Vatra Chioreana 2010 by vatrachioreana vatra

Copalnic Mănăştur

Revista Ţării Chioarului n Numărul 4 (an V) n Septembrie 2010

VATR A

˘ CHIOREANA Revista Þãrii Chioarului n Numãrul 4 (an V) n Septembrie 2010 n Copalnic Mãnãºtur

V A T R A˘

CUPRINS:

CHIOREANA

Colegiul de redacţie Director fondator: Vasile DRAGOMIR Redactor-şef: Emanuel LUCA Senior editor: Alexa Gavril BÂLE Secretari de redacţie: Ştefan BISZTRICKI-FLORIAN, Adrian POP Redactori: Adrian BOTA, Ioan BOTIŞ, Ana BISZTRICKI-FLORIAN, Marius CÂMPEANU, Emilia LUPŞA, Ioana OLTEAN. Colaboratori: Ovidiu BOBB, Ioan BOTA, Sebastian CHINA, Andrei FĂRCAŞ, Mircea FARCAŞ, Teodor FLOREAN, Anca GOJA, Ioan MARCHIŞ, Rodica MONE, Camelia OLTEAN, Aurel POP, Dan POP, Cristian TUREANU, Ion ŢURA.

Emanuel LUCA - Editorial / 04; Marius CÂMPEANU - Biserica “Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” din Făureşti / 05; Ioan Mircea FARCAŞ - Familii nobile în satul Vad / 11; Adrian BOTA - Câteva consideraţii privind Revoluţia de la 1848 din Chioar / 15; Ioan BOTIŞ - Colectivizare şi rezistenţă în Regiunea Baia Mare / 20; Ioan Vasile ROGOSZAN - Învăţământul şomcutean din a doua jumătate a sec. al XIX-lea... / 26; Aura PINTEA - Imaginea evreilor în Maramureşul interbelic (II)... / 32; Veronica SZINKULICS - Ştergare şi ţesături / 43; Andrei FĂRCAŞ - Biserica unicat din Lăschia... / 46; Dan POP - Patrimoniul arheologic din comuna Copalnic Mănăştur / 47; Anca GOJA - Interviu cu Ştefan Radof / 49; Radu BOTTA - Radu Botta despre Radu Botta / 52; Ioan MARCHIŞ - Concepte hermeneutice: Masca şi Jocul... / 55; Dorel TOPAN - Ecouri din pop art... / 60;

Fotografi: Silviu GHEŢIE, Lucian Petru GOJA, Dan PREDESCU, Matei MUNTIU, Ilinca VÂNĂU, Vlad FLORUŢ, Radu Filip ZAN, Simona SUŞNEA, Ştefan MUŞAT, Maria BOTA.

Ion PETROVAI - Adrian Dohotaru, punte de legătură între Ţara Maramureşului şi Ţara Chioarului / 65; Alexandru CHIORAN - Danţurile din Ţara Chioarului / 66; Emilia LUPŞA - Revigorarea tradiţiilor şi obiceiurilor prin serbările din grădiniţă / 67;

Design şi tehnoredactare: Florin POP

Coperta I: foto Silviu GHEŢIE Coperta IV: foto ??????????

Revista VATRA CHIOREANĂ este publicată cu sprijinul: Consiliului Local şi al Primăriei COPALNIC MĂNĂŞTUR; Fundaţiei Culturale ARCHEUS; Asociaţiei ŞURA; Editurii SCRIPTORIUM.

Ana BISZTRICKI-FLORIAN - Cântecul liric din Preluca Veche / 74; Ioan BOTA - Essayer, c’est bien; réussir, c’est mieux / 81; LITERATURA: Alexa Gavril Bâle; Ioan Ţura; Valeriu Sabău; Manuela Zubaşcu; Nicolae I. Petricec; Aurel Pop; Teodor Florean; Ioan B. Marcus; Elena Zubaşcu; Ana Bisztricki Florian; Ionela Zubaşcu; Mircea Crişan; Daniela Cecilia Bogdan; Adrian Jacotă; Adrian Pop; Emanuel Luca / 83 - 94; TABĂRA DE ARTE PRELUCA: Ştefan Bisztricki Florian; Ioana Maria Oltean; Camelia Oltean; Iulia Balint; Ana-Maria Oltean; Ionuţ Andrei Vădean; Ilinca Vânău; Ana Bisztricki Florian; Bogdan Căian; Matei Muntiu; Alina Surduc şi George Rotaru; Dariu Remeş; Mihai Rusu şi Mădălina Mărginean; Raluca Răcean; Filip Radu Zan; Manuela Zubaşcu/ 95 - 110;

Adresa redacţiei VATRA CHIOREANĂ 437100 - Copalnic Mănăştur, nr. 210, Maramureş, ROMÂNIA. tel. 0740-084852 mail: vatrachioreana@yahoo.com www.vatra-chioreana.ro Acest număr al Revistei Vatra Chioreană a fost tipărit cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Maramureş.

ISBN: 978-973-8948-20-4

Vatra Chioareană vă invită să publicaţi în paginile revistei sau pe site-ul www.vatra-chioreana.ro materiale despre Ţara Chioarului (istorie, monografii, etnografie, folclor, evenimente culturale, eseu, fotografii etc.) Materialele se pot trimite pe emailul redacţiei (vatrachioreana@yahoo.com) sau pe adresa poştală: 437100 - Copalnic Mănăştur, nr. 210, Maramureş, ROMÂNIA. tel. 0740-084852.

Redacţia

V A T R A˘

CHIOREANA

alexandru vlahuţă

ANANGHIE

Greu la deal, şi greu la vale, Nu-s bucate, nu-s parale, Toţi sunt ififlii, Negustorii n-au afaceri, Preoţii n-au cununii, Moaşele n-au faceri.

Lanurile-s părăsite: Nici imaş nu-i pentru vite, Apele-au secat. Goi, flămânzi, copiii zbiară. Gospodarii au plecat În lume, să ceară...

"Biruri noi !" guvernul strigă, Iar ţăranul: "Mămăligă !"... Nu-s parale, nu-s: Ce mai plănuiţi palate Şi oraşe ca-n Apus ! Ştiţi voi ce-i la sate?

Nu mai are cum ţăranul Din pământ să scoată banul, Vouă să vi-l dea. Foametea de pe la sate Va să vie să mai stea Şi-n cele palate!

(Publicată în Vieaţa, an I, nr. 33, 25 septembrie 1894)

Copalnic Mănăştur

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Dupa 90 de ani... e la 1920* apare la Şomcuta Mare, un ziar căruia i se dă numele “Ţării”, sau ţinutului, CHIOARUL. Foaia îşi propune “a da la iveală prin cât mai multe căi posibile istoriografia Chioarului”, dar coloanele ei sunt deschise şi pentru “cultura socială, pedagogică, morală, administrativă”. Încă de la primul număr, iniţiatorii cheamă “cărturarii şi ţăranii Chioarului” să contribuie cu materiale, culegeri folclorice şi literare la ziarul “Ţării Chioarului”. Publicaţia se imprima la tipografia “Mercur” din localitate, care mai tipărea şi alte lucrări de interes local, scrieri beletristice sau culegeri de folclor, grupate în colecţia “Biblioteca Chioarul”. În scurta sa viaţa, ziarul s-a bucurat de o mare popularitate în rândul locuitorilor Chioarului, astfel, lunea, când la Şomcuta e zi de târg, “ţăranii din împrejurimi veneau cu foaia în şerpar sau în buzunarul sumanului şi discutau numerele apărute”. În jurul publicaţiei gravitau o serie de manifestări culturale şi filantropice care serveau “lăţirii culturii poporului român”. Dar cum “bietul om e supt vremi”, şi pe atunci redactorii constatau cu durere, ca într-o oglindă veche de aproape un veac, - “niciodată n-a fost mai neagră mizerie, mai mare lipsă de bani, mai mare lipsă de muncă şi câştig cum este azi”. Însă, salvarea nu era aşteptată de la stăpânire, într-o continuă stare de astenie: “Nu aşteptăm salvarea de la cârmuitorii statului, căci legile şi reformele unui guvern nu ne pot ridica la o stare mai bună... Binele nu vine totdeauna de sus în jos, ci de cele mai multe ori invers”. Astfel, soluţia propusă pentru ieşirea din acest impas era “răspândirea culturii”, căci - “o dată cu ridicarea morală şi intelectuală a satelor trebuie să se ridice şi starea economică a lor”. O lecţie utopică, am spune azi, striviţi de aceleaşi greutăţi şi căutând scăparea doar cerşind cuvinte din gura guvernelor ce se perindă, a mai marilor europeni şi, uneori, ridicând ochii spre acoperişul bisericilor de lemn maramureşene. Afundându-ne paşii grăbiţi în ritmul dictat de un cotidian luat cu împrumut, nu am mai avut vreme să ne întoarcem ochii spre noi, spre creaţiile spirituale şi culturale care au dat viaţă şi identitate acestor ţinuturi. Manifestările culturale au ajuns să fie anexate doar unui capriciu al loisirului sau, alteori, închise într-un turn de fildeş, accesibile doar unor iniţiaţi care parcă au refuzat dialogul cu lumea. Dincolo de idealurile sămănătoriste, dincolo de cronicizata starea de apatie şi greaţă contemporană, poate că merită să ne oprim o clipă şi asupra lecţiei redactorilor foii “Chioarul”, asupra oglinzii pe care ei ne-o pun în faţă spre a ne privi, reevaluându-ne pe noi înşine, întrebându-ne dacă avem puterea de-a regăsi în noi chioreanul ce rescrie “începuturile unei vieţi moarte”. Având doar pretenţia unui fragmentarium, Revista Vatra Chioreană încearcă şi în cel de-al cincilea an de apariţie să meargă pe drumul iniţiat de redactorii foii tipărite acum aproape un veac. Iar dacă, alături de redacţia revistei şi de finanţatorii ei (Consiliul Local şi Primăria Copalnic Mănăştur - primar Vasile Mihalca), se vor alătura şi alţi locuitori şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale din Ţara Chioarului, ca într-un vechi şi aproape uitat obicei de “Fărtăţie”, vom reuşi să mergem mai departe şi să... redescoperim Chioarul.

Emanuel Luca * I. Chiş Şter, O publicaţie locală puţin cunoscută - Chioarul, în Buletinul Ştiinţific, Seria A, Anul I - 1969, Nr. 1, Institutul Pedagogic, Baia Mare, pp. 147-153.

V A T R A˘

05 muzeograf

CHIOREANA

Marius Câmpeanu

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş

Biserica „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” din Făureşti „Poporul din Făureşti a ascultat şi cu dragă inimă a dat cine ce a potut din prisosul seu. Vor avea deci toţi marimânaşii donatori respletire şi binecuvântare cerească de la Dumnezeu şi pomenire vecinică”. Din consemnarea preotului Aurel Greblea (Făureşti, 10 mai 1923)

estinul fiecăriei comunităţi cu credinţă în Dumnezeu se concentrează în jurul sfintelor biserici. În fiecare piatră şi cărămidă din temelia bisericilor construite în lumea satului se regăseşte o fărâmă din spiritualitatea, aspiraţiile, greutăţile şi sudoarea ţăranului român. În timp dăinuieşte doar sfântul lăcaş iar peste numele ctitorilor şi a donatorilor se aşterne praful uitării. Scopul acestui demers este de a prezenta greutăţile trăite de preoţii Alexandru Ciocaş1 şi Aurel Greblea2, alături de credincioşii din Făureşti în edificarea bisericii cu hramul „Sfinţilor Apostoli Pentru şi Pavel”, una dintre cele mai impunătoare biserici construite vreodată în ţinutul Chioarului, şi de ce nu de a aduce cuvinte de mulţumire către „toţi marimânaşii donatori” ai acestui lăcaş de cult. Inventarele Parohiei Ortodoxe Făureşti din perioada anilor 1881 – 1905 privind „starea immobilă şi mobilă a susnumitei parohii..”3 vorbesc despre existenţa unei biserici din lemn şi acoperită cu şindrilă, construită în anul 1855 de către locuitorii parohiei. Biserica era de mici dimensiuni, oferind spaţiu doar pentru 150 de credincioşi să fie prezenţi la slujbele bisericeşti. Starea fizică a bisericii era şubredă, pe marginea acestui aspect parohul Alexandru Ciocaş făcând numeroase observaţii din

Copalnic Mănăştur

Preotul Liviu Greblea (stânga). Fotografie realizată la Foto Elegant, str. Griviţei 98, Bucureşti; Colecţia BUDA ELENA

care reiese că „are lipsă de reperatură”. Posibil, pentru a remedia acest aspect, în „Jurnalul de Cassă” de pe anul 1885 este consemnat faptul că s-a cumpărat cu suma de 66 florini un număr de 12000 bucăţi de şindrilă de brad pentru repararea acoperişului bisericii4. altă motivaţie importantă ce a stat la baza construirii unei noi biserici constă în numărul ridicat de locuitori ai satului Făureşti. În recensământul Transilvaniei din anul 18805 localitatea figurează având 119 case şi 562 de locuitori. Din totalul populaţiei, 471 erau ortodocşi, 6 erau

greco-catolici, unul era romanocatolic şi 84 erau israeliţi. În anul 1900, conform altui recensământ al Transilvaniei6, avea 704 locuitori, din care 613 erau români de confesionalitate ortodoxă. De asemenea, din datele statistice comunicate Consistoriului Arhidiecezan de la Sibiu de către parohul Alexandru Ciocaş, reiese faptul că în anul 1904 erau 607 enoriaşi (de etnie română), pentru ca potrivit statisticii realizate de către acelaşi paroh în cursul anului 1909, numărul credincioşilor să ajungă la 626 (în cele 130 de familii de etnie română)7. Raportându-ne la cele două aspecte, al stării de conservare a bisericii, dar şi a lăcaşului de cult de mici dimensiuni în

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

comparaţie cu numărul ridicat de credincioşi, biserica aflată în „Ţintirimul cel mare” nu mai corespundea nevoilor spirituale ale comunităţii. Din perspectivă patrimonială, parohia Făureşti era deţinătoarea mai multor terenuri8 pe care le dădea în arendă în luna aprilie a fiecărui an prin organizarea de licitaţii publice cu strigare, dar adevărata resursă financiară a parohiei, încurajatoare pentru începerea construirii unei noi biserici consta în pădurile aflate în proprietate. Parohia vindea an de an atât credincioşilor din sat cât şi altor persoane din satele învecinate lemne de foc, dar şi fag pentru construcţie. Banii proveniţi prin vânzarea lemnului erau depuşi la Banca „Râureana” din Copalnic Mănăştur, ori erau folosiţi pentru reparaţii ocazionale la şcoala confesională şi la biserică9. În acest context, preotul Alexandru Ciocaş alături de credincioşi plănuiesc să-şi ridice o nouă biserică. a data de 6 august 1906 planul şi „preliminariul de spese” pentru construirea bisericii a fost trimis Consistoriului Arhidiecezan de la Sibiu, autoritatea bisericească abilitată a lua decizii în astfel de situaţii. „Conclusul” acestei autorităţi a fost favorabil, arătându-se că „s-a decretat zidirea unei biserici noue cu preţul de circa 20000 coroane şi materialul de peatră şi cărămidă”. În baza acestei hotărâri transmise pe linie ierarhică, Vasile Duma10, protopopul Tractului „Cetatea-de-peatră” soseşte la Făureşti pentru a participa la „şedinţa extraordinară” a Comitetului parohial din data de 3/16 septembrie 1906. Locul stabilit pentru construire era în grădina bisericii, între vecinii Onuţ Şovrea şi Găvrilă Miclea, cu eventualitatea extinderii spre „grădina bonţănească” ce putea fi cedată de familia Onuţ Şovrea printr-o donaţie către biserică. Din corespondenţa protopopului Vasile Duma cu parohul Alexandru Ciocaş sunt identificate principale resurse financiare pentru zidirea

numărul

/ septembrie 2010

se potriveşte întocmai (în Anexă, prezentarea documentului). entru responsabilitatea etapei de pregătire a materialelor necesare ridicării bisericii, în urma şedinţei Comitetului parohial din 19 noiembrie 1906 a fost ales un „grup de iniţiativă” format din Ignat Bilţiu, Găvrilă Bilţiu a lui Nicolae, Găvrilă Şovrea fătul şi Găvrilă Coroian a lui Ioan. Epitropului Găvrilă Paşca îi va reveni sarcina de a se îngriji de „afacerile scripturistice”, fiind persoana încredinţată cu completarea listelor de repartiţie a materialelor pentru fiecare familie în parte. Pentru facerea şi depozitarea cărămizilor este ales locul ce poartă denumirea de „Luncaţia de la petra mare”. În cadrul aceleaşi şedinţe, epitropii hotărăsc ca fiecare cap de familie să facă şi să aducă ½ stânjeni de piatră13, urmând ca cel ce nu are trăsură să facă un stânjen de piatră, iar cel cu trăsura să-l aducă14.

Vasile Gheţie, profesor universitar, fondatorul Universităţii de Medicină Veterinară din Bucureşti (fratele preotesei Reghina) Colecţia BUDA ELENA

bisericii, cum ar fi vânzarea lemnului din pădurile aflate în proprietate dar şi contribuţia credincioşilor printr-o aşa-zisă repartiţie a materialului necesar pe fiecare familie în parte. Planul iniţial al bisericii a fost realizat de arhitectul Kerekeş Iosif, într-o manieră caracteristică stilului gotic, „absolut nepotrivit ritului ortodocs”11. Punerea în aplicare a acestui plan ar fi costat 40 000 coroane, o sumă exagerată şi împovărătoare, peste putinţele financiare ale parohiei. Din aceste motive, Consistoriul Arhidiecezan recomandă preotului Alexandru Ciocaş să ia legătura cu arhitectul Ioan Pamfilie din Sibiu pentru realizarea proiectului bisericii, acesta urmând să realizeze „planul şi preliminariul conform conclusului sinodului după ritul oriental”. În scrisoarea arhitectului consistorial Ioan Pamfilie adresată protopului Vasile Duma (din 28 decembrie 1906) este o sumară descriere a planului preconizat pentru construirea bisericii din Făureşti12, iar dacă ar fi să comparăm această descriere cu forma arhitecturală actuală a bisericii observăm că ea

ste posibil ca faza preliminară de proiectare şi planificare a edificării bisericii să fi durat mai bine de un an, întrucât săpăturile pentru turnarea fundaţiei au fost începute numai în vara anului 1908, acest fapt rezultând din înştiinţarea protopopului Vasile Duma adresată parohului Alexandru Ciocaş la data de 27 iunie 1908. Pe această cale protopopul îşi anunţă vizita la Făureşti pentru data de 30 iunie 1908, preconizând să soseacă la faţa locului însoţit şi de un expert. Tot atunci urmează să convină asupra datei când va fi aşezată piatra de temelie a bisericii15. Acest document întăreşte ideea potrivit căreia sfinţirea locului şi aşezarea pietrei de temelie a bisericii s-a făcut în cursul anului 1908. În interval de un an, biserica a fost ridicată până la nivelul acoperişului. O nouă vizită a protopopului Vasile Duma la Făureşti la data de 3/16 octombrie 1909 consemnează acest stadiu avansat al construcţiilor. Lucrările de zidire au fost exe-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

cutate de antreprenorul Barath György, în baza instrucţiunilor tehnice date de ing. Devecseri Emil şi de arhitectul consistorial Ioan Pamfilie. Pentru cumpărarea şi transportarea eternitului de la gara din Baia Sprie, anteprenorul va solicita suma de 500 coroane, urmând ca pentru terminarea acoperişului şi tencuitul turnurilor să pretindă o altă sumă de bani numai la finalizarea lucrărilor16. nformaţiile referitoare la desfăşurarea lucrărilor în următorii ani dispar, cert este faptul că sfinţirea bisericii s-a realizat în anul 1912 de către protopopii Vasile Duma şi Andrei Ludu, înconjuraţi de un sobor de preoţi din Protopopiatul Ortodox al Cetăţii de Piatră. Din „Jurnalul de cassă” al parohiei Făureşti17, reiese faptul că la 24 iulie 1912 s-au cheltuit diferite sume de bani pentru „Sfinţenie” (pâine în valoare de 30 coroane şi vinars ars pentru credincioşii participanţi din satele învecinate în valoare de 17 coroane şi 20 fileri). Aceste „spese” vor fi acoperite de către credincioşi prin donaţiile consemnate, în Jurnal, la data de 8 august 1912. Raportându-ne la

aceste două informaţii, putem afirma cu certitudine că biserica a fost sfinţită la 24 iulie 1912 cu ocazia sărbătorii Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul sau ulterior, la 29 iunie 1912, de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, patronii spirituali ai acestui lăcaş de cult. Din paginile Jurnalului ce conţine veniturile şi cheltuielile parohiei, se mai observă că alături de încasările rezultate prin vânzarea lemnelor, parohia a mai beneficiat de contribuţiile credincioşilor, dar şi de un sprijin financiar în valoare de 1000 coroane, în toamna anului 1912, din partea Consistoriului Arhidiecezan de la Sibiu. Aceste sume n-au fost suficiente, pentru acoperirea „speselor” de construcţie fiind necesară contractarea mai multor împrumuturi de la băncile Hitelszoveskezet cu sediul în Satu Mare, „Râureana” din Copalnic Mănăştur şi de la Banca din Baia Sprie. În paralel cu lucrările executate la biserică, în anul 1912 comunitatea va începe construirea şcolii confesionale, amplasată în imediata apropiere a bisericii18. Sunt numeroase informaţiile referitoare la plăţile efectuate către diferiţi furnizori de materiale (firmele Ganz, Haracsek şi Kornreich din Baia

Preotul Gheorghe (Gheţie din Berinţa) împreună cu fiica Reghina Colecţia BUDA ELENA

Mare), meşteri şi anteprenori (Drozman, Văscan din Baia Mare şi Prodan Traian). În această perioadă se va renunţa la biserica veche din „Ţintirimul cel mare”, tradiţia locului arătând că lemnul de la biserică a fost folosit la construirea şcolii confesionale. erioada anilor ce au urmat a fost deosebit de grea din punct de vedere financiar, asta şi din cauza declanşării primului război mondial. Împovărătoare devenea de la o zi la alta restituirea împrumuturilor bancare, la care atât parohul Alexandru Ciocaş cât şi epitropii parohiei cu greu le mai puteau face faţă. Proaspăt investit în calitatea de paroh al Făureştiului, după decesul părintelui Alexandru Ciocaş la data de 20 iulie 1914, preotul Aurel Greblea se va preocupa de continuarea lucrărilor de construcţie atât la biserică cât şi la şcoală. În cadrul colectelor obşteşti, remarcante rămân contribuţiile anuale ale făureştenilor aflaţi la lucru în Budapesta19 dar şi sumele de bani donate de făureştenii „din câmpul de resboiu”20. În anul următor se va reuşi cumpărarea terenului „progradiei bisericei celei

Biserica “Sf. Apostoli Petru şi Pavel” Făureşti. Foto: Marius Câmpeanu

Copalnic Mănăştur

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Lista slujitorilor bisericeşti ai Parohiei Ortodoxe Făureşti (1820 - prezent)

Fam. Preot Aurel Greblea cu preoteasa Elena (jos), împreună cu cei şapte băieţi (în braţe, Victor, mezinul familiei). Primul din rândul de sus este pr. Liviu Greblea, parohul Făureştiului între anii 1933-1936 (în faţă este soţia Reghina). Colecţia BUDA ELENA

nouă” de la familia lui Onuţ Şovrea pentru suma de 112 coroane. Nemaiputând face faţă restanţelor acumulate la împrumutul în valoare de 10000 coroane contractat de la Banca din Baia Sprie şi pentru a nu fi părtaşi executării silite, preotul Aurel Greblea împreună cu Comitetului parohial „nemaiavând modru de scăpare” hotărăsc la data de 6/19 aprilie 1916 vinderea terenurilor denumite „Lunca din sus” şi „Lunca din jos” aflate în proprietatea bisericii21. Datorită acestor greutăţi, consecinţe fireşti ale evenimentelor ce au cuprins întregul teritoriu al Ardealului în perioada respectivă, lucrările la biserică au fost oprite. Realitatea a rămas aceiaşi şi în următorii ani, protocoalele şedinţelor comitetelor parohiale sugerând deficitul financiar pe care parohia îl înregistra la finele anului 1921, atunci când se menţionează faptul că se duce lipsă de bani pentru susţinerea, păstrarea şi „înnoirea pe din afară” a bisericii22. omitetul parohial, în primăvara anului 1924, hotărăşte începerea lucrărilor de renovare a bisericii, atât în plan interior cât şi în plan exterior. În acest scop, se

numărul

/ septembrie 2010

încheie un contract cu meşterul Ignat Krompasky din Baia Sprie considerat a fi „cel mai vrednic întreprinzător de edificiu”23. onstructorul se obligă să înceapă lucrările fără amânare, întrucât zidurile „ar suferi mai multă stricăciune mărindu-se prin aceasta cheltuielile”24. Lucrările au fost executate în intervalul iunie – iulie 1924, la final biserica fiind zugrăvită cu var atât în exterior cât şi în interior. Costul lucrărilor a fost suportat din bugetul parohiei şi din vânzarea lemnelor din pădurea „de pe Văi”25. Dacă în anul 1925 se ia în discuţie pentru prima oară problema pictării şi împodobirii cu icoane a bisericii, în anul următor „laiţele” vechi din biserică vor fi înlocuite cu un „mobilagiu nou”. Prin contractul încheiat la data de 8 august 1926 cu meşterul italian Ballerino Sislo stabilit în satul Cetăţele, scaunele din biserică „de mult dorite de popor” urmează a fi făcute atât la bărbaţi, cât şi la femei în jurul pereţilor pentru suma de 12000 lei. Din această înţelegere scrisă desprindem următorul paragraf: „...scaunele vor avea înălţimea de 1 metru de la padimentul făcut

Pe baza izvoarelor arhivistice păstrate în Fondul Oficiului Parohial Făureşti, a Registrelor de stare civilă (deţinute la D.J.A.N. Maramureş) precum şi a documentelor păstrate în arhiva Parohiei Ortodoxe Făureşti se poate reconstitui şirul preoţilor slujitori din această parohie. 1820 – 1847, aprilie: preotul Nechita Ionce. Conform Registrului decedaţilor a trecut la cele veşnice la 16 septembrie 1848, la vârsta de 70 de ani. 1847, aprilie – 1866, decembrie: preotul Grigorie Ciocaş. În paralel, a îndeplinit calitatea de protopop al Protopopiatului Cetăţii de Piatră. A murit la 5 martie 1869. 1866, decembrie – 1874, aprilie: Ioan Greblea. Din anul 1869 a îndeplinit calitatea de protopop al Protopopiatului Cetăţii de Piatră. A murit la 22 aprilie 1874, la vârsta de 34 de ani. Înmormântarea i-a fost oficiată de Gavriil Ştef, parohul Lăschiei. 1874, aprilie – 1878, februarie: preotul Gavriil Ştef – administrator parohial. 1878, februarie – 1914, iulie: preotul Alexandru Ciocaş. Este ctitorul bisericii cu hramul „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” din Făureşti. A decedat la 20 iulie 1914, având vârsta de 66 ani. Înmormântarea a fost oficiată de preotul Teodor Şovrea, protopopul Protopopiatului Cetăţii de Piatră. Soţia acestuia, preoteasa Ana Ciocaş (născută Goron) a murit la data de 23 ianuarie 1914, la vârsta de 58 de ani. Neavând urmaşi, preoteasa a lăsat întreaga sa avere bisericii din Făureşti. 1914, iulie – 1933, martie – preotul Aurel Greblea. A murit la 1 aprilie 1933, la vârsta de 60 ani. A avut şapte băieţi, printre care se numără şi părintele Liviu Greblea, succesorul său în parohie. 1933, aprilie – 1936, iunie: preotul Liviu Greblea. Este unul din cei şapte băieţi ai preotului Aurel Greblea. 1936, iunie – 1937, iunie: preotul Vasile Hereş – administrator parohial 1937, septembrie – 1943, august: preotul Nicolae Cotoţiu 1943, august – 1949, decembrie: preotul Vasile Hereş 1950, ianuarie – 1956, februarie: preotul Vasile Stoicescu 1956, februarie – 1962, noiembrie: preotul Alexandru Gherghel 1963, octombrie – 1969, septembrie: preotul Mihai Fădur 1971 – 1973, noiembrie: preotul Gheorghe Dimitriu 1975, ianuarie – prezent: preotul Alexandru Câmpeanu

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

09 din scânduri tot de dânsul acum din nou. Lăţimea padimentului lui va fi de 60 cm. Scaunele vor fi compacte într-o legătură şi vor fi cu spătariu umplut de scândură şi cu scândură ornată despărţitoare”26. Meşterul se obligă să mai confecţioneze un dulap în Sfântul Altar pentru păstrarea veşmintelor preoţeşti, masa de proscomidiar şi uşa de la camera de spovedit27. În anul 1929 biserica a fost împrejmuită cu un gard de lemn28, pentru ca în anul 1933 să se execute noi lucrări de renovare a bisericii, sub păstorirea preotului Liviu Greblea, de către meşterul Filip Costan din Lăschia29. upă pronunţarea Dictatului de la Viena şi stabilirea administraţiei maghiare în Transilvania între anii 1940-1944, încercările de desnaţionalizare au fost îndreptate şi asupra Bisericii Ortodoxe, instituţie ce contribuia prin reprezentanţii săi la menţinerea identităţii spirituale şi naţionale a românilor de aici. Prin predicile rostite din amvonul bisericilor, episcopii şi preoţii ortodocşi exprimau ideea de solidaritate naţională şi aspiraţia românilor de a se reuni cu „Patria Mamă”. Una dintre direcţiile noii puteri a constat în interzicerea simbolurilor identităţii naţionale. În încercarea de a interzice reprezentarea tricolorului românesc aflat pe decoraţia bisericii din Făureşti, solgăbirăul30 local dispune la 25 mai 1941 ştergerea acestui simbol de pe exteriorul bisericii. În asemenea condiţii, în care arbitrar i-a fost impus termenul de 1 iunie 1941, Comitetul parohial hotăreşte retencuirea exterioară a întregii biserici31.

xprimând o veche dorinţă a comunităţii, parohul Nicolae Cotoţiu solicită Eparhiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului, în a cărei subordine administrativ-bisericească parohia se afla, aprobare pentru pictarea bisericii. Adresa din 16 iulie 1941 înaintată Consiliului Eparhial aduce în prim-plan această năzuinţă:

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

Anexă Scrisoarea arhitectului consistorial Ioan Pamfilie adresată protopopului Vasile Duma (Sibiu, 28 decembrie 1906) Preastimate D(omnu)le Protopresviter Dupe dorinţa D(omniei) Vo(a)stră am onore a trimite aleturata schi(ţă) de forma şi mărime(a) necesară pentru o biserică incapatoare a 1000 suflete intocmită in stil oriental care are însuşirea de a se potrivi in forma cu caracterul ceremoniei făcute pe faţă şi cu mare pompa la vederea şi plăcerea tuturor credincioşilor asistenţi şi care redă ecoul cântărilor dulci şi blinde cu mai multă claritate şi fineţe de cât oricare alt stil. La imparţire(a) bisericei s-a avut în vedere obiceiu vechiu de a se separa bărbaţi de femei şi cu intrări deosebite dar acesta nu e absolut necesar căci po(a)te fi intrare generală numai de la fund în care caz însă nu se poate face locul pentru femei mai înălţat ca acel a(l) bărbaţilor, pe când cu intrări deosebite locul femeilor poate fi cu două trepte 30 cm mai înălţat ca a bărbaţilor, locul sfint din faţa tâmplei de asemenea mai înălţat cu două trepte şi altaru încă cu o treaptă. Iluminatul spaţiului trebue cu mare chibzuială făcut căci prea multă lumină ia din efectul misteriului şi sfinţenia ce se recere ceremoniei şi sfinţilor cu care este decorată biserica no(a)stră ortodocsă, de aceia se vor face feresti cât mai inguste şi mai lungăreţe ear la altar numai 2 fereşti laterale căci cea din faţă va gena vederea preotului în timp de zile cu soare. Boltiturile celea mai bune sunt celea masive în sistem Rabitz cu grătar de sârmă (drot) căci celea de lemne nu sunt durabile nici sigure contra incendiului deşi sunt ieftine e(ar) celea de zid cer multă zidărie de sprijinire şi să fie făcute cu răgaz din material ales bun şi de meşter(i) perfecţi în artă ca ceia ce e calamitatea mare că nu prea avem meşter cum are Italia. Ve rog deci a dispune a mi se da tote informaţiile posibile asupra naturei materialelor şi a preţurilor locale şia a poziţiei alese şi naturei terenului. Ve felicit de noua încredere şi onore ce aţi primit şi dorindu-ve sărbători şi anul nou fericit remân a D Vo(a)stră devotat cu toată stima. Pamfiliu Arhitect consist(orial)şi custode la Muzeul etnografic „motivul pentru care am luat hotărârea de a picta Sfânta biserică este dorinţa mai multor ctitori precum şi a enoriaşilor de a o vedea terminată odată; deoarece de mai multe ori era să se picteze şi din diferite motive s-a tot amânat”32. entru pictarea bisericii a fost ales planul pictorului Kadar Geza33, autorul ansamblurilor iconografice păstrate în mai multe biserici din localităţile judeţului Maramureş (Fersig; Rus, Chiuzbaia şi Şişeşti). În datele contabile ale parohiei de pe anul 1942 se păstrează consemnări referitoare la cheltuielile realizate cu pictarea bisericii, printre care şi suma de 3220 pengö achitată pictorului Kadar. Făcând o scurtă paranteză,

de analiză a programul iconografic al bisericii, care cel puţin prin prisma celor 14 tablouri ce întregesc Drumul Crucii contrastează cu erminia picturii răsăritene, explicaţia constă în faptul că pictorul de etnie maghiară, cointeresat sau dezinteresat, şi-a lăsat amprenta asupra lucrării parietale având un stil artistic influenţat de elementele specifice picturii apusene. Iconostasul este opera meşterului Mişcăşan Nicolae din Nima (jud.Cluj) iar icoanele bisericeşti aflate pe catapeteasmă au fost cumpărate din Budapesta. Multe ar fi de adăugat despre vrednicia locuitorilor satului Făureşti în ultima jumătate de veac. Pe localnici îi vezi îmbracaţi în costumul popular atât în duminici şi în sărbători pe drumul spre bi-

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

serică, cât şi la „jocul la şură”, un vechi obicei reluat în ultimii ani. Dacă încercăm să decriptăm semnificaţiile înfrumuseţării omului la ceremonialul sacru şi la o manifestare de revigorare a tradiţiilor

NOTE: 1 Alexandru Ciocaş a slujit ca paroh al Făureştiului între anii 1878 şi 1914. A murit la 20 iulie 1914, la vârsta de 66 de ani. Poate fi considerat ctitorul bisericii din Făureşti. De altfel, soţia acestuia, proteasa Ana Ciocaş (născută Goron) decedată în acelaşi an, a lăsat pe cale testamentară toată averea familiei sale bisericii de Făureşti, în curtea căreia a fost şi îngropată pentru a dormi somnul de veci. 2 Aurel Greblea a fost hirotonit preot la 10 martie 1896, slujind la început în satul Lăschia.Între anii 1914 şi 1933 a păstorit la Făureşti. A decedat la 1 aprilie 1933, la vârsta de 60 de ani. A avut 7 băieţi, printre care se numără şi părintele Liviu Greblea, succesorul său în parohie. 3 Inventarele, bugetele, jurnalele de casă, tabelele cu contribuţia bănească a credincioşilor pentru biserică şi procesele verbale ale sinoadelor parohiale se păstrează la D.J.A.N. Maramureş, în Fondul Oficiului Parohial Ortodox Făureşti (inv. nr. 176). 4 Fondul Oficiului Parohial Ortodox Făureşti, dosar 4, f. 27. 5 Recensământul din 1880. Transilvania (coordonator Traian Rotariu), Cluj Napoca, 1997. 6 Recensământul din 1900. Transilvania (coordonator Traian Rotariu), Cluj Napoca, 1999. 7 Informaţii statistice preluate din „Protocolul parohial al comunei bisericeşti Făureşti pe anul 1909”, document păstrat în Fondul Oficiului Parohial Ortodox Făureşti, dosar 8, ff. 10-16. 8 Denumirea acestor sesii parohiale, dar şi localizarea lor se poate face tot pe baza documentelor vremii. Apar menţionate următoarele locuri: „Lunca de sus”, „Lunca de jos”, „Progradia bisericii”, „Ţintirimul cel mare”, „Ţintirimul cel mic”, „Umbrarul de sus”, „Dâmbul Ursului”; „Leurdarul”, „Dumbrava” (păşune), dar şi pădurile de la „Huciul Negrii”, „Copăcel”, „Valea Onichii” şi „de pe Văi”. 9 În „Jurnalul de Cassă” (păstrate la D.J.A.N. Maramureş), începând cu anii 1886-1887, sunt numeroase informaţiile privitoare la sumele de bani

numărul

/ septembrie 2010

populare, am putea parafraza un vechi proverb românesc ce spune că: „Vrednicia omului se cunoaşte după port”. Participarea considerabilă a credincioşilor din Făureşti la Sfânta Liturghie demonstrează şi

în prezent că cea mai de preţ comoară pe care o poţi avea, păstra şi transmite mai departe este biserica, singura legătură spirituală cu strămoşii şi cu generaţiile care vor urma. n

provenite prin vânzarea de lemne. 10 Nichita Duma (de botez Vasile) s-a născut la 26 aprilie 1864, în Săcalu de Padure (jud. Mureş) şi a decedat la 16 aprilie 1936, în Curtea de Argeş. Între anii 1906 şi 1912 a fost numit protopop al Cetăţii de Piatră (cu sediul în satul Borcut unde era preot-paroh), apoi al Reghinului (1912-1923). Rămas văduv s-a călugărit sub numele de Nichita. La 5 iunie 1923 a fost ales episcop al Argeşului, unde a şi păstorit până la moarte. 11 Fondul Oficiului Parohial

donează 10 coroane (în 1915), Găvrilă Bilţ care donează 10 coroane şi Coroian Augustin care donează 20 coroane (1916). 21 Protocoalele Parohiei Ortodoxe

Ortodox Făureşti, dosar 17, ff. 5-6. 12 Ibidem, dosar 17, f. 9. 13 Stânjen (-ni), s.m., este o veche unitate de măsură a suprafeţelor. În Transilvania s-a folosit stânjenul pătrat vienez care era echivalentul a 3,596 650 954 mp. 14 Fondul Oficiului Parohial Ortodox Făureşti, dosar 13, ff. 8-9. 15 Ibidem, dosar 17, f. 7. 16 Ibidem, dosar 13, ff. 15-16. 17 „Jurnalul de Cassă” consemnează veniturile şi cheltuielile parohiei între anii 1912-1959. Se păstrează în arhiva Parohiei Ortodoxe Făureşti. 18 Şcoala confesională a fost construită în „progradia” (grădina) bisericii. Fiind în subordinea parohiei, alegerea dascălului se făcea în cadrul şedinţelor consiliilor parohiale la care participa de cele mai multe ori şi protopopul. Primii dascăli consemnaţi în Făureşti după anul 1900 au fost: Ioan Bărbos (decedat în anul 1912), Teodor Herman (datorită faptului că a fost mobilizat pe front, în anul 1915, provizoriu a fost angajat învăţător Ioan Mureşan din Fânaţe), Liviu Greblea (1920) şi Gheorghe Tarţa (începând cu anul 1922). În prezent, clădirea este parte componentă a Şcolii generale din localitate. 19 Contribuţiile „făurestenilori aflători la lucru in B(uda)pesta” din anii 1912-1916 sunt consemnate atât în „Jurnalul de Cassă” cât şi în Protocoalele parohiei (ani extremi 19151934, se păstrează în arhiva Parohiei Ortodoxe Făureşti). 20 Apar menţionate numele a trei făureşteni care este posibil să nu se mai fi întors acasă şi astfel numele lor să fie trecute în Cartea de Aur a neamului românesc: Alexandru Paşca care

Făureşti, f. 4 (protocolul Comitetului parohial din 6/19 aprilie 1916). 22 Protocoalele Parohiei Ortodoxe Făureşti, ff. 15–16 (protocolul Sinodului parohial din 21 noiembrie 1921). 23 Valoarea contractului a fost de 38200 lei. 24 Protocoalele Parohiei Ortodoxe Făureşti, ff. 25-26 (protocolul Sinodului parohial din 5/18 mai 1924). 25 Ibidem. 26 Protocoalele Parohiei Ortodoxe Făureşti, f. 35 (protocolul Comitetului parohial din 8 august 1926). 27 Aceste bunuri se păstrează şi în prezent, fiind în perfectă stare de funcţionare. 28 Gardul împrejmuitor a fost refăcut în cursul anului 1950 de părintele Vasile Stoicescu. 29 Protocoalele Parohiei Ortodoxe Făureşti, f. 62 (procesul verbal al şedinţei Consiliului parohial din 18 mai 1933). Pentru renovarea lucrării meşterul a fost renumerat cu suma de 15000 lei. 30 Solgobirău, s.m. (în maghiară „szolgabiró”) denumeşte un funcţionar administrativ din fosta administraţie austro-ungară (corespunzând pretorului sau primpretorului de mai târziu). 31 Lucrările au fost executate de meşterul Feher Janos din Baia Sprie pentru suma de 1371 pengö. Documentul din 25 mai 1941 se păstrează la D.J.A.N. Maramureş, în Fondul Protopopiatul Ortodox al Cetăţii de Piatră (inv. nr. 76, 78), dosar 361, f. 1. 32 Fondul Protopopiatul Ortodox al Cetăţii de Piatră, dosar 361, f. 21. Se specifică că pentru acoperirea cheltuielilor parohia are un parchet de pădure din anul 1938 aprobat de către Ocolul Silvic. 33 Kadar Geza (1878, Sighetu Marmatiei – 1952, Budapesta) este un clasic la Şcolii băimărene de pictură. Este autorul picturii murale a mai multor biserici din judeţele Satu Mare (Apa, Racşa), Maramureş (Fersig, Rus, Şişeşti, Chiuzbaia, Făureşti) şi Cluj (Someşeni).

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Lector univ.dr. Ioan-Mircea FARCAŞ Facultatea de Litere Universitatea de Nord, Baia Mare

Familii nobile în satul Vad 1. Organizare Ţinutul Chioarului era organizat în voievodate, astfel la 1566 erau 12 voievozi cu 61 de sate [După D. Prodan (1967, I: 188), la 1566 domeniul Chioar număra 66 de sate.], iar la 1603: 16 voievozi cu 82 de sate (Şainelic 1986: 15). Cetatea Chioarului a fost zidită în scop strategic, în timpul regelui Ştefan al Vlea (1270-1272) care va ridica şi alte cetăţi puternice, la Bistriţa, Rodna, Unguraş şi Dej. Într-o diplomă latină din 1319 cetatea este menţionată cu numele de Cheewar (Hossu 2003: 16). La 30 august 1378, Cetatea Chioar este a fraţilor Balc [Balc era numit "voievod al românilor militari" (Aurel Vaida 1978: 108).] şi Drag – voievozi ai Districtului Cetăţii de piatră, fiii lui Sas Vodă. Domeniul Cetăţii Chioar începea la Someş, trecea prin Chechiş până în vârful muntelui Gutâi, apoi spre Rotunda, cobora spre Valea Corbului, Vima Mare până la Someş. Fiind ortodocşi, voievozii Balc şi Drag vor construi mănăstirea Habra în jurul anului 1392, mănăstire care va fi subiect de dispută după moartea lui Mihai Viteazul. Cetatea Chioar era recunoscută ca un puternic punct de sprijin militar pentru Principatul Transilvaniei. În acelaşi timp, se remarca şi sub aspectul retribuirii căpitanului suprem, care, la 1636, avea cel mai mare salariu din Transilvania. Acesta consta în 1000 florini, 28 buţi de vin, 400 gălete de grâu, 12 slănini, 16 porci de tăiat, 40 de berbeci, 100 de miei de tăiat, 16 vaci de tăiat, 350 de găini, 100 de gâşte, 8 vedre de unt, 2500 căpăţâni de varză, 10 gălete de mazăre, 36 stânjeni de fân, 400 gălete de ovăz, 400 bolovani de

Copalnic Mănăştur

sare, 6 gălete de linte, 100 florini pentru condimente, 20 florini pentru căptuşeală de blană de vulpe, 10 coţi de postav – se pare că nu era totuşi salariul personal, probabil din acesta trebuia să întreţină şi garda cetăţii (cf. Prodan 1987, II: 58) - găleta, ca măsură pentru cereale, avea 80 de litri (cf. CADE s.v., n.n.).

2. Istoricul localităţii Vad Satul Vad este aşezat la "gura pârâului" [Cavnic], la 63,9 km de Dej, centrul judeţului, făcând parte din plasa Târgu Lăpuş (Kádar 1901: 534). Aparţinea de Cetatea Chioarului şi apare într-un document de divizionare a proprietăţilor din anul 1424 când este donată fiilor Drág, Gheorghe şi Saisdoiu. Este atestată documentar din anul 1424 când apare sub denumirea de REVKAPOLNOK şi REVTAPOLY [Cf. Kádar Jószef, Szolnok Doboka – varmegye monographiaja, Dej, 1901, p.534-538 (Monografia judeţului Solnoc-Dobâca).]. În anul 1427 este menţionat numele de REVCAPOL, în 1549 – RAYKAPOLNOK, la 1566 – KUKAPOLNOK; 1602 – VAD. În anul 1609 apare sub numele de RECAPOLUK, 1630 RELCALCAPONOK; 1679 VAD, iar în 1890 denumirea cea veche este schimbată cu REV KAPOLNOK. Coriolan Suciu (1968, II, s.v.) menţionează, pentru 1424, localitatea Vad sub denumirile REWKAPOLNOK şi REVTAPOLY. La 1427 - RECAPAL, 1549 - RAYKAPALNOK, 1566 KWKAPOLNOK [= REVKAPOLNOK], REV COPALNIC, 1602 - VAD, 1609 - RECAPALNUK, 1630 - REKEKOPONOK, 1650 RE-KAPÁLNOK, 1669 - RÉV-KAPÁLNOK, 1800 – VÁÁD, VADU, 1750 – VAD, 1760 – 1762.

Denumirea de VAD, după Kádar (1901) provine din cuvântul latinesc reco "loc de trecere sau de traversare printr-un pârâu", iar REV "dincoace de pârâul Cavnic". Denumirea de KAPOLNOK provine probabil de la KAPOLNOK MONOSTOR (Copalnic-Mănăştur) (ibidem). La 1909, localitatea apare sub numele Révkápolnok (Moldovan, Togan 1909: 239) Între 1543-1552 aparţinea lui Drágffy Gáspar şi soţiei sale, iar în 1553-1554 proprietarul localităţii este Dragffy Gh. În 1556 regina Isabella a donat această localitate numitului Bathory Gh., soţiei şi fiilor lui deoarece Dragffy Gh. a murit fără să aibă urmaşi. În anul 1585, principele Bathory Sigismund a dat în arendă, pe timp de 14 ani, localitatea Vad lui Herbestein Felician, arendaşul minelor din Cavnic. În 1602, acelaşi principe a donat localitatea numitului Cserenyi Farkas. La 1603 aparţine de plasa Copalnic Mănăştur când documentele vorbesc despre existenţă unei moşii şi a unui conac în Vad. În anul 1609, principele Bathory Gábor a dăruit titlul de nobil numiţilor Marc Ioan şi Mihai din Vad, scutindu-i de diferite taxe şi impozite. Tot în acest an, principele a întărit în proprietatea lor cu 2 case pe Fattyu Petru şi fiii acestuia Luca şi Gheorghe, scutindu-i şi pe aceştia de prestaţii şi impozite. Din documente, aflăm că acest Fattyu Petru era de fapt Dumitru Petru, Fattyu fiind o poreclă care, în maghiară, înseamnă "bastard, copil din flori". Acesta a fost înnobilat pentru merite ostăşeşti deosebite, primind în 1567 un "exempţional" (Hossu 2003: 44) [Vezi L. Makkai, I. Rákóczi György birtokainak gazdasági iratai, Budapest, 1954, p.433 apud Hossu 2003, p. 59].

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA de la acesta, Mozsa Iacob şi Kostin Gavril au moştenit proprietatea respectivă.

3. Familii nobiliare în Vad

Blazonul nobilului Fattyu de Vad (Dumitru Petru) - 1609

În 1630, principesa Barassdenturgi Katalin a zălogit localitatea respectivă feudalului Joisyai Ilona şi urmaşilor acestuia cărora le aparţine până în 1650. La 1650 aparţine Cetăţii Chioarului, iar în 1651 sunt semnalaţi ca nobili familia Marc (15 persoane) şi Fattyu, ca nobili puşcaşi familia Snosz şi Farkaş, iar ca libertini familia Honagós. În anul 1702, între familiile nobile româneşti sunt amintite familia Voyvod Mark şi Syörgy (Gheorghe). În 1765 în localitate aveau proprietăţi contele Kornis Mihai, Mikes Francisc şi urmaşii acestora cărora aparţineau aproximativ 26 de familii de iobagi. cu 44 de fii şi 2 jeleri. În 1786 proprietarul localităţii erau contele Teleki Tamas, care avea 22 iobagi, 9 jeleri şi 1 sărac; contele Holler (Janos) Ioan cu 11 iobagi, 5 jeleri; contele Kornis Sigismund cu 10 iobagi, 4 jeleri şi 1 sărac. În anul 1809, proprietarii localităţii Vad erau contele Bánffy Gheorghe cu 16 sesii iobăgeşti, Mark Toma cu 2, fiul lui Mark Gheorghe, Iosif şi Ksassai Mihai cu ½ sesie, câteva sesii iobãgeşti aveau cele 13 familii de Mark, familia Pap, 2 familii de Florian şi 3 Csohan. Părţi din sesie aveau familia: Bob, Filip şi Grosz. În 1820, proprietarii localităţii erau contesa Kemény Ana şi Ksassai Eva. În 1898, propietarul satului Vad era Farkaş Ioan care a cumpărat proprietatea de la fisc, iar

numărul

/ septembrie 2010

Pentru faptele deosebite de vitejie, în cele 61 de sate ale Cetăţii Chioarului, sunt cunoscute 230 de familii de nobili, fiind ţinutul cu cei mai mulţi nobili români, după Făgăraş (Şainelic 1986: 15). Cetatea Chioarului devine, sub principele Gheorghe Rákóczi I (1630-1648) un loc sigur de adăpost, fiind luată în proprietate personală. Treptat, cetatea va constitui un obiectiv important de apărare a nordului Transilvaniei. Principele Francisc Rákóczi al II-lea (17041711) dispune formarea unui corp de puşcaşi profesionişti creând o categorie socială nouă, "nobilimea puşcăşească". Înnobilarea se făcea prin conferirea titlului de nobil, printr-o diplomă cu blazon, numită "armales", posesorii acestora numindu-se "armalişti" [Nobilimea armalistă era scutită de contribuţiile obişnuite: censul, contribuţiile din vii, semănături şi alte culturi agricole. Avea obligaţia, însă de a se supune comitelui, judelui, executorilor şi strângătorilor de impozite comitatenşi (Arhim. Micle 2006: 25).] (Arhim. Micle 2006: 24). Membrii acestei nobilimi purtau o insignă pe care era un scut militar albastru în centrul căruia se afla un puşcaş călare, cu uniformă verde având o puşcă ridicată în mâna dreaptă (Hossu 2003: 118). Această nobilime se situa mai jos decât nobilimea adevărată şi era formată din iobagi care, odată intraţi în rândul "puşcăşeştilor", primeau "prerogativele libertinatului" (puteau practica vânătoarea, erau scutiţi de dări: cens, decime), dar erau obligaţi să execute tot ceea ce implica serviciul militar (Arhim. Micle 2006: 26).

Bob La 1809 este menţionat un anume Bob care avea părţi din sesia iobăgească din Vad. Dr. Ioan Bobb (1834-1867) s-a născut în Vad fiind înrudit cu episcopul Bob, după tată din Mănăştur. A făcut

studiile la Dej, cele secundare la Cluj şi Blaj unde termină înainte de 1848 clasa de sintaxă. Întrerupe studiile şi funcţionează ca învăţător, după care, în 1852, continuă studiile secundare la Blaj, iar teologia la Viena la Colegiul Sf. Barbara. În 1862 se reîntoarce de la Viena fiind numit profesor de istorie a bisericii şi drept canonic la Seminarul din Blaj, funcţie în care a rămas până la moarte. A tipărit un catehism şi a publicat săptămânal în Foaia administrativă şi bisericească [Nicolae Comşa şi Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului, Ed Demiurg, Bucureşti, 1994, pt. Profesorul dr. Ioan Bobb p. 94.].

Blazonul episcopului Bob medalion în stuc păstrat în Biserica Bob din Cluj-Napoca

În Copalnic-Mănăştur apare semnalat, ca nobil, Bobb de Kápolnok Monostor (Copalnic Mănăştur) care este înnobilat la 17 martie 1664 de Michael Apafi.

Conţ (Kontz) Materialele consemnează existenţa unui nobil Kontz de Kerpenyes (Cărpiniş), cu diplomă de la Leopold, 22 dec.1702 „dată lui Vaszilie Koncz, allui Zacharia Urszului” (având pe scutul de culoare albastră un călăreţ cu sabia scoasă) (Puşcariu 2003 II: 193). Ionul Vilii a lui Conţ din Curtuius se pare că ar fi fost venit din Cărpiniş, fiind bunicul lui Ştefan Conţ, care s-a stabilit în Vad căsătorindu-se cu Maria Roman – fata dieciţii din Măgureni.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

13 Costin Documentele istorice îl menţionează pe Kostin Gavril care a moştenit (împreună cu Mozsa Iacob) proprietatea Vadului după 1898 de la Farkaş Ioan. Din documente, mai aflăm că strămoşii familiei Costin au venit în Ţara Chioarului din Vişeu fiind consemnaţi între nobili ca nemeşi libertini. Mai întâlnim un nobil puşcaş, în Fântânele, Costin alias Constantin de Disznopatak (Fântânele) înnobilat la 1650 de G. Rakoczi având pe un scut albastru un călăreţ (equite) cu puşcă. Mai este semnalat şi un preot Ioanne Costinu în Satu Nou de Sus (cf. Puşcariu 2003, II: 65).

Farcaş La 1602, este pomenit Cserenyi Farkas, căruia principele Bathory Sigismund i-a donat localitatea Vad. În 1651 este semnalat ca nobil puşcaş un anume Farkaş, probabil un descendent al lui Cserenyi Farkas. Valer Hossu (2003: 154) amin-

teşte în lista formată din puşcaşii Cetăţii Chioarului pe un Virtolomei Farcaş (Lupul) din Vad. Presupunem, pe bună dreptate, că numele Farcaş a fost traducerea celor care aveau porecla Lupul [La poporul român, mai ales la maramureşeni, este bine cunoscut ritualul ca un copil bolnav să fie vândut, îm mod simbolic, unui animal puternic cum este lupul sau ursul. Copilului i se schimba, după aceea numele în Lupul, Ursul în speranţa că puterile acestor animale se vor răsfrânge asupra copilului, acesta obţinând forţa, sănătatea şi vigoarea lor]. mai ales a celora care erau în serviciul militar al cetăţii. Se ştie că aceştia, când plecau la luptă,

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

îmbrăcau o piele de lup, urmând un ritual precreştin după care, pielea de lup îi apăra de duşmani pe cei care o purtau [Lupul este prezent şi la alte popoare, chiar de pe alte continente, în calitate de animal totemic, protector al tribului. Apare, cu

precădere, la indienii din America de Nord dând naştere la diverse grupări numite: Războinicii Lupi, Fiii Lupului sau Fraţii Lupului. Şi aceştia îmbrăcau piei de lup pentru a prelua de la acesta: forţa, curajul, ordinea şi răbdarea. Pentru indoeuropeni, lupul era un pădător de temut şi-l numeau Varka. Merită să amintim aici că strămoşii noştri, dacii, aveau ca drapel lupul cu coada de dragon (balaur) cu care îşi speriau inamicii. Se pare că acest simbol scotea nişte urlete asemănătoare lupului, atunci când sufla vântul. Mircea Eliade (Les Dacos et les loups, Numen, VI (1959), p.1531) consideră, pe baza unei naraţiuni aparţinând lui Strabon, că se poate interpreta numele dac= lup, dacus <gr.o "lup" (cf. Farcaş 20022003: 289-293). ]. În 1898, propietarul satului Vad era Farkaş Ioan care a cumpărat proprietatea de la fisc. Farkaş Ion (stră-străbunicul autorului) a avut 5 copii: Ştefan – plecat în America fără să mai revină vreodată, Alexandru, numit Şandor (după influenţa maghiară), a fost învăţător în satul Vad, Gheorghe (Gyuri), Anuca şi Aurel, devenit notar, s-a stabilit la Chiuza, în judeţul Bistriţa-Năsăud. Din spusele lui Ştefan Farcaş (tatăl autorului) acest stră-străbunic deţinea în Vad 80 de iugăre de pământ la acea dată (aprox. 46 ha). Ca nobil, întâlnim des menţionat numele Farcaş (Farkaş) şi în zonele vecine. Astfel, la 1458 este semnalat un nobil maramureşean pe nume Petru Farkasrévy [Vezi

Puşcariu 2003, partea a II-a, p.103 – numit homo regius la 1450.] din Vad [Vadul Izei n.n.] care, alături de alţi nobili, îl va ajuta pe Ioan Micle de Şugatag într-un conflict împotriva nobilului Ambrozie de Dolha. Despre acest conflict va afla regele Matei Corvin, care emite, în 1459, un ordin de cercetare împotriva lui Ioan Micle şi a celorlalţi nobili care l-au ajutat [Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maram., doc.248, p.425]. Documentele mai menţionează un nobil Farkas de Disznopatak (Fântânele) 1650 (cu însemnul unui călăreţ cu puşcă), Farkas de Dragomir (Dragomireşti) 1486, Farkas de Peterite (Peteritea), Farkas de Sima (Vima) 1722 (acesta avea pe scut albastru un lup argintiu stând în picioare) (Puşcariu 2003, II: 102). Blazoanele Familiei Farcaş pe toată Transilvania din dr. Victor baron de Coroianu Familii nobile din Transilvania, diplome şi blazoane, Ed. Gutinul Baia Mare 2001 (blazoanele alăturate la p. 120121).

FARKAS I de HARINNA Strămoşul familiei Lupu (Fărcaş) de Harinna este Toma Lupu (1320), voievod al Transilvaniei. Donaţia Harinna a fost primită la 6 Aprilie 1411. Genealogia familiei a fost continuată de Nicolae (1475) Lupu de Harinna, care apare în unele documente scris şi Harinnai. Blazonul e gravat pe un pocal de

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

argint din anul 1634 care i-a aparţinut Cristinei Harinna, fiica lui Ion Lupu de Harinna şi. a Anei Perusich (vezi Turul VII, 1889, 100). Familia nobilă ardeleană, care s-a stins, avea strămoş comun şi acelaşi blazon cu familia Gereb de Vingard, Radu de Palast, Szecseny şi chiar cu Gereb de Petofalva. Ultimul membru al familiei a fost Francisc al IV-lea (1709), care era stră-străstrănepotul lui Nicolae Lupu (Farkas) (N.J.V. 53, 56)

Marc În anul 1609, principele Bathory Gábor a dăruit titlul de nobil numiţilor Marc Ioan şi Mihai din Vad, scutindu-i de diferite taxe şi impozite. La 1651 este semnalată, în Vad, familia nobilului Marc care avea în componenţă 15 persoane. În anul 1702, între familiile nobile româneşti din Vad, sunt amintite familia lui Voyvod Mark. La 1809, sunt pomeniţi, printre proprietarii localităţii, familia lui Mark Toma cu 2 sesii iobăgeşti, împreună cu fiul lui, Mark Gheorghe cu ½ sesie iobãgeascã.

Micle Familia Micle îl are, ca primreprezentant pe domeniul Chioarului sau al Cetăţii de Piatră cum mai era denumită, pe Ioan Micle, înnobilat de regalitatea maghiară şi care era baron de Şugatag. Acesta, se pare că s-a instalat cu familia sa în satul Copalnic în urma unui schimb de moşii cu Nicoloae Drágffy, descendentul lui Drag şi moştenitorul domeniului Surduc-Copalnic. Semnalat documentar într-un act emis la 27 mai 1446, Ioan Micle, unul din fiii lui Nicolae Micle din Şugatag, este numit homo regius "om împărătesc" fiind autorizat cu puteri regale incontestabile (ibidem, p.117). În această calitate de "om împărătesc" este întâlnit într-un act emis la 10 iunie 1456 sub numele de "Iohannes filius Nicolai de Swgathagh" de către regele Vladislav al V-lea Postumul (14531457). Tot în 1456 îl găsim menţionat ca fiind participant la războiul de apărare al Belgradului împotriva turcilor alături de alţi maramureşeni. În urma conflictului cu Ambrozie de Dolha, Ioan Micle de

numărul

/ septembrie 2010

Moja După 1898 este semnalat Mozsa Iacob care moşteneşte Vadul (alături de Kostin Gavril) de la numitul Farkaş Ioan.

Şugatag nu-şi pierde calitatea de homo regius "om împărătesc", care va fi reînnoită în 1462 şi 1465. Pe nobilul Ioan Micle îl întâlnim menţionat în lupta de la Baia a lui Matei Corvin împotriva lui Ştefan Vodă al Moldovei din 1467. În măcelul iscat la Baia, trupele maghiare suferă o ruşinoasă înfrângere, regele Matei Corvin este rănit şi va fi salvat de faimoasa gardă personală, numită "sumanele negre" din care făcea parte şi Ioan Micle. Acesta, împreună cu tovărăşii săi maramureşeni îl vor transporta pe rege la Braşov. Salvatorii regelui vor fi numiţi fideles familiares nostros "credincioşi familiari ai noştri" [Dr. Mihalyi de Apşa 1900, doc.289, p.498.]. La 14 septembrie 1469 regele Matei Corvin declară liber baroni pe nobilii maramureşeni care i-au salvat viaţa, între aceştia se afla şi Ioan Micle de Şugatag. La 3 iulie 1579 este semnalat Mikle de Szurdok-Kápolnok (Copalnic) cu diplomă de la Chr. Báthori şi având însemne pe scut un bărbat cu sabia scoasă (Puşcariu, 2003, II; 240). La 1505 este menţionat Giula (numit şi Iulius), fiul lui Ioan Micle ca suţinător al aşezământului monahal de la Copalnic-Mănăştur. La 29 august 1526, membrii familiei Micle vor participa la bătălia de la Mohács unde chiar regele Ludovic al II-lea (1516-1526) va muri pe câmpul de luptă împreună cu elita nobilimii maramureşene. Din Copalnic vor migra o serie de descendenţi ai lui Ioan Micle. Întâlnim, dintre aceştia, în Copalnic-Mănăştur şi Făureşti [Din Făureşti avem o altă familie nobiliară, Cozma. Astfel, la 20 august 1659 Grigore Cozma din Făureşti primeşte statut "nobiliar puşcăşesc" prin care era scutit de sarcinile ţărăneşti, având stemă de puşcaş călăreţ. (Vezi Hossu 2003: 120).].

Ca nobil, documentele mai menţionează pe Mosa de Korulya (Coruia) înnobilat de regele Francisc I (Puşcariu 2003, II: 21).

BIBLIOGRAFIE CADE = I.-A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească”, Bucureşti, 1926-1931. Comşa, Seiceanu 1994 = Nicolae Comşa, Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului, Ed Demiurg, Bucureşti, 1994. Coroianu 2001 = Victor baron de Coroianu, Familii nobile din Transilvania, diplome şi blazoane, Ed. Gutinul Baia Mare 2001. Farcaş 2002-2003 = Ioan-Mircea Farcaş, Sur l'animal totémique: le loup, în "Buletin Ştiinţific", seria A, vol.XVI, 2002-2003, p.289-293. Hossu 2003 = Valer Hossu, Nobilimea Chioarului, Ed. Bibliotecii Judeţene "Petre Dulfu", Baia Mare, 2003. Kádar 1901 = Kádar Jószef, Szolnok Doboka – varmegye monographiaja (Monografia judeţului Solnoc-Dobâca), Dej, 1901. Micle 2006 = Arhim. Veniamin Micle, Genealogia familiei Micle, Sfânta Mănăstire Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 2006. Mihalyi de Apşa 1900 = Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sighet, 1900 (ediţia a II-a, Editura Societăţii Culturale pro Maramureş "Dragoş Vodă", ClujNpaoca, 2000). Prodan 1967 = D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în sec. XVI, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1967. Puşcariu 2003 = Ioan cavaler de Puşcariu, Date istorice privitoare la familiile nobile române, vol. I, II, ediţia a II-a, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă", Cluj-Napoca, 2003 Vaida 1978 = Aurel Vaida, Contribuţia Chioarului la revoluţia românească din 1848, în "Marmaţia" IV, Baia Mare,1978

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

prof.

Adrian Bota

CÂTEVA CONSIDERAŢII PRIVIND REVOLUŢIA DE LA 1848 DIN CHIOAR, ÎN CONTEXTUL REVOLUŢIEI DIN TRANSILVANIA

utonomia şi situaţia specială a Chioarului în raport cu alte zone transilvănene au reprezentat realităţi studiate de mai mulţi istorici şi specialişti [Pascu St. – Voievodatul Transilvaniei, vol. I-IV, Cluj Napoca 1971-1979, idem Voievodatul Transilvaniei (republicat), Cluj Napoca, vol. III-IV, 19861989, Szentgyorgyi Maria – Kovar videkenek tarasadalma, Budapest 1972, Hossu Valer – Nobilimea Chioarului, Baia Mare 2003] , zona fiind legată indisolubil de statutul şi poziţia Cetăţii de Piatră (Cetatea Chioarului). Apariţia cetăţii în zona piemontană, pe cursul mijlociu al râului Lăpuş, se pare că a fost o urmare directă a distrugerilor totale produse de marea invazie mongolo-tătară din 1241-1242, mai ales după ce zonele de la nordul Someşului au fost reintegrate Regatului Ungariei. Regele maghiar Ştefan al V-lea (1270-1272) a ridicat cetăţi puternice la Rodna, Bistriţa, Chioar, ordonând nobililor să zidească sau să întărească alte fortificaţii. Atestarea cetăţii, chiar dacă este controversată, are ca punct de plecare sigur anul 1319 [Hossu V., op. cit., pag. 1216; M. Rusu – Castrum Urbs, Civitas (Cetăţi şi “oraşe” transilvănene din sec IX-XIII), în Acta Musei Napocensis VIII, 1971, pag.199-200] când Cetatea de Piatră a apărut într-o Diplomă latină fiind numită Cheewar [Hossu V., op cit., pag. 16-17]. În toată Transilvania a avut loc în a doua jumătate a sec. XIII şi în sec. XIV construirea de cetăţi cu ziduri de piatră în opus incertum [Rusu M., op.cit., pag. 199-200]. Acest proces este pus pe seama feudalizării [Ibidem] dar la Chioar mai

Copalnic Mănăştur

există şi motivaţia strategică şi militară – apărarea Transilvaniei de invaziile tătare care ameninţau dinspre nord, apărarea bazinului Someşului şi un punct de plecare pentru cucerirea Maramureşului. ealităţile medievale ale Chioarului au fost studiate prin prisma districtului cu acelaşi nume în care satele depindeau de cetate, locuitorii având un statut special. Voievozii români locali, alături de celelalte categorii speciale (nemeşii), aveau o poziţie aparte identificată cu libertatea şi cu apartenenţa la categoria privilegiată a nobilimii [Pascu St., op.cit. (1986-1989), pag. 553-558, vol III; Hossu V., op.cit. passim]. Legăturile permanente între Ţările Române prin circulaţia necontenită dintr-o parte în alta a Carpaţilor, a oamenilor, cu gândurile şi problemele lor, poate a accentuat conştiinţa autonomiei locale româneşti din Chioar [Ursu. V. – Un document inedit privind relaţiile Chioarului cu Ţările Române în evul mediu, în Marmatia IV, Baia Mare, 1978, pag.77-87]. Dorinţa de libertate şi apărarea drepturilor lor a constituit pentru chioreni un obiectiv omniprezent în toată istoria lor [Idem – În legătură cu memorialul din 1614 adresat autorităţilor imperiale de românii din ţinuturile Baia Mare, Chioar şi Sătmar, în Marmaţia V-VI, Baia Mare, 19791981, pag. 185-193]. În acest sens, anul 1848 nu face nici el excepţie, mai ales că a fost un an revoluţionar în toată Europa. Pentru Chioar anul “primăverii popoarelor” a reprezentat o pendulare între revoluţia maghiară şi năzuinţele revoluţionarilor români ardeleni, cei

care până la urmă vor fi purtătorii dorinţei de libertate naţională şi socială a românilor. Districtul Chioarului avea la 1848 circa 100 sate [Vaida A. – Participarea Chioarului la revoluţia românească din Transilvania în 1848, în Marmaţia IV, Baia Mare, 1978, pag. 108 cu nota 6.Dl.Vaida Aurel este cel care prin studiul Arhivelor şi a altor documente a clarificat multe aspecte ale Revoluţiei din 1848 din Chioar.], majoritatea româneşti (peste 90%) fiind doar câteva sate maghiare – Berchez, Cătălina, Coltău iar Lăpuşel fiind un sat cu populaţie mixtă (româno-maghiară). În preajma revoluţiei situaţia ţărănimii din districtul Chioarului capătă accente dramatice deoarece marii feudali maghiari, reprezentanţii bisericii şi nemeşii înstăriţi preiau micile proprietăţi de pământuri ţărăneşti în schimbul imposibilităţii achitării unor împrumuturi sau la preţ de nimic în anii de foamete [Ibidem, pag. 110, cu nota 19]. rmarea firească a acestor agresiuni este că a crescut foarte mult puterea nobililor maghiari, de exemplu familia Teleky deţinea 42% din familiile ţărăneşti ale districtului [Ibidem, cu nota 20]. Szentgyorghy Maria, cea care a scris o monografie a districtului Chioar, a arătat clar procesul de feudalizare care a dus la schimbări în structura populaţiei. Astfel nemeşii, acele categorii speciale, privilegiate – micii nobili, vor depăşi în 1831de două ori numărul ţăranilor liberi, fiind ca număr între 4000-6000, adică cca 35% din populaţie în 1848 [Szentgyorgyi M. – op. cit. pag. 267]. Evident creşte numărul

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

jelerilor (ţărani dependenţi, dar cu un statut juridic ceva mai bun ca al iobagilor) de la 2408 în 1820, la 4067 în 1831 [Ibidem]. Ce este diferit faţă de alte zone ale Transilvaniei este că în preajma izbucnirii revoluţiei circa 40% dintre iobagi (ţărani dependenţi, legaţi de glie) şi jeleri erau aserviţi nemeşilor [Vaida A. op. cit. pag.110]. a acest proces de feudalizare se adaugă creşterea puterii şi a influenţei oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie (districtul minier din nordul Chioarului), oraşe miniere care deţineau pământuri în zona Chioar. Pe acestea nu prea există mici nobili sau ţărănime liberă. Creşterea importanţei acestor oraşe şi creşterea bogăţiei unor categorii de orăşeni, este un proces general în Imperiul Austriac din acea perioadă, mai ales în zona Europei Centrale. În februarie 1848 – în Franţa, la Paris,- izbucneau tulburări care se vor transforma într-o revoluţie, la 25 februarie fiind proclamată republica. În Italia idealul suprem este unificarea. Valul revoluţionar s-a răspândit cu repeziciune iar în martie 1848 revoluţia izbucneşte la Viena. La 13 martie poetul maghiar Sandor Petöfi publică Imnul naţional maghiar la Pesta, oraş unde izbucnesc activităţile revoluţionare la 15 martie. Peste 2 zile, la 17 martie, în Ungaria s-a format un guvern independent condus de contele Batthyany (care va proclama independenţa Ungariei la 7 aprilie). La 18 martie, Dieta revoluţionară maghiară din Bratislava (Pozsony) desfiinţează servituţile feudale şi decide trecerea sesiilor urbariale în proprietatea deplină a ţăranilor iobagi. În plan naţional s-a decis anexarea Transilvaniei şi a Partiumului (părţile de vest) la Ungaria. La câteva zile, guvernul revoluţionar maghiar cere comitatelor să înfiinţeze comisii speciale care să-i informeze pe săteni despre deciziile de la Bratislava.

omânii au avut o atitudine pozitivă faţă de evenimentele revoluţionare maghiare, sprijinindu-le, mai ales în zonele din vestul Transilvaniei, dar deci-

numărul

/ septembrie 2010

Atanasie Moţ Dâmbul (sculptor Ioan Marchiş)

zia Dietei de la Bratislava de a anexa Transilvania la Ungaria a pornit valul revoluţiei române în Ardeal. arii nobili maghiari din Chioar, în frunte cu familia Teleky, la fel ca marii proprietari din Transilvania, au refuzat să pună în practică deciziile Dietei de la Bratislava, mai mult, în loc să se conformeze hotărârilor guvernului maghiar, în Chioar la 29 martie satele au fost anunţate că rămân în vigoare “vechile legi” până când vor fi bani pentru a-i despăgubi pe magnaţii

unguri [Ibidem, pag.111, cu nota 30] (legile de la Bratislava se aplicau totuşi în Banat şi Crişana). Ca o dovadă de cinism sau de apărare a intereselor proprii, conducerea districtului Chioar (magnaţii unguri) a anunţat guvernul Batthyany că nobilii maghiari s-au conformat legilor de la Bratislava [Ibidem]. Păstrarea vechilor reguli feudale a fost respinsă în adunările din 29 martie 1848 din satele: Satu Nou de Sus, Satu Nou de Jos, Mocira, Mogoşeşti, Satulung, Iadăra, Mireş, populaţia acestor sate fiind informată despre deciziile reale de la Bratislava de către fruntaşii locali şi de clerul greco-catolic (zona Chioarului fiind grecocatolică prin excelenţă). A. Vaida studiind Arhiva oraşelor Baia Mare şi Cluj Napoca, despre zona Chioar îi aminteşte pe doi răzvrătiţi chioreni: preotul Andrei Lupan şi tânărul Sarca Onuţ, care instiga ţărănimea să refuze prestarea obligaţiilor feudale în Satu Nou de Sus şi Satu Nou de Jos [Ibidem]. Opoziţia faţă de nobilimea maghiară se generalizează în Chioar deoarece fiind zona greco-catolică nivelul cultural al localităţilor era întrucâtva diferit faţă de alte zone ardelene. Autorităţile districtului Chioar raportează din ce în ce mai multe incidente, de exemplu: la 20 aprilie 1848 ţăranii din Mogoşeşti au ocupat cu forţa pământurile alodiale ale familiei Teleki, pe care le-au lucrat pentru nevoile lor; ocuparea de către ţărani a proprietăţilor baronului Huszar [Ibidem, pag. 112]. ituaţia degenerează treptat, dar sigur, spre un conflict general interetnic între români şi maghiari, datorită poziţiilor naţionaliste ale ambelor părţi. Cele două naţiuni s-au format prin opoziţie, ungurii şi românii căpătând conştiinţa naţională în mod conflictual. Maghiarii s-au identificat printr-o naţiune nobiliară de stăpâni, pe când românii, în opoziţie faţă de maghiari, au acţionat în plan defensiv, apelând la originea română şi la primordialitatea lor. Revoluţionarii maghiari, dorind probabil să impună prin forţă ideile naţionale, apelează la forma-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

17 rea unor gărzi cetăţeneşti pentru păstrarea ordinii şi garantarea avuţiilor. În Chioar, zonă majoritar românească, nu s-au putut forma astfel de gărzi, nici chiar în satele maghiare Coltău şi Cătălina. Astfel de gărzi s-au format în jurul Chioarului – Baia Mare, Baia Sprie (zona minieră), Sătmar, zona Crasnei. Au avut doi conducători care şi-au câştigat un prost renume – baronul Huszar Zsigmund - pe cursul mijlociu al Someşului şi maiorul Rozsnay Richard – în estul Sătmarului [Ibidem, pag. 113]. a 10 aprilie, într-o adunare la Somcuta Mare, oficialităţile districtului fac cunoscute ideile Dietei de la Bratislava privind unirea Transilvaniei şi a Partiumului cu Ungaria, sfârşitul autonomiei Chioarului şi integrarea lui în comitatul Satu Mare [Kovacs I. – Societatea din Chioar în 1848, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj Napoca, XVIII, 1975, pag. 382]. Pe lângă demisia majorităţii nemeşilor români care aveau funcţii în district, această adunare a limpezit apele, intensificându-se şi generalizându-se revoltele ţărăneşti româneşti din Chioar. Urmarea firească a fost impunerea din partea guvernului maghiar a stării de asediu la 26 aprilie şi formarea unui Tribunal special care, neputând funcţiona în Chioar, a avut sediul în Baia Mare [Vaida A. op.cit. pag.113]. Elita românească chioreană era compusă mai ales din intelectuali laici (notari şi cancelişti – cei care au făcut practica judecătorească la Tabula regească din Târgu Mureş, Tribunalul suprem al Transilvaniei, în număr de peste 200 din Transilvania, dintre care 29 români) sau ecleziastici (grecocatolici), dar şi din primari, mici nobili, ţărani.

e remarcă canceliştii Vasile Buteanu şi Vasile Dragoş, teologul Ioan Popovici, liceanul Ioan Popescu, protopopul Ioan Dragomir. Toţi introduc în Chioar proclamaţii, articole sau extrase din ele. Manifestul românesc de la Pesta “Fraţilor români” a fost adus la Suciu de Sus de teologul Ioan Popovici în aprilie 1848,

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

fiind copiat şi trimis la Copalnic Mănăştur de către protopopul Ioan Dragomir [Ibidem ; Vaida A. – Ioan Dragomir, figură marcantă a revoluţiei de la 1848, în părţile Lăpuşului şi Chioarului, în Marmaţia V-VI, Baia Mare, 19791981, pag. 210-222. Autorul arată poziţia indecisă a lui Ioan Dragomir în revoluţia de la 1848 din Transilvania]. Pătrundea de asemenea în Chioar “Proiectul de petiţie” elaborat la Cluj [Muresan I. – Contribuţia lui Florian Micaş la realizarea proiectului de petiţie de la Cluj din 27-28 martie 1848, în Acta Musei Apulensis, XXIII, 1986, pag. 283-297]. La “Adunarea din Duminica Tomii” din 1848, prima adunare politică a românilor transilvăneni, s-a decis convocarea pentru 15 mai 1848 a unei mari adunări populare la Blaj [Istoria României în date, coord. Dinu C. Giurescu, Bucureşti 2003, pag. 172]. Chiorenii îşi aleg delegaţii la această adunare, cu toată împotrivirea gărzilor maghiare. Comuna Copalnic Mănăştur şi o parte a satelor fiscului (zona Baia Mare) l-au împuternicit pe preotul Ioan Dragomir, 120 de delegaţi provin din NV districtului Chioar fiind conduşi de dascălul Pop Florian, notarul Petru Roman şi primarul Pop Nut a lui Ieremia din Merişor. Centrul şi sudul Chioarului au ca reprezentanţi pe notarul Ignat din Prislop şi ţăranul Muste Vasalică. Toţi vor suferi arestări şi persecuţii în vara anului 1848, ca şi Vasile Buteanu de altfel [Ziarul Cronica, anul IV, nr. 25, 1939, Documente istorice]. a Adunarea de la Blaj din 3/15-5/17 mai, au participat 40.000 de oameni, adoptându-se programul revoluţionarilor români ardeleni – Petiţiunea Naţională (egalitatea românilor cu celelalte naţiuni transilvănene, dreptul românilor de a fi reprezentaţi în Dietă, folosirea limbii române în legislaţie şi administraţie, desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire, libertatea industriei, a comerţului, etc.). S-au ales două delegaţii: una condusă de episcopul ortodox A. Şaguna care să înmâneze petiţiunea împăratului de la Viena, iar a doua, condusă de episcopul unit Ioan Lemeni pentru a înmâna pro-

gramul revoluţionar Dietei din Cluj. Din această a doua delegaţie au făcut parte şi reprezentanţii chiorenilor: Ioan Dragomir şi Vasile Buteanu [Istoria României în date, pag. 173]. A fost expresia legalistă a luptei naţionale româneşti din Ardeal, poate şi datorită aspectului defensiv al formării şi dezvoltării naţiunii române ardelene. La 22 mai în fruntea districtului Chioar este numit de către guvernul revoluţionar maghiar, groful Teleky Sandor, Vasile Hosu fiind adjunctul său [Vaida A. op. cit. pag.115]. Noua conducere a căutat prin mijloace mai ales violente să oprească răzvrătirile chiorenilor. nouă Dietă a Ungariei revoluţionare trebuia să se deschidă la 4 iulie 1848, pentru a adopta un program de modernizare, astfel că liderii maghiari transilvăneni aveau două soluţii: ori vechii deputaţi ai vechii Diete din Cluj să meargă în corpore în Dieta Ungariei, riscând să fie acuzaţi de revoluţionarii maghiari de feudalism, ori să se facă noi alegeri cu riscul de a da o majoritate românească, românii fiind majoritari în Transilvania. S-a ales a doua variantă (alegeri fiind programate la 15 iunie 1848) ca să pară o schimbare faţă de vechea Dietă feudală de la Cluj dar fără a risca obţinerea majorităţii locurilor de către români. În acest sens s-a alcătuit de către baronul Pesenyi Sigmond o lege electoral-censitară (cu un cens mai mare ca în Ungaria!) [Revoluţia de la 18481849 din Transilvania, I-V, Bucureşti, 1977 (sub redacţia Ştefan Pascu şi V. Cherestesiu), pag 503-504]. S-au adăugat măsuri birocratice sau violente prin care românii (greco-catolicii) au fost împiedicaţi să obţină rezultate la alegeri. Comitetul român de la Sibiu, forul conducător românesc [Istoria României în date, pag. 173] nu a recunoscut unirea Transilvaniei la Ungaria, deci nu a luat în serios aceste alegeri, fapt dovedit şi în Chioar unde marea majoritate a populaţiei române a asistat pasivă la alegerea lui Sigismund Pop, care nu susţinea revoluţia românească. În nordul Chioarului, la Baia Mare era cât pe aici să câş-

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

tige preotul greco-catolic Oros Gheorghe, în defavoarea reprezentantului guvernului Ludovic Kovacs, dar a intervenit garda cetăţenească (maghiară) din Baia Sprie şi a “rezolvat” problema, Oros Gheorghe retrăgându-se [Vaida A. op. cit., pag 116]. remea criticilor şi petiţiilor era demult apusă, fiind înlocuită cu zgomotul armelor, astfel ca guvernul revoluţionar maghiar, pierzând controlul asupra situaţiei din Chioar a cerut sprijinul regimentului II românesc de grăniceri de la Năsăud în componenţa căruia se află şi Atanasie Moţ Dâmbu din Zagra. Regimentul a venit şi a dat o mână de ajutor rezistenţei militare româneşti din Chioar, în loc să pacifice zona. Drept urmare regimentul a fost retras şi înlocuit cu omniprezentele gărzi cetăţeneşti. Acestea au ridicat spânzurători la Baia Mare, Mesteacăn, Buteasa, Şişeşti, Pietriş, Cătălina, Tribunalul special intensificânduşi activitatea, iar 27 sate din zonă fiind arse [Ibidem, pag 116-117].

Solnocul de Mijloc, Crasna şi Comitatul Sătmar, îl proclamă conducătorul Chioarului [Ibidem, pag. 120] (a avut un sfat militar din care făceau parte printe alţii Ignat Frâncu, Ioan Popescu, Vasile Hosu). Împotriva chiorenilor a luptat maiorul Katona Miclos, comandantul armatei Comitatului Satu Mare şi comisarul guvernamental Decsei Ladislau din Solnocul de Mijloc [Ibidem, pag. 120, 122]. S-au purtat lupte grele toată toamna lui 1848, mai ales în zona de vest şi nord-vest a Chioarului, la Mireşul Mic, Rona-Năpradea, Podul de la Cătălina, Săcălăşeni şi în zona oraşului Baia Sprie [Ibidem, pag. 120-123].

eptembrie 1848 a reprezentat radicalizarea acţiunilor românilor pe întreg teritoriul Transilvaniei, trecându-se de la faza legalistă, la faza armată, prin cea de-a treia adunare de la Blaj (3/15-13/25 septembrie) [Istoria României în date, pag. 178]. În faţa barbariilor gărzilor cetăţeneşti, Chioarul se ridică la luptă în bloc, încurajat şi de evenimentele din districtul Năsăud unde grănicerii români se revoltă şi organizează adunarea din 13-14 septembrie, la care participă şi reprezentanţii Chioarului şi în care se decide nerecunoaşterea unirii Transilvaniei cu Ungaria, încetarea stării de urgenţă, înarmarea poporului etc [Vaida A. op. cit., pag. 117]. Răsculaţii chioreni ocupă la jumă-

numărul

/ septembrie 2010

hioarul rezistă până la ofensiva maghiară din 78 noiembrie 1848, când trupele guvernamentale, care primiseră întăriri, au rupt apărarea românilor şi au intrat în interiorul districtului (Cavnic, Lăschia-Mănăştur, Şomcuta-Mesteacăn, Târgu Lăpuş) [Ibidem, pag 124]. Trupele maghiare au recurs la violenţe gratuite, iar Moţ Dâmbu s-a retras către Năsăud. Situaţia s-a schimbat radical la 24 noiembrie 1848 când armata lui Katona a fost distrusă de mai multe forţe româneşti reunite la Dej [Ibidem, pag. 125], Moţ Dâmbu revenind în Chioar şi Lăpuş şi forţând capitularea garnizoanelor maghiare din aceste zone (a revenit la conducerea administrativă a celor două teritorii).

Tricolorul din 1848 cu menţiunile „DРЕПТАТЕ ФРЪЦІЕ” = Dreptate, Frăţie. Acuarelă de C. Petrescu

tatea lui septembrie 1848 Copalnic Mănăşturul şi Şomcuta, desfiinţând conducerea maghiară a districtului. Până la 7 noiembrie 1848, Chioarul va fi autonom ieşind de sub controlul guvernului maghiar şi alipindu-se districtului grăniceresc de la Năsăud. Forţele militare chiorene se constituie în tabere şi unităţi militare de lăncieri şi puşcaşi, conduse de Atanasie Moţ Dâmbu, care, la 22 octombrie 1848, aflându-se în fruntea unui detaşament de grăniceri năsăudeni, intră în Suciul de Sus unde este întâmpinat de mii de oameni înarmaţi care i se alătură. Aici emite o proclamaţie către popor în 9 puncte, în care face apel la buna înţelegere şi la linişte, pentru binele ţării [Ibidem, pag. 119]. Va intra în Chioar alături de răsculaţii din Lăpuş, Rohia şi Pietriş cărora li se alătură răsculaţii din Copalnic Mănăştur, Făureşti, Cetăţele, Şişeşti şi Săcălăşeni. La 26 octombrie 1848, la Mesteacăn, o mare mulţime de oameni din Chioar,

onflictele românomaghiare şi maghiaro-austriece, îi forţează pe guvenanţii maghiari de la Budapesta să intervină decisiv în Transilvania prin armata condusă de generalul de origine poloneză Iosif Bem. La 19 20 decembrie 1848 libertatea Chioarului va fi brutal siluită de intervenţia acestui general, care va domina Ardealul, cu excepţia Munţilor Apuseni.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

19 evoluţia de la 1848 din Chioar are elemente care se înscriu în ansamblul revoluţiei româneşti din Transilvania, dar şi elemente specifice. Chioarul şi Năsăudul au reprezentat blocul revoluţionar românesc nordic al revoluţiei din 1848 din Ardeal, constituindu-se în aspecte revoluţionare semnificative faţă de zonele învecinate. În general, în Chioar s-au urmat aceiasi paşi ca în toată Transilvania, o primă etapă legalistă bazată pe petiţii, cereri, programe, declaraţii, fiind urmată de faza armată din toamna anului 1848. La fel ca în alte zone ale Transilvaniei, avem cel puţin două planuri ale activităţilor revoluţionare: un plan al elitei, care a adus în zonă ideile revoluţionare şi care a condus revoluţia (clerici greco-catolici, intelectuali) şi un plan popular, al revoltelor ţărănimii. Dragostea excepţională de libertate a micii nobilimi locale, care formează eventual al treilea plan al manifestărilor revoluţionare, este o componentă specifică locală. Chioarul medieval, cu categoriile sale de mici nobili – nemeşi, ca şi zona sa geografică înaltă, asemănătoare unei fortificaţii natu-

CHIOREANA

rale, înconjurată de Someş, Lăpuş şi Munţii Ţibleş, a produs poate, o mai mare implicare populară faţă de zonele învecinate. Nu trebuie neglijat nici exerciţiul libertăţii, prezent constant la chioreni prin nobilimea mică, apoi trecerea la greco-catolicism, cu libertăţile sale şi în cele din urmă, revoluţionarii de la 1848, luptători şi ei tot pentru libertate. Cred de asemenea că se observă o anumită combativitate militară mai ridicată, neîntâlnită în zonele învecinate, care este întrucâtva normală, chiorenii fiind urmaşii unor generaţii de luptători în detaşamentele Cetăţii de Piatră. Avantajul revoluţionarilor români chioreni, a fost fără îndoială asocierea cu militarii din regimentul românesc de grăniceri de la Năsăud. Ca în toată partea de vest şi nord-vest a Transilvaniei şi în Partium, anumiţi intelectuali şi fruntaşi români chioreni au avut o poziţie neclară sprijinind revoluţia maghiară (care însemna acceptarea anexării Transilvaniei la Ungaria), dar pe de altă parte susţinând şi pe fruntaşii români. Cel mai cunoscut caz este Ioan Dragomir, obligat să dea explicaţii în acest sens la marea Adunare românească din mai 1848 de la

Blaj. xplicaţiile pentru această situaţie merg de la starea de confuzie din primele zile ale revoluţiei maghiare până la anumite poziţii personale prin care să nu fie supărate autorităţile statului. Pentru a respecta adevărul istoric trebuie spus că au fost exagerări şi execuţii de ambele părţi [Idem, op.cit. pag. 220-221], care au pus o cărămidă în plus în costrucţia conflictelor româno-maghiare din istorie. Relaţia româno-maghiară din Ardeal, bazată pe anumite reprezentări reciproce, clişee şi stereotipii, generează etichetări şi clasificări [Vezi Mitu S. – National Identity of Romanians in Transylvania, Budapesta-New York, 2001; idem – Transilvania mea, Iaşi, 2006; Boia L. – Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, 2006], toate pornind şi primind o semnificaţie adevărată odată cu formarea celor două naţiuni, la sfârşitul sec. XVIII şi în prima jumătate a sec. XIX. În mod cert, alteritatea şi imaginea celuilalt au suferit schimbări la 1848, prin accentuarea laturilor întunecate, şi prin lipsa completă a dialogului real, constructiv.

Poarta de intrare în Cetatea Chioarului. Foto: Lucian Petru Goja

Copalnic Mănăştur

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Ioan BOTIŞ

Colectivizare şi rezistenţă în Regiunea Baia Mare În zilele de 3-5 martie 1949, la Bucureşti, a avut loc Plenara C.C. al P.M.R., unde liderii comunişti au hotărât, sub presiunea Moscovei şi după model sovietic, transformarea satului românesc prin colectivizarea graduală a suprafeţelor agricole. După prezentarea raportului „Sarcinile P.M.R. în lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii”, a fost adoptată rezoluţia în care se preciza că „pentru a scăpa de întuneric şi mizerie trebuie să se construiască socialismul la sate, adică să treacă la gospodăria agricolă colectivă.”1 Cu doar o zi înainte de începerea Plenarei, prin Decretul nr.83, au fost lichidate „resturile proprietăţilor moşiereşti”, pământurile şi inventarul agricol ale proprietarilor vizaţi de acest decret trecând în proprietatea statului. Colectivizarea agriculturii a fost precedată de introducerea cotelor obligatorii, în 1948, atât la produsele vegetale, cât şi la produsele animale. Din cauza creşterii cotelor în fiecare an, ţărănimea a fost pusă de cele mai multe ori în imposibilitatea de a-şi plăti cotele. Urmarea a fost că mulţi ţărani au fost arestaţi, în conformitate cu Legea nr.68 din 16 februarie 1946, copiată după model sovietic. Nepredarea cotelor era pedepsită cu muncă silnică de la 5 la 15 ani. Aşa cum a fost gândit, sistemul cotelor obligatorii lovea în principal în ţăranii înstăriţi, deoarece cotele erau stabilite pe baza dimensiunilor proprietăţilor agricole şi creşteau progresiv, odată cu creşterea suprafeţelor de pământ aflate în proprietate.2 Emis la 30 aprilie 1949, Decretul 183/1949 prevedea ca sancţiuni pentru „dosirea, distrugerea ori denaturarea produselor sau mărfurilor” pedeapsa

numărul

/ septembrie 2010

cu muncă silnică între 5-15 ani şi amendă de la 50.000 la 200.000 de lei.3 Cu toate acestea, ţăranii au continuat să se sustragă de la predarea cotelor, „inventând” diferite metode: ascunderea produselor, mituirea unor membri ai aparatului de colectare, pentru a fi impuşi cu o cantitate mai mică de produse, udarea grâului înainte de predare, pentru a cântări mai greu, recoltarea în timpul nopţii, amestecarea grâului curat cu grâu cu impurităţi etc.4 În fine, anul 1948 este cel în care liderii comunişti nu şi-au mai ascuns intenţia de a transforma agricultura românească într-una de tip socialist, în ciuda ostilităţii ţărănimii faţă de modelul sovietic. „În domeniul agriculturii, stalinizarea însemna abolirea proprietăţii private asupra pământului şi înfiinţarea gospodăriilor colective. În conformitate cu crezul marxistleninist, ţărănimea, datorită ataşamentului său inerent faţă de pro-

prietatea privată, era o clasă reacţionară care trebuia să fie reeducată într-o comunitate socialistă.”5 În 27 decembrie 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej declara că singura cale prin care ţărănimea săracă şi cea mijlocaşă puteau scăpa de mizerie şi de starea de înapoiere în care se aflau era trecerea ţărănimii în gospodăriile colective.6 În 1949, comuniştii români au pornit „războiul total” împotriva ţăranilor, „esenţial pentru a obţine o economie complet controlabilă”.7 „În domeniul agriculturii, stalinizarea însemna abolirea proprietăţii private asupra pământului şi înfiinţarea gospodăriilor colective. În conformitate cu crezul marxistleninist, ţărănimea, datorită ataşamentului său inerent faţă de proprietatea privată, era o clasă reacţionară care trebuia să fie reeducată într-o comunitate socialistă (...) Inspirându-se din tradiţia bolşevică, comuniştii români erau convinşi că diferenţele dintre sectorul

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

21 socialist (industrial) şi sectorul nesocialist (agrar) ale economiei trebuiau eliminate. Începutul «transformării socialiste a agriculturii» în România a fost oferită de teoria stalinistă cu privire la alianţa dintre clasa muncitoare şi ţăranii săraci, văzută ca baza socială pentru «dictatura proletariatului»”.8 În lumea satului românesc, criticile dure aduse colhozurilor din Uniunea Sovietică în perioada interbelică şi a celui de-al doilea război mondial au creat o stare de spirit ostilă formelor socialiste de proprietate, ţărănimea opunânduse oricărei forme de exploatare colectivistă a pământului.9 Acesta a fost unul dintre motivele pentru care, până la sfârşitul anului 1949, au fost înfiinţate, pe toată suprafaţa României, doar 56 de gospodării agricole colective, în Maramureş nereuşindu-se înfiinţarea nici unei G.A.C.10 Constatând lipsa de eficienţă a structurilor însărcinate cu înfiinţarea de gospodării colective, în ianuarie 1950, Comitetul Central al P.M.R. a înlocuit Comisia Agrară cu o Secţie Agrară, căreia i-a acordat fonduri mai mari în scopul accelerării campaniei de colectivizare a agriculturii. În 1950 au fost înfiinţate 971 de gospodării colective, dar în anul următor nici una, cu toate că au fost raportate 62 (acestea fuseseră înfiinţate în anul anterior, dar nu fuseseră inaugurate formal).11 Pentru a creşte ritmul colectivizării, activiştii de partid, Miliţia şi Securitatea au folosit presiuni şi ameninţări, maltratări şi torturi, arestări şi condamnări, mijloacele coercitive diferind de caz la caz. În pofida acestei realităţi, cunoscând abuzurile realizate în primul an de colectivizare forţată, Gheorghe Gheorghiu-Dej dorea să lase impresia că transformarea socialistă a agriculturii trebuie pusă în practică cu acordul ţărănimii. „În gospodăria colectivă trebuie să intre numai aceia care sunt convinşi că gospodăria colectivă este mai bună decât mica gospodărie individuală. Încet, încet, se vor convinge şi ceilalţi ţărani şi vor veni de bună voie, nu silit. Cu sila nu se poate face gospodărie colectivă. Dacă ai băgat spaima în

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

oameni, greu poţi să te apropii de ei, mai ales că ţăranul nu uită. Metodele de constrângere sunt străine de noi şi fac foarte mult rău partidului nostru (...) O bună gospodărie nu poate fi rezultatul constrângerii. Tot ce s-a făcut sub presiune, arestări, bătăi, a amărât ţărănimea şi a făcut mare rău partidului, pentru că asemenea procedee îndepărtează masele de partid. Oamenii spun «Uite ce fac comuniştii!» (...) Nu este admisibil să ameninţi oamenii cu închisoarea sau să-i mâni cu biciul în gospodăria colectivă. Aceia cărora nu le pasă dacă ţăranul intră cu voie sau fără voie, fac conştient sau inconştient jocul duşmanului”, afirma stalinistul Dej.12 Cu toate acestea, acelaşi Gheorghe Gheorghiu-Dej, împreună cu ceilalţi „grei” ai partidului, Teohari Georgescu, Petru Groza şi Miron Constantinescu, au declarat că ţelul politicii economice pe anul 1950 este „accelerarea colectivizărilor, sporirea numărului staţiunilor de maşini şi tractoare, precum şi adoptarea sistemului de întreceri socialiste şi în domeniul agriculturii.”13 În Maramureş, la fel ca în alte regiuni ale ţării, începutul anului 1950 a reprezentat o perioadă de intensificare a campaniei de colectivizare. Activişti de partid au fost trimişi în comuna Ieud, de pe Valea Izei, pentru a depune muncă de lămurire. Nu întâmplător comuna Ieud a fost aleasă de comunişti

pentru a găzdui prima gospodărie colectivă din Maramureş: „considerată de comunişti ca având un trecut reacţionar datorită împotrivirii făţişe la comunizare, a fost intenţionat aleasă pentru înfiinţarea primei gospodării agricole colective din judeţ, pentru a deveni un exemplu în faţa ţărănimii muncitoare din împrejurime.”14 Exercitând presiuni (267 de ţărani au fost „convinşi” să fie de acord cu un schimb de pământ pentru ca gospodăria colectivă să poată fi înfiinţată), autorităţile comuniste au putut raporta înfiinţarea, la 5 martie 1950, a primei gospodării colective agricole în Maramureş, denumită „Scânteia”, ce reunea 78 de ţărani (70 încadraţi în categoria ţăranilor săraci, 7 ţărani mijlocaşi şi un proletar agricol). La fel ca în alte regiuni ale ţării, colectivizarea în Regiunea Baia Mare nu a avut o evoluţie liniară, ci una sinuoasă, cu ritmuri diferite, „printr-o combinaţie de metode violente şi mijloacele de persuasiune, pe fondul unei legislaţii coercitive.”15 Cu toate că scopul final al colectivizării era deposedarea ţăranilor de pământ, lipsirea acestora de independenţă economică şi transformarea lor într-o masă dependentă de stat în mod absolut, în actele de constituire a G.A.C.urilor, cu cinismul specific regimului stalinist, se afirma că scopul gospodăriilor colective este acela de a asigura „victoria asupra chiaburilor, exploatatorilor, duşmanilor celor ce muncesc şi să înlăture mizeria şi întunericul în care s-au sbătut ţăranii până acum.”16 La fel ca în alte regiuni ale României, şi în Maramureş gospodăriile colective s-au dovedit o soluţie acceptabilă doar pentru familiile sărace, numeroase şi lipsite de pământ. Gospodăriile nou înfiinţate nu puteau exista în aceste condiţii fără ca organele puterii să intervină pentru a le asigura suprafaţa de pământ necesară, acţiune realizată prin recurgerea la comasări, donaţii şi prin înscrierea forţată a ţăranilor mijlocaşi în gospodăriile colective.17 Violenţei activiştilor de partid, Miliţiei şi Securităţii, în timpul primilor ani ai colectivizării forţate, i s-a răspuns cu un curent de ostili-

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

tate şi cu diferite forme de rezistenţă a ţăranilor, în mai toate regiunile ţării.18 În 1950, constrângerile folosite de organele represive au sporit în intensitate, chiaburii au fost trimişi în judecată pentru a li se confisca pământurile, iar brutalităţile şi violenţele fizice împotriva ţăranilor au devenit mult mai numeroase decât în perioada anterioară. „Pe unde propaganda comunistă prinsese ceva cheag, susţinută de ameninţări şi intimidări, întovărăşirea se destrăma de la o zi la alta, astfel încât oamenii Securităţii erau nevoiţi să informeze că în tot mai multe locuri ţăranii care s-au întovărăşit în colective pentru a-şi ara pământul cu tractorul (...) şi-au refăcut haturile distruse de tractoare.”19 La jumătatea anului 1950, în Ieud, la gospodăria agricolă colectivă nou înfiinţată, nu se prezentau la muncă decât aproximativ jumătate dintre ţăranii membri ai gospodăriei. Mulţi dintre ţăranii din G.A.C.-uri continuau să lucreze pentru ţăranii înstăriţi, care îi plăteau mai bine şi refuzau să-şi ducă în cadrul gospodăriilor inventarul. Numeroase documente confirmă această stare de fapt. „Chiaburii au reuşit să influenţeze unii membrii din colectiv care s-au angajat să lucreze pentru ei zile întregi, oferindu-i plată bună”, se afimă într-un astfel de document, iar un altul consemnează că „o parte din colectivişti nu vor să vină la muncă în Gospodărie spunând că mai au de lucrat pe bucata lor de pământ, alţii motivează că nu au ce mânca, au nevoie urgentă de bani şi din această cauză se duc să muncească la chiaburi care le plăteşte zilnic.”20 În numeroase localităţi, colectiviştii au refuzat să-şi ducă animalele, seminţele şi inventarul mort în cadrul gospodăriilor agricole colective. Pop Gheorghe din Suciu de Sus „nu vrea să-şi ducă în Gospodărie cai, 2 boi şi inventarul mort, spunând că trebuie să-i dea zestre fetei pe care o mărită.”21 În special în prima fază a colectivizării agriculturii, un rol important l-a avut zvonistica în cadrul rezistenţei ţărănimii la noile forme de organizare a agriculturii. Imediat după înfiinţarea primei gospodării agricole colective, la

numărul

/ septembrie 2010

Ieud, chiaburii din zonă au lansat zvonul că la gospodăria colectivă se spânzură oamenii de foame, că oamenii mănâncă la cazan cu porţia şi că e mai bine să-şi muncească fiecare ţăran pământul decât să lucreze la colectiv, pentru că n-o să primească nimic de la Gospodărie.22 O altă categorie de zvonuri este aceea care afirma că regimul comunist din România nu poate dura mulţi ani, sosirea americanilor fiind iminentă. În mod firesc, în aceste condiţii, înscrierea în gospodăriile colective devenea nu doar inutilă, ci chiar o acţiune împotriva cursului firesc al istoriei. Devenită naţională, legenda sosirii americanilor a avut succes şi în Maramureş. Soţia unui preot a fost reclamată că a lansat zvonul „că a aterizat un aeroplan american”, aceeaşi persoană distribuind ţăranilor icoane pe dosul cărora a scris „vai de voi comunişti”.23 Împotriva răspândirii zvonurilor, autorităţile comuniste au organizat vizite la gospodăria colectivă din Ieud, pentru ca ţăranii să se convingă că e vorba doar de zvonuri lansate de duşmanul de clasă, care se opune înfiinţării de G.A.C.uri.24

Medalie acordată în 1962 cu ocazia încheierii colectivizării

Cu toate acestea, influenţa chiaburimii în lumea satelor a rămas destul de mare, fapt con-

semnat de autorităţile comuniste. „Nicăieri nu s-au judecat mai tranşant ca în lumea satelor, veneticii, trădătorii, vânduţii, în opoziţie cu majoritatea rămasă credincioasă unui univers de care nu înţelegea să se despartă, chiar dacă i se cerea sacrificiul suprem.”25 Acesta a fost şi cazul unor activişti de partid din Maramureş, consideraţi trădători de către localnici. La doar trei zile după înfiinţarea primei gospodării colective din Maramureş, „Scânteia” din Ieud, a avut loc şi prima acţiune de pedepsire a unui colaboraţionist. „La data de 8 Martie a.c. după masă tovarăşul preşedinte al colhozului din comuna Ieud, care s-a înfiinţat în luna aceasta, tovarăşul Odica Vasile s-a dus în comuna vecină cu muncitorii de la colhoz pentru ceva lemne pentru construcţii, s-a întors seara cu căruţa unui chiabur şi era şi chiaburul în căruţă, pe când mergeau spre sat a fost atacat la marginea satului Ieud, de către 4 chiaburi între care era şi un ţăran sărac, numele lui nu îl ştie, ţăranul a fost antrenat ca să-l bată pe tov.Odica, care a fost bătut grav, a fost alarmat şi a venit tovarăşi de la colhoz în ajutorul tovarăşului. Chiaburii au fugit atunci, însă au fost prinşi de către securitate. Tov.Odica este internat în Spitalul de Stat din Sighet. Tovarăşii de la judeţeană nu au putut să stea de vorbă cu tov.Odica, nu au putut lua nici un fel de informaţii de la el că nu a putut vorbi.”26 În perioada 1949-1950, au avut loc revolte ţărăneşti de o mai mare amploare în Arad, Bihor, Suceava, Rădăuţi, Botoşani, Teleorman, Vlaşca, Ilfov şi Ialomiţa. Cu toate că în Maramureş revoltele nu au luat o astfel de amploare, ele nu au lipsit. În vara anului 1949, în legătură cu treierişul şi colectările, au avut loc agitaţii ţărăneşti în regiunile Baia Mare, Bihor, Arad, Suceava şi Sibiu.27 În ziua de 16 octombrie 1950, în comuna Sălsig, locuitorii comunei au organizat o revoltă împotriva noului sistem al G.A.C. „După masă între orele 4 şi 5 tractoarele SMT au intrat în unele dintre trupuri ale GAC pentru a executa arăturile pentru însămânţările de toamnă. După ce tractorul a sosit

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

la locul respectiv în care era şi preşedintele Gospodăriei Agricole Colective, în acel moment au apărut cca. 8-10 femei cu bâta în mână, care adresau preşedintelui că nu cumva să încerce să are pământul pentru că va păţi rău. Tot în acest moment au apărut şi bărbaţii, astfel că în câteva minute s-au strâns cca 70 de ţărani femei şi tineri, care au luat pe preşedintele GAC şi l-au bătut. Preşedintele a reuşit să scape fugind la Comitetul provizoriu unde apoi s-au adunat din comună de peste 200 de ţărani. Bărbaţi, femei şi tineri, manifestând şi strigând ca să lase preşedintele de la GAC. Sub această presiune preşedintele a fost nevoit să iasă pe ascuns şi să părăsească comuna.”28 În Săliştea, „elementele duşmănoase din comună” (un număr de 16 persoane) au trecut la aratul unor terenuri comasate de G.A.C., după care „în ziua de 14 Aprilie a.c. (1951 – n.n.) un număr de 100 de persoane au refuzat actul de schimb a terenului intrat în GAC aducând acest act la Sfatul Popular spunând că lor nu le tre-

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

buie pământ în schimb fără a lor.”29 Într-un buletin al Direcţiei Generale a Securităţii Statului se arată că, în comuna Văleni, în 1951, lucrările erau cu mult rămase în urmă la gospodăria colectivă „din cauză că nu toţi colectiviştii participă la muncă aici, aceştia angajându-se la diferiţi chiaburi din comună, sub pretextul că în gospodărie nu au ce mânca (...) Greutăţi de această natură întâmpină şi Gospodăriile Agricole Colective din comunile Remeţi, Săpânţa şi Câmpulung la Tisa, raionul Sighet, unde colectiviştii sub pretextul că nu au ce mânca pleacă şi se angajează la diferite instituţii chiabureşti.”30 Prin diferite forme de sabotaj ţăranii au încercat să împiedice realizarea normelor impuse gospodăriilor de conducerea partidului. Astfel, chiaburul Tilici Nicolae zis Osianu din comuna Lăpuş, raionul Târgu Lăpuş, cu ocazia reparării tractorului a montat la acesta un rezervor de 2 kg benzină, din care cauză trebuieşte alimentat din oră în oră şi dă ocazii de incendii.”31

Într-o notă informativă a Comitetului Raional Vişeu al P.M.R, din 22 aprilie 1952, privind „manifestările duşmănoase” din raion, se arată următoarele: „Cu ocazia însămânţărilor de primăvară în comuna Dragomireşti, s-au manifestat în ziua de 21 aprilie 1952 soţia chiaburului Zubaşcu Ioan, cu numele Zubaşcu Florica, care a spus în faţa a mai multor ţărani că «Va rezista atât cât poate suferi atunci vor lua razna în dealul măgurii şi vor lua cu ei şi mitralieră».32 Puterea comunistă a găsit mereu noi mijloace de a confisca pământurile ţăranilor şi de a comasa terenuri. Prin Decretul nr.111/1951 au fost confiscate terenurile părăsite, iar prin H.C.M. nr.308/1953 muncitorii, funcţionarii, militarii activişti, învăţătorii, preoţii etc. au fost obligaţi să-şi „cedeze” terenurile agricole, pentru a nu-şi pierde locul de muncă, în vreme ce absenteiştilor, fugiţi din comune pentru a nu fi aruncaţi în închisoare, din cauza cotelor nepredate sau din motive politice, li s-au luat terenurile.33

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Consfătuire cu lucrătorii fruntaşi din agricultură, la Bucureşti, în februarie 1955

Cu toate acestea, nemulţumirile şi rezistenţa ţărănească a continuat. „La GAC Ariniş (...) membrii gospodăriei refuză să participe la muncile de toamnă, ca însămânţări şi recoltat, chiar cei 3 membrii de partid în frunte cu secretarul organizaţiei de bază nu duc nici o activitate, ba mai mult nu vreau să lucreze nici ei (...) De asemenea colectiviştii refuză să muncească la recoltatul porumbului (...) Când colectiviştii sunt îndrumaţi de delegaţii Comitetului raional să participe la recoltat, ei le răspund că «Recoltaţi voi că şi aşa voi trageţi foloasele». Nici în ziua de azi nu participă nici un colectivist la recoltat sau însămânţat şi în felul acesta este periclitat terminarea lucrărilor de toamnă”, aflăm dintr-o informare a Comitetului Regional Baia Mare.34 Un raport al Direcţiei Regionale a Securităţii Baia Mare privind unele acţiuni ostile colectărilor, care semnalează greutăţi în colectarea produselor agricole în Asuajul de Jos, Târgu Lăpuş, Rogoz şi Copalnic Mănăştur, îl aminteşte pe „reacţionarul” Sandor Ioan din Bârsana, care n-a vrut să predea grâu calitatea I-a, numai a II-a. „Delegatul de la batoză nevrând să primească din acest grâu, susnumitul a început să înjure cu cuvinte murdare şi chiar

numărul

/ septembrie 2010

a vrut să lovească pe delegatul acestei batoze (...) În primăvara anului 1952 a sabotat campania de însămânţări, din care cauză a fost condamnat la 1 lună închisoare (...) În luna aprilie a.c. înainte de a fi condamnat, când se duceau acţiuni de înfiinţarea a întovărăşirilor agricole în comună, susnumitul în colaborare cu chiaburul Radu Vasile şi ţăranul mijlocaş Bârsan Ioan, în noaptea zilei de 13-14 aprilie s-a dus pe terenul comasat pentru întovărăşit şi a început să are terenul ce a fost,

comasat de la el, spunând că: «Lui nu-i trebuie întovărăşire şi el nu dă pământul, iar cine va îndrăzni să-i calce pământul îl va lovi în cap».”35 O notă a Comitetului regional Baia Mare a P.M.R. privind „unele manifestări ale duşmanului de clasă” în problema colectivizării din regiune, notă datând din 21 noiembrie 1958, dă informaţii despre formele radicale de rezistenţă ale ţărănimii din zonă: în satul Stoiceni, Leşa Ioan a depus cererea de a intra în întovărăşire, iar în noaptea următoare „elemente necunoscute i-au aprins o claie de trifoi”; în Groşi (raionul Târgu Lăpuş) a fost omorât – fiind lovit în cap – un membru în întovărăşire, care a desfăşurat o intensă muncă politică pentru lărgirea întovărăşirii şi a fost şi membru în biroul organizaţiei UTM; în Ruscova, elemente necunoscute au aprins grajdul întovărăşirii.36 Procesul de disoluţie a gospodăriilor colective a continuat şi după 1953, demostrând încă o dată că noile forme de proprietate erau străine mentalităţii ţăranilor din zonă, artificiale şi inadecvate specificului zonal. „Comitetul raional de partid Sighet informează că la GAC Remeţi un număr de 33 colectivişti au depus cereri pentru a ieşi din GAC. De menţionat că aceşti oameni nu au participat la lucru nici în anii trecuţi, sunt diferiţi lucrători de la întreprinderi forestiere.”37 La 24 februarie, autorităţile

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

25 comuniste erau informate de Comitetul Regional Baia Mare despre acţiunile întreprinse în vederea încheierii colectivizării în regiune. Printre multele realizări, aspecte ale desfăşurării muncii politice de masă pentru colectivizarea agriculturii şi măsurile luate pentru întărirea economică organizatorică a noilor G.A.C.-uri, cei care informau autorităţile centrale erau nevoiţi să recunoască faptul că mai existau „unele elemente duşmănoase” în regiune, elemente care stricau imaginea oferită de caravanele cinematografice prin documentarele propagandistice cu titluri de genul „Maramureş regiune înfloritoare”. Curajul de a rezista colectivizării forţate a fost plătit cu grele conse-

CHIOREANA

cinţe, mergând de la efecte ireversibile asupra sănătăţii opozanţilor până la alterarea statutului economico-social. În numeroase cazuri, condamnările au fost însoţite şi de confiscarea bunurilor obţinute. Persecuţiile nu s-au rezumat numai la capii de familie. Ele s-au extins asupra tuturor membrilor familiei şi pentru mulţi ani. Cei mai marcaţi au fost copiii. Daţi afară din şcoli, respinşi la slujbe pe motive de dosar, aceştia au fost urmăriţi toată viaţa de «păcatul originar» de a fi făcut parte dintr-o familie care deţinuse în proprietate câteva hectare de pământ.38 Numai în perioada 1951-1952 organele M.A.I. şi cele ale procuraturii au arestat în regiunea Baia Mare 170 de ţărani, dintre care 28 de

NOTE: 1 Valentin Constantinescu, “Declanşarea colectivizării forţate a agriculturii”, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p.606; Dan Cătănuş, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Represiunea, vol.1, (1949-1953), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2004, p.104. 2 David A.Kideckel, Colectivism şi singurătate în satele româneşti. Ţara Oltului în perioada comunistă şi în primii ani după Revoluţie, Iaşi, Editura Polirom, 2006, pp.76-86. 3 Dan Cătănuş, Octavian Roske, op.cit., p.13. 4 ibidem, p.17. 5 Alina Tudor, “Aspecte privind colectivizarea în judeţul trei Scaune. Revolta ţăranilor şi cauzele ei”, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p.639. 6 Marian Cojoc, Doborogea de la reforma agrară la colectivizarea forţată, Constanţa, Editura Muntenia & Leda, 2001, p.34. 7 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p.146. 8 ibidem, pp.146-147. 9 Andrea Dobeş, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fürtös, Colectivizarea în Maramureş. Contribuţii documentare (1949-1962), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2004, p.12. 10 Alina Tudor, op.cit., p.639; Dennis Deletant, Teroarea comunistă în

18 Alina Tudor, op.cit., p.639. 19 Marin Radu Mocanu, „Forme şi strategii de comunizare a societăţii româneşti (1949-1950), în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, p.34; Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990. 20 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar 21/1950, f.20-24; D.J.MM a A.N. Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar 21/1950, f.71-72). 21 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar 21/1950, f.71-72. 22 D.J.MM. a A.N., Fond Comitetul Judeţean Maramureş (Sighet) al P.M.R., Dosar 95/1950, f.21; D.J.MM a A.N., Fond Comitetul regional Maramureş al P.C.R., Dosar 21/1950, f.71-72. 23 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar 21/1950, f.71-72. 24 Andrea Dobeş, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fürtös, op.cit., p.25. 25 Dan Cătănuş, Octavian Roske, op.cit., p.7. 26 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Judeţean Maramureş (Sighet) al P.M.R., Dosar 95/1950, f.21. 27 A.S.R.I., Fond “D”, Dosar nr.4638, f.231-268. 28 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar 22/1950, f.102-103. 29 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Raional Vişeu al P.C.R., Dosar 8/1951, f.69. 30 A.C.N.S.A.S., Fond D, Dosar 7, vol.1, f.294-300 şi 334.

România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1956, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p.107; Andrea Dobeş, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fürtös, op.cit., p.20. 11 Dennis Deletant, op.cit., pp.107-108. 12 Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, Dosar 23/1951, f.4-5. 13 Camelia Anghelache, „Aspecte selectate din documentele deţinute de arhivele naţionale din fosta arhivă a C.C. al P.C.R. privind colectivizarea”, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p.618. 14 Andrea Dobeş, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fürtös, op.cit., p.21. 15 ibidem, p.8. 16 Corneliu Nicoară, „Adevărul despre alianţa dintre clasa muncitore şi ţărănimea muncitore”, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p.651; Andrea Dobeş, Gheorghe Mihai Bârlea, Robert Fürtös, op.cit., p.24. 17 Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, Ed. Litera, 1994,

chiaburi, 92 de ţărani mijlocaşi şi 50 de ţărani cu gospodărie mică. Dintre aceştia, Tribunalul Militar a condamnat la diferite pedepse cu închisoare 9 chiaburi, 51 de ţărani mijlocaşi şi 24 de ţărani cu gospodărie mică. În colonii de muncă au fost încadraţi 4 chiaburi şi 3 ţărani cu gospodărie mijlocie, iar 2 chiaburi au decedat în timpul anchetelor.39 Cu toate acestea, nici procesele publice, nici condamnările la ani grei de închisoare, nici confiscările de pământuri însoţite de tot felul de abuzuri şi violenţe nu au putut îndepărta atmosfera ostilă puterii comuniste din lumea satului maramureşean, atmosferă ostilă ce persistă şi astăzi în memoria individuală şi colectivă a celor care au cunoscut „binefacerile” colectivizării.

31 A.C.N.S.A.S., Fond D, Dosar 7, vol.1, f.86-88. 32 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Raional Vişeu al P.C.R., Dosar 33/1952, f.13. 33 Valentin Constantinescu, op.cit., p.612. 34 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar 54/1955, f.207. 35 A.S.R.I., Fond “D”, Dosar nr.9404, vol.11, f.258-261. 36 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar 42/1958, f.217. 37 D.J.MM a A.N., Fond Comitetul Regional Maramureş al P.C.R., Dosar 39/1961, f.93. 38 Dan Cătănuş, Octavian Roske, op.cit., p.63. 39 A.S.R.I., Fond „D”, dosar nr.7778, vol.27, f.1-10.

pp.218-222. Copalnic Mănăştur

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Ioan-Vasile Rogozsan

ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞOMCUTEAN DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA PÂNĂ LA 1919 tudiul de faţă îşi propune să prezinte evoluţia învăţământului în limba de predare maghiară din localitatea Şomcuta Mare, învăţământ conturat în baza celor două legi şcolare apărute în anii 1868 (promovată de Eötvös), 1879 şi 1883 (Trefort) şi 1907 (Apponyi), în timpul dualismului austro-ungar. Pentru a realiza acest studiu am adunat material din diferite surse. Am consultat cărţile de specialitate apărute până

a 1 septembrie 1865, printr-un decret imperial, Dieta Principatului a fost dizolvată împăratul pronunţă dizolvarea Dietei transilvane din Sibiu şi convocarea alteia pentru data de 19 noiembrie la Cluj aleasă prin reactivarea sistemului dietal din 1791. Dieta vota “uniunea” Transilvaniei la Ungaria. La 20 iunie 1867, după doar 12 zile de la primirea coroanei de rege al Ungariei, împăratul Francisc Iosif abrogă toate legile votate prin Dieta de la Sibiu, act prin care Transilvania îşi pierdea complet independenţa. Autonomia confesiunilor din Ungaria, restaurată la 1868, se va extinde şi asupra şcolilor transferând, într-o bună măsură, prin Legea XXXVIII, atribuţiile şcolare asupra Bisericilor naţionale. Legea XXXVIII/1868, promovată de baronul Iosif Eötvös la 20 noiembrie 1868, a intrat în dezbaterile Dietei maghiare şi a fost promulgată în 5 decembrie. Legea prevedea învăţământ obligatoriu pentru toţi copiii între 6 şi 15 ani, cei de la 6 la 12 ani trebuiau să frecventeze cursurile şcolii elementare, iar cei de la 12 la 15 ani cursul de repetiţie1. Nefrecventarea şcolii se pedepsea prin amenzi aplicate părinţilor în favoarea casei şcolare. Planul de învăţământ era stabilit de cei care înfiinţau sau susţineau şcolile, dar era obligatoriu să cuprindă un număr mare de obiecte stabilite de

numărul

/ septembrie 2010

la această dată, studiile şi articolele publicate care fac referire la problematica învăţământului transilvan (cu referire şi la Şomcuta Mare), precum şi documentele aflate în păstrarea şi administrarea Direcţiei Judeţene Maramureş a Arhivelor Naţionale, documente şcolare grupate în două fonduri: “Şcoala Populară Primară de Stat Maghiară Şomcuta Mare” (1890-1918) şi ”Şcoala Populară Agricolă Maghiară Şomcuta Mare”(1910-1914).

stat, prin lege2. Potrivit aceleiaşi legi, organele bisericeşti ale religiilor recepte aveau deplină autonomie vis-à-vis de Şcolile confesionale înfiinţate şi aflate sub directa lor administrare, statul rezumndu-şi dreptul de supremă inspecţie pe care o exercita prin intermediul inspectoratelor şcolare regeşti comitatense. Comunitatea locală avea dreptul de a-şi alege învăţătorii şi profesorii care să le înveţe copiii, la fel cum tot comunitatea se ocupa de stabilirea salariului dascălilor, a manualelor şcolare şi a metodelor de predare3. O altă prevedere a legii se referea la aspectul legat de numărul elevilor ce frecventau cursurile anumitor şcoli şi care trebuia să fie de minim 30; dacă numărul şcolarilor era undeva sub această cifră, aceştia trebuiau să fie înscrişi într-o şcoală confesională acreditată4. Prevederea se referea la faptul că, dacă într-o localitate şcoala a fost administrată de către un cult majoritar, atunci copiii care aveau o altă confesiune erau obligaţi să frecventeze cursurile în şcoala existentă5. La şcolile primare, conform legii, toate materiile erau predate în limba maternă, la ciclul gimnazial, iar acolo unde limba maternă era alta decât cea maghiară, se prevedea obligativitatea introducerii limbii maghiare, precizându-se că, pentru învăţarea limbii ma-

ghiare, să fie introduse în programa şcolară un număr de 2-3 ore săptămânal6. În cazul învăţământului primar, legea prevedea că acolo unde nu exista şcoală de stat maghiară sau nu era acceptată de confesiunile religioase dar şi de diferite asociaţii şi particulari, aveau dreptul şi obligaţia de a înfiinţa şcoli. Limba de predare era stabilită numai de către susţinătorul material al şcolii, dar, aceasta trebuia să fie limba vorbită de copiii şi părinţii acestora7. e măsură ce regimul dualist austro-ungar şi-a intensificat acţiunile de oprimare naţională a minorităţilor din imperiu, au apărut noi legi şcolare, cum ar fi Legile Trefort din 1879 şi 1883, legi care militau pentru introducerea obligatorie a limbii maghiare în toate şcolile româneşti (prin articolul de lege XVIII din 1879 limba maghiară era introdusă în şcolile primare româneşti).8 Potrivit legii din 1879, atât şcolile confesionale cât şi cele normale şi medii, erau obligate să introducă un număr mare de ore pentru studiul limbii maghiare, iar învăţătorii români erau obligaţi să treacă, în decurs de trei ani, un examen de limba maghiară (vorbit şi scris), fără de care funcţionarea lor era interzisă9.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

27 Un astfel de examen va susţine, la 8 iunie 1886, la Zalăula Zalău şi Elie Pop, primind o diplomă10 care-i conferea dreptul să predea în şcolile cu limba de predare maghiară. În acest act, aflăm faptul că, prin Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 17284, s-a format o “comisie care să examineze calitatea de predare în limba maghiară care a avut loc în zilele de 15,17 şi 18 august. Comisia a fost formată în limba maghiară. Predarea în limba maghiară a luat cu bine, atât vorbit cât şi scris”11. Îndrumarea şcolii se făcea de către Consistoriul scolastic diecezal din Gherla, care exercita un control sever asupra şcolilor prin intermediul protopopului tractual, în calitate de inspector şi prin preoţii locali, care aveau calitatea de preşedinţi ai senatelor şcolare sau directori ai şcolilor. Întreţinerea şcolii revenea comunităţii săteşti care suporta cheltuielile legate de aprovizionarea cu lemne, reparaţii, extinderi, o parte din salariul învăţătorului, prin repartizarea sumelor pe fiecare membru al comunităţii12. Începutul secolului XX aduce cu sine apariţia unor noi legi care aveau scopul de a desfiinţa şcolile confesionale şi de a le înlocui cu cele de stat. Astfel, în 1907, este promulgată Legea XXVII, promovată de către contele Apponyi Albert, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, “legea Apponyi”, cum este cunoscută ea în istoriografie, care avea ca obiectiv desfiinţarea şcolilor româneşti, slovace şi sârbeşti şi înlocuirea lor cu şcoli de stat cu limba de predare maghiară. Legea fixa, clar, scopul şcolii populare: „…Fiecare şcoală şi fiecare învăţător fără considerare de caracterul şcolii şi de împrejurarea că beneficiază de ajutor sau ba, se îndatorează a dezvolta şi conştiinţa apartenenţei la naţiunea maghiară, precum şi modul de gândire religios, moral”13. Dintre prevederile acestei legi mai amintim: limba de predare în şcoala de repetiţie complementară era exclusiv limba maghiară, dacă şcoala nu corespundea în ceea ce privea programul în limba maghiară putea fi închisă, iar învăţătorul destituit din funcţie şi, o prevedere importantă fiind aceea că, după 4 ani, copiii trebuiau să cunoască limba maghiară14.

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

În fine, se cuvine să amintim, în acest context şi alte legi şcolare emise la Budapesta, care militau, la rândul lor, pentru introducerea limbii maghiare în şcoli: legea din 1891, cunoscută sub denumirea de Legea azilelor (grădiniţelor de copii), proiectele de lege susţinute de Bereviczy (1904), dar şi două legi şcolare din 1913 şi 1914 care impuneau obligativitatea studiului limbii maghiare de la grădiniţă şi până la gimnaziu, peste limita logică impusă de necesitatea de a cunoaşte limba oficială a statului15. Între anii1867-1897, funcţiona, la Şomcuta Mare o şcoală de fete, condusă de către doamna Sommer, care “ţine o şcoală privată de fetiţe, cu bun renume. Cele mai multe doamne şi domnişoare din jur şi-au primit educaţiunea în această şcoală”16. În această şcoală, întâlnim, în anul şcolar 1896/1897, 15 eleve înscrise, dintre care o elevă în clasa I, două eleve în clasa a II-a, o elevă în clasa a III-a, 5 eleve în clasa a IV-a, 4 eleve în clasa a V-a şi 2 eleve în clasa a VI-a17, aparţinând confesiunilor grecocatolică, romano-catolică, izraelită, reformată şi unitariană, situaţia şcolară a acestora fiind trecută în Registrul matricol din anul şcolar 1894/1895. Pe lângă eleve din Şomcuta Mare, care învăţau la şcoala d-nei Sommer, întâlnind şi fete născute în alte localităţi, cum este cazul elevelor Tamasán Mariska din clasa a V-a, născută în Cuciulat (Kucsulát), Hutterer Emma din clasa a VI-a, născută în Teaca (Teke), judeţul Bistriţa Năsăud, Varga Letiţia născută în Chilia, judeţul Satu Mare (Pácafalu) şi Colcsár Mária din Voivodeni, judeţul Cluj (Vajdaháza), ambele eleve în clasa a IV-a, sau a surorilor Beregszászi Eszter (clasa a IV-a) şi Irma (clasa a II-a), născute în Tiream (Mező-Terem), judeţul Satu Mare18. Înfiinţarea, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în timpul dualismului austro-ungar, de şcoli maghiare, cu scopul vădit de combatere şi frânare a învăţământului românesc exercitat în cadrul şcolilor confesionale greco-catolice a cuprins şi s-a extins şi în zona românească a Chioarului şi, în primul rând, în centrul acesteia -

Şomcuta Mare. Funcţionau în această perioadă în Şomcuta Mare, pe lângă alte instituţii de învăţământ românesc, Şcoala primară de stat şi Şcoala Populară Agricolă Maghiară cu limba de predare maghiară. Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale Maramureş păstrează şi administrează Registrele matricole şi de înscriere a elevilor din clasele I-VI, precum şi cataloagele şcolare din perioada 1890-1919, documente create de către instituţiile de învăţământ cu limba de predare maghiară amintite anterior, dar, în urma studierii acestora nu s-a putut stabili, cu exactitate, anul înfiinţării acestor unităţi de învăţământ. Un lucru se poate dovedi însă cu certitudine şi anume scopul vădit al maghiarizării forţate, care rezultă din ortografierea, în limba maghiară, a numelor şi prenumelor tuturor elevilor şi a părinţilor acestora.

ŞCOALA POPULARĂ PRIMARĂ DE STAT MAGHIARĂ ŞOMCUTA MARE (1890-1919) Studiind documentele create de către această instituţie de învăţământ şi aflate în păstrarea DJAN Maramureş, observăm că elevi de diferite confesiuni urmau cursurile şcolii maghiare din această localitate. Elevii erau trecuţi în funcţie de clasa în care erau înscrişi (clasele I-VI de băieţi sau clasele I-VI de fete)19. Directorul şcolii era Veress Iózsef20, iar dintre învăţători amintim pe: Imre László21, Makray (Szappanyos) Veronika22, Grieshaber Ignácz23, Lechner Emma24, Darai Ignácz25, Pály Sándor Gizella26, Kolcser Rudolf 27, Molnár Takács Mária28, Veszprémy Sándor29, Szücs Gyula30, Darai Hóman Róza31, Zsilinsky István32, Hackl Károly33, Ungur Ágoston34, Mátéssy József35, Merzáné Veress Erzsébet36, Erdélyi János37, Foltinek Margit38, Szabóné Z. Kiss Lenkel39, Szabó Géza40, Pavelea Ráfila41, Heffler József42. Prestigiul şcolii şomcutene este dat de faptul că, în anul şcolar 1890/1891 întâlnim, pe lângă elevi născuţi în Şomcuta Mare şi elevi

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

născuţi în alte localităţi, cum ar fi Voisza Teofil din Berchezoaia (“Berkesz-Pataka”), Szabó László din Buciumi (“Törökfalu”), Kerekes Lajos din Cehu Silvaniei (“Szilágy Cseh”), Mózes Iákab din Ciolt (“Csólt”)43, elevi în clasa I de băieţi, sau Veisz Katalin din Remeţi (“Gyökeres”), Hirsch Berta din Spermezeu ( “Ispánmező”), judeţul Cluj, eleve în clasa a II-a de fete44. Într-un alt an şcolar, 18961897, întâlnim înscrişi la şcoala şomcuteană, pe lângă elevi născuţi în această localitate şi elevi născuţi în alte părţi, ca de exemplu: Karpelesz Hani din Chiueşti (“Pecsétszeg”), elevă în clasa a IIA45, Rozenfeld Matild din Livada Mică (“Sárközújlak”), elevă în clasa Anul úcolar

1904/1905 1905/1906 1906/1907 1907/1908 1908/1909 1909/1910 1910/1911 1911/1912

1912/1913 1913/1914 1914/1915 1915/1916 1916/1917 1917/1918 1918/1919

Elevii aparţineau confesiunilor greco-catolică, romano-catolică, reformată şi izraelită. Obiectele care se predau erau : “Sârguinţa” (“Szorgalma”), “Religia şi educaţia civică”, obiect evaluat de către preoţii şi rabinul localităţii (“Hit és erkölcstan, saját lelkésze bizonytványa szerint”), “Limba maternă” (“Anyanyelv”), la care se urmărea vorbirea, înţelegerea, exprimarea, scrisul şi cititul şi stilul de exprimare, de comunicare (nyelv irálytan), “Gramatica”, “Matematica” (“Mennyiségtan”), cu cele două ramuri (algebra şi geometria), “Studiile istorice” (“Geografia, “Istoria” şi “Cultura civică”), “Cunoaşterea mediului” (“Természettani tárgyak”), cu ramurile

Numărul de elevi Cls. I băieĠi

1890/1891 1891/1892 1892/1893 1893/1894 1894/1895 1895/1896 1896/1897 1897/1898 1898/1899 1899/1900 1900/1901 1901/1902 1902/1903 1903/1904

a IV-a46, Suri Jenö din Budapesta,elev în clasa a III-a47 sau Kompolthy Béla din Braşov (“Brassó”), elev în clasa a IV-a48. De asemenea, mai învăţau la şcoala şomcuteană, în perioada 1890-1898, elevi născuţi în localităţi aparţinătoare următoarelor regiuni: Galiţia (actuala Polonie) – “ Lenyina” şi “Verbics“, Maramureşul istoric – Berbeşti (“Bartfalva”) şi Sighetu Marmaţiei (“Máramorossziget “), Ucraina subcarpatică - Buştina (“Bustyaháza”), Boureni ( “Ökörmező”) şi Teregova, Ungaria - “Börcs”, “Budapesta” şi “Mátészalka” sau Sălaj - Cehu Silvaniei (“Szilagzcséh”) Şimleul Silvaniei (“Szilagysomlyó”) Jibou (“Zsibó”), Zalău (“Zilah”) 49.

Cls. fete

25 21 29 16 19 38 32 48 62 45 106 55 55 clasa I A 57 clasa I B 53 – I A 51 – I B 75 42 37

29 27 30 19 11 32 41 27 -

41 50

55 31 50 40 clasa I A 35 clasa I B 88 înscriúi (53 situaĠia úcolară încheiată, 35 situaĠia úcolară neîncheiată). 50 clasa I A 52 clasa I B 84 74 82 înscriúi (72 situaĠia úcolară încheiată, 10 neîncheiată) 68 înscriúi (59 situaĠia úcolară încheiată, 9 neîncheiată) 57 (3 neîncheiaĠi) 51 (13 neîncheiaĠi)

Cls. II băieĠi

Cls. II fete

Cls. III băieĠi

Cls. III fete

24 24 24 19 23 26 37 35 31 34

16 22 18 13 27 21 -

9 13 17 18 18 15 24 32 39 23

18 14 22 9 9 21 -

75 74 81

48 46 77

76 47 – II A 49 – II B 69 69 32 38 48 67 51

Cls. băieĠi

10 16 13 5 11 16 19 14 17 32 32

Cls. IV fete 4 8 10 6 6 5 -

Cls. băieĠi

4 7 3 3 1 3 5 7 8 15

Cls. V fete

Cls. VI băieĠi

Cls. VI fete

5 3 2 5 6 6 -

1 4 2 1 1 2 5 -

1 1 3 6 -

33 60

29 15 25

7 10

75 59 63 82 50

45 60 37 53 68

30 11 27 24 25

8 15 8 17 12

70 56 48

56 59 54

59 53 57

37 40 30

17 24 22

59 47

44 68

39 48

29 25

12 17

Tabelul 1 numărul

/ septembrie 2010

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

desen, studiu asupra naturii, agricultură, “Arte” (“Művészeti tárgyak”), muzică, desen şi educaţie fizică50. Sistemul de evaluare a cunoştinţelor elevilor utilizat în această perioadă era la fel cu sistemul de evaluare utilizat şi la Şcoala populară agricolă cu limba de predare maghiară din aceeaşi localitate, adică prin calificative şi note51. Din anul şcolar 1890/1891 până în anul şcolar 1897/1898 băieţii şi fetele învăţau separat, împărţiţi în şase clase. După 1899 clasele devin mixte, lucru care se poate observa şi în Tabelul 1. Pentru anul şcolar 1898-1899, o statistică clară, pe clase şi pe număr de elevi, nu s-a putut întocmi în unele cazuri, deoarece aceştia sunt trecuţi în Registrul matricol al anului şcolar respectiv, fără a fi specificată clasa în care erau înscrişi. Drept urmare s-a întocmit o statistică pe an şcolar şi pe număr de elevi, amintindu-se totodată şi dascălul menţionat în registrul matricol (vezi Tabelul 2). În anul şcolar 1908-1909, s-a întocmit un catalog separat pentru elevii înscrişi în clasa pregătitoare, precum şi în clasele I-III. Astfel, în acest catalog, sunt trecuţi un număr de 27 de băieţi în clasa pregătitoare, 23 de băieţi în clasa I, 14 băieţi în clasa a II-a şi 12 băieţi în clasa a III-a52. Elevii erau pregătiţi de către învăţătorul Hackl Károly53. În cadrul aceleiaşi unităţi de învăţământ s-au înfiinţat, între anii 1908-1910, trei clase în care se pregăteau elevi a căror pregătire necesita un timp mai mare decât timpul alocat orelor de curs (aşanumiţii “elevi particulari”). Din registrul matricol aflăm faptul că aceştia erau împărţiţi în cele trei clase astfel: în clasa I – 25 elevi, în clasa a II-a – 21 de elevi, iar în clasa a III-a – 3 elevi54. Dintre aceştia, 11 elevi au avut situaţia şcolară neîncheiată. De pregătirea lor şcolară se ocupa însuşi directorul Şcolii Primare de stat cu limba de predare maghiară Veress Iózsef 55. În ceea ce priveşte locul naşterii

elevilor, aceştia veneau la şcoala particulară şomcuteană din localităţi precum: Ardusat (“Erdőszáda”), Baia Mare („Nagybánya”), Beclean (“Bethlen”), Berchez („Magyarberkesz”), Berchezoaia (“Berkesz-Pataka”), Braşov (“Brassó”), Buciumi („Törökfalu”), Cluj Napoca („Kolozsvár”), Coltău („Koltó”), Curtuiuşu Mare („Nagykörtvélyes”), Curtuiuşu Mic (“Kiskörtvélyes”), Ferneziu (“Alsófernezély”), Gherla (“Szamosujvár”), Iadăra (“Ieder”), Lăpuşel (“Hagymáslápos”) Oradea (“Nagy Várad”), Remeţi (“Gyökeres”), Satu Nou de Sus (“Felsöújfalu”), Săcălăşeni (“Szakallásfalva”), Tămaia (“Tománya”), Târgu-Lăpuş (“Magyarlápos”), Teaca (“Teke”), Tiream (“Mező-Terem”) şi Ulmeni (“Sülelmed”)56. De asemenea, merită subliniat şi numărul de elevi înscrişi, în anul şcolar 1907/1908 la Şcoala de Meserii şi Comercială din Şomcuta Mare (“Nagysomkuti iparos és kereskedő tanonciskolában”), împărţiţi în trei clase de studiu şi atent îndrumaţi în asimilarea cunoştinţelor de către Veress József, învăţător care îndeplinea şi funcţia de director a Şcolii primare de stat maghiare din localitate57. Astfel, în clasa pregătitoare (“Előkészítő osztály”), erau înscrişi 11 elevi, veniţi din Bozânta Mică, Lipău, Ardusat, Ariniş, Finteuşu Mare, Finteuşu Mic sau Lipău58, în clasa I erau înscrişi 27 de elevi, născuţi în Asuajul de Sus (“Felsőszivágy”), Berchez, Buciumi, Cicârlău (“Nagysikárló”), Dăneştii Chioarului, Firiza (“Felsőfernezély”), Satulung, Seini, în localităţi sălăjene precum Bârsăul de Sus (Felsőberekszó), Boghis (Csengerbagos), Someş-Guruslău (Szamosnagygoroszló) şi Var (Őrmező) şi chiar elevi născuţi în Tisa (“Veresmárt”) sau Gerăuşa (“Oláhgyürüs”), localitate situată în judeţul Satu Mare59. În clasa a II- a, întâlnim 15 elevi născuţi în localităţi precum Aciua (“Balotafalu”), Cluj, Măgoaja (“Hollómező”), situată în judeţul Cluj,

Săcălăşeni (“Zakállasfalu”), Copalnic Mănăştur (“Kápolnokmonostor”) sau Remetea Chioarului60. În clasa a III-a, 25 de elevi, îndrumaţi de învăţătorul Szücs Gyula (acelaşi care îi învăţa câte ceva din tainele meseriei şi pe elevii din clasa a II-a)61, proveneau din localităţi precum Borla (“Balla”), localitate sălăjeană, Baia Mare, Fersig („Fehérszég”), Remetea Chioarului, Sălsig (“Szélszeg”) sau chiar din Oradea62. Se învăţau la această şcoală materii precum: “Sârguinţa” (“Szorgalma”), “Desenul” (“Rajz”), „Caligrafia” (“Szépirás”), „Completarea unei chitanţe” („Váltóisme és levelezés”) “Conducerea şi evidenţa gestiunii” („Egyszerű kereskedelmi és műhelyi könyvvezetés”), “Religia şi educaţia civică” (“Hit és erkőlcstan”), „Literatura” (“Olvasmányok”, se urmărea modul în care elevul citeşte şi înţelege un text), „Caligrafia” (“Irás”), „Compunerea” (“Fogalmazás”), „Algebra” (“Számtan”), „Geometria” (“Mértan”), „Economia” (“Gazdasági ismeretek”) şi „Lucrul manual” (“Női kézimunka”)63.

ŞCOALA POPULARĂ AGRICOLĂ MAGHIARĂ ŞOMCUTA MARE (1910-1914) La Şcoala populară agricolă cu limba de predare maghiară din Şomcuta Mare, întâlnim, alături de copii români şi copii maghiari, având diferite confesiuni. Se întocmea, pentru fiecare an de studiu un singur catalog, în care erau trecuţi toţi elevii din toate clasele. Astfel, în clasa pregătitoare de băieţi (“Előkészítő fiú osztály”), erau înscrişi 14 elevi, având vârsta cuprinsă între 12-16 ani64. Dintre aceştia un număr de 10 elevi erau de confesiune greco-catolică, 1 elev era romano-catolic şi 3 elevi erau de confesiune izraelită65. Prestigiul şi numele de care se bucura acest lăcaş de învăţătură este dat de fap-

Tabelul 2 Anul ûcolar

Clasele

NumĄr de elevi

1898/1899

I-III băieĠi

114

Copalnic Mănăştur

Situaġia ûcolarĄ încheiată

neîncheiată

poziĠii anulate

ÎnvĄġĄtor Veress Iózsef

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

tul că întâlnim, aici, elevi născuţi în alte localităţi din judeţul Sătmar şi nu numai: pe lângă elevi ca Búttyán László-János, de exemplu, fiu de ţărani (“földműves”) din Şomcuta Mare (“Nagysomkút”) sau Mátyás Bertalan, al cărui părinte era croitor (“szabó”), născut în aceeaşi localitate, cursurile erau urmate şi de către elevi născuţi prin alte părţi, cum este cazul elevului Júra László, fiu de dulgher (“ács”), născut în localitatea Tihău (“Tihó”), judeţul Sălaj, sau Búd János, născut în localitatea Dăneştii Chioarului (“Dánfalu”)66. În clasa I de băieţi (“Első fiú osztály”), au fost înscrişi, în acest an şcolar, 21 de elevi, având vârsta cuprinsă între 11-15 ani şi având confesiunile greco-catolică (10 elevi), romano-catolică (3 elevi), reformată (2 elevi) şi izraelită (6 elevi)67. Şi în această clasă învăţau, pe lângă elevii şomcuteni şi elevi precum Keller Adolf, fiu de rabin (“rabbinus”), născut în Teaca (“Teke”), actualmente în judeţul Bistriţa Năsăud, sau Lázár Gyula, fiu al unor proprietari de restaurant, născut în localitatea Satu Mare68. Din acelaşi document aflăm faptul că 6 eleve urmau cursurile clasei pregătitoare de fete (“Előkészítő leány osztály”); dintre acestea care 5 erau de confesiune greco-catolică, născute în Şomcuta Mare, doar o singură elevă fiind de confesiune reformată, cazul elevei Búcs Mária, născută în localitatea Zăuan ( “Zovány”), judeţul Sălaj69. În clasa I de fete (“Első leány osztály”), erau înscrise 38 de eleve, cu vârste cuprinse între 12-15 ani, 15 eleve fiind de confesiune grecocatolică, 9 de confesiune romanocatolică, 4 de confesiune reformată şi 10 de confesiune izraelită70. Dintre elevele care urmau cursurile acestei clase, 30 erau născute în Şomcuta Mare, iar celelalte fiind născute în Baia Mare, Berchez, Bocicoiu Mare, Cluj, Finteuşu Mic, Seini, Borleşti (“Barlafalu”), Livada Mică (“Sárkőzújlak”), ultimele două situate în actualul judeţ Satu Mare71. Pentru obiectele de învăţământ care se predau72, calificativele acordate elevilor erau aceleaşi cu cele care se acordă, astăzi, elevilor din ciclul primar şi anume: insuficient (“elégtelen”), suficient, (“elégséges”), bine (“jó”), şi foarte bine (“jeles”)73, apărând un calificativ care, astăzi, nu se uzitează, „exce-

numărul

/ septembrie 2010

lent” (“kitűnő”). Comportamentul elevilor era notat prin calificative ca „bine” (“jó”), , „lăudabil” (“dicserétes”), sau „schimbător” (“változó”)74. De asemenea, în paralel cu sistemul de evaluare prin calificative, se utiliza şi sistemul de evaluare a cunoştinţelor elevilor prin note de la 1 la 5, astfel cea mai mare notă era 1 şi corespundea calificativului „excelent”, nota 2 corespundea calificativului „foarte bine”, nota 3 calificativului „bine”, nota 4 corespundea calificativului “suficient”, nota 5 calificativului „insuficient”75. În registrul matricol al elevilor din clasele I-VI, ce cuprinde clasa I şi clasa a II-a de băieţi (“Második fiú osztály”),, precum şi clasa I şi clasa a II-a de fete (“Második leány osztály”), întâlnim un număr relativ mare de elevi care urmau cursurile acestei şcoli, în comparaţie cu numărul de elevi înscrişi în anul şcolar precedent. Astfel, clasa I de băieţi era frecventată de 29 de elevi, clasa a II-a de 8 elevi în timp ce în clasa I de fete erau înscrise . În clasele I şi a II-a de băieţi nu se mai studiau, faţă de anul şcolar precedent obiecte precum: “Compunerea”, „Algebra”, „Geometria” şi „Lucrul manual”, dar apărea un obiect nou de învăţământ şi anume „Educaţie pentru sănătate” („Egeszségtan”), în timp ce în clasele I şi a II-a de fete nu se studiau “Compunerea”, „Algebra”, „Geometria”, studiindu-se, în schimb şi aici noul obiect de învăţământ77. Începând cu acest an şcolar, numărul de elevi îndrumaţi de către învăţătorii Frenda Gizella sau Mattéssy József78 creşte iar frecvenţa este tot mai bună.79 Numărul mare de elevi se explică prin faptul că, pe lângă elevii din localitate, se constată prezenţa mai multor elevi din alte localităţi, ca de exemplu copii născuţi în Baia Mare (Nagybánya), Berchez (Magyarberkesz), Bocicoiu Mare (Nagybocskó), Buciumi (Vármező), Brâglez (Tótszállás), Chelinţa (Kelencze), Ciolt (Csólt), Cluj Napoca (Kolozsvár), Coltău (Koltó), Curtuiuşu Mare (Nagykörtvélyes), Dăneştii Chioarului (“Dánfalu”), Finteuşu Mare (“Nagyfentős”), Finteuşu Mic (“Kisfentős”), Ferneziu (“Alsófernezély”), Gârdani (“Gardánfalva”), Hodod (“Szilágyhadad”), Iadăra (“Ieder”), Livada Mică (“Sárkőzújlak”), Lozna Mare (“Nagylozna”), Motiş (Mútos), Pur-

căreţ (Purkerecz), Remetea Chioarului (“Kővárremete”), Seini (Szinyérváralya), Tăuţii de Jos (Misztótfalu), Târgu Mureş (Marosvásárhely), Teaca (“Teke”), Tihău (“Tihó”), Treznea (Ördögkűt), Turda (Torda), Ulmeni (Sülelmed), Voivodeni (Vajdaháza) sau Zăuan (“Zovány”)80 localităţi din ţară sau “Karcag”(judeţul Szabolcs-SzatmárBereg) şi “Gyóngyós”(judeţul Pest), ultimele două localităţi situate în Ungaria81. Demn de menţionat este şi timpul anual în care se realiza predarea, de către învăţători şi însuşirea cunoştinţelor de către elevi. Astfel, clasa I de băieţi a învăţat “55 de jumătăţi de zi” (az 1911-12 tanévben isk. volt 55 félnap)82, clasa a II-a de băieţi “53 de jumătăţi de zi”83, în timp ce clasele I şi a II-a de fete „51 de jumătăţi de zi”84. Elevii înscrişi în acest an şcolar erau de confesiunile greco-catolică, romano-catolică, reformată şi izraelită85. În anul şcolar 1912/1913, învăţau la Şcoala maghiară din Şomcuta Mare avea un număr de 105 elevi86. Se predau, în acest an şcolar, de către învăţătorii Frenda Gizella şi Molnár Mátyás87, următoarele obiecte: “Religia şi educaţia cetăţenească”, „Literatura”, „Caligrafia”, „Economia” (“Gazdasági ismeretek”), „Lucrul manual” (“Női kézimunka”) şi „ Educaţie pentru sănătate” („Egeszségtan”). La sfârşitul anului şcolar, elevii primind calificative de insuficient, suficient, bine şi foarte bine, iar comportamentul lor fiind calificat drept „bine”, „lăudabil” sau „schimbător”88. În anul şcolar 1912/1913, învăţau la Şcoala maghiară din Şomcuta Mare un număr de 105 elevi89. În anul şcolar 1913-1914, învăţau, în cele trei clase de elevi (băieţi şi fete), un număr de 114 copii90. Clasele erau organizate în clasele I, II şi III de băieţi, respectiv clasele I, II şi III de fete şi cuprindeau elevi născuţi în localităţile prezentate în Tabelul 3. Studiul de faţă, conceput exclusiv pe învăţământul în limba de predare maghiară din Şomcuta Mare, îşi propune să sensibilizeze cititorii în legătură cu această componentă a educaţiei. Prin redactarea lui am încercat, pe baza documentelor studiate să prezint o parte din evoluţia învăţământului şomcutean în limba de predare maghiară, fără a avea pretenţia că

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

acest subiect a fost epuizat. Am dorit să scot în evidenţă particularităţile acestui tip de învăţământ (obiecte de învăţământ, calificative acordate, structura anilor şcolari şi ai claselor, preocupările elevilor). Cu toate că D.J.A.N. Maramureş

păstrează o multitudine de acte şcolare (cataloage şi registre de înscriere a elevilor), data exactă în care şcolile cu limba de predare maghiară şi-au deschis pentru prima dată porţile, nu a putut fi stabilită. Consider că acest studiu

NumĄr

este un început benefic şi, în acelaşi timp un îndemn pentru cercetătorii care vor dori să dezvolte acest subiect şi să-l trateze într-o lucrare mai amplă.

Tabelul 3

Locul naûterii elevilor

Berchez

Budapesta

Cluj Napoca

C.Mănăútur

Culcea

Finteuúu

Lazuri

Letca

Lozna Mare

Seini

Suciu de Sus

ùomcuta

Ulmeni

Karcag

II B

III B

II F

III F

Total

114

78 elevi (în dreptul înregistrării a 36 elevi nu figurează locul naúterii) 18 Ibidem

NOTE: 1 XXXVIII Törvényczikk a népiskolai közoktatás tárgyában, în Magyarországi törvenyek és rendeletek tára, masodik folyam, 1868, januarjunius, Hivatalos kiadas, Pest, 1868, p.617 2 Ibidem, pp.618-623

19 D.J.A.N MM, fond Şcoala primară de stat maghiară Şomcuta Mare, dosar 1/1890-1891, ff.2-21 20 D.J.A.N MM, fond cit., dos. 1/1890/1891, f.1 21 Ibidem, , f.5 22 Ibidem, dosar 2/1891/1892, f.12 23 Ibidem, dosar 3/1892/1893, f.10

3 Ibidem, p.607

24 Ibidem, dosar 4/1893/1894, f.5

4 Ibidem, p.616

25 Ibidem, dosar 4/1893/1894, f.17

5 Ibidem

26 Ibidem, dosar 9/1898/1899, ff.7-9

6 Ibidem, p.618

27 Ibidem, dosar 11/1900/1901, ff. 2-41

7 Ibidem, p.616

28 Ibidem, ff. 120-136

8 Istoria învăţământului din România, vol.II, Bucureşti, 1993, p.346. 9 Simion Ciurte, op. cit.,, p.27 10 D.J.A.N. MM, fond Colecţia Documente Foi Volante, dos. nr.1/1866-1886, f. 5 11 Ibidem 12 Simion Ciurte, op. cit.,, p.27 13

Istoria învăţământului din România, vol.II, Bucureşti, 1993, p.348 14 Pentru studiul complet a acestei legi şcolare a se vedea Magyarországi rendeletek tára, negyvenegyedik folyam, 1907, Pesti Könyvnyomda RT, Budapest, 1908 15 Istoria învăţământului din România, vol.II, Bucureşti, 1993, p.357 16 Gutinul, an II, nr. 2, 1889, p.4 17 D.J.A.N MM, fond Şcoala primară de stat maghiară Şomcuta Mare, dosar 4/1894-1895, f. 7

Copalnic Mănăştur

29 Ibidem, ff. 137-140 30 Ibidem, dosar 14/1903/1904, ff. 2-29 31 Ibidem, ff. 65-105 32 Ibidem, ff. 183-202 33 Ibidem, dosar 20/1908/1909, ff. 150-169 34 Ibidem,, ff. 1-18 35 Ibidem, dosar 21/1909/1910, ff. 32-47 36 Ibidem, dosar 23/1911/1912, ff. 97-117 37 Ibidem, ff. 147-168 38 Ibidem, dosar 24/1912/1913, f. 60 39 Ibidem, , ff. 61-86 40 Ibidem, dosar 25/1913-1914, ff. 146-175 41 Ibidem, dosar 27/1914-1916, ff. 1-185 42 Ibidem, dosar 32/1918-1919, ff. 1-53

43 D.J.A.N MM, fond cit., 1/1890/1891, f.2 44 Ibidem, f.8 45

D.J.A.N MM, dos.7/1896/1897, f.12 46 Ibidem, f. 14

fond

dos.

68 Ibidem, f.4 cit.,

69 Ibidem, ff.5-6 70 D.J.A.N MM, fond cit., ff. 6-10 71 Ibidem 72 Ibidem

48 Ibidem, f. 20 49 D.J.A.N MM, fond cit., dos.18/1890/1898 50 Ibidem 51 D.J.A.N MM, fond cit., dos. 132/1890-1919 52 D.J.A.N MM, fond cit., dosar neinventariat (la sf. dos.20), 19081910, ff. 1-46 53 Ibidem 54 D.J.A.N MM, fond cit., dos. 20/1908-1910, ff. 1-35 55 Ibidem 56 Ibidem fond

cit.,

D.J.A.N MM, fond dos.18/1907/1908, ff. 12-25 60 Ibidem, ff. 34-41

cit.,

66 Ibidem 67 Ibidem, ff.3-5

47 Ibidem, f. 18

57 D.J.A.N MM, dos.18/1907/1908, f.1 58 Ibidem, ff. 1-9

Mare

Berbeúti

I B

Cls.

Mare

Ariniú

de elevi

73 Ibidem 74 Ibidem 75 D.J.A.N MM, fond Şcoala Populară Agricolă Maghiară Şomcuta Mare, dos. nr.1-3/1910-1914 52 de eleve, iar clasa a II-a o frecventau 19 eleve7676 D.J.A.N MM, fond cit, dosar 2/1911-1912, ff. 2-13 77 Ibidem 78D.J.A.N MM, fond cit, dosar 1/1910-1911, f. 10 79 D.J.A.N MM, fond cit, dosar 2/1911-1912, f. 10 80 D.J.A.N MM, fond cit, dosar 2/1911-1912, ff. 2-13 81 Ibidem 82 Ibidem, f.2

61 Ibidem, ff. 34-54 62 Ibidem, ff. 41-54 63 Ibidem, fond cit 64 Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.A.N. MM), fond Şcoala Populară Agricolă Maghiară Şomcuta Mare, dos. nr.1/1910-1911, ff. 2-3 65 Ibidem

83 Ibidem, f.5 84 Ibidem, f.6 şi 11 85 D.J.A.N MM, fond cit, dosar 2/1911-1912, ff. 2-13 86 D.J.A.N MM, fond cit, dosar 3/1912-1914, ff. 2-12 87 Ibidem, f.12 88 Ibidem, ff. 2-12 89 D.J.A.N MM, fond cit, dosar 3/1912-1914, ff. 2-12 90 D.J.A.N MM, fond cit, dosar 3/1912-1914, ff. 24-31

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

drd. Aura Pintea

Oameni ce-au fost odată... Imaginea evreilor în Maramureşul interbelic Foto: Silviu GHEŢIE (II) Viaţa de zi cu zi Viaţa evreilor din Maramureş a avut în perioada interbelică repere similare cu a restului populaţiei. Imediat după război s-au depus eforturi pentru reaşezarea în limitele fireşti a instituţiilor, dublate de adoptarea unei limbi oficiale diferite, a reîmpărţirii teritoriale, a unui nou sistem legislativ şi administrativ. Tranziţia nu a fost uşoară, având în vedere aceste schimbări necesare, în condiţiile în care populaţia era sărăcită după război, aprovizionarea cu alimente se făcea greoi din cauza drumurilor şi căilor ferate impracticabile, bolile infecţioase precum gripa spaniolă şi tifosul exantematic făceau ravagii, mortalitatea era accentuată de lipsa condiţiilor igienice şi a medicamentelor, recoltele erau slabe din cauza metodelor neproductive de lucru. (Csoma Gheorghe, Baia Mare- 670, vol 2, Arcuri peste timp, Baia Mare, Editura Helvetica, 2000) Erau evrei care trăiau greu, la limita subzistenţei, la fel ca şi consătenii lor, români şi maghiari, aşa cum ne povesteşte Fulop Desideriu: „Era foarte grea viaţa. Lumea umbla desculţă, cum o venit primăvara, până toamna târziu, atunci era mizerie în general, la toată lumea era mizerie, nu-i chiar aşa cum se spune, c-o fost bine pe timpul capitaliştilor din trecut, o fost destul de rău. Că pe vremea aia se puneau petice pe pantofi, apăi de la un timp nu mai ştiai care-i peticul şi care-i adevărata piele a pantofului, sau a cizmei sau a bocancului. Şi lumea o umblat în opinci. Vă daţi seama, nu era şosele pe vremea aia asfaltate. Aveai obiele şi în spate era chiar desfăcută opinca. Trebuia să ştii umbla bine.” (Desideriu Fulop) Erau alţii, mai norocoşi, care nu au simţit rigorile impuse de o viaţă la ţară, departe de oraşe

numărul

/ septembrie 2010

mari, precum Deutsch Rozalia, fiica moşierului Ferencz din Băiţa de Sub Codru: „pe mine nu mă interesa nimic, părinţii ştiau ce-mi trebuie şi ei îmi cumpărau ce aveam nevoie. Toată lumea îmi zâmbea, toată lumea mă iubea. Eram, îţi spun, foarte dezmierdată, alintată. Eu eram încă foarte naivă,

parcă eram închisă într-o cuşcă de aur. Nu ştiam ce-i viaţa, n-am ştiut ce-i suferinţa. Eu vedeam numai frumos în faţă şi iubire.” (Deutsch Rozalia) Relaţiile din sânul familiei, erau, de asemenea, diferite în funcţie de nivelul de instrucţie, de starea financiară a familiei. „Certuri în

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

33 familie? Întotdeauna există. Mai ales când îi sărăcie, cearta-i şi mai deasă, ştiţi, când nu-i ce-ţi trebe. Părinţii mei se certau când n-aveau... De exemplu, tata meu, v-am spus, n-a fost aşa de religios, mama o fost mai religioasă. Dacă nu respecta ceva tata, era scandal. Dar nu certuri din astea de divorţ.” (Fulop Desideriu). Părinţii doamnei Deutsch ţineau departe de urechile copiilor orice discuţie în contradictoriu: „pot să vă spun pe cuvânt de onoare, că eu nu am auzit nici o ceartă între mama şi tata. Precis c-au avut şi ei dificultăţi, dar niciodată n-au discutat în faţa noastră. Eu nu am auzit o ceartă în casa aia. Aşa au trăit de frumos!” O altă observaţie care se impune ar fi aceea că evreii, spre deosebire de mulţi români din Maramureş, nu agreează în mod deosebit băutura: „Câteodată tata meu bea, câte un pahar de pălincă, dar nu umblau beţi pe stradă. Şi erau sărbători din astea cum era Purim, era cu băutură, cum era sărbătorile de toamnă.” (Fulop Desideriu). Caracterizarea evreilor de către români include şi această trăsătură, care este subliniată insistent: „Soţul meu, fiind evreu, m-a făcut să-i cunosc şi să-i îndrăgesc pe evrei. Şi să ştii că ţin foarte mult la evrei şi-i cunosc ca oameni foarte deştepţi şi foarte corecţi. Evreii nu sunt beţivani, nu se îmbată... Au un caracter foarte frumos. Eu aşa-i cunosc. Nu-s oameni mincinoşi şi nu-s beţivani, nu se îmbată şi-s oameni foarte deştepţi.” (Magda Fleischmann) Familiile de evrei interbelice erau în cea mai mare parte familii unite, strânse în jurul unui strămoş comun care constituia liantul. Atâta vreme cât el trăia, deşi risipite prin localităţi îndepărtate, rudele se întâlneau în diferite ocazii, deşi rare: „Unchiul din Satu Mare o venit când încă mai trăia bunica s-o vadă. Ea o trăit în Satu Mare, dar după aia o murit bunicul şiatunci ea o venit la noi.” (Anonima) Şi în familia domnului Markovits din Baia Mare se întâmpla la fel: „am avut fericita ocazie să trăiesc până la clasa I destul de binişor. Cu bunica, cu unchii, ne adunam ca de obicei la sărbători, la marile sărbători cum erau Paştele, Pesahul, cum erau Rosh Hashanah.

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

Veneau acasă din toată ţara… Bunicul a murit în Primul Război Mondial şi ea nu s-a mai recăsătorit fiindcă a avut 6 copii. Unchii mei au întreţinut-o. Fiecare copil avea porţia lui de ce trebuia să-i deie. Foarte mult s-a bazat pe coeziunea familiei.” În cazul în care tatăl, capul familiei deceda, rolul său era luat de primul băiat născut.„ La noi era un mare obicei ca primul născut, băiat, era capul familiei. Ăsta avea nişte obligaţii supreme, mai ales în ce priveşte îngrijirea bunicii, plus de asta a întregii familii.” Tot domnul Markovits aminteşte de un obicei interesant din familia sa: „la noi era obiceiul la evrei, ca băieţii, în fiecare sâmbătă dupămasă, să prezinte darea de seamă, ce-a învăţat în săptămâna trecută, în faţa familiei, a bunicii, a bunicului sau unchiului. De multe ori ziceam: <Apăi du-te vezi-ţi de treabă, eu nu ştiu să citesc numa’ din cartea rabinului, numa din Heder, aicea nu ştiu să citesc, din cartea asta, nu cunosc, cartea asta>. Da’ trebuia neapărat să te prezinţi.” Familiile erau în perioada interbelică numeroase, chiar şi cele din oraşele mari ca Sighetul: „Evreii, toţi aveau mulţi copii. De exemplu, noi eram 7, mai încolo, în a doua casă, stătea mătuşă-mea cu 8 copii, apoi mai încolo iarăşi 6 copii. Toţi au avut mulţi copii, pentru că la noi, în religia noastră, e interzis să se facă chiuretaj sau raclaj. Se zice că omori un om dacă faci aşa ceva. Aşa că, la evrei, câţi copii a

dat Dumnezeu, atâţia a trebuit să fie. Şi aşa a fost.”(Golda Solomon) Timpul liber era preţuit şi petrecut în funcţie de condiţiile timpului şi ale locului: În oraşe, toţi locuitorii, inclusiv evreii, se bucurau de plimbări: „Seara întotdeauna ieşeam la plimbare pe corso. Sighetul era mic şi era un singur corso. Şi, de exemplu, pe timpul românilor, în fiecare vineri seara, în faţa liceului unde învăţasem eu, era un pavilion unde se cânta muzică militară şi cântau şi cântece evreieşti. Noi, tinerii, toţi stăteam acolo, în faţa pavilionului şi ascultam muzica. Era şi un parc lângă, aşa că părinţii stăteau pe bancă în parc. Era o atmosferă plăcută atunci, în timpul românilor.” (Margareta Mezei) La fel se întâmpla şi în Baia Mare: „În orăşelul nostru, un oraş destul de îngrijit, cu centrul vechi, unde era şi locul de bază de promenadă şi de întâlnire al localnicilor, plus parcul care a început să se dezvolte şi să apară teren de tenis deja. Plus de asta, exista şcoala de pictură. A fost renumită, şi puteai să vezi în Centru Vechi pe timpurile respective mari pictori, mari oameni, care expre’ veneau spre oraşul Baia Mare..” (Paul Markovitz). Evreii mai tineri acceptă rapid noile descoperiri ale tehnicii, în timp ce bătrânii rămân refractari: „după ce luam cina, în fiecare vineri, tata şi mama plecau de acasă. Noi eram copii şi nu ştiam unde merg. Ei ziceau că merg la plimbare, dar, pe urmă, când am devenit mai mărişoară am

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

observat că, de fapt, merg la film. Deci, în fiecare vineri seara mergeau la film, dar bunica nu trebuia să ştie treaba asta.” Însă se lasă şi ei seduşi treptat de noua tehnologie: „vinerea seara, când rămâneam doar noi copiii acasă împreună cu servitoarea, părinţii mei plecau, bunica avea o cameră separată acolo în casă, mă striga. Zicea: <Hai, numai Manci, hai până aici! Dă drumul la radio!> Nici lumina nu şi-o aprindea, trebuia să o aprind tot eu. La evreii habotnici nu e voie să aprinzi lumina sâmbăta, să faci foc, aşa că trebuia să vină cineva care să facă lucrurile astea. Şi bunica voia să asculte muzică, iar noi, copiii, râdeam de ea că ne punea să aprindem radioul că vrea să asculte.” (Margareta Mezei) Evreii de la ţară, mai ales cei implicaţi în agricultură nu aveau vacanţe, chiar dacă şi-ar fi permis luxul călătoriilor: „Mama supraveghea totul. Ea era ultima care se culca şi prima care se scula. Săraca, de multe ori adormea pe scaun. Tata se ducea călare sau cu o şaretă, să controleze cum se lucrează pământul şi venea seara

numărul

/ septembrie 2010

acasă. Şi nu şi-au permis niciodată să se ducă la băi sau să meargă la distracţii. Au trăit pentru pământ.” (Deutsch Rozalia) Mărturisirile martorilor nu pot fi lipsite de nostalgia pentru timpul copilăriei ce nu se mai poate întoarce: „A fost o viaţă foarte frumoasă şi foarte bine o trăit fiecare om. N-o fost cerşetori. O fost oameni mai bogaţi, mai săraci, dar nu tare săraci.”(Anonima) Astfel se desfăşura viaţa evreilor obişnuiţi. Proprietari sau chiriaşi, habotnici sau asimilaţi, evreii trăiau în strânsă legătură cu mediul din care proveneau, cu populaţia majoritară sau cu celelalte minorităţi. Petele de culoare în acest peisaj erau date de regulile impuse de religie, care în perioada interbelică erau respectate aproape cu sfinţenie, deşi se poate spune că deja apar unele abateri, care se evidenţiază chiar şi în domeniul alimentaţiei, aşa cum reiese şi din capitolul ce urmează.

Legile Kashrutului Se spune că într-o casă evreias-

că, cea mai importantă cameră este bucătăria. Una dintre principalele caracteristici ale evreilor religioşi este grija pentru păstrarea legilor Kashrutului. În Maramureşul interbelic, oricât de moderni se considerau a fi interlocutorii noştri, toţi au declarat că respectau în casă aceste reguli. Cartea Leviticului şi Deuteronomul prevăd anumite interdicţii: era permis să fie consumat „orice dobitoc dintre cele cu patru picioare, care au copita despicată… şi care rumegă”, era permis consumul cărnii de oaie, capră, bou, cerb, căprioară, bivol, capră neagră, precum şi carnea acelor vietăţi „care sunt în ape, câte au aripioare de înotat şi solzi”, precum şi „orice pasăre curată”. Era interzisă carnea de porc, cămilă, precum şi carnea oricărui animal, chiar „curat”, dacă a fost omorât de-o fiară. Era interzisă carnea păsărilor „spurcate”: vultur, corb, bufniţă, cocostârc, pupăză, lebădă, struţ. Sângele nu se consumă, deoarece „sângele este viaţă”, iar separarea produselor lactate de carne se face deoarece nu este permisă „fierberea

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

35 iedului în laptele mamei lui.” (Biblia, Levitic, XI, 3-22; Deuteronom, XIV, 3-21.) În ceea ce priveşte tăierea rituală, cunoscută sub numele de shechitah (de la rădăcina ebraică ShinChet-Tav, care înseamna a distruge sau a omorî), ea este făcută doar de către o persoană specializată, numită shohet sau shochter. În Torah nu se află detalii ale acestei metode, dar în conformitate cu Talmudul (Legea Orală), această metodă se bucura de autoritatea divină pentru că detaliile i-au fost date de catră Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai. Martorii evrei îşi amintesc modul în care erau aplicate aceste reguli în bucătăria mamei: „De exemplu la noi acasă, deşi noi nu eram aşa de religioşi, se ţinea casa coşar. Asta presupunea două lucruri: curăţenie, curăţenie, curăţenie. Nimic nu putea să ajungă în oală fără să fie curăţat, spălat, şi în cazul în era vorba de carne sau ceva ce conţinea şi sânge, scos sângele. Fiindcă sângele este viaţă! Şi se folosea seara sare şi carnea trebuia spălată şi ţinută să scoată sângele şi după aia spălată.” (Paul Markovits). Atât la ţară, cât şi la oraş, în comunităţile mici sau mari, evreii reuşeau să îndeplinească poruncile străvechi: „vasele erau separate pentru carne şi separate pentru carne, şi dacă mâncai lapte, vorbesc acuma din punct de vedere ritual, puteai mânca carne numa’ după o oră, dar dacă mâncai lapte, nu puteai mânca carne numai’ după 6 ore.” (Fulop Desideriu) „Mâncarea, dacă era carne era separată de lapte. Nu era permis să fie vasele amestecate. În plus, dacă ai mâncat carne, numai după 6 ore era permis să bei lapte. Nu era permis să tăiem porc, Doamne fereşte!” (Deutsch Rozalia) La oraş, se cumpăra carnea direct de la măcelăria rituală „exista abator pentru păsări. Acolo veneau în fiecare joi sau vineri, fiindcă în Baia Mare erau două zile: marţea şi vinerea era târg.” (Paul Markovits). La ţară, animalele erau crescute în gospodărie şi duse la schochter pentru tăierea rituală. „Găinile ni le creşteam noi şi ni le tăiam. Le duceam la tăiat, la shochter. Şi viţel, se tăia câte un viţel pe săptămână, că ajungea că la

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

evrei nu se mânca decât partea din faţă, iar partea din spate o vindea la români, care vroiau să cumpere, aşa că un viţel din ăsta mic de 5060 de kile... era suficient într-un sat. Nici nu trecea de multe ori.” (Fulop Desideriu) Exista însă riscul ca măcelarul să considere animalul crescut în gospodărie ca fiind impur: „era un haham, un şohter care tăia, la Băseşti, mama trimitea acolo, cu un servitor, gâsca îndopată, grasă. Întotdeauna îndopa gâştele, că din 100 de gâşte avea de unde. Nu-mi era simpatic şohterul ăla, fiindcă venea şi zicea că nu-i coşer carnea, că nu ştiu ce-a găsit în guşă. Mie aşa-mi era de ciudă pe el. Şi atunci mama dădea cadou gâsca.” (Deutsch Rozalia) Apăreau însă şi tentaţii, pe care unii reuşeau să le depăşească: „De multe ori mă duceam în Tog, unde era pământul nostru şi erau acolo birişii. Luau câte o bucată de mălai, puneau slănină şi ceapă şi mâncau cu poftă. Aşa aş fi mâncat şi eu!” (Deutsch Rozalia) Existau şi abateri, însă acestea erau ţinute ascunse faţă de persoanele mai în vârstă şi religioase: „tata s-a dus la Budapesta să aducă ceva marfă şi atunci m-a luat şi pe mine cu el. Şi am mâncat într-un fast-food cum e acuma, şi aud că spune să-i dea nişte franzele cu unt şi cu şuncă. Eu nu mâncasem până atuncea numai cuşăr, cum se mânca acasă, şi atuncea mi-o spus tata: <Nu cumva să povesteşti acasă, ferească sfântu’

ca bunica să audă că tu ai mâncat şuncă>, că atuncea am mâncat prima oară treifli cum se spune acolo.” (Margareta Mezei) Un martor român povesteşte despre aventurile prietenului său evreu: „Venea la noi pe ascuns că de obicei avea un unchi care îl bătea. Îl ducea de urechi, de perciuni îl ducea de la noi. Ştiu că mânca lapte şi slănină. Îmi zicea: <să nu-i spui că ăsta… (am mâncat slănină, n.n).> Cred că aveau interdicţia asta de a mânca grăsime şi carne de porc. Dar mânca Iosâlă, mânca.” (Bedeuan Ioan) Li s-a cerut intervievaţilor evrei să explice care era scopul respectării acestor comandamente din prisma experienţei de viaţă acumulate. Răspunsurile au fost diverse, influenţate şi de faptul că astăzi niciunul dintre martori nu mai respectă legile Kashrutului, din diverse motive: căsătoriile mixte care au impus găsirea unei căi de mijloc, dispariţia măcelăriilor rituale sau chiar considerarea acestor legi ca fiind desuete. Domnul Fulop consideră: „din punct de vedere igienic erau toate, pentru că ştiţi cum îi... nu se spălau oamenii aşa, nu făceau curăţenie, şi-atunce o zis: nu, vase separate pentru lapte, vase separate pentru carne.” Doamna Deutsch declară: „asta era o prostie în fond.” Motivul unei astfel de declaraţii îl reprezintă amărăciunea provocată de atrocităţile comise împotriva evreilor: „După ce m-au deportat şi am venit acasă n-am mai crezut în nimic. Am zis:

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

<Cum a permis Dumnezeu ca oamenii ăştia să moară, când, într-adevăr, s-au rugat de sărbători, toată ziua erau în biserică şi au ţinut Legea. Sau copilul ăla, ce păcate a avut copilul ăla de l-au băgat în crematoriu şi l-au omorât?> Pe urmă am devenit iarăşi foarte religioasă.” (Deutsch Rozalia) De cele mai multe ori, ni s-a răspuns : “Aşa trebuie, aşa trebuie aşa e bine, aşa-i legal” (Desideriu Fulop) Aceasta este de fapt credinţa generală, şi căutarea unui scop ar fi însemnat o dovadă de necredinţă. „Scopul pentru care se respectă aceste legi este pentru ca aşa se spune în Torah. Torah nu ne specifică nici un motiv pentru aceste legi. Şi pentru cineva care respectă Torah, un evreu tradiţionalist, nici nu este nevoie de alt motiv. S-a sugerat ca legile kashrutului sunt incluse în categoria de „chukkim” legi pentru care nu exista nici un motiv. Se arată ascultarea faţa de Dumnezeu respectând aceste legi chiar daca nu se ştie motivul.” (http://www.jen.ro/ciclul_de_viata _files_18.html) Admiţând ca şi Claude LeviStrauss (Antropologie structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978) că „simbolurile sunt mai reale decât ceea ce ele reprezintă” se poate evidenţia faptul că riturile acoperă şi un sens şi o funcţie antropologică, vizând transcendenţa, ritul constituind nodul şi creuzetul formelor arhaice şi ultime ale sacrului. (Petru Dunca, Repere în antropologia culturală a alimentaţiei, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2004) În legătură cu alimentele predilecte folosite în bucătăria evreiască, evreii amintesc în general carnea de pasăre: „Mâncam foarte mult pui, nu ca astăzi. Se tăiau chiar atunci şi erau proaspeţi şi mâncam gâscă, de exemplu.” (Mezei Margareta) „Le plăcea mult găina şi gâsca. Care îs grase. Astea le plăceau. Gâsca, curcile, mielul, de fapt e o influenţă arabă, de la ei de acolo din Orientul mijlociu, că şi ăştia tot aşa mănâncă.” Bedeuan Ioan Fulop Desideriu punctează: „Şi nu se mânca atâta carne. O dată pe săptămână daca aveai o pasăre, era foarte bine.” În ceea ce priveşte consumul de

numărul

/ septembrie 2010

usturoi sau de ceapă considerat de multe ori caracteristic evreilor, este prezentat de un martor român întrun mod interesant: „Mâncau ceapă. Mai era expresia aia: <Ai mâncat ceapă cât un jidan>. În comună la noi, mâncau foarte multă ceapă. Păi conţine foarte multă glucoză şi foarte multe vitamine, ei ştiau că îi vitaminizează..” Bedeuan Ioan Mâncărurile specifice ale evreilor fac parte integrantă din atmosfera specială a sărbătorilor, astfel încât le vom prezenta în secţiunea rezervată sărbătorilor, aşa cum îşi amintesc şi intervievaţii noştri.

Sărbători Orice conversaţie în legătură cu copilăria martorilor noştri conţine aduceri aminte şi despre cele mai fericite momente, sărbătorile. S-a făcut referire în special la sărbătorile religioase, însă unii intervievaţi au păstrat în memorie şi sărbători legate de lucrările agricole la care participau împreună cu creştinii. Şabatul, (Shabbatul) menţionat în Cele Zece Porunci, vine în fiecare a şaptea zi pentru a comemora odihna lui D-zeu după ce a creat lumea. Importanţa Şabatului nu este cu nimic diminuată de frecvenţa lui, regularitatea lui mărindu-i sfinţenia. Este mai presus decât toate celelalte sărbători în afară de Yom Kippur, Ziua Răscumpărării şi reprezinta cea mai importanta lege sociala din istoria omenirii. (http://www.jen.ro/sarbatori_files_ 10.html) Martorii noştri, chiar dacă provin din localităţi diferite, au amintiri relativ asemănătoare despre tradiţiile pe care le respectau alături de părinţi, precum Şabatul, care începea din seara de vineri, după ce erau terminate pregătirile, la asfinţitul soarelui. Semnalul începerii sărbătorii era aprinderea lumânărilor: „Mai întâi mama mea aprindea lumânări. În fiecare sâmbătă seara aprindea lumânări. Cinci ori şapte, cine cum. Mai puţin de cinci nu se aprindea.”(Anonima) Doamna Mezei din Sighet povesteşte:, „Mama aprindea lumânări şi făcea altă mâncare decât în celelalte seri. Aveam supă cu găluşte, cu carne de pui, şi sâmbăta eu duceam ciolentul, fiindcă eu eram cea mai mare, la un brutar în

cuptor, acolo unde se cocea pâinea. Şi rămânea acolo până a doua zi la prânz când mă duceam să-l aduc acasă.” (Margareta Mezei) Domnul Markovits, din Baia Mare proceda la fel: „la noi se făcea mâncarea până vineri seara, la apusul soarelui. Luam oala cu ciolent şi o duceam la brutărie. Lângă biserică era o brutărie unde se depunea ciolentul. Vineri seara se mânca normal, iar sâmbătă, la amiază, se mânca ciolentul care era fierbinte, adus de la burtărie. Dar înainte se mânca ficat de pasăre, ceapă şi ou fiert. Asta se mânca şi se mai mâncau supe de fructe: din mere, din pere. Dar ciolentul era ceva... îl aduceai de la brutărie fierbinte.” Interdicţia de a lucra sâmbătă era generală: „Tata, de exemplu, era modern, dar foarte strict a ţinut religia. De exemplu, sâmbăta nu se lucra, nu se făcea foc, ci toate le făcea servitoarea. Nu era permis să rupi o hârtie, nu era voie nimic.” (Deutsch Rozalia) În cazul în care nu existau servitori, aceste mici servicii erau făcute de vecinii creştini: „La noi sâmbăta era absolut linişte. Dac-o fo’ iarnă am avut o femeie care a tot venit şi-o făcut foc. Evreii nu făceau. Şi lumină electrică nu era, aşa că lampa nu se aprindea”. (Anonima) Fiind copil, deşi provenea dintr-o familie bogată, (bunicul intervievatului fusese deputat la Viena), domnul Botnariuc mergea la evrei sâmbăta să-i ajute, în schimbul unei plăţi, deoarece părinţii nu obişnuiau să dea copiilor recompense băneşti. Nu oricui i se acorda încrederea de a intra în casa unui evreu: „trebuia să am chei, trebuia să le fac foc. Deci nu pe oricine putea să pună acolo, trebuia să pună un băiat cuminte. Dacă nu te purtai frumos, a doua zi plecai. Iar dacă el nu-mi răsplătea munca mea pe care o făceam în fiecare sâmbătă eu nu-l mai serveam. Şi pe oricine nu putea pune în casă.” Odată cu industrializarea ce ia avânt în perioada interbelică, evreii încep să întâmpine dificultăţi în a respecta a şaptea zi de odihnă: „Dacă erai în servici de exemplu la stat... numa’ că puţini o fost pe vremea aia la stat. Dar de exemplu cum o fost la noi fabrica de cherestea, evreii care-o lucrat acolo

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

mereau la lucru sâmbăta. Trebuia să meargă la lucru, venea lumea. Că se zicea <ce-i a Cezarului, dă la Cezar, şi ce-i al lui Dumnezeu, dă-i lui Dumnezeu.>” (Fulop Desideriu) În funcţie de experienţele trăite, intervievaţii au preferinţe diferite cu privire la sărbătorile religioase de peste an. Domnul Markovits mărturiseşte că prefera Pesahul datorită faptului că se reunea toată familia în casa bunicii: „De Pesah era obligatoriu, când eram eu copil de 6-7 ani, înainte de deportare, ca toată familia, din toate colţurile lumii, de unde erau, să se strângă la Baia Mare. Unchiul meu, el era cel mai în vârstă, era cel care conducea masa de Seder. Pentru asta trebua să vină acasă şi ultimul nepot. Era obligat să vină, fiindcă Paştele era o sărbătoare familială şi trebuia să aibă loc întâlnirea familiei, cel puţin o dată pe an.” Doamna care preferă să-şi păstreze anonimatul îşi aminteşte despre interdicţiile culinare: „A fost Paştele. Acela durează 8 zile. Când nu e voie să mănânci pâine. Numa’ pască. Dar la creştini pască este

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

altceva. Asta se făcea... Sub casa rabinului era un beci. Şi acolo era un cuptor. Era foarte igienic. Şi lângă el, curgea o vale. Dar foarte curată. Şi din valea aia curată s-o luat apă şi-o făcut aluat. Numai făină cu apă. Si-apoi s-o întins şi lo pus în cuptor să se usuce. Si-apoi când s-o uscat, l-o scos, şi asta s-o mâncat o săptămână, plus cartofi, plus carne, mere, fructe da, era voie.” Domnul Bedeuan, care consuma clandestin matzah-ul tradiţional, îl descrie astfel: „La Paştile lor făceau aşa un fel de… clătite dar mai uscate, mai mari, şi nu ştiu cum le coceau pe plită sau ceva, toate erau arse cu nişte bule negre pe ele cum le ardea, cum le prăjea aşa. Şi din aia cred că mâncau, de aia îmi aducea Iosâlă. Dar şi aia cred că o fura că o aducea subsioară ruptă aşa ... să mănânc.” O altă sărbătoare îndrăgită de copii era Purimul. Înţelesul cuvântului „Purim” este „sorţi”, care se referă la loteria folosită de Haman pentru a alege o dată în scopul exterminării evreilor. Purim este de

multe ori considerat cea mai veselă sărbatoare a iudaismului. În timpul Purimului se obişnuieste ca oamenii să se mascheze, să organizeze carnavaluri, să pună în scenă piese şi toata lumea să sărbătorească şi să mănânce delicatese.”( http://www.jen.ro/sarbatori_files_ 5.html) „De Purim? Cei mai mari se îmbrăcau în fel de fel de costume. Dar eu, de ce-am iubit Purimul? Atunci îmi făceam rost de bani de buzunar. În primul rând, era obiceiul că pentru fiecare familie se pregăteau prăjituri. Se făceau farfurii cu prăjituri şi se trimiteau copiii cu cadouri la prieteni. Şi mama mă trimitea pe mine şi primeam câte un bănuţ, atunci când duceam prăjiturile. Asta se făcea în ajun. Apoi, în cealaltă zi, dimineaţa, ne strângeam toţi copiii, ne puneam o mască şi mergeam şi cântam diferite cântece de Purim. Erau foarte multe cântece şi vesele. De-asta îmi plăcea mie Purimul.”(Paul Markovits) „Peste Deal”, în Budeşti, obiceiul s-a păstrat atâta timp cât au mai fost evrei în comună, ne

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

povesteşte Lazăr Neli: „Purimul era pentru noi copiii era ceva deosebit. Atunci e obiceiul, ca celui ce e singur sau bătrân, îi duci o farfurie de prăjituri. Şi aşa să vă închipuiţi, cum ziceţi dumneavoastră o colindă la creştini. Era un fel de cântecel care mi-a rămas întipărit. Ar fi tradus în româneşte: <Barba mi-e lungă, bătrânica mi-i bătrână, soţia mi-i bătrână, nu ştiu ce... dă-mi un ban să ies afară>, că se dădea la copii bani care se duceau şi mergeau.” (Lazăr Neli) Rămân întipărite în amintire şi obiceiurile lipsite de simbolistică religioasă, dar atractive pentru copii: „Dar şi celelalte sărbători le ţineam, vorbesc de sărbătoarea Sucotului, a corturilor: se întindea cortul şi se împodobea, aproape ca la chinezi, cu lampioane, cu ghirlande de flori. Acolo exista o problemă pentru copii. Îmi aduc aminte că de Sucot, copiii se jucau în curtea bisericii cu nucile. Sucot e o sărbătoare a recoltei oarecum, e o sărbătoare de toamnă. Şi noi ne jucam în curtea bisericii cu nucile. Puneam nucile undeva şi trebuia să rostogoleşti o nucă din mână şi dacă doborai nuca vecinului, câştigai tu nuca.” (Markovits Paul) Agricultorii, fără deosebire de religie, participau în Băiţa de Sub Codru la sărbătoarea secerişului, iar casa moşierului era cea în care avea loc sărbătoarea: „Îmi aduc aminte că era mare sărbătoare când se termina secerişul. Veneau cu cununa şi mama le făcea moşocoarne, aşa se numesc – plăcinte cu brânză de oaie şi cu smântână deasupra – şi le dădea băutură.”(Deutch Rozalia) Uneori descrierile, deşi solicitate de către cercetător, sunt laconice, putându-se desprinde din răspuns regretul vremurilor trecute: „Ţineam sărbătorile, da. Atuncea nu era aşa ca şi acuma. Acuma nu mai ţinem nimic. Ştiu că este un Dumnezeu, la aia ţin că zic Doamne ajută-mă şi Dumnezeu întotdeauna m-a ajutat, da nu-s religioasă, ce să fac, asta e.” (Macarie Haia) Chiar dacă sunt încă ţinute, sărbătorile de astăzi nu au solemnitatea celor interbelice: „când eram mic, unchiul meu, de Yom

numărul

/ septembrie 2010

Kippur, intra după-masa în biserică, nu ca şi acum că la ora 7-8 deja se cântă Kol Nidre. Atunci cam până pe la ora 12 noaptea ajungeau de cântau Kol Nidre. Toată lumea era îmbrăcată în ciorapi albi, halat alb, kipa albă, papuci, nu intrau cu pantofii de afară. Şi stăteau 24 de ore în biserică şi se rugau. Noi, copiii, mai umblam.” (Markovits Paul) Atmosfera acestor sărbători de dincolo de înlănţuirea tragică de evenimente ce a culminat cu Holocaustul, pare una desprinsă dintr-o poveste fantastică, cu personaje şi decoruri idilice. Multe din aceste sărbători sunt necunoscute chiar şi creştinilor care trăiesc în localităţi unde evreii erau în număr mare. În curând ele vor rămâne doar legende ale unor vremuri pierdute în istorie.

Strategii matrimoniale În cazul minorităţilor religioase, problema căsătoriei este una sensibilă chiar şi în ziua de azi, când modernizarea, emanciparea, au schimbat într-o oarecare măsură viziunile membrilor acestora. Vorbind însă despre perioada interbelică şi mai ales într-o comunitate cu atâtea caracteristici specifice care-i făceau să fie „altfel” decât majoritatea (pe lângă religie, noianul de caracteristici care rezultau din aceasta: înfăţişare, alimentaţie, tradiţii, obiceiuri), cu atât mai mult, putem să ne închipuim cât de rigide erau interdicţiile cu privire la căsătoriile mixte în cadrul comunităţilor evreieşti. În toate interviurile avute în vedere pentru acest studiu, căsătoria între evrei şi neevrei este privită ca fiind tabu de ambele tabere. Oricât de apropiate ar fi fost relaţiile interetnice, nu se permiteau abateri de la regulă: “relaţiile erau bune, dar nu însemna că se încheie şi căsătorie sau familie.” (Pop Ştefan) Chiar dacă între alte minorităţi aveau loc căsătorii mixte, (mai ales în cazul celor cu aceeaşi religie), căsătoria cu un evreu era de neimaginat: „nu erau probleme că nu e voie să se căsătorească un român cu o ucraineancă. Singurul lucru unde nu era voie era evreii. Cu evreii nu era voie să se căsătorească, pentru că evreii nu dădeau voie. Nu se ames-

tecau… La ei, în religie era interzis. Deci nu primeau altul să se căsătorească cu ei. Foarte greu, foarte greu… pentru că evreii ţineau la religia lor.” ( Botnariuc Mihai) Familia era cea care avea de spus ultimul cuvânt cu privire la căsătorie şi membrii familiei se supuneau, printre motivele invocate fiind cele de natură religioasă: „dacă era evreu şi ea româncă, familia nu admitea aşa ceva. Nu era voie să-ţi schimbi religia. Dacă el era evreu trebuia să fie cu evrei, iar ea dacă era româncă trebuia să fie cu români.”(Golda Solomon); sau temerile pentru eventuale conflicte în familie din raţiuni etnice: „Sincer, la noi e o tradiţie să se ieie evreu cu evreu. Nu mi s-a impus, dar nu ştiu de ce. Un cuvânt nevinovat şi ăla mă durea, când zicea «jidan» sau nu ştiu ce. Cu toate că m-am înţeles foarte bine cu tot satul. Dar fiind copii eu aşa deduceam că aşa au auzit în casă şi de aia îmi zic aşa. Şi vroiam neapărat numai evreu.” (Lazăr Neli) Din dragoste pentru părinţi doamna Deutsch nu acceptă avansurile unui român, chiar dacă ar fi îndeplinit orice alte condiţii: „Era un băiat foarte frumos, inteligent, dar eu ştiam că nu-i permis să mă căsătoresc cu el. Îi spuneam: « Uite, eu, dacă mă căsătoresc, mă căsătoresc numai cu un om cu diplomă! » Şi a zis că să-i dau mâna şi să-i promit că dacă el va avea diploma mă voi căsători cu el. Zic: « Nu, nu pot ! » N-aş fi vrut să le pricinuiesc părinţilor o durere, ştiind că mă iubesc aşa de mult, aşa că nu mam aventurat în toată povestea asta.” Existau însă cazuri în care doi tineri ignorau peste acest tabu, dar relaţia lor nu se finaliza întotdeauna fericit. Domnul Chindriş îşi aminteşte o astfel de poveste de dragoste: „Doi inşi, ea evreică, el român, nici unuia nu li s-o dat posibilitatea să se căsătorească; de aicia se băgau părinţii dintr-o parte, dincolo altă parte… şi întruna din zile îi găsesc pe amândoi în porumb, morţi. S-au sinucis amândoi, părinţii n-au fost de acord să se căsătorească. Foarte mulţi trăiau în concubinaj, nu puteau să-i îndepărteze.” Singura opţiune în cazul evreilor era aşadar căsătoria cu un alt evreu. Se puteau isca însă alte pro-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

39 bleme, cum ar fi în cazul comunităţilor mici, a găsirii unui partener. Hazardul juca şi el un rol important în întemeierea unei familii şi o ocazie nu trebuia lăsată nevalorificată: „pe vremea aia tata mergea cu marfă cu căruţa. Şi-atuncea o mers taică-meu la Satu Mare cu marfă. Şi-a poposit acolo în comuna aia, unde era un fel de crâşmă, se mânca, se nu ştiu ce… şi ea era fata ălora. Şi s-au cunoscut şi a doua, a treia dată când o mai mers, o cerut-o de nevastă. Şi ea nu prea o vrut că ea o zis aşa: « Ce, eu îs o fată din Satu Mare, cum să mă duc într-o comună. » Şi totuşi o mers şi tare bine o trăit că o fost un om foarte bun.” (Anonima). Singurele posibilităţi de socializare a unor evrei din localităţi diferite erau nunţile: „mai era câte o nuntă în Tămăşeşti, în Urminiş, în Ariniş. Eu, de exemplu, n-am fost nicăieri. Am fost la nunta fratelui, atât.” (Roazalia Deustch) Acest inconvenient era însă contracarat într-o oarecare măsură de acceptarea căsătoriei dintre veri primari în familiile de evrei. „Cele două bunici au fost surori. Mama tatălui meu şi mama mamei mele au fost surori, se trăgeau din Săpânţa. Dar, cu toate astea, copiii toţi au fost sănătoşi, n-a fost handicapat nici unul. La noi, în religia noastră, se pot căsători verii primari. Tata şi mama au fost veri primari, fiindcă mama mamei mele şi mama tatălui meu au fost surori. Dar pentru asta copiii au fost frumoşi, n-au fost bolnavi, n-au fost handicapaţi, toţi au fost la locul lor.” (Golda Solomon) Au existat însă excepţii, căsătoria între veri a fost înfierată de către familia miresei, aceasta fiind dezmoştenită. „Părinţii mei au fost veri. Nu a fost căsătorie aranjată, a fost din dragoste. Pentru că, îmi aduc aminte ce-am auzit când eram copilă (nu ei mi-au povestit), părinţii mamei n-au fost de acord, aşa că mama n-a primit nici o dotă, cu toate că şi părinţii ei erau bogaţi.” (Deutsch Rozalia) Aceşti tineri, deveniţi părinţi, s-ar fi opus căsătoriei fiicei lor cu cel care i-a devenit soţ, fiindu-i de asemenea văr: „ştiam că dacă părinţii mei ar fi trăit, nu m-ar fi lăsat să ne căsătorim pentru că eram veri. AP: - Dar ei s-au căsătorit fiind veri. DR:

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

Poate tocmai din cauza asta n-au vrut să mă lase şi pe mine. Şi i-am spus lui Tibi, soţului meu: « Eu o să mă căsătoresc cu tine numai dacă părinţii mei vor fi de acord, dacă nu, să ştii că nu mă căsătoresc. »” Căsătoria a avut loc mai târziu, când doamna s-a întors din deportare, ţinându-se într-un fel de cuvânt, căci părinţii dânsei decedaseră deja, la Auschwitz. Interesant e totuşi faptul că părinţii soţului, evrei şi rude cu părinţii doamnei Deutsch au fost cu ideea căsătoriei celor doi încă din copilăria lor: „Eu aveam 3 ani atunci. Şi mama ne făcea baie şi mătuşa l-a întrebat pe unchiu: « Pe care o alegi de noră? » Şi unchiul m-a ales pe mine. A zis: « Pe ea. » Pe mine m-a ales şi, interesant, mi-a rămas în memorie, ceea ce mi-au povestit. S-a întâmplat că, odată, discutând – eu mai mergeam la ei în vacanţă – Tibi era în armată atunci, în Oradea, îmi zice: « Păi, tu ai logodnic! » Zic: «Dar cine-i logodnicul meu?» Zice: «Tibi.»” Căsătoriile mixte în perioada interbelică erau aşadar o curiozitate. Având în vedere că posibilitatea divorţului era de neacceptat, alegerea partenerului de viaţă trebuia făcută cu atenţie şi cu responsabilitate. Atât membrii comunităţii evreieşti cât şi neevreii nu acceptau „amestecul sângelui”, gândindu-se şi la consecinţele unei astfel de căsătorii: religia copiilor, alegerea tradiţiilor şi obiceiurilor care se respectau în casă şi care uneori erau antagonice ş.a.

Ocupaţiile evreilor Aşa cum arătat în articolul din numărul precedent al revistei, evreii erau destul de atenţi cu educaţia copiilor lor şi o mare parte dintre aceştia terminau o formă de învăţământ. Evreii absolvenţi ai şcolilor de stat, particulare, sau cei care au învăţat meserie ca ucenici joacă un rol important în perioada interbelică în dezvoltarea economică a localităţilor în care se stabileau, după ce deţineau diplomele de absolvire. Existau şi evrei care nu aveau parte de educaţie şi rămâneau să lucreze pământul sau să crească animale, fenomen întâlnit în Maramureş mai des decât în alte zone.

a) evreii industriaşi Pentru oraşul Baia Mare, unde deţinem informaţii mai ample cu privire la ocupaţiile evreilor în intervalul dintre cele două războaie, se poate spune că membrii comunităţii evreieşti se bucurau de libertatea de a ocupa poziţii din cele mai onorabile în societate. După un raport al comunităţii din anul 1929, structura profesională a evreilor din Baia Mare era următoarea: 4 industriaşi, 2 proprietari de pământ, 5 comercianţi en-gros, 160 comercianţi mici, 100 meseriaşi, 80 muncitori, 30 funcţionari, 12 avocaţi, 6 doctori, 4 ingineri, 2 ziarişti, 2 artişti, 3 constructori, 114 şomeri care aveau nevoie de ajutor social, din 524 evrei.( Din lucrările seminarului Lumea lui Elie Wiesel, Ieri şi azi, Baia Mare – Sighetu Marmaţiei, 15-18 aprilie 2004 ) Acest lucru nu face decât să confirme spusele martorilor noştri: „Aici, în această zonă existau, începând de la agricultori şi terminând cu meseriaşii: cizmar, croitor, nemaivorbind comercianţi. Toate categoriile de comercianţi. Adică comercianţi en-gros şi comercianţi cu amănuntul şi cu toate problemele.” „Existau meseriaşi, existau şi intelectuali, începând de la avocaţi şi terminând cu medici, ingineri, ba chiar şi artişti plastici, care au făcut parte din Şcoala Băimăreană. Existau foarte mulţi comercianţi, astfel că, în zona principală din centrul oraşului erau mulţi evrei proprietari de prăvălii.” (Markovits Paul) Printre cei mai potenţi industriaşi se numărau fraţii Wieser, Arthur şi Oskar, veniţi din Kosice, (azi în Slovacia), care au pus bazele Uzinei Phoenix, spre sfârşitul anilor '30 devenind una din cele mai mari uzine de prelucrare a metalelor neferoase şi a altor produse miniere din România. Pe lângă uzină, domeniile deţinute de această familie (Uzina Lucaciu, Uzina Ferneziu, Minele de plumb şi zinc Herja) au constituit locul de muncă a circa 3500 de oameni. Mai deţineau fabrici: Weisz Samuel - Fabrica de grafit şi vopsea, Krausz Marton - Fabrica de jucării, Klein Moric - Fabrica de săpun şi sodă, Weissglass Armin, Burger Jeno – Fabrica de sticlă ş.a. (Paul P. Kriszan, Oglinda Oraşului Baia Mare, Tipografia Minerva, Baia Mare, 1933).

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Dar cei mai mulţi evrei făceau parte din pătura de mijloc, având afaceri de familie, nu deosebit de profitabile. Dintre intervievaţi, cei mai mulţi provin din familii a căror principală ocupaţie era comerţul. De obicei întreaga familie era implicată în afacere, soţul, soţia cât şi copiii, după puteri şi în funcţie de timpul liber ce le rămânea după frecventarea şcolii. Unii au avut afaceri mici, dar care le dădeau posibilitatea de a trăi decent: „tatăl meu avea un magazin de textile la Sighet, pe strada principală. Tata cunoştea foarte multă lume, având magazinul acela. Nu eram bogaţi, nu eram săraci, trăiam destul de bine.” (Margareta Mezei) Alţii n-au rezistat împrejurărilor economice: „am avut o prăvălie mixtă, cu uşa deschisă către stradă, dar nu a mers prea bine. Era aici, aproape de magazin, moara de sare şi veneau mulţi muncitori la prăvălie şi mama le dădea mai mult pe încredere, pe vorba că, după ce iau salariul o să plătească. Dar n-au plătit, aşa că a dat faliment.”(Golda Solomon) Clienţii făceau parte din toate naţionalităţile care au trăit în localitate: „tata a avut o cârciumioară, nu mare, dar o cârciumioară aşa mai mică şi tot satul de români toţi ne-au cunoscut şi toţi veneau acolo la noi” (Macarie Haia) Proprietarii erau obişnuiţi să răspundă clienţilor pe limba lor şi să-i mulţumească pe toţi: „noi am avut şi-o prăvălie. În prăvălia aia era aşa ca o bodegă. Puteai să vii să serveşti un sendvici, cum zici astăzi, sau să bei un suc, sau să bei un pahar de vin. O zis: Bună ziua, atunci aşa ai răspuns. Sau ai zis: Jo napot!, atunci aşa ai răspuns.” (Anonima) În multe sate nu existau alţi comercianţi în afară de evrei: “Pe vremea aia n-o fost prăvălie cu români, numa evreii o avut, la început. După aia, mai ales după ce-o venit ungurii, evreii n-o mai avut prăvălie, le-o luat drepturile.” (Fulop Desideriu) Un martor român face o observaţie în legătură cu acest „monopol” al evreilor asupra comerţului: „de obicei când cumpăra omu’ ceva sau vindea, numai cu ei rezolvai, că la ei era banu’. Deci dacă nu te ajutau erai paralizat.” (Botnariuc Mihai)

numărul

/ septembrie 2010

Buna colaborare dintre evrei şi creştini era garanţia succesului din ambele părţi. Acelaşi aspect este subliniat atât de martorii români, cât şi de cei evrei: „ţinând cont de faptul că direct sau indirect, 99% din populaţia română, maghiară şi evree era legată de patroni evrei sau patroni maghiari sau patroni români, care erau cointeresaţi pentru că altcumva nu se putea trăi.”(martor evreu-Paul Markovits) respectiv „ei erau alături de populaţie şi se comportau frumos pentru că altel nu puteau trăii. Erau venetici, veniţi, în schimb asigurau comunei tot. Deci erau mai buni comercianţi ca ăştia (de azi, n.n.). Toţi erau aşa. ” (martor român Botnariuc Mihai). Unii comercianţi aveau relaţii de afaceri şi cu negustori din alte zone, mai îndepăratate: „Au venit comercianţi din Cehoslovacia care au cumpărat lemne. Acele lemne de sub calea ferată, din scoarţa cărora se prepara în Cehoslovacia o substanţă cu care s-o făcut pielea. Scoarţa aia o măcinat-o, nu ştiu cum o preparat-o şi cu aia o făcut pielea de animal. Şi apoi din pielea aia s-o făcut încălţăminte. Or, o cumpărat nuci, asta o fost foarte căutat. Tot din Cehoslovacia au venit, şi-o cumpărat nucile. Tatăl meu o dat la mulţi loc de muncă pentru că o zdrobit nucile. Şi atuncea miezul se împacheta în saci mari şi îl cumpărau comercianţi din Cehoslovacia.” (Anonima) Exista şi un comerţ sezonier. În funcţie de anotimp, întreprinzătorii se axau pe activităţi care le puteau aduce profit temporar: „Unchiul meu cel mare era comerciant. Mergea în jurul oraşului Baia Mare, de exemplu la Groşi şi toamna cumpăra livada de mere, dădea la proprietar arvunu’ şi după ce vindea merele dădea restul, iar între timp avea gospodărie şi avea 2 birje în piaţă şi avea un ştraf pentru transport.” (Paul Markovits) Ţăranii obişnuiau să-şi producă acasă majoritatea produselor necesare traiului, de la alimente, îmbrăcăminte, unelte, mijloace de locomoţie. Erau momente când aveau nevoie de bani, şi atunci se adresau comerciantului evreu: „Domnule, te rog să-mi dai bani că trebuie să-mi plătesc impozitul, trebuie să cumpăr petrol, sare, zahăr,

lumânări, din astea. Satele dimprejurul comunei o cultivat de toate şio venit aici în comuna asta şi le-o vândut, mai ales la evrei. Şiatuncea evreul i-o dat bani, şi când o fost recolte, de exemplu mere, prune, ţuică, nuci, de toate ce-o cultivat ţăranul, cu acela o plătit înapoi banii daţi împrumut.” (Anonima) Au existat însă, dintotdeauna, voci care au criticat modul în care au făcut comerţ evreii. Li se reproşa „că fac gheşeft, că celuiesc cu meseria lor de comercianţi.” (Magda Fleischmann). A face comerţ părea a fi doar o alternativă profitabilă a statului degeaba, şi acest lucru îi irita pe mulţi consăteni creştini: „familiile evreieşti aveau o sărăcie din asta, numai să nu lucreze, că evreul aşa a fost, să exploateze ceva. Dar nu era un exploatator din ăsta avar. Avea o prăvălioară mică, el aducea petrol, aducea chibrite, aducea fitil pentru lampă, sticlă cum era atunci.” (Bedeuan Ioan) Totuşi, comerţul nu era ocupaţia exclusivă a evreilor. Mulţi dintre ei erau meseriaşi, cu toate ramurile de activităţi. „Unu o fost ceasornicar, unu o fost pantofar, unu o fost comerciant, unu o fost tinichigiu. Fiecare o avut din ce trăi. O avut copii, o avut nevastă, din asta o trăit.” (Anonima) În aceeaşi casă, soţul şi soţia puteau desfăşoare activităţi diferite: „părinţii mei au fost meseriaşi. Tata meu o fost cizmar, iar mama o fost croitoreasă. Şi vara mai cosea pălării din astea de paie.” (Fulop Desideriu) Un mijloc de a câştiga bani dar şi de a primi ajutor era acela de a primi ucenici: „O avut câte un ucenic, aşa, din când în cand care se rugau aşa de el să-l înveţe meserie. Şi se întâmpla, că de multe în loc de bani i-o dat un kil de făină, de mălai şi făceau mămăligă, sara şi-aşa s-o-ntâmplat. Era sărăcie multă.” Un alt domeniu profitabil în epocă era cel legat de transporturi. Deşi primele automobile ajunseseră în Transilvania, erau încă nişte curiozităţi pentru majoritatea populaţiei. Crescătorii de cai făceau profit bun de pe urma acestei afaceri: „Fratele mamei mele se ocupa cu animale. Adică cu cai. Atunci erau foarte căutaţi caii. Pentru că ei

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

41 au avut birjari, nu era taxi, ca şi acuma. Au fost birje cu cai şi cu asta a câştigat foarte bine. Şi după aia a avut grajd mare, mare. Şiatunci a mers unde a ştiut că este târg şi a vândut caii lui şi a cumpărat alţi cai, şi o făcut schimb.” (Anonima) Chiar dacă sintagma „evreuminer” este chiar subiectul unor glume antisemite, au existat în oraşul Baia Mare şi împrejurimi evrei angrenaţi şi în extracţia minereurilor şi prelucrarea lor, însă nu deţinem informaţii exacte în legătură cu numărul lor. În Recensământul din 1930 sunt înregistraţi în Crişana - Maramureş 119 evrei angajaţi în exploatarea subsolului, ceea ce reprezintă 0,1% din populaţia evreiescă totală. (L. Gyemant, Evreii din Transilvania, destin istoric, Institutul Cultural Român, Cluj Napoca, 2004) Chiar tatăl unui intervievat a lucrat în cadrul Uzinei Phoenix, deşi fusese iniţial pantofar: „cu ocazia dezvoltării, industrializării oraşului Baia Mare s-a angajat după Primul Război Mondial la uzina Phoenix din Baia Mare. Şi-a primit calificarea, de laborant, operator chimist la pământul de colorant.” (Paul Markovits) b) evreii agricultori Dacă în privinţa îndeletnicirii cu comerţului sau cu diversele meserii, evreii din zona geografică studiată se înscriu în repartiţia generală a structurii socio-profesionale a populaţiei evreieşti din România, conform Recensământului din 1930, în ceea ce priveşte agricultura, silvicultura şi creşterea animalelor se înregistrează cele mai mari discrepanţe. Dacă în CrişanaMaramureş 13,1% din evrei activează în aceste domenii, în Transilvania istorică ponderea lor este de 5,8%, iar în Banat doar de 1,9%. (Sabin Manuilă, Recesământul general al populaţiei Românei din 29 decembrie 1930, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938) Implicarea în agricultură a evreilor este pentru mulţi un fapt inedit. Andrei Oişteanu precizează: „imaginea evreului comerciant, cămătar sau cârciumar este tipică, cea a evreului meseriaş este atipică, în schimb, imaginea evreului

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

agricultor (sau cioban) este de neînchipuit.” (Imaginea evreului în cultura română, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001) Dar în Maramureş această ocupaţie influenţată şi de condiţiile propice a fost o constantă în perioada interbelică. Şi istoricul Victor Neumann susţine: „păstoritul evreiesc din Maramureş şi Bucovina se transformă într-o realitate economică imposibil de neglijat. Nemaiîntâlnit la scara Europei, aspectul intră în istorie ca o particularitate, una din nenumăratele, a diasporei iudaice. E în acest caz ceva mai mult decât o încercare de recuperare: nomazi fiind dintotdeauna, oieritul i-a atras, evreii reînsuşindu-şi repede una din ocupaţiile lor de bază din antichitate.” (Tentaţia lui homoeuropaeus. Geneza spiritului modern în Europa Centrală şi de SudEst, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991) Acest fapt se reflectă şi în discuţiile avute cu membrii comunităţii evreieşti. În cazul doamnei Deutsch, al cărei tată era moşier, creşterea oilor se făcea din mai multe considerente: „Aveam 500 de oi Merinos la care aveam cioban şi ajutor de cioban. Tatăl meu ţinea oile pentru lână, care era vândută. Şi le mai ţinea ca să îngraşe pământul. În Băiţa pământul e slab, dar la noi era cea mai mare recoltă, pentru că erau animalele care făceau gunoi. Şi puneam gunoi peste tot pământul şi oile aveau staul. Pentru asta ţinea tata oile. Şi vindea grâul şi porumbul.” În zona de nord a Maramureşului, aproape de Vişeu, la Rona, se creşteau oi pentru uzul personal al locuitorilor. „Oi nu prea erau la noi în sat. În satele vecine da. Mai puţine. Nu erau turme de oi ca sibienii şi le creşteau numai pentru lână. Ştiţi cum era pe vremea aia? Nu-şi luau oamenii haine din prăvălie, se făceau acasă, din cânepă, lână.” (Fulop Desideriu) Însă există şi sate în care oieritul se practica la scară mai largă şi având pieţe de desfacere în zone îndepărtate: „Evreii din zona Maramureş erau cei mai renumiţi oieri. Au fost perioade când plecau ciurde, cumpărate de evrei, spre Constanţa şi se exportau.” (Markovits Paul) În lucrarea sa Câteva contribu-

ţiuni la oieritul evreilor maramureşeni, publicată în 1930, Tiberiu Morariu prezintă într-o manieră nu tocmai filosemită modul în care se ocupă evreii de oierit. Aşezarea lor în Maramureş este descrisă ca pe o cucerire treptată a terenurilor deţinute de români, care fiind „alcoolizaţi” de crâşmarii evrei, fac datorii din ce în ce mai mari, recuperate prin trecerea proprietăţilor în stăpânirea evreiască. Zonele montane au fost la început ocolite de evrei, însă treptat ei se stabilesc şi aici, relieful Maramureşului fiind în mare parte muntos. Numărul mare al evreilor duce la diversificarea ocupaţiilor acestora. Pe lângă negustorie şi meserii, se mai ocupă şi cu păstoritul. Însă „acest păstorit este numai de formă evreiesc, căci în fond, tot românul este care-i dă toate produsele de-a gata, şi pe lângă aceasta se mai angajează şi ca servitor. Tendinţa evreului este de a comercializa tot ce e posibil şi ulterior de-a pune stăpânire pe toate.” O părere similară are şi Bedeuan Ioan, martor din zona proximă oraşului Sighetu Marmaţiei, însă îndulcită oarecum: “Dacă vroiau să cumperi un kilogram de carne, ţăranul creştea mielul dar nu îl tăia

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

şi evreul îl tăia vinerea şi vindea carnea la ţărani iarăşi. El numai să nu lucreze, pentru că aşa, era o mică înţelegere între ei, comercială, de valorificare a produselor.” Aceeaşi îndeletnicire a evreilor este prezentată într-o cu totul altă lumină de către George Petrescu, conferenţiar doctor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj Napoca, originar din comuna Săcel, judeţul Maramureş, într-o lucrare publicată în 2006 - Consătenii mei, români şi evrei, Relatări despre o rodnică convieţuire interetnică în comuna Săcel, Maramureş, 1930-1950. Amintirile din copilărie, dar şi evenimente din trecutul îndepărtat, cum ar fi sosirea evreilor în meleagurile sale natale sunt prezentate idilic, cu accent pe buna înţelegere dintre români şi evrei, aşa cum se poate intui încă din titlul cărţii. Autorul aminteşte în treacăt şi de „comentarii” la adresa prosperităţii evreilor săceleni din partea consătenilor lor români, însă adaugă: „la Săcel comentariile amintite erau îndepărtate de prosperitatea întregului sat şi astfel de curente nu au prins rădăcini(…)” În comuna Săcel, aflată într-o zonă bogată în păduri, păşuni, cu mulţi crescători de animale, evreii cumpărau de la populaţie, „plătind pe loc vite cornute şi produse animaliere, îndeosebi piei de oi şi de alte animale domestice, la preţuri convenabile. Uneori evreii se asociau cu marii proprietari săceleni cu experienţă, pentru a preveni pagubele legate de dispariţia animalelor. Afacerea era de regulă rentabilă, la sfârşitul sezonului de păşunat se prezentau la târguri cu vaci, boi, juninci şi juncani ce aveau ca şi cumpărători nu numai localnici, ci şi persoane venite de la mari distanţe, uneori chiar din Grecia, atraşi de rentabilitatea achiziţiilor.” Pe lângă creşterea animalelor proprii, cu care evreii făceau comerţ, T. Morariu aminteşte de văratul oilor din comunele maramureşene. Scopul acestei ocupaţii este acela de a-şi putea face brânză cuşeră. Deoarece evreii deţineau suprafeţe mari din munte, obţinute, conform autorului cu preţuri de nimic de la românii îndatoraţi cu timpul la birturile şi prăvăliile

numărul

/ septembrie 2010

evreilor, puneau la dispoziţia proprietarilor de oi români muntele pe care îl au în proprietate sau pe care l-au arendat, se ocupau de angajarea păstorilor şi a baciului, şi ei majoritatea români. Stăpânul stânii, pe munte, este „cuşărarul”, de cele mai multe ori un bătrân evreu, numit şi Schachter care are grijă ca produsele oilor să fie cuşer. Câştigul este unul fără riscuri pentru evreu, deoarece păstorii dau seama de starea şi numărul animalelor luate pe munte la vărat. Aceste stâni purtau numele de „stâni pe fonţi” deoarece plata pentru proprietarul de oi se făcea în fonţi (un font este egal cu circa o jumătate de kilogram ; = pfund) de brânză. În localităţile situate în afara zonei muntoase, produsele lactate erau obţinute de la vitele crescute de unii evrei în gospodărie. „Am avut trei vaci, pentru că erau şi (evrei, n.n.) foarte habotnici, care n-au luat lapte de la ţărani. Pentru că ziceau aşa: ţăranul amestecă vasele de lapte cu acela de carne. Şi-atunci o cumpărat de la noi, pentru că ştiau că la noi, se ţin vasele separat, acele de lapte şi separat acele de carne.” (Anonima) În zona oraşului Baia Mare este specifică creşterea bivolilor şi existau şi evrei interesaţi de creşterea lor, pentru a furniza doritorilor produse coşer: „Mătuşa mea avea o manie: bivoliţele. Şi avea 4 bivoliţe şi vindea lapte de bivoliţă coşer, la clienţi.” (Markovits Paul)

Concluzii Putem afirma că perioada interbelică a fost pentru comunităţile evreieşti din Maramureş o perioadă efervescentă din punct de vedere social, politic, cultural. Strâns legate de viaţa celorlalte etnii alături de care au trăit în cea mai mare parte a timpului în înţelegere şi colaborare, comunităţile evreieşti s-au dezvoltat în această zonă geografică într-un mod aparte, având în vedere influenţa maghiară în ceea ce priveşte limba, onomastica, preferinţele politice; influenţa reliefului în ceea ce priveşte ocupaţiile, popularea unor zone în detrimentul altora, care a dus la dezvoltarea unor caracteristici proprii, unice, pe care am încercat să le subliniem.

În acest studiu am avut în vedere descrierea unei lumi care îşi desfăşura traiul într-o atmosferă normală, cu bune şi cu rele şi care a dispărut pentru totdeauna din momentul în care o parte din actorii săi principali ies din scenă. Schimbările politice, sociale, sunt normale în viaţa unei societăţi, din moment ce trăsătura principală a omului o reprezintă evoluţia. Atunci când acestea sunt bruşte, neprevăzute şi duc la dispariţia unei întregi etnii, se strică un echilibru, se destabilizează un univers de relaţii, cunoştinţe, se sfârşeşte o epocă. Cioran spunea despre evrei: „Indiscreţi şi totuşi impenetrabili, îţi scapă chiar atunci când ţi-au povestit toate secretele lor; zadarnic detaliezi, clasifici, explici încercările prin care a trecut o fiinţă care a suferit: ceea ce este ea, suferinţa ei reală, te depăşeşte. Cu cât te vei apropia mai mult de ea, cu atât ţi se va părea mai inaccesibilă.” În parte este adevărat, în parte fals. Se poate întâmpla ca intervievatul şi intervievatorul să dezvolte în cursul interviului o simpatie reciprocă şi să rămână la sfârşit cu impresia că şi-au câştigat un prieten. În acest fel povestea poate câştiga în valoare, fiind spusă cu mai multă plăcere, dar şi în informaţie. „Povestindu-ne viaţa, păstrăm vii amintirile, experienţele şi valorile colective, care vor dăinui astfel mai mult decât noi înşine. Într-un interviu de acest tip, intervievatul şi intervievatorul devin colaboratori, compunând şi construind împreună o poveste.” (Simona Branc, Povestea-vieţii ca mijloc de (re)construcţie a „sinelui”, în Anuarul de Istorie Orală, X, Cluj Napoca, 2008) Cercetarea comunităţilor evreieşti din perioada interbelică rămâne deschisă, ea nefiind nici pe departe încheiată. Atât sursele orale cât şi sursele documentare ce pot fi descoperite de acum înainte, mai pot oferi informaţii preţioase în acest domeniu care este din păcate destul de slab reprezentat în studiile de specialitate.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Veronica Szinkulics

Meşteşugul ca formă de comunicare în comunităţile miniere din Maramureş. Ştergare şi ţesături. onsiderată până nu de mult o meserie dominantă în partea locului, mineritul a reprezentat o sursă importantă şi unică de venit pentru multe generaţii. Dacă astăzi nu mai putem vorbi despre minerit la timpul prezent, putem deschide un nou capitol, acela de cercetare şi cunoaştere a formelor existenţiale care au stat la baza conturării şi perpetuării comunităţilor miniere. Un prim pas în demersul nostru l-a constituit identificarea şi preluarea directă a informaţiilor de la nepoţii şi strănepoţii acestor comunităţi, salvarea memoriei locurilor şi faptelor fiind una din priorităţile asumate. Ca o confirmare a angajamentelor asumate, o constituie apariţia celor două lucrări publicate de către Editura Eurotip – director Pamfil Godja: Valea Nistrului, - schiţă monografică,Veronica Szinkulics, Filip Dărăban, 2007, Născut într-un sat de mineri, Veronica Szinkulics, Filip Dărăban – traducere Rodica Mone, 2009. Ultima apariţie reprezintă dovezi selectate a vieţii minereşti din zonele Nistru, Băiuţ, Baia Sprie, Baia Mare, Dealul Crucii, Valea Borcutului prin includerea unor fotografii din arhiva personală şi de familie. Din fotografiile redate se pot reconstitui obiceiuri sportive, religioase, modalităţi de petrecere a timpului, evoluţia îmbunătăţirii condiţiilor de lucru, tablouri ale familiilor începând din anul 1900 şi până în prezent. Dat fiind contextul apariţiei publicaţiilor vremii, remarcăm importanţa dată aspectului tehnic referitoare la: sectorul minier date referitoare la productivitatea muncii, la fruntaşii minieri, la angajamentele de depăşire a planu-

Copalnic Mănăştur

lui, modernizarea echipamentului; latura socială - formele de organizare a comunităţilor miniere mai mari sau mai mici aflate într-o continuă ,,modernizare”; latura artistică şi sportivă - concursuri sportive între echipele formate la nivelul exploatărilor miniere – fotbal (Băiuţ, Băiţa), popice – feminin şi masculin (Nistru, Baia Mare), handbal masculin (Nistru); grup de dansuri populare, cor format din femei muncitoare, orchestre muzicale bărbăteşti, diverse întreceri şi întâl-

niri. Remarcăm astfel că, în ciuda vieţii precare, comunităţile miniere au avut voit sau forţat activităţi cu caracter cultural. Pornind de la aceasta, continuăm demersul nostru de cercetare a comunităţilor miniere din zona Maramureşului prin identificarea şi prezentarea unei alte forme de comunicare - prin meşteşug, prin ţesăturile naive. Demersul îşi propune ca finalitate un catalog – sperăm de excepţie datorită unicităţii materialelor – Meşteşugul ca formă de comunicare în comunităţile miniere din Maramureş. Ştergare şi ţesături. Dată fiind importanţa acordată demersului nostru de a face cunoscută forma de comunicare prin artă practicată în comunităţile miniere, considerăm necesară prezentarea informaţiilor într-o limbă de circulaţie internaţională. Astfel, Rodica Mone a dus la îndeplinire acest demers făcând posibilă apariţia celor două cărţi în format bilingv, considerând că povestea trebuie să iasă din curtea casei, să umble prin lume, să fie astfel cunoscută. Culegerea mate-

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

rialelor şi cercetarea de teren a fost realizată de Veronica Szinkulics. Date fiind motivele şi funcţiile care i se atribuie, dar şi faptul că nu sunt lucrate de meşteri populari, putem încadra acest tip de ţesături în categoria operelor colective având la bază experienţa satului. Ştergarele, întotdeauna albe, decorate cu motive florale (trandafir, albăstrele, bujori, alun, lalea, crin), animale (calul, câinele, cerbul, cocoşul, căprioara, iepurele, rândunica, şarpele, raţa), obiecte (pălărie, goarnă, fluier, umbrelă, coş), elemente din natură (copaci, ciuperci), le regăsim în special în casele bătrâneşti deasupra patului, în bucătărie deasupra sobelor de gătit, lângă cuierul de haine, lângă suportul cu lighean şi săpun, în cămara de alimente, ştergare folosite la împodobirea coşurilor, la acoperirea feţei copilului mic, ştergare şi broderii utilizate la decorarea dulapurilor fără vitrină de sticlă, a stelajelor, ţesături înguste brodate manual şi utilizate la geam şi uşă sub formă de ornament, alfabetar. Le-am văzut desigur cu toţii în casele bunicilor, ale părinţilor încă, acum or fi pe undeva uitate în pod sau folosite la ştersul geamurilor şi apoi aruncate rând pe rând. Am avut bucuria să întâlnim oameni care ne-au pus la dispoziţie colecţiile lor, care acoperă zonele miniere ale Maramureşului, aşa cum le detaliem mai jos. În cazul de faţă, nu putem vorbi despre un produs înnoit o dată cu trecerea timpului, acestea fiind păstrate

numărul

/ septembrie 2010

doar de către familiile care mai au în suflet nostalgia trecutului. Afundându-ne în cercetarea elementelor care au stat la baza existenţei marilor exploatări miniere, constatăm o puternică influenţă a simbolurilor care diferenţiază astfel mesajul; la ţesăturile din Nistru, Băiţa, Baia Sprie vom găsi în mare parte mesaje cu conţinut din lumea umană. La ţesăturile din Cavnic, Băiuţ, Baia Borşa, Valea Borcutului predomină aspectele din natură, goarna (Băiuţ), butuc de copac (Baia Borşa). Remarcăm o similitudine a simbolurilor în toate zonele cercetate de noi, în contextul spaţiului, raportată la viaţa terestră. Din cauza rezistenţei reduse a materialelor din care au fost confecţionate, precum şi contextul expunerii

acestor ţesături, s-au păstrat foarte puţine. Situată la limita dintre religie şi magie, ştergarele surprind în plan principal prin elementele prezentate (motive, teme, mesaje) substratul sufletesc, iar în plan secundar prin modalitatea de execuţie. Mesajele cu conţinut din lumea umană le găsim redate în limba maghiară în Nistru, Băiţa, Baia Sprie, Valea Borcutului [Nékem olyan ember kell\Ki más nö után nem jár el\Jó sok pénzt keressen\Ės csak engem szeressen! (Mie îmi trebuie un soţ\Care după altă femeie nu umblă\Bani buni şi mulţi să câştige\Şi doar pe mine să mă iubească!)](Nistru, 1972); [Nincsen rózsa tövis nélkül\ Nincsen élet bánat nélkül! (Nu este trandafir fără spin\Nu este viaţă fără amărăciune!)] (Baia Sprie, 1964); [Bármerre visz sorsom útya\Haza vágyom csendes kis falumba! (Oriunde mă vor duce paşii sorţii\ Îmi va fi dor de liniştitul şi micul meu sat!)] (Băiţa, 1961); [Tisztaság a konyha disze/ Curăţenia este ornamentul bucătăriei)] (Baia Sprie, 1975); [Floare roşie ca focul unde mi s-a dus norocul?] (Valea Borcutului, 1977); [Oriunde vei merge/Oriunde vei sta/Gândeşte-te la mine/Şi nu mă uita] (Baia Sprie, 1968); [Adevărata plăcută fericire/E o sinceră iubire] (Nistru, 1960); [Flori roşi dăruiesc/Ca semn că te iubesc] (Valea Borcutului, 1962); [Păunaşii Codrilor spuneţi-mi de cine mi-e dor] (Baia Sprie, 1958); [Ţi-am adus această floare/Şi o inimă iubitoare/ Dă-mi şi tu mâna ta şi să fii

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

soţia mea] (Băiuţ, 1970); [Tisztaság/Fél egéség (Curăţenia/Jumătate de sănătate)] (Băiţa, 1955); [Ha válogatz az étellre,/Repül a tál a fejedbe! (Dacă alegi măncarea/Îţi zboară farfuria în cap!)] (Băiţa, 1955); [Nyugodalmas jó éjszakát!] (Baia Sprie, 1972); [Fehér galamb száll a falu felett/ Viszi az én bánatos lelkemet!... (Un porumbel alb coboară peste sat/Duce sufletul meu întristat)] (Baia Sprie, 1948); [Pirós Rózsa, Gyongyvirág/ Kettönkön áll a villág! (Trandafir roşu, floare de lăcărmioară/Pe noi două stă lumea!) (Nistru, 1945). Mulţumim celor care au făcut posibilă realizarea acestui catalog prin punerea la dispoziţie sau donarea ştergarelor. Amintim în final că proiectul este susţinut de Asociaţia Comunicaţi prin noi. Documentul va vedea lumina tiparului în toamna acestui an.

Casa pictorului boem. Foto: Lucian Petru Goja

Copalnic Mănăştur

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Andrei FĂRCAŞ

Biserica unicat din Lăschia a fost restaurată în timp record - într-o lună şi jumătate de la începerea lucrărilor, credincioşii au sărbătorit Paştile înăuntru criam, la începerea lucrărilor de restaurare a bisericii Naşterea Maicii Domnului din Lăschia, că acest obiectiv de patrimoniu naţional are o particularitate: este singura biserică din zonă, poate şi de pe o arie mai extinsă, care are turnul sub forma unei cepe. A unui bulb de ceapă. De prima dată cînd a văzut-o, celebrul arhitect restaurator Niels Auner din Bucureşti s-a îndrăgostit de ea. Ca şef al proiectului complex de restaurare, a fost şi dumnealui prezent la recepţia lucrărilor executate, făcînd parte din comisie. În biserică, după vizitarea întregii clădiri şi fotografierea detaliilor, a mărturisit că la acest obiectiv de excepţie s-au făcut lucrări tot de excepţie. Realizatoarea acestora este o firmă cu mare experienţă în restaurare, atestată în acest scop: RUSTIC CONSTRUCT SRL din Baia Mare, al cărei administrator este CORNEL CUŞNER. Biserica şi-a reluat funcţia sa liturgică încă de la Paşti, la aproximativ o lună şi jumătate de la începerea lucrărilor de restaurare, deşi era încă şantier. Pe perioada cît nu s-a putut sluji în biserică, preotul şi credincioşii s-au rugat întrun cort construit, gratuit, ad hoc de firma restauratoare. Lucrările au fost complexe şi au constat în reabilitarea infrastructurii (pentru aceasta biserica a fost ridicată de pe vechea fundaţie pe grinzi groase, ca să se poată realiza fundaţia nouă), lucrări de restaurare la structura de lemn (tălpi, pereţi, boltă, şarpantă şi turn), punerea unei învelitori noi, din şiţă de brad, lucrări de finisaje (duşumele, pervazuri, podină turn etc.), tratamente bio şi ignifugare, montarea unui nou paratrăznet etc. Complexitatea tehnică a lucrării este de nivel mediu, iar calitatea materialelor folosite şi a lucrărilor executate a fost cosiderată ca fiind foarte bună. Cu alte cuvinte, o lucrare de nota 10, pentru o biserică seculară, sfinţită în 1861, şi ridicată cu binecuvîntarea marelui mitropolit al Ardealului Andrei Baron de Şaguna, în timpul împăratului Franţ Iosif. Prim-coratorul Georgie Ilieş a donat, atunci, pentru zidirea bisericii „moşia sa şi edificiile”. Iată că, după atîţia ani, biserica din Lăschia îşi primeşte haina sa de sărbătoare, ca la început, arătînd ca nouă.

eritul îl au toţi cei implicaţi: preotul paroh Dumitru Gligan, cu preoteasa Maria, inspector şcolar de religie, primarul Vasile Ştefan Mihalca, viceprimarul Vlad Ioan Costin, prim coratorul Ştefan Coroian şi consiliul parohial, firma constructoare RUSTIC CONSTRUCT SRL şi patronul Cornel Cuşner, cu specialiştii şi muncitorii, dirigintele de şantier Halász Annamaria, credincioşii din sat, Florin Pop, de la Direcţia Judeţeană de Cultură, om de-al locului, născut la Copalnic Mănăştur, dar nu în ultimul rînd Ministerul Culturii, care a finanţat lucrarea.

numărul

/ septembrie 2010

Recepţia a fost una foarte minuţioasă, cu delegaţi de la Bucureşti, de la Institutul Naţional al Patrimoniului, în frunte cu Culiţă Bancu, directorul de la restaurarea patrimoniului, ca preşedinte de comisie, cu Dan Nicolae Buşcu, directorul general al Institutului Naţional al Patrimoniului, ca invitat, pentru a vedea o lucrare de excepţie, cum numai aici, în patria lemnului, se poate vedea. La recepţie au mai fost prezenţi, ca invitaţi, Vasile Pop Taina şi Vasile Bîrlea, alţi doi proprietari de firme de restaurare a monumentelor istorice, care, alături de Cornel Cuşner, fac lucrări de restaurare de mare calitate.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

drd. Dan POP

Aspecte privind patrimoniul arheologic din comuna Copalnic Mănăştur n depresiunea Copalnic cele mai vechi urme de locuire cunoscute până în clipa de faţă aparţin Epocii Bronzului şi anume culturii Suciu de Sus. Numele acestei culturi arheologice a fost dat după localitatea Suciu de Sus, jud. Maramureş unde, în a doua jumătate a secolului XIX, au fost investigate o necropolă plană şi una tumulară. Siturile arheologice Suciu de Sus sunt răspândite în zona de câmpie din sud-estul Slovaciei, sud-vestul Ucrainei (Ucraina Transcarpatică), nord-estul Ungariei şi nord-vestul României. În spaţiul avut în vedere aici, aşezări aparţinând acestei culturi, au fost identificate şi parţial cercetate la Copalnic Mănăştur în punctele Poiana şi Pe mal şi la Vad în punctele Ştiurdina şi Poduri. Aşezarea de la Poiana este situ-

ată în marginea nord-estică a localităţii, spre Vad, pe terasa de pe malul drept al râului Cavnic, în dreapta văii Văii Lăturoasa. În urma cercetărilor arheologice efectuate aici a rezultat o cantitate mare de ceramică Suciu de Sus, fără însă să fie surprinse complexe arheologice (locuinţe anexe, gropi etc.). După C. Kascó, autorul cercetărilor, şanţul care traversează terasa de la sud spre nord ar fi probabil un element de fortificaţie al aşezării. Fără să excludem şi această posibilitate considerăm că este mai degrabă vorba de un şanţ modern, care drenează apele spre Valea Lăturoasa. În urma cercetărilor au fost descoperite mai multe fragmente ceramice databile în epoca bronzului, fără să poată fi precizată cultura căreia îi aparţin. Iniţial au fost atribuite culturii Wietenberg, iar mai nou se presu-

pune că ar fi mărturia prezenţei unor elemente răsăritene în aşezarea Suciu de Sus de aici (Kacsó1987, p. 51 nr8a, 58, 66, 69, pl.2-3; Kacsó 2004, p.66). În imediata vecinătate a aşezării de la Poiana se găseşte o altă aşezare cea de la Vad Poduri. Aceasta este situată pe malul drept al râului Cavnic, vis à vis de primele case de la intrarea în Vad dinspre Copalnic-Mănăştur, în imediata vecinătate a cimitirului, în stânga văii Lăturoasa. Aici au fost cercetate mai multe locuinţe de suprafaţă dintre care una cu vatră de foc. Urmele acestor locuinţe se mai păstrează doar sub forma unor aglomerări de pietre mari de râu şi aglomerări de fragmente ceramice. Vetre de foc şi gropi cu diferite destinaţii au fost descoperite de asemenea şi în afara locuinţelor. Din inventarul acestor construcţii, dar şi din stra-

Sit arheologic - punctul ŞTIURDINA (Vad) Copalnic Mănăştur

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

tul de cultură provine o cantitate apreciabilă de ceramică alături de care au ieşit la iveală şi câteva obiecte de lut ars şi piatră. Dintre obiectele de lut ars se remarcă o greutate şi o statuetă zoomorfă reprezentând un berbec (Kacsó 1987, p.60 nr.27a, pl.14-15). O altă aşezarea se găseşte pe o pantă de deal, în locul de hotar numit Ştiurdina, la circa 2,5 km nord de intrarea în localitate, între valea Lăturoasa (sau Berinţa) la est, valea Ştiurdina la sud şi pădurea Vârtop la nord. Aici au fost descoperite fragmente ceramice, două greutăţi de lut şi o vatră de foc exterioară (Kacsó 1987, p. 60 nr27b). Despre aşezarea de la Copalnic Mănăştur Pe mal avem mai puţine informaţii deoarece aici nu au fost întreprinse cercetări arheologice ci doar a fost identificată pe teren. Fragmentele ceramice găsite la suprafaţă solului indică apartenenţa ei la epoca târzie a bronzului (Kacsó 1987, p.58 nr.8b, 66). Acestor descoperiri li se adaugă şi câteva piese izolate de bronz sau depozite de bronzuri cum ar fi cele de la Ruşor şi Lăschia. Astfel, la Lăschia, în anul 1985, a ieşit la lumină, cu prilejul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, efectuate de I.E.L.I.F. azi A.N.I.F, în locul de hotar numit de localnici Gardul ţarinii situat pe malul stâng al râului Cavnic, un depozit de bronzuri compus din 17 topoare cu disc şi spin realizate din bronz. O bună

numărul

/ septembrie 2010

parte din aceste piese sunt deformate intenţionat (îndoite) şi nefinisate ceea ce poate indica faptul că nu au fost folosite înaintea depunerii lor în pământ şi că au fost realizate de la bun început pentru a fi depuse ca ofrande unei / unor divinităţi adorate la sfârşitul epocii bronzului (Kacso 1995, 131 şi urm.). De remarcat este şi toporul de bronz, descoperit în secolul XIX într-un loc neprecizat din hotarul localităţii Ruşor şi care aparţine tot epocii mai sus menţionate (Hampel 1892, p.130). Vestigiile arheologice din epocile imediat următoare sunt mai puţin cunoscute. Aceasta se poate datora fie absenţei locuirilor din aceste epoci, fie datorită faptului că acestea nu au fost încă evidenţiate. Faptul că regiunea a fost locuită în epoca romană o dovedesc cele trei monede romane emise în timpul lui Gordian III (238-244 d.Chr.) descoperite la sfârşitul secolului XIX în vestul localităţii Vad, într-un punct neprecizat (Stanciu 1992, 182 nr.33), precum şi imitaţia barbarizată după un solidus de la împăratul Theodosiu II (408-450 d. Chr.) databilă după anul 430 d. Chr. (Chirilă, Socolan 1971, p72-73, pl.9/9). Aceste din urmă descoperiri indică faptul că între Imperiul Roman şi populaţia din zonele rămase în afara graniţelor existau relaţii comerciale. Intensificarea cercetărilor ar-

Sit arheologic - punctul POIANA (Cop. Mănăştur)

heologice de suprafaţă în această zonă, situată între depresiunea Lăpuşului şi depresiunea Baia Mare, ar aduce cu siguranţă elemente noi pentru cunoaşterea pre şi protoistoriei.

Literatura: Chirilă, Socolan 1971 - E. Chirilă, A. Socolan, Tezaure şi descoperiri monetare din colecţia Muzeului Judeţean Maramureş, Baia Mare, 1971. Kacsó 1987 - C. Kacsó, Beiträge zur Kenntnis des Verbreitungsgebietes und der Chronologie der Suciu de Sus-Kultur, Dacia N.S. 31, 1987, 51-75. Kacsó 2004c - C. Kacsó, Mărturii arheologice, Baia Mare, 2004 Stanciu 1992 - I. Stanciu, Descoperiri din a doua jumătate a mileniului I î.Chr. şi mileniul I d.Chr. în judeţul Maramureş – Les découverts provenand de la seconde moitié de 1-er millénaire av.JC et du 1 –er millénaire av. JC dans le dép. de Maramureş, EphemNap 2, 1992, 169-191. Hampel 1892 - J. Hampel, A bronzkor emlékei Magyarhonban, II, Budapest, 1892. Kacsó 1995 - C. Kacsó, Der Hortfund von Lăschia, Kr. Maramureş. în: T. Soroceanu (Hrsg.), Bronzefunde in Rumänien. PAS 10, Berlin, 1995, 131-140

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Anca GOJA

Ştefan Radof: “Copalnic Mănăştur paradisul tinereţii mele”

ctor pe care orice cinefil îl cunoaşte, activ şi pe scenele teatrelor, artist emerit, lăudat şi ultra-premiat, dar şi poet "cu acte în regulă" şi 6 cărţi la activ, Ştefan RADOF este o figură familiară deopotrivă generaţiilor mai în vârstă sau mai tinere. Ceea ce se ştie mai puţin este că el se simte acasă în Maramureş, mai exact la Copalnic Mănăştur, unde, din când în când, vine să îşi tragă sufletul în casa moştenită de la bunica soţiei sale. Prin intermediul acesteia din urmă, Doina Radof, născută Hossu, Ştefan Radof s-a integrat în grupul de intelectuali cu care Mănăşturul se mândreşte şi care are înaintaşi la fel de celebri. Împreună cu dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Ju-

deţene "Petre Dulfu" şi fost coleg de Senat al actorului, precum şi împreună cu localnicul Ioan Micle, şi el angajat al Bibliotecii Judeţene, am vizitat familia Radof la casa din Copalnic Mănăştur pe la începutul lunii august. Afară, pe târnaţ, între discuţii amicale, la un pahar de vin, s-a născut şi interviul de mai jos, din care puteţi afla ce îl leagă pe Ştefan Radof de această parte a Maramureşului, cum s-a ales cu dosar de securitate de la 16 ani, cum a fost ajutat în carieră de Radu Beligan şi Costache Antoniu, cum a cerut-o pe Doina în căsătorie plătind o leafă pentru o pereche de cercei, dar şi care sunt preocupările sale prezente în planul actoriei şi al scrisului.

De 50 de ani, legat de Mănăştur Reporter: Spuneţi-mi, care sunt legăturile dumneavoastră cu Mănăşturul? Ştefan RADOF: Legăturile mele vor împlini, exact peste 2 ani, 50 de ani. În 1962 eram în anul II de facultate, la Teatru, când m-a luat doamna Radof, născută Hossu, să mă întreţină... Acum glumesc, nu eram chiar un întreţinut. Paradoxul era că, deşi eram student, câştigam. Făceam figuraţie la teatre, mai făceam câte un post-sincron la cinematografie şi câştigam destul de bine. Îmi aduc aminte că într-un an am putut să câştig atât de mult, încât le-am cumpărat părinţilor mei lemne de foc, cum era atunci, şi am făcut şi un gard. Iar când am cerut-o pe doamna Radof în căsătorie, n-am găsit, cum se făcea, un inel cum vroiam eu. M-am dus cu Ilinca Tomoroveanu şi n-am găsit la bijuteria, ţin minte, din Pasajul Vilacrosse, un pasaj celebru în Bucureşti. Încă mai existau bijuterii, dar de stat, cooperative. Şi i-am cumpărat o pereche de cercei. Am dat 325 de lei. Asta ştiţi ce însemna? Însemna o leafă de funcţionar... R.: De asta ţineţi minte preţul exact...

Copalnic Mănăştur

Ştefan Radof, Doina Radof şi Teodor Ardelean în pridvorul casei din Copalnic Mănăştur. Ş.R.: Sigur că da, ca toată lumea. Am cerut-o în căsătorie de la mama ei, Lucreţia, născută Pop, care s-a născut în această casă, şi fratele ei avea casa cealalaltă, dar amândoi au fost născuţi aici, şi erau copiii Reghinei Pop şi ai lui Ştefan Pop. Deci eram într-un fel adoptat ca un tiz al strămoşului Doinei, al bunicului ei. Deci când am cerut-o, Doina a văzut cerceii, pe care îi pusesem pe masă, a venit

cu o tavă cu cafele, ştii cum sunt ardelenii, şi a vărsat-o pe mine toată (râde)... A vărsat-o de emoţie. Atunci, nu ştiu, era în ritualul familiei, doamna Lucreţia Hossu, deci mama Doinei, mi-a spus că ar fi bine să facem un turneu prin Ardeal, că aşa se practică. Sau aşa se practica atunci, deşi eu nu ştiam asta. Fata cea mai mare se mărită şi să cunoască ginerele.

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA O comunitate care respecta oamenii învăţaţi

Doina RADOF: Era în '62. Ş.R.: În '62. Am făcut un turneu prin toate oraşele din Ardeal superb turneul, de neimaginat. Şi m-a adus aici, la Mănăştur. Curios este că părinţii doamnei Radof, Hossenii, sunt de pe lângă Sălaj, de unde e Tedi Ardelean, că ei sunt nepoţi de-ai cardinalului Hossu. Cardinalul chiar a fost aici pe Mânânţuş, pe un deal şi a ţinut un discurs cu Ilie Lazăr. Există şi acum un nuc extraordinar, care e uscat. D.R.: Nu e nuc, e stejar. Ş.R.: Stejar, scuzaţi, m-a corectat doamna. Acel stejar este uscat, dar el stă ţeapăn, nu ştiu cum. E celebru. Şi probabil că şi oamenii îl respectă din cauza asta. Că aici încă există, încă se păstrează ceea ce numim noi respect faţă de tradiţie. Eu zic aşa, într-un poem al meu, chiar zic că suntem nişte palimpseste, adică noi scriem şi tot ce facem, facem peste ce e scris în noi de către strămoşii noştri. Or aici, în Ardeal, tradiţia se păstrează mult mai bine şi, cred eu, în Basarabia strămoşilor mei din partea tatălui. Dar să revin. Aici am venit şi domnul Pop Vasile, fratele soacrei mele, care este unul dintre directorii şcolii - adică a fost, Dumnezeu să-l ierte, dar eu vorbesc la prezent pentru că pentru mine e viu şi acum -, m-a primit şi-mi aduc aminte că mi-a dat 25 de lei să mergem să bem o bere în "piaţ". Eu eram student, dar mergeam la restaurant şi trebuia eu să plătesc berea. Nu mi-e ruşine să spun treaba asta, deşi eu aveam bani, cum v-am spus, eu câştigam destul de bine. În Ardeal sunt altfel de lucruri, n-am eu cum să le explic şi nici să vă "tudoşesc" prea tare, că v-o luaţi în cap... Adică sunt nişte reguli care mie îmi plac foarte mult, pentru că întemeiază un popor. Ştiţi, teoria comunistă, a luptei de clasă, este o falsitate totală. Ceea ce este scris în diviziunea muncii în sociologie este valabil pe hârtie, dar în realitate există o altă diviziune. Şi asmuţirea asta între clase a fost o idioţenie. S-o lăsăm acolo, ca să nu v-o dezvolt, că voi sunteţi copii şi nu e bine. Cu toate că le aflaţi, e bine să nu

numărul

/ septembrie 2010

repetaţi greşelile astea. Deci învăţătorul aici era un om foarte respectat. În '62, când am venit aici, eu când mergeam pe uliţă mi se spunea "Sărutmâna". Nu râde! Am aflat de ce. Eu veneam de la Bucureşti, eram învăţat, locuiam în casa unde stă domnul director Pop, era "musai" să fiu şcolit. Or aici există un respect extraordinar faţă de omul învăţat. Mergeam şi oamenii mă salutau, deci există şi o telegrafie fără fir extraordinară, care a funcţionat imediat. "Măi, a venit nepoata domnului Pop, s-a căsătorit şi a venit cu un băiat de la Bucureşti, dom'le!" Iar reacţia bunicii Doinei, deci stăpâna casei acesteia unde "hodinim" acuma, Reghina, când m-a văzut, prima ei reacţie a fost: "Da' ce-ai adus călbasul ăsta aici?" Eram mai mic, aşa, şi Doina tot timpul avea respingeri. Şi spunea: "Ţi-o plăcut numai ăia fini", ea a avut un alt termen, dar nu-mi vine în cap acum. Era mică de statură, o femeie extraordinară, care a rămas văduvă de foarte tânără, vorbesc de buna Reghina.

Un paradis care a născut mari intelectuali Ş.R.: Şi imaginea spectaculoasă era aici, de exemplu în faţa târnaţului, târnaţul acesta era mai mic, eu acum am mai făcut nişte modificări, Dumnezeu s-o odihnească, dar sper că nu s-a supăra acolo unde e. Vizavi era o stivă de lemne şi pe ea erau pui de curcă, foarte greu de îngrijit, şi un curcan care stătea cu aripile uite-aşa (desfăcute, nr.). Asta m-a impresionat cel mai tare, cum îi apăra. Astea sunt imaginile, dacă vrei, ale paradisului tinereţii mele. R.: S-a creat aici, în Mănăştur, un grup de intelectuali. Care sunt legăturile între voi? Ş.R.: Sunt foarte strânse. Cum să vă spun, grupul de intelectuali a fost înaintea generaţiei noastre. De exemplu, de aici sunt strămoşii lui Emil Botta, ai marelui Emil Botta, poet şi actor, căruia sper că îi sunt un urmaş demn. L-am şi cunoscut. De fapt, eu am adus, ca să donez Bibliotecii din Mănăştur, foarte multe cărţi cu autografe de la mari personalităţi. Eu când am venit aici, Marieta Anca încă mai trăia, şi

pentru noi, actorii, ea este un monument. Marieta Anca a fost una dintre marile actriţe, dar şi una dintre marile... nu aş putea spune dizidente, pentru că dizident înseamnă dinlăuntru, or ea nu a fost membră de partid. Ea a fost una din marile protestatare. Ea a fost cea care a refuzat să joace în piese comuniste. Eu, de pildă, nu am avut curajul acesta. Şi nimeni altcineva. Dar ea, da. Zaharia Stancu nu a îndrăznit s-o dea afară, dar a pensionat-o. A fost un scandal foarte mare în epocă. Au fost mari discuţii. Dar nu contează, ne întoarcem la realitate. În afară de asta, tatăl Marietei Anca a fost primul doctor acestei comune care a studiat la Viena. Adică şi la Bucureşti să studiezi este mare lucru, dar la Viena... Şi să nu alegi nici Baia Mare, nici alt oraş mai însemnat... Asta ar fi de învăţat pentru tinerii absolvenţi. Să te duci în propria ta comună şi să fii medic. Ioan MICLE: El, între timp, a fost şi directorul spitalului din Oradea. Ş.R.: Da, dar iniţial aici a fost. I. M.: Da, şi aici s-a şi reîntors.

O lume semi-occidentală, "ucisă de prostia comunistă" Ş.R.: Aţi aflat adevărul. Iar în afară de asta, aici am găsit şi un fost ofiţer de vânători de munte, Mihăilescu, un om de o cultură fantastică, puţin cam legionar, ceea ce pe mine nu m-a deranjat niciodată... Şi o spun cu toată libertatea: această mişcare a fost necesară la un moment dat. Că ea şi-a dat în petec, ca toate mişcările, e adevărat. Doamna Radof dă din cap, pentru că ea e mai tolerantă. Eu spun pentru că atunci când eram mai tânăr şi eu auzisem, că eu nu puteam fi legionar, că n-aveam cum. Apropo, că Vadim tot îmi zicea că am fost legionar, e o prostie. De abia ştiam când a început mişcarea. Dar mai târziu, fiind în închisoare, am aflat ce a însemnat mişcarea legionară pentru România. Deci, mă rog, domnul Mihăilescu, mătuşa... cum o chema, Doina? Valeria! care era tot

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

51 aşa o femeie care studiase pe la Viena, era institutoare, parcă. Oamenii ăştia se strângeau seara, cu părintele Buda, care era părintele Bisericii Uniate, dar acum slujea şi în cea Ortodoxă, cu Ucu Dragomir, care fusese profesor şi acum era director de casă de cultură. Şi oamenii ăştia toţi formau o intelectualitate care se întâlnea seară de seară să joace bunco (o parte din ceea ce azi se numeşte renţ), de pildă, dar de fapt era un pretext. Era un pretext pentru a se întâlni, a se omeni şi a mai discuta. Ca să fii primit în acest cerc trebuia să fii căsătorit cu doamna Radof sau... Să fii adoptat (de comunitate, n.r.). Când am primit diploma de cetăţean de onoare al satului sau al oraşului, cum să-i spun, al comunei... Unchiul Vasile spunea că aici a fost pretură, el nu spunea că a fost comună, ci şi în vremea ungurilor spunea că aici a fost pretură, adică centru de plasă. Şi dacă vă uitaţi foarte atent în "piaţ", ce-a mai rămas, aici a fost un sistem de piaţă semi-occidental. Acolo încă mai funcţionau magazine, erau, îmi povestea mama bună, meseriaşi: cizmari, tâmplari, cojocari, deci o lume foarte specială. Lumea asta a fost ucisă de prostia comunistă, că nu pot să-i zic altfel. Comunismul e un ideal prea frumos ca să fie relizat vreodată. R.: O utopie. Ş.R.: Sigur.

Dosar de securitate de la 16 ani R.: La ce lucraţi în prezent? Ce mai scrieţi, ce mai jucaţi? Ş.R.: Acum joc în "Azilul de noapte", la Teatrul Metropolis, în rolul Luca, e rolul principal al piesei. Spre surpriza mea, am avut un succes... Acum mă obligi, la vârsta mea, să vorbesc despre succes. Păi, dacă am ajuns până aici, înseamnă că, nu ştiu cum să zic... la mine succesul e aşa, o chestie... R.: Obişnuită. Ş.R.: Să zicem. Scuză-mi impertinenţa, dar îmi pot permite. Apoi, lucrez cu maestrul Beligan, care, după cum o să observaţi în biografia mea, a fost unul dintre oamenii importanţi în viaţa mea. După ce ieşisem din închisoare, unele drep-

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

Ştefan Radof la lansarea Revistei VATRA CHIOREANĂ. Septembrie 2009 - Copalnic Mănăştur. turi civile îmi erau interzise, cu toată amnistia care a apărut. În plus, am să vă spun în premieră un lucru: după citirea dosarului de la CNSAS, am aflat cu stupoare că de la vârsta de 16 ani aveam dosar de securitate. R.: De la o vârstă atât de fragedă, probabil din pricina tatălui... Ş.R.: Din pricina tatălui şi din pricina... acolo zice că din cauza gurii mele. Dar mă rog, se poate şi asta. Nu contează. Şi deci aveam un dosar, după ce făcusem tata canal şi eu închisoare, mama dată afară din serviciu, sunt prea multe lucruri care se arhi-ştiu şi mi-e teamă că mă repet. Dar să ajungem la esenţial. Beligan a fost cel care m-a luat pe răspunderea lui. Şi Costache Antoniu, care era rectorul facultăţii, spun cu mândrie treaba asta, m-a luat la clasa lui. Deci am fost, zic eu, un talent descoperit şi ajutat de aceste valori. Nu mai spun detaliile, care au semnificaţie, dar să nu mă pierd în ele.

Un nou spectacol şi două cărţi în lucru Ş.R.: Acum am fost la Balcic cu doamna Radof şi când am venit acasă am găsit pe telefon că am fost căutat de maestrul Beligan. Eu am un respect mult prea deosebit pentru dânsul, e ca părintele meu. Eu m-am născut a doua oară prin el. Şi acum mi-a spus secretara lui: "Maestrul Beligan vrea să pună o

piesă cu dumneavoastră". Deci să monteze Beligan o piesă cu mine. Cum a montat cu Piersic. Şi am zis "Da.". Chiar dacă joc un rol episodic, dacă mă cheamă Beligan, trebuie să mă duc şi noaptea. Secretara îmi spune: "Bine, trecem pe seară să vă aduc textul". Am coborât şi era maestrul Beligan în persoană. Măi, să vină la 91 de ani, la tine acasă, să-ţi aducă textul, marele Beligan, peste care au trecut toate furtunile, toate înjurăturile, toate hărţuielile vieţii ăsteia, şi totuşi este drept... E adevărat că e neastâmpărat, că de aia şi umblă...(simulează mersul în cârjă, n.r.). Şi am început repetiţiile. Între timp, partenerului meu, deci băiatul meu în piesă, Radu Gheorghe, şi el un artist mare, i s-a prăpădit tatăl şi a trebuit să amânăm. A rămas să reluăm repetiţiile în toamnă. La asta lucrez acum. Din punctul de vedere al scrisului, e o problemă mai complicată puţin. Eu lucrez la o carte care nu se mai termină şi sper că aici voi reuşi să o duc la capăt, căci întotdeauna lucrurile bune le-am finalizat aici, la casa Reghinei, "vila" Reghinei, cum îi zic acum. Între timp, Vlasie (Călin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45, n.r.), vrea să-mi publice o carte cu memoriile mele, cu toate cronicile mele, cu scrierile politice, căci am şi scrieri politice din perioada în care am fost senator. Cu toate lucrurile astea se va face un volum, şi dacă îmi va ajuta Dumnezeu voi face lansarea şi vin şi la Baia Mare...

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Radu BOTTA

Radu Botta despre Radu Botta ând a murit, am vrut să mă arunc în groapă după el, nu am crezut că a dispărut, îmi vine şi astăzi greu să cred că a murit, aveam pe atunci şapte ani, pe bunicul meu tot Radu Botta îl chema. Dintr-o ramură a familiei care îşi lichidase temelia în Transilvania, înnobilaţi la 1579 ca voievozi ai Cetăţii şi Ţinutului Chioarului din Maramureş, “care nu şti horile/ bată-l sărbătorile.”, dar peste care Diplomă trecuse timpul şi averile se cam răspândiseră, ei s-au retras în Zagăr la poalele Sighişoarei, un sat locuit în majoritate de saşi lutherani iar mai apoi spre Bucureşti. Cetatea Chioarului, locul de refugiu al lui Pintea Haiducul care aprindea un foc, noaptea, între zidurile ei dărâmate sau exilul soţiei alungate a lui Sigismund, Maria Cristina, ce îşi ascundea aici dorul pentru Mihai al nostru, Viteazul…. căci Sigismund se ocupa numai de alchimişti, pictori şi astrologi! aduna pe atunci douăsprezece voievodate. Sub ocupaţia ungurească, prin fabricarea în grabă de blazoane, familiile româneşti au văzut posibilitatea nesperată pentru o recunoaştere din partea nobilimii apusene. Dintr-o altă ramură a familiei, la Adjud, se vor naşte pe jumătate italieni Emil şi Dan, se poate ca Emil să fie poetul nostru pentru secolul douăzeci. Iar intuiţiile lui Dan Botta merg mai departe în sufletul trac decât oricare alt salt în trecut, acest Pârvan al cuvintelor, dicţionarul etimologiilor trace e încă în manuscris, poate singura noastră “Poetică” în forma ei sistematică. Iar câţi or mai fi rămas prin Maramureş, cine să mai ştie de ei. La 1590, familia Botha primeşte o confirmare şi pentru un voievodat din Bihor, anume satul Bochia care ar fi fost stăpânit “din vechime” de ei, această aşezare se numără printre cele care aparţinuseră lui Menumorut fiind parte a cetăţii cunoscută sub numele de Beland,

numărul

/ septembrie 2010

“Tataie, prinţişor - tânăr” nume cu o etimologie germană. Un fragment din scrisoarea lui Gabriel Bethlen, prinţ al Transylvaniei, către Nagylucsei Doczi, din 1615, – document reluat în revista “Vatra Chioreană”, nr. 3, sep. 2008 -, ne spune ce înseamnă să fii voievod în Maramureş: “Acolo, în ţinutul Chioarului, trăiau în fiecare sat nişte boieri înnobilaţi, care se mai cheamă şi voievozi, pe când Chioarul era stăpânit de persoane private, şi nu de domn. Privilegiile lor se trag nu doar de la stăpânii cetăţii, ori de la alţi feudali, ci de la vechii regi şi principi, ei fiind datori în schimbul acestora a servi călare, fiind trimişi pe ici pe colo, după cum era nevoie. Aceştia au fost mult prigoniţi şi necăjiţi de anume demnitari, pe timpul sărmanului principe Bathory, e drept, fără ştirea lui, vrând să-i facă iobagi, dar ei, sărmanii, nu s-au lăsat, mai degrabă au pribegit, pierzându-şi toate dobitoacele, măcar să scape de iobăgie. Iar acuma, după ce din mila măriei sale Chioarul a fost redat, venind în faţa ţării şi a noastră cu jalba lor, să judece domnia ta, dacă suntem datori a repune la loc asemenea vechi dreptăţi.” Iar Valer Hossu

descrie pe scurt tragedia secolului optsprezece, dărâmarea cetăţii şi totodată cum stările privilegiate române chiorene se descompun devenind mulţi dintre ei “ţărani dependenţi sau chiar vagabonzi”. Veniţi din Zagăr spre Bucureşti, fraţii Botta, sub oblăduirea mamei ce lucra la Casa Regală, Maria Botta, care o chema ca pe mama, căutau meserii de artişti sau pierde vară cum a fost Ghika, nume pe care îl va purta şi tata. Înainte de război Ghika intrase în trupa de circ de care îşi mai amintea şi bătrânul nostru clown, Siminică, care ştia toate poveştile până la 1900, câţi săriseră, câţi călăriseră, câţi se strâmbaseră, câţi fuseseră mâncaţi de fiare… Ghika Botta avusese naş ca şi tatăl meu pe unul dintre Ghikuleşti, ce rămăsese o tradiţie în familie să-i avem naşi pe ei. Cel care l-a botezat pe tata, Ion Ghika, avea prin zona Gării o firmă de transporturi cu platforme largi trase de cai de munte. Copil, tata mai lua câte o trăsură din aceasta la goană pe hârtoapele Bucureştiului. Ghika Botta era trapezist, singurul în România acelei vremi care făcea triplu salt mortal fără plasă, erau doi la trapez, aveau să dispară în valurile Atlanticului cu toată trupa şi cu animale cu tot în ’41. Plecaseră în turneu spre America ori poate fugeau cu tot circul, se făceau multe turnee pe atunci şi mai avem fotografii trimise de ei de prin Europa, din Hamburg, el şi Miron în cămăşi albe de in, pe trapez… Iar Ghica cestălalt, tata, va fi ajuns din profesor de Navigaţie în Academia Militară printr-un Institut de Cercetare, în vrajba revoluţiei, ca deputat în primul parlament democratic al României, triplu salt şi Ghica ăsta. Radu rămăsese cu dragostea pentru circ datorită fratelui său dispărut, îmi amintesc o seară în urmă cu peste treizeci de ani, era ploaie şi trebuia să parcăm maşina, aglomeraţie, mă urcasem pe bancheta din spate

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

53 unde era un câine de fetru, din acela care îşi leagănă capul, sprijinit de un cui. Văd şi parbrizul din faţă şi pe bunic parcă, să zic. Circul nu mi-l mai amintesc, când săreau atleţii închideam ochii, îmi amintesc că închideam ochii. Ghika dacă o fi scăpat din naufragiu, ori fie-său măcar căci am găsit în America un Liviu şi pe băiatul său Liviu îl chema. Străbunicul încă visa America, luase parte la Goana după Aur şi trimitea din copturile Californiei plicuri parafate cu un “B” frumos, ornamentat, avea el o pecete de ceară, unde o mai fi şi pecetea străbunicului. Tata îmi spunea că a văzut-o în beciul din Calderon, într-o cutie cu tuburi goale, de gloanţe… Dintre ceilalţi, Ileana deschisese Casă de modă pe Calea Victoriei, Zaharia se însurase şi plodea numai fete, Niculae studia şi cerea bani prin epistole şi care ne-au rămas frumos caligrafiate, scurte mesaje de afecţiune; Mimi se aranjase cu un redactor de la un ziar de stânga iar Radu se învârtea, cum face şi astăzi prin Amsterdam… e Radu, multă vreme după ce a murit, mi-l închipuiam că îl văd pe stradă ori mi se părea că trece pe lângă mine, după ce trecea mă linişteam. Iar după un timp credeam că nu-l mai recunosc, că are înfăţişarea altuia dar e el şi dacă trecea îl simţeam, uneori la mai puţin de un metru ca o prezenţă ce trebuie să se anunţe şi mă bucuram întotdeauna. Mama îmi va spune că mult timp după ce murise încă îl mai visa, cred că toţi am mai vorbit cu el un timp… Amintirile lui clare de scit agatârs şi forţa cu care venise, mândria aceea sură a timpului nu o consumase în jurul său, nu îi ajungeau nici vremurile, nici oamenii; când i-au atins din greşeală ficatul cu aparatul de raze şi i s-a comunicat de către doctor pe holul spitalului că şansele de viaţă i-au scăzut mult, a răbufnit într-o ură cumplită, vroia să trăiască mai mult ca noi toţi, abia l-au scăpat pe doctor din mâinile lui căci Radu făcuse şi box… Căuta în jur o intensitate, un zvon, ceva care să ne trezească către o nouă lume şi poate că avea

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

Ghika BOTTA (dreapta) şi Miron, partenerul lui de trapez, la circ de spus lucruri, multe lucruri, lucruri despre toate lucrurile şi îşi găsise în mine cel care promitea să-l asculte mai târziu, sunt sigur de asta căci am fost sigur de el. Să urmărească în străfunduri povestea, era dintre noi acela care aştepta fără respiraţie să treacă timpul ruşilor… Îmi amintesc ochii lui încercând să ghicească în ochii mei ceva ce nu ştiam ce, îmi amintesc această întrebare a ochilor lui cum s-ar fi întâmplat ieri. Mi-l amintesc dându-mi plicuri cu zahăr în faţa dulapului de stejar din camera din faţă ori bărbierindu-se cu lame pe care le colecţiona, avea mii de lame de ras germane pe care le ascuţea cumva din nou, ori pe pragul din Calderon, pragul acela de piatră, rece, frumos, îi văd şi acum inelul din şerpi de aur, masiv. Mie îmi zicea Prinţişor, aveam plete negre şi mă îmbrăcau deseori în costume naţionale. De aceea îi ziceam şi eu lui, Tataie Prinţişor. Camera din faţă, din Calderon, avea în colţuri lampadare înalte ale căror abajururi imense le împletise el însuşi din fâşii colorate, deasupra lor adăstau porumbei din bronz iar în perete era o reproducere largă a tabloului lui Boecklin, “The Isle of the Dead”. Sub tablou se întindea un covor persan cu un model mărunt, în nuanţe roşietice iar pe zidul din faţă cum intrai pe uşă, sus, căci era o cameră înaltă, atârnau coarnele

largi, neverosimile ale unui cerb lopătar, ca o îmbrăţişare galbenă, de os. Acestea erau montate pe un lemn sculptat, lăcuit în negru iar dedesubt un alt corn lung şi rotit, poate de bivol african, cu vârful îmbrăcat în argint. Era o goarnă mare agăţată de un lanţ în filigran. Pe ceilalţi pereţi, portrete care aveau deasupra coarne de capre de munte şi un bec mic, montat în lemn, iar lângă uşă o fotografie a bunicii în pragul vechii clădiri a Teatrului Naţional, acum demolate. Noaptea, dacă aprindeai micile lumini dintre coarne, vedeai portretele neamurilor care se apropie de tine ca nişte capre… prin întuneric. asa din Calderon, împreună cu cea din stânga ei, făcută în oglindă, fuseseră proprietăţi ale lui Mihail Sturdza, Ministrul de Externe din guvernul Antonescu. Aceasta din urmă a funcţionat multă vreme ca ambasadă a Palestinei şi se auzeau în acele vremuri împuşcături de pistol cel puţin o dată pe an. Din fericire ne despărţea un zid de cărămidă cu mici frontoane şi pe care îmi plăcea să mă caţăr ori să sar la vecini când se mutase acolo Ambasada Burgundiei. Marmora de peste gard era curăţată, lustruită, îţi venea greu să crezi că erau două case gemene. După ce urcai câteva trepte, într-o cameră de la parter aproape goală,

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

era Doina care îmi dădea sucuri de portocale din nişte stile bulbucate. Săream gardul, salutam englezeşte negrii în costume verzi şi mă duceam direct la Doina, blonda hăhăită. Burgundia e o mică ţară africană numită aşa după o regiune a Franţei, Burgundy. Sturdza a vândut casele, inspirat, câteva luni înainte de naţionalizare lui Bugheanu, un inginer de la căile ferate care a făcut puşcărie pentru că ar fi cumpărat cu bani furaţi; pe Bugheanu îl mai ţin minte, era un bătrân înalt, în baston, îmbrăcat mereu într-un costum negru şi purta o pălărie cu boruri largi, mergea încet şi parcă dintotdeauna; locuia cred la etajul întâi, urca pe scara din spate. În stânga porţii mai sunt îngropaţi saci cu lucruri de la Căile Ferate îmi spunea bunica, fiecare îngropa ceva pe atunci cu ruşii în ceafă. Pe alţii îi îngropau ruşii cu totul. Curtea are de-a lungul zidului trei plopi foarte înalţi care să fi prins rădăcini prin secolul nouăsprezece şi care în luna lui mai acoperă totul cu seminţe, fuioare imense de fulgi care se întind până spre Biserica Batiştei şi pe care trebuie să le mături mereu pe dalele galbene. Iar casa e acoperită de iederă şi pragurile din marmură ieşite din făgaşuri; câţiva ani am locuit la etajul doi şi am de acolo mii de pagini de jurnal, nu mai ştiu ce am scris, poate vreodată am să reiau acele fragmente. Acum clădirea nici geamuri nu mai are iar scara interioară, din marmură, s-o fi prăbuşit înăuntru, în mijlocul casei. Italianul care a cumpărat de la urmaşii lui Bugheanu a dispărut. unicul avea pe vremea aceea la capătul de beznă şi mucegai, pe sub casă, o cameră ascunsă. Parcurgeai un labirint de trepte şi coridoare iar întrerupătorul de lumină era plasat undeva în faţă, trebuia să-l nimereşti prin întuneric de fiecare dată. Întâi cobora el vreo douăzeci de trepte, poate mai multe, până sub nivelul străzii şi aşteptam câteva secunde lungi până să se aprindă din vreo firidă lumina. Apărea astfel galbenă o primă încăpere, înmuiată în izuri amare şi rugină, era acolo o chiuvetă veche din care picura apă cu

numărul

/ septembrie 2010

miros de canal; după care urma un coridor lung ce se termina cu nişte uşi masive, legate cu un lanţ de care atârna un lacăt mare dar mai întâi trebuia să cobori; aşteptam şi aici pe buza treptei până ce bunicul ajungea la uşile acelea unde era întrerupătorul după care treceam printr-o prelungire a coridorului încadrată de două praguri înalte. Urma iarăşi o treaptă către o altă încăpere care avea un perete de scânduri prin care intra timid lumina străzii căci în perete, dincolo, era un geam la nivelul trotuarului. Uneori mai simţeai câte un şobolan prin spatele sticlelor goale ori fugind pe pereţi. Scândurile acelea aveau şi ele o uşă cu lacăt dar de acolo vedeai să te întorci spre dreapta unde era iarăşi un coridor mai scurt şi plin de dulapuri, cauciucuri de maşină, scânduri peste care praful stătea un centimetru şi în spate bucăţi masive de fier, nu mai reţin pentru că nici nu distingeai bine. Erau toate lungite de-a lungul zidului până în păienjenii groşi care trăiau în cărămida casei preschimbată în pastă roşie, putredă. Coborai de acolo pe nişte trepte care se mâncaseră complet. Apoi în

stânga era în sfârşit o uşă ca un grilaj de lemn, trebuia să deschizi prin acea uşă un lacăt şi să strecori mâna printre lemne, să aprinzi lumina, aici era. O cameră pătrată, mai spaţioasă decât cele anterioare şi să fi avut înălţimea de patru-cinci metri, rafturi late de fier pe toţi pereţii până în tavan iar în stânga jos era un birou cu o lampă. Dar nu era o cameră de studiu. Pe birou, pe rafturi şi peste tot, în grămezi uneori care păreau a fi lucruri aruncate unele peste altele, stăteau lăzi vechi de muniţie, măşti de gaze şi sute de cutii cu orice îţi trece prin cap, de la şuruburi şi piese de maşină, până la obiecte casnice, lămpi, ţevi, ornamente din bronz, cutii de ceai, de cafea, farfurii de aluminiu, cabluri, încuietori, butoane, nasturi, părţi de manechine, leviere, fiare de călcat şi cutii de cărbuni, era tot ce vrei dar mai ales erau obiectele dinainte de război. Toate obiectele acelea aveau pentru mine un farmec imens pentru că nu semănau cu obiectele noastre, erau din alt timp, dinainte de ruşi. Multe dintre cutii erau germane. Majoritatea lucrurilor, mai ales cele care nu puteau fi ghicite de un nepriceput purtau câte o bucată mică de carton legată cu sârmă pe care era scris cu roşu denumirea şi anul. Coboram în acel beci de câte ori aveam ocazia, era un alt timp acolo, un mic muzeu pentru un timp care ne fusese furat. Îmi imaginez că în nevoia bunicului de a trăi prin mine sau în a se zămisli, arunca peste timpuri printr-un copil care nu înţelege nimic dar simte tot, s-a pus indiferenţa mea în faţa morţii, a soartei şi vieţii în general; îmi închipui ca aş putea să ies din orice situaţie, că ceva adânc în noi nici cele mai vitrege momente nu îl pot mişca, că nici pragul de piatră care s-a pus peste el nu îl apasă şi dacă va ieşi din groapă, o va face fără să spună nimic; şi se va plimba pe bulevard într-un palton crem, râzând pe Calea Victoriei cu mâna în buzunar, lejer, cum era prin fotografiile de tinereţe. Pe acelaşi bulevard pe care voi trece întâmplător… şi nu ne vom putea privi, poate nici nu ne vom mai putea recunoaşte dar ne vom simţi amândoi unul lângă altul, când vom fi din nou aproape…

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

dr. Ioan MARCHIŞ

Concepte hermeneutice: Masca şi Jocul în spaţiul scenic Masca Înţeleg prin mască ceea ce ţine de exteriorul aparenţei, de „supraafecţiunile” esenţei, de determinaţiile ei periferice. Mai precis, conceptul de mască nu se reduce la conceptul de aparenţă. Masca e o aparenţă propusă aparenţei, o supradeterminaţie, o metaaparenţă. Este acel lux al aparenţei care îşi permite să se ignore pe sine ca aparenţă, opunându-şi o proprie aparenţă, negându-se în ea (ca primă aparenţă) – în sensul dialecticii hegeliene, făcând în felul acesta ca ceea ce a fost înainte esenţă pentru prima aparenţă, să salte cu o treaptă pe vechiul loc al primei aparenţe devenită acum mască (vezi Planşa 1). Pe această nouă treaptă esenţa se odihneşte, regenerându-se prin această cădere a sa în opusul ei. Ceea ce se realizează prin acest curios transfer sau salt al esenţei în sfera aparenţei (prin intermediul măştii) este afirmarea şi instituirea aparenţei ca esenţă, de vreme ce masca a constituit a doua negaţie, hegelian spus (esenţa s-a negat în primul rând în aparenţă, iar aceasta s-a negat apoi în mască, afirmând din nou esenţa). Să luăm un exemplu concret de mască: cea folosită la nivelul teatrului popular. Cel care îşi pune această mască, coborâtă în concret şi antropomorfizată, după ce şi-a confecţionat-o într-un anumit mod, după un anumit rit şi cu o semnificaţie anume, acoperindu-şi cu ea propria faţă sau întregul trup, care sunt ele însele aparenţă (omul considerând că „ceea ce e” în esenţa sa, se deosebeşte de „ceea ce pare”), îşi propune o aparenţă aparenţei – masca, făcând ca esenţa lui, de care poate se îndoieşte sau tocmai de aceea, ceea ce-i conferă o notă de nesiguranţă, un început de înstrăinare, să transcendă la nive-

Copalnic Mănăştur

lul propriei aparenţe, să se confunde cu masca, pentru că dubla negaţie a afirmat-o din nou. Referitor la afirmarea prin dublă negaţie, G. Durand precizează: „Procedeul constă în esenţă din faptul că prin negare se reconstituie afirmarea, că printr-o negare sau printr-un act negativ se distruge efectul unei prime negativităţi. Se poate afirma că izvorul schimbării de sens dialectice se află în acest procedeu al dublei negaţii trăite pe planul imaginilor înainte de-a fi codificat de formalismul gramatical. Acest procedeu constituie o transformare a valorilor: leg legătorul, ucid moartea, folosesc propriile arme ale adversarului” (Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 250). Am spune mai simplu că esenţa odihnită în „aparenţă” se regăseşte reconfortată, se renaşte prin mască. Cu alte cuvinte, am devenit ceea ce par, forma mea se adecvează conţinutului meu, aparenţa mea îmi exprimă fidel esenţa, sau ceea ce cred că însemn pentru societate şi pentru mine cu adevărat. Suntem în cazul ideal în care forma e epiderma fidelă a conţinutului. Esenţa a urcat în vechea aparenţă, care s-a refugiat de aceea în mască. Avem deci în mască un element ambiguu, deoarece este atât aparenţă (faţă de prima aparenţă), cât şi esenţă (prin negarea a ceea ce a fost înainte aparenţă). Caracterul acesta ambiguu al măştii este de o fecunditate deosebită, întrucât oferă esenţei regăsirea ei, ceea ce înseamnă rezolvarea înstrăinării şi recăderea în liniştea primordială. Masca e şi esenţă şi aparenţă, căci dacă n-ar fi nici una, nici alta, atunci, neexistând posibilitatea alegerii, n-ar mai avea caracter ambiguu. Dacă spun „acesta este locul unde se găsesc deodată şi una şi cealaltă”, presu-

pun imediat posibilitatea alegerii, dar dacă spun „aici nu e nici una, nici cealaltă”, n-am ce să aleg din nimic. Acest exemplu demonstrează şi fecunditatea ambiguităţii. Oul primordial este fecunditatea contrariilor. În el coexistă şi un contrariu şi celălalt, căci altfel n-ar mai putea declanşa devenirea. Linia de orizont este înălţimea ochiului nostru, locul unde el sesizează deodată şi cerul şi pământul, căci de n-ar fi acolo nici cerul, nici pământul, atunci cum am putea spune, ajungând în locul în care înainte cerul era lipit de pământ, că cerul e sus iar pământul jos? În mitologie, şarpele simbolizează retragerea în ambiguitatea primordială, întrucât cele două despicături ale limbii lui se unesc la baza ei (în templele maiaşe, intrarea se făcea printr-o uriaşă gură de şarpe, la care ducea o alee reprezentând limba despicată a şarpelui). În mitologia creştină, în mitul despre facerea bărbatului şi a femeii, şarpele este cel care-i întinde Evei mărul cunoaşterii binelui şi răului. De asemenea, în basmele populare româneşti, Făt-Frumos ucide balaurul şi-i păstrează limbile pentru a-şi dovedi astfel vitejia. În treacăt fie spus, uciderea balaurului semnifică retragerea până la coexistenţa contrariilor, nealunecând însă în această ambiguitate, refuzând-o şi acceptarea devenirii întocmai mitului grecesc paralel, în care Tezeu ucide Minotaurul, învingând astfel dorinţa de retragere absolută spre geneză, acceptând doar fazele ei primordiale, aşa cum s-au manifestat ele în spaţiu şi timp şi refuzând o fiinţare în afara lor care ar fi fost obţinută prin moartea în ghearele ambiguităţii, căci a ucide ambiguitatea înseamnă a alege, iar a alege o partea înseamnă a pierde pe cealaltă, înseamnă a deveni, adică a lupta, a tinde spre aceiaşi primordială regăsire. Am făcut această firească trans-

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

laţie de pe planul ambiguităţii măştii în cel al mitului care tinde întotdeauna spre sfera ambiguităţii, pentru a sublinia funcţia simbolică importantă pe care o acoperă masca, precum şi adâncimea semnificaţiilor ei în plan ontic. Revenind la purtătorul de mască, putem spune că posedând această metaaparenţă, cel în cauză se manifestă voluntar, esenţial prin dans, muzică, formă, culoare etc. El nu-şi cenzurează pornirile inconştientului (am spune, pornirile lui arhetipale), căci simte sacralitatea şi, totodată, temporalitatea acestei aparenţe propuse, care, deşi supraaparenţă, e luată drept esenţă, drept adevărată faţă a fiinţei, întrucât îi produce esenţializarea acţiunilor. Dar el simte că această aparenţă îi este şi provizorie şi se foloseşte instinctiv de ea abolind spaţiul şi timpul profan (nerenunţând însă la spaţiu şi timp). Prin mască şi acţiunile pe care le provoacă, simte că nu este recunoscut de semenii lui şi poate de sinele anterior, din moment ce masca nu e numai o fugă de societate pentru a se reîntoarce în final la ea renăscut, ci şi o fugă de sine din acelaşi motiv, un mod de odihnă sacră, un timp oprit printr-un soi de retrăire a acţiunilor primordiale. Când acest joc dispare, vechea esenţă regenerată cade la locul ei prin căderea măştii în aparenţă. Masca a fost necesară întrucât a oferit o clipă de linişte esenţei, căci apărută dintr-o îndoială a esenţei asupra ei însăşi, dintr-un început de degradare a ei, a sfârşit prin a conferi acesteia liniştea primordială. Căci cel ce poartă masca îşi spune: Desigur eu nu sunt ceea ce am părut (purtam masca), dar după ce am înlăturat masca, aparenţa ce a căzut din nou în sine, este aparenţa ce mi se cuvine, pe care am negat-o pentru a o putea afirma atunci când ea s-a obosit de sine, iar dacă această aparenţă a mea a fost pentru un moment înlocuită de esenţa care a recăzut apoi în sine, înseamnă că ceea ce a apărut ca esenţă, n-a fost de fapt esenţă, căci ea rămâne „esenţă a mea” doar când revine la sine (el simte că a fost posedat de arhetip, că nu şia mai aparţinut din prea-plinul apartenenţei de sine), însă odată

numărul

/ septembrie 2010

căzută la vechiul ei loc, ea nu mai poate cădea a doua oară, (cădere de care era ameninţată la început), odată degradată nu se mai poate degrada (esenţa a căzut din mască). În concluzie, ceea ce a dispărut prin acest joc a fost începutul de angoasă care l-a determinat la inventarierea acestui artificiu. A fost demontat un mecanism care prin refacerea lui a produs tonifierea fiinţei. În felul acesta, în mod dialectic, ceea ce a apărut ca îndoială, adică esenţa mea, nu-mi mai produce nesiguranţă, întrucât dacă ceea ce a fost aparenţă a fost „un fals” (o negaţie), atunci ceea ce e acum (fiindcă s-a negat în acest sens) nu se mai poate nega decât afirmându-se. Altfel spus, dacă esenţa şi-a permis să se joace, propunându-şi un rol, deci luându-şi propria aparenţă ca mască, înseamnă că ea a ieşit din sine, s-a exteriorizat degradându-se în acţiuni, a intrat în „Karman” (prin ea însăşi), fiindu-şi propria determinaţie.

Jocul După cum am văzut, propunerea unei alte aparenţe salvează esenţa. Ce salvează însă propunerea unei alte esenţe, adică instituirea temporală a unei alte reguli şi de la ce nivel porneşte acest joc? Deci: numesc joc propunerea unei supraesenţe, aşa cum masca era supraaparenţă. Spre deosebire de mască, jocul porneşte de la aparenţă, care, îndoindu-se de sine, îşi propune o altă esenţă. Propunând o altă regulă decât cea reală, jocul constituie o modificare de esenţă şi nu de aparenţă. Jocul este „o esenţă a esenţei”. Esenţa îşi propune o supraesenţă, făcând ca aparenţa (care se află în criză) să cadă în sfera esenţei, să se esenţializeze, din moment ce ceea ce a fost esenţă prima dată a alunecat în supraesenţă. Când într-un joc real un personaj funcţionează ca „rege” şi se comportă ca atare în regulile jocului, aceasta înseamnă că el îşi propune o altă esenţă, chiar dacă jocul aduce cu sine şi o recuzită „formală”. Construind demonstraţia pe scară inversă şi în mod analog celei precedente, conchidem că

jocul, prin schimbarea de esenţă, salvează „aparenţa”, aşa cum înainte masca, prin schimbarea de aparenţă, „salva esenţa” (căci în exemplul nostru, ce-i pasă regelui de aparenţa lui – odată ajungând esenţă exemplară, aparenţa lui e aparenţa regulii în numele căreia joacă). Construind invers negaţia, în cazul jocului, aparenţa negânduse în „esenţă”, produce căderea esenţei, retragerea ei în o a doua negaţie care afirmă aparenţa îmbogăţind-o cu noi determinaţii. Aparenţa se neagă (în esenţă), făcând ca esenţa să-şi propună o altă esenţă (o a doua negaţie care produce revenirea la sine a aparenţei prin autoafirmare) ceea ce face ca îndoiala primordială a aparenţei asupra ei însăşi să se anuleze. Esenţa revine la sine regenerată, aşa cum aparenţa în cazul măştii a făcut-o. „Imitarea gesturilor paradigmatice are de asemenea un aspect pozitiv: ritualul îl sileşte pe om să-şi depăşească limitele, să se situeze alături de zeii şi eroii mitici, spre a putea săvârşi faptele lor” (Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Ed. Univers, Bucureşti, 1978, p. 136). În felul acesta, masca şi jocul produc, prin exerciţiul lor ritualic, regenerarea şi renaşterea fiinţei, fiind un remediu al înstrăinării. Observăm cum la acest nivel negarea negaţiei se produce în ambele sensuri, producând relativizarea aparenţei şi esenţei, trecerea uneia în cealaltă pentru salvarea reciprocă, altfel spus, este vorba de o autoafirmare în ambele capete ale scării, la infinit, idee ce coincide cu definiţia dată infinitului de Spinoza, ca autoafirmare.

Masca şi Jocul în sculptură Modelul plastic al acestei continue negări duble care se autoafirmă la infinit creând o permanenţă ambiguitate între mască şi joc este opera lui C. Brâncuşi, „Coloana fără de sfârşit”. Oul e o simplă negaţie. Numai triada înseamnă devenire. Pentru că rezultatul unirii celor două contrarii, după cum am mai afirmat, nu reclădeşte unirea primordială, ci produce devenirea acestora, obligându-le la actul în spaţiu, la

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

57 acceptarea existenţei imperfecte, la refugierea în dorul primordialităţii. Într-o astfel de ordine de lucruri, ca cea a Coloanei, putem afirma că masca e evoluţia în sensul timpului spre viitor (fuga în el) iar jocul e regresiunea, retragerea în trecut. Atât masca, cât şi jocul, viitorul şi trecutul, pornesc dintr-o necesitate a prezentului care le inventează ca modalităţi de salvare a sa. Dacă masca propune intrarea în sfera de posesiune a arhetipului, jocul semnifică propunerea unui arhetip prin inventare, de regulă. Aşa cum am văzut în primul şi în cel de-al doilea caz are loc abolirea timpului şi spaţiului profan. Masca şi jocul sunt o ordine propusă, un adevăr provizoriu. Ele comprimă spaţiul (propun un model al spaţiului real) şi dilată timpul. Îmbinarea măştii cu jocul constituie un ritual complex de iniţiere în universul adânc de cunoaştere şi participare la fiinţă. Sculpturile lui Brâncuşi sunt „forme-obiecte”, aşa cum pe bună dreptate la numeşte sculptorul american Sidney Gest, ele sunt supraaparenţe, aparenţe absolute, măşti, forme arhetipale. Formele – aparenţă care nu pot constitui negarea negaţiei cad în narcisism, nereuşind să ajungă la forma de tipul Coloanei. Un simplu modul al Coloanei este o simplă negaţie prin contrariile ce sunt indicate de acest Ou (modul) aproape geometrizat. Pentru că reiau, Oul cuprinde o simplă negaţie (contrariile care se opun unul celuilalt) iar ieşirea din această negaţie la cea de-a doua se face prin intermediul următoarei jumătăţi de modul, la ambele capete ale modulului iniţial (ale contrariilor deci). La nivelul Coloanei, această a treia jumătate de modul este identică cu prima ca formă şi simbol. Deci, a doua negaţie, al treilea element este identic cu primul. Construindu-i mai departe şi celei de-a treia jumătăţi de modul negaţia simplă, obţinem a patra jumătate de modul care este identică cu cea de-a doua jumătate a primului modul. Deci, această jumătate de modul împlineşte al doilea modul constituind simpla negaţie pentru jumătatea de modul imediat inferioară ca nivel şi dublă negaţie pentru jumătatea de modul de la al

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

Planşa 1 doilea nivel (inferior ei). Mai simplu, a treia jumătate de modul este dublă negaţie pentru prima şi simplă negaţie pentru cea de-a doua. Acesta este procesul prin care Coloana se reproduce de la sine la infinit, se autoafirmă din cauza matricei modulului iniţial. Oul este o formă întoarsă spre sine, el ascunde contrariile într-un mod virtual, este un vis al devenirii, opusul, odihna ei. Sterilitatea Coloanei afirmă fecunditatea Oului. Coloana nu poate fi nimic înafara ei pentru că este totul. Oul nu este nimic, dar poate fi totul. Oul închide spaţiul şi timpul în sine, în modul lor iniţial de a fi şi nu în cel cantitativ. Formele decorative sunt aparenţe căzute în ele însele. Acele forme rămân în propria sferă, propunându-se cu preţiozitate pe ele însele. Simpla nega-

ţie e insuficientă pentru a elibera forme apropiate de esenţă, pentru a putea structura o relaţie estetică esenţială. Simpla negaţie e o simplă exaltare cantitativă şi nu produce saltul esenţial al formei. Ceea ce trebuie să stea în faţa artistului este esenţa şi nu formele apropiate de ea, pentru că acest lucru ar lipsi formele de un ideal calitativ iar această aspiraţie, prin simpla negaţie, presupune „faze primordiale şi nu primordialitate”. Acest lucru produce căderea formelor în simpla lor opoziţie, anulând esenţializarea lor.

Masca şi Jocul în spaţiul scenic În teatrul popular, aceste esenţe vii care sunt măştile produc o

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

sacralizare a spaţiului în care se desfăşoară, în care acţionează. Devenirea lor produce, inevitabil, scena, adică spaţiul care se închide în sine simbolizând lumea măştii, determinaţiile şi implicaţiile lui spaţiale. Obiectele care se încadrează în spaţiul scenei primesc semnificaţii cosmice şi îşi extind puterea de simbolizare asupra universului. Spaţiul scenic se va acomoda în funcţie de locul în care se desfăşoară ritualul cu măşti: într-o cameră, într-o curte, pe uliţa satului, făcând ca obiectele concrete care compun aceste scene, de fiecare dată altele, să primească semnificaţii proprii iar ritul, jocul cu măştile, acţiunea, să se adapteze de fiecare dată noului spaţiu cu valoare de scenă, ceea ce face ca obiectele concrete (gardul, casa, poarta, fântâna, obiectele din curte) să devină „obiecte simbol”, obiecte care încetează să existe pentru sine (adică închise în funcţionalitate) din preaplinul existenţei de sine, pe care îl capătă, devenind simboluri cosmice, aparenţe care sunt silite la esenţializare de o supraaparenţă. Aceste obiecte compun un spaţiu sacru iar după încetarea acţiunii măştilor, ele recad în sine, în funcţionalitatea lor şi produc o impresie de noutate, de redescoperire, spre deosebire de decorul de teatru obişnuit care îşi pierde orice importanţă odată cu încetarea piesei. Scena astfel formulată e un spaţiu comprimat, un spaţiu al prezenţei semnificative, în care forma curţii, a camerei (varietatea scenei deci), produc modificarea jocului măştii, a reformulării dansului sacru în forma sa. Această permanentă cerinţă de adaptare la scenă produce caracterul creativ al personajului, solicitându-i pornirea lăuntrică şi imaginaţia. Astfel, ritualurile sunt mereu aceleaşi în esenţa lor, dar formulate mereu altfel, într-o varietate de forme provocate de spaţiul scenic. Alaiul cu măşti face din întreg satul un centru al lumii pe care se joacă o piesă cosmică. Ce se propune obiectelor scenice în acest caz e o altă regulă, un joc care le salvează, după cum am demonstrat, aparenţa, întrucât ele vor fi redescoperite şi vor fi observate în noutatea lor, ca la prima lor manifestare spaţială, atunci când ritualul va înceta. Părăsindu-şi

numărul

/ septembrie 2010

propria relaţie cu lumea, prin noua relaţie, ele se odihnesc în această semnificaţie care li se dă, producând după aceea impresia de redescoperire.

Spaţiul scenic la nivelul basmului În cazul măştii, aparenţa se sacrifică pentru salvarea esenţei, iar în cazul jocului, esenţa se sacrifică pentru salvarea aparenţei. Este demn de observat faptul că în basmele româneşti, personajele exclud modul lor de a fiinţa înafara măştii. Există în basme oameni buni şi răi, frumoşi şi urâţi, tărâmul luminii şi cel al întunericului, Făt-Frumos şi Zmeu etc. Când un personaj vrea să intre în această lume, „Sfânta Vineri” îl întreabă de la poartă „De eşti om bun, pământean, vino, dar de-i fi vreun om rău, să nu te apropii, că am o căţea cu dinţi de fier şi cu măsele de oţel şi de te apucă tot te-mbucă” (Cele trei rodii aurite: o istorie a basmelor româneşti în texte, Ed. Minerva, Bucureşti 1979;). Todoraş Purcăraşul, FătFrumosul acestui basm, este obligat să renunţe la orice tentativă de aparenţă prin simpla negaţie şi să se esenţializeze. Personajele acestor basme sunt personaje-simbol. Ele anunţă arhetipul şi de aceea posedă o aparenţă care se confundă cu esenţa lor. Ele sunt ceea ce par, afirmaţii pline ale esenţei. Când personajele vor să pară altceva decât ceea ce sunt (de exemplu, zmeoaica-mamă care se preface în pom roditor, fântână cu apă limpede sau simplă cerşetoare), ele nu îşi propun o mască, ci îşi dau o determinaţie, îşi propun un mod, oprindu-se la nivelul acestei aparenţe. În acest caz, modul lor de aparenţă este exact opusul esenţei lor şi tocmai prin aceasta reuşesc să-i stârnească pofta sau să-l atragă în cursă pe feciorul de împărat, întrucât în cazul aparenţei şi esenţei umane, binele şi răul, frumosul şi urâtul, spaţiul şi timpul se află deopotrivă şi deodată în om iar manifestările lui sunt variate şi cu aspecte complexe, nealunecând în extreme. Omul poate să fie ceea ce pare şi poate să nu fie, să se prefacă, însă niciodată el nu este absolut ceea ce pare şi tocmai aici apare necesitatea spaţiului scenic.

Personajele din basm sunt stările ideale ale omului, contrariile epurate, esenţe pure, ceea ce face ca ele să-şi poată propune cel mult nivelul aparenţei (ca în cazul zmeoaicei) deoarece, ieşind din sine ca esenţă şi manifestându-se, ele nu fac decât să-şi servească propria esenţă iar revenirea la sine înseamnă pentru esenţă aceeaşi reconfortare ca şi în cazul obişnuit şi real de apariţie a măştii. Vedem cum revenirea la sine se poate face şi prin simpla negaţie cu condiţia ca aceste contrarii să fie epurate, ideale, nealterate, cum este exemplul Oului Primordial – expresia simplei negaţii a contrariilor sau Zmeoaica din exemplul de mai sus, care trăind în sfera virtualităţii, îşi poate propune trecerea de la o manifestare la alta, pe când omul, în plinătatea existenţei lui spaţiale şi temporale, trecând din sfera virtualului în cea a posibilului şi realului, într-o zonă de coexistenţă a contrariilor în sensul rău şi nu ideal al ambiguităţii, nu-şi poate afirma esenţa decât trecând prin dubla negaţie, cea care produce apariţia măştii şi a jocului. Omul n-are acces la arhetip decât prin ritualul măştii şi jocului la nivelul spaţiului scenic la oricare dintre nivelurile la care acesta funcţionează (teatral, lingvistic, muzical, cinematografic, al artelor plastice). De aceea spunem că modul ideal al negării esenţei ar fi negaţia simplă iar modul real în care se poate tinde spre esenţă este dubla negaţie care este cea care produce spaţiul scenic, adică spaţiul de sacrificiu. Astfel că la nivelul existenţei simpla negaţie produce înstrăinarea de esenţă. Dualitatea nu poate salva nivelul uman. Triada este cea care eliberează, care reconfortează şi reduce omul la esenţa sa, îl renaşte. Necesitatea acestei a treia laturi se explică prin mitul reînvierii. În reprezentarea grafică, triunghiul este cea mai simplă formă geometrică închisă, figură foarte iubită şi mult folosită de omul primitiv şi de copii. În ceea ce priveşte felul cum funcţionează jocul la nivelul basmelor, avem drept exemplu uciderea celor trei zmei de către FătFrumos. Am spus că jocul e o supraesenţă, o retragere a esenţei care obligă prima esenţă să se alte-

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

59 reze. Primul fecior al Zmeoaicei, zmeul cel mare, este şi cel mai slab. După ce Făt-Frumos îl va învinge, va trebui să treacă şi pe la zmeul mijlociu şi pe la cel mic, până la zmeoaică. Numai că aici jocul se reduce la o simplă alunecare în altă esenţă şi nu la propunerea unei alte reguli. Întocmai cazului anterior, şi aici funcţionează negaţia simplă. Cu cât ne apropiem de arhetip, negaţia va scădea prin afirmarea plină a arhetipului. Observăm aici că la nivelul basmului masca şi jocul se retrag în aparenţă, respectiv esenţă. Dacă în spaţiul simbolic al basmului, masca şi jocul se anulează, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că basmul în sine constituie un spaţiu scenic specific limbii şi că în cadrul acestui spaţiu scenic simbolic, privit din această perspectivă, funcţionează semne ce acoperă simbolul măştii şi al jocului. Basmul funcţionează la nivelul inconştientului colectiv (ca un vis al acestuia) şi al imaginaţiei, iar realitatea lui psihologică este de necontestat atâta timp cât oferă o poartă de odihnă esenţei umane. Personajele din basme revin, sunt esenţe epurate, propuse omului de inconştientul colectiv (în accepţia dată de Jung acestui termen). Atunci este nevoie de limpezire a aparenţei lui, de retonifierea ei. Aceste personaje sunt ele însele măşti care joacă în basm esenţa omului pentru că basmul e o convenţie care presupune un fel de scenă imaginară, scenă în care imaginile se purifică printr-o negare a imaginii contingente, a imaginii profane, un refuz de devenire a imaginii, o imagine exemplară care atinge imaginaţia acolo unde vedem dintr-odată obiectul sub toate aspectele sale, întrucât epurat fiind, el se adresează memoriei (este uşor de memorat) şi acţionează asupra conştientului după stagnarea imaginaţiei în substraturile obscure ale acestuia (întrucât nu sunt conştientizate). Basmul trebuie crezut deşi el nu se adresează unei veridicităţi spaţiale şi temporare, el trebuie urmărit ca un adevăr propus, un supraadevăr care s-a limpezit de modurile spaţiale şi temporale şi care înseamnă un refuz al spaţio-temporalităţii, a devenirii, deci şi tendinţa

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

tor, nefiind nici unul anume. Masca şi jocul extind timpul la cele trei niveluri ale sale (prezent, trecut, viitor) afirmate deodată.

Spaţiul scenic la nivelul limbajului

Sfinx (sculptură de Ioan MARCHIŞ) de reîntoarcere din real în posibil, virtual şi, în final, la „non-forma” lui. Basmul este un mit degradat. Mitul e considerat de M. Eliade „o istorie sacră, aşadar, o <istorie adevărată>, dat fiind că se referă întotdeauna la realităţi. Mitul cosmogonic e <adevărat>, deoarece existenţa lumii stă mărturie în această privinţă”( Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, ed. cit, p. 6;). Fiind opusul adevărului spaţiotemporalităţii, basmul este ceea ce afirmă spaţio-temporalitatea, devenirea, prin opoziţie. Cel care se proiectează în basm, desăvârşindu-şi fiinţa în imaginaţie (în spaţio-temporalitatea exemplară) va reveni la lumea reală, redescoperind-o, pentru că a simţi chiar şi la nivelul intuitiv (ce nu e lumea ca spaţiu şi timp), înseamnă a şti ce este ea în spaţiu şi timp. Vorbind despre diferitele niveluri ale scenei, aşa cum se prezintă ea într-un spaţiu real la nivelul teatrului popular sau într-un spaţiu imaginar – cel al mitului sau basmului, putem afirma şi o scenă reală nesesizabilă datorită funcţiei sale de matcă de dimensiune apriorică, în care omul e un produs al istoriei prin societate, făuritor al propriei scene şi făurit de ea. Masca şi jocul nu sunt necesităţi ale fiinţei complete, ci ale fiinţei decupate în prezent. Ele ignoră istoria, o sfidează, propun un timp care e deodată trecut, prezent şi vii-

Masca şi jocul funcţionează, aşa cum am mai amintit, şi la nivelul limbajului. Un concept oarecare e o simplă aparenţă a lucrului pe care îl notează. Conceptul lipseşte lucrul real de ceea ce are mai caracteristic în el: devenirea sa. În realitate, „un lucru” este substanţă în devenire. La nivelul conceptului, acest lucru este proiectat în eternitate, este decupat devenirii sale şi încremenit. În concept, lucrul „este”. În realitate, el devine, există. Conceptul lipseşte deci lucrul real de devenirea lui (conceptul de copac, de exemplu, nu e totuna cu copacul real, care e lemn în devenire). Pentru a prinde devenirea lucrului, acest concept este nevoit să treacă de la nivelul primei negaţii la cea de-a doua, adică el va încerca relaţionarea cu alte concepte pentru a putea sugera şi devenirea lucrului real. Spunem în felul acesta că la nivelul spaţiului scenic al limbajului un lucru „este”, „nefiind” totodată, adică zace în ambiguitate. „Este” pentru că l-am conştientizat şi „nu este” aşa cum lam conştientizat pentru că el „devine”. În felul acesta, spaţiul scenic este locul în care conceptul se întâlneşte prin intermediul măştii şi jocului, cu obiectul real sau imaginar pe care îl desemnează, este Labirintul, Oul Primordial, Nodul, Poarta în care se află atât un contrariu cât şi celălalt, ambiguitatea care permite posibilitatea alegerii. În această poartă se dă lupta cu Minotaurul. Spaţiul scenic e sfera de opţiune a omului şi cuprinde elemente ale realităţii descărnate de funcţionalitate şi elemente imaginare venite aici, în această poartă, atrase de dorul pătrunderii în real. Aici realul se odihneşte în imaginar şi fantastic iar imaginarul se odihneşte în real. Spaţiul scenic salvează de aceea atât esenţa umană cât şi aparenţa sa, constituind de aceea, necesitatea cea mai acută a universului cultural şi condiţia de bază a creativităţii şi libertăţii.

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

drd. Dorel TOPAN

ECOURI DIN POP ART ŞI HIPERREALISM Influenţe Pop Art şi Hiperrealism în creaţia personală acă personalitatea artistului poate fi identificată prin descifrarea creaţiei sale, cred că în ceea ce mă priveşte, efortul meu este unul de adaptare a personalităţii la o realitate obiectivă imediată, cea a unei societăţi urbane postconsumiste. Imaginea oraşului a suferit profunde transformări, greu imaginabile înainte de 1989. Faţadelor sordide ale blocurilor de locuit li s-au adăugat extensiile multicolore ale micilor magazine care s-au umplut de mărfuri extrem de diverse şi frumos ambalate. Locul demonstraţiilor glorificatoare la adresa partidului unic şi a conducătorului iubit a fost luat de zgomotoasele campanii electorale susţinute de afişe şi bannere multicolore care uneori se suprapun peste lucrările de for monumental ridicate în deceniile din urmă, care trebuiau să aducă omagii clasei muncitoare. Demonstraţiile de 1 Mai şi 23 August au fost înlocuite de Sărbătoarea Castanelor şi de târgurile care vând maşini, produse de ultimă oră a marilor firme de pe piaţa mondială. Asocierea arhitecturii medievale din Centrul Vechi al Băii Mari cu drapelele acestor firme devine din ce în ce mai puţin stranie în condiţiile amestecurilor culturale geografice, temporale, sau de valori estetice diferite. Cred că societatea românească de după 1989 trăieşte oarecum ceea ce Occidentul, America în mod special, respira la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut, cel puţin la nivelul noii recuzite produse de societatea capitalistă în expansiune, a decorului urban transformat de societatea de consum, a modelelor livrate de mass-media şi cinematografie către individ. Monocromia lucrărilor Târg de maşini în Centrul Vechi sau Spre

numărul

/ septembrie 2010

Dorel Topan, Târg de maşini în Centrul Vechi, acryl pe pânză; 89 x 100 cm. centru face aluzie, ca la Mark Tansey, la fotografia document, dar conţinutul subiectului nu mai este compus din fragmente de realitate ca şi în neopictorialism, ci, ca şi la hiperrealişti, preia cu ajutorul aparatului de fotografiat realitatea şi o redă ca atare. Peisajul citadin, cel băimărean în cazul de faţă, aureolat de tradiţie, devine de data asta pretext pentru relatarea unui eveniment cotidian. Accentul se mută de pe peisajul consacrat de Şcoala de la Baia Mare, pe târgul de maşini, suferind astfel o desacralizare. Poate că particularitatea demersului investigativ se desprinde din atitudinea evident recuperatoare a tradiţiei artei clasicizate, lucru evident în structurile compoziţionale complexe analizate în primul raport de cercetare. Neabandonarea iro-

Dorel Topan, Electro-coat, acryl pe pânză; 89 x 100 cm. niei nu este înţeleasă decât de dragul şi în virtutea jocului postmodernist, modelele evocate în ciclul nucilor fiind evident apropriate cu respect şi „nostalgie”,

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

61 departe de a fi supuse abandonării, negaţiei sau contestării. Recuperarea se referă în primul rând la potenţialul estetic al stilisticii de tip realist. Configurarea devine element major: „[…] în spiritul unei postmodernităţi întemeiată pe ironie, sarcasm şi sinceră simpatie cu reverberaţiile realului metaforizat.” (Negoiţă Lăptoiu, Enciclopedia artiştilor români contemporani, Bucureşti, 2009, vol VI, p.150.). Categoria de postmodernism neoconservativ, identificată între alte orientări ale artei contemporane, enunţată în primul capitol, este cea care se preocupă de întoarcerea la reprezentare. Faţă de hipperrealismul clasicizat al anilor ‘70 ai secolului trecut, preocuparea pentru redarea fotografică o obiectului se extinde în zona creaţiei personale spre recuperarea a ceea ce avangarda negase cu vehemenţă, adică naraţiunea subiectului capătă consistenţă, accente puternice de realism magic sau de suprarealism completează o sinteză stilistică şi estetică cu puternice intenţii de autoreferenţialitate. Repertoriul este o selecţie din imaginile pe care le primeşte în permanenţă, revenind la cele care rezonează cu propria sensibilitate (René Huyghe, Dialog cu vizibilul, Bucureşti,1981, p. 361.). La o primă lectură am fi tentaţi să găsim similitudini de creaţie în demersurile pictorialiste având în vedere asocierile paradoxale ca în Electrocoat. Realitatea în sine poate fi problematică şi ambiguă. Motivele asociate, redate într-o manieră hiperrealistă pentru a crea impresia de veridicitate, vin, însă nu din subconştient sau oniric, ca

Dorel Topan, Rubens redivivus, tehnică mixtă; 52 × 48 cm. Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

şi la suprarealişti, ci din realitatea perceptuală, apropiindu-se astfel mai degrabă de pictorialismul american postmodernist. Spre deosebire însă de hiperrrealismul anilor 1970, concentrat excesiv pe obiect, pe adevărul aflat exclusiv în suprafaţa acestuia, ţinta devine în mod evident depăşirea unei realităţi devenite convenţionale. Ori, spargerea acestei realităţi şi recompunerea ei fac parte din repertoriul de mijloace postmoderniste. Asocierile sunt făcute în urma unor premeditări a contradicţiilor, creerii de scenarii aparent realiste. Cu toate acestea, la fel ca şi la Mark Tansey scenariile nu consolidează o naraţiune de tip literar descriptiv, ci mai degrabă accentul e pus pe metaforă. Maniera de reprezentare (care preia din hiperrealism meticulozitatea reprezen-

Dorel Topan, Forbiden fruit, acryl pe pânză; 100 x 100 cm. tării detaliilor) ne invită să credem în asocierea absurdă. O superficială trecere în revistă a orientărilor stilistice şi preocupărilor de investigare plastică a actualei activităţi a artiştilor plastici de la Baia Mare face distincte două direcţii care se diferenţiază din perspectivă istorică. O direcţie care continuă preocupările puternicei tradiţii peisagistice şi una care îmbogăţeşte cu noi forme de limbaj şi sfere de preocupare în câmpul de investigare artistic. Referitor la raporturile cu «Centrul Artistic Baia Mare», aspiraţiile de înnoire au legitimat pe parcursul istoriei acestuia person-

Dorel Topan, Nuca nostalgică 1, cărbune pe hârtie; 170 × 120 cm. alităţi artistice, au conturat parcursul unei identităţi culturale a locului caracterizată prin pluralitatea opţiunilor stilistice şi dinamismul reînnoirilor. „De la bun început trebuie să remarc că Dorel Topan nu simte nici un fel de presiune din partea a ceea ce aş numi memoria sau moştenirea Şcolii de la Baia Mare. Emanciparea faţă de orice poncif de ordin stilistic, suflu cromatic sau model de spiritualitate localist este atât de evidentă, încât arta lui poate dobândi lesne orice paternitate, în orice cardinalitate artistică.” (Corneliu Antim, Contempimago, Ziarul financiar-Ziarul de duminică, nr.36, Bucureşti, 2007, p.8.). Inserarea în structura mărului a portretului lui Marilyn Monroe în lucrarea Forbiden fruit face desigur aluzie la simbolul iconic Pop Art şi se referă la urmările revoluţei sexuale şi ale mişcării feministe ale anilor '60. Asocierea simbolului biblic cu icoana pop consacrată de Warholl are legături stilistice cu Hiperrealismul judecând-o doar în limitele manierei de redare a motivelor, paradoxul evocând mai degrabă pictura lui Tansey, de data aceasta realitatea portretului fiind preluată nu din realitatea fizică imediată ci citată din repertoriul artei pop. Este mai degrabă o lucrare despre Pop Art decât o lucrare Pop Art, prin felul în care face referire la motivul evocat. La fel se face referire la icoanele populare citate alături de lucrări de

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Dorel Topan, Hasta la vista baby!, tehnică mixtă; 100 × 89 cm.

Dorel Topan, Die Hard, tehnică mixtă; 100 × 80 cm.

Dorel Topan, Material girl, tehnică mixtă; 100 × 62 cm. artă care ne trimit în cu totul alte epoci istorice. Marilyn şi Spider Man provin din perioada Pop Art în care sunt glorificaţi, dar nu numai Warhool a făcut omagiul frumuseţii feminine, transformând-o pe Marilyn Monroe într-un arhietip. Portretul de femeie al lui Rubens poate fi asociat portretului lui Marilyn în discursul postmodernist care-şi arogă drepturile unei discuţii globale, nepărtinitoare, uşor ironice asupra istoriei imaginii. „Surâsul uşor maliţios, ştiutorînţelegător relativizat al postmodernismului” rezidă din asociere, dialog, imaginea realului nemaifiind cea a naturalului ci cea a reproducerilor, a copiilor, a pastişărilor. (Adrian Guţă, Texte despre generaţia 80 în artele vizuale, Bucureşti, 2001, p.274).

numărul

/ septembrie 2010

Tehnica de execuţie face aluzie la diferenţele de abordare proprii epocilor diferite. Dacă Marilyn este reprodusă cu ajutorul mijloacelor actuale de tipărire (printul), portretul din 1625 al cameristei lui Rubens este o copie executată manual în sepia şi cărbune presat. Împachetarea cu sfoară se referă la tezaurizarea ambelor matrice cultural-estetice. Visul hedonic al lui Warhol de a reduce creaţia la plăcerea fabricării produsului de serie şi la acelaşi rang cu aceasta, la fel ca cel al Avangardei de a produce artă de dragul artei, întreţinând o criză care se sufocă în braţele propriului succes, sfârşesc în cele din urmă prin a deveni produse de succes şi referinţe ale postmodernismului a tot evaluator. Încrâncenarea Avan-

gardei se transformă în îngăduinţa ironică a postmodernismului datorită demersului unificator al culturii înalte şi a celei de masă a Pop Art-ului. În lucrări ca Hasta la vista babe! sau Die hard icoane populare consacrate de supremaţia cinematografului sunt asociate cu citate din istoria universală a artei care au paralelism narativ cu storyul cinematografic: Libertatea conducând poporul lui Delacroix devine un simbol al luptei de emancipare socială la fel cum Arnold Schwarzenegger este perceput ca eroul care învinge temerile omenirii legate de o eventuală invazie extraterestră. David a lui Michelangelo e „greu de ucis”. Noul roman postmodern ca şi cinematografia contemporană se orientează spre aventură, SF, pornografie din dorinţa de a acoperi golul dintre cultura de elită şi cea de masă. Acest postmodernism pop este antiartistic şi antiserios, crează noi mituri şi o anumită magie grosieră care contribuie la o tribalizare magică într-o epocă dominată de maşini, internet, mass-media (Tomiţă Ciulei, Seminarii de estetică postmodernă, Iaşi, 2007, p.29.). Mai mult decât atât, în lucrările descrise mai sus, desenul este executat pe fondul colajului din ziare ale căror articole scrise şi poze de reportaj evocă conficte armate, atentate teroriste, ba chiar anunţurile de la rubrica decese. Nu s-a întâmplat pentru prima oară ca un program estetic sau artistic să fie eludat în mod mai mult sau mai puţin intenţionat, chiar de artiştii care într-o primă fază i-au acceptat principiile. Experienţa artistică şi-a dovedit de multe ori propriile contradicţii, mai ales în experimentele curentelor avangardiste. Colajul acceptat încă de la dadaişti ca mijloc de introducere a impersonalităţii artistului, în perioada de glorie a Pop Art şi a Noului Realism francez, defineşte, prin maniera de vehiculare a imaginii preexistente în textul sau poza din ziare, reviste, afişe, tocmai amprenta personală a artistului (Ioan Horvat Bucnariu, Apariţia spiritului pop şi influenţa acestuia în arta şi cultura contemporană, Cluj Napoca, 2009, p.43.).

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

Este în schimb adevărat că textul publicat în cotidienele sau săptămânalele destinate consumului cultural de masă fac legătura directă, ca şi în cazul de faţă, cu evenimenţialitatea cotidiană impusă în mod general la nivelul culturii de masă, element catalizator al anonimatului şi impersonalităţii, dar şi instrument al uniformizări culturale întreţinută în mod repetat de ştirea de senzaţie. Odată instaurat, cultului iconosferei populare nu-i rămâne decât să se autoîntreţină. Tabloidele oferă ştiri cu o generozitate debordantă faţă de consumatorul de rând dornic a se identifica prin orice întâmplare, atitudine vestimentară, ori de scandal privat, cu biografia vedetelor pop. Ziariştii, reporterii, paparazzii au o grijă exagerată faţă de orice noutate, nu de puţine ori fabricată, în legătură cu idolii contemporani: actori de cinema, cântăreţi pop, sportivi, politicieni. La rândul lor, majoritatea acestora, anticipând apetitul

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

Dorel Topan, Poveste mioritică, acryl pe pânză; 150 × 120 cm. publicului pentru noutate şi extravaganţă, îşi crează şi întreţin o imagine cât mai interesantă. Aceasta s-a instaurat la început ca o formă de contestare a unor stereotipuri anchilozate ale societăţii capitaliste a anilor '50-'60. Hedonismul pop, larg acceptat în zilele noastre, cultul satisfacţiei instantanee a dorinţelor, moralitatea distracţiei şi confuzia generalizată între realizarea de sine şi simpla autogratificare îşi au originea în capitalism ca sistem, nu se poate dezvolta decât prin încurajarea consumului, a mobilităţii sociale, a dorinţei de prestigiu social, negându-şi, adică, iniţiala justificare morală transcedentală clamată de avangardă. (Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii., Bucureşti, 2005, p. 21) Celebrele asasinate politice din anii '60 s-au transformat în asasinate care au drept ţintă profesorii

din şcoli iar criminalii sunt copii răzvrătiţi împotriva sistemului. Moartea lui Marilyn Monroe, Jimi Hendrix, Jim Morisson, Elvis Presley, Sid Vicious, Kurt Cobain cauzată de abuzul de droguri şi alcool este înlocuită azi de sărutul între Madona şi Britney Spears. Feministele care renunţaseră la sutien şi la epilatul piciorelor în anii mişcărilor hippy s-au transformat în manechine anorexice. În Material girl chipul Madonnei proiectat pe ştirile ziarelor în care se amestecă simboluri ale icoanelor populare cu femei puţin cunoscute, unele anonime, sunt unificate de dubla semnificaţie semantică a materialului perdelei prin care răzbate textul ziarului. Fata materialistă se confundă cu materialul kitsch. Madona cu semnificaţie simbolică religioasă este înlocuită de Madona culturii consumiste de masă.

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Seriile motivistice care au drept sursă repertoriul banalului: cutii de bere, sticle de whiskey, de CocaCola, sticluţe de ojă, cutii de ambalaje, borcane, jucării, bomboane, manechine pentru lenjerie intimă, hârtii sau folii mototolite, fructe, pensule, sunt pictate pentru puterea de seducţie a obiectului banal la fel ca şi la hiperrealişti, şi tot ca la aceştia, majoritatea obiectelor care prezintă interes sunt cele rezultate din producţia industrială de serie. De aceea multe din lucrările mele se apropie de imaginea publicitară. Spre deosebire însă de hiperrealişti, compoziţiile mele cu obiecte (naturile statice) nu mai rămân la stadiul neimplicării afective a artistului. Această implicare emoţională se termină odată cu premeditarea şi aranjarea naturii statice în vederea procurării unui story. Titlul

numărul

/ septembrie 2010

lucrării, personifică de cele mai multe ori obiectele, întâmpinând descifrarea care de obicei se face în chie ironică sau autoironică. Din acest moment demersul execuţiei imaginii este similar în cea mai mare parte celui hiperrealist, interesul fiind dirijat spre veridicitatea imaginii. Ideea, principalul vector creator, ca şi la pictorialiştii postmoderni, precede alegerea motivelor reale, şi manipularea acestora în contextul plastic, actul creaţiei fiind mai degrabă, în cazul de faţă, un act intelectual, în sprijinul unor autoevaluări afectiv subiective trăite anterior actului facerii imaginii picturale. Subiectivarea, ca şi la artiştii Pop Art, ţine mai mult de ataşamentul faţă de un anumit cumul de imagini preexistente care se referă mai ales la spaţiul citadin, implementate la nivelul conştiinţei colec-

Dorel Topan, Teatrul mic, acryl pe pânză; 89 x 100 cm. tive. La acestea se adaugă cele aflate la nivelul conştiinţei personale, relevante în planul rezonanţei cu experienţele personale. Obiectivarea actului artistic se leagă de procedeele hiperrealiste din dorinţa de excamotare a transpunerii directe a trăirilor personale prin mijloace plastice înstrăinate de repertoriul realului natural sau imaginar.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

Poetul, dramaturgul, ziaristul, diplomatul şi omul profund original Adrian Dohotaru s-a născut la 2 aprilie 1939 şi a murit, în chip dramatic, în 1 septembrie 1995 în urma unui accident de circulaţie pe teritoriul Ucrainei în timpul unei vizite oficiale făcută în vederea deschiderii Centrului Cultural Român din Odesa. Tatăl său, inginerul de căi ferate Nuţu Dohotaru, originar din Petrova Maramureşului, prin natura profesiei a avut mai multe domicilii până când cei trei copii au început şcoala şi-n cele din urmă s-a stabilit la Cluj. În acest oraş, fiul cel mare, Adrian-Nuţu a început şcoala la 6 ani, la 16 ani a fost absolvent de liceu iar la 20 de ani a absolvit Facultatea de Istorie din Cluj unde a avut iluştri dascăli de care îşi va aminti cu plăcere şi-i va avea modele în viaţa sa tumultoasă. După absolvirea facultăţii s-a specializat în domeniul ziaristicii şi în 13 iunie 1960 debutează ca ziarist cu nostalgie că n-a urmat Institutul de Artă Dramatică Bucureşti cum a intenţionat la absolvirea liceului. S-a apropiat totuşi de acest domeniu ca dramaturg şi va avea prieteni din lumea artei muzicale şi dramatice. Adrian Dohotaru a publicat reportaje, eseuri, anchete, ştiri, cronici teatrale şi muzicale în toate publicaţiile centrale lucrând ca redactor la Viaţa Studenţească, Amfiteatru şi Flacăra unde a fost comentator publicist. În taină a scris şi versuri pe care apoi le-au recitat mulţi dintre prietenii săi actori. După 1989 a activat ca diplomat cu rangul de ministru secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe al României, calitate în care a fondat primele centre culturale româneşti din capitalele europene. Scriitorul original şi-a dovedit îndrăzneala şi spiritul său viu în dramaturgie ocolind clişeele vremii în care i-a fost dat să trăiască devenind în secret şi Locotenent Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România calitate devenită publică doar după moartea sa. Complexa personalitate a acestui bărbat cu rădăcini în Nordul albastru al României merită studiată pentru a fi model celor conştienţi că viaţa nu ne este dată să facem doar umbră pământului ci să o trăim intens şi plenar lăsând “Umbre pe pânza vremii” cum ar zice poetul naţional al românilor Mihai Eminescu.

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

dr. Ion PETROVAI

ADRIAN DOHOTARU – punte de legătură între Ţara Maramureşului şi Ţara Chioarului iaţa, creaţia şi activitatea unei personalităţi complexe precum Adrian Dohotaru ar merita cercetată în chip sistematic şi în colectiv, un singur om neputând face o evaluare pertinentă a activităţii unui scriitor, gazetar, diplomat şi om inedit cum a fost distinsul fiu al Marmaţiei, după tatăl său şi fiu al Petrovei. Ca unul care a avut bucuria şi onoarea să-l cunoască, impresionat fiind de izbânzile numeroase din zbuciumata sa existenţă, în anul 2009 am pus în mişcare prietenii noştri întru Bine, Adevăr şi Frumos şi l-am omagiat atribuind Căminului Cultural Petrova un nume de rezonanţă naţională, Adrian Dohotaru cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la naşterea sa. La manifestarea complexă pe care au organizat-o petrovenii sub bagheta primarului Petrovei, inginerul Ion Petrovai, au fost invitate multe personalităţi ale culturii române care şi-au declarat public prietenia cu ilustrul omagiat dar puţine au făcut ceea ce se cuvenea să facă pentru un prieten de marcă cum am dedus că era considerat consăteanul nostru de excepţie. Oamenii locului unde îşi are rădăcinile paterne Adrian Dohotaru au gânduri mari legate de punerea în lumină a operei scriitorului, a activităţii ziaristului, a muncii diplomatului şi a amintirii omului deosebit Adrian Dohotaru. Editura Ţara Maramureşului cu sediul în Petrova are în planul ei de activitate reeditarea creaţiei literare a acestui fiu al plaiurilor maramureşene iar dacă proiectului aflat în derulare i se vor alătura şi alţi factori, persoane fizice, instituţii şi organizaţii culturale, se va putea aborda, în

Adrian DOHOTARU ansamblul ei, întreaga activitate a lui Adrian Dohotaru. Gestul nobil al unor oameni aleşi din Copalnic Mănăştur de a ne onora cu prezenţa când l-am omagiat pe apreciatul Dumnealor prieten, obligă cărturarii Petrovei Maramureşului să iniţieze un parteneriat cu gruparea de la Vatra Chioreană având drept punte de legătură pe Adrian Dohotaru care a îndrăgit şi vizitat în adolescenţă şi tinereţe meleagurile chiorene deşi era lăstar al celor maramureşene. Cu timpul ne vom putea găsi şi alte puncte comune care ar merita analizate şi puse în valoare spre a fi duse mai departe bunele tradiţii din Ţara Chioarului şi Ţara Maramureşului, spaţii spirituale româneşti ce au dăruit neamului nostru personalităţi care au făcut istorie şi cultură naţională iar în vremuri tulburi ca cele pe care le trăim pot fi modele pentru tinerele generaţii prin puterea de sacrificiu de care au dat dovadă pentru împlinirea idealurilor măreţe ale naţiei române.

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA referent coregraf Alexandru CHIORAN

DANŢURILE din Ţara Chioarului

„Ţara Chioarului” constituie o zonă etno-folclorică întinsă, cu particularităţi distincte, dar şi cu o serie de caracteristici apropiate sau comune zonei Codru cu care se învecinează. Satul chiorean este răsfirat în zona piemontană si mai concret în zonele joase. Sub aspectul culturii materiale si spirituale, caracteristicile etnografice sunt relativ bine conservate, mai ales în aşezările limită (Buteasa, Hovrila, Vălenii Şomcutei, Prislop, Boiu Mare, Mesteacăn, Vărai). Interiorul caselor este împodobit cu şterguri, ţoale, feţe de masă, perdele, veritabile produse artistice ale industriei casnice. Portul tradiţional chiorean are elemente specifice care fac legătura cu zonele limitrofe, dar si cu zone etnografice mai îndepărtate (Vâlcea, Bucovina), ceea ce demonstrează unitatea portului popular românesc. Costumul bărbătesc se compune din gacii largi (cioareci din pănură iarna), cămaşă din pânză, laibăr de culoare neagră, din postav sau din pănură. Se distinge pălăria de paie, destul de înaltă si cu borul lat. La femei, costumul diferă, în raport cu vârsta. Fetele poartă cămăşi frumos brodate, lucrate în ciur, cu poale înflorate în culori vii,

numărul

/ septembrie 2010

zadii negre de lână împistrite cu dungi pe verticală, colorate în negru, roşu, verde sau gri si iarna poartă gubă din lână. În ceea ce priveşte creaţia folclorică, literară, muzicală, aceasta se remarcă printr-o mare varietate. Câteva dintre obiceiurile tradiţionale sunt relativ bine conservate până azi – nunta, claca, şezătoarea si „danţul la sură”. De o deosebită atenţie se bucură obiceiurile si colindele laice, ocazionate de sărbătorile de iarnă precum si obiceiurile si tradiţiile Astăzi, păstrarea acestor tradiţii este stimulată prin diverse activităţi cultural-educative, în cadrul cărora participă corurile ţărăneşti, echipe de dansuri, aducând pe scenă, portul tradiţional local. Jocurile dansate cu regularitate în Chioar sunt: Danţ din capăt, Măndelul, Contrănescul, Învârtita şi Măndelul de gătat. Bătrânescul sau „danţ din capăt” se dansează în perechi întrun tempo nu prea repede. Este un dans simplu şi cu un număr redus de paşi. Bolândul este un dans de perechi, cuprinde şi o serie de paşi bătuţi in diferite formule ritmice. Săritele reprezintă un dans de

perechi, întâlnit în marea majoritatea satelor din zona folclorică a Ţării Chioarului. În componenţa sa sunt o serie de mici sărituri de la pământ care determină o săltare continuă a corpului. Roata de la Groşi este un dans de perechi în care partenerii stau faţă-n faţă şi execută patru grupe a trei paşi răsuciţi spre stânga şi spre dreapta, după care se face o rotaţie mişcată în sensul acelor de ceasornic. Roata de trei paşi este un dans de perechi care execută două grupe a trei paşi răsuciţi spre stânga şi spre dreapta, urmată de o învârtitură rapidă a celor doi parteneri în sensul de mers a acelor de ceasornic încheiată cu o bătaie cu talpa piciorului în pământ. Roata de patru paşi este jocul ce se compune din două grupe a câte trei paşi executaţi spre stânga şi spre dreapta, după care urmează învârtire rapidă în sensul de mers a acelor de ceasornic, încheiată cu o deplasare de doi paşi executaţi spre stânga băiatului. Dans din capăt sau de arăduit este un dans de perechi cu melodii proprii şi cu figuri din care nu lipsesc plimbările prin spaţiul de joc şi învârtirile. Aceste figuri de joc au o mulţime de variante care diferă de la o comună la alta, de la un grup de dansatori la altul. Măndelul - se dansează cu paşi vioi dar săltaţi, cu grupe de câte trei paşi executaţi în deplasare pe suprafaţa locului de joc sau în învârtire pe loc. Codrenescul sau „Contrănescul” - joc de perechi în care băiatul execută o gamă foarte complexă de mişcări sau bătăi pe cizme cu o singură mână şi salturi spectaculoase fiind susţinut cu multă putere de partenera sa de joc. Combinaţiile sale ritmice în „ponturile” executate de bărbaţi au o notă proprie şi îl înscriu în rândul dansurilor de mare forţă şi virtuozitate.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

prof. Emilia LUPŞA

REVIGORAREA TRADIŢIILOR ŞI OBICEIURILOR POPULARE PRIN SERBĂRILE DIN GRĂDINIŢĂ aramureşul cu cultura sa specifică şi-a "sculptat" în lemn propria istorie. Este locul unde tradiţiile, costumul popular şi arta populară sunt păstrate ca nicăieri în altă parte a României. Maramureşul este un gigantic muzeu în aer liber, iar viaţa de zi cu zi a satului maramureşean permite şi o întoarcere în timp la vechile tradiţii. Obiceiurile şi tradiţiile maramureşene dezvăluie faţa necunoscută şi nebănuită a existenţei membrilor ei. Copiilor le conferă identitate şi apartenenţa la neamul românesc. În acest sens ne preocupă permanent ca bogăţia tradiţiilor moştenite de la înaintaşi să fie cât mai aproape de sufletele copiilor preşcolari şi să se păstreze vii în inimile şi conştiinţa acestora, pentru ca la rândul lor să le poată transmite generaţiilor care vor urma. Am hotărât în urmă cu câţiva ani ca serbarea de Crăciun să fie în grădiniţa noastră „serbarea costumului popular”. Este ocazia cu care

„Maramureşul tot e de fapt o taină, acea oglindă fermecată capabilă a reda însuşirile de bază ale neamului - dârzenia, neîngâmfarea, toleranţa, puterea de a ierta, ospitalitatea, bunacuviinţă.”

Nicolae Steinhardt aducem an de an în faţa părinţilor momente deosebite din viaţa satului de altădată, bunicii fiind sursa acestor materiale, purtătorii autentici ai culturii populare tradiţionale. Alegem cu grijă obiceiurile şi tradiţiile pe care le punem în scenă cu preşcolarii şi le adaptăm nivelului de vârstă al copiilor, încercând să le păstrăm nealterate de „noutăţi” de calitate îndoielnică. Aria etnografică a Chioarului, unde vieţuim, este situată în partea de Nord-Vest a României şi include o serie de sate şi orăşele, toate grupate în jurul oraşului reşedinţă – Baia Mare. În ciuda vitregiilor, locuitorii a-

„CLACA DE SECERAT” SCENA I (anunţul clăcii) (fecior, bate toba şi strigă peste sat) - S-audă tăt omul că astăzi îi clacă de secerat la Ionucu’ lui Todoru’ lui Grigore! Care puteţi, sunteţi rugaţi să veniţi la clacă! SCENA II (seceratul holdei) (cântă muzica, vin fetele cu secere şi feciorii cu coase, salută) - Crească stogul mare! - La dumneavoastră şi mai mare! (toată lumea lucrează, mimează seceratul) Fetele cântă: -„ Sărace grâu retezat, Multă zoală-ai aşteptat. Multă muncă şi sudoare De la noi, fete fecioare. Grânele vara se coc, Zis-o badea să nu joc, Pân-la storsul vinului Că voi fi mireasa lui. Storsu vinului trecu, Badea conciu nu-mi făcu. Câşlegile încă trec, N-am cu cine să petrec. Vine şi postu cel mare Şi port coadă pe spinare. Câţi sunt tineri şi feciori, Ei toţi sunt înşelători. Bade de la secerat, Tăt cu vorbe m-ai purtat Că dac-a veni toamna Mi-ai promis că mi-i lua.” Strigături: - Nu ştiu toamna-o fo prea scurtă Ori n-ai avut bani de nuntă! - Bani de nuntă-am avut eu Da n-am vrut ca să te ieu! - Bani de nuntă ţi-aş fi dat, Numai de m-ai fi luat! (un secerător strânge o fată în braţe, „legând-o” cu braţele) - Asta îi secerătoare, S-o punem pe legătoare!

Copalnic Mănăştur

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

(Secerătoare): - Ţucu-te holdă de grâu Unde te văd mă mângâi. -Mihăiţă cu surata Mère bine cu postata. -Cine leagă după mine Tătă vara-i mère bine. -Cine leagă după noi Nu se uită după voi. (Secerătoare): - Pă mănunchi, secera mé, Fă-mă bună dacă-s ré. -Pă mănunchi batăr o lună Să-mi margă „hiriu” că-s bună. -Pă mănunchiu secerii Scris-am numele badii. (Secerătoare): - Până leagă badea-un snop, Mère soarele de-un þchiop! -Până leagă badea-o cruce Soarele din loc se duce. (Secerător): - Până-i soare pe răzoare N-auzi nici o horitoare. Dacă soarele sfinţeşte, Tătă baba cârăieşte! (Secerător): - Du-te soare cât de tare, Că-i ziua bugăt de mare. Du-te soare după deal, Că ne mână ca pe cal! - Nu fi gazdă supărat, C-a răsări celălalt. Noi mèrem pã drum de piatrã De la holda secerată. (Secerător): - Săcerat-o fetele Holda ca păretele. Fètele o sãcerat, Feciorii clăi o ridicat. Pus-o claie lângă claie Ca soldaţii la bătaie. Şi-aşa-s clăile de multe Ca oiţele la munte. Şi-aşa-s clăile-nşirate Ca soldaţii la parade. SCENA III (fata cu cununa, drumul pâna la casa gazdei). Apare fata cu cununa de grâu. (Secerător): - De la vârful Obcinii Vine fruntea cununii. De la vârful muntelui Vine fruntea grâului. - De unde cununa vine Multe clăi s-or pune mâine De unde cununa pleacă Rămâne ţarina-ntreagă.

numărul

/ septembrie 2010

cestor sate şi-au păstrat vii tradiţiile şi folclorul. Astăzi puteţi vizita aceste locuri şi puteţi admira stilul unic de viaţă al oamenilor de aici. În puţine alte regiuni ale Europei s-a dezvoltat o cultură rurală atât de puternică. Căutăm cu prilejul serbărilor din grădiniţă să facem cunoscută copiilor frumuseţea portului popular românesc, obiceiurile şi tradiţiile, şi, de asemenea, să le sădim în suflet sentimente de mândrie că sunt români, că sunt maramureşeni, din zona Chioar. Costumul popular tradiţional din Ţara Chioarului este rafinat şi dă originalitate acestei părţi a României. Principalele părţi componente ale costumului sunt: o cămaşă albă frumoasă şi rafinat cusută în tehnica „ciur”; fustă albă brodată pe poale, două şorţuri (în faţă şi în spate), şi şorţ lucrat din lână, purtat în timpul iernii şi confecţionat în serile de iarnă, în şezători. “Costumul tradiţional bărbătesc este compus dintr-o cămaşă brodată, o pereche de pantaloni largi din in (pentru vară) şi o pereche de pantaloni strâmţi din lână (pentru iarnă), vestă, pantofi sau cizme şi un suman din lână netoarsă pentru sezonul rece”. Într-o societate rurală, cu structura bazată pe ierarhia de titluri dintre neamuri, „Udătorul”, „Tânjeaua”, „Măsurişul oilor”, „Claca”, „Şezătoarea”, „Obiceiurile de nun-

tă”, etc. dincolo de funcţia de întrajutorare, legată de rodire, au şi o funcţie socială. Ţăranii maramureşeni ştiau să se distreze, după munca împlinită, indiferent de anotimp, respectând tradiţiile şi obiceiurile ca pe ceva sfânt. Atâta timp cât în satele maramureşene femeile încă îşi păstrează portul, vechile obiceiuri, mai ţes, mai cos după vechile modele, atâta vreme cât noi mai transmitem generaţiilor tinere folclorul autentic, putem accede în Uniunea Europeană cu ceva ce este numai al nostru, al românilor, un adevărat tezaur ce nu poate dispărea, făcându-ne unici şi deosebiţi. Demersul nostru are drept scop valorificarea întregului patrimoniu cultural exprimat prin tradiţiile din viaţa comunităţilor rurale şi încurajarea tinerei generaţii de a cunoaşte şi proteja, de a-şi însuşi şi a perpetua aceste tradiţii, marcă a propriei identităţi etno-culturale, tezaur inalienabil al patrimoniului nostru cultural naţional. În zona Chioar, o parte a Maramureşului poate mai puţin cunoscută, dar pitorească şi bogată în tradiţii, în ultimii ani s-a remarcat o revigorare a tradiţiilor, un interes sporit faţă de vechile obiceiuri şi datini. Am ales spre exemplificare câteva obiceiuri din viaţa satului: „Claca de secerat”, „Şezătoarea” şi „Obiceiuri de nuntă la Copalnic Mănăştur” pe care le-am cules de la

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

69 bătrânii satului, le-am prelucrat cu grijă, adaptându-le nivelului de vârstă, şi le-am prezentat cu grupele de preşcolari în serbările organizate cu prilejul sărbătorilor de iarnă. Tradiţiile, datinile, obiceiurile şi folclorul din Maramureş sunt documente grăitoare privind istoria şi cultura acestor locuri, constituind monumente de mare valoare. Imensul tezaur flocloric al acestei zone constituie o componentă valoroasă, o moştenire de preţ pentru toţi cei care s-au născut şi vieţuiesc în această parte de ţară. Această moştenire trebuie dusă mai departe, căci un popor trebuie să trăiască prin ceea ce lasă urmaşilor săi. Este bine să cunoaştem şi să transmitem copiilor măcar un strop din ceea ce a creat omul simplu de la ţară cu iscusinţa minţii şi căldura sufletului său, căci izvorul sensibilităţii şi spiritualităţii româneşti trebuie să trăiască cu obiceiurile, datinile sale, cu portul oamenilor săi.

CLACA DE SECERAT Este un moment original al activităţii ţăranilor maramureşeni în anotimpul vara, deoarece prin aceasta iese puternic în evidenţă spiritul de într-ajutorare, de prietenie şi respect faţă de bunii gospodari, dar şi spontaneitatea şi veselia caracteristică poporului nos-

CHIOREANA

tru. Obiceiurile de vară sunt mai puţin numeroase tocmai din cauza faptului că vara este anotimpul lucrului. Deci, momentele de relaxare, de întâlnire trebuie valorificate la maxim prin cântec, joc şi glume. Claca de săcerat se anunţa de „dobaş” care colinda satul bătând toba şi anunţând „gazda”, adică gospodarul care are nevoie de ajutor ca să-şi secere holda de grâu şi data clăcii. Fetele şi feciorii, dar şi cei căsătoriţi, cu putere de muncă şi cu chef de distracţie, se adunau la holdă la data stabilită, gazda fiind o persoană înstărită şi respectată. Formulele de salut sunt originale: „Să crească stogul mare!”, răspunsul la fel de altruist:”La dumneavostră şi mai mare!” În timpul lucrului (feciorii taie grâul cu coasa, fetele adună spicele cu secera şi formează snopul pe care îl pun pe legătoarea pregătită, alţii vin din urmă şi leagă snopii, îi adună şi construiesc „stogul” prin suprapunerea snopilor, într-o anumită ordine), fetele şi feciorii cântă, îşi adresează diferite mesaje prin intermediul „strigăturilor”, fac diferite glume. Feciorii strâng fetele în braţe şi le aşază pe legătoare ca pe snopii de grâu, profitând de ocazie şi îmbrăţişându-le. Cântecele sunt în general adresate muncii, roadelor şi au în ele un fel de respect pentru pământul care ne hrăneşte.

Fata cu cununa: - Bună sară domni din ţară, N-aţi ieşit cu plin afară Înaintea cununii C-aţi gândit că n-oi veni. Noi de mult am fi venit Dar ne-o fost grâu-ncâlcit Doi feciori ne-o zăbovit Şi cu apă ne-o stropit. Noi de trei zile venim, Curte nu v-o nimerim SCENA IV ( acasă la gospodar) -Mătură gazdă şura Că-ţi aducem cununa, Cununa cu spicele Împletit-o fetele. (Fecior): - Casa asta-i susă-n grindă Ş-a noastră cunună-i mândră. Casa asta-i videroasă Cununa noastră-i frumoasă. (Fată): - Noi cununa nu v-o dăm Că cina nu o vedem. Că cina nu ne-aţi gătit Nici nouă vin îndulcit Cununiţă rotilată Trebuit-ai adăpată Cu apă dintr-un izvor Şi cu vin dintr-un ulcior (Fată): - Udă gazdă cununa Că noi am gătat holda! (Fecior): - Cununa trebe udată Cu horincă şi cu apă Cu apă din fântâniţă Cu vin de la crâşmăriţă. Cu horincă şi cu vin Că la anu iar venim, Cu-o cunună mai frumoasă Mai mândră, mai arătoasă (Fată): - Şi noi încă ne-om ruga Să ne daţi un fecior frumos, Să ieie cununa jos. Că-i copila tinerea Şi-i cununa tare grea. (se stropeşte cununa cu apă) - Frunzuliţă de alună, Hai cu apă la cunună! Cununa trebe udată Fata trebe sărutată. Cununa să o udăm, Fata să o sărutăm.

Copalnic Mănăştur

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA Fata cu cununa: -Pentru osteneala mea Că am adus cununa: Un pahar de horincă Şi n-oi mai zice nimică; Şi-un pahar-două de bere Şi-un joc-două pe podele De m-ar juca cineva De nu, pă vatră oi sta. (se închină, se ciocnesc pahare) - Să trăieşti, să ne mai chemi! - Să trăiţi, să veniţi şi la anul! Cântec: -Frunză verde, iarbă deasă, Iarbă din zăvoi, Nu-i viaţă mai frumoasă Ca în sat la noi. Primăvara ară-n coastă Plugul cu doi boi Ce frumos mai cântă cucu Seara în zăvoi. Vine vara secerişul Holdelor de grâu; Fetele retează spicul Nalt până la brâu. Iar feciorii după ele Leagă snopii grei, Fetele sunt frumuşele, Sunt frumoşi şi ei. (Gazdele): - Dragu-mi-i de dumneavoastră C-aţi venit la casa noastră. Că de nu ne-aţi fi iubit, La lucru n-aţi fi venit. - Aici de faţă, la masă, Ca mulţi ani să trăiască, Noi vă dăruim Cu colaci de grâu frumoşi Şi voi să fiţi sănătoşi. Pâine dulce românească Cine-o mâncă să trăiască. (Toţi): - Sunt colaci din hărnicie, / Din sudoare şi din glie, / Din roada pământului / Şi din raza soarelui. Fata cu cununa: - Noi din grâu facem colaci Şi îi dăm la prieteni dragi. Prieteni cu care, ca fraţii, Om trăi unii cu alţii. Om trăi, ne-om ajuta Şi ca fraţii ne-om purta; Şi la bine şi la rău, Şi la uşor şi la greu. (Toţi): - La mulţi ani să trăiască Toată adunarea noastră! (se porneşte jocul)

numărul

/ septembrie 2010

Ironiile, subtilităţile, glumele nu fac altceva decât să întreţină o atmosferă de veselie, fac să dispară oboseala. Din grâul cel mai frumos se împleteşte o cunună care seara, la terminarea lucrului, va fi purtată de o fată tânără şi frumoasă până la casa gazdei. Pe drum feciorii încearcă să oprească cununa de grâu stropindo pe purtătoare cu apă. Cununa este primită cu cinste de gazdă în şura prospăt curăţată. De asemenea cununa este stropită cu apă de către un fecior, pentru primenire. Şi gazda trebuie să „ude” cununa, adică să o plătescă; nu cu bani ci cu băutură: horincă, vin şi bere pentru toţi clăcaşii. Cununa este luată de către un fecior voinic care va săruta fata şi va aşeza cununa la loc de cinste. Muzica plătită de gazdă însoţeşte alaiul şi se încinge petrecerea, cu cântece şi joc. Clăcaşii sunt „cinstiţi” cu colaci, ziua de muncă se prelungeşte întro seară de petrecere. Aşa munceau şi se distrau ţăranii maramureşeni, la clacă, împletind truda de zi cu zi şi veselia, dovedind încă o dată că „veşnicia s-a născut la sat”.

ŞEZĂTOAREA Şezătoarea este adunarea restransă, la sate, în serile de iarnă, la

care participanţii lucrează şi totodată petrec, spunând poveşti, glume, ghicitori. La şezătoare se lucra, se cânta, se spuneau poveşti, se practicau unele jocuri sociale, adică se transmitea şi se prelua tradiţia populară. Semnificaţia socială a şezătorilor constă în faptul că ele contribuiau la menţinerea unei mentalităţii colective în comunitatea satului. Şezătoarea înlesneşte împărtăşirea experienţei vârstnicilor către cei tineri, pregătindu-i pentru următorii paşi în viaţă: prima dragoste, plecarea la armată a feciorilor, însuşirea unei meserii, cununia şi nunta, cerinţele unei căsătorii creştine. In şezătoare se leagă prietenii între fete sau între feciori şi fecioare pe baza afinităţilor, frumuseţii fizice şi morale, pe baza verificării în timp a compatibilităţilor. Sunt şezători de fete de măritat la care se aşteaptă feciorii. Ele se desfaşoară în casa mare a unei gazde, cu fete care învaţă să coase, să lucreze la razboiul de ţesut, să toarcă şi să împletească. Şezătorile organizate de fete erau un prilej bun de a se întâlni cu feciorii din sat. Feciorii aveau privilegiul de a-şi alege şezătoarea la care merg. Câteodată adulţii şi tinerii se adunau împreună la şezătoare, dar în încăperi diferite: cei bătrâni în casă, cei tineri în tindă. Nu se ţinea cont de situaţia materială a oamenilor, se întâlneau la

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

71 aceeaşi şezătoare şi săracii şi cei mai înstăriţi. Gazda servea pe cei de la şezătoare cu grăunţe de porumb fierte, cu zahăr, şi câteodată şi cu "pancove". Atmosfera era veselă: se cânta, se spuneau poveşti, glume, ghicitori, "se punea ţara la cale". La şezătorile tinerilor era zarvă mai mare, se lucra mai puţin, feciorii "furau" fusul fetelor pe care le plăceau şi fugeau afară, iar fata "era nevoită" să meargă afară să-şi recupereze fusul Şezătorile încep toamna târziu, când se învaţă şi unele colinde de Crăciun, şi ţin până în primăvară. Copiii sînt sensibili la strădaniile educatoarei, şi nu ezită să participe la şezătoare ori de cîte ori sînt invitaţi. Toţi migălesc pe bucăţele de etamină în timp ce cîntă sau spun ghicitori şi vorbe de duh, menite a da un aer de veselie sărbătorii. Iarna nu avem nici o sărbătoare şi de aceea planificăm cîte o şezătoare. Vrem să reînviem atmosfera şezătorilor de odinioară, tradiţie ce a pierdut mult teren în ultima perioadă în favoarea altor obiceiuri, mai moderniste, dar care nu au aceeaşi savoare. Obiceiul şezătorii se păstrează la sate datorită bătrânilor, ce nu vor uita niciodată datinile şi obiceiurile, transmise din generaţie în generaţie.

OBICEIURI DE NUNTĂ LA COPALNIC MĂNĂŞTUR Nunta este cel mai important moment din viaţa omului, devenind o manifestare a satului întreg, care interesează diferite categorii sociale de oameni şi se realizează printr-o seamă de tradiţii. Căsătoria, prin întregul proces al ceremonialului tradiţional, reprezintă o schimbare a statutului relaţiilor sociale ale fetei şi feciorului cu comunitatea, ei înşişi suportând schimbări fundamentale. Este o etapă existenţială încărcată cu multe semnificaţii. Nunta este o adevărată sărbătoare, ea implică întreaga comunitate, aproape tot satul ia parte la acest eveniment, pentru că este important atât pentru miri, cât şi pentru obştea sătească. Ritualul de nuntă este asemănător în toate părţile ţării,

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

fiecare având însă câteva elemente specifice. Se remarcă în desfăşurarea nunţii în zona Chioar, Maramureş, câteva momente specifice legate de cerutul miresei, iertările de mireasă, mersul la cununie şi legatul drumului, închinatul la staroste şi răspunsul, jocul găinii, precum şi un obicei specific zonei noastre intitulat „fărtăţia”. Poate sensul celor enumerate mai sus este altul decât vă aşteptaţi. „Răspunsul” este darul pentru miri, „fărtăţia”semnifică legarea unei prietenii ridicată la grad de rudenie, de frăţie de cruce, ea este pecetluită printr-un legământ sfânt. Mirii oferă fărtaţilor colaci, cei necăsătoriţi, vor „întoarce” colacii în momentul când vor fi miri, adică le vor da şi ei colaci frumoşi de grâu la nunta lor. Începând de la obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din viaţa comunităţii, continuând cu frumoasele costume purtate în zilele de sărbătoare, la petreceri, terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile nelipsite, putem afirma ca izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască şi să le adune într-un mănunchi pentru a le dărui altora. Să introducem copilul cu grijă în lumea acestor valori, să-l lăsăm să le descopere să le înţeleagă şi să le trăiască la maxim. Să-i stimulăm să participe la astfel de manifestări, să dorească să le cunoască si să devină adevăraţi continuatori ai acestora. Câte lucruri, câte obiecte, câte frumuseţi n-ar fi dăinuit dacă oamenii ar fi fost educaţi în acest sens.

Bibliografie: 1. Nicolae Steinhardt - “Lecţia Maramureşului”, Ateneu, revistă de cultură, nr.9, sept.1992 2. Academia Română Institutul de Etnografie şi Folclor "C. BRAILOIU", 2002, Sărbători şi Obiceiuri - Banat, Crişana, Maramureş, vol. 2, Ed. Enciclopedică

ŞEZĂTOARE

Fetele: - Bună sara, lele Mărie Gazda: - Bună sara, fetelor Fata 1: - Iată-ne, dragi surioare, Am sosit la şezătoare S-ajutăm şi la vecine Ca bunele gospodine. Mâna să meargă de zor Şi pe fus şi pe fuior! Gazda: - Bine aţi venit, fetelor. Cele care v-aţi adus caiere, toarceţi, iar celorlalte vă dau eu de lucru. Fetele: - Ce să lucrăm? Gazda: - Să depănaţi, să desfăcaţi, să scărmănaţi nişte pene. (fetele lucrează şi cântă) „ Frunză verde baraboi, Astăzi îi clacă la noi, Ca să toarcem cânepa, Că se mărită Leana, măi dorule! Gazda: - Bine fusul învârtiţi, Dar puteţi să şi vorbiţi. Fata 2: -Caierul de lână toarcem Până-acasă ne întoarcem Gazda: - Voi alegeţi cele pene, Ca să nu vă fie lene! Fata 3: - Mâinile de zor lucrează, Se-nvârtesc ca o sfârlează. La noi fusul se roteşte Şi fuiorul tot sporeşte. Gazda: - Toate-s bune, fetelor, da’ nu ştiu de ce nu vin feciorii, că doar şi pe ei i-am chemat. Fata 4: - Hai să-i vrăjim! Am învăţat de la bunica, mi-a spus cum făceau ele când era ea tânără. Daţi-mi un fus: (toarce) - Haide Aurel, haide Ion, haide Victor, haide……… (scutură fusul şi recită, grupul repetă fiecare vers) - Eu nu scutur prunii Că scutur nebunii. Eu nu scutur norii

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA Că scutur feciorii. Să n-aibă stare şi-alinare Până-aici în şezătoare. Să-aibă şoareci în cioareci, Furnici în opinci Până n-or veni aici. ( o fată se uită pe geam) O fată: - Se-aude gălăgie pe-afară, Cred că vin feciorii. Staţi jos şi lucraţi Să nu ştie că i-am vrăjit! Cântec: „Când vii bade-n şezătoare” (intră feciorii şi salută) - Bună seara O fată: - Nu ştiu ce-i cu feciorii, gândeşti că-s supăraţi: ce-i cu voi? Băiat: - I-o venit lui Ion ordin să meargă în armată. O fată: - Nu fi supărat, Ioane, Că armata nu-i tri zile, Da’ cine nu merge-n armată, Nu îi bărbat niciodată. Cântec: (băieţii) „Foaie verde ca iarba, Tună drace ce-i tuna Tună-n firul paiului Şi-n condeiul neamţului Să nu aibă cu ce scrie Alţi feciori în cătănie. Mie cucu mi-o cântat Ne prânzât şi necinat În cătane de plecat. Mie cucu mi-o horit Necinat şi neprânzit În cătane de pornit. Eu mă duc mândră, mă duc În cătane, nu la plug. Eu mă duc mândră de-acasă, În cătane, nu la coasă! Băiat: - Le-am cântat noi fetelor, da’ hai să mai zicem unul şi împreună: Cântec: I. Toarce, toarce, Leano, toarce, Că Ionică se întoarce, Acasă când o veni, Tot pe tine te-o iubi. Ref. Hai, hai, fusule, Te-au udat lacrimile Din ochii ca murele

numărul

/ septembrie 2010

OBICEIURI DE NUNTĂ LA COPALNIC MĂNĂŞTUR (fragment) Chemătorii: - Bună ziua, gazdă mare! Am venit cu o chemare, În casă am intrat, Scaune de odihnă ne-aţi dat. Cuvântul de la mire şi mireasă Ca să vă poftească La o nuntă-mpărătească: La mese-ntinse, La lumini aprinse - Să faceţi bine să osteniti Si la nuntă să veniţi; La un pahar de băutură Si la multă voie bună. Că ştiţi dumneavoastră bine Că nu-i cale de călătorie Că-i cale de căsătorie. Peţitorii: - Măieran de lângă masă, Tânăra noastră crăiasă, Dimineţă s-o sculat, Greu vis i s-o arătat: Că azi pe la prânzişor, Vine –un tânăr crăişor. Şi-a ales voinici vreo şasă Şi-a intrat din casă-n casă. În acest locaş sosiră, Crăişoara şi-o găsiră. Crăişoară, te găteşte, Că împăratu’ nost soseşte, Că vine ca şi prin foc Şi soseşte aici pe loc. Cântec: „Rozmarin în colţu’ mesii” Starostele: - Iubiţi mei adunaţi! Faceţi bine şi-ascultaţi: Ascultaţi-mă cu jale, C-amu-i ceasu’ de plecare. Tu măicuţă, draga mea, Cât am fost în casa ta, Câte am făcut cu-ntristare, Rogu-mă şi-mi cer iertare. Şi voi fraţi şi voi surori Şi tu, grădină cu flori. Tu, măicuţă, nu ţi-i jele? Mi-ai ales hainele mele. Le-ai mutat în altă ladă, Gândeşti că nu ţi-am fost dragă. Mama miresii: - Ba mi-ai fost, draga mamii, Da aşa-i rându’ fetii

Ca să-şi lase părinţii, Să se ducă la alţii. Starostele: - Dragii mei nuntaşi, Da-ţi-mi ascultare La a mirelui rugare: Înainte de-a pleca, De-a mă cununa, Eu cer iertare De la a mea măicuţă Care s-a zbătut, Până m-a crescut. (mama îi dă binecuvântarea, punându-i mâna pe frunte) Fârtăţia - Cine n-are-n lume fraţi, Să-şi cuprindă dragi fârtaţi Da şi cine are frate Încă poate-avea fârtate. Prietenia cea mai dulce, E fârtăţia de cruce. Prietenia cea mai sfântă, E când fârtatu’ te-ajută Din frageda tinereţe Până-n dalba bătrâneţe. (Mirele şi mireasa dau colacii peste masă fârtaţilor) Cântecul găinii: - Faceţi-mi loc şi cărare Să mă duc la nănăş mare Cu găina ca focu’ Să o dau la nănăşu’. Cu găina ca para, Să o dau la nănăşa. Zi-i ceteră, zi-i una Să pot juca găina. Săracă găină grasă Ieri ai fost pe după casă Amu eşti friptă pă masă. Săracă găină sură Ieri ai fost pe după şură Amu eşti cu banu-n gură. Zi ceteră, zi, zi, zi Să mă pot arădui Zi ceteră, zi cu drag, Să mă cobor de pe prag Cu găina mea-mpănată Ca în Mănăştur gătată. Iu, iu, iu,…… Închinatul la staroste: - Cinstită adunare

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

73 şi cinstită oaste mare, M-aş ruga de-un cuvânt de ascultare De la mic până la mare. Să trăieşti, staroste mare! Dimineaţă te-ai sculat, Părul nu ţi-ai pieptănat, Tăt eşti burzulit de somn Nu vezi că-i atâta om? Ia de-aici şi bea o dată Nu sta cu gura căscată. Ia de-aici o prăjitură Şi-ţi astupă şi cea gură! Închinatul la nănaşe: - Să trăieşti, nănăşe mare, Mândră-i casa dumitale La fereşti cu trandafiri Să trăieşti că io-ţi închin Să porţi pene de pe vale, Să tot fii nănaşe mare. Să porţi penişoare verzi, Să cununi şi să botezi. Scoală nănaşe-n picioare, Să te văd cât eşti de mare Că de când tăt nănăşeşti Ai avut vreme să creşti. Răspunsul naşei: Tu, druşcă cu zadie neagră Îţi umblă gura ca o toacă! Bine-mi pare de ce-mi pare C-am ajuns nănaşe mare! Si-am o fină, O lumină, Si-un finuţ, Un păhărut Uită-te, druşcă, la zestre, Să vezi mireasa ce gazdă este. Că nu-s haine cumpărate, Că-s de mireasă lucrate. No stat cu ochii-n fereastră Nici cu coatele pe masă Ci-o stat cu ochii-n pământ Şi la haine tot lucrând. Închinatul la nănaş: - Mă întorc către soare Către nănaşu’ cel mare. Nănaş mare, dumneata Io frumos te-aş întreba Dacă nu ti-i supăra: Plăti-mi osteneala Că ţi-am horit găina Ori lăsa-mi-i cu atâta? Peste masă m-oi pleca, Mâna cu nănăşu oi da. Răspunsul nănaşului: Socăciţă lăudată, Roşie şi-mbujorată! Vină să-ţi închin odată Că ţi-i găina nefiartă. Nici fiartă, nici friptă Numa o leacă-i pârlită. Găina ţi-i numa-un pui Nu îi mare preţu lui.

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

Hai, druşcuţă mai-nainte Să-ţi spun 2-3 cuvinte Că nu suntem golimani Că suntem oameni cu bani Şi decât să ne certăm Mai bine ne împăcăm Şi-am să-ţi dau o plată bună Să îţi iei pe ei cunună Şi în anu care vine Să mă faci nănaş la tine. Închinatul la mire: - Şi tu mire, fătu-meu Nu-ţi purta mireasa rău Că te-a bate Dumnezeu Şi de ţi-a greşi vreodată, Fii cuminte şi o iartă Că-i minte copilărească Nu poate să nu greşească. Măi mire de nu-i fi bun, Să te ploaie ploaia-n drum Şi pe mireasă s-o ploaie De n-a fi bună găzdoaie Şi s-o ploaie ploaie deasă De n-a fi găzdoaie-n casă. Da nu ţine ochii-sus, Ţine minte ce ţi-am spus! Închinatul la mireasă: Mireasă mândră gătată Mândr-ai fost la mă-ta fată Mândră-i fi şi măritată Şi de lume lăudată. Tu mireasă, draga mea Supără-te si nu prea Că de-i face cât îi face La socrii aşa le place: Din picioare să mergi iute Din gură să nu zici multe Din picioare să te duci Si din gură să nu zici. -Miresucă struţ tocmit, Tare iute te-ai păzit. Te-ai păzit la măritat, Ca floarea la scuturat. Îi vidé pă mâni, p-alaltă Cât de bine-i măritată. Îi vidé pă mâni, pă joi, Cât de bine-i fără noi. La măritat te sileşti, Numa să nu-ţi bănuieşti: Cu fete pe drum nu-i sta, Feciorii nu te-or căta.

II.Toarce, toarce, fă Lenuţă Că mai ai doar o lecuţă, Când Ion s-o libera, Tot pe tine te-o lua Ref. Băiat: - Hai să ne mai înveselim un pic! Cine ne spune o ghicitoare? Băiat: - Eu ştiu una: „Într-o apă lină, se joacă-o lumină. Ghici ce-i?” Toţi: - Oglinda! Băiat: - Şi eu ştiu una: „Am două lopăţele, făcute din bucăţele.” Toţi: -Mâinile! Băiat: -Hai să ne jucăm un joc care se joacă în sărbători: „Învârte-te fusule!” Băiat (rotind alt copil): - Învârte-te fusule! „Fusul”: - Nu mă pot de pântece! Băiatul; - Până când? „Fusul”: - Până nu suie Vasile pe scaun şi strigă Cucurigu de trei ori. Vasile: Cucurigu, Cucurigu, Cucurigu! (se repetă cu alte pedepse hazlii) Băiat: - Da mai lăsaţi lucrul şi hai să jucăm! Vreţi? Toţi: -Da, hai la joc! ( se joacă un joc din zonă) Toţi: (ieşind) - Noi aici n-am fi venit, Dacă nu ne-aţi fi poftit. Noi de-aici mergem cu dor, Cum merge luna prin nor. Noi de-aici mergem cu jele, Cum merge luna prin stele. Noi aici om mai veni, Numai dacă ni-ţi pofti!

Toţi: Foaie verde busuioc Să aibă tinerii noroc. Să trăiască tătă casa Şi mirele şi mireasa Că pentru ei a fost tătă treaba asta! (urmează jocul miresii)

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

prof. Ana Bisztricki Florian

Interferenţe ale cântecului liric din Preluca Veche cu alte specii folclorice n decursul timpului, cântecul liric şi-a format moduri de exprimare în specii care au forme şi rosturi proprii. Acestea nu sunt izolate de realitatea folclorică. Ele comunică atât în interior, cât şi în exterior, producând acea interferenţă sau chiar o trecere dintr-o categorie în alta. Aceste întrepătrunderi sunt active şi interesante in evoluţia lor ca specii. Prin transformări succesive, variantele cu caracter epic s-au diminuat în favoarea elementelor lirice. S-a produs mişcarea prin care cântecul se dezbracă de starea ritualică şi se îmbracă în haina liricului. Delimitările şi speciile liricii populare în ceea ce priveşte registrul tematic şi imagistic, au constituit preocupări complexe pentru cercetarea folclorică, fapt ce a dus la identificarea valorilor morale şi a celor estetice. Este uimitoare capacitatea de adaptare a cântecului la viaţa contemporană. Cele mai vechi forme de liric apar în poezia obiceiurilor, în cântecul de nuntă sau în colindă, luând amploare în temele căutării şi-n cele ale înstrăinării. Bocetul şi cântecul de înmormântare dezvoltă substanţa lirică în tema reintegrării în Univers, în forme atât de expresive, sugerate de credinţă. Unii cercetători consideră poezia de ritual şi cea de ceremonial, drept specii distincte ale genului liric, deoarece liricul şi epicul reprezintă modurile de realizare ale ritualului sau ale ceremonialului. Temele şi motivele deritualizate s-au integrat în categorii lirice sau epice profane, asumându-şi într-un fel libertatea lor. Un proces ritualic aparte, se păstrează în cântecul de leagăn, cântecul ce se situează la hotarul dintre lirica rituală şi cea profană. Sentimentul profund matern îi atribuie valori de incantaţie sau chiar de urare, având profunde afinităţi cu acesta. Urarea directă sau indirectă, exprimată clar sau schiţată, se găseşte exprimată în cântecul liric vechi. Cântecul de leagăn, prin conţinutul său, nuanţează destinul individual iar prin funcţia sa, are rolul unei incantaţii magice:

„Abua puiuţ de cuc Că s-o dus mama la plug! Abua puiuţ de cioară Că s-o dus mama la moară!” Cântecul de leagăn are în miezul său, acel sentiment al predestinării de care este marcată fiinţa umană în momentele vieţii, ale rostului său teluric, incluzând dualităţile binelui ca împlinire şi ale răului ca neîmplinire. Cântecul de leagăn are în esenţa sa, tonalitatea poeziei arhaice care are puterea de a genera starea oniricului, ca stare de refacere, de regenerare şi de alungare a fenomenelor nefaste. Cântecul de lea-

numărul

/ septembrie 2010

foto: Mihai Muntiu

găn reconstruieşte fiinţa mică şi plăpândă, printr-un fenomen de transcedere, primeşte un caracter sacru, reglează energiile pozitive, devenind astfel superior forţelor materiale. Şi totul se întâmplă ca o minune, pe care omul o numeşte iubire, sub ocrotirea mamei, investită cu funcţie sacră. Acest fenomen este cuibul din care se naşte inocent, la fel ca fiinţa primară, jocul de copii. Cântecul liric are interferenţele sale speciale şi cu jocul de copii în formele de manifestare ludică şi-n materia poetică. Jocul este o formă de iniţiere în tainele vieţii, un exemplu pe care îl oferă adultul, având acea „funcţie compensatorie” (Petru Ursache, „Prolegomene la o estetică a folclorului”, p. 145, Editura Cartea Românească, 1980) pe care o are şi cântecul şi care devine o delicată „prelungire orfică” (ibidem). Jocul de copii, ca reprezentare inocentă, selectează forma dinamică a vieţii, sensul ei profund şi adevărat, într-o formă de mişcare, percepută în aura unui

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

75 fantastic, proiectat în real, de trăirea copilului: „Roza d’i pă vale O plecat pă cale Tri umbriţă porumbiţă Rumpe-mn’i, o floare. Şi io mn’i-am rupt una: Strună, strună, viorică, Hai la joc dragă Florică! Să jucăm cu bucurie, D’in pt’icioare, d’in călcâie. E destul” Structura textuală este un joc sublim de cuvinte diminutivizate, încărcare cu esenţă afectivă şi cu valori estetice. Artificialul nu-şi găseşte aici loc, pentru că viaţa copilului de odinioară nu era afectată de acest nociv aspect. Jocul său reprezintă un microunivers al satului tradiţional, în care copilul se îmbogăţeşte spiritual prin contactul cu lucrurile neschimbătoare, de aceea pentru el, timpul înseamnă ceea „ce-l duce în mod firesc, dincolo de trecător” (Ernest Bernea, “Spaţiu, timp şi cauzalitate”, p. 162, Editura Humanitas, 2005) Expresia ritmată, personificările metaforice, ludicul manifestat în plenitudinea sa, sunt îmbinări ale cântecului şi jocului, pentru sufletul de copil şi model, pentru ceea ce a pierdut adultul. La rândul lui, creatorul adult, păstrează în cântecul său, forma de viaţă inocentă, jocul de iubire, nostalgia vârstei fericite, toate acestea, marcate frecvent de seriozitatea copilulului care este oricum, prezent în creaţia sa şi care dau cântecului şi jocului, nemurirea. Acest fenomen de joc mic şi inocent este cuprins într-un altul, un joc mare, al adulţilor, marcat pe alocuri de cauză, de efect şi de vina existenţială. Spaţiul şi timpul ca reprezentări, sunt un joc reciproc, un împrumut temporal, prin formele de vârstă, o îmbrăţişare tandră a acestora sau sporadic, în funcţie de temperament, o neconsolată respingere. Apariţia cântecului ritmat în forma de joc este fenomenul ce se manifestă în cântecul vârstelor care separă aceste hotare prin formele vinovate de „înţelepciune”. Jocul copilului este spaţiul şi timpul deschise imaginaţiei, observaţiei şi actului ce include dorinţa imediată. Sistemul său spiritual poate străbate tot ceea ce cunoaşte şi mai ales, ar vrea să cunoască. Vrând să cunoască vertijul vieţii, creează hora ca joc, marcând spaţiul prin înlănţuirea mâinilor, pentru că nu poate cuprinde lumea (deşi doreşte acest lucru) fiind inconştient că gestul lui, este o formă de a-şi marca limitele. Înlănţuirea în joc sea-

CHIOREANA

mănă cu un ritual străvechi de înfrăţire, a cărui reminiscenţă are substrat mitic. Roata sau cercul are semnificaţia unei treceri temporale, marcante, divizante sau o reprezentare grafică, gestuală, a spaţiului, un principiu în care se manifestă puterea şi forma: „Lanţ, lanţ, ce mai lanţ! Lanţu’ mn’eu de aţă, Masă d’e mătasă Iut’e, iut’e, să porn’im, Pă (numele celei prinse în joc) s-o-nvârt’im, S-o-nvârt’im frumos, Să nu pt’ice jos” Regula jocului, în simplitatea ei, prevede ca fiecare copil prins în cerc, să treacă prin fenomenul unei învârtiri, fără să-şi părăsească locul şi fără ca cercul de copii în rotire, să se oprească, pentru a putea efectua gestul. Locul şi jocul are proprietăţi particulare, legate toate de chipul celor implicaţi, de imitarea veridică a întâmplărilor „pline de sensuri şi de valori ale unei mentalităţi mistice” (Ernest Bernea, op.cit., p. 32). Jocul de copii ia gestul celui matur, îi dă apoi cuvântul ca trăire pregătit cu seriozitate şi grijă ca să devină odată cu gestul, o formă de învârtire reală, în ciclul vârstelor, un mod de a învăţa trăirile ca „un dat” care este supus timpului ciclic. Un alt joc de copii include mişcarea ca dans şi cântecul pe care-l impune această mişcare: „Pântre munţ’ şi pântre văi, Trece o căruţă, D’intre tăt’e fet’ele, Tu eşti mai drăguţă” Textul poate fi modificat de imaginaţia creatoare a celor implicaţi pentru că regulile oricărui joc impun implicarea afectivă şi creativă a participanţilor, ca o formă primară de socializare, de integrare în comunitate. Se constată frecvente identităţi textuale între cântecul liric şi cântecele sau jocurile de copii. Jocul, în întregul său include cotidianul la care se adaugă forme simple de mitic sau de ritualic din care nu lipseşte poezia însăşi. O reminiscenţă din poezia paparudelor ca proces de mediere între cotidian şi mitic este păstrată în cântecul buburuzei care în jocul de copii, este o formă de descântec rostit, pentru a confirma o „încadrare mitică a cotidianului” (Mihai Pop, „Folclor literar românesc”, p. 172). foto: Mihai Muntiu

Copalnic Mănăştur

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Jocul este un spectacol simplu şi inocent având drept actanţi copilul şi mica vieţuitoare care comunică prin ceea ce reprezintă ei în univers. Identificată în apropierea sa, copilul ia buburuza în palmă, ridicând mâna sus, iar când aceasta îşi găseşte locul potrivit pentru zbor, copilul descântă: „Ruză, ruză, buburuză! Încătro-i zbura, Acolo m-oi mărita( m-oi însura)” Incantaţia sa este dominată de vocative, de forme imperative indirecte şi de dorinţa de confirmare a destinului. De remarcat este faptul că în graiul regional al Maramureşului istoric, buburuza este numită „păpăruză”, numele este dat ca o formă de alint şi fetelor de vârstă mică. Jocurile prezentate sunt specifice grupurilor de copii în care predomină fetele. Ele au şi elemente specifice jocului de iubire inocentă, ca o pregătire anticipată a rolului pe care îl vor avea în ipostazele vieţii, în momentul în care se vor confrunta cu realitatea obiectivă. Există şi jocuri specifice grupurilor de băieţi, similare în structura lor cu cântecul de cătănie sau de voinicie: „Înălţat’e împărat’e Să-m’ dai ţara jumătat’e Şi tri sut’e de răgut’e Pă und’e-oi put’e-o rumpe” (Informator: Florian Petre, 90 de ani)

numărul

/ septembrie 2010

foto: Mihai Muntiu

Textul este însoţit de scenariul în care copiii implicaţi îşi încearcă forţa, desfăcând lanţul de mâini cu pieptul. Textul are lirismul său, mascat de jocul teatral şi de forţa voinicească. Substanţa jocului include într-o formă orecum spectaculară, optimismul şi încrederea în propriile forţe, descoperirea sinelui şi a aptitudinilor caracteristice care se exteriorizează. Băiatul implicat în joc, trebuie să fie capabil să se mobilizeze, să convingă şi dacă este nevoie să atragă alte forţe pentru a obţine victoria. Jocul nu este nici într-un caz renunţare ci iniţiere, descoperire şi rezultat, un stimulent al capacităţilor de acţiune, o formă de conturare a personalităţii viitoare a omului frumos. Imaginile artistice ale jocurilor de copii sunt ades construite pe antitezele universale: bine-rău, frumosurât, aceste imagini duale care sunt caracteristice creaţiei folclorice, în ansamblul ei. Jocul, fie că aparţine cântecului liric sau sie însuşi ca joc pur, poartă semnul grupului care-i dă viaţă, într-o aură misterioasă şi necunoscută, marcată de atâtea dorinţe şi de atât de puţine împliniri. Totul se întâmplă din momentul în care fiinţa umană aparţine spaţiului ca dorinţă şi timpului ca împlinire. Creaţia folclorică este marcată în esenţa ei de un uşor tragism, mascat cu fineţe de optimismul abordant sau de contemplarea creatoare a universului, reprezintând spiritul unei comunităţi tinere, în formarea sa dar şi spiritul comunităţii împlinite care are încă multe de spus în cântecul său, ca trăire. Imagini cu semnificaţii ample, „în care limbajul reprezentărilor imaginare” (ibidem) se

Copalnic Mănăştur

77 distanţează de real, la fel ca în cântecul liric, se identifică în poezia colindelor. Poezia colindelor laice cu substanţă erotică, este una descriptivă, în prezentarea portretului fetei frumoase care are origine nobiliară: „Fiică mn’ică d’e-mpărat D’imin’eaţă s-o sculat, S-o lăut s-o t’eptânat, În grăd’ină-o alergat...” Aceeaşi substanţă lirică o au şi versurile care-i prezintă pe cei trei voinici. Imaginile vizuale au vigoare plastică iar stilizarea lor în forme alegorice, aparţine unui adevărat artist: „Pă porlaşu’ fântân’ii Tri voin’ici ca işt’ea tri, Unu-i n’egru ca corbu’, Unu’i alb ca d’iocu’, Unu-i roşu ca focu’...” În colindă, magicul se converteşte în simbolic. Cei trei voinici care se supun probelor de iniţiere pentru aşi dovedi virtuţile, au calităţi fizice şi morale unice, fiind tipuri umane transpuse în sfera idealurilor, pentru a reprezenta sublimul dorinţelor neexprimate ale fetei. Aici textul are adevărate tangenţe cu basmul popular, în structura narativă, în simbolul cifrelor, în probele de iniţiere gestuală care actualizează miticul, definindu-şi astfel profilul virtuţilor: „Unu’ la ie s-o ţâpat, Cofele i le-o vărsat, Ie, d’e greu l-o blăstămat: Cel ce-mburdă cofele, Trăiu-ar ca lemn’ele! Unu’ la ie s-o ţâpat, In’elu i l-o luat Ie, d’e greu l-o blăstămat: Cel ce-apucă in’elu, Rujin’iu-ar ca h’ieru’! Unu’ la ie s-o ţâpat, Cununa i-o apucat, Ie, d’e greu l-o blăstămat: Cel ce-apucă cununa, Cununa-s-ar cu dânsa, Cu dânsa, cu doamnă-sa” (Informator: Florian Rozalia, 87 de ani) Virtuţile dobândite prin proba de foc, îl ajută pe eroul învingător să intre în rândul lumii, printr-un alt ceremonial, cel al căsătoriei, o formă nouă de integrare, într-o altă stare socială. Versurile cu caracter imprecativ devin similare cu cele ale cântecului de dragoste. Imprecaţia este o atitudine pe care o poartă numai semnul iubirii sau al urii. Textul poetic al colindei poartă semnul iubirii iar imprecaţia este o formulă expresivă cu valoare simbolică pentru proba de incercare. Colinda, ca şi cântecul liric, utilizează, în mare parte, verbele la condiţional optativ, pentru exprimarea dorinţei, a dorului sau a imprecaţiei. Atunci când sunt folosite la pezent, verbele reprezintă simbolul evenimentului trăit. Alteori, verbele la conjunctiv primesc o nuanţă apropiată de a optativului.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Colinda păstrează în bogăţia imaginilor, urme vechi de cultură, bogăţie de culori, un microunivers care îmbină elementele de incantaţie cu gestica, iar cifrele şi obiectele au valoare de simbol. Limba poetică a colindei este una modelată sub aspect estetic, adaptată ca formă de artă expresivă, una care impune o atmosferă fabuloasă şi intimă, stăpânită de ascensiunea umanului. Temele, motivele şi imaginile din lirica neritualică, dovedesc faptul că s-a desprins, ca gen literar, din poezia obiceiurilor. Cântecul liric deşi este străvechi, nu păstrează creaţii care aparţin tuturor etapelor de evoluţie. Temele universale ca: dragostea, înstrăinarea, dorul, jalea, conservează motive şi imagini derivate din vechi obiceuri şi credinţe, acele „metemorfoze lirice” afirmate de Mihai Pop, în „Folclor Literar Românesc”. Confesiunea directă nu este întotdeauna îmbrăcată în metaforă, este atît de reală, încât valenţele expresive nu pot permite acest lucru. Concretul poate fi selectat şi organizat în textul liric, încât să conducă la aceleaşi semnificaţii: „Care fată n-are mamă, Să cunoşt’e pă năframă, Că năframa-i d’estrămată Câtu-i lume-i supărată.” (Informator: Florian Rozalia, 87 de ani) Unele creaţii lirice constitue stări meditative complexe, altele sunt încifrări de sentimente provocate de suferinţe, de nelinişti interioare sau de aprecieri contemplative ale vieţii. Temele şi motivele evoluează de la consolare, la revoltă. Omul se identifică pe sine în munca sa, în norocul său, încercând să-şi explice viaţa în sens filosofic: „Foaie verde ca bobu’ Mândră floare-i norocu’ Nu să face-n tăt locu’ Nici îl are tăt omu’...” (Informator: Florian Rozalia, 87 de ani) În astfel de texte, există diferenţieri spaţiale, exprimări originale, influenţate de evoluţia mentalităţii populare şi ele devin valori dacă se integrează în tradiţie. E un joc permanent între aceste valori pe care nu şi-l asumă nici individul, nici comunitatea atât timp cât fiecare nu îşi asumă valoarea ci o raportează partenerului de joc. Atitudinea omului simplu faţă de cântec nu este una egoistă, pentru că omul trebuie să aparţină cântecului, să se includă în creaţia sa ca ea să aibă valoarea permanenţei, conţinut propriu şi caracter colectiv. Cântecul liric păstrează din sensibilitatea creatorului, de aceea este capabil să cuprindă atâtea ipostaze ale destinului uman, în atâtea reprezentări variate. Fenomenul acesta se întâmplă atât în procesul de creaţie, cât şi în receptarea, interpreatrea şi transmiterea creaţiei. Mai spontan chiar decât cântecul liric, este strigătura care expune o serie întreagă de imagini tradiţionale, improvizaţii libere, care răspund unor situaţii precise de viaţă. Unele au mai multă suprafaţă şi mai multă durată, mai ales cele care se leagă de aspectele largi ale vieţii oamenilor şi de ocupaţia lor.

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Strigăturile nu sunt numai simple sclipiri de spirit, amuzante sau înţepătoare, menite să întreţină dansul, ci au rosturi adânci şi complexe, fiind legate de viaţă, în toată diversitatea ei. Ca şi cântecul care nu e o formă lirică şi simplă de veselie ci e componenta precisă a vieţii, strigătura exprimă gândurile, sentimentele, defineşte caractere, clarifică situaţii, plăteşte datorii, defineşte viaţa în mod răspicat. Cântecul nu e numai un prilej de afirmare a calităţilor ci şi un mod de a pune în valoare personalitatea, de a alege şi de a cunoaşte valori, raportându-se la acestea. Lirica de dragoste a strigăturii ca şi cea a cântecului, stă sub semnul discreţiei, a protejării iubirii prin tăcere. Iubirea nevinovată nu se ascunde ci se afirmă în cântec sau în strigătură şi are drept finalitate nunta dacă fată răspunde în mod pozitiv chemării: „Haida mândră-n cunun’ie Până-i verd’e frunza-n d’ie Dacă frunza s-a usca, Îi vin’i, nu t’e-oi t’ema.” (Informator: Nechita Constantin, 70 de ani) Alte versuri definesc dorul cu forţa sugestivă a adevăratului artist. Dorul reprezintă un secret profan. El cucereşte şi tăinuieşte trăirile deşi efectul acestora este vizibil. Ce înseamnă să-ţi dai dorului tinereţea, ştie doar creatorul, capabil de trăiri autentice totale. Nimic din viaţă nu este ratat, totul poate fi recuperat prin iubire: „Tu, mândruţă, puişor! Tânără t’e-ai dat la dor, Tânără ca şi iarba Că ţ-o plăcut dragostea.” (Informator: Oros Valer, 60 de ani;) Strigătura este o comunicare directă, printr-un limbaj de o fineţe discretă şi totuşi, este un limbaj public, de o subtilă atenţionare sau constatare care ţinteşte atât în plan apropiat cât şi în cel îndepărtat iar comunitatea este uneori, pentru asta, martor şi judecător. În comunitatea folclorică, oamenii vorbesc pe ocolite sau direct, prin srigături şi prin cântec. „E un fel de a vorbi cu toată fiinţa lor” (Mihai Pop, „Folclor literar românesc”, p. 360, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978) Strigăturile ating şi aspectele de umbră ale vieţii, în aceeaşi manieră, în care o face cântecul satiric. Ele vin ca o completare a cântecelor lirico-sentimentale, deoarece surprind, într-o artistică antiteză, un aspect duios şi unul grav al stărilor de viaţă: „Lelea albă ca d’e domn Face mămăliga-n ol Şi o freacă cu fusu’ Şi-o scoat’e cu sled’eru’” (Informator: Dunca Ioan, 60 de ani;) Chiar dacă izvorăşte dintr-o meditaţie senină, strigătura are o funcţie critică dar nu repezintă expresia unei duşmănii ci o expresie organizată de raţiune. Adesea, textul strigăturii, pare a fi o fină autoironie. Creatorul îşi asumă spusele cu sinceritatea-i specifică pentru că el nu are un statut aparte în comunitate, în

numărul

/ septembrie 2010

78 creaţia lui trăieşte fiecare moment de viaţă, trist sau amuzant, ca într-un întreg. Ele pot aparţine oricui, pentru că nu includ statutul social: „La mândra-n podu şurii, Nu m-or bat’e jendarii Că-s mai tare io ca ii, Că-s mai tare io c-on grad C-am sărit şi-asar-on gard” (Informator: Nechita Constantin, 70 de ani;) Strigăturile sunt o formă vie de realizare sincretică, cu versuri scurte, catrene lirice sau satirice, ritmice, rostite sau cântate într-un ritm specific. Cu rolul lor antrenant, nuanţează dansul, sincronizează mişcările dar transmit şi mesaje de dragoste, fiind momente de comunicare afectivă sau satirizări asupra deprinderilor negative. Se deosebsc de textele lirice prin forma sincretică şi prin interpretare dar la fel ca şi cântecul, constituie o formă expresivă a vieţii autentice. Strigătura a favorizat în timp apariţia cântecelor de strigat şi a ţâpuriturilor nedansante din Maramureş şi din Ţara Oaşului. La Preluca, în cadrul ceremonialului de nuntă, există acele „t’iot’ituri” scurte, rostite în replici alternative care se caracterizează prin forţa rostirii şi sunt identice mai degrabă cu un strigăt de luptă ce trebuie neapărat receptat de tabăra adversă. T’iot’iturile se manifestă şi-n cadrul jocului organizat cu prilejuri diferite: „Astă vară mn’iam rupt coasa T’iot’ind după frumoasa Şi frumoasa, săcerea T’iot’ind după bad’ea” (Informator: Florian Ioan; 61 de ani) Un alt text reprezintă o formă de stimulare activă a trăirilor, o formă relevantă a unor veleităţi artistice: „T’iot’iţi fet’e frumoasă Nu hiţ’ aşe ruşinoasă Că feciorii ar t’iot’i Da să t’em că s-or greşi” (Informator: Florian Ioan; 61 de ani) Aceste „t’iot’ituri” din care s-a desprins ca formă individuală strigătura, erau şi forme de comunicare cotidiană între membrii comunităţii în momentele în care se anunţa ceva sau era o formă rostită reciproc între doi tineri, ca semn de dor şi de dragoste, sau ca semn „d’e urât” (Informator: Florian Rozalia; 87 de ani;). Această formă teatrală de comunicare a omului reprezintă un simbol al căutării, al unei alte prezenţe în spaţiul mai mult sau mai puţin apropiat, o nevoie de tămăduire a sentimentului de depărtare care astfel poate fi transformat, în apropiere. Chiuitura nu numai că seamănă cu cântecul ci-i aparţine, în ceea ce a fost el, cântecul, în forma sa primară şi simplă. Creaţia lirică este un fir din ţesătura invizibilă şi simbolică a spaţiului tradiţional, un fir ce are tangenţe şi cu poezia descântecelor, care trimite cu rost la spaţiul sacru, prin registrul rostirii metaforice a descântecului. Dorul exprimat în cântec poate trece în basm sau în descântec oferind „o primă înălţare la ipostaze mitice” (Nicolae Constantinescu, „Lectura

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

textului poetic”, p. 95) Descântecul are puterea de a vindeca de suferinţele fizice şi de cele morale, suferinţe care sunt determinate de forţele malefice. Adesea, boala este cauzată de ochii răi, „de uitătură”, de gândul rău sau de gura rea. Cuvântul descântecului este rostit în şoaptă, cu o uşoară legănare şi este însoţit de o gestică ritualică. În comunitatea folclorică a satului Preluca Veche, există descântecele de deochi, de bubă, de răguşeală, (în termeni locali, amorţeală), de spăriet, de fapt şi, descântecul cu caracter erotic, în care este invocată steaua destinului. Scenariul este un fascinant ritual marcat de inocenţe ludice: „Una, stele, Două stele, cocorstele, Una ste’, steluca me! Du-te-n lume, păstă ţară, Până-n nouălea hotară Până la orânda me...” (Informator: Mihuş Reghina, 72 de ani) Descântecul are caracter benefic, el este îndreptat în alte texte şi asupra puterii ostile, pe care o anulează prin invocarea forţelor binelui. În lumea satului poartă numele de „desfacere” a ceea ce este de natură malefică, „a făcăturii”. Răul este alungat cu ajutorul unor obiecte simbolice. Dacă în Preluca Veche se folosea ca instrument muzical pentru cântec piaptănul pe care-l purtau fetele în păr, în unele sate din Zona Chioar, el este folosit şi ca obiect magic în descântecul „de spăriet”. Există texte în care anumite formule finale revin în forţă ca simboluri ale prezenţei divine protectoare. Epicul din structura descântecului este dens dar sumar iar dialogurile sunt scurte, succinte, grăbite chiar. Toate acestea fac loc formulelor magice, imprecaţiilor violente, care au valoarea lor stilistică şi funcţia lor ritualică. Cântecul liric imprecativ se apropie în formulările sale, în funcţia rostirilor, de descântec. Şi în descântec se trece brusc de la duioşie la violenţă, de la tonul cald, şoptit, la rostirea aspră, scurtă, sacadată, de la sentimente bine stăpânite, la cele nestăpânite. O lume de urcuşuri şi de coborâşuri, de încordări şi liniştiri, dezvăluie un suflet puternic dar sensibil, ce ştie să vibreze de iubire şi de blestem, puternic, îndrăzneţ, stăpânit de patimi care la rândul lor pot fi stăpânite. Credinţa în destin devine mai flexibilă, atunci când este pusă sub semnul astral care reprezintă un agent benefic: „Nu-i da stare şi loc N’ici cât are-on păr pă foc! Nu-i da stare şi-aşezare Cum n-are apa pă vale! Până la min’e-a vin’i Mâna dreaptă cu min’e a da Şi-ntr-o cunun’ie, amândoi om intra” (Informator: Mihuş Reghina) În practica ritualică a descântecului cuvântul şi gestul au o existenţă specială, acţionând unitar asupra lucrurilor şi a fenomenelor. Cântecul liric îşi dezvăluie ca şi descântecul sau

Copalnic Mănăştur

foto: Mihai Muntiu

ca şi colinda, structura sa, prin formula de adresare specifică: „Teiule cu frunză deasă!”, „Frunză verde lemn uscat!”, „Bâd’iţă, ce-ai zâs odată?”, care devin invocaţii sau interogaţii, după care urmează indicaţia: „Doru-mn’i să mărg acasă”, „Mn’i-o vin’it ord’in d’in sat”, „Că tu n-ai să faci armată”, şi în cele din urmă, consecinţa, ca o concluzie care nu demonstrează dependenţa cu primele versuri ci justifică importanţa mijloacelor de expresie ca un demers pentru clasificare. Este importantă în cântecul liric, relaţia emiţător sau executant cu receptorul sau beneficiarul. În acest sens, cântecul liric are interferenţe cu descântcul unde relaţia este evidentă între persoana specializată şi pacient, cu colindul laic prin relaţia colindători şi fata de măritat sau cu caloianul, în relaţia grupul de copii şi colectivitate. La nivelul textului se stabilesc următoarele relaţii pentru cântecul liric: emiţătorul uman (interpretul) şi receptorul uman (bădiţa, mândra) care primesc atribute metaforice. Dacă descântecul şi caloianul mediază între uman şi mitic, în liric, totul se transformă în metaforă. Cântecul are tangenţe şi cu basmul în ceea ce priveşte motivul plecării de acasă, al căutării, al dorului care duce departe şi aduce de departe, a fiinţelor, a obiectelor sau a fenomenelor. Dorul, cartea, pasărea sunt metamorfozele fiinţei şi au rosturile lor bine determinate. Nevoia imperativă de plecare aparţine creatorului liric, cel ce are dorinţe de afirmare sau de alinare a sentimentelor. Expresiile directe: „Du-t’e, dor, pă su’ răzor!” „Du-te, cart’e, sănătoasă!” “Păsărică

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

d’i pă coastă!” reprezintă tocmai ceea ce înseamnă liricul: „arta sincerităţii prin excelenţă” (Ovidiu Papadima, „Literatura populară română”, cap. „Lirica populară ca expresie a vieţii” pg. 68, Editura Pentru Literatură”, 1968) Cântecul de nuntă şi descântecul sunt creaţii populare în măsură să stimuleze misterul iubirii şi al urii, al frumosului şi al urâtului, al vieţii şi al morţii, alimentând atmosfera reală cu atmosfera fantastică. Repetiţii sonore, cifre magice, care pot înlănţui iubiri, pot elibera, pot face şi desface universuri, apropie descântecul de cântecul erotic, prin încrederea pe care o are în forţa nelimitată a iubirii: „Mânurile-n apă le băgăi, Un bulgăr de aur aflăi, Faţa pă el mn’i-o scrisăi! În faţă icon’iţă, În dos păun’iţă Şi la tăţ’ drăguţă...” (Informator: Florian Rozalia, 87 de ani) Acest fragment face parte dintr- un descântec de iubire, care poate fi rostit de fata care doreşte să fie apreciată pentru frumuseţea ei. Magia verbelor în cântec şi-n descântec, expresiile antitetice, uneori cu rol meteforic, au semnificaţie deosebită în afirmarea ideilor, constituind o forţă cu efect magic pe care de altfel se bazează creaţia populară tradiţională. Prin modul în care este rostit, descântecul se deosebeşte de cântec. El nu se cântă niciodată, este mai degrabă o formă teatrală a unei specii litrare aparte. Conceptul mitic pe care se axează descântecul este cuvântul cu puteri magice. Cel care beneficiază de efectele sale este de multe ori cel ce transmite mesajul. Descântecul se apropie de expresia lirică prin exprimarea simplă şi prin structura scurtă a versurilor. Ovid Densusianu remarcă apropierea de doină mai ales atunci când el „răsare” din versurile lungi. Cântecul de nuntă ca specie a liricului are o finalitate specială. El se juxtapune şi se combină cu cântecul propriu zis, în manieră intimă uneori, încât nu ştim unde se separă. El pune problema despărţirii, a trecerii de la sistemul relaţiilor de familie şi de grup, la alte relaţii, cu trăiri profunde în comportamentul celor implicaţi şi care suportă ei înşişi schimbări fundamentale. Şi cântecul de nuntă promovează valori estetice, apropiindu-se de sensibilitatea cântecului propriu zis. Cântecul de despărţire specific ceremonialului de nuntă, este unitar ca structură, „are substanţă metaforică şi enumeră liric ipostazele de despărţire şi rezonanţele lor simbolice în succesiune gradată” (Mihai Pop, op. cit, p. 200) Cântecul de nuntă, în simplitatea sa, implică deopotrivă planul real şi cel metaforic: „Joacă-mă măicuţă-ncet Că d’e astăz’ mă d’epărt, Joacă-mă măicuţă lin Că d’e astăz’ mă-nstrăin.” (Informator: Florian Rozalia, 87 de ani) Momentul despărţirii reprezintă acel „prag” spre o lume necunoscută, o lume care o îndepărtează pe fată

numărul

/ septembrie 2010

80 de idealul iubirii. Cântecul exteriorizează un sentiment de tristeţe, nostalgia şi dorul, iar plânsul miresei e determinat atât de starea interioară cât şi de „o obligaţie ritualică de bunăcuviinţă” (Mihai Pop, idem, pg. 199). Structura cântecului de despărţire din cadrul ceremonialului de nuntă este o organizare în secvenţe care corespund cu etapele riturilor de trecere. Sentimentul despărţirii de cadrul obişnuit al existenţei, este urmat de conştiinţa trecerii, de părăsirea a obiectelor, a lucrurilor, a deprinderilor care nu mai corespund cu noua sa stare şi în al treilea rând, sentimentul aproape tragic al integrării care impune renunţarea totală la cântec şi la hore, la bucurii şi chiar la libertatea tinereţii. Străinătatea cântecului înseamnă drumul unic „neîntorcător”, înseamnă izolare într-o lume în care el, înstrăinatul, e lipsit de apărare pentru că el nu aparţine lumii în care a ajuns dar e puternic în suferinţa izolării sale pentru că aparţine lumii sacre. La fel, simbolul călătoriei, al plecării, e legat de ideea de străinătate. Plecarea reprezintă totuşi un liant între lumea proprie, din care se pleacă şi lumea în care ajunge, conform voinţei sale sau împotriva ei. Fie că este chemat de acest departe cu dor, fie că destinul îl duce acolo unde să nu cunoască pe nimeni, el poartă cu sine imagini dragi care-l recheamă şi un nemăsurat dor al trăirilor trecute. Aşa apare imaginea satului, a măicuţei, a casei, a fraţilor şi surorilor, a porţii, a uliţei, ca prag de trecere: „Hai, mamă şi mă petreci, Batăr, uliţa mă treci, Uliţa şi cii doi fagi, Cu v’-o două vorbe dragi, Uliţa şi cii doi nuci, Cu v’-o două vorbe dulci!” (Informator: Florian Rozalia, 87 de ani) Trecerea în noua stare este macată de opoziţia dintre ceea ce se cunoaşte şi ceea ce s-a trăit frumos, sub marca tinereţii şi ceea ce va urma, necunoscutul, marcat de îmbătrânire, de trecere, de trudă şi de amar, tuturor acestora, atribuindu-li-se o lumină incertă: „N’ime-n lume nu să-nşeală Ca fecioru’ când să-nsoară, Prind’e patru boi la car, Mere-n lume dup-amar, Prind’e patru boi la rudă, Mere-n lume după trudă...” (Informator: Florian Rozalia, 87 de ani) Starea care urmează să fie cunoscută reprezintă incipitul unei lumi, care nu are neapărat valoare absolută, dar e marcată de multe valori sacre. Complexul artistic ce intră în structura compoziţională a poeziei lirice populare este tradiţional. Lumea artei are vechimea şi prospeţimea sa, menţinută de cuvântul poetic care îngemănează speciile lirice populare în mod discret, abordând stiluri diferite propriei viziuni folclorice.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

professeur Ioan BOTA

Essayer, c’est bien; réussir, c’est mieux C’est la devise sous laquelle Monsieur Loïc Thétio, un grand ami du peuple roumain, depuis 20 ans organise et réalise des transports humanitaires vers la Roumaine, – vers les départements : Maramures, Sibiu, Satu Mare. Pour son activité humanitaire en faveur des personnes pauvres ou malades, Monsieur Loïc Thétio a été décoré d’une haute distinction de la République Française, « Chevalier dans l’Ordre National du Mérite », dans le cadre d’une cérémonie officielle organisée à VANNES, en Bretagne. À cette cérémonie officielle ont participé Monsieur Mihalca Vasile Ştefan - le maire de la commune Copalnic Mănăştur, Monsieur Burzo Nicolae - le marie de la commune Groşii Ţibleşului, Monsieur Szakacs Levente - le vice maire de la ville de Baia Sprie, Monsieur Costin Gavril - le conseiller local de la commune Şişeşti et Monsieur Bota Ioan - professeur au Collège de Copalnic Mãnãştur. Au nom de cette délégation, le professeur Bota Ioan a tenu un discours. Voilà le texte du discours: « Monsieur le préfet de Morbihan, Mesdames et Messieurs les officiels, Mesdames et Messieurs, Cher frère Loïc Thétio, Permettez- moi de vous adresser, de vous transmettre les plus sincères et les plus cordiales salutations de la part du préfet de Maramureş, M. Alexandru Pocol, de la part des Services d’Urgence de Maramureş et aussi de la part des habitants du département de Maramureş représentés par les maires Mihalca Vasile, Burzo Nicolae, le vice maire Szakacs Levente et le conseiller local Costin Gavril. Notre arrivée à VANNES n’est pas dûe au hasard, elle a un noble, un magnifique but, celui d’honorer, par notre présence, M. Loïc Thétio, à cette cérémonie officielle au cours de laquelle M. François Philizot, le préfet de Morbihan, lui remettra les insignes de « Chevalier dans l’Ordre Être décoré par une haute distinction est quelque chose d’extraordinaire, et pour M. Loïc Thétio cela signifie le couronnement d’un travail humanitaire laborieux, en faveur des personnes pauvres ou malades. Depuis 20 ans, M. Loïc Thétio, a beaucoup travaillé et a entraîné les membres de l’Association Humanitaire Solidarité Ploemu Roumanie – France,

Copalnic Mănăştur

foto: Maria Bota

pour des activités humanitaires en faveur de nos villes et de nos villages. Il a réalisé 50 transports humanitaires vers la Roumanie – vers les départements de Maramureş, de Sibiu et de Satu Mare. Pour présenter la liste des donations que M. Loïc Thétio avait faites, il me faudra deux heures, mais je vous présente une très courte liste : - 5 véhicules d’intervention contre les incendies - des équipements pour les pompiers volontaires - des appareils et des instruments chirurgicaux pour l’hôpital de Târgu Lăpuş, pour l’Hôpital d’Urgence de Baia Mare et de Baia Sprie, de Viseu de Sus - des médicaments; des fauteuils roulants; - des autopiquers et des lecteurs de glycémie; - des ordinateurs pour les écoles; - des livres de classe ; des équipements sportifs; - des jouets pour les écoles maternelles; - des vêtements et des chaussures pour les familles pauvres; - des peintures pour les écoles et d’autres matériaux. Nous sommes ici pour le remercier, pour remercier également les membres de l’Association Humanitaire Solidarité Ploemu Roumanie – France, pour remercier le peuple français et les autorités civiles et militaires qui ont soutenu toutes les démarches de M. Loïc

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

Thétio. Il faut remercier spécialement sa famille qui l’a compris et l’a soutenu dans ses activités. Nous sommes enchantés, nous sommes fiers et très heureux de pouvoir participer à cette merveilleuse cérémonie. Nous exprimons notre profonde reconnaissance, notre respect, notre admiration envers M. Loïc Thétio et envers tous les Français qui ont travaillé et ont soutenu le département de Maramureş, la Roumanie. Un grand ami du peuple roumain, l’historien Jules Michelet, disait: « la grandeur d’un peuple apparaît au carrefour de l’histoire ». Et toujours, quand le peuple roumain se trouvait « au carrefour de l’histoire », dans des instants difficiles, c’était la France – la Grande Soeur de la Roumanie et bien sûr le peuple français qui l’ont soutenu pour réaliser ses idéaux, ses rêves - le témoignage que les frères restent à jamais des frères”. Monsieur Loïc Thétio fait partie des milliers des Français qui ont soutenu le peuple roumain après la Révolution de décembre 1989. Monsieur Loïc Thétio a prouvé que la Roumanie est son pays de Coeur et il a été baptisé « le Roumain de l’Atlantique », appellation qu’il accepte avec honneur. Monsieur Loïc Thétio est connu par les habitants de Maramureş; il est respecté, il est aimé et il est toujours « le bienvenu » chez nous, il est « Citoyen d’honneur » du département de Maramureş. Mais ce qui est extraordinaire, c’est que M. Loïc Thétio est un « HOMME », un véritable « Homme »; il a été toujours responsable de sa mission, de ses activités et cela est vraiment formidable! Antoine de Saint- Exupéry, dans son roman « TERRE DES HOMMES », disait: « être homme, c’est être responsable »; responsable de soi – et même du destin des autres qui attendent de notre part un geste humanitaire, un coup de main. Je désire vous présenter une chose qui m’a toujours étonné quand M. Loïc Thétio visitait des per-

numărul

/ septembrie 2010

sonnes malades ou des familles pauvres; après une demande faite ( de la part de ces personnes ), M. Loïc Thétio répondait: « essayer, c’est bien; réussir, c’est mieux! » et quand il était de nouveau en Roumanie et il avait réussi d’accomplir les doléances de ces personnes ou de la famille, il disait: « de l’âme pour l’âme » ou « de tout coeur pour coeur! » Et cela est possible seulement par le combat commun des hommes de bonne volonté, des hommes à grande âme, comme M. Loïc Thétio qui désire construire un édifice européen par l’estime mutuelle, par la tolérance et par la fraternité. C’est le sentiment qui unit les hommes. La fraternité qui est un principe de la devise de la République Française et M. Loïc Thétio a fait des efforts pour la mettre en pratique dans la vie courante. Sincères félicitations, M. Loïc Thétio! Finalement, au nom du groupe des Roumains, ici présent, je vous remercie très vivement, à vous et à toutes les autorités civiles et militaires de la France qui ont contribué à réaliser des transports humanitaires pour les habitants de Maramureş. Nous remercions particulièrement Monsieur François Philizot, le préfet de Morbian, pour ce chaleureux accueil qu’il nous a réservé. Nous remercions M. Loïc Thétio, « le Roumain de l’Atlantique », ainsi que sa famille, qui nous a invité à cette cérémonie et qui est « coupable » de ces inoubliables moments de notre vie. Monsieur Loïc Thétio, nos félicitations les plus chaleureuses! Nous remercions également la famille Costin Gavril et Valéry dont le nom se lie de l’arrivée de Loïc et de sa femme Lysane en Maramureş, son complice de Coeur depuis juillet 1991. Je finis par un passage cité du « Cid » de Pierre Corneille : « …. Faisons serments de nous donner la main, d’être à jamais de véritables frères! » Je vous remercie, professeur IOAN BOTA

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

LITERA

CHIOREANA

Alexa Gavril BÂLE

ULUIALA am de două ore stau pe malul vâlcelei. Apa susură peste pietrele verzui, alunecăcioase. De maluri atârnă rădăcinile arinilor. Cele ale răchiţilor sunt încolăcite. Lutul dintre ele se surpă în undele limpezi, ce–mi fură privirile. „Fîşşş…”, se aude un zgomot ce sigur sperie peştii pe care încă nu-i văd. Mai jos câteva smocuri de ferigă de apă. Verde crud. Se clatină imperial. Mireasmă de vegetaţie în putere. Frunze late, ascuţite la vârf ca nişte lănci. Le mângâie vântul uşor. Umbre amestecate: arini, răchiţi borţoase, ferigi tremurătoare, ţărmuri abrupte, bolovani ieşiţi din apă. Pe o mică porţiune umbra mea. Probabil nu m-au văzut şi de aceea s-au apropiat. Un stol de peşti maronii înotând lent împotriva curentului. Nu privesc decât la şuvoiul săltăreţ. Deasupra, cerul poate fi senin, poate s-a înnorat. Ştiu însă că nu plouă. Aş vedea picurile dizolvându-se in apă. Deduc după umbrele ce se tot lungesc că este soare. Un soare pe care nu-l văd şi care-mi arde ceafa. Peştii cenuşii, câţiva cât palma de lungi înoată leneşi pe loc, descriind traiectorii în formă de virgulă. Cei mici seamănă cu mici semne de exclamare ce înoată şi ele, cu capătul gros înainte. Aici li se văd doar ochii bulbucaţi, disproporţionat de mari faţă de restul corpului ce apare de-abia schiţat. În fiecare zi vin aici pe mal. Sunt patru dupăamieze în care am stat pe muşuroi şi m-am gândit. De fiecare dată peştii au sosit amestecându-se cu umbra mea proiectată în fundul văii. Nu-i mai băgam în seamă. Doar în prima zi mă lăsasem fascinat de jocul lor. Se unduiau lent mânaţi de curiozitate şi mai tare, în căutarea mâncării. Când se speriau de ceva deveneau iuţi ca nişte săgeţi în cădere. Un păianjen de apă cu picioare lungi, firave traversează oglinda încremenită. Câţiva peşti saltă să-l prindă. Nu apucă decât să-i atingă trena cu boturile cleioase. Prada lor sunt cosaşii. Ameţiţi de căldură, însetaţi după ce roua s-a evaporat de sub iarbă, chiar şi de sub frunzele late ale minciunelelor, se aruncă în apă, zvâcnind din picioarele din spate precum schiorii din beţe. Câte patrucinci peşti se bat pentru o biată victimă pe care curentul o face să fie neajutorată. Doar unul reuşeşte. O apucă de picioarele inutile şi o trage la fund. În dreptul cleştelui ce ţine loc de gură o bulă de aer ce se desprinde când peştele o înfulecă. Arunc un pumn de frunze mărunţite. Bucăţelele par o turmă de cosaşi graşi. Peştii intră în alertă. Când să ajungă la fund să se ospăteze lasă deza-

Copalnic Mănăştur

Alexa Gavril Bâle (grafică de Emanuel Luca)

măgiţi din gura falsa pradă, care este luată de curent. Frunza de arin are gust acrişor şi miros iute. Peştii însă nu au miros. Curând mă simt privit. O privire ascuţită insistentă. Mă uit împrejur şi văd că într-un colţ de cer s-au pripăşit doi nori albi, cât clăile de mari. Soarele însă n-a fost acoperit şi atârnă ca un bolovan greu, undeva pe la ujiniţă. Pe ceas ujiniţa este la ora cinci şi jumătate. Deşi obosit mai are ceva cale până să asfinţească după spinările de bivol ale dealurilor. În afară de o mierlă ce-şi mişcă nervoasă coada, cu spatele la mine, nici o vietate. ă privea un peşte. Stătea oblic păstrându-şi echilibrul cu adieri din coadă şi înotătoare. Pe frunte avea un punct albastru ce părea un rubin. Peştele mă privea uluit. Cum mi-am dat seama că este uluit, dacă mă întrebaţi, n-aş şti să răspund. Pur şi simplu îi simţeam uluiala atingându-mă ca o boare rece, ascuţită. Ceilalţi tovarăşi din băltoaca formată pe vale continuau să vâneze păianjeni de apă, bucăţele de frunze, ori cosaşi nătângi. Peştele cu rubin în frunte, poate nu era rubin, oricum nu mă pricep la pietre preţioase, poate era o pată de culoare dintr-o cutie de vopsea aruncată, ori doar reflexia vreunei raze de soare ce-i împo-

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

LITERA

dobea fruntea silindu-l, pentru a o păstra la nemişcare, deci peştele n-ar fi trebuit să mă privească aşa, adică uluit. Nu cred să nu mai fi văzut oameni. Eu nici măcar nu aveam la mine vreun instrument de pescuit ca să mă privească cu ură. Sătenii din aval îi prindeau cu undiţe improvizate din ace de gămălie îndoite în care înfigeau câte o bucată de râmă. Mulţi pur şi simplu cu mâinile goale scotoceau pe sub pietre, atenţi ca să nu nimerească peste lipitori ori şerpi. Noaptea la lumina lanternelor îi hăicuiau cu furci având trei colţi bine ascuţiţi la polizor. Peştii atraşi de lumină ieşeau de prin cotloanele acvatice şi se ridicau la suprafaţă crezând că a răsărit soarele şi o să prindă muşte. Spinările lor deveneau vulnerabile. Nu se zbăteau mult. Colţii sfâşiau groaznic. Doar doi pescari erau în sat care pescuiau cu lanţete profesioniste. Femeile îi prindeau cu coşurile, îşi suflecau poalele, intrau cu picioarele goale în apă şi trăgeau coşul în sus, apa se strecura printre nuielele împletite uitând de peşti. După ce coşul era ridicat aceştia se zbăteau mult până ce aerul îi sufoca. Nici cablu cu curent să-i curentez nu aveam, nici carbid să-i

ameţesc aruncând un bulgăre în apă. Carbidul ar fi sfârâit scoţând un gaz neprietenos cu vietăţile apei. Nici dinamită pe care s-o detonez cu capsa de la o baterie de lanternă nu aveam, nimic din toate aceste instrumente ce ar fi putut să le strice tihna şi să le curme vieţile. Peştele cu albastru în frunte, cu ochi mici, cât jumătate din ochiul de vrabie nu ar fi trebuit să mă privească nici cu frică, nici cu ură, nici măcar cu uluială. Poate nici cu curiozitate, pentru că în nemişcarea mea puteam fi un trunchi scorţos de arin bătrân. A cincea zi am venit din nou pe malul apei mam aşezat pe muşuroiul înierbat, ce fusese părăsit de furnici. În vale peştii încremeniseră. Nici măcar nu mai vâsleau din cozi pentru a se menţine în curent. Încremeniseră asemeni insectelor din cristalele artificiale din acelea ce se poartă ca brelocuri pentru chei. Toţi peştii aveau pe frunţile netede, abia bulbucate câte un punct aproape minuscul, albastru. Nici nu vă mai povestesc cât de uluit am fost!

Ioan Ţura

Regresii în timp la pomul oprit

fensatoare carenţe, fie şi vremelnice, ale ofrandei şi daniei mirene educaţionale Cu intempestive, vetuste şi arhaice lacune în conduita civică lumească a eticii morale, Excelau tendenţios pervers, posesiv, sfidător şi chiar ostil sau tipic cleptomanic, Când, comportamentul instinctual primar se manifesta hidos, vulgar şi animalic. Atunci când într-o noapte înstelată, cu îmbătătoare miresme polenifere de vară, Postată pe talpa bătrânului bujdei strămoşesc înjghebat în edenica livadă de la ţară, În care se uscau în leasă pârguite şi delicioase poame coapte, orzăne şi rumenite, După o străbună rânduială culinară rurală autohtonă, din uitate vremuri învechite, O candidă bătrână a satului, aflată în directă legătură cu ale naturii pastorale frământări, Înfruntând la ceas târziu de noapte cu legitimă cerbicie, imprevizibile şi nefaste provocări, Cu furca în căuşul palmelor aspre bătucite, îşi apără în bătătură, de intruşi, bruma de agoniseală. Iar când povara anilor, beteşugurile şi truda o copleşeau subit şi implacabil, aţipind de oboseală, Cei mai năvalnici vlăjgani teribilişti ai satului, hămesiţi teribil, fiziologic, nevoie mare, Dădeau ostentativ buzna-n pomărie, strujind haotic şi rapace, parfumate şi zemoase, caise de pe stâlpare. Stâlpărind vijelios şi impulsiv baldachinuri de ciorchini, brutal, furtunos şi confuz, pe bâjbâite, Acaparând ascunşi în bezna inconştienţei desuet, bestial şi abuziv, mezocarpele râvnite. Suculente plăsmuiri văratice vegetale, dătătoare de înmiresmate arome volatile şi captivantă savoare Savurând culpabil la ospăţ, apetisante surogate naturale cu virtuţi senzoriale ispititoare. Dripălind cu opincile imposturii, etichete şi principii, la adăpostul milenarei bezne barbare, Civice norme de conduită morală şi convieţuire socială, umane, fireşti şi elementare. Într-o lume sufocantă de malefice metehne, ce absurdul şi ridicolul, cu osârdie frizează, Suspendată în derută, ce prin viduri verticale, pângăreşte diabolic, tulbură şi profanează, Mutilează şi dărâmă, despuiază de substanţă, compromite, agresează şi divide Ancestrale valori telurice sacre şi eterne, cu valenţe cosmice, în Universul sferelor astrale al Creaţiei Divine.

numărul

/ septembrie 2010

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

LITERA

CHIOREANA

Valeriu SABĂU

Baba Nărăvaşa ineri de vineri, de aproape şase luni, de cum se crapă de ziuă, Nărăvaşa e pe scările primăriei, unde, până în mandatul anterior, unicul şi scumpul ei fiu, Ţuţu, a ocupat funcţia cea mai de vază în localitate. Om a-ntâia fiind considerat de către consăteni, l-au ales. Vine, aşadar, îşi pune perniţa luată de-acasă pe cimentul rece şi se aşează confortabil. Scoate rozarul din sân şi începe să se roage în gând. Pentru unicul şi scumpul ei fiu, Ţuţu – care, musai, după vrerea sa, trebuie să revină în funcţie la alegerile din toamnă. Din când în când îşi trage câte trei cruci cu limba pe cerul gurii. Le numără prin atingerea singurului dinte din faţă, pe care îl mai posedă. După ce îşi termină de petrecut boabele şiragului printre degete, se ridică greoi, întoarce perniţa pe cealaltă faţă şi îngenunchează icnind. Şi-apoi, în şoapte grăbite, dă-i şi dă-i cu blestemele împotriva actualului primar, Horde. Om nesăbuit şi acesta, de altfel, precum unicul şi scumpul ei fiu, Ţuţu. Căci apucăturile acestuia înspre vădanele satului i-au fost nefaste în precedenta campanie. În răstimpuri numai de ea ştiute, afuriseşte cu voce tare: „Bărbat de mi-ar fi, nemernicul, n-ar vedea plod de femeie numai atunci când i l-aş arăta eu din Vârfu’ Pietrii. Îngrozi-s-ar lumea de el şi de neamul lui!” Dar termină degrabă cu blestemele, fiindcă îndată se face şapte şi vine Horde la birou. Îşi ia perniţa subsuoară şi o apucă în josul uliţei. Până la cârciuma lui Lulu – care tocmai deschide la fix. Intră. Nu merge la tejghea. Ia loc la prima masă pe stânga. Aşa îi este obiceiul. Degrabă, Lulu îi aduce un pahar de albuşcă. Îl bea

Copalnic Mănăştur

Valeriu Sabău la Tabăra Naţională ARCHEUS 2010

din doar două înghiţituri. Îi face semn crâşmarului să-i mai umple un pahar. Contrar obiceiului. Mirat, Lulu se execută. Numai Nărăvaşa ştie ce ştie. Îşi poate permite, deoarece, după căderea întunericului, nu va mai proceda ca în celelalte seri de vineri. Nu va mai merge, adică, pe scările primăriei pentru ritual – ca să-i fie reales unicul şi scumpul său fiu, Ţuţu. Goleşte paharul dintr-o suflare. Îşi trece dosul palmei peste buze. Îşi ia perniţa şi iese. Lulu rămâne să-şi vadă de ale sale. Se îndreaptă cu paşi repezi spre casă. Fiindcă diseară are de bocit un mort tocmai în celălalt capăt al satului…

Pe pietruitele cărări

Manuela Zubaşcu

Foto: Vlad

FLORUŢ

Am înălţat ziduri de marmură albă Şi cărări ocolitoare am trasat Străină să fiu de toţi şi de toate Şi nimeni să nu izbutească a mă găsi. "- Străinul, străin va rămâne Iar labirintul - casa lui veşnică de piatră albă!" S-alerg doar eu cu mine pe pietruitele-i cărări Când omul va înceta să mai caute. Şi-a încetat... Şi-a trebuit să caut singură, să strig, să alerg, să găsesc. Dar lumina e de nepătruns în întunericul ştiut numai de mine Întuneric! "- Am intrat în labirint, Sunt doar poteci înşelătoare Tu îi ştii însă toate cărările Şi paşii mei ce încă nu i-am făcut îi ştii!"

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

LITERA

Nicolae I. Petricec Eu am plecat puţin eu am plecat puţin dincolo trupul mi-a rămas pe rogojină stă liniştit sub cer de păsări legat chiar şi inima mi-a rămas departe până când mă voi întoarce să legene frunza în calendar

Navigăm cu un înger pe pleoapă

Ne aruncăm în trenul ce curge clandestin

navigăm cu un înger pe pleoapă, cu inima uitată la ospăţul trecut putrezeau scândurile muşcate de apă în aşteptarea primului sărut

întârziat peronul în noaptea de alarmă nu întrerup tăcerea viorilor ce-s sparte dar visele ne frânge întâiul foc de armă gonit de mari ecouri să se întoarcă-n carte

am înţeles, începuse să plouă sub streaşina casei, poate, te-ai dus, te-ai îmbrăcat cu rochia cea nouă şi-n ochiul ploii, poate, te-ai ascuns

doar scrisul meu respiră în gara asta mică o haltă anonimă în mijloc de câmpie poetul face semne şi dreapta o ridică să mai salute versul şi coala de hârtie

eu vin prin ploaie şi răsuflu greu dar inima nu mi-a rămas departe, ca un mesteacăn peste trupul meu te-apleci uşor, cu capul într-o parte

ne aruncăm în trenul ce curge clandestin ni se destramă viaţa pe linia ferată macazul saltă vesel înspre un alt tărâm noi, tot mai euforici, spre ce ni se arată

Am văzut ninsori fericite

mai toarnă-mi întuneric pe şoapte şi pe gură nu ştim unde ne ducem într-un vagon de zgură

nu încuia zăvorul, primeşte-mă-n odaie de-acum vine iarna cu ger şi cu zăpezi o flacără şi-o torţă şi poate o văpaie eu mă strecor spre tine cu ramurile verzi

Aştept numai o barcă pe apele uitării

de-acum serenade desigur nu-ţi mai cânt anii frumoşi şi tineri s-au dus pe lângă noi precum adolescenţa cu pletele în vânt s-o povestim în iarnă, s-o împărţim în doi nimic şi nimeni voie să stea de-a curmezişul nu are, nu e drept şi nu-i îngăduit. iubito, vine iarna, din brad adun frunzişul şi vin spre sărbătoare de-a dreptul fericit

numărul

/ septembrie 2010

în noaptea asta rece, cu tâmplele cărunte eu stau peste hârtie şi tot încerc să scriu târziu, Serghei coboară şi îmi aduce-un munte dar mie gându-mi fuge mai iute spre-un sicriu mestecenii se-apleacă şi mă ating pe umăr şi îmi şoptesc că gândul să-l dau acum uitării dar eu mi-am strâns viaţa grămadă într-un cufăr aştept numai o barcă pe apele uitării m-oi duce de-acum probabil spre seară cum ar pluti pe ape cândva o vioară

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

LITERA

CHIOREANA

Aurel Pop Aurel Pop. (n. 1949). Cetăţele, jud. Maramureş. Doctorand, Institutul de Istorie "George Bariţ" al Academiei Române - filiala Cluj-Napoca. Absolvent al Facultăţii de Stiinţe Umaniste, Politice şi Administrative, Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” Arad. Redactor-şef al revistei literare "Citadela". Cărţi publicate: “Pelerinaj de secesiune”- poeme, (2004); “Calvarul cuvintelor”- poeme, (2006); “Sonete din regatul disperării” – sonete, (2007); “La hanul verbelor” – critică literară, (2008);“Cuvinte dintr-un noian de vorbe”- interviuri, (2009), “Semne dintr-un trunchi de cuvânt”- poeme, (2009). A publicat în revistele literare: Tribuna, Familia, Vatra, Pan, Convorbiri literare, Ateneu, Pleade, Poesis, Pagini bucovinene, Solstiţiu, Pagini sătmărene, Bucovina literară, Reflex, Vatra Chioreană, Oglinda literară, Plumb, Archeus, Cetatea culturală, Citadela, Marmaţia literară, Banat, Sud, Dunărea de Jos, Nord Literar, Axioma, Acasă, etc.

Repetiţie Stai şi priveşte Şarpele Târându-se De la Facerea Lumii Consecinţa blestemului Sau lăcomia femeii Jucându-se de-ascunselea goală Cu frică de Dumnezeu Şi ruşine de semenii Repetând “cu durere” Voi naşte poemul Blestemat să fie cuvântul Adu-ţi aminte Când mai scrii De poetul Care a pus titlul poemului Nu uita să-l reciţi O dată pe zi Fă-i publicitate pe net Bate-l în cuie de lemnul crucii În piaţa mare a oraşului Chiar dacă dâra de sânge Va curge De sub coasta Poetului ***

Rugă Îmi întind braţele Cuprind cu trufie ogoare Atunci se face întuneric Şi asta mă doare Când lacrimile Se scurg pe răzoare Îndreptându-se spre mare

Copalnic Mănăştur

Isteric Şesul se-ntinde Cu îngăduinţa din ochi Smulg din orizontul lumii Nelinişti Adunate în cercuri de trunchi Topind umbra De sub stratul brumei Rugându-mă O viaţă-n genunchi ***

Semnul divin Am cântat aseară Din frunza de viţă Din ţâţe curgeau Şiroaie de vin Văduva cocea prescura La focul din vatră Din ceruri se-aşteaptă Semnul divin Îmi deschid un ochi Către lume Celălalt îl mai las O vreme închis Întorcându-mă acasă Beat criţă Înţeleg Şi totuşi îmi pare un vis ***

Singuratic Hoinar Prin Lume Singur Vin Atât de repede Ca de obicei Să-mi beau Paharul Fără Să Scot Un cuvânt ***

Singurătate Fără Un bărbat Singurătatea-i Mai puţin singurătate Fără O femeie E singurătate Oarbă Un bărbat Şi-o femeie Alungă Singurătatea – alungă Orbirea ***

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

LITERA

Teodor Florean Îţi aminteşti cum ziua Abia se născuse Din mersul tânar şi confuz Al dimineţii Şi răsăreau Atâtea dughene cu flori Pe margini de trotuare.

Destăinuire

Dimensiuni triste

Am vrut să mă ascund De timp Să-l şantajez Să mă prefac că mâna i-o întind Şi că-l urmez

Părândă-se frunza În rătăcire ciudată, Pe răsfăţ de cuvânt Şi pe reci săruturi de vânt, Nesfârşite şi începute vreodată.

Dar încercarea mea N-a mers Că mai târziu Am înţeles Că e suveran şi de neînvins În univers

Umbre, lumini şi desfătare, Trecuturi de metal au mai ucis o vară. Romanţele târzii Mocnesc obosite pe-un umăr de chitară.

Identitate Nu sunt decât Omul născut dintr-un vaet de mamă Pământ frământat Cu sudoare amară Fierbinte şi trudă Lacrimă stinsă În bucurie şi dramă Putere şi zbucium Ochi – depărtare – Pădure şi bucium Sunet prelung de aramă Prin eul meu adolescent şi matur Timpul în secunde diverse se scuză Indolent şi sarcastic Ca valul şi nisipuri ridicate la cer Fără blândeţe lovind în peluză Furtună şi ape Fluturând în catarg - Alfa şi Omega O paralelă pierdută în larg Sunt cel dintâi Ce iubeşte, îndură şi acuză

numărul

/ septembrie 2010

Toamnă îngropată în petală, Pleava durerilor mele. Ochiul vânăt în noaptea de sticlă De departe braţele a doi căutători de inele Atârnă în cuie de plumb, În hăuri de iubiri şi tăcere!

Cale Pe drumul paşilor pierduţi Timpul a îmbătrânit Cernând uitarea Din când în când Întrezăriţi la orizont Ochii vreunui călător Nestăpâniţi, cerşind curiozităţii Un entuziasm strivit de lungă cale Pe care odinioară Găseam urarea de drum bun. Ce-a fost atunci Nu mai este acum Ci pustii şi strâmte umbre Asemănătoare cu o cărare.

Copalnic Mănăştur

LITERA

V A T R A˘

CHIOREANA

Ioan B. Marcus Publică un prim volum de poezie în anul 1997 la editura Mesagerul din Cluj-Napoca (Întâmplări cu zeităţi mărunte), prefaţat şi prezentat de poeţii Alexandru Pintescu şi Ion Mureşan. Urmează, în anul 2000, un alt volum de poezie (Imaginea lucrurilor) la editura Roprint Cluj, prezentat de poeţii Adrian Popescu şi Ion Cristofor, dublat de o antologie de poezie scrisă de medici veterinari (Anotimpuri printre cuvinte), scrisă în colaborare cu Alexa Gavril Bâle. În 2002 îi apare la editura Roprint Cluj volumul de poezie „Vânătorul de Absolut”, cu o prezentare de poetul Adrian Popescu. În aceiaşi perioadă mai publică la editura Roprint un volum de articole şi eseuri (Biografia unei Neputinţe, 2000), o antologie de proză scurtă scrisă de medici veterinari din România (Cerul înstelat deasupra mea, 2002), un volum de eseuri şi aforisme „Provocările Neantului” în anul 2003, respectiv un volum de articole, eseuri şi interviuri (Iluzia Modernităţii, 2004).

Când nu te văd se-aprind în mine focuri Când nu te văd se-aprind în mine focuri ce ard în calea lor pământ şi locuri căci nu-mi găsesc în lucruri alinarea ci doar în focul care-ncinge zarea. Când nu te am e ca şi cum aş fi la fel cum este noaptea pentru zi asemeni dimineţii-n care visul rece refuză din privirea mea să plece. Pe ziduri scrisă-i foamea mea de tine cu litere pe care nu le ştie nime doar timpul mai silabiseşte câte una când din înaltul nopţii ne priveşte luna.

Aidoma-s râului ce curge domol Aidoma-s râului ce curge domol între ţărmuri mai largi sau mai strâmte prin viaţă fac zilnic câte-un ocol întipărindu-mi destinul pe frunte. De pe maluri se-aud versuri şoptite simt parfumul zilelor tinereţii chipuri ce par pe cer zugrăvite se-aruncă-n vâloarea vieţii. Cu ale timpului ape-nfrăţit răscolit-am pământul şi marea căci trăit-am prin tot ce-am iubit şi muri-voi odată cu zarea.

Praf de stele-mi umplu ochii goi Praf de stele-mi umplu ochii goi palmele-mi trudite îl frământă peste ani povestea spune-o-voi celor care astăzi nu m-ascultă.

Copalnic Mănăştur

Cum că noaptea-n care ne-adâncim Sufletul lăsându-l să se stingă din trecut făcut-a ţintirim iar prezentul cioburi de oglindă. Orbi precum al nopţii întuneric sâmburele vieţii l-am pierdut când din praful stelelor himeric templu pentru moarte ne-am făcut.

Al nopţii farmec e-un poem nescris Al nopţii farmec e-un poem nescris săpat pe fruntea celui ce visează un dor al celor ce trăiesc în vis să ţină frumuseţea vieţii trează. Din depărtări ce par fără sfârşit se-nalţă-n umbra nopţii o lumină căci însuşi Spiritul s-a-nvrednicit în viaţa visătorului să vină. Trecând prin lume ca printr-o poveste cu sine poartă-al nopţii vers nescris căci nu-i nimic din tot ce este să nu fi fost la început un Vis.

Ziduri închid sufletul ca-ntr-o icoană Ziduri închid sufletul ca-ntr-o icoană vorbe pe care nu le-am spus niciodată tot ce-am lăsat în urmă mă cheamă la a timpului grea judecată. Un fir cât o rază-n amurg mă leagă de-a vieţi-mi străine-nţelesuri destrăbălate dorinţele-mi curg prin inima-mi pustiită d-eresuri. Pe creste nevăzute de munte ale zidurilor urme se-aştern le simte-ngândurata mea frunte cum dezlănţuit-au războiul etern.

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

LITERA

Ana Bisztricki Florian

ELENA ZUBAŞCU Numai in vis Numai in vis mă desprind de ţărână, târându-mi rădăcinile spre înalt; sunt uşoară şi zbor deasupra lumii şi mi-e bine şi mi-e somn şi mi-e cald. Numai in vis nu mă puteţi atinge. Eu - prea sus, voi - prea jos; Îmi curg printre degete raze de lună şi simt cum se stinge în păru-mi un surâs de stea naiv şi luminos. Numai in vis părăsesc uşurată pământul, Dezamagită, în trezie şi veghe dureros mă-ntorn, Sunt soră cu ploile, cu frunzele cu păsările şi cu vântul numai în vis, numai în dulcele somn.

Umbrei mele Stai mereu lângă mine păzindu-mi deziluziile, numărându-mi paşii, contabilizându-mi căderile... Niciodată desprinsă de mine, eu merg, tu te târăşti; eşti eul meu condamnat la nefiinţă, la umilinţă. Niciodată desprinsă de pământ, (pământul de jos, pământul din mine) etern alunecându-mi pe urme ca o trenă bizară ca o dulce povară... Mă urmăreşti disperată, eşti punctul în care rămân mereu legată organic de ţărână, straniu cordon ombilical prin care se-nalţă vremelnicul meu lut puterea pământului. Dacă n-ai fi tu mi-ar fi mai uşor, poate-aş învăţa să zbor...

numărul

/ septembrie 2010

HAI-HUI

DESTRĂMĂRI

Dincolo de mine-i vară, Dincoace de tine-i zi. Măsurăm cu ochii zarea Şi-nvăţăm a fi

Ochiul frunzei, ochi de munte, zbor ce se preface punte… Inima mea, într-o stea ce se preface şi ea, ochi de cer, ochi de pământ, un cuvânt, în necuvânt…

Timpul se divide-n mine, Un erou nebun! Clipele-mi dau mâna Să pornim la drum. Hai cu noi, iubire, Dincolo de timp! S-a desprins din soare Fraged anotimp.

În tăcere, vina grea, o tresărire de stea , îmi colindă inima, lumea ta spre lumea mea şi destramă starea noastră într-o lacrimă albastră.

Hai, să prindem Lumea S-o-mbăiem in mări, S-aninăm iubirea Pe clame de zări!

Ionela Zubaşcu Numărătoare Eu am o cutiuţă cu amintiri. Acolo am adunat bucăţi din viaţa mea. O deschid uneori şi încep să refac pe bucăţi. Pun pe categorii toate lucrurile din ea: Lacrimile în primul sertar, zâmbetele în al doilea… În al treilea am hotărât să pun oamenii. Pe urmă le număr: Atâţia oameni, atâtea zâmbete, atâtea locuri.

Da! Mi-e frică de-ntuneric... Nu ştiu cum să vă spun Începe să-mi fie frică de întuneric! Sting lumina… şi parcă picioarele mele vor să plece Ochii mei caută să vadă, Să iasă din beznă. Încep să mă tem când vine noaptea E teama de a rămâne singură cu mine… Sau teama că nu mă voi găsi Ca o să mă pierd în întuneric. Încep să dorm cu lumina aprinsă De teamă că temerile mă vor ajunge din urma, Că n-o să mai am scăpare… Şi-o să fie noapte pe veci. De azi… n-o să mai dorm deloc Mă tem că mâine Ochii n-or să se mai deschidă Şi voi fi condamnată la beznă.

Copalnic Mănăştur

LITERA

V A T R A˘

CHIOREANA

Mircea Crişan spune-mi ce cuvânt îţi place cel mai mult să îmi promit că n-o să-l rostesc vreodată iar în felul acesta o să ai mereu un motiv să-mi stai să aştepţi ceva de la mine

*** aici trebuia să fii tu ecou încastrat în începutul nostru de hârtie poate e timpul să mă gândesc repede la tine să nu-mi sari pe următoarea pagină să trebuiască să încerc să te înţeleg ca pe o carte deschisă între braţul stâng şi dreapta noastră mângâiere de aceea nu-i destul să-mi termini respiraţia că oricum sunt al tău chiar şi aşa aruncat dintr-o alergare bezmetică a zeilor ne-îmblânziţi în fond diferă doar starea de spirit şi numele ră-sucirii noastre şi parcă parcă nu-mi iese nimic pentru că aici trebuia să fii tu aici unde singura poezie ce contează e hai acasă *** în realitatea mea tu eşti noapte bună echilibrul furtunii ţâşnite special să pară liniştea dintre noi mai noapte bună

Copalnic Mănăştur

*** e prea greu să decid cât să te iubesc şi cum să mă întorc spre capitolul tău făcut prea scut între pasiune şi raţiune. da ştiu teoria că dacă iubeşti nu iei decizii de aceea te iau cu totul să-mi fii sită pentru încetinirile terestre şi pentru când nu pot să aleg ce din trăirile noastre punem pentru la iarnă *** poate suntem doar preţul vindecării unui înger obsedat de dragoste *** dacă pot vedea un punct de pe pagina anterioară înseamnă că acolo am avut parte de o experienţă intensă sau două suprapuneri. parcă până acum nu mi-am dat seama că dacă faci nori sau mâzgăleşti hârtia poţi avea surprize pe pagina de mâine de aceea astăzi dacă scriu despre tine îmi vine să bag cerneala cuţit

prin toate caietele lumii să se convingă şi cei care nu cred în poezie că tu eşti adevăratul meu poem *** atât îmi eşti de dragă încât în jurul nostru parcă şi lumina are greutate de aceea îţi spun acum că n-o să trebuiască să aprinzi vreodată lumânări pentru ce a fost pentru că nu a fost încă mai nimic din acest prezent continuu *** pentru a vedea cine spune primul că şi-a ţinut cât a putut de mult mirosul pe care celălalt i l-a lăsat în palmă şi uite-aşa fiecare ne ducem încă instinctiv mâinile spre faţă de parcă ne-am pregăti pentru un plâns copios dar de fapt acolo în intimitatea noastră dintre mâini şi ochi inhalam tot ce mi-a rămas de la ea ca paginile din prima biblie atinsă de mâna lui Dumnezeu

numărul

/ septembrie 2010

LITERA

V A T R A˘

CHIOREANA

***

Daniela Cecilia Bogdan *** Timpul tău este cumpănă aşezată pe mugur de linişte, bucurie văzută pe cartea deschisă la pagina destinului, timp ce se rostogoleşte spre mine, gândul tău fără adormire...

Fluturele acesta se zbate-n vis. Singurătatea îi trece somnul pe celălalt mal. Peste pod se aude un cântec de leagăn... Pe pod se aud trecând paşii urcioarelor în care mai murmură apa neîncepută, netezită de firul de iarbă. În trezire, fluturele şi-a despletit nemurirea.

Adrian Jacotă Dragostea de a iubi Preţuieşte acest poem, această emoţie în care îngenunchiatu-mi-au secundele şi ridurile, fruntea primitoare ca un altar al sudorii, al depărtărilor privirii sensului orizontului veşnic neatins. Preţuieşte acest poem, cât inima dă ocol ochiului cu îngândurări ancestrale. Manole înzidind cerul şi chiar mitul care este copilăria ca o mănăstire a purităţii. Aşa cum Ana înzidită în legendă este emoţia, cum litera în cuvânt ori speranţa în astre. Şi dacă ea este uneori Ulise, ori dacă ea este alteori Troia, e pentru că trebuie să învăţăm unde ne sunt iubirile şi tristeţile, blestemele şi năpădirile reîncarnărilor sanguine, tăcute, victorioase. Şi învaţă să-i săruţi încheieturile între paşi - între glezna clepsidrei şi genunchiul marilor îndepărtări. Şi pentru că este singură uneori, şi pentru fiorii ei metaforici, îmbrăţişează-i căutările care îi provoacă mai firesc decât însăşi firea.... şi mai firesc decât sângele grăbit al îmbrăţişării. Preţuieşte acest poem... aşa vei înţelege cum

numărul

/ septembrie 2010

*** Iată o poveste în care... doar lumina e lină! În preajma ei, o formă îşi atinge aripile de lacrima cerului, pe când iertările răstignite mângâie umerii timpului.

timpul dă roade însufleţinde. Şi hai să repetăm vis după vis şi verb după verb, cât primăvara din trupurile copiilor, cum şi bărbăţia dragostei de a iubi vor avea chip de taină curată cum o cifra fără zecimale. Şi lasă acest poem să te înveţe pe dinafară, firesc, cum o fereastra iluminată de gutui. Şi iată sărut dragostea de a iubi... între glezna tăcerii şi genunchiul şoaptelor. Uneori nu ştii să bănuieşti durerea, dar îmi place să sărut ziua în care te-ai născut mai firesc decât însăşi firea, şi mai firesc decât însăşi religia dezminţirii de fără înşine. De aceea, preţuieşte acest poem ca pe o cadenţă, ca pe un ritual al pulsurilor... dar mai ales pentru că e scris cu cuvinte, aceleaşi care au născocit zeii şi dorul, Olimpul şi legendele firii asemănătoare nouă. Dacă miroase a mâl, e pentru că vine din neatinsul adâncurilor care este cerul. Şi câte încă se lasă răstălmăcite în chip de frunză şi cerb, de basm şi aripă, de simţire şi piramidă, de clipă şi polen, de lumină şi întuneric, de lumină, lumină şi întuneric, de lumină, lumină, lumină...

Copalnic Mănăştur

LITERA

V A T R A˘

CHIOREANA

Adrian POP neştiutorule, tu nu mi-ai spus că îţi vei pune lespede peste făptura dinlăuntrul meu vei cultiva primăveri peste întinsul pământului ce aproape-i depărtarea aceasta… o pierzi! … aici şi acolo… tu nici nu ştii când ai venit la întâlnire…

elegie de suflet

palimpsest văratec

îngerii fără aripi ispita graţiei divine spuneau că somnul e un zeu a cărui trufie a plecat în zori

mi-ai scrijelit pe tîmplă un palimpsest uitat de vremi, de oameni, neguri şi vecie în lumea asta nimeni nu l-a dezlegat doar ochiul tău revine şi mîngîie… şi am să trec cu pas şoptit prin faţa vitrinelor cu amintiri spălate de ploaia naşterilor mele, de lipsa naşterilor tale… s-a desluşit din tine un izvor şi e o apă vie ce dă veste îmbată călător şi trecător şi toate se reîntorc la rang de „este”…

iar clopotele din trestii vesteau timpul nefurtunii iertarea amară a vremurilor şi livada bătrînă cu vişini

durerea de a simţi Îmi trebuie o nouă suferinţă Ca să mă pot deprinde cu uitarea, Căci în furtună numai o furtună Astîmpără, pe stînci, descătuşarea. Îmi trebuie-o durere fără seamăn, Durerea veche să mi-o pot înfrînge, Căci numai cînd voi plînge în tăcere Pentru tăcerea ta nu voi mai plînge. De ce te miri? E loc destul în mine Pentru-un vulcan ce-aşteaptă să erupă, E loc destul în mine pentru vinul Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă. Sînt mai încăpător decît o rană, Mai vast decît o peşteră din ere Şi poate că e loc destul în mine Şi pentru tine şi pentru tăcere. Doar pentru mine nu e loc în mine, Eu singur nu-mi găsesc în mine locul, De-aceea vreau o nouă suferinţă Din care focul meu să-şi soarbă focul, De-aceea vreau o nouă încleştare Pe care harfa mea s-o strângă-n coarde. Căci numai când voi arde-n mii de ruguri, Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

Copalnic Mănăştur

primăvara părinţilor În oraşe străine am văzut spaima exactă a însingurării de sine aş vrea să fiu acasă presimt cum va izbucni primăvara în părinţi… merg pe urmele lor arzînd ca un lan de grâu apele şi cerul se ating în calmă durere iar mama-i o lacrimă uitându-se în zare şi-mi port deznădejdea că nu-i pot oferi decât o sculptură de aer. ţărâna ruginie seamănă cu vieţile oamenilor simpli şi-n oraşe străine când venea ploaia visam să populez nisipul umed cu tic-tacul secundelor…

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

LITERA

foto: Mihai Muntiu

Emanuel LUCA cântec din oglindă

cântec de umbră

nu cerceta trecutul ci lasă ochelarii când dureros lumina se-ntoarce în cuţit oraşul se ridică şi intră în vitralii pe străzi încet se plimbă doar cei ce au murit bătrânul timp ca larvă îşi mistuie cavoul şi călăreţii negri pornesc din zări amare sub paşii lor de ceaţă a-ncremenit ecoul şi mucegaiul verde opreşte secundare.

în dealul de sub casă cresc rădăcini amare deasupra izvorăşte blând umbra peste zi din ea se-alcătuieşte o punte către soare când ultima suflare a nopţii va veni e-anevoios urcuşul prin ierburi spre lumină nu-s pietre şlefuite doar vânturi rele bat în pântecul grădinii mai creşte-o rădăcină prin ea se scurg din lume toţi oamenii din sat.

dar toarnă vin pe pietre şi lasă ochelarii din lumea oglindită îl vor sorbi zidarii

umbra-i un dar pe care ni l-a făcut lumina când cea din urmă noapte îşi creşte rădăcina

cântec de prag

cântec din vale

pe prag e-un şarpe negru ce lumile desparte muşcând din soare luna când ziua-i în amurg şi tainice izvoare de dincolo de noapte purtând otrava blândă prin trup încet îi curg nu-s tălpi ca să-i zdrobească privirea rece-n prag să treacă fără vamă în casa de pământ când nopţile cleioase în oase se retrag şi dimineaţa creşte dincolo de mormânt.

târziu cuprins de sete am coborât în vale dar apele-n izvoare s-au ferecat ascuns doar pietre lungi şi albe ca oasele de sare mai apără-n tăcere hotarul nepătruns dincolo parcă strigă o pasăre de noapte ce arsă de lumină prin vamă a trecut dincolo ştiu că-i ziuă în dealul de aproape iar pasărea învaţă un zbor necunoscut.

pe prag e-un şarpe negru ce lumile desparte şi orice dimineaţă mă naşte către moarte

târziu cuprins de sete am coborât în vale când pasărea de noapte aprinde felinare

numărul

/ septembrie 2010

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Despre cum am pus struţu pe ŞURĂ um s-a născut ŞURA? Păi, din dorinţa de a face ceva simplu şi firesc… fără festivităţi şi panglici tricolore agăţate de diferite gâturi, fără oameni ce stau în săli aplaudând la conferinţe etc… să nu ne amărâm acuma cu imagini nasoale… (Ioana zice să îl las pe fiecare aşa cum e că e loc pentru toţi, că nu poţi schimba lumea şi că oamenii au nevoie de toate şi fiecare îşi alege în ce crede… asta cam aşa e, dare eu… bun). Făcusem fiecare rând pe rând câte ceva, o tabără de arte la Preluca, (cu asociaţi, oameni, înţelesuri, culori, contraziceri, faină) la şură şi celelalte hleaburi, spectacole, zile şi seri în care oameni cu chitara povesteau ale lor, fetele erau implicate în multe asociaţii şi se ocupau cu studiul despre societăţi, fetele din Jabeniţa cu culorile, la propriu şi la figurat, (ele însele sunt culori din cap până în picioare, Ioana şi Cami), he he, şi ştiu că “mândre-s jăbincencele, ca şi vara florile”…. Cu Irina şi Iulia mam întâlnit prin barul bibliotecii şi le-am povestit şi le-am convins. Şi Irina de colo parcă deja ştia ce vreau. Şi azi ştie. Irina ştie tot. Şi doamna de la bar striga: mă! Nu aburi fetele! Hai şi poveşte-mi mie! Şi ne-am entuziasmat unul pe celălalt, (în clipele acelea Ioana era pactică… ea ştia deja de anul trecut câte implică tabăra asta. He he, de nu erau varza de-nceput de tabără, varza, ouăle, Ioana, Cami, şi cu această ocazie mulţumim lui tanti mama lui Cami şi a lui Ioana şi lui

Copalnic Mănăştur

tata lor pentru ajutor). Pe urmă, lor le-am mai povestit despre un bun prieten, om al locului, bun priceput şi bun consilier în ale culturii, a Chioarului, despe Florin. un, şi uite aşa, împreună, am văzut că avem multe gânduri mişto, că vrem să facem lucruri şi am pus de-o ŞURĂ. Greu o venit numele ăsta, mai uşor veneau proiectele. “Circumscriem la cultură”, “pune-ţi sau puneţi sau deschide-ţi sau deschideţi (nu mai ştiu) capu’ la cultura”, etc. Şi am zis că vrem să facem lucruri simple, că vrem să adunăm artele la un loc cu cortul, că vrem să ajutam copiii, să facem teatru, filme etc… şi unde altundeva se pune satul la cale?

Unde se povesteşte? Unde se stă la taclale în clăci şi şezători? Şi unde se petrece petrecând? În şură!!! ŞURA!!! Uau!!!! Şura!!!! Ce tare!!! Super! Cu artele la şezătoare! Şi pe câmp! Şi să ducem şura şi în cafenele! Şi în baruri! Să conferenţiăm! Ha! Iupiiiiii! Să o colorăm! Ce mişto! Noroc că ne-am entuziasmat atât de tare încât am avut energie destulă, cam 3 până la 4 luni şi mai bine, de când se tăiau porcii de Crăciun pâna când în loc de cârnaţi ne-am dat pe urzici, şelate, ba chiar până când au început să se scuture de floare merii la Preluca şi la Jabeniţa, pă malul Gurghiului, Jean Pericol o început să fiarbă pălinca şi via să nu mai plângă, să facem hârtiile pentru şura noastră. Şi am început să ne lovim de tanti

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

birocraţia şi de nenea sistem! Eram pe sistem! şi cu greu, cu nervi, cu zile amânate, cu caziere ce expirau, cu semnături şi întâlniri, cu “de unde facem rost de bani să deschidem contul?”, cu iară caziere ce expirau, cu iară semnături şi întâlniri, ia că am am făcut rost şi de ştampilă… şi ce ne-am mai ştampilat pereţii, mâinile, hârtiile, si neam ştampilat o ţâră şi noi, în cinstea ŞURII, în ziua de 22 mai, leat 2010. Şi uite că am pus struţu’ pe şură…

Botezul În data de douăjdoi mai, în Şura lui Văsălica Bârle de dincolo de Titel, a avut loc botezul asociaţiei care şi-a luat angajamentul organizării de acum înainte, în Ţara Chioarului în pimul rând şi apoi în multe alte părţi, a unor evenimente cultural-artistice printre care şi Tabăra de Arte Preluca ce a ajuns anul acesta la a treia ediţie. Şura, pentru că aşa îi zice asociaţiei ce-şi are sediul în comuna Copalnic Mă-

năştur, îşi propune, după cum numele ne spune despre identitatea ei, să ţină aproape de simplitate, artă, oameni, întâlniri, neconvenţional, firesc, teatru, arte plastice, muzică, natură, fotografie, colaborarea cu şcolile din sate, creativitate, spontaneitate, joc, munca cu copiii, sport şi din nou artă şi cultură. Despre toate acestea, au vorbit fondatorii asociaţiei: Balint Iulia, Bisztricki Florian Ştefan, Enea Irina, Oltean Camelia şi Oltean Ioana Maria iar Florin Pop, consilierul în toate ale Şurii, a adus aminte despre importanţa acestui spaţiu, în care oamenii altădată povesteau şi se povesteau şi despre importanţa actului cultural pur în comuna în care, în anii treizeci, se compunea celebrul cântec Ionel Ionelule. Ce şi-a propus Asociaţia ŞURA pentru viitoarea perioadă? Să organizeze Tabăra de Arte Peluca, ai cărei oganizatori principali din fiecare an sunt acum membri ai asociaţiei, să colaboreze cu şcolile din satele din Chioar precum şi din ţinutul Re-

ghinului şi ai Gurghiului (de acolo sunt o parte din membrii asociaţiei) şi împreună să pună la cale şcoli de vară care să-i ducă pe copii în tainele teatrului, atelor plastice, iconografiei si a muzicii, să organizeze o tabără de pictură, să promoveze respectul pentru natură prin campanii de ecologizare precum „Duşi cu pluta”, campanie ce se va desfăşura în vara lui 2011, dacă vor mai fi gunoaie pe râul Lăpuş, şi, alături de acestea, asociaţia gândeşte un proiect îndrăzneţ, ce sperăm să se concretizeze într-un festival de film documentar. Dar botezul nu s-a făcut oricum ci Şura a fost udată cu horincă bună de prună în cântec de chitară cu Ioan Onişor, Ionuţ Mangu, precum şi cei ai Şurii, care se mai pricep, alături de Dan Pop, Laura Bobb si Mihai Sabou. Şi în fiecare an, „douăjdoi” mai să fie data de naştere a şurii, cu darea de samă a faptelor de cultură de peste an, cu cântec, artă, joc şi voie bună. Ştefan Bisztricki Florian

Ce înseamnă TABĂRA NAŢIONALĂ DE ARTE

PRELUCA? abăra de Arte Preluca, judeţul Maramureş, adună în şură, pe târnaţ, pe lângă găbănaş şi alte hleaburi de lângă casa omului, studenţi la actorie şi profesorii lor, artişti plastici, fotografi, sculptori, oameni de muzică, specialişti în ateliere de şopron şi mulţi iubitori de artă într-o descătuşare de energie artistică. Timp de o săptămână, la Preluca, artiştii creează în spaţii neconvenţionale, improvizează, joacă şi se joacă teatru şi lucrează pe teme de actorie adaptânduse acestui spaţiu, pictează, fac instalaţii, propun, cântă, fotografiază, învaţă unii de la alţii şi astfel, artele, îşi dau mâna la Şură. Organizatorii doresc aşadar să aducă arta în spaţiile neconvenţionale ale Prelucii dar şi să facă locuitorilor care nu au acces la artă cunoscut fenomenul artistic şi să ofere artiştilor prilejul de a evada din cotidian şi de pe marile scene convenţionale pe o scenă a naturii, să evidenţieze aspectele culturale şi turistice ale zonei, fapt care va contribui la o mai bună cunoaştere şi comunicare între artişti, comunitate şi spectatorii străini de loc. Urmând tradiţia "jocului la şură" şi a altor eveni-

numărul

/ septembrie 2010

foto: Dan PREDESCU

mente din viaţa satului, ne-am propus să organizăm evenimente artistice într-un astfel de spaţiu reprezentativ pentru comunităţile din Transilvania, "şura", precum şi în alte spaţii neconvenţionale (în case tradiţionale şi în natură).

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

ARTA SE RĂSFAŢĂ SEARA PE PRELUCĂ sau

despre preaminunata ediţie a III-a a Taberei Naţionale de Arte PRELUCA 2010 una lui gustar şi Preluca au fost şi anul acesta gazdele Taberei de Arte Preluca pentru a treia oară. Timpul şi spaţiul alese de către organizatorii taberei, adică membrii Asociaţiei ŞURA, au dat tonul spre simplitate, spontaneitate, creaţie şi au adunat spiritele şi energiile creatoare într-un ritm, atitudine, bucurie; artiştii au creat împreună şi au învăţat unii de la alţii; s-au făcut ateliere şi artele au şezut la poveste la şură; copiii şiau găsit locul în tabără şi artiştii i-au iniţiat în ale picturii, iconografiei, teatrului de păpuşi; oamenii au trecut prin tabără şi s-au simţit acasă la ei; şi s-a jucat ca în Chioar şi ca în Maramureş la jocul de Şură.

Ce s-a întâmplat în Săcătura şi în Poniţa Prelucii? Atelier de olărit Tabăra a început la casa din Poniţă, cu povestea lutului, prezentată de olarul Daniel Leş. Ne-am adunat toţi în jurul roţii olarului pentru a admira bucata de lut care s-a transformat într-un ulcior care va fi pentru vinul taberei din anii viitori. Doritorii au avut posibilitatea de a încerca această experienţă: modelarea lutului şi transformarea lui în propriile mâini.

Pictură, instalaţii şi modelaj

ATELIER DE OLĂRIT; foto: Matei MUNTIU

Placă şi veniţi la Tabăra de Arte Preluca 2010 Ediţia a III-a Chezaşi – Asociaţia ŞURA, revista Vatra Chioreană; Cu sprijinul Primăriei Copalnic Mănăştur şi al Consiliului Judeţean Maramureş

Faceţi bine şi, lăsând de puteţi coasa şi fânul, la vreme de amiază când şi soarele se odihneşte un răstâmp de-şi adapă caii sau la vreme de sară ori noapte, cum puteţi dumnevoastre, haidaţi în Săcătură şi în Poniţă, să intraţi în rândul artiştilor la o poveste, un pahar de horincă şi depănări de amintiri. Şi de vreţi, vă aşteptăm cu mare drag să vedeţi cum văd fotografii locurile noastre, cum sculptorii dintr-un mniez de lemn ori piatră şi fân sculptează, cum muzicanţi din toată ţara, cu multe instrumente, ţin isonul celorlalţi artişti, cum pictorii aduc culori la noi şi pe noi ne duc în culori şi cum actorii se îmbracă în haine prelucăneşti, îşi iau vorbele de pe scenă, personajele, păpuşile şi le transformă pe toate prelucăneşte. Şi pe lângă toti, olarul ne va spune povestea lutului odată cu mâinile ce vor naşte din el oale şi ulcele. Şi iară om

Pictori din Dej şi Cluj şi-au întins pânzele la Preluca pe rame de geam, între copaci, în pădure, în şura din Săcătură şi au pictat. Şi au modelat în lut. Şi au pictat modelările. Şi lemne şi scânduri şi copiii mere şi nuci şi pictorii au mai făcut schiţe şi desene şi sculptorii cu alţi artişti, alegându-şi locul potrivit şi starea potrivită, au făcut instalaţii din crengi, frunze, lemne, unelte, fân, sârmă pe diferite teme inspirate din locul taberei şi satul Preluca. Dintre aceşti artişti putem spune de numele: Vlad Andrei, Andra Băban, Andrei Mărginean, Mădălina Mărginean, Alexandru Mora, Vlad Mureşan, Mihai Rusu, Sevan Sekely, Andrei Ionuţ Vădean, Paul Vekony, Radu Filip Zan. INVITAŢIE PRELUCĂNEASCĂ; foto: Ilinca VÂNĂU Copalnic Mănăştur

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

CHIOREANA

şedea la o poveste, un pahar de horincă şi un depănat în amintiri... Şi pă joi sara, 19 gustar, fiţi bineveniţi, în struna ceterii, a braiciului şi a gordonii la jocul de şură. Şi copiii sunt aşteptaţi să paticipe la ateliere de: icoane pe sticlă; teatru de păpuşi; olărit; pictură.

Ce-om mai vedea!!! -asta ne-am propus înainte de tabără, şi în numele acestora am chemat artişti din toată ţara-

Atelierele de teatru: improvizaţii, pantomimă, commedia dell’arte la şură şi târg, dramatizări ale unor texte aparţinând scriitorilor prezenţi în tabără, teatru lectură la foc de tabără, ateliere cu copii şi tineri pentru descoperirea sinelui şi ateliere de teatru de păpuşi; totodată, studenţii şcolilor de teatru din ţară au posibilitatea să se cunoască cu ceilalţi şi fiecare pe sine într-un spaţiu neconvenţional şi, ca şi ceilalţi artişti, să cunoască prin experienţă celelalte arte şi să comunice cu alţi artişti. Şi-om mai vedea... Atelierele de pictură dau posibilitatea să "murdărească" în culori celor ce vor să coloreze şi să se coloreze alături de pictorii şi studenţii şcolilor de pictură. Şi-om mai vedea... Atelierele de fotografie: surprind in imagini tabăra, Preluca, oamenii precum şi... ceom mai vedea;

Atelier de iconografie În spatele casei din Poniţă, unde mari şi mici s-au deprins în tainele tehnicilor picturii icoanelor pe sticlă. Şi sfinţii au prins contur spre bucuria celor implicaţi. “Mare lucru să-l desenezi pe Dumnezeu”. Greu a fost până fiecare a învăţat să spele sticla, să o şteargă, să o dea cu spirt, din nou să o şteargă… lucru deloc uşor dar sfinţii au avut răbdare cu copiii mici şi copiii mari…

Fotografie Fotografi din ţară au venit, au văzut, s-au jucat şi au surprins cu obiectivele lor, unii abstract, alţii alb negru, sepia sau color, tabăra, Preluca, oameni şi întâmplări, animale, clăi şi căpiţe, culori şi nori,

Creaţii ale artiştilor de la atelierele de pictură, instalaţii şi modelaj; foto: Matei MUNTIU

cer şi râu, copii şi artişti. În tabără au fost prezenţi 5 fotografi: Matei Muntiu, Ştefan Muşat, Simona Suşnea, Ilinca Vânău, Filip Zan dar şi alţii care s-au folosit de aparate pentru a surprinde atmosfera sau imaginile din tabără. În ultima seară pe înnoptate, la lumina lanternelor si a felinarelor, a avut loc la ceainăria “Două Făcituri”, şura din Săcătură, expoziţia fotografiilor şi a picturilor care s-au realizat în tabără, acompaniată de muzică experimentală, folosindu-se obiecte din gospodărie (coasă, furculiţe, linguri, vase etc.) dar şi instrumente muzicale (bongo, chitară, muzicuţă).

Atelierele de muzică: cu chitara, bongo-ul, muzicuţa, instrumentele improvizate, cântăreţii o să ţină isonul celorlalţi artişti cu folk, blues, jam-session, o să compună şi spre dimineaţă... om mai vedea... Ateliere de sculptură: din reciclabile, lemn, fân, crengi şi... ceom mai vedea, sculptorii şi pe langa ei, cei ce vor, vor sculpta... uite-aşa! Filme documentare - ce-om mai vedea! din alte culturi, alte spaţii, mentalităţi, trăiri aducem şi proiectăm un dram de seară la Preluca, pe un cearceaf.

ATELIER DE ICONOGRAFIE; foto: Vlad FLORUŢ numărul

/ septembrie 2010

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

CHIOREANA

Film de animaţie Din şindrila veche s-a făcut o instalaţie. Instalaţia se modifica şi se schimba mereu. Creştea şi descreştea. Pe fundal s-a adus un cearceaf. Fotograful a surprins fiecare mişcare în mii de cadre. Peste cadre s-au suprapus alte fotografii din tabără. Şi s-a realizat un film de animaţie care s-a prezentat în premieră la Preluca. Idee şi regie: Andrei Mărginean; Imagine foto: Matei Muntiu; Montaj: Simona Suşnea; voci, coloană sonoră: experiment la care au participat toţi ai taberei. Film relizat în studiourile “Din sus de casă”, ale Taberei de Arte Preluca.

Proiecţii de filme şi animaţii Am întins cearşaful în grădină şi ne-am simţit ca la cinema. S-au proiectat scurt- metraje dar şi două filme documentare: Vendetta, 2007, relizatori Nicoară Mihali şi Doru Filipaş, un documentar al răzbunărilor şi al cuţâtarilor din Ţara Oaşului şi Against blood justice, 2008, Franţa, realizat de Nathalie Rossetti şi Turi Fino Cchiaro, având ca temă tot răzbunarea dar în Albania. Alături de acestea, s-au prezentat filme realizate de unii participanţi din tabără: studenţi la regie şi arte plastice.

Atelierul de capoeira S-a ţinut în Fundu Poniţii, în dimineţile primelor trei zile ale taberei în ritm de muzică afro-americană, a sclavilor de pe plantaţii, la care cei pricepuţi, din Cluj, i-au deprins pe toţi artiştii cu mişcările acestui dans tradiţional brazilian îmbinat cu elemente de luptă. Atelierul i-a adunat pe toţi ai taberei alături de coordonatorii Adi Cimpoeşu şi Bogdan Rakolcza, şi i-a provocat la descoperire şi comunicare prin dans. Şi i-au mai învăţat să cânte la instrumente tradiţionale originare din America de Sud, Africa, bongosuri, tobe, instrumente cu corzi şi mici ţambaluri din felurite lemne exotice. Şi vânătorul din sat i-a învăţat cum stă treaba cu fliscoaia din coajă de alun.

Expoziţia de pictură şi fotografie din ceainăria “Două Fârcituri”. foto: Filip ZAN

Jocul de ŞURĂ ŞURA a adus la şură o parte a grupului Iza (Ioachim Făt, Grigore Chira în colaborare cu braicistul Claudiu Trif), care o zâs din ceteră, gordonă şi braici la jucăuşii din tabără şi la oamenii din sat, în sara de luni, douăzăcişitri august. Şi după ce s-o bătut bongosul în sat, bun înlocuitor de tobă (“Ooaaamini buuni, placă de viniţ’ la joc…”), şi după ce unii artişti s-au deprins cu roatele de Preluca, o zâs Iza câteva jocuri bune până cătă dimineaţă.

Atelierul de percuţie Tot băieţii de la Capoeira, Adi şi Bogdan, ne-au învaţat că fiecare dintre noi avem un ritm si că nu trebuie să ne fie frică de artă, ne-au învăţat să ne dăm drumul şi acompaniindu-i, atât noi cât şi copiii, cu câte un instrument, au ieşit îmbinări de ritmuri originale. În ultima seară în care au mai rămas, şi-au adus instrumentele de percuţie lângă foc şi începând de la o simplă bătaie într-un bongos a ieşit o îmbinare de ritmuri diferite care a colorat noaptea şi care a transformato în noapte de Vamă.

CAPOIERA; foto: Mihai MUNTIU Copalnic Mănăştur

Atelier de TEATRU; foto: Mihai MUNTIU numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

100

CHIOREANA Teatru:

Ateliere de teatru pentru descoperirea şi redescoperirea sinelui, jocuri şi improvizaţie, teatru de mişcare, în fiecare zi, la care au participat toţi ai taberei alături de studenţii UNATC-ului din Bucureşti, de actorii companiei Passepartout Dan Puric şi studenţii facultăţii de teatru Hyperion. Atelierele au fost însoţite de ritmurile date de instrumentele de percuţie din tabără şi dans iar copiii şi-au găsit locul cât se poate de firesc printre copiii mai mari. Atelierele au fost coordonate de Alina Surduc şi George Rotaru, studenţi în cadrul facultăţii de actorie, UNATC, Bucureşti. Teatru de umbre în care improvizaţia, spontaneitatea şi creativitatea au unit artiştii plastici cu actorii şi cunoscătorii instrumentelor afro-americane şi din nou copiii, alături de oricine a vrut, în spatele cearceafului dintre nucii din grădina Prelucii. S-a început cu prezentarea istoricului şi a semnificaţiilor acestei forme a teatrului şi a continuat cu antrenarea tuturor participanţilor în acest joc interesant al oamenilor dar şi al artelor. S-a realizat o îmbinare de improvizaţii in muzică şi teatru, s-au creat poveşti, personaje şi situaţii, imagini şi s-a improvizat în numele mitului împăratului Wu ( mitul dragostei, care

stă la baza teatrului de umbre în China, de unde a fost adus în perioada medievală în Europa), descătuşare a energiilor şi a imaginaţiei, rezultând mici fragmente de teatru ce au avut spectatori pe cei ai taberei dar şi oameni în trecere pin tabără. Coordonatoarea acestui atelier este Raluca Răcean, absolventă UNATC Bucureşti, actriţă la Teatrul de Comedie, Bucureşti, actor păpuşar şi membră a trupei Passepartout Dan Puric. Teatru de păpuşi. S-a întâmplat să găzduim şi teatru pentru copii, un atelier în care copiilor li s-au dezvăluit din culisele mânuirii

Teatru de umbre; foto: Mihai MUNTIU

numărul

/ septembrie 2010

JOC LA ŞURĂ; foto: Ştefan MUŞAT marionetelor în spatele scenei. Iniţiativa a avut-o tot Raluca Răcean, alături de colega ei Andreea Dârdaic, iar cei mici au fost foarte încântaţi de ea cât şi de ele; s-au jucat, s-au distrat, au construit ei poveşti cu marionete adevărate dar şi improvizate din beţe, cârpe, paie. Andreea Dârdaic, absolventă UNATC Bucureşti, actor păpuşar şi membră a trupei Passepartout Dan Puric. Spectacol de poezie la Şură şi în Şură, în noapte, în lumină de lună plină, de bliţuri şi lanterne, la care au participat studenţi la actorie şi iubitori ai teatrului din celelalte arte. Spectacolul, ce a avut “premiera” la sfârşitul taberei şi care a fost regizat de Dan Lungu, a trecut în revistă personaje şi fapte din tabără, a exploatat cu mult umor seara de început în care toţi s-au pierdut în noapte pe dealurile Prelucii la “concursul de orientare turistică”, s-au creat imagini inedite şi s-a terminat cu cel mai frumos poem al taberei şi al spectacolului: La uşa şurii, la părăul de dincolo de Balta Poniţii, la sfârşit de poem şi la ceas nu departe de miez de noapte, George a cerut-o în căsătorie pe Alina. Şi ea a spus DA! Excursia la râu. În ziua de duminică, fiind zi de sărbătoare, am căzut cu toţii de acord că avem nevoie de o pauză şi de odihnă, prin urmare s-a propus o excursie la

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

101

CHIOREANA

râu. Am mers cu toţii aproximativ 4 km pe jos, admirând peisajele superbe, căţărându-ne pe bolovani, fotografiind, chiuind, tăcând şi în final bălăcindu-ne în râu. Foc de tabără. După terminarea programului, în fiecare seară s-a făcut foc de tabără, care s-a lăsat cu muzică, joc şi voie bună, poezie, happeninguri, percuţie, improvizaţii, etc. Nopţi de neuitat, nopţi cu horincă, cu tobe şi chitări, în care toată lumea s-a simţit bine iar unii au adormit la foc... până dimineaţa

Am învăţat că unele lucruri se pot face fără o anumită pregătire teoretică ci din spontaneitate, am descoperit trăiri în noi, reuşind să percepem arta şi în alt fel, mult mai natural. Teatrul a demonstrat la Preluca că este o artă sincretică şi Preluca a demonstrat că este un spaţiu în care artele comunică şi împreună fac lucruri bune.

REGULAMENTUL TABEREI

Ioana Maria Oltean, Camelia Oltean, Ştefan Bisztricki Florian.

Capoeira şi ritm prelucănesc; foto: Mihai MUNTIU

“Şi de vreţi iubirea s-o găsiţi pereche, haideţi dimineaţa la Preluca Veche” (Imn Preluca - Ana Florian)

Iată mai jos şi poezia prin care George a cerut-o pe Alina în căsătorie:

Ne-am jucat împreună cu vânt şi pistrui M-ai trântit apoi pe pământ Ai scos din mine cuvânt cu cuvânt Copiii mării şi ai soarelui Acum dorm în sânul unui foc Pe iarba viselor de mai Şi mă întreb dacă mai ai lângă tine un loc. de fapt, un singur lucru vreau să spun cu poezia mea; Alina, iubito, vrei să fii soţia mea? Asta e poezia prin care iubita mea a acceptat sa mă lase să o iubesc pentru toată viaţa.

A nu se folosi, uza, emite, în plină audienţă şi vizionare, pentru orice act, mai mult sau mai puţin artistic, cuvinte, expresii, concepte ce aduc aminte de elemente mai mult sau mai puţin tari, lungi sau scurte, moi sau perisabile… ce pana mea! A se evita nerespectarea egalităţii artistice, exprimarea măreşagului şi acumularea cocenilor, merelor sau a bănuţilor de aur (adică premii). A nu se opri artistul, în manifestarea lui catarhică, prin expresii ori atitudini ce lezează demnitatea artistică. A nu se frige slănină sau cartofi şi a nu se fuma langă şuri, făcituri, căpiţe. A nu se arunca spurcăşagurile, rondiurile şi poria în spaţiile neprihănite. A se bea, pentru sănătatea trupească şi sufletească minim 2 litri de lichide pe zi. În cazul în care, din cauza lichidelor, starea trupească şi spirituală suferă modificari acute, a se lua măsurile specifice şi necesare. A se respecta caracterul unic şi sacru al focului de tabără, loc de întâlnire şi dezmăţ pentru toţi participanţii. A se folosi apa cumpătat căci şi ea suferă din cauza căldurii. A se îndrăzni folosirea spaţiului şi obiectelor din tabără fără stinghereală, evitând apelativul: „pot să...” A se folosi liber întreg cadrul taberei cu scopul eliberării spiritului prin iubire.

GEORGE Copalnic Mănăştur

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

102

CHIOREANA

Organizatori: Ştefan Bisztricki Florian: Suntem frumoşi, suntem ŞURA! Poniţa răsună încă de spirit liber şi casa bunicilor e plină de artişti… pe prispă răsare o instalaţie la care bunica se uită mirată şi mă întreabă ce e asta. Nu ştiu ce să-i zic şi inventez un răspuns iar ea îmi zice că pe aia de o vezi noaptea îţi vine a trage uşa înapoi după tine. La Balta Poniţii altă instalaţie, cu un cearceaf pe ea îşi aşteaptă vernisajul; în Pădurea Popii alta şi lângă ea, între doi copaci, o pictură pe o pânză mare de care dai, a doua zi, în singurătate, într-un mod ciudat: în loc de ciuperci, găseşti o pictură şi o instalaţie. În Fundu Poniţii, cercul actorilor se învârte, se plimbă, actorii fac exerciţii, se descoperă, redescoperă şi învaţă unii de la alţii - cei de la UNATC, cei de la Hyperion, cei din Cluj şi cu ei, toţi iubitorii de teatru. Dan face repetiţii pentru spectacolul de poezie. Superb a ieşit, uite aşa, zice Ioana puşcând din degete. Uite aşa, Ştefan, îţi dai seama, simplu, zice, din ce a fost acolo, inspirat din prima noapte a taberei în care ne-am pierdut toţi prin Preluca şi în care i-am jucat o farsă lui Dan. Uite aşa a ieşit tot, simplu, firesc, sincer, nespus de sincer. Ca şi cum am fost acolo şi de acolo. Asumându-ne spaţiul, căutându-ne în fiecare zi, găsind înţelesuri, pictând, modelând, ascultând povestea olarului şi a lutului. Cu un film de animaţie din şindrilă, o instalaţie din şindrilă, fotografiată în fiecare mişcare a ei, film făcut de Andrei Marginean, Simona Suşnea şi Matei Muntiu. Cami râde gras si dansează. Ioana

numărul

/ septembrie 2010

mă îmbrăţişează. La “Două Fâcituri” se nasc şi renasc pictorii cu schiţele lor şi cu picturile. Sevan ne uimeşte cu o pictură înaltă până în podul şurii. Pe jos e fân, pe butoaie sunt culori şi pânze colorate, masa din mijloc, de piatră, e pictată şi apar fotografiile agăţate pe sfoară cu cleme din lemn de bambus. E vernisaj în noapte şi pictorii, din grajd, cântă blues şi jazz la muzicuţă, chitară, (chiar ştiu) şi la o coasă (chiar sună tare de tot). Şi toate le vedem în lumina bliţurilor. Raluca pune un cerceaf; departe de cearceaf, nu mult departe, câţiva metri, pune un videoproiector... dacă mergi spre videoproiector umbra se măreşte... dacă te apropii de cearceaf umbra scade... oamenii propun poveşti... actorii se execută, sar în spatele cearceafului, intră unul, iese altul, priveşte, intră iară. E un spectacol fascinant dacă mergi în spatele cearceafului, plin de viaţă, nebun şi plin de râs. Povestea curge în umbre şi oamenii râd şi cum mai râd! E teatru de umbre. Iar copiii uimesc prin originalitate. Raluca face cu ei teatru de păpuşi. Copiii se joacă cu o marionetă. Şi fac o poveste. În spatele casei, Ioana îşi pune sticlele pentru icoane. Copiii şi cei mari işi iau sticlele, fiecare pe a lui, icoana şi izvodul. Doamne da greu mai e, curăţat, apă, spirt, şters iară, nu zgâria, o întreagă muncă ce nu poţi decât să o transformi în ritual ca să ţi se pară frumoasă. Şi iar atelier de teatru, în fiecare zi ateliere de teatru şi în fiecare zi, după ateliere, mirări. Oamenii vorbesc, chiar vorbesc despe ce au descoperit. “Uitaţi-vă unii în ochii celuilalt şi vedeţi-l pe cel de lângă voi copil.” Exerciţiul luminează privirile. “Jucaţi-vă cu mâinile, facem oglinda”. Şi grupul Iza ne-a zis din ceteră, gordonă şi braici. Şi am jucat şi am învăţat toţi să fim pentru o seară prelu-

cani. Şi a doua zi, atelierele au inceput mai târziu puţin... că na, e după joc. Şi am bătut doba în sat, cu Cami, din Vârful Paltinului am bătut-o. Şi iară veneau din Cluj, sau Bucuresti sau Dej... “Alo, cum ajungem?” Bogdan şi Adi îşi pregătesc bongosurile, berimbauăle, tobiţele şi alte instrumente care au forme, sunete, muzicalităţi. Noi nu le ştim. Cercul se abandonează în dans, cântec, capoeira, muzică afro-americană. Sună superb. Nopţile au înţelesuri colorate. Asta e tabăra de la Preluca. O tabără în care oamenii trec şi vin, trec şi vin, văd, joacă şi se joacă, copiii sunt aşteptaţi iar oamenii nu sunt privitori ca la teatru ci se implică... nu musai în ateliere ci între ceilalţi, acolo în tabără! Tabăra de la Preluca nu e întrecere cu alţii. Nici în trecere prin Preluca. E din Preluca... “La fereastra casei mele, casei meeeleeeeee, Răsărit-o lighidilidombai logodilihenghel două steleeee...” cântă bădiuca Ion şi badea Ionuc în noapte târziu, la o poveste cu artiştii. Au venit de la stână şi în drumul lor spe casă s-au oprit în tabără... ca la ei acasă...

Ioana Maria Oltean: Am fost prezentă anul trecut, ca participant, la Tabăra de Arte Preluca. Cine ar fi crezut că un an mai târziu voi fi unul dintre cei care va organiza acest eveniment? Eu nu… Organizarea taberei a întâmpinat mult ghinion, de la neexistenţa site-ului până la internarea în spital a ceteraşului de la grupul Iza, chiar inainte de jocul la şură, dar ne-am descurcat noi cumva şi ieşit. A fost şi joc de şură, şi teatru de umbre, şi improvizaţie în teatru dar şi în muzică, capoeira, exerciţii de teatru, animaţii care s-au realizat acolo, altele care s-au

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

103 proiectat, proiecţii de documentare şi scurt-metraje, jocul cu marionete pentru copii, atelier de olărit, câte n-am avut!!! În ceea ce priveşte organizarea unui eveniment, Ştefan e singurul din echipă care are această experienţă, restul suntem învăţăcei, şi ne-a ieşit foarte bine. Am fost o adevărată echipă, şi cu bune şi cu rele, iar împreună cu voluntarii am încercat ca totul să iasă perfect. Mi-ar fi plăcut să mă bucur din plin de toată forfota artistică, să particip la cât mai multe ateliere, să fiu mai prezentă la ceea ce se întâmplă artistic acolo, dar ca şi organizator ai o serie de responsabilităţi care trebuie duse la bun sfârşit. În schimb satisfacţia pe care ţi-o oferă participanţii, mai ales cea de la sfârşitul taberei, merită tot sacrificiul. Când vezi că tabăra şi-a îndeplinit scopurile, că a creat un spaţiu în care artistul să creeze şi artele să comunice între ele, când vezi lumea cu lacrimi sincere la despărţire, mulţumindu-ţi că ai făcut posibilă toată această nebunie, simţi că munca şi sacrificiul nu au fost în zadar, ba chiar dimpotrivă. Eu am încercat, în puţinul timp în care am fost liberă, să fac împreună cu copiii icongrafie pe sticlă. Am învăţat acest lucru în liceu şi încerc să îl practic şi acum. Am reuşit să îi învăţ câte ceva pe micuţi, dar ceea ce m-a surprins a fost faptul că ei s-au plictisit destul de repede, iar la masa cu icoane, sticlă, vopsele şi izvoade am rămas cu cei mari, cu participanţi care în timpul zilei lucrau la piesa de teatru, iar seara vroiau să facă icoane pe sticlă, şi de la care nu mă aşteptam să manifeste atât interes. Icoanele nu au ajuns neapărat la o finalitate, o icoană necesită ceva timp pentru a fi gata, dar am reuşit să-i învăţ pe cei mari şi pe cei mici câteva tehnici şi să le provoc interesul pentru această artă.

Iulia Balint: Despre natură şi joc se vorbeşte adesea în rândul artiştilor însă ce se întâmplă atunci când în hora lor se îmbină bucuria blidului cu mămăligă şi gustul horincii. Tabăra de Arte Preluca nu numai că a adus diverşi artişti la un loc cu scopul de a crea şi a reproduce esenţeCopalnic Mănăştur

CHIOREANA

le naturii cât a dat naştere unei simbioze dintre teatru şi dans, cântec şi bucate, cât şi dans - iubire. Locul în care omul, iubitor de frumos poate întâlni frumosul din el… Preluca şi colinele sale au găzduit o tabără dedicate oamenilor cu suflet curat ce iubesc natura în esenţa sa şi traiul simplu departe de murdarul cotidian. Îmbinarea ramurilor artistice a respectat sacrul frumosului, al artei pure, Preluca fiind locul de întâlnire a razelor de soare aproape de origine. Nicăieri nu am întâlnit frumosul atât de aproape de soare, de căldura ce purifică. Şi după ce s-a cântat, s-a jucat, s-a pictat, s-a iubit, ne-am întors pe cărările noastre cu gânduri şi inspiraţii măreţe însă cu sufletul mult mai curat, căci tabăra ne-a ajutat să înţelegem sinceritatea naturii şi simplitatea construirii de frumos. Iar dacă frumosul aduce fericire atunci Preluca e un izvor ce nu seacă niciodată. Chiar dacă drumul e greu, aici ne-am întâlnit de pretutindeni, actori, cântăreţi, pictori, fotografi şi chiar oameni simpli cu darul sincerităţii în ei, ce au dorit să înveţe de la ceilalţi arta de a iubi simplitatea si frumosul ce înfloreşte din ea. Cu cântec de culori şi dans în imagini am reuşit, pentru o săptămână, să aducem arta la Preluca şi să oferim celor de acolo puţin din sclipirea de sinceritate de care atârnăm şi noi. Sperăm că an de an, această rază să se transforme într-un astru mândru ce oferă inspiraţie tuturora ce îşi îndreaptă chipul către ea.

Voluntari: Ana-Maria Oltean: „Preluca, Preluca, Preluca”, auzeam în urmă cu mai bine de un an şi auzeam acest nume de sat rostit cu o pasiune nebună şi un drag imens. Mă gândeam atunci, „Omul ăsta e dus (Ştefan Florian), nu se poate ca un sat, un simplu sat să îţi ofere atât de multă libertate, sau atât de multă inspiraţie.„ Anul acesta, în 17 august am început să gust din plin de tot ceea ce are de oferit Preluca Veche, datorită taberei de creaţie organizată de Asociaţia Şura. Am ajuns

acolo pe o furtună care punea copacii la pământ, care făcea frunzele să zburde şi oamenii să stea la adăpost. Şi mă gândeam doar la patul de acasă... şi am ajuns ca în zilele ce au urmat să uit şi de casă şi de Tg. Mureş. Singurul lucru care mi-a rămas în cap era un sentiment puternic de libertate iar pe buze un zâmbet care era aproape la fel cu cel pe care îl vedeam în urmă cu un an la Ştefan. Şi Doamne, frumos a fost locul şi oamenii, un loc undeva la 12 km de Copalnic Mănăştur, pe care se ajunge pe un drum precoce dar cu peisaje care taie din respiraţie; nişte oameni calzi şi blânzi pentru care nu contează atât de mult timpul, care nu cunosc agitaţia, care te cuprind cu calmul lor. Cred cu tărie că un alt loc mai potrivit pentru o tabără de creaţie nu există; în Preluca, locul şi arta se îmbină perfect şi pentru asta ţin neapărat să felicit oamenii care au avut iniţiativa şi care s-au chinuit puţin ca tot ce s-a întâmplat să ia viaţa. Mulţumesc şi braţe de felicitări pentru: Ştefan, Ioana, Cami, Iulicu.

Ionuţ Andrei Vădean: Asta-i Preluca, o ruptură de lume! Preluca e drumul către mai bun... Acolo, timpul nu-şi are locul, dar locul îşi are locul. El cercetează şi însufleţeşte acele stări vii şi simple, pe care mulţi dintre noi le uităm. Te regăseşti şi trăieşti!? Aerul ce poposeşte peste dealurile şi pădurile de acolo, îţi înfige în suflet liniştea şi puterea de a crea. M-am născut acolo întro seară de vară. O seară cu Caleea Lactee pe Cerul înstelat. Somnul a fost un fulger. Dimineaţa devreme, cocoşul sătul de atâta somn a căscat şi cuvântul a fost rostit: “sculareaaa!!!”. Lucrurile au început să prindă formă şi culoare. Adunătura de artişti a împânzit locul. Pădurea mi-a cercetat sufletul şi mi-a oferit un loc cromatic ca să pot crea. Liniştea şi foşnetul frunzelor din pădure m-au pus pe culoare. Pânza, aşezată între cei doi copaci, caută să unească Arta cu Natura. Pictura în pădure e o nemaipomenită aventură a culorilor, a formelor, a trăirilor, a viselor, o aventură pe un ţărm

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

104

CHIOREANA ascuns de lume. Îmbinând Arta cu Preluca, TRĂIEŞTI! Preluca e un ţărm ce îţi oferă tinereţea eternă.

Ilinca Vânău: Pe de o parte, aş putea mai degrabă să vă spun ce nu a fost Tabăra de Arte de la Preluca: nici un preţios eveniment cultural(oid) transfrontalier, nici o deprimantă şi negustorească înghesuire tip butic-şi-iar-butic. Pe de altă parte, nimeni nu aştepta aşa ceva de la o tabără, aşa că ar fi poate un pic nedreaptă această împărţire a lucrurilor. O fac doar ca să vă simţiţi, dimpreună cu mine, în siguranţă. La Preluca s-a petrecut, într-un chip firesc, o întâlnire minunată într-un loc minunat. Neam întâlnit om cu om, ca pe o insulă dăruită fiecăruia dintre noi şi am avut parte de pictură, de teatru, de joc şi de cântec, nu după reţete aduse de-acasă, ci adesea tocmai prin desprindere de ele, inspiraţi de înţelegerea rostului clipei unice - binecuvântarea că împărţeam acelaşi spaţiu şi timp. Sigur, aveam să descopăr, împletirea dintre spaţiu şi timp nu înseamnă doar să circuli fizic două săptămâni pe dealurile prelucane, cu gândul la artă şi cu sentimentul că eşti într-o enclavă uitată de antropologi. Înseamnă întregul freamăt al locului cu toate poveştile oamenilor care au trecut vreodată pe acolo de când e lumea, cu gândul la coasă, la mândruţă, la vecină - ori la viitorime, deci la noi care-am ajuns pe urmele lor (şi neam întors la ei prin timp - în gând). Mă bucur că ne-am îngăduit răgazul să fim adoptaţi de acea stare naturală de bine; că ne-am dus dinspre autostrăzi spre cărărui ca să simţim pământul sub picioare - pământul către care cerul a coborât atât cât să ne lumineze cu stelele până-n suflet. Licărind. Ca nişte nostalgice informaţii esenţiale despre un loc mai bun decât ne putem aminti cu mintea.

Ana Bisztricki Florian (gazda) August. Preluca. Arta la ea acasă. Vibraţie, identificare, bucurie a descoperirii sau nevoie de altceva. Un reflex al voinţei de depă-

numărul

/ septembrie 2010

şire a limitelor, a banalului, ieşirea din individual şi apropierea de o profundă depărtare care de altfel le aparţinea. Un joc al alterităţii, asumarea unui rol şi pur şi simplu iubire. Asta a fost ca o dorinţă complexă de cunoaştere, de acceptare, de creaţie, de locuire sau de înlocuire a eului cu altceva: cu noaptea, cu focul, cu stelele, cu lemnul şi cântecul, cu înaltul, cu zvonul întunecatelor păduri sau cu simplitatea rustică a oamenilor de aici. De ce aici? Pentru că au ceva special oamenii aceştia, spun unii, ceva ce poartă în ei amurg şi răsărit, rugăciune şi trudă, frumuseţe interioară şi timp, timp bătrân ţesut din poveşti de viaţă adevărată, pentru că iubesc tinerii şi le place să se identifice cu tot ce le aparţine lor, pentru că ştiu să-i preţuiască pe semeni şi se bucură de veniri ca de un început (şi aici sunt multe, multe veniri), apoi rămân trişti şi resemnaţi la plecările cu ecou de sosire. Atât de liniştiţi în resemnarea lor, ştiu să facă din ea o formă specială de viaţă pe care puţini o pot înţelege. Simpli, muncind cinstit, cu respect pentru ei şi pentru semeni, cu pacea interioară şi tihna în care şiau crescut pruncii mulţi, se mândresc ei, perechea de oameni adevăraţi Petre şi Rozalia Florian din satul Preluca Veche. Aşa sunt şi prelucanii mai tineri sau mai vârstnici dar şi cei ce locuiesc în Dealu-Corbului, generoşi şi frumoşi în simplitatea lor. Regretă că nu pot reţine numărul oamenilor primiţi de-a lungul vieţii în căsuţa lor mică, sanctuarul viu al generaţiilor, construit pe credinţă şi încredere, simbolurile trăiniciei, care reprezintă într-un fel, arta longevităţii, pe care ei o oferă cu generozitate tuturor. Erau momente speciale, pentru fiecare om în parte ce le călca pragul şi de momente cu totul speciale şi poate chiar de suflete speciale, bântuite de spirit artistic, au avut parte şi copiii lor. Copilăria şi tinereţea şi-au dat aici mâna, în universul generaţiilor complete, bunici, părinţi, copii, nepoţi şi strănepoţi, generaţii ce-şi poartă în suflet ospitalitatea simplă care vorbeşte de la sine despre lucruri bătrâne, cu suflet de copil.

Se mai poartă şi orgolii şi prejudecăţi în acest microunivers dar cei doi stâlpi de înţelepciune şi bunătate, bătrânii şi înţelepţii părinţi, le ţin frâul cu multă străşnicie şi mai ales cu blândeţe. Toate vietăţile de aici, oameni şi animale, copilăresc în nesupusă prietenie mirate şi nevinovate de regulile umane. Aici s-au reîntors în august de vară, tineri şi frumoşi, simpli şi modeşti mesageri ai artei... şi-au devenit ai locului... dacă nu cumva erau dintotdeauna... I-am redescoperit de data asta la căsuţa mea natală, într-un miracol, nu întâmplător, cineva pusese asta la cale. Ştefan, tânărul, artist hoinar, suflet inocent, pe care-l descoperi în fiecare zi şi- l pierzi într-un singur miracol, arta. Asta ştie, asta face! Poate nici n-au plecat pentru că prea era sinceră şi simplă venirea, şi lucrurile s-au înscris de la sine în ordinea lor firească după cum impunea spaţiul. Nimic artificial, nimic vulgar... un prisos de lumină în priviri, generozitate şi dorinţă de comunicare. Toate acestea făureau starea de spirit pentru ceea ce noi numim simplu, artă. Un atelier al sufletelor de artist, cu ferestre de zi şi de noapte, în care se făurea cântecul la lumina focului, se elibera horea cu noduri spre a se întâlni cu ecourile pădurii iar piatra, lemnul şi frunza erau acolo cum era firesc, simboluri sacre prin care lucrează doar cei iniţiaţi. Mă gândesc acum şi poate alunec uşor în melancolie şi nici nu mai ştiu cine erau ei, tineri sau stele? Cine erau ei, cântec sau joc în poezia locului ? Cine eram eu? Nu mai ştiu dar am devenit atât de bogată! De tinereţe, de artă, de dor, de dorinţă de comunicare şi m-am lămurit trist, după plecarea lor, în grădină, când căsuţa natală îşi ştergea lacrimile cu mâinile mele, când prispa casei zăvora în umbrele ei singurătatea din murmurul serii. Sunt aici, pentru că poveştile îşi au partea lor. Sunt aici, pentru că trebuia să fiu aici... Sunt fericită că sunt atâţia oameni frumoşi în lume! Ea, lumea, renaşte din astfel de întâmplări, din simplitatea gesturilor teatrale, din firescul lor, din entuziasmul vieţii transpuse în poveste, din căderea stelelor care răsar inevitabil întrun scenariu şi-n ochii semenilor.

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

105 Nu ştiu, poate, sigur, am vorbit oarecum „în dodii” dar eu sunt fericită că o pot face, chiar dacă sunt contrariată... e într-un moment de copilărească transcedere spre ludic şi mi-e dor de fiecare în parte, ca de un Întreg.

Participanţi: Bogdan Căian: Pf... Preluca... Preluca pentru mine e un colţ rupt din realitate ce poate face fericiţi oamenii şi poate îmblânzi sufletele care nu şi-au găsit liniştea... Einstein spune: “Sunt două feluri de oameni! Cei care nu cred în magii, şi cei care cred că totul e magic...” iar eu cred că Preluca e magică... De-a dreptul frumos... Oameni frumoşi, oameni cu idei... cu multă imaginaţie... blânzi, cu chef de a arăta bunătate şi de a cunoaşte frumosul... A fost o săptămână în care am simţit cum e să fii înconjurat de iubire şi de dorinţa de a cunoaşte... de a ne cunoaşte felul nostru... felul fiecăruia. Oameni deschişi, combinaţi cu natura, cu locul magic din Maramureş. A fost o adunătură de magie şi suflete. A fost Preluca.

Matei Muntiu: Pentru mine tabăra asta a însemnat libertatea spiritului. Când spiritul e liber se poate manifesta uşor în mod creator. După ce parcurgi un drum destul de neîngrijit şi anevoios pentru o maşină mică (faptul că drumul nu este unul dintre cele mai bune face ca “civilizaţia” să pătrundă mai greu aici unde oamenii, animalele şi natura încă mai trăiesc în deplină armonie), se deschide încet un peisaj superb care îţi umple sufletul cu copilărie şi bucurie de joacă. Locul te inspiră să te joci. Artistul nu se joacă la fel ca un copil mic, el se joacă într-un mod creator. Iar aici la Preluca orice fir de iarbă îţi poate servi drept muză. În tabără, pe lângă faptul că e amplasată într-un loc minunat unde niciodată nu va ajunge ideea de “consumerism” (sper!), se trăieşte la cort, se face duş la butoi

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

şi se mănâncă preparate de casă. Aici lumea se adună pentru a crea liber, pentru ca artele să interacţioneze, să se facă schimb de idei, să se experimenteze şi să se improvizeze. Pe toată perioada taberei am trăit momente deosebite, cu încărcătură artistică, pline de originalitate izvorâtă din spontaneitatea noastră şi din faptul că ne-am adunat să ne jucăm cu artele. S-au creat momente de teatru de umbre la care au participat chiar şi cei care nu fac teatru, iar toţi împreună au creat clipe unice. La Preluca am fost surprins că încă se mai creează şi se creează frumos şi ceea ce s-a creat nu a ţinut neapărat de un anumit curent artistic, ci doar de acel curent, de flacăra care trece prin sufletul artistului atunci când el îşi simte spiritul şi trupul cu adevărat libere. Locul inspiră mult mai mult şi te îndeamnă la a crea pentru că la Preluca artistul se eliberează de orice lanţ impus de şcoala de arte şi scapă poate de stânjeneala pe care o simte într-un atelier de artă între patru pereţi. Pentru că nu au existat profesori sau critici înverşunaţi ci doar colegi care au apreciat sau au contribuit cu idei, artiştii s-au simţit mult mai liberi ceea ce a determinat că tot ce s-a creat pe perioada taberei să fie spontan, unic, improvizat şi cu valoare mult mai mare, poate, decât ceva foarte elaborat şi gândit. Cu cât ne apropiam de sfârşitul taberei încet-încet se contura câte o sculptură, o instalaţie făcută exclusiv din frunze şi lemne în pădure, o piesă de teatru, un nou dans, o expoziţie foto în şură, o animaţie, o pictură. Ca să dovedim că lumea ideilor este nesfârşită, sa creat o expoziţie vernisată în întunericul şurii, urmărită de lumina lunii prin găurile din acoperişul de paie. Pare ceva absurd, dar acest absurd a conturat un moment memorabil făcându-ne să ne arătăm nouă înşine că se poate ţine un vernisaj pe întuneric, la lumina lunii si a câtorva lanterne ale vizitatorilor expoziţiei. Toate acestea au născut o atmosferă pe care cred că nici un vernisaj al nicicărei expoziţii nu a avut-o. M-am încărcat de energie, opti-

mism şi mai multă încredere în mine, pe perioada întregii tabere, exact ceea ce are nevoie cineva care se simte un spirit creator. Interacţiunea cu ceilalţi artişti, inevitabil, te face să vezi lucrurile şi din alte perspective şi unghiuri, iar eu le-am văzut şi le-am fotografiat. Preluca şi puţinii localnici cu care am intrat în contact (pentru că satul e împrăştiat pe mai multe dealuri) este un loc inedit care trebuie păstrat aşa şi lăsată doar Natura să intervină şi să pună vânt, soare, frunze, iarbă şi vrajă luminii lunii noaptea. Bunicuţul si Bunicuţa sunt cei care au păstrat locul în acest fel, iar noi trebuie să le respectăm munca şi vârsta.

Alina Surduc şi George Rotaru: Oameni de prin toate locurile ţării au primit titulatura de artişti prelucani creând ARTfel decât pe plaja privată a unui hotel de cinci stele. Au revenit la începuturi şi au prins răsărituri curate. Aşa cum lucrurile bune şi momentele de fericire adevarată durează puţin, tabăra de la Preluca a trecut atât de repede că nu am reuşit să ne săturăm de toate darurile pe care le-am primit. Însă am învăţat după terminarea ei că trebuie să preţuim un lucru atâta timp cât îl avem, indiferent cât de mic sau de scurt este, fiindcă mai târziu este posibil ca a doua bucurie să nu mai apară la fel de uşor şi frumos. Iată-ne, aşadar, ajunşi în Copalnic Mănăştur. Aşteptăm cu nerăbdare să mergem la casa bunicilor prelucani. Pornim spre sătucul cocoţat în vârful muntelui şi ne clătim ochii cu o privelişte pe care nici filmele hollywoodiene nu o au fără editări. Ne bucurăm de fiecare pietricică, de fiecare gură de aer curat, de fiecare copac bătrân, de fiecare rid al pământului. “Servus! Mă bucur de cunoştinţă”, ne-au spus tinerii care ne aşteptau în tabără. Ne dăm jos din maşină şi pornim spre poieniţa cu vestita Şură. Ne aşteaptă merele verzi, prunele şi perele din livadă şi parcă cer să fie gustate. Începe tabăra… La gura sobei. Păi ce ne-am fi făcut noi fără dragul de Bobi, care,

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

106

CHIOREANA în fiecare zi, a stat şi ne-a gătit câte trei mese pe zi, dar nu trei mese oarecare, ci mese cu mâncăruri tradiţionale ardeleneşti. Am avut mâncare atât pentru consumatorii de carne cât şi pentru vegetarieni. Ne-am hrănit sănătos, după program. Şi siesta a fost de fiecare dată un somn bine primit pe iarbă, sub soarele care tot timpul a ţinut cu noi. La gura poieniţei. Ce poate fi mai încântător decât să vezi cum actorii învaţă să picteze, pictorii învaţă să sculpteze, sculptorii învaţă să scrie şi să înveţe poezii, inginerii şi arhitecţii învaţă să danseze şi regizorii învaţă să îmbine aceste arte într-un mod deosebit? Aici am avut ocazia să participăm la ateliere interactive care au cuprins mai multe ramuri ale creaţiei. Am reuşit să ne desfătăm privirea cu picturi pe pânză, cu instalaţii lucrate în pădure, cu filmuleţe montate lângă casa bunicilor, cu fotografii expuse la şură şi la final am participat la un spectacol de poezie desfăşurat într-un decor arhaic. La gura râului. Munte, munte şi iar munte! La un moment dat am văzut de sus Cheile Lăpuşului, apoi o cetate stâncoasă şi spre finalul excursiei corpurile noastre s-au înfruptat din apa călâie şi curată. Ne-am înroşit nasurile pe nisip, neam jucat vestitul joc Samurai, am pregătit cartofi copţi şi porumb copt şi ne-am odihnit pe pietre. Dacă ştii cum să piepteni muntele, el îţi va fi un prieten devotat. La gura şurii. Ei bine, şura a adăpostit lucrările fotografilor şi ale pictorilor, voie bună şi ceai proaspăt. În imediata vecinătate a şurii un hamac a stat la dispoziţia tuturor celor dornici de câteva clipe de feerie la umbra pomilor voluptuoşi. La gura focului. Heheee… Horincă, dragă horincă, îţi mulţumim pentru că ne-ai încălzit serile şi ne-ai limpezit zilele cu cântece şi zâmbete. În fiecare seară baieţii au adunat lemne şi au făcut câte un foc de tabără, în jurul căruia am stat şi am cântat la chitări şi instrumente de percuţie. Le mulţumim celor trei oameni speciali care au cărat de acele instrumente ca să ne înveţe că putem face terapie şi prin muzica braziliană ţi ritmu-

numărul

/ septembrie 2010

rile interioare. La gura jocului. Prelucani! La roate cu voi! Într-o seara am avut plăcerea de a asculta cantece tradiţionale maramureşene şi neam distrat copios învăţând să dansăm. Ne-am călcat pe picioare? Nu-i bai. Am căzut pe jos de la învârtite şi răzvrătite? Nu-i bai. Am făcut o hora de treizeci de oameni? Nu-i bai. Suntem tineri şi ştim sa ne distram, dar de asemenea ştim să le mulţumim celor care încă păstrează anumite tradiţii. Vedeţi câte daruri am primit în numai şapte zile? Haideţi să vă mai arătăm încă un dar pe care cu siguranţă toţi cei care am fost acolo l-am primit şi îl păstrăm. “Ne întoarcem, întoarcem Cu august de vară, La Preluca arta E-n haine de gală.”

Dariu Remeş: Zile la rând m-am frământat. Mă duc, nu mă duc, mă duc, nu mă duc... ??? Până la urmă am hotărât: mă duc. Ziua I (18 august 2010). Ajung în tabără în jurul orei 10. Se mai servea micul dejun. Ştefan, aşa cum îmi spusese când vorbisem, îmi zice să-mi instalez cortul în livada de lângă şura mai jos de casa bunicilor. Acolo, spunea el, voi avea parte de linişte în timpul nopţii, o să mă pot odihni. L-am crezut un pic. Ce dezamăgire. Nu va fi deloc aşa. Dacă zilele erau dumnezeieşti, nopţile, una după alta, aveau să fie un coşmar. Onu mă ajută să-mi instalez cortul după care plec singur la râu. Pe drum admir splendide peisaje: clăi de fân, pajişti cosite, prunii de lângă drum cu şi fără gard în ale căror ramuri poame albastre ard. Ajung la apă, mă scald puţin, lenevesc pe pietre, mă simt bine. Revin în tabără şi ziua trece. Seara mă duc cu Iustin, „omul padurii“, unchiul lui Ştefan, la un izvor şi la întoarcere aducem şi vacile acasă. Iustin îmi spune pe scurt viaţa lui. Seara târziu, „maestrul” Dan Lungu are ideea unui concurs de orientare turistică pe timp de noapte. Un concurs ratat, se „pierde” Ie, „maestrul” se sperie iar în

final, când înţelege că este victima unei farse se supără. Eu aud din cort toată vânzoleala şi agitaţia. Ziua II (19 august 2010). Mă trezesc (un fel de a zice) devreme. Mă duc şi stau la masa la care ne făceam veacul cu poveşti, cafele, ţigări, pălincă şi alte alea. Stau de vorbă cu bunicul lui Ştefan care are 90 de ani şi este un adevărat patriarh. Acest om are atâtea de spus. Este un autodidact, plin de înţelepciune. Când te gândeşti ce nulităţi sunt cultivate azi, iar un om ca el se pierde în anonimat, pe bună dreptate îţi vine să spui că lumea în care trăim nu este una normală. După micul dejun, împreună cu Matei, cu Onu şi cu Simona, mergem până la Constantin de pe Obcini (în Preluca Nouă) să vizităm o gospodărie veche, în parte foarte bine conservată. Sunt şi ei încântaţi de ceea ce văd fie ca fotografi care surprind lumini, umbre, culori şi altele, fie ca oameni care pur şi simplu se emoţionează în faţa a ceea ce este frumos, simplu şi pur. Gazda amabilă, o nepoată de-a lui nea Constantin. Revenind în tabără, ca şi la plecare, mai ciugulim mure şi prune de pe marginea drumului. Seara are loc un spectacol de teatru de umbre. Cea care porneşte jocul este Raluca Răcean ajutată de colega ei Andreea Dârdâic, actriţe din Bucureşti. O improvizaţie reuşită, plină de emoţie şi umor. După miezul nopţii urmează nebunia. Trupa de capoeira, condusă de Bogdan dau un recital la tobe într-un ritm nebun. Cred că răsună până dincolo de râu (Lăpuş) spre Vima. Ziua III (20 august 2010). După o nouă noapte de nesomn începe o nouă zi. Discuţii cu bunicul iar după micul dejun plec până sus la troiţă. Întâlnesc trei copii care păzeau vitele. Trei copii amărâţi. Îmi amintesc brusc de copilărie când şi eu la fel de sărman ca aceşti copii păzeam vitele. Îi fotografiez, mâncaseră pâine cu dulceaţă iar la cel mic se vedea foarte bine asta pe faţă. Revin în tabără pe alt drum şi întâlnesc o casă veche, dar din păcate pe acoperiş era pe lângă şindrilă şi carton asfaltat. Trec pe lângă, şi fotografiez două cimitire cu cruci

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

107 foarte vechi din lemn. Cimitirele din Preluca au ceva aparte. Merită văzute. Seara se prezintă filme de scurt metraj. Ziua IV (21 aug. 2010). După micul dejun împreună cu Ştefan Muşat şi încă un domn plecăm în drumeţie spre Aspra. Îl întâlnim pe 'nea Constantin de pe Obcini care lucra cu fânul, stăm puţin de vorbă, ne dă azimutul Valea Rea şi înainte. Trecem Valea Rea peste punte, o luăm la stânga şi ajungem pe Arsuri. Ne oprim într-o gospodărie cu o şură veche acoperită cu paie (goz, cum spun localnicii), foarte bine păstrată iar în faţa şurii erau snopi de ovăz, atât pe jos, cât şi într-o căruţă. Discutăm puţin cu gazda, o femeie singură care trăieşte într-un loc mirific, exact ca în balada „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Mai multe despre această femeie la întoarcere. Continuăm drumul şi la un moment dat ajungem la un mic magazin, bem bere. Merge grozav la setea şi deshidratarea din noi. Alături, o altă şură veche, iar în faţa gospodăriei, la drum, o fântână cu cumpănă. Pornim mai departe spre Aspra, eu şi Ştefan mergem bine, colegul începe să dea semne de oboseală. Îl lăsăm la poalele colinei pe care se află biserica din Aspra. Ajungem la biserică. Eu şi Ştefan facem fotografii. O bisericuţă foarte modestă, acoperişul din lemn iar pereţii din bârne lipite cu lut. Nişte ferestruici foarte mici. Alături, încă neterminată, noua biserică. Ne întoarcem, îl recuperăm pe coleg şi înapoi. La magazin ne oprim iar de data asta beau bere singur iar Ştefan cumpără pălincă. Ajungem din nou la acea femeie de mai sus care ne pofteşte la un pahar de pălincă. După primul pahar de pălincă (eu n-am băut) îi zic femeii că ar merge bine cu puţină brânză şi aduce slană şi brânză. Mâncăm iar ei beau pălinca ce se dovedeşte a fi de pere puturoase, adică cea mai cea pălincă de pere. Îi cerem femeii adresa, deoarece Ştefan îi promite că îi va trimite nişte poze (sper să se ţină de cuvânt). Aflăm că o cheamă Veronica Ştef, este văduvă (73 de ani) şi singurul copil pe care l-a avut a murit într-un accident. Mulţumim frumos şi mergem mai

Copalnic Mănăştur

CHIOREANA

departe. Trecem iar Valea Rea şi ajungem la nea Constantin. Iarăşi poze cu gospodăria lui, de data asta Ştefan fotografiază, apoi hai în casă, un aperitiv rece, o pălincă, o bere. Gazda, o altă nepoată de-a lui nea Constantin. Înainte de-a intra în tabără ne oprim sus la la stejar, unde, la masa de lucru, nişte tineri pictau sau desenau. Imaginea pe care o creau în locul acela era una foarte frumoasă. Trecem prin pădure unde Onu pictează o pânză prinsă de doi copaci iar alături Filip, ‘fratele’ lui, realizează un happening din vreascuri şi frunze. Doi băieţi buni. Ajungem în tabără, unde ne aşteptau sarmalele care mai erau încă la fiert. Ziua V (22 aug. 2010). Mă trezesc tot mai obosit, dorm tot mai rău; gălăgie până târziu în noapte, după ce se liniştesc ‘nebunii’, pe la 3 sau 4 noaptea îşi face Lord (un câine frumos) numărul, apoi imediat încep cocoşii iar dimineaţa după 7 vine bunica să mulgă vacile şi cât durează asta, povestesc. Din cort nu înţeleg foarte bine ceşi spun, dar bunica le vorbeşte întruna. Azi, Ştefan a hotărât că mergem, nu, nu vă speriaţi, nu la biserică deşi este duminică ci la scaldă la râu. Cu mare greutate la 11 fără un sfert pornim, asta după ce fiecare a luat cu el câte ceva deale gurii: cartofi pentru copt care vor înlocui pâinea, conserve, cozonac. Pornim cu voie bună şi Ştefan, căpitan de plai, în frunte. Nu mergem mult şi strigăte. Pe loc în faţă, n-am luat-o bine. Noroc că nu mersesem prea mult aiurea. În sfârşit suntem pe drumul bun. Repede iarăşi strigăte, de data asta de satisfacţie. Au fost găsite indiciile de la postul 5 de la concursul de orientare. Mergem şi la prima casă întâlnită ne-am abătut pe la o ţuică. Dă-i cu ţuică, dă-i cu apă, dă-i cu apă, dă-i cu narghilea, că nu ne mai urneam. De la casa următoare ni se alătură nenea vânătorul pe post de... n-am înţeles ce. Cu un nene de la prima casă pe post de călăuză şi cu nenea vânătorul încheietor de pluton mergem voioşi la râu. Când ajungem deasupra defileului, toţi rămânem muţi de uimire. Frumuseţe cât cuprinzi cu privirea.

Admirăm, pozăm, ne extaziem. Apoi, abrupt si de-a dreptul, coborâm la râu. Locul am înţeles că se cheamă Geamăna. Începe scalda, statul la soare, echilibristica pe pietre. „Maestrul” cu chiloţii lui coloraţi şi murdar pe cur începe să se învârtă pe lângă o fată de la Crucea Roşie. Unui alt băiat din Cluj care şi el avea chiloţii murdari o fată îi propune să şi-i dea jos, poate că vroia să i-i spele, dar el a refuzat-o. După o vreme, începe să ne fie foame şi coacem cartofi în jar şi cu puţin pate ne amăgim foamea. În defileu se lasă umbrele şi pornim spre tabără. Sus, facem iarăşi o oprire să admirăm sub o altă lumină defileul. În drum spre tabără văd o gospodărie cu o şură pe care o fotografiez. Când ajungem la nenea vânătorul toţi cei care doresc beau pălincă. Trec pe lângă o cruce la marginea drumului pe care la plecare nu o văzusem. Citesc numele şi îmi aduc aminte că am avut un coleg de serviciu cu numele acela. După minime verificări aflu că este chiar el. Alcoolul, o viaţă dezordonată şi până la urmă destinul implacabil l-au dus acolo. Am ajuns în tabără, am mâncat şi după câteva discuţii am plecat să dorm. Ziua VI (23 aug. 2010). Mă trezesc devreme hotărât să plec într-o nouă drumeţie. Fatalitate! Când încerc să mănânc ceva, de mâncare nimic, bucătarul lipsea, iar Ştefan dormea încă. Până la urmă, îl trezesc pe Ştefan să mă hrănească. În timp ce Ştefan se mai scărpina şi tăndălea la cort, văd o grămadă de «homelessi» care dormeau lângă foc. Îi fotografiez. Imagini foarte haioase. Primesc ceva de mâncare de la bunici şi plec devreme spre Preluca Nouă. Singur. Până după puntea din Valea Rea pe traseul de sâmbătă. După punte o iau înainte şi la dreapta şi ajung pe o colină aproape de biserica ortodoxă. Vizitez şi fotografiez o gospodărie veche. În casă, pe meşter grindă, încrustat anul 1866. Ce mult este de atunci. Abia atunci România începea să se nască cu adevărat: pleca Cuza, venea regele. Şi tot ce a urmat, toată istoria modernă a României. Ajung apoi într-o curte unde stăpânul casei tăia o bibilică sau poate un bibilic că zicea că era

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

108

CHIOREANA mascul şi se bătea ca şi cocoşii cu rivalii. Îndrumat de acest om trec peste pajişti pe o altă coastă unde se vedeau două şuri vechi; una în stare foarte bună, una foarte distrusă. Ajung în Piţigaia, aproape de biserica greco-catolică, o construcţie nouă din lemn şi mă opresc la magazin şi-mi stâmpăr setea cu două beri în timp ce povestesc pe rând nora şi soacra din casă. Merg mai departe, vizitez rapid pe cineva, apoi dau peste o casă foarte veche şi foarte distrusă. Fac câteva poze. Încerc să ajung la o casă pe care o văzusem sâmbătă de la mare distanţă. Din păcate ratez drumul bun şi după o vreme renunţ şi mă întorc. Fotografiez o cruce mare cu Iisus răstignit prinsă de un arbore foarte mare şi probabil foarte bătrân. Ţinta următoare, o casă veche, dar al cărei acoperiş din paie a fost refăcut în ultima lună. Ajung, fac poze pe care le voi alătura celor făcute la începutul lui iulie, în acelaşi loc. Lucrurile se mişcă. Mergând mai departe ajung la o altă gospodărie unde văd cruci cu snopi de triticale secerate manual. Gazda, o femeie, îmi spune că peste vreo două săptămâni le vor treiera cu o batoză veche. Lucru tot mai rar. Plec spre tabără, trec din nou pe la nana Veronica de pe Arsuri, cumpăr 1,5 l. de pălincă de prune cu care voi avea mare succes în tabără. Seara, echipa de imagine: Marginean, Matei, Simona, Turcoaica (Rada?) lucrează la un scurt film de animaţie cu imagini din tabără. Stau mult pe lângă ei şi îi admir, îmi place ce fac şi cum lucrează. Jos, lângă şură, în livadă, se organizează joc la şură. Ştefan, Ioana şi încă câţiva, îmbracă nişte cămăşi populare. Ceteraşii cântă, lumea joacă şi se simt bine cu toţii. Locul de desfăşurare - lângă cortul meu. După joc urmează dansul şi să te ţii până către 3 noaptea. Ziua VII (24 aug.). Practic, ultima zi. După micul dejun plec într-o drumeţie. Vreau să ajung pe dealul... unde este o staţie de radio amatori. Când trec un pârâiaş, mă opresc să mă spăl puţin cu apă rece pe mâini, pe faţă. Scot aparatul foto de la gât, îmi dau jos şapca de pe cap şi rucsacul din spate.

numărul

/ septembrie 2010

Plec mai departe şi când sunt aproape sus realizez cu groază că nu mai am aparatul foto. Mă apucă disperarea. Nu era vorba atât de aparat în sine care nu este unul scump (o săpunieră, cum zice un nepot de-al meu, fotograf) cât mai ales de imaginile pe care le aveam. Cobor în mare viteză până la râu unde ştiam că îl mai aveam. Nu-l văd, mă învârt pe acolo, dar degeaba, nu-l găsesc. Urc din nou până într-un punct şi sun pe cineva din tabără pentru a cere ajutoare la căutări. Nu rezolv nimic. Am pornit încet spre tabără pentru a mai căuta nişte ajutoare la căutat. Tot timpul mă gândeam că trebuie să-l găsesc. Nu puteam fi pedepsit să pierd acele frumuseţi pe care le aveam pe card. Mai calm şi mai împăcat, când am ajuns la râu, mam uitat mai atent. Şi l-am găsit. Am îngenunchiat, am sărutat aparatul şi m-am închinat. Liniştit am pornit din nou spre vârf. Am ajuns, am stat întins la soare vreo oră. Apoi am coborât la magazinul de lângă biserica ortodoxă din Preluca Veche ca să beau o bere. Cand întreb de bere, fatalitate! Navem, zice. Până la urmă, la insitenţele mele, găseşte una în frigiderul familei. După ce o beau plec spre tabără. Trec pe la şura unde se vernisase expoziţia de fotografie. Mai spre seară are loc vernisajul din pădure: pictură, happening. La cină, Bobi bucătarul face o pizza foarte foarte bună. Mâncăm şi-am mai mânca cu mare poftă. Trupa de teatru condusă de ‘maestrul’ Dan Lungu prezintă un spectacol de poezie. Concursul ratat de orientare turistică maestrul îl exploatează în mod artistic şi creează un moment plin de poezie şi umor. Tot spectacolul este cuceritor, luminile şi umbrele din şură şi din faţa ei, textele, locul acela unic în care nişte tineri artişti s-au luat în serios fac o seară minunată. La sfârşit, George (Rotaru ) a păşit puţin în faţă şi, luându-ne drept martori, a cerut-o pe Alina (Surduc) în căsătorie. Emoţionant şi ca fapt artistic ce cred că a fost în primul rând, şi ca fapt de viaţă. Apoi, cei trei sau mai mulţi, ne-au prezentat animaţia. A mai fost şi un spectacol de sunet şi lumină la şură, dar n-am participat.

Ziua VIII (25 aug.). Ne trezim. Toţi suntem puţin trişti, ca întotdeauna în faţa unei despărţiri. După ce până la urmă Ştefan, Ioana şi ceilalţi din echipă reuşesc să încropească un mic dejun şi Vlad bistriţeanul îşi dezveleşte sperietoarea care le va ţine de urât până la anul, bunicului, bunicii, lui Iustin, părinţilor lui Ştefan, lui Lord şi altora, urmează despărţirea. Grupul cântă imnul taberei. Îmi iau rămas bun de la bunicul care ţine să mă îmbrăţişeze. Gestul mă emoţionează şi mă bucură. Îmi iau rămas bun de la bunica care şade în prag puţin tristă. Îi salut apoi pe părinţii lui Ştefan şi pe el. Pe ceilalţi îi salut în grup şi nu pe fiecare în parte fiind foarte emoţionat şi le mulţumesc că m-au suportat. Vreo doi trei ţin totuşi să-mi strângă mâna. Le mulţumesc. Mă duc la maşină şi plec. În loc de încheiere: Aş vrea ca măcar unul din frumoşii nebuni care au fost în această tabără să ajungă un nume foarte cunoscut în domeniul său. Mi-ar plăcea ca peste 20-30 de ani să văd, să aud sau să citesc un interviu cu ei în care să spună cam aşa: “Eram încă student, sau la început de carieră, şi am fost într-o tabără la Preluca. Undeva prin Maramureş. Locul acela a rămas pentru mine ca ceva unic. Un spaţiu mirific, nealterat. Îmi amintesc că...”

Mihai Rusu şi Mădălina Mărginean: Ce puteam să-mi doresc mai mult decât privirea culorilor tale răsărind minunat din interior întrun mijloc de lume proaspătă ca pâinea luată din cuptor şi reavănă cu acele miresme ale dimineţii. Traiul simplu de cort şi prispa se îmbină cu stilul ludic – creativ al fiecăruia dintre noi. Totul e firesc şi în acelaşi timp totul are o semnificaţie: aerul e verde – pune sângele roşu în mişcare, scăldatul – ne readuce la acea stare primordială fluidă în care arta şi artistul coincid şi se desăvârşesc şi pădurea topeşte spaţiul plat, îl îmbogăţeşte cu mister şi chemare... şi oamenii lângă care am apărut, oamenii lângă care te transformi, curgi, râzi şi cânţi cu ochi deschişi, închişi...

Copalnic Mănăştur

V A T R A˘

109 sunt un trib de poveşti şi au chipuri puternice şi simţi că au acea putere de a înflori, de a scoate la iveală acel mănunchi de raze coerente pe care îl aşteptai din întuneric. Da! Aici, la Preluca, găseşti pământuri bune pentru regăsiri. Mă aşez lângă făcitură, te îmbrăţişez în fân şi te strâng cât pentru un an...

Raluca Răcean: Preluca, libertate, artă, oameni, creaţie, voie bună. Cam aşa ar suna în câteva cuvinte “fenomenul” de la Preluca. Oameni frumoşi care se adună să creeze, într-o libertate totală. Am descoperit asta într-o seară de august, când soarele adormise şi-o lăsase pe madam luna să ne vegheze pofta de creaţie. Când pentru toată lumea ziua se încheiase, noi, prelucanii de august, am hotărât să ne jucăm cu lumina şi umbrele proiectate pe cearceaful bunicii. Am văzut doi copaci şi i-am denumit pe loc “stativ”, am legat un cearceaf între ei şi l-am numit “panou”, am făcut repede rost de o sursă de lumină în spatele panoului şi gata, joaca noastră a şi început. Eram adunaţi de la mic la mare, curioşi de ce poate ieşi atunci când îţi dai frâu liber imaginaţiei şi te joci cu umbrele. Pentru că orice joc are strategiile lui, am prezentat timid câteva dintre ele, descoperite de strămoşii noştri chinezi, indonezieni, tailandezi şi turci. Artiştii adunaţi în jurul panoului ascultau ca nişte copii mitul împăratului Wu, un mit al dragostei, care stă la baza teatrului de umbre chinezesc. Ce anume le mai lipsea oare, prentru a intra în jocul fascinant al umbrelor? Nimic. Am simţit cum creşte pulsul şi dorinţa lor de a descoperi singuri teatrul de umbre. Am încheiat spunând “Acum panoul vă aşteaptă, cine are curaj?“ S-au ridicat câţiva curajoşi şi au alergat în spatele panoului. Au înţeles imediat că orice vor face ei în spate, ne va bucura pe noi cei din faţă, aşa că au început uşor a se descoperi pe ei sau umbra propriului lor corp. Cu o sensibilitate aparte, ne făceau părtaşi la o renaştere, la o regăsire a lor. În timp ce jocul nostru curgea, în spaCopalnic Mănăştur

CHIOREANA

tele panoului se adunau tot mai mulţi curajoşi. Pentru mine era minunat să văd cum fiecare îşi încerca imaginaţia şi îşi anima părţi ale corpului, oferind astfel imagini spectaculoase; dintr-o dată cearceaful bunicii devenise plin de viaţă, se metamorfoza continuu. Era un spectacol pe două planuri; pe “scenă” şi în “culise”. Mânată de curiozitate am invadat “culisele” şi acolo am descoperit FRUMOSUL… Artişti din toate domeniile, fotografi, pictori, actori, muzicieni improvizau armonios la un scenariu ştiut doar de ei şi pe care ni-l dăruiau nouă, celor ce-i priveam. Orele curgeau şi nimeni nu se dădea bătut….creativitatea stătea la rang înalt, toate descoperirile erau îmbrăţişate cu aplauze. Asta a fost una din formele noastre de a ne elibera şi încărca de energie, într-o seară de august, acolo, în Preluca. Ne-am cunoscut, ne-am unit şi ne-am jucat!

Filip Radu Zan: Am scris şi am tot scris, până la urmă ajungând la o formă care mă satisface pe mine personal şi...s-ar putea ca doar pe mine. Îi dau drumul să curgă mai jos, dacă e ceva ce vă place din el, puteţi să scoateţi, să tăiaţi, să faceţi ce vreţi. Altfel nu îmi iese. Am făcut un rezumat al experienţei Preluca, încercând să rămân cât de cât coerent în înşiruire. Încă mi se sedimentează informaţia. Nu pot merge, taxa, nu am unde sta, depresiv, hai că plec, cum să pleci? biserica! Vlad, Irina, lanternă, urcăm, jar încins cu fân, diavole! îţi dau eu film mâine, Ilinca, somn la cort. Ghioagă, bardă, greblă. Lucrat mecanic, greblat straturi peste straturi de frunze cu straturi peste straturi de gânduri, îmbulzeli de sentimente ce nu mai ştiau care şi cum să intre şi care să iasă, un stern horcăind de râsete, urlete, respiraţii în ritmul altor respiraţii, vibraţii ale corzilor vocale, pumni în piept, crengi şi unghii zgâriind suprafaţa acoperită de părul aspru plin de fragmente de frunze şi ţânţari, imagini vizuale complexe, happeninguri nevăzute de restul, teatru, dans, umbre, lentile, locuri, văzduh şi stele, horincă şi foc, foc şi tobe, tobe şi horincă, horincă şi suflete, suflete şi stele,

stele şi vârtejuri, foc şi iar foc şi horincă si iar horincă. Şi, vă rog, fără folk. Capoeira, uită-te-n ochii lui, elastic precum un bolovan, transpiraţie cu frunte roşie, pleacă, greblă, ghioagă, bardă, lucru. Frunze, crengi, frunze, crengi, somn, Fănel cu pipă, crengi, Onu, mure, pânză, pită. Pustiu, copaci, miroase a hoit, ce plăcut e singur, vergeturile fetii, critic şi rău, împodobim porcul cu frunze, rană deschisă, hai să-l dezlegăm! mai tăceţi! Lord, puţi! Iar foc, porumb, Ştefan şi Ioana, spate rece, pictură, Sevan, felinar, uite-o şi pe Mia cea mereu veselă, pere şi coarne coapte, mure, hârtie igienică, zâmbete, glume discrete spuse-n şoaptă, somn plăcut, singur, frig. Dani, chiloţi, teatru şi masaj la ochi, spune-mi când te doare, mă doare, te ridici şi te prăbuşeşti de plăcere, chiloţii lui Dani, animaţie, Mărgi, pizza, Bobby, ulei, Bobby ştie ce face! Bobby, artă, Bobby, hârtie, WC, Bobby ştie ce face, modelează cu noi! Hai devreme, nothing is over, iar horincă, narghilea, de ce? gard electric, râu, îţi fac o poză, dezbracă-te! ce cur are Roxana, uite cum s-au adunat, Ştefan, buric, Mia, suflă, nu le-am pus în context încă! haide Mia, cartofi copţi, înapoi, epilepsie, Crucea Roşie, mure, Ilinca, şarpe, mâncare? Iza, bundiţă, hai la joc, Cami, te învăţ eu, Ilinca, nu suntem decenţi! ne vede mama lui Ştefan! dans, Cami, dans, Cami, dans, Alexandra, dans şi iar dans, apoi Cami, frustrat, leagăn şi somn. Ştefan, Cami, Mia, Alexandra, Ioana, Iulia, boaşe de berbec cu morcovi proaspăt spălaţi şi Vlad. Mâini în şold, capete legănate către boaşele animalului. Fascinant! Atât de puţin? unde sunt restul? parcă eram mai mulţi... foc, nu cade, ba cade! frigărui, Lord, somn, sforăi, somn, iar dimineaţă, ultima dimineaţă, borcan cu noroc, nehotărât cu smena în buzunar, strâns mesele, Ie, nod în gât, spin, ultima adunare, spin, buze, spin şi usturoi, imn, pa, n-aş fi vrut să, am ajuns prea repede, trebuia să mai stau, mai mult decât mulţumit, oameni grozavi, apoi trafic, zgomot, aglomeraţie, ce căcat, Preluca, pită, Preluca şi numai Preluca, fantastic!

numărul

/ septembrie 2010

V A T R A˘

110

CHIOREANA Manuela Zubaşcu:

"Tu ce faci în tabără?", primul meu contact cu tabăra Preluca. Întrebarea sau, mai degrabă, iminenţa unui răspuns plana ameninţător asupra liniştii mele, aşadar îmbrăţişând atitudinea unui actor neutru şi absent am răspuns: "Eu am venit la bunici, nu în tabără! Eu nu am niciun talent!" (aveam să descopăr, mai târziu, că cel mai important talent al meu era acela de a mă fi născut în familia mea). Recunosc, eram încă în faza de negare, deşi conştiinţa mea trează şi acidă dicta cu totul altceva. Pornisem cu noaptea-n cap spre Preluca, la bunici, cu o arsură-n talpă. Mă ardeau tălpile de curiozitate şi nerăbdare. Am regăsit Preluca, locul meu de refugiu şi reculegere, aşa cum o ştiam; pe bunici, la gura sobei. Brusc m-a izbit un val de oameni, strângeri de mână, îmbrăţişări şi în acel moment am intrat într-o succesiune de stări contradictorii: panică, spaimă, confuzie, bucurie, nervozitate... Am hotărât să ţin piept "furtunii" şi am ieşit în recunoaştere. Lucrurile se schimbaseră

peste noapte: oameni zâmbitori, saluturi calde, cafea aburindă, vise năvalnice, râsete şi planuri de Preluca. Paşii mei uimiţi descopereau şi redescopereau locul copilăriei mele mai viu şi mai dezlănţuit ca niciodată. Artele şi-au dat mâna şi-au încins cea mai frumoasă horă pe care mi-a fost dat să o văd vreodată. Din Poniţă până în Săcătură şi mai apoi de pe Tertiul Domnului până După Dâmb, arta era Preluca şi Preluca era arta! Ochii uimiţi de atâta bogăţie, au lăcrimat, poate căutam liniştea altor veri, sau poate mă închinam în faţa atâtor talente. Teatrul (cu şura lui cu tot), pictura, sculptura, olăritul, artele marţiale, poezia, muzica şi dansul, toate se perindau prin faţa ochilor mei ameţiţi de atâta tinereţe, energie şi vis. Cu mâini dibace şi harnice, opera se năştea din nimic (lut, lemn, fân, iarba, frunze, beţe) şi de fiecare dată gâdila simţurile artistice ale participanţilor şi sătenilor iubitori de artă, care izbucneau în aplauze entuziaste. În livada merilor dulci, a prunilor obosiţi de atâta rod şi a perilor în pârg, ne-am iniţiat în ale teatrului,

artelor marţiale şi în capoeira. Luni, la vreme de seară, au venit ceteraşii de la Iza, şi-am tras un joc (fiecare după pricepere şi origini), aşa cum se şade bine la casa de moroşan. Ceainăria "La două fâcituri" (şura din Săcătură trecută prin fir de poveste de mâinile şi imaginaţia atâtor visători) a devenit gazda bună a vernisajului de pictură şi fotografie. Şi preabuna Prelucă a răsunat în fiece seară a cântec, tinereţe şi frumos, stropite în horincă veche, la lumina focului de tabără. Ce-am învăţat? Că arta nu se judecă după numărul personalităţilor, după dimensiunile scenei sau după numărul participanţilor ci după dragostea şi setea de creaţie a Omului. La finele manifestării, din actorul neutru şi absent, am devenit parte din Tabăra de Arte de la Preluca, aşa cum devine tot omul care calcă aceste meleaguri în miez de Gustar. Căci la Preluca intri cu paşi timizi într-o lume peste care domneşte starea de miracol a acelor vremuri în care omul era arta şi arta era om şi îl binecuvânta spre veşnica şi fericita înţelegere cu lumea lui Dumnezeu.

Organizatori: Asociaţia ŞURA Vatra Chioreană Un eveniment cofinanţat de CONSILIUL JUDEŢEAN MARAMUREŞ şi sprijinit de Consiliul Local şi Primăria COPALNIC MĂNĂŞTUR

SPONSORI: Asociatia Modus Vivendi, Hotel MARA, Bizo, Cetina, Ferma Zootehnica, SC.Veva SRL, Fragus, Roxar Prod. Com., Tiliafarm, Crucea Roşie, SC. Prelucana SRL, Moara lu’ Nemţucu, Brutăria Baia Sprie, Florin Nechita, Augustin Coroian.

numărul

/ septembrie 2010

Copalnic Mănăştur

Dorel Topan - Teatrul mic (detaliu) acryl pe pânză; 89 x 100 cm.