare de mână” (ibidem, p. 21). Textele sunt însoţite de imagini care ilustrează faptele descrise. Astfel, prima fotografie este a unui sat din Germania (p. 20), urmată de imaginea unui cal belgian, subliniind avantajele pe care soiurile bune de animale le pot aduce în ameliorarea muncii ţăranului: „Vite nu găseşti multe în bătătură şi prin grajduri. Dar acelea ce le au, sunt de soiu şi bine îngrijite. Şi de aceea un cal de-ai lor are putere cât doi sau trei de-ai noştri de pe la ţară. Acelaşi lucru se poate spune şi despre boi. Şi o vacă de-ale lor dă lapte cât două sau trei de-ale sătenilor noştri” (ibidem, p. 23). Fraza finală sintetizează situaţia din ţările apusene: „… rânduială şi curăţenie, muncă stăruitoare şi cu pricepere, bogăţie şi trai bun, iată ce vedem prin satele ţărilor apusene” (p. 27). Prin comparaţie cu aceste stări de fapte, „Când vii de prin alte ţări şi treci prin satele noastre, te cuprinde jalea de cele ce vezi!” (p.27-28). Sunt descrise locuinţele sărăcăcioase ale ţăranilor, cu gospodăria prost administrată, animalele slabe, nerentabile şi cu multă muncă fără de prea mare folos: „Nu-i e urâtă săteanului nostru munca, dar munceşte fără nici o chibzuială. Bucăţica de pământ ce-o are, n-o lucrează aşa cum ar trebui, anume: n-o ară şi n-o sapă la timp şi destul de adânc şi n-o îngraşe [sic!] mai niciodată” (p. 31). O mare vină pentru mizeria ţăranului este „afurisita de cârciumă” (p. 32) care este frecventată nu doar duminica şi în sărbători, ci şi în zile de lucru, aducându-i pe unii ţărani la faliment şi distrugere totală. Petre Dulfu concluzionează cu amăraciune: „Va să zică: ce vedem prin satele noastre? Neorânduială multă, muncă puţină şi fără pricepere, sărăcie şi traiu prost” (p. 34). După aceste descrieri, Petre Dulfu consideră că traiul superior al celor din ţările apusene se datorează „minţii lor luminate prin învăţătură” (p. 35) sugerând preluarea acestui mod de viaţă şi rentabilizând toate sectoarele activităţii economice. În partea a II-a, Petre Dulfu propune câteva direcţii de acţiune pentru a schimba această situaţie: - Să se insiste asupra şcolii săteşti în care să se studieze „scrierea, cetirea şi socoteala” (p. 42), eliminându-se astfel cazurile de înşelăciune la care erau supuşi ţăranii români.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

- În şcoală să se studieze „cunostinţe despre ţara noastră şi celelalte ţări de pe pământ” (p. 48), să se studieze istoria, cu informaţii despre formarea poporului şi a limbii române. - Şcoala trebuie să ofere copiilor date economicoadministrative şi politice despre România, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, toate acestea sub denumirea „Învăţământ civic”. - În şcoală să se studieze geografia fizică şi economică a ţării, iar şcolile săteşti să ofere datele necesare despre cultivarea pământului, îngrijirea pomilor etc., cunoştinţe sistematizate în şcoala de dinainte de Revoluţia din Decembrie 1989 sub numele de agricultură. Textul este însoţit de imagini, cum este, spre exemplu, cea de la p. 56, unde ni se arată cum se face altoirea pomilor, iar la paginile 57-58 se compară un „stup primitiv” cu un stup sistematic pentru a demonstra superioritatea gândirii avansate. Petre Dulfu mai insistă şi pe dezvoltarea abilităţilor practice care-i vor face pe unii copii să devină buni meseriaşi, deoarece „… România în starea în care se găseşte astăzi are nevoie nu numai de plugari, ci şi de meseriaşi destoinici” (p. 60). - Şcoala trebuie să predea şi cunoştinte despre natură şi fizica. Pe lângă acestea, ni se spune explicit că este nevoie de predarea religiei în şcoală3, dar şi de a preda copiilor informaţii de prim ajutor. După toate aceste argumente care susţin necesitatea şcolii, Petre Dulfu formulează două concluzii: a. [cunoştinţele din şcoală] „Ageresc mintea, pe care Dumnezeu a dat-o omului ca să-i fie călăuză în viaţă. Şi oamenii care au mintea luminată prin învăţături, se pricep mai bine decât alţii: şi cum să-şi păstreze sănătatea, şi cum să-şi agonisească cele trebuincioase pentru ei şi pentru familia lor, spre a nu duce lipsă de nimic. Mintea lor e mai iscusită decât a celor fără învăţătură, le spune ce trebuie să facă în toate împrejurările vieţii” (p. 67-68). b. „Pe lângă că ageresc mintea, aceste învăţături îmbogăţesc în acelaşi timp şi inima omului cu simţăminte frumoase, adică: fac pe om să fie mai bun, mai drept, mai milos faţă de alţii, până şi faţă de vietăţile necuvântătoare – să se gândească nu numai la binele său şi al familiei sale, ci şi la binele semenilor săi, la binele comunei, al ţării, al neamului, şi aşa mai departe” (p. 68). Profesorul Petre Dulfu apreciază că „Pădure fără uscături nu se poate” (p. 68), situaţie în care „nu învăţătura e de vină, ci firea nenorocită a acelor oameni, care i-a împins pe căi rele cu toată învăţăturile bune ce li s-au dat în şcoală” (p. 68). În finalul cărţii, autorul adresează un cald îndemn: „Iubiţi săteni!... Trimiteţi-vă cu drag copiii la şcoală şi îndemnaţi-i să înveţe!” (p. 87). Preocupat toată viaţa de educaţia copiilor, Petre Dulfu precizează că „în şcoală se completează educaţiunea copiilor începută în familie”.

numărul

12

/ august 2018

54 Este interesant de menţionat aici, că în 1973, Petre Puşcaşu, autorul articolului Petre Dulfu – pedagog, publicat în volumul al II-lea, „Studii şi articole”, propune următoarele: „Ar fi un pios omagiu adus memoriei sale, dacă s-ar acorda numele lui Petre Dulfu unei şcoli din Baia Mare (actuala Şcoală Generală nr. 1 este clădirea în care a învăţat el), precum şi străzii pe care a locuit în Baia Mare (actuala str. 17 Octombrie)”. Suntem bucuroşi să constatăm azi, la 45 de ani după această afirmaţie, că şcoala a primit numele marelui pedagog, avem şi str. Petre Dulfu în Baia Mare, chiar dacă nu e cea propusă în articolul menţionat şi, în plus, frumoasa bibliotecă din Baia Mare poartă numele marelui om de cultură care a fost Petre Dulfu.

NOTE:

1 johann Fridrich Herbart (1776-1841), filozof şi psiholog german, este considerat fondatorul pedagogiei ca disciplină academică (cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/johann_Friedrich_Herbart accesat la 9 martie 2016).

2 Astfel, Petre Dulfu, prin funcţia de bibliotecar, îi urmează exemplul unui alt om de cultură excepţional pe care l-a avut Transilvania – mitropolitul Andrei Şaguna, care, dotat cu o inteligenţă deosebită, a fost remarcat şi propus şi bibliotecar, pe lângă funcţiile de profesor şi secretar la Universitatea din Karlowitz. Cf. Farcaş 2015, p. 65. 3 Florian Roatiş (2006, p. 9) semnalează atitudinea lui Petre

Dulfu care „se constituie într-un apărător al fiinţei umane”, contrazicându-l pe Nietzsche care ataca teoria liberului arbitru şi pe care acesta o atribuia preoţilor. În sprijinul ideii sale, „Petre Dulfu aduce argumente pertinente care probează libertatea voinţei, atât prin conştiinţa individuală, cât şi prin cea universală (consimţământul general), care acceptă sau mustră faptele noastre (ibidem).

BIBLIOGRAFIE

Dulfu 1927 – Petre Dulfu, Foloasele învăţăturii, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor. Dulfu 1971 – Petre Dulfu, Scrieri, ediţie îngrijită de Viorica Florea şi Victor Crăciun, Bucureşti, Editura Minerva, 1971. Farcaş 2015 – Ioan-Mircea Farcaş, Mitropolitul Andrei Şaguna – personalitate culturală de excepţie a Transilvaniei, în rev. „Annales Universitatis Apulensis”, series Philologica 16, tom 1, Alba Iulia 2015, p. 63-70. Puşcaşu 1973 – Petre Puşcaşu, Petre Dulfu – pedagog, în „Studii şi articole”, Societatea de Ştiinţe Filologice din România, vol. II, Baia Mare, p. 89-98. Roatiş 2006 – Florian Roatiş, Petre Dulfu pedagog şi filosof, în „Bibliotheca Septentrionalis”, an XIV, nr. 26, Biblioteca judeţeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, p. 7-13. Temian 2003 – Laura Temian, Petre Dulfu – contribuţii biobibliografice şi documentare, Baia Mare, Biblioteca judeţeană „Petre Dulfu”. https://ro.wikipedia.org/wiki/johann_Friedrich_Herbart (accesat la 9 martie 2016)

Copalnic - Mănăştur


VATR A

55 Ioan BOTIŞ

C H I O R E A N Ă

PROf. UNIV. DR. LEON PRODAN (1902-1984), UN PRECURSOR AL IGIENEI MUNCII

L

eon Prodan s-a născut în 20 iulie 1902, la Copalnic-Mănăştur, Maramureş. Studiile primare le-a urmat în localitatea natală, iar cele liceale în Baia Mare. În anul 1927, a absolvit cursurile Facultăţii de Medicină din Cluj, cu teza „Cercetări asupra etiologiei ozenei”. Din anul 1925, la recomandarea prof. dr. Iuliu Moldovan, a devenit preparator la Institutul de Igienă şi Igienă Socială; până în anul 1928, a fost preparator bugetar, după care a fost preparator onorific. A lucrat şi la Laboratorul de Bacteriologie din Arad. În anul 1929, Leon Prodan a plecat în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Harvard din Boston, beneficiind de o bursă Rockefeller. În anul 1930, şi-a susţinut doctoratul cu lucrarea „Cadmium poisoning” şi a primit diploma de „magistru în sănătate publică”. În 1931, Leon Prodan s-a întors din S.U.A. şi Canada, activitatea sa fiind îndreptată spre ceea ce a numit igienă industrială. El considera că igiena industrială este un termen mai potrivit decât igiena muncii sau alt termen, igiena industrială fiind termenul acceptat şi folosit în cele mai multe ţări, printre acestea numărându-se Franţa, Anglia, Belgia, Germania şi Statele Unite ale Americii. În termenul de igienă industrială era cuprins tot complexul de probleme în legătură cu muncitorii şi munca de orice natură. Leon Prodan a fost primul profesor din România care a ţinut lecţii de igienă a muncii. Legea sanitară din anul 1930, datorită principiilor de organizare pe care le conţinea, a avut şi darul de a pune în discuţie, mai mult decât oricând, problemele sănătăţii publice sub diferitele ei aspecte. Astfel, s-a adus în discuţie şi problema organizării serviciului de igienă industrială, care să asigure un control adecvat din punct de vedere sanitar şi tehnic al stabilimentelor industriale şi comerciale şi să se ocupe cu toate problemele de igienă industrială. Leon Prodan făcea observaţia că, până atunci, lipsa acestui serviciu în România a fost cauzat de trei factori: organizarea serviciului de igienă industrială nu era atât de imperioasă în perioada anterioară, fiindcă industria noastră s-a dezvoltat în anii de după primul război mondial şi se afla în plină dezvoltare în urma protecţiei oferite de legile româneşti protecţioniste în ceea ce privea importurile; organizarea serviciului de igienă industrială nu putea avea precădere în faţa ornumărul

12

/ august 2018

Leon Prodan s-a născut în 20 iulie 1902, la Copalnic-Mănăştur

ganizării generale sanitare a ţării; Ministerul Muncii şi Asigurărilor Sociale, care deţinea toate problemele muncitoreşti şi avea obligaţia şi chiar interesul să se sesizeze de această problemă, a făcut prea puţine în acest sens. Concluzia lui Leon Prodan a fost aceea că nu lipseau legea sau articolele de lege, ci un serviciu dotat cu personal calificat şi anume destinat să activeze în domeniul igienei industriale. Ca urmare, Ministerul Sănătăţii avea datoria de a organiza acest serviciu aşa după cum o impuneau timpurile moderne. Leon Prodan a militat pentru înfiinţarea unei Direcţii a Igienei Industriale, pentru asigurarea următoarelor deziderate: inspecţia sanitară a stabilimentelor industriale şi comerciale, inspecţia tehnică a stabilimentelor industriale şi comerciale, orientarea profesională, selecţia profesională, examenul medical înainte de angajare şi examenul medical periodic al muncitorilor, reglementarea şi controlul muncii femeilor şi al minorilor, al duratei muncii, al repausului duminical, salarizarea muncitorilor, conflictele de muncă şi plasarea muncitorilor, organizarea unei ocrotiri raţionale a muncitorilor şi familiilor lor, elaborarea de regulamente, fişe, formulare de inspecţii şi stabilirea de norme precise în ceea ce priveşte activitatea muncitorilor, rezolvarea tuturor apelurilor în legătură cu autorizaţiile de funcţioCopalnic - Mănăştur


VATR A

56

C H I O R E A N Ă

Leon Prodan a urmat studiile liceale la Liceul Gheorghe Şincai din Baia Mare

nare ale stabilimentelor industriale şi comerciale. În legătură cu Institutele de Igienă şi Sănătate Publică, Leon Prodan cerea să se asigure următoarele: instrucţia sau formarea personalului necesar inspecţiei sanitare şi tehnice a stabilimentelor industriale şi comerciale, expertize diferite prin personalul specializat şi studierea diferitelor planuri de ventilaţie, iluminaţie, purificarea şi îndepărtarea apelor reziduale şi alte probleme speciale în legătură cu stabilimentele industriale. În viziunea lui Leon Prodan, medicii specializaţi în igiena industrială trebuiau să aibă şi cunoştinţe de epidemiologie, de biostatistică, organizaţie sanitară, inginerie sanitară şi altele. „În felul acesta, se poate asigura o inspecţie sanitară absolut obiectivă şi bazată pe judecarea faptelor după gradul lor real de nocivitate şi nu după gradul lor real de nocivitate şi nici după impresii subiective cum se face astăzi”, afirma Leon Prodan.1 Inspecţia tehnică a stabilimentelor industriale şi comerciale trebuiau să asigure, după părerea lui Leon Prodan, în primul rând prevenirea accidentelor. Ca urmare, se impunea crearea unui corp de ingineri, anume specializaţi pentru a activa în domeniul igienei industriale, care trebuia să posede cunoştinţe mecanice, electromagnetice şi de arhitectură, pentru a putea prescrie toate măsurile tehnice de prevenire a accidennumărul

12

/ august 2018

telor. Medicii şi inginerii urmau să se afle într-o colaborare strânsă, pentru a activa în mod uniform şi cu mai multă eficacitate. Prin selecţia profesională, pentru care insista, Leon Prodan înţelegea plasarea muncitorului la munca cea mai potrivită stării lui fizice şi psihice, mărind astfel randamentul muncii, eliminarea celor bolnavi, care ar putea fi un pericol pentru ceilalţi muncitori, prin această selecţie realizându-se cea mai importantă operă de prevenire a accidentelor. În acelaşi timp, Leon Prodan sublinia faptul că, prin selecţia profesională, nu se urmăreşte eliminarea de la angajament a indivizilor atinşi de vreo îmbolnăvire, ci o plasare potrivită cu fizicul şi psihicul omului. Leon Prodan făcea următoarea observaţie: „Este lucru admis în toată lumea, că atât morbiditatea cât şi mortalitatea generală a muncitorilor industriali e mai mare decât la restul populaţiei.” Pornind de la constatarea că, în Germania, era aplicat un examen medical înainte de angajare, Leon Prodan cerea introducerea şi în România a unui astfel de examen, completat mai apoi cu examene medicale periodice, pentru depistarea timpurie a unei îmbolnăviri curente sau profesionale şi pentru a corecta micile defecte înainte de a rezulta îmbolnăviri serioase.” În ceea ce priveşte organizarea unei ocrotiri raţionale a muncitorilor şi familiilor lor, Leon Prodan conCopalnic - Mănăştur


VATR A

57 sidera că aceasta ar putea fi asigurată prin asistenţă medicală cât se poate de extinsă şi pentru membrii familiei, educaţie igienică a muncitorilor şi familiilor lor prin surori de ocrotire şi alte mijloace, înfiinţarea de leagăne de copii, cămine pentru mame şi colonii de vară pentru copii, locuinţe ieftine, cooperative, cantine, case de economii şi ajutor, îngrijirea de educaţia şcolară şi profesională a copiilor de muncitori şi chiar a muncitorilor adulţi, precum şi îngrijirea de recreaţii potrivite pentru muncitori. „Ocrotirea muncitorilor şi a familiei lor este pentru noi de o importanţă covârşitoare prin faptul că nu avem încă o clasă muncitoare suficientă şi formată, iar elementele de la ţară nu ştiu să se adapteze vieţii de oraş, fapt care e în dauna sănătăţii lor atât morale cât şi fizice (...). Ceea ce se cere în primul rând, în mod imperios, este să se asigure muncitorilor localuri de lucru sănătoase şi lipsite de pericolele accidentelor, urmând să procedăm încetul cu încetul la înfăptuirea celorlalte deziderate”, scria Leon Prodan în anul 1934.

L

eon Prodan a ocupat până în anul 1940 funcţia de şef de laborator la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Cluj. În această perioadă a ţinut cursuri de igiena muncii pentru medicii care se specializau la Institutul de Igienă şi la Institutul Surorilor de Ocrotire, înfiinţat în anul 1919. În perioada celui de-al doilea război mondial, între 1940 şi 1942, Leon Prodan s-a mutat la Bucureşti; a fost medic-şef al Capitalei, conducând şi Institutul Central de Statistică, iar în perioada 1940-1944 a lucrat la Consiliul Operelor Sociale. Tot între 1940 şi 1944, a ocupat şi funcţia de director al Consiliului de Patronaj, instuţie condusă de Maria Antonescu şi Veturia Goga. În 1944-1945, a lucrat la Consiliul Operelor Sociale. În anul 1945, a revenit la Cluj, ca medic-şef al oraşului, funcţie pe care a ocupat-o până în anul 1948. A participat la campania sanitară româno-sovietică, pentru combaterea tifosului exantematic, în nordul Transilvaniei, iar în 1946 a reintrat şef de laborator la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Cluj. Leon Prodan a devenit în anul 1948 profesor de Igienă, în 1949 a fost numit şef al Secţiei de Igiena muncii la Institutul de Igienă, în 1950 a predat Igiena munci, devenită catedră, iar din anul 1953 a condus această catedră. Din anul 1955, Catedra de Igiena muncii a fost integrată, împreună cu disciplina Boli profesionale, în Catedra Igiena muncii şi Boli profesionale: Leon Prodan a condus această catedră până în anul 1969, an în care s-a pensionat. Leon Prodan s-a stins din viaţă în 22 decembrie 1984. Prof.dr. Leon Prodan a fost specialist în igiena socială şi a studiat măsurile de profilaxie şi combatere a bolilor şi accidentelor profesionale. A studiat condiţiile de muncă din minele metalifere, carbonifere, din industria siderurgică, metalurgică şi metalo-chimică. A numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

studiat intoxicaţiile profesionale cu mercur, mangan şi mase plastice. A colaborat cu prof.dr. I. Moga în studiul bolii reumatismale la muncitori, a contribuit la îmbunătăţirea legislaţiei în legătură cu igiena muncii şi bolile profesionale şi a publicat numeroase lucrări.2 Pentru activitatea sa, în anul 1952, Leon Prodan a fost laureat al Premiului de Stat şi premiat al Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, pentru cercetări în domeniul saturnismului. În anul 1981, a devenit membru al Academiei de Ştiinţe din New York. *

*

*

În numărul viitor al revistei Vatra Chioreană vom continua prezentarea unor personalităţi chiorene, prin biografia prof. univ. dr. Ioan Prodan, specialist în medicină socială, născut şi el în Copalnic Mănăştur, fratele lui Leon Prodan.

NOTE

1 Primii medicii de medicina muncii în întreprinderile mari au apărut în România în anul 1952. De asemenea, în anul 1951, au fost organizate primele centre sanitare şi anti-epidemice din România care aveau şi secţii de igienă industrială.

2 Leon Prodan a publicat: „Cercetări asupra etiologiei ozenei”, în Viaţa, nr.2; „Cadmium poisoning”, în Journal of industrial Hygienne, nr.4-5, 1932; „Reglementarea profesiunei medicale în Germania, Danemarca şi Ungaria”, în Buletinul Eugenic şi Biopolitic, vol.III, nr.1-3; „Igiena industrială”, în vol. Probleme de igienă (1943); capitolul „Igiena muncii” din Tratatul de sănătate publică (1947); Aspecte actuale ale igienei muncii (1948); Principii de organizare sanitară (1948); a colaborat la manualul unic de Medicina Muncii (1967); Factori de cronicizare în saturnismul profesional (1972); Factori bio-psiho-sociali ai naşterii (1972) ş.a.

BIBLIOGRAFIE:

Anuarul universităţii „Regele Ferdinand i” din Cluj pe anul 1936-37, suivi d’un résumé en français, Cluj: Tipografia „Cartea Românească, 1938, p.286. Bojiţă, M., Pascu, O., Popescu, H., Bârsu, C., Şcoala Medicală Clujeană, ediţia a doua, întregită cu încă 41 de personalităţi, Cluj-Napoca: Editura Med.Univ. „Iuliu Haţieganu”, 2004, pp.122-123. Calomfirescu, Ştefania Kory, Profesorii promoţiei 1961 a Şcolii Medicale Academice clujene, vol.II, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 2009, pp.158-161 şi 173-176. Friptuleac, Grigore, „Istoria dezvoltării igienei muncii”, în igienă şi epidemiologie, Chişinău, 2009. Nicoară, Mihai Teodor, Dicţionarul universitarilor clujeni (1919-1947), Editura Accent, Cluj-Napoca, 2013. Pascu, O., Popescu, H., Bârsu, C., Şcoala clujeană de Medicină şi Farmacie. Ctitorii faimei, 1919-1999, Cluj-Napoca: Ed. Med.Univ. „Iuliu Haţieganu”, 1999, pp.263-267. Prodan, Leon, „Organizarea serviciului de igienă industrială”, în Buletin eugenic şi biopolitic, vol.V, August-Septembrie-Octombrie 1934, Nr.8-9-10, pp.200-206.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

58

C H I O R E A N Ă

Mircea CRIŞAN, Ioana LUCĂCEL

SiLViu dRAGOmiR,

RECUNOŞTINŢĂ LA CEL MAI ÎNALT NIVEL

După decenii de suferinţe şi altele de uitare şi ignoranţă, 50 de foşti deţinuţi politici au fost decoraţi în acest an de preşedintele României, Klaus Iohannis. l Un gest simbolic pentru o generaţie care se stinge şi căreia îi datorăm libertatea, democraţia şi drepturile de care noi ne bucurăm astăzi. l Printre cei decoraţi la Palatul Cotroceni s-au numărat şi Silviu Dragomir, preşedintele Asociaţiei foştilor Deţinuţi Politici din România (AfDPR), filiala Maramureş, originar din Copalnic.

Î

ntr-un vechi manual de artă a războiului din China medievală stă scris negru pe alb: „Dacă vrei să cucereşti un popor, nu trebuie să vii cu armata peste el. Este suficient să-i tai rădăcinile şi privirea spre cer”. Comuniştii, pentru a fi siguri că supun poporul român, au venit şi cu armata roşie peste el, dar, mai ales, au încercat să-i frângă rădăcinile, falsificând istoria şi, omorându-i elitele, şi să-l determine să nu mai privească spre cer şi să nu mai creadă în Dumnezeu. Ei, comuniştii, aveau, logic, matematic şi contabil toate datele şi toate atuurile pentru a reuşi. Iar milioanele de deţinuţi politici care au umplut temniţele comuniste aveau toate condiţiile pentru a muri. Numai că Dumnezeu nu e contabil şi El a hotărât altfel. Urmează povestea impresionantă a unui erou: Silviu Dragomir, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Baia Mare. S-a născut în 16 decembrie 1936, într-o familie de intelectuali din Copalnic, tatăl său era preot ortodox şi mama sa fiică de preot ortodox. Aşa că istoria şi vremurile nu le-au fost deloc favorabile: „Sub stăpânirea hortystă, tata, Augustin Dragomir, a fost mereu persecutat, fiind preot ortodox. În cele din urmă, în ’41 a fost arestat doi ani de stăpânirea maghiară şi închis la Satu Mare. Apoi a venit războiul şi tata a fost preot militar în război şi, după ce s-a terminat războiul, a venit acasă. În 1948 a fost arestat din nou şi a stat la Canal 9 luni, pe motiv că era preot român şi că avea influenţă foarte mare asupra comunităţii. Pe urmă, în august ’52 a fost arestat din nou şi ţinut până în ianuarie ’55, iar apoi a mai avut arestări, dar de scurtă durată. Dar s-a îmbolnăvit şi în decembrie ’58 a murit, la vârsta de 55 de ani. Când a fost arestat, în ’52, pe mine şi pe sora mea ne-au dat afară de la şcoală”. Având această situaţie agitată în familie, erau consideraţi „antisociali”. A reuşit să termine şcoala medie tehnică minieră şi liceul, dar a încercat să se înscrie la facultate şi nu i s-a numărul

12

/ august 2018

Silviu Dragomir s-a născut în 16 decembrie 1936, într-o familie de intelectuali din Copalnic, tatăl său fiind preot ortodox iar mama sa, fiică de preot ortodox.

dat dreptul. Apoi, în 6 august, a venit momentul iminent al arestării. În toamna lui 1958, în urma unui simulacru de proces care avut loc la Satu Mare şi în care procurorul a cerut „pedepsirea exemplară” pentru că Silviu Dragomir era „fecior de popă” a fost condamnat la 20 de ani pentru crimă-uneltire contra ordinii sociale. Apoi a ajuns în „Iadul de la Gherla”: „Acolo, la 5 dimineaţă era deşteptarea, se dădea raportul şi pe urmă «regimul tăcerii». Nu aveai voie să vorbeşti în celulă şi până la 10 seara trebuia să stăm în picioare. Era doar o băncuţă de 3 persoane unde puteam sta pe rând, dar erau bătrâni care nu puteau sta în picioare. În celulă eram 18 oameni într-o cameră de 3 pe 4 m”. De la Gherla, drumul calvarului a continuat spre Balta Brăilei, la Salcia: „Când am ajuns acolo, a apărut un călăreţ pe cal alb, ca un voievod, era maiorul GafCopalnic - Mănăştur


VATR A

59

C H I O R E A N Ă

Silviu Dragomir a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler, alături de alţi 22 de deţinuţi politici

tea, comandantul de la Piatra Frecăţei, care ne-a spus scurt: «Aţi fost aduşi aici ca să pieriţi. Avem nevoie de mâinile şi picioarele voastre să faceţi digul, dar trebuie să plătiţi aerul pe care-l respiraţi. Oricât vă veţi chinui, aici veţi pieri». Asta a fost primirea şi a avut dreptate, pentru că din octombrie ’59 până în aprilie ’60 au fost 800 de morţi”. De aici, a plecat, în 1963, la jilava. A fost eliberat abia în 1964, având 40 de kg la înălţimea sa de 1,80 metri. În libertate, coşmarul a continuat. Dar azi, Silviu Dragomir e împăcat cu toate. Are zâmbetul omului care ştie că viaţa nu e contabilitate, că în orice război nu învinge neapărat cel mai puternic şi că minunile fac parte din normalul celor care cred. Iată că, la aproape 30 de ani de la căderea comunismului, recunoştinţa a venit. Târziu, dar de la cel mai înalt nivel. Recent, în cadrul unei ceremonii de la Palatul Cotroceni, au fost decoraţi 23 de deţinuţi politic cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, şi 27 cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler. Silviu Dragomir, preşedintele AFDPR filiala Maramureş a primit Ordinul Naţional „Pentru numărul

12

/ august 2018

Merit” în grad de Cavaler. Decoraţiile le-au fost conferite de şeful statului „în semn de apreciere pentru înalta ţinută morală şi profesională de care au dat dovadă, de-a lungul vieţii, în semn de profund respect pentru cutremurătoarele suferinţe îndurate în temniţele comuniste, precum şi pentru demnitatea şi curajul cu care au luptat pentru susţinerea valorilor democratice”.

S

ilviu Dragomir a spus că manifestarea a fost una plină de solemnitate şi că decoraţia, pe care nu a sperat vreodată să o primească, este un simbol al recunoştinţei pentru lupta generaţiei lor dusă în numele libertăţii. Atunci, în urmă cu câteva decenii, niciunul dintre foştii deţinuţi politici nu sperau la un astfel de moment. Dar Dumnezeu le-a zâmbit de nenumărate ori. Pentru că, dacă Dumnezeu zâmbeşte, cu siguranţă o face în faţa curajului, a oamenilor care, sfidând moartea, conjuncturile şi propriile neputinţe îşi asumă idealuri şi meniri pentru care luptă, dincolo de puterea lor.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

Alocuţiunea Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, susţinută în cadrul ceremoniei de decorare a unor foşti deţinuţi politic:

„Domnule Preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Doamnelor şi domnilor, Sunt deosebit de onorat să-i decorez, în numele statului român, pe unii dintre ultimii foşti deţinuţi politic, oameni care au luptat pentru ca valorile libertăţii şi democraţiei să renască. Dumneavoastră sunteţi dovada vie că în timpul regimului comunist au existat şi eroi care au salvat onoarea naţiunii şi pe care societatea românească îi redescoperă şi, iată, îi cinsteşte cum se cuvine. Profit de această ocazie să salut participanţii români şi străini la Congresul Asociaţiei internaţionale a Foştilor Deţinuţi Politici din Fostele Ţări Comuniste, care se desfăşoară la Braşov. Rezistenţa cu care v-aţi opus dictaturii comuniste reprezintă pentru noi toţi o lecţie de curaj şi hotărâre fără termen de comparaţie. V-aţi pus viaţa în slujba unui crez suprem – acela de a apăra, cu orice preţ, valorile democratice şi drepturile fundamentale. Aţi fost supuşi unor tratamente inumane, aţi renunţat la familie, v-aţi sacrificat libertatea pentru că aţi crezut în viitorul democratic al acestei ţări. V-aţi împotrivit cu stoicism dictaturii, iar rezultatul luptei dumneavoastră se vede în parcursul democratic pe care România şi l-a asumat după 1990. De aceea, politicienii care azi se declară victime ale abuzurilor justiţiei şi etalează fără nicio urmă de bun-simţ eticheta de «condamnaţi» sau «deţinuţi politic» ar trebui să nu mai întineze memoria dramelor prin care aţi trecut cu atâta demnitate. Doamnelor şi domnilor, România celebrează în 2018 o sută de ani de la desăvârşirea statului naţional unitar. Suntem, astăzi, o naţiune puternic ataşată de valorile democratice, membră a uniunii Europene şi a Alianţei Nord Atlantice, însă nu trebuie să uităm toate transformările prin care România a trecut în ultimul veac.Aproape jumătate din secolul care s-a scurs de la Marea unire, România s-a aflat sub dictatura comunistă, caracterizată prin teroare şi prin numeroase abuzuri. Centenarul este, aşadar, despre onorarea istoriei, despre recunoaşterea meritelor celor care au contribuit, prin sacrificiul lor, la modernizarea României şi, nu în ultimul rând, despre angajamentul ferm al generaţiei de astăzi de a lupta împotriva oricăror manifestări extremiste şi radicale care pun în pericol principiile statului de drept şi valorile europene.

numărul

12

60 Avem datoria ca, la 100 de ani de la Marea unire, să ne implicăm activ în proiectul României de mâine şi să milităm pentru democraţie, unitate şi libertăţi cetăţeneşti. Doar aşa, sacrificiul celor care au suferit în închisorile comuniste va putea fi valorificat. Condamnarea ororilor comunismului şi valorizarea rezistenţei comuniste au fost angajamente pe care mi le-am asumat încă de la preluarea mandatului de Preşedinte al României. Nu întâmplător am ales să ofer prima decoraţie domnului Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, ca o recunoaştere a sacrificiului celor care au luptat pentru libertate. Societatea are nevoie de exemple demne, iar deţinuţii politic care au pus lupta pentru principiile democratice şi pentru libertate mai presus decât viaţa lor reprezintă astfel de repere. Am susţinut, în diferite rânduri, necesitatea prezervării memoriei naţionale şi importanţa cultivării spiritului civic. În acest sens, memoria comunismului va putea fi pusă în valoare în cadrul unui Muzeu al Comunismului, proiect pe care îl susţin în continuare. În acest demers de cunoaştere şi asumare a trecutului, este fundamentală sancţionarea faptelor care au reprezentat un atac direct la adresa demnităţii umane. Constat însă că, în privinţa investigării crimelor comunismului, ne aflăm într-o situaţie de blocaj. Nu putem tolera ca cei vinovaţi de crime împotriva umanităţii să doarmă liniştiţi. instituţiile abilitate au obligaţia să acţioneze imediat în acest sens. În încheiere, aş vrea să reamintesc tuturor că anul viitor vom marca 30 de ani de la căderea regimului comunist. Va fi un moment extrem de important, în care vom analiza parcursul României postcomuniste şi vom rememora idealurile Revoluţiei din decembrie 1989. Tocmai de aceea, mă aştept ca autorităţile să dea dovadă de responsabilitate şi să demareze, încă de acum, pregătirile pentru proiectele şi manifestările dedicate acestui moment. Românii îşi doresc să vadă evenimente cu o simbolistică profundă, care să ne reamintească tuturor de luptătorii anticomunişti, simboluri ale determinării, curajului şi sacrificiului pentru ţară. Vă felicit şi vă mulţumesc!”.

De Ziua Imnului, Silviu Dragomir şi alţi trei foşti deţinuţi politici - Gligor Eva, Filip Ioan şi Florean Victor - au primit titlul de cetăţean de onoare al municipiului Baia Mare, din partea primarului Cătălin Cherecheş. / august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

61

C H I O R E A N Ă

Niculina GHERGHEL

dR. PAnTe GheRGheL, REPREZENTANT DE SEAMĂ AL ÎNVĂŢĂMâNTULUI BIOLOGIC ROMâNESC

E

ste unul dintre reprezentanţii de seamă ai învăţământului biologic din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj Napoca, conferenţiar universitar doctor la Catedra de Fiziologie Animală, Facultatea de Biologie-Geologie. S-a născut la 10 august 1947 în localitatea Făureşti, comuna Copalnic Mănăştur, judeţul Maramureş. În anul 1954 devine elev al Şcolii cu clasele I-VII Făureşti, judeţul Maramureş, iar în anul 1961 începe cursurile la Şcoala medie din Cavnic, secţia reală, susţinând în anul 1965 examenul de maturitate (bacalaureat) la Târgu Lăpuş. În perioada 1965-1970 urmează cursurile Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj Napoca, Facultatea de Biologie-Geografie şi obţine Diploma de Licenţă în anul 1970 cu nota 10 (zece). După absolvirea facultăţii, în perioada 1970-1973, a funcţionat ca profesor de biologie la Şcoala Preluca Nouă, judeţul Maramureş, iar apoi, în perioada 19731983, a lucrat în cercetare ca zoolog şi biolog principal la Staţiunea de Cercetări Arcalia. În cadrul Staţiunii de la Arcalia, se ocupă de aspecte ecofiziologice ale creşterii viermilor de mătase, ale condiţiilor şi procedeelor de obţinere a unei productivităţi mai mari a mătasei naturale. Prin utilizarea de analogi şi hormoni juvenili, a adus o contribuţie importantă la cunoaşterea ciclului de dezvoltare şi la creşterea productivităţii viermelui de mătase, de ricin. Această activitate este recunoscută şi recompensată cu un Certificat de Inventator obţinut în anul 1980. Şi-a continuat activitatea de cercetare ca şi muzeograf (1983-1990) şi cercetător principal III (1990-1991) la Muzeul Zoologic al Facultăţii de Biologie – Geografie a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj Napoca, având astfel o vechime de 17 ani în cercetare. Este de remarcat activitatea sa muzeistică deosebită, concretizată în modernizarea dioramelor, organizarea şi dotarea corespunzătoare a Muzeului Zoologic, precum şi publicarea unei chei de determinare a unor insecte din colecţia muzeului. Activitatea de muzeograf se reflectă şi în articole publicate referitoare la istoria Muzeului de Zoologie din Cluj Napoca, a rolului pe care l-au avut Grigore Antipa şi Vasile Pârvan în promovarea unei muzeografii ştiinţifice. În 1984 a obţinut titlul de Doctor în Biologie, specializarea Fiziologia animală, la Universitatea BabeşBolyai din Cluj Napoca, susţinând teza cu titlul numărul

12

/ august 2018

Dr. Pante Gherghel s-a născut în 10 august 1947, în localitatea Făureşti, comuna Copalnic-Mănăştur

„Metabolismul unor dăunători biologici (Coleoptera şi Lepidoptera)”, sub conducerea ştiinţifică deosebit de exigentă a d-lui prof. dr. doc. Dumitru I. Roşca. Prin determinările biochimice pe care le efectuează asupra conţinutului de compuşi organici principali din gândacul de Colorado şi Omida păroasă a stejarului, urmăreşte ciclurile de dezvoltare a acestora, în vederea găsirii de noi soluţii a combaterii ecologice şi nu a combaterii chimice.

C

onţinutul tezei de doctorat se regăseşte în opt lucrări publicate în limba română şi engleză: „Dinamica conţinutului în proteine, lipide şi glicogen la gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) pe parcursul ciclului de dezvoltare” (1983 în limba română, 1985 în limba engleză); „Dinamica conţinutului în proteine, lipide şi glicogen la omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar) pe parcursul ciclului de dezvoltare” (1984 în limba Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

62

Dr. Pante Gherghel a publicat 41 de articole ştiinţifice şi 5 cărţi cu caracter didactic

română şi engleză). Începând din 1996, cercetarea tratează efectul unor factori naturali (veninul albinelor) şi artificiali chimici (diclofenac, boicil, acid clorofibric), asupra unor structuri la nivel subcelular, cum ar fi mitocondria izolată din ficatul de şobolan, asupra ficatului perfuzat al porcului de Guineea, al rinichiului, miocardului, hipotalamusului. Din toată această prestigioasă activitate de cercetare s-au publicat 31 articole în reviste ştiinţifice şi un număr de 10 articole în volume. Pe lângă activitatea de cercetare, începând cu anul 1991, domnul lector univ. dr. Pante Gherghel pregăteşte studenţii de la Facultatea de Biologie-Geografie, Facultatea de Psihologie, Colegiul de Fizică Medicală Zalău, în specialităţile biologice şi ecologice. Această activitate didactică se reflectă în preocupările de redactare de cărţi cu un conţinut informational foarte bogat, la un înalt nivel ştiinţific. De asemenea, s-a preocupat de asigurarea unei baze teoretice a lucrărilor de laborator (1995), care în cadrul disciplinelor biologice şi ecologice au un rol deosebit în aprofundarea şi argumentarea fenomenelor fiziologice şi ecofiziologice. În anul 2001, în colaborare cu prof. Vasile Pop şi Valer Cerbu, participă la concursul manualelor alternative (Biologie clasa a XI-a, capitolul de metabolism). Cu o deosebită migală, se ocupă de adaptarea organismelor animale la condiţiile de mediu prin asociaţii de reflexe nervoase şi umorale ale comportamentului. Teme etologice umane, de esenţă ecologică, sunt prezentate în conţinutul lucrării „Fiziologie cu elemente de comportament”. Este membru a trei societăţi ştiinţifice, dintre care două naţionale (Societatea Naţională de Biologie Celulară şi Societatea Naţională de Fiziologie) şi una internaţională (European Cell Biology Organisation), ceea ce reprezintă o recunoaştere a prestigiului său ştiinţific. De asemenea, a îndrumat lucrările practice de Fiziologie animală şi Ecofiziologie animală, precum şi numărul

12

/ august 2018

seminariile de Etologie şi de Bazele biologice ale educaţiei. Totodată a condus 8 teze de licenţă ale absolvenţilor şi 7 lucrări pentru obţinerea gradului didactic I. A sprijinit studenţii, publicând cărţi cu caracter didactic şi un „Îndrumător de lucrări practice de fiziologie animală”. În afară de aceste lucrări cu caracter predominant de fiziologie animală, a publicat şi o serie de lucrări din domeniul muzeografiei, precum şi un număr important de recenzii ale unor cărţi de biologie, ca şi o serie de articole despre viaţa şi activitatea unor personalităţi din domeniul biologiei. În total, a publicat 41 de articole şi 5 cărţi cu caracter didactic (4 în Editura Casa Cărţii de Ştiinţă şi un manual de lucrări practice). Articolele publicate au apărut în reviste ale universităţilor din ţară dar şi din străinătate, fiind autor unic sau primautor la 19 lucrări. Lucrările realizate cuprind numeroase date originale, de un deosebit interes ştiinţific şi reflectă competenţă, pasiune şi putere de muncă premise pentru ocuparea postului de Conferenţiar Universitar, poziţia 7 din Statul de funcţii al Catedrei de Fiziologie animală, Facultatea de Biologie şi Geologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, post pe care îl ocupă începând cu luna ianuarie 2004. Prin aceste articole şi recenzii de popularizare a ştiinţei, D-nul Conf. Univ. Dr. Pante Gherghel dovedeşte o bogată cultură biologică, o preocupare permanentă de păstrare a varietăţii şi zestrei faunistice a ţării, evidenţiind rolul unor specii în păstrarea echilibrului dinamic al ecosistemelor naturale şi agricole. S-a stins din viaţă la 9 iunie 2004, dar munca sa a fost recunoscută şi apreciată şi post mortem. În anul 2005, Consiliul Local al Comunei Copalnic Mănăştur îi acordă titlul de Cetăţean de Onoare al comunei Copalnic Mănăştur, iar cu ocazia semicentenarului Liceului din Cavnic, la 1 decembrie 2011, i se acordă diploma Memento Mori.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

63 Gavril ARDUSĂTAN

C H I O R E A N Ă

ŞCOALA DIN GROŞI LA CEAS ANIVERSAR – 260 de Ani de ATeSTARe dOCumenTARă –

A

testarea documentară a satului Groşi – 1411 (ca şi a Ocolişului) este legată de emiterea unor documente referitoare la soarta oraşului liber regesc Baia Mare (Rivulus Dominarum). Încă de la început, satele din jurul oraşului îşi justificau existenţa în funcţie de legătura mai mult sau mai puţin strânsă cu zona minieră Baia Mare-Baia Sprie. Însă, la începutul secolului al XV-lea, se produc schimbări importante în zonă datorate complicaţiilor pricinuite de presiunea otomană în Balcani, astfel încât regele maghiar Zsigismund de Luxemburg este nevoit să se alieze cu despotul sârb Ştefan Lazarevici pentru a asigura flancul sudic al regatului, lucru pentru care acestuia din urmă i se dăruiesc oraşele Baia Mare şi Baia Sprie, i se conferă drepturi legate de activitatea minieră (dreptul de a bate moneda) precum şi împroprietărirea cu satele Groşi şi Ocoliş împreună cu alte 6 sate.1 Până în secolul al XVIII-lea (secolul luminilor), nu sunt informaţii referitoare la existenţa vreunei forme de învăţământ organizat, unii istorici sugerează faptul că pe lângă mănăstirea Habra ar fi putut exista o oarecare şcoală (confesională), dar deocamdată nu s-au găsit documente. Se ştie că românii din Transilvania şi din comitatele aparţinând direct coroanei maghiare sau administraţiei imperiale Habsburgice nu erau recunoscuţi ca etnie, nu aveau drepturi cetăţeneşti, cu atât mai puţin nu le era recunoscută religia care o îmbraţişau (ortodoxă). Odată însă cu „liberalizarea” formelor de guvernământ numărul

12

/ august 2018

Scrisoarea către ministrul educaţiei prin care groşenii solicită guvernului preluarea şcolii din Groşi către Statul Român (14 martie 1921) Copalnic - Mănăştur


VATR A

64

C H I O R E A N Ă

imperiale (din jurul anului 1700), românii capătă acces la anumite drepturi, condiţionaţi fiind de îmbrăţişarea unei formule confesionale ce îmbină ritualul creştin oriental (ortodox) cu precepte teologale occidentale, respectiv catolice. Acesta este contextul care face posibilă apariţia unei oarecare forme de organizare civică românească, respectiv biserica şi şcoala. Nu putem şti cu exactitate momentul construirii primei biserici în Groşi, însă putem deduce că prima biserică a fost construită undeva pe la începutul secolului (pe la 1700 şi ceva) întrucât, la 1747, când s-a realizat un recensământ al situaţiei confesionale şi al lăcaşurilor de cult în Comitatul Sătmar (în zona noastră recenzorul era juratul Farkas Istvan pentru plasa Baia Mare), s-a consemnat că din cele 85 de parohii unite, o biserică era distrusă (Valea Vinului), iar 10 erau aproape de prăbuşire, printre care şi cea din Groşi.2 Într-un alt raport, cel al episcopului de Eger (Barkoczy Ferrenc, cu prilejul vizitei canonice pe care a întreprins-o în Sătmar), este consemnat numele parohului de Groşi – Petru Pinte, care era şi arhiprezbiter al districtului Baia Mare. Momentul este datat la 1748 (se pare că mai există o conscripţie în care este amintit, una din 1741, însă încă nu am găsit documentul).3 În părţile Comitatului Satu Mare, documentele descoperite până acum relevă existenţa unui învăţământ sistematic românesc, bine organizat, încă dinaintea apariţiei legii şcolare Ratio educationis din anul 1777. Într-un document din 1770, este menţionată o întreagă reţea de şcoli săteşti parohiale, dintr-un total de 134, 89 erau româneşti greco-catolice, 12 romano-catolice, iar 33 calvine. Pentru multe localităţi se consemnează şi numele preotului-învăţător. În conscrierea învăţătorilor din plasa Baia Mare din acelaşi an 1770, sunt consemnate localităţile unde funcţionau şcoli şi de cât timp, şcoala din Groşi era consemnată ca având funcţionarea de 12 ani, iar cele din Ocoliş şi Satu numărul

12

/ august 2018

Î

Aspect al lucrărilor de finalizare a şcolii din Groşi 1936. (foto: colecţia Veronica Lupan)

Nou de jos de câte un an activitate didactică. În felul acesta, putem deduce că anul de înfiinţare a şcolii din Groşi este 1758, acest lucru însemnând că istoria şcolii din Groşi numără 260 de ani.4 Tot în aceste documente s-a consemnat că la început, la şcoala din Groşi se învăţa scrierea şi citirea, catehismul şi cântări bisericeşti, precum şi faptul că şcolile din 4 sate (Dumbrăviţa, Satu Nou de Sus, Groşi şi Firiza) erau susţinute financiar de către „domeniul minier”. Într-un alt document, din 1794, anume Tabella Locorum pro Nationalibus Graeci Ritus catholicum Scholi conscriptiorum (tabelul localităţilor cu şcoli naţionale de rit greco-catolic), realizat de Andrei II Bacinschi, episcopul Muncaciului, sunt prezentate şcolile acestor părţi care funcţionau bine, printre care şi cea din Groşi, subliniindu-se faptul că învăţătorii acestor şcoli cunosc şi predau limba naţională a copiilor respectivi, lăudând zelul acestora şi al populaţiei româneşti care susţinea şcoala.5

n 1894, menţionarea unui edificiu şcolar din lemn la Groşi6, iar în 1914, se menţionează hramul „Sfintei Treimi” la biserica din Groşi edificată la 1879, existenţa unei case parohiale, existenţa unei şcoli de lemn, cu 116 şcolari de toate zilele şi a unui număr de 62 repetenţi. Parohul era Emanuil Câmpian, iar cantorul-învăţător Gavril Florian. Erau înregistraţi 1096 de greco-catolici şi 11 israeliţi. Pentru Satu Nou de jos, se menţionează hramul bisericii – „Sfânta Maria”, existenţa unei case parohiale, a unei şcoli de lemn, unde erau înscrişi 87 de şcolari de toate zilele şi 46 de repetenţie. Parohul era George Paşcha, iar cantorul-învăţător Ioan Cherecheş. Se menţionează biserica din Ocoliş ca filie a bisericii din Satu Nou de jos, cu acelaşi hram, dar şi existenţa unei şcoli de lemn cu 55 de şcolari de toate zilele şi 22 de repetenţie, iar cantorulînvăţător era Gavril Florian. În Satu Nou de jos erau înregistraţi 861 greco-catolici, 4 romano-catolici, 7 israeliti şi 5 de altă confesiune, iar în Ocoliş, 692 greco-catolici, 5 romanocatolici şi 10 israeliţi.7 Copalnic - Mănăştur


VATR A

65 Un alt document interesant referitor la şcoala din Groşi este acela în care şcoala din Groşi primeşte sprijin financiar în valoare de 20 de coroane. Banca Populară „Perseia” din Chiuzbaia consemnează în Protocolul (procesul verbal) din 17 februarie 1904 prezenţa nominală a 249 de acţionari (din totalul de 809, printre care şi câteva nume de groşeni) care au votat darea de seamă pentru anul 1903, distribuţia profitului băncii, precum şi procentul din profit destinat fondurilor de binefacere. La propunerea dr. Vasile Lucaciu, cele 10 procente din profit destinate binefacerilor, în cuantum de 542 de coroane şi 10 fileri se împart pentru diferite acţiuni şi activităţi, iar în lista propusă şi apoi adoptată de acţionarii prezenţi, la punctul 1, se stipuleaza „Pentru instruirea şcoalei greco-catolice confesionale din Groşi – 20 coroane”. Ştim că la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XXlea activitatea intelectualităţii româneşti din Transilvania şi din întregul Imperiu Habsburgic s-a intensificat exponenţial, unul dintre factori reprezentând creşterea rezultatelor oferite de contextul oferirii accesului la educaţie pentru români. Una dintre cele mai însemnate mişcări culturale a fost cele ale Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (prescurtat ASTRA) ce îşi avea originea la Sibiu, multă vreme sub coordonarea episcopului Andrei Şaguna. Revista Transilvania (editată de ASTRA), în numărul VI, anul XLIII, din 1912, se tipăreşte un raport al prelegerilor populare ţinute de către preoţii Simion Anderco şi Vasile Pop în diferite sate din ţinuturile Comitatului Satu Mare. În acest raport, descoperim faptul că, în data de 28 iulie 1912, ora 11, în sala de învăţământ a şcoalei confesionale din Groşi, de faţă cu preotul, învăţătorul şi 100120 ascultători (aproape toţi bărbaţi), au avut loc două conferinţe populare. Prima conferinţă, ţinută de către domnul Vasile Pop, a avut ca temă „Alcoolismul şi urmările păgubitoare ale alcoolismului” (din punct de vedere moral, sanitar şi nanumărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

(foto colecţia: Veronica Lupan)

ţional). A doua conferinţă a fost susţinută de către domnul Simion Anderco, despre „Folosul cărţii”. A mai luat cuvântul preotul Emanuil Câmpian, iar înscrierile ca membri ai Asociaţiunii (în număr de 19 persoane) este lăsată în seama învăţătorului Gavril Florian.

D

upă Marea Unire din 1918, situaţia şcolii din Groşi se modifică, având în vedere numărul mare de copii, pe de o parte (280-290 şcolari), resursele financiare reduse, pe de altă parte. La arhivele statului din Baia Mare găsim trei documente preţioase care consemnează momentul la care facem referire. Primul reprezintă Procesul verbal al adunării senatului bisericesc-scolastic din Groşi ce a avut loc la 13 martie 1921, prin care se pune în discuţie înfiinţarea postului al doilea şi al treilea de învăţător la şcoală. Învăţătorul Petru Botoş expune necesitatea suplimentării posturilor didactice, iar prim-coratorul Antoniu Costin expune problema resurselor financiare limitate, datorate sărăciei locuitorilor, puţinătatea şi calitatea pământului de care dispun groşenii,

astfel încât se propune ca şcoala să se predee statului român, deoarece poporul nu o poate susţine şi spezele care sunt împreunate cu susţinerea ei în această scumpete nu le poate suporta, fiind poporul în cea mai amare parte ziliei săraci, hotarul comunei este mic şi neroditor...rămânând edificiul, grădina şcoalei adeca pământul şcoalei în proprietatea bisericei,...poporul se deobligă la solvirea altor 5% dare scolastică. Documentul este semnat de către învăţătorul Petru Botoş, secretarul localităţii (Kosh Zoltan?), primarul Avram Farcaş, Antoniu Costin – prim corator, precum şi de către ceilalţi curatori şi participanţi la şedinţă. A doua zi, 14 martie 1921, învăţătorul, primarul, secretarul şi prim-coratorul redactează şi semnează o scrisoare adresată ministrului educaţiei (timbrată cu 2 lei şi 10 bani), prin care se expune succint rezoluţia senatului bisericesc şi roagă ministerul să preia şcoala din Groşi la Statul Român. Alăturat scrisorii, se adaugă lista cu toţi şcolarii înscrişi la şcoala din Groşi, data naşterii acestora (începând cu 1905 până în 1914), numele unui părinte. În această listă găsim şi numele lui Gheorghe Lupan (22 decembrie Copalnic - Mănăştur


VATR A

66

C H I O R E A N Ă

1912), viitorul învăţător şi director al şcolii din Groşi. Toate aceste documente vor fi expuse fizic şi prezentate publicului pe site-ul primăriei Groşi, întrucât aproape fiecare groşean va putea să-şi regăsească câte un bunic sau străbunic în momentul când aceştia erau copii, elevi de şcoală. Putem numi această listă – fără să greşim prea mult – generaţia de copii care au prins Unirea de la 1918. La recensământul populaţiei din 1930, pentru satul Groşi este consemnat un număr de 364 de ştiutori de carte, reprezentând 41,4% din populaţie (982 peste 7 ani), majoritatea având instrucţia oferită de şcoala primară, doar doi dintre aceştia aveau instrucţie secundară sau profesională. Pe de altă parte, dintre cei neştiutori de carte, 43 erau copii între 7-12 ani, iar 70 de copii între 13-19 ani. O altă serie de documente este numărul

12

/ august 2018

Dascăli şi elevi din Groşi – anii 1930. (foto: colecţia Firuţa Bolte)

legată de construirea edificiului şcolar al şcolii noi (actuala şcoală veche) între anii 1935-1936, sub atenta şi sârguincioasa îndrumare a învăţătorului Mihail Călugăru, originar din Galaţi – România. Printre documente, găsim şi lista groşenilor care au participat la construirea şcolii cu carele, cu braţele, pentru fiecare tip de activitate sau muncă, şi valoarea muncii lor în bani. Desigur studierea acestor documente necesită un timp mai îndelungat, iar rezultatul cercetării va trebui să ocupe un spaţiu mai amplu, această parte de istorie trebuind să aibă un capitol separat. Pe lângă documentele menţionate anterior, un document preţios este păstrat astăzi la Biblioteca judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, reprezentând în „Cronica parohiei Groşi – jud. Satu Mare”, consemnată de către preotul Gheorghe Costin între 1941-1945, scrisă de mână,

într-un caiet.8 Pe lângă preţioase informaţii referitoare la istoria satului, istoria bisericii din Groşi, elemente de etnologie şi folclor, lucrarea ne oferă şi un capitol dedicat şcolii din Groşi, sub forma unui scurt istoric şi a principalilor dascăli ai şcolii până la momentul consemnării acestor informaţii. Conform acestor izvoare scrise, atestarea şcolii din Groşi este consemnată ca fiind din 1748, aşadar cu 10 ani mai devreme decât documentele găsite în celelalte surse istoriografice. Dacă preotul Costin are dreptate, înseamnă că anul acesta putem sărbători chiar 270 de ani de existenţă a şcolii din Groşi, ceea ce nu este puţin lucru.

D

in sursele documentate până în acest moment, putem reconstitui cu aproximaţie următoarea listă de învăţători/profesori care au slujit la şcoala din Groşi, de la începuturi Copalnic - Mănăştur


VATR A

67

C H I O R E A N Ă

până în 1945 (din ce s-a putut reconstitui):

Petru Pinte - pe la 1748; Iacob Oance - prin 1863, învăţător şi cantor; Alexiu Brânduşan - prin 1874; Nicolae Potcoavă - originar din Cicârlau; Atanasie Lupan - originar din Ocoliş; Pavel Lupan - frate cu Atanasie Lupan; Ioan Berindan - venit din Surduc, înmormântat în Clejie; Ioan Rednic - învăţător şi cantor; Ioan Bălan; Gavril Florian - pe la 1910-1920, originar din Preluca Veche, a stat la Groşi vreo 17 ani, a devenit revizor şcolar, a înfiinţat primul cor pe 4 voci; Petru Botoş - 1920-1924, cantor-învăţător, originar din Dumbrăviţa; Ioan Coteţiu - anii 1920, sub el s-a înfiinţat postul 2 de învăţător, multe activităţi culturale, a condus cor pe 4 voci, a început edificarea şcolii noi; Ioan Ghiţulescu - originar din Mehedinţi; numărul

12

/ august 2018

Maria Strenc - 1925 – 1936, soţia preotului Gh. Ştrenc; Ioan Terebeşiu - 1926 – 1933; Mihai Călugăru - 1933 – 1940, originar din Galaţi, cel mai vrednic învăţător până la el, sub dânsul s-au înfiinţat 7 clase, s-a construit şcoala nouă (azi – şcoala veche), s-a înfiinţat premilităria, strejeria şi multe alte activităţi; Ioan Petruşca - originar din Viile Apei; Eleonora Câmpean - 1940-1943, postul 2 de învăţător; Gheorghe Lupan - 1934-1936, 19401974, cea mai însemnată personalitate a vieţii didactice din localitate, cetăţean de onoare al comunei Groşi;

Pentru cadrele didactice ce au slujit la şcoala din Groşi de la al Doilea Război Mondial şi până în prezent, administraţia comunei Groşi a organizat în data de 10 iunie 2018 o sărbătoare în care s-a omagiat contribuţia acestora la creşterea vieţii spirituale a groşenilor prin educaţie şi formare de-a lungul ultimelor decenii. Aducem mulţumiri doamnei

Klara Guşeth – directorul Arhivelor Naţionale Maramureş pentru sprijinul acordat în munca de documentare, doamnelor Firuţa Bolte şi Veronica Lupan pentru sprijinul acordat în documentare şi surse fotografice. Vivat Academia, Vivat profesores!

NOTE:

1 Csoma Gheorghe, „Istoria oraşului Baia Mare de la începuturi până la unirea din 1918”, Ed. Helvetica, Baia Mare, 1999, p.64-68

2 Ghitta Ovidiu, „Naşterea unei biserici”, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2001, p. 189 3 Idem, p. 271

4 „Istoria învăţământului din România”, vol.I, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, p.274-276 5 Idem, p.282.

6 Şematismului veneratului cler al Diocezei Greco-catolice române pe anul 1914 7 Idem, p. 236-237

8 „Cronica parohiei Grosi – jud. Satu Mare”, B.j. Petre Dulfu Baia Mare, Colecţii speciale, cota M IV/21

Copalnic - Mănăştur


VATR A

68

C H I O R E A N Ă

Alexandru-Cătălin KORMOS

F

PRIMA GRĂDINIŢĂ DIN TRANSILVANIA

riedrich Fröbel deschide porţile primei grădiniţe în 1837 la Bad Blankenburg în Germania, iar statutul de preşcolar devine o realitate. Acest concept de „kindergarten” avea un puternic caracter filantrop, fiind gândit în special pentru copiii proveniţi din familii sărace, având în centru motto-ul: „Însuşire prin joacă”. În tot acest timp, nobilimea apela la o educaţie primită acasă pentru cei mici, iar de aici rezultă contrastul de nivel cultural, unul în scădere, dar în continuare uriaş. Situaţia Transilvaniei în prima jumătate a „celui mai lung secol” (secolul al XIX-lea), ştim bine, nu a fost alta decât a unei regiuni mereu „rămase în urmă” faţă de Occident. Această descriere este din păcate pe limbile multora şi în ziua de azi atunci când e vorba de a caracteriza locul în care vieţuiesc. Să nu uităm că în instituţiile de învăţământ atunci se preda în limba germană, respectiv în limba latină. Educaţia în limba maternă era strict limitată la şcolile confesionale. Iată că, în acest secol foarte greu din multe puncte de vedere pentru români, este cel puţin interesant că şi-a făcut loc acest concept de grădiniţă, de educaţie preşcolară. Transilvania a preluat această filosofie şi a pus-o în practică aproape concomitent cu apariţia ei pe plan european, sau chiar mondial. Dar pentru toate acestea era nevoie de un om cu putere, un om de cultură, respectiv de viziune iluministă. În aproximativ 1840, Wesselényi Miklós întemeiază prima grădiniţă din Transilvania, la jibou, deschizându-se astfel o posibilitate, o opţiune pentru schimbarea majoră a vieţii copiilor şi nu numai. A copiilor de ţărani, mai exact ai acelor iobagi săraci care lucrau pământurile baronului maghiar. Dar cum se desfăşura viaţa acestor copii în acele vremuri? Ce însemna să fii copil român aici şi atunci? Avem o întrebare care necesită un răspuns, în special pentru a stabili ce impact ar fi avut această schimbare propusă. Viaţa copiilor de atunci se desfăşura în jurul unei singure stări: munca, mai exact a capabilităţii de muncă. Copiii iobagilor, de la vârste fragede, erau afară pe câmp, alături de părinţi. Ştim că în acele vremuri, în special băieţii în vârstă de aproximativ 5-7 ani, îşi petreceau zilele trudind pe domeniile nobiliare. Greu de înţeles ori de imaginat aportul zilnic al acestora, dar se pare că nu era de neglijat. Nu putem ascunde nici faptul că mortalitatea infantilă era ridicată, numărul

12

/ august 2018

iar igiena, bolile şi munca de la o vârstă foarte fragedă constituiau probleme reale. Să nu uităm că, în acest context, mama era cea responsabilă de creşterea, mai exact de supravegherea, alimentaţia, odihna şi educarea celor mici. Mama neştiutoare de carte îşi sacrifica practic viaţa pentru ca pruncii să crească în modul în care ea considera că e cel mai bine. Dar ca în cazul oricărei alte idei inovatoare, evident, nici aici nu a fost uşor de a schimba o mentalitate (mai ales una în care viaţa unei mame era sinonimă cu creşterea copiilor, respectiv gospodăria). În aceste condiţii, putem numi ca fiind o muncă foarte grea, inclusiv tentativa de a convinge iobagii asupra importanţei educaţiei, fie ea de orice nivel. Prima reuşită aici trebuia să fie eliminarea acestei retincenţe faţă de grădiniţă, cel puţin în ceea ce priveşte copiii de vârstă mai mică. Se pare că în cazul acestora, părinţii au fost mai uşor de convins de a-i încredinţa educatorilor din simplul motiv că, practic, încă nu-i puteau trimite la muncă. Preconcepţiile sunt Copalnic - Mănăştur


VATR A

69 greu de învins, dar aici avem o reuşită în acest sens, fiindcă ştim din surse sigure, faptul că aproximativ 100 de copilaşi ai iobagilor au fost înscrişi în primii ani de existenţă a „kindergarten”-ului ardelean. Desigur, putem fi sceptici. Prima întrebare ar fi: cine şi ce ar fi predat aici? Ce anume învăţau aceşti copii aici? Răspunsul nu poate fi unul în totalitate precis şi nici complet, pentru că din nefericire aceste detalii s-au pierdut în negura timpului. Totuşi, ce ştim cu siguranţă este că baronul Wesselényi călătorea mult în Occident, mereu în căutarea unor noi puncte de vedere, se interesa de metodologiile revoluţionare din agricultura occidentală şi îşi dorea o tehnologizare a domeniului pe care îl deţinea. Putem presupune că dintr-o astfel de călătorie ar fi adus cu el şi acest „suvenir”. Acest cadou azi este baza educaţiei copilului, dar să nu uităm că în stadiul incipient al ei era cu mult diferită faţă de ce a ajuns azi să fie, cu toate că avea acelaşi principiu la bază: jocul sistematic, un joc desfăşurat într-o grădină prin grădinărit. Asta ajuta copiii să înveţe, să analizeze, să judece şi, nu în ultimul rând, să rezolve probleme. La acest nivel nu putem vorbi despre disciplinare, ci mai degreabă despre asistare. Să nu omitem că toate astea se întâmplau în timp ce acasă ignoranţa şi superstiţia erau la putere, iar acestea îşi aveau sursa, evident, în lipsa de educaţie a părinţiilor. Pentru a pune în evidenţă efortul depus în acest sens, putem apela la prof. drd. Vasile Benedek şi descrierea dânsului asupra situaţiei de atunci: „Până la acel moment, iobagii foloseau pluguri de lemn, cu care pământul trebuia arat de patru ori până putea fi însămânţat. Baronul aduce din Europa pluguri de fier, prăşitoare şi chiar o batoză - prima din Transilvania. Dar ţăranii se temeau de ea. Credeau că e ceva diabolic.” Aşadar misticismul provenit din religie a avut şi aici un cuvânt greu de spus.

C H I O R E A N Ă

Mai departe, putem afirma că această emancipare a fost de proporţii mult mai mari, în acelasi timp şi în acelaşi loc, culminând cu o încercare de eliberare prin educaţie a iobagilor. Prinde contur prima şcoală agricolă, un loc în care tinerii aveau posibilitatea de a studia domeniul agriculturii moderne în mod gratuit. În acelaşi timp, apare nevoia din ce în ce mai mare de oameni şcoliţi, cunoscători de carte, nevoia de funcţionari şi gestionari, iar această nevoie a declanşat o etapă de alfabetizare de succes. De exemplu, la Galaţii Bistriţei, un sat săsesc în care o epidemie a făcut ravagii în rândul saşilor, a avut loc o repopulare a localităţii cu români. Tot aici se deschide prima şcoală românească din zonă. Cu toate acestea, promovarea educaţiei timpurii nu este văzută cu ochi buni de către majoritatea ţăranilor, ei preferând să se folosească de ajutorul copiilor la muncile câmpului. Totuşi, înainte de 1850, în Transilvania existau deja grădiniţe în 27 de localităţi, mai exact la periferia acestora. Aceste date ne fac să credem că stilul de viaţă a început să se schimbe, că a apărut un interes pentru şcoală, că familiile de ţărani au înţeles încet-încet că nu au decât de câştigat din această reformă. S-a făcut cunoştinţă la momentul potrivit cu învăţământul preşcolar. Într-adevăr, nu putem afirma cu certitudine că în prima grădiniţă din Transilvania se vorbea în limba română cu cei mici (cel mai probabil, era folosită limba maghiară), însă spiritul de patriotism şi identitate a existat mereu. Dar ne putem întreba şi azi dacă e mai benefică munca, ori joaca sau educaţia prin joacă, fie ea în orice limbă, în cazul copiilor. Povestea grădiniţei din jibou a fost un succes, un exemplu clar că, totuşi, nu eram chiar atât de „rămaşi în urmă”. Mai mult de atât, vorbim despre un succes extins, dar un succes despre care astăzi nu se vorbeşte mai deloc.

În grădina grădiniţei. - jibou, anii 1930 (sursa foto: http://jibouan.blogspot.com)

numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

70

C H I O R E A N Ă

Augustin Marian MARINCAŞ

COPALNIC-MĂNĂŞTUR,

VECHE VATRĂ GRECO-CATOLICĂ ROMâNEASCĂ

L

ocalitatea Copalnic-Mănăştur din comuna Copalnic-Mănăştur din Maramureş este datată istoric din 1405 sub denumirea de Aslo Kopalnoc (Copalnic de jos) şi a fost şi este locuită majoritar de români. De la origini şi până în prezent, a evoluat influenţat de tradiţiile sociale şi culturale transilvănene şi maramureşene, datorită poziţionării geografice în zona de graniţă dintre Transilvania şi Crişana, reprezentată de Dealul Prelucii şi în sudul Maramureşului istoric. În aceste condiţii, a fost parte la schimbările de importanţă majoră pentru Transilvania petrecute în primii ani de după 1690, când Impăratul Leopold al Austriei, care era catolic militant, pentru a realiza un echilibru între protestanţii din Transilvania care erau majoritari şi catolici a considerat că o soluţie ar fi trecerea românilor ortodocşi sub obedienţa Papei (1). Astfel, după mai mulţi ani de negocieri dificile, iniţial cu mitropolitul Atanasie, s-a ajuns ca în 27 martie 1697, în cadrul sinodului de la Alba Iulia, mitropolitul Teofil să accepte Uniriea cu Roma, cu condiţia acceptării de către Biserica din Transilvania a celor patru dogme (recunoaşterea supremaţiei papale, recunoaşterea existenţei purgatoriului, recunoaşterea purcederii Sf. Duh şi de la fiu, împărtăşirea cu azimă, adică pâine nedospită), în condiţiile păstrării ritului şi a dobândirii pentru preoţimea ortodoxă, care va deveni greco-catolică, a unor privilegii egale cu ale preoţilor catolici (2).

D

upă pacea de la Karlowitz din 1699, care a pus capăt războiului de 17 ani dintre Austria, aliaţii săi (polonezi, veneţieni ruşi) şi Imperiul Otoman, Transilvania a intrat sub autoritatea Austriei. Astfel, în urma mai multor diplome leopoldine, se pun în practică elementele stabilite în sinodul de la Alba Iulia, iar printr-un edict imperial din decembrie 1701, se lasă românilor din Transilvania libertatea de a opta pentru una din cele patru religii „recepte” sau de a păstra religia ortodoxă (2). La început, Biserica Ortodoxă din Transilvania a trecut la unitarism în totalitate, însă datorită rezistenţei la reforme a „Uniunii celor Trei Naţiuni”, Austria nu şi-a putut respecta toate angajamentele, astfel încât, după o perioadă sub îndemnul misionarilor din Ţara Românească, Moldova şi Rusia, o parte din preoţimea din Transilvania a revenit la ortodoxie. Acest proces a numărul

12

/ august 2018

(foto: Emanuel LUCA)

dus la constituirea în Transilvania a două biserici aproape egale ca număr de enoriaşi: Biserica Unită şi Biserica Ortodoxă. Biserica Ortodoxă pentru o lungă perioadă nu a avut mitropolit şi era afiliată mitropolitului sârb. Biserca Greco-Catolică a avut o condiţie mult mai bună întrucât, beneficiind de fondurile şi susţinerea Bisericii Catolice şi de abnegaţia unor episcopi cum a fost Inochenţie Micu-Klein, a reuşit constituirea la Blaj a unui centru culturar şi de învăţământ cu predare în limba română similar cu cel de la Aiud care era cu predare în limba maghiară. Blajul a devenit astfel centrul cultural şi de învăţământ al românilor din Transilvania, unde se făcea pregătire pănă la nivel de liceu (3). În 1754, pe lângă Catedrala Sfânta Treime din Blaj, clădită prin grija episcopului Inochenţie Micu-

Copalnic - Mănăştur


VATR A

71 Klein în 1748, se inaugurează primele şcoli din Blaj care au reprezentat nucleul viitorului seminar şi gimnaziu. Din această perioadă, Blajul devine principalul centru de renaştere naţională din Transilvania (2). Biserica Greco-Catolică a trimis tineri preoţi să studieze la Roma şi la Viena, unde aceşti tineri uniaţi au aflat de originea română a poporului român şi unde s-au instruit pentru a deveni cei dintâi învăţaţi români care au scris istorie, care au făcut gramatici şi au scris literatură şi ştiinţă în limba română. Ei au pus bazele Şcolii Ardelene, numele lor este menţionat în toate cărţile de specialitate, dar nu se precizează niciodată că erau greco-catolici (Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu-Klein). Aceşti tineri greco-catolici au răspândit ideea de romanitate, de origine daco-romană a neamului românesc, ceea ce a reprezentat ideea de bază care a trezit mişcarea naţională în Transilvania (1).

P

rivind derularea evenimentelor istorice care au urmat şi care au culminat cu marea unire din 1918, eveniment la care Biserica GrecoCatolică din Transilvania a avut rolul determinant, se poate afirma că trecerea la „unitarism” a avut rezultate foarte benefice pentru romanism. Cultul religios din satul Copalnic Mănăştur a urmat cursul istoric prezentat iar populaţia a beneficiat de efectele pozitive apărute în plan social şi cultural. Preoţii greco-catolici de la Biserica Greco-Catolică din Copalnic Mănăştur au participat alături de întreaga preoţime greco-catolică la marile evenimente din istoria Transilvaniei, astfel preotul Dragomir Emil a fost prezent la ceremoniile prilejuite de marea unire din 1918. Între 1880-1884, a fost construită Biserica GrecoCatolică Sf. Mihail şi Gavril sub păstorirea preotului paroh Anca Mihail. Eforturile comunităţii de întreţinere şi conservare a clădirii au făcut ca biserica să fie trecută în rândul monumentelor istorice, având codul

C H I O R E A N Ă

MM-II-04549. Ea reprezintă unicul monument istoric pe care comunitatea în existenţa ei seculară l-a realizat. Chiar şi în perioada comunistă, după marea nedreptate făcută greco-catolicilor prin desfiinţarea bisericii unite şi forţarea lor să treacă la ortodoxie, obiceiurile de cult religios greco-catolic au fost păstrate prin voinţa populaţiei şi prin devotametul preotului Buda Victor. O să mă refer la câteva elemente cum ar fi: taina botezului care s-a desfăşurat şi se desfăşoară în ritual greco-catolic; luminaţia organizată anual în prima zi din noiembrie, ritual care ajută spiritele din purgatoriu să-şi găsească calea spre rai şi care nu are nici o semnificaţie în religia ortodoxă; cultul deosebit pe care îl are biserica greco-catolică pentru Fecioara Maria, mama lui Isus Hristos, celebrată anual prin cele două sărbători care îi cinstesc numele, din care Sfânta Marie Mare este precedată de efectuarea în perioada celor două săptămâni de post care o preced a paraclisului Sfintei Maria. Semnificaţia deosebită a Fecioarei Maria este cinstită de Biserica Greco-Catolică şi prin existenţa steagului Marianelor. Toate aceste elemente demonstrează puternica înrădăcinare a populaţiei din Copalnic Mănăştur în tradiţia greco-catolică care de-a lungul veacurilor i-a adus multiple beneficii în plan spiritual şi cultural. Bibliografie: 1. O scurtă istorie ilustrată a Românilor. Neagu Djuvara, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013. 2. istoria României în date. Ediţia a-III-a revizuită şi adăugită. Elaborată de Dinu C. Giurescu, Horia C. Matei, Nicolae C. Nicolescu, Marcel D. Popa, Gheorghe Rădulescu, Alexandru Stănciulescu. Sub coordonarea lui Dinu C. Giurescu. Editura Enciclopedică Bucureşti, 2010. 3. Transilvania şi locuitorii săi. Auguste de Gerando. Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014.

(foto: Emanuel LUCA)

numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

72

C H I O R E A N Ă

Laurenţiu BATIN

VIZITA EPISCOPULUI NICOLAE IVAN ÎN PROTOPOPIATUL CETATEA DE PIATRĂ

P

(fragment)*

rotopopiatul Cetăţii de Piatră a fost cunoscut sub această denumire prin traducerea termenului unguresc al ţinutului, „Kövár”, care în româneşte înseamnă Chioar. Până la 1876, ţinutul Chioarului a fost un comitat cu reşedinţa în Şomcuta Mare (azi în judeţul Maramureş), locuit aproape în întregime de români, cu excepţia a două mici comune ungureşti şi două mixte. Denumirea îşi trage rădăcina de la o veche cetate de piatră, ale cărei ruine au fost amplasate pe culmea unui deal situat lângă satul Remetea. Protopopiatul a avut în toamna anului 1929, 16 parohii şi câteva filii. În partea denumită Chioar a avut numai două parohii, Finteuşul Mare şi Vălenii, celelalte, cu excepţia parohiilor Ardusat şi Ilba, s-au aflat în grup compact în partea zisă „Pe Râuri”. După sfinţirea bisericii din Baia Mare, episcopul Nicolae Ivan, însoţit de revizorul eparhial Dumitru Antal şi de protopopul tractual Alexiu Latiş, a vizitat, timp de o săptămână, toate parohiile acestui protopopiat. Această vizită canonică a fost de fapt o dorinţă mai veche a ierarhului, care nu a putut fi realizată până la momentul respectiv, atât din cauza unor activităţi stringente desfăşurate în alte zone ale eparhiei, cât şi din inexistenţa unui eveniment însemnat ca cel al sfinţirii bisericii din centru, care a constituit impulsul deplasării în acest protopopiat. Răsplata acestei vizite canonice au reprezentat-o constatările îmbucurătoare privitoare la viaţa religioasă a credincioşilor, la situaţia bisericilor, a şcolilor şi a caselor parohiale, precum şi a realizărilor pastorale şi a râvnei preoţilor ortodocşi demonstrate în lupta cu prozelitismul unit şi sectar. În ţinutul zis „Pe Râuri” a trăit un popor bun, credincios şi foarte respectuos. Aceste virtuţi s-au datorat în bună parte şi faptului că înainte de 1848, în zonă n-au existat iobagi, ci doar nobili, libertini, care şi-au păstrat nealterate virtuţile strămoşeşti.

Î

n ziua de luni, 9 septembrie 1929, la ora 10.00, episcopul Nicolae, însoţit de cei amintiţi mai sus şi de pretorul dr. Traian Pop, s-a deplasat spre parohia Cărbunar, cea mai apropiată de Baia Mare. La marginea satului au fost întâmpinaţi de un grup de călăreţi, care i-au condus până lângă biserică, unde, sub o poartă triumfală, creştinii şi-au aşteptat arhiereul. Imaginea a fost cu adevărat cutremurătoare. Bătrânii, cu numărul

12

/ august 2018

Episcopului Nicolae Ivan (1855-1936)

lacrimi în ochi, au aşteptat cu făclii aprinse, iar tinerii, îndeosebi femeile şi fetele, cu flori, pe care le-au presărat în cale episcopului. În momentul coborârii din automobil, ierarhul ortodox a fost salutat de pretorul dr. Liviu Pop şi de notarul comunal. Apoi, în urale prelungi, a fost petrecut până la uşa bisericii, unde preotul Alexandru Ciocaş l-a întâmpinat cu un cuvânt de bun-venit, exprimând totodată bucuria credincioşilor de a-şi vedea arhiereul. Episcopul Nicolae, după ce a sărutat crucea şi evanghelia, a mulţumit tuturor pentru buna primire şi i-a invitat pe toţi în biserică, unde s-a făcut o rugăciune de mulţumire şi s-a ţinut o cuvântare. Copalnic - Mănăştur


VATR A

73 Credincioşii au intrat în biserica spaţioasă, zidită din piatră, bine întreţinută (pictura păreţilor a trebuit renovată) şi cu un iconostas bun. Biserica s-a umplut de credincioşii care, plini de evlavie, au ascultat rugăciunile şi sfaturile episcopului, rostite pe deplinul lor înţeles şi din care au putut învăţa cum să-şi petreacă viaţa în biserică, în familie şi în mijlocul obştii. De asemenea, au fost sfătuiţi să-şi dea copiii la şcoală şi la meserii („Renaşterea”, Anul VII, Cluj, 22 Septembrie 1929, nr. 38, p. 1). Timp îndelungat, episcopul s-a întreţinut cu credincioşii care s-au îngrămădit să-i sărute dreapta, bătrâni, tineri şi îndeosebi copii. În ochii tuturora au strălucit lacrimi de bucurie. Dumnezeu i-a învrednicit să-şi vadă şi să-şi asculte vlădica. (Nici o scriere sau consemnare, şi nici tradiţia nu menţionează în aceste părţi vreo vizită canonică a vreunui episcop ortodox. S-a păstrat doar tradiţia trecerii prin Baia Mare a mitropolitului Şaguna în timp ce s-a deplasat spre Viena, fără să se fi oprit în parohiile Cetăţii de Piatră).

C

ondus în urale de mulţime, alaiul episcopal a plecat spre Cărpiniş, străbătând un drum cu serpentine care a traversat pădurea de stejar a bisericii din Cărbunar. Ca să intre în hotarul Cărpinişului, alaiul s-a abătut din drumul judeţean spre stânga, pe un drum comunal. Apoi a trecut pe lângă cuptoarele de cărămizi ale berinţenilor, din care au obţinut materialul pentru noua biserică. Un grup numeros de călăreţi, cu caii împodobiţi cu flori, panglici şi câte un ştergar la gât, l-a întimpinat pe arhiereu la marginea hotarului. Poarta triumfală înfrumuseţată cu flori, verdeaţă şi o inscripţie de „Bine aţi venit!”, a fost aşezată în capul drumului de pajişte care ducea spre biserică. Aici, toţi credincioşii şi-au aşteptat ierarhul. Preotul Pavel Picu, în cuvântul de întâmpinare, a amintit de lupta grea dusă împreună cu întreg satul pentru apărarea averii bisericii din a cărei comercializare a părţii de pădure au sperat să-şi ridice o biserică nouă. Acum şi pentru prima dată, preotul Pavel şi-a anunţat credincioşii cu privire la hotărârea sa de a se muta în parohia Dobric, comuna sa natală, din cauza unor împrejurări familiale. Cei prezenţi au primit aceasta veste cu părere de rău, deoarece preotul a fost iubit de sătenii care ar fi dorit ca să le fie conducător şi la zidirea noii bisericii. Episcopul Nicolae i-a liniştit promiţându-le un alt preot la fel de vrednic. Din cauza spaţiului restrâns din biserică, rugăciunile şi cuvântarea arhiereului au fost rostite din pridvorul ei. Episcopul şi-a exprimat mai întâi bucuria acestei vizite, iar apoi le-a transmis sfaturi de purtare creştinească, de trăire în pace şi linişte sufletească, îndemnându-i să se îngrijească de creşterea şi viitorul copiilor. Totodată, le-a apreciat grija pe care au purtat-o averii bisericii şi a salutat intenţia de a-şi zidi o biserică nouă şi spaţioasă de care, într-adevăr, aveau mare nevoie. Când le-a vorbit despre mutarea preotului în altă numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

parohie, foarte mulţi săteni au lăcrimat. Inspectând biserica, a remarcat un iconostas deosebit ca pictură şi sculptură bogată, pe care i-a sfătuit să-l folosească în noua biserică ce urma să se zidească. Aşezarea a avut în jur de aproximativ 350 de credincioşi, oameni harnici şi buni gospodari, aflaţi în plin progres de când au descoperit, săpând la o oarecare adâncime, un pământ ce-i zic „polochină”, pe care-l folosesc ca îngrăşământ.

D

upă masa de prânz servită în casa preotului, timp în care fetele satului au împodobit cu ghirlande de flori automobilele, oaspeţii au plecat spre Berinţa. De astă dată, la cei ce-l însoţeau pe episcop, s-a adăugat şi Alexandru Pocol, mare proprietar din Baia Mare, sosit în timpul mesei. Mulţimea l-a înconjurat din nou pe vlădică, iar călăreţii au însoţit automobilele până în locul în care s-au întâlnit cu cei din Berinţa. Un cioban ce păştea oile pe hotarul Cărpinişului, neputând fi şi el la biserică ca să-şi arate dragostea faţă de Prea Sfinţit, a rupt crengi verzi şi le-a înşirat de-a lungul drumului pe o distanţă de două sute de paşi. Toţi au trecut emoţionaţi pe această bucată de drum, răspunzând salutului plin de bucurie al ciobanului ce privea nu departe de drum. În Berinţa au fost aşteptaţi cu aceeaşi bucurie. Aproape de biserica cea nouă ce se înălţa falnică, Prea Sfinţia Sa Nicolae a fost întâmpinat sub poarta de triumf cu urale, iar preotul Gheorghe Gheţie l-a primit cu crucea şi evanghelia. („Renaşterea”, Anul VII, Cluj, 22 Septembrie1929, nr. 38, p. 2). Una dintre fetele preotului i-a înmânat episcopului un buchet de flori de câmp. Episcopul a mulţumit pentru primirea călduroasă şi i-a rugat pe toţi credincioşii să urce la biserica cea veche, unde s-a săvârşit o rugăciune şi le-au fost împărtăşite sfaturi şi arhiereşti binecuvântări. Până la biserică tinerii au cântat imnuri religioase. La fel ca în Cărpiniş, mulţimea nu a încăput în biserică, ci s-a aşezat în partea stângă, de unde, străbătuţi de fiorii credinţei, au ascultat cuvintele de învăţătură creştinească ale Prea Sfinţiei Sale. Din cuvântul episcopului nu a lipsit lauda pentru marea lucrare a zidirii bisericii, lucrare care a progresat fără nici o piedică, deoarece fiecare credincios şi-a achitat la timp partea care i-a revenit, destul de mare pentru unii (12 mii lei de familie). La fel au stat treburile şi în privinţa lucrului cu carele sau cu braţele. Berinţenii au fost dintotdeauna oameni de ispravă, harnici şi în progres de când li s-au comasat pământurile. Pe lângă agricultură, s-au ocupat şi de negustorie cu pănură. Situaţia materială bună şi inima darnică i-a făcut să fie apreciaţi de credincioşii din satele vecine. Nu exista praznic bisericesc sau şcolar în satele din jur, la care să nu fie printre donatori. Pentru aceasta, o parohie vecină a dorit să le ofere în dar crucile de pe turnurile viitoarei biserici. A fost un gest pe care berinţenii, la rândul lor, l-au răsplătit îndoit, mai ales că acea parohie a avut şi ea în proiect ziCopalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

direa unei biserici. Apoi au coborât cu toţii la locul unde se zidea noua biserică. La acel moment, în partea de către drum zidul era ridicat până peste geamuri, iar turnurile au fost zidite până la acoperiş. Episcopul şi-a încheiat cuvântul exprimându-şi dorinţa de a lua parte la sfinţirea bisericii. Credincioşii s-au despărţit cu greu de înaltul lor păstor sufletesc, şi l-au petrecut cu urale îndelungate. Tot atât de satisfăcut sufleteşte s-a reîntors şi Prea Sfinţia Sa la Baia Mare, după o zi încheiată cu bogate roade duhovniceşti şi impresii plăcute. („Renaşterea”, Anul VII, Cluj, 22 Septembrie1929, nr. 38, p. 3.)

A

doua zi dimineaţa, marţi, 10 septembrie 1929, alaiul episcopal a plecat spre parohia Copalnic. Arhiereul a fost însoţit de astă dată şi de inginerul Alexandru Iancu, membru al adunării eparhiale. Pentru a ajunge la destinaţie, automobilele au străbătut acelaşi drum pitoresc din ziua precedentă, trecând prin comunele Cărbunar şi Berinţa. După ce au ieşit din Berinţa au fost aşteptaţi de un grup de călăreţi care au vestit apropierea de localitatea Copalnic. Satul a fost aşezat în cea mai mare parte pe o colină, pe platoul căreia se înalţă falnic biserica mare de piatră. Ar fi fost şi mai impunătoare dacă solgăbirăul vechii stăpâniri nu ar fi văzut în cupola ei o mărturie de biserică românească, fapt pentru care a oprit zidirea ei sub diferite pretexte. (Notă: Solgăbirău - Funcţionar administrativ din fosta administraţie austro-ungară, corespunzând pretorului sau prim-pretorului de mai târziu - în maghiară szolgabiro. „Şi ne-om scrie-n comândău/ La domnu solgăbirău” - strigătură populară din Maramureş). În locul cupolei a lăsat să se zidească numai acoperişul ei astfel încât dădea impresia că biserica a fost ascunsă în podul acesteia. La intrarea în curtea largă a bisericii, sub o poartă triumfală, părintele Ştefan Micle l-a întâmpinat pe episcop prezentându-i crucea şi evanghelia, încunjuraţi de toţi sătenii, alaiul vlădicii a intrat în biserica spaţioasă şi bine îngrijită. într-o atmosferă de deplină evlavie s-a făcut obişnuita rugăciune. Prea Sfinţia Sa, în cuvântarea rostită, şi-a exprimat deosebita satisfacţie de a intra în această măreaţă biserică făcută din truda credincioşilor, alături de o şcoală confesională tot aşa de bine zidită, amândouă fiind dovada vredniciei şi dragostei sătenilor faţă de biserică şi şcoală. Apoi le-a dat arhiereşti sfaturi pentru ei şi familie, ascultate, chiar şi de câţiva „străini” care s-au strecurat în biserică. La sfârşitul cuvântării, credincioşii au izbucnit în urale, iar episcopul a stat apoi de vorbă cu o bună parte dintre credincioşi şi în mod preferabil cu copiii sătenilor. În uşa bisericii a vorbit cu femeile şi a dat binecuvântare unui copil paralitic adus cu multă trudă de către mama lui („Renaşterea”, Anul VII, Cluj, 29 Septembrie1929, nr. 39, p. 3).

numărul

12

/ august 2018

C

74

ondus până la poarta de primire, alaiul a plecat mai departe spre Curtuiuşul Mic care este situat peste un deal, în dreapta. În capul satului episcopul a fost întâmpinat de conducerea Primăriei, iar în faţa bisericii de către părintele Teodor Şovrea şi părintele capelan Augustin Dragomir. Acesta din urmă a rostit cuvântul de întâmpinare, iar Prea Sfinţia Sa a mulţumit şi a făcut o retrospectivă a luptei grele ce s-a dat pentru stăvilirea sectarismului încuibat în această parohie. În biserică, în cuvântarea rostită în faţa celor adunaţi, a combătut învăţăturile rătăcite, eretice, în care a căzut o parte dintre credincioşii bisericii, oameni nesocotiţi ce au dat ascultare unor păgâni, în loc să asculte de sfânta biserică şi slujitorii ei ca de adevăraţii propovăduitori ai dreptei credinţe creştine. Pe lângă alte sfaturi creştineşti pe care le-a dat, i-a îndemnat pe săteni să construiască şi o casă parohială, ca să-l poată avea pe preot tot timpul între ei pentru a-i feri de rătăcire. Biserica era de lemn, dar bine întreţinută şi le-a putut servi încă multă vreme. Sectarii din această parohie şi-au făcut cuib, considerat unul trecător ca şi supărarea din care s-a pornit în legătură cu o alegere de cantor. Această convingere a fost bazată pe străduinţele vrednice de laudă ale capelanului care a fost foarte bine pregătit dogmatic pentru a duce o adevărată lupta de convingere cu ei. Chiar din a doua zi după vizita episcopului au apărut şi primele semne ce i s-au arătat conducătorului sectarilor, numitului Maftei Pătruţ. (Notă: Feciorul lui, Dumitru, mergând cu carul la pădure, i s-au speriat caii şi, căzând din căruţă, a fost grav accidentat. Rănile provocate au fost atât de grave încât după ce l-au dus acasă a şi murit. Această încercare, cu adevărat tragică, a fost exploatată de către preotul Dragomir în predica de la prohodul înmormântării. Tatăl său, Maftei, a încercat să-şi stăpânească durerea acestei pierderi, dar la luarea iertăciunilor, preotul i-a produs o aşa frământare sufletească, încât, a izbucnit în plâns şi a căzut în genunchi.) După ce au servit masa la preotul Ştefan Micle, în parohia Copalnic, episcopul şi însoţitorii săi s-au întors pe acelaşi drum la Baia Mare („Renaşterea”, Anul VII, Cluj, 29 Septembrie 1929, nr. 39, p. 4). Miercuri dimineaţa, 11 septembrie 1929, dis-dedimineaţă, episcopul, împreună cu însoţitorii săi, au plecat spre Copalnic-Mănăştur. Numărul credincioşilor din această localitate a fost destul de mic şi din această cauză au fost afiliaţi, fără a avea biserică, la Copalnic. Fiind zi de târg, trecerea alaiului episcopal cu automobilele încă împodobite cu flori din ziua precedentă, a stârnit curiozitatea oamenilor adunaţi în piaţa Mănăşturului („Renaşterea”, Anul VII, Cluj, 6 octombrie 1929, nr. 40, p. 2.).

Copalnic - Mănăştur


VATR A

75

C H I O R E A N Ă

episcopul nicolae ivan, ierarhul reîntemeietor şi ctitor al Eparhiei ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului (sursa foto: radiorenasterea.ro)

Î

n continuare, automobilele au trecut prin două comune unite, Râuşor şi Cerneşti. În marginea acesteia din urmă au fost întâmpinaţi de călăreţii din Fânaţe, o parohie fruntaşă, păstorită cu vrednicie de preotul Augustin Şovrea. Primirea făcută arhiereului a avut ceva original care a impresionat. Din capul satului până la biserică, de o parte şi de alta a drumului au fost înşiraţi mesteceni tineri. La fiecare mesteacăn stătea în partea dreaptă câte un copil, iar în cea stângă câte o fetiţă, apoi un fecior şi o fată, un bărbat şi o nevastă, până la moşi şi babe. În preajma porţii triumfale făcută din brad, mulţimea a fost foarte deasă, iar fruntaşii satului au purtat făclii aprinse. În capul satului mai aştepta şi un grup de vânători cu puşti care au tras câteva salve dând astfel semnalul sosirii vlădicăi. Călăreţii i-au deschis calea. În faţa bisericii, parohul locului l-a întâmpinat pe episcop cu o frumoasă cuvântare. A fost prezent şi părintele Teodor Şovrea, fostul notar al satului, şi comitetul parohial. Cu toţii au intrat în biserica mare şi îngrijită. S-a spus rugăciunea şi ierarhul a vorbit poporului.

D

upă amiază, alaiul a plecat la Trestia, parohia cea mai din margine, sub munte. Drumul a fost reparat timp de o săptămână aşa de bine încât s-a putut merge până la biserică cu maşinile. În marginea satului credincioşii au ieşit cu icoane şi prapori, intonând cântări bisericeşti. Aproape de biserică, un grup mare de credincioşi, în frunte cu preotul Gheorghe numărul

12

/ august 2018

Danciu, l-a întâmpinat cu mare bucurie pe episcop. Au ascultat cu mare atenţie cuvintele de învăţătură spuse în spaţioasa biserică de piatră, împodobită cu un iconostas vechi, aflat în stare perfectă. Preotul paroh a făcut menţiunea că biserica a fost ridicată sub fostul preot Ilie Şovrea, care fiind şi meşter în lemn, a lucrat singur turnul şi întreagă lemnărie a bisericii. La ieşirea din biserică episcopul a stat de vorbă cu mulţi credincioşi.

D

upă această vizită maşinile au coborât în Ciocotiş, a doua parohie mai mare din protopopiat, cu peste 1000 de suflete, cu oameni credincioşi, însă cam săraci. Aceeaşi entuziastă primire a fost şi aici, cu flori şi poartă de triumf. Prea Sfinţia Sa Nicolae Ivan, în cuvântarea pe care a ţinut-o credincioşilor ce au umplut biserica, a combătut cu multă convingere rătăcirea sectantă care a fost oarecum ţinută sub control prin sprijinul misionar al câtorva preoţi tineri. Vlădica a intrat puţin în casa primitoare a părintelui Alexandru Bărbos, iar de aici, trecând prin Fânaţe, s-a mai oprit la doi fruntaşi ai parohiei şi pe acelaşi drum, înspre seară, s-a reîntors la Baia Mare („Renaşterea”, Anul VII, Cluj, 6 octombrie 1929, nr. 40, p. 3).

Î

n ziua de joi, 12 septembrie 1929, la propunerea părintelui protopop Latiş Alexiu, alaiul episcopului s-a deplasat prin Baia Sprie pentru a ajunge la cele trei parohii ce trebuiau vizitate în această zi. Traseul a fost ales tocmai pentru a avea privelişti noi şi mai ales Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

pentru a trece şi prin satul luptătorului naţional Vasile Lucaciu. Din mijlocul orăşelului cele două maşini ale delegaţiei au virat pe un drum pietros spre Şişeşti. După câţiva kilometri parcurşi, părintele dr. Epaminoda Lucaciu, fiul lui Vasile Lucaciu, cu câţiva oameni, au ieşit în drum în întimpinarea episcopului Nicolae. Vlădica s-a oprit şi a primit mesajul de întâmpinare, iar apoi a mulţumit aşa cum a făcut şi în comuna Şurdeşti, unde preotul unit Virgil Şurani l-a aşteptat cu poartă triumfală şi cu un grup mare de credincioşi.

76 i-a făcut pe mulţi să lăcrimeze de bucurie. Aceasta l-a impresionat îndeosebi pe inginerul Alexandru Iancu, care încă făcea parte din alaiul episcopului, şi care a mărturisit cunoscuţilor din Baia Mare că a lăcrimat ascultându-l pe ierarh, adăugând că niciodată n-a crezut că avem un popor aşa de bun şi credincios.

D

upă ce au coborât puţin pe valea Cavnicului, au putut observa parohia Plopiş. La pod au fost aşteptaţi de călăreţii cu cai cu zurgălăi, al căror sunet s-a îngânat cu cel atât de armonios al clopotelor de la biserică, trase cu multă măiestrie. Părintele Aurel Greblea din Făureşti, administrator parohial, a aşteptat cu poporul în drum, din locul în care o cărare ducea spre biserică. Aici l-a întimpinat pe ierarh, urându-i bun sosit. Cărarea până la biserică a fost destul de lungă. „Soarele înmuiat de aerul de dimineaţă şi de munte, pomii încărcaţi, otava fragedă, cucuruzul dat în copt, bucuria credincioşilor, bisericuţa de lemn artistic proporţionată, cu turn zvelt, din care cântecul armonios al clopotelor sună într-una, i-a umplut pe toţi de emoţii. Aceste emoţii le revărsăm în cele câteva ectenii şi rugăciunea rostită, iar Prea Sfinţia Sa, în căldura cu care cuvântează credincioşilor buni şi evlavioşi, dându-le atâtea sfaturi înţelepte, pe cari nu le vor uita niciodată: Am venit cu toată dragostea mea de arhiereu, căci dacă nu aş fi avut-o, nu aş fi pornit pe aceasta cale grea. interiorul bisericii e tot aşa de plăcut ca şi exteriorul, prin podoaba unui iconostas artistic lucrat”. („Renaşterea”, Anul VII, Cluj, 13 octombrie 1929, nr. 41, p. 3.) La ora 11.00, alaiul s-a despărţit de mica parohie a Plopişului, care, înainte de revenirea la ortodoxie a maramureşenilor, a fost parohie de graniţă a mitropoliei Clujului.

D

upă trecerea podului au fost aşteptaţi de călăreţii făureşteni care i-au condus până la intrarea în Făureşti, o comună închegată cu partea cea mai mare de sat dispusă lângă drum. În capul satului s-a aflat poarta triumfală. De altfel, fiecare poartă de casă a fost împodobită cu flori şi verdeaţă. În faţa bisericii s-a aflat o altă poartă de triumf, cu toţi credincioşii în jurul ei. Primirea de aici a fost o adevărată manifestare românească. Părintele Aurel Greblea, în cuvântarea sa de întâmpinare, a făcut o comparaţie care a stârnit lacrimi credincioşilor: „Cu toată durerea ce o am în suflet la pierderea de curând a preotesei mele, totuşi văzând pe Prea Sfinţia Voastră simt o mare bucurie”(„Renaşterea”, Anul VII, Cluj, 13 octombrie 1929, nr. 41, p. 3). A mai vorbit învăţătorul satului, în numele primăriei şi al celorlalte autorităţi. Biserica concepută cu două turnuri şi cu cupolă a fost ciuntită, ca şi cea de la Copalnic, de acelaşi împotrivit al stilului bizantin românesc. Văzând biserica aşa de impunătoare, plină de credincioşi, episcopul a cuvântat cu o însufleţire care numărul

12

/ august 2018

D

Fragment din „Renaşterea” 13 octombrie 1929, nr. 41, p. 3

upă masă, au mers la Lăschia, o parohie mijlocie, mai în jos de Făureşti, pe care a păstorit-o părintele Liviu Greblea. Primirea s-a făcut cu porţi triumfale şi cu credincioşi mulţi. Biserica a fost împodobită, reliefându-se între toate iconostasul bogat sculptat, cu două icoane împărăteşti minunat pictate. Pe un act comemorativ păstrat în altar au fost scrise următoarele: „Această sf. biserică a fost edificată între 1857-1861 din contribuiri benevole de cătră poporul credincios din Lăschia la îndemnul lui Ioan Dolina, epitrop şi făt, Vasile Filip, cantor şi curator, şi P. On. D. Grigore Ciocaş, paroh şi protopop. Întreprinzător Hogea George din Satul Nou, iar ca ajutor lemnar, fierar, lăcătuş Tănăsică Roman. Lemnele cele mai lungi şi mai groase au fost aduse din pădurea Iaderi”(„Renaşterea”, Anul VII, Cluj, 13 octombrie 1929, nr. 41, p. 4). Întoarcerea la Baia Mare s-a făcut pe drumul ce trecea prin Copalnic şi Cărbunar.

*[Fragment din Dr. Laurenţiu Batin, Armata şi Biserica Ortodoxă în Maramureşul interbelic, prefaţă de Acad. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu şi prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, vol. II. Biserica Ortodoxă. Apare cu binecuvântarea P.S. dr. Iustin Sigheteanul, Arhiereu Vicar al Maramureşului şi Sătmarului. Editura Limes, Cluj-Napoca, 2016, pp. 542-551]. Copalnic - Mănăştur


VATR A

77

C H I O R E A N Ă

Mircea CRIŞAN, Ioana LUCĂCEL

UNIŢI PENTRU MAREA UNIRE

- 1.228 de TineRi mARAmuReşeni LA BăSeşTi -

În urmă cu un secol, 1.228 de delegaţi din întreaga Transilvanie plecau spre Alba Iulia pentru a decide Unirea pe veci cu patria mamă şi pentru a-şi afirma identitatea naţională. l Acum, după 100 de ani, 1.228 de tineri maramureşeni din toate zonele judeţului au venit la Băseşti, locul în care a trăit şi a murit preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, pentru a-şi mărturisi, la fel ca şi atunci, dragostea de Dumnezeu şi de Neam. l Evenimentul „uniţi pentru marea unire” – 1.228 de

C

ei care nu cunosc istoria şi mai ales învăţămintele ei, sunt „pedepsiţi” să o repete. Cei care înţeleg trecutul şi datoria morală de a nu-şi uita înaintaşii, o rememorează simbolic, în semn de recunoştinţă pentru cei care au scris-o. Dacă azi, Maramureşul e sinonim cu credinţa, demnitatea şi onoarea, e pentru că, la fel cum ţăranii puneau o jertfa la baza unei construcţii noi, cei mai buni fii ai acestor locuri şi-au pus munca, sacrificiile şi viaţa la temelia acestui colţ de ţară. Din fericire, nouă, generaţiilor de astăzi, vremurile nu ne impun sacrificiile pe care istoria le-a impus generaţiei lor. Dar avem o datorie de onoare: aceea de a nu uita, de a pune pe harta demnităţii noastre naţionale şi a memoriei, locuri ca şi Băseşti, Şişeşti, Giuleşti, Sighetu Marmaţiei, Baia Mare, mai ales acum, în anul Centenarului Marii Uniri, de a ne arăta respectul şi recunoştinţa faţă de oamenii care au plătit cu sacrificii, sânge şi jertfe, toate drepturile de care noi ne bucurăm astăzi: unitatea, integritatea, libertatea, democraţia. Atunci, în urmă cu 100 de ani, „bătrânul naţiei”, Gheorghe Pop de Băseşti, pleca din comuna Băseşti numărul

12

/ august 2018

tineri maramureşeni la Băseşti a fost organizat la iniţiativa GAZETEI de Maramureş, în parteneriat cu Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, Consiliul Judeţean Maramureş, comuna Băseşti, Inspectoratul Şcolar Judeţean Maramureş şi Ansamblul folcloric Naţional „Transilvania”. l La eveniment au fost reprezentate mai multe localităţi din Ţara Chioarului: Groşi, Baia Sprie, Valea Chioarului, Remetea Chioarului, Săcălăşeni, Cavnic, Cerneşti, Dumbrăviţa, Şişeşti.

spre Alba Iulia, ca să-şi vadă visul de o viaţă împlinit. Octogenar, bolnav şi ameninţat de gloanţele inamice, ajunge la Alba Iulia şi îi răspunde lui Iuliu Maniu că ar fi venit chiar dacă era ultimul lui drum. Apoi, emoţionat, izbucneşte în lacrimi şi se roagă ca şi dreptul Simeon din Biblie: „Slobozeşte în pace pe robul tău, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Neamului”. Dacă unirea a fost clipa de mântuire a acestui neam, dăinuirea lui în timp e dată de tânăra generaţie, mai ales atunci când ei înţeleg jertfa înaintaşilor şi duc mai departe idealurile lor. În 19 mai, 1.228 de tineri din întreg judeţul, exact numărul delegaţilor la Marea Unire, au venit la Băseşti, locul din care a plecat Gheorghe Pop de Băseşti la Alba Iulia, pentru a arăta că sunt vrednici urmaşi ai generaţiei Unirii, pentru a cunoaşte, aşa cum spunea Octavian Goga, un capitol de istorie naţională şi a învăţa dragostea de Neam. Dincolo de importanţa istorică, culturală sau educativă a acestui eveniment, „Uniţi pentru Marea Unire” – 1.228 de tineri maramureşeni la Băseşti, organizat la iniţiativa publicaţiei GAZETA de Maramureş, a fost o lecţie despre unitate şi o do-

vadă că ceea ce ne uneşte e mai important şi mai puternic decât ceea ce ne desparte. Că dincolo de idei, concepţii, religie sau orientare politică, suntem în primul rând creştini şi români. Această idee frumoasă, curajoasă, chiar nebunească, a reuşit să coaguleze în jurul ei toţi factorii decizionali importanţi, din toate domeniile. S-au alăturat ca şi parteneri proiectului nostru: Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, Consiliul judeţean Maramureş, comuna Băseşti, Inspectoratul Şcolar judeţean Maramureş şi Ansamblul Folcloric Naţional „Transilvania”. Iar primăriile din judeţ au fost invitate să se alăture acestui demers şi să asigure participarea unei delegaţii de tineri, însoţite de preoţi, profesori, primari sau reprezentanţi ai primăriei. Au răspuns invitaţiei mai mult de jumătate dintre primăriile din judeţ, respectiv: Giuleşti, Groşi, Seini, Petrova, Tăuţii Măgherăuş, Baia Sprie, Vadu Izei, Valea Chioarului, Onceşti, Bicaz, Groşii Ţibleşului, Şieu, Bocicoiu Mare, Remetea Chioarului, Borşa, Ulmeni, Săcălăşeni, Cavnic, Vişeu de Sus, Fărcaşa, Cerneşti, Dumbrăviţa, GârCopalnic - Mănăştur


VATR A

78

C H I O R E A N Ă

dani, Ariniş, Asuaju de Sus, Cupşeni, Târgu Lăpuş, Şişeşti, Moisei, Strâmtura, Boiu Mare, Mireşu Mare, Rozavlea, precum şi licee din Sighetu Marmaţiei şi din Baia Mare. Astfel că, în dimineaţa zilei de sâmbătă, 19 mai, Băseştiul a devenit o adevărată „Cetate a Unirii”. Zeci de delegaţii de tineri, îmbrăcaţi în port naţional, având tricolor şi o plăcuţă cu numele localităţii pe care o reprezintă au sosit aici însoţiţi de primari, preoţi, cadre didactice, reprezentanţi ai primăriei sau caselor de cultură şi căminelor culturale. O adevărată paradă a mândriei şi identităţii naţionale. De asemenea, la fel ca şi la Alba Iulia în urmă cu 100 de ani, au sosit la Băseşti foarte mulţi preoţi, peste 70, din întreg judeţul.

C

a un îndemn la unitate, PS Iustin, Episcopul ortodox al Maramureşului şi Sătmarului a ajuns deodată cu PS Vasile Bizău, episcopul greco-catolic, fiind întâmpinaţi, în dangătul clopotelor, cu pâine şi sare, de primarul comunei Băseşti, Ioan Călăuz, preşedintele Cj Maramureş, Gabriel Zetea, vicepreşedintele Cj Doru Ioan Dăncuş şi subprefectul Alexandru Cosma. Corul „Angelli” al Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Baia Mare, dirijat de Pr. Prof. Drd. Andrei Baboşan, a intonat Imnul Naţional al României, împreună cu întreaga mulţime. Apoi, Preasfinţitul Părinte Episcop Iustin a oficiat un Te-Deum, împreună cu un sobor, din care au făcut parte Arhim. Dr. Casian Flilip, eclesiarhul Catedralei Episcopale „Sfânta Treime” din Baia Mare, Arhim. Dr. Ioachim Tomoiagă, consilier eparhial social-filantropic şi misionar, Pr. Milan Bălan, consilier eparhial al sectorului teologic educaţional, Pr. Nicolae Petruş, protopopul de Chioar, Pr. Ciprian Coza, secretarul Protopopiatului Chioar şi arhidiaconi. A urmat, apoi, Slujba Parastasului după George Pop de Băseşti şi tot neamul lui, pentru membrii Marii Adunări Naţionale de la Alba numărul

12

/ august 2018

PS Iustin, episcopul ortodox al Maramureşului şi Sătmarului şi PS Vasile Bizău, episcopul greco-catolic al Maramureşului, întâmpinaţi cu pâine şi sare de primarul comunei Băseşti, Ioan Călăuz.

Iulia şi pentru toţi cei căzuţi de-a lungul veacurilor pentru unitatea de neam şi de ţară. Evenimentul s-a desfăşurat pe o scenă amplasată în faţa bustului lui George Pop de Băseşti, plasat în faţa Primăriei. Mai întâi, Corul „Angelli” al Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Baia Mare, a interpretat un program ce a cuprins câteva dintre cele mai cunoscute şi importante cântece patriotice româneşti, după care au urcat pe scenă personalităţile prezente la eveniment. Au luat cuvântul Preasfinţitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, Preasfinţitul Vasile Bizău, episcopul greco-catolic, primarul Ioan Călăuz al Băseştiului, subprefectul Alexandru Cosma, Gabriel Valer Zetea - preşedintele Consiliului judeţean Maramureş, Ioana Lucăcel, directorul Gazetei de Maramureş, deputatul Vlad Duruş, Dr. Dorin Mitre, primarul comunei Bicaz, în numele tuturor primarilor prezenţi. Acad. Prof. Dr. Ing. Emil Burzo,

preşedintele Filialei Cluj a Academiei Române, a susţinut o comunicare foarte complexă legată de importanţa şi semnificaţia Marii Uniri din 1918 pentru istoria poporului român şi al celui transilvănean, în mod special, de contextul Marii Uniri, de cei 100 de ani care au trecut de la Marea Unire din 1918: „Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, reprezintă fără doar şi poate evenimentul principal în istoria României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor din graniţele vechii Dacii. Măreţia acestuia stă în faptul că desăvârşirea sa nu este opera unui om politic, nici a unui guvern, ci este o faptă istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan râvnit cu putere, din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-i călăuzi cu o inteligenţă politică remarcabilă, spre ţelul dorit. Hotărâtor pentru Marea Unire se relevă acţiunile întreprinse pentru şcolarizarea populaţiei româneşti în a II-a jumătate a secolului Copalnic - Mănăştur


VATR A

79 19, dublate de deşteptarea conştiinţei naţionale, de mândria de a fi român. Ca atare, ne vom opri pentru început asupra rolului deosebit de important al şcolii, cu referire în special la comuna Băseşti. Şi ce greu a fost în acele vremuri! În contextul aniversării a 100 ani de la Marea Unire, aş dori să aduc un omagiu bisericii, poporului român şi desigur personalităţilor de excepţie care şi-au ridicat glasul în apărarea neamului, au înfruntat cu demnitate pe asupritori, contribuind la Marea Unire, aşa cum a fost, printre alţii, şi George Pop de Băseşti”. Evenimentul s-a încheiat cu un spectacol susţinut de Ansamblul Naţional Folcloric „Transilvania” şi ansamblurile de tineri prezente la eveniment. La final, primarul comunei Băseşti, Ioan Călăuz a oferit diplome de participare tuturor delegaţiilor. Iar GAZETA de Maramureş a dorit să recompenseze simbolic, printr-o diplomă de onoare, oamenii şi instituţiile fără de care acest proiect rămânea doar o idee frumoasă: PS Iustin, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului; Gabriel Zetea, preşedintele Consiliului judeţean Maramureş; primarul Ioan Călăuz şi comuna Băseşti, gazda evenimentului; Inspectoratul Şcolar judeţean Maramureş - Ana Moldovan, inspector şcolar general; Ansamblul Naţional Folcloric „Transilvania” şi directorul Iuliana Dăncuş. De asemenea, invitatul special al evenimentului, academicianul Emil Burzo a primit o diplomă de onoare. Mulţumiri deosebite şi pentru prezentatorul evenimentului, Dan Bucă. * PS Iustin, episcop al Maramureşului şi Sătmarului a adresat un cuvânt celor prezenţi: „Astăzi capitala Maramureşului este în Băseşti şi, totodată, este şi capitala tineretului, pentru că, iată, un proiect care a pornit timid, în final s-a realizat atât de frumos şi a adunat atât de mulţi tineri, grupuri de tineri din majoritatea comunelor Maramureşului, încât L-aţi impresionat şi pe Dumnezeu, că a trimis o rază de soare, numărul

12

/ august 2018

pentru că toată săptămâna a plouat şi ne-am rugat pentru acest lucru, să vină ploaia, că a fost nevoie. Astăzi aţi adus lumina şi frumuseţea Maramureşului şi împodobiţi această zi importantă, în care ne-am hotărât să arătăm unitatea noastră şi să ne arătăm uniţi de Centenar, pentru că anul acesta sunt 100 de ani de la Marea Unire. Biserica Ortodoxă Română a proclamat anul 2018 «Anul omagial al unităţii de neam şi de credinţă» şi «Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918» şi s-a mai adăugat o temă - «Lumini de Centenar» - pentru că, în acest fel, toate localităţile din România pot face o mică sărbătoare, având persoane şi personalităţi, nu doar care au participat la Marea Unire, ci care, după realizarea acestui vis important, au adus o contribuţie la bunul mers înainte al ţării, au pătimit pentru unitatea credinţei, pentru unitatea cuvântului şi a culturii. Au pătimit în lagăre şi închisori mulţi bărbaţi importanţi a neamului, care n-au participat la Marea Unire, dar care au preţuit mult moştenirea pe care ne-au lăsat-o marii bărbaţi ai neamului. Îi comemorăm pe toţi marii făuritori ai Marii Uniri şi nu uităm de părinţii Bisericii, care au fost împreună cu fiii lor duhovniceşti, de ierarhii Bisericii”. Preasfinţitul Părinte Episcop Iustin a vorbit şi despre rolul Bisericii în realizarea Unirii: „Biserica a cultivat sentimentul unităţii naţionale, a unităţii de limbă, a culturii noastre creştine. Biserica a cultivat acest ideal, şi, până la urmă, cei care l-au realizat au fost fii ai Bisericii, au fost oameni credincioşi. Au fost creştini. Au avut un ideal, au cultivat idealul lor de unitate în societate şi în Biserică. Biserica a fost cea care a cultivat totdeauna valorile sacre, sacralitatea cuvântului, sacralitatea tradiţiilor şi a obiceiurilor, sacralitatea familiei naturale, sacralitatea tuturor lucrurilor sfinte care dau frumuseţe sufletului românesc”. * „Am dat curs acestei invitaţii, ca o datorie de suflet când este vorba despre Băseşti. Se cuvine în Anul acesta Centenar să privim pe

C H I O R E A N Ă

de o parte înspre viitor, dar în acelaşi timp fără a uita trecutul şi a da aceste semne care se apropie de o normalitate. Venim la Băseşti, avem această datorie de suflet de a privi spre marii bărbaţi ai neamului nostru, spre fiul acestei localităţi, Gheorghe Pop de Băseşti şi spre aceste locuri în care s-au întâmplat lucruri deosebite şi unde s-a ţesut istoria pe care noi astăzi o trăim la faţa locului şi ne bucurăm de aceste consecinţe a ceea ce alţii au făcut prin jertfă. Este aşadar o datorie de suflet şi aceste iniţiative se înscriu de fapt şi în recuperarea memoriei şi în ceea ce ar trebui să fie purificarea şi vindecarea memoriei a scrierii istoriei, aşa cum a spus PS Iustin, aşa cum ea a fost. Nu suntem într-un timp în care să împărţim meritele, dar în acelaşi timp se cuvine să apreciem jertfa, valorile şi idealurile pe care le-au avut înaintaşii noştri”, a spus PS Vasile Bizău, Episcopul greco-catolic al Maramureşului. * „Le mulţumesc iniţiatorilor acestei manifestări măreţe pentru judeţul Maramureş, reprezentanţilor Gazetei de Maramureş, precum şi celorlalte instituţii implicate în desfăşurarea evenimentului. Anul acesta sărbătorim 50 de ani de existenţă administrativă a judeţului, dar maramureşenii trăiesc aici de mii de ani. Şi, evident, marcăm 100 de ani de la Marea Unire a Transilvaniei cu România, eveniment care a fost posibil cu aportul unor personalităţi marcante ale Maramureşului: George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Ilie Lazăr, Ioan Mihalyi de Apşa etc. Aceşti oameni au format elita politică a acelor vremuri. Ei au înţeles că trebuie să lase la o parte orice divergenţă sau orgoliu şi să atingă, alături de elitele religioase sau culturale, un ţel unic. Acesta este lucrul pe care noi trebuie să îl învăţăm azi. Doar împreună suntem puternici, doar dându-ne mâna putem face proiecte bune pentru România, pentru Maramureş şi pentru generaţiile viitoare, reprezentate aici de aceşti tineri minunaţi”, a spus Gabriel Zetea, preşedintele Consiliului judeţean Maramureş.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

* „Bun venit tuturor în localitatea în care s-a născut, a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea unul dintre cei mai mari luptători pentru drepturile românilor din Ardeal, Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. De ce este importantă această localitate? Gheorghe Pop de Băseşti a fost vreme de 16 ani preşedintele Partidului Naţional Român, tocmai în perioada premergătoarea Marii Uniri. El locuia aici la Băseşti. În 1906, Nicolae Iorga vizita Băseştiul şi spunea că în casa de la Băseşti era, nu de puţine ori, Guvernul provizoriu al Ardealului. Aici au fost, cu excepţia regelui, toţi liderii României”, a spus primarul comunei Băseşti, Ioan Călăuz. * „Ne-am întâlnit astăzi la Băseşti să marcăm cu toată puterea evenimentul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, dar şi Anul Centenar. Cred cu toată tăria că puterea cuvintelor spuse aici, la Băseşti, au încărcătură naţională, au încărcătură emoţională

80 mai mare decât dacă ar fi rostite oriunde în ţară sau în lume, pentru că spun cinstiţii noştri părinţi, preoţii noştri dragi, că sute de ani sau zeci de ani, se roagă ca din rândul nostru să se ridice oameni care să ne călăuzească şi să ne facă bine tuturor, iar voi, băseştenii, şi rugile voastre şi ale noastre au reuşit: din rugile voastre s-a ridicat un om extraordinar care, plecând de la Băseşti, ajuns la Alba Iulia, a fost ales preşedinte al Marii Adunării Naţionale, o mare onoare pentru noi ardelenii, maramureşenii şi voi, băseştenii. Despre eroii neamului am spus că voi vorbi tot acest an, oriunde voi merge. Dacă ei au luptat pentru unire, avem şi noi o misiune, aceea de a lupta pentru unitatea poporului român. Există tot mai multe voci care spun că această unitate ar fi în pericol. Eu nu cred acest lucru, eu cred în România, în noi toţi, în aceşti tineri care au venit la Băseşti să simbolizeze cei 1.228 de delegaţi cu drept de vot la Alba Iulia. Felicitări organizatorilor!”, a spus subprefectul Alexandru Cosma.

* „Semnificaţia evenimentului de astăzi este una profundă, este o ocazie specială de a ne aduna şi a învăţa istorie pe elevii noştri. Ne bucurăm că numeroase primării şi-au adus tinerii aici pentru că generaţia tânără trebuie să înţeleagă dimensiunea pe care Maramureşul, ca judeţ, a avut-o la Marea Unire de la 1918”, a spus Ciprian Cucuiat, inspector şcolar general adjunct.

M

ulţumiri speciale şi diplome au primit şi sponsorii noştri: UAC Europe şi Daniel Vărzaru, Chief Financial Officer, prezent la eveniment împreună cu soţia; Ferma Zootehnică; Comexmar; Aqua Carpatica; Domeniile Sâmbureşti; AndanaPan; Liceul „George Pop de Băseşti” şi Papillon Catering. Cei care nu cunosc istoria şi mai ales învăţămintele ei, sunt „pedepsiţi” să o repete. Noi, înţelegând trecutul şi datoria morală de a nu ne uita înaintaşii, am rememorat simbolic, în semn de recunoştinţă pentru cei care au scris-o.

1.228 de tineri maramureşeni din toate zonele judeţului au venit la Băseşti, locul în care a trăit şi a murit preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

81

C H I O R E A N Ă

Ioan MARCHIŞ

MONUMENTUL EROILOR

DIN COMUNA COPALNIC-MĂNĂŞTUR

M

onumentul Eroilor din Copalnic-Mănăştur se compune din două corpuri de piatră care au forma unui acoperiş de casă sau de biserică, precum şi o formă organizată pe verticală, compusă din patru stâlpi uniţi printr-o centură în partea superioară a lor. Aşezat central pe faţadă, mai există un element monolitic de piatră, pe care se fixează o compoziţie sculpturală turnată în bronz: două aripi de arhanghel încrucişate în partea inferioară care îmbrăţişează la mijloc stema comunei Copalnic-Mănăştur, turnată, de asemenea, în bronz patinat.

Monumentul Eroilor din Copalnic-Mănăştur semnifică respectul pentru cei care s-au sacrificat pentru neamul nostru şi pentru ţara aceasta de-a lungul istoriei. Monumentul constituie un stâlp de unire şi identitate locală dar şi naţională şi creează în inima pieţei centrale a comunei o bornă de armonie şi spiritualitate.

Monumentul organizat spaţial astfel, sugerează într-un mod aproape cubist construcţia unei case sau a unei biserici, pe acoperişul căreia sunt aşezate treizeci şi două de plăci de marmură (sugerând şindrilele acoperişului şi pietre de mormânt), pe care sunt inscripţionate numele eroilor din cele 12 localităţi ale comunei Copalnic-Mănăştur. Mijlocul monumentului prenumărul

12

/ august 2018

Macheta monumentului (foto: Ioan Marchiş)

zintă o falie care desparte cele două componente principale şi care semnifică drama ruperii casei, a familiei, a pierderii celor dragi. Părţile laterale ale monumentului vor fi executate din blocuri de piatră masivă, exploatată din zona Maramureşului (granit). Partea verticală a monumentului este elementul de bază care semnifică ideea de sacrificiu pentru unitate, libertate, unire şi identitate. Văzute de sus sau din părţile laterale, elementele verticale unite

cu centura superioară sugerează o cruce clasică, elementul creştin necesar acestei compoziţii, alături de sugestia aripilor de bronz.

P

rivit din faţă şi spate monumentul are forma foarte apropiată de o piramidă traversată de un turn. Însă forma de piramidă, casă sau biserică nu este descriptivă, ci doar sugerată, fiind mai degrabă un apel la memoria noastră subconştientă, la imaginile arhetipale depozitate de această memorie. Copalnic - Mănăştur


VATR A

82

C H I O R E A N Ă

P

rin construcţia sa simplă, geometrică, monumentul este mai aproape de arhitectură decât de sculptura figurativă, cu excepţia elementelor din bronz (stema comunei îmbrăţişată de aripile de arhanghel), fapt care face ca monumentul să se armonizeze perfect spaţial cu forma bisericilor din apropiere, dar şi cu forma construcţiilor din zona perimetrală a pieţei. Noul proiect de arhitectură şi arhitectură peisagistică a pieţei este exprimat plastic ca un ecou al acestui monument care, deşi nu e plasat în centrul pieţei, este totuşi conceput ca centru de interes al întregii zone, conferind un loc sacru acesteia, concentrând în aria monumentului un real câmp emoţional. Monumentul Eroilor din Copalnic-Mănăştur, adică respectul pentru cei care s-au sacrificat pentru neamul nostru şi pentru ţara aceasta de-a lungul istoriei, constituie un stâlp de unire şi identitate

Ioan Marchiş - autorul proiectului pentru Monumentul Eroilor din Copalnic-Mănăştur

locală dar şi naţională şi creează în inima pieţei centrale a comunei o bornă de armonie şi spiritualitate. Construit pe o largă platformă placată cu piatră care prezintă trepte de urcare pe părţile laterale, ansamblul sculptural şi arhitectural va permite şi facilita organizarea de festivităţi în zilele de sărbătoare, de serbări populare şi concerte în aer

Macheta monumentului (foto: Ioan Marchiş)

liber, atrăgând publicul spre acest loc semnificativ al localităţii. Construit din piatră şi bronz, el va conferi nobleţe şi valoare plastică locului, modificându-l substanţial estetic şi organizând plastic centrul localităţii, va desăvârşi o piaţă de nuanţă urbană prin mărimea dar şi prin valoarea sa estetică şi arhitecturală. Piaţa Centrală a comunei Copalnic-Mănăştur, prin realizarea acestui proiect, va deveni un simbol al zonei şi un loc de mare interes local şi zonal, dar şi turistic.

numărul

12

Plan de amplasament al Monumentului în Piaţa Centrală din Copalnic-Mănăştur / august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

83

C H I O R E A N Ă

Gizella SARKOZI

T

ŢARA CHIOARULUI

- REPERE DIN ISTORIA LOCUIRII -

eritoriul nord-vestic al României a fost locuit din timpuri străvechi, iar dovada acestei afirmaţii o reprezintă descoperirea numeroaselor aşezări umane ce datează încă din preistorie. Vechimea, permanenţa populaţiei româneşti pe aceste meleaguri este exprimată şi cu ajutorul metaforei „Maramureş ţară veche / cu oameni fără pereche“, versuri care ilustrează originea noastră dacică. În urmă cu aproximativ două milenii înaintea erei noastre, prin venirea triburilor indo-europene a tracilor din nord-vest şi sud, s-au produs o serie de modificări sociale şi economice ale acestor locuri, din rândul populaţiei trace desprinzându-se ramura daco-geţilor. Aceştia fiind, de fapt, creatorii celei mai trainice civilizaţii pe teritoriul în care este situată România de astăzi. „Cercul în care se vorbeşte limba română dincoace de Dunăre cade tocmai pe hotarele vechii Dacii”, spunea un istoric german, „aceasta reprezintă nucleul acelui vast spaţiu în care s-au născut şi au trăit românii, ca fiind descendenţii daco-romanilor.” Procesul de formare a poporului român şi a limbii române se încheie în secolele VIII-IX, iar limba română, prin elementele fundamentale ale lexicului, structura morfologică şi sintactică, este o limbă romanică. Termeni latini din vorbirea curentă: muiere, bărbat, om, familie, bun, frumos, a secera, a treiera, poamă, vin etc. Descoperirile de la Mesteacăn, Boiu Mare, Vălenii Şomcutei reprezintă dovezi incontestabile ale continuităţii populaţiei autohtone pe aceste meleaguri, de altfel, în ciuda numeroaselor cuceriri şi războaie care au avut loc de-a lungul timpului, nu se vorbeşte în nici un document despre părăsirea totală a spaţiului locuit. Transilvania este leagănul primelor formaţiuni politice româneşti, deoarece aici cea mai compactă masă de români era organizată în cnezate şi voievodate. Existenţa lor pe acest teritoriu este atestată în documentele slave, maghiare şi bizantine cu denumirea de „vlahi” şi „volohi” sau pământul românilor, adică „terra blachorum”. Obştile, forme de organizare social – economică, conduse de un jude, au rezistat multe secole după retragerea romanilor. Pornind de la acest termen, a apărut şi termenul de judecător, precum şi cel de judeţ. Ulterior au apărut aşa numitele „terae” – adică ţări, formate din obştile situate pe acelaşi curs de apă. Funcţiile politice, administrative şi sociale erau deţinute de numărul

12

/ august 2018

cnezi, iar cnezatul era o instituţie românească existentă înaintea venirii ungurilor. Mai multe cnezate formau un voievodat, acesta s-a născut independent de influenţele străine, ele fiind atestate documentar din sec X, însă au existat cu secole înainte. Voievodul deţinea funcţia supremă, juridică, militară şi administrativă, Maramureşul făcând parte din voievodatul lui Menumorut cu capitala în cetatea Biharea.

Î

n ciuda faptului că informaţiile legate de trecutul foarte îndepărtat al acestor ţinuturi nu sunt extrem de numeroase, totuşi vestigiile arheologice (necropole, ceramică, unelte, aşezări) atestă locuirea acestor teritorii încă din preistorie. Cercetările efectuate au identificat mai multe puncte de interes ştiinţific: Boiu Mare, Prislop, Mesteacăn şi Vălenii Şomcutei. Cea mai răspândită cultură din spaţiul actual al judeţului Maramureş este „cultura Suciu de Sus” – la Mesteacăn, comuna Valea Chioarului, au fost descoperite materiale din epoca bronzului, respectiv o statuetă antropomorfă şi obiecte ceramice care aparţin acestei culturi. La Valea Chioarului şi Finteuşu Mic au fost găsite unelte de bronz. Metalurgia fierului, venită din Asia Mică, se răspândeşte şi ea pe aceste meleaguri, alături de alte activităţi precum păstoritul, dovedit prin descoperirea urmelor zoomorfe de pe vasele de lut.

E

xistenţa dacilor pe aceste teritorii chiorene, înaintea sec iii î.e.n, este atestată de un tezaur monetar de argint descoperit la Mireşu Mare, ce datează din această perioadă, alături de alte dovezi incontestabile [Giurescu C. şi Giurescu D.C, istoria românilor, Bucureşti, 1974, p.29]. Societatea daco-getă atinge apogeul în sec. I î.e.n sub conducerea regelui Burebista, descoperirile de la Tulgheş atestă acest lucru, însă urmaşii săi nu s-au dovedit a fi cei mai buni conducători, iar anumite părţi din ţară vor fi cucerite de romani, care pătrund până în sudul Dunării. Bazinul băimărean era locuit de „dacii mari” (cei care locuiau în nord-vestul Transilvaniei), meşteri iscusiţi în prelucrarea metalelor, care se găseau în cantităţi semnificative în regiune, iar în relaţiile comerciale predomină utilizarea banului. Apare obştea sătească în locul obştei gentilice, care avea drepturi de proprietate privată asupra pădurilor şi a pământului. Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

84

Decebal reface unitatea politică a statului dac, în anul 87 e.n, obţine victorii însemnate împotriva romanilor însă este învins de Traian în două războaie, cel din 101-102 şi cel din 105-106 e.n, iar Dacia va fi transformată într-o provincie romană. Dacia cuprindea Banatul, Transilvania, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, însă Maramureşul, Crişana şi nordul Moldovei au rămas în afara provinciei romane şi erau locuite de aşa numiţii „dacii liberi” [Valentin Băinţan, Cântec din sufletul neamului, Baia Mare, 1993, p.9]. S-a produs o colonizare masivă a provinciei cu populaţie romană şi evident cultura romană a pătruns şi aici. Procesul de formare a poporului român a început în urma contopirii elementului dac autohton cu cel roman. Dacii liberi purtau adesea adevărate războaie cu romanii, motiv pentru care cei din urmă au construit castre de graniţă împotriva dacilor liberi. Mulţi din cei veniţi în Dacia erau creştini, astfel încât şi în Dacia Traiană se produce convertirea la creştinism în perioada anilor 350-450 e.n. Caracterul latin al creştinismului românesc este dovedit prin termenii fundamentali ai acestuia (Domine - Dumnezeu, basilica biserică etc.), iar rugăciunea „Tatăl nostru” are numai termeni latini. În 212 e.n. toţi locuitorii imperiului, inclusiv cei din Dacia romană primesc cetăţenie romană, iar în a doua jumătate a sec III în Dacia migrează popoare străine. Cultura şi civilizaţia romană au avut un impact profund asupra acestor teritorii, iar descoperirile arheologice au adus la lumină opaiţe romane, urme ale

unor conducte de apă romane, sistemul de exploatare minieră s-a păstrat din perioada romană, frecvente descoperiri de monede romane la Baia Mare, dovadă a relaţiilor economice dintre dacii liberi şi cei din provincia romană. Dacia a fost părăsită treptat de romani în preajma anilor 271-275, însă legăturile cu populaţia daco-romană au mai continuat de-a lungul secolelor. Faptul că acest mare centru administrativ roman în Transilvania a fost locuit de populaţia autohtonă în secolul IV şi începutul secolului V e.n. o dovedesc şi numeroasele tezaure monetare ce datează din secolele III-Ve.n. descoperite într-un număr impresionant pe teritoriul judeţului Maramureş: la Mesteacăn din timpul lui Constantinus II, la Vad-Copalnic din timpul lui Gordianus III. Continuitatea românilor în Transilvania este dovedită şi prin existenţa cetăţilor de pământ din sec. IV-VI de la Boiu Mare, sau cele mai recent descoperite de la Mesteacăn şi Valea Borcutului. După retragerea romanilor, dacii au fost cei care au stăpânit în continuare aceste teritorii, iar dovada prezenţei lor este reprezentată de meşteşugurile practicate, sistemele de fortificaţii, cultura, ştiinţa, arta şi credinţa.

D

upă anul 275, populaţia romanizată din Dacia, împreună cu administraţia şi armata Romei, condusă de către împăratul Aurelian, s-a retras la sud de Dunăre, deoarece nordul Dunării a devenit o zonă extrem de periculoasă, în care populaţiile migratoare făceau raiduri de pradă şi de cucerire. Era un

sursa foto: wikipedia.org

https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aara_Chioarului

numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

85 fenomen des întâlnit în epocă, datorită invaziei altor popoare din nordul şi estul Europei. Din nord, în a doua jumătate a secolului III în Dacia migrează goţii şi carpii, care jefuiesc provinciile romane, şi aliaţi cu alte triburi barbare, cuceresc o bună parte din Dacia, însă prezenţa goţilor la poalele Carpaţilor a fost de scurtă durată. Goţii (care erau arieni) nu au lăsat nici o urmă în limba românească, ceea ce constituie încă o dovadă serioasă că Daco-Romanii nu au părăsit niciodată Dacia Traiană. Singurul lucru rămas după urmele Goţilor ar fi, după unii istorici, tezaurul de aur păstrat azi în muzeul statului din Bucureşti, cunoscut şi sub numele de Cloşca cu puii de aur. În anul 376 e.n. goţii au fost înfrânţi de huni şi s-au mutat la sud de Dunăre, iar de acolo goţii şi-au continuat apoi migraţiile prin Europa. Hunii, veniţi din stepele Rusiei de astăzi şi îndreptându-se către vestul Europei, erau de rasă mongolică, ei au fost cei care au băgat spaima şi groaza în toate popoarele peste care au trecut. Acest popor barbar nu a stat mult în fosta Dacie, dar prin spaima produsă în locuitorii Daciei, el i-a împins pe aceştia tot mai mult către adăposturile fireşti oferite de Carpaţi şi pădurile acestora. Hunii au fost îndepărtaţi de migratorii gepizi şi ostrogoţi (fac parte din popoarele germane), care după moartea lui Attila îl elimină şi pe fiul cel mare al acestuia, Elac, şi îşi împart ţinuturile vestice din imperiul Hunilor. Gepizii au părăsit zona din cauza presiunii exercitate de către Longobarzi şi Avari. Nici de la Gepizi n-a rămas vreo urmă în rândul poporului român deoarece poporul daco-roman se retrăsese, în mare parte, încă de la năvălirea Goţilor şi a Hunilor, în munţii şi pădurile Daciei. Îndată ce barbarii dispăreau, populaţia băştinaşă daco-romană se întorcea iar la locuinţele ei prădate şi pustiite, uneori nimicite total, şi apoi se apuca să ridice dărâmăturile, să-şi refacă avutul. Când răsuna din nou alarma şi veneau barbarii, şi locuitorii Daciei erau obligaţi să se refugieze prin văgăunile munţilor şi ale pădurilor. Avarii, ginte hunică şi barbară ca şi sălbaticii tovarăşi ai lui Attila, au exercitat asupra populaţiei dacoromane aceeaşi presiune ca şi cea întreprinsă de Goţi şi de Huni contribuind şi ei la ruinarea vieţii civilizate a Daco-Romanilor. Tot prin munţi şi păduri şi-a găsit adăpost populaţia din Dacia Traiană şi pe vremea năvălirii avarilor, oprindu-i să coboare către câmpul roditor, rămas liber şi deschis barbarilor năvălitori. Poporul daco-roman adăpostit în munţi nu putea coborî nici pe rama externă a Carpaţilor, deoarece aici erau ameninţaţi de un alt brâu de barbari, care le închidea drumul către câmpie. Aceştia erau Slavii, care au jucat în istoria Românilor şi în formarea naţionalităţii lor un rol important. Slavii au pătruns treptat în imperiul de răsărit (bizantin) şi aşezându-se în această împărăţie, ca şi în Dacia Traiană, au pierdut din bar-

numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

baria lor primitivă şi au început o viaţă mai ordonată. Fiind mereu împrospătaţi cu hoarde de barbari, Slavii sunt descrişi cu două caractere ce par a se exclude: blândeţea şi moravurile paşnice alături de cruzimile oribile, ceea ce formează până în zilele noastre caracteristica poporului rus, care descinde din Slavii vechi. S-a creat astfel un nou stil de viaţă prin strămutarea populaţiei de la câmpie la munte, o reîntoarcere de la viaţa agricolă la o viaţă ce semăna cu cea nomadă cu toate că daco-romanii nu au părăsit niciodată îndeletnicirile vieţii aşezate. Fiind păstori, se deplasau dintrun colţ în altul, luau contact unii cu alţii, unificând felul lor de a fi, şi conturând în cele din urmă, unitatea neamului românesc din partea de nord a Dunării. Timp de aproape o mie de ani, poporul Daco-Roman a fost cotropit de numeroase neamuri barbare, care au lăsat anumite urme în graiul şi obiceiurile lor, au determinat forma lui de organizare şi religia. În ceea ce priveşte religia şi în general creştinismul este important să menţionăm faptul că introducerea creştinismului la români nu s-a produs brusc, ci printr-o infiltraţie lentă, începând din secolul I până-n secolul al VII-lea. Chiar dacă religia creştină avea mulţi adepţi, apostolatul lui Niceta nu atinge şi nordul Ardealului, acest lucru se întâmplă abia atunci când slavii se aşează în sudul Dunării şi tulbură puţin continuitatea elementului românesc. Când poporul român apare ca popor format, el apare ca popor creştin, naţionalitatea română iese formată pe deplin tocmai din această perioadă a năvălirilor barbare.

Bibliografie

Filipaşcu Al., istoria Maramureşului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997

Giurescu C. şi Giurescu D.C, istoria românilor, Bucureşti, 1974

Hossu V., Elita Chioarului, Editura Napoca Star, ClujNapoca, 2011

Matei I., Mihăiescu I., Satul românesc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985

Meruţiu V., Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat, Cluj- Napoca, 1929

Popa R., Ţara Chioarului, Magazin istoric, nr. 10, Bucureşti, 1976

Pop Gh., Şter Chiş I., Graiul, etnografia şi folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983

Puşcaş Angelica, Ţara Chioarului. Studiu de geografie regională, Editura Presa Universitară Clujeană, 2007

Sainelic S., Sainelic M., Zona etnografică Chioar, Editura Sport-Turism, 1986

Copalnic - Mănăştur


VATR A

86

C H I O R E A N Ă

Nicoară MIHALI

BĂTĂLIA TĂTARILOR

- LEGENDE DIN MARAMUREŞ ŞI CHIOAR -

Î

n urmă cu 300 de ani, în toamna anului 1717, Maramureşul şi maramureşenii scriau una dintre cele mai glorioase pagini de istorie locală. Niciun alt moment din istoria locală nu e presărat cu atâtea legende ca şi ultima invazie a tătarilor. De la poveşti despre bătrâne care au înecat tătari în butoiul cu moare, la hoţi care au furat şalul cu fire de mătase şi aur al căpeteniei tătare de sub şaua calului, la metode ingenioase de luptă, femei care şi-au organizat apărarea şi localnici costumaţi în piei de animale, bătăliile acelea sunt pline de eroi, cei mai mulţi neştiuţi. Iar toponimia judeţului demonstrează că, pentru maramureşeni, 1717 a fost unul dintre anii în care am fost lei. Urmează o pagină de istorie despre care nu se învaţă, din păcate, la şcoală, dar care a rămas vie în sufletul şi mintea maramureşenilor. În urmă cu 300 de ani, maramureşenii scriau o pagină de istorie care, din păcate, lipseşte astăzi din manuale, dar e prezentă în sufletul oamenilor şi în legendele locului. Toamna anului 1717 a lăsat în urmă pagube, răni adânci, morţi, zeci de biserici arse, dar şi fapte de glorie despre care mai vorbesc astăzi toponimele şi bătrânii. „Stâlpul tătarilor”, „Preluca Tătarilor”, aproape fiecare sat are o vale, un loc, un monument care aminteşte despre anul de foc în care maramureşenii au fost „lei”. De asemenea, legendele ţesute în jurul ultimei invazii a tătarilor sunt numeroase şi în timp, din ele s-au născut obiceiuri care se păstrează an de an, cum e cazul brondoşilor din Cavnic, învartitu bisericii în Racşa din Ţara Oaşului sau porecle pe care numai sfârşitul veacurilor le va şterge din mentalul colectiv. Urmează povestea impresionantă a unei toamne cernute prin foc şi sabie, care începe cu „A fost odată” şi se termină cu o inscripţie: „Până aici au ajuns tătarii în 1717”. În 1717, un corp de oaste moldovean, avându-l în frunte pe domnitorul Mihail Racoviţă, şi o oaste de circa 10.000 de tătari, condusă de hanul Agiami Ghirai pătrund în Transilvania pe la Vatra Dornei. Gheorghe Şincai, în „Cronica românilor”, precizează: „Însuşi feciorul hanului a pornit în gios spre Someşul Mare cătră Betlen (Beclean) şi cătră Reteag şi de acolo a trecut prin Vidicul Lăpuşului cătră Baia Mare, cătră Sătmar, cătră Chioar… pretutindeni arzând şi robind, şi fiindcă toţi locuitorii erau pre-acasă, pe foarte mulţi nobili au prins numărul

12

/ august 2018

Stâlpul Tătar din Cavnic, Maramureş (sursa foto: wikipedia.org)

cu muierile, cu pruncii lor împreună”. Se spune că, până la sfârşitul verii, tătarii au luat peste 10.000 de prizonieri. Această expediţie de pradă era făcută ca urmare a unei alte expediţii de pradă făcute de unguri în Moldova. Tătarii o iau pe Someş spre Dej, Baia Mare, Satu Mare. Ajung până la Hust şi în Bereg, dar se întorc. La 1 septembrie are loc o luptă între tătari şi oştirile din comitatul Maramureş conduse de Moise Codrea şi Sigismund Stoica, sub cetatea Hust, unde tătarii au fost înfrânţi. În 2 septembrie tătarii ajung la Sighet. Aici ard şi jefuiesc o biserică reformată şi multe alte clădiri. De aici, oastea tătarilor porneşte pe Valea Izei. Aici, între Bârsana şi Strâmtura, la locul numit Piatra Ţiganului, tătarii sunt aşteptaţi de o oaste de 3-400 de Copalnic - Mănăştur


VATR A

87 maramureşeni, avându-i în frunte pe Sigismund Nagy, Simion Săpânţan şi Ioan Stan. Deşi sunt înfrânţi, continuă să jefuiască satele din jur. Vor arde bisericile din Rozavlea, Cuhea etc. Oştiri mici se împrăştie în toată zona, trecând prin foc şi sabie Comitatul Maramureşului. Un episod glorios are loc la Cavnic, în zona străjuită astăzi de Stâlpul Tătarilor. Aici, tătarii sunt alungaţi de localnicii conduşi de Toader Crăciun, un sătean din Şurdeşti care a fost căpitan al celebrului Pintea Viteazul. Legenda spune că localnicii purtând măşti şi îmbrăcaţi cu clopote ar fi speriat caii şi că tătarii s-au călcat, efectiv, în picioare. De această bătălie este legat şi obiceiul brondoşilor, care se mai păstrează şi astăzi în zonă. Brondoşii, tinerii mascaţi şi „înarmaţi” cu clopote, alungă azi spiritele rele de Crăciun. În mentalul oamenilor de atunci, lupta cu tătarii era într-adevăr o luptă între bine şi rău, era lupta cu capcâinii. Tătarii ardeau bisericile, ducând direct o luptă împotriva creştinilor, astfel că, pentru oameni, ei erau păgânii, antihrist, satana. În 3 septembrie, tătarii ajung în Borşa şi încearcă să ardă şi biserica de lemn din centrul localităţii. Acest lăcaş de cult avea o rezonanţă deosebită în sufletul localnicilor deoarece aici era un chivot unde a îngenunchiat şi s-a rugat Bogdan Vodă cu oştirea sa când au trecut pe acolo către Moldova. De această dată, încercarea tătarilor de a distruge biserica nu a reuşit, datorită femeilor care i-au atacat cu pietre. Tătarii au apucat să tragă câteva săgeţi cu foc spre biserică, femeile au udat cergi în râul Ţâşla şi au reuşit să stingă focul. De aici urmează povestea unei bătălii devenite legendă, care a intrat în istorie ca „Posada maramureşenilor”. Borşenii organizează o ambuscadă la trecătoarea pe care noi o numim astăzi Preluca Tătarilor, unde este şi monumentul, condusă de către Lupu Şandru care este fost căpitan în oastea lui Rákóczi şi de către moiseianul Ioan Oprea care s-a oferit să le arate tătarilor drumul bun şi i-a dus direct în ambuscadă, să-i omoare pe toţi. Acolo au murit 10.000 de oameni, 6000 de tătari şi 4000 de creştini luaţi robi de tătari dintre care 70 de căruţe pline cu copii, mulţi dintre ei au murit înecaţi într-o furtună groaznică. După prăpădul maramureşenilor a venit însă pedeapsa lui Dumnezeu. De la Borşa au scăpat 4000 de tătari, 2000 au plecat spre vârful Ştiol, să treacă spre Moldova, dar s-a pornit un vânt puternic şi au mai fost omorâţi alţi tătari de surpările de teren. Era un semn pentru oamenii de aici, o pedeapsă divină pentru că au prădat atât de multe biserici. În jurul acestei bătălii s-a mai ţesut o legendă având-o în prim plan pe fiica preotului Lupu Şandru din Borşa. Ne aflăm în faţa unei bătălii care pe nedrept nu este trecută în istoria românilor. Sunt uitate, din păcate, asemenea evenimente. Iar acest lucru este cauzat de faptul că anumite bătălii nu au fost câştigate de personalităţi istorice de frunte, este şi cazul acestei bătălii care are o mare însemnătate pentru istoria locală şi nanumărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

ţională. Se spune că Şandru Lupu a trimis-o pe fiica lui, o fată foarte frumoasă, însoţită de doi feciori călare, ca să le fie iscoade tătarilor. Aceştia le-au spus că nu este bine să aleagă drumul spre Baia Borşa pentru că îi aşteaptă o mare oştire. I s-a propus urcarea spre Pasul Prislop, era un fel de cărare de munte. În zona prelucii de acolo, au folosit tactica lui Ştefan cel Mare, au tăiat arborii de lângă cărare, i-au aşteptat să urce şi au răsturnat copacii peste ei. De această bătălie este legată şi porecla neamului meu, Lehanu, care în poloneză înseamnă tare. Era o femeie, o stră-străbunică de-a mea, o femeie foarte puternică, despre care se spune că prindea un tătar în braţe şi îl arunca câţiva metri. Această femeie a avut o putere extraordinar de mare şi i-a încurajat pe bărbaţi în luptă. Dar eroii de la Borşa au fost ajutaţi de forţele naturii. S-a produs o furtună uriaşă, care i-a amestecat pe tătari cu pământul, i-a măcelărit şi pe ei şi pe ostatici. Tot din legendă mai aflăm că rămân câţiva supravieţuitori şi ostaticii luaţi, se adună în Preluca Tătarilor şi acolo o spânzură pe fata lui Şandru Lupu. Ea este pedepsită pentru că i-a dus pe acolo şi a fost o iscoadă mincinoasă şi de aceea se zice că a devenit un loc sacru şi de pomenire pentru sacrificiul fetei respective. Ulterior, borşenii i-au urmărit şi l-au prins pe călăul care a omorât-o pe fată. El ştia şi româneşte. L-au adus înapoi şi tot acolo în Preluca Tătarilor au făcut un foc şi l-au ars de viu. Şi el striga că e român, să nu-l ardă. În urma acestor acte de vitejie, mai multe familii au fost înnobilate. Despre celebrul Teodor Crăciun din Şurdeşti, se spune că ar fi ctitorit cu banii primiţi drept recompensă celebra biserică de lemn, până nu demult, cea mai înaltă construcţie de lemn din Europa. De asemenea, împărăteasa Maria Tereza a trimis oameni să vadă cine s-a evidenţiat în aceste lupte, iar numele a patru familii din Borşa - Mihali, Danci, Şteţcu şi Timiş - au fost scrise pe un pergament, o piele de viţel tăbăcită cu litere de aur, ca o recunoaştere a eroismului lor. Cel care s-a apropiat de documentele vremii şi a făcut prima descriere în revista Familia, al doilea număr după debutul lui Eminescu, este preotul de Borşa, Alexiu Anderco, tatăl lui Artemiu Anderco, care face o cronică în vreo patru episoade în care descrie bătălia borşenilor din Preluca Tătarilor.

Î

n jurul ultimei invazii a tătarilor în Maramureş s-au ţesut numeroase legende. Tătarii şi-au pus tabăra la marginea satului Racşa şi au încercat să facă tot felul de campanii de jaf prin sat. Un tătar ajunge la o femeie voinică. Tătarii erau oameni iuţi, dar mărunţi, şi femeia aceasta l-a lăsat pe tătar să caute peste tot. Aşa ajunge în cămară şi caută în butoiul cu varză. El fiind mic nu ajunge să vadă ce e în butoi şi se apleacă şi, fiind semiîntuneric, femeia îl prinde de turul pantalonilor tătăreşti şi îl arunca în butoi şi îi taie capul. Aşa i-a înecat pe toţi trei. Se spune că Poroncioc, căpetenia tâlharilor săpânţeni şi-a proCopalnic - Mănăştur


VATR A

88

C H I O R E A N Ă

Parada „Brondoşilor” din Cavnic în cadrul unui festival de tradiţii şi obiceiuri (sursa foto: 2mnews.ro)

pus să fure de la hanul tătarilor un şal greu şi scump. De ce era greu şalul? Era cusut cu fir de aur. Se spune că hanul îl ţinea sub şaua de pe cal, dar s-a întâmplat că acest Poroncioc să reuşească să îl fure. Iar după ce au plecat tătarii, preoţii din sat au făcut din el odăjdii bisericeşti pe care le îmbrăcau la Paşti şi la Crăciun. O altă legendă este cea cu o bârsăneancă, care s-a dus cu mâncare la oamenii de pe câmp, la câţiva ani de la invaziune. Pe drumul spre casă, în olul ei de lut ar fi intrat un bondar, un bonzar cum se zice în Bârsana, şi femeia era puţin mai amărâtă, că i se şi spunea „tutuia Bârsănii” şi a luat-o la fugă că a crezut că vin tătarii. A fugit până în sat şi a anunţat că vin tătarii. Tot satul s-a mobilizat şi s-a dus la marginea comunei să-i aştepte pe tătari, dar tătarii n-au venit, şi de atunci a rămas porecla la bârsăneni de bonzari. Apoi, la locul numit Delniţa din hotarul satului Bontăieni a rămas o legendă potrivit căreia acolo ar fi fost ascuns tot aurul existent în cămările din Baia Mare, dar aurul nu s-a găsit nici până astăzi. La Văleni a fost un act de eroism al babe-

numărul

12

/ august 2018

lor. Oamenii în stare de luptă au fost mobilizaţi la luptă între Bârsana şi Strâmtura, iar femeile au rămas acasă. Dar în acelaşi timp, o trupă de tătari a venit să jefuiască satul. Femeile i-au aşteptat în Dealul babelor, în dosul pădurii, s-ar fi îmbrăcat bărbăteşte, s-au înarmat cu securi, furci şi pietre, au atacat ceata şi i-au întors din drum. Satul Văleni nu a mai fost ars şi pârjolit. Atunci toate casele erau acoperite cu paie şi draniţă, era foarte uşor să le dai foc. O altă poveste frumoasă spune că, după ce s-au aşezat tătarii la Giuleşti şi i-au aşteptat pe cei din Cavnic, pentru că acolo s-au întâlnit cu cei care au venit pe Calea sării, unul Ioan Pop din Budeşti a plecat spre Borşa, călare, spre Lupu Şandru să-l înştiinţeze că vin tătarii. A plecat să-l anunţe pe Lupu pentru că au luptat amândoi în oastea lui Rákóczi şi atât de tare a mânat calul, încât a murit calul la intrare în Borşa şi cronicile spun că el a mers pedestru de la intrare în Borşa. Legendele acelei toamne ar putea continua...

Copalnic - Mănăştur


VATR A

89 Tatiana CAUNI, Adrian BOTA

C H I O R E A N Ă

PE CâND UN ALT PINTEA?

Î

- PINTEA VITEAZUL: ISTORIE ŞI MIT -

n general atunci când vorbim de istorie, înţelegem în esenţă trecutul omenirii, dar şi studierea sau cercetarea acestui trecut. Între cele două istorii există diferenţe care uneori pot fi importante, în funcţie de participanţi şi de cei implicaţi în cercetarea istorică sau în dezbaterea istorică. În acest sens istoricii sau cei care cercetează istoria reconstituie în prezent o imagine asupra trecutului care poate urmări aflarea realităţii obective a faptelor întâmplate în vechime sau măcar aflarea unor adevăruri parţiale.1 Însă, poate această cercetare istorică nu va aduce o cunoaştere obiectivă a trecututlui, întrucât nu există istorie obiectivă.2 Este, aşadar, un demers intelectual privit diferit de la om la om, de la grupare la grupare sau de la ideologie la ideologie. Pozitiviştii şi marxiştii văd dezvoltări clare, ştiinţifice bazate pe legităţi, cauzalităţi şi raţiune sau materialism. Nietzsche pune accent pe „accidente sau iraţionalităţi”, iar Şcoala Analelor dezvoltă cercetarea fenomenelor economice, sociale sau marginale. Ei bine, în aceste condiţii putem să mai vorbim de adevăr istoric absolut? Nu ştim câţi mai cred într-un astfel de adevăr azi, dar acest lucru trebuie discutat mai ales că istoria ca şi discuţie a coborât la nivelul fiecăruia. Într-o astfel de lume complexă, în care unii cred într-un singur adevăr, iar alţii văd mai multe adevăruri, oare care mai este rolul isoricului? Deseori, o legendă, o carte, o ideologie, un manual sau un film dezvoltă orientări sau poziţii istorice diverse, contradictorii cu intensităţi şi efecte variabile. În România, în ultimii ani, s-au dezoltat concepţii istorice noi, orientări diverse şi complexe care încearcă să distrugă idei preconcepute sau tabuuri având o origine pierdută în trecutul totalitar sau chiar mai înainte. În acest context se studiază şi cercetează fenomenul identitate-alteritate, istoria spaţiilor de frontieră/graniţă, mitificarea sau mitologizarea istoriei, istoria fenomenelor marginale etc. Acest studiu urmăreşte o altfel de privire asupra fenomenului Pintea Viteazul, văzut ca un posibil mit istoric chiorean, ardelean şi chiar românesc (asociat în acest din urmă caz în ceea ce reprezintă mitul haiducilor români, puternic valorificat în comunismul românesc). numărul

12

/ august 2018

Pintea Viteazul - monument amplasat în Baia Mare. Sculptor: Ioan Marchiş. (foto: Emanuel LUCA)

Este firesc ca la început să definim conceptele pe care le utilizăm. Noţiunea de mit are multiple definiţii din, poate, sute de dicţionare sau lucrări3 fără a pune la socoteală tratatele de specialitate. Lucian Boia consideră că mitul este o „construcţie imaginară (ceea ce încă o dată, nu înseamnă nici reală, nici ireală, ci dispusă potrivit logicii imaginarului), destinată să pună în evidenţă esenţa fenomenelor cosmice şi sociale, în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunităţii şi în scopul de a asigura coeziunea acesteia. Miturile istorice presupun, evident, preluarea trecutului în sensul acestei definiţii”4. Cel care îl admonestează critic şi ironic pe Lucian Boia5, adică Ioan Aurel Pop, consideră că mitul este „o naraţiune arhaică, din vechimea nebuCopalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

loasă despre zei, eroi sau oameni, despre obiecte, lucruri, idei, forţe etc., exprimând dorinţe, sentimente sau explicaţii cu mijloacele fabulosului, fantasticului, ficţiunii. Orice mit are un sâmbure raţional, real, care ţine de esenţa umană, dar totul este îmbrăcat în înveliş metaforic şi alegoric”6, adăugând că „Miturile despre oameni şi realităţi din trecutul controlabil se numesc mituri istorice”7. Aşadar, noţiunea de mit are semnificaţii şi înţelesuri multiple din care niciodată nu lipsesc ideea de fabulos, fantastic, ireal, alegoric etc. Mitul (de la grecescul mythos=povestire) porneşte de la anumite realităţi sociale, naturale, culturale, dar oferă o reprezentare ireală asupra lumii şi o explicaţie imaginară a ordinii lucrurilor8. Fireşte că acest studiu se opreşte asupra miturilor istorice sau istoriografice. Primele reprezintă mituri trăite de societăţile şi comunităţile din vechime care îşi explicau aspecte ale vieţii în acest mod, în timp ce miturile istoriografice sunt creaţii ale cercetătorilor istoriei pe care le-au răspândit în jur prin operele lor. Uneori, graniţa dintre cele două este firavă sau inexistentă, iar alteori miturile istorice sunt preluate de operele istoricilor9. Interacţiunea dintre mit şi istorie este un fenomen destul de nou la noi şi reperezintă mai ales preocuparea lui Lucian Boia, cel care consideră că „Există, aşadar, la toate nivelurile, un proces inevitabil de mitificare a istoriei”10. Acestuia îi răspunde I.A.Pop care consideră exagerată ideea mitificării istoriei criticând, de asemenea, şi ideea lui L.Boia conform căreia nu există istorie obiectivă. I.A.Pop susţine că istoricul trebuie să urmărească adevărul, obiectivitatea cu privire la trecut şi că anumite construcţii mentale ale omului nu trebuie considerate mituri istorice, ci aspecte personalizate ale culturii şi civilizaţiei umane. După această introducere asupra metodei de cercetare, intrăm în subiectul acestui studiu şi anume presupusul mit istoric al lui Pintea Viteazul. Pentru a studia mitificarea istorică a acestuia, cercetarea noastră porneşte pe mai multe planuri: cunoştinţele istorice despre Pintea, legendele, creaţiile populare cu privire la acest haiduc, Pintea... multiplicat, filmul Pintea şi imaginea lui în zilele noastre.

C

unoştinţele noastre istorice despre Pintea Viteazul s-au acumulat cu timpul, fiind opera unor istorici sau cercetători importanţi: Nicolae Densuşianu11, Nicolau Nilvan12, Vasiliu Vaida13, Ioan Pop Reteganul14, Gavril Hango15, Virgil Şotropa16, Dariu Pop17, Liviu Patachi18, Andrei Magyari19, Coloman Oszóczki20, Călin Felezeu21 etc. Trebuie remarcaţi Susana Andea şi Avram Andea, probabil cei mai importanţi cercetători (istorici) care s-au ocupat de studierea lui Pintea Viteazul22, fiind şi cei care au publicat documentele cunoscute cu privire la această revoltă a lui Pintea23. Lucrările acestor istorici importanţi clujeni au bibliografia complexă a fenonumărul

12

/ august 2018

90 menului Pintea. Ei, alături de ceilalţi istori menţionaţi mai înainte, au cercetat şi Arhivele Naţionale Maghiare (Budapesta) precum şi Arhivele Naţionale Române (Direcţia judeţană Cluj - Fond Prefectura jud. Satu Mare, Fond Primăria oraşului Bistriţa; Direcţia judeţeană Maramureş – Fond Prefectura jud. Maramureş, Fond Primăria oraşului Baia Mare; Direcţia judeţeană Sălaj – Fond Prefectura jud. Sălaj). O atitudine critică o are Teofil Ivanciuc24, fiind însă şi alţi oameni de cultură care s-au ocupat sau au atins aceeaşi problemă în diverse publicaţii şi lucrări25. Se constată o intensă cercetare ştiinţifică a revoltei lui Pintea, culminând poate cu lucrările istoricilor Andea. Pe alt palier, Pintea apare menţionat şi în monografia jud. Maramureş din colecţia judeţele Patriei26 unde i se dedică cam o jumătate de pagină, fiind privit prin prisma luptei de clasă. Nu la fel de bine stă situaţia cu apariţia lui Pintea în manualele de Istorie, atât din timpul comunismului, cât şi după, revolta lui Pintea lipsind total poate datorită caracterului local al ei. Toate aceste lucrări, cercetări, articole cu privire la Pintea Viteazul caută să prezinte cât mai obiectiv adevărul despre acest haiduc-hoţ, autorii fiind influenţaţi de legendele populare, de totalitarismul comunist dar şi de aflarea adevărului. Apariţia mişcării lui Pintea, dar şi revolta curuţilor, sunt puse pe seama schimbării majore politice care are loc la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea, adică instaurarea stăpânirii austriece asupra Transilvaniei27. Acest lucru a fost rău primit de o bună parte a populaţiei Transilvaniei, dar din cauze diferite. Nobilimea maghiară nu putea accepta controlul habsburgic în timp ce ţărănimea nu mai suporta viaţa plină de lipsuri pe care o ducea, fugind efectiv de pe pământurile nobiliare. Se adaugă nemulţumirile categoriilor militare şi mic nobiliare (nemeşi, armalişti, puşcaşi, libertini, drabanţi), obişnuite cu anumite libertăţi nobiliare acordate în schimbul îndatoririlor militare la cetăţile Chioar, Ciceu, Hust, Gherla etc. şi care acum devin o forţă militară fără căutare, austriecii neavând nevoie de ei, pe punctul de a fi decăzuţi din drepturi şi readuşi la starea de iobăgie (ţărani dependenţi, supuşi). Se mai pot aminti nemulţumirile cauzate de instaurarea fiscalităţii excesive de către statul austriac, dar şi cele legate de trecerea mai mult sau mai puţin forţată a românilor la greco-catolicism. Aceasta este lumea în care apare Pintea, scopul nostru nefiind de a reliefa evenimente istorice detaliate legate de el, care se pot găsi în sursele de mai sus, ci acela de a explica resorturile interne, istorice, de cultură sau populare ale evoluţiei revoltei sale şi ale mitificării acestui hoţ-haiduc. Totuşi, pornim de la o scurtă desfăşurare istorică obiectivă care ne oferă referinţe clare şi reale. În această schimbare de lumi, Pintea originar din Măgoaja (azi în jud. Cluj) numit şi Grigore (sau GliCopalnic - Mănăştur


VATR A

91 gor), având o origine mic nobiliară (chiar dacă neclară) apare menţionat în documente ca fiind un conducător al unei bande de hoţi-haiduci care a operat în zona Maramureşului, Chioarului, Sătmarului, Bistriţei şi Sălajului de azi (comitatele de atunci: Solnocul Interior şi Exterior, Maramureş, Crasna, districtele Chioar şi Bistriţa), posibil şi în alte zone. Banda avea, conform izvoarelor istorice, de la câţiva zeci de membri la câteva sute, acţionând uneori împreună cu alte bande de haiduci-hoţi. Spre deosebire de vremurile mai vechi, aceste grupuri de haiducihoţi de la sfârşitul sec. al XVII-lea – începutul sec. al XVIII-lea sunt mai mari şi mai organizate având o ierarhie militară (conducătorii numiţi hotnogi, caporali, decurioni). Aceşti hoţi aveau tăinuitori (cei care ascundeau prada, făceau servicii hoţilor, erau iscoade, duceau mesaje, ocroteau hoţii, colaboratorii etc)28. Pintea era promotorul micii nobilimi de arme (nemeşimii) dezrădăcinate care nu-şi mai afla locul, dar banda sa cuprindea şi iobagi sau alţi mici nobili români şi maghiari. Nu avem, aşadar, o revoltă ţărănească, cum ar crede mulţi, ci o revoltă mult mai complexă la care au participat largi categorii de populaţie nemulţumită (mici nobili, iobagi, târgoveţi, comercianţi, preoţi etc), iar dacă socotim şi alianţa lui Pintea cu Fr. Rákóczy al II-lea putem vorbi şi de participarea unor elemente ale nobilimii mari maghiare. Succesul lui Pintea şi a altor haiduci-hoţi provine din pregătirea militară a acestor mici nobili de arme participanţi la revoltă, dar şi din buna colaborare cu tăinuitorii sau cu anumite sate (vezi Mara şi Hoteni în documentele din august 1697). Există informaţii în actele vremii despre ţinuta lui Pintea, tot timpul îngrijită, după rangul său, după moda vremii29, precum şi despre armele folosite de aceşti haiduci-hoţi30. În aceleaşi documente aceşti haiduci-hoţi sunt numiţi, în general, cu o mare diversitate de termeni: hoţi, jefuitori sau tâlhari (documente oficiale); hoţi, haiduci, feciori (de către reprezentanţii armatei, unii martori interogaţi în contextul cercetării haiducilor). Aceste diferenţe se explică prin interesele celor care efectuează audierea, care emit documentele precum şi a celor care au fost audiaţi31. Pe de altă parte, însă, Pintea şi tovarăşii lui nu doreau să li se spună hoţi32. Istoricii Andea au publicat, discutat şi cercetat 140 de documente din Arhivele române şi maghiare datate între 1691 şi 1703, care se referă la tâlharii/hoţii din Munţii Maramureşului, Chioarului, Sătmarului şi Bistriţei, 50 dintre ele referindu-se explicit şi la Pintea. Sunt documente imperiale, ale Guberniului Transilvaniei adresate autorităţilor locale (comitatelor), documente ale unor conducători locali, interogatoriile martorilor în cazul proceselor hoţilor maramureşeni, sentinţe de judecată etc. Toate aceste documente prezintă acţiunile acestor hoţi-haiduci, urmările lor, modul de acţiune, prada luată, măsurile de răspuns ale numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

Monumentul lui Pintea din Măgoaja (sursa foto: www.graiul.ro)

autorităţilor etc33. Se remarcă posibila acţiune asupa castelului din Rona (1698) şi jaful de la Hordou, lângă Bistriţa (azi localitatea Coşbuc) din 1699, asupra unor negustori „greci” (din Ţara Românească)34. Astfel, din documentele istorice aflăm că din 1691 în Munţii Maramureşului, Chiarului, Bistriţei şi Sătmarului acţionau grupuri de haiduci-hoţi care jefuiau negustori, nobili, sate etc. O mare căpetenie a lor era Pintea Viteazul. Acţiunile acestuia neputând fi stopate, autorităţile locale au schimbat tactica şi au oferit o „graţie” (graţiere-iertare) valabilă, conform documentelor în iulie 169935. Această iertare a fost oferită de comandantul cetăţii Satu Mare, colonelul Löwenburg, iar Pintea iniţial se pare că a acceptat-o36. Răufăcătorii sunt de acord cu dezarmarea urmând apoi să coboare în Baia Mare37. Această acţiune a comandantului cetăţii Satu Mare nu a fost pe placul Guberniului Transilvaniei care cerea pedepse severe pemtru Pintea. Este şi o problemă de jurisdicţie deoarece Satu Mare este în Partium, adică în afara Pincipatului Transilvaniei, iar Guberniul cerea măsuri drastice deoarece unele dintre acţiunile lui Pintea (cum ar fi cea de la Hordou) au avut loc în Principatul Transilvaniei38. Există neclarităţi legate de relaţia între colonelul Löwenburg şi Pintea sau haiduci (care i-ar fi oferit cadouri colonelului) sau între acelaşi colonel şi Guberniul Transilvaniei. Löwenburg contiuă negocierea cu Pintea oferindu-i acestuia din urmă iertarea, dar cu condiţia restituirii bunurilor prădate39 iar apoi înăspreşte tonul şi-i arestează pe Pintea şi haiducii săi (1700)40. Probabil după câteva dicuţii, haiducii-hoţii sunt eliberaţi condiţionat după ce au garantat că vor restitui bunurile furate41, dar aceşti haiduci-hoţi sunt buni plecaţi, reluându-şi obiceiurile. Copalnic - Mănăştur


VATR A

92

C H I O R E A N Ă

În 1701, izvoarele istorice îl prezintă pe Pintea în armata cetăţii Ineu, cu nume schimbat42, Guberniul Transilvaniei căutând să-l prindă, iar din aprilie 1701, pe capul celebrului haiduc este pusă o recompensă de 500 taleri, viu sau mort43. O serie întreagă de documente datate în 1701-1702 prezintă prinderea unor haiduci-hoţi, unii dintre ei tovarăşii lui Pintea, precum şi judecarea lor, iar alte documente din aceeaşi perioadă îi menţionează pe tîlharii ba la Blaj, ba la Turda, ba în zona Mureşului, fiind probabil doar zvonuri44. În 14 august 1703, Pintea e menţionat în zona Băii Mari, unde a acţionat alături de curuţi împotriva oraşului Baia Mare, atac în care Pintea a fost împuşcat în faţa porţii de sud (Turnul Măcelarilor)45. De la această scurtă istorie a lui Pintea pornim cercetarea noastră, chiar dacă sunt şi zone cenuşii sau de-a dreptul necunoscute. Informaţiile sunt, în general, clare în izvoarele istorice, dar există interpretări care însă nu schimbă firul central al istoriei fenomenului Pintea Viteazul.

A

l doilea plan despre care vom vorbi este cel al legendelor, baladelor şi creaţiilor populare legate de Pintea Viteazul. Cei care s-au ocupat cu aducerea acestora în faţa publicului larg au fost Atanasie Marian Marienescu46, Enea Hodoş47, Tache Papahagi48, Gheorghe Vrabie49. Se adaugă Vasiliu L. Suciu50 sau C.Gh.Prichici51, precum şi lucrările de sinteză care cuprind literatură populară sau legende populare româneşti52. Pintea Viteazul este personajul din Nordul României poate cel mai prezent din creaţiile populare din zonă, dar şi din alte zone. Este o lume fabuloasă, ireală, fantastică în care Pintea este tot timpul apărătorul dreptăţii şi a ţărănimii împotriva bogaţilor şi a autorităţilor. Figura sa mesianică este completată de puterea sa enormă, comorile sale şi de forţa sa interioară care este pusă în slujba binelui. Imaginea lui Pintea este numai pozitivă, chiar dacă uneori este trădat de un „Iuda” sau de o mare iubire, dar un personaj alegoric ca şi el nu moare aşa uşor, ci doar în condiţii speciale: „Cine va lua şapte fire de grâu de vară şi şapte fire de grâu de toamnă, şapte fire de piper, şapte fire de tămâie, şapte cuie şterse de potcoavă părăsită şi un glonţ de argint şi cu toate acestea va încărca o puşcă, acela îl va putea împuşca, altul nu, căci numai de lucrurile acestea poate să moară.”53 sau „Pintea căzu mort, lovit de un glonţ de argint şi de trei fire de grâu de primăvară”54 sau „cu trei plumbaşi de argintaşi cu trei grăunţe de săcară şi trei cuiţe de mânz de primăvare”55. Eroul Pintea ocrotit de sfinţi, de natură (codru), de soartă nu poate fi ucis decât în împrejurări inedite şi doar în o anumită porţiune a corpului său „Subsuoară de-a dreapta/Că acolo-ţi stă puterea”56. Oricum nu e clar nici dacă a murit sau „num-un pic s-o hodinitu”57. Dintre „minunile” înfăptuite de către numărul

12

/ august 2018

Afişul filmului „Pintea”din 1976, regizat de Mircea Moldovan, după un scenariu de Vasile Chiriţă şi Dumitru Mureşan. (sursa foto: wikipedia.org)

salvatorul lumii nevoiaşe – Pintea - este celebru zborul realizat de către el, care este privit de către unii ca un zbor real cu planorul (deltaplanul)58. Aşadar, Pintea a transfigurat realul, imaginarul şi a trecut dincolo de toate frontierele, iar dacă a murit cu adevărat a produs o mare tristeţe pentru ţărani, popor, codru, calul lui... mai ales că a murit la 33 de ani. Tot în cadrul creaţiilor populare menţionăm o serie de toponime sau hidronime în care este prezent Pintea: Şatra Pintii, Izvorul Pintii (Miraculos), Masa Pintii, Peştera Pintii (se află comoara lui), Piatra Pintii, Poarta Pintii, Potcoava Pintii, Şura Pintii prezente în zonele Chioar, Lăpuş, Maramureş etc, pentru fiecare din aceste locuri existând o întreagă mitologie populară specifică, o poveste mai mult sau mai puţin fabuloasă.

U

rmătorul plan – Pintea ... multiplicat reprezintă rezultatul cercetărilor aceloraşi istorici prezentaţi până acum, dar subiectul este discutat mai ales de către Aurel Socolan59. După moartea lui Pintea, în 14 august 1703, imaginea, numele, eroismul său vor deveni personificări

Copalnic - Mănăştur


VATR A

93 ale unor haiduci cunoscuţi ulterior, timp de zeci de ani, alcătuind o posteritate cum puţini eroi populari au avut60. Sunt cunoscuţi între cinci şi şase haiduci ulteriori lui Pintea, dar purtând numele acestuia până la mijlocul sec. al XIX-lea. În 1708 un căpitan de haiduci numit Pintea jefuieşte oraşul Baia Sprie. Un alt Pintea este menţionat în 1711 în zona Budeşti sau Baia Sprie, arestat în acelasi an şi dus în Satu Mare, unde a fost executat prin decapitare. Acest Pintea ar fi avut vreo două-trei cete în zona Gutinului (Breb-Cavnic), Sighet, Oaş, Cicârlău. În primele două decenii ale sec. al XVIII-lea, un oarecare haiduc Pintea ar fi fost omorât după o luptă de către complicele autorităţilor, frizerul său Prócza Cristofor din Baia Mare, care a decedat şi el în această încleştare fizică. În 1710, la Medieşul Aurit, se naşte un alt Pintea, tatăl său având probleme cu legea. Acesta ar fi avut un frate, de care nu ar fi ştiut, dar cu care s-a întâlnit la şcoală şi în armată. Cei doi s-au înrolat în Armata imperială, dar apoi Pintea a luat calea haiduciei, fiind asociat cu invazia tătarilor din 1717. După mai multe acţiuni de jaf, acest Pintea ar fi fost omorât de fratele său, cei doi aflând între timp că sunt fraţi. La Biserica din Budeşti se păstrează zalele altui Pintea care, argat fiind, nu a mai suportat nedreptăţile vieţii, a făcut dreptate ţăranilor şi în cele din urmă a fost prins alături de alţi haiduci, fiind ulterior spânzurat la Sighet. În 1845 este prins şi spânzurat un alt haiduc Pintea la Baia Sprie (zalele acestuia sunt expuse la Muzeul judeţean Maramureş) şi ar mai fi fost un posibil Pintea în 1848 care ar fi trecut în tabăra revoluţionarilor români61. Este sigură această realitate istorică a existenţei mai multor haiduci sau hoţi cu numele de Pintea după moartea „originalului”, în rest diversele povestiri, situaţii de viaţă, jafuri pot fi discutabile sau născocite. În mod cert este o tendinţă de perpetuare nu doar a numelui de Pintea ci şi a spiritului său.

P

lanul reprezentat de filmul Pintea continuă demersul nostru intelectual arătând o altă faţetă a fenomenului. Acesta a apărut în 1976; scenariul Vasile Chiriţă, Dumitru Mureşan; consilier istoric Dumitru Almaş; regia Mircea Moldovan; producători Mihai Năstase (directorul filmului) şi Mihai Opriş (producătorul delegat). Distribuitor Româniafilm. Distribuţie – Florin Piersic (Pintea), Nae Gh. Mazilu (Uncheşu), C-tin Diplan (un haiduc al lui Pintea), Maria Ploaie (Iza) etc. Nimeni, niciodată nu crede că un film pe o temă istorică trebuie să corespundă cu realitatea istorică, dar ca producător de mesaj este mult mai relevant pentru marea masă a populaţiei decât greoaiele studii, cercetări sau cărţi istorice. numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

Filmul este o continuare a tematicii haiducilor în cinematografia românească totalitară comunistă (Haiducii 1966, Răzbunarea haiducilor – 1968, Răpirea fecioarelor – 1968, Haiducii lui Şaptecai – 1970, Săptămâna nebunilor – 1971, Zestrea Domniţei Ralu – 1972, urmate apoi în deceniul nouă de filme avându-l în prim plan pe personajul Mărgelatu). Cea mai mare apropiere stilistică a filmului Pintea Viteazul o are cu ciclul de filme dedicat lui Iancu jianu62. Ofiţerul austriac Gligor Pintea (român) se reîntoarce cu un mesaj oficial către autorităţile locale şi merge în locurile natale unde găseşte casa părintească pustie, aflând că părinţii săi au murit datorită grofului (nobilului) local. În acest moment, tulburat, mistuit de un conflict interior şi impresionat că ţăranul român suportă cu greu dominaţia grofilor şi plata taxelor către statul austriac, îşi constituie un grup de viteji cu care atacă reşedinţele feudalilor locali, cetatea Chioar, Baia Mare. Pe lângă acest plan social evident şi explicabil datorită regimului romunist, există un altul cel al participării lui Pintea la revolta curuţilor. Scopul ultim al lui Pintea ar putea fi „slobozenia”, însemnând probabil emanciparea românilor. Latura sentimentală există în film fiind reprezentată de către Iza, dar ea nu are voie să depăşască nivelul social, militant, politic şi exponenţial al lui Pintea. În total dezacord cu istoria, filmul reprezintă o răscoală a ţăranilor, a celor năpăstuiţi, împotriva grofilor, elite sociale parazitare, un moment tipic de „luptă de clasă” prezent de altfel în toate filmele cu haiduci din regimul comunist, deşi unele dintre ele au şi o componentă de filme de aventură mai accentuată (de exemplu filmele cu Mărgelatu). Eroul salvator Pintea devine acum personalitate panteonică a naţional comunismului, un erou salvator al românilor prezentat maselor populare ca un simbol care devine subiectul mitologizării politice comuniste63. Legăturile cu realitatea istorică sunt puţine (Pintea – ofiţer austriac, incendierea castelului din Rona, recompensa de 500 de taleri pe capul lui Pintea, alianţa cu curuţii, etc), fiind depăşite de către acţiunea propagandistică, tipic comunistă. Haiducii, în general şi Pintea în special, au fost integraţi în producţia culturală de masă care trebuia să exprime credibilitatea sacrificiului românilor pe altarul năzuinţelor care au ispirat Partidul Comunist Român. Probabil, filmul a fost cel care a făcut din Pintea un simbol al comunismului naţional, fără însă a fi negată şi posibilitatea exprimării prin personajul haiducului, a unui mesaj subliminal de rezistenţă anticomunistă. Ca orice creaţie culturală, filmul abundă în simboluri veridice sau nu: simbolistica socială; focul (pus la Rona) care trebuia să distrugă Răul; simbolul zborului de pe stânci – aspiraţia spre absolut; spălarea ritualică – purificarea înainte de uciderea mişelească a eroului etc. Acest film a avut un impact major în cadrul mentalului românilor, fiind probabil responsabil de forma-

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

Î

rea unei imagini naţionale a lui Pintea valabilă până în zilele de azi, mai ales că filmul a fost reluat după 1989.

n zilele noastre Pintea continuă să existe prin lucrări istorice (enumerate mai înainte), citite de populaţie şi de specialişti, prin culegeri de creaţii populare citite şi azi, prin cercetarea în continuare a aspectelor mai puţin clare, de către specialisţi, dar şi printr-un model mental în care îl transpune populaţia – acela al unui haiduc care jefuieşte bogaţii pentru a da apoi săracilor. Este un erou pozitiv, deci valorizat şi valorizant, un erou eponim care personifică adevărul şi dreptatea. De aceea avem busturi ale acestuia la Măgoaja, în faţa jandarmeriei din Baia Mare (care poartă numele lui Pintea Viteazul), până şi în localitatea ucraineană Velyateno unde locuitorii se cred urmaşii Pintii, etc. Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care nu ştim cu adevărat care era înfăţişarea lui. Există o piatră cu inscripţie unde s-ar presupune că se află mormântul lui Pintea, pe serpentinele de coborâre din Pasul Gutin spre Baia Mare, puţin mai jos de hanul... Pintea Viteazul. La Chiuieşti, judeţul Cluj, comuna care include satul Măgoaja există o sărbătoare câmpenească dedicată haiducului care are loc anual în prima duminică din septembrie. În oraşul Cavnic există o unitate de învăţământ numită Pintea Viteazul (Colegiul Economic Pintea Viteazul), iar liga studenţilor din Baia Mare se numeşte?...aţi ghicit! – Pintea Viteazul.

U

n întreg ansamblu de componente alcătuieşte acest edificiu cultural din Chioar şi din Nordul României reprezentat de către Pintea Viteazul. Trecerea lor în revistă relevă complexitatea fenomenului dar şi structura sa pe diverse planuri: istoric, social, mental, popular etc. Personajul Pintea intră în istorie în perioada secolelor al XVII-lea - al XVIII-lea, o vreme dominată de un sentiment de insecuritate colectivă, de angoasă cauzată atât de calamităţi naturale (foametea de după 1700 din Transilvania) cât şi de un inconfort social generat de servituţile ţărănimii, de inutilitatea micii nobilimi de arme şi de fiscalitatea escesivă64. Oficialităţile îl numesc hoţ, tâlhar, lotru etc, dar lui şi tovarăşilor săi nu le place termenul. Există o diferenţă majoră dar normală între identitatea asumată de către Pintea şi ai lui şi alteritatea pe care i-o dau contemporanii săi, fiind rezultatul diferenţierilor sociale, dar şi a diferenţelor de orizonturi de aşteptare şi de gândire. Oficialităţile, nobilii, negustorii doreau receptarea mentală a unei siguranţe umane şi de trai, în timp ce hoţii haiduci întreprind acţiunile lor de jaf tocmai din lipsa siguranţei sociale. Toate acestea se produc pe fondul schimbării conducătorilor politici ai Transilvaniei, dar şi a nesiguranţei zilei de mâine pentru largi categorii de populaţie. În mod normal, azi, niciun istoric serios nu mai poate vedea în Pintea, dacă atinge un plan obiectiv al numărul

12

/ august 2018

94 scrisului său, un haiduc, în înţelesul popular al acestui termen, adică cel care jefuieşte pe bogaţi şi dă mai apoi săracilor65. Documentele istorice în cvasitotalitatea lor anunţă doar jafuri, tâlhării nu şi ajutorarea celor săraci, astfel că, adevărul obiectiv face din Pintea, conform standardelor logicii umane, mai degrabă un tâlhar, dar e drept că sunt încă multe necunoscute în cercetarea acţiunilor sale şi nu se poate respinge a priori nicio altă variantă. Încă din timpul vieţii, după 1700, Pintea era văzut peste tot, conform documentelor istorice, ceea ce arată începutul unui proces care ţine mai de grabă de imaginar şi mental, un proces perpetuat apoi până în ziua de azi. Treptat, în plan psihologic, are loc un fenomen puternic de contagiune mentală, adică se propagă credinţa, opinia că Pintea este Eroul, justiţiarul de care cei săraci aveau atâta nevoie măcar în plan mental. Aceşti oameni simpli şi sărmani îl proiectează pe Pintea în imaginarul lor colectiv într-un sens pozitiv deoarece face dreptate înfruntând legile, bogătaşii, autorităţile şi, de aceea, crimele şi jafurile acestui justiţiar sunt considerate „legitime”. Rezultatul este apariţia baladelor, legendelor, creaţiilor populare în care Pintea este tot timpul făuritor de dreptate. Lipsiţi total de această dreptate în viaţa de zi cu zi, oamenii simpli o au prin Pintea în mentalul lor, compensând o viaţă plină de frici existenţiale care era oricum, numai uşoară... nu. Trecut în imaginarul colectiv uman care reprezintă proiecţii, viziuni, mituri la nivelul conştiinţei colective, Pintea este eroul războinic, exemplul demn de urmat (şi a fost de altfel urmat de alţi Pinti !), devenind un prototip nu numai al justiţiarului dar şi al salvatorului, încă din perioada vieţii până azi şi probabil pe un timp nelimitat. Până azi, fascinaţia magică a lui Pintea a rămas prin faptele lui, legendele lui, locurile denumite după numele lui, prin binele înfăptuit de el etc. Pe de-o parte fascinant pentru popor, pe de alta terifiant pentru nobili, oficialităţi şi bogătaşi, Pintea inspiră admiraţie, respect dar şi teamă celor din jur. Eroul Pintea este o valoare a culturii populare, poate singura care contează, în unele perioade, în imaginar sau mental, transmisă din generaţie în generaţie cu modificări de sensibilitate, de la o vârstă la alta sau de la un timp la altul (păcat că nu a mai fost un Pintea să lupte contra colectivizării comuniste sau un Pintea care să lupte împotriva corupţilor de azi!). Eroizarea lui Pintea era necesară pentru imaginarul moral, pentru a lupta împotriva Răului şi a fost folosită şi de către comunişti în scop propagandistic prin filmul cu acelaşi nume, film care transformă eroul local în unul naţional. Pintea a rămas în climatul mental al tuturor perioadelor istorice care au urmat după el fiind astfel, acum putem concluziona, un mit istoric şi istoriografic de o mare anvergură şi cu multiple faţete interdisciplinare: Hoţul, Banditul, Haiducul, justiţiarul, Eroul, Salvatorul, Apărătorul adevărului şi dreptăţii etc. Pe când un alt Pintea? Copalnic - Mănăştur


VATR A

95 NOTE: 1 I.A.Pop, Istoria adevărurile şi miturile, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p.17 2 L.Boia, Istorie şi mit în conştiinţa ro-

mânească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2017, p.64

3 I.A.Pop. op. cit., p. 23-25 prezintă mul-

tiple variante, Mic dicţionar Enciclopedic, DEX on-line...

4 L.Boia, op. cit., p.66

5 I.A.Pop. op. cit., passim 6 Ibidem, p.24 7 Ibidem, p.25

8 Ibidem, p.341 cu nota 156 9 Ibidem, op. cit., p.341 10 L.Boia, op. cit., p.65

11 N.Densuşianu, Craiul codrilor Grigore Pintea. Tradiţiune istorică, în „Familia”, XIX (1883), nr.26, p.310-312; nr.27, p.321-323 12 N.Nilvan, Pintea Viteazul, în „Gutinul”, I (1889), nr.32, p.1-2 13 V.Vaida, Moartea lui Pintea. Notiţă

istorică în ”Gutinul”, I (1889), nr.38, p.23

14 I.P.Reteganul, Ceva despre Pintea Viteazul în „Gazeta Transilvaniei”, LXI (1808), nr.103, p.1-5, nr.108, p.1-6, nr.113, p.1-5, nr.118, p.1-5, nr.124, p.1-7 15 G.Hango, Încă ceva despre Pintea Vi-

teazul, în „Telegraful român”, XLVI (1898), nr.106, p.427, nr.107, p.431, mr.113, p.453, nr.114, p.457 16 V.Şotropa, Urme din timpul curuţilor, în „Arhiva Someşană”, vol. IV, 1933, nr.17, p.123-164 17 D.Pop, Documente sătmărene, în

„Familia”, Seria III, I (1934-1935), nr.1, p.79-83

18 L.Patachi, Căpitani de cete militare şi

haiduci români la începutul veacului al XVIII-lea, în „Studii şi Articole de Istorie”, II (1957), p.131-156

19 A.Magyari, Atitudinea populaţiei din

Maramureş faţă de lupta antihabsburgică şi antifeudală la sfârşitul secolului al XVIII-lea, „Studia Universitatis BabeşBolyai”, Historia, XX (1975), p.21-31

20 C.Oszözki, Documente inedite referitoare la Pintea Viteazul în arhivele maramureşene, în Marmaţia, II (1971), p.106-120 21 C.Felezeu, Pintea Viteazul între le-

gendă şi adevăr istoric, Baia Mare, 1998

22 După mai multe articole în diverse publicaţii (Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca- 2001; „In memoriam Mitropolitul Andrei Şaguna 1873-2003” Cluj-Napoca, 2003; „Studia Universitatis numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

Babeş-Bolyai” seria Historia XLVIII 2003), S.Andea şi A.Andea au publicat două lucrări de sinteză: prima S.Andea, A.Andea, Haiducul Pintea şi lumea sa, Cluj-Napoca, 2003. De acum va fi citată S. Andea, A.Andea, I, 2003

23 A doua lucrare de sinteză S.Andea, A.Andea, Documente privind mişcarea lui Pintea 1693-1703, Cluj –Napoca, 2003. Citată în continuare S.Andea, A.Andea, II, 2003

https//teofil-ivanciuc.weebly.com /pintea-viteazu—-haiduc-sau-tacirclhar.html (material aparut pe Sighetonline.ro) 24

25 Câteva exemple:

N.Iorga, Francisc Rákóczi al II-lea, învietorul conştiinţei naţionale ungureşti şi românii, în „Analele Academiei Române”, seria II, Mem. Secţ. Ist., XXXIII (1910-1911), p.1-33; Márki Sándor, Rákóczy roman kurucai, în „Nagyváradi napló”, XXIV (1921), nr. 68, p. 1-3; Ioan Georgescu, Ostaşii români ai lui Rákóczi în „Transilvania”, LII (1921), nr.4, p.304-307; Nicolae Bethlen, Őnéletirása, Ediţia V.Windisch Ėva, I, Budapesta, 1955; Vasile Căpâlnean, Gavril Bălan, Pintea Viteazul, constructor de planoare, în „Pentru socialism” XXII (1972), nr.5689, p.3; Viorica Ursu, Evocarea lui Pintea Viteazul într-o expoziţie documentar-istorică, în „Pentru Socialism” XXXIV (1983), nr.8710, p.2; Ioan Ranca, Noi documente despre Pintea Viteazul şi ortacii lui (1700-1701), în „Marisia”, XIII-XIV (1983-1984), p.99-122 26 Maramureş-Monografice, judeţele Patriei, Bucureşti, 1980 (Ed. Sport-Turism), p.58-59 27 S.Andea, A.Andea, I, 2003, p.29-56 28 Ibidem, p.64-71

29 Ibidem, p.138-164 30 Ibidem, p.164-198 31 Ibidem, p.64-65 32 Ibidem, p.65

33 S.Andea, A.Andea II 2003, passim 34 S.Andea, A.Andea, I, p.87-102 35 Ibidem, p.105

36 Ibidem, p.107-108 37 Ibidem, p.110 38 Ibidem, p.114 39 Ibidem, p.122 40 Ibidem, p.123 41 Ibidem, p.125 42 Ibidem, p.127

43 C.Oszözki, Op. cit., p.111-113

44 S.Andea, A.Andea, II, p.16-20

S.Andea, A.Andea, I, p. 127-133

45 S.Andea, A.Andea, I, p. 236-237

46 A.M.Marienescu, Poezia populară. Balade culese şi corese de A.M.Marienescu, Pesta, 1859 47 E. Hodoş, Poezii poporale din

Banat, II, Sibiu, 1906

48 T.Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925 49 Gh.Vrabie, Balada populară ro-

mână, Bucureşti, 1966

50 V.L.Suciu, Pintea şi mumă-sa, Baladă populară în „Familia”, XXV (1884), nr.41, p.484

51 C.Gh.Prichici, Figuri de eroi în cân-

tecul nostru popular, Pintea Viteazul, în „Muzica”, III, (1953), nr.4, p.34-39

52 Antologie de literatură populară, I, Bucureşti, 1953 Legende populare româneşti. Legende istorice. Antologie de Tony Brill, Bucureşti, 1970, p.279-282 Dorin Ştef, Istoria folcloristicii maramureşene. Bibliografie generală a etnografiei şi folclorului maramureşean, Baia Mare, 2006 53 C.Felezeu, Op.cit., p.68 cu nota 3

54 Legende populare româneşti. Legende istorice. Antologie de Tony Brill, Bucureşti, 1970, p.282 55 C.Felezeu, Op.cit., p. 69 cu nota 5 56 Ibidem cu nota 6 57 https//teofil-

ivanciuc.weebly.com/pintea-viteazu— -haiduc-sau-tacirclhar.html (material aparut pe Sighet-online.ro) 58 V. Căpâlnean, G.Bălan, op.cit.

59 A.Socolan, Contribuţii la studierea

lui Pintea Viteazul ca personaj istoric în „Maramureş vatră de istorie milenară, Cluj –Napoca, 1997, C.Felezeu, op.cit., p.70-73 https//teofilivanciuc.weebly.com/pintea-viteazu— -haiduc-sau-tacirclhar.html (material aparut pe Sighet-online.ro) 60 Aurel Socolan, Op. cit., passim, C. Felezeu, Op.cit., p.70 61 A.Socolan, Op. cit., passim

62 Mihaela Grancea, Mitologizarea hai-

ducului în filmul românesc, particularitate a discursului cultural din perioada regimului comunist, în Identitate şi Alteritate. Studii de istorie politică şi culturală, 5, Cluj-Napoca, 2011, p. 337-338 63 Ibidem, Op.cit., p. 338

64 Simona Nicoară, Istoria mentalităţilor colective şi a imaginarului social, curs UBB, Cluj-Napoca, p.69 65 https//teofil-ivanciuc.weebly.com

(material aparut pe Sighet-online.ro); S.Andea, A.Andea, I, 2003, p. 8-9

Copalnic - Mănăştur


VATR A

96

C H I O R E A N Ă

Liliana VOŞ

fOCUL RITUALIC

- ELEMENT ARHETIPAL ÎN PATRIMONIUL SIMBOLIC EUROPEAN -

Studiul comparat al ritualurilor poate constitui o ramă a identificării unui patrimoniu simbolic european prin care să fie activate interesul colectiv, fraternitatea şi apartenenţa protectoare. Conturarea unui profil identitar european şi a unei spiritualităţi europene porneşte de la o moştenire culturală comună ce trebuie percepută ca un patrimoniu diferenţiat, rafinat din culturi naţionale diferite ce aparţin culturilor naţionale individuale.

D

iversitatea culturală provoacă firesc nevoia de apartenenţă şi, în acelaşi timp, investigarea propriei identităţi. Fenomenul este în strânsă corelaţie cu formele de reprezentare a realităţii reflectate în tradiţii şi obiceiuri performate din timpuri străvechi şi a căror recurenţă demonstrează conservarea, chiar dacă de cele mai multe ori parţială şi uneori denaturată funcţional, a ritualurilor ca repere ale existenţei. Acest statut de reper într-o lume a pluralităţii aduce în prim-plan necesitatea de reinvestire a ritualurilor cu semnificaţiile originare, arhetipale, atât ca demers al recuperării identitare la nivel individual şi la nivelul comunităţii, cât şi ca formă de ecosensibilizare asupra raportului natură-cultură. Specializată în istorie culturală, Anne-Marie Thiesse, observa încă din 1999 că „entitatea supranaţională a Uniunii Europene devine un spaţiu juridic, economic, financiar, poliţienesc şi monetar: acesta nu poate fi un spaţiu al identităţii. Îi lipseşte tocmai acel patrimoniu simbolic prin care naţiunile au ştiut să le propună indivizilor un interes colectiv, o fraternitate, o protecţie. La urma urmelor, refugierea în identităţile naţionale este de înţeles. Moneda ‹‹euro›› nu este un ideal” (Europa naţiunilor în Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XViii-XX, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.12). Contextul permeabilizării graniţelor politice ale spaţiului european, subsumat celui mai amplu al procesului globalizării, aduce cu sine teme noi de abordare antropologică care să vizeze problemele identităţii culturale româneşti şi europene, mecanismele construcţiei culturale, formele de raportare la alteritate, investigarea mentalităţilor în context intercultural, formele de recuperare, de revalorizare, patrimonializare şi promovare a moştenirii culturii ponumărul

12

/ august 2018

pulare româneşti ca segment al patrimoniului cultural european comun. În acest sens, pe agenda Uniunii Europene, patrimoniul cultural european este văzut ca „un atu pentru toţi, o responsabilitate pentru toţi”. Un spaţiu cultural comun presupune un imaginar colectiv structurat similar, dar cu particularităţi ce dau specificitatea etnică a performărilor, aşa cum se observă, de exemplu, la nivelul riturilor de trecere şi calendaristice ce activează structurile arhetipale circumscrise unor vechi tradiţii europene a căror continuitate, deşi situate pe un alt nivel al receptării şi raportării, îşi păstrează relevanţa antropologică, aceea a raportului natură-cultură în contextul realităţii socioculturale contemporane. „Sinteze originale şi expresive între conotaţiile semantice ale principalelor simboluri născute din transfigurarea elementelor naturale - apă, aer, foc, pământ - şi revalorizările impuse acestora prin apariţia creştinismului, obiceiurile populare aduc peste veacuri, mărturia unor civilizaţii străvechi” (Doina Işfănoni, interferenţe dintre magic şi estetic în recuzita obiceiurilor tradiţionale româneşti din ciclul vieţii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p.271). Nevoia de ordonare a Lumii, a echilibrului existenţial, este una dintre nevoile fundamentale ale omului din toate timpurile şi care poate fi realizată doar prin apelul la ritual, care integrează sărbătorile, ceremoniile, carnavalurile şi festivalurile ca forme de reactualizare a unor practici mitico-magice arhaice. Deşi ne aflăm într-o lume din ce în ce mai secularizată, nu putem să facem abstracţie de prezenţa acelui invizibil care însoţeşte permanent imediateţea realului vizibil, astfel că observarea activării unor structuri arhetipale la nivelul imaginarului ar putea revela acel fir roşu al unui patrimoniu simbolic despre care vorbea Anne-Marie Thiesse. În acest sens, un exemplu pertinent îl reprezintă acel arhetip al ciclicităţii ce figurează dorinţa de evadare de sub „teroarea istorie”, cum afirmă Eliade, focul (ieşirile de tip picnic, evadările în natură cu focuri de tabără, precum şi alunecările de sens prin practicarea focurilor de artificii – foc ascensional, al elevării, în relaţie cu săgeata – ca focuri ale bucuriei la unele rituri de trecere, precum şi cu ocazia Anului Nou sau chiar a unor serbări de tip carnaval şi festival). Copalnic - Mănăştur


VATR A

S

97

ărbătorile focului în Europa circumscriu practici şi ritualuri precreştine care în timp s-au suprapus celor introduse de creştinism şi care continuă să fie performate pretutindeni pe continent; multe dintre ele, aşa cum au observat Petru Caraman, Ion Ghinoiu, Mihai Pop ş.a., dau informaţii despre reminiscenţe ale cultului solar pe acest teritoriu. Producerea focului implică relaţia gest-obiect tehnologic (unealtă) şi se poate obţine prin două moduri antitetice: prin percuţie şi prin frecare. Prima metodă va da naştere focului purificator, rădăcina pur este cuvântul în sanscrită care înseamnă foc, după cum afirmă Gilbert Durand în lucrarea Structuri antropologice ale imaginarului. introducere în arhetipologia generală; focul purificator era folosit de indo-europeni la incinerare, practică legată de credinţele în nemurirea sufletului. A doua metodă va da naştere Focului Viu, despre care Gaston Bachelard afirmă: „Un semn de sărbătoare este corelat pentru totdeauna cu producerea focului prin frecare” (Psihanaliza focului, Traducere de Lucia Ruxandra Munteanu, Editura UNIVERS, Bucureşti, 1989, p.58), metodă considerată naturală, după cum explică în continuare teoreticianul imaginarului, deoarece „omul are acces la ea prin propria sa natură”. Acesta din urmă, focul forţat sau focul necesar, cum îl numeşte Frazer, este cel care perpetuează mitul renaşterii prin activarea unei scheme arhetipale a ritmicităţii pe direcţia foc - apă - ramură verde în cadrul riturilor din preajma echinocţiului de primăvară, practicate pe întregul spaţiu indo-european. Similitudinile scenariilor acestor rituri, al timpului şi locului de performare dau informaţii despre prezenţa unui element de coeziune, astfel că studiul acestor forme rituale poate pune în evidenţă sensurile devenirii omului, anticipând, pe această bază, traseul pentru marcarea unui patrimoniu simbolic european cu funcţie coagulantă. Studiul comparat al acestor vechi ritualuri aduc dovada unei unităţi în diversitate şi conservă experienţele comunităţilor respective care pot constitui „lecţii” utile şi altora, circumscrise unui context transnaţional. „Riturile, obiceiurile şi datinile sunt tot atâtea forme diferite pe care le îmbracă tradiţia populară pentru a-şi asigura legăturile sociale”, afirmă jean Cuisenier (Tradiţia populară, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, p.55), dar contemporaneitatea are un specific cu totul diferit de epocile anterioare, acela al unei diversităţi culturale în contact permanent care pune acut problema alterităţii şi identităţii. Contextul aduce în prim-plan problema nevoii de ritual într-o lume din ce în ce mai secularizată; de altfel, termenul ritual derivă din cuvântul indo-european rta, care înseamnă ordine a universului, echilibru între divin şi uman. În societăţile tradiţionale, ritualul constituia premisa supravieţuirii fizice, dar pentru omul contemporan? Omul, pentru a-şi asigura bunăstarea mentală, emoţională şi spirituală, are nevoie de ritualuri care să marcheze momentele importante ale numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

Poartă a Focului folosită pentru aprinderea Focului Viu în spaţiul slav – ilustraţia apare în cartea We Are Slavs de Maria Semyonova (sursa foto: http://www.sacredhearthfrictionfire.com)

Poartă a Focului folosită în Vologda, februarie 2017, pentru aprinderea Focului Viu (sursa foto: http://www.sacredhearthfrictionfire.com)

vieţii sale. Interpretarea în cheie psihanalitică a fenomenologiei ritualurilor modifică rama interpretărilor în favoarea capacitării omului contemporan de conştientizare a rupturii pe care singur şi-a impus-o, la nivelul relaţiei natură-cultură. Totuşi, se poate observa că universul de arhetipuri şi simboluri care au jalonat existenţa omului arhaic şi-a păstrat funcţia de transcendere a imediatului într-o lume a posibilului. Astfel simbolismul celor patru elemente ale lumii materiale: apa, aerul, focul, pământul, considerate de Bachelard „hormonii imaginaţiei”, încarcă noi semnificaţii ce se organizează la nivelul inconştientului personal într-un corpus de legi similare celor din lumea materială, ce asigură aderarea armonioasă la cosmos. Exemplul omniprezent în contemporaneitate este cel al focului, simbol al vieţii, al civilizaţiei, element fundamental în toate sistemele cosmogonice, prezent în rituri de purificare, apotropaice, augurale şi de fertilitate, „arhetip cvasisemiologic al unităţii contrariilor”, după cum afirmă Gilbert DuCopalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

98 simbolice ce generează un complex ritualic circumscris atât vieţii familiale, cât şi celei a comunităţii. Obiceiul de a păstra aprins tot timpul focul sacru pe parcursul anului prin învelirea tăciunilor cu cenuşă, se mai practică şi azi în gospodăriile izolate, precum şi la unele stâne, chiar dacă nu sunt menţinute pe o perioadă foarte îndelungată de timp.

C

Reconstrucţia unui Putinei al Focului la Festivalul Ivan Kupala (sursa foto: http://www.sacredhearthfrictionfire.com)

rand. Focul este semnul unei regenerări totale a timpului: stingerea sa ritualică echivalează cu suprimarea timpului „vechi”, profan, iar aprinderea sa, cu repetarea cosmogoniei şi instaurarea unui timp „nou”. Schematic, scenariile rituale ce marchează sfârşitul anului şi începutul anului nou determină un complex de rituri ce pot fi grupate astfel: purificarea (mărturisirea păcatelor, izgonirea răului, diavolilor, vrăjitoarelor şi demonilor), stingerea şi reaprinderea focurilor, procesiuni mascate (masca reprezentând sufletul morţilor până la marginea localităţii sau la malul unei ape, lupta între două cete şi orgia de tip carnavalesc. Ambivalenţa focului pune în antonimie puterea sa creatoare ca simbol al vieţii, dragostei, purificării şi puterea sa distructivă. Întruchipare a principiului activ masculin, yang, este izomorf păsării cum se poate observa din mitologia popoarelor slave, unde este o figurare a Păsării de foc, la australieni apare ca imagine a Corbului ignifer, în folclorul românesc ca Zburătorul, iar la popoarele mediteraneene, ca Pasărea Phoenix.

I

postazele focului în mitologia română ca stihie cosmică, putere sacră şi făptură mitică sunt evidenţiate în credinţe, obiceiuri, ritualuri, unele dintre acestea fiind chiar relicte de cult solar. Generator al vieţii şi stihie purificatoare, apare mitologizat în imaginea Focului Viu, aprins ritualic la ceremonii religioase, sărbători calendaristice sau în momente de liminalitate: nenorociri, calamitate, epidemii care afectau animalele. De asemenea este consemnată crearea focului de către Nefârtate pentru a domina lumea, dar intervenţia lui Fârtate care i-a furat focul, ascunzându-l într-o piatră, conferă sacralitate acestuia şi, în acelaşi timp, revelează metoda de obţinere a focului prin percuţie. Focurile pământeşti se obţin din cele cereşti, astfel transferându-se caracterul sacru, venerarea acestei sacralităţi fiind obiectul a numeroase contextualizări numărul

12

/ august 2018

alendarul popular consemnează o serie întreagă de sărbători în ajunul cărora se stingeau şi reaprindeau ritual focurile ca semn al reînnoirii, fie al anului agrar sau pastoral care coincide cu renaşterea vegetală, fie al anului calendaristic. Un vechi obicei este cel al aprinderii rugurilor în curţi în cadrul secvenţelor ceremoniale ale riturilor de trecere ale vieţii de familie: naştere, nuntă, moarte, unde apare şi hora, care alături de roata de foc rostogolită pe povârnişurile dealurilor, figurare a Soarelui, în cadrul sărbătorii de atestă reminiscenţele cultului solar. Cultul focului integrează obiceiuri performate fie la date calendaristice fixe: Sf. Vasile – 1 ianuarie, Boboteaza – 6 ianuarie, Mucenicii – 9 martie, Alexiile – 17 martie, Buna Vestire – 25 martie, Sf. Gheorghe – 23 aprilie, Sf. Dumitru – 26 octombrie, fie mobile: Paştile, Lăsata Secului, Sân Toader, Floriile, Miercurea Mare, Joia Mare, Vinerea Mare, Sâmbăta Mare. Focul Viu este un vechi obicei performat pe teritoriul românesc, dar şi pe întreg spaţiul indo-european, despre a cărui denumire, unul dintre informatorii pasionatului profesor Lucian Perţa, care a studiat ritualul prin cercetări de teren, afirmă: „Se zice foc viu (‹‹foc ziu››): ‹‹pân’ce se face aşe, nu-i aprins cu nimică, numa s-aprind lemnele sângure›› (Todor Hereş, 76 ani, Cupşeni, 1977); ‹‹di ce se face din forţa omului, din puterea lui ›› (Nicolae Paşca, 54 ani, Poiana Horii – Apuseni, 1977); ‹‹se zîce foc ziu că ăla-i ziu, atâta l-ai încălzit până o înziet›› (din lemn) (Ioan Hârb, 65 ani, Strâmtura, 1977)” (Lucian Perţa, Focul viu, în Revista Memoria ethnologica, nr.2-3, febr.-iunie, 2002 (AnII), Baia Mare, p.198), lemnul folosit fiind cel provenit de la arbori neroditori: alun, fag, stejar sau brad. Importanţa acestui ritual, aşa cum observă şi james Frazer, în volumele patru şi cinci ale lucrării Creanga de Aur, derivă din faptul că este considerat origine a tuturor celorlalte ritualuri dedicate focului. Practicarea lui este atestată în Germania, Anglia, Scoţia, Irlanda, precum şi la popoarele slave. În Scoţia acest ritual a fost reactualizat, într-o reinterpretare contemporană şi este ţinut anual la 30 aprilie în Edingurgh devenind un renumit „Festival al Focurilor Beltane”. Secvenţele ritualului observat de Frazer sunt aceleaşi pe care le întâlnim şi în arealul românesc; diferenţa este aceea a datelor la care se ţine şi, spre deosebire de aprinderea Focurilor Beltane, sărbătoare care se ţine de obicei pe data de 1 sau 2 mai, şi care integrează toate secvenţele specifice ritualurilor din preajma echinocţiului de primăvara, aprinderea FocuCopalnic - Mănăştur


VATR A

99 lui Viu la români are loc de obicei la începutul anului pastoral, marcată de Sângeorz - cel care alungă iarna şi înverzeşte natura, sărbătorit pe 23 aprilie - la pornitul oilor spre munte sau în momente de mare cumpănă: molime, boli sau atunci când animalele nu mai dau lapte. Secvenţele ritualice sunt similare: adunarea resturilor vegetale pentru foc în ajunul sărbătorii, stingerea şi reaprinderea focurilor, alegerea actanţilor care trebuie să fie de regulă bărbaţi tineri, necăsătoriţi, rude de sânge sau cel puţin purtători ai aceluiaşi nume de botez, afumarea apotropaică atât a animalelor, cât şi a oamenilor, săritul peste focuri cu funcţie fertilizatoare şi de purificare, trecerea animalelor prin foc, fiind, în acelaşi timp o practică magică de alungare a vrăjitoarelor care pot să ia mana laptelui, scop în care, la fel ca la Sângeorzul românesc, se atârnau ramuri verzi deasupra porţilor grajdurilor, doar că la scoţieni se folosesc ramuri de scoruş şi caprifoi. Apa încălzită la foc viu are calităţi curative, după cum relatează doi informatori din Belişul Nou, judeţul Cluj, în 1977, mărturia lor fiind parte integrantă a cercetării de teren pe care Lucian Perţa a realizat-o. Răspândit în trecut pe aproape întreg arealul românesc, în mediile păstoreşti, Focul viu este atestat prima data de etnografi în nordul Carpaţilor Orientali, afirmă Elena Niculiţă-Voronca în lucrarea sa despre datinile şi obiceiurile românilor apărută în 1903, ulterior fiind menţionat în răspunsurile informatorilor chestionaţi de Sextil Puşcariu în anul 1932, în cercetările lui Traian Herseni, Ion Ghinoiu, Tiberiu Morariu, Dimitrie Dan, Ion Muşlea, Vasile Latiş, Lucian Perţa, aceştia doi din urmă referindu-se la zona Maramureşului. jean Cuisenier, la rândul său, a făcut un studiu al ritualul în trei zone ale României: Gorj, Bucovina şi Maramureş - Le feu vivant. La parenté et ses rituels dans les Carpates, concluzia sa fiind aceea că acesta transmite peste generaţii semnificaţia unui gest de maximă importanţă, referindu-se la tehnica prin frecare de obţinere a focului, în opinia sa ritul fiind unul fondator. Cercetarea de teren efectuată de Vasile Latiş furnizează informaţii despre modul în care se practica metoda: „când vii în munte prima oară se pun două lemne, două lotbe, se înfig în mijlocul târlei, între ele se pune o ‹‹punte de lemn›› rotundă, care se învârte în găurile făcute în lotbe, peste punte un lanţ şi peste lanţ o funie; patru trag – câte doi de o parte şi de alta; ‹‹focul viu aşteaptă muncă››” (Păstoritul în Munţii Maramureşului, Editura PROEMA, Baia Mare, 2000, p. 121).

D

in acest foc se mai aprind două focuri, ce delimitează strungile, şi printre care vor trece oile înaintea primului muls, act magic protector atât împotriva „zărâtului”, cât şi a fiarelor. Focul, iniţiator al ciclurilor calendaristice popu-

numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

lare - principiu masculin, este elementul de continuum în acest spaţiu pastoral şi statueză stâna – instituie un Centru, dar mai mult, focul viu, privit în cheia psihanalitică a lui Bachelard, reprezintă cea mai pertinentă imagine a coincidentia opossitorum. Aşa cum s-a văzut din ritualurile spaţiului european, focul, simbol ambivalent, activează o schemă arhetipală a contrariilor focapă, a căror relaţionare, în loc să determine o anulare, instituie noul: ramura verde. Focul ia naştere prin mistuirea lemnului, rit de sacrificiu, al distrugerii totale ce prefigurează regenerarea totală. Focul viu apare ca sintagmă a activării tradiţiilor acoperite de cenuşa uitării în cadrul Festivalul „Satele Unite ale Maramureşului – Focul Viu”, iniţiat de irlandezul român Peter Hurley; tot spaţiul european consemnează sărbători ale focului, dintre care mai amintim doar pe cel din Spania, pe 18 martie, sub patronajul Sfântului Iosif - Las Fallas-Festivalul Focului, o celebrare a muzicii, artelor, costumelor populare şi a tradiţiilor, sărbătoare ce stă sub semnul satirei. Studiul comparat al acestora poate constitui o ramă a identificării unui patrimoniu simbolic prin care să fie activate interesul colectiv, fraternitatea şi apartenenţa protectoare. Conturarea unui profil identitar european şi a unei spiritualităţi europene porneşte de la o moştenire culturală comună ce trebuie percepută ca un patrimoniu diferenţiat, rafinat din culturi naţionale diferite ce aparţin culturilor naţionale individuale; studiul acestor modele culturale se constituie ca un demers de antropologie culturală a cărui finalitate vizează înţelegerea direcţiei pe care o va urma acest fenomen.

Forţa Focului - Reactualizarea unei ceremonii vikinge în Polonia. (sursa foto: fotoforge.eu)

Copalnic - Mănăştur


VATR A

100

C H I O R E A N Ă

florin-Vasile POP

UDĂTORIU’ DIN CHIOAR

- ASPECTE ALE SăRBăTORii PLuGARuLui ÎN ŢARA CHIOARULUI -

E

a doua zi de Paşti a anului 2018. În Chioar se ţine „Udătoriu’ din Şurdeşti – străvechi obicei agrar – ediţia a XXI-a” - după cum aflăm de pe banner-ul de deasupra scenei instalate lângă noua biserică ortodoxă din Şurdeşti. În schimb, în afişul apărut cu câteva zile înainte în presa locală şi în diverse locuri din comună citim: „Udătoriu’ din Şurdeşti – ediţia a XXI-a, 09 aprilie 2018, ora 12, Biserica Arhanghelii Mihail şi Gavril din localitate (Biserică din Patrimoniul UNESCO). Invitaţi: Ionela Moruţan, Ancuţa Anghel, Iuliana Demian, Mihaela Iacob, Alexandru Pop, Paul Ananie (acompaniaţi de formaţia condusă de Flaviu Dan), Ansamblul Folcloric Naţional Transilvania, Grupul Folcloric de copii Raze de Soare al Şcolii Şurdeşti, Grupul folcloric de copii Vasile Lucaciu Şişeşti, Grupul folcloric de copii din Dumbrăviţa, Ansamblul Dor călător al Casei de Cultură din Baia Sprie, Taraf tradiţional din Comuna Şişeşti, Grupul folcloric din Copalnic-Mănăştur, Ansamblul Ţibleşul din Groşii Ţibleşului, Corul Bărbătesc din Comuna Şişeşti.” La o primă şi grăbită privire, cele două înscrisuri (banner-ul şi afişul) par a transmite următorul mesaj: pe scenă se va performa un „străvechi obicei agrar” iar la vechea biserica de lemn vom avea parte de un spectacol folcloric cu numeroşi invitaţi. În fapt, e vorba de acelaşi eveniment care antrenează întreaga comunitate locală (şi câteva instituţii judeţene), şi care se desfăşoară exact invers faţă de „înscrisurile” menţionate mai sus: Udătoriu’ din Şurdeşti – sub forma de „străvechi obicei agrar” – începe la biserica de lemn, continuă la casa primului plugar (sărbătoritul - Udătoriu’) şi se încheie pe scena care găzduieşte, în forma „condensată”, ultimele două episoade ale obiceiului: judecata şi petrecerea (jocul sau Vergelul Udătoriului), alături de un spectacol folcloric. Cele două mesaje inversate indică forma în care se desfăşoară astăzi obiceiul, dar, mai ales, trădează accentul pus de organizatori asupra desfăşurării scenice. Nu intenţionăm să zăbovim prea mult asupra aspectelor ce ţin de revitalizarea vechilor obiceiuri ce îmbracă uneori forma spectacolului popular, a festivalurilor sau sărbătorilor săteşti. Câteva analize pertinente referitoare la acest subiect în spaţiul maramureşean sunt făcute de Anamaria Iuga (cu privire la Udătoriul din Şurdeşti, vezi Iuga 2014 ), Narcisa Ştiucă (vorbind, în special, despre Căruţul din Cufoaia, vezi Ştiucă 2002), Delia Suiogan (referindu-se numărul

12

/ august 2018

la formele de interacţiune între cult şi popular, vezi Suiogan 2006). Scurta noastră introducere are doar menirea de a sublinia evoluţia şi accentul pus pe latura spectaculară a obiceiului performat azi, comparativ cu variantele prezentate în continuare, în marea lor majoritate culese în jurul anilor 1933. Obiceiul asupra căruia ne-am oprit astăzi, şi care în Chioar poartă denumirea de „Udătoriu”, era răspândit în vechime pe o arie largă, sub diferite variante şi denumiri: Plugarul, Bricelat (Bricălit – în Ţara Oltului), Craiul sămănăturilor (pe valea Someşului), Alegerea Craiului Nou în ţară sau Crai Nou (în ţinutul Năsăudului), Tânjaua / Boii Sângiorzului (Ţara Maramureşului), Căruţul (Ţara Lăpuşului), Păpălugă / Păpălugără (Someşul Mare) etc. Referindu-se la acest subiect, Mihai Pop arată că „Plugarul era alături de pluguşor cel mai important obicei agrar al nostru. Pe când în pluguşor urarea se face prin text, în plugar urarea este implicată ritului.” (Pop 1976, p. 90). Literatura de specialitate înregistrează un număr impresionat de studii şi diverse abordări care au avut în vedere acest subiect. Articolul de faţă nu urmăreşte să prezinte concluziile acestor studii şi nici nu intenţionează să expună aspecte legate de structura, funcţia, semnificaţia ori evoluţia obiceiului, ci, adresându-se în special cititorilor Revistei Vatra Chioreană, propune un fragmentariu de mărturii despre obiceiul Udătoriului în Ţara Chioarului. Un asemenea demers poate avea, în primul rând, un rol de popularizare (constatăm că mulţi din locuitorii zonei, chiar cei aflaţi la distanţe mici de Şurdeşti, singurul loc din Chioar unde se mai performează acest obicei în prezent, nu au cunoştinţă de etapele şi desfăşurarea lui), iar în al doilea rând, un rol de a provoca cititorii revistei să cerceteze aspecte privind acest obicei şi în satele lor (comunităţile unde s-a mai ţinut obiceiul până în perioada interbelică nu au mai avut interesul, cu mici excepţii, de-a redescoperi şi consemna date privitoare la acest subiect). Corpusul de texte prezentat în continuare este alcătuit din materialele culese şi publicate de Traian Gherman (Gherman 1981), Ion Chiş Şter şi Maria Ţînţar (Chiş Şter 1979 şi Chiş Şter 1983), Pamfil Bilţiu (Bilţiu 2009) şi Veturia şi Mihai Rogojan (Rogojan 2002). Câteva scurte menţiuni se cuvin a fi făcute cu privire la studiile acestor autori.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

101 Traian Gherman (1879 – 1961) a fost, după părerea lui Ioan Muşlea, „unul dintre cei mai importanţi folclorişti transilvăneni” (Ion Muşlea, Din activitatea mea, în „Anuarul de folclor” I, Cluj-Napoca, 1980, p. 41 apud Lucia Pavel, Prefaţă, în Gherman 2013, p. 9). Studiul său, „Plugarul sau Trasul în apă”, apărut în Anuarul de folclor ii, din 1981, menţionează variante ale acestui obicei în 89 de localităţi din Transilvania. Metoda sa de lucru, de culegere de informaţii şi de sistematizare a materialului folcloric se bazează pe elaborarea şi trimiterea de chestionare către intelectualii din zonele vizate: „pentru că nu are mijloace materiale pentru deplasări în teren şi nici timpul necesar acestora, e nevoit să recurgă la bunăvoinţa şi priceperea intelectualilor de la sate”. Poziţia sa de Inspector General la Ministerul Învăţământului şi Cultelor îi conferă un avantaj serios într-o astfel de abordare: cunoaşte şcoala, dascălii şi preoţii de la sate, de la care primeşte numeroase răspunsuri la chestionarele trimise (Lucia Pavel, Prefaţă, în Gherman 2013, p. 13). Materialele culese pentru studiul „Plugarul sau Trasul în apă” sunt datate între anii 1933 – 1957. Pentru zona Chioarului înregistrează materiale culese în 1933 din următoarele localităţi: Cărbunar(i), Cărpiniş, Cetăţele, Ciocotiş, Făureşti, Lăschia, Plopiş, Satu Nou de Sus, Şurdeşti, Trestia. În Tabloul localităţilor, judeţelor şi al informatorilor de la finalul studiului său apare şi localitatea Unguraş, însă fiind indicat judeţul Cluj. Cu toate acestea, considerăm că materialul provine din Unguraş (comuna Dumbrăviţa, jud. Maramureş), deoarece Traian Gherman face câteva menţiuni referitoare la această localitate în textul studiului său, specificând judeţul Maramureş (vezi Gherman 1981, pp. 188, 189, 190, 191, 193).

Udătoriu’ - afişul celei de-a XXI-a ediţii (sursa foto: www. cultura-traditionala.ro)

numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

Ion Chiş Şter (1937-2006), folclorist şi profesor la Universitatea de Nord din Baia Mare, a fost coordonatorul colectivului de redacţie ce a alcătuit prestigioasa lucrare „Antologie de folclor din judeţul Maramureş” (1980) şi coautor al monografiei „Graiul, etnografia şi folclorul zonei Chioar” (1983), lucrare distinsă cu premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române (1985). Cu referire la subiectul nostru, Ioan Chiş Şter menţionează: „Udătoriul” s-a practicat în mai multe sate din Chioar (Şurdeşti, Plopiş, Cetăţele, Bontăieni, Rus, Dumbrăviţa şi Lăschia). Vom avea în vedere doar trei variante (Şurdeşti, Bontăieni şi Cetăţele) care ni se par reprezentative.” (Chiş Şter 1983, p. 361) Pamfil Bilţiu (născut în 1939 la Făureşti, comuna Copalnic-Mănăştur), folclorist, a cercetat cultura tradiţională şi a adunat un valoros material de teren, publicând peste 40 de volume dedicate culturii maramureşene. În volumul „Calendarul popular: obiceiurile primăverii şi verii” (autori: Pamfil Bliţiu şi Maria Bilţiu), publică un corpus de texte referitoare la Udătoriul în capitolul intitulat Obiceiurile zilei a doua de Paşti. (Bilţiu 2009, p. 140) Descrierile obiceiului cu variantele locale specifice sunt preluate după Traian Gherman (pentru localităţile Lăschia, Satu Nou de Sus, Plopiş, Unguraş, Cetăţele, Cărbunari) şi după colecţia Veturia şi Mihai Rogojan - Memoria Ethnologica, nr. 2-3/2002, p. 183-184 (pentru localitatea Cetăţele). Pentru cititorii revistei noastre, redăm mai jos descrierile acestui obicei într-o variantă sintetică. Am folosit textele din Traian Gherman (pentru variantele udătoriului din Satu Nou de Sus, Plopiş, Şurdeşti, Cărbunari, Trestia, Lăschia, Făureşti, Unguraş - Gherman 1981), Ioan Chiş Şter (pentru Bontăieni - Chiş Şter 1979 şi Chiş Şter 1983) şi colecţia Veturia şi Mihai Rogojan (pentru Cetăţele - Rogojan 2002).

Udătoriu’ - aspecte de la scenă: lovirea la talpă cu maiul

(sursa foto: Maramureş TV - https://www.youtube.com/watch?v=Sg-wS3dcccs)

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă Satu Nou de Sus

„În Satu Nou de Sus de lângă Baia Mare, în ziua întâi de Paşti după vecernie, tineretul rămâne în biserică, şi rămâne şi mulţimea credincioşilor. E de faţă şi cel ce a ieşit cel dintâi cu plugul la arat. În tinda bisericii pun un scaun, apoi câţiva feciori prind pe cel ce a ieşit cel dintâi cu plugul, îl ridică de trei ori în sus, şi îl aşează pe scaun. Prin acest ceremonial el e declarat de udător, şi va trebui să fie gata pentru a doua zi, ca să fie dus în vale. Mai aleg tot acum, prin ridicare, încă doi Crai, cari au să-l bage pe udător în apă, şi o Cloşcă, care atunci îndată strânge de la cei de faţă câte un ou roşu. În tot timpul alegerii trag mereu clopotele. A doua zi dimineaţa, după ieşitul din biserică, toată mulţimea se îndreaptă spre casa Udătorului, dar nu se ştie de el unde e, deoarece s-a ascuns undeva încă din bună vreme, însă numai în cuprinsul ogrăzii sale. Toţi încep să-l caute, şi mai la urmă totuşi e găsit. Îl pun acum pe un dric de car, la care se înjugă feciorii şi pornesc cu el spre părău. Udătorul are în mână un sbiciu lung cu care nu numai mână boii, ci şi plesneşte cu el în dreapta şi stânga încât să nu se poată apropia nimeni de el, cu gândul ca să poată scăpa prin fugă. Mulţimea însă face gard, ca nu cumva să scape. Totuşi, la un moment potrivit, Udătorul sare din car şi o ia la fugă. Atunci mulţimea se ia după el şi se dă o adevărată luptă între Udător şi urmăritori, deoarece Udătorul se apără cu plesnituri de sbiciu de aceia care s-ar apropia prea tare de el. Dacă a putut cumva ajunge până la marginea hotarului vecin, se trânteşte la pământ şi astfel a scăpat de urmăritori; şi dacă totuşi vreau să-l aibă în stăpânire, trebuie să-l răscumpere, ori mai bine zis să-l cumpere. Acum vine Cloşca cu ouăle, şi trebuie să-l împrejmuiască cât e de lung, punând ou lângă ou. Asta din pedeapsă că n-au ştiut să-l păzească destul de bine să nu scape. Udătorul e acum din nou în stăpânirea mulţimii. Se întorc toţi la dricul de car părăsit în acest timp, îl pun pe Udător în car şi continuă drumul spre părău. Dacă au ajuns, cei doi Crai îl iau pe sus şi îl bagă în apă, şi craii îi toarnă apă pe cap între strigătele de Trăiască! ale mulţimii. După acest botez întreg alaiul se întoarce iar la casa Udătorului şi încep o petrecere cu joc până târziu.” (Comunicat de Ion Pop, 1933, în Gherman 1981, pp. 178 – 179) Plopiş

„În Plopiş, a doua zi de Paşti după ce s-a isprăvit cu slujba la biserică, toţi se grăbesc acasă să prânzească. Isprăvesc iute cu prânzul şi toţi sătenii, feciori, fete, bărbaţi, femei şi copii se îndreaptă spre casa celui ce a ieşit cel dintâi cu plugul la arat. Acesta din bună vreme s-a pregătit pentru primirea mulţimii pe care o aşteaptă cu ceteraşi şi cu sticle de beutură. Acum începe ceremonialul: feciorii aleg dintre ei patru Crai şi doi Jandarmi. Craii dau poruncile de care ascultă, fără numărul

12

/ august 2018

102 şovăire, toată mulţimea, iar jandarmii iau în primire pe cel ce a ieşit cel dintâi cu plugul. În timpul cât ţine alegerea de crai şi jandarmi, stăpânul casei închină cu glaja de beutură la cei de faţă, mai mult pe bătrâni, pentru că tineretul e cuprins cu alegerea. Craii dau pe cel ce va fi sărbătorit în grija jandarmilor. De acum aceştia răspund pentru el, deoarece cel ce a ieşit cel dintâi cu plugul cearcă să scape cu orice preţ de sub paza jandarmilor şi să fugă din mijlocul mulţimii. De aceea recurge la tot felul de vicleşuguri, cei din jur stând sub vraja lui. Pe unii îi mână să scoată boii din grajd şi să-i înjuge, pe alţii să scoată plugul din şură, ba ca să facă învălmăşeală între cei de faţă aruncă un pumn de bani mărunţi peste mulţime, ca în zăpăceala ce se produce să poată scăpa cu fuga. Dacă ar putea scăpa cumva din mijlocul mulţimii şi ar ajunge la râu, şi s-ar uda pe cap cu apă, e scăpat. Vin însă pedepsiţi jandarmii, în grija cărora a fost dat. În acest caz mulţimea se reîntoarce de la râu la biserică, iau toaca din târnaţul bisericii şi o împrejmuiesc toată cu ouă — amănunt asemănător cu cel din Satu-Nou. Ouăle se vând apoi şi preţul lor se varsă în lada bisericii. — Dar nu se prea întâmplă să poată scăpa, pentru că chiar dacă ar scăpa pentru un moment din mijlocul mulţimii, toţi se iau după el în fugă, şi dacă pot să-l prindă până n-a apucat să sară în apă, îl duc înapoi şi e dator să stea sub poruncă. — După ce a fost dat în paza jandarmilor cel sărbătorit, feciorii scot rotilele de la plug, îl pun pe rotile şi îl trag ei în loc de boi, până la râu. Aici Craii îl dau jos de pe rotile, îl bagă în râu şi îl udă pe cap cu apă. După acest ritual mulţimea se-ntoarce la casa celui sărbătorit, între cântece, sărituri şi chiuituri, şi joacă până seara. În vremea jocului strâng bani de la cei de faţă — dă care cât vrea — şi din banii strânşi plătesc lăutarii.” (Comunicat de Gh. Rădulescu, 1933, în Gherman 1981, p. 179) Şurdeşti

„În Şurdeşti este obiceiul: a doua zi de Paşti să facă rugăciuni pentru roada ţarinei. Cu această ocazie tinerimea contribuie cu o sumă de bani pe seama bisericii. După această slujbă bisericească, tinerimea se pregăteşte pentru ceremonialul udătorului. E de faţă şi cel ce a ieşit cel dintâi cu plugul la arat; feciorii îl ridică de trei ori în sus şi de acum încolo el are numirea de udătorul. Mai aleg, tot prin ridicare, doi Crai cari au răspunderea pentru petrecere şi ceremonial, patru Sfetnici - ajutori ai Crailor, un Judecător care judecă şi dictează pedepsele pentru abaterile de la poruncile Crailor, un Comarnic care execută pedepsele dictate de Crai, un Doftor, un Poticar şi doi Jandarmi cari au în grijă ordinea şi disciplina între tineret. Toţi aceştia stau sub porunca Crailor. După alegere toţi pleacă la casa Udătorului. Acesta, fiindcă îi aşteaptă, a ascuns din bună vreme un ban pe care feciorii trebuie să-l găsească, deoarece până nu dau la iveală banul, nu au nici un drept asupra persoanei Udătorului. După multă căutare, dacă Copalnic - Mănăştur


103

Confirmarea funcţiilor în cadrul ritualului prin ridicarea de trei ori Şurdeşti, 2013. Foto: Ionel Onofraş (sursa foto: arhiva CJCPCT Maramureş)

nu-l găsesc, Udătorul le arată locul unde a ascuns banul. În acest caz însă, Craii vin pedepsiţi cu 2 l. vinars sau 5 l. de vin. După ce a fost dat la iveală banul, fie că a fost găsit de cei doi Crai, fie că le-a indicat locul Udătorul, fac pregătirile să-l ducă la râu. Scot plugul din şură şi-l aranjează ca pentru arat, prind boii la jug, pe plug pun o perină şi apoi îl pun pe Udător pe ea. Tineretul stă în jurul plugului cu multă băgare de seamă, şi convoiul pleacă între cântece şi chiuituri. Udătorul este păzit ca nu cumva să fugă, deoarece dacă ar scăpa prin mulţime şi ar putea să intre în vreo casă, atunci a scăpat de sub stăpânirea mulţimii şi nu mai au dreptul să-l ducă la râu. Aceasta nu se prea întâmplă însă, deoarece nimeni nu-l primeşte în casă, toţi îi închid uşa să nu poată intra. Udătorul este adus cu sila din nou la plug, şi se continuă drumul. Acum Udătorul încearcă altă scăpare; anume, încearcă să fugă până la o apă din apropiere, fântână, ori pârău ce ar găsi în cale, şi dacă a apucat să intre în apă, ori să-şi toarne apă pe cap înainte de a fi fost prins, de asemenea e scăpat. De multe ori însă, dacă a putut să scape din mijlocul mulţimii, Udătorul ţine fuga înainte să numărul

12

/ august 2018

VATR A

C H I O R E A N Ă

poată trece în hotarul vecin. În cazul că a putut trece meta dintre hotare de asemenea se socoteşte scăpat, şi Craii vin pedepsiţi cu pedeapsa ştiută. După astfel de încercări de scăpare din partea Udătorului, care aproape nici odată nu se dovedesc de bune, alaiul ajunge la râu. Unul dintre Crai intră în apă cu Udătorul şi se dau în trântă; care e mai tare îl trânteşte pe celălalt în apă. Dar chiar dacă ar fi Udătorul mai tare decât Craiul, la urmă totuşi Udătorul se lasă trântit şi apoi ies amândoi pe mal, uzi până la piele. Celălalt Crai îi primeşte şi le pune în mână o sticlă de rachiu să se încălzească. De la râu alaiul se întoarce la casa Udătorului şi aici toţi încep să joace. jocul ţine toată ziua până seara târziu. — În ziua a treia de Paşti jocul tineretului e la unul dintre Crai, iar în Dumineca Tomii la celălalt Crai. În timpul acestor petreceri sunt anumite legi care trebuiesc respectate. Anume, nu are voie nici un fecior să joace cu o nevastă, ori un om însurat cu o fată şi nici nu are voie nici un fecior să sărute o fată, ori să o strângă în braţe. Cine se face vinovat cu astfel de fapte, acela vine pedepsit. Aici au rol ceilalţi aleşi. Cei patru Sfetnici au datoria să supravegheze respectarea legilor amintite. Dacă e prins cineva cu vreo vină, Sfetnicii numaidecât îl prind şi îl duc în faţa judecătorului, care croieşte pedeapsa, iar Comarnicul, asistat de Doftor şi de Poticar, o şi duce la îndeplinire. Pedeapsa întâi stă în 15 lovituri la talpă cu un maiu. Dacă acelaşi calcă din nou vreo lege, capătă 30 de lovituri la talpă şi apoi tot de câte două ori mai mult de cum a fost pedeapsa precedentă.” (Comunicat de V. Dipşe, 1933, în Gherman 1981, pp. 179 – 180) La numai câţiva ani distanţă de la culegerea acestui material, întâlnim o consemnare a obiceiului şi într-un extras din „Cronica parohiei Şurdeşti”, 1940, comunicat de Alexa Gavril Bâle şi Emil Costin şi publicat în Memoria Ethnologica, nr. 23/2002, p. 184-185.

„După alegere toţi pleacă la casa Udătorului. Acesta, fiindcă îi aşteaptă, a ascuns din bună vreme un ban pe care feciorii trebuie să-l găsească, deoarece până nu dau la iveală banul, nu au nici un drept asupra persoanei Udătorului.” Foto: Florin-Vasile Pop, Şurdeşti, 2018. Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

Urcarea Udătoriului pe plugul întors - Şurdeşti, 2018. Foto: Florin-Vasile Pop

„Mai demult, cu acelaşi ceremonial se desfăşura obiceiul, numit tot udătorul, şi în Cetăţele, azi însă (anul 1933) este părăsit”. (Gherman 1981, p. 180) Cetăţele

„Organizarea să făcea la biserică în faţa Antistei (Sfatul Bătrânilor). Se stabileşte cine a ieşit primu la arat. Unu dintre membrii Antistei pronunţă numele udătorului. În joia dinaintea Paştilor, sub supravegherea Antistei, se alegeau actanţii: 12 Crai, Judecătorul şi Cloşca. Alegerea se făcea la ieşitul de la biserică printr-o probă de iniţiere: căţăratul pe funia clopotului până ce atinge limba clopotului. judecătorul era ales din rândul adulţilor. Trebuia să fie întreg la minte şi de omenie. El supraveghea întregul ceremonial. Cloşca era aleasă dintre însuraţi şi buni de picior şi avea rolul de-a umbla din casă în casă să adune cât mai multe ouă, necesare pentru a înconjura corpul udătorului, în cazul în care reuşea să fugă în afara satului sau în cimitir. În cazul în care reuşea să scape cu fuga, petrecerea era suportată de crai. Sărbătorirea avea loc după Paşti sau la Sângeorz. Craii pregăteau rotiţele plugului la care erau înjugaţi doi boi. jugurile erau înstruţate cu şterguri şi zadii cu ciucălăi şi flori. Preotul dădea binecuvântarea la biserică, după care alaiul se îndrepta către casa udătorului. Ajunşi acasă, unul dintre crai striga: «Daţi-l pe udător!». Nevastă-sa răspundea: «Cătaţi-l, dacă-l aflaţ’!». Craii îl aşeza pe rotiţele plugului cu spatele înainte, fiind gata să fugă în orice moment. Dacă udătoru reuşea să scape, era înconjurat cu ouăle adunate de cloşcă de la săteni. Alaiul era dus la fântâna din sat cu valău, unde era udat şi spălat. Era luat de crai şi lăsat în una din cupele cu apă ale Valăului. Pe drum către valău, feciorii să opreau şi jucau câte-un joc din cele douăsprezece jocuri admise. Când era scos din apă, toţi cântau şi chiuiau şi să prindeau în joc tineri şi bătrâni. Să duceau apoi către casa sărbătoritului, unde avea loc petrecerea până înspre seară. La apă fetele numărul

12

/ august 2018

104 n-aveau voie să joace. Petrecerea se relua a doua zi, când craii cu udătorul petreceau pe la casele oamenilor mai înstăriţi şi mai harnici, însoţiţi de ceteraşi. Erau primiţi pe la case şi cinstiţi cu horincă. Acum era permis jocul cu fetele fără ca să fie îmbrăţişate la sfârşitul jocului. Cei care greşeau erau pedepsiţi cu douăzecişicinci de lovituri cu maiul în tălpile picioarelor”. (Rogojan 2002, pp. 183-184). Pentru obiceiul performat la Cetăţele găsim o informaţie particulară: „După masa de la casa Udătoriului feciorii porneau prin sat cu dărăban’ea însoţiţi de muzicanţi. Era un fel de colindat. Intrau în primul rând pe la casele cu fete de măritat şi pe la cei avuţi (bogaţi). Pe drum şi în curţi jucau jocuri fecioreşti.” (Chiş Şter 1983, pp. 371-372). Bontăieni

Deoarece localitatea Bontăieni nu este menţionată în studiul lui Traian Gherman, pentru descrierea obiceiului de aici, am folosit fragmente din Ioan Chiş Şter, Maria Ţînţar, un obicei agrar - udătoriul, în Tradiţii Maramureşene, vol. II, Baia Mare, 1979, pp. 23-36; şi din Gheorghe Pop, Ion Chiş Şter (coord.), Graiul, etnografia şi folclorul zonei Chioar, 1983, pp. 359-374. Autorii studiilor mai sus menţionate descriu comparativ variantele performate în Şurdeşti, Bontăieni şi Cetăţele: „La Bontăieni şi Cetăţele, udătoriul a dispărut înainte de primul război mondial. De aceea a fost necesar să apelăm la oamenii din sat care îşi amintesc de udătoriu de pe când erau copii şi asistau la desfăşurarea lui. (…) La Bontăieni, Udătoriul era pus un fecior chipeş, cu stare bună şi văzut în sat. În această situaţie se ridică problema dacă Udătoriul era într-adevăr săteanul care a tras prima brazdă sau era ales eventual de un sfat al bătrânilor, cum se face în cazul Tânjelei maramureşene? Toate informaţiile dovedesc că din momentul în care se putea ieşi la arat hotarul era supravegheat de doi feciori (în Cetăţele aceştia se numeau oameni secreţi), care se puneau ei înşişi crai pentru că voiau să facă joc în sărbătorile de primăvară (la Bontăieni acest joc se numea Vergelul udătoriului). La Bontăieni şi Cetăţele numirea în funcţii avea loc în joia Mare. Alături de funcţiile întâlnite la Şurdeşti, în cele două sate se mai alegea o funcţie – cloşca. La Bontăieni, în Sâmbăta de Paşti, cloşca, însoţită de doi pui (băieţi între 12-14 ani), umblă cu coşarca prin sat să adune ouăle cu care va fi înconjurat Udătoriul, dacă acesta, în drum spre apă, va izbuti să fugă în afara hotarului satului sau în cimitir: intra cloşca în casă, clanc, clanc, clanc şi puii după ea pt’iu, pt’iu, pt’iu, cotau pă su masă, pă su laiţă ouăle. Tătă lumea lăsa ouă la îndemână. Din tăt satu să strânjeu 300-400 de ouă pă care le lua cloşca şi le duce acasă (la Bontăieni) sau le dădea antistei comunale (Cetăţele). (…) Dacă în Şurdeşti udătoriul ascundea un ban, în variantele Cetăţele şi Bontăieni, udătoriul însuşi se ascundea în perimetrul gospodăriei sale. Era îmbrăcat în haine Copalnic - Mănăştur


VATR A

105

C H I O R E A N Ă

„Craii dau pe cel ce va fi sărbătorit în grija jandarmilor. De acum aceştia răspund pentru el, deoarece cel ce a ieşit cel dintâi cu plugul cearcă să scape cu orice preţ de sub paza jandarmilor şi să fugă din mijlocul mulţimii. De aceea recurge la tot felul de vicleşuguri, cei din jur stând sub vraja lui...”

Fuga Udătoriului - Şurdeşti, 2018. Foto: Florin-Vasile Pop

rele, zdrenţuroase, pentru ca atunci când îl vor prinde, hainele să se rupă şi să scape. (…) La Bontăieni şi Cetăţele plugul era tras de feciori, ca şi în cazul Tânjelei. La Şurdeşti, însă, se credea că Udătoriul nu poate fi dus la apă decât cu boi. (…) Dacă într-una din încercările sale de fugă Udătoriul reuşea să ajungă în cimitir sau să treacă măcar cu un pas dincolo de hotarul satului, se culca la pământ, cu mâinile şi picioarele desfăcute, feciorii trebuiau să-l înconjoare cu ouă, puse unul lângă altul. Dacă rămânea spaţiu liber, se completa cu bani (monede). Ouăle cu care se înconjoară Udătoriu sunt cele strânse din sat de cloşcă şi de pui şi vor fi consumate la ospăţul de la casa Udătoriului, sau vor fi date autorităţilor locale, sau rămân chiar la Udătoriu. (…) După consumarea spectaculoasei secvenţe a udatului (la Bontăieni udatul se făcea în vale), alaiul se întorcea acasă la Udători, unde îi aştepta masa în şură sau în odor. În Bontăieni se ţinea Vergelul Udătoriului (prin analogie cu vergelul ce se organiza în sărbătorile de iarnă, când fetele aduceau la joc mâncare, iar feciorii băutură). Şi fiindcă această petrecere era considerată un fel de vergel, mâncarea şi băutura o aduceau participanţii: feciorul venea cu o literă ori o fèle de horincă, iar fata cu o coşarcă de coptături. La un anumit moment din noapte (jocul ţinea de seara până a doua zi dimineaţa), gazda aducea cureti umplut sau chiar friptură. (…) Începând cu jocul de la casa Udătoriului (Şurdeşti, Bontăieni) şi cu umblatul cu dărăbăn’ea (Cetăţele) se instituia un sistem de interdicţii care rămânea în vigoare până la Duminica Tomii, când se desfăşura ultima secvenţă a obiceiului.” (Chiş Şter 1983; Chiş Şter 1979). numărul

12

/ august 2018

Cărbunari

„În Cărbunari obiceiul a dispărut de mult, însă mai trăiesc şi azi (anul 1938) unii din generaţia bătrână, care au apucat încă vremurile când se practica. Din spusele bătrânilor se poate reconstitui ceremonialul astfel: În ziua întâi de Paşti, după vecernie, toţi sătenii se strângeau în faţa bisericii. Feciorii îl ridicau de trei ori în sus pe cel ce a ieşit cel dintâi cu plugul, şi prin aceasta era ales de Crai. Tot prin ridicare mai alegeau şi alţi doi feciori, şi aceştia erau udătorii. (Credem că numirile de Crai şi udători sunt inversate). A doua zi de Paşti, după ieşitul din biserică, toţi se strângeau la casa Craiului. Acesta era însă ascuns. Cei doi Udători şi feciorii trebuiau să-l caute în cuprinsul curţii. Dacă îl aflau, îl puneau pe rotiţele plugului şi îl trăgeau până la părău, unde îl împingeau apoi, cu rotiţele plugului cu tot, în apă. După aceasta întreg alaiul se întorcea la casa Craiului şi începea jocul şi petrecerea.” (Comunicat de Ion Şovrea, 1933, în Gherman 1981, p. 181).

„Obiceiul era cunoscut pe vremuri şi în satele Cărpiniş şi Ciocotiş şi avea loc în sărbătorile Paştilor. Azi însă (1933) i-a mai rămas numai amintirea.” (Comunicat de N. Miclea, 1933; Aug. Bărbosu, 1933, în Gherman 1981, p. 181) Trestia

„În Trestia ceremonialul începe a doua zi de Paşti înainte de a fi intrat preotul în biserică. De dimineaţă tot satul se strânge la casa celui ce va fi udat; acesta Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

106 îl împlântă adânc în pământ şi chiuie. Aşa trag două brazde de-a lungul grădinii. După această a doua încercare la care au fost puşi, feciorii scot din şură carul, îl urcă în car pe cel sărbătorit şi pleacă cu el la râu, unde îl udă bine. Alaiul se întoarce la casa Udatului, şi începe jocul. În cazul de faţă Udatul nu face cinste cu mâncare şi beutură, ci cinsteşte biserica cu o anumită sumă de bani, şi pe rând contribuie toţi cei de faţă, care cu cât vrea.” (Comunicat de Elvira Gheţe, 1933, în Gherman 1981, p. 183). Făureşti

„În Făureşti: La Paşti se aranjează petrecerea aşa numită udători. Primul plugar ce iese la arat primăvara este udat de flăcăi a doua zi de Paşti, după care flăcăii vor trage la un plug de a cărui coarne ţine plugarul respectiv, arând o brazdă; iar la urmă încep petrecerea la casa numitului gospodar, unde vor lua parte toţi fruntaşii satului, făcând danii pentru ajutorarea bisericii locale din care fac parte.” (Comunicat de Gh. Tarţa, 1933, în Gherman 1981, p. 187). Unguraş

Ajunşi la apă, Craii îl udă pe sărbătorit - Şurdeşti, 2018. Foto: Florin-Vasile Pop

însă, cum e obiceiul şi în alte sate, stă ascuns. Dacă l-au aflat, îl petrec toţi la o apă din apropiere şi fiecare îşi ţine de datorie să arunce apă pe el. Aşa ud îl petrec acasă şi mulţimea se împrăştie. — După slujba din biserică se strâng din nou la casa celui udat toţi cei ce au avut un rol mai de seamă în desfăşurarea ceremonialului. El îi aşteaptă cu masa întinsă. Vine şi preotul, care face o feştanie, apoi se pun toţi la masă şi îşi petrec.” (Comunicat de Gh. Donciu, 1933, în Gherman 1981, pp. 182 – 183). Lăschia

„În Lăschia, de pe aceeaşi vale a Copalnicului, cel ce a ieşit cel dintâi cu plugul se numeşte udatul: a doua zi de Paşti el îşi alege un loc bun de ascuns, să nu-l găsească uşor când vor veni după slujba din biserică, să-l ridice. Uneori nu se ascunde, ci se urcă într-un copac înalt, duce însă cu sine şi o găleată cu apă. Datoria celor ce vreau să-l ridice, este să-l coboare cineva din pom dar, nu e lucru uşor, pentru că Udatul îi toarnă găleata de apă în cap. Cu toate acestea se găseşte câte un îndrăzneţ care îl coboară din pom. După ce a fost coborât, Udatul scoate plugul şi îl pregăteşte ca de arat. Feciorii se înjugă, iar Udatul ţine de coarnele plugului, numărul

12

/ august 2018

„Spre deosebire de satele de până acum, în Unguraş ceremonialul are loc în Dumineca Tomii. Obiceiul are numirea de udător. Pregătirile pentru acest ceremonial încep însă în sărbătorile Paştilor. În ziua întâi de Paşti, după vecernie, chiar în interiorul bisericii, feciorii ridică în sus de trei ori pe cel ce a ieşit cel dintâi cu plugul. În timpul cât ţine ridicatul, atât al celui care a ieşit cel dintâi la arat, cât şi al ajutoarelor sale, clopotele sună mereu. De acum înainte cel ce a fost ridicat poartă numele de udătorul. Urmează ridicatul celor doi Crai; aceştia sunt feciorii care au ieşit cu plugul îndată după Udător. Mai ridică apoi pe un Staroste şi alţi câţiva feciori, cari au datoria să facă pregătirile pentru petrecerea de Dumineca Tomii, petrecere numită vergel. Aceşti feciori se îngrijesc de ceteraşi, de casă potrivită pentru vergel, apoi de mese, de laviţe, de beutură şi de tot ce ar mai fi de lipsă. Tot ei merg pe la fete acasă şi le roagă să contribuie şi ele cu câte ceva pentru masa vergelului. Toate acestea se fac în săptămâna de după Paşti. În Dumineca Tomii, după slujba din biserică, toţi se duc acasă la Udător. El nu-i aşteaptă însă, ci stă ascuns undeva, în casă, ori în cuprinsul ogrăzii sale. Toţi încep să-l caute. Dacă s-ar întâmpla ca până la amiazi să nu fie găsit, atunci vergelul nu se mai poate ţinea, pentru că nu mai are nime nici un drept nici asupra Udătorului. Dar anevoie s-ar putea ascunde în aşa fel, ca să nu fie găsit de mulţime. — După ce l-au găsit, feciorii scot rotiţele plugului din şură, pun înaintea lor două tânjeli la cari înjugă patru boi. Pe Udător îl pun pe rotiţele plugului şi tot alaiul pleacă cu el la valea din sat. Pe drum Udătorul este păzit să nu fugă, pentru că dacă ar scăpa neprins până la hotaCopalnic - Mănăştur


VATR A

107 rul vecin şi acolo s-ar trânti la pământ, Udătorul se socoteşte scăpat. Ca să-l aibă din nou în puterea lor, feciorii, drept pedeapsă, sunt datori să-l înconjure jur-împrejur cu ouă. Dacă au ajuns la vale, îl ridică pe Udător şi îl bagă în apă în aşa fel, ca întreg corpul să-i fie acoperit de apă. După acest ritual, întreg alaiul sentoarce în sat la casa Udătorului. Acum începe vergelul, în frunte cu Udătorul. Mesele sunt întinse, mâncările şi beutura sunt pe mese; fetele aduc cinste diferite prăjituri. Vergelul nu este numai al tineretului, ci vin şi alţii, dar nici aceştia nu vin cu mâna goală ci toţi aduc câte ceva, fie beutură, fie de ale mâncării. Începe apoi voia bună şi jocul, care ţine până a doua zi dimineaţa.” (Comunicat de Gavril Roman, 1933, în Gherman 1981, pp. 180 – 181). Bibliografie:

*

*

C H I O R E A N Ă

*

Bilţiu 2009 = Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Calendarul popular: obiceiurile primăverii şi verii, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2009;

Chiş Şter 1979 = Ion Chiş Şter, Maria Ţînţar, un obicei agrar: „udătoriul”, în Tradiţii maramureşene, vol. II, redactori de volum Ion Chiş Şter, Nicoară Timiş, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Maramureş; Centrul judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, Baia Mare, 1979; Chiş Şter 1983 = Ion Chiş Şter, Gheorghe Pop (coord.), Graiul, etnografia şi folclorul zonei Chioar, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Maramureş; Centrul judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, Baia Mare, 1983;

Gherman 1981 = Traian Gherman, Plugarul sau trasul în apă, în „Anuarul de Folclor”, nr. II, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Centrul de Studii Sociale, Sectorul de Etnologie şi Sociologie, 1981, pp. 157-200;

Sărbătoritul udă Craii - Şurdeşti, 2018. Foto: Florin-Vasile Pop

Gherman 2013 = Traian Gherman, Vechi obiceiuri agrare la români: claca de la secerat şi cununa de grâu, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2013;

Iuga 2014 = Anamaria Iuga, Obiceiuri continuate şi obiceiuri revitalizate în Şurdeşti, în Cultura populară la români: context istoric şi specific cultural, editori: Cornel Bălosu şi Nicolae Mihai, Editura Universitaria, Craiova, 2014; Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014, pp. 191-214;

Mărginean Neagoie 2017 = Aurelia Mariana Mărginean Neagoie, Traian Gherman – ethnographer and folklorist, în Journal of Romanian Literary Studies, Issue No. 11/2017, Arhipelag XXI Press, Târgu Mureş, pp. 726-733;

Pop 1976 = Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Consiliul culturii şi educaţiei socialiste, Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice, Bucureşti, 1976;

Rogojan 2002 = Veturia Rogojan, Mihai Rogojan, udătorii, în Memoria Ethnologica, nr. 2-3, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2002, pp. 182-184; Suiogan 2006 = Delia Suiogan, Forme de interacţiune între cult şi popular, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2006;

Ştiucă 2002 = Narcisa Ştiucă, Sărbătoarea Plugarului: reconstituire şi restituire, în Memoria Ethnologica, nr. 2-3, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2002, pp. 241-244;

numărul

12

/ august 2018

În ultimii ani, Judecata şi Pedeapsirea prin lovire cu maiul de lemn în talpă s-a mutat pe scenă. De asemenea, ultimele episoade nu mai au loc la Duminica Tomii, ci întreg obiceiul se desfăşoară în a doua zi de Paşti.

Foto: Emanuela Vascan - Şurdeşti, 2013 (sursa foto: arhiva CJCPCT Maramureş)

Copalnic - Mănăştur


VATR A

108

C H I O R E A N Ă

Rodica MONE

STRUCTURI MENTALE ŞI COMPORTAMENTALE ÎN PROVERBELE ŞI ZICĂTORILE ROMâNILOR - O ABORDARE HERMENEUTICĂ -

Motto:

P

«Şi mi-a spus pâinea: „Eu nu sunt hrană pentru cei flămânzi, nici ofrandă pentru iertarea păcatelor, nu sunt nimic din toate acestea! Eu sunt limba vie a Vechilor Zei, pe care Omul o vorbea pe vremea când se afla aproape de ei şi când oricine ştia această limbă putea deveni Zeu!” Şi mi-a mai spus pâinea şi aceasta: „Ca hrană, nu dăinuiesc decât un moment, dar ca semn, dăinuiesc o veşnicie – cât speranţa în viaţă fără de moarte!” (Din jurnalul de teren al etnologului: „Convorbiri cu pâinea timoceană”)» Paun Es Durlič, Limba sfântă a colacilor rumâneşti, Album în patruzeci de imagini cu dicţionar

roverbele şi zicătorile fac obiectul de studiu al disciplinei numite paremiologie: „Disciplină care se ocupă cu studiul şi culegerea proverbelor; (colectiv) totalitatea proverbelor dintr-o limbă. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. Parémiologie”1 sau 1) Compartiment al folcloristicii care se ocupă cu studiul şi sistematizarea parimiilor. 2) Totalitate a parimiilor dintr-o limbă. [ Sil. -mi-o-] /<fr. Parémiologie”2. Vasile Breban a elaborat un admirabil „Dicţionar general al limbii române”, în care defineşte şi cuvântul paremiologie: ”Disciplina care se ocupă de studiul proverbelor”, precum şi „Totalitatea proverbelor dintr-o limbă.”3 Proverbul a fost definit de mulţi autori, important de reţinut fiind faptul că, aşa cum spune Dumitru Stanciu, „toate opiniile sunt convergente cu privire la ceea ce este esenţial în fiinţa proverbului, anume că el este o specie a literaturii populare, specie care aparţine genului scurt (...). Nimeni nu fixează proverbul în afara creaţiei folclorice.”4 Alţi autori definesc proverbul drept „vorbă înţeleaptă (...), o succesiune de cuvinte pline de înţeles profund, de obicei exprimate într-o formă compactă, chiar minimalistă, sub forma unei expresii, a unei propoziţii sau a unei fraze scurte, sintetice.”5 Austin consideră că proverbele sunt „enunţuri constatative” şi că, prin aceasta, ele descriu cunoaşterea asupra lumii; totodată, Austin le descrie ca fiind „enunţuri performative” şi, din această perspectivă, ele îndeplinesc roluri discursive dintre cele mai diverse. În prefaţă la colecţia sa de expresii paremiologice, George Muntean defineşte proverbul drept „o frază scurtă, de obicei ritmică şi uneori rimată, prin care poporul, exprimând (cel mai adesea metaforic, concis şi sugestiv) rezultatul unei lungi experienţe de viaţă, pronunţă şi o concluzie, un îndemn, o învăţănumărul

12

/ august 2018

tură, o constatare asupra lumii, ce are de regulă o accentuată nuanţă morală.”6 Pavel Ruxăndoiu este de părere că „proverbul este o formulă concisă, cu o organizare lingvistică relativ stabilă, repartizată în contexte diferite, care exprimă concentrat, un adevăr sau o opinie generală.”7 Indiferent de accepţiunea cuvântului, important este că, în limba română cel puţin, proverbele sunt anonime şi aparţin unui trecut multimilenar de înţelepciune populară, altfel spus, „proverbul marchează o vârstă a răgazului uman şi a întoarcerii spre sine, spre experienţa sa proprie şi spre un efort de a o fixa.”8 Deseori proverbele au şi rimă şi ritm („Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”), alteori sunt construite pe jocuri de cuvinte („E rău cu rău, dar e mai rău fără rău”), pe imagini surprinzătoare („Ţara arde şi baba se piaptănă”) sau paradoxale („Mai binele este duşmanul binelui”), pe simetrii antonimice („Fă bine şi-aşteaptă rău”), însă de fiecare dată sunt concise: toate acestea facilitează memorarea şi mai apoi transmiterea lor. Zicătoarea este o „1. Frază scurtă, uneori rimată, asemănătoare maximei, prin care creatorul popular exprimă o constatare de ordin general, filozofic, un principiu etic, o normă de conduită etc.; zicătură, zicală, proverb. 2. (Reg.) Bucată muzicală; p. ext. instrument muzical. – Zice + suf. -ătoare”9 sau „Expresie concisă, deseori figurată, care conţine o povaţă sau un gând înţelept; zicală; zicere. / a zice + suf. ~ătoare.”10 După cum putem observa şi din definiţii, uneori zicătoarea este considerată sinonimă pentru proverb. Anton Pann însuşi, „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” (Mihai Eminescu, „Epigonii”), şi-a intitulat culegerea „Proverburi adică zicale sau Povestea vorbii”, mergând tot pe ideea de sinonimie. Însă cercetările ulterioare arată că diferenţele dintre ele, oricât de deliCopalnic - Mănăştur


VATR A

109

C H I O R E A N Ă

Cuptor de pâine din Chioar - 2013; Foto: Ionel Onofraş (sursa foto: arhiva CJCPCT Maramureş)

cate ar fi, trebuie luate în seamă şi, prin urmare, nu putem pune semnul egal între un proverb şi o zicătoare. Diferenţa majoră între proverb şi zicătoare este aceea dintre general şi particular. I.C. Chiţimia şi Ovidiu Bîrlea11 consideră că zicătoarea, spre deosebire de proverb, nu are nicio concluzie. De cele mai multe ori, zicătoarea este o propoziţie eliptică. Ilustrăm cu un exemplu: Proverb: „Nu strica orzul pe gâşte când e iarba până la genunchi.” / Zicătoare: „Strică orzul pe gâşte.” În esenţă, proverbul implică şi un nucleu alegoric („Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”), pe când zicătoarea este un enunţ universal şi concis („Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”). Bogdan Petriceicu Haşdeu afirma că numai zicătoarea este specifică poporului român, pentru că proverbele se regăsesc, în formulări diferite şi cu trimiteri la realităţi şi valori specifice, desigur, mai peste tot în lume.

Î

* * * n studiul de faţă ne vom opri atenţia asupra proverbelor şi zicătorilor care fac referire la pâine. Şi vom încerca să depăşim nivelul analizei şi al comentariilor, în tentativa de a ajunge la un demers de natură hermeneutică, acela care propune, prin interpretare şi comprehensiune, căutarea sensului. Să ne amintim că, în procesul hermeneutic, se petrece necontenit decodificarea şi mesajul principal este numărul

12

/ august 2018

că interpretarea există doar acolo unde există un sens, un înţeles ascuns. Două sunt conceptele-cheie ale hermeneuticii: interpretarea şi înţelegerea. Dacă interpretarea este înţeleasă drept etapă sau demers superior explicaţiei, exegezei, înseamnă că ea presupune formularea de puncte de vedere personale şi, prin aceasta, originale. Înţelegerea, la rândul ei, sau comprehensiunea, reprezintă finalitatea oricărui demers hermeneutic şi conduce spre sens. Citim şi analizăm cărţi şi vise, citim în zaţul de cafea şi-n stele, analizăm lumea întreagă şi viaţa însăşi, dar, dacă am schimba abordarea, cheia de lectură, am putea interpreta în loc să analizăm, deschizându-ne astfel drumul spre înţelegerea care, în cele din urmă, să ne ducă la sensul profund. Proverbele „sintetizează un tip de situare în lume tradiţional”12 şi beneficiază de o amplă circulaţie – la început orală, apoi şi scrisă -, ceea ce face ca proverbele să transmită cu multă uşurinţă diverse aspecte ale vieţii sociale, dar şi individuale, structuri mentale şi comportamentale, pe care le şi consolidează. Sensul lor nu este niciodată definitiv, dimpotrivă, se îmbogăţeşte cu fiecare context în care proverbul este utilizat, reinventându-se de fiecare dată, precum nota şi André jolles: „recursul la proverb se face ori de câte ori clasăm o experienţă, o arhivăm fără să o abolim în ea însăşi”.13 Din toate aceste motive, proverbul a fost comparat de unii autori cu textul, văzut ca „ansamblu finit şi structurat de semne care propune un sens”14, şi denumit microCopalnic - Mănăştur


VATR A

110

C H I O R E A N Ă

Frământatul aluatului - Şurdeşti, 2016; Foto: Felician Săteanu (sursa foto: arhiva CJCPCT Maramureş)

text. În acest sens, Delia Suiogan este de părere că statutul de microtext dă proverbului valoare de document, ceea ce ne obligă, în interpretarea lui, să reconstituim „contextul genetic prezumtiv” şi să observăm folosirea lui, a proverbului, în diferitele împrejurări de viaţă: „Copilăria, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea, moartea, etica, familia, biserica, şcoala – toate îşi găsesc expresia clară şi concentrată în proverbe ca o esenţă a lor, deoarece înţelepciunea ce provine din ele este structurată în funcţie de om şi de relaţiile sale. Adevărurile generale, experienţele şi cugetările seculare nu reprezintă, însă, simple sensuri ale proverbelor, ci entităţi care se situează în afara lor şi la care ele se raportează.”15 Dumitru Stanciu conchide: „Paremia intră în categoria macrosemnelor, la un loc cu comportamentele, modelele, riturile, miturile, ideologiile.” Recurgem deseori şi constant la proverbe, ele devenind chiar automatisme verbale, şi aceasta pentru că ele sunt adevărate instrumente de comunicare ce încifrează mesaje, de cele mai multe ori din sfera moralului; de asemenea, ele sintetizează naraţiuni întregi, argumentează concis, impun teze şi reflectă judecăţi de valoare, dovedind cunoaşterea lumii. În plus, „paremiologia urmează şi învăţămintele dobândite de ţăranul român din perioada satului de tip clasic prin cărţile de cult şi prin predicile rostite în amvonul bisericii.”16 numărul

12

/ august 2018

Propunem în anexe o selecţie de proverbe, zicători, dar şi ghicitori şi aforisme (pentru că de multe ori „intertextualitatea pune în relaţie proverbul şi zicătorile cu alte forme de manifestare a folclorului literar”17), toate având ca miez pâinea. Din lista destul de lungă, am selectat câteva proverbe care par a se deschide exerciţiului hermeneutic.

* * * În multe expresii din limba română (dar nu numai) observăm că pâinea este metaforă pentru meserie sau pentru mijloc de subzistenţă („a-ţi câştiga pâinea”, „a-şi pierde pâinea”, idee cuprinsă şi în proverbul „Cel ce la seceriş nu se leneveşte pâinea din gură nu-i lipseşte”); alteori e expresie a unui superlativ absolut („e pâinea lui Dumnezeu”, „a trece ca pâinea caldă”, „e bun ca pâinea caldă”, şi cu trimiteri la proverbul „Omul bun e ca pâinea caldă”, cu varianta „Omul bun e ca pâinea cea de grâu”); alteori semnifică puterea deplină („are pâinea şi cuţitul”, corespunzându-i proverbul „Şi pâinea şi cuţitul în mâna lui”). Chiar scenariul biblic al izgonirii din Rai prezice că „ne vom câştiga pâinea cu sudoarea frunţii”, idee preluată de un număr însemnat de proverbe: „Pâinea nu vine singură la tine”, „Din pământ negru mănânci pâinea albă”, „Dumnezeu îţi dă grâul, dar nu-ţi coace şi pâinea” etc. În treacăt amintim că, în vremurile de sărăcie,

Copalnic - Mănăştur


111 grâul a fost înlocuit cu porumbul, deci locul pâinii – considerată, în acel context, produs de lux - a fost luat de turta de mălai. Din această „ierarhie” ne-au rămas unele proverbe şi zicători: „Bună e şi mămăliga când ne lipseşte pâinea”. Acceptând că pâinea este un simbol major în mentalul colectiv românesc, nu putem vorbi despre pâine fără să vorbim despre bobul de grâu; or, „istoria bobului de grâu este istoria morţii şi a renaşterii.”18 Marianne Mesnil, antropolog şi cercetător la Institutul de Sociologie a Universităţii Libere din Bruxelles, e de părere că „le blé et le pain nous fournissent les plus belles métaphores de la vie et de la mort (...), la symbolique du cycle de la vie: gestation, naissance, vie, mort”19 (grâul şi pâinea ne oferă cele mai frumoase metafore ale vieţii şi ale morţii (...), simbolistica ciclului vieţii: gestaţia, naşterea, viaţa şi moartea). Pâinea este asimilată bobului de grâu, care moare în pământ pentru a renaşte; astfel, pâinea devine „oglinda concepţiei populare privind existenţa omului, înţeleasă prin prisma a trei momente esenţiale: naşterea, moartea şi renaşterea”20, şi dobândeşte trei mari forţe: forţa vieţii asupra morţii (prin bobul de grâu care moare în pământ pentru a renaşte), forţa omului în lupta cu natura adesea ostilă (cu referire la muncile ogorului: semănat, seceriş, sens în care Braudel vorbeşte despre „esclavage du pain”, adică „sclavia pâinii”) şi forţa omului în lupta pentru existenţă, dar şi împotriva morţii (bobul de grâu încolţeşte şi, după un lung şir de metamorfoze, devine pâine). Din toate aceste motive, dar şi din asocierile pâinii (de fapt, a făinii) cu dospirea şi cu cuptorul, credem că suntem îndreptăţiţi să afirmăm că pâinea este, şi în paremii, semnul unei deveniri. Adăugăm la această primă concluzie încă una pe care considerăm că înţelepciunea populară a strecurat-o în paremii, aceea că omul este făuritorul propriului destin şi nicidecum pionul orb al destinului: „Dumnezeu îţi dă grâul, dar nu-ţi coace şi pâinea.” O altă idee vehiculată de multe proverbe ţesute în jurul pâinii este aceea de muncă, de trudă: „Roată rotită, / De om muncită / Şi de lume-nghiţită”, pâinea este finalul unui lung şir de „munci şi zile” (cum spune titlul primului poem didactic despre agricultură, aparţinând lui Hesiod) şi de meserii care fac posibilă existenţa sa: agricultura cerealieră, cu tot ce cuprinde ea. Pentru Nicolae Panea, pâinea este „memoria familiei, suferinţa muncii depuse pentru semănat, cules, dar şi bucuria măcinatului, duritatea ţarinei şi moliciunea făinei, bărbatul şi femeia, familia şi dumnezeirea.”21 Folclorul românesc este bogat în dovezi de profund respect faţă de muncă, dusă uneori până la jertfă, înţeleasă, de fapt, ca dăruire: „Cel ce la seceriş nu se leneveşte pâinea din gură nu-i lipseşte”, „De vrei să mănânci pâine, nu-ţi bate joc de tărâţe”, „Din pământ negru mănânci pâinea albă” etc., cu variante mai explicite, precum: „Omul harnic, muncitor, de pâine nu duce dor” sau „Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”. numărul

12

/ august 2018

VATR A

C H I O R E A N Ă

Proverbe şi zicători româneşti despre pâine A mâncat pâine din mai multe cuptoare. Cel ce la seceriş nu se leneveşte, pâinea din gură nu-i lipseşte. Cine ţine pâinea în sânul altuia de multe ori rabdă de foame. Când îţi zvârle-o piatră, tu zvârle-i o pâine. Când la strâns e vreme bună, pâine multă se adună. Cu vorbe dulci mai multă pâine mănânci. Dacă nu e colac, e bună şi pâinea. De am avea brânză după cum n-avem pâine, bună apă de papară. Decât mămăligă cu unt şi să mă uit în pământ, mai bine pâine cu sare şi să mă uit la soare. Decât două pâini la soare, mai bine o pâine la umbră. De la pâine – putere, de la spirt – durere. De ruşine, aş mai mânca o pâine. De te latră vreun câine, astupă-i gura cu pâine. De vrei să mănânci pâine, nu-ţi bate joc de tărâţe. Din pământ negru mănânci pâinea albă. Duşmanul cel mai rău cu pâine ţi-l câştigi. Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea. Fiecare pâine are firimiturile ei. Fiecare pentru sine, croitor de pâine. Gura de om şi gura de câine caută aceeaşi pâine. Îi dai pâine şi el te blesteamă. O jumătate de pâine e mai bună decât niciuna. Pâine peste pâine nu strică. Flămândului i se pare miere codrul cel de pâine / cel uscat. Mai multă pâine mănânci cu miere decât cu oţet. Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă. Nu da pâine câinilor altuia, că te latră ai tăi. Nu sumuţa câinele cui ai mâncat pâinile. Omul bun e ca pâinea caldă. Omul bun e ca pâinea cea de grâu. Omul harnic, muncitor, de pâine nu duce dor. Pâinea şi sarea – toată mâncarea. / Pâine cu sare e gata mâncare. Pe ciobanul fără câine, lupii-l lasă fără pâine. Pâinea coaptă buni oaspeţi aşteaptă. Pâinea nu vine singură la tine. Pâine peste pâine nu strică. Pâine şi sare şi să te uiţi la soare. Şi pâinea şi cuţitul în mâna lui. unde nu-i bărbat în casă, nu-i nici pâine pe masă. Vai de acela ce are pâine şi n-are dinţi s-o mănânce! Viaţă bună când ai pâine-n gură.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă Proverbe, zicători, epigrame şi aforisme din lumea largă Mai bună este o bucată de pâine goală, în pace, decât o casă plină de bunătăţi, cu ceartă. (Biblia, Pilde 17:1) Nu mânca pâine când aproapele suferă de foame, decât dacă întinzi mâna şi îi dai şi lui pâine. (proverb egiptean) Pâine caldă – pâine împrumutată. (proverb armenesc) Cititul e pâine caldă la sânul omului. (proverb armenesc) Hoţul începe de la o pâine. (proverb turcesc) În cel ce dă cu piatra în tine, tu dă cu pâine. (proverb arab) Cine nu dă câinelui pâine, îi dă lupului oaia. (proverb armenesc) Gândeşte-te întâi la pâine şi apoi la logodnică. (proverb scandinav) Mai multă pâine mănânci cu miere decât cu oţet. (proverb franţuzesc) (Leneşul stă) aproape de pâine (şi) departe de muncă. (proverb armenesc) Flămândul visează pâine, setosul – apă. (proverb armenesc) Nu mânca pâine din mâna altuia. (proverb armenesc) untul e bun, dar pe pâine, nu pe degete. (proverb olandez) Nu mânca pâine cu stânga, că nu ţi se satură burta. (proverb armenesc) Zahărul e dulce, dar nu ţine loc de pâine. (proverb armenesc) Săracul duce dorul de pâine, bogatul – de toate. (proverb armenesc) De vrei să mănânci pâine, nu-ţi bate joc de tărâţe. (proverb franţuzesc) Cine mănâncă pâine veche înoată mai uşor. (proverb rusesc) Săracul, când are pâine şi brânză nu are somn noaptea. (proverb armenesc) Când doarme vara la umbră, iarna are pâine neagră. (proverb turcesc) Cine ară noaptea, pierde o pâine pe fiecare brazdă. (proverb scandinav) Cine dărâmă casa altuia, mănâncă pâine goală. (proverb armenesc)

numărul

12

/ august 2018

S

112

ă nu uităm nici faptul că pâinea este un străvechi simbol al vieţii şi se referă la viaţa activă, iar miracolul pâinii este de ordin cantitativ. Trecerea timpului a schimbat mult „faţa” pâinii; curioasă este şi schimbarea opticii cu care a fost privită pâinea în drumul devenirii ei. Vreme de secole, pâinea albă a fost considerată apanajul celor avuţi, iar pâinea neagră aparţinea exclusiv săracilor; nu întâmplător circulă expresii precum: „pâine albă boierească” sau „a mânca o pâine albă” (a-şi câştiga uşor mijloacele de existenţă, a o duce bine). Francezii spun: „Les mains noires font manger le pain blanc” (în traducere - Mâinile negre ne dau pâinea albă, dar ca echivalent – „Cel ce la seceriş nu se leneveşte pâinea din gură nu-i lipseşte.”). Făcând referire tot la culoare, francezii spun: „Vin à la saveur, pain à la couleur”, adică vinul se cunoaşte după savoare, iar pâinea după culoare. Rămânând în acest registru cromatic, să amintim şi proverbul românesc conform căruia „Din pământ negru mănânci pâine albă.” Observăm, aşadar, în câteva proverbe jocul aparent antagonic, antonimic, între alb şi negru, culori cu conotaţii sociale pregnante, pe de o parte, dar bogate şi din perspectiva hermeneuticii simbolice. Negrul pământului este deschidere, cunoaştere, în vreme ce albul închide. Romulus Antonescu identifică negrul cu pământul, „care este «cimitirul», ca şi locul cu putere de a renaşte viaţa”, dar şi „culoarea lumii celeilalte”. În demersul nostru, mai important ni se pare să reţinem următoarele detalii notate de Antonescu: „În opoziţie cu albul, negrul este propriul său egal în valoare absolută; asemenea albului, se poate situa între polii extremi ai gamei cromatice, ca limită a culorilor calde, ca şi a celor reci; după aspectul mat sau luminos, el devine absenţa ori suma culorilor, negaţie ori sinteza lor; simbolic, negrul este cel mai adesea înţeles sub aspectul său rece, negativ; contraculoare a oricărei culori, el este asociat tenebrelor primordiale, indiferenţei originare; în acest sens, el aminteşte semnificaţia albului neutru, a albului-vid, şi serveşte ca suport reprezentării lor simbolice anoaloage (...). Este simbolul divinităţilor şi duhurilor care trăiesc sub pământ. Simbolizează vârsta senectuţii şi a văduviei.”22 Despre alb, Romulus Antonesc notează: „Albul este culoarea privilegiată a riturilor de trecere, care marchează mutaţiile fiinţei, după schema clasică a oricărei iniţieri: moarte şi renaştere (...). Albul este semn al virginităţii şi al veseliei (...). Simbolizează puritatea, inocenţa, naşterea (...).”23 Chevalier şi Gheerbrant24 notează că albul „Întocmai culorii sale opuse, negrul, se poate situa la cele două extremităţi ale gamei cromatice. Fiind absolut, şi neavând alte variaţii decât cele care merg de la mat la strălucitor, el semnifică fie absenţa, fie suma culorilor. Astfel, el se situează fie la începutul, fie la capătul vieţii diurne şi al lumii manifeste. (…) Sfârşitul vieţii – momentul morţii – este, însă, şi un moment de tranziţie, la graniţa dintre vizibil Copalnic - Mănăştur


113 şi invizibil, şi reprezintă, deci, o altă obârşie. Albul este culoarea candidatului (…), a celui care îşi va schimba condiţia (…), care se ridică, care renaşte, care a izbândit într-o încercare. (…) este simbol al afirmării, al responsabilităţilor asumate, al puterilor câştigate şi recunoscute, al renaşterii împlinite, al consacrării.” Din această perspectivă, pâinea albă este, credem, semnul izbânzii asumate a celui care a trudit în negrul pământului şi, totodată, ar putea reprezenta trecerea unui prag în drumul spre devenire, accederea la un alt nivel, superior. Iată deci că limbajul proverbelor este un limbaj elaborat, „gândit”, cum spune Dumitru Stanciu, care reuşeşte să vehiculeze elemente de cultură decupate din moduri de viaţă apuse, „elemente care, de fapt, constituie semnificaţia simbolică.”25 În mai toate proverbele supuse atenţiei în prezentul studiu, avem un sens pozitiv sau, dacă nu, unul negativ dar deturnat spre pozitiv, reuşind astfel să impună o normă morală („Cel ce la seceriş nu se leneveşte, / Pâinea din gură nu-i lipseşte”), care ne îndreptăţeşte, credem, să afirmăm că faptul folcloric prezent în aceste paremii este verticalitatea. Remarcăm în toate aceste proverbe puterea cuvântului rostit. El este sentinţă, lege, regulă nescrisă. Cuvântul rostit devine realitate şi se întâmplă.

Colacul Staurul Florilor făcut de Reghina Mihuş. Vima Mică - 2016; Foto: Florin-Vasile Pop numărul

12

/ august 2018

VATR A

C H I O R E A N Ă

Proverbe, zicători, epigrame şi aforisme din lumea largă Mai bine pâine cu dragoste, decât un clapon cu suferinţă. (proverb italienesc) Cuvintele trebuie mestecate mai mult decât o bucată de pâine. (proverb georgian) Să nu muşti până nu-ţi dai seama de e piatră ori pâine. (proverb italienesc) Mai bine o bucată de pâine cu fericire decât bogăţie cu amărăciune. (proverb egiptean) Cine este obişnuit cu pâine de la tine îi va fi foame numai cât te vede. (proverb arab) Omului sărac n-are cine-i da pâine, dar sfaturi se găsesc mulţi să-i dea. (proverb armenesc) Când nu mai ai în buzunar decât doi bănuţi, cumpără-ţi cu unul o bucată de pâine, iar cu celălalt, un crin. (proverb chinezesc) Pentru drumeţie de o zi bună, ia pâine cât pentru o lună. (proverb rusesc) Fără pâine şi fără caşă, în zadar este şi munca noastră. (proverb rusesc) Dragostea este asemeni untului: este mai bună împreună cu pâine. (proverb idiş) La aşa pâine, aşa ciorbă. (proverb italienesc) Al cui e pământul e şi pâinea. (proverb rusesc) Dumnezeu îţi dă grâul, dar nu-ţi coace şi pâinea. (proverb austriac) Nu tăia pâinea pe care poţi să o rupi. (Pitagora, „Legile morale şi politice”) Pâinea deschide orice gură. (Stanislaw Jerzy Lec, poet şi autor de aforisme polonez) Pâinea este regele mesei şi toate celelalte sunt doar curtea regală care îl înconjoară pe rege. (Louis Bromfield, romancier şi dramaturg american) Pâinea-i rumenă-n cuptor,/Fruntea ta-n sudori se scaldă,/Meriţi stima tuturor,/Meşter bun ca pâinea caldă. (ioan Mărgineanu, „Studii sociologice 2004-2014”, din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi) Dacă pâinea e din ce mai scumpă, circul e gratis. (Octavian Paler, „Vremea întrebărilor”, Polirom, iaşi, 2011) Amară e pâinea la străini şi grele sunt treptele scării altuia! (Dante Alighieri) Credinţa poate să facă pâine din cuvântul lui Dumnezeu. (Părintele Justin)

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă NOTE:

1 Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX 1998 2 Noul dicţionar al limbii române, NODEX, 2002

3 Vasile Breban, Dicţionar general al limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 731

4 Dumitru Stanciu, Paremiologia în optica cercetărilor şi ideilor contemporane, p. 201, http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1438/ pdf 5 https://ro.wikipedia.org/wiki/Proverb

6 Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti, Ediţie îngrijită, prefaţă, glosar şi indice de George Muntean, 1966, Bucureşti, Editura pentru Literatură, p. 5

7 Pavel Ruxăndoiu, Aspectul metaforic al proverbelor în Studii de poetică şi stilistică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 105 8 Dumitru Stanciu, idem, p. 203

9 Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX 2009 10 Noul dicţionar al limbii române, NODEX, 2002

11 Ovidiu Bîrlea, Proverbe şi zicători româneşti, Bucureşti,

1966, şi Ion C. Chiţimia, Folclor românesc în perspectivă comparată, Bucureşti, 1971, pp. 241-242

12 Otilia Ursache, Comparaţia şi proverbul. Încercări de poetică folclorică, Memoria etnologică, nr. 50-51, ianuarie-iunie 2014, p. 44 13 André jolles, Formes simples, Paris, Seuil, 1972, p. 127

14 Val. Panaitescu, coord., Terminologie poetică şi retorică, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1994, apud Otilia Ursache, op.cit., p. 36

15 Delia Suiogan, Hermeneutica simbolurilor proverbului în mentalitatea tradiţională, 2010, p. 2, https://graduo.ro/seminarii/filosofie/hermeneutica-simbolurilor-proverbului-in-mentalitatea-traditionala-412871 16 ibidem, p. 6

17 Ofelia Văduva, op.cit., p. 38

18 Delia Suiogan, Petru Dunca, Ştefan Mariş, Mâncarea

între ritual şi simbol, Editura Ethnologica, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007, p. 59

19 Marianne Mesnil, Ce que nous dit le pain, studiu prezentat cu ocazia ediţiei VI a seminarului european de etno-botanică, „Les céréales, de Déméter aux OGM”, iunie 2006 (http://www.culturecommunication.gouv.fr) 20 Ofelia Văduva, op.cit, p. 51

21 Nicolae Panea, Folclor literar românesc. Pâinea, vinul şi sarea. Ospitalitate şi moarte, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005, p. 17 22 Romulus Antonescu, Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti, p.445, http://cimec.ro 23 Romulus Antonescu, op.cit., p. 4

24 jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, pp. 75-78 25 Dumitru Stanciu, op. cit., p. 204

114 BIBLIOGRAFIE Antonescu, Romulus, Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti, http://cimec.ro

Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti, Ediţie îngrijită, prefaţă, glosar şi indice de George Muntean, 1966, Bucureşti, Editura pentru Literatură

Bîrlea, Ovidiu, Proverbe şi zicători româneşti, Bucureşti, 1966

Breban, Vasile, Dicţionar general al limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987

Cartojan, Nicolae, Cărţile populare în literatura românească, Editura Enciclopedică românească, Bucureşti, 1974

Chevalier, jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1993 Ion C. Chiţimia, Folclor românesc în perspectivă comparată, Bucureşti, 1971

Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX 1998

Paun Es Durlič, Limba sfântă a colacilor rumâneşti, Album în patruzeci de imagini cu dicţionar, Editura Etnologică, Bucureşti, 2013

Gheorghe, Gabriel, Proverbele româneşti şi proverbele lumii romane, Editura Albatros, Bucureşti, 1986 André jolles, Formes simples, Paris, Seuil, 1972

Mesnil, Marianne, Ce que nous dit le pain, studiu prezentat cu ocazia ediţiei VI a seminarului european de etno-botanică, „Les céréales, de Déméter aux OGM”, iunie 2006

Noul dicţionar al limbii române, NODEX, 2002

Panaitescu, Val., coord., Terminologie poetică şi retorică, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1994, apud Otilia Ursache, op. cit.

Panea, Nicolae, Folclor literar românesc. Pâinea, vinul şi sarea. Ospitalitate şi moarte, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005 Ruxăndoiu, Pavel, Aspectul metaforic al proverbelor în Studii de poetică şi stilistică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966 Schleiermacher, Friedrich, Hermeneutica, Polirom, Iaşi, Colecţia Collegium, 2001

Dumitru Stanciu, Paremiologia în optica cercetărilor şi ideilor contemporane, http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1438/pdf

Suiogan, Delia, Hermeneutica simbolurilor proverbului în mentalitatea tradiţională, 2010, https://graduo.ro/seminarii/filosofie/hermeneutica-simbolurilor-proverbului-in-mentalitatea-traditionala-412871

Suiogan, Delia, Dunca, Petru, Mariş, Ştefan, Mâncarea între ritual şi simbol, Editura Ethnologica, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007

Otilia Ursache, Comparaţia şi proverbul. Încercări de poetică folclorică, Memoria etnologică, nr. 50-51, ianuarieiunie 2014 numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


115

VATR A

C H I O R E A N Ă

Maria PAŞCA

„USPĂŢU DE DARURI” ÎN ŢARA CHIOARULUI

L

Acum mai bine de 40 de ani, în urma unor cercetări în Ţara Chioarului am descoperit un obicei, deosebit de interesant, care ilustrează profunzimea relaţiilor interumane în comunitatea rurală, obicei pe care l-am prezentat într-un articol publicat în volumul ii, „Tradiţii Maramureşene”, Baia Mare, 1979.

ucrarea de faţă porneşte de la un obicei încă bine conservat, cules în zona Prelucilor, zonă situată la limita sud-estică a Ţării Chioarului, în vecinătatea Ţării Lăpuşului. Zona în care s-a făcut cercetarea este deluroasă, greu accesibilă, cu casele răsfirate şi cu un număr relativ mic de locuitori (Unul dintre localnici, o femeie, afirma ca distanţa între vecini se măsoară „într-o fugă bună de iapă, până crapă şi apoi cât vezi cu ochii”). Obiceiul a fost cules în grupul de case numit Săcătura din Preluca Veche, dar, după informaţiile noastre, este încă viu în aproape întreaga zonă. Poate că aria lui de răspândire este mai largă, extinsă dincolo de acest areal, poate chiar şi în Ţara Lăpuşului, însă, cum ne lipsesc informaţiile de teren, ne vom referi doar la zona menţionată. Obiceiul este numit diferit: „Uspăţu de daruri”, „Răscumpărarea cu daruri” în Preluca; „Răscumpărarea / Plata usten’lii” în Coaş, dar esenţa lui este aceeaşi - răsplătirea „moaşei de coşarcă” şi a nănaşei. În această zonă fiecare familie are o moaşă de coşarcă. Ea este aceea care o asistă pe femeie la naştere şi apoi cea care-i aduce lehuzei bucate şi o ajută în primele zile după naştere. Tot ea face urarea copilului la naştere, primirea lui în rândul neamului, precum şi ritualul de divinaţie (baia rituală, masa ursitoarelor). Odată cu apariţia moaşei calificate, asistenţa la naştere este asigurată de această, în instituţii de profil, aceasta fiind, şi ea, chemată şi la botez, ca moaşă. Poate că în prezentarea obiceiului, înainte de toate, ar trebui să clarificăm numele şi raporturile existente între actanţii principali, prezenţi în acest obicei: - moaşa, persoana care asistă la naştere, desfăşoară ritualul de divinaţie şi o ajută pe lehuză. Între ea şi familia copilului se stabilesc obligaţii reciproce, durabile în timp, dintre acestea făcând parte şi „uspăţu de daruri” la care ne referim. Soţul moaşei se numeşte, şi pentru copil şi pentru părinţii săi, moş. (În trecut, numărul

12

/ august 2018

moaşa se alegea, cu obligativitate, din rândul rudelor. Astăzi, această obligativitate nu mai există, moşii putând fi buni prieteni ai familiei, vecini.); - părinţii copilului, numiţi cumetri de către moşi, trebuie să-şi răscumpere copiii; - copilul (copiii), numit nepot de către moşi. Obiceiul se desfăşoară în momentul în care se consideră că familia care-l organizează nu va mai avea niciun alt copil, atunci când ultimul dintre născuţi depăşeşte vârsta de 10 ani (vârstă la care, în unele localităţi, îşi poate prinde fărtaţi). Aşa cum se poate deduce, obiceiul de răsplătire a moaşei (şi a nănaşei) este subsumat obiceiurilor de naştere. O răsplătire a moaşei se face şi la botezul fiecărui copil, dar cea prin „uspăţ” are o semnificaţie mai bogată, făcându-se atunci când funcţiile moşitului nu vor mai fi exercitate de către moaşă (I). - cifrele romane din paranteze trimit la lista informatorilor. La botez, moaşa este răsplătită pentru ajutorul dat lehuzei la naştere şi imediat după naştere, acum însă se face răscumpărarea copiilor. Informatorul Petru Florian afirmă că în zonă, până la răscumpărare, copiii aparţin moşilor, probabil din cauză că ei sunt aceia cu care copilul ia primul contact cu lumea în care vine şi pentru că ei, moşii, făceau intrarea micuţului în rândul neamului, al colectivităţii. Legătura ce se stabileşte între copii şi moşi, între familii, este foarte strânsă, copiii considerându-i pe moşi „părinţii sufleteşti”, aşa încât căsătoria feciorilor şi fiicelor moşilor cu nepoatele sau nepoţii este interzisă. Este foarte posibil ca această interdicţie să fie generată de faptul că între moşi şi cumetri exista o legatură consanguină (moaşa fiind aleasă dintre rudenii). Nu peste tot, unde obiceiul se practică, există această interdicţie. În Coaş, spre exemplu, căsătoria între ei nu este interzisă decât în cazul în care sunt rude (II). Legătura moşi-nepoţi se păstrează şi după căsătoria nepoţilor care-şi iau drept moşi tot pe moşii lor sau Copalnic - Mănăştur


VATR A

116

C H I O R E A N Ă

Rozalia Florian (1923-2018) şi Petre Florian (1923-2014) din Săcătură, Preluca Veche. Cei doi oameni buni au avut bunăvoinţa să primească de fiecare dată în casa lor oaspeţi şi să le vorbească celor interesaţi despre tradiţiile şi obiceiurile zonei. Petre Florian a fost unul dintre „informatorii” doamnei Maria Paşca pentru articolul de faţă (n. red.). Foto: Florin-Vasile Pop

pe fiii acestora. Ea nu se rupe decât în cazul în care apar certuri între familii (dar aceste cazuri sunt extrem de rare!). Ospăţul de daruri are astăzi un caracter spectacular, existând numeroase similituni între el şi ospăţul nunţii. Chemarea la ospăţ se face cu chemător (t’emător). Chemătorul este un bărbat căsătorit. El nu poartă semne distinctive cu acest prilej, iar formula chemării este obişnuită: formulă de salut urmată de invitaţia de a participa la „uspăţu de daruri” pe care-l face cutare. (în Coaş, chemarea se face de către tatăl familiei care organizează ospăţul.) Faptul că invitaţia se face cu „t’emător” sugerează că este vorba despre un eveniment deosebit, dar nu de aceeaşi importanţă cu nunta, unde chemătorul poartă semne distinctive. Invitaţia la ospăţ se face cu o zi înainte, iar răspunsul pozitiv sau negativ al celui invitat se dă chemătorului. În urmă cu vreo 30 de ani, cei care acceptau invitaţia veneau la ospăţ cu plăcintă cu brânză, prăjituri şi ţuică. Moşii şi nănaşii aduceau o mai mare cantitate din toate acestea şi, în plus, câte o „găină numărul

12

/ august 2018

înstruţată”. Astăzi, invitaţii dau bani. Moşii şi nănaşii aduc colaci, ţuică şi găina. La casa gazdei sunt primiţi cu muzică (de regulă 3-4 instrumentişti: „un primaş”, „două braici” - vioara a doua - şi contrabas). În curte sau la poartă, sunt întâmpinaţi de staroste cu ţuică, „horincă dulce de Prelucă”, cu care închină oaspeţilor, le urează bun venit, îi pofteşte în casă şi-i aşează pe locurile rezervate fiecăruia. Sticla cu ţuică, înstruţată cu busuioc şi verdeaţă, nu poate lipsi, semnificaţia ei fiind aceeaşi ca în cadrul nunţii, adică vigoare şi perenitate. Aşezarea la masă, după cum am arătat, nu se face la întâmplare: în fruntea mesei stau moşii şi nănaşii, cei mai importanţi dintre invitaţi, moşii pentru că s-au ostenit şi i-au moşit, nănaşii pentru că au dat nume copiilor. Alături de ei stau nemurile mai apropiate, inclusiv fărtaţii. Dacă, eventual, se dau şi colaci de fărtăţie, cei care primesc colaci sunt aşazaţi şi ei alături de actanţii principali. Gazdele nu şed la masă fiindcă vor îndeplini funcţii rituale. Moşii şi nănaşii, după ce se aşează la masă, îşi pun Copalnic - Mănăştur


VATR A

117 colacii unul peste altul, iar deasupra găina. Peste fiecare colac se aşează o plăcintă şi obiectul de dar. Pentru împărţirea darurilor, starostele cere să se facă tăcere, apoi evidenţiază rolul moşilor, al nănaşilor pentru familia respectivă. Acesta este răspunsul colacilor în care se amestecă, uneori, frânturi de vers: colacii sunt: „de grâu frumos/ ca şi faţa lui Cristos”, iar darurile sunt: „din roua ceriului/ din grăsimea pământului”. Răspunsul cuprinde şi urarea de sănătate, de viaţă lungă, adresată moşilor, nănaşilor precum şi părinţilor şi copiilor. El se face împreună pentru moşi şi nănaşi sau separat pentru fiecare dintre ei, în funcţie de dorinţa moşilor şi nănaşilor, dar şi de voia starostelui. După răspuns se face distribuirea darurilor. Colacii sunt daţi de către nănaşă şi de către moaşă, de fiecare din partea familiei sale. Răspunsul colacilor se face în următoarea ordine: mai întâi dă naşa finilor, apoi copiilor, începând cu cei mai mari şi terminând cu cel mai mic. Înainte de a-şi da colacii, nănaşa şi finii îşi „înt’ină” cu „horincă”. În momentul în care-şi înmânează darul, se sărută peste masă şi-şi fac urări de sănătate, noroc şi viaţă lungă. Distribuirea colacilor este momentul solemn: muzicanţii nu cântă, mesenii păstrează linişte. Darurile cumetrilor (finilor) pentru moşi şi nănaşi sunt mai substanţiale. Pe lângă colac şi zadie, care nu lipsesc în niciun caz, în zilele noastre se mai fac şi alte daruri, cum ar fi: costum de haine, obiecte de uz casnic etc. După distribuirea darurilor şi a colacilor se cântă găina, a cărei semnificaţie în cadrul ceremonialului este aproape nulă astăzi, fiind reclamată doar din motive de ordin spectacular. Faptul că ea se prezintă în aceeaşi formă şi în cadrul nunţii, permite presupunerea că odinioară a avut o semnificaţie deosebită(de fapt, găina şi-a pierdut semnificaţia şi în ritualul nunţii). Pentru că este adusă de moaşă şi de nănaşă, probabil ea semnifică spiritul benefic. Se poate face această afirmaţie prin analogie cu ceea ce semnifică pasărea sacrificată în tradiţia construcţiilor sau în riturile de fecunditate. S-a remarcat adesea legătura strânsă care există între riturile naşterii, cele nupţiale şi cele funerare: există aceleaşi obiecte rituale (de exemplu găina) care-şi păstrează semnificaţia. (Cf. Ion Muşlea, Le mortmariage - une particularité du folklore balcanique, în, Cercetări etnografice şi de folclor, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 7-27). Găina este împodobită cu flori de hârtie, cu aripi şi coadă, are în cioc o ţigară sau un ban şi este aşezată pe „pancove” (gogoşi) sau prăjituri aflate într-un blid. Se preferă totuşi pancovele pentru că acestea imită ouăle. Găina este cântată de staroste, socăciţă, muzicanţi şi încă 2-3 persoane care au voce şi ştiu bine cântecul. Moşii şi nănaşii nu cântă, aceeaşi interdicţie fiind aplicată gazdelor şi ne-

numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

poţilor. La uspăţu de daruri, găina se cântă aşa cum se cântă şi la nuntă, uneori cu mici deosebiri ca adaptare la situaţie. Acestui moment îi urmează servirea mesei. La masă serveşte gazda, care înainte îşi numeşte paharnici dintre mesenii care-i sunt rude. La ultimul fel de mâncare se umblă cu „talgeru”, întocmai ca la nuntă, pentru contribuţia bănească. Odinioară, moşii erau şi nănaşi. Probabil că una din cauzele care au determinat reducerea funcţiilor moşilor este acestă tendinţă de câştig (fapt declarat de informatori). Trebuie însă menţionat că, în zona cercetată, s-a păstrat totuşi obiceiul ca nănaşii şi moşii să fie din aceeaşi familie. Petrecerea continua cu jocul care se desfăşoară fie în casă, fie în şură. *

*

*

În legătură cu semnificaţia obiceiului, informatorii arată că acesta ar fi întărirea legăturii spirituale între familia moşilor şi a cumetrilor, a naşilor şi a finilor, în scopul întrajutorării în creşterea copiilor. Într-adevăr, obligaţia principală este aceea de întrajutorare în creşterea copiilor (manifestată în mod real). La naştere, moaşa ridică pruncul deasupra capului făcându-i urări de viaţă lungă, sănătate, putere la fel cu a străbunilor săi. Prin acest act, copilul este introdus în rândul rudeniilor, al comunităţii săteşti preocupată, în mod deosebit, de creşterea şi educarea lui. În această zonă există credinţa că a nu face ospăţul de răscumpărare este un sacrilegiu, o încălcare a unei îndatoriri tradiţionale şi o rupere a legăturii sufleteşti. Adăugând la aceasta condiţiile geografice şi condiţiile de ordin economic, aflăm, poate, explicaţia faptului că obiceiul e încă bine conservat. O altă explicaţie a conservării obiceiului ar putea fi caracterul spectacular pe care-l are. Practicându-se continuu el a ajuns să se îmbogăţească prin împrumutarea unor elemente ale ritului nupţial, prin îmbinarea cu obiceiul „cuprinderii de fărtaţi” şi chiar prin integrarea lui în ritualul botezului, aşa cum se face în Coaş.

Lista informatorilor

1. Florian Petru, 54 ani, agricultor, şapte clase, preluca Veche, grupul de case Săcătura. 2. Ţînţă Vasile, 47 ani, agricultor C.A.P., şapte clase, Coaş.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

118

C H I O R E A N Ă

Monica MARE

SCHIMBĂRI SURVENITE ÎN ORNAMENTICA PORTULUI TRADIŢIONAL DIN ŢARA CHIOARULUI LA SfâRŞITUL SECOLULUI AL xIx-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI xx

A

lături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, costumul popular constituie o emblemă de recunoaştere, o marcă a identităţii etnice, un document cu certă valoare istorică şi artistică. Studiul bibliografiei care se referă la portul popular românesc ne conduce la concluzia că acesta este cartea de identitate a poporului nostru, parte componentă a patrimoniului naţional cu care ne prezentăm pe plan mondial. Astăzi este considerat un brand românesc, iar ia românească a devenit simbolul creativităţii româneşti. Cu privire la portul popular românesc, academicianul C.C. Giurescu sublinia: „Costumul popular românesc reprezintă o sinteză pe care poporul român a realizat-o, de-a lungul secolelor, între funcţional şi artistic, într-o manieră care îl diferenţiază printre celelalte popoare, deşi influenţele reciproce n-au lipsit niciodată. Pe pământul românesc, unul dintre cele mai armonioase şi mai bogate, nu numai din Europa, ci din întreaga lume, locuitorii şi-au integrat, în cultura pe care au cristalizat-o într-o structurare individualizată, modul de îmbrăcăminte specific.”(C.C. Giurescu, Formarea poporului român, Craiova, 1973, p.7). Portul popular, de oriunde ar fi el, a evoluat de-a lungul timpului având la bază factori economici. Rolul îmbrăcămintei este şi cel care a marcat diferenţierile sociale, pe cele legate de sex, vârstă, stare socială etc. Condiţiile istorice şi transformările social-economice au determinat evoluţia acesteia. Costumul tradiţional românesc s-a dezvoltat în condiţii economico-sociale numărul

12

/ august 2018

specifice determinând caracteristici etnice proprii. Recunoaştem astfel în portul tradiţional românesc elemente ce îşi au originea în timpuri istorice străvechi şi este clar că momentele importante din istoria socială, economică şi politică au lăsat urme care pot fi descifrate la o atentă cercetare. Portul popular din Ţara Chioarului nu a trecut prin vremi fără a se lovi de factori de noutate legate atât de materialele folosite cât şi de evenimente sociale sau politice importante trăite de românii din satele zonei. Aici, „portul popular a prezentat aspecte deosebit de interesante ridicând probleme cercetătorilor datorită influenţelor suferite din partea zonelor vecine, a faptului că aici mutaţiile survenite au apărut mult mai devreme ca în alte zone şi au fost mai puternice datorită influenţelor venite dinspre cele două oraşe, Baia Mare şi Baia Sprie, precum şi din partea Cetăţii Chioarului”. (janeta Ciocan, Portul popular din Ţara Chioraului, Editura Ethnologica, Baia Mare 2006, p. 15) Un exemplu al influenţelor venite din partea acestora în portul popular este ornamentica cioarecilor purtaţi în Chioar. Apariţia ornamentului cunoscut sub numele „pene” se datorează uniformei soldaţilor armatei imperiale, unde regăsim această ornamentică. Acesta apare în partea de sus a piesei şi este realizat din şiret negru formând arabescuri pe postavul alb sau gri. (foto 1) Cercetătorii culturii materiale populare din secolul al XX-lea au reconstituit ceea ce era tradiţional în portul popular al chiorenilor. Studiile, bazate pe cercetarea unor

piese ce aparţineau secolului al XIX-lea, au ajuns la concluzia că pentru piesa cea mai importantă a costumului, atât femeiesc cât şi bărbătesc, creatoarele nu au folosit în ornamentică policromia. Întregul decor al cămăşilor era brodat cu aţă albă indiferent de tehnicile de broderie folosite. (foto 2, 3, 4) Într-adevăr în zonă s-au folosit cele mai variate tehnici de broderie: broderia pe fir, broderia peste fire, broderia spartă (englezească), broderia în cruci. Azi, studiile noastre pot folosi informaţiile furnizate de cercetările celor care au mai întâlnit astfel de obiecte în teren, dar şi analiza pieselor adunate în depozitele celor mai importante muzee din ţară. Muzeul judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare deţine o bogată şi variată colecţie de port popular din toate zonele etnografice ale judeţului. Piesele adunate în colecţiile noastre oferă o imagine completă a evoluţiei cămăşilor populare, cele care sunt mai sensibile la schimbările determinate de factorii economici, sociali sau politici. Piesele care provin din Ţara Chioarului acoperă toate afirmaţiile pe care le vom face în acest material. Colecţia de port popular din Ţara Chioarului este constituită din piese ce aparţin perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea până azi. Întregul interval de timp se caracterizează prin schimbări majore survenite în evoluţia portului din această zonă şi putem descifra mai multe perioade importante. Concluzia cercetătorilor Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Aurel Bodiu şi Simona Munteanu, priCopalnic - Mănăştur


VATR A

119

C H I O R E A N Ă

vind evoluţia portului transilvănean se poate aplica şi în cazul portului chiorean: „progrese mai importante s-au înregistrat mai mult în înfrumuseţarea pieselor de bază, decât în schimbarea şi înfrumuseţarea croiului”. (Aurel Bodiu, Simona Munteanu, Portul popular din judeţul Cluj, Editura Mediamira, Cluj Napoca 2002, p. 25)

P

rima perioadă, bogată mai ales în evenimente politice care au marcat modul de gândire a populaţiei, a fost ultima parte a secolului al XIXlea şi începutul secolului al XX-lea. Este perioada în care, lupta pentru realizarea Marii Uniri este tot mai pregnantă, iar intelectualitatea românească folosea diferite mijloace pentru conştientizarea populaţiei în ce priveşte importanţa evenimentului. Amintim aici că sfârşitul secolului al XIX-lea a însemnat o intensificare a activităţilor ASTREI în toată Transilvania, iar Ţara Chioarului nu a făcut excepţie. În 1869, la Şomcuta Mare, a avut loc Adunarea generală a ASTREI şi judele cercual din Buteasa, Vasile Dragoş a cerut ca localităţile Buteasa, Boiu Mare, Prislop, Sălniţa, Vima Mică, Dolheni, jugăstreni, Frânceni şi Româneşti să devină membri ordinari ai Asociaţiei. În întreaga zonă a Chioarului, la sfârşitul secolului al XIX-lea, are loc o puternică mişcare corală, cel mai cunoscut animator fiind Elie Pop. (Valentin Băinţan, Arta corală din Maramureş, Baia Mare) De asemenea, trebuie remarcat faptul că, aici în nordul Transilvaniei, au activat şi unii dintre cei mai reprezentativi luptători pentru realizarea măreţului act de la 1 decembrie 1918, Vasile Lucaciu şi George Pop de Băseşti, care prin lupta, jertfa şi dragostea lor au reuşit împlinirea acestui măreţ ideal naţional: UNIREA. Între numeroasele activităţi care urmăreau implementarea ideii unirii românilor într-o singură ţară trebuie să amintim şezătorile culturale. Activitatea a aparţinut mai numărul

12

/ august 2018

ales femeilor, mamele, soţiile sau fiicele intelectualilor români, în cadrul lor încercându-se şi o realizare a unui costum popular românesc. Un fapt este cert, în aceste întruniri s-a reuşit introducerea în ornamentica portului a celor trei culori reprezentative pentru români: roşu, galben şi albastru. Într-o perioadă în care arborarea drapelului tricolor românesc era interzisă, folosirea culorilor lui pe piese de costum devenea practic un însemn al afirmării apartenenţei etnice. Fenomenul nu a fost unul propriu Chioarului ci s-a manifestat şi zona vecină Codru, unde s-au înregistrat schimbări majore mai ales în ornamentica portului tradiţional femeiesc. La început s-au creat costume pentru formaţiile corale, prezenţa culorilor făcându-le nu numai vizibile pe scenă ci şi mai atractive. Mu-

zeul din Baia Mare deţine două astfel de costume, ambele din Ţara Chioarului. Atunci când le-au găsit în teren, muzeografii au manifestat un interes deosebit faţă de piesele respective, elementele de noutate cromatică în culorile tricolorului fiind un motiv semnificativ pentru achiziţionarea lor de către instituţie. Primul costum, provenit din Chiuzbaia, este lucrat pe pânză ţesută în casă, în exclusivitate din fire de cânepă şi este o operă de artă extrem de elaborată. (foto 5) Decorul acoperă întregul piept al cămăşii şi este cusut în cruciuliţe pe fir. Motivul folosit este cel al pomului vieţii redat ca ghirlandă şi ca floare în glastră (foto 6), ornament care îl regăsim şi pe manşetă. Aspectul cămăşii este întregit de un guler detaşabil, decorat şi el cu acelaşi motiv al pomului vieţii. Copalnic - Mănăştur


VATR A

120

C H I O R E A N Ă

Cel de-al doilea costum a fost realizat în Şomcuta Mare şi este cusut tot din pânză ţesută în casă, dar decorul este realizat din şnururi subţiri de culoare roşie, galbenă şi albastră. Din aceste şnururi, prin îmbinări atent meşteşugite, s-a realizat un ornament complicat ce reprezintă tot pomul vieţii. Acesta a fost aşezat pe pieptul cămăşii şi pe umeri. Cel de pe pieptul cămăşii, sugestiv, are aşezat la bază o roată ce ne duce cu gândul la hora care a unit întregul popor român. (foto 7) Piesele decorate cu ajutorul celor trei culori erau mai vesele şi ieşeau uşor în evidenţă. Nu e surprinzător faptul că acest costum de scenă a fost doar primul pas spre costumul popular, mai ales a tinerelor fete, în decorul căruia culoarea a primit treptat o mai mare importanţă. Nu de puţine ori cămăşilor vechi cu decor tradiţional le-a fost adăugat un decor realizat cu culoare. (foto 8) Decorul a devenit tot mai complicat, iar motivele folosite au fost dintre cele mai diverse: ghirlande de flori şi frunze, motive avimorfe, motive florale sau geometrice. Folosirea celor trei culori care definesc sufletul românilor a fost şi primul pas spre folosirea policromiei în costumul popular din Ţara Chioarului. Colecţiile Muzeului judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare acoperă cu piese deosebit de valoroase toate etapele evoluţiei portului din Ţara Chioarului începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în prezent. Deşi se diferenţiază de la o zonă etnografică la alta, portul popular românesc, „perfect ca frumuseţe şi de o deosebită originalitate”, după aprecierile lui Nicolae Iorga (Portul popular românesc, Vălenii de Munte, Editura Societăţii „Neamul românesc”, 1912, p. 6), constituie o unitate etnoculturală, care s-a transmis din fondul arhaic autohton, de la străbunii noştri daci, până în contemporaneitate.

numărul

12

/ august 2018

BIBLIOGRAFIE

Băinţan, Valentin, Arta Corală din Maramureş, Centrul judeţean al Creaţiei Populare şi al Mişcării Artistice de Masă Maramureş, Baia Mare 1982

Bănăţeanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramureş, Casa Creaţiei Populare a judeţului Maramureş, Baia Mare 1969

C.C. Giurescu, Formarea poporului român, Craiova, 1973, p.7 

Pop, Gh.; Chiş Şter, I. (coord.), Graiul, Etnografia şi folclorul zonei Chioar, Baia Mare 1983

Ciocan, janeta, Portul popular din Ţara Chioarului, Editura Ethnologica, Baia Mare 2006

Bodiu, Aurel; Munteanu Simona, Portul popular din judeţul Cluj, Editura Mediamira, Cluj Napoca 2002

Secoşan, Elena; Petrescu Paul, Portul popular de sărbătoare din România, Editura Meridiane, Bucureşti 1984

Şainelic, Sabin; Şainelic Maria, Zona etnografică Chioar, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1986

Portul popular românesc, Vălenii de Munte, Editura Societăţii “Neamul românesc”, 1912, p. 6. Copalnic - Mănăştur


VATR A

121

C H I O R E A N Ă

Cornel CIOARĂ

TIMPUL SĂRBĂTORII ÎN ŢARA CHIOARULUI

G

azeta de Duminecă, săptămânal ce apărea la Şimleul Silvaniei, relatând evenimentele de la Şomcuta (Adunarea generală anuală a Despărţământului sălăjean-chiorean al ASTREI1904), face o bogată descriere etno-culturală, a unui un colţ de Chioar, cu accente critice legate de lipsa corului de altădată, coordonat de învăţătorul Elie Pop. „Atunci mi-am zis, Doamne, oare ce blăstăm e pe noi, de ceea ce unul ridică, vine altul şi tot strică?” De la redactorul Gazetei, Ioan Pop Reteganul, aflăm că Şomcuta Mare e ocolită de dealuri şi cu mulţi pomi roditori, „un Ardeal în miniatură”; de asemenea, găsim şi importante detalii demografice: 3318 de suflete din care peste 1350 de români, mai toţi nobili (!), 190 de papistaşi (catolici), 65 de reformaţi, trei unitari, 700 de jidovi, zece străini. Românii şomcuteni se făleau cu biserica lor din centrul opidului, cu şcoala confesională română de lângă biserică şi cu casele parohiale de dimensiuni impresionante. Critic consecvent, acelaşi redactor menţionează că, de când Şomcuta nu mai este capitala districtului Cetăţii de Piatră, inteligenţa pe aici s-a cam subţiat. Din numărul următor al Gazetei aflăm despre balul ce a urmat seara, cu fete frumoase şi feciori voinici, „viitorul naţiunei”, care ar fi continuat şi a doua zi «dacă urmaşul vestitului Nuţu ştia trage mai bine de arcuş... La o romană am numărat 30 părechi de jucători ştii colea; „Pe sub mână şi la mână!” Şi lucru interesant - cavaleri erau mai mulţi decât domnişoare, supărarea lor! Venit-au şi venerabilii noştri fruntaşi de s-au veselit la jocul tinerilor noştri mult iubiţi şi au stat mai până la pauză»1. Dar să urmărim activitatea redactorului de la Gazetă, care ne coboară astfel în timp mai mult de 100 de ani, pe un traseu de trei zile în Chioar. Vine cu trenul până în gară la Satulung, este transportat cu trăsura spre Şomcuta unde este cazat la un localnic. Ziua următoare, Adunarea începe prin serviciul divin celebrat de trei preoţi. Urmează şedinţele, apoi banchetul frecventat de mai multe persoane decât cele prezente la şedinţă. Dezamăgirea pentru dezinteresul localnicilor faţă de astfel de activităţi - era zi lucrătoare - s-a manifestat în numerele următoare ale Gazetei care critică până la capăt, fie neimplicarea intelectualilor - 43 de membri ai ASTREI dintr-un total de 446 - , fie lipsa de cereri din partea şcolilor pentru a primi cărţi gratuite, fie muzica despre care spune că a abundat în cântece „străine urechei noastre”, trăgând astfel un semnal de numărul

12

/ august 2018

alarmă conducătorilor „pentru a pune capăt acestei decadenţe a spiritului public românesc în acest colţ de ţară...”. A treia zi, Ioan Pop Reteganul urcă în trăsură, nu înainte de a lăuda calitatea mâncării şi a băuturii. În Buciumi - sărbătoare, Foca; feciorii jucau în şură cu fetele la „scârţâitul diplei”. De aici ajunge în Gaura. Redactorul insistă asupra pomilor încărcaţi de poame pe care nimeni nu îi „bântue”, semn că locuitorii acestui ţinut sunt oameni de omenie. Află de la cărăuş că astfel de pomi a plantat statul în întreg Sătmarul şi constată că nu mai avem mult până să-i ajungem pe saşii din Ardeal. Pe lângă strâmta Vale a Bârsăului (hotarul Văraiului), ajunge la Gura Prislopului unde poposeşte la o fântână minunată, cu apă foarte bună, care prinde bine bieţilor călători cu deosebire în „dricul” verii, celor care merg la bal... În Răstoci a urcat în tren.2 Trei preoţi oficiază slujba religioasă şi peste cinci ani, la o nouă adunare a Despărţământului, în 1909. Critica Gazetei de Duminică nu a fost în zadar; s-a remarcat corul plugarilor (...) din Şomcuta, condus de învăţătorul din localitate; participă multă lume care ascultă şi dansează jocuri româneşti, în costume populare. S-a înscris un mare număr de membri care, prin taxele lor, au contribuit la consolidarea ASTREI. Prin acţiuni organizate în lumea satelor, „adunări poporale”, înfiinţarea de biblioteci şi distribuirea de broşuri, despărţământul a contribuit la promovarea culturii printre ţăranii chioreni.3 Sărbătoarea în Chioar, la 1900, este legată aşadar de Biserică, de preot şi de calendarul religios. De-a lungul secolului al XX-lea, prea multe nu s-au schimbat. În satele chiorene de astăzi (ultimii 30 de ani), sărbătorile de peste an nu mai sunt o manifestare a întregii comunităţi şi nici semnificaţia lor nu este mai mult decât conştiinţa că există. „Ştiu că e sărbătoare, dar nu o mai ţin”.4 În consecinţă, pentru ţăranii chioreni, timpul sărbătorii se confundă cu zilele de duminică şi cu alte date marcate cu roşu în calendarul religios, în special Crăciunul şi Paştele, care s-au conservat mai bine. Totuşi „de sărbători” se înţelege, cel mai des, perioada de iarnă cuprinsă între Crăciun şi Bobotează. *

*

*

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă „De Sărbători”

Sărbătorile de iarnă sunt cele mai frumoase şi mult aşteptate în casele chiorenilor, ca de altfel pretutindeni la români. Aceste sărbători exprimă bucuria, binele şi optimismul fiecărui sătean, manifestate prin colinde de o rară frumuseţe, urări de sănătate şi bunăstare. Colindele în Vărai se fac auzite, organizându-se repetiţii pentru marea sărbătoare, odată cu începerea postului Crăciunului şi continuă până la Bobotează. Cu câteva zile înainte de Crăciun, copiii şi tinerii se grupează şi repetă colindele sub îndrumarea celor mai în vârstă. Mamele copiilor cos de zor „străiţile” cu care colindătorii vor aduna colacii şi toate darurile primite de la gospodari. În seara de ajun, copiii pornesc în grupuri mici, cu străiţile trecute peste umăr, la colindat. Fetele de măritat, aşteaptă cu nerăbdare colindătorii.5 În Buteasa, fetele şi feciorii se adunau la biserică în seara de ajun şi colindau, apoi mergeau cu colinda pe la casele lor. Fetele şi feciorii se „împărţeau în două”6 şi umblau a colinda. Umblau şi bătrânii în altă trupă. Toată lumea colinda de la unul la altul. Copiii umblau ziua şi primeau colaci pe care îi înşirau pe aţă; mai primeau nuci şi mere. „Nu erau mâncăruri ca amu”, aveam şniţele şi chiftele, pancove umplute cu dulceaţă, cozonaci etc. „Sărbătorile erau sfinte”7, deoarece de Bobotează casele tuturor credincioşilor erau „sfinţite” cu agheasmă de către preot. Două zile şi două nopţi se ţinea joc la şură unde fetele nemăritate şi feciorii se întâlneau pentru a dansa împreună şi pentru a se cunoaşte mai bine. De Crăciun, lumina nu se stingea toată noaptea şi nicio casă nu rămânea necolindată. De Florii, în curţile bisericilor aveau loc diferite sfinţenii cu crenguţe de salcii înflorite, „mâţucă” păstrate în casele oamenilor. De Paşte, se vopseau ouă roşii cu coji de ceapă şi le lustruiau cu slănină ca să lucească, apoi le duceau împreună cu pasca la biserică pentru a fi sfinţite. Oamenii, în zi de sărbătoare, se pregăteau şi se îmbrăcau frumos, de mers la biserică. În ziua de Paşte, băieţii mergeau „a peţi” la fete sau mergeau după ou roşu. „Oul roşu înseamnă bunăstarea familiei”.8 Pasca este făcută din pâine şi vin roşu. „Vinul roşu înseamnă sângele, iar pasca era viaţa lui Isus”. Sfintele Paşti erau sărbătorite în secret.9 Dacă sărbătoarea Crăciunului era recunoscută de către autorităţile comuniste (nu pentru însemnătatea religioasă), Paştele era trecut în dizgraţie. În timpul comunismului „Învierea Domnului era un secret ştiut de către toată lumea”. Sărbătoarea se afla în afara programului oficial, iar în presă „nu se sufla un cuvânt despre aceasta”. Calendarul bisericesc era singura sursă de informare despre sărbătorile pascale. „În apropierea sărbătorilor de Crăciun, fiind copil10, aşteptam cu bucurie tăiatul porcului. Ieşeam numărul

12

/ august 2018

122 împreună cu părinţii şi fraţii şi asistam la înjunghierea, pârjolitul şi pregătirea bunătăţilor din porc. Mie îmi plăcea foarte mult şoricul şi coada porcului. După terminarea pregătirilor aşteptam cu nerăbdare Crăciunul, când mergeam în grup cu alţi copii a colinda. Iernile erau mult mai grele, era mai multă zăpadă şi mult mai frig. Ne bucuram de coci, nuci şi merele pe care le primeam. Eram însoţiţi de părinţi care ne luau <straiţele> când erau pline. Le spuneam apoi cu bucurie şi entuziasm cine ce ne-a dat. În ziua de Crăciun mergeam cu toţii la biserică după care veneam acasă şi serveam bucatele pregătite”. Ne mai spune doamna Dragoş Ana că această perioadă a copilăriei a trecut foarte repede. După ce s-a căsătorit şi şi-a întemeiat familia ei, s-a străduit să-i înveţe pe copii aceste obiceiuri, mergând cu ei la colinde pe uliţe, pe zăpadă, cu traista-n spate. Între timp, unele tradiţii se pierduseră; în loc de coci şi nuci primeau bani şi dulciuri, ca în ziua de azi. După ce venea de la colindat, mergea la rându-i cu copiii la biserică, iar când ajungeau acasă, sub brad fiecare copil avea cadoul lui pe care-l deschidea cu mare bucurie, cu râsete şi mult entuziasm că nu a uitat Moş Crăciun de ei, străduindu-se tot anul să fie cuminţi şi ascultători. Între timp ne aşezam cu toţii la masă, apoi aşteptam colindătorii. După ce ne colindau ne duceam şi noi cu ei de la o casă la alta. Bătrânii spuneau că nu e bine să se doarmă în noaptea de Crăciun ca să-ţi meargă bine tot anul. Pe de altă parte, există un timp al sărbătorii, care vine cumva în prelungirea sărbătorii religioase, care este în esenţă un timp al bunei dispoziţii, al relaxării, al distracţiei, al cântecului şi jocului, aşa cum bine observă mai sus redactorul Ioan Pop Reteganul. Danţul la şură

Deosebirea principală dintre danţ şi dans stă în tipul de muzică şi în instrumentarul folosit pentru emiterea undelor sonore. Astfel, danţul presupune muzică populară, din Chioar şi de pe Someş, cu două-trei intrumente de tip vioară, violă, contrabas („gordonă”) aflate, de regulă, în mâinile unor muzicanţi ţigani. Danţul la şură era atracţia la acea vreme. „Danţul şi nu dansul”11 se ţinea aproape în fiecare duminică, în şură bineînţeles. Ţiganii se ocupau de muzică, deşi nu erau din sat. Singurul gen de muzică ascultat, deci şi cântat, era muzica populară. Danţul la şură, în Codru Butesii, avea loc la oameni mai înstăriţi, deoarece aveau o şură mai încăpătoare. „Acest obicei avea loc în sărbători, când oamenii nu lucrau”.12 Cei care organizau evenimentul erau băieţi care „făceau rost de ceteraşi” şi dădeau de veste în sat sau chiar şi în satele vecine pentru a veni lumea. Evenimentul avea loc după-amiaza şi dura până seara. Fiecare familie avea o coşarcă cu ceva de mâncare şi băutură. Bătrânii stăteau pe „lăiţi” privind dănţăuşii. Copalnic - Mănăştur


VATR A

123 Mureşan Ana concluzionează: „Danţul la şură este un obicei străbun unde oamenii se adună de sărbători, dar mai ales duminica, pentru a se relaxa cu muzică şi danţ organizat în gospodăria unuia dintre săteni, în fiecare duminică la alt gospodar. Pe la miezul nopţii, oamenii se întorceau la casele lor, deoarece ziua următoare reiau munca în agricultură”. Acelaşi lucru ne spune şi Florian Valeria13, doar că între timp s-a schimbat ceva. Asfel, „jucau cu mic, cu mare până în zori de zi” şi nu doar până la miezul nopţii. Poate de aceea (n.m.), „babele” nu le pierdeau pe nepoate din ochi, pentru ca nu cumva să iasă afară cu vreun băiat „să le povestească satul”. Şi în satul vecin, Buteasa, când se organiza danţ la şură, „cu ceatără şi zongoră” toţi oamenii din sat erau prezenţi. Copiii erau fericiţi, pentru că se zbenguiau şi se jucau cu alţi copii, iar „oamenii” jucau şi povesteau despre diverse activităţi. Feciorii luau la danţ fetele pe care le plăceau, iar fetele „care nu erau jucate” aşteptau pe bancă să vină vreun fecior să le ceară la joc. Butăşenii plăteau ceteraşii cu tradiţionalele slănină, cârnaţ, brânză, urdă, horincă etc.14 Chiorenii din Mesteacăn, dar şi cei din Văleni, nu prea aveau timp liber, deoarece muncile câmpului îi solicitau mereu. Duminica, mergeau la „beserică”, iar după ce veneau se ocupau de animale. Mai spre seară, se făcea danţ la şură, unde mergeau mai toţi oamenii şi unde mai serveau câte un pahar de ţuică, „mai jucau o horă”, iar băieţii, dacă voiau să joace fetele, mergeau la părinţii acestora să le ceară voie.15 Mamele stăteau şi se uitau la fete şi la feciori cum „joacă”.16 Verjelul

Particular în Chioar, având rezonanţă magico-religioasă, practicat într-o formă simplificată până nu de mult în unele sate, Verjelul însoţea sărbătoarea de Anul Nou, prevestind pentru fiecare membru participant norocul din anul ce stă să înceapă.17 La Anul Nou, la Curtuiuşu Mare, Verjelul dura o zi şi o noapte. La Bobotează se organiza Verjelul însuraţilor, peste noapte, urmat dimineaţa de ospăţ.18 În Remetea Chioarului, de Crăciun se făcea balul numit Verjel, în data de 26 decembrie, iar de Anul Nou se făcea Revelion o zi şi o noapte.19 În dimineaţa zilei de Crăciun, se strâng toţi din sat şi merg la slujbă, la biserică. A doua zi de Crăciun, în jurul amiezii, se începe „Verjelu”, un danţ care ţine trei zile. Acolo participau feciorii cei mai mari care erau şi organizatorii. Pe lângă ei erau fete, neveste, bărbaţi tineri şi bătrâni care petreceau pe parcursul celor trei zile.20 Petrecerea cea mai îndrăgită de chioreni în cadrul sărbătorilor de iarnă este „Vergelul”. Cu mai multe zile înainte, feciorii hotărau unde se va face, ce muzicanţi vor angaja. Chemătorii, cu o oraţie, chemau fetele la Verjel. Petrecerea ţinea două-trei zile şi nopţi. Masa era numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

Danţul la şură

pregătită în colectiv. Danţurile specifice sunt: „Danţ de arăduit”, „Patru paşi”, „Şapte paşi”, „Codreneasca”, „Ardeleanca”, Mânânţălu”etc.21 Toţi Ionii însuraţi din Mireşu Mare sunt cinstiţi de sărbătoarea al cărei nume îl poartă, cu muzică, dansuri tradiţionale şi bucate alese. Obiceiul este foarte vechi şi, în zonă, poartă numele de Verjel. Dacă sărbătoriţii au parte de cele mai bune bucate, pregătite de neveste şi puse în coşergi cu ştergură, nu acelaşi lucru se poate spune despre consoarte. Pentru ele este o zi foarte grea, deoarece trebuie să se pregătească aşa ca la carte, pentru a face multă cinste soţilor. În această zi, toţi cei cu numele de Ion au parte de dezlegare şi „bilet de voie” din partea nevestelor, la chef, mâncare şi băutură. S-au adunat la Căminul Cultural, iar după urările de sănătate primite, toţi Ionii însuraţi din sat au încins un joc popular din Ţara Chioarului, cântat de ceteraşi plătiţi special pentru această sărbătoare. Conform „instrucţiunilor din bilet”, fiecare a petrecut în voie şi a băut numai cât „a putut duce”!22 În ultimii ani, sărbătorile de tip horă şi joc, specifice Danţului la şură şi Verjelului, s-au mutat, după cum am spus, la Căminul Cultural, proaspătă construcţie din vremea comunistă, unde au devenit treptat baluri şi discoteci şi unde s-au transformat într-un loc comun, „eliberate” de local, specific şi tradiţional. *

*

*

Sărbătoarea în Chioar are o puternică încărcătură religioasă. Culorile din calendarul creştin au putere de lege. Aşadar, sărbătorile laice sunt facultative dacă nu cumva chiar un moft. Aşa cum sunt, sărbătorile au creat în jurul lor tradiţii şi bucurii. Din păcate sau din fericire, contactul cu alte lumi, globalizarea, transformă accelerat modul de viaţa şi de gândire, iar ceea ce a fost până nu demult port, industrie casnică, utilaj agricol etc., nu se mai pot vedea decât la muzeu. Copalnic - Mănăştur


VATR A

124

C H I O R E A N Ă NOTE:

Vezi Ioan Muscă, Adunarea generală anuală a Despărțământului sălăjan - chiorean al ASTREI, Șomcuta Mare (3 august 1904), în „Marmația”, 2002, 7/2, pp. 214219. 2 Ibidem. 3 Idem, Adunarea anuală a Despărțământului sălăjan chiorean al ASTREI ținută la Șomcuta Mare, 8 august 1909, în „Marmația”, 2005, 8/2, pp. 104-107. 4 *** Graiul, etnografia și folclorul zonei Chioar, coord. Gheorghe Pop și Ion Chiș Șter, Baia Mare, 1983, p. 349. 5 Gheorghe Zah, Monografia satului Vărai, județul Marmureș, Editura Romsver, Cluj-Napoca, 2002, pp. 96-98. 6 Interviu cu Gliga Vasile, 64 de ani, din Buteasa (2016). 7 Interviu cu Costin Maria, 76 de ani, din Șomcuta Mare (2016). 8 Interviu cu Crișan Nicolae, 52 de ani, din Satulung (2016). 9 Interviu cu Buhai Vasile, 97 de ani, din Șomcuta Mare (2016). 10 Interviu cu Dragoș Ana, 67 de ani, din Șomcuta Mare, născută în Fersig (2016). 1

Interviu cu Ciolte Sabin, 68 de ani, din Ciolt (2016). 12 Interviu cu Mureșan Ana, 85 de ani, din Codru Butesii (2016). 13 Interviu cu Florian Valeria, 69 de ani, din Codru Butesii (2016). 14 Interviu cu Nechita Maria, 74 de ani, din Buteasa (2016). 15 Interviu cu Hossu Vasile, 68 de ani, Mesteacăn (2016). 16 Interviu cu Hăgan Ioan, 85 de ani, din Vălenii Șomcutei (2016). 17 Angelica Pușcaș, Țara Chioarului. Studiu de Geografie regională, PUC, 2007, p. 508. 18 Interviu cu Matei Vasile, 76 de ani, din Curtuiușu Mare (2016). 19 Interviu cu Chișcodar Valer, 74 de ani, din Ciolt, născut în Remetea Chioarului (2016). 20 Interviu cu Mihuț Victor, 86 de ani, din Finteușu Mare (2016). 21 Sabin Șainelic, Maria Șainelic, Zona etnografică Chioar, București, 1986, p. 98. 22 www.Transilvania-tv.ro, Verjelul din Mireșu Mare „Bilet de voie” pentru Ionii însurați! 11

Verjelu’ la Cicotiş;

(sursa foto: arhiva CJCPCT Maramureş / colecţia: Augustin Bărbos)

numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


125

VATR A

C H I O R E A N Ă

Ştefan MARIŞ

CâTEVA REPERE ALE ANTROPOLOGIEI RELIGIEI

O

biectivul declarat al antropologiei religiei este acela de a cerceta şi analiza atât unitatea cât şi diversitatea fenomenelor religioase şi, în acelaşi timp, de a stabili relaţiile lor cu diferite câmpuri ale socialului. În sens larg, studiul religiei implică cercetarea credinţelor şi a practicilor dintr-o cultură ori civilizaţie dată, iar cele două sensuri pot fi asociate, observându-se că, în concordanţă cu accepţiile curente din religiile occidentale, practica nu este altceva decât o cale de a pune în aplicare credinţa. Să remarcăm totuşi că, uneori, practica rituală este întărită de o anumită dogmă, ce impune un sens sau o credinţă, iar alteori practica rituală pare complet lipsită de sens. Termenul „credinţă” ar putea fi înţeles şi ca o credinţă într-o fiinţă divină sau în sensul de act de credinţă al unei fiinţe ce a stabilit o relaţie de pietate cu o divinitate transcendentă. Dintr-o perspectivă ceva mai largă, credinţa ar însemna de asemenea credinţa în anumite entităţi şi încrederea în puterea lor. Este vizat aici ansamblul reprezentărilor între o comunitate şi nişte divinităţi, dar şi nişte duhuri, nişte morţi etc. Analizarea riturilor ne demonstrează că pot fi identificate mai multe moduri de a recunoaşte puterea, respectiv transcendenţa acestor entităţi ori de a confirma interdependenţa lor cu fiinţele umane care pot uneori chiar să le constrângă. Dacă ne vom îndrepta atenţia în mod concret spre lumea creştină, respectiv lumea antichităţii greco-romane, vom observa că, în primul caz, importanţa covârşitoare pe care o are relaţia de pietate, în timp ce în al doilea caz esenţiale sunt practicile rituale. Aceasta înseamnă că este necesar să înţelegem în ce măsură această opoziţie trebuie extinsă prin analiza ansamblului religiilor diferitelor societăţi sau dacă trebuie identificare alte moduri de îmbinare a dogmei şi a practicii rituale pentru a le analiza. Un posibil răspuns formulează Émile Durkheim care pleacă de la premisa că religia este reală în sensul că nu exprimă nimic ce n-ar exista în natură (Durkheim, É., Formele elementare ale vieţii religioase, Trad. Magda jeanrenaud şi Silviu Lupescu, Ed. Polirom, Iaşi, 1995). Întrebarea care se pune ar fi cărui regn al naturii îi aparţin faptele religioase. Concluzia ar fi că religia se naşte din grupările sociale, că ea este simultan producere şi reproducere a societăţii. Demonstraţia lui Durkheim impune o ruptură în raport cu evoluţionismul istoric, autorul considerând că evoluţia nu se situează în timp, ci în elaborarea care numărul

12

/ august 2018

merge de la simplu la complex, aceasta însemnând că toate dezvoltările ulterioare sunt conţinute în origine. Astfel, studiul religiei din cea mai simplă societate va oferi în mod logic surprinderea fenomenului religios în ansamblul său. Durkheim redefineşte faptul religios drept o categorie a sacrului: lumea este împărţită între sacru şi profan, între ceea ce e transcendent şi ceea ce ţine de cotidian. Iar în această opoziţie, sacrul şi profanul joacă roluri diferite: sacrul este sediul unei puteri, al unei energii ce acţionează asupra profanului. Viaţa religioasă implică acţiunea unor forţe care ridică omul deasupra lui însuşi, altfel spus transcendenţa. Dificultatea este de a găsi originea acestei forţe. O asemenea forţă nu poate veni din individ deoarece este superioară şi are fără îndoială o origine naturală, întrucât este reală. Singura forţă superioară forţei individului şi care se află în lume este forţa colectivă aparţinând societăţii, crede Durkheim. Forţa religioasă este sentimentul inspirat de colectivitate membrilor săi, însă proiectat în afara conştiinţelor şi obiectivat prin fixarea unui element al mediului ce devine astfel sacru. Fenomenele de emoţie foarte puternică, cu accente paroxistice înregistrate cu prilejul înfăptuirii riturilor, exemplifică procesul psihico-social datorită căruia se nasc religiile. Originea socială a religiei susţine explicaţia dualismului naturii umane: dualismul naturii fiinţei umane nu este altceva decât un caz particular al diviziunii între lucrurile sacre şi cele profane aflată la baza tuturor religiilor. Înţelegând faptele religioase ca emanaţie şi ca instanţă de regularizare a societăţii care facilitează integrarea individului în grup, autorul reuşeşte să construiască o concepţie universală despre suflet şi despre corp. Societăţile arhaice sunt atât de pătrunse de supranatural încât este extrem de dificil ca sacralitatea să fie cumva separată de socialitatea însăşi. Aceste societăţi putem spune că nu au o religie, pentru că intrinsec religios este felul lor de a concepe sacrul. În situaţia în care studiul religiei pretinde existenţa unui termen specific şi a unei instituţii religioase diferită de celelalte instituţii rezultă că numai principalele religii monoteiste pot face obiectul unei astfel de abordări. Atunci se pune întrebarea dacă mai putem oare vorbi de religie în societăţile şi culturile unde sacralitatea şi socialitatea nu pot fi separate. Răspunsul îl dă Durkheim care consideră că soCopalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

126

cietatea nu este numai sursa religiei, ea se află de asemenea la originea ordonării lucrurilor din lume de către mintea omenească. Acesta preia din filosofia neokantiană ideea unei omologii între categoriile gândirii şi categoriile sociale şi susţine că ştiinţa nu este nimic altceva decât „o formă perfectă a gândirii religioase”. Aşadar, pentru Durkheim societatea este nu doar sursa religiei, ci şi a oricărei gândiri clasificatoare şi logice. În opoziţie cu Durkheim (care crede că se pot analiza sistemele complexe pornind de la forme elementare), Max Weber abordează direct unele configuraţii extrem de elaborate, mai precis principalele religii ale lumii. El pleacă de la ideea studierii relaţiilor acestora cu alte câmpuri ale socialului, imprimând astfel demersului său o evidentă intenţie etnografică. Acesta susţine că dacă interpretarea faptelor sociale plecând de la relaţiile de producţie este o metodă extrem de fecundă, aceasta nu poate explica pe deplin o realitate foarte complicată în care economia nu este decât o instanţă, esenţială fără îndoială, dar în nici un caz unică, nici ultimă. Până la urmă, pentru sociologul german, faptele religioase trebuie privite ca fapte intelectuale ce influenţează realul şi îndeosebi condiţiile economice, iar orice demers sau acţiune simbolică a omului ori a comunităţilor nu au sens decât într-o viziune globală a lumii. Dificultatea de a trăi, suferinţa permanentă a omului, crede Weber, a fost resortul care a impus şi susţinut orice tip de elaborare religioasă. Însă această

suferinţă nu are numai un fundament de ordin pur economic şi nu constituie un fel de resentiment, ci este legată de dorinţa de a da un sens suferinţei omului. Angoasa se pare că a luat naştere chiar în sânul cultelor primitive. Aflat în situaţie limită, omul comunităţilor arhaice se îndrepta, în mod individual, spre vrăjitor, spre acel personaj ce se credea că poate face legătura cu spiritele strămoşilor. Faima anumitor vrăjitori a generat formarea în jurul lor a unor grupuri comunitare, de multe ori independente de grupările etnice, astfel încât vrăjitorul s-a metamorfozat în mistagog, promiţând să îi ajute pe oameni în cazurile de boală ori pericole şi ameninţări diverse. Pentru Weber, mecanismul esenţial elaborărilor religioase este dorinţa de a impune un sens repartizării binefacerilor între oameni, dorinţă nepotolită care se potriveşte cu raţionalitatea crescândă a viziunii despre lume. Este ceea ce el numeşte „teodicee”. Prin aceasta trebuie să înţelegem nu doar „justiţie divină”, ci mai mult decât atât: suferinţa prin divin. Cele mai raţionale trei forme de răspuns la aceste probleme ar fi doctrina hindusă a karmanului, dualismul zoroastrian şi, într-o măsură mult mai mare, dubla predestinare a Dumnezeului calviniştilor. Demersul intens de raţionalizare pe care îl impune elaborarea religioasă ar genera, într-o mare măsură, raţionalizarea tuturor sferelor vieţii, mai ales raţionalizarea ştiinţifică, iar aceasta, mai departe, ar forţa glisarea dogmelor religioase în sfera iraţionalului.

Biserica din Lăschia, comuna Copalnic-Mănăştur numărul

12

(foto: Felician SĂTEANU - arhiva CJCPCT Maramureş)

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

127 Ioana Ramona NECHITA

C H I O R E A N Ă

MONUMENTUL DIN SUfLETUL SATULUI

BISERICA „SfINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIL” DIN BUTEASA

B

iserica cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Buteasa este prezentă în amintirea tuturor sătenilor, dar şi în amintirea mea. Îmi amintesc atât de bine duminicile în care mergeam cu bunica la biserică, pe la vreo 5 ani, aşteptând tăcută în semi-întuneric momentul în care o să ne cheme preotul să mergem după prescură (în mintea mea de copil). Tot aici am învăţat pentru prima dată cum trebuie să îţi faci cruce şi ce trebuie să faci când ajungi să pupi icoanele. Prima împărtăşanie a avut loc tot aici, în această biserică mi-am văzut pentru ultima dată toţi bunicii împreună. Bisericuţa este locul în care am învăţat ce înseamnă evlavia şi iubirea faţă de Dumnezeu şi biserică, iubirea faţă de familie şi comunitate, pacea pe care toţi ar trebui să o simţim atunci când păşim într-o biserică. O parte din pacea şi bunătatea pe care am învăţat să o primesc aici se datorează şi preotului Lazăr Moisa, preotul paroh din Buteasa. Din amintirile acelea vechi pot spune că bisericuţa era foarte primitoare, era ca şi cum intri în casa cuiva, într-o lumină difuză, doar de la candelabrul cu lumânări şi de la câteva raze de soare care intrau pe ferestrele micuţe. Era frumos înăuntru, albastru şi cu stele pictate pe pereţi. Te simţeai în cer. Toată lumea îşi ştia locul, toată lumea era liniştită. Biserica era mai tot timpul plină de oameni veniţi să se roage. În zilele mari de sărbătoare, cum ar fi de Paşte, biserica se transforma în casa părinţilor care îşi primea copiii plecaţi. Tinerii aveau voie să urce în pod după slujbă, şi să vadă cum se trăgeau clopotele. Copiii se jucau în jurul bisericii, supravegheaţi de părinţi şi bunici. Totul se simţea ca o sărbătoare, era locul şi momentul în care locuitorii care nu s-au văzut de mult timp povesteau şi eventual plecau „pă uspăţ”. Acum, biserica este părăsită şi singură, uitată într-un vârf de deal. Toată lumea zice că nu o să mai stea mult în picioare, „că plouă prin ea, ca prin coş” şi tot ce a fost frumos, acum a dispărut. Este ca o casă părăsită, cu toate amintirile lăsate înăuntru. Faptul că se poate vedea printre bârne vopseaua căzută, buruienile care cresc pe podea, puţinul acoperiş rămas, mă înfioară şi mă întristează foarte mult. Întotdeauna viaţa sătească se desfăşura în jurul bisericii, în jurul vetrei satului. Aceasta reprezenta locul de legătură dintre toţi membrii comunităţii. În Buteasa, numărul

12

/ august 2018

Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Buteasa, obiectiv înscris în Lista Monumentelor Istorice din România, având codul LMI MM-II-m-B-04532 (foto: Ioana Ramona Nechita)

pot să spun că biserica a reprezentat punctul forte al stabilirii sătenilor pe aceste locuri, liantul care a reuşit să unească o comunitate şi originea puterii acestora de a pleca din vechiul loc şi de a o lua de la început. Gliga Vasile (64 de ani) din localitatea Buteasa îşi aminteşte din poveştile bătrânilor, care spuneau că exista o competiţie între cei care ajutau la construirea bisericii. Competiţii de tipul „Cine aduce cea mai mare dală de piatră” sau „Cine aduce cel mai mare buştean”: „Să zâce că o fost un bocotan care o adus cu caru’ şi cu Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

128

Imagine din interiorul bisericii din Buteasa. Prin acoperişul spart, ploile pătrund şi spală urmele celor ce s-au închinat aici. (foto: Ioana Nechita)

boii, că atunci nu erau tractore, o lespede de piatră tare mare. O crezut că nime nu mai aduce aşa de mare. Şi o venit unu, aşe mai sărac, şi o adus una şi mai mare, numa ca să îi facă în ciudă.” La fel de bine îşi aminteşte că a văzut în biserică grinzi care erau vopsite deja, însemnând că au fost aduse cel mai probabil din altă biserică şi refolosite în aceasta: „Una era galbână, una era cu roşu, una cu albastru.” Cu toate că această biserică a fost mereu acolo, în acelaşi loc, dar se pare că puţini au observat prezenţa acesteia şi mai ales faptul că se degradează sau că în prezent stă să se prăbuşească. Cu greu găseşti pe cineva care cunoaşte demersurile localnicilor pentru biserica lor, durerea şi amarul pe care îl simt când trec pe lângă bisericuţa din centrul satului. Biserica face parte din identitatea lor ca şi comunitate, este locul în care au mers în fiecare duminică pentru slujbă, locul în care se întâlnea tot satul. În bisericuţă s-au cununat, în biserică şi-au botezat copiii, aici au îmbătrânit. Butăşenii s-au adresat tuturor, au strâns bani pentru scrierea unui proiect pentru reabilitare, în speranţa că vor primi aprobarea de a o repara sau vor primi fonduri. Răspunsurile au fost doar „Nu există fonduri!”, „Încercaţi vă rugăm la colegii noştri!”, „Aşteptaţi până anul viitor când vom primi mai multe fonduri!”. Mutarea a fost inevitabilă, pereţii se prăbuşeau. Aşa că butăşenii au început să construiască o altă biserică pe care o puteau construi ei cu mâna lor, fără prea multe aprobări, doar cu ajutorul mâinilor şi cu banii strânşi duminică de duminică pentru construirea bisericii. Şi-ar numărul

12

/ august 2018

fi dorit să poată face la fel şi pentru bisericuţa din lemn. Dar totuşi aveau nevoie de un loc unde să se roage. Anul acesta am luat legătura şi cu preotul din localitate, încercând să găsim fonduri pentru reabilitarea bisericii sau punerea acesteia în siguranţă. Răspunsurile au fost cele cunoscute: „Fondurile pe anul ăsta s-au terminat!”, „Încercaţi la colegii noştri!” etc. Preotul mi-a transmis că toată lumea s-a săturat să meargă din uşă în uşă, ca şi cum ar cerşi, nu şi-ar cere de fapt drepturile. Mulţi dintre săteni s-au resemnat la vederea bisericuţei aflate în stare de colaps. Adunarea banilor necesari este puţin probabilă. Chiar dacă s-ar aduna banii necesari, ar dura zeci de ani, iar biserica nu rezistă atât. Prăbuşirea acesteia ar fi o tragedie. Biserica cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” a fost construită „în anul 1751, din lemn, satul pe acele timpuri fiind înconjurat din toate părţile de păduri masive de stejar, stilul fiind cel maramureşenesc” (potrivit unui dosar de inventariere, scris la 1 septembrie 1972, de preotul paroh Pintilie Dumitru). În sat se spune că multe elemente (grinzi, stâlpi) ce au fost folosite la construirea bisericii actuale au fost aduse din vechea biserică a satului, odată cu mutarea acestuia de pe „Pustă”, hotar aflat în apropiata vecinătate a cetăţii Chioarului, în noua locaţie acoperită într-o foarte mare proporţie de păduri, folositoare în cazul atacurilor cotropitorilor. Biserica nouă a fost aşezată într-o zonă centrală a satului, lângă casa primei familii mutate în noua locaţie, şi anume familia Dragoş. Copalnic - Mănăştur


129 Grigore Man reuşeşte să descrie succint bisericuţa din Buteasa: „pereţii, pridvorul şi absida, de formă pentagonală nedecroşată, tencuiţi şi zugrăviţi. Acoperişul unitar învelit cu şiţă dublă este completat de un turn-clopotniţă cu parapet scândurit, traforat la bază cu modele geometrice şi balconul închis, cu un grilaj de leţuri, ce se intersectează diagonal, cuprinzând cei opt stâlpi de susţinere. Deasupra este aşezat un coif cu baza pătrată foarte evazată, prelungită brusc, sub formă octogonală, uimitor de zveltă, prevăzută în vârf cu o cruce cu două braţe. Uşa de intrare şi ferestrele au deschideri în arcade. Pereţii interiori şi bolta sunt acoperiţi cu scânduri dispuse longitudinal fiind pictaţi într-un registru epic neo-bizantin limitat de chenare şi segmente de brâuri florale ce cuprind minunate corole de floarea-soarelui.” (Grigore Man, Biserici de lemn din Maramureş, Proema, Baia Mare, 2005). „Iconostasul este organizat pe două registre, grupate în jurul axei simbolice, cu icoane aplicate ulterior într-o desfăşurare epică aleatorie. Icoanele împărăteşti sunt, indiscutabil, deosebite prin monumentalitatea ramelor ornamentate cu frunze de stejar, mărginite de o torsadă discretă, dar şi prin dimensiunile impunătoare şi predominantele coloristice, purtătoare de mesaje, cum se poate vedea la icoana cu Sf. Nicolae, redat ţinând în mâna stângă un steag tricolor. În acelaşi ton decorativ, elegant, se înscriu şi uşile împărăteşti, având ca element repetitiv motivul crucii arhaice cu Bunavestire, înscrisă în patrulatere, cu partea de sus un unghi ascuţit. Uşile diaconeşti prezintă chipul a doi îngeri, unul cântând din tamburină, iar altul din trompetă, în

VATR A

C H I O R E A N Ă

acelaşi context simbolic sacru.” (Grigore Man, op. cit.) Pictorul care a pictat iconostasul acestei biserici, precum şi câteva scene din interior, nu se cunoaşte. „Totuşi, după cum rezultă din pictura acestei biserici ca şi reuşită artistică, se deduce că a fost un pictor renumit.” (potrivit unui dosar de inventariere, scris la 1 septembrie 1972, de preotul paroh Pintilie Dumitru) Ultima reparaţie mare intervenită asupra bisericii a fost cea din anul 1966. De atunci, biserica a mai suferit câteva reparaţii făcute pentru întreţinere şi pentru susţinerea fundaţiei. Despre starea bisericii s-au mai scris articole de presă, a fost filmată starea gravă în care se află dar niciodată nu a existat o soluţie concretă pentru rezolvarea acestei situaţii. Este cu adevărat tragic să aflăm că ceva atât de frumos, cu atâtea amintiri, poate fi uitat aşa uşor. Prăbuşirea bisericuţei ar însemna pierderea unui monument istoric (având codul LMI MM-II-m-B04532) de interes local. Nu cred că un cod şi o listă ar trebui să oprească lucrurile din a se întâmpla. Poate pentru autorităţi, biserica nu este de interes naţional, nu are ceva atât de spectaculos, precum înălţimea sau arhitectura, însă pentru comunitate este foarte importantă. În vremurile ei bune a avut picturi superbe, icoane valoroase, o structură zveltă, cu o puternică amprentă a anilor de demult când a fost ridicată. Este o dovadă, încă vie, a vieţii pe care satul o ducea, felul în care aceştia vedeau lumea şi viaţa şi cred că şi generaţiile viitoare, merită să cunoască această lume, să o aprecieze şi să îşi cunoască în final, rădăcinile.

Acum, biserica este părăsită şi singură, uitată într-un vârf de deal. Toată lumea zice că nu o să mai stea mult în picioare, „că plouă prin ea, ca prin coş” şi tot ce a fost frumos acum a dispărut. Este ca o casă părăsită, cu toate amintirile lăsate înăuntru. (foto: Ioana Nechita)

numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

130

Mihaela MUNTEANU SISERMAN, Sabin SISERMAN

NUME DE LĂCAŞURI DE CULT ORTODOxE (HRAMURI) DIN AREALUL CHIOAR - LĂPUŞ

P

Introducere. Premise, modele de cercetare, limitări şi particularităţi

rezentul studiu are la bază prelucrarea statistică şi corelativă1 a informaţiilor prezentate de Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, pe site-ul oficial al acestei entităţi, referitoare la numele aşezămintelor religioase ortodoxe, aflate pe raza unităţilor administrative bisericeşti – protopopiatele Chioar şi Lăpuş, din judeţul Maramureş2. Studiul reprezintă o particularizare a unei cercetări anterioare referitoare la onomastica bisericilor ortodoxe din arealul întregului judeţ Maramureş 3. Baza de date creată exclude aşezămintele monahale din acelaşi areal geografic, din raţiuni de omogenitate a informaţiei statistice. Modelul de cercetare al fenomenului de numire a hramurilor bisericilor ortodoxe din protopopiatele investigate, are la bază modelul coşerian privind evoluţia unui fenomen sociolingvistic dezvoltat de Ferdinand de Saussure, Leiv Fydal şi Alberto Mioni. Pentru înţelegerea fenomenelor sociolingvistice, analiza temporală (diacronică), spaţială (diatopică), a fazei de evoluţie (diafazică), a mijloacelor specifice prin care acestea se realizează (diamesică) şi a dezvoltării stratificate a fenomenului (diastratice) este o condiţie sine qua non; analiza pune la dispoziţia „consumatorului” de informaţie o imagine sistemică şi coerentă a fenomenului studiat, deschizând căi de cercetare ulterioare pe baza unor tehnici de cercetare specifice statisticii şi econometriei4. Prezentul studiu prezumă posibilitatea creării unei baze de date exhaustive a denumirilor de hramuri ale bisericilor ortodoxe din protopopiatele Chioar şi Lăpuş, considerând datele furnizate de Episcopia Maramureşului şi Sătmarului despre aceste protopopiate, date oficiale, reale şi exhaustive. Având în vedere faptul că unele dintre bisericile aflate în administraţia celor două protopopiate au două5 sau chiar trei6 hramuri, într-o asemenea conjunctură, pentru a nu afecta posibilele concluzii, s-a procedat la atribuirea unui singur hram fiecărei biserici (primul hram), cazurile precizate în notele de la finalul articolului fiind considerate excepţii de la regulă. Episcopia Maramureşului şi Sătmarului administrează aşezămintele bisericeşti prin 5 protopopiate numărul

12

/ august 2018

(Baia Mare, Sighet, Vişeu, Chioar şi Lăpuş) având un număr de 369 lăcaşe de cult (parohii, filii, capele). O parte dintre acestea (îndeosebi cele în lemn sau cele cu structură de rezistenţă grav afectate constructiv), nu sunt utilizate în mod sistematic în activitatea preoţească, slujbele regulare desfăşurându-se în lăcaşele de cult în zid, consolidate. Protopopiatele care fac obiectul cercetării, administrează 185 de locaşe de cult. Distribuţia lor geografică este prezentată în Figura 1. Cele mai vechi biserici chiorene şi lăpuşene, atestate documentar sunt: Sfânta Cuvioasa Parascheva din Stegera (1400)7 şi Adormirea Maicii Domnului din Săcălăşeni (1442). Bisericile de la Plopiş (1798) şi Rogoz (1663), sunt adevarate bijuterii arhitecturale în lemn, incluse în patrimoniul UNESCO. Situaţia hramurilor bisericilor ortodoxe este prezentată în Figura 2. Situaţia distribuţiei lăcaşelor de cult în arealul maramureşean ţine seama de relieful frământat şi de o densitate a populaţiei mai mare în zonele depresionare ale Chioarului şi Lăpuşului.

Analiza diacronică Istoria bisericilor din Chioar şi Lăpuş (şi implicit a hramurilor acestora), poate fi etapizată ţinând seama de câteva momente care au marcat inflexiuni în evoluţia fenomenului religios ortodox: - anul 1700 (şi câţiva ani consecutivi), perioada uniaţiei; - anul 1948, punerea sub interdicţie a Bisericii Greco-catolice de către autorităţile comuniste, lăcaşurile de cult fiind „retrocedate” Bisericii Ortodoxe Române, activitatea acesteia fiind coordonată şi controlată de regimul comunist; - anul 1989, momentul redării libertăţii de credinţă; confesiunile religioase şi riturile creştine îşi separă patrimoniile treptat, uneori pe baza unor acţiuni în instanţă de lungă durată, situaţie neîncheiată nici la momentul prezentei cercetări. Pentru un număr de două biserici chiorene, din Ciolt şi Mesteacăn şi pentru biserica lăpuşeană din Aspra nu se cunoaşte data exactă a construcţiei sau târnosirii, acestea având hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril respectiv hramul Sfinţii împaraţi Constantin şi Elena. Copalnic - Mănăştur


131 Bisericile construite (sau târnosite în perioada 1400-1700) sunt în număr de 14, cele mai frecvente hramuri comemorându-i pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril (5 biserici), Sfântul Nicolae (2) şi Cuvioasa Parascheva (1), Adormirea Maicii Domnului (2 biserici) şi Sfântul ilie Tesviteanul (2). Analiza statistică evidenţiază faptul că marea majoritate a bisericilor ortodoxe de azi au fost construite în perioada 1700-1948, numărul total al acestora (biserici în lemn sau zid) fiind de 125 din totalul celor 199 construite în aceeaşi perioadă în întreg judeţul Maramureş. Bisericile care au funcţionat în perioada unirii Bisericii Ardelene cu Roma comemorează următorii sfinţi şi evenimente: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (67 din 84 lăcaşe de cult în Maramureş), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (16 din 18 biserici maramureşene), Sfântul Nicolae (7 din 12 biserici maramureşene), Adormirea Maicii Domnului (5 din 15 biserici din Maramureş) şi Naşterea Maicii Domnului (9 din 21 biserici maramureşene). Biserica ortodoxă chioreană şi lăpuşeană a beneficiat de susţinere din partea statului şi în perioada 1948-1989. Într-o perioadă de 50 de ani, au fost construite 23 de biserici din totalul celor 54 biserici construite în întreg judeţul Maramures, ritm întrecut doar de construcţia de biserici după 1900 când, într-o perioadă de 27 de ani, s-au construit sau sunt încă în construcţie, în diverse faze, 20 de biserici - în medie, aproape o biserică pe an - (vezi Figura 3).

Analiza diatopică Organizarea activităţii religioase în arealul unităţii adminstrativ-religioase prin protopopiatele Lăpuş şi Chioar se realizează prin cele 185 de biserici din totalul celor 369 de entităţi de cult aflate în administarea celor 5 protopopiate maramureşene. Deci, mai mult de jumătate din bisericile judeţului se află în arealul ChioarLăpuş având o distribuţie teritorială ce ţine seama de moştenirea istorică, pe de o parte, şi de politica de investiţii a conducerii Episcopiei, pe de altă parte (vezi Figura 5). Din histograma 5, reprezentând sinteza pe protopopiatele Chioar şi Lăpuş a numărului şi numelor de biserici, se observă o concentrare mai numeroasă a lăcaşelor de cult în zona Lăpuşului (96 de unităţi bisericeşti) şi Chioarului (89 de biserici). Spre comparaţie, în protopopiatele Sighet şi Vişeu, numărul lăcaşelor de cult este cu cca 40% mai mic decât în protopopiatele ce fac obiectul cercetării (câte 52, respectiv 57 biserici).

Analiza diamesică Activităţile de cult se desfăşoară în prezent atât în lăcaşe construite în piatră, cât şi în lăcaşe de cult din lemn8. Trebuie subliniată preponderenţa activităţilor religioase în biserici în zid datorită protecţiei superioare a participanţilor la slujbe în aceste biserici, precum şi a stării mai bune de întreţinere, comparativ cu cele de lemn (vezi Figura 4). numărul

12

/ august 2018

VATR A

C H I O R E A N Ă

Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din Stejera (sursa foto: ro.wikipedia.org / foto: Ţetcu Mircea Rareş)

Numărul bisericilor de lemn ortodoxe din Chioar şi Lăpuş reprezintă cca 23% din totalul bisericilor existente, respectiv aproape 50% din bisericile din lemn (în Chioar şi Lăpuş fiinţează 43 din cele 88 de lăcaşe de cult de lemn din Maramureş), marea lor majoritate fiind declarată monumente istorice, iar două dintre acestea fiind incluse în patrimoniul UNESCO.

Analiza diafazică În determinare istorică, zona Chioarului şi a Lăpuşului a fost o zonă eminamente agrară, existând foarte puţine „burguri” în acest areal. Hramurile de biserici, după apartenenţa la mediul urban, respectiv rural, aşa cum este în prezent organizarea administrativ-teritorială a judeţului Maramureş, este prezentată în tabelul din Figura 2. Situaţia centralizatoare evidenţiază dimensiunea diafazică a fenomenului de numire a bisericilor, net în favoarea celor din mediul rural, care cumulează 82% din numărul total al bisericilor judeţului, situaţie evidenţiată în Figura 6.

Din punctul de vedere al concentrării numelor de hram, observăm că Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril sunt hram pentru 84 biserici din mediul rural9 şi 2 în mediul urban, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (14 în mediul rural şi 2 în mediul urban), Adormirea Maicii Domnului este hram pentru 13 de biserici din mediul rural, Naşterea Maicii Domnului (11 în mediul rural şi 1 în mediul urban), Sfântul Nicolae (9 biserici în mediul rural şi 1 în mediul urban). Sfânta Treime este venerată prin hram în 10 biserici din mediul rural chiorean şi lăpuşean. . Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

Pictură din biserica de lemn “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Plopiş (sursa foto: ro.wikipedia.org / foto: Ţetcu Mircea Rareş)

Analiza diastratică Conform datelor prezentate pe site-ul Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, în judeţul Maramureş este estimat un număr de 330801 de enoriaşi, număr foarte apropiat de structura etnică a judeţului stabilită cu ocazia recensământului din 2011, populaţia de etnie română fiind de 374488 locuitori. Zona Chioarului şi Lăpuşului concentrează un număr de 78692 credincioşi ortodocşi, adică doar o cincime din enoriaşii întregului judeţ. Fenomenul diastratic religios (stratificarea socială căreia i se adresează serviciile religioase) evidenţiază o pondere de 84% a enoriaşilor din mediul rural şi de 16% din mediul urban (vezi Figura 7). Din punctul de vedere al hramurilor bisericeşti, care concentrează un număr semnificativ de enoriaşi, hramurile cele mai frecventate sunt cele în care se regăsesc şi credincioşi din mediul urban: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Adormirea Maicii Domnului, Naşterea Maicii Domnului, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfântul Nicolae, Sfânta Treime şi Sfântul Prooroc ilie Tesviteanul.

Concluzii Majoritatea bisericilor chiorene şi lăpuşene din lemn, din administraţia celor două protopopiate, sunt înregistrate ca monumente istorice10, o parte fiind incluse în patrimoniul UNESCO însă, din nefericire, din cauza fondurilor insuficiente, acestea sunt în varii stări de degradare fizică. Bisericile de lemn din aceste protopopiate pot avea (sau nu) acelaşi hram cu biserica de zid sau piatră din parohia respectivă, slujbele efectuându-se în funcţie de existenţa preoţilor necesari, fie numai într-un lăcaş de cult, fie în mai multe lăcaşe, pe raza aceleaşi parohii. numărul

12

/ august 2018

132 Din punct de vedere istoric, bisericile „greceşti” (cum erau denumite în perioada feudală aşezămintele duhovniceşti în Transilvania şi Partium) au fost „exilate” extra muros de autorităţile vremii (începând cu domnia lui Ladislav Cumanul, care interzice construirea de aşezăminte bisericeşti în zid de către comunităţile de vlahi), ceea ce va conduce în timp la o veritabilă „cultură” a lemnului în cazul construirii de biserici (material perisabil, din nefericire) şi nu numai. Această cultură se perpetuează şi în zilele noastre şi se îmbină într-un mod armonios cu inegalabila „cultură a ospitalităţii” specifică locuitorilor din această zonă. În ceea ce priveşte numele bisericilor, se observă predominanţa masivă a hramurilor Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil în zonele Chioar (50 de biserici) şi Lăpuş şi (36), în timp ce în zona Vişeu aceştia sunt veneraţi doar în două lăcaşe de cult, în zona Sighet în 12 biserici şi în protopopiatul Baia Mare în 20 de unităţi bisericeşti. În ceea ce priveşte numele bisericilor, se observă o eterogenitate mai pronunţată a numelor de sfinţi protectori ai bisericilor construite în zid. Primele 5 poziţii ale numelor de biserici aparţin (în ordine descrescătoare) Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril (24 de biserici în lemn şi 62 în zid), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (3 în lemn şi 13 în zid), respectiv Adormirea Maicii Domnului (2 biserici în lemn şi 11 în zid), Naşterea Maicii Domnului ( 2 în lemn şi 10 în zid) şi Sfântul Nicolae (3 în lemn şi 7 în zid). Dezvoltarea arealului Chioar-Lăpuş, începând cu anii 1950, se datorează unor modeste investiţii în infrastructura economică a oraşului Târgu Lăpuş, Şomcuta Mare şi Ulmeni, interesul autorităţilor comuniste fiind concentrat spre dezvoltările miniere din Baia Mare, Baia Sprie şi Cavnic şi, în cele din urmă, spre exploatările miniere din Răzoare (Lăpuş) şi Băiuţ (Lăpuş). Consecinţa acestei stări se va reflecta în faptul că doar două comunităţi rurale din zona Chioarului şi Lăpuşului (Şomcuta şi Ulmeni) vor fi ridicate după anul 1950 la rang de oraş, în prezent judeţul Maramureş având două municipii şi 11 oraşe. Mediul rural rămâne în continuare preponderent în protopopiatele Chioar şi Lăpuş, accentuând starea materială relativ modestă a locuitorilor din zonă, în comparaţie cu cea a locuitorilor din proximitatea municipiilor Baia Mare şi Sighetu Marmaţiei. Concluzia generală a studiului corelativ privind denumirea hramurilor bisericilor ortodoxe din Chioar şi Lăpuş, evidenţiază o stare de puternic consevatorism onomastic pe toate cele 5 planuri variaţionale posibile (diacronic, diatopic, diamesic, diafazic şi diastratic), cu abia sesizabile „abateri” de la „tradiţii” în cazul bisericilor nou construite. Această tendinţă „centripetă”a atitudinii ortodoxe, orientate spre un conservatorism foarte pronunţat, obiectivat în restrângerea numelui de biserici în Copalnic - Mănăştur


VATR A

133 jurul unui nucleu de nume foarte restrâns (doar şapte hramuri se regăsesc la un număr ce depăseşesc 7 lăcaşe de cult) evidenţiază o stabilitate emoţională de puternică rezistenţă a enoriaşilor chioreni şi lăpuşeni, relativă la schimbările şi provocările lumii moderne actuale.

Bibliografie

Aghelache, C. 2008. Statistică teoretică şi economică: sinteze şi studii de caz, Bucureşti: Artiflex. Felecan, O. şi N. Felecan. 2013. Names of Romanian Places of Worship. În Onomastics in Contemporary Public Space, Oliviu Felecan, Alina Bugheşiu (eds.), 186-206, Newcastle upon Tyne: Cambridge Scholars Publishing. Hossu, Valer. 2003. Nobilimea Chioarului. Baia Mare, Editată de Biblioteca judeţeană „Petre Dulfu”. Colecţia „Maramureşul perpetuu. Restituirea istoriei”. Munteanu Siserman, M. şi S. Siserman. 2016. Extensii ale „brandului” coşerian în analize economice. În, Magistri et alumni, amore scribendi. Studia, in honorem Professoris Nicolae Felecan, Oliviu Felecan, Daiana Felecan (ed.), 292299, Cluj-Napoca: Mega, Argonaut. Munteanu Siserman, Mihaela şi S. Siserman, 2017, Nume de lăcaşuri de cult ortodoxe (hramuri) din arealul maramureşean, în Actele Conferinţei Internaţionale de Onomastică (ICONN 4), Baia Mare, 5 – 7 septembrie 2017, Cluj-Napoca, Editura Mega, Editura Argonaut, p. 938-952. Răchişan, D.-A.. 2015. Mitologia românească şi estetica artei tradiţionale din Maramureş. Bucureşti: Editura Academiei Române. Rotariu, Traian et all. 1999. Metode statistice aplicate în ştiintele sociale, Iaşi: Polirom. Siserman S. 2016a. Model for the diagnosis of management quality in public enterprises. Revista de Management şi inginerie Economică vol. 15 nr. 2 (60): 324-354, Cluj-Napoca: Todesco Publishing House. Siserman, Sabin, 2016b. Managementul de criză al entităţilor economice cu capital majoritar public deţinut de unităţile administrativ-teritoriale, vol. i Fundamente teoretice, Cluj-Napoca: Mega.

Surse internet:

Cristea, G. 1989. În ţara bisericilor de lemn. Sibiu: Editura Mitropoliei Ardealului. Biserici, mănăstiri şi schituri din România (ed. A 4-a, revăzută). 2009. Bucureşti: House of Guides. http://www.episcopiammsm.ro/ Logo-ul Maramureşul turistic a fost realizat de Adelina Bolot şi de Flaminiu Talos, din Cluj-Napoca https://www.emaramures.ro/maramuresul-turistic-vaavea-ca-stema-o-biserica-din-lemn/ https://easyspps.wordpress.com/2010/08/30/coeficientulde-corelatie-al-lui-pearson-r-11/

NOTE:

1 În prelucrarea datelor statistice, s-a folosit analiza corelativă de tip Bravais-Pearson între diversele variabile prezentate sub formă de serii statistice.

numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

Cercetarea s-a dorit a fi efectuată asupra aşezămintelor bisericeşti exclusiv din arealul chiorean, însă multiplele reorganizări administrative laice sau religioase, preluarea unor biserici de la uniaţi de către ortodocşi în anul 1949 şi procesul actual de retrocedări (neîncheiat), ar fi îngreunat demersul nostru. Astfel, zona Chioar a pierdut în urma reorganizărilor laice şi religioase localităţi, care în prezent se regăsesc pe teritoriul judeţelor Cluj şi Sălaj şi a preluat localităţi din zona Codrului. O listă incompletă a localităţilor chiorene o regăsim în lucrarea lui Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, Editura Petre Dulfu, 2003, p. 57. O parte dintre bisericile chiorene au trecut în administrarea protopopiatului Lăpuş şi invers. Astfel, Comuna Copalnic Mănăştur, recunoscută ca moştenitoare a tradiţiilor chiorene, se află în prezent în administrarea protopopiatului Lăpuş. 3 Pentru detalii, vezi M. Munteanu Siserman, S. Siserman (2017: 938-952). 4 Metoda de cercetare statistico-econometrică a unui fenomen sociolingvistic, având la bază modelului coşerian descris mai sus, cu aplicabilitate în domeniul managementului întreprinderilor publice, a fost detaliat în Siserman (2016a: 87-106, 2016b), Munteanu Siserman, Siserman (2016: 292299). 5 Sunt înregistrate cu două hramuri: biserica din Ciocotiş cu hramurile Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, respectiv Sfinţii Martiri Brâncoveni. 6 Cu trei hramuri: biserica din Posta cu hramurile: Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanu, Sfântul Ierarh Nectarie şi Acoperământul Maicii Domnului. 7 Biserica de la Stegera este a doua biserică din judetul Maramureş, din punctul de vedere al vechimii, atestată documentar, fiind în administrarea protopopiatului Chioar. 8 Răchişan analizează (2015: 66-71) elementele motivice, de origine mitologică uneori (de exemplu, soarele antropomorfizat), prezente în sculptura populară şi în pictura bisericilor de lemn din Maramureş, cu referinţă în special la Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” (sec. al XVI-lea) din Rogoz şi Biserica veche de lemn „Zămislirea Sfintei Ana” (sec. al XVII-lea). 9 Oliviu Felecan şi Nicolae Felecan (2013: 194) încearcă să găsească o motivaţie a predominanţei hramului Arhanghelii Mihail şi Gavril (celebraţi în data de 8 noiembrie), atât în cazul Bisericii ortodoxe, cât şi greco-catolice: „Two explanations can be provided: on the one hand, when people’s lives were a church so that it could be celebrated when agricultural activities were completed or during a more relaxed period. On the other hand, there is the belief in the help that the two angels give to communites of devotees, a custom that endures from medieval times, when the Romanian territory was subject to frequent turkish and tatar invasions”. 10 Biserici UNESCO ‒ În Maramureş au fost declarate 8 biserici monumente UNESCO, Zona Chioar-Lăpuş deţine Biserica de lemn din Şurdeşti (biserică greco-catolică), Biserica de lemn din Plopiş şi Biserica de lemn din Rogoz. 2

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

134 LISTA FIGURILOR

Figura 1 - Protopopiatele Chioarului şi Lăpuşului (sursa : www.episcopiammsm.ro)

Figura 2 - Situaţia hramurilor şi a bisericilor ortodoxe din Chioar şi Lăpuş (august 2018)

numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


135

Figura 3 - Situaţia hramurilor şi a bisericilor ortodoxe din Chioar şi Lăpuş, după anul construcţiei sau târnosirii

VATR A

C H I O R E A N Ă

Figura 4 - Situaţia bisericilor ortodoxe din Chioar şi Lăpuş, după materialul de construcţie

Figura 5 - Distribuţia hramurilor şi a bisericilor ortodoxe pe protopopiatele Chioar şi Lăpuş

Figura 6 - Distribuţia bisericilor ortodoxe din Chioar şi Lăpuş, după mediul social numărul

12

/ august 2018

Figura 7 - Distribuţia bisericilor ortodoxe din Chioar şi Lăpuş, după numărul de enoriaşi şi apartenenţa la un anumit mediu social Copalnic - Mănăştur


VATR A

136

C H I O R E A N Ă

Alexa Gavril BâLE

Z

SĂMNELE SfâRŞITULUI LUMII (CREDINŢE POPULARE DIN ŢARA CHIOARULUI)

âce Nunu lu Todor, care a fost om bocotan, că la sfârşitul lumii, când s-a aproptie sfârşitu lumii a hi mare foamite, da nu foamite de mâncare, de pâine, ci foamete de rugăciune. Nu s-or m-ai ruga oamenii şi pământu a tânji după rugăciune. (Şurdeşti) O zâs Nichita că la sfârşitu lumii n-or mai tălhări pân păduri şi pă drumuri, n-or mai ieşi la drum mare, să-l fure pă om, pă călător, ci or hi în birouri şi te-or fura din creion. Cu creionu te-or fura. (Cetăţele) Oamenii nu s-or mai ruga şi nu or mai traje cătă biserică. Nici nu or mai avea vremea să se roage că Dumnezeu a scurta-o, a scurta zilele şi vremea a trece tare repide. Zice tătuca că ne tăt spune că a veni vremea că pământu nu a mai trebui la nimeni, ţi-a da bani omu să-l iei şi nime nu a vre a-l lua. Ajuns-o vremea aceie, ajuns. (Cavnic) Cinstea a hi de ruşine şi ruşinea a hi de cinste, cătă capătu lumii. Cătă sfârşitu lumii, când vremea de apoi nu a mai hi departe, oamenii s-or schimba de tăt. Îi mere cu omu pe drum şi nu-i şti cu cine meri, batăr că li cunoaşte. Oamenii or hi tare vicleni, mai vicleni ca şi vulpile, una a ave în minte, alta în inimă şi alta pe obraz. Niciodată nu poţi şti ce-i în mintea omului, da’ la sfârşitu lumii, pă faţă omu s-a arăta prietenos, binevoitor, da’ în minte şi-n inimă te-ar omorî. Omu, pentru că s-a depărtat de Dumnezeu, a ajunge atâta de prefăcut şi de rău că a face rău cu bucurie, rău făcut altuia l-a mulţămni. Omu de la sfârşitu lumii a face rău cum răsuflă. Moşu Mitrofan Chelement avea o carte veche, cu coperţile negre, nu era scris nimică pă copertă şi el zice din cartea aceie că or hi sămne când s-a aproptie sfârşitu lumii şi că ştiinţa a hi la mare înălţime, oamenii or hi tare ştiuţi, or pute vorovi dintr-o ţară în alta şi uită-te că amu vorovesc păstă mai mult de o ţară, vorovesc de la un capăt a lumii la celălalt. Mai zâce că n-a mai hi potop de apă, potopu sfârşitului lumii a hi potop de foc şi atuncea cei care or hi cu păcate grele or hi tare pedepsiţi. Mai zâce că atunci care a hi pă casă să nu să coboare, iară cela ce a hi pornit la drum, pă drum să nu mai întoarcă, să rămâie care unde a hi, să rămâie acoale unde l-o apucat. (Trestie) Merem la cules de prune, cu străbunica Podenă Anastasia, pă cărare şi ie să mai opre să se hodinească, era bătrână şi să mai ură. Când să opre, ne arăta florile numărul

12

/ august 2018

morcodilor de câmp, nişte flori albe, mici-mici, mai multe laolaltă erau cât o roată de fus. Morcodii de câmp înfloresc în otavă, nu în iarbă, că nu apucă a creşte. Zâce bunica Anastasie: „ia fetelor, aicea-i ruşinea, în floarea asta, ruşinia fetei îi zice la pata neagră de la mijlocul florii, şi când am fost io tânără o fost mare cât ai pune degetul mic pă ie”. Io am întrebat ce-i ruşinea şi ie o zâs că ruşinea-i la fete să umble cu jănunţii goi, să hie poalele mai sus de jănunţi, şi când meri la joc să ai două rânduri de poale, să nu ţi să rădice poalile când te învârteşti, când faci roate, ruşinea-i să umbli cu pietu descoperit, trebe să hi îmbumbată la chemeşă, chemeşile aveu tieptuc până la grumaz. Mai îi ruşine la fete să umble cu păru despletit, să hi cu păru împletit, acele erau fetile curate care umblau cu păru împletit, atunci nu umblau cu păru tăiet, fetile aveau păru lung, împletit în brăduleţ, din vârfu capului. Unde erau mai multe fete, să împlete una pă alta, unde era numa una, o împlete mă-sa. Până nu îşi împlete păru, nu să spăla pă obraz şi nu zâce o rugăciune, o făcea batăr o cruce, fata nu ieşea din casă. Dacă nu te speli pă obraz dimineaţa şi ieşăi din casă aşa să zâce că ţuci în cur pă tăţi oamenii pă care-i întâlneşti. Femeile o fetile care umblau cu jănuntii dezvăliţi şi cu păru despletit erau femei o fete uşoare. Zâce străbunica că atuncea când s-a şterje ruşinea fetii din floarea de morcod de câmp sfârşitul lumii nu a hi departe. Când s-a şterge punctu acela negru din floare s-a şterge şi ruşinea de pă pământ. Şi amu floarea de morcod nu mai are negru în miljoc decât un punct cât o gămălie de ac, nu mai şi pată cum o fost oricând. Dacă te uiţi în pozele vechi, nu vezi nici o femeie ori o fată cu părul tăiet, ori despletit, tăte erau cu păru împletit în coade. Cătă sfârşitul lumii femeia şi-a pierde rostu ei din lume şi n-a mai hi cum o lăsat-o Dumnezeu, harnică, iubitoare de prunci şi supusă. Mai demult, fetele de mici erau învăţate să fie curate şi harnice, bunica şi mama ne spunea că, înainte de a ieşi din casă, noi, fetele să ne facem patu, întâie să deschideau ferestrele să se aierisească, să scuturăm ţoalile şi pernile şi să aşternem patu, apoi să măturăm pân casă, după care să ne lăm pă cap şi să ne spălăm pă obraz cu apă rece, abie apoi să ieşim afară. Femeile măritate puneau oala de tocană şi să apucau să facă de mâncare, apoi ieşău la găini, le puneu apă şi mâncare şi le cotau de ou. Apoi urmau celelalte treburi pă la grajdi, pe langă casă. Copalnic - Mănăştur


137 Lumea atunci ave un rost, să urmau nişte reguli din străvechime, reguli care nu să mai respectă şi aista-i rău, tare rău că rosturile lumii s-o strâcat, s-o tulburat. Amu fetile de mici să duc la şcoală, apoi la lucru şi n-au cum să mai înveţe de la mame care-s treburile unei femei. Apoi să învaţă leneşe, comode şi cam ulicauce şi când să mărită nu-s neveste şi mame bune. Mai demult, portu era tare mândru, hainele făcute de mână, din cânepă, şi cele de iarnă, din lână erau oglinda femeii. Mai ales iarna, la lompă, da şi la focu din şpori, din sobă, femeile torceu, ţesău, cosău să îmbrace casa şi la lumina aceie palidă ieşău lucruri minunate, haine cu care se mândreau. Amu, care femei mai ştiu face lucru de mână? Numa cele bătrâne. Că oamenii o renunţat la port, iară-i rău. Femeile să îmbracă şi să tund ca bărbaţii şi nu le stă bine. Mai demult, cât de hâdă era o fată ori o femeie, în costum popular arăta bine, i să căde. Vezi amu, la sate femei bătrâne cu ciucuri pă ele şi cu clop în cap, gândeşti că-s arătări, iară au picioarele strâmbe tomna ca nişte broaşte arată. Portu popular îl face pă om, bărbat, o femeie, mai demult oamenii păreu că-s din povesti. Zâceau bătrânii că la capătu lumii îi vede pă carare om şi nu-i şti ce-i, bărbat ori femeie. La sfârşitu lumii, când s-o aproptie şi a vini pă furiş, lenea a hi mare boieroaică. Aşa zâceau bătrânii că scrie în cărţile vechi. Şi uită-te că să împlineşte. Are omu pământ, i l-o lăsat părinţii şi i l-o dat Dumnezeu şi el îşi bate joc de moştenire, nu-l lucră şi-l lasă să se pustiască. Mai demult nu o fost utilaje, da nu rămânea palmă de pământ nelucrat. O fost război şi bărbaţii s-o dus pă front, da acasă pământu nu o rămas nelucrat. Apoi pă vremea comunismului i l-o luat ceapeu, de o fost nevoit bietu să margă în lucru statului, la mină, pă şantiere ori în alte întreprinderi şi tăt nu s-o lăsat de pământ. După ce vine de la lucru, lua coasa-n mână şi nu rămânea hir de iarbă necosit, până pe vârfu Mogoşii, tăte poienile erau cosite, de coborău fânu pă rudiţe, cu caii. Şi numa o parte din fân era a lui, două mereu la colectiv, la colhoz. Atunce omu să mulţămnea cu puţânu, amu nici cât de mult nu-i ajunge. La vremea de apoi or hi sămne, sămne-n cer şi sămne pă pământ de oamenii nu or ave ochi să le vadă. Or hi întunecaţi de felurite patimi şi de răutate. Dumnezeu a lua stelele de pă cer. Şi asta aşă îi. Te uiţi noaptea la stele şi stelele nu-s numa una unde şi unde. S-o rărit stelele, mai demult când te uitai la cer, noaptea străluce de stele, ca o bumbuşcă. Amu nu-s stele, le poţi număra pă jăjitele de la mâini. Videi Caru Mare, Caru Mic, Suveica, Cloşca cu puii, Luceferii, da amu nu le mai vezi decât rar. Apoi mai zâce mămuca mămuchii că sfărşitu nu a hi păstă tăt odată şi într-un fel. Întâie a lua Dumnezeu roada din lume, de pă câmp, din pomi şi din animale, apoi or veni săcite şi ape mari. Atăt a ploua, da apă nu a

numărul

12

/ august 2018

VATR A

C H I O R E A N Ă

A. Dürer, Cei patru cavaleri ai Apocalipsei

hi. Oamenii or hi răi şi nemulţumiţi, îngânfaţi şi fără inimă. Când a hi rău cel mare hiarele câmpului şi peştii cei mari din ocean or urla şi or striga la cer a frică şi a disperare. Şi strigătul lor a ptica tăt pă oameni, că ei îs vinovaţi de distrugerea lumii şi suferinţa omului a hi mare cum nici nu să poate închipui. Pă la sfârşitul anilor şăptezăci turturelele o început a mere de la sate la oraşe. S-o umplut oraşile de turturele iară la sate nu mai vedei nici una. Amu o început a veni înapoi, mai vezi câte una ici şi colo, câte o pereche. Aista-i sămn că în oraşe s-or întâmpla mari nenorociri şi cât de iute. Turtureaua-i pasăre sfântă, la turture dacă-i moare perechea nu se mai adună cu alta şi nici nu mai cântă decât pă creangă uscată, niciodată nu se mai pune pă creangă verde, turtureaua rămasă. Păsările sâmţăsc nenorocirile cu bună vreme înainte. Într-o noapte am disat că o venit o întunecime mare pă tăt pământu şi întunecimea asta a hi brăzdată de limbdi de foc. Frica era mare şi oamenii nu aveau unde să se ascundă. Apoi l-am văzut pă Isus pă cruce şi eram aşa de îndurerată de suferinţele lui Isus şi plânjăm că nu-l putem ajuta. Apoi totul s-o limpezit şi am auzit o voce ce-o zis să ne rugăm să nu se întâmple cele din vis şi să uşurăm suferinţele lui Isus.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

138

Nicoară MIHALI

PLEDOARIE PENTRU AUGUSTIN BUZURA

Î

n această perioadă vom asista la o primă recunoaştere post-mortem din partea instituţiilor din Maramureş pentru Augustin Buzura. Şcoala din Copalnic-Mănăştur îi va purta numele, iar de Zilele Comunei se va dezveli o placă omagială, urmând să se înalţe o statuie în faţa instituţiei de învăţământ. „După moartea lui Marin Preda în 1980, Augustin Buzura a rămas singurul om de litere în care sperai să afli cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa”, spunea Alex Ştefănescu. În Maramureş, a trecut destul de neobservată stingerea lui Augustin Buzura cu toate că este cel mai de seamă scriitor pe care l-a dat acest spaţiu şi în mod special Ţara Chioarului. Buzura este omul care a urmat şi el îndemnul lui Cioran, adică a scris ca să amâne moartea. În unul dintre romanele lui zguduitoare, „Feţele tăcerii”, care vorbeşte despre partizanii ucişi în Munţii Apuseni, cartea despre care scriitorul însuşi spunea că la început l-a interesat mai mult „moartea psihică”, reuşeşte să creeze o atmosferă şi o lume a ţăranului postbelic, şi mai ales retragerea în munţi, hărţuirea partizanilor şi lupta cu comunismul, încât rămâi uimit cum a scăpat de cenzură acest roman. Este drept că în 1974 era o deschidere în România, iar Buzura a reuşit să reabiliteze oameni care au făcut închisoare politică. Acest roman a fost ecranizat în 1991, iar filmul se numeşte „Undeva în Est”. Cu acest film se vor încheia sărbătorile închinate scriitorului Augustin Buzura din acest an, pentru că de Zilele Comunei Copalnic-Mănăştur se va dezveli o placă omagială pe şcoală, urmând să fie şi o proiecţie a acestui film. Pentru că Şcoala din Copalnic-Mănăştur se va numi de acum înainte „Augustin Buzura”, în urma demersurilor directorului Ioan Pop. Am pornit o cercetare legată de primii ani de şcoală ai marelui scriitor, iar în Arhivele Statului am găsit lucruri uimitoare despre scriitorul de mai târziu Augustin Buzura. Mi-am zis: „Câtă fericire poate fi în sufletul urmaşilor unui scriitor pentru că Dumnezeu le-a dăuit acestora nemurirea”. De aceea, Augustin Buzura este în viziunea multor critici literari un titan al literaturii române după moartea lui Preda. Tocmai pentru că este un reper de moralitate şi de demnitate umană. Augustin Buzura a studiat trei ani la Berinţa şi apoi a urmat clasele a IV-a şi V-a la Copalnic Mănăştur. În fondul şcolar 621, am descoperit că în anul şcolar numărul

12

/ august 2018

Augustin Buzura la vârsta de doi ani, în braţele părinţilor

1945 – 1946 elevul Augustin Buzura, care făcea clasa Ia, deschidea catalogul, era primul în catalog. În descrierea de aici aflăm că este născut în 22 septembrie 1938, pe tatăl lui îl cheamă Ilie, pe mama o cheamă Ana, de profesie agricultori. Învăţătoarea de atunci, Ştefania Cosma, îl remarcă dintre ceilalţi elevi pentru că „are un talent deosebit de povestitor”. Elevul se numără printre cei 12 care au terminat anul şcolar, pentru că ceilalţi rămân repetenţi. Se va clasa primul în clasa I-a, pe care o va absolvi cu media 7,49 (o să vedem de ce este aşa mică). Unul dintre colegii lui de atunci a fost cântăreţul şi fostul profesor de la Şcoala de Artă, Vasile Ionce. Omul acesta mi-a povestit că Buzura vroia de mic să schimbe lumea şi, de exemplu, era nemulţumit că erau puşi să înveţe multe poezii cu iz sovietic. Iar la sfârşitul clasei a II-a, Buzura a schimbat sceneta de final de an dintr-o scenetă cu comunişti cu o scenetă care avea povestea în satul lor. Acest lucru este adevărat şi poate fi regăsit şi într-unul dintre interviurile lui Buzura. A terminat clasa I-a cu media 7,49: la citire a avut 8, la compunere 8, la memorizare 8, la matematică 9, la scrierea frumoasă 7, la desen 7, la teatru şcolar 7. Dacă în clasa I-a viitorul scriitor priveşte lumea cu încetinitorul şi munca cu cartea este nesigură, lucrurile se vor schimba. Dar atunci, aflându-se cu vacile la păscut în apropierea satului Berinţa, vede cum Securitatea împuşcă un partizan. Lui nu-i păsa că ar fi putut să Copalnic - Mănăştur


moară, ci primul lucru pe care l-a făcut a fost să ascundă vaca, pentru că în lumea ţăranului supravieţuirea animalelor era pe primul loc. Reuşeşte să ascundă vaca şi vede din marginea pădurii că cel împuşcat este aruncat ca un sac de cartofi într-o maşină militară. Mai târziu, scriitorul îşi va aduce aminte de această întâmplare nefericită care îi va marca într-un fel copilăria. Peste ani, zice el că în clasa I-a i-a fost foarte greu după această întâmplare să ia note foarte mari. În clasa III-a, la pagina 41 din Catalog ni se prezintă un alt elev. Din cei 15 elevi, este clasat primul, cu nota 9,45. De fapt, din toată şcoala cu clasele I-IV unde erau 54 de elevi, din care au promovat 43, elevul Augustin Buzura se situează pe primul loc. În primul an de şcoală l-a avut ca director pe Coţofan Ioan, dar pentru că acesta pleacă director la Copalnic-Mănăştur, iar în anii ce vin directoarea şcolii rămâne Ştefania Cosma. Este de fapt numele împărumutat al unei rusoaice care a rămas aici după Război. Era o femeie care avea vreo 120 kg şi 2 metri înălţime, după cum mi-a povestit Ionce, şi această femeie era de temut nu numai în şcoală, ci şi în împrejurimi. Buzura a avut curajul să riposteze la ideile ei bolşevice şi să creeze prima scenetă, un fel de piesă de teatru, la nici 9 ani. Elevul era susţinut de noua învăţătoare, Cornelia Pop, care îi va accepta sceneta. El era de fapt nemulţumit de manifestările cu iz sovietic, aşa că a propus punerea în scenă a unei poveşti din satul lui. O privire mai atentă asupra cataloagelor ne arată că în anul şcolar 1947 – 1948, cei 46 de elevi ai Şcolii Berinţa au adunat 2441 de absenţe. Singurul care nu a avut absenţe a fost elevul Buzura Augustin. Cauza absenţelor erau muncile agricole, iar pe timp de iarnă frigul din şcoală şi desele îmbolnăviri ale elevilor. În acest an, notele lui Buzura au fost: citire 10, gramatică 10, istorie 10, matematică 10, biologie 10, geografie 10, muzică 9, gimnastică 9, desen 10. Învăţătoarea Cornelia Pop realizează o fişă psihopedagogică impresionantă a viitorului scriitor, încât este imposibil să te rătăceşti în viaţă şi să faci altceva în viaţă decât drumul predestinat într-un fel din primii ani de şcoală. La pagina 41 din Catalog, elevul Augustin Buzura este trecut „român, de religie ortodoxă, promovat primul cu 9,54. Doarme cu 4 persoane în cameră. În pat cu elevul mai dorm două persoane. Are somnul liniştit, provine dintr-un mediu social în care se trăieşte bine. Se alimentează potrivit. În familie are un climat plin de armonie. La 9 ani, în clasa a III-a, este bine dezvoltat: are înălţimea de 1,35 m şi greutatea de 22 kg. Îi place cititul, aritmetica, educaţia fizică. Este preocupat de scris, istorie şi lucru manual. Are un talent deosebit ca povestitor, la desen şi socoteli. Foarte inteligent, cu multă putere de muncă, foarte sensibil, foarte sârguincios, foarte sociabil, cu mult spirit de iniţiativă”. Toate aceste însemnări sunt suficiente pentru a avea portretul artistului în copilărie. La Copalnic-Mănăştur va rămâne doi ani şcolari, numărul

12

/ august 2018

VATR A

C H I O R E A N Ă

În interviurile pe care le-a dat, a menţionat că a avut fel de fel de meserii interesante, dintre care amintim că pe vremea când se afla la liceu în Baia Mare, ca să-şi facă bani de buzunar, s-a înscris să facă reclamă unui circ venit din Budapesta. El mergea prin Baia Mare şi striga să vină lumea la circ, însoţit de un pitic şi de un măgar. La un moment dat, a trecut pe lângă el mama lui şi şi-a zis: „Oare ăsta nu-i copilul meu?”, mergând apoi la directorul de la Şincai să-i ceară explicaţii. Dar cu toate astea, Buzura a continuat să fie îngrijitor de animale la circ. S-a liniştit doar când i-au fost impuse nişte măsuri mai severe, să nu mai iasă din internat. Apoi a lucrat ca artificier la mină, apoi a fost învăţător suplinitor la Firiza etc.

Academicianul Augustin Buzura

(sursa foto: www.caietesilvane.ro)

139

între 1948 şi 1950. Aici se înfiinţează un internat, iar după ce va ieşi de aici, mama lui îl va duce printr-o pădure plină cu lupi să se înscrie la Liceul „Gheorghe Şincai” din Baia Mare, unde va încheia şi studiile liceale. Însă în internatul din Copalnic-Mănăştur, elevul Buzura este surprins citind alte cărţi decât cele obligatorii. Elevul Buzura nu apare pe lista cu pionierii, cu toate că era primul la învăţătură. Învăţătorii care l-au examinat au fost Iacob Bota şi Vasile Petrovan. În acea perioadă, în biblioteca şcolii erau 150 de cărţi, dintre care multe au fost cerute pe fişă de elevul Buzura. La examenul de absolvire în Copalnic-Mănăştur va lua nota maximă: 10. Acestea sunt o parte dintre poveştile pe care le-am descoperit şi sunt unice despre perioada de început a lui Augustin Buzura. Ele vor fi adunate în primul rând într-o monografie a şcolii, vor fi trimise şi familiei (pentru că există o fundaţie care promovează opera scriitorului) şi vor fi prezentate tinerilor ca model de urmat. Copalnic - Mănăştur


VATR A

140

C H I O R E A N Ă

Alexandra DOBEŞ

CâND MUŞTI ZARE ŞI ROZI CER Câţi ani s-au scurs? Sau câte veşnicii? Mai sunt afară oameni vii? Pe cer răsare tot acelaşi soare? Mai înfloresc şi-acum salcâmii oare? Mai trece viaţa din părinţi în prunci? Şi codrul freamătă tot ca şi-atunci?

A

(Demostene Andronescu)

m pornit spre Întrerâuri şi zona Prelucilor c-un gând. Şi mi s-a întâmplat cam ce se întâmplă când te pui să aşterni rânduri. Dacă vrei să înţelegi câtva din alergarea dinlăuntru, te pui pe scris. Şi afli. Pentru că mâna nu poate să (te) mintă. Cam ai în gând ce vrei să scrii, însă mâna o ia la goană în altă direcţie. Şi-apoi înţelegi, pentru că înlăuntrul scapă în afară. Am pornit spre Întrerâuri şi Preluci cu gândul să pun început bun unui studiu despre tipurile de fenestraţie pe care le putem găsi în această zonă. Deşi m-am întâmplat în Ţara Maramureşului, mama e din Ţara Lăpuşului. De mică, însă, m-a întreţinut cu poveşti şi despre Ţara Chioarului. Acum, pentru că lucrez în Baia Mare, Ţara Chioarului e mai prezentă fizic, material, palpabil în formarea mea. Drept urmare, caut să înţeleg, să cunosc. Şi-am pornit în direcţia aceasta. Călătoria spre Întrerîuri, prin Coaş, este deosebit de plăcută ochiului. Treptat, pe măsură ce avansezi pe cale, eşti pregătit pentru ce urmează să vezi sus. Şi devii conştient de natura înconjurătoare, vezi frumuseţea creată şi nu poţi să nu te gândeşti şi la natura ta umană. Cât din conturul topografic din jur se regăseşte şi-n amprenta ta? Cât şi cum se oglindeşte frumosul din creaţie în tine? Ce fel de răspuns oferim noi mediului înconjurător prin intervenţiile în mediul construit? Am studiat arhitectura şi de când am citit un articol al arhitectului Statie Ciortan (Revista Arhitectura, 1919) în care vorbea despre arta arhitecturii ca fiind produsul sufletesc al celui ce-i dă naştere, caut să înţeleg măsura de simţire regăsită în fiecare construcţie, în fiecare bucată de arhitectură care ar trebui în mod normal să însemne valoare adăugată spaţiului în care se regăseşte. Clocoteam în minte acest gând când am ajuns în dreptul unei gospodării. Afară, un domn al satului privea îndelung câteva capre. „Doamne ajută!” numărul

12

/ august 2018

(foto: Alexandra DOBEŞ)

„Bună ziua!” „Ce faceţi?” „Bine încercăm...”, a răspuns, însoţit de un zâmbet. M-a izbit tare răspunsul acesta şi mi s-a părut că ar putea să cuprindă întreaga Ţară a Chioarului în aceste două cuvinte. Sigur că putem să înţelegem mai multe lucruri din acest răspuns, însă ideea că ar putea exista o încercare de a face bine... această nuanţă de „noi bine, încercăm să facem, voi? Noi treaba asta o facem în primul rând, dumneavoastră?” m-a cuprins instantaneu... Şi mi-am amintit de mama. Poveştile despre cum venea în copilărie în această zonă pentru a munci împreună cu alţi oameni din satul ei au început să-mi activeze memoria trecutului. Copalnic - Mănăştur


VATR A

141

„Bine, încercăm” se derula în mintea mea la fel de repede cum se derulau imaginile idilice din jur pe măsură ce avansam în kilometri parcurşi. „Doamne ajută!” „Doamne ajută!” „Ce faceţi?” „D-apoi prin grădină, mai salvăm ce putem, că tare o dat cu grindină amu-s vreo două săptămâni şi ne-o stricat tăt... mai umblă şi porcu` mistreţ... aţi văzut câţi duşmani avem? Vremea, porcii mistreţi... D-apoi ce vreţi să pozaţi? Au valoare vechiturile aiestea?” Şi discuţi despre truda omului de la sat, despre cum averea-i grija de copii şi purtarea lor pe la şcoli, mai degrabă decât înălţarea de vile, când e cazul să alegi... În zilele noastre, poate că şi alegerea de a nu construi, conştient sau inconştient, relevă măsura de simţire a poporului, într-o direcţie. Alegi în ce să investeşti şi te îngrijeşti de ce ai deja: şura acoperită cu paie, uşile atât de fain ornamentate... Şi găseşti acolo sculptată truda, dar totodată vezi şi binele, adevărul, frumosul din om, statornicit, nu încremenit, acolo. Studiul meu... Nu se poate să nu te impresioneze acest lucru la Ţara Chioarului, şurile cu porţile lor. Şi te mai pune şi asta pe gânduri. Cum au ales oamenii tocmai acestor uşi să le acorde toată măiestria lor? Şi iar mi-o amintesc pe mama care povestea cât de impresionată era totuşi de casele de acolo, de felul în care erau împodobite. Şi-mi pierd privirea în jur. N-am făcut bine. Aici trebuie să revii, ca să priveşti obiectiv lucrurile ce se desfăşoară înaintea ta. Asta pentru beneficiul studiului. Acum însă, o văd pe mama cum aleargă pe toate culmile acestea, cum culege prune, cum vede cu ochi de mirare altă viaţă, alt sat, altă lume, ruptă de „acasă”-ul ei. La asta nu mă aşteptam. „Iar îmi vine să muşc zare, / Iar îmi vine să rod cer.” (Demostene Andronescu) numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

U

(foto: Alexandra DOBEŞ)

ite ce-mi face Ţara Chioarului. Caut răspunsuri şi plec cu întrebări, împleticită-n gânduri bune. Şi-apoi nu-i mare lucru? Socot că nu orice loc are puterea aceasta. Până şi tata care m-a însoţit în această scurtă vizită, la capăt, după câteva peripeţii prin zone mai greu accesibile cu maşina (după furtuna care a alterat drumul) mi-a spus: „Ştii? Parcă toate acestea nici n-au fost. Le-am uitat. Frumuseţea locului, liniştea cu care rămâi în adânc după ce pleci copleşeşte restul tot.” O să vin înapoi. Şi-mi reiau studiul în tihnă. Cu atenţie multă. Ţara Chioarului, draga mea, nicicând nu m-oi sătura...

(foto: Alexandra DOBEŞ)

Copalnic - Mănăştur


VATR A

142

C H I O R E A N Ă

Dana G. BUZURA

DECUPAJE NOSTALGICE DIN BERINŢA DE ALTĂDATĂ

V

ine o vreme când, după ce ni se decantează vârstele, iar copilăria rămâne înrămată pe peretele de deasupra leagănului din casa părintească, începem să o recompunem din decupaje şi frânturi de gând. Copilul din noi mai tresaltă, se mai agaţă proustian de un parfum, de o imagine, de un sunet, căutând să prelungească secunda de amintire, care-l mai ajută să se simtă atunci şi acolo. Îmi amintesc de copilărie ca de un coş cu poame coapte, pe lângă care treceam desculţă, fără să fi ştiut că acolo s-au adunat firesc toate aromele din care încă mă mai hrănesc. Fără el, acum, n-aş fi, n-aş avea şi n-aş putea… Poate pentru că a fost demult, poate pentru că a fost intens, sau poate pentru că aceasta o fi normalitatea pe care fiecare din noi o simte şi resimte, spectaculoasă şi unică, filtrată prin propria nostalgie, simt prea des nevoia să reconstruiesc sufleteşte Berinţa anilor acelora. Anii ‘50-’70, când efervescenţa culturală a elitei rurale se manifesta pe deplin, dar şi anii despre care ştiu doar din poveştile părinţilor şi bunicilor. Şi-mi amintesc de doi dintre vecinii mei, care parcă veneau dintr-un timp mult mai de departe decât puteam eu să înţeleg atunci: doamna Ştefania şi badea Ştefănuca din Coastă.

D

in când în când, mama povestea cu o admiraţie totală despre trupa de teatru din Berinţa, şi mie mi se părea imposibil de imaginat cum s-ar putea produce metamorfoza scenică a unor oameni pe care eu îi numărul

12

/ august 2018

„Doamna Ştefania Gheţie, învăţătoarea frumoasă şi aprigă...”

ştiam din sat, de pe drum, de la sărbători, de pe câmp sau de la serbările şcolare unde stăteau cuminţi în sala Căminului cultural. Şi-mi spunea mama de „Doamna Ştefania Gheţie” învăţătoarea frumoasă şi aprigă care se luase-n piept cu Caragiale şi pusese în scenă „O noapte furtunoasă” şi „O scrisoare pierdută”, pe un podium amenajat într-o sală de clasă din şcoala veche. Nici unul din cei care-i întruchipaseră pe Rică Venturiano, Veta, Ziţa, Trahanache, Zoe, Tipătescu, Brânzovenescu şi Farfuridi… nu mai sunt… dar a rămas imaginea unor epoleţi aurii pe umerii laţi ai lui „Ion de la Stoian” şi „Ştefan li Ion de la Zamfira” şi-a unor rochii lungi şi vaporoase în care se îmbrăcaseră „Viorica de la Lina” şi „Rujica Mădanului”. Şi amintirea unui

Rică Venturiano spectaculos întruchipat de învăţătorul de-atunci, Augustin Văleanu, precum şi a unor eroi celebri întruchipaţi magistral de sătenii care, după spectacol, se întorceau firesc… la câmp. Berinţa îl văzuse şi asimilase pe Caragiale atunci, aşa cum acum nu-l mai poate vedea. Poate doar compara cu atât de nereuşita şi perpetua parodie politică actuală.

Ş

i-mi mai amintesc, când vine vorba de spectacolele berinţene, de tilinca lui tata-moş… un obiect spre care priveam mereu cu coada ochiului pentru că mi se părea imposibil de stăpânit. Suflam în tilincă şi sunetul nu suna a muzică şi mă întrebam cum o fi cântat tata-moş cu ea pe scenă. Şi din nou mama – cea care Copalnic - Mănăştur


VATR A

143

C H I O R E A N Ă

deţinea secretul tuturor lucrurilor – mă lămurea, spunându-mi că nu e uşor să cânţi la tilincă, şi că bunicul cântă de mulţi ani, uneori chiar pe scenă, când se fac spectacole la cămin. Spunea cum venea „doamna Elvira”, preoteasa din Berinţa, învăţătoare şi ea, şi-l lua pe tata-moş cu japca de la lucru. „Hai, hai, bade Ilie!” Şi îl punea să se îmbrace cu cămeşe cu cipcă şi-i punea clopul în cap, şi-l ducea la cămin să cânte pe scenă. „Şi ce cânta?” „Avea tata cântecele lui…” Iar cântecele lui erau – am aflat mult mai târziu – nişte superbe variante ale Mioriţei.

A

uzisem că „badea Ştefănuca din Coastă” cântă aşa cum a învăţat la Şcoala de Cântăreţi din Cernăuţi şi că avea o anume eleganţă în a dirija corul pe patru voci pe care-l instruia. Eram mică şi habar n-aveam unde-o fi Cernăuţi-ul, şi ce-o fi acela „cor pe patru voci.” Văzându-l zi de zi, cu cheptarul de piele pe umăr şi cu pălăria de paie, trecând prin curtea noastră cu coasa şi cu coşul cu iarbă, uşor aplecat de oboseală, nu mă puteam gândi că ştie să şi cânte. Până când l-am auzit la slujba de-a treia seară de după înmormântarea lui tatamoş. Atunci, mi s-a părut că vocea a pornit singură să umple tot spaţiul, lăsându-l pe el undeva în urmă. Uneori, mama îi imita gesturile de dirijor, şi-mi povestea de cât de spectaculos era corul din Berinţa, despre cum se făceau repetiţii la şcoală sau cămin, vinerea şi sâmbăta, sau despre cum se mergea în deplasare la spectacole cu maşina CAP-ului. Mult mai târziu am citit în cartea lui Valentin Băinţan, „Arta corală din Maramureş” (Valentin Băinţan, Arta corală din Maramureş, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Maramureş, Centrul judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă Maramureş, Baia Mare, 1982, pag. 187-188), despre numărul

12

/ august 2018

„Badea Ştefănuca din Coastă” sau „ţăranul-dirijor Ştefan Gheţie”

corul instruit de Ştefan Gheţie… pentru mine, badea Ştefănuca din Coastă. Autorul, el însuşi un eminent dirijor, vorbeşte în termeni laudativi la adresa sa: „Din documentele vremii, din tradiţia şi declaraţiile pe care le-am luat la faţa locului nu rezultă că la Berinţa ar fi existat cor înainte de 1940. Prima încercare datează din 1941, când Ştefan Gheţie iniţiază un grup coral pe trei voci. Cunoştinţele muzicale le-a căpătat în perioada 1938-1940 la Şcoala de cântăreţi de la Cernăuţi, unde l-a avut printre profesori şi pe regretatul compozitor Grigore Macovei. Ştefan Gheţie (n. la 27 noiembrie 1921, sat Berinţa) este un ţăran localnic cu aptitudini muzicale înnăscute. Reuşita acestui „amuzament” (conform declaraţiei sale) i-a întărit convingerea în forţele proprii, pe care le verifică, începând cu anul 1942, instruirea unui cor mixt pe patru voci, după modelul cerinţelor profesorilor săi. În toamna aceluiaşi an este încorporat în armată şi trimis pe front, de unde se va întoarce abia în 1945. Din 1946 reia firul întrerupt şi menţine activitatea corului timp de peste două decenii, vreme în care realizează peste 50 de piese corale din care menţionăm:

„Republică măreaţă vatră” şi „Cântecul partizanilor păcii” de i.D. Chirescu, „Floare bănăţeană” de Gh. Goian, „Fa ileană” de V. Popovici, „Te cânt partid” de M. Neagu. L-am audiat şi urmărit în concursuri, lăsându-mi impresia unui om capabil să înţeleagă şi să redea prin interpretarea corului, mesajului cântecelor executate. Corul producea o impresie plăcută prin acurateţea redării, prin unele încercări reuşite de nuanţare, prin vibraţia sufletului coriştilor animaţi de dorinţa afirmării. Participând la concursuri, nu arareori era un rival serios pentru corurile tradiţionale din jur. unul din marile sale succese poate fi considerat participarea la faza regională a concursului închinat celei de-a XV-a Aniversări a proclamării Republicii din 16 septembrie 1962 la Baia Mare, când „corul din Berinţa a impresionat plăcut” (Pentru Socialism, Xiii, nr 2795, 1962, p. 1). Familia lui mai păstrează caietele sale de cântece corale şi bisericeşti, unele foarte vechi şi foarte valoroase. Comori pe care e bine să le mai scoatem la lumină. Din când în când… Copalnic - Mănăştur


VATR A

144

C H I O R E A N Ă

Radu Alexandru fETKE

Ssssst, CâNTĂ SPIESS!

F

La invitaţia doamnei directoare de la Şcoala din Copalnic-Mănăştur de a scrie un articol la Revista Vatra Chioreană, m-am hotărât să nu scriu un articol ştiinţific despre bacteriile saprofite aşa cum aş fi vrut iniţial, ci o povestire din tinereţea mea de la Mănăştur.

ilozoful grec Epicur care a avut mulţi adepţi în lumea antică, avea ca bază a teoriei „liniştea sufletească” ca supremă fericire. Teoria e oarecum similară cu a lui Pavel, care, însă, considera că această stare poate fi atinsă numai în lumea de dincolo. Dacă pot spune că am fost aproape de această linişte aici pe pământ, atunci trebuie să revin la vremea copilăriei fericite de la Mănăştur. Situat între coline, la confluenţa a doua râuri, Mănăşturul are un farmec şi un pitoresc aparte. Şi… la întâmplările petrecute pe râuri mă voi referi în această povestire. Râul a fost una dintre atracţiile principale pentru multe generaţii; era curat, plin de peşti, liber şi nezăgăzuit în diguri de beton. Mama îmi povestea cum pe vremea ei, medicul Liviu Paşca, liderul generaţiei lor, organiza excursii pitoreşti în jos pe rău, până la confluenţa cu Lăpuşul. Generaţia mea a făcut acelaşi lucru cu Titus Paşca, Ovi Bob, Teo Burzo. Generaţiile de după noi au făcut acelaşi lucru cu Dodo, Lianek (Liliana Bistrinschi), Bobek (Micle Lucian) „Iorga”(Suciu Radu), Remus, Ancuţa. De fapt, sunt două râuri care se unesc aproape de terenul de fotbal „pe luncă”, la „Ţucu”, lângă casa lui Chioreanu, unde păşteau vacile lui Dunca şi, mai apoi, vacile lui Titel. Râul Cavnicului venea blând cu apele lui calde dinspre satul Vad şi se unea cu vijeliosul Bloaja (numit de localnici Ruşor), râu de munte, rece ca gheaţa. Ce de peşti prindeam acolo, cleni dolofani, cu Ştefan Radof! Artişti celebri îşi făceau vacanţele aici, în acest colţ paradisiac. Dacă nu mă înşel, era prin anii ’80, într-una din vacanţele studenţiei mele. Pescuiam cu peşte mic la clean mare pe Bloaja cu Ştefan Radof, actor la Teatrului Nottara. Ştefan pescuia cu cosaş şi broscuţă. Băteam râurile cu actorul Radof de la vârsta de 7 ani de când puteam ţine bota de pescuit în mână. El neavând copii, îi făcea plăcere să îl însoţesc, amândoi având pasiunea pescuitului, amândoi fiind dependenţi de fascinaţia Mănăşturului. Zicea că aici te îngraşi şi de la aer. Exagera! Aici te îngrăşai de la sarmalele lui tanti Ileana, de la plăcintele mamei bune, de la groştior, se tăiau găini grase, numărul

12

/ august 2018

porci. De ouă , branză, lapte ce să mai vorbim! Ba, veterinarul Costan făcea rost şi de viţei. La Bucureşti şi în oraşe, în comunism se mânca supă, parizer, ... nu era traiul de la ţară. Cu maestrul Radof stăteam pe apă până ce ieşea luna. Îi plăcea metafizica, transcendenţa. Mă iniţia în Novalis şi filozofia indiană. Aflam culisele scenei, picanteriile meseriei de actor (cancan-urile vremii, cine cu cine... aflam că actorul D era prost ca noaptea, dar băiat frumos, brunet, cu ochi verzi, iubit de femei şi public...). O diviniza pe marea actriţa Marieta Anca şi susţinea că în formarea lui ca actor influenţa ei a fost decisivă. Marieta Anca stătea în casa cu coloane de peste drum de biserică şi era pentru noi, tinerii de atunci, o doamnă enigmatică cu eşarfă, o persoană deasupra lumii noastre, purtând în statura semeaţă şi hainele alese parfumul vremurilor trecute, ale gloriei artistice. Pe atunci nu erau telefoane mobile, telefon cu roată avea poşta, postul de miliţie, CEC-ul, dispensarul şi dr. Paşca. Aşa că Radof a primit, prin inginerul agronom Oros, o invitaţie mai mult decât onorantă de la Ludovic Spiess. Celebrul tenor îşi petrecea vacanţele în idilicul Mănaştur la invitaţia familiei Cheşei care avea fiica, Dorina, soprană cu voce de aur, studentă la Opera din Bucureşti. Urma ca a doua zi să-l însoţim la pescuit la Copalnic, pe râu în jos, pe Ludovic Spiess. La mijlocul anilor ’60 ai secolului al XX-lea, era cotat drept tenorul numărul 1 al lumii. Criticii muzicali ai marilor cotidiene erau entuziasmaţi, iar publicul îi cerea bis-uri peste tot unde îşi făcea apariţia. Povestea carierei lui circula pe toate agenţiile de presă, încât numele lui era cunoscut şi în ţările unde n-a ajuns să cânte… Ce privilegiu să mergem la pescuit cu Ludovic Spiess, eu în calitate de ajutor! Dimineata, Maestrul Spiess ne-a luat pe toţi trei, Oros, Radof şi eu „din piaţ” cu Mercedesul (era o treabă să ai Mercedes pe vremea aceea) şi am mers până în Copalnic, de unde am purces la pescuit pe rău în jos. Pe drum, în roua dimineţii, maestrul Spiess ne-a povestit de perioada când era bursier la Milano şi avea o dorinţă fantastică de a învăţa secretele operei. „Mergeam de dimineaţă la Operă şi întrebam zilnic când înCopalnic - Mănăştur


145 cepem dar nimeni nu mă băga în seamă, mereu eram amânat. Am ţinut-o aşa câteva săptămâni şi eram îngrijorat. Profesorul meu din Milano care era o Ea (reproduc exact vorbele maestrului) mi-a spus să am răbdare să mă culturalizez în frumoasa Italie, să vizitez până ce mă va anunţa… şi zilele treceau… şi nimic... Dar bursa era mică şi atunci mi-am pus problema serios cum o să mă descurc. Treceau săptămânile, mica bursă se topea, noroc că ştiam să fac de mâncare. Aveam doi colegi de cameră, bursieri şi ei ca şi mine, dar cu o situaţie financiară mai bună şi ne-am învoit ca ei să pună banii şi eu să le gătesc. În felul acesta toată lumea era mulţumită. Aşa am descurcat-o, făceam cumpăraturile, mă puneam pe gătit. Colegii veneau de la cursuri şi aveau masă caldă.” Acum înaintam mai greu prin ierburile înalte şi umede, urcam pe poteca îngustă din defileu şi se făcea tot mai cald. Drumul devenea neprietenos. „Am venit la alpinism sau la pescuit, domnule inginer?”, a întrebat Spiess. Am trecut cu mare greu de Stânci. Oros şi cu mine pe post de şerpaşi, căram bagajele, dar nu simţeam oboseala, eram tineri şi bucuroşi că puteam fi de folos. Marele tenor avea 150 kg şi trebuia să-l ajutăm prin defileul îngust. Erau stânci mari cât masa dar şi pietriş pe care alunecai usor. Eu luam undiţele maestrului, îi potriveam piciorul pe pământ stabil şi ceilalţi îl împingeau. Trebuia să fim atenţi, era risc de rupere de oase. „Dacă m-ar vedea colegii mei cum mă trag cu curu’ pe bolovani, ce hai ar fi!”, glumea maestrul. Când, în sfârşit, am ajuns la dâlboane (locuri cu apa adâncă şi liniştită), în poiana primitoare, am lansat momelile la fund şi… ce uşurare! Maestrul a continuat: „Opera e muzică foarte grea, necesită pe lângă talent ereditar muncă, sacrificiu... Apar noduli pe coardele vocale, îţi pierzi vocea, mulţi fac cancer.” Un artist de operă poate sparge cu vocea lui sticlăria dintr-o încăpere (asta nu sunt sigur că a spus-o Maestrul sau am auzit-o de altundeva). „După câteva luni, profesorul care era, de fapt, o Ea, m-a anunţat: Începem! De acum mă ocup de tine. Şi aşa a fost! M-a învăţat. Studiam zi şi noapte. Aveam voie la concerte, nu pierdeam nimic! Muncă, repetiţii, nu mai aveam timp de altceva.” Spiess avea un har hipnotic al naraţiunii şi o voce care te făcea prizonier. Iar noi stăteam şi ascultam, cred că şi peştii făceau acelaşi lucru. A fost foarte serios şi avid de a desăvârşi tainele meseriei şi a ţinut-o aşa, inclusiv cu renumitul profesor Antonio Narducci. Apoi a cucerit toate marile scene din lume de la Scala din Milano, la Metropolitan Opera din New York. Biografia lui artistică, dar mai ales muzica lui, e ameţitoare. Deviza lui Ludovic Spiess era: Toată viaţa ai ceva de învăţat, de adăugat, de şlefuit, de înnobilat! (http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/ludovic-spiess). Când Maestrului i se agăţa cârligul pe fundul apei sau în crengi, eu intram şi i-l desfăceam. Oros începu să adune crengi să facem focul. Radof părea cam plouat şi îmi şopteşte: Ştiam că e mare Spiess ăsta şi are şi Mercedes! numărul

12

/ august 2018

VATR A

C H I O R E A N Ă

Ludovic Spiess

(sursa foto: http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro)

Apoi auzim oooo, oooo, oooo şi o melodie suavă începe să alunece pe apă, ca într-un film de Polanski. Rămânem înlemniţi. Spiess, aşezat pe stâncă, interpreta o arie!!! Undele cântecului, acompaniamentul apei, cântecul de fond al păsărilor şi zumzetul insectelor, poiana, verdele pădurii se amestecau şi îşi pierdeau contururile ca înainte de a adormi! Tac, tac, tac! şi odată auzim un zgomot de tinichea, toc ..toc...toc! Cine tulbură ineditul moment artistic? Oros toca, mai jos, lângă foc, ceva într-un vas de tablă. Radof scoate nişte sssssssssssssss-uri şi face semn cu degetul la gură către Oros. Ăsta stă ce stă, ascultă ce ascultă, şi iar începe să clopotească în blidul de tablă. Radof din nou: Cântă Spiess! Aria îşi continua vibraţia, vocea e cutremurătoare, e frumoasă, e din altă lume... Şi iară se aude toaca din farfuria inginerului! Radof o ia spre inginer şi, aplecat, îi spune în surdină: Cântă Spiesss, cântă Spiess! cântă Spiess, înţelegi!? Lasă dracului castronul ăla! Câţi bani ar da milionarii să-l asculte în privat?! În sfârşit, inginerul se opreşte cam nedumerit că e întrerupt din treaba lui importantă cu mâncarea şi începe uşor să acompanieze şi el Boema. Radof se întoarce spre mine îşi bate fruntea cu palma, dar alunecă uşor pe un smoc de iarbă. Nişte pietricele se prăvălesc în apă cu bâldâbâc. Halal pescuit! Ce şi-o fi închipuit maestrul despre noi? Ba, claie peste gramadă, Oros îl intreabă: Maestre, nu ne cântaţi o La dona-i Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

Ştefan Radof

(sursa foto: http://www.zf.ro)

mobile? Oros se gândea, probabil, că el va face mâncare ascultând muzică ca la radio. Soarele ne bătea în cap, simţeam oboseala şi o foame... ne punem pe „basculat”, ce bine e să mănânci în natură! Începeam să-l reconsiderăm pe Oros. De fapt, bun băiat Oros, el a organizat totul, mare sufletist. Şi vocile artiştilor lăudau mâncarea „şi cum ai dat gustul ăsta uşor sărat-iute, domnule Oros? Şi pălinca dumitale aduce a Armagnac!”, şi dă-i şi înfulecă! Se instală starea de bine a burţii pline. Începem să ne intindem. Căscăm. Dar apă de băut? Oros adusese horică, dar apă? Nimeni nu a adus apă? Berea, pe moment a picat la fix, dar mai târziu va cere şi ea apă. Era din ce în ce mai cald, prima duşcă luată pe nemâncate şi cea digestivă de la final, făceau ca vorbele să-şi lungească finalul într-un căscat prelung, aducător de tihna siestei. Cât timp artiştii s-au odihnit, eu am mers în jos, pe râu, să prind totuşi nişte cleni, să nu ne facem de râs, dar înainte am tras o baie într-o bulboană să mă înviorez puţin. Ştiam locurile bune, am lansat la dunga dintre vad şi bulboană unde aşteaptau peştii să le vină hrana. Îi vedeam la soare cum stăteau în cârduri, mă apropiam uşor ca o felină fără ca umbra să cadă pe apă. Aruncam din încheietura mâinii, din vârful undiţei, fără gesturi numărul

12

/ august 2018

146 ample şi puneam momeala în faţa clenilor care ţâşneau ca săgeţile. Am tras cleni frumoşi! Momeala trebuie să cadă pe apă natural ca un cosaş aterizat de pe ţărm sau o cireaşă căzută din copac, nu cu pleoscăială cum dădea Radof de parcă spărgea lemne. La clean şi păstrăv, peşti foarte sperioşi, trebuie să te confunzi cu elementele din natură, nimic strident, să calci uşor ca fulgul, fără vibraţii, să te strecori fără să fii simţit, ca o fiară la vânătoare. Aşa mă învăţase un pescar de superclasă - bunicul Valer de la Lăpuş. Le aveam cu precizia aruncărilor, fusesem şi trăgător de tir la glonţ. Eu voiam să fiu fotbalist, dar mama nu m-a lăsat din motive puritane, că fotbaliştii sunt beţivani şi înjură. Aşa că am ajuns la tir unde am fost şi un mic campion local la Baia Mare. Radof nu mă încuraja nici el cu fotbalul, zicea că cei mai mulţi fotbalişti sunt proşti şi aroganţi şi publicul nu ar trebui să arunce cu bani în nişte „putepicioare”. La pescuit eram îmbrăcat în culori terne, iar când era foarte cald, uneori, eram în pielea goală, dar cu tenişi în picioare. Fac o paranteză, a propos de cum te îmbraci la pescuit. Trebuie să ai pe tine culori mimetice, trebuie să te confunzi cu mediul. Radof se îmbrăca la început ca la spectacol: camaşă roşie sau albă de in topit, pălărie mare de paie sau albă, de pânză, cu boruri scurte. Ţin minte că odată, tot cu Radof, pescuiam pe Ruşor, la Onaciu, în dreptul răstignirii, era vară fierbinte, făceam baie în pielea goală şi Radof îmi spune: ai coşuri pe cur, lipsa de pi...! Când am ajuns la tabără, Oros era în capătul bulboanei şi spăla vasele cu nisip. „La ăştia nu poţi să le spui nimic, că imediat se şifonează, tot eu sunt de vină că am uitat apa. Da-i mai bine aşa, că plecăm mai repede, că diseară facem chef, aduc eu ceva... să vezi cum cântă ei.” Zic eu: „Cred că ştiu pălinca veche de pere puturoase!” „De unde ştii?”, mă întreabă Oros. Eu aveam un prieten avocat, ăsta ştia că pălinca asta e foarte rară, unduioasă ca uleiul şi cu o savoare ca şi cum ai muşca dintr-o pară aromată. Radof pescuia pe malul celălalt sub o tufă la umbră. Spiess chiar a tras un clenuţ şi când a văzut juvelnicul meu a zis: „Sandu ne-a salvat onoarea!” A povestit apoi că a pescuit pe ocean la Acapulco, acolo era altfel. Erai legat de scaunul sudat de podeaua bărcii cu o centură, aveai un băţ cu scripeţi şi fir tare, de puteai să te spânzuri cu el. Aghiotantul îi pregătise momeala care atârna după şalupa care mergea cu o anumită viteză. Când a tras monstrul ăla de peşte, a crezut că-l smulge cu scaun cu tot. După o oră abia au reuşit să-l aducă pe punte. Un peşte spadă, espadonul, (Xiphias gladius) de peste 100 kg, iar organizatorii pescuitului l-au naturalizat ca pentru muzeu şi Maestrul ne-a invitat să mergem să-l vedem la el pe perete în casa lui din strada Polonă. Setea ne chinuia atât de tare încât am fost nevoiţi să plecăm. Eu băusem apă caldă din râu, dar de pe pietre, acolo unde radiaţia ultravioletă îşi putea face, cât de cât, efectul antimicrobian. Făceam acest lucru adesea cu Ştefan, că ne era lene să cărăm apă, deşi Mama Bună avea cea mai renumită fântână cu apă din zonă. Copalnic - Mănăştur


VATR A

147 Am tras la prima casă şi am cerut apă. Pe vremea aia erau foarte rari turiştii şi apariţia noastră a stârnit mirare. „Sunt nişte domni mari pe râu” - ştia tot satul, plus că era Mercedesul parcat în Copalnic. A ieşit un bade şi, emoţionat de apariţia noastră, a fugit în casă şi a adus o tavă cu un servici de păhărele mici şi o sticlă de pălincă. „Lasă, bade, horinca că suntem aprinşi, vrem apă!” Badea a adus alt servici, dar paharele înflorate erau tot micuţe. Canceuaşul şi paharele aburite cu apa rece şi bună se goleau instantaneu. „Bade, nu ai o finje mare, o halbă, un vas mare?” Bem pe nerasuflate vreo 3 canceuaşe şi parcă jarul din noi tot nu se stingea. Aşa umblau mâinile printre pahare încât, la un moment dat, Spiess a spus: „Bade, te rog, ascultă-mă, adă viderea cu apă!” A folosit chiar regionalismul videre (găleată). Ţăranul era atât de fâstâcit, că a fugit în casă şi a adus un canceu de tablă, mare, alb, emailat. La care Spiess a lansat un refren nostim de operetă şi noi toţi, în cor, un chiot de aprobare. Apoi am aplaudat cu toţii zgomotos şi cu bravo, bravo! Bietul om, roşu ca racu’ se tot scuza şi repeta: „Iertaţi, iertaţi!” Ca şi dimineaţă, în piaţa din centru ne-am despărţit şi am primit invitaţia ca la orele 21 să ne întâlnim din nou, în aceeaşi formaţie, pe deal, la Maestrul Spiess, de fapt la Badea Văsălică. Oros va aduce un „noatin”, va fi program artistic. Era timpul să facem o baie şi să ne

numărul

12

C H I O R E A N Ă

aranjăm, să ne îmbrăcăm frumos pentru micul banchet. Radof a venit din Răstoacă şi am pornit împreună. Oros s-a dus înainte cu Dacia să pregătească terenul. Mănăşturul idilic. Din păcate, toţi protagoniştii acestui real episod de vacanţă sunt plecaţi dincolo. Am rămas eu ca să povestesc acestea şi poate şi altele. Timpul cosmic diferă de timpul nostru, dar oricum ne vom întâlni acolo unde El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi! unii oameni consideră că suntem compuşi din oase, sânge şi carne vie. Oamenii de ştiinţă spun că suntem formaţi din atomi. Eu cred, însă, că suntem formaţi din poveşti. Când ne stingem, tot ce-şi amintesc alţii despre noi sunt poveştile vieţii noastre şi poveştile pe care le-am spus. (Ruth Stotter) Azi, Mănăşturul se îmbracă în haine europene prin grija comunitaţii locale şi a Primarului Mihalca, om al locului, serios, realist şi echilibrat, care ţine ca localitatea să aibă toate atributele civilizaţiei, dar în acelaşi timp să conserve tradiţiile locului. Şcoala din Mănăştur are profesori dedicaţi, ca prietenul Ovi Bob cu elevi olimpici, şi e condusă cu dăruire de directorul prof. Pop şi doamna directoare Lupşa. Viaţa spirituală e întreţinută de parohi dedicaţi ai celor două biserici surori, ortodoxă şi grecocatolică, părintele Mihnea având şi el „patima pescuitului”. Sănătatea e pe mâini bune, Dodo şi Titus continuând tradiţia familiei Paşca. (Finalul primei părţi.) - Va continua! -

„Râul Cavnicului venea blând cu apele lui calde dinspre satul Vad şi se unea cu vijeliosul Bloaja, râu de munte, rece ca gheaţa. Ce de peşti prindeam acolo, cleni dolofani, cu Ştefan Radof!” (foto: Emanuel LUCA - Copalnic-Mănăştur, 2012)

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

148

C H I O R E A N Ă

Mădălina MARINCAŞ

DE-A DURA PRIN IARBA MĂNĂŞTURULUI

N

u ştiu alţii cum sunt, dar aş zice că e greu să nu te gândeşti cu drag şi mare tragere de inimă la locurile care ţi-au dat amintirile copilăriei. Fără să bagi măcar de seamă, ai devenit de-al locului cândva între datul de-a dura prin iarba numai bună de cosit şi umblatul cu colinda pe cărări albe sau, mai degrabă, pe unde era omătul mai gros. Adevărul-adevărat e că nicăieri nu era tocmai ca la Mănăştur. Poate că se rezumă totul la simţul apartenenţei sau poate că era ceva elixir miraculos în apa de fântână menită să îmi inducă miraje, dar de când am eu amintiri, şi le am de mic prunc, casa de la ţară, sus pe valea Crâşcă, era acasă la fel de mult pe cât era şi o dulce evadare. Prin ochii de copil, era locul perfect: cu nucul bătrân sus în curte, vreo trei sau patru pruni tocmai lângă gard şi o grămadă de locuri de explorat. Erau pe vremea copilăriei mele cărări bine umblate spre vecini mai de aproape sau mai de departe, prin lanuri de porumb şi prin livezi de meri bătrâni, spre cireşi numai buni de căţărat la timpul potrivit, spre sfârşit de primăvară şi mai către vară, spre dudul de la marginea drumului, care, în ochii părinţilor, era calamitatea ce se abătea necruţător asupra tricourilor albe. Nu scăpa niciunul! Vara ne găsea alergând pe toate coclaurile, mai la deal de casa bunicilor şi prin toate apele mai mult sau

numărul

12

mai puţin curgătoare de mai la vale. Nu-i de mirare că eram de negăsit cu orele în zilele acelea lungi din mijlocul verii şi reapăream cu gura până la urechi, cu câteva zgârieturi ici şi colo pe la genunchi sau coate şi cu haine bune de aruncat. Era cea mai mare problemă să lăsăm în urmă jocul atunci când se lăsa seara şi veneau încet văcuţele acasă la o oră mai exactă decât clopotul bisericii, dar totul era uitat rapid cu un griş în lapte. Peste tot era o activitate de necontenit în verile din amintirile mele. Toată vara, cât era ea de lungă, era vremea fânului în vreo formă sau alta: ba de cosit, ba de întors, ba de strâns, ba de greblat, apoi de încărcat în carul tras, nu de boii tradiţionali, ci, în cazul nostru, de două văcuţe, tot alea care ne dădeau şi laptele pentru griş! Destinaţia era „tertiu” casei unde şedeau falnice fârciturile reînnoite anual. Erau acolo vreo trei sau patru toamna, lângă solar. Colo-ntre fârcituri pornea cărarea ce ducea până la grădina de vară şi mai era loc tare bun de ţinut minte când ne adunam destui copii zburdalnici să punem de-o ,,de-a v-aţi ascunselea”. Orice activitate, ori agricolă, ori gospodărească, era cu diligenţă verbală comunicată de cu seară, dar nimic nu întrecea panica şi schimbarea de plan instantanee când se arăta vreun nor la răsărit şi fânul era la uscat pe câmp. Se mobilizau trupele pe frontul de paie cu o agilitate militărească şi cât ai zice „peşte” (sau, mai de-

(foto: Mădălina MARINCAŞ)

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

149

C H I O R E A N Ă

(foto: Emanuel LUCA - Copalnic-Mănăştur, 2016)

grabă, „fân”!) nu rămânea fir de iarbă uscat negreblat. Aş vrea să cred că nimic nu e întâmplător în existenţa fiecăruia: niciun loc sau om pe care îl cunoaştem, nicio experienţă bună sau mai puţin bună, niciun măr mâncat prea verde direct din pom, nicio prună culeasă din iarbă... deşi experienţa de la urmă, legată de neastâmpăratele prune, ei!, aceea era ,,cu dichis”. Când venea ea, vremea culesului, plutea în aer un simţ al anticipării şi în noi toţi o dorinţă lăuntrică, periculos de aproape de începuturi, dar ne adunam cu mic cu mare sub prun, aşteptam ,,omul la bătut” (de prune, nu altceva) şi ne puneam în linişte şi disciplină deplină la cules. Ne treceau încet nemulţumirile şi încheiam ziua cu inima plină de mândria lucrului bine făcut şi ochii gata să se închidă de cum se aşeza capul pe pernă! E drept că poţi să scoţi fata din ţară, dar nu ţara din inima fetei. Iarna, prin ţara mea era mai ceva ca în poezia aceea pe care o ştim cu toţii din pruncie, un miracol alb pe uliţa noastră pe atunci pietruită. Dacă îmi aduc bine aminte, şi aş vrea să cred că mi-e întipărit pentru eternitate în minte şi suflet, erau ierni din acelea fabuloase, cu zăpadă până la brâu, de acoperea pământul total şi irevocabil cu săptămânile! E adevărat şi că brâul unui copil era mai aproape de pământ, dar jur că parcă nu era Crăciun fără zăpadă şi vacanţe de iarnă, când maşina rămânea mult la vale, în grija vecinilor şi noi o luam încetuc la pas spre casă – o aventură! Zbura lenkerul pe uliţă cât era ziulica de lungă – nici nu era prea greu de tras la deal. Ţurţurii de sub streaşina casei deveneau acadele de gheaţă şi fără avernumărul

12

/ august 2018

tisment răsăreau oameni de zăpadă unul ici, altul acolo, ,,santinele” albe cu ochi negri atotvăzători. Santinele erau şi ai noştri părinţi şi bunici sub a căror îndrumare ne opream, obligat-forţat, după ce ne îngheţau sprâncenele şi mănuşile cu un deget (că doar, copil fiind, de ce ai avea nevoie de mănuşi cu cinci degete?!) acumulau un strat gros de omăt. Ş-apoi, într-un târziu, ne topeam în figurine de copii cu obraji şi urechi roşii pe laiţă, lângă soba din căsuţa de iarnă. Trosneau lemnele în foc şi se cocea ludăul în ler cu un miros tare îmbietor. Nu era nimic altceva de făcut decât să o luăm de la capăt a doua zi! Mai în glumă, mai în serios, erau cu toate aventuri fascinante într-o lume fantastică de copil fără stare, fără griji şi, cert, fără anxietăţi de om mare. Voiam pe atunci, cu mare disperare, să fiu şi eu om mare, fără a înţelege defel că avea să-mi fie dor şi drag de Mănăşturul de atunci cum nu mi-e drag de vreun alt loc. Şi cum n-aş vrea să mă întorc la mine şi la Mănăşturul de la şapte ani?! Ai mei şapte ani, că doar satul şi ale lui dealuri au fost acolo demult şi încă stau în loc. Oarecum. Creşte pădure pe unde nu era, pomi, oameni şi animale s-au dus – se schimbă peisajul, că doar nu-i nimic pe lume să stea în loc – fie deal, copac sau om. Dar eu, fără îndoială, voi avea mereu mersul de copil, desculţă prin iarba nouă de primăvară, grea de roua dimineţii şi biserica în Duminica de Paşte. Şi-i bătut în cuie că am fost de-a satului maramureşean cu a sa conştiinţă strămoşească şi sunt cu atât mai bogată pentru asta! Copalnic - Mănăştur


VATR A

150

C H I O R E A N Ă

Alina COMAN

D

CLACĂ DE COASĂ ÎN PRIHODIŞTE

e 1 Iunie am primit o invitaţie surprinzătoare de la un vechi prieten de a participa la o clacă de coasă, precum făceau pe vremuri gospodarii adevăraţi. În urmă cu un an, tot la iniţiativa lui Florin, la Muzeul Satului din Baia Mare, în zona casei din Preluca, o mână de oameni îmbrăcaţi în straie populare au reînviat obiceiul cositului în clacă. Acum şi-a deschis porţile casei sale din Prihodişte, un tărâm întins pe dealurile mărginaşe ale comunei Copalnic-Mănăştur. Aflată în Maramureş, la 25 de kilometri de Baia Mare, comuna CopalnicMănăştur e formată din satele Berinţa, Cărpiniş, Copalnic, Copalnic-Deal, Copalnic-Mănăştur, Curtuiuşu Mic, Făureşti, Lăschia, Preluca Nouă, Preluca Veche, Ruşor şi Vad. Aici, Florin şi-a renovat casa bunicilor şi transformat-o în cămin. De cum am păşit în curte, căsuţa

albă ce se iţeşte pe sub tufele de caprifoi mi s-a părut desprinsă din poveşti. În amenajarea ei a dat dovadă de respect pentru trecut şi tradiţie. Am observat că un pom din curte, secerat la pământ de bătrâneţe, nu a devenit lemn de foc, ci a fost lăsat pe iarbă, lângă cioată, devenind astfel o laiţă naturală, un loc de stat cu tâmplele în palme şi de ascultat gândurile. De jur împrejurul casei găseşti frăguţe, salvie, viţă de vie, mentă şi lămâiţă. Fiecare lucruşor e pus la locul lui de mâini de gospodar. Pisicile şi căţelul stăpânesc toată curtea, dar au fost toleranţi cu vizitatorii. În fereastră stă un opaiţ vechi şi primul gând mi-a fost să găsesc şi galbena gutuie. Poate doar un mesaj şugubăţ în limba franceză de pe o tăbliţă trădează faptul că doamna casei, Rodica, e profesor de limbă franceză. Şi Florin e om de litere. Acum lucrează la Centrul judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Cultu-

rii Tradiţionale. E omul potrivit la locul potrivit şi se pare că îşi continuă misiunea şi în timpul liber. De-a lungul anilor ne-am intersectat la evenimente culturale, e talentat, cântă la chitară, scrie şi are în portofoliu fotografii care ar stârni invidia oricărui profesionist. Alături de o mână de oameni asemeni lui, se încăpăţânează să publice revista „Vatra Chioreană”, în format tipărit sau online www.vatra-chioreana. ro. Sunt convinsă că toţi cei veniţi în clacă au făcut-o nu doar pentru reînvierea tradiţiei, cât mai ales pentru omenia proprietarilor. Rodica mi-a mărturisit că şi-a deschis uşa casei „Pentru că îmi sunt dragi oamenii frumoşi şi pentru că mi se pare important să păstrăm şi să ducem mai departe tradiţiile. Noi ne simţim foarte bine aici şi cred că putem da şi oamenilor puţin din pacea şi tihna pe care le trăim aici.” A trebăluit toată după-amiaza, când învârtind într-un

Cosaşi în brazdă. Prihodişte, Copalnic-Mănăştur, 2018 numărul

12

(foto: Felician SĂTEANU)

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

151 ceaun uriaş cu guiaş, când întreţinând oaspeţii. A fost o animaţie continuă. Au venit, pe rând, primar, viceprimar, jurist, preot, vecini, prieteni şi cunoştinţe. Să nu credeţi însă că a fost o paradă. Şi-au luat coasa-n mână şi au trecut la treabă. Ovi, soţul meu, e din Moisei şi-şi poartă-n suflet nostalgia verdelui de-acasă. Şi-a mai alinat un pic dorul alăturându-se celorlalţi în brazde. Ca prin minune, au apărut bucate gătite de femeile din comunitate. Doamna Emilia a adus o covată gigantică plină cu gogoşi calde. Tanti Mia ne-a adus minciunele, cărora bunica mea le zicea ciurigăi. Alte femei au pregătit plăcinte cu brânză, mărar şi ceapă verde, zacuşti, pâine cu unsoare şi brânză usturoaie, slănină şi câte şi mai câte. Din coşărci de nuiele s-au aşternut feţe de masă lucrate manual, colorate şi vesele ca sufletul omului bun, slujind deja câteva generaţii. Au circulat şi nişte sticle pline de mărgele cu licoarea magică, ba de prune, ba de pere şi limbile parcă au început a se dezlega. Atmosfera a fost de sărbătoare, de comuniune cu oamenii, natura şi cu rânduiala lăsată de Dumnezeu. Doamna conf. univ. dr. Delia Suiogan, prodecan al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca - Centrul Uni-

C H I O R E A N Ă

Cosaşi de nădejde din Mănăştur şi Groşi (foto: Emanuel LUCA)

versitar Nord din Baia Mare participase în urmă cu un an la claca de la Muzeul Satului, iar acum a onorat din nou cu prezenţa. Am întrebat-o ce face în Prihodişte şi mi-a mărturisit zâmbind: „Am venit la clacă. Trebuie să încurajăm astfel de acţiuni pentru ca aşa se redescoperă sentimentul de apartenenţă la comunitate. Ne înstrăinăm, nu mai ştim să ne bucurăm. Trebuie să reînviem aceste obiceiuri pentru a redescoperi starea aceea de simplitate pe care ţi-o dă ideea că nu eşti singur, că omul de lângă tine va veni de câte ori vei avea nevoie. Simplitatea înseamnă armonie cu tine, cu na-

Cosaşi hodinindu-se... Domnul doctor Coroian s-a îngrijit de hidratarea cosaşilor numărul

12

(foto: Emanuel LUCA)

/ august 2018

tura, cu oamenii din jur, cu satul, cosmosul în final.” Cuplul meu preferat de la această întâlnire cu atâţia oameni de omenie e format din Ştefan şi Ioana. Între două gogoşi, cineva vorbise despre nunta lor atipică, organizată în şură, în bătătura propriei gospodarii, cu decor de poveste şi bucate alese. Sunt amândoi frumoşi, au un zâmbet cald, locuiesc într-o casă bătrânească, din lut, cu prispă, întocmai ca bunicii lor, în „satul cu vreme bugătă”, după cum le place să spună. În toamnă vor deveni părinţi şi când se privesc, în ochii lor apare un licăr complice. Mama lui Ştefan, profesor de limba română, i-a insuflat din copilărie dragostea pentru tradiţie şi viaţa simplă, „în bună rânduială”. După studii în alte locuri, viaţă tumultoasă de artist, şi-a luat mândruţă din Mureş şi a făcut-o mireasă în Maramu’. În urmă cu ceva timp, a creat un concept de act artistic la şură. E iniţiatorul unei tabere de creaţie şi a unor ateliere de teatru şi muzică. Şura era un spaţiu arhetipal. Pe lângă funcţia utilitară de păstrat uneltele agricole sau fânul pentru iernat, şura era un loc de desfăşurare a celor trei ritualuri de trecere din viaţă: botezul, nunta sau petrecania. Orice gospodărie avea un astfel de loc, un spaţiu de Copalnic - Mănăştur


VATR A

152

C H I O R E A N Ă

Cina cosaşilor

(foto: Emanuel LUCA)

siguranţă. Acum i-a atribuit valenţe noi, dându-i rol de scenă, de mediu de desfăşurare a manifestărilor creative. Conceptul a fost preluat şi de alţi artişti ce i-au trecut pragul şi a fost dus mai departe, ajungând şi în Baia Mare. Astfel, în fiecare an, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Atelier, câteva piese se joacă în Muzeul Satului, la deja celebra şură. Ioana, frumoasa noastră graviduţă, mi-a povestit despre cum le-a venit ideea de a încropi o mică afacere. „Zona Prelucii are livezi întinse, există teren agricol, dar pământul nu e foarte roditor. Se cresc animale sau se face ţuică din poame. Însă potenţialul ei nu e utilizat la maxim. Sunt păduri întregi de mure, ciuperci, plante medicinale, pomi fructiferi. Într-un an, am avut foarte multe gutui. Ne-a fost milă să le lăsăm şi am făcut foarte multă dulceaţă. Am împărţit-o cu prietenii, iar surplusul l-am vândut.” Acesta a fost factorul declanşator al micului business, acum aflat la nivel de studiu pilot. Pe viitor, au în plan să investească într-o unitate de producţie. Până atunci, însă, produsele lor sunt comercializate la diferite târguri sau prin comenzi online sub brandul „Şura cu bunătăţi”. Merg pe linia tradiţională, cu dulceţuri şi numărul

12

/ august 2018

gemuri din fructe, zacuscă de fasole, vinete sau hribi, dar şi-au diversificat oferta şi pentru cei care vor să încerce lucruri noi. Siropul de păpădie, pesto-ul de leurdă cu nuci, mierea falsă din păpădii, gemul de mere cu rozmarin, dulceaţa de ardei iute... sunt doar câteva inovaţii şi sunt sigură că v-am stârnit interesul. Suntem la un click distanţă de pagina lor de facebook „Şura cu Bunătăţi”, nu-i aşa? Nicu Pop, un alt participant la clacă, e meşter popular în Plopiş, un alt sat din Maramureş. Acasă

are amenajat un mic muzeu etnografic şi-şi deschide porţile casei tuturor curioşilor. De-a lungul timpului a fost invitat la mai multe emisiuni la diferite posturi de televiziune, iar lucrările sale au străbătut sute de kilometri la diverse expoziţii şi târguri internaţionale. E unul dintre cei generoşi, care cu dragă inimă împărtăşeşte taina meşteşugului său cu cei interesaţi să ducă tradiţia mai departe. Astfel că prin mâna lui au trecut mai mulţi ucenici. De 25 de ani îmblânzeşte lemnul şi-l transformă în opere de artă. Fie că vorbim de porţi tradiţionale, troiţe, sculpturi, sau icoane, lucrările sale vorbesc limba maramureşenilor. Transpune simbolurile ancestrale cum ar fi soarele, funia, nodul dacic, copacul vieţii, colţii de lup… în obiecte artizanale care îşi găsesc proprietari acasă sau în zări îndepărtate. E inventatorul unui calendar sculptat, pe care odată ce l-ai achiziţionat, nu mai eşti nevoit să-l schimbi anul următor. Printr-un sistem ingenios, proprietarul îşi indică ziua si luna. L-am întrebat dacă mai vine la clacă de coasă şi mi-a declarat: „Mai viu, că numa’aşe nu-mi rugineşte coasa, că nu ne mai cheamă nime. Vreu ca la anu’ să le fac la tăţi o toporâşte de coasă, da’ numai’ de-or ave şi bani.” Zvârlit pe dealuri, Copalnicul atrage prin frumuseţea sa, prin omenia locuitorilor şi tihna pe care o oferă. O dovadă în acest sens e şi exemplul Cristinei Coroian, venită tocmai din Vâlcea. Alături de soţul său, veterinar, se ocupă de opt ani de animalele din comună. Se declară asimilată şi nu şi-ar mai vedea rostul în altă parte. *

Meşterul Nicu Pop şi Alina Coman (foto: Ovi Coman)

*

*

Am plecat spre casă abia la ceas de seară, dar am lăsat mare petrecere, cu muzicanţi, mese-ntinse şi oameni faini. Percepţia mea a fost că, în Prihodişte, timpul încă are răbdare cu oamenii şi, mai important, oamenii îşi fac timp pentru semenii lor. Copalnic - Mănăştur


VATR A

153

C H I O R E A N Ă

Gavil ARDUSĂTAN

CLACĂ DE COASĂ LA MUZEUL SATULUI

E

ste vorba de povestea frumoasă a unei întâmplări premeditate. Cu diferite ocazii, reprezentanţii autorităţilor locale şi conducerea Muzeului de Etnografie şi Artă Populară au discutat despre ceea ce este de făcut pentru a schimba în bine „imaginea” Muzeului Satului din Baia Mare, instituţie aflată în subordinea Consiliului judeţean Maramureş. În ultimul an, sub managementul doamnei Monica Mare, s-au realizat multe lucrări de reabilitare şi amenajare a spaţiului muzeal, în acelaşi timp cu intensificarea activităţilor culturale în cadrul acestui edificiu ce păstrează cultura şi arta populară a judeţului. Din discuţiile avute, a reieşit

concluzia conform căreia este foarte important ca muzeul să devină din ce în ce mai viu prin organizarea de evenimente cu specific tradiţional şi nu numai, indiferent de alocările bugetare anuale. Cu puţină voinţă şi interes, s-a dovedit că se poate, consolidând expresia consacrată „omul sfinţeşte locul”. După iniţiativa lăudabilă a administraţiei locale de la Copalnic-Mănăştur, care a organizat anul trecut prima „clacă de coasă la muzeu”, am promis doamnei director Monica Mare ca anul acesta va fi rândul groşenilor să dovedească implicare şi voluntariat în acest sens. Odată cu evenimentul consacrat al „Festivalului Danţului la şură” din 28 mai (a doua zi de Ru-

salii), am perfectat detaliile referitoare la cele întâmplate marţi seara la muzeu. Primarul Florin Boltea a preluat iniţiativa şi în câteva zile (după exerciţiul de coasă din Prihodişte – Mănăştur, la Florin Pop) a reuşit să mobilizeze peste aşteptări clăcaşii pentru Muzeul Satului. Astfel, 22 de cosaşi însoţiţi de doamnele acestora şi tineri interpreţi din comună, îmbrăcaţi în haine tradiţionale, au reuşit, pe lângă coasa efectivă, să creeze o atmosferă de sărbătoare cum rar ne este dat să trăim. Voie bună şi hori tradiţionale până târziu în noapte. Pentru spectatorii din oraş, curioşi sau melancolici după satul lor, cred că a fost mai mult decât un spectacol regizat. Practic nu a existat o regie pre-

Săteni din Groşi în Muzeul Satului din Baia Mare - 2018, refăcând farmecul clăcilor de odinioară numărul

12

(sursa foto: Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Maramureş)

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

154

C H I O R E A N Ă

cut însă, era o formă esenţială prin care oamenii satului au supravieţuit individual şi colectiv. În felul acesta, anii din viaţa ţăranului se numărau în veri muncite la „clacă”.

22 de cosaşi însoţiţi de doamnele acestora şi tineri interpreţi din comună, îmbrăcaţi în haine tradiţionale, au reuşit, pe lângă coasa efectivă, să creeze o atmosferă de sărbătoare cum rar ne este dat să trăim. (sursa foto: Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Maramureş)

stabilită, în afară de cositul efectiv. Din acest moment, cred că acest tip de manifestare cultural-civică va intra definitiv în calendarul activităţilor şi evenimentelor muzeale, având în vedere faptul că actul cositului tradiţional cu coasa a devenit o activitate tot mai rar practicată odată cu asaltul tehnologiei moderne care invadează inclusiv spaţiul rural. Mai mult decât utilitatea gestului rămâne evenimentul cultural asociat, respectiv întâlnirea unui grup dintr-o comunitate care angrenează energii şi spiritualitate specifică unei zone etnografice. Iar pentru cei care sunt interesaţi de autenticitate, timpul muncilor tradiţionale a cam trecut, rare mai sunt locurile în care acestea se desfăşoară spontan. Pentru cei care mai ştim şi putem, devine o datorie să transmitem mai departe mesajul cultural ce este creat de fenomenul antropologic numit „clacă”. Ce este „claca”? Este acea formă de întrajutorare mutuală prin care grupuri de săteni participă împreună la muncile care presupun efort consistent: cositul, edificarea unei case, culesul roadelor etc. Acest eveniment din viaţa fiecărui numărul

12

/ august 2018

ţăran, veacuri întregi unul banal şi neimportant, a devenit astăzi unul cu semnificaţii antropologice şi etnografice, tocmai pentru că are un important conţinut cultural şi dătător de sens în fiecare comunitate. Din afară, pare ceva închipuit sau un pretext pentru socializare. În tre-

* * * Mai multe ar putea fi spuse de antropologi şi etnografi, iar cine doreşte să cunoască întreg fenomenul „clăcii” este poftit să se alăture celor care au astfel de iniţiative. Nu pot incheia intervenţia fără a mulţumi gazdelor de la Muzeul Satului – doamnei Monica Mare şi personalului muzeal, primarului Comunei Groşi pentru determinarea organizatorică, preoţilor Virgil jicăreanu, Claudiu Pop şi Călin Ţura din localitate pentru atmosfera creată şi sprijinul culinar, clăcaşilor din Groşi şi însoţitoarelor acestora şi, nu în ultimul rând, tinerilor talentaţi din comună pentru atmosfera muzicală care a încheiat apoteotic ziua de marţi. Imaginile sunt grăitoare, sper să participăm la cât de multe evenimente asemănătoare.

Fotografie de grup de la finalul cositului. urmează cina şi jocul... Dar cine doreşte să afle mai multe despre acestea, să vină cu noi în brazdă! (sursa foto: Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Maramureş)

Copalnic - Mănăştur


VATR A

155

C H I O R E A N Ă

Emanuel LUCA

A

CLACĂ DE COASĂ ÎN PRELUCA VECHE (ÎN DULCELE STIL CLASIC CHIOREAN)

zi o fo clacă de coasă în Prelucă. La Ştefan. În Poniţă. Cum Ştefan o vinit şi în Prihodişte în clacă, amu-s două-tri săptămâni, dară c-am mers şi io. No, tăte faine. Viu de la lucru pă la 4. Pă drumu din Baie, Ştefan sună. Că-i cod, că-s nori, că poate-a veni ploaia. Da’ orişicum deja o pus guiaşu’ pă foc, cum ar veni, îi musai să merem la coasă. Că el o vorovit deja cu oaminii, şi-amu aiştea vin. Mulţi. Cu coasă, cu cositoare, cu furci, cu greble. Ca la răscoală. Ajung acasă. Îmbuc ceva, Ştefan sună: că-i senin, că deja i-o vinit clăcaşi, că ce fain a hi. No, bine. Io mă bucur. Zic, până ajung în Poniţă, jumătate iarba-i jos. Fain. Sună primarul: hai să merem, la cinci fix. Sună iară Ştefan. Pe unde sunteţi? Zic, pă Valea Arinului, mai facem zece minute şi suntem la tine. Am făcut cam o jumătate de ceas. Mă gândesc că deja-i cosât aproape tot. No, nu te teme. Ajungem în Poniţă. Primarul, Florin, Adrian, Bogdan şi io. În Poniţă, Ştefan cu un clăcaş, Nicu. La masă. Nici o brazdă cosită. No, fain. Nu-i bai. Ne prezintă Ştefan terenul. Adică, lotul. Adică pe unde ar trebui să cosim noi. Noi ne uităm la lot. Lotul nu se uită la noi. Ne numărăm în gând. Amu nu tare ne-o ieşit socotelile. Că Ştefan îi chiabur, lotu-i mare şi noi suntem mici. Ori puţini. Bun. Oricum ni se face ruşine. Pă masă horincă, plăcinte, pancove, slănină, caş, brânză, castraveţi, porodici. În ceaun, guiaş. În faţă şi în spate, numai iarbă. Mică, uscată, fâşcoasă, culcată. Tomna cum îi mai bine. Bem un păhar de horincă. Se bat coasele. Cine nu bate coasa, mai be un păhar de horincă. Îl întrebăm pe Ştefan câţi clăcaşi mai vin. Api, nu mai vin, zice el. Ne supărăm în gând pe prelucani şi pă mănăştureni. Mintenaş ne trece. Pornim noi numărul

12

/ august 2018

Mai o brazdă, mai o poveste, mai o horincă... (foto: Mariana Ghedan)

către iarbă. Musai să ştiţi c-o fo tomna ca-n poezia lui Alecsandri: „ce simte firul ierbii când coasa e vecină?/ Ea pleacă fruntea-n pace…” Numai pân-aici. Cum ar veni, tătă iarba era pă jos. Încâlcită de câni, miei şi curci, cum v-am spus. Ne-apucăm noi de coasă. Cu privirea-n jos să nu vedem cât hotar avem de cosât. Dăm o brazdă. Mai dăm o jumătate de brazdă. Vine o maşină. În ea, Oana şi Grigore. Şi-o cositoare. Amu, deja, mare curaj ne-o cuprins. Cositoarea. Pă benzină. Credinţă am că şi de-o lăsa Grigore la hotar, noi tot coseam mai cu putere decât înainte. Tare fain sună coasa-n iarbă, da’ sună fain şi cositoarea. Câteodată. Când suntem mai slabi de inger. Şi-apoi am pornit cu mare forţă. Mai o brazdă, mai o poveste, mai o horincă. Ca-n clacă. Pân-o vinit ploaia. Codu’. Galben. Am fugit în şură, casă, găbănaş. O plouat bugăt de mult, şi-ntr-o vreme ne-am regrupat în casă la un blid de guiaş bun. Şi pe când mâncam noi mai cu

poftă, s-o oprit ploaia. Şi iară ne-o cuprins ruşinea de guiaşul şi plăcintele cele bune şi de iarba ce multă de-afară. Şi tocmai pe vremea când Brazilia primea al doilea gol, ne-am apropiat din nou de iarbă. Am mai cosât până aproape de doi la unu – pentru Belgique - , cât să-i facem lui Ştefan drum prin iarbă cătă pădure. Bogdan i-o cosât şi nişte morcovi din grădină, să nu se ude la picioare când a mere după ptitoi. Cam atâta am putut face. Ştefan ne-o lăudat. Ne-o dat de mâncare şi de băut. Nouă ni-i cam ruşine, drept să spunem, că nu tare mult am cosât. Amu, Ştefan, ne iartă! Şi mai fă o clacă numai cu scrijele de ptită cu unsoare şi-om bdirui şi iarba ce-o rămas. Că suntem datori pentru toate bucatele ce le-ai pus pe masă şi pentru pregătirile doamnei Ani şi a celorlalte doamne ce au ajutat. Tare mulţămim! Să him sănătoşi şi să ne întâlnim şi la altă clacă!

Copalnic - Mănăştur


VATR A

156

C H I O R E A N Ă

Maria BERCIU

V

VâLTOAREA DE PE PâNZĂ

- VALENŢE ExPRESIV-PLASTICE ALE SPAŢIULUI ARHAIC MARAMUREŞEAN âltoarea, o maşină de spălat (naturală), la mari dimensiuni, dar care funcţionează după un mecanism simplu, atestând inteligenţa şi creativitatea omului. Instalaţia poate funcţiona generaţii întregi. Cu toate că tehnologia modernă oferă nenumărate posibilităţi de spălare automată, vâltoarea spală mult mai bine, fără detergent, doar cu apă - sursă naturală. Mai demult, vâltoarea era necesară pentru prelucrarea ţesăturilor din lână, care erau învârtite chiar şi o jumătate de zi, până se îngroşau şi ieşea ţolul normal, care avea şi rezistenţa mărită. Una dintre cele mai vechi instalaţii folosite de om, vâltoarea, avea, iniţial, ca scop îndesatul ţesăturilor din lână de oaie şi însoţea, de obicei, creşterea oilor. Este una dintre primele instalaţii făcute de om şi datează de circa patru mii de ani. Ei spun că procedeul de curăţare a hainelor a fost învăţat de la natură, iar maşina automată de spălat cu încărcare verticală funcţionează după principiul vâltorii. Problema raportului dialectic dintre tradiţie şi inovaţie permite descifrarea mecanismului procesului de creaţie, a procesului evoluţiei culturii. După O. Papadima, „Ţăranul român este un realist şi un fantastic în acelaşi timp... în cosmosul folcloric nu există nici o fărâmă neanimată. Iar opţiunea spre coloritul natural, aspectul firesc al materialelor sugerează direcţia spre echilibru, în legătură cu universul natural”. Instalaţia vâltorii, realizată din lemn, funcţionează cu ajutorul forţei apei. Să ne oprim pentru câteva momente asupra acestui element primordial. Apa este o substanţă absolut indispensabilă vieţii, fiind una dintre cele mai răspândite substanţe pe planeta noastră. Hidrosfera (din limba greacă: hidros = apă şi sphaira = sferă) descrie, în geografia fizică, numărul

12

/ august 2018

masa totală de apă liberă în stare lichidă sau solidă de pe suprafaţa Pământului, precum şi de dedesubtul sau de deasupra acestei suprafeţe. În mitologie, apa este simbolul vieţii, al regenerării, al purităţii. Având adâncimi necunoscute şi mistice, este o lume diferită de cea a uscatului. Lumea oamenilor se întindea până la marele ocean, care o înconjoară, iar dincolo de acest ocean, în mitologia nordică se află o lume a morţilor. Câteva ipostaze, în mitologie: (a) apa ca element al genezei. Multe popoare au credinţa că omul a fost făurit din lut, adică pământ şi apă. Apa apare şi în geneza Afroditei, în mitologia greacă. Se spune că zeiţa s-a născut din spuma mării, punând astfel în evidenţă caracterul sublim, pur, al apei, iar ca zeiţă a iubirii, ea reprezintă un ideal al frumuseţii; (b) apa, ca element al regenerării, al vitalităţii şi al învierii. În basmele româneşti este des întâlnită - apa vie. Băută de eroii din basm, aceştia îşi recapătă energia, forţa necesară în luptele pe care le duc, cu duşmanii. În povestea lui Ion Creangă, Hrap-Alb este înviat cu apă vie şi apă moartă; (c) apa, ca element al tinereţii veşnice, al nemuririi. În mitologia greacă, Ahile se scaldă în apele Styxului, numite fântâni ale tinereţii. Acela care o bea, primeşte tinereţe veşnică. Şi în mitologia românească există fântâni ale tinereţii; (d) apa, ca element al distrugerii. În multe mitologii se întâlneşte mitul unui potop. Acesta scufundă întreaga lume, astfel că în urma lui reuşesc un număr mic de oameni şi animale, să se salveze. În toate mitologiile, potopul este trimis de forţa divină spre a pedepsi muritorii neascultători. Cel mai des pomenit este Potopul lui Noe - acesta reuşind să salveze câte o pereche din fiecare specie de animale. (e) apa, ca element al metamorfozei. Eroul mitologiei greceşti, Narcis, care s-a îndrăgostit de chipul său, după ce

s-a privit în apele unui lac, dar, dorind să se apropie tot mai mult, el a căzut în apă şi s-a înecat, iar trupul său, prin proprietăţile magice ale apei, s-a transformat într-o narcisă. (f) Apa ca element transcendental. Râul Styx, care reprezenta singura cale de trecere către tărâmul morţilor, era locul în care luntraşul Charon era navigatorul pentru care se pun şi în zilele noastre doi bani pe ochii celui mort, bani care sunt dăruiţi ca plată în schimbul trecerii râului. În funcţie de poziţionare, apa poate fi o oază într-un deşert, un lac într-o pădure răcoroasă, o fântână arteziană într-un oraş, ori un izvor între stânci. Atunci când este nemişcată, limpede, ea oferă linişte, celor care o admiră. Iar unduirile apelor unui râu, ori curenţii unei mări, influenţează simţirile noastre. Iluminarea este un alt factor esenţial. În întuneric, simţim apa fie prin sunetele ei, fie prin miros. Efectul unei luminări slabe a cerului de iarnă pe o întindere de apă poate induce starea de tristeţe şi rece. În schimb, lumina soarelui, care apare sub forma unor scântei reflectate pe suprafaţa apei, luminează fiecare curbură şi ne dezvăluie conţinutul ei. Sunetul apei, este modul în care natura vesteşte prezenţa apei, într-un mod plăcut şi acesta are caracteristicile unei muzici, prin volume diferite, claritate, ritm, blândeţe, armonie. Apa este foarte rar incoloră, mereu are e nuanţată de vegetaţie ori colorată de argile şi o vedem în funcţie de împrejurimile reflectate. Adâncimea apei modifică culorile: cu cât apa este mai adâncă, cu atât culoarea sa este mai intensă. Apa are memorie. Din cele cunoscute de noi, viaţa biologică de pe pământ a apărut şi apoi a evoluat din apă. Orice fiinţă biologică e compusă în cea mai mare parte din apă. Dar, spre deosebire de alte substanţe, s-a Copalnic - Mănăştur


VATR A

157 demonstrat că apa e mai mult decât o substanţă chimică. Astfel, în timp ce alte substanţe se micşorează la frig, ca volum, apa se dilată. De asemenea, apa îşi schimbă prin cristalizare structura moleculară în funcţie de undele din jur, luând forme armonioase ori haotice, după cum este expusă unei muzici clasice ori unor zgomote. Apa are memorie şi se comportă ca un element care înregistrează informaţia, chiar şi gândul omului. Mai mult, apa poate transmite - comunică informaţia stocată. În semnificaţiile simbolice ale apei, sunt întâlnite trei idei principale: apa, origine a vieţii, mijloc de purificare, centru de regenerare. A te scufunda în apă şi a ieşi din ea nedizolvat, este echivalent cu a te întoarce la origini, iar acolo există posibilitatea de a căpăta forţe noi. În Asia, apa este originea vieţii şi element al restructurării trupeşti, dar şi spirituale. Reprezentând totalitatea posibilităţilor de manifestare, putem opera o distincţie între: ape superioare, care corespund tuturor oportunităţilor fără formă; ape inferioare, care corespund tuturor posibilităţilor cu formă, fiind deseori reprezentate în iconografie prin dubla spirală. Ploaia fecundează glia, este deci masculină, iar apa care se naşte din glie, apa primordială, este feminină, asociată cu Luna. Apa este simbolul vieţii spirituale oferite de Dumnezeu. În Vechiul Testament, apa este simbol al vieţii, iar în Noul Testament devine simbol al Duhului. Apa vie, apa vieţii este şi simbol cosmogonic. Pentru că purifică, vindecă, întinereşte, ea este o poartă spre veşnicie. Apa este o materie perfectă, fecundă, simplă, complet transparentă. Apa botezului, conferită doar o dată, este cea care permite intrarea într-o stare nouă, aceea de om fără păcat. Sunt şi situaţii în care apa poate fi prevestitoare a morţii, apele dezlănţuite preced marile calamităţi. Apa este şi un simbol al dualităţii: apa ploilor - apa mărilor, una curată, cealaltă sărată. Apa liniştită semnifică pacea şi ordinea. Fluviul reprezintă cursul existenţei umane şi fluctuaţiile sentimentelor. Apa îngheţată exprimă stagnarea, lipsa căldurii sufleteşti, absenţa sentimentului de iubire, moartea sufletului. numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

Maria Berciu în timpul lucrului la unul dintre studiile sale privind Vâltoarea: „Nu am încercat să descriu obiectele propriu zise, ci funcţia lor simbolică...”

D

Vâltoarea - un demers plastic

intre toate artele, pictura e cea mai liberă, crede Werner Hofman, pentru că ea nu se compune din legi, decât în măsura în care acestea pot ţine de esenţă, iar nu de concept, tematică, ori de tehnică. Ştim că nu e suficient să gândeşti, arta este bazată pe configurare. Primul proiect a fost realizat, pe o pânză dreptunghi, cuprinzând multe forme geometrice, care sugerau o împrăştiere datorată unei forţe neprezentă explicit, doar sugerată ca fiind apa. Am folosit o gamă largă de culori, care să placă privitorului, ca fiind cele care se întâlnesc des în natură. A urmat o lucrare, pe o pânză pătrată, cu dimensiuni mai mari, de 80 cm, urmărind să pun în evidenţă, să sugerez puterea apei din cuva din lemn de stejar, în care curge un şuvoi de apă, captat din apa unui râu de munte. Acesta produce, prin cădere, un vârtej asemănător celui format în maşina de spălat, care este foarte pu-

ternic. Din vremuri străvechi, oamenii au învăţat de la natură să folosească acest fenomen. Am continuat să încerc să reprezint chiar o vâltoare adevărată, pe o pânză mai mare, pătrată, cu latura de 100 cm. M-au inspirat multele fotografii, făcute cu ocazia drumeţiilor având ca scop vizitarea vâltorilor din Chiuzbaia, Săpânţa, Vişeu, dintre care unele sunt încă în stare de funcţionare, altele doar ca reprezentări ale tradiţiilor populare. Pentru realizarea picturii, am reprezentat, folosind o culoare deschisă, aşezarea elementelor constitutive, pornind cu cele mai importante, ca: o cuvă mare, centrală, apoi axul şi roata ce aparţin morii de apă, două cuve învecinate, jgheabul prin care este adusă apa în vâltoarea mare, scândurile învecinate care permit accesul la vâltoare. Am colorat apoi, treptat, începând cu structurile din lemn, folosind brunuri calde, nuanţe de portocaliu, ocru, umbre, încercând să redau structura lemnului. Nu am încercat să descriu obiectele propriu zise, ci funcţia lor simbolică. Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

158

Gavril VASIAC

ACTIVITATEA SPORTIVĂ LA fĂUREŞTI

D

intre toate sporturile, fotbalul este fără îndoială unul dintre cele mai vechi şi mai populare, iar începuturile sale urcă în negura vremurilor. Englezii au născocit covârşitoarea majoritate a jocurilor sportive şi fotbalul nu a fost o excepţie. Una din legende spune că, într-un moment din ceaţa istoriei, un marinar englez a lovit cu sete craniul unui fost soldat danez. Un coleg a prins ideea şi a pasat prin lovire craniul înapoi, după care joaca a continuat până la dezmembrarea lui. A urmat apoi băşica de porc umflată şi tradiţia meciurilor inter-sate („Shrove Tuesday”). Fotbalul modern este singurul joc în care omul se lipseşte de aportul mîinilor, excepţie făcând doar aruncarea de la tuşă, desprinzându-se de jocul de rugbi în anul 1823, în Anglia. Practicând fotbalul, omul îşi afirmă virilitatea şi combativitatea: el se îndârjeşte să smulgă rivalului balonul, îl loveşte cu piciorul şi caută să-l introducă în casa adversarului. (Mihai Ionescu, Fotbalul de la A la Z. Editura Sport-Turism, 1988). Se pune întrebarea cine a adus prima minge de fotbal în ţară, în localitate. Din datele existente în amintirea celor care au avut tangenţă cu acest sport în tinereţe, atât ca practicanţi sau simpli privitori, se pare că prima minge de fotbal şi împlicit jocul în sine a fost adus la Făureşti de către Gherghel Augustin a Todorii ai cărui părinţii au imigrat după anul 1900, în căutarea unui trai mai bun. Reîntors din America, tânăr fiind, a adus cu el şi plăcerea de a juca mingea cu piciorul şi împreună cu ceilalţi tineri din sat au format prima echipă, care pe terenuri improvizate, numai cu bare verticale, fără un echipament adecvat, îşi disputau primele jocuri. Primele jocuri organizate cu adevărat, între echipe locale, au avut loc în perioada celui de al doilea război mondial, începând cu anul 1940, când tinerii erau obligaţi să facă o pregătire premilitară, numită „levente”, de către regimul hortist instalat în Ardealul de Nord, prin Dictatul de la Viena. Întrecerile au avut loc pe terenuri pregătite prin muncă voluntară, în general foste terenuri virane, prundaruri de lângă albia râului şi constau şi în întreceri de natură atletică, alergări, sărituri, aruncări. La Făureşti, acest teren a fost amenajat lângă râu în locul numit „Între părauă”, un teren situat între albia râului Cavnic şi un pârâu ce ducea apă la o moară, loc folosit de către localnici pentru înmuierea şi topirea cînepii. Se remarcă aici, alături de Gherghel Augustin, Paşca Pante a Dochiţii (născut 1921) şi Gherghel Alexandru (de la Pantea), acesta din urmă fiind un adevărat campion la săritura cu prăjina numărul

12

/ august 2018

în concusurile zonale, folosind pe post de prăjină o rudă de lemn, folosită la transportul căpiţelor de fân. După război, acest teren a fost folosit în continuare pentru topirea cânepii de către săteni, devenind denivelat. Primul teren cu adevărat, cât decât apropiat de cel regulamentar, a fost amenajat pe locul unde se află astăzi Dispensarul Veterinar, în anul 1947, terenul fiind de origine evreiască. În anii 1950-1952, terenul se mută în locul munit „Poiana Lăschii”, loc situat lîngă zona locuită de ţigani, între râu şi drum, ulterior aici a evoluat echipa din satul Lăschia pînă prin anul 1965, cînd s-a amenajat un teren nou în sat. Din prima echipă formată atunci, făceau parte alături de promotorul Gherghel Augustin (a Todorii), Paşca Pante (a Dochiţii), Gherghel Alexandru (de la Pantea), Leş Vasile (a lui Ignat), Gherghel Vasile (de la Siridon), Vasiac Augustin (din Zăvoi), Gherghel Aurel (a lui Ştefanu Americanului, frate cu Gherghel Alexandru), fraţii Leş Alexa şi Ştefan (a Ioanii), fraţii Cozma Gheorghe şi Nicolae (a Anuţii), Leş Alexandru (dintre Coaste) şi Coroian Paşcu (a lui Găvrila Iulcii). Sistemul de joc era cel clasic al timpului respectiv, celebrul „WM” cu aşezarea pe teren: 1–3–2–5, cu trei stoperi, dintre care unul juca mai în spate un fel de libero şi se numea „măturător” sau beck, denumire englezească. Pe acest post jucând, Vasiac Augustin (din Zavoi ) sau Gherghel Vasile (a lui Siridon), poarta fiind apărată de către Coroian Paşcu. Mingea era una din piele, cu o tăietură, care după umflare era cusută cu un şiret, tot din piele, numit ceaplău. Meciurile erau în general disputate cu echipe din Mănăştur, Cavnic şi din alte localităţi din jur. În anul 1956, se formează cu adevărat o echipă organizată sub comanda lui Ferencz Balasz, doctor uman la dispensarul din localitate, echipa disputându-şi meciurile din nou pe terenul de pe locul Dispensarului Veterinar. Echipa se numea „Înfrăţirea”, nume derivat din timpul istoric în care s-a costituit. Acesta a dotat echipa cu echipament sportiv, tricouri de culoare roşie şi şorturi albe. Terenul de joc era marcat cu un şănţuleţ mic pe locul marcajelor, iar porţile erau din lemn brut rotund, cu bare transversale, neavînd însă plasă în spatele porţilor. Din această echipă condusă de doctor fac parte: Dosenciuc Ioan (portar), originar din Ţara Lăpuşului, pedagog fiind la internatul Şcolii generale din Făureşti, Greblea Alexandru, fraţii Cozma Pante şi Costan (de pe Valea Onichii), Cruceru Gheorghe, învăţător originar din zona Găieşti - Argeş şi căsătorit aici cu învăţătoarea Rodica, fiica notarului Greblea Filuţu, Leş Copalnic - Mănăştur


VATR A

159

C H I O R E A N Ă

Sus: Şovrea Augustin, Greblea Alexandru, Bărbos Augustin, doctor Ferencz Balacz, Leş Gavril, Vasiac Augustin.

Jos: Cozma Costan, Gherghel Ilie, Dosenciuc Ioan, Cozma Pante, fiu diac - Vad, Leş Nicolae.

Echipa „Înfrăţirea” făureşti condusă în intervalul 1956–1959 de doctorul Ferencz Balasz. Nicolae (din Zăvoi, a lui Văsălica lui Ignat), Gherghel Ilie (a lui Ştefanu Americanului), Bărbos Augustin (din Zăvoi, originar din Ciocotiş), Şovrea Augustin (de pe Săci), Leş Gavril (a lui Ştefanu Ioanii), Vasiac Augustin (din Zăvoi), rămas din generaţia bătrână), Mureşan Ioan. Echipa juca meciuri amicale, cu echipe din localităţile din jur, memorabilă rămâne dubla cu echipa din Mănăştur, când în meciul tur desfăşurat la Făureşti echipa locală se impune cu un categoric scor de 5–0, meciul retur de la Mănăştur fiind pierdut cu 3–1, prin cumpărarea portarului Dosenciuc, care a lăsat mingile să intre în poartă în mod deliberat, fapte consemnate din spusele lui Cozma Pante. În anul 1960, prin construirea clădirii Dispensarului Veterinar, terenul de joc se mută pe amplasamentul vechi „Dintre Părauă”, terenul fiind amenajat prin muncă voluntară a tineretului. Prin anul 1966, terenul de joc se mută iărăşi în locul numit „Pustă”, dar nu pentru mult timp, pentru că în acel loc se construieste o reţea electrică de înaltă tensiune, iar terenul cade chiar sub linie. Acest amplasamemt era unul neadecvat pentru că era un teren cu excedent de apă, mlăştinos, deşi mult mai bun ca cel „dintre Părauă”, fiind mult mai plat, aşa că echipa revine pe vechiul teren, care de-a lungul timpului suferă mai multe reamenajări, pînă ajunge la stadiul de astăzi. Prin plecarea doctorului Ferenţ Balasz în anul 1959, echipa este prealuată de către învăţătorul Crunumărul

12

/ august 2018

ceru Gheorghe, care promovează în echipă şi alţi jucători, tineri localnici: Puţ Ioan (Plopiş – învăţător la şcoala din Făureşti), Gherghel Pante (fiul lui Gherghel Alexandru), Mic Ilie (de pe Valea Ursului, ca portar), Paşca Aurel (fiul fostului jucător Paşca Pante), Pereş Ioan (fiul unui miliţian din localitate), Leş Gavril (fiul lui Leş Ştefan, zis Ciurilă), Danciu Andrei, Manciu Alexa, Mureşan Gheorghe, Ionce Gheorghe (a lui Todoruţ). Meciurile erau organizate duminica în zi de sărbătoare, cu adversari din localiţăţile din jur, cele care aveau activitate sportivă, şi aveau un caracter prietenesc, deşi foarte disputate, cu un caracter bărbătesc, fără mari virtuţi tehnice, încheiate în mare parte cu petreceri, unde tinerii socializau, se cinsteau cu horincă şi legau prietenii. Uneori din prea mult zel, unele degerau şi se mai încheiau şi cu scandal. Se pot menţiona aici ca adversari pentru echipa din Făureşti echipele din Ceţăţele, Mănăştur, Lăschia, Şurdeşti, Dăneşti, Cavnic, Fânaţe. Arbitrajele erau asigurate în general de echipele gazdă, prin persoane pasionate şi cunoscătoare ale acestui joc. La Făureşti, cel care conducea meciurile la centru, fără a avea tuşieri în general, era Pop Andrei (maistru miner la E.M. Cavnic), originar din Fânaţe, căsătorit în Făureşti cu Măricuţa. Echipa din Făureşti îşi continua activitatea fotbalistică în acest interval din deceniul 7, cu meciuri amicale desfăşurate în general numai vara, când timpul era propice acestui lucru, aria adversarilor extinzânduse mai departe de casă. Memorabile rămân întâlnirile Copalnic - Mănăştur


VATR A

160

C H I O R E A N Ă

„fAURUL” fĂUREŞTI – Ediţia 1982–1983

Sus: Leş Augustin, Manciu N. Vasile, Vasiac Ilie, Ciocaş Gavril, Paşca Ion, Vasiac Gavril, Tamaş Nicolae, Mureşan Gheorghe (antrenor). Jos: Leş Demian, Ponde Costan, Coroian Nicolae, Manciu G. Vasile, Filip Costan, Câmpian Iustin şi Costin Dumitru.

cu echipele din Dumbrăviţa şi Fărcaşa, când partidele de fotbal se încheiau cu petreceri şi jocuri tradiţionale desfăşurate la şură, cu ceteraşi. La nivel juvenil, la Şcoala generală din localitate, sub comanda directorului Cruceru Gheorghe şi a profesorului Puţ Ioan, se formează echipe sportive nu numai de fotbal, ci şi în alte discipline: gimnastică, atletism, handbal, care participă la competiţii cu caracter şcolar la nivel judeţean. Prin anul 1970, organizaţia judeţeană de tineret UTC Maramureş, organizează o competiţie destinată tinerilor din mediul rural, ce se desfăşoară vara, la care au drept de participare tinerii din mediul rural fără clasificare sportivă. Echipa „Înfrăţirea” Făureşti participă la fiecare ediţie până în anul 1977, când îşi schimbă numele, participând ulterior la o formă organizată de competiţie de către AjF Maramureş. Rezultatele pentru început sunt modeste, rezumându-se la depăşirea unor tururi preliminare, culminând în anul 1976 cu calificarea la turneul final pe judeţ, desfăşurat la Baia Mare. În meciul de baraj inter grupe „Înfrăţirea” Făureşti a întâlnit la Giuleşti, peste deal, echipa „Recolta” Remeţi, învingând cu scorul de 2–1. Memorabilă rămâne deplasarea la acest meci, îngresuiţi cu grămada de suporteri în maşina CAP-lui, s-a traversat pasul numărul

12

/ august 2018

Gutâi, bucuria fiind fără margini la întoarcere, după victoria obţinută. La turneul final însă pierde meciul de debut cu „Unirea” Şişeşti cu 2–0, clasându-se în final pe locul 7. Din anul 1977, echipa îşi schimbă denumirea în „Faurul” Făureşti, se afiliează la Federaţia Română de Fotbal şi participă la nivel judeţean la competiţiile organizate de forul judeţean de specialitate, având două intervale de absenţă, generate de schimbul de generaţii. Activitatea sportivă la Făureşti în acest din urmă interval de timp se leagă în mod deosebit de două nume: Mureşan Gheorghe în prima parte şi ulterior Vasiac Gavril. În data de 4 septembrie 2011, se inaugurează noul stadion local, dotat cu teren de joc (categoria II), vestiare, tribună, într-un meci memorabil cu „Bradul” Groşii Ţibleşului, scor 4–3. Echipa are rezultate meritorii, de la înfiinţare şi până în prezent, fiind una dintre protagonistele competiţiilor organizate la nivel judeţean. Fotbalul, un joc sportiv, un fenomen social la acest nivel, a fost, este şi rămâne o pasiune şi o tradiţie la Făureşti.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

161 Oana CHIRA

C H I O R E A N Ă

RE-ÎNVĂŢĂM SĂ fIM ÎMPREUNĂ

ATUNCI CâND MUZICA SE ÎNTâMPLĂ ÎN fAŢA NOASTRĂ

M

uzica este „forma noastră de exprimare cea mai veche, mai veche decât graiul şi arta” (Yehudi Menuhin). Ea se adresează sufletelor noastre şi mesajul ei e primit de oricine o ascultă. Dintre toate artele, îşi îndeplineşte cel mai uşor funcţia de catharsis, adică aceea de a ne îndepărta de ego-ul nostru adesea prea materialist şi îngust, apropiindu-ne de esenţa sufletului universal, făcându-ne să fim mai buni, mai frumoşi, mai liberi. Acest lucru minunat, muzical, se întâmplă şi la Mănăştur, în fiecare după-amiază din ziua de Paşti, câteodată şi de Crăciun. Iată cum: prin intermediul unor aleşi. Astfel, am cunoscut la Baia Mare o pianistă extraordinară, Karina Şabac, asistentă universitară în America (de la 20 de ani) care venise să ţină un master class la Colegiul de Arte, în semn de preţuire şi recunoştinţă faţă de Maramureşul care-i găzduise nunta tradiţională moroşenească cu compozitorul olandez Marjin Simons. Ea spunea că aceşti copii talentaţi, pe care-i instruia, trebuie să fie încurajaţi să se bucure de muzică împreună, nu să concureze în competiţii fără rost la această vârstă. M-am gândit atunci la bucuria mare pe care o aveau aceşti copii minunaţi cântând şi am regretat că este aşa puţină lume în sală cu care s-o împărtăşească. (Tot de la ea am mai aflat că românii sunt foarte autocritici, de multe ori acest lucru fiind o piedică în progresul lor. Observăm prea uşor greşelile, trecând în zbor peste părţile bune. Ori ar trebui să facem chiar pe dos.) După câteva luni de la acest curs, am fost la o înmormântare a unui prieten unde am văzut oameni pe care rar îi mai întâlneam. M-am gândit: „Ce păcat că ne adunăm doar la prilejuri triste!” Mi-am adus aminte de obiceiul aproape pierdut de Paşti când, tineri şi bătrâni, se adunau să joace oină sau să privească jocul: un frumos prilej de a fi împreună. Încet, încet, aceste prilejuri au dispărut. Tot acolo, la înmormântare erau şi părinţii Simonei Sindreştean, talentata oboistă pe care a ascultat-o toată Europa, mai puţin cei din satul ei. Erau şi părinţii mezzosopranei Cristina Tureanu, pe atunci studentă în anul I la Conservator. Ei au fost primii părinţi cu care am discutat despre posibilitatea unui spectacol în care să-i ascultăm pe aceşti copii minunaţi care muncesc atât de mult fără ca cei apropiaţi să se poată bucura de roadele muncii lor. Ne-am ales chiar atunci ziua de Paşti ca numărul

12

/ august 2018

Bucuria de a împărtăşi muzica... (foto: Emanuel Luca)

fiind cea mai potrivită ca atmosferă pentru aşa ceva. Ne-am gândit de asemenea la alţi artişti care sunt din Mănăştur sau au prieteni aici şi ar accepta să cânte. Am mai discutat de-a lungul a două anotimpuri cu cei care ar fi putut să cânte la un astfel de spectacol. Iar când s-au apropiat Paştile, toate au început să curgă de la sine: timp de două săptămâni, familii, vecini, prieteni, profesori au colaborat cu drag şi cu plăcere, completându-şi ideile referitoare la spectacol în timp ce se pregăteau de sărbătoare. Alina a tipărit afişele şi invitaţiile pe care Florin le-a făcut, copiii de la şcoală le-au distribuit în tot satul, Nicoleta a adus vaze, Anca a conceput aranjamentele florale, cineva a strâns flori pentru decorarea sălii, altcineva a cumpărat flori pentru copii şi invitaţi. Părinţi şi prieteni au decorat sala, s-au ocupat de repetiţii şi prezentări. Toate ideile au fost discutate însă au fost acceptate doar cele care-i mulţumeau pe toţi. O bunică a sugerat cine să prezinte, altă bunică a făcut curat în sală, cineva a zis să aducem coşerci cu mâncare şi băutură ca să mai rămânem împreună şi după spectacol (genială idee). Şi aşa am ajuns la ziua Z, când trebuia stabilit ceva foarte concret: câte scaune să punem. Nici prea multe, să nu rămână goale, să dezamăgim artiştii, nici prea puţine să nu aibă unde sta oamenii. Am zis că optzeci e un număr rezonabil, socotindu-i pe cei care au Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

Emoţiile de dinainte de „a păşi pe covor”... (foto: Emanuel Luca)

participat mai mult sau mai puţin direct la organizare. Când a sosit ora spectacolului şi au început efectiv să curgă oamenii pe uşa căminului, tinerii abia au mai prididit să mai aşeze scaune, astfel încât la sfârşit au fost două sute treizeci de scaune ocupate şi alţi oameni au stat în pod, în picioare, într-o linişte desăvârşită. Toţi artiştii „de pe covor”, căci spectacolul nu se întâmplă pe scenă, sunt mult mai emoţionaţi ca în mod obişnuit, tocmai pentru că nu se află pe scenă, la distanţă de oameni, ci chiar între ei, iar aceştia aşteaptă cu sufletul la gură să vadă momentul următor. Laura povestea, în acest sens, cum a vrut să cânte, însă privind înainte a dat cu ochii de mama şi de tatăl ei. A vrut să se ferească de simţirile prea puternice şi s-a uitat în altă parte, dar acolo erau mătuşi, verişori, vecini, a privit în sus, în pod erau prieteni, aşa că... a închis ochii şi a început să cânte. Toţi cei prezenţi au sorbit muzica, au fost atenţi şi au răspuns la glumele celor care au prezentat, au ascultat muzica într-o linişte desăvârşită, au râs, au plâns, s-au bucurat.

Corul Voci mănăşturene în cadrul Concertului de Paşti (foto: Emanuel Luca)

numărul

12

/ august 2018

162 Aşa re-învăţăm să fim împreună (cum a zis Florin, atât de inspirat, pe titlul ultimului afiş). Învăţăm să fim voluntari (tinerii s-au organizat după primul an în asociaţia A.R.i.P.i., despre ale cărei isprăvi puteţi citi în articolul Laurei), să ajutăm fără să aşteptăm răsplată, să apreciem muzica adevărată, cântată pe loc, cu instrumente adevărate, fără medieri supradecibelice, învăţăm să ne prezentăm fără cuvinte umflate, cu artă şi naturaleţe, să ne ne bucurăm împreună de ceea ce ni s-a oferit şi să oferim la rândul nostru mulţumiri şi laude meritate, golind coşercile, după spectacol. De-a lungul timpului au fost multe momente impresionante, de neuitat, cu atât mai mult cu cât unii dintre părinţi, co-organizatori sau spectatori fideli ne urmăresc acum dintre îngeri, iar noi continuăm să le simţim prezenţa. Personal sunt mândră că fac parte dintr-o astfel de comunitate care ştie să aprecieze şi muzica clasică, şi pe cea folk, şi prelucrările folclorice cu nuanţe de jazz, şi folclorul curat, şi muzica de operă, şi o recitare neaşteptată a unui text inedit, poate şi să asculte civilizat şi atent, şi să răspundă spiritual la glume, poate să fie sinceră, să nu-i fie ruşine că trăieşte emoţii atât de puternice, vizibile pentru toţi. Le mulţumesc tuturor! Nu mă mir că tot aici se reîncetăţeneşte obiceiul frumos al clăcilor. Încercaţi şi voi şi o să vedeţi: spectacolele se întâmplă în fiecare zi de Paşti la ora şase (după vecernie). Vă aşteptăm!

Cristina Tureanu, de pe scena Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, pe „covorul” din Copalnic-Mănăştur (foto: Emanuel Luca)

Copalnic - Mănăştur


163 Laura MIHALCA

VATR A

C H I O R E A N Ă

DESPRE POVEŞTI fRUMOASE ŞI A.R.I.P.I.

PROIECTELE ASOCiAŢiei RâuReAnA: iniŢiATiVă, PeRSPeCTiVă, inOVAŢie

A

RIPI întotdeauna a fost despre îndeplinirea visurilor. S-a născut dintr-un vis şi a fost gândită pentru a da oamenilor speranţă, pentru a oferi contexte reale şi pentru ca visurile celor care cred cu adevărat să fie îndeplinite. Zicala ,,cine se aseamănă se adună” are foarte mult sens în tot ceea ce înseamnă Asociaţia Râureana – iniţiativă, Perspectivă, inovaţie. Putem spune că oamenii care ne-au împărtăşit credinţele şi ţelurile ni s-au alăturat treptat, fie participând la activităţile noastre, fie ajutându-ne financiar sau moral, fie oferind altora, prin intermediul nostru. Suntem atât de fericiţi şi împliniţi ca asociaţie şi ca şi comunitate, la urma urmei, când vedem oamenii împreună! Ne-am continuat ţelul şi în anul 2017-2018 şi am încercat să creăm cât mai multe poveşti frumoase, să adunăm în jurul nostru cât mai mulţi oameni cu credinţă în tot ceea ce fac şi să deschidem ferestre spre sufletele celor ale căror uşi poate s-au închis. Un proiect de suflet al nostru este şi va fi Tabăra ,,Fotografie şi Patrimoniu Cultural”. A pornit timid, în urmă cu patru ani de zile, pe terasa căsuţei din Prihodişte a lui Florin Pop (Emanuel Luca). Dorinţa i-a fost împărtăşită şi de noi, fiind pasionaţi de fotografie. I-am spus ,,Fotografie şi Patrimoniu Cultural” pentru că, dincolo de toată povestea în care nouă ne place să facem fotografii şi să le împărtăşim cu oamenii, vrem să ne cunoaştem şi partea istorică, partea uitată poate de unii, dar atât de importantă pentru istoria noastră. An de an tabăra ne-a ajutat pe noi, tinerii, să cunoaştem monumentele din comuna Copalnic Mănăştur şi alte comune învecinate. Copalnic, Lăschia, Şurdeşti, Aspra, Rogoz, Lăpuşul Românesc sunt doar câteva dintre satele prin care ne-am plimbat. Începând cu al doilea an, am prins curaj şi am cerut finanţare Consiliului judeţean Maramureş, special pentru tabăra noastră. Am primit în fiecare an, de atunci, câte un ajutor pentru a nu ne lipsi nimic. Al patrulea an al tabarei nea prins mai plini de inspiraţie ca oricând. ,,Nebunia” tinereţii ne-a făcut să ne dorim ca prima seară a taberei să o petrecem Între Râuri, cu cortul. Desigur că o noapte de iulie pare mai mult decât potrivită pentru a dormi în cort, însă, anul acesta, iulie a fost sora mai mică a lui octombrie, nu a fost o lună în plină vară, ci a fost o lună de toamnă, fără doar şi poate. După cum vă puteţi imagina, a plouat. Şi nu era problemă dacă aveam corturi de ,,ultimă generaţie”, în care nu pănumărul

12

/ august 2018

trunde ploaia, dar nu am avut! Am râs, ne-am enervat, am râs din nou. Cel mai inspirat dintre noi a fost domnul Săteanu, oaspetele taberei din acest an, un fotograf minunat, care nu a stat pe gânduri şi dormitul la cort nu s-a numărat printre activităţile sale din acest an. Următoarea dimineaţă era stabilit să ne trezim la 5 ca să prindem răsăritul soarelui în Groape, într-un peisaj de vis. Trezitul la ora 5 poate fi problematic, de fapt, trezitul în general; nu şi dacă nu ai dormit! Dimineaţa la 6, cum cobori din frumoasa Preluca Veche spre Răzoare, satul Groape se zăreşte într-o imagine de nedescris. Ceaţa densă semăna cu o mare nesfârşită. Simţeam o linişte deplină în suflet şi realizam încă o dată că avem o ţară atât de minunată din punct de vedere natural! Şi acesta este şi unul dintre scopurile proiectului: să conştientizăm! Să realizăm că viaţa este atât de frumoasă acasă, să realizăm că pe lângă părinţii şi bunicii noştri dragi, avem la ce să ne întoarcem şi că dacă se întâmplă să mai simţim asfixierea oraşelor mari în goana noastră zilnică după ceea ce ne imaginăm fiecare că este o viaţă perfectă, să ştim că acasă ne întâmpină, de fiecare dată, liniştea. Despre tabăra de fotografie am putea spune multe şi fiecare dintre participanţi ar putea să îşi spună povestea, însă cine e curios, poate veni la tabăra de anul viitor, îl aşteptăm cu mare drag! O mare bucurie în acest an, atât pentru noi ca asociaţie, cât şi pentru comuna Copalnic Mănăştur, ne-a

Consultări cu tinerii din Copalnic-Mănăştur (foto: Razvan Pop)

Copalnic - Mănăştur


VATR A

164

C H I O R E A N Ă

Aspecte de la Semi-maratonul Copalnic-Mănăştur (foto: Csabi Farkas)

făcut-o Diana Lupşa, preşedinte al Asociaţiei DEIS din Baia Mare, dar, în primul rând, veşnic legată de Mănăştur prin părinţi, bunici şi faptul că a locuit aici până în adolescenţă. Este vorba despre proiectul European Youth Village (Satul European de Tineret) care a pus comuna noastră pe harta celor care vor avea o strategie la nivel de tineret. Proiectul este implementat de către Asociaţia pentru Dezvoltare Activă – ADA, din judeţul Bacău. Este un proiect pilot care speră să activeze tinerii din mediul rural. Patru sate din România vor purta în anul 2019 titlul de Sat European de Tineret. Asocia-

numărul

12

ţia DEIS este parteneră în proiect, iar noi, împreună cu Asociaţia Şura din Preluca Veche, ne-am alăturat fără să stăm pe gânduri. În luna mai, au avut loc nişte consultări cu tinerii din Copalnic Mănăştur, în urma cărora s-au stabilit un set de nevoi pe care aceştia le au. Am descoperit împreună de ce avem nevoie prin metode non-formale. Ne-am aşezat pe echipe la mese şi am discutat liber ce vrem fiecare pe partea de educaţie, cultură şi voluntariat. Am fost foarte surprinşi să aflăm că stăm destul de bine la capitolul cultură: avem asociaţii (două în comună), cămine culturale, spectacole, revista „Vatra Chioreană”, ansambluri folclorice, serbările comunei şi mulţi oameni interesaţi şi pasionaţi de partea aceasta. Tinerii din Copalnic-Mănăştur au continuat consultările şi în satele din comună. Imediat lista de nevoi a fost gata şi câţiva voluntari au plecat spre Slănic Moldova pentru a discuta ce proiecte se pot dezvolta şi ce finanţări se pot accesa. Aşteptăm cu nerăbdare să punem în practică cât mai multe proiecte şi aşteptăm cât mai mulţi tineri să facă parte din echipa noastră şi din activităţile pe care le vom desfăşura în cadrul acestui proiect. Cum am spus în primele paragrafe, am reuşit să adunăm în jurul nostru oameni de valoare, care vin la Mănăştur cu drag pentru a face lucruri frumoase. Alex, Adelina şi Laura se numără printre aceştia şi, de sărbătoarea comunei, la începutul lui septembrie, organizează un semi-marathon care adună, an de an, oameni din toate colţurile ţării. Ne-a plăcut ideea de cum am

Participanţi la Tabăra de Fotografie şi Patrimoniu Cultural (ediţia a iV-a), în Preluca Veche - Groape (foto: Felician Săteanu)

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


VATR A

165

C H I O R E A N Ă

Felician SĂTEANU

Tabăra de Fotografie şi Patrimoniu Cultural - ed. a IV-a

A

Tinerii fotografi îşi instalează corturile

auzit-o şi nu am stat pe gânduri când Alex ne-a cerut să ajutăm la buna organizare a acestui eveniment. Noi, voluntarii, stăm în punctele de hidratare şi în intersecţii pentru a ajuta participanţii să o ia pe drumul bun. Traseul este de o frumuseţe extraordinară, pornind chiar din centrul reşedinţei comunei noastre, urcă spre unul dintre cele mai frumoase sate din România, Preluca Nouă, apoi se îndreaptă spre drumul uşor şerpuit şi încadrat la stânga de o pădure, iar la dreapta de o pajişte mare, între Preluca Nouă şi Preluca Veche, iar apoi coboară, într-un peisaj minunat spre Măgureni. Premierea se face la ,,Braserie”, într-un cadru restrâns, ne bucurăm pentru fiecare în parte şi ne gândim ambiţios, fiecare dintre noi, că la anul vom participa şi noi. Însă, la anul se transformă în „la anul” şi tot aşa. Anul acesta, A.R.I.P.I. s-a bucurat de multitudinea de oameni care ne-au apărut în cale. Proiectele continuă, poveştile se scriu în continuare. A.R.I.P.I. e familie, prietenie, speranţă şi e acasă. Toată lumea e binevenită să participe la activităţile noastre şi să propună proiecte pe care le putem dezvolta împreună. Toate visurile trebuie împlinite şi toţi oamenii trebuie să se bucure împreună de fiecare moment, despre asta este A.R.I.P.I.

numărul

12

Tineri fotografi la Aspra / august 2018

patra ediţie a Taberei de Fotografie şi Patrimoniu Cultural a debutat cu întâlnirea participanţilor şi un mic curs de iniţiere în tehnica şi arta fotografică. Cunoaşterea în mare a aparaturii şi noţiuni de manevrare corectă a ei este indispensabilă pentru a ajunge la un rezultat mulţumitor. Pentru ca între participanţii la tabără este o diferenţă destul de mare de vârstă şi de experienţă, a trebuit să abordăm subiectele la nivelul de înţelegere a celui mai tânăr participant. Din păcate, în lipsa unui curs sistematic de iniţiere în fotografie, a trebuit să ne bazăm mai mult pe posibilităţile reglării automate a aparatelor de fotografiat şi pe câteva noţiuni elementare de compoziţie în cadru. Pe parcursul zilelor de practică entuziasmul participanţilor a înlocuit în bună parte lipsa de cunoştinţe tehnice, prin încercări repetate şi comparaţii au ajuns la rezultate satisfăcătoare pentru început. Cu siguranţă, în a doua parte a taberei vor avea mult mai multă încredere şi satisfacţie. Seara primei zile a fost o adevărată aventură pe malul râului Cavnic când au fost nevoiţi să monteze corturile. Până la urmă au reuşit, dar noaptea a fost scurtă pentru că dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, am pornit spre un loc de belvedere mirific, în zona localităţii Preluca Veche şi Groape, foarte potrivit pentru un răsărit spectaculos. Efectul a fost miraculos, toată lumea a uitat de oboseala şi ploaia de peste noapte. Cu siguranţă vor mai reveni să surprindă spectacolul ceţurilor în primele raze de soare. Periplul nostru în căutarea de subiecte fotografice ne-a purtat prin localitatea Răzoare unde ne-am oprit la biserica de lemn şi ne-am întâlnit cu un foarte bun cunoscător al zonei, care ne-a povestit despre obiectivele etnografice din platoul Prelucilor. Ziua a continuat cu o experienţă deosebită pentru iubitorii de fotografie. Am aflat despre o acţiune de reconstituire a unei zile de clacă la secerat organizată de Asociaţia „Zestrea Suciului”. Claca a fost la gospodăria lui Aurel Şanta din Suciu de jos. Tinerii fotografi au putut vedea şi desfăşurările de forţe ale fotografilor veniţi să surprindă evenimentul. A fost o experienţă, o lecţie practică din care cu siguranţă participanţii la tabără au învăţat pe viu cum se abordează un astfel de subiect. A treia zi a fost dedicată fotografierii bisericilor monument din localităţile Lăschia, Copalnic, Preluca Nouă şi Aspra. Specificul arhitectonic, dar şi particularităţile fiecărui obiectiv au fost ţintele spre care şi-au îndreptat aparatele foto tinerii învăţăcei în fotografie. Copalnic - Mănăştur


VATR A

166

C H I O R E A N Ă

Vasile DRAGOMIR

D

MAREA DEfILARE

in Dealul Mănăstirii, de la Comandă, unde are Cricu casă, şi până în Poiana Curcubeului, la intrare în Cetăţuia, drumul trece pe sub o boltă de corni. Acum coarnele sunt coapte şi cad pe jos. Oamenii din Cetăţuia aduc lipideauă, cearşeafuri de cânepă sau prelate de maşină, le întind dimineaţa pe jos, iar seara le duc acasă şi pun coarnele în căzi. Fac horincă din ele şi, pentru aromă, mai pun şi pere pădureţe, din cele mălăieţe. Iese puţină, dar cum n-ai mai văzut. Condiţia este să o stâmperi cu apă din fântâna minunată a lui Şandoru Orgarului, prim curatorul cel bătrân din Mănăstirea, cel care a pietruit piaţa şi Drumul Vecinal. Aici e o poveste. Birăul a vorbit cu feciorii din sat duminica, în faţa bisericii. Le-a spus să vină luni cu căruţele, să care piatra. Luni a venit unul singur, care avea o căruţă trasă de un măgar. Era cel mai sărac din sat. Miercuri la mărturie, adică la târg, birăul s-a întâlnit iar cu feciorii şi le-a zis că după joc – că miercurea se făcea joc cu ceatării şi se mâncau heringi cu păsat, iar fetele purtau mărgele de turtă dulce cu oglinjoară şi beau bragă -, să vină la el că îi va cinsti cu horincă de prune galbene. Feciorii au venit şi au băut, iar când s-a terminat horinca, birăul le-a zis să meargă la făgădău, la Roza lui Ţaigălă, că i-au adus jizii din Dej vin din acela bun, ca uleiul, şi şunci afumate. Le-a zis că lacătul de la pivniţă e stricat, e pus numai de formă. Feciorii s-au dus, au luat un butoi de vin şi două şunci, că nu-i păcat să furi de la jizi. Dimineaţa au început să umble jendarii ungureşti prin sat, i-au adunat pe feciori şi i-au băgat în beciul de sub poştă, unde i-au chefelit bine. Apoi le-au spus că o să le smulgă unghiile şi o să-i prindă la plug. Atunci s-a dus birăul la jendari, s-a rugat de iertare, a plătit paguba lui Roza lui Ţaigălă şi-a zis să-i sloboadă pe feciori. jendarii au zis că le va da drumul, dar să vină mama fiecăruia cu câte o poală de sâmburi de nucă. Aşa a fost, apoi feciorii s-au apucat să care piatră, cei care aveau căruţe, ceilalţi şi fetele spălau piatra cu perii de rădăcină, de se făcea râul alb. Pe Drumul Vecinal, vacile se cufundau în mol până la genunchi, acum umblau cum umblă doamnele pe asfalt şi le flutură coada ca steagul libertăţii. Când veneau numărul

12

/ august 2018

la târg oamenii de pe alte sate, ziceau că vin la oraş. Plăcutu-va povestea? Drumul îngust este săpat în dunga dealului şi când urci, nu-i bine să te uiţi în dreapta, e o râpă de vreo cincizeci de metri şi jos curge Valea Leordinei. Din loc în loc sunt cruci de lemn, semn că acolo s-au speriat caii şi au căzut în prăpastie cu oameni cu tot. În viroagă se văd roţi, ştregle, oişti şi schelete de cai. În stânga te poţi uita, e un perete de piatră cât casa de înalt. Când e furtună, toate trăsnetele dau în el. Unde a lovit trăsnetul, se fac limbi de piatră negre şi lucioase. Pe vremuri, femeile ai căror bărbaţi erau în slujbă la-mpăratul, ori în războaie, le duceau acasă, le încălzeau şi apoi le foloseau ca pietre de alungat urâtul. Pe drum apar pete de lumină. Toate au forme de oameni sau animale. E aşa cum oamenii, cerbii, mistreţii, lupii ar fi dormit în drum, iar când s-au dus şi-au lăsat acolo urma să lumineze. Ursul care merge în faţa maşinii mele, are şi el forma lui luminoasă pe drum. Din când în când îşi întoarce capul şi-mi face semn să-l urmez. Cred că este ursul-ghid din Codrii Butesei. Cu codrii ăştia e o poveste lungă, dar am să-l las pe meşterul Izidor să v-o spună. Din condrii ăştia se taie doar lemne pentru case, biserici şi porţi, ori pentru porţi şi răstigniri. Dacă tai lemne de foc, ori cade lemnul pe tine, ori pe cai. Ursul se opreşte în Poiana Curcubeului. Aici, după fiecare ploaie de vară, vin femeile cu copiii să treacă pe sub curcubeu, ca să fie sănătoşi, să aibă noroc şi viaţă lungă. Au viaţă lungă. Toţi copiii din Cetăţuia au străbunici, bat suta de ani şi mor cu toţi dinţii-n gură. Meşterul zidar le podeşte groapa, le împrejmuieşte mormântul cu bdile de stejar şi le ciopleşte cu dalta numele pe cruce. Pentru lucrul acesta, nu cere bani. Să fie de sufletul mortului. Ajuns în Dealul Curcubeului, ursul se opreşte. Vine la portieră, se sprijină de ea şi îşi aşteaptă plata, legănându-şi capul în stânga şi-n dreapta. Îi fac poză şi-i dau o franzelă. Ursul o ia, o strânge la piept şi se aşează ca un om, pe marginea drumului, într-un loc cu cimbrişor ca să sară purecii de pe el. - Unde stă meşterul Izidor?, o întreb pe o femeie tânără, brunetă, cu ochi negri ca vârtejurile de apă, îmCopalnic - Mănăştur


167 brăcată cu spăcel şi catrinţă înflorată, de barşon negru. - Se vede că nu eşti de pe lumea asta. Cum nu ştii unde stă meşterul Izidor?, că doar toţi străinii care vin la el ştiu. În crucile drumului, unde-i troiţa şi casa cu avion. Femeia se apropie, îmi ia acul de cravată şi-l pune-n păr surâzând. - Deseară sau mâine seară, să vii la mine după el. Am să-ţi dau ierburi şi-am să te descânt. Nu mă mai cunoşti, aşa-i? - Nu. - Îţi vei aduce aminte de mine curând. Toate casele din sat şi din alte sate pe care le făcuse meşterul Izidor aveau pe hăizaş ba un cocoş, ba un vultur, un urs sau un lup, un peşte, păsări şi animale care considera meşterul că-l reprezintă pe gospodar. - Eu stau la casa cu ulcioare-n clenci, îi mai zise femeia şi o luă pe o cărare care ducea spre biserică. Da, o ştiam de undeva, dar nu ştiam de unde. Te pomeneşti că o fi dormit sub masă la Mahon. Când eram student, închiriasem împreună cu doi colegi, o cameră. Îi ziceam Mahon. Cel care venea ultimul acasă, dormea sub masă, paturile erau ocupate. Sub masă, acesta era avantajul, întotdeauna era câte o fatădouă. Făceau dragoste cu el, dar dimineaţa, pe când se trezea, fetele erau plecate, aşa că nu ştia cu cine a făcut dragoste. De-acolo şi vorba dintre noi: „Pe asta de unde o cunoşti? De sub masă, de la Mahon, a dormit cu tine şi te-a făcut să gâfâi.” Dintr-o dată, fata îmi devenea foarte dragă, de parcă m-ar fi dus în rai. Meşterul Izidor era un bărbat înalt, ciolănos, cu o faţă luminoasă. Cred că se apropia de optzeci de ani, dar nu i se vedea vârsta. L-am găsit în cohe, bucătăria de vară. În bucătărie era un cuptor cu vatră, deasupra cuptorului era amenajat un pat, o sobă cu ler, o masă cu două scaune, un lădoi, un fel de ladă de zestre, o stălaje şi o buturugă cu trei cioate pe care era pusă găleata cu apă şi o finje, o cană de aluminiu. Desfăca mălai cu mâţa, o bucată de metal cu zimţi, trasă pe mâna dreaptă. În cohe mirosea a cartofi copţi şi a moare de varză. Bărbatul purta cizme negre de piele, cioareci, cămaşă de bumbac înflorată şi un laibăr albastru cu nasturi conici de metal. - Şezi, îmi zise în timp ce băga nişte coceni pe foc. Ştii care-i cel mai bun fum pentru afumături? - De lemn de fag, de stejar. - Da, aşa-i, pentru şunci, dar pentru cârnaţi, călbaşi şi caş de porc, cel mai bun e fumul de coceni de mălai. - Bade Izidor, eu am venit să-mi povesteşti cum a fost la Revoluţie aici, în Cetăţuia. - Ţi-oi povesti cum a fost la defilare, dar ştii de ce-i zice satului nostru Cetăţuia? - Nu ştiu. - Ei, vezi, cu asta trebuie să începem. Un rege polonez a avut prima nevastă regină o româncă frunumărul

12

/ august 2018

VATR A

C H I O R E A N Ă

moasă tare. Nu ştiu ce a făcut regina, ce n-a făcut, dar regele a alungat-o de la palat. I s-o fi urât cu binele, precis. Regina alungată a venit aici, se pare că era de prin părţile locului. A venit aici cu mai mulţi leşi şi feciorul ei care era de vreo 18 ani. De aia sunt la noi în sat mai multe familii cu nume de Leş. Pe prinţ îl chema Plop. Pe vremea aia, ce ştiau regii şi prinţii să facă? Războaie şi cetăţi. Aşa că prinţul Plop i-a pus pe oameni să construiască o cetate mai mică, adică o cetăţuie. I-a prins bine, că atunci, minten-minten năvăleau tătarii. Prinţul acesta era tare drăgăstos şi a făcut copii la mai toate fetele din sat. Aşa că tot satul acesta, vorbesc de băştinaşi, e neam de prinţ, precis. - E-nmormântat aici? - Se poate că da, se poate că nu. - Din cetate n-au rămas ruine? - Poate că fundaţia, sub pământ. Din cetate şi-au făcut oamenii case, fundaţii la şuri şi la garduri, au pietruit uliţele cu ele, apoi le-au luat şi de pe uliţe şi şi-au pietruit fântânile. - Păcat. - Păcat precis. Femeia care te-a aşteptat la intrare în sat este o femeie ciudată. Bărbaţii se feresc de ea. Se spune că nevasta prinţului, o fată din satul nostru, frumoasă tare, ar fi stră-strămoaşa ei. Femeia aia făcea basme şi-i învăţa pe copii. Şi ea îi învaţă pe copii basme, toată seara sunt ciopor la uşa ei. Se mai spune că şi-a făcut casa, o casă mare cu etaj, pe mormintele reginei, al prinţului şi al nevestei lui. Are o cameră cu marmură pe jos şi-n camera aia nu-i mobilă. În noaptea de Paşti, când vin bărbaţii de la Înviere, că la noi în sat, la Înviere mergeau numai bărbaţii, văd limbi de foc jucând pe podeaua de marmură. Nu-i bine să te uiţi de aproape la ele. - De ce? - Poţi orbi precis. - Cum o cheamă şi cu ce se ocupă femeia asta? - O cheamă Polina. Este un fel de doctoroaie şi moaşă în sat. Ne-a învăţat să ne lecuim fără medicamente, numai cu ierburi, scoarţă şi must de copaci. Nimeni nu-i bolnav în satul acesta, oamenii unii mai cârcotaşi, zic că nu-i cu totul. Că a învăţat muzica la Cluj şi cântă la gordonă, o gordonă din material mai puţin, mai mică, îi zice violoncel. Unde ai mai văzut femeie gordonaş, zic oamenii. Uite că este, zic eu, şi pentru asta nu vă scade laptele. Ţi-a luat ceva, când te-ai întâlnit cu ea? - Ce să-mi ia? - O batistă, o brichetă, ştiu eu… - Mi-a luat acul de cravată. - E de bine. În seara asta să mergi după el şi să faci tot ce ţi-a spune, altfel e de rău. Pe prinţese n-ai voie să le refuzi. - Da, dar eu aş vrea să plec mâine şi dumneata nu mi-ai povestit despre Revoluţie. - Bem câte un pahar de horincă de coarne, mâncăm nişte cârnţ fript în jar cu pâine din cuptor, de-

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

acoale, şi îţi povestesc. Revoluţia, după cârnaţ, că nu poţi face revoluţie pe rânza goală. Presupuneam că rânza este stomac. Se auzi o lovitură în uşă, apoi încă una. - Deschide-o, e căţeaua Lesy, zice badea Izidor. Căţeaua unui domn din Baie, sculptorul Marcus Măcinatu. Îl cunoşti? - Îl cunosc, am scris despre el. - Ai scris de bine? - De bine. Am scris şi despre Lesy. Căţeaua ţinea în bot, de după cap, un iepure. A luat znaga stăpânului. Primăvara merge la pescuit, vara o duc după ciuperci, una-două le amuşină, latră şi dă din coadă când le găseşte, le găseşte şi pe alea care-s sub cetină şi-s cele mai bune, iarna merge la vânătoare. Prinde iepuri şi vulpi. Oamenii o ospătează pentru îndemâna care le-o face. Iepurii nu mai rod scoarţa pomilor, iar vulpile nu mai îndrăznesc să vină-n sat. Lesy m-a recunoscut, îşi pune labele pe pieptul meu şi mă linge sub barbă, apoi se aşează pe lădoi. Badea Izidor scoase cârnaţul din jar, îi dădu şi căţelei o bucată, restul îl înfăşură într-un prosop. - Dinainte de-a-l mânca, trebuie lăsat să meargă-n Rai. Aşa fac şi cu pâinea şi cu castanele, au gust mai bun când se-ntorc. - De unde să se-ntoarcă? - Din Rai, de la Sfânta Varvara. - Acum am să belesc iepurele. Mă uit la maţele lui şi-ţi spun cum va fi iarna asta precis. Căţelei îi dau ficatul după ce-l prăjesc un pic. Dacă i-l dau crud, nu-mi mai aduce iepurele acasă, îl mănâncă ea crud. Am nişte piei de iepure. Ţi le dau să-ţi faci o căciulă. Îţi place Polina? - Îmi place, e frumoasă şi, din câte mi-ai spus dumneata, e şi interesantă. - Ai să-nveţi multe noaptea asta. A venit în Cetăţuia un şmecheraş, voia să se culce cu ea. Femeia i-a spus să n-o caute, dar el s-a dus seara la ea acasă. Dimineaţa a ieşi de la ea şi-a-nceput să umble de nebun, bâiguind prin sat. Nimeni nu înţelegea ce spune. Până la urmă, după câteva zile, s-a aruncat în râu, într-o dâlboacă. Au intrat oamenii după el, dar nu l-au găsit. Atunci a venit Polina cu un colac făcut de ea şi cu o lumânare aprinsă pe colac. L-a pus mai jos de locul unde a sărit omul, dar colacul a luat-o pe râu în sus şi s-a oprit deasupra înecatului. Zi că nu-i asta o minune, să urce colacul pe râu în sus. - Nu era vârtej? - Se poate că era vârtej, precis. Când o să vină din casă baba mea, Aristina, nu-i spune că ai venit pentru case, spune-i că pentru Revoluţie ai venit. Dacă aude de case, se aprinde. - Nu-nţeleg, ce are cu casele? - A fost anul trecut la mine un ziarist din Bucureşti. M-a-ntrebat câte case am făcut, ce fel de obiceiuri sunt, cum e aruncatul struţului, lucruri din astea. I-am numărul

12

/ august 2018

168 spus eu despre semne şi ca să-i iasă lui mai bine articolul, a scris că pe unde am făcut câte o casă, am făcut şi un prunc. Acum poate că nu a fost departe de adevăr precis. Dar a citit baba articolul, că-n toate îşi bagă nasul, a scris feciorilor de la oraş, i-a chemat acasă şi le-a spus că-s fraţi cu tot satul. Feciorii au râs, baba a zis că nu mă tem de Dumnezeu, iar cel mai mare a zis că nu este Dumnezeu. Atunci s-a-nfuriat Aristina şi a zis că dacă nu este Dumnezeu, atunci nu-i dă porc de Crăciun şi miel de Paşti. Şi nu i-a dat. În condiţiile astea, îţi mai convine să fii ateu? - Nu-mi convine. - Nici lui nu i-a convenit şi a trecut înapoi la creştinism, la porc şi la miel. Aşa-s feciorii mei, oameni cu şcoală, unul profesor, celălalt inginer. Le-am făcut case-n Baie, mobilă le-am luat, maşini, le-am făcut nuntă, le-am dat bani. Vin acasă o săptămână, vara, ca să-mi ceară bani de mers la mare. Ce-i drept, cosesc fân de-o fârcitură şi o fac. Apoi se duc la pescuit şi la bufet. Vin cu pruncii, nurorile nu vin, zic că avem pureci în pat. Mai vin la Paşti şi la Crăciun, după căpătări. Cum venea şeful de post din Mănăstirea. Aduna oluri de horincă, de vin, porci despicaţi, brânză, cartofi, fasole, sâmburi de nucă, murături, unt. Gândeai că merge la război. Stăteau câte două zile în sat, el şi ajutorul. Se-mbătau ca porcii până se scăpau pe ei. Nevestele le puneau haine de schimb, că le ştiau snaga. Lesy le rodea chipiile, numai cucul rămânea din ele. Apoi plecau cu câte două-trei sănii şi cu câte o căldare de făcut horincă, spartă. Ziceau că au confiscat-o. La Paşti, la fel. Dacă nu le dădeam dările, stăteau pe capul nostru să ne ia căldările. Cu ce le dăm noi, pot trăi un an. După ce ajung la post, se-mbată şi se iau la bătaie de la împărţitul prăzii. Aşa fac şi pe celelalte sate, în Piţigaia, în jugăstrel, în Piciorul Corbului, numai în Mănăstirea şi-n Cerneşti nu-ndrăznesc. Astea-s sate la drum şi de aici îţi face plinul primarul, pentru el şi pentru alţi domnăraşi de la judeţ. Să mai bem un pahar şi-apoi trecem la Revoluţie. Aş fi băut şi trei pahare, numai să-nceapă povestea. Mă-nvăţase să o stâmpăr cu borcut, în spatele casei şi astfel horinca nu-şi făcea efectul atât de repede. Cobora în picioare, nu suia la cap. Mi-era teamă să nu înceapă o nouă poveste, deşi poveştile lui mă prindeau, păreau filme. - După cum se vede, în maţele iepurelui, din noaptea asta va ninge şi va fi o iarnă blândă, dar cu zăpadă multă. Puse ficatul pentru Lesy pe plită, mai băgă un lemn şi câţiva coceni pe foc, apoi începu: - Un sat de oameni cum e Cetăţuia nu a trecut prin atâtea păţanii prin câte am trecut eu. Eram pierdut, dar şi încântat, urma o altă poveste dar, cu siguranţă nu cea a Revoluţiei. - Când eram de un an, m-au dus ai mei în luncă, la seceriş şi m-au aşezat lângă un stejar bătrân. Tata cosea grâul, mama lega snopii. Dintr-o dată s-a-ntuCopalnic - Mănăştur


169 necat şi a început să tune, să fulgere şi să trăsnească. Ai mei se grăbeau să strângă snopii în cruce. Atunci m-a lovit trăsnetul. Şi acum mai am o groapă în umărul drept. Tata a venit la mine şi m-a acoperit cu pământ. În câteva minute, mi-am revenit. De atunci, nu am mai fost un prunc ca oricare altul. Copiam ziare, citeam cărţi şi dezdoiam cuiele din lemne cu privirea. Dacă m-ar fi trimis la şcoală, acum eram academician. Bine că nu m-au trimis. Miercurea mergeam la târg, ţineam palma dreaptă întinsă şi găseam bănuţii pierduţi. Mergeam prin pădure şi găseam arme şi muniţie din primul război mondial, îngropate pe ici, pe colo. Tata m-a dus la locul unde a fost cetăţuia şi am găsit acolo o ulcică cu galbeni, nu mulţi, dar destui cât să-şi facă casa asta mare, moara, să-şi cumpere 20 iugăre de pământ, patru boi şi o turmă de o sută de oi. Aşa s-a ridicat. Eu aş fi mers şi pe la alte cetăţi, dar nu m-a lăsat, a zis că bugăt o botă la un car de oale. Avea simţul măsurii, nu era hapsân, lacom. - N-ai mai găsit şi alţi bani? - Ba da, monede de argint, sfetnice, tăvi, icoane ferecate-n argint, rame, un ceas de buzunar. Eu am făcut şcoala de tâmplari, nu ucenicie. Cu banii ăia am făcut şcoala. Dar, înainte de a merge la şcoală, am vrut să mă bag ucenic la ţiganul Ieremia care făcea clopote pentru vaci şi boi, ţurgălăi pentru cai, paftale şi droange pentru oi. Ieremia a zis că meseria asta nu-i pentru români, e pentru ţigani şi nu m-a primit. Atunci m-am supărat şi m-am uitat urât la clopotele lui atârnate pe un drod pe perete. Clopotele, ţurgălăii, droangele au început să sune. Ţiganul s-a speriat şi a fugit la popă. Preotul şi-a pus patrafirul, a luat cartea, crucea şi aghiazma şi a citit o rugăciune de alungare a duhurilor rele. A doua zi, m-am ascuns în spatele cociei şi m-am uitat urât printre scânduri. Toate au început să zdrăngăne, iar sculele ţiganului au început să sară pe masă. Iar popă, iar rugăciuni şi tot aşa zile la rând. Până la urmă, ţiganul şi-a mutat cocia în Mănăstirea, fiind convins că-i cu dracul. Oamenilor le-a părut rău. Irimia era meşter bun, făcea rafuri de roţi, cercuri la buţi, cuţite, securi, tot felul de scule. Când mă bătea tata, mai rar că îl puseseră birău, mă duceam la biserică şi mă uitam urât la clopote. Atunci începeau să bată. Oamenii fugeau de pe câmp, crezând că undeva-i foc, lua fiecare ce avea desenat pe şură şi se uitau să vadă unde arde. Nu ardea nicăieri. - Cum adică luau ce aveau desenat pe şură? - Aşa era atunci. Ca să nu meargă toată lumea numai cu găleţi, birăul desena pe şură fie o găleată, fie o scară, o cange, o lopată. Văzând preotul ce se-ntâmplă, s-a gândit că vreo babă face bozgoane, aşa că a chemat tot satul, cu mic, cu mare, la spovedanie. I-am spus adevărul, ce era să fac sub patrafir? M-a iertat, m-a dezlegat, dar mi-a dat canon ca din ziua aceea să fiu clopotarul satului, fără sâmbrie. Aveam eu ceasul de buzunar, ceas de argint clasa una, şi-acum merge, numărul

12

/ august 2018

VATR A

C H I O R E A N Ă

dar uitam de mine la scaldă, că ba mă scufundam şi mă uitam după puţa fetelor, ba întârziam pe câmp sau în pădure. Cum procedam? Suiam în turn la clopote, potriveam cu mâna limbile ceasului şi trăgeam clopotul dimineaţa la şase, la amiază şi seara la opt. Aşa că în satul acesta nimeni nu ştie cât e ceasul precis, poate că astăzi suntem ieri ori acum o săptămână. Alt necaz pentru care nu pot dormi de şaptezeci de ani. Altul. Erau aici în sat, pe Mociră, un moş şi o babă. Oameni răi, zgârciţi, cred că de aia nici nu le-a dat Dumnezeu copii. Aveau în ocolul porcilor un păr cu pere tare bune. Eu le duceam două ouă, ca să-mi dea o pară. Nu mă lăsa să o aleg de pe jos, mi-o aducea moşul, ba din balegă de porc, ba zdrobită şi mâncată de găuni, ba mălăiaţă. Într-o seară se pregătea de ploaie. Am aşteptat să se întunece şi să stingă lampa, am intrat în ocol, am scos cu privirea toate cuiele din şindrila de pe coteţ, am deschis coteţul, am urcat în păr, am mâncat pere pe săturate, am aruncat câteva peste gard şi mi-am umplut buzunarele. A doua zi dimineaţă a găsit porcul jemând de câte pere mâncase şi părul gol. Atunci şi-a bătut moşul baba, s-o omoare, nu alta, că a lăsat coteţul deschis. Numai tata şi popa au ştiut cine-a făcut isprava, dar nu mi-au zis nimic. Mai bem un pahar, mai mâncăm o palmă de cârnaţ şi punem pe Revoluţie. - În sfârşit, m-am auzit zicând cu voce tare. - Nu notezi nimic, ţii minte, că dacă-ţi spun lucruri care trebuie notate, înseamnă că lucrurile alea nu trebuie spuse. Lesy îşi pusese capul pe genunchiul meu, din când în când mă atenţiona cu laba, până o masam la ceafă. Până şi Lesy avea o poveste interesantă. Am făcut greşeala să-l întreb pe badea Izidor dacă o ştie. - Ştii de ce a adus-o aici pe Lesy Marcus Măcinatu? - Zice că le mirosea pe doamne şi pe domni între picioare. - Nu acesta-i motivul. Pe perete în atelierul sculptorului, sub tencuială, era un înger în basorelief. Îngerul făcea minuni, vindeca oameni, aşa că sculptorul şi ucenicii lui nu mai puteau lucra, mereu veneau oameni din oraş şi din toată ţara. Marcus s-a hotărât să desprindă basorelieful şi să ducă îngerul la biserică. Lesy s-a luat după înger şi stătea de dimineaţă până seara, fără apă şi fără mâncare, sub nişa unde era îngerul. Nu lăsa pe nimeni să se apropie. Degeaba au legat-o şi au închis-o. A rupt lesa, a ros uşa şi tot s-a dus la biserică. De aia a adus-o aici, să scape îngerul de ea. A urmat un episod pe care nu puteam să-l prevăd. Aristina a ieşit din casă, şi-a pus coatele pe târnaţ şi-a strigat: „Izidoare, deschide uşa la cohe, ca să mă auzi, dacă nu cumva îi surzi de cum scârţâie uşa aceie, că de o lună ţi-am spus să o ungi şi n-ai uns-o, da poate-i unge uşa la şură când ti duce să opăreşti stroh la vaci, să dai luţărnă la cal, să râneşti în grajd, să mă

Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

pot băga acolo să mulg vacile, să ţeseli calul că stă părul pe el ca pe oaie şi te râde satul, să duci apă, să duci hâlbe la porci şi să aduci lemne pe foc, să scoţi tăvile cu pită din cuptor şi să le înveleşti cu băndură udă, să-mi aduci şi mie trei picioci coapte şi o finje de moare crăpa-u-ai dacă le-ai mâncat pe toate, să scoţi un condir de carne din fântână să-i fac de cină la omul acela că-i venit de pe drum şi nu poate trăi numai cu minciunile tale, să deschizi porţile la şură să-şi bage maşina-n şură că o să ningă la noapte, să faci foc în soaba de către drum, să pui apă la încălzit ca să spăl ugerul vacilor, să mai slobozi otavă din pod pentru Mândraia că-i a făta, să te duci peste drum la Florica să-ţi dea înapoi sulul cel lung de la război că vreau să ţes ţoale alese, c-aşa se face în Postul Crăciunului, să-mi aduci ochelarii că ţie nu-ţi trebuie şi dacă-ţi trebuie ţie când îmi trebuie şi mie să-ţi cumperi, că ai bani bugăţi ascunşi pe meşter grindă unde eu nu ajung de jos, să vezi dacă nu s-a suit mâţul în pod la cârnaţ, să aduci o videre de apă în casă, să te duci la cooperativă după un ol de petrol că s-a gătat şi dacă tot te duci la cooperativă să-mi iei o sticlă de hidromel, o jumătate de poc de drojdie, nişte bomboane cu miere de albină ori cu cacao, că eu nu dohănesc şi am dreptul la atâta lucru şi-ntreab-o pe Păscoaie dacă nu i-o vinit fiţău roşu şi ţânţăle şi dacă i-au venit cumpără, ştie ea cât să-ţi dea că trebuie să fac pentru fetele de la şcoală costume româneşti şi treci cu un drum pe la farmacie să-mi iei şorboses ca să am cu ce mă freca pe picioare şi nu mă face să vorbesc atâta că-mi rup gura şi până meri şi vii lasă-l pe domn pe mâna mea, să-i spun eu cine eşti.” Badea Izidor nu m-a lăsat pe mâna lelii Aristina, zicând că are timp toată noaptea, dacă mă va lăsa Polina să mă-ntorc, să-mi drongălească şi să-mi meliţe. M-a luat cu el la şură, la grajd, la coteţe, la lelea Florica după sulul cel lung, la cooperativă după hidromel, fitău şi celelalte, la farmacie după şorboses şi, în final, am intrat la bufet, unde s-a făcut linişte când m-au văzut oamenii. - Apăi, măi Izidoare, în bufetul aista au intrat mulţi domni, dar niciunul aşa domn cum îi domnul tău. Poate că-i deputat, ori senator, ori ministru, zice Grigore Marincaşu. - Aceia nu-s aşa bine-mbrăcaţi şi se uită ciocuş când dau cu ochii de oameni ca noi. Aista-i drept ca bradu, nu strâmb ca bota de corn a ciobanului înainte de a o pune la încălzit ca s-o îndrepte, zice Virgil din Mociră. - Ai venit să ne lămureşti, domnule? Degeaba ne lămureşti pe noi, în colectiv tot nu ne înscriem!, zice Cilioaia. - Nu mai este colectiv, măi deşteptu satului, poate domnul este de la manişti, de-a lui Coposu. - Nu, eu sunt ziarist şi am venit până la badea Izidor că mi-e prieten. - Apăi dacă eşti prieten cu el, eşti prieten şi cu noi. numărul

12

/ august 2018

170 Le-am oferit oamenilor câte un rând, care ce a vrut să bea, şi ei au zis că sunt primul domn care vine în Cetăţuia să dea, nu să ia. Recunosc, întâlnirea cu ei mi-a făcut bine, mi-a gâdilat orgoliul. - Acesta-i crâşmarul pe care l-am schimbat la Revoluţie, altceva n-am avut ce schimba aici în Cetăţuia. Nu voia să dea oamenilor băutură pe caiet, numai la neamuri. Acum le dă, că s-a privatizat. Pe lângă asta, mai are o hibă, are avans, de aia nu iese de după tejghea şi se beşeşte ori de câte ori stă jos. Şi-n biserică se beşeşte, de aia stă în picioare, nu din evlavie. Lui îi dădea pe vremuri Ieremia ţiganul monedele de cinci lei pe care le făcea la cocie, jumătate-jumătate. Şi-au făcut vile, şi-au luat maşini, şi-au aranjat fetele şi feciorii. Ieremia a făcut temniţă, nu multă, că avea proptele la partid şi era informatorul securităţii. Când mergeai la el la cocie, scotea lităra de horincă pe masă, punea galena pe Europa liberă şi te trăgea de limbă. Venea ofiţerul de securitate, îi raporta ce şi cum, ofiţerul se culca cu fiică-sa cea mică, care era nemăritată şi totul mergea ca uns. Venea apoi ofiţerul la bufet, le spunea oamenilor care ce-a vorbit şi oamenii se speriau. La bufet toată lumea vorbea în şoaptă, doar la Ieremia îşi dădeau drumul, erau convinşi că ţiganul nu pricepe politica. - Ăsta-i găbănaşul. În pivniţa de sub el ne-am stabilit cartierul general în care să ne baricadăm în cazul în care nu reuşea Revoluţia. Pită, slană, cârnaţi, bărbânţă de brânză ţâpăraşe de oaie, un hârgău mare cu miere de albină, butoiul cu varză murată, borcanele cu zacuscă şi castraveţi. Ne-am luat şi un pachet de cărţi de joc noi. Cu butoiul urma să baricadăm uşa, ca să nu poată intra peste noi comuniştii sau ruşii. În ferestre am pus ludăi. În ziua aia eu stăteam cu urechea pe galenă. În Cetăţuia nu erau televizoare, că nu era tras curentul. Îl aud pe Ceauşescu spunând că le va mai da oamenilor o sută de lei. Eu, pentru o sută de lei, fac o sucală. Oamenii strigau. Eu mă întrebam ce i-a apucat pe comuniştii ăştia să facă defilare de Crăciun, doar ei zic că nu este Dumnezeu. Atunci au venit la mine Şandor Orgaru, primcuratorul cel bătrân, Grigore Mărincaşu, Văsălica din pârâu, Şandora Vilii, Văsălica lui Ion din Uliţă, Şandor de pe Lab, Cricu din Deal, Ionu Guşii, Petrea Coşului, Iacob din Mociră şi Iulian din Valea Cociorii. Toţi curatori, cantori, dieci, mai puţin fătu Todor care asculta galena la popă acasă. - Măi Izidoare, zice Şandor Orgaru, tu ai auzit că-i Revoluţie? - Revoluţie la 48, zice Văsălica din pârâu, care citeşte Magazinul istoric de la mine. - Ş-apăi ce-i de făcut, întreb eu, cu gândul la olul de horincă din pod. - Mai cumpărăm un rând de cărţi, zice Mărincaşu. Mă duc după ele. S-a dus, s-a-ntors şi zice: - Maniştii trag în comunişti, le-a dus un vapor de Copalnic - Mănăştur


VATR A

171 puşti Ion Raţiu. - Asta-i rău, zice Şandoru Vilii, dacă nu-i puşcă pe toţi? Vin peste noi şi ne beau moarea. - În Cetăţuia avem comunişti?, întreabă Ionu Luchii. - A fost ciobanul lui Clemi, dar s-a dus pe Banat şi a rămas acolo. - În pivniţa de sub găbănaş e bine, vara-i rece, iar iarna-i cald. Am băut horincă, am mâncat brânză şi

Anca GOJA

L

12

/ august 2018

cârnaţ şi-am bătut cărţile. Când mergeam de rândul nostru a pişe, să ierţi, o întrebam pe Aristina ce se mai aude la galenă. La o vreme, a venit ea şi-o zis să-i dau un ludău din fereastră, că a fugit Ceauşeşcu. Am mai făcut un joc şi-apoi fiecare s-a dus la casa lui. A doua zi, după cum ţi-am spus, l-am schimbat pe crâşmar. - Atât a fost tot? - Mai voiai să fie ceva? Satu-i mic.

O RELAŢIE PERfECTĂ

a ora 7.43, în intersecţia din faţa mallului, la semafor, îl întâlnea pe el. Un tip tânăr cu o bicicletă. Nu se întâmpla în fiecare zi, dar suficient de des încât, atunci când nu îl vedea, să îi lipsească. Uneori îi zărea doar umbra pe caldarâm, îl auzea descălecând şi frecându-şi, cu un scârţâit, mănuşile de ghidon. Deşi nu îşi spuneau niciodată nimic, întâlnirile acestea erau ca o mică reuniune de familie, în care fiecare cunoştea dinainte gesturile pe care celălalt urma să le facă. În dimineaţa aceea, semaforul s-a făcut verde, iar ea a dat să traverseze. În timp ce a făcut primii paşi, o maşină s-a apropiat gonind. El a întins mâna, a înhăţat-o de bluză şi a tras-o cu putere înapoi. - Fii mai atentă, unii nu ţin cont de reguli, i-a spus. Ea tăcea, speriată. - Eşti OK? Când ai timp, hai pe la mall, fac o supă de roşii excelentă. Nu s-a dus. Mai mult, a schimbat traseul. Ocolea intersecţia, deşi acum drumul era mai lung. Nu voia să-l mai întâlnească, n-ar fi ştiut ce să-i spună. I se părea că farmecul dintre ei dispăruse. Că ceva brutal, material, intervenise în relaţia lor. Şi simţea că vina îi aparţinea. L-a revăzut într-o dimineaţă. Ea mergea privind în pământ, cu gândurile aiurea, când a auzit un scârţâit puternic şi a văzut o bicicletă oprindu-se brusc la doar câţiva centimetri mai în faţă. A împietrit. Apoi a ridicat privirea şi l-a văzut. Purta pe faţă un zâmbet larg.

numărul

C H I O R E A N Ă

- Încotro?, a întrebat-o. - La serviciu, a spus ea cu o jumătate de gură. - Vin cu tine. Au făcut câţiva paşi în tăcere. - N-ai mai fost pe la mine, a aruncat el într-o doară. - Nu-mi place supa de roşii, a spus ea. - Salata îţi place? - Da. Cu lămâie şi cu seminţe. - Dacă vii pe la cinci, putem mânca împreună, a lansat el invitaţia. Eşti mai tăcută decât mi te-am imaginat, a adăugat apoi. -Tu eşti prea concret. El a apucat-o de mână şi a strâns-o tare. - Şi nu-ţi plac aşa, concret? Ea a şovăit. - Mă simt de parcă mi-ai fi omorât iubitul. - Ai un iubit? - Of, nu contează, a zis tânăra. Uite, aici lucrez. Sunt îngrijitoare la creşă. - O să vii la mine la cinci?, a întrebat el. - Trebuie să intru, am întârziat. La 5 şi 10 minute, ea a apărut la etajul al doilea al mall-ului. Ascunsă după un stâlp, l-a văzut stând la o masă, singur, uitându-se în gol. Aşa voia să îl viseze, cu privirea puţin tristă, tăcut, liniştit. Dintr-o dată, a simţit că recunoaşte în el o persoană dragă, pierdută cândva, demult. Pentru câteva minute, şi-a hrănit ochii cu imaginea aceea perfectă. Apoi a plecat.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

172

C H I O R E A N Ă

Ana BISZTRICKI-fLORIAN Stare de ploaie

DIN STARE ÎN STARE

Starea mea, stare de ploaie Vântura în zile proaspăt curcubeu Şi colinda timpul foaie după foaie Lămurind în toate tainic Dumnezeu.

Mă topesc, sunt ploaie în murmurul firii Odihnind o clipă pe umăr de nor Când îşi risipeşte vara trandafirii Mă găseşte viersul din cântec de dor. Încercare

Îmi vine să m-agăţ de geana de lumină Să redevin uşor un răsărit Şi dacă-ncerc, rămân doar o străină Ce nu-şi cunoaşte locul din care a venit. Dar toamna mi-s potecile cu frunze, Să mă anin de ele, nu e rând, Şi mi-a rămas cuvântul dor pe buze, Şi sufletul lumină când şi când... Înstrăinare

Pacea copilului strigă spre mine cu ochi de înger prăbuşit în iubire. Cât de înaltă e pacea lui în prăbuşirile mele! La margini de cuvânt înfloresc tăcerile sale şi rămânem departe, înstrăinaţi de noi înşine ca două lumânări ce ard pentru cei plecaţi. Aşa cum două jumătăţi de cuvânt Îmbrăţişează tăcerea ca o înflorire târzie... Dor de tine, mamă!...

Mama, rugăciune, trudă Se duce-ntr-o lume bună Din rost simplu. Viaţa ei, Lacrimă-n floarea de tei,

Toamnă, dor şi primăvară Rânduite-n seri de vară... Cu glas sfânt de rugăciune, Aş chema-o... N-am de unde...

Doar în colţul de năframă Mai adun din dor de mamă Îl adun, se pierde iară Şi revine-n primăvară numărul

12

/ august 2018

Din chipu-i de lut. Povară A rămas în prispă, afară, Despletind vântul din ploi, Odihnind dorul din noi, Dor de tine, mamă!... O poveste

Atât de simplu-i, Doamne, pentru Tine Pe cât de complicat e pentru noi Şi dacă n-ar fi clipa, nu am ninge, Întoarce-am, Doamne, timpul înapoi! Să dezmembrăm din toate începutul Din care-am fost luaţi cu împrumut... Şi dacă-n rai sunt flori, eu, lutul, Mai mult din trup, eu, pentru ele rup

Ca să răsară-n lume o poveste Din flori de rai, din suflet de pământ, Să readucă din lumină clipa În care Cerul a rostit primul cuvânt. Din stare în stare

Când m-am născut din starea de iubire Părinţii au vrut să locuiesc în ea, Mi-au făurit ferestre, şi-n zidire Au pus şi dor şi pulbere de nea. Au vrut să fie Ana în zidire, Şi ani să curgă în zidirea ei, Însingurându-se aşa, într-o iubire Nespusă, numai florilor de tei.

Venit-au toamne, primăveri şi ierni Şi dorul a-nflorit la tâmpla Anei Şi a rămas aşa, un fir de cer Ce se topea în suferinţa mamei.

Azi când îmbrac din drag cămaşa ei Să-i simt pe umeri caldă mângâierea, Ştiu că-n povestea florilor de tei Îmi odihnesc iubirea şi tăcerea. Pământul mamei doarme lângă tata Odihna lor e-n florile de tei... Eu am rămas străină lângă vatra Cu rost întemeiată de părinţii mei.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

173 Teodor fLOREAN

C H I O R E A N Ă

INTROVERTIT ÎN MIT

Întâmplări pe o urmă de vară

De sufletul tău mă agăţ ca de un zid Înalt, prelins şi atârnat înspre cer Pe o urmă de vară Strâng decibeli într-o seară Din fânul arid şi cosit .

Aluneca iunie prin luciul ochilor tăi Cireşele negre, rabdă amintiri şi poveţe Acele vremi nu mai au zgomot Ci înrodire de ram prin tâmple terestre

Închipuite în cercei Peste săruturi ploaia fierbe în clocot Impasibile gânduri printre mâinile noastre încearcă să înveţe Fiorii acustici şi grei.

E vrajbă între noapte şi lună Tăcerea pe drum nu mai are poveste Insomniile în taină poartă lacună Iubire pe graniţa zării mai este Şi secunda nebună, n-apucă pe ceasuri să apună. Doar noi cu anostele feţe În murmur prin zâmbetul gurii Prin ironii îndrăzneţe Uităm de simţul măsurii Prescriem postfeţe Pe naosul jertfei din tinereţe. Introvertit în mit

Introvertit în mit Să vezi cum se deschide infinitul Printr-o lentilă de cristal Pe unde timpul orb a rătăcit

Şi să îngenunchez umil la schitul Primăverii, care tresaltă pentru a ieşi din calendar E să îmbătrâneşti de fericire retrăind un mit.

E să plângi de bucuria ierbii; De-a iubirii jar introvertit, astral Şi de toate câte pentru tine au venit Să defilezi la braţ cu anotimpul ca un mareşal.

Şi în crudul verde să-mi recit Balade vesele, cu versul rar Atunci e semn de primăvară în mine Şi-n ghioceii răsăriţi... pe trotuar . numărul

12

/ august 2018

Poem

Pe acei ce au strigat la Alba şi la Blaj, Românilor, uniţi-vă cu ţara! Îi simt că vin din timpul scurs spre mine cu curaj Şi de a lor cuget chinuit mă vaiet Şi ard; cum picură-n candele fierbinte ceara. Ca o recidivă a ceasului de taină, Dinspre cetăţi se aude glas de corifei Prin letopiseţe tresar cuvintele de spaimă Dar ei au emigrat demult în patria cu zei.

Adună, Doamne, poporul acesta! Demult, pe alte meleaguri, înstrăinaţi Întoarce din lume copii Adu-i cu părinţii la ospăţul iubirii Şi fă să se mire străinii ca acum o sută de ani Când cădeau în genunchi la graniţa ţării - împăraţi . Revarsă în noi spiritul iubirii de ţară şi neam, Arată-ne cum la fiecare vibrează în sânge Un Decebal şi un Traian Iar pururi cel ce pe sine se învinge Nu se simte orfan. Aş vrea să văd cum în altare, prelaţi Înalţă împreună primitele jertfe Şi se simt de-a binelea fraţi Mitropoliţi ca şi Cristea şi Hossu Ce mai trebuie încă de turmă urmaţi.

Aş vrea să simt cum o putere divină Venită înspre oameni din cer Că avem legământ etern cu pământul Şi trăim pe o vatră de ginta latină Că cerneala istoriei a curs în tranşei pe o colină Pe o lacrimă plânsă altfel. Păzeşte-ne de somnul nepăsării De indolenţă şi de răutate Uneşte-ne iar frate cu frate Că nu-s departe căile pierzării Din nord de ţară pân’ la malul mării Doar Tu ne eşti martor ocular la toate.

Fă din nou cu noi familia cea mare Scrie-ne în soartă şi în crez Câte ceva din cugetul vechiului memorandist Şi poate atunci vedea-vom ROMÂNIA MARE Peste epavele acestui veac, trecut şi trist.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

174

C H I O R E A N Ă

Iacob ONIGA

ROMâNII N-AU MURIT!

Centenar în Munţii Ţibleş

S-a coborât din ceruri Dumnezeu, În Ţibleş, pe coline şi în văi, Să-l binecuvânteze pe poporul său, Scăpat de juguri aspre şi călăi.

La crucea împietrită de durere, Să râdem, soarelui, ca vechii daci, Şi-o horă să întindem, de plăcere, Ca-n Centenar, să nu mai fim săraci.

Aici, pe vârful muntelui, cu toţii, Ne-am adunat ca tricolorul să-l sfinţim, Şi să-i trimitem pe duşmani, în Valea Morţii, Ş-apoi spre Alba Sfântă, să pornim. În slujbe, pe eroi să-i pomenim, Să nu-i uităm că ei ne-au izbăvit, Şi dac-ar fi, din nou să suferim, Să spunem răspicat: Românii n-au murit! Căci văile şi munţii ne-nconjoară, Şi pavăză ne stau, ca veşnice cetăţi, Din care se luptau, semeţi, odinioară, Cu hoardele barbare, neînfricaţii geţi. Din ceruri, Dumnezeu, s-a coborât, Aici, pe munte, ca printre noi să fie, La sărbătoarea care ne-a unit, În marea şi frumoasa – ROMÂNIE. Ia românească

Sfântă Ţară Românească, Să fii binecuvântată, Ia noastră să trăiască, Că ni-i de la daci lăsată.

S-a pătat cu sânge-n luptă, Când duşmanii au pierit, Şi-a fost fală la o nuntă, Ce nu s-a mai pomenit.

Fete tinere, curate, Îmbrăcat-au mereu ia, Şi cu cozile pe spate, S-au mândrit cu România.

N-aveau ie, ci cămaşă, Feciorii de-odinioară, Dar ştiau, de mici, din faşă, Că ei luptă pentru ţară. numărul

12

/ august 2018

Şi-o purta, demult, cândva, Strânsă pe la cingătoare, Mama mea când secera, Şi plângea, doinind o hoare.

Iar când tata, da la coasă, Îşi ştergea din greu sudoarea, Cu un lat de la cămaşă, Admirând, spre seară, zarea. Zdrenţe am avut şi eu, Strânse cu un tricolor, Şi-am jurat lui Dumnezeu, Că tot român am să mor.

Ia noastră-i tot ce-aveam, Dealuri, cântece şi ape, Prin ea limba ne-o păstrăm, Şi cu ia le-om duce, toate. Lada cu lemne

În lada învechită de sub soba noastră, Mereu erau lemne subţiri şi puţine, Şi iarnă, de iarnă aveam gheaţă-n fereastră, Copil fiind, nu ştiam de e rău sau e bine. Stăteam lângă tata, zgribulit şi sfios, Care turşi-i tăia cu securea-i ştirbită, Ş-apoi adunam, surcele căzute pe jos, În poala cămăşii de mult peticită.

Lângă bârnele reci ale goalei cămări, Rezemată sta mama săracă şi tristă, Şi-n ochii albaştri se oglindeau supărări, Întrebându-se, poate, cât mai rezistă. „Mai du lemne-n casă şi focul aprinde”, Îmi zice tata cu vocea-i puţin răguşită, „Şi grijă să ai că dacă se stinge, Mânca-vom tocana rece, sleită”.

Sara se lasă şi gerul străbate, Prin hainele ude de-atâta zăpadă, Şi-n lada-nvechită sunt vreascuri uscate, Dar nu mai am acuma nici tată, nici mamă. Mi-aş dori să mai fie lemne crăpate, Să ardă-ncontinuu cu flacără iar, Prin tinda pustie să fie de toate, Şi-n soba ruginită, o grămadă de jar.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

175

C H I O R E A N Ă

Marian HOTCA

ÎN ÎNTUNERIC DOAR CUVINTELE MAI LUMINEAZĂ moment

îmi târăsc umbra grea după mine ca o nostalgie ce coboară în plânsul oaselor pereţii sufletului se curbează închizându-mă în propriul regret

ah este o zi când rugăciunea e doar o prăbuşire ştearsă în verticala cuvântului nespus

tac ostenindu-mi echilibrul paşilor pe neîmblânzitul pământ şi tu mă vei mângâia cu aripa de nămol nelăsându-ţi zborul să mai treacă prin aripa convexă a dimineţii în refugiul ochilor zâmbetele stând divizate împietresc nimicul spectru

parcă sufletul cântăreşte mai mult decât zborul unei păsări cu aripi surde

se ieftineşte memoria pe tarabe de aceea cuvântul devine tot mai flămând dis-de-dimineaţă se varsă o oală de cerneală standard peste imposibil şi oamenii devin culori nebotezate în spectru

psalm

locul de unde s-a desprins lumina a rămas un pântece pribeag în care se strâng la rugăciune toţi îngerii ce s-au ruşinat când s-a rostit veşnicia

curge pe mâna ta untdelemnul din candelă cel nescris se întoarce înapoi sub limbă netulburând sugestia paşilor goi spre sfârşit

iertarea ta oglindă rotundă crescută-n cuvânt hrăneşte şi raza stearpă ce a lucrat la zidirea văzduhului (trebuie să plâng)

trebuie să plâng în acelaşi cuvânt la marginea aripilor dormind peste umbra celor fără timp culoarea se poate trezi doar desprinzându-se din vârful visului stors de tăcere

bătăile închipuirii nechezau adânc în locul unde sufletul se adapă istovitor cu lumina arsă roşu răsare înapoia mea ca o întrebare din potcoava zenitului nu cumva am trecut styxul fără a-mi lăsa inima să verse peste ceruri amurgul prăpastie

îşi şoptesc unii zâmbete divizate alţii se afundă în numele lor cu noroc însă nostalgia minciunii le leagă tuturor picioarele de strigătul pietrei

în întuneric doar cuvintele mai luminează zilele îmbătrânite îngerii leneşi cu urzici în mână prăvălesc în ţărână piatra din aştri

şi noi cică trecem luminoşi şi uriaşi peste cadavre

apa în care se înmoaie păcatul fără chip nu seacă în niciun pahar ispăşitor

falnica cicatrice-oglindă ne arată numai imposibila perfecţiune

numărul

12

/ august 2018

pâinea de la marginea prăpastiei e neagră bună să mănânce din ea toată moartea

Copalnic - Mănăştur


VATR A

176

C H I O R E A N Ă

Cătălin-Iulian fILIP

Ploaia

VERSURI

În timpul zilelor de vară, Când nu puteam lucra pe-afară, Căci ploua des şi timpu-i mohorât Bunicul, stând în casă, pornea la povestit. Şi povestea câte a pătimit În vremea-n care a copilărit: Mergea cu vitele şi caii pe Luncă, Pe-atunci, copiii nu erau scutiţi de muncă. De animale îngrijea şi cu copiii de seama sa se mai juca. Şi dintr-o dată, pe cer, câte-un nor dansa. Şi la Apus, în depărtata zare, Tuna şi fulgera ca o avertizare, Că va veni o ploaie-ngrozitoare. Şi-ntr-adevăr venea ,,o rupere de nori”, De îţi treceau, prin suflet, reci fiori. Şi îmi spunea că-n vremea sa De la Apus din ,,Gura Văii” ploaia, mereu, venea. Acuma, ploaia, vine repede-n vârtej, De la sud-est, dinspre direcţia Dej. Şi nu mai poţi să faci nici o mişcare, Că nu a fost, tunet, fulger sau altă avertizare.

Bunicii mei

Mă număr printre acei copii, Ce-au parte de mari bucurii. Dar, sincer, eu vă spun aici, C-am parte de grozavi bunici, Ce mă-nconjoară cu iubire, Cu dragoste şi dăruire. Mă sprijină în tot ce fac Şi mă privesc prelung din prag, Când de-acasă am plecat La şcoală sau la horă-n sat. Sunt mândri că mă port corect Că învăţ bine şi-i respect Şi că-n sat sunt apreciat Ca un tip bine educat. Aceasta-i mulţumirea lor Ştiind, sigur, că pe viitor, Chiar dacă nu voi fi pe-aici, Nu o să uit de-ai mei bunici.

numărul

12

/ august 2018

Şcolarul

Mă scol de dimineaţă-n zori, Cuprins de griji, plin de fiori. În grabă îmi fac toaleta, Iau cărţile şi borseta Şi alerg ca un nebun, Mâncând pe drum micul dejun. Nu vreau să ,,pierd” microbuzul Sau să ,,ratez” autobuzul. Ajuns la şcoală, intr-un clasă Pun rechizitele pe masă. Programu-ncepe fix, la opt, Şi facem ,,ştiinţă”, dar şi sport, Iar după şase ore pline, Sincer vă spun ,,e vai de mine”. Ajung acasă pe la patru’ Şi-ncep, din nou, cu învăţatu’. Şi-nvăţ, până târziu, în noapte, Repet în gând, repet în şoapte. La ora douăzeci şi patru, Mă culc, că mă aşteaptă patu’. Şi-n zori încep acel program, Ce se repetă an de an, Dar îmi croiesc un viitor Şi-n viaţă îmi va fi, sper, mai uşor.

Maria-Nicoleta fILIP Satul natal

Iubirea de satul natal, Nu-i lucru simplu, nici banal. E lucru pur, e lucru sfânt, Ce-l porţi în inimă şi-n gând Din leagăn până la mormânt. Iar când te duci în larga lume Satul natal cu al său nume Îl iei ,,merinde”, atunci cu tine Şi de ţi-e greu şi nu ţi-e bine Te-ajută greul să-l răzbaţi Să te gândeşti la ai tăi fraţi Şi la părinţi şi la copii Ştiind că iar vei reveni În dulcele, natalul sat, De care eşti pe veci legat.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

177

C H I O R E A N Ă

Alexandru SUBŢIRELU

VERSUL, CA O RAZĂ DE LUMINĂ...

Unirea

În urmă cu o sută de ani, Pentru a noastră împlinire, Ne-au unit strămoşii, Pentru veşnicie. Dar ne-au rupt cotropitorii Ţinutul cel sfânt, Şi străbunii se răsucesc în mormânt. Când hoarda nebună, Ne spurcă glia străbună Ajută, Doamne, Poporul cel blând, Să-şi împlinească visul Cel sfânt! În limpezimea În limpezimea luminii se scaldă cârduri de culori printre dalbe ninsori, zboară fluturii luminii îmbătaţi de miresme de flori. În zâmbetul

În zâmbetul dimineţii, înfloreşte floarea vieţii. Îşi lasă amprenta gândului în nisipul timpului. Pe valul

Pe valul vieţii voi picta floarea iubirii din inima mea. numărul

12

/ august 2018

Versul

Versul este ca o rază, care veşnic luminează. Adus pe o aripă de gând, să aline al inimii suspin, precum un pahar de vin. Universul

Universul este un foc de curcubee, puzzle şi scânteie, prin care iubirea curge necontenit spre infinit. Zboară

Zboară timpul surâzând scăldând gândurile mele prin noroi şi printre stele. Din inimă

Din inimă ţi-am scris metafore printre stele, să vibreze de-a pururi cu gândurile mele.

În zâmbetul dimineţii, primesc sărutul soarelui, mă scald în roua dimineţii savurând eternitatea vieţii. Mi-e dor

Mi-e dor de limba română, de simplitate, tradiţie, ospitalitate, mi-e dor de adevăr şi de dreptate. Vreau mereu aici să rămân să fiu mândru că sunt român. Mi-e dor ca de pâine şi de vin de strămoşii care nu mai vin. Mi-e dor să fiu iar în ţara mea stăpân. Vreau româneşte să vorbesc şi să cânt. Nu mai vreau obiceiuri străine pe-acest pământ. Vreau aici Să trăiesc şi să muncesc pe al ţării Sfânt pământ să-mi facă în el mormânt. In memoriam Augustin Buzura Prea repede aţi plecat Maestre înspre astre. Lăsând amprenta gândului Pe şirul cuvântului.

Ne-aţi lăsat slova sublimă Să ne fie balsam şi lumină. Când romanul vieţii s-a-ntrerupt A dispărut fila unui nou început.

Copalnic - Mănăştur


VATR A

178

C H I O R E A N Ă

Victor TECAR

P

PERIPEŢIILE LOCOTENENTULUI BUJOR

entru refuzul de a-şi retrage sau reconsidera declaraţia privind „povestea aceea murdară cu şpriţul”, Bujor a fost notat în continuare „bun în grad” şi transferat disciplinar de la Compania de specialităţi a Regimentului 88 de Infanterie Carei, la Batalionul 3 al Regimentului 88 Carei, unitate militară care din lipsă de spaţiu era cazată la Oradea. Pe deasupra, locotenent-colonelul Drăgan i-a mai dat şi treizeci de zile arest simplu pentru comentarea pedepsei. Cineva îi raportase lent-colonelului că Bujor face glume şi nu-i pasă de pedeapsa primită, ceea ce nu era adevărat. Tânărul ofiţer făcuse numai haz de necaz spunând: „Domnul locotenent-colonel mă ajută să-mi achit datoriile. Dacă o lună de zile nu am voie să ies în oraş, foarte bine! Voi sta numai acasă şi în cazarmă şi n-o să-mi cheltui banii pe care nu-i am!...” Într-adevăr Bujor avea multe datorii, care se rostogoleau an de an. Prima, o sumă de 10 000 lei o datora unui cetăţean de la el din sat, căruia îi semnase un angajament de plată în contul părinţilor, încă pe timpul când era elev la Liceul Militar din Târgu Mureş. Celelalte datorii erau în contul echipamentului obligatoriu, pe care din anul 1931, tinerii ofiţeri trebuiau să le suporte datorită crizei economice în care intrase ţara. Până în acel an, la avansarea în gradul de sublocotenent, tinerii ofiţeri primeau de la stat o primă de echipare în valoare de 32.000 lei, preţul unei ţinute complete cu două tunici, doi pantaloni, unul pentru cizmă şi unul pentru ghete; o pereche de cizme şi una de pantofi, două caschete, o manta, o centură cu diagonală şi o pereche de mănuşi. La terminarea Liceului Militar, cu tot echipamentul primit de la furnizori, Bujor acumulase o datorie de 42.000 lei. Pupăză peste colac, tocmai atunci se trezi şi Regele Carol al II-lea să le impună ofiţerilor în mod obligatoriu o ţinută de paradă bleumarin, chipiu, pantaloni de cizmă şi gheată, o tunică cu brandenburguri, eşarfă de fir şi epoleţi de fir care costau 20.000 lei. Astfel, datoria totală care cădea în sarcina lui Bujor se ridica la 62.000 lei. Unde mai pui că în timpul cât a fost detaşat la Cluj, pentru un curs privind armamentul de însoţire, cineva i-a „subtilizat” costumul alb, care făcea parte tot din ţinuta obligatorie şi a trebuit să-şi cumpere altul. Timpul a trecut repede şi la defilarea din 10 mai 1932 Bujor a apărut înzorzonat cu noua ţinută de paradă şi plin de datorii. Dar nu banii erau necazul lui cel mare. Din leafa de 6.000 lei, după ce i se reţinea popota – că ofiţerii nu aveau voie să servească masa în altă parte decât la popotă şi în familie - chiria şi ratele la haine, tot mai primea un rest de plată până la o mie de lei, din care, uneori reuşea să-şi cumpere ciorapi, batiste şi chiar o pereche de cizme pentru instrucţie, pe cea primită de la furnizor o păstra de numărul

12

/ august 2018

sărbătoare. Cele mai neplăcute probleme le avea din partea comandanţilor şi chiar a camarazilor săi. A năravului lor moştenit din generaţie în generaţie de-a se umili unii pe alţii şi de-a se lăsa umiliţi. Prima măsură o luă pentru restabilirea demnităţii soldaţilor, care începea odată cu recrutarea. În fiecare primăvară, când se prezentau tinerii în cazarmă pentru încorporare, Bujor făcea o primă selecţie după studii, care câte clase avea absolvite, începând cu 7 clase şi terminând cu analfabeţii. După această primă selecţie, urmau şi câteva întrebări pentru verificarea cunoştinţelor, ca el să-şi dea seama ce misiune îi va putea încredinţa viitorului soldat. Astfel putea să evite situaţiile neplăcute, când soldaţii se certau între ei, râzând unii de prostia altora. În primăvara aceea, printre cei cu 6 clase se nimeri unul Cocoş V. Ion, fiul unei văduve din Oltenia, care n-a ştiut să-i răspundă lui Bujor la nici o întrebare. Sublocotenentul i-a dat o cretă şi i-a dictat să scrie ceva pe tablă. Recrutul nu ştia să scrie. Atunci Bujor l-a întrebat cu blândeţe: - Măi Cocoş, spune-mi cum ai făcut tu cele şase clase? La care Cocoş a răspuns fără ezitare: - Trei într-a întâia şi trei într-a doua, să trăiţi!... Ofiţerul s-a lămurit. De Cocoş trebuie să aibă grijă. Cum avea şi o figură cam bleagă, la prima inspecţie, când locotenent-colonelul Drăgan o să facă o verificare, pe el o să-l ia primul la întrebări. Al doilea recrut cu probleme a fost unul Iegher, care la primul antrenament se plânse că simte o durere în talpă. Când s-a descălţat, Bujor a văzut că în acel loc soldatul avea o scrofulă care supura. A vrut să-l propună pentru respingere, dar soldatul l-a rugat să-l lase în armată, că „Ce vor zice fetele dacă nici de cătană nu-i bun?”. Pe Iegher l-a trimis la frizeria Batalionului, unde a învăţat o meserie şi nu avea de alergat, nici de bătut pas de front. Pe Cocoş însă, nu l-a lăsat din mână, l-a instruit până a scos untul din el. Temerile lui Bujor s-au adeverit. Prin luna iunie, după o perioadă grea de instrucţie, locotenent-colonel Drăgan cu maiorul Began, cel care i-a făcut lui Bujor zile fripte în toamna anului 1934 ca să nu se poată căsători cu Letiţia, au venit la el la companie ca să-i facă sublocotenentului o verificare la sânge privind instrucţia soldaţilor. Însă Bujor era pregătit. Pe lângă soldatul Cocoş V. Ion, care nu prea avea ţinere de minte, se nimerise în contigentul acela de recruţi să apară şi unul Tudore C. Ilie, fratele unui subofiţer, copil inteligent, care învăţase de la fratele lui mai mare toată instrucţia de luptă. Acum era capabil să organizeze un exerciţiu cu „soldatul în atac”, sau „în apărare”, să demonteze cu

Copalnic - Mănăştur


VATR A

179 ochii închişi, piesă cu piesă, toată puşca mitralieră şi să o monteze la loc. Drăgan nu şi-a anunţat inspecţia ca să-i surprindă pe cei de la companie nepregătiţi. Ca să nu-i dea de gândit sublocotenentului că au venit expres pentru el în control, cei doi ofiţeri au început inspecţia de la compania a doua, unde au dat peste locotenentul Costinaş, un om dintr-o bucată, care l-a repezit pe Began, pe motivul că îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Întârzierea i-a permis lui Bujor să-şi pregătească soldaţii, să-l îmbrace pe soldatul Tudora cu cele mai cârpite haine şi să-şi impună o mutră mai bleagă ca a lui Cocoş. Când au apărut Drăgan şi Began, locotenent-colonelul s-a uitat odată lung peste soldaţi – putea s-o facă, era înalt – apoi l-a ghicit pe Cocoş V. Ion, primul căruia i-a cerut să-i descrie puşca mitralieră. Soldatul a făcut aşa cum a fost învăţat. A pus arma jos în poziţie de tragere, s-a culcat pe burtă lângă ea şi a început să facă descrierea părţilor mari – cele 9 piese principale – pe care le cunoştea, le-a scos din locaşurile lor şi le-a înşirat alături. Apoi şi-a pus palmele pe pământ, dând de înţeles că a terminat. La întrebarea lui Drăgan: - Poţi să mi le descrii şi pe cele mărunte?, Cocoş i-a răspuns: - Să trăiţi domnule colonel! Le-am ştiut dar le-am uitat… Drăgan n-a spus dacă este mulţumit sau nu de pregătirea soldatului. I-a cerut numai sublocotenentului carnetul cu exerciţiul programat pentru ziua aceea. Apoi s-a mai uitat odată lung peste companie şi l-a ochit pe cel mai pirpiriu şi mai bleg soldat, pe care hainele stăteau ca pe un par şi îi curgea saliva din gură. Mai întâi l-a întrebat cum îl cheamă. Soldatul s-a prezentat atât de slăbănog încât lui Bujor i-a fost frică să nu-l refuze. Însă Drăgan era prea dornic să se răzbune şi nu l-a refuzat. Dimpotrivă, i-a dat o misiune grea: „Soldatul în atac!” Şi repetarea ordinului a fost la fel de bâlbâită. Pe soldaţi îi pufnea râsul, numai comandantul titular al Companiei căpitanul Dinulescu era puţin îngrijorat. El nu ştia de pregătirile speciale pe care Bujor le făcuse cu soldaţii. Când Drăgan i-a dat ordin să ocupe poziţia de plecare la atac, Tudora liniştit s-a culcat pe linia marcată de cele două fanioane, unde a ascultat tema de luptă. Apoi a repetat-o cu atâta precizie încât Drăgan exclamă mirat: - Ni, măi, ni!... La comanda „Salt înainte!” Tudora făcu un salt de era să-l piardă, până ce Drăgan ridică un fanion să-i indice un inamic. La apariţia inamicului, soldatul s-a culcat pe burtă şi i-a făcut descrierea, apoi şi-a continuat înaintarea. Drăgan i-a creat momentele cele mai grele din exerciţiu. Tudora a acţionat corect. Drăgan a încercat să-l încurce, dar n-a reuşit. Văzând pregătirea bună a soldatului, inspectorii n-au mai insistat. Şi-au luat tălpăşiţa şi au plecat. Lui Drăgan nu i-a mai trebuit nici onorul la plecare. Când soldaţii i-au prezentat armele conform regulamentului, inspectorii erau departe. Ca să-şi uite necazurile, într-o seară, Bujor intră în restaurantul unguresc Kici Pipa, care pe vremea aceea era vestit la Oradea şi căutat de români. Localul avea trei săli mari. Muzica era instalată în cea din mijloc. Când era numărul

12

/ august 2018

C H I O R E A N Ă

nevoie, se deschideau uşile culisante şi muzica putea să cânte pentru două sau pentru toate saloanele. Bujor primise nişte bani restanţă, vreo cinci mii de lei şi se simţea boier. Dorea să se distreze şi el puţin. În camera din fund nu era nimeni ca să deranjeze. Vorbi cu şeful orchestrei şi îi oferi 100 lei ca să-i dea pe unul din cei doi violonişti cu care să se retragă în camera din spate şi muzicantul să-i cânte ce-i va dori inima. Pentru consum, tânărul ofiţer comandă câte o cină şi o baterie de vin vărsat şi sifon. După cină mai băură câte un şpriţ, apoi muzicantul a început să-i cânte lui Bujor după pofta inimii. Tânărul ofiţer îşi stâmpără amarul cu horile: „Pe umeri pletele-i curg râu”, amintindu-şi de Letiţia. „Dorurile mele n-au întruchipare”, „Plânge-mă mamă cu dor” şi altele. Când le horea mai cu sete, se trezi răsplătit cu un puternic ropot de aplauze. Stând cu spatele spre intrare, n-a observat că în uşa sălii ce da spre mijloc se îngrămădiseră mai multe persoane, de ambele sexe, dintre care, un domn mai în vârstă veni la el şi se prezentă: - Sunt avocatul Blede, primarul oraşului Oradea. În numele prietenilor mei te rugăm să vii la masa noastră ori viceversa!... Din grupul primarului făceau parte trei avocaţi stagiari, un impiegat de la C.F.R. cu soţia Elena, un comerciant cu nevasta şi soţia lui Bledea, o doamnă foarte elegantă. Cum era şi firesc, Bujor le mulţumi pentru invitaţie şi se mută la masa lor. Pe la orele două din noapte, au părăsit cu toţii localul, fiind invitaţi de primar la el acasă. Acolo Bujor le-a cântat câteva hori, au mai chefuit şi la prima geană a dimineţii, şi-a cerut scuze şi s-a retras spunând: - Vă mulţumesc pentru onoarea pe care mi-aţi făcut-o de-a mă socoti prietenul dumneavoastră, dar se face ziuă şi nu mi-ar sta bine să mă vadă lumea ca pe un beţiv, venind de la chefuri…

M

oara de la Vima Mică măcina zi şi noapte. Măciniş era destul. Aurel şi Veronica măcinau cu schimbul. După socotelile ei, Morăriţa mai avea de purtat sarcina vreo trei luni şi Aurel o ocrotea scutind-o de unele eforturi mai mari. Măcina el mai mult pe schimbul de noapte, iar dimineaţa îi lăsa sacii pregătiţi pe lăicioară, numai să toarne grăunţele în coş. Acum avea mai multe lucruri de făcut. La puţin timp după ce au pornit moara, a venit şi Vilma lui Aron cu un car de saci. Voia să macine cerealele ca să facă rachiu. Avea de toate. Mălai şi grâu pentru borhot, săcară pentru crescătură, restul era uruială la porci Când a dat în vorbă cu Aurel, Morarul şi-a amintit că la Câţcău erau mulţi evrei. - Şi mama lui Aron tot de pe acolo a venit, spuse Vilma. - Din ce familie? - Sass. - Cu unul sau doi de „S”? - Cu doi. - Şi pe mama o chemat-o Sas Sofia, dar mi se pare că numai cu un „S”. Cine ştie, poate am şi eu o rădăcină evreiască!... Din ziua aceea, Vilma şi Aurel au devenit parteneri Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

de afaceri. Ea şi-a mutat cazanul la moară şi a consimţit să contribuie la producţia de alcool în următoarele condiţii: „Ea cumpără cerealele, drojdia şi lemnele. Eu macin cerealele, opăresc fărina şi fierb borhotul. Ce obţinem împărţim în două”, se lăudă Aurel. Toată casa recunoscu învoiala ca fiind tare bună, numai Veronica avea nişte îndoieli. Ea din familie ştia că evreul nu se târguieşte cu românul dacă nu-l poate înşela. Morăriţa bănuia că Vilma îşi făcuse planul de acasă. Ţara era în criză. La piaţă cerealele se vindeau la preţuri de nimic. Băuturile erau scumpe. Clienţi erau destui. Ca să-şi poată achita datoriile, sătenii dădeau fuga la pădure, aduceau un car de uscături şi îşi plăteau rachiul. „O trăsurică de uscăturică”, le şoptea Aron la ureche datornicilor. Pe lângă plată, Vilma scăpa şi de beţivii satului, care ştiau că după o lege nescrisă, când cineva face pălincă, oricine are dreptul să guste o lingură din ce curge la ţăderi şi să-şi dea cu părerea. Acum, pălincia fiind prea departe, nu li se merita să bată drumul până la moară pentru o lingură de băutură. Însă fapta cea mai bună cu îndepărtarea beţivilor era evitarea unor discuţii cu aluzii lipsite de bunul simţ, pe care beţivii le provocau aşa, ca să se distreze, dar şi pe teme religioase. Cele mai înveninate discuţii aveau loc în preajma şi după cele două mari sărbători: Paştile şi Crăciunul. Cei mai agresivi erau tinerii. Nu se ştia prea bine cine le stârnea cheful, dar glumele lor depăşeau uneori firescul şi deveneau răutăcioase. Cea mai recentă ispravă pe care nişte tineri cheflii au pus la cale s-a petrecut în Hotar. Aron avea un teren în locul numit Valea Balului. Tot satul ştia că evreii sărbătoresc a şaptea zi, Sabatul, care era sâmbăta, nu duminica. Aşa că Aron, văzând ce vreme bună i-a hărăzit Dumnezeu, cum se încălzi puţin pământul şi se luă roua, porni cu Vilma spre Hotar să-şi uşte fânul şi să-l facă fârcitură. El ducea pe umăr o scară lungă, cu care să se poată coborî de pe fârcitură Vilma furcile şi grebla. Totul a mers bine până ce fârcitura a fost aproape gata. Apoi cerul a început să se întunece, era seară. Pe Vilma o dureau mâinile. Aron a coborât de pe fârcitură şi s-o urcat ea. Cu greu au terminat de aşezat fânul, au greblat-o şi i-au pus popa. Când să coboare Vilma de pe fârcitură, scara nicăieri. Pe Hotar se întunecase de-a binelea. Au înnoptat acolo. Pe la miezul nopţii, soţia evreului îi şopti de sus: - Măi, Aron!... - Ce-i tu, Vilmă? - Cineva face cu mine oarece… - Lasa-l să facă, dacă-i de Sus, nu-i păcat… Dimineaţă, Aron găsi scara răzimată de fâcitură.

Î

n timpul săptămânii, fraţii erau ocupaţi cu reparaţiile şi construcţiile care trebuiau făcute morilor. După ce au pornit şi morile de la Sălniţa, pe care le arendaseră pe câte cinci ani, începură să niveleze şi să pietruiască iazurile. Ca să evite orice pericol, Dumitru îşi scoase instrumentele din sacul pe care îl cărase în spate când se întoarse de la Fabrica de cherestea din Brezoi şi se apucă să facă măsurătorile. Abia acum şi-au dat seama părinţii şi fraţii de importanţa lor. De când au pornumărul

12

/ august 2018

180 nit moara de la Vima, n-au avut probleme cu iazul, doar iezălea se mai strica uneori. Aurel era omul cel mai fericit. Dumineca, după ce Veronica şi fetele se duceau la biserică, îşi lecuia junghiurile cu o gură-două de palincă şi îndată prindea curaj, avea chef de vorbă. Le povestea copiilor fapte şi întâmplări din Biblie sau istorice: „Iosip şi fraţii săi”, „Fuga din Egipt”, „jertfa lui Avram” şi altele. Printre legendele istorice cele mai de seamă, se numărau „Genoveva” şi „Întemeietorii Romei antice: Romulus şi Remus”. Uneori, când le vorbea despre bunicul Dumitru-Pecu, tatăl lor se repezea cu vorba, vrând parcă să-i ia apărarea, ca şi cum cineva l-ar fi acuzat de nişte fapte rele. - Acela o fost om dintr-o bucată, nu tufă! La el vorba o fost vorbă. N-o avut el cine ştie ce şcoală, dar o avut cap şi minte! Până la un loc. Aici, Aurel se oprea cu laudele, îşi scotea tabachera din buzunarul piptarului, îşi aprindea o ţigară şi trăgea liniştit vreo două, trei fumuri, apoi continua pe altă voce: - Nici acolo, la moara aceea din Baştia, nu s-o dus el de capul lui. Tatăl Ceresc l-o îndrumat. Dumnezeu ştia că el n-are părinţi, nu are cine să-i poarte de grijă, să-l crească, să-l facă om. Din rugăciunile lor, Dumnezeu mai ştia că morarii din Baştia sunt oameni credincioşi şi îşi doresc un copil. Băiatul, la rândul lui, era cuminte şi credincios. Astea-s minunile pe care ni le face Tatăl Ceresc. Mă întreb şi eu uneori dacă plecarea noastră de pe Someş pe Lăpuş a fost o nenorocire sau aşa ne-a fost dat. Mi se pare că uneori Dumnezeu îl lasă pe om să facă o prostie, apoi îl ceartă şi-l pune la încercare. - Pe copil l-au înfiat, îi aminti Traian, ca Aurel să nu piardă firul povestei. - L-au ţinut ca pe copilul lor. Morăriţa l-o îmbrăcat din cap până-n tălpi, l-o luat de mână şi l-o dus la şcoală. Acolo l-o dat pe mâna domnului director. Dascălul îi puse câteva întrebări, să-l vadă cât îi de isteţ. Copilul îi răspunse cuviincios. Văzând cuminţenia şi isteţimea lui, învăţătorul a fost foarte impresionat, n-a mai ştiut în care clasă să-l înscrie. Anii au trecut, Dumitru a terminat cele şapte clase. Era om în toată firea. După tăiatul pietrelor, măselatul şi întreţinerea bontauălor, a învăţat şi cum se bagă moara în scut, cum se scoate de acolo. Curând morarul şi-a dat seama că, la nevoie, îi va putea lăsa moara pe mâna lui. Totuşi, nici el, nici morăriţa n-ar fi vrut să închidă ochii pe vecie înainte să-l vadă însurat. Fete erau destule şi prin sat şi prin satele vecine. Multe şi-au pus ochii pe Dumitru, nici el n-a stat cu ei închişi, dar inima i-a rămas nepăsătoare, asta până într-o zi când a apărut ea. În ziua aceea văzu trecând cu podul umblător o cocie cu o doamnă şi trei fetiţe. El şi-a pus ochii pe una dintre ele şi a spus: „Pe ea am s-o iau de nevastă!” Şi a luat-o. - Mai întâi a plecat cătană, îi aminti Traian. - Când i-a venit vremea să meargă la cătănie, s-o dus, dar nu oricum. Părinţii adoptivi l-au echipat ca pe un om cu stare, apoi i-au dat toţi banii, aurul şi toată averea şi-au trecut-o pe numele lui. Tot ei l-au sfătuit cum să-şi asigure avuţia. Banii să-i dea la zarafii din Câţcău, cu dobândă. Cele trei cupe cu aur să le dea în păstrare la capii bisericii din Vad. Toate învoielile să le facă în scris Copalnic - Mănăştur


181 şi cu martori. Scrisorile să le ascundă undeva, să ştie numai el de ele. Cum i-au spus aşa a făcut. - Aşa, numai că pe bătrâni i-a costat viaţa, îşi aminti Victor. - Nici bunicul n-o ieşit bine cu aurul, socoti Dumitru. - Aurul îi ochiul dracului, le spuse Aurel. Numai cu un an să fi venit el mai repede din cătane, nu se întâmpla nenorocirea. Pe timpul acela, ca întotdeauna în lume, au fost războaie. Austria, Prusia şi Italia s-o bătut până în 1867 când Austria şi Ungaria au făcut pace, au dat mâna şi au constituit Monarhia dualistă. Împăratul Franz Ioseph a fost încoronat rege al Ungariei. Până la constituirea statului Austro-Ungar, soldaţii n-au putut să scrie acasă, nici să primească scrisori. Când Dumitru a fost lăsat la vatră, a găsit casa pustie, moara trasă în scut şi bontauăle pline cu apă. Dând în vorbă cu sătenii, a aflat că anul trecut, într-o noapte, nişte tâlhari au năvălit peste morari şi le-au cerut aurul şi banii. Bătrânii le-au dat tot ce au avut în casă, dar hoţii n-au fost mulţumiţi şi i-au luat la bătaie. I-au chinuit până în ceasul morţii, dar văzând că nu mai pot scoate nimic de la ei, le-au pus căluşe în gură şi i-au lăsat sub paza unei slujnice, pe care morarii o aveau de când plecase Dumitru în cătănie. Fetei i-au dat poruncă să-i ţină pe bătrâni legaţi şi să nu le scoată căluşurile din gură timp de un ceas după plecarea lor. Sătenii i-au spus ce au ştiut, dar cele mai multe informaţii le-a obţinut Dumitru de la slujnică. Când i-a dat de urmă, a luat-o la întrebări. Întâi cu vorbă bună, pe urmă cu frica. Pe fată o ameninţaseră şi tâlharii, i-au zis că o omoară dacă spune la cineva ceva. Între două ameninţări, fata a ales-o pe cea mai uşoară. Dumitru-Pecu i-a promis că o va apăra şi în faţa legii dacă va fi cazul. Auzind de lege şi de autorităţi, fata şi-a deschis gura: - Ţie ce ţi-au făcut? - Mie nimic, dar pe morari i-au bătut tare rău. - De ce? - Să le spuie unde au ascuns aurul şi banii. - Câţi tâlhari au fost? - Nu ştiu. În casă au intrat numai trei. - Care a fost cel mai bătăuş dintre ei? - Cel cu mustăţi şi barbă. - Câţi aveau mustăţi? - Toţi. - Şi barbă? - Numai unul. - Eşti sigură? - Foarte sigură. I-am văzut cu ochii mei. - Când i-ai văzut? - Atunci când m-au dezlegat şi au ieşit din casă. Atunci cel cu barbă s-o uitat la ceas şi mi-o spus: „Peste un ceas, nu mai repede, dezleagă-i. Ai grijă că io mă întorc şi de nu faci aşe, te omor!” - Cum ai făcut? - Rău… Când i-am dezlegat, morăriţa era moartă. Morarul abia şi-a deschis ochii. Din cauza căluşului li se umflase limba în gură şi n-au mai avut aer. - Cât timp ai stat după plecarea tâlharilor? - Poate ceva mai mult de un ceas. - Poate tu le-ai luat viaţa, nu tâlharii… numărul

12

/ august 2018

VATR A

C H I O R E A N Ă

- Nu ştiu! N-am vrut!... Mi-a fost frică să nu se întoarcă! Poate ei stăteau la pândă. Dumnezeu ştie!... - Acum nu mai poţi ascunde nimic. Trebuie să-mi spui tot ce ştii. Dacă nu, te dau pe mâna autorităţilor, care te vor acuza că şi tu ai fost pe o mână cu tâlharii. De frica jendarilor, fata a spus tot ce ştia despre tâlhari şi i-a descris atât de bine încât Dumitru i-a recunoscut îndată. Criminalii făceau parte din banda lui Costea. Erau nişte ţigani foarte periculoşi, care se ascundeau prin pădurile de pe Dealul Tâlharilor din Câţcău. Nişte legende mai vechi spuneau că acolo, prin ponoare, mai erau ascunse nişte comori pe care tâlharii prinşi de autorităţi le-au tăinuit până la moarte, sperând că Zeul lor Benga îi va elibera, dar n-au avut noroc de ele. Ce le-a făcut Dumitru-Pecu tâlharilor, nu se ştie. Un lucru însă a fost sigur. Doi ţigani, dintre cei mai periculoşi au dispărut fără urmă. Altă poveste pare să fie legată de ambiţia lui Dumitru-Pecu de-a se căsători cu una dintre fetele lui Sass, un nobil bogat din Câţcău. După unii, Dumitru-Pecu a cerut-o de nevastă întâi pe fata cea mare, apoi pe cea mijlocie, dar groful a refuzat pe motiv că cele două fete le-a promis de soţii unor tineri din familiile Ujfali şi Mihali. „Dar pe cea mică?”, întreabă „Pecu”. „Aceea trebuie să mai crească!” Renumele de „Pecu” îl obţinuse Dumitru în armată. Acolo, datorită cinstei şi corectitudinii i-a fost încredinţată popota ofiţerilor. După eliberare, cu gradul de subofiţer – cu excepţie – Dumitru a deschis în Câţcău şi Dej câteva cofetării, care pe lângă moară îi aduceau un venit bun. Despre avere, nu poate fi vorba. Motivul cel mai serios pe care familia Sass îl putea invoca era acela că Dumitru-Pecu nu era de viţă nobilă. Ca să prevină un refuz categoric, morarul făcu o încercare. Într-o seară, Dumitru-Pecu îl invită pe domnul Sass la moara lui din Vad, motivând că vrea să-i arate ceva foarte important pentru familia lui. Groful acceptă, având în vedere că băiatul s-a dovedit a fi un om foarte serios şi mai ales la insistenţele soţiei, care era o fire mai curioasă. Când au intrat în odaia de sărbătoare, unde ardea o lampă cu lumina trasă, Groful a observat că toate ferestrele erau acoperite cu perdele negre. Pe masă, era ceva ca nişte ulcele acoperite cu o pânză. Dumitru închise uşa cu cheia şi-l pofti pe domnl Sass să ocupe loc. Gazda mai mări lumina lămpii şi ridică pânza cu care erau acoperite cupele, unele cu bijuterii, altele cu galbeni. Groful le numără din ochi. Erau douăsprezece. Nu văzuse niciodată atâta bogăţie. Deodată i se năzări ceva în minte. Cuscrii lui, cele două familii nobile, cu care se înrudise de curând, nu se sfiau să-i amintească cu orice ocazie de zestrea promisă fetelor. „Cu câte o cupă le-aş închide gura”, îşi mărturisi el. Nu îndrăzni să-şi ducă gândul mai departe. Totul părea o iluzie, poate chiar o ispită. Ca printr-un vis aevea, îl văzu pe tânărul morar răsturnând una după alta cupele pe masă, ca să nu creadă domnul Sass că îi vreo jmecherie la mijloc, apoi îl auzi zicând: „Spune-mi, nobile Sass, mai mult aur au avut feciorii lui Ujfali şi Mihali ca mine?” La despărţire, groful i-a spus: - Mai treci pe la noi!

Copalnic - Mănăştur


VATR A

182

C H I O R E A N Ă

Zorin DIACONESCU

T

CAPACITATEA DE A fABULA ŞI SCOPUL ÎN SINE (VASILE DRAGOMIR - ZEGHEA, ED. CHARMIDES, 2017)

răim într-o eră în care nu mai ştim dacă realitatea se inspiră din distopii sau invers, dacă ficţiunea este cea mai crâncenă realitate sau realitatea ar trebui premiată pentru cea mai originală ficţiune. Recentul roman al lui Vasile Dragomir, Zeghea, ne trimite deloc întâmplător înapoi în anii ‘80 din secolul trecut, dar poate la fel de bine să descrie un viitor nu foarte îndepărtat, o lume în care detenţia, mai exact starea de detenţie încetează să fie ceva accidental şi devine, apăsător şi descurajant, normală. Mark Twain făcuse cu aproape două secole înaintea autorului român o descoperire similară: gardul impresionant care înconjoară ospiciul nu este neapărat destinat bolnavilor internaţi, pentru a-i împiedica să iasă, ci mai degrabă se adresează celor din afară, liniştindu-i că ei sunt normali. Textul lui Vasile Dragomir nu vorbeşte despre normalitate, ci despre libertate, în lumea în care aceasta este tratată de autorităţi ca un moft, în care liberi sunt doar cei cu adevărat puternici, iar puterea nu se găseşte în funcţii sau grade, ci în imaginaţie, în „inventarea cuvintelor lungi” de dragul invenţiei, în „tunsul mieilor” – parabolă a crimelor gratuite comise cu atrocitate liniştită, calmă sau în „revelionul hoţilor” – care se „ţine de trei sfinţi, Vasile, Grigore şi Ioan, după revelionul ospătarilor”, întărind, dacă mai era cazul, statutul profesiei de puşcăriaş, la care te poate obliga societatea, fără voia ta, fiindcă nici ospătarul nu a vrut neapărat să ajungă ospătar, după cum nici miliţianul nu a ales să fie miliţian, mai degrabă au şi am fost aleşi cu toţii de un destin de care nu ne scapă decât rescrierea cuvintelor într-un şi mai nou Testament. Vasile Dragomir nu-şi lasă personajele să se joace doar cu cuvintele lungi, el abordează lexicul cu sârg, cu răbdare, are destul timp pe care îl petrece în „marile arhive”, el rescrie întreg dicţionarul de nevoie, cel existent nu mai corespunde într-o lume care a trădat cuvintele devenite astfel lipsite de sens. Trecute prin filiera „întâmplărilor ciudate” (în treacăt fie spus, toată viaţa noastră devine o întâmplare ciudată din clipa în care îl ascultăm pe Vasile Dragomir) – cuvintele sunt înzestrate cu sensuri noi, graţie universului penitenciar, singurul real fiindcă este o lume în care oamenii încetează să se mai prefacă, poate nu de tot, dar sunt oricum mai puţin perverşi decât ceilalţi, din lumea de dincolo de gardieni, trăiesc mai aproape de adevăr, ei ştiu că sunt condamnaţi în timp ce restul societăţii se amăgeşte, oamenii din afara închisorilor crezând că sunt liberi. Adevărata libertate fiind ceva relativ, o stare de spirit, ea nu mai este condiţionată social şi defineşte poate cel mai bine un privilegiu al creatorului, al evadatului din mizeria imaginaţiei cotidiene, mai exact a non-imaginaţiei mediei statistice. Pe măsură ce gândirea independentă, creativă şi sentimentele nepervertite mor, se transformă în melasă, într-un mediu comun al vidului ideatic, al pustiului sufletesc, măruntele insule de imaginaţie, invenţiile care se consumă mai ales în plan verbal sunt insule de salvare individuală şi relativă pe un Titanic care se scufundă împreună cu toată lumea de la bord, nimeni nu scapă, însă nu este totuna dacă eşti cu sufletul împăcat sau nu, în clipa în care te înghite neantul. numărul

12

/ august 2018

Distopia lui Vasile Dragomir este atotcuprinzătoare, ea nu se petrece într-un oraş care are printre clădirile sale de utilitate publică şi un penitenciar, ci într-o puşcărie care este până la urmă cel mai de nădejde sprijin al oraşului, până la un punct chiar raţiunea sa de a exista. Nu e de mirare că de fapt oraşul este condus din interiorul penitenciarului, o viziune care nu mai admite reinterpretări, aşa cum ele sunt posibile la orice cod de conduită, care, fiind un set abstract de concepte, permite nuanţe în funcţie de interpretarea lui. Aici codul a devenit ceva personal, puşcăria nu mai este o instituţie ci o fiinţă, un organism colectiv, o arcă a ultimei speranţe într-o lume bolnavă în care nu mai ai altă cale să supravieţuieşti decât să-i încalci legile pentru a-ţi păstra condiţia umană. Romanul lui Vasile Dragomir poate fi citit pe mai multe nivele, este o lectură deschisă alegerilor pe care le va face cititorul, el poate opta pentru un roman picaresc, în care universul concentraţionar devine tărâmul unor fapte şi aventuri cavalereşti, cu actori care aparţin unei elite sui generis, o elită penală dar nicidecum stupidă, o elită care trăieşte fără răutate, care priveşte lumea cu ironie, care se distanţează de judecăţile banale ale cotidianului reinventându-şi universul după constrângerile celulei, care din limite impuse devin surse de noi şi nebănuite privilegii, lumea din spatele gratiilor fiind la fel de stratificată şi de complexă cum este şi cea din exterior, dar unde trăirile sunt mult mai intense fiindcă ele nu se pierd în cenuşiul vieţilor obscure în care nu se întâmplă nimic, o persoană care a trecut prin furcile caudine ale justiţiei şi executa o condamnare nu mai este un anonim, are deja o istorie proprie şi a descoperit cu sau fără voie capacitatea de a fabula. Fabulaţia este esenţială pentru contracararea privării de libertate civică, este un paradox pe care autorul îl exploatează: şi deţinutul are drepturi, deci este posibil să speculăm, ajungând la o constituţie a deţinuţilor şi la o republică corespunzătoare, în care miliţienii nu au întotdeauna iniţiativa, dimpotrivă, ei sunt doar un accesoriu al acestei lumi paralele aşa cum sunt o anexă o societăţii dincolo de poarta închisorii, unde le încetează jurisdicţia. Cartea poate fi citită şi ca un exerciţiu stilistic, Vasile Dragomir fiind cunoscut pentru preocuparea sa de o viaţă în vederea rafinării expresiei, elaborarea unui stil care apropie proza de arta dramatică, gen literar în care autorul şi-a încercat în repetate rânduri şi cu mult succes uneltele. Pentru un amator de literatură comparată nu este lipsită de surprize o comparaţie cu Iliada, cu aşteptarea victoriei în faţa zidurilor Troiei, sau cu celebrul roman al lui joseph Heller, Catch 22 (Clauza 22), în care nişte militari americani staţionaţi în baza de la Pianosa, din sudul Siciliei, fac orice în aşteptarea sfârşitului conflagraţiei. Dacă eroii din Iliada sunt patetici, cei din romanele citate mai sus sunt evident ironici, ei ştiu prea bine că viaţa nu are sens, deci nici penitenciarul sau războiul nu au de unde să dobândească vreun sens, existenţa înseamnă doar trăire şi nu vieţuire cu un scop, absenţa acestuia din urmă transformând profund esenţa acelor fapte care tindeau să devină eroice pentru a sfârşi într-o interminabilă parodie. (sursa: http://www.uniuneascriitorilorarad.ro) Copalnic - Mănăştur


VATR A

183

C H I O R E A N Ă

Gavril ARDUSĂTAN

A MAI CĂZUT O STEA!

DUMITRU fĂRCAŞ, UN MOZART AL GROŞIULUI, S-A RIDICAT LA CERURI...

A

scrie sub forma unui necrolog un text este răvăşitor, mai ales când rana sufletească pricinuită de dispariţia unui om încă sângerează abundent. Cuvintele se găsesc greu, conştientizăm că durerea are puţine cuvinte care să o exprime, mai ales când redactăm un text pentru public, unde păcătuirea prin patetism este aproape inerentă... Spunem că „a mai căzut o stea!” este o expresie adecvată, deloc lipsită de conţinut, având în vedere proeminenţa personalităţii lui Dumitru Fărcaş, un fiu de ţărani din Groşi, care a ajuns pe cele mai înalte culmi ale celebrităţii, cutreierând întreg mapamondul, ca sol cultural al unei Românii profunde, al României rurale, esenţializate în act artistic cult, inteligibil şi sublim. Unii ar putea declara insidios că această comparaţie cu Mozart este exagerată, reieşită din emoţia momentului, argument pentru acuzaţia de cădere în patetism. Să explicăm: tot un celebru groşean, oboist în Orchestra Simfonică din Viena (care a primit impulsul vocaţiei artistice de la Dumitru Fărcaş), pe numele lui Vasile Marian, de 60 de ani, profesor la Filarmonica din Viena, ne-a explicat cu ocazia ceremoniilor funerare de la Groşi din data de 9 august 2018, că sunt destule argumente pentru a-l compara pe Dumitru Fărcaş cu Mozart. Principalul argument este acela al creativităţii artistului care, foarte adesea, lua un fragment muzical din lirica populară, îl aducea în interpretare muzicală superioară cu taragotul, îl dezvolta ca şi compoziţie păstrând motivul ales, astfel încât rezulta o lucrare muzicală pe tiparul liric rural, dar cu elemente de interpretare a muzicii culte, de orchestră. Aşa a creat o sumedenie de lucrări muzicale... Astfel, unele piese nu pot fi acompaniate vocal sau cu taraf, nu se dansează, doar se ascultă cu mintea şi cu sufletul. Aceste compoziţii se pot integra foarte uşor în opere simfonice subtile, iar noi, cu toată subiectivitatea pe care o manifestăm, credem că nu greşim făcând asemănarea cu genialul Mozart. Abia acum, la finalul unei vieţi tumultoase, dar în acelaşi timp împlinite de glorie şi recunoştinţă, realizăm că puteam face mai mult pentru genialul taragotist Dumitru Fărcaş. Din toată această poveste, care cuprinde evoluţia lui spirituală şi artistică, tipul de manifestare culturală pe scenă, precum şi din felul în care a ales să plece – indicând precis locul în care să primească odihna veşnică, adică în grădina din spatele casei natale din Groşi (casă reconstruită de acesta), am învăţat mai mult decât de la un bun profesor. numărul

12

/ august 2018

O

Dumitru fărcaş

(n. 1938, Groşi, Maramureş - d. 2018, Cluj-Napoca)

dată trecut la cele veşnice, opera folclorică a taragotistului Dumitru Fărcaş începe să fie revendicată: odată de groşeni, care consideră că esenţa creaţiei lui Mitruţ îşi are seva în particularităţile etnofolclorice din acest loc; apoi de maramureşeni, ale căror imnuri în interpretarea lui Fărcaş capătă valoare de unicat artistic; apoi de transilvănenii (cu deosebire clujenii) care l-au cunoscut pe Dumitru Fărcaş ca interpretul tuturor zonelor folclorice din Transilvania; apoi de toţi românii, considerându-l pe Maestru ca cel mai reuşit exponent al paternului cultural naţional şi l-au trimis la cele mai prestigioase festivaluri de gen să ne reprezinte naţiunea. Nu numai că Dumitru Fărcaş ne-a reprezentat naţiunea, dar a şi câştigat o lume, încântând-o. Copalnic - Mănăştur


VATR A

C H I O R E A N Ă

Pe lângă toate acestea, Dumitru Fărcaş a fost românul cel mai căutat, adulat, solicitat de către românii ce trăiesc în diaspora, pe toate continentele. Interpretarea colindelor de Crăciun cu magicul taragot face posibilă rezonanţa fibrei naţionale şi creştine a românilor în aceeaşi lungime de undă, lucru pe care nu l-a reuşit nimeni altcineva. În esenţă, acesta a fost Dumitru Fărcaş: artistul fiecăruia şi omul tuturor. Cel care ne-a învăţat din timpul vieţii că suntem ceea ce iubim: „Ţara mea şi Mândra mea!”. Această esenţializare etică ne poate uni sub acelaşi gând şi acţiune, peste religii, opţiuni politice, particularităţi sociale, stratificări economice. Acesta poate să fie sloganul suprem pentru datoria noastră faţă de ţară, în Anul Centenar. Cât s-ar mai fi bucurat Mitruţ din Groşi la ceremoniile naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 2018. Ar fi fost peste toţi cei de acolo, românul suprem, cel care ne adună în acelaşi gând, aceeaşi simţire, a dragostei de ţară... Ne rămâne ca datorie să nu uităm nimic din ceea ce ne-a spus, ne-a cântat, ne-a făcut să trăim într-un fel anume: mândri de ceea ce suntem şi de ceea ce am moştenit. Iar acel petic de ogor să nu-l vindem, să nu-l înstrăinăm. Să-l lăsăm urmaşilor noştri pentru rodul unei poame odată cu ultima exigenţă: să ne fie fiecăruia loc

184

9 august 2018 - Groşi, Maramureş

(sursa foto: Primăria Comunei Groşi - facebook)

de odihnă veşnică, alături de toţi aceia care au asudat şi au murit cu ţara şi cu mândra în suflet şi în gând. Mulţumim tare mult, bade Mitru! Ne-ai salvat sufletele! Încă dinainte de a pleca…

(sursa foto: Casa de Cultură a Studenţilor Cluj-Napoca - facebook) numărul

12

/ august 2018

Copalnic - Mănăştur


Profile for vatrachioreana vatra

Vatra Chioreană - 2018  

Vatra Chioreană. Revista Ţării Chioarului. Anul XIII / Numărul 12. Copalnic-Mănăştur - August 2018

Vatra Chioreană - 2018  

Vatra Chioreană. Revista Ţării Chioarului. Anul XIII / Numărul 12. Copalnic-Mănăştur - August 2018

Advertisement