Revista Raureana by vatrachioreana vatra

Ziar vechi, de şcoală nouă

R e v i s t a

Ş c o l i i

G e n e r a l e

C o p a l n i c

Pictorul de suflete

Din vremea bunicilor...

Octavian Pop, domnu’ Viucu, ar fi împlinit anul acesta 80 de ani. Pentru că ne-aţi desluşit culorile sufletului, vă mulţumim Domnule Profesor. >> pag. 2 - 6

Poveştile bunicilor reînvie scrise de nepoţi. Farmecul acelor vremi, muzica pe care o ascultau, undele râului, toate recompun un Mănăştur luminos. >> pag. 16-18

M ă n ă ş t u r

George Sbârcea, împreună cu Margareta Pîslaru – imagine surprinsă în anul 1973

MELODIA IONEL, IONELULE A FOST COMPUSĂ ÎN COPALNIC MĂNĂŞTUR!

>> pag. 14 -15 “Ce-ai găsit Ionel la Marioara De ţi-a pus pe flăcări inimioara Pentru ce să plângi tu, mai baiete, Când Pământul este plin de fete Dacă vrei să uiţi pe Marioara Hai pe câmp cu mine într-o seară Să culegem albe floricele

Să visam la lună şi la stele”

EORGE SBÂRCEA: “În 1937, mi-am petrecut vacanţa într-un sat pierdut printre livezile şi pădurile de stejar de lângă Baia-Mare. Era Copalnic- Mănăştur, satul natal al artistei dramatice Marietta Anca de la Naţionalul bucureştean. Fratele ei, Leontin Anca, mai târziu dirijor al Operei Române din Cluj, cu care organizam adevărate concursuri de înot într-un iaz umbrit de sălcii din marginea satului, mă persifla mereu din pricina alianţei mele - pe care nici el, nici eu n-o

bănuiam atât de efemeră – cu muzica uşoară. - Cel puţin scrie şi tu o melodie pe care s-o fluiere şi copii pe stradă!- mi-a spus într-o după-amiază cu zăduf. Nu fleacuri care vin şi se duc fără urmă. - Bineeee!- I-am răspuns, după ce izbuti să-şi scoată capul de sub apa unde i-l vârâsem cu toată forţa. Voi scrie chiar azi o melodie, pe care o vor fluiera până şi copiii de pe stradă, cum doreşti. Şi, să ştii, o vor fluiera nu numai la oraşe, ci chiar aici, în satul tău afurisit...” (continuare în pag. 14 - 15)

O prietenie în numele artei: Octavian Pop şi Aurel Dan zi, o zi obişnuită marcată de un moment organizat fără detalii, dar precedat, cum era şi de aşteptat de altfel, de multe şi foarte mărunte motive şi nemulţumiri. O zi care a adus un moment semnificativ în viaţa celor care cred cu tărie în faptul că arta este tărâmul locuit de iubire. Întâlnirea cu pictorul Aurel Dan, omul locuind în iubirea şi în primăvara artei, pictorul şi artistul anului, spirit modest şi simplu, generos şi atât de firesc în ceea ce este el, OMUL, cu adevărat artist. Însoţind un grup de copii pasionaţi de artă, de la Şcoala Copalnic Mănăştur, respectiv Preluca Veche, într-o după amiază, am decis să înfruntăm oboseala şi chiar plictiseala şi ...am plecat. Curiozitatea copiilor era cu atât mai mare, cu cât au aflat că satul natal al pictorului era Aspra, mica localitate, pitită între păduri, la hotarele căreia se află Preluca Nouă, Codrul Butesei şi râul Lăpuş, sat cu biserică şi şcoală, cum explica maestrul unei fetiţe curioase. Copiii doreau să-l cunoască, să-i admire creaţiile, să le povestească despre copilăria lui, despre prieteniile lui, despre anii lui de şcoală. Şi artistul, ca un artist, alunecă uşor nostalgic, în amintire, cu faţa luminată, probabil de inocenţa imaginilor de odinioară. Şi, parcă, păstrează undeva, într-un colţişor de suflet, unică imaginea satului natal. Nu vorbeşte prea mult despre el, poate-i păstrează imaginea simplă ca sursă de inspiraţie pentru tot ceea ce-i marchează creaţia: autenticul manifestat în sine, formele curate care dau sens şi o totală manifestare de ludic şi sacru. De aici din astfel de spaţiu se întâmplă şi ieşirea în lume a predestinatului artist, sub protecţia mamei, o persoană cu calităţi de autodidact, harnică şi severă, specială în felul ei, prin forţa spirituală. Ea are locul ei bine definit în tablourile artistului. Privesc povestea satului şi-a oamenilor, simt autenticul şi mă gândesc aici, în atelierul său, că trăind în artă se poate învinge vârsta, că timpul istoric e o percepţie subiectivă… Am aflat aici că talentul se descoperă, că e ceva firesc, ce nu trebuie forţat şi dacă există, trebuie să găseşti în tine modul în care să-i dai viaţă iar atunci când găseşti forma lui de manifestare, poţi deveni mulţumit şi fericit în creaţia ta. Important nu este unde înveţi aceste lucruri, ci cum le înveţi pentru că talentul se iveşte acolo unde cauţi, încerci şiapoi cucereşti. Impresionant vorbeşte

maestrul despre arta sa, despre tablourile sale, parcă ar vorbi despre copiii săi. Aici povesteşte satul autentic, aici înfloresc primăveri în ochii florilor sau îşi descoperă satul alba mirare în candoarea zăpezilor. Ca nişte jucării inocente par satele maramureşene. Aici, biserica este axa lumii, locul prin care se poate pleca ascendent din graniţele teluricului. Găseşti comunicarea cu simbolurile şi de ce nu, o împlinire în ele. E ceva de deasupra lumii şi ceva din lume ce tinde spre ordinea desăvârşită şi spre ritual în arta pictorului. Parcă “închid cuvintele ochii” spune poetul Muste şi ies afară, în lume imaginile şi râd, şi plâng, şi povestesc de fericirea unor anotimpuri. Aşa am înţeles arta lui Aurel Dan şi am plecat cu copiii purtând în braţe de suflet imagini de ierni înflorite, zâmbet de flori troienite şi satul, acelaşi din albastre în albastre hotare…Apoi a vorbit despre prietenie… şi ochii artistului împrumută ceva din candoarea luminii şi din bucuria şi sinceritatea copilului de altădată. Marcantă a fost pentru el prietenia cu domnul Viucu, remarcabil dascăl, unic în ceea ce era el ca om, unic în ceea ce era el ca artist. Două destine care au stat sub semnul adevăratei prietenii, fără orgolii, fără invidii, simplu şi sincer. Arta i-a făcut “fraţi de cruce”, pentru că a duce crucea sub semnul sacru al artei, însemna renunţare la bunăstarea materială, la viaţa comodă şi îndestulată şi asumarea unor responsabilităţi

nu doar personale. Cine a fost domnul Viucu pentru comunitate ştie toată lumea care n-a uitat…un dascăl, un artist, un prieten generos, simplu şi sincer al tuturor…şi-n cele din urmă…al nimănui, pentru că unii l-au uitat, cei ce l-au moştenit au plecat lăsând în urmă doar opera sa artistică, desigur, considerată fără prea multă valoare. Iată, însă, ca o minune, arta, ca forţă spirituală a profesorului Viucu se întoarce sigur acolo unde îi este locul, în lumină. Domnu’ Viucu a fost profesorul şi prietenul pictorului Aurel Dan. El povesteşte că i-au legat atâtea şi atâtea amintiri, unele de-a dreptul tonifiante şi amuzante: călătorii pe jos în Ţara Maramureşului, a Lăpuşului, colecţionarea de obiecte vechi din diferite zone etnografice pe care Domnul Viucu ştia să le aprecieze cu ochi de adevărat artist, obiecte care, din păcate, s-au risipit vândute sau însuşite în diverse chipuri…şi aceste fapte pot fi considerate aşa cum ai desprinde câte o părticică din suflet s-o vinzi unor străini, străini de tot… S-au recuperat tablouri şi poze… atât… Domnul Viucu pare că priveşte, gândeşte, mustră şi iartă. Acesta-i artistul, nemuritorul…Opera sa va fi recondiţionată de pictorul Aurel Dan, fostul său prieten şi va fi expusă. Acesta este semnul învingătorului care dă forţă celor ce cred în valorile creatoare. Prof. Ana Bisztricki Florian

PICTORUL DE SUFLETE

ând m-am aşezat la masa de scris pentru a aşterne câteva rânduri despre foştii mei profesori, primul cuvânt care mi-a venit în minte a fost respectul. De aceea, solicitarea colegilor voştri de a ne aminti câteva clipe, prin intermediul revistei şcolii, de cei care ne-au îndrumat paşii spre o formare profesională temeinică, este o idee bine venită, pentru a prezenta un omagiu celor care au contribuit din greu la educarea multor generaţii şi apoi pentru a transmite un mesaj elevilor de azi care se pregătesc să păşească în viaţa adevărată şi cărora, înainte de deschide cutia amintirilor, aş dori sa le cer doar atât: Dragii mei, respectaţi-vă şi iubiţi-vă dascălii voştri care de multe ori îşi sacrifică timpul, sănătatea si orele dedicate familiei, ca voi sa ştiţi mâine mai multe lucruri decât ştiţi azi. Respectaţi-i aşa cum noi i-am respectat şi stimat şi să fiţi în orice clipă conştienţi că la temelia viitorului vostru, una din cărămizile cele mai scumpe va fi reprezentată de aceşti primi ani petrecuţi in şcoala din comună, în care aveţi profesori bine pregătiţi, care pot fi adevărate modele de viaţa, de voi depinde doar să vreţi să vedeţi! Pentru noi, foştii elevi ai şcolii din Copalnic Mănăştur, numele fostelor doamne profesoare: Bude Ovidia, Perşa Tuţi, Danciu Iudith, Oniga Stela, Telianu Ana sau a domnilor profesori: Bude Nicolae

Poetul Adrian Păunescu l-a felicitat de domnul profesor Octavian Pop , sărutându-l pe amândoi obrajii pentru copiii care ,,Desenează versuri sacre...”

care mi-a fost diriginte, Bota Ioan, Pop Octavian, Vida Vasile, Bobb Ovidiu, Cîmpian Iustin, sunt nume care rămân pentru totdeauna înscrise în memoria noastră, pentru că fiecare, cu dăruire, a ştiut să ne stimuleze curiozitatea, spiritul de competiţie şi să ghicească în noi viitori ingineri, profesori, medici, farmacişti, chimişti ... Cu deosebită bucurie îmi aduc aminte de domnul profesor Pop Octavian, profesorul care pentru mine a fost un mentor în arta desenului şi să ştiţi, dragi elevi de azi, că regret că voi nu aveţi parte de bunătatea lui specială, de dragostea pe care o revărsa asupra celor mici şi de premoniţiile pe care le avea în ce privea elevii. Ca şi cum ar fi fost ieri, îmi aduc aminte că la un concurs naţional de pictură mi-a prezentat lucrările unui pictor consacrat; şi

parcă aud glasul domnului profesor: - Fetiţa aceasta pictează în maniera lui Ţuculescu (un mare pictor român de profesie medic). Nu ştiţi cât de mândră m-am simţit, când la un alt concurs poetul Adrian Păunescu l-a felicitat de domnul profesor Octavian Pop în faţa mea, sărutându-l pe amândoi obrajii pentru copiii care ,,Desenează versuri sacre...” Deşi nouă ne-a fost dat să urmăm şcoala în anii de apogeu ai comunismului, profesorii au ştiut să ne îndrume paşii şi spre biserică, prin exemplul personal şi prin cuvinte meşteşugit alese, aşa încât să putem pune început bun vieţii noastre, pentru că doresc să ştiţi şi de la mine că fără credinţă puternică în Dumnezeu, nu veţi izbândi nimic bun în ceea ce întreprindeţi. Un noian de amintiri frumoase de înşiră în minte despre anii petrecuţi învăţând în şcoala din Copalnic Mănăştur. Vă doresc, dragi elevi, să adunaţi şi voi numai amintiri frumoase şi note bune la învăţătură şi dorinţa de a face profesorii mândrii de voi să fie un adevărat crez de viaţă . Stimaţilor profesori plecaţi din lumea aceasta, Dumnezeu să le dea odihna binemeritată, iar celor care au rămas sa trudească în continuare la catedre, învăţând generaţii de copii, să le dea putere de muncă si sănătate. (Dr. Micle Marinela)

***

fost cea mai luminoasă figură de profesor... A fost şi este. El este încă prezent prin lucrările sale şi prin cele ale elevilor. (Când vine cineva străin de şcoala noastră la noi prima dată remarcă aceste lucrări, a doua oară restul, pe urmă iar lucrările şi ne spune că se vede că avem profesor de artă). Când am avut prima oră de desen în clasa întâi îl ţin minte cum mi-a arătat ce să fac şi cum să colorez cu pensula. După clasa I nu nea mai predat până în clasa a V a, cum erau vremurile acelea. Pentru noi, pentru mine, era un personaj, era deosebit, atât de

“...un ghid, o lumină călăuzitoare care să ne facă să înţelegem puterea înălţătoare a artei.”

deosebit... Era profesor de artă, artă în adevăratul sens al cuvântului. Şi dacă atunci mi se părea natural să fie aşa, acum realizez ce greu i-a fost lui, sau poate ce greu ne-ar fi nouă în locul lui, pentru că el era mereu cu zâmbetul pe buze, glumeţ, parcă era un frate mai mare, ocrotitor. Din păcate noi n-am mai prins vestitul lui cerc de desen, nici n-am avut atîtea ore de desen ca şi colegii noştri mai mari, dar am admirat de atâtea ori lucrările lor expuse pe pereţii coridoarelor şcolii şi o fac şi acum cu mare plăcere. Doar că acum la plăcere se mai adaugă şi regret când văd cum se împuţinează şi se devastează din lipsa de respect a unor specimene din generaţiile următoare, care nu mai au înaintea lor un ghid, o lumină călăuzitoare care să-i facă să înţeleagă puterea înălţătoare a artei. Foarte înalt, cu părul sârmos, deseori cu respiraţia grea de efort, cu mersul lui legănat pe piciorul suferind, cu gesturi ample, largi, ca şi palmele lui din care au ieşit atâtea lucruri minunate, inconfundabil prin toată fiinţa lui, parcă îl văd şi acum trecând pe coridorul şcolii având pentru fiecare un zâmbet, o încruntătură glumeaţă, un gest specific...şi regret că nu a trăit mai mult. Cum ar fi înflorit arta lui şi câte near mai fi învăţat... Îmi amintesc şi acum ziua în-

mormântării sale: o zi mohorâtă, cu vreme ploioasă - natura îşi plângea cu lacrimi amare pictorul. Îmi amintesc apoi de un tablou cu mesteceni albi cu frunze roşii, un copac cu frunze colorate de toamnă pe care le mai am şi azi pe foile de desen ca urme ale trecerii acestui înger printre noi. Îmi pare foarte rău că arta este chiar mai neglijată în ultimii ani decât era pe vremea lui Ceauşescu. Atunci era un mijloc de evadare, acum este ascunsă sub cenuşa mass-mediei care se ocupă de orice, numai de artă nu, cu excepţia câtorva oaze. Domnul Viucu ar fi fost un personaj pentru Garantat 100%. Era regizorul trupei de teatru de aici, alcătuită din profesori, dar şi din alţi intelectuali de aici, îşi găsea timp să facă picturi-jucării pentru dispensar-secţia pediatrie, şi pentru grădiniţă, şi să amestece culorile zugravului ca să găsească o nuanţă potrivită pentru casa prietenului său Valer, să îndrume elevii la cercul de pictură, la cel foto, să-i ducă în excursii... Cineva mi-a zis că n-a fost printre elevii lui favoriţi. Da, avea elevi care meritau să-i fie favoriţi pentru că erau foarte talentaţi şi serioşi, copii care poate azi ar fi devenit pictori, însă în vremurile acelea au ajuns medici, ingineri, profesori, educatori. Eu îl supăram

că nu reuşeam să-mi termin desenele. Am înţeles aceasta doar odată când, plăcându-mi un Pinocchio făcut de domnul profesor pe peretele dispensarului mi-am făcut şi eu unul, iar el, văzându-mă pe stradă cu el mi-a dat un zece spunând: „- Bravo! În sfârşit ai terminat şi tu un desen!” Şi atunci am înţeles ce voia de la mine. Acum înţeleg şi mai bine, când văd elevii talentaţi cum încep un desen bun şi nu-l mai termină. Aşa că desenul acesta vi-l dedic dumneavoastră, domnule profesor, să vedeţi că l-am terminat! (prof. Oana Chira)

***

e să vă spun despre domnu' Viucu? Că mi-a fost diriginte şi profesor de desen. Era foarte înalt şi avea o palmă grea. A fost un dascăl dedicat profesiei sale, nu a avut altă familie decât pe sora sa şi pe noi, elevii. Era foarte apropiat de copii, glumeţ. Picta mult şi făcea sculpturi. Pe lângă faptul că lucra cu noi la ore, lucra şi în afara şcolii şi mergeam cu plăcere după ore. Am făcut foarte multe lucrări sub îndrumarea lui la cercurile de creaţie. Multe dintre acestea se află şi astăzi expuse în şcoală. Apropierea de copii şi bunătatea lui m-au influenţat şi pe mine să aleg meseria de dascăl, a fost un model pentru mine în viitoarea mea carieră. (Delia Pop, educatoare)

***

espre el nu pot spune numai de bine. A avut o viaţă grea, a fost bolnav de T.B.C. osos, de aceea şi şchiopăta, avea dureri mari şi totuşi nici un copil n-a ştiut aceasta de la el. Mai întâi a predat la Iara, lângă Cluj, de unde s-a transferat cu mare greu acasă. Era foarte conştiincios şi foarte apropiat de elevi. Organiza cercuri pedagogice pe comună la specialitatea lui şi era renumit pentru picturile sale. Peretele era plin de picturi, trimitea lucrări la expoziţii şi lua premii foarte multe. El preda atunci de la clasa I. Acum se simte lipsa unui cadru de specialitate. Pe vremea aceea "munca culturală" era obligatorie, iar el era regizorul nostru la şcoală şi la cămin, un regizor foarte talentat. De două ori pe săptămână făceam repetiţii la teatru şi mergeam şi în turnee prin judeţ cu acestea, pe la căminele culturale şi chiar la Teatrul Municipal. Nu s-a certat cu nimeni în viaţa lui, era foarte înţelept şi înţelegător. (Stela Oniga, profesoară de biologie, actualmente pensionară)

fost mai mare cu trei ani ca mine. A fost un om foarte prietenos şi religios, dar a avut o sănătate şubredă, fiind tebecist. Facultatea de Arte Plastice a făcut-o mai târziu, deoarece nu a fost primit iniţial din cauza tatălui său care era legionar. S-a dus acolo cu gândul de a ajunge profesor în satul său natal pentru a imprima dragostea lui de desen copiilor de aici. A fost un om de cultură talentat, era regizor, făcea decorurile pentru piese şi alegea ilustraţia muzicală. I-a plăcut să facă lucruri deosebite pentru comună. A fost într-adevăr un om dedicat oamenilor! (Iulian Mihalca)

*** Domnu’ Viucu a fost deosebit de drăguţ, un adevărat artist, şi la propriu, şi la figurat, care, pe lângă că punea pe pânză natura şi florile, era totdeauna un om cald, plăcut, cu simţul umorului. A fost un om cu suflet mare, cu care se comunica foarte bine, altruist, mereu cu zâmbetul pe buze şi un coleg de trupă de teatru minunat. (Valeria Tuţa Câmpian, asistentă medicală)

***

-a născut în 24 iulie 1929 la Copalnic Mănăştur; a terminat Institutul de Arte Plastice ,,Ion Andreescu’’. A funcţionat ca profesor de desen la Liceul ,,Dragoş Vodă’’ din Sighetu Marmaţiei . Apoi, tot ca profesor la liceul din Iara, lângă Cluj. În toamna anului 1971 a venit la Şcoala cu clasele I- X Copalnic Mănăştur, ca profesor de desen si geografie. Organizează un cerc de pictură, sculptură şi metalo-plastie. A făcut cu elevii expoziţii de desene şi picturi atât la nivel de comună, cât şi de judeţ, chiar şi naţionale, obţinând rezultate deosebite. Avea o foarte bună pregătire profesională, era un om de cuvânt, modest, harnic şi prin tot ceea ce făcea sprijinea dezvoltarea şcolii, înfrumuseţarea coridoarelor cu sculpturi

si picturi. În casa scărilor de la intrarea principală a şcolii este o pictură murală cu o tematică inspirată dintr-un basm referitoare la educaţia şi rolul omului pe Pământ. A fost un om minunat. (Prof. Bota Ioan)

***

n fiecare duminică, pe la 11-12, mergeam la şcoală pentru a participa la cercurile de desen, peisaje, portrete, autoportrete, natură vie sau moartă, pirogravaj, colaje. Adesea mergeam în excursie pe deal unde pictam, desenam, făceam poze. Nu pot să uit expresia lui favorită: „Bagă culoare! Dă-i culoare!” Cu lucrările mergeam la expoziţie la Casa Artis-

tului Plastic, unde ne primea o doamnă în vârstă, fostă colegă a domnului profesor. Pe dânsul îl servea cu o ceaşcă de cafea iar pe noi cu suc de casă. Ne ducea şi la stadion pe Dealul Florilor unde ne învăţa să facem poze. Înainte de a merge la stadion însă ne dădea bani şi ne trimitea la alimentară să ne cumpărăm pâine şi salam să avem pe deal să mâncăm. Apoi ne ducea la cinematograf (cu el am fost prima dată la cinema). Tot el ne-a cumpărat şi biletele. Şi de-acolo la autogară şi veneam acasă. Tot timpul era bine dispus, niciodată nu striga, era un om deosebit. (Ing. Aurel Dragomir)

“Cine nu-şi cunoaşte istoria, e condamnat s-o repete!”

e domnul Iosif îl cunoaştem cam toţi acum şi-i bănuim sau nu, povestea. L-am văzut plimbându-se în fiecare vară de câţiva ani încoace prin sat, povestind zâmbitor cu unii sau cu alţii, mai tineri sau mai bătrâni, scăldându-se în râu cu copiii sau stând de vorbă cu tanti Roji, afară, în curtea familiei Dunca. Aşa că ne-am gândit să-l rugăm să ne spună chiar el povestea vieţii lui, care este o lecţie de istorie vie şi dureroasă. A acceptat şi ne-a primit amabil şi elegant, într-o ţinută impecabilă, în acea zi frumoasă de vară pe care n-o s-o uităm niciodată.

-am rugat să ne povestească despre tinereţea lui, copilăria din satul nostru, să-şi aducă aminte de cum era satul în vremea când era de-o vârstă cu noi, timp în care amintirile senine ale copilăriei s-au transformat într-un coşmar greu de imaginat pentru noi, cei de-acum. Şi totuşi acest coşmar a existat şi noi avem datoria să-l cunoaştem din respect pentru acei oameni care au suferit , dar şi pentru trebuie să ştim ce s-a întâmplat atunci pentru ca istoria să nu se mai repete. Ne-a povestit vreo două ore, în română, aşa cum o vorbeşte el, care n-a fost în ţară atâţia ani la rând, amestecată cu franceză şi cu engleză americană din când în când (nu a mai vorbit română până acum în Germania, Franţa, Israel, S.U.A.) amintiri aşezate mai mult sau mai puţin în ordine, aşa cum i-au venit lui în minte după mai mult de o jumătate de veac de despărţire de satul său natal. “Mă numesc Iosif…Cum era Mănăşturul?…În piaţă era lumină tot anul. A fost ca un orăşel mic, curat. Biserica evreiască era în curtea şcolii evreieşti (actuala casă a doamnei Puşa). Întâi mergeam la şcoala evreiască, apoi la cealaltă. Piaţa era foarte organizată: legume,

haine, brânzeturi; prundaru’ era pentru animale. Când era gata, piaţa se curăţa imediat. - Spuneţi-ne câte ceva despre familia Urdea! - Doctorul Urdea venea pe la noi în fiecare zi când eram mic şi mă chema afară să mă vadă şi-mi dădea o bomboană. A fost un om foarte bun. Noi am făcut pantofii la toată familia Urdea (tata a învăţat pantofărie în armată, în Austro-Ungaria). Ei au avut o casă frumoasă şi electricitate când în sat nu era. Avea o moară şi de acolo a avut curent doar pentru el. Au avut lacuri mari, cu diferiţi peşti. - Dar autobuze, maşini, erau? - Nu am avut maşini. Era una dimineaţa şi una seara până la Baia Mare. Şofer era Sandu Dunca, soţul lui Roji, pe care a cunoscut-o chiar la noi acasă. Sandu a avut casă lângă el şi acolo a avut maşina mare. Când am ieşit din lagăr, Sandu s-a dus s-o caute şi când ea a venit, el nu era aici, şi s-a întors iar după el să-l caute şi-apoi s-au întâlnit. Revenim la sat…Jur împrejurul pieţii erau case evreieşti foarte frumoase care au fost fie dărâmate, fie luate. (Acum e foarte mare mizerie. Nicăieri în Europa n-am mai văzut

aşa murdărie ca la noi acum. Am fost la Copalnic după borcut …cum arăta...când a ieşit apa, toate plasticurile au fost pe pomi.). Când era pod de gheaţă s-a spart cu dinamită şi totul a fost apă, apoi a îngheţat şi totul a fost patinoar. Domnul Ucu (Dragomir) era foarte bun patinator, noi i-am făcut pantofii şi acum treizeci de ani, când am revenit prima dată în România, el ne-a explicat situaţia cu comunismul. Râul era foarte frumos, foarte adânc şi plin de peşti. Vedeam peştii sub gheaţă. Gheaţa o tăiau cu fierăstrăul şi o puneu la crâşmă în gheţărie pentru toată vara (după pod, pe stânga, cum mergi spre Lăpuş). Şi noi mergeam la râu cu un coş şi prindeam peştii în el. Pârâul de lângă Horaţiu era mic şi malul nu era săpat ca acum. Casele erau foarte curate. Era un orăşel. Poliţia (jandarmeria, cum îi zicea peatunci) era lângă Liviu Paşca. -Aţi avut telefon? -Nu am avut. După casele de peste drum de dispensarul veterinar era gara şi lângă ea, telefonul şi poşta. -Când a început coşmarul? -În 1 aprilie 1944, ne-au dus în lagăr la Baia Mare, apoi în Portofok (nu ştiu cum îi zice astăzi) am locuit câteva săptămâni şi a fost foarte greu…Apoi ne-au dus pe jos, din nou, la Ferneziu –pe toţi –copii de la 16 ani în sus în rând cu bătrânii şi ne-au bătut ungurii foarte tare.Aşa e dacă evreii n-au avut ţară, n-a avut cine să-i apere. Aici, la Mănăştur, înainte de a pleca, ne-a anunţat poliţistul ungur cu care ne-am înţeles bine: “Mâine ia tot ce poţi” şi a doua zi: hai, afară cu noi! Şi am lăsat tot acolo. Tot ce au lucrat părinţii de-o viaţă a rămas acolo şi s-a pierdut. Urdea Loţi a avut un fiu şi a

avut un ceas de buzunar din Italia, din 1905. Atât a primit înapoi –ceasul- şi fratele meu l-a transformat în ceas de masă ca să-l poată duce în Israel. Şi de la NagyBanya am mers cu trenul în vagoane cu platforma de lemn şi o scândură pe margine; pe bătrâni i-au bătut ca să urce în tren. Am mers aşa 7 zile fără mâncare, fără toaletă. Cei mari au făcut o gaură în scânduri ca o toaletă. Şi aşa am mers la Auschwitz. La graniţa Ungariei cu Cehoslovacia am dat tot aurul şi argintul înapoi, altfel eram împuşcaţi. S-au născut copii în tren, au murit acolo şi ei şi alţii. Eu nu am ştiut nimic că merg la moarte până am ajuns acolo. La Auschwitz n-am putut lua nimic din tren. Şi acum sunt bagajele acolo. Acolo ne-au separat: femeile într-un loc, bărbaţii în altul, i-au dezbrăcat şi omorât pe toţi: fete, femei, bătrâni, tineri. Tata a mers la stânga, iar la dreapta cei pentru lucru- eu am vrut să merg după tata, dar unchiul m-a împins să merg în dreapta la lucru, le-a zis

că pot. Tata a murit în aceeaşi zi, nu l-am mai văzut niciodată. Vocea i se întrerupe des de durere, din ce în ce mai des, oftează, noi ne cerem scuze că-l punem să ne spună asemenea lucruri dureroase, însă şi mai dureros e faptul că mulţi din noua generaţie habar nu au despre ce s-a întâmplat atunci şi că faptele acestea sunt atât de aproape de noi, ca timp. Eu am făcut un duş, am primit haine de lucru şi am stat două săptămâni. A fost mai greu ca la lucru. Sute de oameni trebuia să stăm drepţi în linie, fără să ne mişcăm. Au fost zile când a plouat peste noi câte 12-16 ore. O dată am ieşit puţin din linie – a fost un SS-ist (ofiţer în armata germană) care m-a bătut groaznic, tot am fost sânge. -Unde dormeaţi? Pe platforme dormeam 6-8 oameni cu haine ude, fără acoperişuri, dacă nu erau locuri pentru toţi neau aşezat pe pământ sau pe ciment şi aşa au dormit. Apoi ne-au dus pe alt tren de

vite şi ne-a dus la Varşovia. Acolo îi omorâseră pe toţi evreii din Polonia. Le-au făcut loc pentru mâncare, spital, au curăţat după bombardamente (3-4 luni), apoi s-au revoltat şi i-au omorât pe toti. Acolo ne-au dus şi pe noi, a fost un pic mai bine, am lucrat la curăţenie şi am primit mâncare. -La Auschwitz ce primeaţi de mâncare? -Supă caldă şi ceai cald, atât şi nimic altceva. Când s-au apropiat ruşii ne-au scos afară şi ne-au întrebat cine poate să meargă pe jos 125 de kilometri. Pe cei care au zis că nu pot i-au dus la dispensar şi i-au gazat. Şi am mers 6 zile pe jos, pe o căldură infernală, în august-septembrie până în oraş, fără apă. Nu le-a dat decât mâncare bună : gem, margarină, pâine, dar nu şi apă. A fost numit acest marş în istorie “marşul morţii” pentru că, din 4000 de oameni câţi am pornit, am rămas în viaţă la sfârşit, 1500. Pe drum, o femeie poloneză nea văzut din curtea ei şi ne-a aruncat

un măr. Un SS-ist a văzut-o şi s-a dus şi a omorât-o pe loc. Am trecut Vistula şi era apă suficientă şi nimeni nu ne-a lăsat să bem. Am vrut să-mi beau urina de sete, dar n-am ştiut dacă o să mor sau nu. Foarte mulţi au murit acolo înecaţi de soldaţi. Şi eu m-am dus să beau, dar am scăpat, am avut noroc, altul de lângă mine a fost înecat. Apoi a în ceput să plouă când am ajuns la Kotnow. Aici s-a petrecut însă ceva teribil pentru el , ne spune însă cu mare greu, lacrimile îi curg pe obraji: colegul meu de-aici, fiul măcelarului, n-a mai putut merge şi l-am luat pe umeri şi l-am dus, am zis că-l ducem la tren. Însă SS-istul ne-a dat o lopată şi am făcut o groapă mare şi ne-a pus să-l îngropăm… În tren până la Dachau SS-istul avea loc pe mijloc, noi stăteam pe margine, pe jos, iar el ne dădea noaptea peste cap cu un lemn. Însă măcar aici am avut apă. Aici am stat 3-4 zile, apoi ne-au dus la alt lagăr unde ne-am culcat la subsol şi acolo am stat. A fost foarte greu, era iarna lui ’44 şi acolo e mai frig iarna ca la noi, sunt munţi, iar noi eram tot numai cu cămaşa. Aşa a fost de frig… Ne-a dus de la buncăr şi ne-a pus iar să stăm drepţi. Vedeai cum îngheaţă oamenii şi pică, îi iau cu

coşurile, îi duc şi-i ard. Am avut mare noroc că am supravieţuit, nici eu nu ştiu cum, poate fiindcă am fost tânăr. Ne-au spus că cine vrea să meargă la lucru, primeşte de mâncare Şi am lucrat, am făcut buncăre contra bombelor cu acoperişuri de ciment. Ne arată cicatricile de pe mână şi ne spune cum le-a dobândit: Am furat ceva dulce de mâncare şi SS-istul a auzit şi a început să puşte după mine şi vrând să trec calea ferată mi s-a prins mâna sub pietre. M-au dus la spital ceilalţi şi m-a îngrijit cineva acolo. În 1945 am ieşit de-acolo, pe 28 aprilie, când au venit americanii… Nu mai puteam merge decât în patru labe şi m-a dus un ofiţer american în braţe. Am fost acum cu fiii mei din Is-

rael şi New-York în lagăre. Au fost bombardate acum. După eliberare am stat în spital două luni. Erau acolo soldaţi români, americani, maghiari. A fost un ofiţer din Connecticut care mi-a zis că dacă nu mai am pe nimeni acasă să stau cu ei, dacă vreau. Aşa am învăţat curăţenia în bucătărie, am mers cu ei, am învăţat engleza. Unul dintre americani era din Pennysilvania, avea părinţi maghiari, am povestit cu el în ungureşte. I-am găsit numele acum în cartea de telefon în apropiere de New-York , poate o sal caut. În Germania am stat 3 luni, apoi în noiembrie ’45 au zis; “Vrei să vii cu noi la Paris?” şi am plecat acolo, le-am dat hârtiile şi m-au pus să lucrez la aeroportul Orly, am făcut traduceri din franceză în engleză şi invers. Am locuit cu armata american la hotelurile cele mai bune, am mâncat bine, am primit cartelă să pot cumpăra ce vreau. Mia fost bine până ce s-au dus americanii. Am vrut să vin acasă, să iau paşaport, dar mi l-au condiţionat cu revenirea în ţară şi cu armata, aşa că nu l-am luat. Am mers în Israel şi am făcut acolo armata 2 ani şi a fost foarte rău. Am avut o viaţă acolo mai rău ca cei mai săraci de-aici. Am stat 8 ani acolo, din care 3 am fost însurat cu o fată din Cernăuţi,

-Cum de nu vine şi ea aici? -Ea e din New-York, e americancă foarte delicată. Nu pot s-o aduc aici. Am primit aici acum doi ani şi certificatul de naştere. Ni-l arată mândru: s-a născut la 29 august 1927, părinţi Reghina şi Lazăr, se numeşte Iosef Ijac.

care m-a părăsit pentru un băiat de la ea de-acasă. Fiul nostru i-a făcut acum un apartament frumos unde stă, dar nu mai vrea să vorbească cu mine. Am trei nepoţi în Israel, unul în S.U.A. La 44 de ani m-am recăsătorit cu o fată din America, iar în 1960 am plecat acolo. N-am avut nimic, decât un pantalon şi 5 dolari, dar am învăţat o meserie (măcelar), am intrat în sindicat (union) şi am primit vacanţă, doctor. Mi-am luat o casă, apoi alta. Lucram 6 zile şi jumătate pe săptămână, asta timp de 5 ani. Mi-era frică să nu îmbătrânesc şi să nu am nimic şi de aceea am lucrat aşa mult. Am vândut o casă din New-York cu 20.000$ pentru fiul meu din Israel. Ne arată poze cu fiii lui. O dată am câştigat 1000 $ pe săptămână. Şi azi lucrez la Burger King (ca McDonalds-ul de la noi): fac curat, mâncare. - Cum de mai lucraţi încă? - Faptul că lucrez îmi dă sănătate, ţin legătura cu oamenii. La anul am 78 de ani. Dacă nu lucrez ce să fac? Să mă uit la TV şi să aştept să-mi crească burta? Aşa am bani să văd lumea: am fost în Alaska, Europa, Egipt, Israel. - Cum e România faţă de ţara unde staţi acum? - Unde stau eu acum, în North Carolina, e altfel clima: e cald, ninge câteodată, dar se topeşte repede. Aici plouă frumos şi liniştit. E o ţară

frumoasă şi bogată şi tot se fură. Când mănânc aici ceva mi-aduc aminte de copilărie, de gusturile deaici. - Ce mâncare vă place cel mai mult? - Mămăliga-mi place cel mai mult, o mâncam în fiecare dimineaţă. - Cum de-aţi revenit aici? - Am mai revenit o dată, am dat telefon la Mănăştur şi am vorbit cu sora lui Viucu. De fapt n-a vrut să vorbească cu mine, îi era frică. Domnu’ Ucu m-a lămurit de situaţia cu comunismul (asta în 1960). Apoi de vreo 5-6 ani am mers în Israel şi mi-am zis ce să fac eu aici 3 luni? Şi am mers la Bucureşti. Am zis: ce să fac? Mă duc ACASĂ! Şi de atunci vin în fiecare vară… Am fost coleg cu Amalia Preduţ şi ea mi-a zis: “dacă ai artrită, du-te la râu”. Mie mi-a fost frică, că eu am psoriazis (o boală de piele care nu se poate vindeca) şi nu am voie la mare, la râu, la soare, eram cu bandaje la mâini. Şi totuşi am încercat, m-am bronzat şi am văzut că sunt mult mai bine. Şi psoriazisul s-a dus după 10 ore de apă. Am fost perfect curat. Când m-am întors în America soţia mea a fost şocată când m-a văzut perfect curat, fără nici o loţiune, nu ştia ce s-a întâmplat. De aceea a zis: “Dacă vrei să mergi la Mănăştur, du-te!”

Mergem apoi să ne arate unde a locuit: unde e dispensarul locuia avocatul Hegheduş, unde a fost C.A.P.-ul era dentistul, lângă locuia bunica sa, apoi tot venind spre piaţa era garajul maşinii, apoi casa lor, lungă, până la drum, cu pomi în faţă şi fântână, zice:”nu înţeleg cum nu este apă în Mănăştur, aici e plin de apă, fiecare casă avea fântână”, îşi aminteşte ia rde copilărie, cum sa ars la căldarea cu majun “şi au venit toţi cu smântână şi mi-au schimbat bandajul la fiecare minut aşa încât după două zile mă jucam cu nucile”;” erau struguri peste tot”, “în pivniţă era totdeauna apă când ploua”. Din casa lui n-a mai rămas nimic, a rămas pivniţa, pe care ne-o arată Lavinia şi acum e plină de apă, şi şura în care ne facem poză. Trecem înapoi piaţa spre casă şi încerc s-o văd cu ochii cu care-au văzut-o ceilalţi: ştiu ce-a fost în fiecare loc acum, oamenii care au fost ca umbre, mă uit la bloc şi v bivolii în nămol, la C.E.C. şi văd jandarmeria, crâşmele, măcelăriile, pivniţa cu gheaţă. Nu pot reveni din călătoria în timp, aud sunetele care au fost, căruţe, idiş, vite, oameni. Şi din cele ce ne-au fost povestite am învăţat ceva: nu că nu trebuie să ne plângem că altora le-a fost mai rău, ci să nu mmai lăsăm să se întâmple niciodată aşa ceva. Toţi le suntem datori, căci aşa ceva nu se poate uita şi ierta decât transforma într-o lume mai bună.

Oana Chira, Laura Bobb, Lavinia Man P.S. Între timp domnul Iosif a murit şi n-a mai apucat să vadă revista noastră aici.

Satul Copalnic-Mănăştur în perioada interbelică Dr. Liviu Paşca

atul Copalnic-Mănăştur este atestat documentar la 1405, ca făcând parte din Cetatea Chioarului. După Marea Unire de la 1 Decembrie, la care am avut ca delegaţi pe părintele Emil Dragomir şi pe Iuga Liviu, aici se înregistrează schimbări mari: devine centru de plasă, condus de un primpretor, centru de care ţineau şase notariate (Mănăştur, Ruşor, Cerneşti, Făureşti, Berinţa şi Coaş), conduse de notari. Satul s-a dezvoltat repede, fiind o localitate spre care se îndreptau din toate punctele de vedere (cultural, bisericesc, economic) satele menţionate. Notarii aveau toţi bacalaureatul şi un curs de un an în domeniu. Administraţia era independentă de politică. La nivelul satelor conduceau primarii. Aceasta era organizarea administrativă în perioada despre care vorbim. Prim-pretorele şi notarii erau funcţionari de stat, numiţi şi independenţi de structura politică a momentului. Primarii erau numiţi dintre gospodarii de frunte ai satelor şi erau demnităţi onorifice (nu aveau salar). În Mănăştur, primar a fost Şandorul lui Alexă, tata lui lelea Cornelia. Primul prim-pretor a fost Goizaga, armean, originar din Gherla (prim-pretorul trebuia obligatoriu să termine Dreptul). Goizaga era un om exigent şi un bun organizator, de numele lui se legându-se pavarea pieţii. Înainte de el, târgurile se desfăşurau în actuala piaţă nepavată, plină de gropi, în care se scăldau bivolii când erau ploi. Pavatul s-a făcut prin anii ’28, iar piaţa era luminată de un singur stâlp în mijloc, pe care badea Gheorghe a Ilenii aprindea o lampă şi cu care ocazie noi, copiii, ne strângeam în jurul lui să-l ajutăm. Notar a fost Avram Adrian, fiul protopopului din localitate, care a murit în război la Cotul Donului.

Organizarea bisericii Locuitorii satului, toţi de religie greco-catolică, au fost pastoraţi de protopopii Avram, Medan şi Dragomir. Mănăşturenii participau la pelerinaje la Şişeşti, dar şi la Rohia. Mergeau pe jos şi duceau steaguri (prapori).

Şcoala Şcoala din Copalnic-Mănăştur a fost vestită pentru că slujitorii ei sau implicat în viaţa colectivităţii. Au fost trei învăţători şi o educatoare: Paşca Teodor, Iuga Vasile, Valerica Marcu şi Paşca Eleonora-educatoare. Cu ocazia sărbătorilor religioase şi naţionale (Crăciun, Paşte, 1 Decembrie, 24 Ianuarie, 8 Iunie-ziua străjerilor, 10 Mai) şcoala se prezenta cu un program artistic, susţinut de elevi, dar şi de adulţi (programul cuprindea coruri, piese de teatru. recitări). Vestită a rămas recitarea Scrisorii de la MuselimSelo a lui Coşbuc de către badea Gheorghe Pop a lui lelea Mărie. De fiecare dată unul dintre membrii corpului didactic ţinea conferinţe, arătând semnificaţia şi importanţa evenimentului sărbătorit. La Copal-

nic-Mănăştur se organiza anual examenul de absolvire de şapte clase cu absolvenţii şcolilor din teritoriu. Şcoala din Mănăştur era foarte vestită pentru seriozitatea studiului, motiv pentru care absolvenţii de şapte clase au ajuns în posturi de conducere în comună: Borş Gheorghe -contabil la primărie, Lenghel Vasile-şeful Oficiului Poştal BaiaSprie, Dragomir Augustin - diriginte la poşta din Târgu-Lăpuş, Tureanu Ion -funcţionar la C.E.C, Dragomir Nicolae - şeful agenţiei de teatru din Baia Mare.

Sistemul judiciar În Copalnic-Mănăştur a existat şi judecătorie, cu primul judecător Erodoszi Elemer, urmat de Turianu. Pe lângă judecătorie îşi desfăşurau activitatea şi următorii avocaţi: Urdea Gheorghe, Dragomir Virgil, Hegheduş şi dr.Micle Alexandru. Mai exista şi Percepţia, o instituţie ce se ocupa cu strângerea impozitelor.

Ocupaţiile locuitorilor Locuitorii satului nostru, românii, se ocupau mai ales cu agricultura şi creşterea vitelor, iar com-

erţul şi meseriile erau asigurate de populaţia evreiască care număra patru sute de suflete .Aceştia aveau biserică şi şcoală (haider), precum şi şoacter (omul care efectua tăierile de animale şi păsări, respectând ritualul specific). Animalele se tăiau astfel numai vinerea, dintr-o singură lovitură şi după o rugăciune, ca totul să fie “coşer” Cârciumile şi prăvăliile – de toate categoriile (băcănii, fierării) erau evreieşti, în afară de două: cele ale lui Pop Alexandru şi ale lui Pop Ioan (bunicul domnului Preduţ, tatăl doamnei Amalia) şi se aflau în centrul satului. Existau cinci prăvălii şi patru măcelării (Toncsi , Dunca, Bolundu’, măcelăria cooperativei). Erau şi restaurante zise “de lux”: a lui Duvăd, A lui Ţaigăr Iacob şi a lui Ţaigăr Roza (peste pod) şi a lui Danciu Şimon (la capătul podului), care era de categoria a III-a, unde se cânta şi se bea horincă. La Ţaigăr Roza se făceau lunar şedinţele protopopiatului, la care veneau toţi preoţii dimprejur, şi care se terminau totdeauna cu o masă bună. Acelaşi lucru se întâmpla şi la şedinţele notarilor care veneau la pretură, dar nici învăţătorii nu se lăsau mai prejos, având şi ei, lunar,

şedinţe. Atelierele meşteşugăreşti erau trei pantofării (unul dintre pantofari făcea chiar şi cizme pentru sărbători şi pantofi- la Dragoş), două croitorii (Kauffman şi Şimon, tatăl lui tanti Roszi, cu meşteri toţi evrei. Existau trei fierării: la Fechete, Marcu şi Moldovan. În satul nostru mai erau cinci mori: moara Bota (lângă Horaţiu), moara Pop Ioan (actuală), moara Urdea, moara Anca Todor, moara Avacum (a lui Bob Hangea, străbunicul soţiei doctorului Dragoş).

Personalităţi Familia Urdea - proprietarul casei unde a fost staţionarul era un avocat originar din Făgăraş, care sa căsătorit cu Pop Roza, fiica lui Pop Alexandru (a construit Staţionarul, iar capela era a familiei sale), care a venit în Mănăştur din Rozavlea. Fiica lor, Mara Urdea, s-a căsătorit cu Ilie Lazăr, originar din Giuleşti, fost secretar general al P.N.Ţ.C.D, şi care a fost vizitat într-o vară, aici, de către marele om politic Iuliu Maniu. Alte personalităţi care s-au născut aici au fost Marietta Sadoveanu Anca, pomenită mai jos, Lia Mărcuş Anca, soprană la Teatrul de Operă şi Balet din Bucureşti, Leontin Anca, prim dirijor al Operei Române din Cluj, Lucian Anca, dirijor la Opera din Bucureşti precum şi alţi membri ai familiei Anca (Adriana, Ştefana instrumentiste în străinătate. Cântecul Ionel-Ionelule, al compozitorului George Sbârcea, a fost compus într-o vacanţă în Copalnic Mănăştur în şura doctorului Anca.

Sănătatea Ocrotirea sănătăţii a fost asigu-

rată de medicii de plasă. Primul medic a fost dr.Cârlig, originar din Curtuiuş, a terminat facultatea la Budapesta şi făcea naveta săptămânal de două ori la spitalul din Şomcuta Mare unde îşi avea el sediul. Apoi a fost dr.Anca (care a absolvit facultatatea la Viena) şi care a avut trei copii: pe Marietta SadoveanuAnca, actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe Leontin Anca, dirijor la Opera din Cluj şi pe celălalt fiu, judecător la Şomcuta Mare. El a venit aici în anul 1921 şi a construit casa de lângă biserică. Dr. Hoctail Coloman (a absolvit facultatea la Cluj) a venit în anul 1926 şi a sigurat asistenţa medicală până în anul 1940 când a fost deportat la Auschwitz. Din 1940 a fost aici un medic maghiar, Deszo, apoi n-a mai fost nici unul până ce s-a întors dr. Hoctail din lagăr (familia sa murise acolo) şi a rămas aici până în 1947. În Copalnic Mănăştur mai exista o farmacie, înfiinţată tot în anul 1926, foarte bine aprovizionată, cu orar permanent, căci farmacistul locuia la farmacie.

Viaţa sportivă În această perioadă s-a construit stadion cu instalaţie de apă şi duşuri. Mănăşturul avea şi o echipă de fotbal, cu antrenor şi care participa activ la campionatul judeţean (mai târziu au fost vestiţi ca fotbalişti în apărare domnii Bobb, Teofil, Borş). Se făceau antrenamante săptămânale, exista echipament, iar când erau meciuri veneau comercianţi cu îngheţată şi bere. În curtea actualului Cămin Cultural era o popicărie unde tinerii, după-masa şi în zilele de sărbătoare îşi petreceau timpul în mod plăcut.

aduceau bovine de mare calitate. Comercianţii de animale mânau miercuri seara spre Baia-Mare cirezi de vite şi oi spre Abatorul din Baia Mare sau pentru export, în aşa fel încât unul dintre însoţitorii acestor cirezi sortite exportului, badea Todoru Brumii, un ţigan foarte inteligent, a ajuns până în Israel, la Haifa sau în Ceholovacia la Karlovy Vari. Oferta bogată în legume era asigurată atunci ca şi acum de către grădinarii din Dămăcuşeni, care veneau cu căruţele încărcate cu zarzavaturi.

Viaţa culturală În afară de activităţile menţionate în cadrul şcolii, tineretul organiza după postul Paştelui şi cel al Crăciunului, Vergelul, jocuri cu du-

rată de patruzeci şi opt de ore, la care fetele aduceau mâncare, iar tinerii ţuica şi muzica. Mamele însoţeau fetele şi şedeau pe laviţă, pe lângă pereţii sălii unde era dansul. Acestea aveau loc la Grădiniţă (fosta şcoală de sus) sau afară. În afară de aceste jocuri, în timpul verii, tinerii organizau jocuri la şură, în unele duminici după-masa. Nu mai puţin vestite erau balurile organizate de intelectualitatea satului, la care veneau tineri chiar de la Şomcuta şi Tg. Lăpuş. Nunţile erau prilejuri de dans şi veselie. Acestea erau organizate doar duminica după-masa, iar cununia se făcea în prezenţa tuturor, după slujbă, după care întregul alai se deplasa la casa miresei unde cheful şi dansul ţinea până luni dimineaţa, când familiile celor doi continuau cheful aşa zis ,,în socrii”.

Trenul (Ghezeşul) Prin satul nostru trecea şi o cale ferată îngustă, care lega Răzoare de Târgu Lăpuş şi de Baia Mare. Se transporta mangan. Vagoanele erau de marfă şi de călători, care călătoreau pe materialele pe care le transporta trenul. La urcare la Pietriş şi la Groşi, călătorii alergau de multe ori după tren şi, deoarece treceau prin livezi de pruni şi meri, îşi umpleau buzunarele cu fructe. Gara era după casa lui Nechita Ştefan. Această linie ferată a fost desfiinţată în 1940, iar fierul şi şinele au fost ridicate pentru a se confecţiona materiale de război.

Activitate economică La Mănăştur s-au ţinut şi se ţin şi azi târgurile săptămânale de miercuri, la care luau parte toţi locuitorii din plasa CopalnicMănăştur, Tg. Lăpuş, Şomcuta Mare şi Baia Mare, aducându spre vânzare produse industriale de manufactură, legume şi, în special, vite. Erau vestiţi ţăranii din satele Bloaja, Ciocotiş, Trestia, care

MELODIA “IONEL, IONELULE” A FOST COMPUSĂ ÎN COPALNIC MĂNĂŞTUR!

na dintre cele mai cunoscute melodii româneşti a fost compusă în Copalnic Mănăştur. Aflăm din volumul “Muza veselă” al compozitorului George Sbârcea, volum oferit redacţiei de către doamnă Viorica Paşca, istoria acestui şlagăr care a străbătut lumea şi vremurile... Muzică uşoară am compus încă de pe băncile liceului. Orchestra grădinii de vară, unde am avut banchetul după absolvirea ultimei clase, a cântat toată noaptea o romanţă a mea în ritm de tango: Studentina. Avea o melodie mai mult siropoasă decât sentimentală, “ de prins cu ea muştele”. Pe urmă am scris, pe când eram la Conservator şi la Universitate, altele, unele repede date uitării, altele traduse în limbi străine şi publicate în Belgrad, Viena, Milano şi Paris (Anişoara, Un tango de adio, De ce-ai plecat, Nenita –acesta din urmă am câştigat un premiu internaţional al editurii Julio Garzon din Paris, pentru cel mai frumos tango argentinian al anului 1934.) Dar succesul adevărat, acela pe care şi-l doreşte orice tânăr compozitor logodit - fie şi numai temporar – cu Muza uşoară, a fost cântecul meu de pahar IonelIonelule. În 1937, după ce ajunsesem la teatrul ”Alhambra” din Bucureşti unul din ajutoarele lui Ion Vasilescu, miam petrecut vacanţa într-un sat pierdut printre livezile şi pădurile de stejar de lângă Baia-Mare. Era CopalnicMănăştur, satul natal al artistei dramatice Marietta Anca de la Naţionalul bucureştean. Fratele ei, Leontin Anca, mai târziu dirijor al Operei Române din Cluj, cu care organizam adevărate concursuri de înot într-un iaz umbrit de sălcii din marginea satului, mă persifla mereu din pricina alianţei mele - pe care nici el, nici eu n-o bănuiam atât de efemeră – cu muzica uşoară. - Cel puţin scrie şi tu o melodie pe care s-o fluiere şi copii pe stradă!- mi-a spus într-o după-amiază cu zăduf. – Nu fleacuri care vin şi se duc fără urmă. - Bineeee!- I-am răspuns, după ce izbuti să-şi scoată capul de sub apa unde i-l vârâsem cu toată forţa. – Voi scrie chiar azi o melodie, pe care o vor fluiera până şi copiii de pe stradă, cum doreşti. Şi, să ştii, o vor fluiera nu numai la oraşe, ci chiar aici, în satul tău afurisit! Leontin Anca aranjase într-un fel de hambar dărăpănat, lipit de zidul casei părinteşti, un aşa zis stu-

dio muzical- cum îl botezaserăm în glumă. Este adevărat însă că stampele, cărţile, partiturile, colecţiile de reviste şi ziare, statuietele şi o pianină hodorogită dădeau oarecum iluzia că prea-capricioasa zână a muzicii se simte acasă într-însul. Lăsându-l pe colegul meu mai mare să zburde singur în apa verzuie a iazului, am luat-o înspre hambarul-studio. M-am instalat pe-o ladă goală la pianină, şi am improvizat, fără nici o premeditare, melodia despre care pretindeam – cu fronda tinereţii, fireşte, dar fără nici o convingere –că va fi un “cântec al tuturor”. Seara i-am cântat noua mea invenţie lui Anca. - Fleacuri!- a fost şi de astă dată singurul lui răspuns. Însă, în toamna aceluiaşi an, în timp ce la Teatrul “Alhambra” se pregătea noua premieră, Nicuşor Constantinescu mi-a cerut în ajunul vizionării să-I născocesc, într-o singură după-amiază, un cântec vesel, cu ritmul bine punctat – “ceva care să prindă”, cum spunea. M-a încuiat în acest scop într-o cabină cu pian, de după-amiaza până în târziul serii. Nu eram în stare, se-nţelege, de nici o idee, de nici o fărâmă de melodie : secase parcă din mine orice urmă de muzică. Tocmai când credeam că totul e pierdut, mi-am

adus aminte deodată de “fleacul” compus în hambarul amicului meu de lângă Baia-Mare. Auzindu-l, Nicuşor Constantinescu a exclamat însufleţit: - Ăsta e!… Ăsta e şlagărul revistei! Într-adevăr , nu s-a înşelat: Ionel-Ionelule s-a răspândit cu iuţeala pârjolului, s-a cântat peste tot, în mai multe variante, s-au confecţionat zeci de mii de discuri de către toate casele de patefon din ţară cu melodia mea , şi a fost înregistrată, în interpretarea Miei Braia şi a lui Dorel Liveanu, cu un alt text, pe care-l urzisem împreună cu Ilarion Albul : Ţi-am cules aseară floricele Şi sub geam te-am aşteptat cu ele. L-am adus cu mine pe Ilie, Scripca lui să-ţi cânte numai ţie, Că mă arde-un dor, bătu-l-ar focul, Iac-aşă de nu-mi găsesc nici locul. Şi mă-neacă chinul şi oftatul, De-am ajuns de pomină-n tot satul…

George Sbârcea şi poetul Vasile Voiculescu.

Ani in şir, Ionel-Ionelule a fost cântecul de pahar al tuturor. În câteva cărţi ale timpului, scriitorii noştri îl menţionează, integrându-l atmosferei epocii; între ei şi Ionel Teodoreanu, în Crăciunul la Silvestri. Un ziarist englez, care ne vizitase ţara, şi-a publicat reportajele, după întoarcerea sa la Londra, sub titlu generic : “În ţara lui IonelIonelule…” Transformată în fel şi chip, melodia a figurat şi mai figurează în repertoriul multor cântăreţi şi orchestre. Înainte de a fi publicată la Paris, la Műnchen, la Buenos Aires de către editura Eddie Barclay, înainte de a deveni o melodie utilizată în emisiunile de publicitate ale posturilor de radio şi televiziune americane, IonelIonelule a fost cântat – cu darul său de a asimila şi înfrumuseţa tot ce-i place – de popor. Îl mai cântă şi azi, uitând de obicei pe autorul lui. Uitarea aceasta e cel mai frumos dar pe care ascultătorii îl pot face unui (fost) compozitor de muzică uşoară!

Poveşti din vremea bunicilor

e vremea când bunica mea era încă în anii copilăriei s-a întâmplat ceva ciudat în Vima Mică. Într-o seară fratele bunicii mele s-a hotărât să meargă la pescuit. Zis şi făcut! Pe la miezul nopţii auzi din apă un glas tremurător: “Bate ceasul, omul nu mai vine Ceasul trece, omul nu mai vine!” Auzind aceste vorbe, speriat, îşi dădu seama că e vorba de ceva necurat, dar tăcu mâlc, fiindcă ştia că, dacă ar fi scos o vorbă, ar fi rămas fără glas. Îşi luă lucrurile şi fugi mâncând pământul spre casă, iar când ajunse, povesti celor de-acasă toate cele întâmplate. După câteva zile se auzi că a mai mers un om la pescuit, dar fiind în chef nu a luat seamă la aceste vorbe şi a dispărut. Oamenii, crezând că a căzut în râu, îl căutară acolo, apoi prin păduri şi peste tot locul unde se putea găsi fiinţă omenească, dar în zadar, caută unde nu-i, omul nu a mai fost găsit. Atunci oamenii s-au gândit că acel spirit rău, zis Fata pădurii l-a răpit, căci ea se adăposteşte prin locuri pustii pe unde bântuie, mai ales prin pădure, după miezul nopţii. Tatăl meu, în tinereţe, venind de la o nuntă din Mănăştur pe drumul spre casă, a urcat pe cărarea aceea care duce pe Dealul Mănăşturului. Era o noapte de vară caldă şi frumoasă, dar când a ieşit din pădure la locul unde este acum răstignirea deodată a început să bată un vânt puternic şi să se întunece cerul plin de stele. Când a văzut s-a speriat, însă şi-a păstrat cumpătul, a

grăbit pasul şi după ce-a trecut de răstignire puţin mai încolo, totul a revenit la normal: s-a oprit acel vânt puternic, s-au împrăştiat norii şi totul a părut ca mai înainte Aceste lucruri nu sunt chiar aşa cum le crezi când le auzi, mai rău este când o păţeşti! Bătrânii spuneau că este mâna diavolului şi a spiritului rău. De aceea s-a pus răstignirea acolo, în vârful dealului, ca oricând trece pe acolo un drumeţ noaptea să-şi aducă aminte de Tatăl nostru şi de toate rugăciunile pe care le ştie ca să treacă cu bine, fără să i se întâmple ceva. Culese de la Florian Rozalia de către Florian Lavinia din clasa a VI-a B

***

e vremea când bunicul meu era tânăr şi abia se înfiinţase colectivul (adică toţi oamenii lucrau pământul tuturor împreună şi tot aşa îngrijeau şi animalele, fără să aibă fiecare pământul lui, ci numai parcele repartizate de către stat) era un om care avea o parcelă de pământ dincolo de o pădure. Într-o zi a venit rândul acelui om să cosească şi să aducă iarba la animale cu căruţa cu caii. El şi-a luat caii şi-a plecat la coasă. Când a terminat de cosit şi-a pus iarba în căruţă şi a pornit spre casă, însă l-a prins întunericul prin pădure. Cum mergea încet cu caii odată ce-i apare în faţă un fel de câine cât un viţel, de coloare albă şi cu ochii roşii. Văzându-l, caii s-au speriat şi omul s-a trezit în nişte tufe cu spini. Când a ajuns acasă

tremura tot şi era vânăt. După ce s-a mai liniştit le-a povestit oamenilor din sat ce a păţit venind către casă. După o vreme i-a venit iar rândul să meargă la pământul de dincolo de pădure şi-atunci a mai luat trei oameni cu el. Au cosit şi au pus iarba în căruţă şi iar i-a prins noaptea în pădure. Mergând încet şi cu grijă au văzut nişte lumini care jucau prin pădure, dar nu erau licurici şi, dintre copaci, le-a ieşit în faţă Mama pădurii, despletită şi atât de urâtă că şi caii s-au speriat şi au luat-o la galop, lăsându-i pe oameni în pădure. Cu glas înfricoşător i-a întrebat ce caută prin pădurea “Trei scântei” şi a fugit după ei săi prindă şi să-i sărute. Oamenii au tot fugit în toate părţile până ce s-a făcut dimineaţă şi au ajuns în sat toţi sfârtecaţi şi speriaţi de nu puteau să vorbească. După ce le-a mai trecut sperietura au povestit sătenilor cele întâmplate, iar aceştia au zis că pădurea e bântuită şi au numit-o “Trei scântei”, aşa rămânându-i numele până astăzi. Şi se mai zice că, de când Ceauşescu a fost omorât, poţi să treci prin pădure fără frică. Culeasă de Moge Iozefina, din clasa a VII-a B

***

ama bună n-a fost o femeie mincinoasă, a rămas văduvă, la douăzeci şi patru de ani cu doi copii, unul de patru, altul

de doi ani, şi cu doi bătrâni. Ea era şi bărbat şi femeie şi gunoi purta iarna cu sania pe câmp. Într-o primăvară a ieşit soacrăsa pe prag să asculte cum cântă cucul şia zis: “Cântă-mi, cucule, că nu mi-i cânta altu’”. Şi-aşa a şi fost, că peste două săptămâni a murit şi-a rămas numai cu bătrânul. Într-o iarnă s-a pus să ţeasă la război şi, cum era singură, nu putea ţese numai noaptea. Într-o joi seara (joia şi marţea nu era voie să lucri, că umbla dracu’) îi făcea cămaşă lui Văsălica cel mic pentru Paşti. Bătrânul s-a ridicat din pat şi-a zis: “Tu, lasă lucrul şi te culcă că a veni Ucigă-l crucea!”. Atunci s-a culcat şi mai târziu a auzit piedicile la război şi a strigat: “Tată, ‘mneta nu nimereşti să ieşi afară?”. Atunci el i-a răspuns: “Taci, tu, că-i Ucigă-l crucea, că ţi-am spus să nu tot stai noaptea să lucri!”. Şi-atunci în tindă (unde dormeau noaptea găinile, pe scară) au auzit găinile cârâind şi a dat cu uşa de la casă de era s-o scoată din ţâţâni (pe atunci nu se închideau uşile cu cheia). Şi de atunci s-a temut să lucre marţi seara şi joi seara că umblă strigoii şi Ucigă-l crucea! Demult li se întâmplau la oameni mai multe, că şi credeau, înainte de anul ’14 spiritele rele se materializau în animale, acum nu se mai întâmplă că nu crede nimeni de-acele şi nu se nici întâmplă.

Câte hâde sînt în sat Mai toate s-au adunat La o gură de părău Să zică de mine rău. Zică şi gura să le sece Eu pe toate le-oi întrece. Le-oi întrece cu lucru Şi de-nşelat pe mândru, Potu-să ele zdrobi Ca şi mine-n veci n-or fi Căci nici îs albe-n jos la poale, Nici îs ca mine la floare, Nici îs albe-n jos la stan, Nici îs ca mine şohan. Culeasă de Raluca Paşca din Lăschia de la mătuşa ei

*** Leliţă dacă ţi-i somn, Mărită-te după domn C-apoi ti-i hrăni de somn. Fost-am tânăr ca frăguţa Şi m-o-mbătrânit mândruţa. Hei, hei, slabă-i mintea la femei Da’ mai slabă-i la bărbaţi Că umblă dezbrăcinaţi. Hai, leliţă, să te joc, Pă sub mână să te-ntorc, De trei ori pe supţiori Că ai ochi negrişori.

Culeasă de la lelea Mărişcuţa Pă la noi pă la Văduţ Tătă fata-i cu drăguţ. Pă la noi pân Pomnişori Cărare de domnişori Unu mere, altu vine, Unu m-a lua pă mine. Lasă mândră că-i vedea La care rău ne-a părea Mie, după sărutat Ţie pân’ ce m-ai lăsat. Boii-mi plac, averea-mi place, Da’ cu hîda ce m-oi face? Boii i-oi mâna la munte Pă hâdo-i lovi-o-n frunte. Mere lelea la cămară La oala cu rumeneală. Când pă scară s-o urcat Rumeneala s-omburdat. Culese de Mădălina Nechita de la bunica ei

Vioara ‘ngropat\ D

emult, trăiau într-o pădure, departe de sat, o familie de oameni săraci. Această familie era formtă din cinci copii şi părinţii acestora. Şi iată ce se spune că s-a întâmplat cu ei: Într-o seară, pe când toţi au mers la culcare, Alina, fata cea mai mică a familiei, a auzit un zgomot urmat de sunetul unei viori Sunetul o îndemna să se ridice din pat şi să meargă în vale. Fetiţa s-a sculat, dar tatăl ei a observat-o şi a oprito din cale. După un timp povestea s-a repetat iar, numai că de această dată fata a vrut să iasă pe fereastră. Tatăl a oprit-o din nou. A treia oară fata a reuşit să iasă din casă. Tot mergând după sunet, ajunse într-o vale unde, pe o creangă stătea Moartea cu vioara în mână. Aceasta a întrebat-o pe fată cine este şi de ce a chemato. Apoi ia zis fetei că de azi înainte va fi şeful ei. Astfel că i-a arătat o oală mare cu smoală încinsă, spunândui că dacă se aruncă în ea, familia ei nu va mai fi muritoare de foame. Fetiţa n-a mai stat pe gânduri şi s-a aruncat, iar după aceea a plecat acasă. Dimineaţa, tatăl ei a întrebat-o ce este cu semnele pe care le avea pe întreg corpul, dar aceasta habar nu avea. Şi au muncit ei ce au muncit, că se facuse iar seară. Tatăl fetei a închis bine uşa pentru ca fata să nu mai poată ieşi, dar aceasta a luat securea şi a spart uşa, ducându-se la Ea. Acesta a

felicitat-o că este atât de ascultătoare. Moartea i-a dat un cuţit cu care să-şi facă un semn mai ciudat pentru a o recunoaşte. Şi-a făcut acest semn pe vena de la mâna stîngă şi pe maxilarul stâng, iar după aceea Alina a plecat acasă. Dimineată povestea s-a repetat, dar tot nu ştia nimic; astfel tatăl ei a făcut o uşă nouă şi s-a lăsat seara. Acum pe unde să mai iasă? Cum? Pe unde? pe geam! A luat o găleată şi a spart geamul ieşind afară. Când a ajuns în vale, Moartea a pus-o să mergă acasă după o funie şi o lopată. Când a ajuns cu funia, Moartea a îndemnat-o să şi-o înfăşoare peste gât şi să se spânzure. Zis şi făcut. După un timp Moartea a reînviat-o zicându-i să sape o groapă mare şi să meargă acasă să-şi aducă toată familia şi să-i pună acolo. Fetiţa a săpat goapa şi a mers după ai ei. Acolo, în acea groapă i-a aruncat Moartea pe toţi. Alina era chia deasupra şi ţinea vioara în mână. Zeci de ani nimeni nu s-a atins de acel loc, până când bunica mătuşii mele a făcut fundaţia pentru casă şi a descoperit scheletele, vioara în perfectă stare de funcţionare. Pe moment au crezut că este doar o glumă, dar când semnul de pe maxilarul stâng al ultimului schelet a fost descoperit, şi-au dat seama că totul este adevăr . Paşca Viorela

Cum am devenit scriitor... Dorul de necunoscut

Ciocârlia

e dimineaţă bună s-a trezit şi s-a spălat cu frunzele de catifea ale salciei înalte în care îşi avea cuibul.

Şi m-au dus într-o cupolă, dar când am intrat mi se părea ceva cunoscut. Mă uitam aşa mirată împrejur.. -Ce ai păţit ? Nu-ţi place «Maşina ţărilor»? -Maşina ţărilor! Asta era! Dar cum a ajuns la voi? -De fapt noi am construit-o. -Voi?! Cum? -Păi aşa…din lipsă de ocupaţie ne-am gândit să înnotăm puţin. Şi am înotat, şi am înotat…până ne-am trezit într-o chiuvetă. Am cercetat puţin şcoala aceea, că de fapt am ajuns într-o şcoală. Pe coridor erau afişate nişte compuneri şi ne-a surprins un titlu: « Maşinăria ţărilor ». Am citit-o şi am zis: hai s-o construim! Nu ştiu cum am ajuns înapoi aici şi am construit-o. -Deci asta era! spuneam eu încântată, dându-mi seama că ei au ajuns până la Mănăştur şi mi-au luat drept model compunerea mea. Apoi m-am plimbat puţin pe acolo. -Laura !Urcă-te, te rog, pe butonul cu numele România, C.M. Aşa am şi făcut. În două secunde mă aflam în patul meu de acasă. Când a intrat mama în camera mea şi m-a văzut a crezut că se dărâma cerul de bucurie! Nu vă pot explica ce a fost în întreaga mea familie: lacrimi, bucurie, întrebări, ş.a. Am aflat că Radu s-a întors acasă, dar n-a ştiut mama să-mi explice cum. Totul e bine când se termină cu bine. Laura Mihalca

Râul ce trecea pe sub crengile puternice ale salciei murmura, şi mierla, vecină cu ciocârlia îl imita. Ciocârlia, când venea soarele în mijlocul cerului se azvârlea ca în apă spre el, într-un zbor spre Zeul Luminii şi al Căldurii. Se înalţă în cer până ce soarele o respinge. Când

se întâmplă aceasta, cade ca un fulger pe pământ, în iarba răcoroasă. Se odihneşte şi după aceea pleacă iar. Seara se întoarce în cuibul ei din salcie şi râul îi cântă să adoarmă până a doua zi. Iulia Chira

Cum am devenit scriitor...

ovestea a început într-o vară. Aveam doar 13 ani. O vârstă la care nu orice copil avea astfel de dorinţe mari precum ale mele. Vroiam să descopăr necunoscutul. Să aflu ce este dincolo de Copalnic-Mănăştur, satul meu natal, să descopăr ce se află dincolo de Maramureş, dincolo de România. Dacă era să hotărăsc după ce aş fi avut întâmplarea, aş fi ales să stau acasă. După cum v-am spus, dorinţa asta aprigă de a afla necunoscutul mă măcina si nu mă lăsa să mă gândesc la altceva. Mi-am convins şi cel mai bun prieten, Radu, să vină cu mine, nu ştiu cum am reuşit !!I-am spus mamei despre ce vreau să fac, dar nu m-a crezut în stare. Cel mai groaznic lucru pe care l-am făcut în viaţa mea este că am furat bani de la părinţi pentru a avea bani de drum, iar următorul pe lista celor mai îngrozitoare lucruri este că l-am împins şi pe Radu să facă asta. Ne-am cumpărat bilete de avion spre Australia. Următoarea zi ne-am urcat în avion şi duşi am fost. Priveam în urmă cum lăsam Mănăşturul, cum lăsam Baia-Mare, cum lăsam România şi mă îndreptam spre o lume nouă. Cu nostalgie vă spun că mă gândeam la mama, la tata, la bunici, la toţi oamenii pe care i-am abandonat din dorinţa asta a mea. Îmi ştergeam lacrimile şi îmi spuneam : « N-are rost să plângi, că doar e visul tău ». Asta mă mai ţinea în picioare. În sfârşit a venit şi noaptea, spre bucuria lui Radu care murea de

somn. Nu cred că am adormit bine, când m-am trezit brusc auzind un zgomot puternic. Am deschis brusc ochii, iar în jurul meu vedeam doar foc şi auzeam ţipete. -Ce s-a întâmplat?!?! -O să murim! -Mă doare…mă frige rău…AJUTOOOOR ! Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar mam trezit brusc pe o insula. Cu faţa în nisip şi cu nişte zdrenţe arse pe mine. Nici urmă de avion, nici urmă de oameni . -Raaaaduuuu!!! Raaaaduuuu!!! Unde eşti? Este cineva în viaţă? Nu se auzea nimic. Ochii mi se inundau, la fel şi obrajii. Nu ştiam ce să fac. Stăteam pe nisip, pierdută… « De ce eu? », «De ce, Doamne, eu?» erau întrebările pe care mi le puneam. Asta-mi era soarta oare? Mi-a trebuit necunoscut, acum nu mai vreau. Îmi curgeau lacrimile de creştea marea de lângă mine. Dar ce să vezi? Numai stăteam eu aşa plângând când se auzea ceva în spatele meu, ceva suspine şi plâns în hohote. Când m-am întors le-am şi recunoscut, erau animăluţele din Madagascar. Drăguţele de ele, plângeau alături de mine. -Hei, ce faceţi? -Ce? Încep ele speriate. Noi? Nimic!..se agitau ele. -Cum nimic?încep eu. -Ne era milă de tine…spuneau ele speriate. De ce plângi? Şi încep eu a le spune toată ‘istoria mea’. Mă priveau cu lacrimi în ochi, drăguţele. -Nici o problema! Te ajutam noi să mergi acasă la tine! -Da ? Serios ?Cum ? -Păi, urmează-ne.

Bazinul

Cum am devenit scriitor...

ntr-o zi de vară foarte frumoasă, colegul meu Mihai a venit până la mine să mergem la scăldat. Am mers şi am întrebat-o pe mama dacă mă lasă să mă duc. Ea a zis că mă lasă, dar să nu stau mult. Mi-am luat un prosop şi am pornit pe lângă râu. Apa era foarte curată, sclipeau pietrele ca smaraldele. Mergem noi ce mergem şi, la un moment dat, vedem un cuib de sarcă, într-un plop de vreo douăzeci de

- Oare nu mi-am rupt bazinul? zise Mihai. - În ce parte este bazinul? l-am întrebat eu. - Nu ştiu, pe aici pe undeva, mia arătat el tot corpul. L-am lăsat să stea puţin să-şi revină, iar după ce s-a sculat am mers să ne scăldăm. Nu am zis nimănui nimic ca să nu ne certe. Nici în ziua de astăzi nu ştie nimeni ce am făcut noi doi, dar nici Mihai nu cred că ştie unde îi este bazinul. Alex Petrehuş

colţi, cai cu rzi, mari, cu ve i şt pe că mai câte... Şi iarbă, crezând ngi şi câte şi du bros, după un fir de sa a ic un cuib um meni. Măm ii ei u p acolo aveau -l va vedea ni i ş bine . nu e el C ţa de n. li m e ţin so p Pre şi râse pu îndemna la te re ca îl luă de-acolo a Tata şi mam şi ce cald era! nit din Veni şi seara. plecării. Peste upă ce a ve ară puii, după ăr m nu i u îş pl Veni şi vremea iţă cu el ep un pr e. e, ar ăruşii, îi ri lc to cu lă că tenii lor, pesc iseră la ie im t pr tr cu e, fă îi ar -a m şi re ca eacă în de prepeliţe or. ii visară că pl salutară din zb de grâu. Pre- Noaptea pu n la n acasă. Era ră -u tr ăn şi cuibul Au sosit ei şi s-a Africa. i ic de m a ă să ili m ou ră Fa ţa ei tr cuib. p învă peliţa a ouat eliţă ros şi bine în După mult tim ă, Domnul prep pede şi ei co re ni şi spre sear ih ni ve od se na iţe pus pe clocit. am ze zboare. To el un ep fr pr ţi , to âu i gr e de nseră de distră. Apo îi aducea boab din cuib şi se ă zborul. Aju ici. şi ar ăm ie u lu m i râ ei îş pâ se ar n de ito vi ica, un ţin într-u cu apă şi gâze ei pui adevăratelea în Afr au îmbăiat pu tr st şi e ie at au ud p ci e. ale culcar După un tim erau minunară de ce anim şi s-au dus la îşi liţi în puf. Şi alungite la ci cură mari şi va fă e şt se ni ii galbeni, înve ă. o: Pu ol ap n ac di nt ca su cu au eşte ă. i uriaşi soţii pe măsur drăgălaşi, şi cr ân- gât şi la picioare, porc pisici găsiră le aducea m s, iţă na el ep de c pr lo Tata a îi un picior în dinţi, Iulia Chira p ce mam , râme mari cu care, în tim le să re ă, şi sc i ve ar lo m te ar să nu se mici, dar fo supraveghea oameni mai tie. paci, os co pr în eo u vr ca ur că nu fa ns păroşi, care se iu s-a ascu Puiul mijloc

EVADAREA

obo e copil rău, lui nu-i plac animalele. Dacă i-ar plăcea, nu m-ar ţine închis în cuşcă ca pe un papagal obişnuit. Dar el nu ştie că eu sunt special şi că pot să vorbesc ce vreau şi nu ştie nici să se joace cu mine sau să-mi dea mâncarea preferată. Mi-e dor de Julie... că îmi dădea şi mie din cerealele ei cu lapte. Nu îmi pasă de Bobo, aşa cum nici lui de mine. Acum mă preocupa planul de evadare, mă gândesc că va fi mai greu deoarece uşa este închisă cu lacătul şi nu ştiu unde a pus nesăbuitul de copil cheile. Oh, dar iată-l că vine...îşi ia o bere din frigider, se trânteşte pe canapea şi porneşte televizorul. Dar uau...are 11 ani şi bea bere, e inadmisibil. Aş vrea ca părinţii lui să ştie asta.

metri. Eu i-am spus lui Mihai: - Ce frumos ar fi dacă ne-am putea urca să luăm ouăle! - Cât îmi dai dacă mă urc până acolo? mi-a zis Mihai. - Ai putea să cazi, i-am răspuns eu. Însă Mihai, fără să mai stea pe gânduri, se scuipă în palme şi începu să se caţere. S-a căţărat până la jumătate, dar acolo, când s-a prins de o creangă mai uscată, aceasta s-a rupt şi el a căzut. A dat de pământ ca o minge. I-am dat palme să-şi revină, că era ameţit.

Se pare că norocul îmi surâde. - Psss! Bobo, hai afară! S-a auzit de afară. Era Mihai. A sărit pe geam şi s-a repezit la prietenul lui. Am strigat-o pe pisica care dormea jos ca să mă ajute. - Piss, pis! Hei! - Miauuuu! - Stiu că nu suntem în relaţii foarte bune, dar te rog...nici tu nu îl placi pe Bobo, te rog dă-mi cheia, vreau sa scap. - Mmmm...rămâi dator. Mi-a dat cheia. Şi m-am chinuit destul de mult, dar am izbutit. Oh... şi ce frumoasă e libertatea! Sub mine erau Bobo cu Mihai. - Salut, Bobo! Să fii sănătos! Şi se uita la mine mirat, dar cred că va fi mai fericit fără mine. Iar pe mine mă aşteaptă Julie. Bianca Filip

Îngeraşii Îngeraş, coboară lin Lângă patul meu, Somn uşor tu să-mi aduci De la Dumnezeu Să adorm pe braţul tău Dulce, drăgăstos, Până-n zori când m-oi trezi Dintr-un vis frumos. Pop Larisa

Johnny, regele anfirienilor

Maşinile zburau cam la un metru deasupra solului. La fiecare 5 metri vedeai câte un pătrat în care erau desenate 4 animale (pisică,câine,leopard şi ghepard). Erau autostrăzi semitransparente. Cel mai ciudat lucru e că toţi ,,oamenii” aceia i se plecau (închinau). Unul dintre ei a strigat după nişte ,,gardieni”, care lau luat pe sus pe Johnny încercând să-l ducă undeva. Ei încercau să-i spună ceva lui Johnny, dar el nu înţelegea o iotă din ceea ce spuneau. După 10 minute au ajuns în faţa unui palat imens. Era acoperit cu plăci de aur, gardurile erau foarte înalte, făcute din argint şi ferestrele erau foarte mari. În mijlocul curţii palatului găseai o fântână arteziană din care ţâşnea apă roşie, albastră, galbenă şi roşie. Gardienii l-au dus înăuntru, iar înăuntru ce să vezi? Zeci de servitori care i se plecau, fanfare care-i cântau, parcă era prinţul sau regele lor. O servitoare îi oferi de mâncare. După 5 minute un om îmbrăcat în haine regeşti coborî scările îndreptându-se spre Johnny. -Sănătate, domnule! -Cum? -Scuză-mă, mai întâi să mă prezint. Sunt Johnny Potter şi sunt regele Anfirienilor. -Dar nu se poate, eşti om, iar ei sunt ,,animale”. Cum să fi regele lor? Ce cauţi aici? Ce caut eu aici? De ce m-au adus gardienii aici? Unde.... -Nu te grăbi, am să-ţi răspund la toate întrebările tale, dar mai întâi te invit în biroul meu. Johnny era confuz, nu ştia ce să mai creadă. -Bine, acuma stai jos, spuse regele. Johnny se aşeză jos cu teamă. -Deci...eu sunt regele anfirienilor şi am venit aici ca şi tine prin acea ,,cabină de fotografiat”. Când am ajuns aici eram confuz, nu ştiam dacă-i vis sau realitate. Fostul rege mi-a explicat cum stau lucrurile pe Anfiria şi m-a uns rege pe această planetă. -Dar de ce au avut Anfirienii nevoie de tine, puteau să pună un anfirian, nu un om. -Păi... creierul anfirienilor este mult mai redus ca al nostru şi aici pe Anfiria un creier inventiv poate face orice pentru că există un aparat con-

Cum am devenit scriitor...

ntr-o noapte ca oricare alta mam pus în pat să dorm. Era cam zece seara, tocmai se terminase serialul meu favorit şi, fiind obosit, am aţipit foarte repede, trecând imediat în "lumea viselor". În acea noapte am avut un vis foarte frumos. Din câte îmi aduc aminte era despre..., dar nu vă voi spune deocamdată pentru a vă face să citiţi povestea mea. Totul a început când am mers cu părinţii mei la New-York în vacanţa de vară. Oraşul era foarte mare, impresionant, plin de construcţii gigantice. Hotelul în care stăteam avea 25 de etaje, noi fiind la etajul al douăzecilea. Când te uitai in jos de la etajul 20, îţi venea să vomiţi. Acolo mi-am întâlnit un prieten tot român, era de o vârstă cu mine şi mai era comic şi făcea tot felul de trăznăi. O dată a mâncat trei muşte pentru a impresiona nişte fete. Eu l-am pus o data să cerşească 20 de dolari pentru a-i da 50 de dolari. Într-o zi eu cu prietenul meu ne-am cerut părinţilor pentru a merge la filmul ,,Johnny-regele anfirienilor". Era SF, fix pe gustul nostru. Ajunşi acolo am mers la o cabină unde se vindea popcorn şi suc, iar noi am vrut să ne cumpărăm. Prietenul meu a uitat să-şi ia restul, iar vanzătorul a rămas cu 5 dolari în plus. După câteva minute, am ajuns în sala în care se viziona filmul. Era multă lume pentru că era premiera filmului, iar amatorii de SF nu au rezistat tentaţiei de a vedea premiera unui film SF. Sala era mare, cu o plasmă imensă, iar scaunele erau roşii şi confortabile. Deasupra plasmei arăta ora la care incepea filmul şi ora la care se incheia. Făcând diferenţa, filmul dura 3 ore şi jumătate.Mai erau 5 minute, iar spectatorii erau nerăbdători. Trecuseră cele 5 minute, iar în sală era linişte, mai puţin în zona noastră unde prietenul meu mă ciupea. I-am spus că dacă mă mai ciupeşte plecăm de la film, iar apoi s-a cuminţit. Plasma se aprinseră invadând sala cu o lumină puternică. Mai erau 10 secunde. 10...9...8...7...6...5...4...3...2...1... BUZZ!!!! Dintr-o dată am auzit sunetul unui clopoţel. Off! Era tele-

fonul care mă trezise să merg la şcoală. M-am îmbrăcat repede,iar apoi am mers la bucătarie să mănânc. Era 7 si jumătate şi trebuia să ajung în staţie pentru a aştepta maşina care ne ducea la şcoală. Prima oră la şcoală era limba română unde am avut ca temă de făcut o compunere despre ce am făcut noi în vacanţa de vară. Orele de la şcoală au trecut repede şi pe la ora 14:30 am ajuns acasă obosit de ziua grea care am avut-o la şcoală. Dupa aceea m-am schimbat, am mâncat şi apoi m-am pus la învăţat, cam pe la ora 16. Temele le-am terminat pe la ora 18, după aceea miam ajutat părinţii la treabă. Veni şi seara, iar eu, ca în fiecare luni, marţi, miercuri şi joi mă uitam de la 20:30 la serialul meu preferat pe A TV.După ce se termină serialul am adormit şi am revenit din nou în ,,lumea viselor” încercând să-mi amintesc de acel vis şi noroc că mi-am amintit. Filmul era despre un copil care a ajuns într-o altă lume. Toată povestea a început cu un copil de 15 ani, pe nume Johnny Pott, care se plimba prin oraşul New York, unde căuta o cabină de fotografiat şi acolo a dat peste o altă planetă pe nume Anfiria, dar să vă povestesc mai detaliat. Într-o zi Johnny s-a cerut de la şcoală pentru a-şi face nişte poze pentru ceva. Căutând o cabină de fotografiat prin oraş a întalnit un om ciudat. Era imbrăcat foarte gros iar faţa îi era acoperită cu o mască neagră. -Bună ziua, spuse domnul acela. -Bună ziua. -Pot să te ajut cu ceva? -Dar cine sunteţi dumneavoastră? spune Johnny. Atunci omul acela i-a dat un bilet şi a luat-o la fugă. Pe bilet scria ,,Strada Anfiriei, nr. 21,cabinet de fotografiat”. Johnny chiar asta căuta, dar de unde ştia omul acela ce căuta el? Johnny, încrezător, merse pe strada aceea, iar de la începutul străzii a întâlnit semne care arătau sensul înspre cabina de fotografiat. Strada era pustie, fără pic de viaţă. Intrând în cabină a văzut ceva nemaivăzut de vreun pământean. Era o altă lume, cu totul diferită de Terra. Blocurile erau înalte cam de 5000 de metri şi erau semitransparente. Oamenii aveau corp de pisică, cap de câine, coadă de leopard, iar mâinile şi picioarele erau de ghepard.

Cum am devenit scriitor...

struit de fostul rege cu care dorinţele pământenilor să se realizeze pe Anfiria. Johnny rămase cu gura căscată. -Dar eu...ce caut aici? -Păi, tu eşti fiul meu... -Cum? -Părinţii tăi de pe Pământ nu sunt adevăraţii tăi părinţi, ei te-au adoptat de la mine şi de la mama ta. -Şi de ce m-aţi abandonat? -Eram săraci, nu aveam de mâncare, iar mama ta a murit la scurtă vreme după ce te-ai născut. Tu iartămă, fiule. Johnny nu ştia ce să mai creadă, era totul un vis ori realitate, era totul o minciună ori adevăr, pur şi simplu nu mai înţelegea nimic. -Şi de ce m-ai chemat acum? -Fiule, eu sunt pe moarte, zilele îmi sunt numărate, iar tu, fiind singurul meu fiu, vei fi regele acestei planete. -Dar părinţii mei nu ştiau că... -Le-am spus eu. Ei ştiau demult că sunt regele anfirienilor şi că voi veni după tine într-o

bună zi. -Aha, deci tu erai omul care mi-a dat biletul. -Da, fiule, eu am fost. -Tată..., poţi să-mi dai o cărticică despre istoria planetei Anfiria? -Sigur că da, doar trebuie să ştii totul despre această civilizaţie. Cartea i se păru interesantă lui Johnny, află că numele de ,,Anfiria” provenea de la cuvântul ,,anfi” care însemna animal, şi ,,rir”care insemna patru. Mai află ca planeta avea doar 500.000 de locuitori care se află doar într-un singur oraş. Dupa 30 de minute, Johnny terminase de citit, dar uitase să-l intrebe pe tatăl său în ce cameră din acel palat va dormi. Tatăl său îi arătă camera lui. Era frumoasă, mare, cu un pat de 3 persoane, sculptat. Pe jos era un covor roşu în mijloc şi pe margini cu auriu. Apoi Johnny se trânti în pat şi adormi buştean visându-se rege, iar poporul lui îi striga numele. A doua zi pe planeta Anfiria a început cu micul dejun la pat, special pentru Johnny, iar apoi alte lucruri diverse din viaţa unui prinţ.

MAŞIN ĂR ŢĂRILO IA R

scris nu me ţări de p le fiecărei e fiecare co nent. Pe Invenţia peretele ntiaceasta d s tâ in n ga este v extrem scris nu de folos a fi m e le fiecărei ito tuturor planete oamenil are d in g a o laxie, ia r. Ea va înloc r pe ui peretele apropia în viitorul din dre t graniţ apta s u nt scrise ele ş oamenii toate m care vor i şi ocean dori s-o folo ele de p ările sească n În fa ţă va sta e glob. u vor avea ne un om voie de c a r e cât de o va locali bacnotă z a ţara de cinci dorită ş sute de lei. A i ce ceastă să călăto l care vrea maşinăr rească în ie tr anumit oricine, va duce pe stat va tr -un oricând e d b o ui ar să ap , în ţara dor ese pe b ită sau p to u n u l unde s e un alt conti crie nunent, sa m e le ţării dor u pe o altă pla ite, însă netă. va trebu Maşină i să o fa ria ţăril că d oar cu d or es mare, ca egetul a m de do te rătăto r. Când u sute de butonul metri, v ă a va fi p ăsat, raz a tr bui amp ele soar lasată în eîl e v lui o r ilumin capitală şi a a pe călă re form to r ş i va fi te a pătrată. leportat Este aco o r ic în e ţară, perită cu o stic lă mare. A planetă sau atrage r specială care ceastă azele so maşinăr arelui. Înăuntr ie u, pe jos contactu va uşura , are nişte be l între c nzi pe c ivilizaţii difer are este ite. Mihalc a Laura .

Trecură astfel ani, acum Johnny avea 21 de ani.Tatăl său murise în urmă cu doi ani. Acum el era rege pe pământul anifirienilor. Îmi mai amintesc că filmul se termina cum Johnny era pe balconul principal, iar jos, în curtea palatului, erau locuitorii care îi strigau numele. Filmul se termină, iar în sala de film răsunară mii de aplauze. Ieşind de la film am întâlnit un căţeluş pierdut de stăpânul său. Am lipit afişe prin oraş cu speranţa că îi vom găsi stăpânul. Visul se termină cum eu cu familia mea mergem la aeroport însoţiţi de prietenul meu. La final eu mi-am pus în gând: -Pa, ţară dragă, prieten drag, o să-mi fie dor de tine. Iar apoi am urcat în avion. Când s-a terminat visul eu m-am trezit. Ceasul arăta 7:40. Off! acuma mama mă certa de ce nu mi-am pus ceasul să sune şi aşa a şi fost! Mama mă certă. Eu cred ca fost cel mai frumos vis. Florin Micle

Imagini călătoare Trec peste munţi şi peste văi, Peste dealuri şi câmpii, Pe lângă izvorul văii De la capătul câmpiei Trec pe lângă codri verzi Pe care din ochi nu-i pierzi Peste pietrele rotunde Care nu se pot ascunde Văd păsările pe cer Cu zborul lor de mister Văd pe câmpii floricele Care se joacă-ntre ele Călătorii imaginare Pe-o simplă rază de soare Toate merg aşa de-a valma Şi un doi le prinzi cu palma. Ancuţa Giurgiu

Ultimul pământean

lui erau chiar oameni cu care el se întâlneşte zi de zi, aşa că am ajuns la concluzia că eu sunt victima unui copil cu prea multă imaginaţie şi m-am gândit cine ar putea fi acel copil. Sigur este unul dintre copiii care vin la bibliotecă să ia cărţi stinţifico-fantastice. Totuşi nu am fost mai liniştit, dar am avut o mică speranţă că, odată cu sfârşitul compunerii acelui copil, o să se sfârşească şi coşmarul meu. Era cam vreo şase după masă şi nu mă mai puteam ţine pe picioare, aşa că m-am pus în pat şi am adormit. M-am trezit a doua zi şi am ieşit afară, am făcut câţiva paşi pe alee şi am simţit din nou schimbarea. Acum nu m-am mai întors în casă să mă spăl cu apă rece, ca să mă trezesc. Am început să alerg pe străzi, am alergat plângând de fericire, îmbraţişând pe toată lumea pentru că acum străzile erau pline de oameni, pe străzi erau multe maşini şi era foarte multă gălagie. Eram atât de fericit... În momentul acesta, sincer să fiu, nu mi-aş dori să aflu care este copilul care m-a luat şi pe mine în povestea lui. Tot ce îmi doresc în aceste momente este să nu mai fiu victima vreunui copil cu prea multă imaginaţie, pentru că m-am simţit ultimul pământean.

Cum am devenit scriitor...

căldură ameţitoare mi-a lovit faţa când am deschis fereastra camerei şi o dată cu ea o nelinişte imensă mi-a pătruns în suflet, dar nu-i găseam nici un motiv. După câteva secunde mă îmbrac, ies în sufragerie care era, ca de obicei, goală, ajung în hol, deschid uşa, ies afară si fac câţiva paşi pe alee, dar mă opresc brusc şi parcă simţeam cum îmi pulsează sângele prin vene, alerg repede în casă şi mă spăl cu apă rece pe faţă, merg din nou afară şi constat că atunci când am ieşit afară urechile nu mi-au fost lovite de zgomotul maşinilor sau de strigătele copiilor, acest lucru fiind posibil pentru că nu mai era nici o vietate pe stradă. După această constatare îmi pun mâinile pe faţă şi mă gândesc că ar fi imposibil că la acea oră nici măcar un om să nu se fi trezit; încep să am palpitaţii şi, speriat, încep să alerg bezmetic pe străzi, rupându-mi nasturii de la haină în încercarea de a-mi uşura mişcările. După câteva minute de alergat, fără să-mi dau seama, ajung de unde am pornit. Extenuat, cad în mijlocul străzii în genunchi şi atunci un strigăt necontrolat iese din mine, un strigăt de disperare. Am stat puţin întins pe alee, apoi m-am ridicat şi am început să merg uitându-mă în jurul meu cu o faţă disperată care căuta ajutor. Şi acel om pe care toată lumea îl ştia un om puternic, care nu se dă bătut niciodată începu să plângă. Eram asemeni unui copil care cere părintelui său o bomboană şi el nu-i dă, numai că eu ceream lui Dumnezeu oamenii şi mă intrebam cu ce am greşit de trebuie să suport o asemenea pedeapsă, dar nu primeam nici un răspuns. Chiar dacă de mulţi ani eu locuiesc singur, nu puteam să îndur pustiul străzilor, să mă duc singur pe alee la bibliotecă fară să mă îmbrâncească nimeni. Am pornit spre casă pentru că începuse să se întunece. Urc scările, deschid uşa şi mă îndrept spre camera mea unde cad în pat cu faţa la tavan, îmi fixez privirea într-un

punct fix şi îmi trec prin minte tot felul de lucruri la care nu m-am gândit niciodată, cum ar fi să-mi pun capăt zilelor. Dar nu ar avea nici un rost pentru că oricum eram ca şi mort. Fără să-mi dau seama am adormit. Mă trezesc a doua zi dimineaţă, ameţit, mă ridic şi merg direct la uşă, o deschid şi constat că nu s-a schimbat nimic, strada era tot goală şi aceaşi linişte îmi asurzea urechile. Mă aşez pe o treaptă, îmi îmbrăţişez genunchii şi îmi pun fruntea pe ei, apoi, speriat, încerc să-mi dau un răspuns la întrebarea “Ce s-a întâmplat?”. Eram extenuat, dar m-am decis să merg la bibliotecă, acolo unde de obicei îmi petrec fiecare zi. Bineînţeles că am vrut să merg acolo cu un scop, acela de a căuta o carte despre posibila dispariţie a oamenilor sau care ar avea vreo legătură cu situaţia în care mă aflam eu. Intru în bibliotecă, mă îndrept spre masa cu calculatorul şi încerc să-l pornesc, să caut un titlu, dar constat că nu era curent, aşa că am început să mă uit prin rafturi. După câteva ore de căutări singurul titlu pe care îl găsesc mai potrivit cu situaţia mea este Totul este posibil. Era o carte nu prea mare, cu coperţi albastre, însă era foarte ciudată pentru că nu avea autor, paginile nu erau numerotate şi parcă nici nu mai fusese deschisă, pentru că paginile scoteau ca un fel de scârţâit cănd le răsfoiam. Am luat cartea şi am pornit spre casă, dar când am ajuns miam dat seama că deja se făcuse seară şi curentul nu mergea, aşa că am căutat nişte lumânări şi am început să citesc. Fără să-mi dau seama se făcu dimineaţă şi am hotărât să dorm puţin, pentru că eram foarte obosit. După câteva ore de somn m-am trezit şi, stând în pat, am început să mă gândesc la cele citite în carte. Din câte am înţeles eu din acea carte, am ajuns la concluzia că eu aş putea fi victima unui copil cu prea multă imaginaţie. În carte era vorba despre un copil care făcea o poveste şi, dacă povestea copilului era foarte frumoasă şi el avea multă inspiraţie, personajele din povestea

Cristina Tarţa

Amintiri de neuitat Din căsuţa mică, Pierdută în sat, Răsare o lume-n miracol De neuitat. O prispă dărâmată, O floare neudată, O mână mică mică, O udă şi-o ridică... O casă mică, plină, Copiii-i dau lumină, Părinţii – iubire senină Şi pacea devine divină. Flavia Florian

Regină pentru zece minute 16 ianuarie 2009, ora de biologie

Cum am devenit scriitor...

« Afară este o vreme tare urâtă, plouă, suflă vânt. Domnul profesor predă lecţia într-un mod tare încet, încât simt că sunt tare moleşită. Stau şi mă gândesc la importanţa biologiei…Şi tot gândindu-mă eu aşa, văd că, după un dulap, sub o planşă, se tot mişcă ceva. Oare ce să fie, mă întrebam şi blocându-mi ochii în într-acolo nu l-am auzit pe domnul profesor care striga disperat la mine : - Viorela, Vioreeelaaa, fii atentă la lecţie !!! Dar eu, nimic, eram prea preocupată de ceea ce s-ar putea afla sub planşă. Deodată iese un şoricel. Alarmată, înspăimântată, sar în picioare pe bancă şi încep să urlu: - Şoarece! Fugiţi, şoarece! Din liniştea ce era în clasă, parcă dintr-o poveste scoasă, au început deodată să se audă ţipete şi urlete. Toate fetele erau pe bănci, iar băieţii, mai curajoşi, au început să alerge după el. Şoarecele, speriat din caleafară, s-a ascuns la picioarele mele, dar eu nu l-am observat, cum eram încremenită de spaimă. Nici nu l-aş fi observat deloc, dar colega mea Roxana a urlat brusc: - Vio’, sub scaunul tău… e…e… şoarecele!!! Până să apuc să mă urc din nou pe bancă, şoarecele m-a atins, micşorându-mă. Da, da, aţi înţeles bine, micşorându-mă! Toţi colegii mei au început să alerge după mine, dar şoricelul m-a salvat, trăgându-mă de mână sub dulap. - De ce se poartă aşa de urât? Nu vezi, erau gata să mă omoare? l-am întrebat eu pe şoricel. - Te-am micşorat ca să observi prin ce trecem noi, şoarecii, în fiecare zi.Şi fără a observa că în spatele meu se adunaseră toţi şoarecii din şcoală, am spus: - Înţeleg că v-am făcut un rău? - Nu chiar, pentru că din moment ce suntem mici şi scârboşi,

este normal să te sperii. - Ştiţi? Nu sunteţi scârboşi, dar mie mi-e frică de voi. Oare mă veţi putea ierta? - Da. Însă trebuie să-ţi arătăm întreaga şcoală, modul în care trăim noi şi prin ce primejdii trecem. Bineînţeles, dacă vrei! - Da, sigur. Normal că vreau orice, pentru a scăpa de la ore. Am pornit la drum. Am intrat în laboratorul de chimie unde elevii dădeau lucrare. Profitând de linişte, m-am plimbat printre bănci şi o fetiţă m-a văzut. Atunci, cei mai curajoşi elevi au început să alerge după mine. Am alergat, am alergat şi am intrat repede într-o gaură, trăgându-mi sufletul. Un băieţel mic, drăguţ, mi-a spus că zilnic i se întâmplă aşa ceva. - Să ştii că nu mai vreau o altă experienţă. Pe tine cum te cheamă? Cum ai ajuns aici? l-am întrebat. - Mă cheamă Paul şi am ajuns la fel, ca tine. - Eu sunt Viorela. De cât timp eşti aici?... Oare cum vom reveni la viaţa noastră, normală? - Sincer, nu ştiu…Eu de multă vreme sunt aşa…am aproape două săptămâni. - Aaa, tu eşti băiatul care se zice că a plecat la bunicii din Cluj şi nu mai vrea să se întoarcă? - Da, eu sunt acela şi acum maş întoarce! Fără a băga bine de seamă, mam îndrăgostit de el, dar nu aveam curaj să-i spun. Şoriceii ne-au dus în “camera tronului” unde au început să ne cicălească şi să ne întrebe dacă ne place să fim alergaţi în fiecare zi. Cum era şi normal, le-am răspuns că nu ne place. Peste noapte am dormit într-o cameră rece şi sinistră. Prima dată nu ne-am prea dat seama, dar după ce am mai studiat, am constatat că era o celulă şi eram ţinuţi captivi. Când s-a ivit ocazia, i-am spus lui Paul că-l iubesc. El a devenit mult mai atent cu mine şi mult mai tandru. - Şi eu te iubesc, Viorela, mi-a spus, şi am un plan ca să scăpăm de aceşti terorişti. Am uitat să vă spun că acele fiinţe mici şi scârboase erau adevăraţi tirani. -Cum vom scăpa? Nu prea

avem mari şanse, şoarecii aceştia sunt adevărate genii. - Da, este adevărat ce spui tu, dar nu-s la fel ca mine.Tu va trebui să pari îndrăgostită de rege… Odată ce regele va şti acest lucru, tu vei ajunge regină şi mă vei elibera. Eu voi săpa un tunel de care ei nu vor şti şi astfel vom fi salvaţi. - Am înţeles, dar mie nu-mi place de el, ba chiar detest această categorie de fiinţe. Tu ştii că eu te iubesc doar pe tine. - Şi eu te iubesc, dar acum trebuie să ieşim din incurcătură şi mai ales să ne salvăm. Zis şi făcut. “M-am îndrăgostit de rege”deşi nu puteam accepta acest fals, nici în gând. Au trecut mult zile şi “regele” insista să facem nunta dar eu refuzam, găsind mii şi mii de pretexte. Am hotărât ca nunta să aibă loc de Sfântul Valentin pentru că este ziua îndrăgostiţilor.Ceea ce nu ştia însă regele era faptul că din acea zi n-o să mă mai vadă, iar vraja se va rupe pentru totdeauna. A trecut mult timp, şi iată, a sosit ziua cea mare. - Ei, draga mea!? Viitoarea soţioară este pregătită pentru a deveni regina tuturor şoarecilor? - Da, regele meu…. Nu am apucat să-mi termin vorba că o slugă grăbită vine şi spune: - Maiestate, deţinutul vrea să-i dea reginei un cadou de logodnă, aşa că v-a invitat să mergeţi în Vegas, acolo unde se intersectează toate tunelele, pentru a vă lua cadoul. - Dacă soţia mea vrea, voi face ce zice ea! - Dragul meu soţ! Eu am vrut să fie alungat, dar în lumea mea, un cadou este o onoare. - Aţi auzit-o pe soţia mea? Mergem! Ce să mai spun? Fericirea mea era nespusă! Am pornit la drum. În cinci minute am ajuns. Eram atât de fericită că l-am revăzut pe Paul, încât îmi venea să-l iau în braţe, dar nu puteam, deşi eram aproape liberă, dar fericirea mea ne-ar fi stricat planul. - Alteţă! Preamărită regină! Iubit rege! Acesta este cadoul

şi simţeam ceva foarte ciudat. Într-o clipă, devenisem iar mare.şi orele se porniseră. Parcă-l aud şi acum pe domnul profesor ţipând: - Viorela, treci la tablă!!! Spunemi lecţia de data trecută! Nu m-am prea dezmeticit de cap, dar am început să spun lecţia şi a fost bine, pentru că o ştiam. Când am ieşit în pauză am dat cu ochii de el. Era chiar Paul. Numi venea să cred ce s-a întâmplat. Oare visez? Nu!!! Paul a venit la mine şi mi-a spus: - Ei, bine, totul a revenit la normal acum. Vino să le dăm o lecţie şoarecilor! - Ce fel de lecţie? - Adu pisica doamnei de alături şi se va descurca ea. - O, eşti atât de isteţ, drăguţ şi îţi mulţumesc că m-ai salvat. - Nu ai pentru ce. Dacă nu erai tu, poate că eram tot acolo. M-am înţeles tare bine cu Paul, încât şi azi ne mai aducem aminte de acea zi, de peripeţia noastră, de

i i z oe

PLANETA NECUNOSCUTĂ De câteva zile s-a descoperit o nouă planetă. Această planetă nu a fost botezată încă, dar se poate spune despre ea că este plină de roci colorate, asteroizi care s-ar putea să ajungă şi pe planeta noastră. Pe acea planetă sunt mulţi extratereştri de diverse culori care s-au împrietenit cu astronauţii. Planeta este mică, de zece ori mai mică decât Pamântul. Acolo sunt mulţi copaci încovoiaţi în care sunt casele extratereştrilor. Pe lângă case este o grădină, dar în ea nu cresc flori, ci animalele extratereştrilor care îşi schimbă culoarea pe măsură ce cresc, din roşu în maro. Acolo, noaptea cerul devine incolor şi se văd luna şi stelele foarte mari.Râurile limpezi au în ele raze solare care sunt pufoase şi catifelate. Dacă atingi acele raze, poţi sta în apă o oră fără să respiri, iar după ce ieşi din apă ai impresia că pluteşti. Pe planeta aceea în fiecare zi este sărbătoare, de aceea a fost numită PLANETA SĂRBĂTORILOR!

Amintiri de neuitat

cum era să devin prima doamnă a şoarecilor şi o regină tristă. Acum, după cincizeci de ani, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Numai că de data aceasta, mă căsătorisem cu Paul, un om, nu un şoarece.” - Ei, bine, draga mea nepoţică, ţi-am povestit. Nu voi uita niciodată acele zile minunate în felul lor. - O, bunico, ce n-aş da să am şi eu, măcar o dată în viaţă, o asemenea peripeţie. Să mă îndrăgostesc de un băiat frumos. - Să te îndrăgosteşti de un băiat? Şi cu vecinul, Tudor, cum rămâne? Băiatului îi place de tine. - Tudor!? Atunci mi-am găsit un prieten. Mulţumesc, bunico! Dacă nu erai tu, îl făceam pe Tudor să sufere. - Timpul le vindecă pe toate, draga mea, şi tu ai timpul înainte, ca să-l cunoşti, să te bucuri, să trăieşti, îmbrăţişând speranţe şi împliniri . Viorela Ioana Paşca

Primăvară E prima zi de martie afară, E prima zi de caldă primăvară, Bătrânul soare iar zămbeşte, Alaiul florilor soseşte.

În şcoala mea am învăţat Să iubesc cu-adevărat Lumi de care m-au legat Amintiri de neuitat

Primăvară,zână bună, Revii în această lună În caleaşca ta aleasă Şi faci totul să-nflorească

Universul de-nceput Micii paşi nu i-a pierdut Căci locul n-are uitare Şi nici timpul depărtare

Greieri cântăreţii, Bondari certăreţii, Furnici gospodine Aduci iar cu tine

Lumea-n vise adunată N-o voi uita niciodată Şi-mi voi aminti mereu Leagăn, dor de satul meu.

Ghioceii înfloresc, Păsările ciripesc... Toate-ţi zic: Bine-ai venit! Pămîntul e fericit!

Port în suflet amintiri Roi de vise şi iubiri, Joc le voi păstra şi gând Cer de viaţă pe pământ.

Lumea este bucuroasă C-ai venit în haină-aleasă, Cu alai de floricele Şi cu zbor de rândunele.

Lăcrămioara Florian

Cum am devenit scriitor...

meu…Un trenuleţ al dragostei… Vă aşezaţi, iar el vă va purta prin multe locuri frumoase. Haideţi, fără frică! Uite, eu voi sta în spate ca să aveţi spatele acoperit. A pornit trenuleţul…şi, când eram pe la mijlocul traseului, Paul s-a ridicat, l-a ucis pe şoarece, m-a ridicat în braţe şi am ieşit din tunelul pe care-l făcuse. Când slugile au văzut că regele este mort, iar eu lipsesc, au început căutarea… Am ajuns în clasă. Toţi erau înţepeniţi. Era aceeaşi oră şi aceeaşi dată ca atunci când plecasem. Nimic nu se schimbase. - Ura, am reuşit să ne salvăm!Paul, te iubesc! - Şi eu te iubesc, Alteţă! Dar acum trebuie să mişcăm cutia de fier din spatele clasei şi să o punem aici, unde-şi au cuibul. Am împins de ea, am aşezat-o la locul potrivit, şi, într-o clipă, toţi şoarecii au intrat în ea Ce fericită eram! Dar parcă tot lipsea ceva O, da, eram tot mică…Se făcea ora 12

Andreea Florian

Filip Elisa

Prietenia

Cercul florilor

Luna către Noapte

Prietenia e frumoasă Ca şi o floare duioasă Care mereu se ridică Şi răzbeşte fără frică.

Cerc frumos de floricele Porţi mulţime de culori Roşii, galbene şi albe Se deschid în prag de zori!

Prietenia-n timp rămâne Nu se strică, se supune, O miroşi atunci când suferi E ca şi florile de nuferi.

Cerul e un cerc de lume Ce mereu e neajuns Pentru florile din lume Care nu au loc deajuns

Noapte, tu, întunecată Sclava mea eşti! Revărs multă strălucire În a ta întunecime – De pe tronul argintat, Dau valuri de lumină.

Dacă tu ai o problemă Prietenia te ajută, Nu există loc de ceartă Prietenia-i pusă-n ramă.

În culorile din lume Mereu cercu-i colorat Ca florile - o minune Ce mereu a existat!

Prietenia-i mai frumoasă Dacă tu te străduieşti. Nu mai sta închis în casă! Ieşi afară şi trăieşti!

Mireasma florilor în prag de seară E frumoasă şi e dulce Iar atunci când ele mor Cercul lumii rămâne gol...

Un popor mă preamăreşte, Un popor de stele... Ele vin cu miile, Eu le ofer sfaturile: Mai bine să mă slujească, Dar, uneori, de mândrie Se furnică în razele mele.

Cum am devenit scriitor...

Mihaela Nechita

O carte...

În cercul lumii nimic n-apare Decât o mare singurătate... Iar cu venirea primăverii Ce mare minune! Ea dispare! Violeta Coman

O carte când citeşti Miroşi o floare, O carte când citeşti E sărbătoare.

Cercul luminilor

O carte când citeşti Deschizi o fereastră, Te-mbogăţeşti Cu zarea albastră.

Multe flori trezite sunt Printre firele de iarbă, Chiar şi-un ghiocel sfios Am găsit venind la şcoală.

O carte când citeşti Vorbeşti ştiinţific, O carte când citeşti Arăţi mirific.

Soarele – cerc de lumină Care dimineaţa apare Şi seara din nou dispare... Dar apare un alt cerc... Luna pe cer o zăresc – Prinre mii de stele Luna vcieţii mele.

O carte când citeşti , Eşti apreciat; O carte când citeşti, Eşti lăudat. Petronela Cândea

Soarele când apare Apare în faţa mea. Cu razele luminoase Care îmi schimbă viaţa, Soarele dacă n-ar fi, Fluturii – ar mai trăi, Doamne, ce urât ar fi, Fără fluturi n-aş trăi! Maria Nechita

Fără mine, veşnic tu ai fi dormit Dar acuma că eu exisat Ai şi de slujit... Eu sunt cea mai mare Dintre toate cele ce-s cereşti Nu sunt numai în poveşti Că sunt de neamuri împărăteşti. Eu te văd şi ştiu Noapte, de ce eşti supărată Şi uneorci chiar întunecată. Tu îţi dai seama Că sunt prea mare conducătoare Mândră de razele strălucitoare. Eu sunt preamărita Lună Şi îţi spun: Cu umilinţă Pleacă-ţi fruntea, Şi-naintea mea te-nchină! Noapte, sunt a ta regină! Ioana Vele

(o întâmplare din) Viaţa mea la ţară

copii cu care mă împrietenisem, apropiaţi vârstei mele. Ne-am distrat mult chiar dacă aveam toţi probleme de sănătate. Chiar dacă eram în spital, aveam o poftă de mânare de lup. Auzind câţi cremvuşti am înghiţit odată asistentei i s-a făcut rău. Tocmai când m-am acomodatz şi mma era acasă, timpul şederii meleîn spital s-a apropiat de sfârşit. Într-o zi medicul mă anunţă: „Mâine pleci acasă”. A doua zi, mama sosi cu toată garderoba mea. Mâna înepuse să se vindece şi nu mai era necesar să stau inetrnată. Mă despărţii de colegii de spital luândumi rămas bun şi alteptând cu nerăbdare întoarcerea acasă. Îmi era foarte dor de casă deoarece până atunci n-am fost plecată mai mult de o zi, două. Acasă, toţi ai casei s-au bucurat foarte mult de revedere. Acasă am fost ca în puf. Nimeni nu-mi dădea de lucru numai ca să mă fac bine. Însă refacerea a durat destul de mult. Cel mai greu a fost în perioada de timp pierdută la şcoală. Recuperarea a fost mai anevoioasă. Dar cu toate greutăţile, totul a decurs bine, mâna a început să se vindece şi totulş a reintrat în normal. Am hotărât şi promis părinţilor că voi fi mai atentă de acum înainte să nu mai păţesc ceva asemănător. Roxana Giurgiu

Cum am devenit scriitor...

u vreo doi ani în urmă, am produs multe emoţii şi îngrijorări părinţilor mei. Totul s-a datorat neatenţiei mele. Într-o zi de toamnă târzie, am primit sarcina de a pleca după vite la păşune împreună cu bunica. Mie mi-a căzut rândul de a aduce caii – o iapă şi o mânză foarte nărăvaşă. Totul e decurs bine, ca de obicei, până la un punct. Apropiindu-ne de primele case, mânza pe care o duceam de căpăstru, nu ştiu ce auzi că se sperie foarte puternic. Eu, mai slabă, nu am mai reuşit să o ţin. În acel moment eu am căzut iar mânza zbură pe deasupra mea ca un cal fermecat din poveste. Din păcate, cu una din copite mă atinse peste o mână. La început, nu am dat importanţă, spunând, nu numai eu ci şi părinţii mei, că e o simplă lovitură. Dar nu a fost chiar aşa. De cum a început să se însereze, au apărut şi complicaţiile. Părinţii m-au certat pentru că nu am fost atentă şi de ce nu am lăsat la timp mânza liberă. Le-am spus că totul a fost foarte rapid şi pe neaşteptate. Chiar dacă mă durea, eu încercam să-mi folosesc mâna. Dar nu mă asculta ca înainte. Mama sa gândit să îmi pună comprese cu apă de plumb şi să-mi administreze calmante. Cea mai săritoare dintre toţi a fost bunica, cu cele mai

minunate leacuri băbeşti... dar nici medicina mamei şi nici cea a bunicii n-au dat niciun efect. Mâna mi se făcuse cât o mănuşă de box iar la culoare asemenea mănuşii. A doua zi dimineaţa, părinţii s-au îngrijorat foarte mult, diagnosticul era pus deja acasă. Fractură! Părinţii au hotărât rapid: trebuie să mă consulte medicul. Cu toate împotrivirile mele, deoarece auzul cuvântului medic mă temeam foarte tare, ne-am prezentat la medicul de familie şi de acolo spre medicul chirurg. Diagnosticul era clar iar medicul a hotărât că singura soluţie era să mă opereze.atât eu, cât şi mama am intrat în panică; ce amai îngrijorată a fost mama. Medicul chirurg a încercat să ne liniştească spunându-ne că este o operaţie banală. Totul s-a întâmplat foarte rapid, neavând nimic necesar din obiectele trebuincioase. Mama s-a grăbit să-mi facă rost de toate cele necesare. După intrarea în salon ne-am găsit repede prieteni. Mama a rămas foarte uimită de acomodarea mea. Medicul m-a programat chiar a doua zi pentru operaţie. Mama a fost tot timpul cu mine. A doua zi, cu multe emoţii, ne-am îndreptat amândouă spre sala de operaţii. Eu. Mai calmă după o injecţie, iar mama tot mai agitată. Totul a decurs bine, după ce am adormit nu am mai simţit nimic. După trezire au fost probleme o zi deoarece mă durea. Însă şederea a fost şi plăcută, colegii din salon şi din salonul vecin erau zburdalnici şi distractivi. Erau

Biblioteca şcolii

Ajutoare de la olandezi Şcoala noastră a beneficiat în acest an de câteva ajutoare donate de către prietenii noştri din Olanda, fundaţia Ouderwater Helpt Roumanie. Au fost aduse piese de mobilier, aparate pentru sala de educaţie fizică şi sport. Elevii au fost încântaţi că şi-au putut schimba vechile bănci şi scaune. Pe lângă şcoala din Copalnic Mănăştur, au mai beneficiat de donaţii şi celelalte şcoli din comună. Materialele au fost transportate cu un tir. Toţi copiii din şcoală au fost foarte bucuroşi pentru toate acestea şi toată lumea, chiar şi profesorii, au fost uimiţi de dărnicia olandezilor. De atunci a trecut aproape o lună şi toate arată foarte bine pentru că elevii din şcoală le-au îngrijit. Paul Mihnea

Sala de sport Ca orice şcoală modernă, şcoala din Copalnic Mănăştur cu clasele I-VIII a fost nevoită să construiască o sală de sport la normele europene. Construirea sălii de sport a durat doi ani, timp în care primăria Copalnic Mănăştur au strâns fonduri pentru această minunată sală de sport. Profesorul de sport de la şcoala Copalnic Mănăştur se numeste Câmpian Iustin şi este foarte bine pregătit. Trebuie să mulţumim autorităţilor care au ajutat la acest important eveniment pentru şcoala Copalnic Mănăştur. Şcoala noastră a primit ajutoare care constau în instrumente folosite la exerciţiile fizice chiar din Olanda.

a şi orice şcoală modernă şi şcoala noastră are o bibliotecă, care nu de mult timp, a fost renovată şi îmbogăţită cu multe cărţi noi pe care elevii ar trebui să le citească. Doamna învăţătoare care are grijă şi care este responsabilă pentru tot ceea ce se întâmplă în bibliotecă se numeşte Măguţ Valentina. Ea face acest lucru de dragul cărţilor şi al copiilor. Rolul unui bibliotecar nu se reduce la faptul de a împrumuta şi de a prelua cărţi, ci stă sub semnul modestiei, al sfaturilor şi al încurajărilor. Cititorul trebuie permanent îndrumat şi orientat, lucruri pe care doamna Măguţ le face cu o deosebită

plăcere. Foarte mulţi copii vin la bibliotecă pentru a împrumuta cărţi, pentru lectură şi chiar pentru a se documenta pentru noi şi interesante referate sau pentru a viziona unele filme. Biblioteca nu este un loc de care trebuie să ne ferim, ea ne deschide sufletul spre basmele cărţilor, care sunt un refugiu din viaţa pe care noi o trăim zi de zi spre viaţa pe care numai prin farmecul lecturii o putem procura.Biblioteca şcolii din Copalnic Manăştur este locul în care ne putem refugia, unde putem fi liniştiţi că vom avea acea pace de care avem nevoie. Se pare că toate drumurile duc spre acelaşi proverb străvechi:”CINE ARE CARTE, ARE PARTE!”.

O oră specială de lectură Cu sufletul încărcat de emoţie, curiozitate, dar şi sete de cunoaştere, elevii clasei a IV-a de la Şcoala cu clasele I-VIII Copalnic Mănăştur, însoţiţi de doamna învăţătoare Nechita Silvia şi doamna bibliotecară Nicoleta Olah au descins în ziua de 26 martie 2009, timizi şi cuminţi la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare.S-a realizat aici o oră specială de lectură acumulând informaţii referitoare la serviciile Bibliotecii Judeţene şi descoperind noi taine din activi-

Olimpicii Anul acesta am avut nişte elevi foarte harnici la română - au obţinut la olimpiada de limba şi literatura română premiul al III lea: Laura Mihalca, din a VII a B, Mihnea Paul, din a VII A, Ioana Petrehuş, din a V a B, iar Cristina Tureanu din a VIII a A a obţinut menţiune. Îi felicităm şi le dorim succes în continuare!

tatea bibliotecii. Elevii au admirat lucrările de desene din expoziţia recent inaugurată în Salonul artelor. Copiii s-au reîntors mult mai bogaţi sufleteşte cu promisiunea că vor reveni în calitate de cititori ori participanţi la diferite activităţi realizate la bibliotecă. Mihăilă Florin

Elevii cu cele mai puţine absenţe: clasa a V-a A: Bel Adrian Gabriel Bob Daniel Bota Alexandru Victor Cozmuţa Mihaela Roxana Kosovan Şimon Daniel Micle Ioana Mihalca Iuliu Ioan Clasa a V-a B: Paşca Liviu Ionuţ Paşca Ştefan Gheorghe Petrehuş Ioana Pop Andreea Mădălina Văsuţ Mihaela Adina Văsuţ Vlad Ionuţ Clasa a VI-a A: Botiş Liviu Cătălin Cosma Loredana Adina Filip Georgiana Pop Mădălina Costin Laura Clasa a VI-a B: Mihnea Alexandru Micle Ana Maria Micle Iulia Costin Lidia Clasa a VII-a A: Bota Silviu Vasile Filip Alexandra Maria Mihnea Paul Dumitru Mihalca Maria Clasa a VII-a B: Filip Bianca Narcisa Nechita Mădălina Oana Clasa a VIII-a A Belu Andrei Covaciu Ionela Mihăilă Mădălina Clasa a VIII-a B: Petruş Ruben Tarţa Cristina Nistor Ştefan

“Aştept idei şi sfaturi de la voi” interviu cu domnul Pop Ioan, director al Şcolii Copalnic Mănăştur Reporter: Ce planuri aveţi pentru şcoală în următoarea perioadă de timp? Dir. Ioan POP: Ca investiţii vrem să reuşim să reabilităm interiorul şi exteriorul şcolii, să amenajăm un Centru de Documentare şi Informare, să realizăm izolarea termică a clădirii şi să amenajăm curtea şcolii. Reporter: Ce ne puteţi spune despre colaborarea cu olandezii? Dir. Ioan POP: Este vorba despre colaboarea cu fundaţia olandeză OUDEWATER HELPT ROEMENIE, colaborare care a început în 1996 la Şcoala din Preluca Veche. În prezent au ajutat Şcoala din Copalnic Mănăştur cu mobilier şi alte bunuri, cum ar fi bănci individuale, calculatoare, iar acum amenajează toalete interioare la şcolile din Ruşor, Lăschia şi Curtuiuşul Mic. Reporter: Ce părere aţi avea despre amenajarea unui parc lângă şcoală, având în vedere că deja aţi plantat gard viu, copaci, flori, lucru pe care nu l-a mai făcut până acum nici o oficialitate? Dir. Ioan POP: Mai întâi aş vrea ca sălile de clasă să fie aranjate pe gustul elevilor şi ar fi bine şi curtea şcolii să fie ca un parc mic, printr-un proiect de colaborare cu Direcţia Ambient Urban Baia Mare. Reporter: Ce aşteptări aveţi de la noi, elevii? Dir. Ioan POP: Cea mai importantă este îmbunătăţirea disciplinei, ar fi loc şi pentru rezultate mai bune la învăţătură, pentru proiecte educative. Aştept idei şi sfaturi de la voi, precum şi o colaborare mai curajoasă. Bianca Filip

Elevii cu cele mai mari medii: clasa a V-a A: Tămaş Andrei:9,83 Bota Alexandru:9,68 Mihalca Iuliu:9,32 Pop Paul:9,10 Kosovan Daniel:8,95 Clasa a V-a B: Văsuţ Vlad:9,89 Petrehuş Ioana:9,23 Burian Alexandra:9,20 Marc Camelia:9,10 Petrehuş Ştefan:8,88 Clasa a VI-a A: Cosma Loredana:10 Filip Georgiana:10 David Camelia:9,50 Pop Ana Maria:9,50 Moge Sultenica:9,45 Clasa a VI-a B: Mihnea Alexandru:9,83 Micle Iulia:9,73 Micle Ana Maria:9,50 Costin Lidia:9,19 Pop Claudia:8,95 Clasa a VII-a A: Mihnea Paul:9,83 Bota Silviu:9,75 Nechita Georgiana:9,25 Filip Alexandra:9,15 Preda Ştefan:9,00 Clasa a VII-a B: Mihalca Laura:10 Filip Bianca:10 Paşca Viorelia:9,49 Filip Elisa:9,20 Iacob Roxana:8,89

tră coala noas ş la y a d ’s Valentine amna B, ajutată de do

Clasa a VIII-a A Belu Andrei:10 de tră clasa a VII a at as ed no ec la pr oa Covaciu Ionela:9,94 l, şc ba la uarie organizat un În data de 14 febr de dia Strempel, a ia au aţ Cl al st ă, in Costin Florina:9,83 ez e, gl ad en gr ba fost doar 6 profesoară de lim , prin dans. . Deşi în sală au er riu ist op m Tureanu Cristina:9,68 pr şi la iss ad m gr t cu un un concurs de peratura s-a ridica tăm aici câştigă- Mihăilă Mădălina:9,38 m en te ez ă, pr ct fe vă , de tiv d ec călzire fiin cam subi în fost pteşte că juriul a Cu toate că se şo : miss şi mister Oiegar Mihai. torii concursului Covaciu Ionela şi A: a IIVI a sa la şi Bota Silviu. Premiul I:c A: Mihalca Maria I-a VI a sa rgoş Florin. cla II: l Premiu ci Ana Maria şi Ho Su B: a IIVI a Lingurar Beni. Premiul III:clasa Paşca Viorelia şi B: I-a VI ca. a sa la i şi Moge Sulteni Menţiunea I:c I-a A: Coza Crist aV Daniel. sa n la va :c so I-a aI Ko a şi Menţiune Şimon Daniela B: -a aV Lucian. sa la eş :c coleta şi Ch ei Menţiunea a III-a -aB: Petrehuş Ni VI a a. ee sa dr la :c An a p Vefan şi Po Menţiunea aI Va-B: Petrehuş Şt a sa la :c -a aV a Menţiune

Clasa a VIII-a B: Petruş Ruben:9,62 Micle Florin:9,59 Nistor Ştefan:9,59 Simon Ştefan:9,58 Petrehuş Alexandru:9,30

“Aş vrea să înfiinţez o echipă de handbal a comunei” - interviu cu Iustin Cîmpian, profesor de educaţie fizică şi sport Rep.: Ce părere aveţi despre noua sală de sport? Prof.: Este o sală de sport cochetă, dotată cu spaţiu de lucru, vestiare, duşuri, cabinet medical, toaletă şi magazie pentru materialele sportive, care dau posibilitatea elevilor să desfăşoare activitatea conform cerinţelor programei de educaţie fizică şi sport. Rep.: Ce aparate noi aţi dori? Prof.: Sala de sport este dotată în prezent cu materiale sportive care contribuie la densitatea lecţiilor desfăşurate în ea. Pe lângă dotarea existentă ar mai fi necesară procurarea unor materiale noi: mingi medicinale, trambuline pentru sărituri peste aparate, cercuri, corzi pentru sărit şi altele. Rep.: V-ar tenta ideea de a face o echipă de handbal a comunei? Prof.: M-ar tenta ideea să formez o echipă de handbal a comunei care să fie competitivă. Rep.: De când sunteţi profesor de educaţie fizică? Prof.: Funcţionez la Şcoala cu clasele I-VIII din Copalnic Mănăştur ca profesor de educaţie fizică şi sport de 33 de ani fără întrerupere. Rep.: Ce jocuri îi place cel mai mult generaţiei de acum? Prof.: La băieţi fotbalul, la fete handbalul şi tenisul de masă. Rep.: Ce copii talentaţi aţi avut în decursul anilor? Mai aveţi şi acum? Prof.: În fiecare an există copii talentaţi în şcoală, dar din păcate numarul lor este mai redus.

PERFORMANŢE: 2007 - handbal fete: loc III pe judeţ, mediu rural. - handbal băieţi: loc IV pe judeţ, mediu rural. - fotbal băieţi: loc I judeţ, loc III între judeţe. 2008 - fotbal: loc I interzonă. loc I judeţ. loc V inter judeţ. 2009 - fotbal, clasele I-III: loc III inter zonă. clasele V-VIII: loc III inter zonă.

Echipa de fotbal formată din clasele V- VIII a câştigat faza locală cu echipele Berinţa şi Dumbrăviţa pe care echipa noastră le-a bătut, şi s-a calificat mai departe în faza judeţeană jucând cu Mireşul Mare. Rezultatele meciurilor din Copalnic Mănăştur au fost:

Echipa de bază „Speranţa” Copalnic Mănăştur: Şimon Ştefan: portar; Horgoş Florin: fundaş dreapta; Mihnea Paul: fundaş stânga; Oiegar Mihai: mijlocaş; Petruş Ruben: atacant stânga Bartoş Paul: atacant dreapta; Rezerve: Pop Claudiu, Mihnea Alex, Cordoş Vlad, Nechita Ionel,

PĂRERILE JUCĂTORILOR “SPERANŢA”

MIHNEA ALEX: au marcat: Bartoş Paul şi Petruş Cum ţi s-au părut condiţiile de joc? Condiţiile de joc au fost foarte rele Ruben. Speranţa-Dumbrăviţa: 3-1. pentru că terenul, în meciul cu Au marcat: Bartoş Paul 2 goluri Băiuţ, a fost impracticabil. Aţi avut şanse să câştigaţi? şi Petruş Ruben 1 gol. Dacă terenul era cât de cât mai altfel, poate am fi avut vreo şansă. Cu aceste scoruri echipa noastră s-a calificat mai dePETRUŞ RUBEN: parte. În faza judeţeană Ce părere ţi-au creat adversarii? echipele cu care ne-am Adversarii au fost la limita aştepconfruntat au fost Băiuţul tării, nu foarte buni. şi Mireşul Mare. Scorurile Cum ţi s-a părut arbitrajul? au fost: Speranţa-Mireşul M.: 1-3; Arbitrajul, pe cât s-a putut, a fost corect, nu am avut neclarităţi. a marcat Bartoş Paul un gol. Speranţa-Băiuţ: 2-7; BARTOŞ PAUL: a marcat Petruş Ruben. Cum ţi s-au părut vestiarele? Speranţa-Berinţa: 1-0;

Vestiarele au fost acceptabile, nu prea bune, dar se puteau şi mai bune. Aţi avut nedreptăţi? Nu! Pentru că arbitrii au fost cât au putut de corecţi. OIEGAR MIHAI: Au fost serviabili cei din Mireşul Mare? Da. Ne-au dat tot ceea ce ne-a trebuit, ba mai mult, unele lucruri pe care nu le aveam. Aici mă refer la teren. Care ţi s-a părut cel mai urât lucru? Categoric terenul. A fost groaznic. Apoi au mai fost unele lucruri cum ar fi vestiarele şi toaletele, dar... mai bine tac.

n Clu i d a r e p O a l Vizită

Cultura

a înseamnă că sa ur at er zut lit vă şi ba încheiat. Am esoară de lim penie rs cu : le ex Pasionata prof o co mat două specta Chira a progra opa re ta zi vi ăr e B d română Oana ă saţi prima dat au fost intere lla, tru elevii care astră să facem no a ri cu bierul din Sevi bu A fost operă şi la i or ă no erei din Cluj. ou hi d e ac d de Gio levii au mers ceea ă, şi a acest lucru. E tuziasmaţi de en şi i iţ Rossini, oper m ţu ul in m m te e ar pr fo es d st acul, au fo şcoală doua oară Lili dus vestea în a au Snu t. re zu ca vă i uss, ce ce au esc şi de Johann Stra , iar acum dor te ei câ er op cu e e iil or ăţ ă ei un nut tr operetă, adic u ze. Opera a ţi rbit să ieşi la aer sa fost să o vizite ai te pu re artştii au şi vo ca are, în sunat a ul ng Sala . go at ă trei pauze fiec nt pauz şi au şi câ va. La prima înse să t nşi io ie es să cumperi ce au pr re a fost im ca oamenii ca ursul ei, a rc l lu pa t fe to o dată pentru ru nt pe , antă pe rile lor. Opera dirijor şi o nun gâ e d st toarcă la locu fo us a nd re în ca muzical co e. După ct. la fost pe un fond entele muzical m ru dită de arhite st in tiri plăcute de e să at t to pu cu ce ă în tr a es rămas cu amin ul ch ng or au go iii e, op rt C pa a doua toate replij. ce s-a terminat Silviu Bota reţii au cântat rp opera din Clu te In i. Paul Mihnea, or . La ă nă ia al it ba bată de dou lim ursul operei în cile pe tot parc ori, ceea ce ei tr e d t na a su sfârşit gongul

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca Teatrul Naţional din Cluj-Napoca este o cladire mare şi fastuoasă. Pe dinafară clădirea arată impresionant, ca şi un templu din India. Este o clădire construită cu mult timp în urmă, acum 100 de ani. Clădirea este amplasată cam la câteva minute de renumita Catedrală şi vizavi de zidul Cetăţii. Stând înaintea ei, te gândeşti văzând atâtea scări, cum le vei urca. Din momentul în care intri în sală, jos vezi un covor mare, lung şi roşu. Scările pe care urci sunt împărţite în două:partea stângă şi partea dreaptă care duc în acelaşi loc. Când ajungi sus, vazând

atâtea încaperi şi scări, te pierzi, te gândeşti:”oare pe ce planetă sunt?”şi simţi cu adevărat că eşti într-un palat În încăperea operei unde are loc spectacolul sunt multe scaune, iar la primul etaj sunt lojele rezervate pentru persoane importante, la fel şi la etajul al doilea, iar la cel de-al treilea etaj sunt locurile rezervate pentru elevi. Scaunele de jos şi cele de la loje sunt tapiţate, scaunele de la etajul al treilea nu sunt, dar în schimb sunt foarte comode. Teatrul Naţional merită şi trebuie vizitat de toţi pentru a trăi senzaţia extraordinar de frumoasă pe care am simţit-o şi eu. Pentru câteva momente m-am simţit o persoană importantă, nu o banală şi neînsemnată elevă. Viorela Paşca

Micul actor Şcoala Preluca Nouă, care în fiecare an ne uimeşte cu minunăţiile făcute cu ajutorul unor profesori care au toată stima şi respectul celor din jur, şi anul acesta a organizat a doua ediţie a concursului”Micul actor”. În această ediţie au fost unsprezece echipe care au participat şi care, după tot efortul depus, au primit câte o diplomă şi câte trei cărţi. Echipele care au participat au fost următoarele:Vad, Carpiniş, Făureşti, Preluca Nouă, Preluca Veche, Baia Sprie, Copalnic Mănăştur(doamna profesoara Florina Meteş), Berinţa, Copalnic Mănăştur (doamna profesoară Oana Chira), Curtuiuş şi Lăschia. Şcoala din Copalnic Manăştur a participat cu două echipe. Prima echipă a fost cea a doamnei profesoare Meteş Florina care a participat cu renumita piesă „Menajeria de sti-

clă” de Tenessee Williams, iar cea de-a doua echipă a fost a doamnei profesoare Oana Chira care a participat cu celebra piesă a lui Ion Luca Caragiale, ”O scrisoare pierdută”. Fiecare echipă a primit câte o diplomă de merit fie pentru costumaţie, fie pentru limbaj artistic sau pentru jocul de scenă. Mulţumim şcolii din Preluca Nouă şi îi încurajăm pe cei care au iniţiat acest festival concurs să nu se oprească aici, ci să continue şi în anii următori cu alte ediţii. Elevii sunt talentaţi în ceea ce priveşte jocul de scenă, aşa cum au menţionat membrii juriului, şi de abia aşteaptă noi provocări. Silviu Bota

ne îngropaţi râul în gunoaie!

oluarea este devesarea în ape a unor substanţe şi materiale care modifică mediul ambiant şi dăunează vegetaţiei şi vieţii organismelor acvatice. Deşi este interzisă aruncarea gunoaielor în apă, cu toate acestea, mulţi oameni o fac fiind conştienţi de efectele negative pe care poluarea le face. Dacă oamenii continuă în acest fel, nu peste mult timp, râul Cavnic, şi nu numai, riscă să devină un focar de infecţie. A trebuit să se producă o serie de catastrofe pâna să descoperim greşeala pe care noi toţi am facut-o. Astăzi suntem aproape neputincioşi in faţa anumitelor fenomene de impurificare. Odata cu încălzirea vremii elevii Şcolii cu clasele I-VIII Copalnic Mănăştur vor incepe ecologizarea pe râul Cavnic şi cu mâinile lor curate vor strânge gunoaiele pe care voi leaţi aruncat în râu. Trebuie să ne convingem că o lupta împotriva poluării apelor nu poate fi opera unei ţări sau a unei generaţii, ci trebuie gândită la nivel universal. Este o mare satisfacţie când constatăm că tinerii şi elevii din lumea întreagă au o atracţie şi uneori chiar un entuziasm pentru această bătălie, menită să protejeze mediul nostru. După realizarea unui sondaj de opinie al elevilor şcolii din Copalnic Mănăştur rezultatul este următorul: din 100 de elevi numai 64 dintre ei nu aruncă deşeuri în râu sau pe albia râu-

lui, iar restul de 36 de elevi aruncă deşeuri in râu sau pe albia râului, deşi conştientizează că nu este ecologic. Existenţa vieţuitoarelor şi plantelor acvatice este ameninţată pe zi ce trece din cauza poluării apelor. Este un lucru foarte frumos să vrei să respiri aer curat, să vrei să bei apă curată, să vrei să vezi din când în când un peşte înotând în râul tău, dar pentru acest lucru, noi toţi, trebuie să menţinem apa râurilor curată şi să spunem: "STOP, NU MAI ÎNGROPAŢI RÂUL ÎN GUNOAIE !" Masa substanţelor poluante pe care le deversăm în ape creşte cu fiecare zi, ceea ce înseamnă că, dacă nu luăm măsuri pentru a preveni pericolul, poluarea de azi nu va reprezinta nimic în comparaţie cu poluarea de mâine. După inundaţii, topirea zăpezilor şi retragerea apelor, râurile au devenit rampe de gunoi mobile. În unele locuri pe albia râului Cavnic, cârpele şi pungile umplu malurile şi sunt agăţate în copaci la mari înălţimi. Nici şanţurile care ar trebui să asigure scurgerea apei de ploaie nu sunt într-o stare mai bună. Cu cât natura este mai poluată cu atât noi suntem mai bolnavi. Râurile au nevoie de curăţenie şi noi de asemenea! Haideţi să salvam împreună planeta !

Covaciu Ionela, Mureşan Lidia

Natura în pericol! Natura reprezintă cel mai important factor pentru supravieţuirea oamenilor. Dacă ea ar fi respectată şi îngrijită cum trebuie de către oameni aceştia ar avea o viaţă mai lungă, mai bună, respirând un aer curat. Din păcate însă, oamenii, din nepăsare şi neglijenţă, uită că natura este unicul mediu în care pot trăi şi în care trăiesc. Astăzi există foarte multă poluare. Aerul şi apa sunt cele mai importante elemente folosite de om, dar şi cele mai poluate! De multe ori oamenii aruncă diverse gunoaie în diverse cantităţi şi se gândesc că nici de data aceasta nu se va mai întâmpla nimic, dar riscă să se îmbolnăvească. Un simplu exemplu: aruncă zilnic gunoaie în râu şi apoi merg şi fac baie mai sus de unde au aruncat ei, dar mai jos de unde au aruncat alţii, putându-se îmbolnăvi de boli de piele. Aerul, atât de important, este deseori atât de poluat că oamenii suferă, se îmbolnăvesc din această cauză. Eu cred că ar trebui să se ia măsuri foarte drastice în această privinţă, să fie mai multe coşuri de gunoi, peste tot, gunoiul să fie dus mai des ca oamenii să nu mai arunce în râu mizeriile. Cred că dacă s-ar întâmpla aceasta am avea o viaţă mai bună. Nistor Ştefan

Pădurea Pădurea este un loc de recreare, unde aerul este curat, sau cel puţin ar trebui să fie. Dar ea este din ce în ce mai distrusă de oamenii care o taie şi aruncă mizerii în ea. Nu-şi dau seama că astfel pun în pericol sănătatea lor şi pe cea a animalelor?! Pădurea este cea care îi salvează pe oameni de ei înşişi, de stricăciunile pe care le provoacă cu automobilele, cu aruncarea gunoaielor peste tot, cu fabricile, uzinele, combinatele... Cred că dacă nu ar exista încă păduri am fi deja sub ape din cauza topirii gheţarilor de la Polul Sud.Protejaţi natura şi nu o mai stricaţi! acesta este mesajul meu pentru voi. Micle Florin

Aditivii alimentari să incepem printr-o o simplă întrebare: voi ştiţi ce consumaţi zi de zi? Evident că majoritatea persoanelor nu ştiu, de aceea noi vrem să vă informăm unele lucruri importante despre"E"–uri, sinonime cu otrava. E555 (silicatul de aluminiu si potasiu) este folosit în sare, lapte praf şi făină. Deşi se cunoaşte că aluminiul este cauza unor probleme placentare în timpul sarcinii şi că este asociat cu boala Alzheimer, este permis în România. E210 (acidul benzoic) se adaugă la băuturi alcoolice, produse de brutărie, brânzeturi, condimente, dulciuri, medicamente. Poate provoca crize de astm, în special la persoane dependente de medicaţie şi poate reacţiona, provocând hiperaciditate la copii. În urma testării pe animale de laborator a fost asociat şi cu cancerul. E 211 (benzoatul de sodiu) este folosit ca antiseptic, conservant alimentar şi pentru a masca gustul unor alimente de calitate slabă; băuturile răcoritoare cu aromă de citrice conţin o cantitate mare de benzoat de sodiu (până la 25mg/250ml); se mai adaugă în lapte şi produse din carne, produse de brutărie şi dulciuri; este de asemenea prezent în multe medicamente; se cunoaşte că provoacă urticarie şi agravează astmul. Asociaţia consumatorilor din UE îl consideră cancerigen, însă este permis în România. E250 (nitritul de sodiu) este utilizat în stabilizarea culorii roşietice a cărnii conservate (fără nitrit, hot-dog şi bacon-şunca ar arăta gri) şi dă o aromă caracteristică. Adăugarea de nitriţi în alimente poate duce la formarea de cantităţi mici de substanţe cu potenţial cancerigen, în special în bacon. Companiile care procesează carnea adaugă acum, pe lângă nitrit, acid ascorbic sau izoascorbic pentru a împiedica formarea de nitrozamine. Industria cărnii justifică utilizarea nitriţilor pentru efectul lor inhibitor asupra dezvoltării bacteriilor producătoare de toxină botulinică. E132 (indigotina) este un colorant care se adaugă în tablete şi capsule, îngheţată, dulciuri, produse de patiserie, biscuiţi; poate provoca greaţă, vomă, hipertensiune arterială, urticarie, probleme de respiraţie şi alte reacţii alergice. E123 (amaranthul) este obţinut din planta cu acelaşi nume; este folosit în amestecuri pentru prăjituri, umpluturi cu

“E”-urile

aromă de fructe, cristale pentru jeleuri; poate provoca astm, eczeme şi hiperaciditate; în teste pe animale a provocat defecte neonatale şi moarte fatală. E122 (azorubina) este un colorant roşu, obţinut din gudron, care se adaugă la dulciuri, marţipan, cristale pentru jeleuri, peltea. Poate produce reactii adverse la persoanele astmatice şi la cele alergice la aspirină. Este interzis în Japonia, Suedia, SUA, Austria si Norvegia. Este permis în România. E155 (brun HT) este utilizat în ciocolată şi prăjituri. Poate produce reacţii adverse la persoanele alergice la aspirină şi la cele astmatice. Se cunoaşte, de asemenea, că poate produce sensibilitate dermică. Este interzis în Danemarca, Belgia, Franţa, Germania, Elveţia, Suedia, Austria, SUA, Norvegia. Este permis în România. E952 (ciclamat) este un îndulcitor artificial care poate produce migrene şi alte reacţii adverse; unele testări au arătat că poate fi cancerigen; este interzis in SUA(din 1970) si Anglia din cauza potenţialului cancerigen.Este permis în România. E312 (galat de dodecil) se foloseşte pentru a preveni râncezirea alimentelor grase; poate provoca iritaţie gastrică sau cutanată; nu este permis în alimente pentru sugari şi copii mici deoarece provoacă tulburări hematologice; este asociat, de asemenea, cu tulburările nervoase; se foloseşte în uleiuri, margarină, untură, sosuri de salate. Este permis în România. E420 (sorbitol si sirop de sorbitol) este un îndulcitor artificial si umectant care se obţine din glucoză sau prin sinteză; se foloseşte în dulciuri, fructe uscate, hrana săracă în calorii, siropuri farmaceutice şi este printre primii şapte conservanţi utilizaţi la produsele cosmetice; nu este permis în hrana pentru sugari şi copii mici deoarece poate provoca tulburări gastrice. Este permis în România. E102 (tartrazina), colorant acceptat de legislaţia românească, dar interzis pentru produse alimentare în Suedia, Elvetia, Marea Britanie şi Olanda, pentru dulciurile şi produsele răcoritoare destinate în special copiilor. Este periculos pentru sănătate, determinând deficienţe în vitamina B6 şi zinc şi chiar apariţia, în timp, a unor tumori. Acest colorant determină o reacţie de intoleranţă la aproximativ zece oameni din o mie, care

se manifestă prin edeme ale buzelor, urticarie, rinite, astm, purpură şi chiar şoc anafilactic. Persoanele alergice la aspirină sunt alergice şi la tartrazină. Acest colorant se elimină preponderent prin bilă, deci persanele cu afecţiuni la nivelul acestui organ pot avea probleme cu sănătatea din cauza consumului unor produse colorate ce tartrazină. Consumul acestor produse determină deficienţe în vitamina B6 şi zinc, ceea ce declanşează probleme mai ales femeilor. S-a constatat că vitamina B6 este implicată în metabolismul progesteronului, care, la rândul său, are un rol în procesarea excesului de estrogen. În acest fel, femeile cu probleme hormonale pot să dezvolte în timp diferite tipuri de tumori. E123 - este interzis în SUA şi în fostele state sovietice. Se găseşte în bomboane, jeleuri, dropsuri mentolate, brânzeturi topite şi creme de brânză. Este considerat cel mai puternic cancerigen dintre aditivi. Din aceeaşi categorie face parte şi E110,care intră în componenţa dulciurilor (mai ales a prafurilor de budincă), colorându-le în acel galben de "apus de soare". E330 - produce afectiuni ale cavitaţii bucale şi are acţiune cancerigenă puternică. Se găseşte în aproape toate sucurile din comerţ. Aşadar... efectele negative asupra sănătăţii sunt: -aditivi alimentari care produc cancer: E131, 142, 211, 213, 214, 216, 217, 218, 239, 330. -aditivi alimentari care afectează vasele de sânge: E250, 251, 252. -aditivi alimentari care produc boli de piele: E230, 231, 232, 233. -aditivi alimentari care atacă sistemul nervos: E311, 312. -aditivi alimentari care pot produce tulburări digestive: E339, 340, 341, 363, 465, 466, 450, 461, 407. -aditivul care distruge vitamina B12: E200. Sperăm că măcar la jumătate din aceste produse care conţin E-uri să renunţaţi pentru sănătatea voastră.

Informaţii prelucrare de Carmen Micle, clasa a VIII a B

O viaţă în mijlocul elevilor - doamna profesor Stela ONIGA -

rovine dintr-o familia de ţărani neînstăriţi, din partea de câmpie a judeţului Olt, familie cu şase copii, pământ puţin, dar cu multă dragoste de carte, ca dovadă toţi copiii au făcut studii superioare (mai puţin unul care a fost mecanizator).

S-a născut la 26 septembrie 1941, în localitatea Câmpul Părului, judeţul Olt. În 1960 a absolvit liceul la Corabia, în acelaşi judeţ, fiind colegă de clasă cu o soră mai mică pe care părinţii au dat-o mai devreme la şcoală. Având slabe posibilităţi materiele, părinţii au hotărât să le trimită să lucreze. Pe vremea aceea un absolvent de liceu echivala cel puţin cu un absolvent de institut. Un verişor le-a chemat aici, în zona noastră, să lucreze ca profesoare, căci se găseau posturi berechet, aşa că au venit aici, în Maramureş, în 1960. Cum i-a plăcut mult lucrul cu copiii, şi-a continuat studiile la Baia Mare, absolvind Institutul Facultatea de Ştiinţe biologice şi agricole. Calificată fiind, a dat toate gradele didactice, a fost la toate examenele posibile pentru a a se stabili pe post. Soarta a făcut ca şi alesul inimii ei să fie din zonă, aşa că a rămas aici şi nu i-a părut rău.

Cum să nu înţelegi biologia cu o profesoară ca doamna Stela Oniga? Ar fi fost imposibil. Desene, machete, excursii, microscoape, ierbare, pe lângă cele mai precise schiţe ale lecţiei din care reţineai esenţialul şi dacă nu învăţai acasă. Pe lângă aceasta ştia să transforme lecţia într-o poveste, şi cum să nu-ţi placă să asculţi o poveste? Un asemenea talent pedagogic n-am mai întâlnit decât la domnul profesor universitar G.I. Tohăneanu, şi am avut mulţi profesori foarte buni. Datorită ei orele de anatomie, de biologie, mi-au rămas gravate în memorie ca înţelese, pe lângă celelalte momente plăcute cu care îşi asezona lecţia. O profesoară desăvârşită, ce mai? (Oana Chira) Mai întâi a lucrat ca profesoară suplinitoare la şcoală la Berinţa, în cătunul Roşia, apoi, calificându-se, a lucrat la Berinţa şi la Mănăştur şi peste tot i-a fost foarte bine. După cum ea însăşi mărturiseşte: “Mi-am iubit foarte mult meseria, dovadă că un an de zile după pensionare mă trezeam noaptea din somn şi plângeam, unde vedeam copii mi se părea că mi se rupe inima. După aceea elevii pe care îi cunoşteam au terminat, au venit alţii pe care nu îi cunoşteam şi, cu timpul, am uitat. M-am simţit minunat peste tot, în sensul că am lucrat cu cadre didactice valoroase, cu oameni ca Bob Augustin, Bob Ileana, Bobb Elena, Pop Elena, Pop Vasile şi mulţi alţii bine pregătiţi, conştiincioşi. Cel mai mult mi-au plăcut excursiile, care erau foarte educative

şi odihnitoare, mă mai relaxam şi eu după munca de acasă. Făceam discoteci cu copiii, îi puneam şi să se pupe, dacă n-aveau curaj. Dar erau

“Li s-a urcat democraţia la cap şi elevilor, şi părinţilor şi se schimbă totul mult prea repede, de nu mai ştiu nici ei ce să creadă...” nişte generaţii foarte valoroase, copii buni, mergeau la olimpiade, aveau concurenţă, nu se puteau lăsa. Nu ştiu de ce, dar erau mai motivaţi copiii. Se făcea şcoală, nu

glumă. Înţeleg că se face şi acum, dar dacă valoarea învăţământului a scăzut nu este din vina cadrelor didactice. Li s-a urcat democraţia la cap şi elevilor, şi părinţilor şi se schimbă totul mult prea repede, de nu mai ştiu nici ei ce să creadă, o dată e capacitate, o dată e admitere, o dată sunt teste naţionale, o dată teze naţionale. Ţin minte ce emoţii aveam noi părinţii când era admiterea la liceu. Acum nu-şi mai fac probleme: depun dosarul în altă parte, apelează la învăţământul par-

În aşteptarea Învierii Domnului În fiecare an creştinii se pregătesc pentru cea mai mare sărbătoare creştină care îl uneşte pe om cu Dumnezeu şi îl înalţă cu sufletul facându-l să fie mai bun, mai credincios, cinstit, iubitor,mai dornic de a-şi atinge scopul . Bucuria şi frumuseţea primăverii sunt întregite de minunea Învierii Domnului şi de ziua in care întreaga omenire aduce slavă lui Dumnezeu pe pământ şi in ceruri . Paştile sau Învierea Domnului este cea mai solemnă si cea mai mare sărbătoare creştină, praznic al praznicilor care durează trei zile şi în jurul căreia gravitează toate sărbătorile de peste an. Cuvântul ,,Paşti’’ vine din limba greacă de la PASCHA (PESAH) care înseamnă trecere sau iesire şi ne aminteşte de Învierea Domnului şi împăcarea omului cu Dumnezeu, de ziua luminată a trecerii de la moarte spre viaţa veşnică prin jertfa lui Iisus Hristos, ‘’Mielul care ridică păcatele lumii ‘’ jertfindu-

ticular. Copiii mei : Ovidiu şi Eugen au dorit să se facă unul profesor de sport, celălalt a vrut să urmeze chimie alimentară. Însă eu am hotărât să urmeze altceva şi nu le-a părut rău. Ovidiu a intrat al patrulea la Facultatea de farmacie, fără meditatori. Pe vremea aceea nu era moda cu meditatori, învăţau singuri copiii, cu punct, cu virgulă.” Eugen a intrat la silvicultură la Braşov, însă după doi ani s-a lăsat, nu i-a mai plăcut. A suplinit o

vreme la Făureşti şi apoi a mers şi el la farmacie, fiind acum reprezentantul unei firme farmaceutice franţuzeşti, Sanofi. Între timp Ovidiu a terminat şi acum este deja profesor universitar la farmacie, cel mai înalt grad la care poate ajunge un absolvent de studii superioare. La fel a ajuns şi soţia lui, Ilioara, care este profesoară universitară şi ea”.

se pentru noi (cf.I Cor. 5,7 ) Data Paştilor se fixează după o regulă bine stabilită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), adică prima Duminică dupa săptămâna cu lună plină după echinocţiul de primavară in perioada (22 martie-8 mai), dar sa nu fie serbate odata cu Paştile iudaic care are o alta semnificaţie. (Evreii îşi amintesc de eliberarea şi ieşirea din robia Egiptului). Învierea Domnului este cea mai mare bucurie a creştinătăţii petrecută in biserici in priveghere si rugăciune. Creştinii se salută timp de patruzeci de zile dupa Înviere astfel : ,,Hristos a înviat ‘’; ,,Adevărat a înviat’’. Fiecare creştin se eliberează de povara păcatelor prin post, rugăciune, fapte bune, spovedanie si împărtăşanie. Odată ce creştinul şi-a curăţat sufletul îşi îmbracă şi trupul în haine noi simbolizând atât curăţirea trupească, cât şi sufletească . Semnul regenerării spirituale se manifestă şi prin grija creştinului faţă de gospodăria sa şi faţă de întreaga creaţie a lui Dumnezeu . Mielul este sacrificat de către fiecare

familie creştină simbolizând ,,Mielul care ridică păcatele lumii ‘’, adică pe Hristos, iar ouăle roşii simbolizează sângele scurs din rănile Mântuitorului, provocate de bătăile şi chinurile prin care a trecut; care înainte de a fi ciocnite în casele creştinilor simbolizează mormântul închis şi sigilat, iar momentul ciocnirii simbolizează deschiderea mormântului si Învierea Domnului . În Joia Mare din săptămâna Patimilor la Biserică sunt aduse de către credincioşi în dar prescura şi vinul, care prin pregătirea de către preot si prin pogorârea Sfântului Duh se transformă în trupul şi sângele Domnului, care pe parcursul săptămânii luminate sunt luate de către fiecare credincios cu multa evlavie . Fie ca sărbătoarea Învierii Domnului să vă aducă întotdeauna multă lumină, pace si bucurie în suflet, bunatate, blândeţe, iubire, har şi Binecuvântarea lui Dumnezeu.

Au consemnat Laura Mihalca, Roxana Iacob

întocmit de elevele Filip Georgiana şi Moge Doriţa sub îndrumarea doamnei profesoare Florean Lucia

fr Quel est le comble d'une souris ? Avoir un chat dans la gorge. Pourquoi les souris n'aiment pas les devinettes ? Parce qu'il faut sa langue au chat. Quand je suis couché, ils sont debout, quand je suis debout ils sont couchés. Qui sont ils ?Mes pieds. Quelle est la partie la plus dangereuse d'une voiture ? Le chauffeur. Qu'est ce qui a 2 aiguilles et

It’s spring time and everything is beautiful. The sun make us smile like the flowers and the trees which blossoming. But Emily doesn’t see the bright side of things. She’s a girl of 17 who lives with her grandparents in a little town named Crazytown. In the last time, she’s all the time sad, cause she lost her parents six months ago. They died in a car accident when she was depranded with them. The accident happended when she was at home with her grandparents and when she heard about the accident her heart was broken. In the last time she was reprimanding with everyone . She didn’t bear nobody. She hated her town , she hated everyone and everything, and no one could help her. She was alone all the time and her grandparents couldn’t talk with her, cause she was a deaf person. One day, Emily went at hospital to search her mother’s best friend, who is a nusse. When she found her, she told her that she will leave to house but she wants someone to care her grandparents. Johana accepted but she told to Emily that she shouldn’t go, cause is dangerous for a young girl to be

qui ne pique pas ?Une montre. Monsieur et Madame Luation ont une fille. Comment s'appellle t'elle ? Eva Qu'est ce qui est noir, puis devient rouge, puis devient gris ? Le charbon Qui fait le tour de la maison sans bouger ? La gouttière. Qui fait le tour de la maison et revient à sa place ? Le balai. Comment appelle t'on un ascenseur en Chine ? En appuyant sur un bouton. Quel est le comble d'un professeur de géographie ? C'est perdre le Nord. Sous mon manteau jaune, parfois moucheté de noir, je suis blanche et quand on enlève mon manteau, parfois on ne peut plus le remettre. Qui suis je ?Une banane.

alone in the word. But Emily said that she doesn’t need connesel from nobody. In next day, her luggage was made. Whith the heart broken, she said ,, good-bye” to the grandparents and she left her home. She cried running on the streets. When she meet her best friend, Denis, he told her: ,,You shouldn’t leace! It’s a beautiful town, sun is an the sky, why would you wanna be anywhere else? You’ll be alright if you stay here. “ ,,No I wan’t…… When you look with your eyes everything seems nice, but my life isn’t so.” Cristina Tarţa Spring is a very beautiful season. Nature comes to life, birds are singing, flowers are everywhere, the merry sun is shining brightly in the sky and the entire nature is waking up after the long winter sleep. Happy kids enjoy the arrival of spring together with other creatures. They run on fields and play from morning till evening. This is what spring is like: joy, flowers, sun, birds, happy kids and songs. Loredana Cosma

Quel est le comble du docteur ? C'est de tailler son crayon pour avoir bonne mine. Quel est le comble du vétérinaire ? C'est avoir une fièvre de cheval. Quelle est la différence entre un chewing-gum et un avion ? Le chewing-gum colle et l'avion décolle. Quels sont les chiffres préférés de la poule ? 7,1,9 (c'est un oeuf). Quel est le comble pour un patissier ? Que ses éclairs soient du tonnerre ! Avec les lettres de mon nom, je peux écrire le nom de ma maison. Qui suis-je ? Le chien ( ma maison c'est la niche). Quel est le comble pour un teinturier ? Etre complètement lessivé.

en Spring gives us a certain feeling, the spring season is one of children’s favourites but it is also prefered by many adults. When spring comes, all the children seem to go crazy... When snow melts, it makes some people sad and others happy... Laura Costin Spring has come, Trees are in bud, Flowers come out, Swallows have arrived, Everything is blossomed... The sun brightly Shines upon fields. Spring has come. It has arrived again After a cold winter. Spring makes children Come out to play.

Laura Costin, Dorita Moge,

Sfaturi pentru viitorii liceeni 1. De ce ai ales acest liceu? a)Gheorghe Şincai: am ales acest liceu pentru că o să pot alege între mai multe facultăţi. b)Colegiul Economic: în primul rând datorită profilelor şi în al doilea rând cred că este cel mai potrivit pentru mine. c)George Neniţescu: am ales acest liceu deoarece am considerat că este un liceu de viitor. d)Vasile Lucaciu: am ales acest liceu pentru că este un liceu bun. 2. Dacă nu ai fi intrat la acest liceu care ar fi fost a doua ta opţiune şi de ce? a) Aş fi mers la liceul Mihai Eminescu pentru că îmi place engleza şi româna. b) A doua opţiune ar fi fost Vasile Lucaciu pentru că este un liceu bun, dar nu are profilul de care am nevoie eu. c)Dacă nu aş fi intrat la acest liceu, a doua opţiune era Emil Racoviţă, pentru că are aceleaşi profiluri. d)A doua opţiune ar fi fost colegiul Economic ,,Nicolae Titulescu’’ sau ,,Emil Racoviţă’’. 3. Care crezi că sunt materiile de la liceul tău care nu-şi au rostul făcute şi nu te-ar ajuta cu nimic pe viitor? a)Logica. b)Educaţia fizică şi istoria. c)Părerea mea este că materiile care nu-şi au rostul sunt muzica şi desenul. d)Eu cred că materia care nu îşi are rostul este educaţia antreprenorială. 4.După terminarea liceului ai vrea să urmezi o facultate? Dacă da, care ar fi? a)Da, vreau să urmez o facultate, dar încă nu sunt sigură, m-am gândit la medicină veterinară. b)Normal ca aş vrea să urmez o facultate, aceasta fiind ISE-ul din Bucureşti, profilul finanţe bănci. c) Normal ca aş vrea sa urmez o facultate şi aceasta ar fi tot de profilul studiat în liceu.

d.) Bineînţeles că voi urma o facultate, aceea va fi o facultate de medicină. 5.Care sunt diferenţele dintre profesorii din şcoala generală şi cei de la liceu? a)Profesorii de la liceu sunt mult mai severi. b)Diferenţa este că cei din liceu nu sunt atât de indulgenţi, ei având un barem de corectare sever atât în evaluarea orală cât şi cea scrisă. c)Unii profesori de la generală sunt mai interesaţi să le facă un rost în viaţă copiilor decât unii de la liceu. d) Profesorii de la liceu sunt mai severi decat cei de la generală. 6.Dacă ai putea să schimbi ceva la liceul tău ce ai schimba? a)Să nu se mai facă ore de la 7 dimineaţa. b)Aş schimba uniformele deoarece sunt făcute după ideile demodate ale părinţilor. c)Tot. d)Aş vrea să se facă mai multe ore de practică. 7.Ce profil ai ales şi de ce? a)Am ales profilul de ştiintele naturii deoarece cred că o să merg la facultatea de medicină veterinară. b)Am ales profilul contabilitate deoarece în acest domeniu îmi doresc o carieră reuşită. c)Am ales profilul resurse naturale si protecţia mediului deoarece aici mi-am dorit să ajung şi am reuşit. d)Am ales profilul de biologiechimie, deoarece în viitor vreau să ajung în domeniul sănătaţii. 8.Cât timp acorzi pe zi învăţatului? a)Depinde cât am de învăţat, dar în general 3 ore. b)Păi, cam 3 ore uneori chiar 4. c)Sinceră să fiu, nu prea mult. d)Sincer, o oră. 9.Care sunt diferenţele între şcoala generală şi liceu? a)Avem zile în care facem ore

de la 7 dimineaţa până la 3 după masa. b)Diferenţa este foarte mare începând de la mărirea clădirii, amenajarea sălilor de clasă până la sistemul educaţional foarte variat. c)La liceu duci o viată puţin mai grea, dar şi frumoasa. d)La liceu este altfel… 10.Cum te înţelegi cu colegii tăi? a)Mă înţeleg foarte bine cu ei şi până acum nu am avut certuri foarte mari şi dacă au fost mici neînţelegeri le-am rezolovat pe cale amiabilă. b)De la foarte bine în sus, nu există nicio divergenţă între noi. c)Cu colegii mă înţeleg foarte bine. d)Foarte bine. 11.Ai regretat vreodată că te-ai înscris la acest liceu? a)Nu, pentru că nu am avut niciun motiv. b)Nu, niciodată. Dacă ar fi să mai aleg încă o dată, tot acest liceu l-aş alege pentru că mi se potriveşte foarte bine. c)Nu am regretat niciodată, pentru că aici am vrut să fiu şi sunt mulţumită. d)Nu, niciodată. 12.Crezi că liceul tău este un liceu după care poţi să ai un viitor bun? a)Poţi să ai un viitor foarte bun dacă faci acest liceu numai că trebuie să înveţi mult. b)Eu consider că liceul meu ar putea oferi cel mai bun viitor dintre liceele din Baia-Mare, şi nu spun asta pentru că este liceul meu, ci o poate dovedi el însuşi prin profilele: contabilitate, turism şi administraţie publică. c)Categoric da, pentru că se caută mult aceste profile. d)Da, pentru că in domeniul sanatăţii va fi un viitor întotdeauna...

O zi în atelierul pictorului Aurel Dan 14 mai 2009 – o după-amiază specială pentru cei care am fost în vizită la pictorul Aurel Dan. Am avut acest privilegiu, această onoare, de a intra în atelierul unui pictor adevărat şi de a-i vedea “în carne şi oase” picturile, de a-l auzi vorbind despre ele. e-a povestit despre atâtea lucruri interesante, dintre care unul ar fi motivul pentru care eternizează pe pânză Maramureşul. Maramureşul este, sau tot mai mult putem spune că era, Ţara lemnului, cu case şi biserici cu acoperişuri ascuţite, de şindrilă, ca să nu stea zăpada pe ele, case cum nu se mai văd decât la Muzeul satului din Sighet. Nea povestit cum a văzut prima dată Maramureşul, ca o ţară de basm, cum se zăreau satele de sus, ca nişte căsuţe din poveşti, atât de uimitoare că i-ar fi fost imposibil să nu dorească să le picteze, cu porţile lor flancate de garduri împletite ca nişte dantele, porţi având o simbolistică străveche, cea a pomului vieţii care creşte şi formează o coroană, care poate fi soare, pâine, inflorescenţă, cu motive antropomorfe, zoomorfe, vegetale, cu scobitura de jos ce semnifică izvorul vieţii, simbol ce se trage chiar din epoca iraniană. Ne-a povestit apoi de domnul profesor Pop Octavian, Viucu, care i-a fost pedagog, şi care se juca cu ei cu o bucurie şi o veselie fantastică, şi cât de rău i-a părut după el când acesta a trebuit să plece să lucreze la şcoala din Cerneşti, în 1957. De colaborarea şi prietenia aceasta minunată se leagă chiar începuturile vieţii sale de pictor, când, în 1960, proaspăt intrat la Liceul de Artă din Cluj a primit vizita lui Viucu, care din acel an era şi el student la arte, la a treia încercare (pe atunci era luptă mare pentru cele cincisprezece locuri, iar profesorii de-acolo erau artişti vestiţi). Viucu auzise că Aurel din Aspra a intrat la liceu şi venise să se convingă.. Era foarte bucuros, astfel că l-a luat sub aripa sa, ducându-l la Casa Matei, unde era biblioteca de la arte şi unde numai studenţii puteau intra. Aşa a văzut albume de artă considerată decadentă, capitalistă, interzise în acea vreme, tratate de artă populară şi icoane bizantine. Mergeau „la peisaj”, să picteze, dar şi la teatru. Viucu era un om cultivat şi sensibil, receptiv şi foarte emotiv, puţin mai retras din cauza problemei cu piciorul, însă sociabil şi cu simţul umorului. În 1961 s-au făcut fraţi de cruce la Aspra, lângă o pădure de stejari vechi. Era ca un frate mai mare pentru el. Cum elevii terminau cu două, trei săptămâni mai repede, se pregătea făcând picturi ca

să aibă ce-i arăta când vine acasă. Pasionat al artei populare, Viucu o considera „esenţa culturii noastre”. Avea câteva icoane şi blide vechi, în anii aceia mai găsindu-se aşa ceva, apoi dispărând datorită unei avalanşe de căutători de astfel de obiecte (covoare, haine, ţesături) care leau trimis în locuri nesemnificative pentru diplome, examene, bani. Viucu avea câteva exemplare de o valoare mare, unice şi îl iniţia şi pe el în arta etno-folclorică, determinându-l astfel să devină un colecţionar. Aşa s-a întâmplat că verile anilor 1964 şi 1965 i-au găsit cutreierând pe jos Maramureşul şi Ţara Oaşului în căutare de ceramică de Vama, Iza, Lăpuş, cu simboluri şi încrestături de un echilibru estetic deosebit. Satele erau uimitor de frumoase, însă ei aveau şi reţineri, datorită custurii pe care ştiau că o poartă moroşenii şi oşenii la brâu. N-au avut probleme, deoarece nu s-au contrazis cu nimeni şi au fost doi călători cuminţi. (Doar la Certeze miliţia i-a dus la raion pentru că n-a înţeles nicicum cine sunt şi de ce se plimbă prin sat). Au avut multe peripeţii frumoase cutreierând pe jos timp de şapte săptămâni de la Seini la Moisei, pe valea Izei şi a Cosăului, pe la Borşa, prin acest “rai pământesc al României”, cum îi spunea Viucu Maramureşului: „Totul e artă aici”. Când au pornit din Seini pe jos, dormeau pe unde apucau, prin sate, între sate, frigeau cucuruz, la Certeze se vedea foarte frumos de lună şi se auzeau într-una ţâpurituri şi nu ştia ce se întâmplă, iar Viucu nu voia să-i spună, zicea: “Lasă că-i vedea tu!”. Era, de fapt, hora satului, care dura de pe la şase, şapte seara până ce se întuneca. A doua zi au văzut o nuntă ca în poveşti acolo: patru căruţe cu cai albi, împodobiţi, în care erau într-una fete, într-alta feciori, într-alta mirii şi într-alta muzicanţii, flancaţi de vreo douăzeci de călăreţi pe cai albi, ca nişte prinţi. Mergeau la Negreşti să se cunune. „Ce frumos ar fi un film!” a zis Viucu, dar ei n-aveau nici măcar aparat de fotografiat. Fetele cântau, feciorii ţâpureau, muzicanţii cântau – alcătuiau o imagine ireal de frumoasă. Şi aşa are Maramureşul lucruri deosebite de văzut, de exemplu la Budeşti

sunt două biserici vechi, una din 1717, alta din 1780, iar în cea mai veche se află cămaşa de zale a lui Pintea, care a luptat mult pentru Maramureş, de-acolo îşi avea el căpitanii, mentorul spiritual, în persoana preotului din Ieud, un prieten polonezoucrainean, Doboş, cu care se sfătuia şi cu care se întâlnea la castelul din Coştiui (proprietatea celui care deţinea şi minele de sare exploatate din anii 700, iar acolo se zice că ar fi fost şi prima revoltă minerească din Evul Mediu, în anul 1480). “Dacă mergeţi în Maramureş, şi să mergeţi” ne-a spus Aurel Dan,”puteţi vedea la Berbeşti, lângă şosea o troiţă de lemn făcută de un ocnaş.” Acolo era un loc unde se întâmplau des crime şi unui ocnaş i s-a promis libertatea dacă face ceva să nu se mai întâmple aceste crime doi ani de zile. Ne-a mai povestit cum a dat admitere la liceu şi la a doua probă trebuia să picteze cu acuarelă, iar el nu auzise în viaţa lui de aşa ceva. I-a explicat, pentru un pumn de nuci, un băiat care trecea pe-acolo şi terminase clasa a noua la Liceul de Artă; ne-a mai spus cum mama sa îl tot căuta pe lista cu nereuşiţi, căci erau două liste, şi cum a intrat al unsprezecelea. A fost minunat să aibă de-a face cu profesori renumiţi, care te emoţionează şi te încântă. Atunci a îndrăgit şi teatrul şi muzica simfonică, a primit autografe de la mari artişti, precum Nicolae Herlea, Ion Voicu. S-a înscris şi la Casa de Cultură la cursuri de teatru ca să poată merge mai mult la teatru şi a făcut şi figuraţie în drama Apus de soare a lui Delavrancea. L-am întrebat câtă vreme lucrează la un tablou şi ne-a răspuns că e un timp care nu se poate cronometra, pentru că nu se ştie când îţi vine o scânteie şi te-apuci de lucru şi te preocupă. Are o pictură acum, la care lucrează de doi ani, iar uliţele satului prezentat în ea sunt goale încă, însă vor fi pline, şi uliţele, şi câmpurile, ca să povestească puţin lumii din ceea ce a fost şi ce s-a întâmplat în sat, între oameni care au fost în Maramureş. Din păcate timpul s-a scurs tare repede şi noi am venit acasă cu sufletul plin de imaginile evocate de picturile şi cuvintele acestui mare pictor, de care suntem atât de mândri. (Echipa de redacţie)

Culorile zilei Fiecare zi are culori şi sentimente, da, este un adevăr. Pe acesta l-am redescoperit într-o zi de vineri, când m-am întâlnit cu un grup de elevi de la şcoala din Copalnic Mănăştur, pe mulţi îi cunoşteam. Copiii vorbeau cu entuziasm şi cu o anumită candoare de întâlnirea cu pictorul maramureşean Aurel Dan şi de tablourile acestuia. Dintr-o dată aerul s-a îmbrăcat în culori şi din oglinda timpului am văzut aievea momentul în care, copil fiind, am cunoscut în clasa a V-a, un băiat firav cu ochi luminoşi şi cercetători ce privea cu o anumită mirare în jurul său, având un zâmbet timid în colţul gurii. Era Aurel Dan, pe care noi, colegii, îl strigam în pauză cu cuvintele: “Aurel, Aurel, Pictor şi desenator Pentru clasa de copii Vesel tu să fii!” Versurile copilăreşti le-am făcut în momentul în care Aurel a desenat pentru gazeta clasei noastre portretul poetului Mihai Eminescu, lăsându-ne uimiţi, privind fără să ştim atunci că din linii haşurate se năştea un vis care peste ani se va realiza. Băiatul cu ochi luminoşi purta un “laibăr” de pănură ţesut de mama lui, o femeie înaltă, frumoasă, ce venea miercurea în târg şi la şcoală, în pauza mare, aducându-i de mâncare. Mama lui era aşteptată de Aurel, dar şi de noi ceilalţi, care

primeam nuci şi mere dintr-o desagă. Deşi au trecut atâţia ani mi-o amintesc cu drag; ea venea uneori şi pe la noi, atunci locuiam în casa parohială. Mama şi tata o îndemnau să-l ducă pe Aurel la Cluj să studieze pictura, lucru ce s-a şi întâmplat. În octombrie anul acesta am văzut o expoziţie a pictorilor peisagişti băimăreni şi din Szeged: pe un perete erau expuse portrete făcute cu talent de un artist fotograf. Atunci am văzut portretul pictorului Aurel Dan, l-am privit cu interes gândindu-mă la copilul de ieri, ochii lui privind la fel de uimiţi şi cercetători lumea. Omul matur păstra în fiinţa lui candoarea copilăriei. Printre peisajele expuse o pictură mia atras atenţia - Peisaj de iarnă- era a

Mulţumim pentru sprijin tuturor cadrelor didactice şi tuturor colaboratorilor noştri: Stela Oniga, Delia Pop, Ana şi Puiu Bisztricki Florian, Valentina Măguţ, Valeria Câmpian, Mihalca Iulian, Liviu Paşca, Aurel Dragomir, Griguţă Valer, Măguţ Flaviu, Eva şi Gheorghe Cheşei. Mulţumim pentru fotografiile oferite doamnei profesoare Ovidia Bude, doamnei învăţătoare Silvia Nechita, domnului doctor Liviu Paşca, domnilor profesori Ioan Bota, Câmpian Iustin.

maestrului Aurel Dan. Iarna lui cuprindea în nuanţele de alb zăpezile copilăriei, când venind din Aspra, pe drumul Prelucii, cobora spre şcoala din Mănăştur Aurel. Casele troienite în albul uşor cenuşiu aveau ceva aparte. Privind tabloul simţeam sufletul curat al oamenilor din satul lui Aurel şi din atâtea sate maramureşene care stau sub semnul credinţei către Dumnezeu şi mi se părea că aud glasul mamei sale: “- Dragii mei, luaţi nuci şi mere, aşa nuci n-aţi mai văzut...” Voi, cei care îi priviţi tablourile maestrului Aurel Dan, să nu uitaţi că fiecare tablou cuprinde în el culori şi sentimente. Rodica Dragomir-Sofonea, profesor de limba română

Revista Şcolii Copalnic Mănăştur

Director: Ioan POP Profesor coordonator: Oana CHIRA

ECHIPA REDACŢIEI: Revista RÂUREANA apare cu sprijinul: Primăriei şi Consiliului Local Copalnic Mănăştur; Revistei Vatra Chioreană; Fundaţiei Culturale ARCHEUS - filiala Copalnic Mănăştur

Laura Mihalca, Filip Bianca, Viorela Paşca, Cristina Tarţa, Lidia Mureşan, Ionela Covaci, Carmen Micle, Paul Mihnea, Silviu Bota