Page 1


Coperta şi ilustraţiile secţiunii Cetatea Romanului: imagini de cartotecă din colecţia ing. Viorel Nicolau. Număr ilustrat cu fotografii de Vasile Baghiu şi Angelica Fulga.

COLEGIUL REDACŢIONAL Cristian Livescu – director-editor Vasile Baghiu – redactor-şef Constantin Tomşa – secretar general de redacţie Virgil Răzeşu – director de proiect Redactori: David Alexandru, Constantin Bostan, Gheorghe A. M. Ciobanu, Genţiana Ionescu, Mihai Merticaru, Constantin Munteanu, Dorin Ploscaru, Gheorghe Simon, Lucian Strochi, Cezar Ţucu Oliv Bezem – concepţie grafică Redactor asociaţi: Francisca Ricinski (Germania), Eugen Cojocaru (Germania), Dimitrie Grama (Danemarca), Nicolae Coande (Craiova), Ioan Neacşu (Bacău), Nicolae Căruceru, Mihai Hanganu – coordonare financiară Revistă afiliată la ARIEL Asociaţia Revistelor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare din România), Preşedinte - Nicolae Manolescu; vicepreşedinte - Gabriel Chifu Adresa redacţiei Antiteze: Societatea Scriitorilor din judeţul Neamţ Strada Mihail Sadoveanu nr 21, Piatra Neamţ revista.antiteze@yahoo.com Revistă editată de Societatea Scriitorilor din judeţul Neamţ, sub egida Uniunii Scriitorilor din România Proiect realizat cu sprijinul Consiliului Judeţean Neamţ (preşedinte prof. Vasile Pruteanu)


Sumar EDITORIAL Vasile BAGHIU, Elita intelectuală, între modelul normalităţii şi ispita de a primi „tinichele” / 3 POESIS Liviu Ioan SOICIU / 7 CETATEA ROMANULUI ŞI PATRIMONIUL SĂU DE SUFLET Cristian LIVESCU, Chiar „Cenuşăreasă a Moldovei”? / 11 Violeta LĂCĂTUŞU, On-line (proză) / 17 Aurel Florin ŢUSCANU, Felonul Sf. Ioan Gură de Aur / 21 Luminiţa MOSCALU, Conferinţa naţională de antropologie urbană / 26 Adrian MAJURU, Ce ne propunem şi care este unicitatea evenimentului? / 28 Gheorghe A.M. Ciobanu, „Heidelbergul” muşatin / 30 Iancu WEXLER, Două personalităţi romaşcane: M. Blecher şi Sandu Darie / 33 Cristina PANAITE, Gheorghe Radu Melidon,întemeietorul bibliotecii publice din Roman / 36 ANCHETA ANTITEZE, „Europa văzută de scriitori români de azi” Flori BĂLĂNESCU / 39 Liviu ANTONESEI / 41 Virgil RĂZEŞU / 43 Ion FERCU / 46 Dorin PLOSCARU / 50 Sorin-Mihai GRAD / 52 Chris TĂNĂSESCU / 53 INEDIT „Lectura este cea care îl face pe om... imaginea îi năuceşte capul”. Interviu cu Zoe DUMITRESCU BUŞULENGA de Gheorghe Simon / 59 Virgil RĂZEŞU, Doamna Zoe / 75 DEBUT Claudia BEFU / 79 JURNALE/ MEMORII Paul GOMA, la 75 de ani. Jurnal 2010 / 84 POEZIA LUMII ŞI A TIMPULUI Bertold BRECHT, Elegiile din Bukow (trad. Andrei ZANCA) / 107 Andre BRETON, 5 poeme (trad. Petrişor MILITARU) / 113


CRONICA LITERARĂ Constantin TOMŞA, Ce mai înseamnă poetul acum? / 116 Igor URSENCO, Hagiograful plauzibil al lui Hippassus / 119 Ioan NEACŞU, Casa lui Kafka / 124 Simona-Grazia DIMA, Perenitatea basmului / 126 POEZIE GERMANĂ CONTEMPORANĂ Julietta FIX, Poeme (trad. Claudia BEFU) / 130 CLIO Constantin BOSTAN, Jurnalul lui G.T. Kirileanu, Vizita familiei regale române în Basarabia (II) / 134 TEATRU Genţiana IONESCU, Festivalul de teatru de la Piatra Neamţ “pledez pentru tine(ri)” / 140 PROZĂ Sergiu GĂBUREAC, 5 zile şi 4 jumătăţi de noapte / 148 IDEI/ ATITUDINI/ SEMNAL Vasile Baghiu într-o antologie austriacă / 151 Emil Nicolae într-o antologie de eseuri în limba franceză / 151 Sfântul şi Nobelul / 152 The Windoors de Eugen Cojocaru, o tentativă de circumscriere a piesei în dramaturgia lumii / 153 Ion Baciu – fondator al Vacanţelor muzicale la Piatra-Neamţ / 156 SOCIETATEA SCRIITORILOR DIN JUDEŢUL NEAMŢ / 161


EDITORIAL

Vasile BAGHIU

ELITA INTELECTUALĂ, ÎNTRE MODELUL NORMALITĂŢII ŞI ISPITA DE A PRIMI “TINICHELE” Vizita recentă în România a Hertei Müller şi intervenţiile ei publice, clarificările pe care le-a făcut în legătură cu "rezistenţa prin cultură" (despre care falsa elită intelectuală a noastră spune că ar fi însemnat o rezistenţă reală la comunism), modestia ei, normalitatea gândirii, toate m-au încântat şi mi-au reaprins speranţele. Vocea ei, care poate azi să răsune mai clar decât a noastră, a spus ceea ce şi Paul Goma spune de ani şi ani. Pe el însă l-au etichetat, l-au ignorat, l-au pus la index. Cu Herta Müller nu vor reuşi. Gabriel Liiceanu a trebuit să accepte public replica fără dubii a laureatei Nobel, care i-a spus că preocuparea pentru cultură şi izolarea în cultură din timpul comunismului au însemnat de fapt preocuparea pentru confortul individual şi absolut nimic relevant sau folositor pentru ceilalţi, pentru popor. Foarte binevenită în acest sens al clarificărilor vizita Hertei Müller. Mă gândesc că ar fi minunat să-l vedem şi pe Paul Goma pe acea scenă de la Ateneu. În viitorul apropiat. Cine ştie? Urmărit de o ţară întreagă, vorbind despre adevărurile noastre de fiecare zi, despre impostura care a cuprins România, despre ce ne lipseşte ca să intrăm şi noi în rândul lumii. Ar fi un alt pas important înspre normalitate. Pe 2 octombrie, Paul Goma a împlinit 75 de ani. Nimic din partea oficialităţilor române, cum ar fi fost firesc, nici un mesaj de felicitare, nimic. Oficialităţi din Basarabia au încercat să-l aducă « acasă », dar tocmai când lucrurile păreau să meargă pe un făgaş normal « ceva » s-a întâmplat şi Goma nu a mai putut revedea satul copilăriei, Mana. Noi românii încă nu suntem în stare să ne recunoaştem eroii supravieţuitori. Nici să le oferim o viaţă normală celor care trăiesc aici, precum Vasile Paraschiv, nici să-i aducem acasă pe cei care încă trăiesc în exil, cum este cazul lui Paul Goma. Nu suntem în stare nici măcar să scriem despre Paul Goma, antiteze

NR.3/2010

3


să-i publicăm textele în reviste. Până şi ruşii l-au primit acasă cu toate onorurile pe Soljeniţin. Noi încă îl ţinem afară pe Goma, spre ruşinea noastră. Acest fapt spune şi el ceva despre noi. Spune unde ne aflăm în separarea de trecutul comunist. Prezenţa Hertei Müller în România a reaprins o discuţie mereu neîncheiată la noi, mereu trecută pe locul doi, mereu luată în derâdere : acceptarea fără crâcnire din partea intelectualilor şi a oamenilor simpli a anormalităţii din viaţa de zi cu zi. Şi cred că nu dezbaterea cu privire la cât de mult aparţine Herta Müller României - care se aprinsese prin presă la vestea primirii premiului Nobel de către această scriitoare născută în Banat - este importantă, ci faptul că ea reuşeşte, prin scrierile şi intervenţiile ei, să vorbească lumii întregi despre lumea noastră românească, despre suferinţele şi umilinţele noastre ca popor atât sub comunism, cât şi sub urmaşii lor de azi, să aducă în atenţia lumii situaţia noastră, aşa cum o vede ea, că reuşeşte să spună ceva despre adevărurile noastre. Ea completează şi susţine, cred, cu puterea pe care primirea premiului Nobel i-o conferă, vocile adevărate ale altor români din ţară şi din afară, între care şi aceea a lui Paul Goma, care nu reuşesc să se audă cât ar trebui şi cât am avea nevoie noi românii acum. Elita de la noi nu se simte confortabil să-i audă pe Paraschiv sau pe Goma vorbind. În acest sens, nu m-a surprins reacţia lui Nicolae Manolescu, care s-a declarat dezamăgit de prestaţia Hertei Müller. Pentru că dacă intrăm pe terenul judecăţii criticului şi îi reproşăm şi noi Hertei Müller că nu s-a solidarizat cu disidenţii, trebuie să spunem că diferenţa dintre ea şi adepţii "rezistenţei prin cultură" este că ea, Herta Müller, modestă, nu are pretenţia că a făcut rezistenţă, ci doar că s-a comportat... normal. Diferenţă esenţială. Mai înainte de a sublinia şi un alt aspect, anume că mizeriile pe care le-a suportat din partea Securităţii în acea perioadă, fără să cedeze, arată de fapt cât de solidară era nu neapărat cu disidenţii, ci cu oamenii normali în general. Pe de altă parte, dacă Manolescu o critică pe Herta Müller pentru lipsă de solidaritate, pentru că s-ar fi "aranjat" (şicanele care au continuat din partea regimului dovedesc că premiul acela utecist extraordinar cu care îi scoate ochii, cum se spune, nu au "aranjat-o" în nici un fel), dacă o acuză, aşadar, de ipocrizie, ne întrebăm atunci de ce lui Paul Goma - care s-a opus pe faţă regimului - nu-i recunoaşte meritele? De fapt, se poate observa că pentru toţi aşa-zişii/ autointitulaţii reprezentanţi ai elitei culturale româneşti, precum G. Liiceanu, N. Manolescu, H.-R. Patapievici şi M. Cărtărescu, oameni ca Herta Müller şi Paul Goma sunt "o mare dezamăgire", iar oameni ca Traian Băsescu sunt demni de toată lauda. Oameni ca Traian Băsescu, cel care condamnă formal comunismul, dar nici nu se gândeşte să iniţieze, chiar şi aşa târziu, o lege a lustraţiei, ca să pună în acord vorbele cu faptele, cel care ne-a adus practic la sărăcie. Ciudată şi încurcată este această judecată. La noi adevărul se rosteşte în funcţie de interese şi nu este binevenit niciunde. Nici în mediile culturale. În urmă cu aproape doi ani, luptătorul anticomunist Vasile Paraschiv a refuzat Ordinul Naţional « Steaua României » în 4


EDITORIAL

grad de Cavaler oferit de acelaşi Traian Băsescu, spunând răspicat, cu dorinţa de a fi auzit de români, în prezenţa altor oameni de elită care au tăcut vinovat: "Domnule preşedinte, vă mulţumesc pentru înalta distincţie ce aţi hotărât să mio acordaţi astăzi, dar eu sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii". Apoi a continuat precizând : "Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului şi să furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decoraţii, bani, funcţii etc.. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea făcută, maţi minţit şi m-aţi indus în eroare şi pe mine şi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-aţi respectat niciodată." Lecţie de demnitate urmată de atât de puţini dintre intelectualii români. La fel şi Herta Müller, atunci când a fost întrebată dacă ar accepta o distincţie asemănătoare celei refuzate de Vasile Paraschiv, ea a spus, cu ocazia aceleiaşi vizite recente în România că nu este interesată de aşa ceva. „Nu mă interesează tinichelele. Nu vreau, nu mă interesează!”, a fost reacţia ei fermă. Cu aceeaşi demnitate, Paul Goma refuză să „facă cerere” de re-acordare a cetăţeniei române luată forţat de comunişti acum câteva decenii. „Nu voi cere niciodată - spune el într-o scrisoare adresată lui Traian Băsescu şi rămasă fără răspuns - să primesc cetăţenia pe care doar Dumnezeu mi-o poate lua... Tot eu să fac cerere? Atunci când guvernanţii comunişti mi-au luat cetăţenia a fost cumva... la cererea mea? O cerere ţapănă, conform legii, corect timbrată? Nu am cerşit un favor (pentru care să fac cerere), ci am anunţat că este timpul – 17 ani! – să mi se restituie drepturile civile, morale, materiale, pe care Statul Român mi le-a furat în 1977-78.” Aceeaşi motivaţie de ordin moral, aşadar. Suntem în faţa a trei lecţii de demnitate din care intelectualii noştri nu învaţă nimic. Ne spune aceasta şi o foarte recentă ştire despre noi ordine şi medalii pregătite să fie conferite, despre intelectuali şi rezistenţi, despre „tinichelele” după care alţii se vede că se dau în vânt, necum să le refuze ca Vasile Paraschiv sau Herta Müller. Nu vor să înveţe, nu sunt deloc dispuşi să recunoască greşeala şi irelevanţa statului-deoparte-în rezistenţa-prin-cultură. Ei vor să fie altceva decât sunt. Ei vor să fie disidenţi, rezistenţi fără să se fi împotrivit pe faţă regimului comunist şi să culeagă în acelaşi timp nemeritatele aplauze ale unui popor adus de urmaşii comuniştilor în situţia de a suferi acum de foame într-o ţară cu mari resurse. Este limpede că intelectualii nu învaţă nimic din lecţiile de demnitate şi onoare oferite de acei puţini alţi intelectuali cărora le pasă nu numai de scrierile lor proprii şi de situaţia lor individuală, ci şi de cum trăiesc oamenii. Pentru că, iată, cum spuneam, recent alţi scriitori au fost propuşi - de către Uniunea Scriitorilor - pentru medalii de acest tip, potrivit decretului 943 antiteze

NR.3/2010

5


publicat in Monitorul Oficial pe 8 octombrie 2010. Şi nu că m-aş fi aşteptat, dar nici un refuz pănă acum. Poate că vor fi. Cine ştie? Măcar unul... Atmosfera în ţară este oricum foarte descurajantă. A dispărut cu totul orizontul. Cei care guvernează acum nu sunt de partea noastră, a poporului, care suportă umilinţe şi lipsuri într-o ţară plină de resurse. Parcă ar fi duşmanii noştri. Poate că sunt duşmanii noştri. Prin măsurile greşite pe care le iau, în pofida atâtor idei bune de la oameni care se pricep, de la partidele de opoziţie, de la societatea civilă atâta câtă este. Iar lucrul care deranjează cel mai mult este atitudinea lor cinică, sfidătoare, lipsită de orice urmă de înţelegere şi compasiune. Iar scriitorii ce vor face? Se vor duce să-şi ia medaliile, bineînţeles. De la puternicii zilei. Cum au făcut mereu. Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în plin marasm social, nu se vor sfii să vorbească iar despre principiile morale. În articole şi eseuri, în dezbateri cu ştaif, în interviuri şi talk-show-ri. Vor lăuda în continuare oamenii puterii, indiferent care vor fi aceia, vor primi funcţii şi avantaje, vor publica multe cărţi, vor călători şi vor duce mai departe faima unei ţări care – nu-i aşa ? – exportă cultură. Să ne mai întrebăm atunci, chiar şi aşa, retoric, de ce sunt deranjaţi ei de oameni ca Herta Müller, Vasile Paraschiv şi Paul Goma? Ei vor merge să-şi primească medaliile, funcţiile, avantajele, sinecurile, uitând toate discuţiile despre demnitate în care s-au implicat adesea cu mult aplomb, nevăzând sărăcia în care se zbat românii, nevăzând nedreptăţile cocoloşite inclusiv de cel care le va agăţa „tinichelele“ în piept? Ne întrebăm retoric, vorbim aşa singuri, pentru că problema nici măcar nu este aceea a lipsei de onoare a unor scriitori. De aceea, nici nu le-am menţionat numele aici, ele fiind uşor de găsit în presă. Dacă ar fi vorba doar despre lipsa de onoare a unor scriitori, aceasta i-ar privi doar pe cei în cauză, iar noi nu ar trebui să ne mai batem capul. Din păcate, problema este că suntem într-o situaţie extrem de gravă ca ţară, în coada Europei, iar intelectualii continuă să sărute papucul sultanilor zilei, un fapt extrem de grav şi cu consecinţe pe termen lung. Suntem o ţară din care mii de tineri emigrează, o ţară cu mame şi taţi care îşi lasă copiii acasă în grija bunicilor sau a vecinilor şi îşi iau lumea în cap în căutarea bucăţii de pâine pe care nu o pot cîştiga aici, o ţară cu medici care pleacă la rândul lor fiind încurajaţi – iarăşi - de la nivelul cel mai înalt, o ţară cu ţărani care nu-şi pot lucra pământul din lipsă de mijloace şi din cauza unei politici netrebnice care face să importăm optzeci la sută din necesarul de alimente, o ţară cu un sistem de învăţământ neperformant în care se continuă distrugerea infrastructurii prin desfiinţarea şcolilor, în sens invers reformelor lui Spiru Haret. Şi peste toate acestea, o parte din scriitorii şi intelectualii români îşi primesc medaliile de la cei care patronează acest dezastru. Împotriva a ceea ce spune Herta Müller despre normalitate. Împotriva modelului de onoare, curaj şi demnitate a lui Paul Goma. Împotriva exemplului de tărie de caracter oferit de Vasile Paraschiv. Împotriva normalităţii. 6


POESIS

Liviu Ioan STOICIU

Acelaşi traseu vom merge pe acelaşi traseu, pe Dealul Mitropoliei, mână în mână, ne vor ieşi în cale aceiaşi cerşetori cu o cruce în mână, vom fi mirosiţi de aceiaşi câini vagabonzi plictisiţi, ne vom opri la aceeaşi vânzătoare tristă să cumpărăm un loz cu zodiile noastre, nu vom câştiga nici de această dată. Tu vei observa: după ce că e o vânzătoare tristă şi urâtă, s-a mai şi vopsit blondă. Asta tot n-ar fi nimic, voi observa eu, dar se vede de la o poştă că nu s-a mai spălat demult. S-o fi culcând pe jos... Intrăm în Parcul Carol, exact pe aceleaşi alei, ne aşezăm exact pe aceleaşi rădăcini, pe malul lacului. E ceva care să nu conţină impulsul morţii? Să nu fie apariţie şi retragere? Totul pare a fi părăginit, oamenii întâlniţi fac parte din peisaj, or fi cu adevărat vii? Dar noi suntem vii? Nu cumva am murit demult şi nu ne mai amintim? Ne pipăim, surâzând cu subînţeles: Vale-Deal, se uită lumea la noi. Ne oprim la coliba părăsită: trece vara, vine iarna... Amândoi suflăm în cenuşa din spuză, orbim şi avem vedenii. Ne e teamă că traseul ăsta făcut la două, trei zile, nici nu există.

antiteze

NR.3/2010

7


La furat de buruiană ţărani care mai dăinuie cocârjaţi, cocârjaţi sub legătura uriaşă de buruiană cosită pe furiş, pe hat: că le ţipă acasă văcuţa de foame... Dacă doriţi, o puteţi ochi: ne laşi să intrăm la văcuţa matale în grajd, bre? Dacă o deochem? Cine, eu? Matale. Dar ce aveţi cu mine, numai eu fur buruiană? Nu, că unii mai slabi din fire o luară la fugă pe arătură: sunteţi de la... Îşi aminteşte bine? De unde... Unde se lungise el cu faţa în sus, se făcuse mort, şi corbul i se pusese pe piept... Îi vine să râdă: ticăitul picăturilor de ploaie pe acoperişurile de şindrilă îi distruge nervii, din când în când îşi şterge sudoarea pe frunte, e furios din cauza gândurilor negre. În canatul uşii dărăpănate, în poziţie de drepţi, cu privirea pierdută: el, fostul ocnaş. Fostul politic! Fumează... Fumează liniştit şi oftează, abia întors de la o înmormântare, de la oraş.

Protest miros de vinete coapte pe plită, care a împânzit întregul apartament şi scara blocului, apoi împrejurimile: îl recunoşti? Eşti sigur că mirosul ăsta n-are efect halucinogen? Fiindcă el nu înţelege: cum am ajuns eu să mă caţăr pe postamentul statuii Leului, cu clopotele mari în ambele mâini? În jurul căruia se adunaseră gură-cască. Îi vine să urle în continuare: era înconjurat de toţi, era făcut nebun, mediocru, maţe-fripte. Coboară, bă, de pe piedestal, că eşti nimeni. El, 8


POESIS

care lăsase jos clopotele şi se apucase să scrie pe o pancartă: „Sunt un haos de nervi şi de muşchi” – mirosindu-i a vinete coapte. Nu poate să-şi imagineze nicicum căderea: către cine să se îndrepte, dacă nu către sine? Îşi pierde capul... Toarnă benzină pe el, îşi dă foc şi urcă alte patru trepte, arzând.

Îi mirosea a urmă ce e cu zarva aia? Miliţia? Ia vezi... trimisă de tatăl ei să dea foi de varză în ogradă la curci, vitează: curci care o ciugulesc de mână şi ea le înjură, le alungă, plânge fără să vrea, de ciudă, vine la butoiul de tablă, plin cu apă de ploaie, se sub streaşină şi se priveşte, scoate limba, va ajunge iar să se linguşească pe sine cu întrebarea dacă e frumoasă... Când a fost mică (a aflat asta azi de la bunica ei), a băut apă sfinţită din clopoţel, să i se dezlipească limba de cerul gurii şi să înceapă să vorbească, „poate că am fost întârziată mintal”. Bâiguie. „Când eram mică, mâncam zăpadă”: îşi aminteşte bine cum i se încleşta gura. Pe atunci era un sticlete al zăpezii care o speria, îi aude şi azi ţipătul... El îi amirosea urma. Venită în faţa zarvei curcilor în ogradă, a descoperit deodată, reflectată în apă, că ea face, totuşi, parte dintr-o generaţie mai evoluată decât a părinţilor ei suferinzi. Aşa o fi? Perfect reflectată în apa de ploaie, în butoiul de tablă: gata să se scufunde în el cu totul şi să nu mai iasă, să ia un răspuns.

antiteze

NR.3/2010

9


Mângâietorul împreună nu, singuri nu, dar cu acea acută senzaţie de nod în gât, gata să dea în plâns, ce vrea lumea asta de la noi? Femeile şi-au instalat sobe în faţa blocului, fac bulion: ia uitaţi-vă cine, nişte pitici. Nişte pitici trec strada ţinându-se de mână, după ce că-s pitici, se mai şi ţin de mână. Se iubesc... Lasă-i, fă, în pace, că piticii aduc noroc. Trage oblonul. Vezi că s-au îndoit lumânările alea la cap, să nu ia foc mortul... Plâng, încet, încet nu mai simt nodul în gât. „A fost un domn mare, cu gagici mişto, cel mai frumos dintre pitici”. Mortul îşi uda florile. Împreună nu, singuri nu: dar care le cerea mereu să se întoarcă. De ce sunteţi încruntaţi? Ia să vă iau eu asupra mea încruntarea. El era mângâietorul.

Angelica Fulga

10


CETATEA ROMANULUI

Cetatea Romanului şi patrimoniul său de suflet Cristian LIVESCU

Chiar „Cenuşăreasă a Moldovei”? Răspuns doamnei Antoaneta Ralian Am citit cu destulă surprindere articolul „Oraşul Roman, Cenuşăreasă a Moldovei”, datorat cunoscutei traducătoare Antoaneta Ralian, publicat în „România literară”, nr. 32/ 27 august 2010. Din două motive pe care mă grăbesc să le aduc în atenţie: întâi, pentru că autoarea este prea severă cu realitatea culturală de azi, cu vestigiile generoase de patrimoniu, încă „în picioare”, din oraşul copilăriei şi adolescenţei sale; apoi, pentru că amintirile dumisale, oferind o serie de amănunte biografice interesante, delectabile, suferă de o informaţie destul de precară, de aproximată pe alocuri. Nu puţine, în cuprins, sunt detaliile de folos monografilor viitoare asupra urbei muşatine, în special pentru perioada ce precede ultimul război; altele rămân simple impresii fugare, nedrepte, orice s-ar spune, pentru o aşezare ce-şi are orgoliile sale. Antoaneta Ralian, n. 24 mai 1924, fiica lui Peppy (n. Rosenblazz) şi a lui Leon Stein, mic industriaş şi director de bancă, posibil rudă cu compozitorul Richard Stein (1909-1992), cel cu prelucrarea la „Sanie cu zurgălăi”, şi el originar din Roman, este absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, secţia limbi străine, unde între alţii i-a avut profesori (între 1945-1949), pe Bazil Munteanu, Dragoş Protopopescu şi Ana Cartianu; realizatoare a unui număr impresionant de traduceri, de la Anna Maria Ortese şi Colodi la Durrell, Bellow şi Henry Miller, din acesta din urmă traducând „pe şleau”, cu voluptate teribilă, romanele sale extravagante, recunoscute pentru zvăpăiala erotică şi argou impudic greu de egalat. În anii ’50, Mihai Florescu, fiu de librar din Roman, cu studii la Moscova, ajuns ministru al Învăţământului şi Culturii, o angajează într-un departament special (condus de Savin Bratu, şi el romaşcan), care se ocupa cu „epurarea bibliotecilor”, adică scoaterea din circuit public a cărţilor considerate „nocive” pentru societatea antiteze

NR.3/2010

11


sovietizată („Lucram dimineaţa şi veneam seara acasă şi plângeam. Eu, care adoram literatura, eu trebuia să propun să fie scoase cărţi din biblioteci”, va spune într-un interviu din 2005). În această calitate, a asistat la multe „ruguri” cu cărţi preţioase, de prin bibliotecile burghezo-moşiereşti. În anii ’60 a fost angajată la Editura pentru literatură universală, devenită Univers, de unde mai târziu s-a pensionat. Ca traducătoare a lui Henry Miller, a contribuit la „valul porno-erotic” din proza românească de după 2000. Melancolia de nuanţă turistică o îmbie spre o poză nostalgică: priveşte cu lungi suspine în urmă, pe când îşi petrecea anii de şcoală în bătrâna aşezare moldavă, cu „izul de antichitate” pe care aceasta îl inspira, cu străzi purtând nume de cetăţi dacice (Sucedava, Smirodava, Petrodava) şi domnitori, dar şi cu scene istorice impregnate, săpate în memorie. Una se referă la ceea ce autoarea numeşte „povestea reconstrucţiei Romanului de către Ştefan cel Mare”, urmare a „distrugerii oraşului de către Matei Corvin”, înainte de lupta de la Baia. Numai că la 1467 aşezarea era departe de a fi un oraş în puterea cuvântului, ci mai degrabă un târg la încrucişare de drumuri şi confluenţă de ape, lucru consemnat ca atare şi de cronicarul Grigore Ureche, care fixează episodul în câteva cuvinte: „Şi trecându muntele (Matei Corvin, n. ns.), au trecut la Trotuş. De unde luând drumul au sosit la Roman noiembrie 29 şi acolo s-au odihnit până a şaptea zi, prădând şi jăcuind. Iar a opta zi dechembrie 7 au ars târgul Romanului.” Cât despre „reconstrucţie”, ea se referă la cetatea „nouă” a Romanului, refăcută şi întărită militar după această încercare. Eronată este şi informaţia referitoare la Episcopia Romanului: ea nu este ctitoria lui Patru Rareş, ci a lui Alexandru cel Bun, cel ce consolida Biserica Sfânta Vineri (Cuvioasa Parascheva) de aici, construită de tatăl său, Roman I Muşat (ctitorul iniţial), atribuindu-i totodată rang de episcopie, în 1408, prima creată de domnitor pe

12


CETATEA ROMANULUI

teritoriul Moldovei, alături de aceea a Rădăuţilor. Aici este înmormântată mama sa, „cneghina” Anastasia. Petru Rareş a reclădit edificiul, i-a dat stilul şi configuraţia menţinute până azi, lucrările încheindu-se la 1550. Asemenea scăpări sau amintiri „rapide” ne determină să fim mai rezervaţi în a lua de bune şi celelalte mărturii ale autoarei. Dar s-o lăsăm să se destăinuie: „M-am născut la Bucureşti, dar înainte de a împlini un an părinţii mei s-au mutat la Roman, unde bunicul dinspre tată, om de vază în orăşel, avea o măruntă fabrică. L-am cunoscut prea puţini ani pe bunicul meu... Purta mustăţi şi barbişon à la Alexandru Ioan Cuza, participase la războiul din ’77 şi era mare patriot (!). Casa noastră din Roman fusese construită de el în 1888... an scris vizibil pe faţadă... era plasată pe strada Sucedava...” În evocările despre Strada Mare, la loc de cinste se află aceea despre familia unui prozator de legendă – este vorba de „domnul Blecher, proprietarul unui mirific magazin de porţelanuri şi cristaluri... ne povestea întotdeauna despre fiul lui care, după cum ştia toată lumea, era un soi de geniu, ţintuit de o boală cruntă la pat şi scriind pe o scândură nişte cărţi din care nimeni nu înţelegea nimic. Mama mea, care citea mult şi îmi povestea mie, pe înţelesul meu, romanele citite, era nedumerită până şi de titlul unei cărţi a fiului domnului Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată.” Ne-am fi aşteptat, desigur, la menţiuni mai consistente despre Marcel Blecher, nume cu o posteritate destul de generoasă, mai ales în ultimii ani, a cărui carte înainte amintită apărea în 1936, deci pe când autoarea noastră avea 12 ani. Îi „povestea” mama cele citite la acea vârstă sau poate mai târziu? Nu putea citi ea, singură, dacă tot era vorba de „un soi de geniu”? Cine ar fi bănuit pe atunci, în târgul zugrăvit de evocările narative alefoarte popularului Cezar Petrescu, că nefericitul băiat al negustorului de porţelanuri, cu studii de medicină întrerupte la Paris, din cauza unei boli degenerative incurabile, publicat cu interes de Geo Bogza, se va situa mai târziu, în anul 2000, pe podiumul anchetei unei reviste culturale, la întocmirea topului romancierilor români din toate timpurile, înaintea unor nume de notorietate în epocă şi după aceea? Antoaneta Ralian ne lasă a înţelege că nici ea nu s-a aşteptat la aşa un destin sperctaculos, de vreme ce, ca mărturie documentară, n-a reţinut mare lucru, decât aprecierile convenţionale ale familiei. Colecţia de amintiri continuă cu cele despre liceul de fete, Grădina mare, cu aleea spre cimitirul militar, iarmarocul anual din luna august, spaţiile de promenadă. Un loc special e rezervat episodului din ziua de 23 august 1944, trăit la tensiune maximă, dar şi presărat cu puţin grotesc: „În acea zi au fost lupte de stradă – chiar şi pe strada Sucedava – între nemţi şi ruşi. Familia mea, împreună cu o serie de vecini de cartier, ne-am ascuns într-o pivniţă foarte spaţioasă din curtea noastră. Tot timpul bubuiau tunuri şi răsunau împuşcături, iar noi eram convinşi că ne trăim ultimele clipe şi aşteptam să vină nemţii peste noi să ne împuşte. Pe seară, după ceasuri de agonie, au apărut la gura pivniţei nişte cizme milităreşti – atât antiteze

NR.3/2010

13


puteam vedea din ascunzătoarea noastră. Ne pregăteam de moarte sau de lagăr. Când deodată am auzit vorbindu-se ruseşte. A fost, cred, singurul moment din viaţa mea când i-am adorat pe sovietici. Şi n-am să uit cât oi trăi prima reacţie a cuiva din pivniţă, reacţie grăitoare pentru mentalitatea ce avea să vină. O văduvă care ţinea cârciuma din colţul străzii, cunoscută de toţi sub numele de Mendeloaia (!), s-a repezit pe scări spre ruşi, strigând în gura mare: Ia ivrei cămănist! Strigăt care mi s-a gravat adânc în creier...” Un scurt comentariu se impune. Romanul a fost un oraş multicultural recunoscut, în sensul prodigios al termenului, mai ales în perioada interbelică. De altfel, Antoaneta Ralian nu se referă aici la nici un moment de teroare sau de agresivitate care să-i fi umbrit adolescenţa, în afara severităţii impuse de directoarea liceului de fete, proprie de altfel şcolilor din parte locului. Cârciumăreasa Mendel divulgă, prin gestul său, un mod specific de adaptament, emblematic pentru felul în care noua societate în cizme îşi găsea suporteri pe măsură. S-au găsit şi în ’89 unii care să strige în gura mare, autohtoni sau venind din alte părţi: Ia ivrei capitalist! „Identitate” după cum bate vântul... Cât priveşte „adoraţia pentru sovietici” la prima vedere, s-ar putea ca memoria autoarei iar să-i fi jucat feste: poate a mai avut totuşi asemenea ocazii... În finalul articolului, în câteva rânduri, aflăm şi motivaţia acestei melancolii intens ultragiate. Revenită după câteva decenii la Roman, cu prilejul aniversării liceului, scriitoarea e dezamăgită profund de modul ne-la-locul lui în care arată oraşul primelor sale idealuri: „Am avut impresia că privesc totul prin partea inversă a unui binoclu: toate îmi apăreau micşorate, diminuate, intrate la apă. Grădina mare, rahitică şi ramolită, casele boiereşti arătau acum pipernicite, meschine, senilizate (!), oraşul ruralizat, cariat de cămănism. Dar imaginea vechiului Roman mi s-a transferat undeva în subconştient...” Să fie Romanul de azi, intens desfigurat şi maltratat în deceniile urbanizării forţate, chiar o Cenuşăreasă a Moldovei, aşa cum îl descrie autoarea, evident într-o stare sufletească defectuoasă, în momentul vizitei? Ar fi nedrept să-l considerăm astfel, în condiţiile în care mai toate oraşele istorice ale României, inclusiv Bucureştiul, au cunoscut asemenea mutilări şi degradări, prin lipsa respectului cuvenit acordat patrimoniului moştenit. Culmea este că în această vară, Grădina mare a fost integral restaurată şi redată, cu o faţă nouă, modernizată, circuitului public, inclusiv lacul, Teatrul de vară şi Rotonda scriitorilor. Edificiul fostului Liceu de fete, unde a învăţat doamna Ralian – aparţinând, pe vremuri, unei fiice a scriitorului şi omului politic Ion Ghica, Maria Sturza – a fost în întregime refăcut. Alte câteva clădiri „boiereşti” din vechea urbe au fost sau sunt în curs de renovare (Biserica episcopală, Palatul Bogdan, Casa mareşal Prezan, Casa Poştei, Palatul Nevruzi, Vila Hogaş, Casa Cristodorescu, Casa ManolescuStrunga, Casa mioritică etc.), prin clarificarea noilor proprietari. Altele, cum este 14


CETATEA ROMANULUI

Casa vornicului Done, datând de la sfârşitul sec. XVIII, unde în 1912 s-a născut celebrul Sergiu Celibidache (ce muzeu putea fiinţa aici!), sau construcţia monumentală a Spitalului unificat, al doilea ca vechime din Moldova, creat ca aşezământ de ocrotire în administrarea bisericii, pe la 1753 (alt muzeu amânat), sunt gata să se năruie, prin cinismul distructiv al actualilor proprietari. „Senilizarea” se datorează, în fond, sărăciei generalizate, nu e o traumă proprie Romanului de azi. În ultimii ani ai regimului comunist a fost demolată mai bine de jumătate din Strada Mare, fala vechiului târg. A fost rău că beciurile vestite de aici au fost lichidate cu buldozerele şi înlocuite cu un subsol comercial fără mult dever; am văzut atunci, prin ’86 – ’87, pe mulţi dintre localnici lăcrimând amarnic din această cauză. Dar, pe de altă parte, să spunem că acea „colecţie” moştenită de prăvălii şi dughene, majoritatea în stare avansată de paragină, n-ar fi făcut decât să mărească numărul magherniţelor paupere şi azi uitate prin cartierele mărginaşe. Este iarăşi de discutat dacă viaţa culturală de azi a Romanului se ridică la nivelul bogatei sale tradiţii şi în acest sens nu avem decât să răsfoim impunătoarea lucrare a cărturarului Gheorghe A. M. Ciobanu, „Locul şi spiritul. Valori artistice din Roman” (Crigarux, 1998) ca să ne dăm seama de impresionantul număr de personalităţi care au consolidat blazonul cultural al bătrânei aşezări, având la activ atâtea „frânturi de suflet” lăsate moştenire în timp. De la cronicarul Miron Costin, care şi-a găsit aici sfârşitul, încrustând imaginea intelectualului răpus sub vitregia vremilor, continuând cu Dosoftei, psalmistul, Anastasie Crimca, Wilhelm de Kotzebue, Putru Missir, G. Ibrăileanu, Cezar Petrescu, Marcel Blecher, de care am amintit, Virgil Gheorghiu (poetul-pianist), Volbură Poiană, Silviu Roda, Otilia Cazimir, Eugeniu Speranţa, Ion Luca, Octav Dessila (nici o biografie a acestuia nu aminteşte liceul parcurs la „Roman-Vodă”), Filip Brunea-Fox, Grigore N. Steţcu, Haralamb Zincă, Ion Sofia Manolescu, Ioana Diaconescu, Laurian Ante (cel ce a dat primul contur de personaj fabulos „mogulului” plecat de aici, S. O. Vântu, în romanul său „Albaneagra”), Tudor Ghideanu, Eugen Steţcu, ca să ne referim la scriitori şi publicişti; apoi muzicienii: Alexandru Zirra, Mihai Burada, Paul Ciuntu, Mihail Jora, D. D. Botez, Sergiu Celibidache (născut aici, nu la Iaşi, aşa cum apare în unele lexicoane), Achim Stoia, Ioan Cristu Danielescu, Emil Klein, Liviu Dănceanu, mare făuritor de compoziţii şi de trupe muzicale de avangardă; plasticienii Constantin Bacalu, Adrian Secoşanu, Tache Soroceanu, Constantin Isachie, Gheorghe Iliescu, Stavru Tarasov, Octav Angheluţă, J ean Cosmovici, Petru Hârtopeanu, Nicu Enea, M. H. Maxy, Aurel Vlad, Maria Ciurdea Steurer (din „dinastia” Steurer, recent expusă într-o carte), Ion State, Gheorghe Apostu, Neculai Păduraru (mare sculptor ce-ar merita să fie mai bine cunoscut şi receptat în spaţiul natal); regizorii şi actorii Jean Mihail, Ludovic Antal, Nae Roman, Sandu Sticlaru, Virgil Petrovici, Gheorghe Dănilă (actor de excepţie, lansat de antiteze

NR.3/2010

15


teatrul de amatori, apoi la TT şi Teatrul de Comedie) – şi mulţi alţii, o pleiadă bogată de valori de primă mărime perindată pe aici, în rândul căreia trebuie trecută neîndoielnic şi Antoaneta Ralian, cu condiţia ca şi ea, la rându-i, să n-o ignore cu graţie, atunci când e cuprinsă de nostalgie şi încearcă să reînvie „pe sărite” pânza tradiţiei. Oraşul se mai laudă azi cu: un muzeu de istorie, opera de-o viaţă a unui ilustru arheolog, dr.Vasile Ursache, cel ce a făcut cercetări aprofundate asupra Cetăţii Romanului (laureat cu Premiul Academiei Române), un muzeu de artă, adăpostind o pinacotecă ambiţioasă; nuclee de scriitori – doi dintre ei au fost recent primiţi în Uniunea Scriitorilor, Violeta Lăcătuşu şi Mircea Bostan, dar şi de pictori, în jurul talentatului Iosif Haidu (patru membri ai UAP, cu Monica Carp, Cristinel Prisecaru, Raluca Elena Popescu – puţini totuşi, faţă de 35 la Piatra Neamţ, capitala judeţului), un exeget al artelor, Gh. A. M. Ciobanu, autorul unei excepţionale monografii dedicate lui Ion Irimescu, dar şi al unei viziuni de avangardă asupra viitorului muzicii; o bibliotecă de ţinută, purtând numele celui care îl glorifica primul într-o odă pe M. Eminescu, Gh. Radu Melidon; o editură „Muşatinia” (care a restituit recent, în condiţii deosebite, monumentala lucrare de referinţă „Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman” de episcopul-academician Melchisedek Ştefănescu, ediţie princeps în 1874-1875), un seminar teologic ortodox, un institut catolic franciscan, unde se perindă personalităţi ecleziaste de primă mărime, două reviste de cultură şi spiritualitate, un cotidian, câteva societăţi culturale („Patriarhul Miron Cristea”, „Episcop Melchisedec Ştefănescu”, iniţiate de pr. Florin Ţuscanu, inimos colecţionar de vestigii şi om de cultură). E mult? E puţin? Timpul va decide asupra efortului făcut de elita intelectuală de azi a urbei în promovarea acesteia la cote cât mai înalte. Vorbele se duc, ce e săpat rămâne. Orice s-ar spune, nu de o Cenuşăreasă a Moldovei poate fi vorba...

16


CETATEA ROMANULUI

Violeta LĂCĂTUŞU

ON-LINE (proză) Buzz! Buzz! Săru' mâna, mămicule, te pup. Şi Dana te pupă. Bună, copii, vă pup! Ce mai faceţi canadienilor? Bine sănătoşi şi bucuroşi că te auzim. Tocmai pregăteam masa. Păi vă las să mâncaţi şi... Stai liniştită că am gustat ceva că a fost pe la noi vecinu’, unu’ care face versuri – cică poezii şi le citeşte tuturor familiilor de români din bloc. Vai de voi! Chiar aşa. Îl cheamă Octav, e pictor are cam 50 de ani şi crede că a venit vremea să scrie versuri... Fiindcă a venit vorba de el să-ţi povestesc ceva, dar mai bine să dau call... Mă auzi? Da, te aud. Octav ăsta a venit în Canada cu vreun an înaintea noastră şi stă în apartamentul de deasupra. Vecinii cu copii mici au mare nevoie de el. Le leagănă copii şi le citeşte din poeziile lui? Nu. Stai să vezi! Astă iarnă, în ajunul Crăciunului, l-au rugat să facă pe Moş Crăciun. Nu ţi-a zis Dan? Nu, Dana, atunci mi-aţi povestit cum aţi petrecut. Lasă-mă, Dana, să-i spun. I-au cumpărat un costum de moş, un sac, i-au dus pachetele cu jucării şi îl aşteptau să vină să le dea copiilor. Să nu-mi spui că s-a îmbătat şi a adormit. Nuu! E drept că fiind artist, au trebuit să-i dea şi două vodci în freză ca să funcţioneze în parametrii unui Moş Crăciun vesel. Ca să-şi dreagă vocea. De fapt, cântă foarte frumos. Da, are o voce groasă, aşa, de bariton. Şi cum îţi spuneam: În seara de Ajun, iese el în faţa blocului şi numai ce auzim: „Românii mei, unde sunteţi? Ho, ho, ho, ho! Unde sunteţi voi, românii mei?” Deschidem noi geamul, nu ştiam ce se întâmplă, că, dacă Mircea e mare, nu vorbisem cu el. Balconul din dreapta plin de copii şi de invitaţi, cel din stânga, la fel; şi numai ce auzim: „Aici suntem, Măria Ta!” Toate familiile de români au deschis ferestrele şi uşile de la balcoane şi toţi i-am răspuns. Mamă, şi a început să cânte nişte colinde!! Din blocul de vis-a-vis au apărut pe la ferestre indienii, din blocul de alături moldovenii care au prins a cânta şi ei cu noi... Aveai voce, n-aveai, nu conta, cântai cu sufletul, parcă. Vai, mamă, aşa frumos a fost! Mircea avea lacrimi în ochi că şi-a adus aminte de colindele învăţate de la doamna învăţătoare când era la voi, la Roman. Da, că tu n-aveai lacrimi în ochi! Aveam, şi ce dacă? Toţi aveam. Vă cred. Aproape că miau dat şi mie. Staţi puţin că a apărut o fereastră.

antiteze

NR.3/2010

17


Buzz! Da, Mihai. Sărut-mâna doamnă dirigintă... V-am văzut pe mess, putem vorbi? Sigur că putem, dar în momentul ăsta vb. cu băiatul şi cu nora mea şi după aceea te contactez eu. Bine? O.K. Gata Dane, i-am spus că vorbim mai târziu. Cine era? Fostul meu elev din ultima clasă la care am fost dirigintă şi la care am mai predat un an după ce am ieşit la pensie. Băiatul acela cu operaţia aia urâtă la gât. Nu-ţi aminteşti, că a fost pe la noi? Maică-sa era plecată în Italia, tată-său murise şi... Parcă. Ce-i cu el? Acum e în Italia. Mulţi au mai plecat din clasa aia. Vezi? Aşa ca noi. Da, dar nu peste ocean. Să lăsăm asta, că iar o luăm de la capăt. Da, şi iar dai apă la şoricei. De unde ai mai scos-o? Mi-a zis mie nenea Dan. Frate-meu să-şi vadă de-ale lui! Ştii că exagerează. Să vă las să mâncaţi. Lasă-ne cu mâncarea asta, că sunt de noapte şi am timp. Tata când vine de la Piatra? Mâine. Ei, mâine o să vorbim de-ale noastre. Acu, că tot am chef de poveşti, să te înveselesc puţin. Mamă, trebuie să treacă şi soră-mea cu Radu pe la noi. Şi dacă vin în timp util, îi oprim la masă. Apropo de cumnaţi: să-ţi povestesc o întâmplare cu ei, mi-am adus aminte azi noapte, când lucram şi m-a bufnit râsul. Abia veniseră ei în Canada, închiriaseră un apartament şi... hai să iasă la plimbare. Să se obişnuiască cu mediul, nu? Inainte de a ieşi din casă, Radu le spune băieţilor că trebuie să stea grupaţi, ştii, ca oile, să nu se piardă unii de alţii. Vorba ceea, ţară străină, nu cunoşteau pe nimeni, nici telefoane mobile nu-şi cumpăraseră încă. Copiilor le-a rămas adânc înfipt în creier ideea de grupat. Din când în când, Radu le şoptea gemenilor: „grupir”. Intră ei într-un magazin şi, când să iasă, nimeresc o uşă rotativă, în care încăpeau doar două

Angelica Fulga 18


CETATEA ROMANULUI

persoane. Intră Ema şi Radu, Ovidiu -după ei. Dragoş, când a văzut că începe să se învârtească uşa, speriat, zvâc! ca ştecherul în priză şi intră şi el Grupir, nu? Au rămas blocaţi, îţi dai seama! Patru perechi de picioare trebuiau să împingă ori înainte, ori înapoi, însă picioarele... Speriate şi ele, cele opt picioare acţionau la întâmplare. Băieţii cu ochii beliţi de disperare, împingeau cu umerii în sticlă. Se uitau quebecii, nu le venea a crede. Îţi dai seama constipaseră tot traficul. În final, au realizat toţi că trebuie să se mişte în acelaşi sens. A venit unul de la pază şi le-a dirijat picioarele. Hai, măi Dane! Nu ştiu ce nu-ţi convine, Dana, ce, n-a fost aşa? Radu şi Ema au supt burţile-fiecare burta proprie, nu burta altuia. Mamă, acu râde de ei! Lasă-mă să termin. După ce ies ei din uşă ruşinaţi, Radu îşi cere scuze de la agentul de pază. „Nu-i nimic, le-ar fi spus ăla, ca să-l consoleze, dacă s-a adunat lume, probabil că s-a crezut că-s la camera ascunsă.” Asta-i de la el, mamă. Recunosc, asta cu camera ascunsă-i de la mine, dar în rest... Să-ţi povestească Radu. Aud că sună cineva la voi, nu? Da, cred că-s cumnaţii. Atunci eu vă las. Poftă bună! Mulţumim! Noapte bună şi te pupăm. Când mai vorbim? Păi...dacă nu mâine...miercuri eu sunt liber, cred că atunci. Bine. Pa! Sărut-mâna! Sărut-mâna! Vă pup! Buzz! Bună-seara! N-ai adormit, Mihai? Se poate? Aproape toată noaptea stau pe mess. Dependentule! Ei şi dv.. Cred că de data asta ai veşti mai bune. Nu prea... Ei!...Cum stai cu iubirile? Pot să dau call? Vreau să spun mai multe. Dacă putem vorbi ,de ce să zăpăcim tastatura? Mă auziţi? Da. Te întrebam cum stai cu iubirile... Credeţi că pluralul e potrivit pentru mine? Mai ştii? Mi-ai spus mai demult că ai o iubită din Argentina, că această relaţie... Ei, c'est fini şi asta. Cum zicea cineva: „M-a iubit cu tandreţe, m-a părăsit cu tandreţe.” Şi ţie ţi-a rămas o umbră pe ventriculul stâng? Ştiţi că-mi trece până la urmă... M-am obişnuit. Ei, lasă că vine ea şi marea iubire. Aşa m-aţi consolat şi în a XII-a! Da, dar n-am precizat timpul. Aţi fost prudentă. Te cred! Dar ce voiai să-mi spui? Vai de mine, despre Simona voiam să vă spun... Dac-aţi şti ce-a păţit! Ce-a păţit? S-a angajat aici la o familie să îngrijească de un bărbat de vreo 30-40 de ani, care ar fi suferit de melancolie. A angajat-o mama ăluia, o scorpie bătrână şi zgârcită care a înfometat-o, pur şi simplu. Ajunsese ca o spagheta . Am întâlnit-o odată la piaţă şi m-am speriat de cum arăta. I-am zis să plece , sasi gaseasca altceva, dar se temea că cine ştie peste ce dă iar. Mai fusese la o familie şi acolo îi oprea în fiecare lună din bani, pe motiv că la ei în casă învaţă italiana. La bolnavul ăsta, venea din când în când, fratele lui care era asistent medical. Simona a avut ea o bănuială că îngrijeşte un schizofren, dar s-a gândit că acesta e sub tratament şi...şi ce era să mai facă? Îi trebuia bani şi cât mai repede. Ce voia ea să facă? Să plece în Germania, parcă. Da, să-şi dea doctoratul acolo. A, da! Şi? Şi acu vreo trei săptămâni melancolicul a prins-o de cap pe când ea îi punea mâncarea pe masă şi a muşcat-o de obraz. Dar nu aşa, o simplă muşcătură. I-a rupt o bucată de pomete. Simona a leşinat de durere şi de frică. Fratele nebunului era în altă cameră cu maică-sa. A pansat-o el în legea lui, nu ştiu amănunte. Bine, dar muşcătura de om e... Staţi să vedeţi, doamna dirigintă. Cei doi au început să urle la ea că n-are ce căuta la spital şi că o s-o ducă la un antiteze

NR.3/2010

19


medic, un cunoscut de-al lor. Dacă nu se potoleşte o dau pe mâna carabinierilor şi că le pot spune acestora că e o stricată şi o hoaţă. Vai ce oroare! Dar nu putea rămâne aşa! Pe când ce doi se ocupau de bolnav să-l liniştească, Simona a profitat de neatenţia lor şi a fugit. A fugit pur şi simplu. Unde putea să se ducă? A fugit la biserică. Ştiţi că românii au ridicat aici o biserică ortodoxă. Nu ştiu ce a mai făcut atunci, cert e că acu e la Bucureşti, la spital, operată a doua oară. De acolo mi-a trimis S.M.S.-uri, aşa am aflat. Spune că e desfigurată. Doamne, frumuseţea aia de fată! Venise mătuşă-sa la ea, la spital. Ştiţi că n-are pe nimeni decât pe asta , pe doamna Ana. Ce spuneţi? Ce pot să spun? Stai să-mi iau o batistă. Doamne, ce se alege de voi, mă întreb până unde se poate ajunge... Auzi, Mihai, să-mi spui când vine la Roman, cred că va sta la mătuşa ei. Aşa cred şi eu. Să n-o lăsaţi, doamnă dirigintă, că e foarte deprimată. Lasă, Mihai, că ştiu eu ce să fac. Acu, spune-mi ce faci tu! Eu... Eu duc o viaţă...Ştiţi expresia aia: „second life”, mi se potriveşte. Aa, a intrat mama. Vorbesc cu doamna dirigintă, mamă! Bună seara, doamna Stancu. Bună seara! Vai, doamna dirigintă-ştiţi că aşa vă zic şi eu-ce bine că vă aud! Abia acum am terminat, am făcut ceva cumpărături şi... Da, dumneavoastră ce mai faceţi? N-aţi fost în Canada la băiat? Şi mata, doar ştii că nu are voie cu avionul. Nici el n-a fost în ţară? Îmi închipui cât vă e de greu. Nu m-am plâns. Dar Mihai... Ei, aşa vorbesc eu vrute şi nevrute. Peste o lună vin în Roman, să văd ce-i cu apartamentul nostru şi să-l trec pe numele lui Mihai, aşa că neapărat vă fac o vizită. Poftiţi, vă aştept. Uite, nu mai ştiu cu cine m-am întâlnit acu, de curând şi am vorbit despre dumneavoastră. Mamă, am cam abuzat de timpul doamnei diriginte, aşa că... Nai abuzat, Mihai, îmi pare bine că v-am auzit pe amândoi şi aştept să ne vedem. Noapte bună! Noapte bună! Sărut mâna. Buzz! Bună, nici în Gent nu se doarme? Bună, eu adorm după 12 de la o vreme- te-am văzut pe mess- vb. cu Dan, nu? Şi cu el şi... Buzz! Ce-i Dane? Mami a început uraganul. Ştii că m-ai întrebat alatăieri, mă gândeam să ţi-l dau pe Igor în direct. Ştiu că nu ajunge până la voi, nu mai râde de mine. Am întrebat şi eu aşa. Dă accept şi dau şi eu telev. mai tare că se transmite de acolo în direct. Eu am să dau call să audă şi mătuşa ta, Viorica. E şi ea în fereastră? Da... SERVER IS NOT FOUND

20


CETATEA ROMANULUI

Prot. Lect. Dr. Aurel Florin ŢUSCANU

FELONUL SF. IOAN GURĂ DE AUR Un dar de mare preţ oferit Episcopiei Romanului Anul 2007 a fost declarat în toată lumea creștină ”Anul Sf. Ioan Gură de Aur”, deorece s-au împlinit 1600 de ani de la trecerea din această lume la cele veșnice a acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii. În tezaurul Episcopiei Romanului se păstrează un veșmânt liturgic despre care se spune că a aparținut Sfântului Ioan Gură de Aur, acesta fiind considerat cel mai valoros obiect de cult din Muzeul Eparhial. Felonul despre care se spune că a aparținut Sf. Ioan Gură de Aur, este astăzi cel mai valoros obiect liturgic păstrat în tezaurul Episcopiei Romanului. Potrivit tradiției, acest felon ar fi fost trimis de la Constantinopol, în Moldova, in secolul al XV-lea. Cea dintâi mențiune documentară referitoare la acest felon datează din anul 1653 când patriarhul MACARIE al Antiohiei a vizitat Moldova și a poposit o vreme la Roman. Arhidiaconul său, Paul de Alep, însoțitor și cronicar al patriarhului, în cunoscutele și interesantele sale însemnări privitoare la ceea ce a văzut în timpul sederii sale in Moldova ,a consemnat cu precadere aspecte din viața bisericească din acea vreme. Dupa ce spune cauza, care a silit pe patriarh sa se opreasca la Focsani,in drumul de la Iaşi spre Muntenia,acesta a fost nevoit sa se reintoarca la Roman,pentru a se intalni cu noul domn al Moldovei, Gheorghe Ştefan,care se afla temporar aici :”Patriarhul se văzu silit a merge la Beiu (Domn)la poliţia Roman,care este si ea o resedinta domneasca si pe care patriarhul nu o vazuse inca (...) Ne-am întâlnit cu el (domnul) și i-am dat patru daruri, anume: o pereche de perne brodate, o sticluță cu mir, un covor și două feluri de săpun (...) după liturghia sarbatorii Sf. Mihail, Beiul (domnul) a dat domnului nostru patriarh un ospăț”i.

antiteze

NR.3/2010

21


La Roman patriarhul Macarie a zăbovit aproximativ trei săptămâni. În ziua de 13 noiembrie 1653, la sărbătoarea Sf. Ioan Gură de Aur, el se afla la Catedrala Episcopală din Roman. Paul de Alep dă unele amănunte în legătură cu ceremonia religioasa săvârșită în acea zi: ”Aici am asistat la sărbătoarea lui Hrisostom la care se aduna mult popor.Episcopul (Anastasie, 1644-1658 n.n.) a fost invesmantat in felonul lui Ioan Hrisostomul,precum se ţine obicei in toţi anii,la ziua acestui sfânt. Acel vestment a fost trimis, în dar, de catre un petriarh de Constantinopol lui Ştefan cel Batran (domn al Moldovei, 1394-1399), care il dete,ca ereditate, zisei Episcopii, pentru a fi pastrat în marea mănăstire a Paraschevei.”ii. Prin urmare, în anul 1653, felonul se afla la episcopia din Roman. Fără îndoială, Paul de Alep va fi cerut informații în legătură cu acest veșmânt de când se păstrează acolo, de unde provine, cine l-a donat și în ce împrejurări a ajuns aici,mai ales ca Sf.Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia. Răspunsurile vor fi fost neclare, doar cele câteva mărturii ce se păstrau prin tradiția orală :că ar proveni de la Constantinopol şi că a aparţinut Sf. Ioan Hrisostomul, că a fost donat de unul dintre patriarhii cetății domnitorului Moldovei, Ștefan cel cel Bătrâniii. Unii istorici care s-au preocupat de istoria Episcopiei Romanului (Pr. Scarlat Porcescu) cred că vesmantul ar fi fost destinat lui Ștefan cel Mare, deoarece acest domn a fost mitizat, îmbrăcat în aură de legendă și tot ce era valoros și vechi îi era atribuit lui. Primul istoric însă, care s-a ocupat temeinic de felonul Sf. Ioan Gură de Aur aflat la Roman, a fost episcopul academician Melchisedec Ştefănescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.De bună seamă ierarhul a văzut veșmântul şi s-a documentat până la anul 1874 când a publicat vol. I din Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, cunoștea și ceea ce consemnase Paul de Alep în jurnalul său, deoarece aceste însemnări fuseseră publicate mai înainte, de B. P. Hașdeu. Episcopul Melchisedec face cateva observaţii deosebit de importante, cum că acest odor preţios se pastreaza până astăzi la Episcopie, fiind aşezat întro cutie de sticlă,pecetluită. Din păcate, nu s-a păstrat nici un document istoric care să ateste originea acestuia, în afară de ceea ce ne spune arhidiaconul Paul din Alep, la anul 1653. Spre deosebire de cronicarul antiohian, care aflase despre proveniența felonului că ar fi dat de patriarhul Constantinopolului domnului Moldovei Ştefan cel Batran, episcopul academician mentioneaza că tradiția locală, (în secolul al XIX-lea) spune că acest veșmânt ar fi fost trimis impreuna cu alte daruri ” lui Alexandru cel Bun și mitropolitului Iosif I Mușat) al Moldovei de către împăratul Paleologul, al Constantinopolului”, iar Alexandru le-a dăruit Mănăstirii sale, Sf. Vineri, (Sf. Cuv. Parascheva) din Roman, în care a fost înmormântată mama sa, Cneaghina ANASTASIA, dar completează că „tradiția aceasta nu are valoare.” 22


CETATEA ROMANULUI

Într-adevăr, tradiția nu are valoare de document istoric, dar este puternică și de aceea nu trebuie înlăturată. În secolul al XV-lea, pe vremea lui Alexandru cel Bun și după el, au fost aduse în Moldova, de la Constantinopolul asediat, de la Muntele Athos și din alte localități și mănăstiri balcanice, diferite obiecte de cult, unele deosebit de valoroase, în schimbul unor ajutoare. Din nefericire pentru obiectele de cult,care țin de așa-zisele arte minore, cum a fost de pildă EPITAFUL de la biserica Sf. Nicolae din Iași, admirat, în anul 1653 de acelasi calator strain -Paul de Alep- care ne-a lăsat indicația că prețioasa țesătură era un dar al lui Ioan al VI-lea Cantacuzino pentru Athos, probabil pentru Manastirea Vatoped – nu avem documente insotitoare care sa le ateste originea, aşa cum se întamplă şi cu felonul atribuit Sf. Ioan Hrisostomul de la Episcopia Romanului iv. Bizantinologul Al. Elian consideră posibilă şi reală aducerea în Moldova, în sec. al XV-lea a unor icoane și a altor obiecte de cult de către călugării din sud.v Potrivit tradiției, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț și icoana Sf. Ana de la Mănăstirea Bistrița, au fost trimise domnitorului Alexandru cel Bun și soției sale Ana, de către împăratul bizantin IOAN al VIII-lea Paleologul și împărăteasa Ana. Tot atunci, în împrejurări neclare, poate va fi sosit și felonul Sf. Ioan Gură de Aur la Roman. Dacă acest veșmânt ar fi fost primit cu câteva decenii înainte de a-l vedea Paul de Alep, negreșit slujitorii de la Catedrala Episcopală a Romanului ar fi cunoscut împrejurările în care el a ajuns aici. Sunt deci motive care conduc la concluzia că felonul fusese trimis la Roman cu mult timp înainte; odată cu el venind și tradiția care spunea că a aparținut Sf. Ioan Gură de Aur . Studiindu-l temeinic, specialiștii au stabilit diverse ipoteze, dar poate o analiză de laborator va determina perioada sigură când a fost lucrat. Prima prezentare a felonului, însoţită de doua desene (faţă-verso) ne-a lasat-o episcopul Melchisedec, în lucrarea sa Cronica Romanului, vol.I, 1874. La partea de sus,felonul are forma triunghiulara.Amandoua laturile,cea dinainte sic ea din spate au aceeasi lungime de doi coti si jumatate,iar largimea paralela este de patru coţi şi un rup. La partea de sus, are o deschizătură rotunda, imprejurul grumazului, garnită cu un chenar de fir, cusut cu măiestrie,si cu doua gaitane rosii de incheiat.De la deschizatura grumazului se lasa in jos o spintecatura pana la poale,garnita de amandoua cu un chenar de fir galben,lat de un deget,amandoua dinaintile se impreuna cu nasturi de aur.Poalele imprejur sunt granite cu chenare de aceeasi forma,ca sic el de la grumaz.Fata este formata din cusaturi,cu matase si fir bun,in trei culori:rosu,verde si albastru.Campul il formeaza o materie subtire de matase,avand sub ea de baza o panza de fuior de care sunt prinse cusaturile.Mantia aceea subtire,insa ,a distrus-o timpul,incat astazi cusaturile stau numai pe panza.Ornamentele cusute nu sunt altceva decat antiteze

NR.3/2010

23


doua feluri de cruci,cusute cu multa proportie si eleganta.Iar partea deasupra spinarii are un ornament cusut,in forma rotunda inconjurata cu chenar de aur si cu margaritare,la mijloc reprezinta chipul Mantuitorului Hristos binecuvantand.” O nouă cercetare si prezentare o face la finele secolului XX, Marina Ileana Sabados în albumul dedicat Catedralei Episcopale din Roman, precum şi istoricul bisericesc pr. Scarlat Porcescu, în cuprinzatoarea sa lucrare monografică, dedicată Episcopiei Romanului. Veșmântul liturgic sub forma unei mantii ce se închide în față, este din mătase albă iar dublura din pânză de cânepă. Pe țesătura de fond apar motive dominante: trifoiul cu patru foi și crucea rectangulară din galon, lucrate în fire de aur și mătase galbenă. Numărul mare de cruci din câmpul felonului i-a adus şi denumirea de ”polistavrion”. Pe spatele veșmântului a fost aplicat ulterior un medalion brodat ce-l înfățișează pe Mântuitorul Hristos Pantocrator binecuvântând. Acesta este brodat în fire de aur, mătase și perle, fiind încadrat într-un cerc. Marginea de sus a felonului, în formă circulară, este ornată cu un chenar cusut deasemeni cu fire de aur și mătase roșie. Spre deosebire de feloanele utilizate în cadrul cultului în sec XIX-XX, acest felon are ceva specific, se închide în față, începând de la piept până la poale, cu nasturi aurii. Chenarul deschiderii circulare de sus se repeta atât la poale cât și la marginile încheiate în fațăvi. ÎN LOC DE CONCLUZII Felonul atribuit Sf. Ioan Gura de Aur (Hrisostomul) a suscitat, daca nu controversate opinii asupra originii sale, în orice caz, admirația celor care și-au îndreptat atenția asupra sa de-a lungul veacurilor. Tradiția locală spune că vesmantul acesta ar fi fost unul din darurile trimise lui Alexandru cel Bun și mitropolitului Iosif de către un Împărat al Constantinopolului din familia Paleologilor; iar Alexandru l-ar fi dăruit mănăstirii sale,Sf.Parascheva, de la Episcopia Romanului (unde a fost îngropată mama sa,cneaghina Anastasia). În timpul călătoriei patriarhului Antiohiei,Macarie,prin Moldova (1653), arhidiaconul sau, Paul de Alep,a consemnat in jurnalul sau despre existența 24


CETATEA ROMANULUI

acestui vesmant liturgic la Roman, documentandu-se după informațiile luate de la Episcopie, din tradiția localăvii. Păstrat cu evlavie de-a lungul timpului, cu un pios respect pe care nobila sa legendă îl alimenta neîncetat ”felonul Sf. Ioan Gură de Aur” este un „polistravion”, căruia i s-a aplicat ulterior pe mijlocul spatelui, sus, un mic medalion brodat ce reprezintă pe Iisus Marele Arhiereu, binecuvântând. Piesa este de o inestimabilă valoare istorică și artistică, asemanandu-se stilistic broderiei moldovenești din perioada sa cea mai fecundă, sec XV-XVIviii.

i

***Călători străini despre Țările Române, vol V, București, 1976, p. 103. Ibidem, p. 104. iii Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului 1984, Roman, p. 363-365 iv Al Elian, Moldova și Bizanțul în sec. al XV-lea, în” Cultura moldovenească, p. 167 v Ibidem vi Melchisedec Ștefănescu, Chronica Romanului si a Episcopiei de Roman, Bucuresti,Vol 1874, p. 269-270. Aici sunt date câteva detalii referitoare la felonul Sf. Ioan Hrisostomul de la Roman. vii Anuarul Eparhiei Romanului, 1936, p. 58-60. viii Marina Ileana Sabados, Catedrala Episcopiei Romanului, Roman, 1990, p. 121 ii

antiteze

NR.3/2010

25


prof. dr. Luminiţa MOSCALU

CONFERINŢA NAŢIONALĂ DE ANTROPOLOGIE URBANĂ Roman, 8-9 octombrie 2010 Un proiect de anvergură naţională s-a desfăşurat la Roman, coordonat de Adrian Majuru şi organizat de Primăria Municipiului Roman, Asociaţia pentru Antropologie Urbană şi Complexul Muzeal Judeţean Neamţ - Muzeul de Istorie Roman în 8-9 octombrie 2010. Singulară în spaţiul românesc, Conferinţa a reunit cercetători, profesori, muzeografi ale căror preocupări au o coordonată comună – nevoia de a construi împreună, de pe paliere diferite, un proiect de regenerare a conştiinţelor. Lucrările prezentate au fost Elements pour une anthropologie urbaine dans la globalization, conf. dr. Antoine Heemeryck, Elemente de viaţă preurbană în vatra oraşuşui Bacău şi împrejurimi, până în secolul al XV-lea, prof dr. Ioan Mitrea, Epifanie Cozărescu: iatro-istorie şi identitate culturală, Spaţiul virtual şi diversificarea formelor de protest ale studenţilor, cercetător dr. Gabriel Stoiciu, Oraşul ca organism urban. Analogii bio..gice la nivel structural antropologic urban, conf. dr. Cerasela Crăciun, Peisaj cultural în zona Câmpulung Moldovenesc, urbanist peisagist Aflorei Ioana-Iulia, Spaţiile naturale periurbane în oraşul durabil, urbanist peisagist Hromei Cristina Nicoleta, Ritualul funerar actual, între tradiţie şi urbanizare, cercetător dr. Iuliana Bănescu, Marketingul în spaţiul urban bucureştean după anul 2000, muzeograf Simona Hobincu, Antropologia urbană în România, între proiecte şi dileme, mai vechi şi mai noi, lector Florin Ionuţ Filip, De la “bordeie” la Kaufland în Piatra-Neamţ, prof. Elena Ciubotaru, Sankt Petersburg. Oraşul în proiect şi oraşul realizat, Iurie Movileanu, Importanţa vieţii religioase în comunitatea urbană a Romanului, pr. prof. univ. dr. Iosif Bişoc, Cultura înjurăturii la români, muzeograf Emil Nicolae, Atitudini şi stări de spirit în Piatra-Neamţ (1864-1914) prof. dr. Luminiţa Moscalu, Bucureştii între Orient şi tentaţia modernităţii, dr. Adrian Majuru, Sănătatea mentală după Revoluţie. 26


CETATEA ROMANULUI

Studiu de caz, dr. Itzhak Miron, Prostituţia în Romanul interbelic. Percepţii în presa vremii, cercetător dr. Liviu Brătescu, Civismul feminin romaşcan, prof. Monica Pescaru, Evreii romaşcani: evoluţia numerică, ocupaţii, personalităţi, prof Iancu Wexler, Opinia publică şi administraţia locală în proiectele edilitare ale Romanului interbelic, muzeograf Iulia Butnariu, Tradiţia spectacolului în viaţa cultural romaşcană, prof. dr. Ovidiu Trifan, Pe urmele Sf. Apostol Pavel în Grecia, protopop dr. Florin Aurel Tuscanu, Sărbătoare în cimitir. “Moşii” de la Moşna-Iaşi, muzeograf Marcel Luţic, Utilizarea textilelor populare în decorarea interioarelor săteşti şi urbane, muzeograf Eva Giosanu, Monumentul - fenomen cuprins între conceptele istorice şi ipostaza prezentului, conf. dr. Carmen Solomonea, Valorificarea monumentului la interferenţa cu restaurarea obiectului de artă religios, conf. dr. Cornelia Bordaşiu, Ada- Kaleh - paradisul pierdut. Un exemplu de interculturalitate europeană, dr. Constantin Danciu, Români călători în Europa. Prezentarea proiectului “Ambasadori ai speranţei” în Italia, Rimini, 2007, prof. Carmen Elena Diaconu. Întâlnirea de la Roman a debutat cu o serie de reflecţii pe tema antropologiei urbane, propunându-se extinderea Conferinţei prin cuprinderea şi a altor oraşe, şi chiar realizarea unui Seminar de Antropologie cu tema - Oraşe uitate. Ne-au reţinut atenţia prezentările conf. univ. Octavian Andrei, prof. dr. Ioan Mitrea, cercetător dr. Gabriel Stoiciu, Elena Ciubotaru şi Emil Nicolae. Octavian Andrei a prezentat lucrarea Epifanie Cozărescu:- Istorie şi identitate cultural, sintetizând biografia dr. Epifanie Cozărescu, pigmentând-o şi cu episoade de viaţă cotidiană, de pildă, moartea unui baron local, Nicolae Tăutu, în 1936, prin care a încercat să surprindă imaginea Romanului interbelic dar şi problematica sistemului sanitar. Ioan Mitrea a prezentat tema Elemente de viaţă preurbană în vatra oraşuşui Bacău şi împrejurimi, până în secolul al XV-lea, realizând o paralelă a evoluţiei a trei cetăţi dacice Piroboridava, Sargidava şi Tamasidava, ulterior a trei oraşe medievale Roman, Bacău şi Adjud. Geneza oraşelor de la est de Carpaţi este rezultatul unui cumul de factori economici, sociali, politici, demografici şi nu neapărat un efect al Episcopiei catolice de la Bacău a concluzionat dr. Ioan Mitrea. Un studiu interesant a prezentat dr. Gabriel Stoiciu sub titlul, Spaţiul virtual şi diversificarea formelor de protest ale studenţilor, realizând o comparaţie diacronică şi transculturală a mişcărilor de protest din 1968, 1989, 2008, şi 2009. De la ocuparea Sorbonei în 1969 la ocuparea Pieţei Universităţii, studiul cuprinde evenimente care au răscolit conştiinţe şi destine, au influenţat atitudini socio-politice şi civile. Interesant este studiul propus de Emil Nicolae, Cultura înjurăturii la români, care pleacă de la ideea că elemente din simbolistica liturgică au fost extrase şi adăugate spaţiului profan. Calea de la afurisenie la anumite categorii de înjurături nefiind decât automatismele unui limbaj care a ajuns standardizat, inexpresiv şi care ţine de patologia comunicării. antiteze

NR.3/2010

27


Referindu-se la antropologia urbană, Antoine Heemeryck considera că aceasta nu este numai antropologia oraşului şi că studierea unei societăţi implică un efort de “totalizare”. De asemenea, referindu-se la criza pe care o trăim astăzi, când instrumentele analitice nu generează nici o analiză, când mass-media şi elitele se dovedesc incompetente, “suficiente şi insuficiente”, atunci ordinea societăţii este ilegitimă. Tocmai această criză ar trebui să ne îndrepte spre teren, spre arhive, etc pentru a înţelege ce se întâmplă în societatea reală şi cum am ajuns unde suntem azi. Numai o gândire critică, va putea găsi instrumentele necesare înţelegerii realităţilor sociale, politice şi economice ale României la nivelul vieţii oamenilor şi a contradiţiilor ce le traversează”, conchide cercetătorul francez. Nu putem spune, a precizat şi Adrian Majuru, că am pierdut ceva, noi cei de astăzi, spre deosebire de părinţii sau bunicii noştri, de acum 80 sau 100 de ani. Obervăm însă imagini care diferă, pornind de la detalii vestimentare la peisajul străzii. Diferenţa este dată numai de schimbări care s-au petrecut în sfera trăsăturilor sufleteşti. Resortul interior este în cele din urmă punctul de plecare către schimbarea tuturor lucrurilor. Atât în viaţa noastră cât şi în viaţa de zi cu zi căci sufletul este acela care s-a schimbat teribil în ultima sută de ani.

Adrian MAJURU

CE NE PROPUNEM ŞI CARE ESTE UNICITATEA EVENIMENTULUI? Ţinta şi esenţa antropologiei este cunoaşterea omului, ceea ce este altceva decât adunaea de cunoştiinţe despre om, preţioase şi acestea într-o altă etapă. Între cunoştiinţe despre fenomen şi cunoaşterea unui fenomen este o deosebire de calitate. Cunoaşterea presupune înţelegere şi totodată perspectivă. Pe plan naţional sunt puţine sau chiar lipsesc contribuţiile teoretice, sintezele cu orizont teoretizant. Este de remarcat nevoia de sinteză fie de prim plan fie de plan secund. Aceste sinteze sunt ca nişte „cărămizi sau trepte”, spre cunoaşterea omului, dar câtă vreme nu există un proiect recunoscut de toţi, cu toate eforturile de cercetare care se fac, uneori remarcabile, nu se poate ajunge decât la „pavarea” selectivă cu aceste „cărămizi” a unei sau mai multor alei izolate fără legătură una cu alta şi pe care nu le cunosc toţi. Să reţinem şi să reacţionăm corespunzător aşadar la lipsa de coerenţă şi de conjugare care motivează impresionantul proces de expansiune al antropologiei şi care este o necesitate reală a zilelor noastre. 28


CETATEA ROMANULUI

Pe de altă parte, este stringentă nevoia unor sinteze asupra coordonatelor spaţiului urban românesc, dintr-o viziune nu doar descriptivă ci deopotrivă prescriptivă, în scopul evidenţierii paralelismelor culturale cu Europa, a rezervelor de dezvoltare urbană, a deficienţelor ce se cuvin cunoscute şi studiate în vederea depăşirii lor. Instituţia trebuie să ofere soluţii de regenerare economică şi socială (urbană), precum şi de remodelare morală (individuală şi colectivă). În plus, astfel de soluţii pot devenii factori activi de modificare a mentalităţilor deficitare (în creştere), manifestate la toate segmentele de vârstă (copii, tineri, adulţi şi oameni în vârstă), determinate de impactul brutal al schimbărilor din ultimii 18 ani. Conferinţa Naţională de Antropologie Urbană îşi propune să devină punctul de plecare al unor sinteze asupra coordonatelor spaţiului urban românesc şi să ajute profesii variate să se intâlnească într-un punct de interes comun. Este primul tip de conferinţă care îşi propune acest lucru. In general astfel de evenimente sunt destinate profesiilor specifice: etnografie, medicina sau istorie. La cele două ediţii ale Conferinţei de Antropologie Urbană au venit nu numai etnografi, medici sau istorici, dar şi arhitecţi, urbanişti, muzeografi, antropologi, filologi, preoţi, psihologi, sociologi, oameni de afaceri etc. Tocmai aici este unicitatea ei.

antiteze

NR.3/2010

29


Gheorghe A.M. Ciobanu

„HEIDELBERGUL” MUŞATIN Ieşind, cu pioasă tăcere, din incinta unui lăcaş, hărăzit a fi învăluit, oră de oră, de revărsările juvenile ale corolelor umane şi coborând, apoi, în curtea sa interioară, pe treptele „propilee” ale acesteia, ca o trecere în „descrescendo” de la monumentalitate la citadin, ai dintr-o dată revelaţia unei imagini de legendă, a unei zidiri fantomatice, zămislită din fantezie şi ridicată aici, la frontiera dintre un Olimp al Efebilor şi o lume de Trubaduri. Este „Vila” Liceului „Roman-Vodă”, peste care ziditorul ei, atunci când a construit-o, a revărsat, parcă, întreaga ei eflorescenţă de forme şi linii, pe care n-a putut-o folosi decât parţial, la înălţarea clădirii principale a Gimnaziului. Înconjurând-o cu pasul şi învăluind-o din priviri,zidirea singuratică oferă faţete şi ansambluri diferite, deschideri şi unghiuri mereu altele de la un punct cardinal la altul. La un moment dat ai sentimentul că acest mozaicaj al întregului trădează o tragedie nespusă a ridicării ei. La înfăptuirea acesteia au participat meşteri mulţi, fiecare dăltuind, asemeni sensibilităţii sale, câte o faţetă, după care o dramă, doar de el ştiută, l-a făcut să o părăsească şi să-i lase următorului posibilitatea unei noi fantezii demiurgice. Să pornim într-un pelerinaj în cerc în jurul acestui „Heidelberg” ajuns până aici pe meleagurile muşatine ale Moldovei, a acestei zidiri de farmec de Grim şi să-i descifrăm, mai mult mitic decât funcţional, unele ipostaze ale întruchipării sale caleidoscopice. O primă întâlnire pare a fi dominată de acea intrare cotită cu solemnitate de „peron” englez şi de acel spaţiu, uşor fortificat, cuprins între cele patru colonete robuste, ca o fostă „loggia” prerenascentisră, îndoită, apoi, pe trei laturi. Contrastul uşor dintre narativul scărilor şi penumbra balconului amplifică misterul unei obsedante întrebări referitoare la posibilul interior al vilei, cu atât mai mult cu cât lateral se înalţă un contrafort „medieval”. Chiar de la prima privire, surprinde plăcut, dar şi cu oarecare nelinişte, cascada nesimetrică a acoperişurilor care, cu toate orientările lor diferite, ele conduc la o unitate vizuală. Şi ca o compensare la revărsarea abundentă de unghiuri drepte, câteva linii curbe dau necesarul plus de feminitate: arcurile uşoare ale ferestrelor, 30


CETATEA ROMANULUI

sănătoasele boltiri ale balconului, ca şi deschiderea, ciudată în felul ei, a semicercului de la subsol. Faţada următoare, o altă invitaţie la a păşi în interior, o invitaţie mai comună, chiar casnică, directă şi nu coregrafică, are şi ea nota sa de originalitate, prin acel balconet de la ultimul nivel. Cu dimensiuni de mansardă montană şi cu singurătate romantică, prezenţa sa se acordează de minune la acel corp principal al construcţiei, cu acest „donjon” prismatic şi deloc defensiv, datorită ferestrelor sale largi. Micile poligoane ornamentale, de o culoare deschisă şi aşezate la colţurile uşilor şi geamurilor, aduc întregii clădiri o notă de eleganţă şi tinereţe. Robustă, perfect geometrică şi lipsită de ornamentări se prefigurează fireşte dinspre liceu. Deschideri arcuite, mai mari jos şi mai mici deasupra, dau acesteia o notă de rezistenţă. Este partea la care arhitectul a zăbovit cel mai puţin. Mai mult citadelă decât vilă, faţa aceasta pare a fi reverberaţia solidităţii din deal. Şi aici o notă de inedit: asimetria ferestrelor de sus, două din ele fiind oarbe şi reduse la spaţiul simplificat al unor firide, în perimetrul cărora se aşteaptă, parcă, implantarea unor busturi de filosofi. Arabescul de linii şi forme revine la cea de a patra faţetă, care arată, dar şi ascunde multe, unele din exterior, altele dinăuntru. În prim-plan jocurile multiple de acoperişuri, ca şi armonia unor ferestre paralele, despărţite între ele de un lung balcon elveţian. Un intrând, cu contrafortul de alături oferă o frontieră neutră, între această parte a clădirii şi profilul somptuoas al intrării principale. Trecând acum la unghiuri diagonalice de privire, vila emană semnificaţii noi. O uşoară deplasare de la ultimul nostru popas şi „Heidelbergul” muşatin se desfăşoară larg, complex, festiv, mai mult orizontalic şi centrifug. Atributul de exotic este acum puternic amplificat, iar această imagine simultană a două părţi pare a fi suficientă în a contura personalitatea întregii construcţii. O aceeaşi stare de solemn, dar, totuşi, mai restrânsă, o oferă şi diagonala

antiteze

NR.3/2010

31


din colţul celălalt. Balconul principal, fiind lipsit acum de desenul treptelor, transmite un puternic sentiment de citadelă, subliniat şi prin prezenţa apropiată a acelei faţete cu iz defensiv. Un uşor gând de singurătate şi de imposibilitate în a intra în Vilă se trăieşte acum din plin. Unghiul următor surprinde cea mai pronunţată culoare medievală: ziduri dense, deschideri funcţionale, altitudinea de „turn de apărare” a corpului principal şi acea discretă intrare, toate invitând a căuta pe alături, parcă, prezenţa unui eventual pod ridicător. Ultima diagonală este din nou aducătoare de complexitate. Structuri diverse, când orizontale, când verticale, uneori singulare, alteori în paralel, polifonia acoperişurilor, ca şi originala „temă cu variaţiuni” a ferestrelor, transmit privitorului creionajul presupus al unui interior labirintic. dominante sunt acum şirurile cu tentă romantică, al ocniţelor. Mai mult imaginar decât faptic, se poate desfăşura şi imaginea de sus, pe verticală, a întregului ansamblu. Un grup masiv, deloc elastic, de corpuri zidite, la care, ca o îndulcire, se detaşează în afară grupul de trepte al celor două intrări. Privit astfel, ai în faţă, parcă, planul unei „cetăţi ţărăneşti” şi mai puţin pe acela al un ei vile. „Lectura” ultimă se va desfăşura în interior. Aici, artisticul se retrage mult, făcând loc funcţionalului. Contrastează puternic nobleţea intrării principale din exterior, cu spaţiul, avut în faţă, imediat după închiderea uşii. Un intrând şi un „subscări” în umbră anulează orice simetrie şi micşorează imediat frumuseţea de ascendenţă a unei scări lungi şi cotite care, estetic, se salvează doar prin broderia elegantă a grilajului metalic. Peste tot, coridoare înceţoşate, încăperi de familie, incinte de depozit, iar la mansardă, un spaţiu fragil, cu o utilitate limitată şi ocazională. Îndepărtându-ne de Vilă, rămânem mai mult cu diversitatea, aproape de album, a exteriorului şi mai vag, cu atmosfera de clar-obscur, de „Cavalerii Mesei-Rotiunde” sau de Walter Scott, a spaţiului interior. O construcţie ce pare a se fi ridicat, la început, cu intenţia de a fi un romantic decor la un film istoric, pentru ca, mai târziu, oameni ai secolului nostru [al XX-lea], doritori de odihnă şi studiu, să-şi găsească un adăpost provizoriu în ea, asemeni unor rapsozi medievali care, obosiţi de drumuri, poposeau odinioară între zidurile unui castel părăsit de pe Valea Rhinului.

32


CETATEA ROMANULUI

Prof. Iancu WEXLER Două personalităţi romaşcane:

M. BLECHER ŞI SANDU DARIE Evreii romaşcani, foarte numeroşi în trecut, au fost, în marea lor majoritate, meseriaşi şi negustori de tot felul, alţii au avut alte preocupări. Din rândul obştii evreieşti romaşcane s-au ridicat şi intelectuali cu pregătire temeinică, personalităţi care au trecut, datorită meritelor lor, graniţele locale şi naţionale. Ne vom referi la un scriitor şi un artist plastic, făcându-le o prezentare succintă. Max Blecher (1909 – 1938) S-a născut la Botoşani, dar a trăit, a studiat şi a scris la Roman. Era fiul negustorului evreu Lazăr Blecher, cu magazin de porţelanuri în centrul oraşului. A absolvit ca elev eminent Liceul Roman-Vodă, în 1928. A plecat apoi la Paris pentru a studia medicina, dar s-a îmbolnăvit grav de morbul lui Pott, un Tbc infecţios sever, care l-a ţintuit la pat, într-o carcasă de ghips, într-o casă prietenoasă, unde scria ce gândea şi ce simţea, coresponda cu personalităţi de renume din ţară şi din străinătate. A lăsat o operă nu prea bogată, dar foarte valoroasă, unică în felul ei, apreciată laudativ de specialişti în trecut, dar mai ales în prezent, când este tradusă în numeroase limbi. Prietenii săi apropiaţi au consemnat rezistenţa psihologică cu totul deosebită în faţa groaznicelor suferinţe trupeşti, au evidenţiat luciditatea scriitorului ca formă a conştiinţei de sine. Ov. S. Crohmălniceanu afirma că Max Blecher făcea parte dintr-o categorie de scriitori care au văzut în scris nu o îndeletnicire artistică, ci o experienţă existenţială intimă şi că, s-a simţit atras către un realism fantastic, construind universuri terifiante... Volumul de versuri Corpul transparent (1934) a fost încadrat în modernism şi avangardism, versurile fiind greu de înţeles de cei fără o anumită pregătire literară. Numeroase versuri au o tonalitate sumbră, transfigurând o senzaţie de apăsare şi de tristeţe, cum observa I. Pop. În general, specialiştii că volumul menţionat este un giuvaier. Volumul de proză Întâmplări în irealitatea imediată (1936) a fost apreciat drept roman, jurnal special, reportaj excepţional, eseu.. Greu de povestit, trebuie citit cu foarte mare atenţie şi înţeles în amănunt, apreciat ca o autobiografie, prezentând

antiteze

NR.3/2010

33


copilăria şi adolescenţa scriitorului în oraşul de provincie Roman, pe care îl simţea ostil sieşi. Deci, nu este vorba de o irealitate, ci de o anume realitate, cu numeroase referiri la aspecte variate din viaţa oraşului, personaje, situaţii, ritualuri evreieşti etc., bine cunoscute. Adolescentul se zbate în limitele condiţiei sale biologice cu o luciditate care se întoarce asupra lui însuşi. Volumul pare jurnalul unei singurătăţi dureroase. Volumul de proză Inimi cicatrizate (1937), ca şi cel precedent, poate fi apreciat roman, jurnal special, reportaj excepţional, eseu. Ne sunt prezentate în amănunt aspecte din oraşele şi sanatoriile din ţară şi din străinătate, oraşe ale damnaţilor, prin care autorul a trecut, evoluţia bolii măcinându-l din ce în ce mai mult. Este cutremurătoare descrierea circulaţiei pe străzile oraşului în poziţie orizontală, în patul cu rotile, a bolnavilor încorsetaţi în ghips. Aceştia sunt eroi ai unor pasiuni umane obişnuite, au manii diferite care vor să acopere patimile spirituale ce se întâlnesc cu moartea. Sunt realizate cu măiestrie descrieri: ţărmul mării, amurgul, toamna, Crăciunul, interiorul unei biserici etc. Nu lipsesc scene erotice ieşite din comun, Solange, iubita lui Emanuel, dovedind demenţă... Volumul de proză Vizuina luminată, apărut postum (1971), prin grija prietenului scriitorului – Saşa Pană, este un jurnal, scriitorul fiind personajul central, aflat în lumea comună ca o eroare, existenţa sa constituind o aventură bizară. Realitatea îi este ostilă, scriitorul nu are posibilitatea unei trăiri autentice. Realitatea şi visul sunt două lumi diferite. Retras în vizuina luminată, autorul trăieşte dezamăgirea, asistă conştient la propria lui degringoladă. Au rămas de la Max Blecher numeroase eseuri publicate în Viaţa românească, Vremea, traduceri din şi în limba franceză, recenzii ale unor lucrări vestite în epocă, desene şi schiţe felurite etc. Scriitor excepţional, talent ieşit din comun, unic în felul său, Max Blecher a fost încadrat de specialişti în suprarealism şi existenţialism, mişcări pe care scriitorul nostru le agrea, fiind în vogă la acea vreme. Max Blecher a trăit între iluzie şi luciditate, între voluptate şi suferinţă, între certitudine şi îndoială. Singur a apreciat că şi-a trăit viaţa din plin, fiind de părere că ar fi mai bine ca familia să-l plângă lângă monumentul său din cimitir decât să-l compătimească pe patul de suferinţă. Max Blecher nu vorbea despre boală, dar era frământat de gândul că părinţii s-ar crede vinovaţi de boala lui. Prietenul apropiat al lui Max Blecher, scriitorul Geo Bogza a afirmat cu trăire că opera lui Max Blecher va dăinui şi va fi apreciată şi peste o sută de ani, ceea ce se dovedeşte a fi un mare adevăr. Recent, i s-a acordat scriitorului Max Blecher titlul şi diploma de cetăţean de onoare a municipiului Roman, ceea ce ne bucură pe toţi locuitorii de la confluenţa Moldovei cu Siretul.

34


CETATEA ROMANULUI Sandu Darie (1908-1991) S-a născut la Roman, într-o familie evreiască înstărită, pe numele adevărat Sandu H. Haymovici. A absolvit Liceul Roman-Vodă în anul 1926, a urmat apoi Dreptul la Paris. Un timp a practicat avocatura; s-a înrolat voluntar în armata franceză. În anul 1941 a ajuns în Cuba, unde a obţinut cetăţenia în anul 1945. S-a dedicat exclusiv activităţilor artistice, lucrând mai ales ca pictor şi sculptor, încarându-se într-o anume direcţie: modernism, abstracţionism, cinetism. A fost membru al Comunităţii evreieşti din Havana, bucurându-se de stima şi aprecierea coreligionarilor. Şi-a amenajat casa în stil tradiţional românesc, având oaspeţi cu care trata teme diferite, într-o limbă românească atrăgătoare. A fost un pionier al picturii abstracte cubaneze, apropiat structural de conaţionalii săi, pictorul Victor Brauner şi sculptorul Constantin Brâncuşi. Era mistuit de dorul de ţara natală, considerându-se permanent un creador romeno. Specialişti în arta modernă contemporană i-au pomenit adesea numele, elogiindu-l pentru realizările înregistrate. În ţară, a colaborat la ziarele şi revistele vremii: Adam, Cuvântul liber etc., în anii 1930-1935. S-a remarcat prin desene umoristice. A comentat volumul de versuri al prietenului său Max Blecher, semnând S. Hay. A cunoscut desenele pictoriţei Lucia Demetriade Bălăcescu, dovedind o înţelegere adâncă a artei desenului şi culorilor. S-a dovedit specialist în legatul artistic al cărţilor de valoare excepţională. În Franţa, a publicat desene artistice antifasciste, note critice de artă, apropiindu-se de cercul suprarealiştilor. În Cuba a început prin a publica desene umoristice, trecând apoi la picturi şi sculpturi, filme deosebite, remarcându-se ca un mare artist. A organizat expoziţii personale de pictură în Cuba şi în alte ţări, înscriindu-se în curentul picturii abstracte non-figurative, apropiat de constructivism şi făcând tranziţia către minimalismul anilor 1960. A realizat picturi murale de mari proporţii, care – la început au intrigat, apoi au atras publicul şi elogiile specialiştilor. În 1957 a organizat expoziţia MULTIVISION ESPACIAL, după ce cu un an înainte a organizat expoziţia STRUCTURI TRANSFORMABILE. În 1966 a organizat expoziţia COSMORAMA, dovedindu-se precursor al artei cinetice, atrăgând numeroşi adepţi. A realizat numeroase structuri spaţiale, care - după dânsul – se metamorfozează după voia privitorului, după gustul şi sensibilitatea acestuia. A realizat filme de vederi fixe şi sculpturi ample expuse în diferite locuri, apreciate ca foarte valoroase. În 1970 a ţinut conferinţa Căutările mele şi arta cinetică prin care a exprimat crezul său artistic ieşit din comun. Sandu Darie a fost membru al Academiei de Arte din Haga (Olanda). În Cuba a primit numeroase şi importanta distincţii, recunoaştere a meritelor deosebite, excepţionale, în domeniul cultural – artistic. În 1991, la moartea artistului, Uniunea Scriitorilor şi Artiştilor din Cuba a declarat doliu naţional. Păcat că în ţara lui de origine artistul nu este cunoscut şi, deci, neapreciat cum s-ar cuveni. Max Blecher şi Sandu Darie sunt două personalităţi iudaice romaşcane importante, din păcate prea puţin cunoscute, în ciuda valorii excepţionale a operelor lor. Să sperăm că timpul va aduce recunoaşterea celor doi mari creatori, care fac cinste oraşului în care s-au născut şi au creat şi pe care noi, cei de astăzi, îi cinstim cu recunoştinţă, ca şi pe reprezentanţii de seamă aparţinând populaţiei majoritare. antiteze

NR.3/2010

35


Cristina PANAITE

GHEORGHE RADU MELIDON, ÎNTEMEIETORUL BIBLIOTECII PUBLICE DIN ROMAN Există o sferă a cunoaşterii la care nu accedem decât prin cărţi. Ea este cu mult mai cuprinzătoare decât ceea ce cunoaştem, vedem sau auzim în mod direct Poate că aşa a apărut ideea de carte: neputând cunoaşte lumea în ansamblul ei în mod nemijlocit, era necesar un procedeu prin care această cunoaştere să devină posibilă. De-a lungul secolelor, cartea a fost cioplită în piatră, în lut sau în lemn, scrisă pe papirus şi pergament. Uneori a căzut pradă jafurilor care au însoţit războaiele, alteori a fost arsă pe rug, iar o vreme a trăit ferecată în lacăte. Tiranii au urât-o şi s-au temut de ea, cei dornici de libertate au iubit-o si au folosit-o ca pe o armă împotriva nedreptăţii Cartea – purtătoare de mitologii camuflate cum spunea Mircea Eliade, deci cartea, eroul nostru modest, cu un trecut atât de frământat, priveşte cu încredere în viitor. De curând, unii sociologi, interpretând statistici, profetizau dispariţia cărţii datorată implementării, din ce în ce mai puternice a noilor mijloace de comunicare în masă. Oricâte discuţii s-ar purta în legătură cu dispariţia sau supravieţuirea cărţii, ea nu va putea fi înlocuită de nici unul dintre mijloacele moderne, pentru simplul motiv că ele nu ne vor putea furniza acea parte a cunoaşterii şi trăirii pe care cartea o mijloceşte. Ce s-ar întâmpla dacă, scena imaginată de Roy Bradbury într-unul din romanele sale de science-fiction, arată o lume în care poliţia dădea sentinţe 36


CETATEA ROMANULUI

capitale unor cărţi, deci ce s-ar întâmpla dacă din istoria culturii ar dispărea cartea, după mai bine de 5000 de ani de existenţă? Bibliotecile sunt structurile fără de care nimic nu poate depăşi măsura scurtă a vieţii şi primejdia tragică a uitării. Această tragică primejdie a uitării nu ne va împiedica niciodată să ne amintim că Biblioteca Publică la Roman a avut un timid început, materializat într-o donaţie din partea unui concitadin al nostru despre care vă voi vorbi în cele ce urmează. La 31 mai 1831 se năştea la Roman, Gheorghe-Radu Melidon. Despre familia acestui merituos profesor nu se ştie mai nimic. Din actul de deces reiese că pe tatăl său îl chema Gheorghe, iar pe mama sa Ecaterina. A avut şi un frate mai mare, Grigore Melidon, care a absolvit Academia Mihăileană în 1855 şi a fost profesor la aceeaşi înaltă instituţie culturală. Gheorghe-Radu Melidon a fost un autentic şi netăgăduit fiu al Romanului, oraşul în care a văzut pentru întâia oară lumina zilei, a copilărit şi a trăit până în ultimul ceas al vieţii lui. Viitorul director al Şcolii Normale „Carol I” din Bucureşti, după absolvirea cursului primar, şi-a continuat studiile la Academia Mihăileană din Iaşi. Era foarte muncitor, inteligent şi dornic de a-şi îmbogăţi cunoştinţele. Cunoştea foarte bine mai multe limbi: germana, latina, franceza şi greaca. S-a distins ca publicist încă de tânăr, la 24 de ani, colaborând, în 1855, la ziarul „Foiletonul Zimbrului" din Iaşi, unde a publicat interesante articole şi studii istorice, precum şi poezii. Între 14 aprilie 1858 şi 29 octombrie 1859, a făcut parte din Epitropia Seminarului "Sf. Gheorghe" din Roman, ca reprezentant al Ministerului Cultelor. În 1861, recunoscându-i-se meritele, i se dă dreptul de a funcţiona ca profesor în învăţământul secundar. În anul 1862, a fost transferat la Bucureşti, ca director al învăţământului primar din România. În 1866, a fost numit revizor şcolar pentru districtele Roman, Vaslui şi Tecuci, cu reşedinţa la Roman. Mai târziu a fost înaintat la gradul de inspector. În 1871, participă în

antiteze

NR.3/2010

37


fruntea unei delegaţii de cadre didactice din învăţământul secundar, la marea sărbătoare de la Putna (15 august) închinată lui Ştefan cel Mare, unde i-a cunoscut pe Mihai Eminescu şi Ciprian Porumbescu. Ivirea unei necruţătoare boli l-a silit apoi, să părăsească, în octombrie 1881, lăcaşul de învăţământ unde desfăşurase o activitate atât de rodnică timp de aproape 30 de ani şi să se întoarcă la Roman. Deşi pensionar, a fost numit profesor de istorie la Gimnaziu din Roman, unde a funcţionat ca atare până la 15 septembrie 1886. În ziua de 2 aprilie 1885, a dăruit Primăriei Roman, 228 de volume menite, cum spunea în actul de donaţie, să formeze începutul unei biblioteci publice în oraşul său natal: Considerând că Romanul posedă, de mai mulţi ani, mai multe şcoli primare şi secundare publice şi private, care au trebuit să producă măcar cititori cu dorinţa de a-şi spori cunoştinţele şi a satisface curiozitatea prin lectură, am onoarea de a oferi în dar comunei mele nataleRomanul, 216 (228) volume (cărţi), toate legate şi relativ la ştiinţă, litere şi istorie naţională dupre inventar, ca un prinos cetăţenesc din singura avere ce am. Donatorul numeşte cărţile "rari şi alese" şi pune condiţii pentru funcţionarea bibliotecii publice, şi anume: - cărţile vor fi împrumutate oricărui "amator" spre citire şi cercetare; - lectura să se facă numai "în cuprinsul localului primăriei", iar în afară, cărţile vor fi împrumutate la persoanele "vrednice şi de credinţă şi cu depunerea de garanţie a valoarei"; - cărţile să fie păstrate sub denumirea de "Melidonium" spre veşnica pomenire a numelui familiei; Gheorghe Radu Melidon a fost un cărturar, un spirit de elită, un publicist cu superioare însuşiri, un profesor şi îndrumător al învăţământului, care a făcut cinste oraşului natal. Din nefericire însă, cruda şi necruţătoarea boală de care suferea s-a agravat din ce în ce, încât fostul inspector şcolar şi organizatorul învăţământului primar normal din România, s-a stins din viaţă în ziua de 11 mai 1897 şi a fost înmormântat în cimitirul oraşului Roman. În acest an, la împlinirea a 179 de ani de la naşterea celui care a fost întemeietorul bibliotecii publice din Roman, din partea noastră, o sinceră recunoştinţă şi o pioasă aducere aminte.

38


ANCHETĂ ANTITEZE

EUROPA VĂZUTĂ DE SCRIITORI ROMÂNI DE AZI anchetă realizată de Vasile Baghiu 1. Dacă aţi călătorit în Europa, v-aş ruga să spuneti ce v-a impresionat sau ce v-a surprins în călatoria dvs., să povestiţi o întâmplare interesantă/amuzantă/plină de înţeles şi să descrieţi stările şi sentimentele pe care le-aţi trăit? 2. Libertatea de a călători în Europa a schimbat ceva esenţial în viziunea pe care o aveţi asupra locului şi rostului dvs. în lume ca scriitor şi/sau în scrisul dvs.? 3. Ce inseamnă Europa pentru dvs., ca om traitor în România şi ca scriitor român, şi în ce fel vă simţiţi/nu vă simţiţi european?

Flori BĂLĂNESCU „...suntem români europeni şi depinde de noi să nu mai fim percepuţi ca nişte cetăţeni (europeni!) de categoria a doua...”

1. Aş putea spune fără să respir: jocul de lumini şi artificii de la Turnul Eiffel la trecerea dintre 1999 şi 2000; văzut ulterior în filmări a fost cam ca senzaţia unui câmp udat cu aspersorul faţă de ce simte unul biciuit de o ploaie de vară, ruptă din senin… A fost mai mult decât spectaculos. Însă, ce m-a impresionat pe mine cu adevărat a fost cu totul altceva. De cum am păşit în Ungaria, trecând prin Austria, Germania şi ajungând în Franţa… curăţenia. Nu ştiu cum să spun mai bine: starea de a fi curat, de a fi îngrijit a unui popor, de a respecta norme. Frustrarea că la noi este exact pe dos a crescut pe măsură ce antiteze

NR.3/2010

39


înaintam în Europa occidentală. Sunt şi ei oameni, cum se zice, au prejudecăţi în ce ne priveşte, dar mă limitez să observ ceea ce m-a impresionat şi marcat: exerciţiul umil al curăţeniei nu doar din ograda familiei, ci şi de la poartă, din spaţiul public, de pe autostrăzi, de pe câmpuri. Cred că m-a şocat de-a dreptul luxul din toaletele benzinăriilor din Austria şi Germania. Poate că pretenţioşii absoluţi ar spune că e kitsch-os să miroasă parfumat, să fie lumină orbitoare şi din pereţi să susure Chopin într-o toaletă publică, să existe suporturi speciale pentru schimbarea sugarilor, pungi pentru scutece şi tampoane etc. etc., dar toate astea sunt preferabile murdăriei şi promiscuităţii atroce. De fiecare dată era prezentă în memoria imediată vreo aşa-zisă toaletă de prin gările noastre sau din spitale… Pentru a compensa puţin, să spun şi că mizerie ca în unele staţii de metrou pariziene (de exemplu, Porte de Clignancourt) încă nu văzusem în vreo staţie de metrou din Bucureşti, şi nici de atunci până acum… Toate au explicaţii contextuale, însă acum vorbim de stări la prima vedere. 2. Nu ştiu dacă a schimbat ceva esenţial, aşteptările mele despre ceea ce înseamnă Europa fuseseră destul de amortizate până în 1999. Presupun că vă referiţi în permanenţă la conceptual de „Europa”, însă, ieşisem pentru prima oară din România în Europa geografică, prin 1994, dar în sensul opus: peste Prut, la Chişinău. Scurta şedere de 3 zile în Basarabia nu m-a şocat (eram înarmată cu cele mai sumbre aşteptări, ca o trăitoare din plin a comunismului), ci m-a îndurerat. Cu toate răsturnările şi surprizele politice actuale, trebuie să spun că întorcându-mă la Chişinău după 16 ani (august 2010) nu am retrăit stările de atunci, dimpotrivă. Revenind la „Europa” (o pun între ghilimele, pentru că orice ar fi, nu putem substitui istoria şi geografia), „libertatea de a călători în Europa” mi-a adus un gust amar de „prea târziu”, deşi aveam 31 de ani, adică eram tânără. Experienţa comunistă ne-a marcat diferit, indiferent de generaţie, e o chestie vizibilă în manifestările sociale şi culturale. Fiecare trăieşte timpul şi vârstele diferit, în funcţie de grilele culturale, istorice şi conceptuale pe care şi le aplică. Mai mult, prima ieşire în Occident mi-a confirmat şi întărit convingerea (care până atunci fusese o prejudecată) că n-aş putea niciodată să rămân acolo de bună voie. Recunosc, este o atitudine păguboasă în plan strict personal, dar asta este. 3. Textul despre Europa şi valorile ei nu îl repet, este deja un loc comun care tinde să devină ideologie, dacă nu cumva este… Altfel, ca om care se luptă să trăiască şi uneori scrie în România cred că jocul aparenţelor şi realităţilor este mai complicat decât aflăm dacă ne informăm numai de la televizor. Trăiesc într-o ţară în care ţi se poate băga pumnul în gură de 10 ori pe zi şi nu te apără nimeni, mai rău: nu se solidarizează nimeni cu tine, dar în care avem libertatea de a scrie… deşi asta nu ne foloseşte prea mult. Majoritatea ne prefacem că… facem, rareori găseşti un funcţionar care prin comportamentul lui să îţi restabilească încrederea că este posibil… Sincer, mă obosesc discuţiile insistente despre Europa, europenitate şi dezideratul „de secole” al românilor de a deveni europeni. Cred că înainte de a ne pierde identitatea trebuie mai întâi să o avem. Ne rostogolim prin istorie prinşi în 40


ANCHETĂ ANTITEZE

cleştele formei fără fond. Mă întreb (retoric), dacă vom scăpa vreodată de el. Bântuim prin Europa după burse, după bani, după aplauze şi sclipiciuri ieftine. Are vreun rost să ne întrebăm de ce nu merge nimic la noi, acasă? Nu ne-am săturat de retorică? Dacă aici au rămas numai visătorii lipsiţi de putere, politicienii care-s toţi nişte ţoape şi mitocani (unii mai bine îmbrăcaţi, alţii mai din topor), pensionarii şi copiii, cum să meargă, cum să dea naţia asta înainte? Poate că exagerez un pic (exagerez un adevăr, ca să-l citez pe Paul Goma), dar excepţiile nu fac decât să confirme ceea ce ştim cu toţii şi puţini recunoaştem. Poate că este timpul să consimţim asupra unui aspect care se abate de la corectitudinea politică a ideii de Europa: Europa este inclusiv România, Basarabia, Albania etc., este vremea ca Europa să-şi asume şi neajunsurile, bubele, urâţeniile, înfrângerile în bătăliile cu sine. Ni s-a inoculat prea mult că noi suntem altceva decât Europa, iar Europei aceleia îi place să fie gâdilată, îi place să-şi audă propriile compoziţii cântate de marginali. Dar nu Europa aceea democratică ne-a lăsat din mână în cunoştinţă de cauză? Oricâte defecte am avea noi, nu trebuie să ne încărcăm şi cu deciziile cinice ale Europei Occidentale, care a lăsat drum liber comunismului sovietic pentru a provoca suferinţa şi moartea a zeci de milioane de alţi europeni. I-am aşteptat 45 de ani pe americani, iar acum aşteptăm să intrăm în graţiile zeiţei E! Ne-a deschis o portiţă, am primit bilet de trecere, dar numai la galerie, şi ne comportăm ca nişte toleraţi care au în permanenţă grijă să nu îi alimenteze idiosincraziile. Cred că trebuie să încetăm de a ne mai comporta astfel, suntem români europeni şi depinde de noi să nu mai fim percepuţi ca nişte cetăţeni (europeni!) de categoria a doua de către o entitate cu, totuşi, mai multe capete şi cu tot atâtea interese, dincolo de mitul unificator Europa. Trebuie să trăim, să muncim, să scriem pentru noi, eliberaţi de spaime şi autocenzuri. Cam asta cred eu că înseamnă, până la urmă, să fii european.

Liviu ANTONESEI „Am călătorit însoţit mereu de un sănătos complex de egalitate”

1. Dacă înainte de 1989, deci pînă la vîrsta de 37 de ani n-am reuşit să ies din ţară, după aceea, am ieşit poate chiar prea mult! Impresionat, am fost, mai ales, la primele mele ieşiri, din 1990, din 1991, după aceea m–am obişnuit cu normalitatea, am avut parte de întîmplări interesante, amuzante, dar nu cred că am mai putut fi impresionat, nici în Europa, nici în alte părţi, cum a fi Egiptul sau America. Probabil, cel mai impresionat am fost chiar la prima mea călătorie, în mai-iunie 1990, la Copenhaga, prin Berlinul de Est, cu un sejur în Berlinul antiteze

NR.3/2010

41


Vestic, la întoarcere. Atunci, ţin minte că m-au impresionat, pînă la durerea de ochi, luminile din Copenhaga. Că nu mai văzusem firme luminoase de peste zece ani, iar în mişcare, probabil, niciodată! M-a mirat că apa minerală era mai scumpă decît berea sau, la întoarcere, în Berlin, să constat că Dan Petrescu, care îl vizitase pe cumnatul său, în Olanda, în 1988, avusese dreptate – atunci, în 1990, încă trecerea din Est în Vest era echivalentă cu trecerea dintr-un film albnegru într-unul color, parcă şi iarba era mai verde, şi cerul mai albastru! Însă, au fost şi lucruri de altă natură care m-au impresionat chiar de la prima mea ieşire. Venit dintr-o ţară în care pluralismul abia se instalase şi în care schimbul de insulte ţinea loc de dialog, iar cel de injurii de argumente, am fost foarte mirat să văd, participînd la Conferinţa Post-Helsinki dedicată „Dimensiunii umane”, secţiunea destinată cetăţenilor, societăţii civile, că oamenii aceia puteau discuta politicos, se puteau asculta unii pe alţii, indiferent de diferenţele de opinii dintre ei, fără să le sară ţandăra, fără să se înjure. A fost un cîştig personal important, din păcate contrariat foarte repede – de la Copenhaga, am plecat la Berlin, la invitaţia prietenului Willy Totok. În seara de 13 iunie, am fost nu impresionat, ci de-a dreptul îngrozit de modul în care „mutrele negre” se apucaseră să apere „fragila democraţie” de greviştii foamei, de studenţi, de bucureşteni… Mi-am dat seama atunci că lucrurile vor merge greu aici şi, în ciuda sfatului lui Willy, mi-am scurtat vizita, mi-am schimbat biletul de avion şi pe 14 iunie eram la Bucureşti, unde, în preajma Gării de Nord, era să iau o lecţie de democraţie peste fălci, dar asta e altă poveste! Sigur sînt o mulţime de oraşe, de ţărmuri de mare, de munţi, de locuri care m-au impresionat. M-am îndrăgostit de Cracovia, unde am fost de vreo douăzeci de ori, petrecîndu-mi acolo, cumulat, vreo doi ani din această viaţă, dar m-am îndrăgostit şi de Londra, unde am fost numai de patru ori cîte-o săptămînă, sau de Paris, unde am fost de mai multe ori, străbătîndu-l pe jos, mai ales în toamna lui 1990, cînd am beneficiat de o bursă, deci de un sejur de aproape două luni. Mi-au plăcut Viena, Budapesta, Moscova – nicăieri n-am văzut bulevarde mai largi! -, Gdanskul sau Oslo. Nu mai vorbesc despre Creta, pe care sper s-o pot străbate, pînă la urmă, în întregime, iar cu puţin noroc, să-mi închei călătoria mundană acolo. N-am găsit încă un loc mai potrivit, inclusiv climatic, pentru mine şi reumatismele mele moştenite din ceauşismul final, cel cu frigul, frica şi foamea, cum spunea Dorin Tudoran într-o epistolă către „colegii săi, intelectualii”! 2. Cum spuneam, am început să călătoresc, din păcate, pentru că am descoperit că-mi place!, tîrziu, cînd mă apropiam deja de patruzeci de ani, aşa că mare schimbare în ceea ce priveşte modul în care gîndesc eu literatura nu se mai putea petrece. La vîrsta aceea, aveam şi o viziune despre literatură deja foarte clar conturată. Însă, cu siguranţă, libertatea aceasta de a călători, nenumăratele călătorii de care am avut parte au contribuit în destulă măsură la îmbogăţirea tematică a literaturii mele, la lăgirea cadrului. Fără ele, n-aş fi putut scrie „poveşti filosofice cretane” care, în ciuda numelui, nu sînt proze, ci poezii, n-aş fi adăugat scrierilor mele povestiri situate la Berlin, Paris, Cracovia, nici n-aş fi 42


ANCHETĂ ANTITEZE

comis foto-reportaje la Londra! Poate, în oarceare măsură, datorez şi faptul că mi s-au tradus unele povestiri, poezii sau eseuri în multe ţări din Europa, acestor călătorii, oamenilor pe care i-am cunoscut, întîlnirilor pe care le-am avut. Pot spune că, într-o oarecare măsură, simţindu-mă european, în unele locuri simţindu-mă chiar mai acasă decît acasă, am început să produc o literatură mai deschisă, chiar mai cosmopolită – şi nu văd nimic rău în asta, că doar nu sînt ideolog realist-socialist! Poate din acest motiv, deşi încă timid, a început să se arate şi altora, altor europeni. 3. Europa – şi nu mă refer doar la Uniunea Europeană, că, de pildă, Ohrid, unde am participat la un congres al PEN – Clubului, în septembrie 1991, era şi el european, mai european poate decît Bucureştii în care se petrecea o nouă mineriadă! – este pentru mine un fel de patrie mai mare. Poate datorită lecturilor mele din vremea comunismului, din cauza muzicii pe care o ascultam, a posturilor de radio audiate, a filmelor etc, eu m-am simţit european dintotdeauna, chiar şi cînd patriei mele i se părea un fel de ruşine acest lucru. Din acest motiv, dincolo de mici şocuri şi uimiri amintite la început, m-am simţit foarte bine oriunde m-au dus paşii în călătoriile mele. Nu m-au însoţit complexe de inferioritate, nici de superioritate ci, mereu, un sănătos „complex de egalitate” – iar asta chiar te ajută să te simţi la locul tău oriunde te-ai afla!

Virgil RĂZEŞU „...multe dintre datele şi învăţămintele adunate in călătoriile mele se pot regăsi în ideile şi sentimentele pe care le-am exprimat...”

1. Fără să pot spune că am călătorit prea mult prin Europa, cred că primul lucru de care am luat cunoştinţă dincolo de graniţele ţării, nu a fost nici civilizaţia, nici curăţenia, nici abundenţa de produse sau altceva, ci respectul pentru lege. Pentru mine, un principiu fundamental, o realitate din decurg toate celelalte aspecte ale unei societăţi. Nu comentez dacă acea lege este bună sau rea, corectă sau incorectă, dacă convine sau nu cuiva. Are statut de lege şi este respectată fără crâcnire. Cel care încalcă legea, conştient sau (nu rareori) inconştient, din necunoaşterea ei, nu mai comentează… stai să vezi, nu mai vociferează că este nu ştiu cine sau al cui, că are nu ştiu ce poziţie şi … că o să vadă cel care a constatat abaterea de la lege ce-o să păţească … şi aşa mai departe, lucruri bine cunoscute din viaţa noastră de fiecare zi. Într-un cuvânt, cel care a intrat în conflict cu legea, ia eventual cunoştinţă de litera ei, dacă n-a cunoscut-o, şi faţă de evidenţa lucrurilor, acceptă că a încălcat legea. antiteze

NR.3/2010

43


Şi aici trebuie să dăm cezarului ce este al lui şi să spunem că nici legea nu intră în acţiune la bunul plac al nu ştiu cui (pentru că şi el respectă legea !), iar cel care constată abaterea, nu devine automat şi evaluator al ei ba şi executor, aşa cum se petreceau lucrurile la noi cu amenzile de circulaţie. Există posibilitatea legală a unei contestaţii, există organe abilitate care judecă circumstanţele faptului deja împlinit şi ele cumpănesc dacă este abatere şi gradul acesteia. Sunt convins că respectul pentru lege nu a fost ceva de la sine înţeles, pentru că oamenii de pe orice meridian sunt dispuşi să încalce legea (noi suntem în poziţii de top !) şi că el s-a obţinut tot prin măsuri coercitive, dar corecte, insistente şi fără abatere. Iată câteva exemple. Există în preajma Strassburgului, puzderie de localităţi satelit, adevărate oaze de linişte şi verdeaţă, destinate în exclusivitate locuirii, departe de zgomotul şi de poluarea marii citadele. Sunt bijuterii arhitectonice vechi de sute de ani, în care nimeni nu are voie să schimbe ceva din exterior (în interior secolul XXI este la el acasă), ba este obligat să întreţină aspectul iniţial, cu străduţe înguste, care nu permit parcarea maşinilor decât pe o singură latură. În spiritul legii egale pentru toţi şi pentru a nu nedreptăţi pe nimeni, indicatoarele arată că de la 1 la 15 ale lunii, parcarea se face pe partea dreaptă iar de la 16 la sfârşitul lunii, pe cealaltă parte. Dar cum trecerea de la o zi la alta se face la miezul nopţii în toată lumea, atunci este momentul în care toţi posesorii de maşini ies în stradă şi îşi trec maşinile de pe o latură pe alta. Pentru că altfel, ar rămâne unele pe dreapta, altele pe stânga şi astfel s-ar încălca legea. În marile oraşe, pe care se circulă pe mai multe benzi, banda dinspre trotuar este strict rezervată taximetrelor. Taximetria este o profesie care cere condiţii, care ajută administraţia la transport, în timp ce călătorul nu este obligat să plătească şi ambuteiajele produse sau traficul îngreunat. Ei bine, nici un conducător auto nu foloseşte banda taximetrelor, nici măcar temporar. Vă închipuiţi aşa ceva la noi ?! Se discută şi se experimentează sistemul de circulaţie fără semne, fără reguli, fără priorităţi. În felul acesta toţi participanţii la trafic intră în rezonanţă unii cu alţii şi îşi oferă dreptul de a înainta sau a ceda celuilalt prioritatea şi totul în vederea fluidizării şi accelerării circulaţiei care îi priveşte pe toţi. Vă închipuiţi o asemenea eventualitate la noi ? Doamne fereşte, ar fi o catastrofă ! Ei bine, din acest respect pentru lege, condiţie esenţială de convieţuire, rezultă puzderia de alte realităţi, cu care noi nu suntem obişnuiţi : să nu arunci biletul de tramvai sau învelitoarea de la biscuiţi la voia întâmplării, să păstrezi parcările aşa cum le-ai găsit, fără paznici sau câini de pază, să nu laşi mormane de gunoi după un picnic la iarbă verde etc., etc. 2. Fără îndoială că da. Din păcate, nu am călătorit ca scriitor, ci ca individ care nu am avut dreptul să ies din ţară, deşi am cerut în fiecare an, timp de 20 de ani. Într-o perioadă în care aceste călătorii ar fi însemnat foarte mult pentru evoluţia mea profesională sau ca simplu locuitor al planetei. Trebuie să spun că primele călătorii mi-au indus temerea că voi avea de înfruntat handicapul faţă de medicina şi cultura din vestul Europei. Din fericire, am 44


ANCHETĂ ANTITEZE

descoperit că acest handicap era strict material şi că, de fapt, nu eram rămaşi în urmă, că progresele noastre au existat, au fost cu atât mai valoroase cu cât, în starea de izolare în care ne aflam, nu ne-au parvenit din afară. Şi realitatea a confirmat că odată ce acest handicap a fost depăşit (din nefericire, niciodată pe de-a-ntregul !), ne-am aliniat foarte repede, ba în unele domenii am luat-o înaintea altor societăţi mai avansate decât noi. În acelaşi context, cultura noastră nu era cu nimic mai prejos de a celorlalte ţări, ba cred că au existat şi unele detaşări pozitive pentru noi, privitoare la cultura generală şi la accesul la frumuseţile şi comorile lumii. Un amănunt semnificativ : în şcoală am învăţat lucruri foarte multe despre geografia, istoria şi cultura celorlalte ţări din Europa. Fără să spun că le-am pătruns la amănunt, cel puţin elementele de bază persistă încă în memoria mea. Lucru care nu cred că s-a petrecut cu cei de-o vârstă cu mine din ţările respective. Iar în ceea ce priveşte scrisul, de la sine înţeles că multe dintre datele şi învăţămintele adunate in călătoriile mele se pot regăsi în ideile şi sentimentele pe care le-am exprimat, pentru că – aşa cu spuneţi – viziunea despre viaţă şi despre numeroasele aspecte ale existenţei suferă în permanenţă influenţe directe, care ne ajută să devenim cei care suntem de fapt. 3. În această privinţă, nu-mi doresc decât să rămân ce am fost dintotdeauna, adică român. Pentru că rămânând român, mă consider european, şi ca individ şi ca scriitor. Foarte sincer vorbind, ar trebui ca această calitate efectiv redobândită şi – în fine - recunoscută, de european, să însemne un avantaj, un atu considerabil pentru mine ca scriitor, în sensul că scrierile mele, ar trebui să capete – logic – o valoare de circulaţie mult mai mare, extinsă la tot teritoriul european. Exact în sensul în care cultura europeană îşi găseşte, şi încă din abundenţă, extinderea în ţara noastră. Din păcate, puzderia de instituţii şi organisme special create, care ar trebui să vegheze la răspândirea cuvântului scris în limba noastră, pe arii mult mai extinse, au creat enclave impenetrabile, interesele meschine îşi spun cuvântul şi totul rămâne la voia întâmplării. Ceea ce străbate dincolo de frontiere este rezervat unei false elite, lipsite de reprezentativitate pentru străini. Ba uneori se mai petrec şi minuni şi opere ignorate dacă nu denigrate în propria noastră ogradă (lucrul este valabil şi pentru alte forme de artă sau cultură), îşi găsesc valoarea şi recunoaşterea în afara graniţelor. Mecanismele criticii şi ale preţuirii sunt anchilozate şi ruginite şi nici măcar la nivel naţional nu îşi spun cuvântul. Nu cred că există un scriitor care să nu aibă convingerea că ceva din ceea ce a produs ar merita o recunoaştere sau măcar o analiză obiectivă la nivel naţional, care să confirme sau nu această pretenţie absolut firească. Dar să încerce cineva să ceară o asemenea analiză ! N-ar fi trimis direct la spitalul de psihiatrie ? Nu contest, se scrie foarte mult, este lăudabilă o asemenea întreprindere, dar cineva ar trebui să filtreze ori sa selecteze între o scriere care să merite calificativul de literatură şi o alta de scriere ocazională sau circumstanţială. Din păcate…. totul rămâne la voia întâmplării … antiteze

NR.3/2010

45


Ion FERCU „Peregrinările prin Europa m-au trezit dintr-un anume somn dogmatic”

A scrie despre influenţa unor călătorii europene asupra creaţiei şi rostului în lume este o provocare foarte interesantă. Îmi amintesc de faptul că după publicarea romanelor mele, Oaspetele şi Z, unii cititori obişnuiţi, dar chiar şi prieteni scriitori, m-au întrebat dacă am fost prin Oklahoma, Praga, Amsterdam, Sankt Petersburg, Paris, Los Angeles, Londra sau prin exoticele Little Cayman, locuri prin care fiinţează unii dintre eroii mei… Le-am răspuns că nu m-au purtat paşii prin unele dintre aceste desinaţii şi au rămas surprinşi. I-am întrebat atunci dacă Jules Verne o fi fost chestionat tot în acest mod, atunci când a publicat Călătorie spre centrul Pământului… Exageram, desigur, întrucât, realizez acum – provocat elevat şi de Vasile Baghiu, cel care-şi trădează fericit şi formaţia sa de psiholog – că prezenţa scriitorului într-un anumit mediu oferă un plus de autenticitate trăirilor personajelor, atmosferei creaţiei. Firesc, orice călătorie într-un nou univers uman lasă „urme”, chiar dacă nu-ţi propui, ca scriitor, să le fixezi sistematizat la nivelul conştiinţei. Acestea se zvârcolesc… freudian în subconştient şi au, spontan, mari tresăriri de orgoliu în vâltoarea creaţiei. Dacă n-aş fi trecut graniţele spaţiului mioritic, probabil că personajele cărţilor mele ar fi avut cantonată fiinţarea numai „aici”. Defulările subconştientului sunt prezente, şi din această perspectivă, aproape peste tot. La Sankt Petersburg, locul acţiunii multora dintre scrierile lui Dostoievski, unde am fost de vreo trei ori, am vizitat Muzeul Dostoievski, amenajat în ultima casă în care a locuit scriitorul, am hoinărit pe străzile care iau purtat paşii lui Raskolnikov, am încercat să descopăr peste tot „urme” dostoievskiene. Am fost şi în cafeneaua… Idiot, care, într-un oraş mai puţin legat de Dostoievski, nu se ştie ce succes ar fi avut. Cafeneaua se bucura de popularitate nu doar pentru faptul că turiştii erau întâmpinaţi cu un păhărel de vodca, din partea casei… Eram îndrăgostit de Dostoievski încă din adolescenţă. Acum s-a produs acel declic interesant care m-a determinat să încep să-l recitesc pe Dostoievski cu metodă, pragmatic, urmarea fiind eseurile pe care le public lunar, de câţiva ani, în Ateneu, şi pe care le voi aduna, probabil, într-un volum. Se pare că a fost necesar să merg – din întâmplare, prima oară! – până la Sankt Petersburg, ca să-mi dau seama cât de mult sunt îndrăgostit de Dostoievski… Vasile Baghiu ne provoacă la o introspecţie de tip special. Încerc să răspund acestei provocări aruncând o nouă privire către unele dintre cărţile pe care le-am scris. În Z, de pildă, Andra, eroina feminină, o pictoriţă, îşi deapănă, 46


ANCHETĂ ANTITEZE

într-o scrisoare trimisă fostului soţ, peripeţiile de prin Moscova, amintind de întâlnirea cu Liublianka şi inevitabilele intersectări cu miliţienii sau neokaghebiştii: „Am fost la Moscova şi trăiesc aceste sentimente contradictorii. No să-ţi spun că am fost fascinată de acest oraş, de oamenii ei simpli, de cultura rusă, că nu voiam să mă mai dau dusă din galeriile lor de artă, din marile lor muzee, ci am să-ţi povestesc doar despre mărturisirea tulburătoare a unui prieten din fosta Germanie de Est, un tip onest, care, ori de câte ori îşi aduce aminte de viaţa <<de dincolo de zid>>, zice invariabil că a trăit sub microscop ca un microb… Mi s-a întâmplat, la Moscova, să mă simt şi eu, din nou, ca un microb sub microscop. Purtată de valurile unui mai vechi vis, m-am dus cu şevaletul, deşi unii mă avertizaseră să n-o fac, vis-à-vis de Liublianka. Am stat acolo, în faţa şevaletului, câteva ore, şi mi s-a părut că n-am captat în întreaga mea viaţă atâta energie negativă. Surprinzător, în pofida avertismentelor prietenilor, nimeni nu s-a sfiit de prezenţa mea. Peste numai trei zile însă, recepţionera m-a sunat în camera hotelului, spunându-mi că un domn mă „convoacă” în faţa recepţiei, rămânând ca eu să stabilesc ora. Am crezut mai întâi că este o glumă, apoi am dat vina pe limba engleză pe care o vorbea femeia. Am întrebat, în cele din urmă, dacă nu este vorba despre o confuzie sau, cine ştie, de vreun mascul care nu găseşte o altă modalitate de a agăţa decât prin intermediul recepţionerei. Iar dezamăgire… Curioasă, am coborât. Mă aştepta, într-adevăr, un bărbat cu o figură inexpresivă, indicat din priviri şi de recepţioneră. Părea civilizat. Convocată? am întrebat eu nedumerită. O nu, nu, a fost cu siguranţă o greşeală de exprimare. Este vorba despre o invitaţie, a răspuns tipul aproape galant, făcând semn către o masă din holul hotelului, lângă care aşteptau două fotolii neocupate. Aş putea, neoficial, începu omul, să întreb ce treburi v-au adus prin Moscova, mai nimerit ar fi să prezint o legitimaţie sau să spun, direct, că sunt în interes de serviciu, dar, nu ştiu de ce, nu pot apela la niciuna dintre aceste variante. Cred că sunteţi genul de om care vrea aruncate imediat cărţile pe faţă, nu-i aşa?... I-am explicat că sunt victima unei confuzii regretabile şi am dat să plec. Atunci insul m-a întrebat, cu oarece talent, dacă n-aş vrea să văd nişte ”desene tematice”, chiar aşa a zis, care nu sunt lipsite “de un anume har”… Am rămas pe loc, iar individul mi-a întins, discret, Doamne Dumnezeule, reproducerile foto ale schiţelor însăilate de mine în vecinătatea monstrului Liublianka… Atât putusem schiţa: nişte gratii după care stăteau risipite oase încătuşate… Misiune sau, pur şi simplu, un experiment artistic, doamnă?... Ochii insului m-au fixat ca-ntr-un insectar al răului şi în acel moment mi-am adus aminte despre ce-mi spusese prietenul meu, fostul est-german: “Am trăit sub microscop, ca un microb…” Brusc, mi-a venit să vomit şi, aproape alergând, am început să caut din ochi toaleta. Când m-am întors, omul dispăruse, iar recepţionera, alta decât cea care-mi transmisese şi confirmase mesajul “convocării”, m-a privit mirată: “Domnul? Care domn? De ce domn întrebaţi?...” Trecuseră nişte ani de la “plecarea” KGB-ului, simţisem un aer autentic de libertate în Piaţa Roşie, dar, iată, trăiam tot sub microscop, ca un microb periculos… Atunci, Z, am înţeles că noua libertate, care-ţi dă voie să zburzi peste meridiane şi paralele, după pofta inimii, deşi poate fi acompaniată de tot felul de boli ale sufletului, dintre care singurătatea antiteze

NR.3/2010

47


şi lipsa de repere sunt cele mai grave, este cu adevărat libertate. Dar tot atunci miam adus aminte de ce spunea soţia lui Leonidas: “Libertatea nu este liberă”… Cred că dacă aş avea îngăduinţa divină de a zămisli o lume după principiile mele, n-aş fi mulţumită nici de acea lume, de efectele libertăţilor ei. De aceea zic mereu că omul este cea mai ciudată fiinţă. Sunt atât de liberă, încât – ştiu că pare absurd – mi-aş dori să am un stăpân. Dar uite: în secunda în care un om mi-a spus că viaţa mea este controlată, cenzurată, fişată, m-am revoltat organic, am refuzat prezenţa stăpânului. Şi-am vrut să-mi demonstrez că sunt liberă, liberă, foarte liberă. M-am plimbat a doua zi, dimineaţa, ostentativ, pe lângă Liublianka, şi nu s-a mai întâmplat nimic. Chiar mă gândeam dacă nu cumva episodul <<convocării>> fusese un coşmar. Mă simţeam din nou liberă, realizam că trăiesc autentic, nu sub microscop. Seara, când am plecat din Moscova, de pe aeroportul Şeremetievo, deşi nu mă conducea niciun prieten, când am urcat pe scara avionului am văzut un domn care-mi făcea insistent cu mâna; un fel ironic de “bye, bye, stimată doamnă…” Era, neîndoielnic, discretul domn care mă ”convocase” la recepţia hotelului…” Cumva, am fost şi eu prizonierul unora dintre aceste trăiri, în cele vreo nouă zile cât am stat prin Moscova. La Praga am păşit, inevitabil, şi pe urmele lui Kafka. Finalul romanului „Oaspetele” îşi trage şi de aici esenţele. Leru, eroul principal, nu-şi stabileşte întâmplător locul de întâlnire cu enigmatica Petra: „Imaginile podului Carol, castelului Hradcany, mănăstirii Loreta sau catedralei Sfântul Vitus, pline de farmec şi prospeţime, concurau fără prea mult succes în topul priorităţilor sufletului cu zvârcolirile răspunsurilor la toate întrebările care rămăseseră, şi după Obârşeni, în mare ceaţă, deşi, ca un naiv incurabil, crezuse că după această vizită va urma un punct zero al fiinţării sale…Când a colţul după catedrala Sfântul Vitus, Ulica Zlatna, străduţa ciudaţilor aflaţi sub porunca lui Rudolf al II-lea de Habsburg, împăratul alchimiştilor – toate veacurile au avut naivii şi bizarii lor celebri, gândi Leru – l-a copleşit sentimentul celui intrat în ţara piticilor lui Gulliver. Pe uliţa strâmtă, cu parfumul medieval conservat, căsuţele mici, viu şi divers colorate, lăsau impresia că, dintr-o clipă în alta, ar putea lăsa să evadeze din ele o armată de alchimişti bătrâni, cópii nereuşite de Statu-Palmă Barbă-Cot, pentru care căutarea elixirului vieţii veşnice sau a pietrei filosofale era încă gravidă de mari speranţe. Parcă îl aştepta pe însuşi împăratul sfidat de Mihai Viteazul ca să apară, de undeva, însoţit de o armată de artişti, savanţi, astrologi, magicieni şi şarlatani, strigând către muritorii de rând ai unui secol obosit care zâmbeşte sarcastic spre alchimişti, că, uite, nenorociţilor, ultraîngâmfaţilor şi ultramoderniştilor atomici, ce vă credeţi, am descoperit, mama dracilor să vă ia, taina tinereţii veşnice şi mai am un pic până când piatra filosofală nu va mai fi un secret. Şi pe uliţa asta, tu, Kafka, să te ia dracu’, pigmeu absurd ce eşti, eu sunt number one, să-ţi intre bine în devla ta locuită de angoasă şi singurătate agresivă!... Dar când a ajuns la căsuţa pe care o mână voit-arhaică scrisese numărul 22 – căsuţă c-o uşă şi două geamuri (cum se putea altfel ?) absurd de asimetrice, cu pereţi vopsiţi după o reţetă furată din Voroneţ – parcă îl aştepta pe Kafka să iese din ea, să-i spună, în trecere, lui 48


ANCHETĂ ANTITEZE

Rudolf, ceva în genul să te ia dracu’ majestate elixiristă, cu m mic, tu nu pricepi că elixirul vieţii este absurdul absurdului, că noi, normalii secolelor, credem că deja este prea mult să supravieţuim zilei de mâine, băga – mi - aş picioarele-n alchimia voastră ţicnită şi-n titlul tău de uliţar şef călare pe-o mârţoagă aflată-n călduri habsburgice… Dar Kafka nu se zărea ieşind din absurda şi cocheta căsuţă. Şi Leru, cu privirea făcută prizonier de acel arhaic număr 22 scris pe căsuţa lui Kafka, nu înţelegea de ce, în ultima clipă, în drumul său către Oklahoma, şi-a schimbat biletul pentru avion, a ales o rută via Praga… Mai erau câteva minute până când, probabil, de undeva, dintre alchimiştii aceştia ciudaţi, de printre armia veselă a lui Rudolf al II-lea sau din mulţimea adoratorilor lui Kafka o să apară enigmatica Petra. De ce Dumnezeu hotărâse, chiar în ultima clipă, să se abată prin Praga? Iar în Praga de ce stabilise tocmai acest ţicnit loc de întâlnire?... Neaşteptat, luându-l de mână, îmbrăţişându-l ca o umbră zămislită numai din dragoste, Mara-i şopti: “Destinul, Ler, Destinul…”. Neîndoielnic, fără emoţiile pe care le-am trăit ca turist pe Ulica Zlatna aceste pagini nu ar fi fost (astfel) scrise... „Libertatea de a călători în Europa, întreabă cel care ne încântă şi cu Rătăcirile doamnei Bovary, a schimbat ceva esenţial în viziunea pe care o aveţi asupra locului şi rostului dvs. în lume ca scriitor şi/sau în scrisul dvs.?” Păstrând proporţiile, aş putea răspunde aidoma lui Kant, cel care, în Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă, mărturisea, întrun celebru pasaj, că avertismentul lui Hume, cu a sa analiză asupra cauzalităţii „a fost cea care m-a trezit (…) din somnul dogmatic şi a dat cercetărilor mele în câmpul filosofiei o cu totul altă direcţie”. Pe mine, peregrinările prin Europa, puţine câte au fost, m-au trezit dintr-un alt somn dogmatic, m-au ajutat să înţeleg mai bine lumea, să citesc şi să scriu altfel şi altceva. Emblematică mi se pare a fi în literatura română revoluţia care i-a răvăşit spiritul unui A. E. Baconsky, după călătoriile sale prin Europa. Devotamentul său ostentativ faţă de cauza stalinismului a fost aruncat peste bord, devenind un nonconformist, un neo-expresionist, un adept al modernităţii, un cosmopolit, chiar dacă nu un opozant declarat al puterii vremii. „Evadarea” în Europa m-a ajutat să pricep, de pildă, şi altfel realităţile complicate ale Europei; nu doar ca un posibil spectator necritic. Zilele trecute, citind un dinamitard interviu al lui Neagu Djuvara, coroborând opinia sa cu puţina mea experienţa europeană, deşi nu împărtăşesc până la ultimele consecinţe tonul său spenglerian, nu m-am abţinut să nu mi-l apropii şi mai mult, atunci când spune: „ Dacă modelul (Europei; n.n., I.F.) este Imperiul Roman spre sfârşit, când nu existau războaie decât la periferie, într-adevăr semănăm cu acesta. Dar ce mă îngrijorează pe mine este că am intrat deja într-un nou Ev Mediu. Adică, moare definitiv civilizaţia occidentală. Încet, dar sigur (…) Simptomele le simţim deja demult, printr-o dezordine morală care nu a existat niciodată. Vă dau un singur exemplu: tineretul care se revoltă astăzi nu are absolut niciun ideal. Nu se revoltă pentru un ideal; se revoltă ca să dărâme. Asta înseamnă că s-a stricat ceva. Tineretul,

antiteze

NR.3/2010

49


care în general trebuie considerat ca purtător de idealuri viitoare, chiar greşite, aşa cum a fost cu comunismul, astăzi nu mai are nici un ideal...” Am devenit, de când am ieşit în Europa, şi mult mai critic faţă de realităţile mioritice. Asta nu înseamnă că mi-am pierdut ceva din patriotismul firesc, măsurat, ci doar că, prin comparaţie, am realizat cât de departe suntem uneori de civilizaţia (nu neapărat de cultura) europeană autentică. Presupunând că m-ar întreba cineva dacă mi s-au vestejit sentimentele patriotice după ce m-au purtat paşii prin Europa, i-aş răspunde răstit, aidoma lui Neagu Djuvara: „Patriot? Ascultă! (pufneşte furios). Nu merit să-mi fie pusă o asemenea întrebare. Se întorcea cineva care nu e patriot? Soţia mea, care e franţuzoaică, atunci când a văzut ce fac în România a spus: “Trebuie să ai patriotismul bine înşurubat în cap ca să suporţi să trăieşti acolo””.

Dorin PLOSCARU „Visez să am o rulotă...”

Am ieşit în Occident pentru prima oară în viaţa mea în anul 2000. Aveam 41 de ani. La 40 de ani în 1999 scrisesem un poem „Am patruzeci de ani şi nu m-am întîlnit cu America pe stradă”. Hotarul 40 pentru mine a însemnat enorm. Atunci am simţit că înnebunesc de tristeţe şi disperare, că mi s-a dus viaţa, că o scap printre degete, că mă duc la vale... Punctul nodal al vieţii mele sa produs prin urmare la patruzeci de ani. Nu am făcut, totuşi, nici o depresie , nici o criză. Dar pe dinlăuntru eram un om îndurerat, trist. Întîlnirea cu Europa sa făcut în Ahrweiller în Rhenania Palatină aproape de Mainz pe valea Rhinului unde am fost invitaţi noi cei de aici din Piatra Neamţ – un grup de scriitori – de confraţii noştri de acolo. Sentimentul libertăţii îl mai avusesem şi aici acasă cînd îmi bătea prin păr vîntul primăvăratec al tinereţii şi visam la Statuia Libertăţii şi zidul de la Berlin. Visam să ajung la Europa Liberă şi la Constantin Brâncuşi la Paris să stau de vorbă cu Noel Bernard şi Monica Lovinescu... Prinşi de euforia trecerii frontierei de la austrieci, am făcut cu mîna cum se face atunci cînd saluţi pe cineva drag, la un grup de „Polizei” cu şepci verzi şi care s-au urcat în maşină şi eu plecat după noi. Ne-au oprit. Ne-au legitimat. S-au uitat la noi sobri şi reci cu şepcile lor, verzi. Noi le-am spus mîndri, entuziaşti cu pieptul de aramă, pleoştiţi şi speriaţi că suntem din grup de scriitori români care mergem în Germania la invitaţia unui alt grup de Scriitori din Rhenania Palatină...i-am întrebat de ce ne-au oprit şi ne-au spus că li s-a părut suspect că făceam aşa disperaţi din mînă. Ne-a fost ruşine să le spunem că unii din noi ies pentru prima dată în „lume”. Le-am spus că sîntem prieteni cu colegii noştri germani. Am zâmbit amuzant şi probabil au înţeles...Eram la fiecare pas uimit de ceea ce 50


ANCHETĂ ANTITEZE

vedeam. Autostradă, curăţenie, disciplină. Iarba tunsă, copaci curăţaţi, îngrijiţi. Toalete cu wc pe marginea autoband-urilor, cabine telefonice, restaurante, staţii de benzină. Şosele şi drumuri semnalizate cu panouri fluorescente, porcării luminoase... O altă călătorie de data aceasta mai recentă a fost la Golden Sands (Nisipurile de Aur) în Bulgaria. După ce ani de-a rîndul trăsesem nădejde că Neptunul şi Mangalia şi Costineştiul şi Vama Veche...Nimic. Impecabil la bulgari totul. Şi nisip şi plajă şi curăţenie şi zîmbet şi amabilitate şi hotel şi masă. All inclusive cum se spune. M-am simţit umilit. M-am simţit un român european mîndru de ţara mea şi de neamul meu, dar scîrbit de atîta neputinţă. Întristat şi mîhnit de atîta prostie. Toate acele lanţuri hoteliere erau germnane fuseseră puse pe picioare din anii ’95 ’96 pînă încoace. Nemţii veniseră cu această propunere şi la noi pentru Litoralul românesc. Ion Iliescu şi Nicolae Văcăroiu au spus : „nu ne vindem ţara...” Libertatea de a călători este egală dragă Vasile cu libertatea sau cu dreptul de a trage cu puşca cum ar zice Geo Dumitrescu sau cu libertatea şi dreptul de a merge cu bicicleta. Sigur că a schimbat viziunea mea asupra locului şi rostului pe care-l am în lume ca scriitor: de exemplu visez să am o rulotă şi o pălărie şi o să mă opresc la o margine de pădure (pădurea natală, Făget sau Băhniţa) şi să scriu, să citesc, să visez, să ascult păsările, să vorbesc cu copacii, să mîngîi firele de iarbă cu roua în cap... visez să trag rulota mea la margine de Mare şi să stau zile în şir să-i aud mugetul, să-i privesc nemărginirea, să-i iau în pumni nisipul şi valul înspumat. Visez să călătoresc cu rulota mea în toată România şi în toată Europa. Pentru mine asta înseamnă libertate, rost şi loc. Locus mundi. Sigur că e minunat să călătoreşti. Să-ţi bei ceaiul în insula Rhodos şi să mergi la schi în Austria. Dar pentru mine e bine acolo unde mă simt eu bine. Şi cred şi consider că locul şi rostul meu e aici cu rădăcinile adînc înfipte în pămîntul neamului meu dar cu ramurile deschise către cerul albastru al Europei. Vezi ar trebui să spun că „libertatea este dreptul de a spune nu” aşa cum postula Eugen Ionescu. Sau că libertatea după Fericitul Augustin este iubirea: „ ama, et fac quod vis” („iubeşte şi fă ce vrei!”). Şi totuşi atît raiul şi iadul sînt definite şi ca loc şi ca stare , în gîndirea sfinţilor părinţi. Iată deci că rostul şi locul meu ca scriitor este pămîntul şi neamul românesc. Căci la judecata viitoare fi-vom cîntăriţi după măsura iubirii de Dumnezeu şi de neam, mărturisea memorabil Petre Ţuţea. Ce înseamnă Europa pentru mine? N-am ştiut de Europa decât din cărţi. Generaţia noastră a crescut aşa în teroare, în frig, în foame şi în frică. Cînd eram mic mă uitam la Trabanturile fabricate în Erfurtul Germaniei de Est sau la Wartburg-urile strălucitoare. Asta însemna pentru mine Europa atunci. Pe vîrful Moldoveanu prin 1979 elev fiind , m-am întîlnit cu un grup de nemţi din DDR şi cu un cehoslovac. Cu care am schimbat adrese, am corespondat, am mîncat, am vorbit... Asta era Europa atunci. Creioanele mecanice, Koh – i-noor mai erau un strop de Europă şi radiocasetofonul Grundig. Acum ar trebui să mă bucur şi să exult că sînt liber că pot călători unde vreau şi cît vreau, că am paşaport , că fac parte ca naţiune din marea familie a Europei... Statul miliţienesc de tip securist antiteze

NR.3/2010

51


– comunist post – decembrist în care trăiesc, mă umple de scîrbă şi lehamite. Fac alergie la prostie şi la cozi. Cînd văd oameni stînd la coadă şi trebuie să mă aşez şi eu acolo că n-am încotro : bancă, gară, magazin, îmi aduc aminte... Văd din ce în ce mai mulţi activişti şi membri de partid catapultaţi în funcţii importante în stat şi iar îmi zic... am murit degeaba...Văd tot felul de becali, de vanghelii, şi de hrebenciuci, care nu reprezintă la Bruxelles şi Strassbourg aşa cum vedeam în anii ’90 tot felul de bîrlădeni, de marţieni dani sau de brucani împînziţi ca peciugeaua pe tot spectrul politic al României. Mă simt umilit vexat cam asta este Europa mea din România de azi. Şi mai sînt drumurile: sparte, neasfaltate, nepietruite, urîte. Ca om trăitor în România şi ca scriitor român e frumos să zici că te simţi european dar Europa din România noastră frumoasă şi dragă nu prea există. Unde s-o găseşti: în educaţie, în învăţămînt, în sănătate, în cultură, în industrie, în agricultură. Măcar agricultură de-am fi avut şi tot eram salvaţi... Nici unul din copiii mei nu vrea să rămînă în România. Nici eu dacă aş fi de vîrsta lor n-aş rămâne aici. Recent o doamnă din New Jersey a călătorit de la Bucureşti la P. Neamţ cu trenul: „ Cînd sînt acolo mi-e dor de ţară, de casă...cînd vin aici şi văd că fac şapte ore cu trenul cît zborul din America în Frankfurt îmi vine să mă-ntorc imediat înapoi cu tot dorul care-l aveam în suflet...” Dacă stau bine şi mă gîndesc niciodată nu-i prea tîrziu. Nu ştiu. Cert este că tinerimea noastră migrează masiv şi nu mai vrea deloc să audă de România. „Tată te rog frumos să nu vorbeşti româneşte că nemţii dacă ne aud cheamă poliţia. Vorbeşte cu mine în franţuzeşte”, îi spune fiul tatălui în Munchen unde era de acum stabilit cu serviciul şi familia. Cum să mă simt, dragă Vasile, un român european atîta vreme cît trăiesc în România? Dacă al trăi în Varşovia sau în Praga sau în Berlin oare cum ar fi? Mă întreb şi te întreb? Atunci cu adevărat aş fi un român european? Dar intrăm pe altă pistă: pe „teroarea istoriei” lui Mircea Eliade şi pe „blestemul civilizaţiilor mici” a lui Cioran şi complicăm lucrurile. E mult de vorbit pe această temă poate mai pe larg, altădată. Îţi mulţumesc că te-ai gîndit al mine şi te îmbrăţişez cu drag.

Sorin-Mihai GRAD “Călătoriile și viaţa prin Europa m-au făcut să văd altfel România”

1. Locuiesc în Europa, chiar aproape de centrul ei geografic și aproape tot ce mi s-a întâmplat în ultimii zece ani (considerând că România face parte din Europa doar după aderarea la U.E.) am trăit aici. Am călătorit mai puțin decât mi-aș fi dorit, dar totuși am reușit să văd câteva locuri interesante. 52


ANCHETĂ ANTITEZE

Călătoriile prin Europa îmi dau un sentiment de siguranță, drumurile sunt bune, trenurile punctuale și curate, tăblițele cu informații utile, oamenii în general calmi și liniștiți, nu au masca de îngrijorare atât de prezentă la concetățenii noștri. Îmi plac foarte mult orașele vechi renovate și vii, iar europenii au știut să păstreze și îngrijească multe dintre ele. Poate că sună ciudat, dar gândindu-mă ce m-a impresionat prin Europa îmi amintesc nu de castele, cetăți sau orașe ci de lebedele care se plimbă printre trecători în centrul Stuttgartului, de cele care se lasă hrănite în Lucerna, de oamenii care stau pe iarbă lângă Turnul Eiffel, mâncând, vorbind, citind, jucându-se, făcând fotografii și așa mai departe, dar neevitând la plecare să strângă tot ce aduseseră cu ei și nefiind curioși să calce pe porțiunea unde erau rugați să nu intre pentru ca gazonul să se regenereze și alte scene de acest fel care în România anului când le-am trăit erau (și pe alocuri mai sunt și azi) imposibile. 2. Mi-am dat seama că locul meu e în Europa, că nu îmi doresc să locuiesc altundeva, deși îmi doresc să văd cât mai multe locuri. Călătoriile și viața prin Europa m-au făcut să văd altfel România, să învăț să nu-i accept toate toanele sub pretextul că așa-i la noi, să-i observ mai ușor problemele și inerția. Iar acestea se reflectă și în ce scriu. 3. Nu mai sunt om trăitor în România de când am terminat facultatea, dar scriu în continuare în română. Mă simt european, deşi nu ştiu cum să descriu cât de cât exact acest lucru. Europa este locul în care trăiesc, iubesc, muncesc, scriu, mă plimb, citesc, dorm, sufăr, învăț, cresc, visez și ce-oi mai fi făcând. Sunt locuri frumoase și interesante și prin alte părți, dar tot în Europa vreau să revin, chiar dacă aici e și frig, munca e serioasă sau impozitele sunt mari. Mai pe scurt, Europa e locul în care vreau să-mi cresc copiii și să îmbătrânesc, când va fi cazul. www.surogat.egophobia.ro

Chris TĂNĂSESCU Europa. Epitalam ţigănesc (fragment alterat himeric)

Uvertura: Ţigan alfabet, cânt acordeon Roma Păi am plecat de la Brăila şi-acu’, dumnezeu cu mila, cânt şi io pă la metrău să-mi cresc copilaşu’ meu antiteze

NR.3/2010

53


mă’, franţuzu’ şi italianu’ vor să-mi fure-acordeoanu’ las’ să-l fure, ’i din Buzău, pă’ nici ăsta nu-i al meu, pă’ bă’, eu am furat meserie, ce ştiu io n-au cum să ştie! zi-i mă!... I. Frankfurt, toamna (partitură de elegie cu sertare şi cataloage) ah vine toamna, m-am îndrăgostit ah vine toamna, să-mi dai un sărut ah, vreau şi bani de-o bere şi un prezervativ ah, o vedem pe poeta Peg-ah Ahmadi citind chiar după Herta Muller, ah, „nu e satelit, nici internet poemul...” ah vine seara, ne apucă setea, şi foamea-mi dă târcoale prin străini, oraşul răsună mai tare ah, terasele-s calde ca para: pasul, ah, mă duce-n bistroul gol şi-ngheţat, doar tu, fără-ncălzitoare, fără rap în cap. Ştiri locale: Matthias Göritz, poet şi filosof, a descoperit în arhivele vaticanului reprezentări de scene homoerotice între Faust şi Mefistofel (reprezentat ca un ţigan), cei doi îmbrăţişaţi fiind în ceruri sferice asemenea androginului platonic, dar ; iată Europa, a exclamat poetul din Frankfurt, adăugând pentru revista Europe & Me: Faust îşi poate continua misiunea doar dacă uită. Lethe, nu Mnemosyne. Memoria neîntreruptă ar însemna moarte. Tramvaiul alunecă uns printre dale nici nu-l auzi, te poate-omorî aşa pe furiş de după colţ – da-n casă scârţâie când trecem, toată scara din scândurile vechi, pe holul strâmt urcă un urlet, muzica din barul de jos – îmi irosesc viaţa, străin? – da, vrem şi noi în venă-un Apfel wein, un Apfelwein, nu, vrem două apfel 54


ANCHETĂ ANTITEZE

wein vai, vrem doar o gură-ură gra-tis! Mergem dup-aia la tonetele-alea cu / cârnaţi – poţi să deguşti, să tot deguşti… muşti parcă dintr-o mână’n frig, zgârcită, / ba, să-nghiţi gâtul vânzătoarei harrr răboaice plin de h-urile bătrâne, calde (integrarea agricolă, după cea ideală:) Stăm tolăniţi ca belferii-n cafeneaua stairway to heaven la un ceai fierbinte, A… proape pe gratis: mamă, câte cărţi, dar cine o să le citească? Obama! corect ne sună cântecul din boxe – „mult mai uşor observi greşeala, mult mai greu vezi adevărul, greu, da, greu îţi e să cauţi în adânc, oh, Ad… încul... încă”... dar ne uităm prin sticla / clădirilor imense – e-o apă, ne-o / glindim pe mal tot parcă pescuind / într-un ocean de camere gândind în oameni: să ne-agăţăm, oraşu-i gol ca un cârlig şi strigă plat: buni de gazon? II. budapesta. nicăieri mai acasă Mai mişc din mâini şi din picioare, uneori, dar sexul ca un ac strâmb de busolă arată tot spre românia; zac în Buda, pe-un pat dublu, plutind lat în aerul condiţionat supt de pe dunăre şi parcă mă înec în limbile de dublaj ale filmelor când citesc buzele plesnind sub sticla acvariului cu numai paişpe posturi... parcă nicăieri nu ne-am simţit mai acasă. Asta de unde ai mai scos-o?, aud, aşa aş crede, de fapt e-o replică de undeva din noapte, în ungureşte... sau e muzica zidurilor pe întuneric. Tatăl lui Joszef Attila era puţin român: complet maghiar. Andras Gerevich erezie, Tiresias se însoară Maşina gonind un zumzăit de viespe – antiteze

NR.3/2010

55


trupul sub haine. Ne aciuasem la crâşma Corvinus de pe Király ucza – colegul de vin roşu într-una tachina, Dunărea da, e a vostră, dar rahatul e-al nostru, din amonte, deci, poftă bună. Şi ciocnea cu mine, drăgăstos, e clar? Şi conspiram să vină ziua...Zicea maghiarul: ne umplem cu vin, cuvinte şi timp şi-ncet lumina o să apară ieşindu-ne pe nas – mirosul soarelui III. Roma. Nunta lui Figuro Întoarcerile, după Salvatore Quasimodo Piaţa Navona, noaptea, pe bănci, unde stăteam întins în căutarea liniştii – ochii-mi umblau pe cer, plini încă de reţele, fire, fişierele de peste zi, unind din reflex stele şi puncte albe-n noi galaxii, la fel de vechi ca gândul unui drum acasă, mereu posibil, poate, dar nefăcut. Cu mâinile sub cap, încrucişate, îmi aminteam de întoarcerile, toamna, la Vetrişoaia, la culesul viei – miros de zeamă-n aer, ameţind lumea, iz de iarbă ticsită, balegă, prune, aici la bunici eu mai de-al casei decât tine... tu tată, fiu risipitor, cum îţi / spuneau, veneai la socri şi-ţi spălai / şi ochii-n tulburel de dragul culorii – / iar maiu-n butoi tăcea în ritmul ban / curilor tale, repornind apoi cu râsul ge / neral... pe morţi îi trimit obligat / acasă, mă gândeam, dar viii nu / mai revin în vii; nici măcar s-o sun pe maică / mea nu mai reuşesc, la Bucureşti. / Şi plecam din nou închis în mine în / noapte, de teamă, parcă, să nu mă prindă ziua. / Iar pe stradă dădeam din nou de-afişe pop, hip-hop, miros de montalcino, Elisa Iso ardi-n reluare, „La prova del Cuoco”...) … mai târziu, mult, mai întâi / o să plouă, apoi va fi din ce în ce / mai cald – fericirea aurolacilor, că vor / putea dormi pe iarbă-n cişmigiu, / că doar şi ei-s 56


ANCHETĂ ANTITEZE

oameni; ba chiar ultimii: / nu ca statut, ci cronologic, cu ei / şi cu gândacii de bucătărie / se va-ncheia istoria vieţii pe / pământ – apocalipsa locului lipsă, / în care sub panta atmosferei e-un pântec / încins de fasciile necinstite / scintilând sub pisces; de-aici om face / rost cu rostul de gustarea gurii: / tre’ să băgăm în noi, să-mbucăm bancnote… Ceea ce n-ar fi fost vreo noutate – se zice oricum că muncitorii români şi moldoveni de-aia au spart piaţa-n italia, că se mult ţumesc cu puţin, ba chiar luni la rând nu iau niciun ban şi tot nu crâcnesc să nu piardă postul – şi vara cică-i mai bine că dorm afară şi nu cheltuiesc aproape nimic, plus că li-i ruşini să vină acasă cu buza umflatî. Dar în vikend au talcioc pe-un maidan la marginea romei – foc, grătare, lăutari, lături, cârd cu-acordeoane, cârâieli şi tropot, popi de popotă, popouri prin fustane, popor, festin, creştin:

se zice oricum că muncitorii de-aia au spart italia, cu puţin, pe piaţă, luni la rând tot niciun ban ca să nu piardă vara cică dorm mai bine căci nu prea cheltuiesc nimic plus că-s acasă până-n buză Dar vineri rup, primesc, au dar un loc al lor la margine acolo unde-s romii-n loc şi gura ruptă-a târgului, cârâind la muzica bătută-n bot tot tropăind din trupuri goale când taie vaca de vacanţă:

{[Sorin Parizer, live:] Vai de mine, mama mea / a plecat în spania / singură-s că n-am nici tată / ăsta noroc chior de fată / fără haine-s la bunica / n-avem de mâncat nimica / am plecat şi eu la roma / cine m-o mai lua acuma…} Popoacă cu burtoacă, mirean cu burtan, / târtan cu turtă, burtă-n scurtă, / slugi în blugi, fungi cu pungi, / ciungi bălângi, fârtaţi la cârnaţi, / cârniţi, ciuciţi, fleici prin flenci / şi mici sub muci, ţuici la ţânci / şi vodci în voci, cu vin în venă-n / vrie-n van, cu trage-a rage… / copiii patinau pe grămezile de coji de seminţe iar adidaşii albi scormoneau noroiul maidanului / cu Laura Lavrig şi copilu’ minune-auzindu-se / până-n centru-n oraş – când se-ntunecă vine briza dinspre fluviu şi ne strângem pe margini fluturând bancnote, prea puţine, prea mulţi… Europe, europe We’re at the end of our rope True, sorrento, true, margento, Bob Holman’s whole-booked SemiCento: ...Numai poetu-şi vinde sufletul pentru a-l despărţi de trupul pe care atâta îl iubeşte Adio, artă prea dragă să te stăpânesc. Abisul nu ne sfâşie. Ne cuprinde. La mijlocul călătoriei vieţii mele Eram dator să semăn ochi!... un câmp, pe care-n loc de iarbă cresc priviri EU-rope, EU-rope antiteze

NR.3/2010

57


There is no ending to our hope IV. Corul ţânţarilor La frankfurt tragem, franc!, un furt... dar pe NV, ’n berlin la beri stăm că se strâng bani din muieri o să răzbim noi şi la londra cu tot cu bangladeşii-n contra Le facem noi la şmecheri felu’ cu banii strânşi la turnefelul De vreo doi ani pă la Roma să vorbeşte numa’ roma Dac-ajungi păn-la madrid maneliştii-ţi ţin de frig Mai te-ntorci la Bolintin doar ca să-ţi faci buletin Trai neneacă, hop şi hopa viaţă dulce-n europa! Da’ mă gândesc cu dor la mama nu ne-o da liber şî obama? s-o duc mâncaţi-aş la bodega muienu-n ruj, de la las veghea ajunsă în adâncii etăţii să prinză statua libertăţii ia mai zi din grătărel şi-mi mai cânt-un păhărel: Trai neneacă, hop şi hopa viaţă dulce-n europa! V. Coda. Etimologiile răsăritului Mai luăm o sticlă de Brunello di Montalcino, mă-ntrebă Jerry Rothenberg, făcându-mi din ochi. Tocmai îmi recitase cântece navajo în traducere totală, cum îi zice el. Mâine plec în europa. Soarele apunea roşu peste Hillcrest, Scufundându-se în ocean. Aveam mica noastră Italie acolo-n crâşmă, înconjurată de mechicani. Era începutul nopţii, miezul zilei pe pământ, şi-abia începeam să gân gurim, dar ni se auzeau gândurile, briza. Zic, ştii tu, rădăcină semită, înseamnă ţara de-apus. Privindu-mi ochii holbaţi prin tanin, zise blând, nu, e indo-euro, e-un nume de vacă.

58


INEDIT

„LECTURA ESTE CEA CARE ÎL FACE PE OM... IMAGINEA ÎI NĂUCEŞTE CAPUL” Interviu cu academician Zoe Dumitrescu Buşulenga realizat de Gheorghe Simon În vara anului 2003, mai exact în după-amiaza zilei de 3 august – cu doar câteva zile înainte de marea sărbătoare creştină a Schimbării la Faţă – , un grup de tineri făcea o vizită, într-o chilie a Mânăstirii Văratec, eminentei profesoare şi academiciene Zoe Dumitrescu-Buşulenga, retrasă în călugărie de câţiva ani la această vatră spirituală, sub numele de Monahia Benedicta. Tinerii pelerini au pus mai multe întrebări gazdei lor, recunoscută pentru erudiţia şi farmecul eleat al discursului, presărat şi de data aceasta – în răspunsurile date – cu numeroase reflecţii şi pilde ce decurg dintr-o bogată experienţă de viaţă şi de bibliotecă. Întâlnirea a fost consemnată cu fideltitate şi devoţiune de poetul Gheorghe Simon, prezent în grupul audient – o mare şansă pentru el! – fapt ce reprezintă astăzi un document preţios care vine să întregească imaginea unei personalităţi de seamă a istoriei noastre literare, în amurg de carieră, la 83 de ani, dornică să comunice alte idei decât cele cu care ne obişnuise în memorabilele sale cursuri şi conferinţe. Aflăm, graţie acestor mărturisiri de mare sinceritate, amestec de luciditate, pesimism amar şi melancolie, o ipostază puţin cunoscută a acestei savante cu vocaţie umanistă. Între altele, sunt oferite unele explicaţii asupra hotărârii pe care a luat-o, pentru ultimul segment al vieţii, aceea de a se călugări, nu oriunde, ci în preajma locului de obârşie al lui Ion Creangă, „eroul” debutului său în domeniul exegezei literare, cu monografia de referinţă dedicată humuleşteanului. După cum demne de atenţie sunt şi aprecierile faţă de zorii noii ere mondialiste, cultivând ignoranţa şi dezinteresul faţă de cultura autentică, faţă de marile valori ale umanităţii. Transpar un scepticism amar din aceste pagini, o tristeţe a erudiţiei, o resemnare în ceaslov şi rugăciune, aşezând altfel ideile din spaţiul academic şi fluxul amintirilor. (Cristian Livescu) antiteze

NR.3/2010

59


Doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, distinsa doamnă a sufletului românesc, ne-a primit într-o duminică de august, după-amiază, în casa măicuţei Eufrosina Jescu, de la Mânăstirea Văratec, unde se primeneşte amintirea şi se perindă veşnicia. Am ascultat-o, cu toată fiinţa noastră, ascoreni (de la ASCOR – Asociaţia Studenţilor Ortodocşi din România), agăpeni, pelerini şi închinători, însetaţi de o autentică dicţiune a Ideii. Fericiţi cei care au avut privilegiul de a o asculta, săraci la sosire, dar îmbogăţiţi în spirit, la plecare. „Noi am fost o trăsătură de unire între Est şi Vest. Am fost o ţară de sintaxă” - Cum sunt românii? Francezii sunt seducători; germanii sunt riguroşi, disciplinaţi. Japonezii sunt muncitori... Care este specificul nostru naţional? - Lucru foarte greu de definit... Au încercat să-l definească oameni de cultură şi de mare înălţime. Şi dau numai câteva nume. De pildă, Mircea Vulcănescu are o carte despre specificul nostru naţional. Mă gândesc la Simion Mehedinţi, sau la cel care, vorbind despre rostirea românească, Dinu Noica, a atins, implicit, toate corzile specificului naţional. Ştiţi, noi am fost un neam foarte cuviincios. Un neam ca al nostru, cel românesc, a trecut prin atâtea restrişti, înconjurat numai de duşmani. Aş îndrăzni să spun că nici azi nu e încojurat de prieteni, dar, mă rog, nu facem politică... Satul, cum ştiţi, a fost în viaţa noastră nucleul păstrării credinţei şi al tradiţiei... Ei bine, satul a fost desfiinţat, prin orânduirea comunistă şi, cum să vă spun, a fost desfiinţat cu socoteală, adică deliberat, tocmai pentru că se ştia că în sat este constituit nucleul permanenţelor; acolo în sat era credinţa; acolo, în sat, era cuviinţa. Acest cuvânt pare să fi dispărut din vocabular. N-am mai auzit de mult cuvântul cuviincios; sau bunăcuviinţă. Şi mai e ceva. Am scris odată, într-o carte despre Umanism şi Renaştere, despre un umanism popular şi am fost întrebată: ce-i aia? Şi atunci iată ce le-am zis: Virtuţile nostre sunt virtuţi ale celui mai umanist popor din lume, cel latin. Pentru că la noi credinţa venea dintr-o măsură. Poprul nostru avea o măsură în toate. Şi ştiţi cum se numea legea aceasta a măsurii? Cumpătarea. Asta era esenţial. Ce înseamnă cumpătarea? A pune limită dorinţelor noastre, poftelor noastre. A ne preciza limitele. Şi aş vrea să vă atrag atenţia că de asta am vorbit despre latini, că această cumpătare vine de la computare, care însemna a socoti. Şi de acolo vine şi computer. Deci iată că noi, cu măsura noastră, cu cumpătarea, cu moderaţia noastră, cu justa măsură, cuviinţa, am avut o dreaptă judecată a vieţii. Şi asta o dădea, ce? O dădea credinţa. Îmi povestea unul din duhovnicii mei, acum vreo 60 de ani, că în satul lui, dacă un consătean comitea un delict oarecare, părintele, în duminica următoare, îl spunea, ca să zic aşa, satului. Şi acela aşa de ruşinat era, că un timp nici nu mai mergea cu capul sus; pleca, de ruşine, capul. Adică exista o solidaritate a colectivităţii, în această privinţă, a păstrării cuviinţei, a bunei cuviinţe, a unei morale care era constitutivă, congeneră, fiinţei noastre. Aveam un prieten, călugăr catolic, Dumnezeu să-l ierte, fiu de duhovnicie al părintelui 60


INEDIT

Andrei Scrima. Nu ştiu dacă aţi auzit de el. Andrei Scrima a fost un mare om de cultură. A murit anul trecut; a revenit în ţară ca să moară aici. A fost asistentul lui Anton Dumitriu, la Facultatea de Filosofie, la Logică. A studiat matematica; a studiat şi medicina. Litere, nu mai vorbesc... A fost profesor opt ani de zile în Liban, profesor la Saint-Serge, la Paris, şi era duhovnic la acea biserică din Belgia, la Chevtogne, unde se slujeşte liturghia şi ortodoxa şi catolică. Acolo a fost prima tentativă a Papei Paul al VI-lea, de a uni bisericile. Andrei Scrima era acolo duhovnicul ortodox. Şi Daniel Gelsi, fiind acolo şi având duhovnic pe Scrima, băiatul acela tânăr de care începusem să vorbesc, călugărul cel tânăr catolic, avea o mare iubire pentru ortodoxie, încât învăţase româneşte foarte bine. Venea aproape în fiecare an în România. Patriarhul Justinian îi zicea Dănilă – pe el îl chema Daniel, Daniel Gelsi – şi-l făcuse protosinghel. Venea în fiecare an, în Săptămâna Patimilor. Se ducea în altar şi fotografia pe credincioşi. Spunea: N-am văzut nicăieri, în viaţa mea, în nicio ţară, în nicio biserică, chiar în cele ortodoxe, atâta credinţă, atâtea lacrimi, atâta dragoste şi atâta durere în sufletele celor care participau la sfintele slujbe ale Săptămânii Patimilor. Şi acest Daniel Gelsi m-a întrebat odată: Zoe, dar de ce crezi şi îmi spui mereu că poporul vostru are o misiune? Ce misiune are poporul acesta al vostru? Eu m-am gândit bine ce să-i răspund. Era şi catolic, şi foarte deştept. Şi i-am spus: Ştii ce, lasă-mă, Daniel, să mă gândesc, să-ţi formulez un gând al meu despre asta. Eram profesor la Amsterdam şi el era la Chevtogne. A doua zi de dimineaţă m-a întrebat din nou: Ei, te-ai gândit? Care e misunea poporului vostru român? Am zis: Dragul meu, suntem aşezaţi la o răscruce de drumuri, la o răscruce de vânturi, şi nu blânde. Noi am fost aşezaţi acolo ca să rezistăm. Aduţi aminte ce spunea Papa Pius al II-lea, Piccolomini, marele umanist, despre noi; adu-ţi aminte ce spunea despre Ştefan cel Mare, Atletul lui Hristos; aduceţi-vă aminte ce renume avea România în timpul Renaşterii, adică în vremea în care turcii cucereau Constantinopolul, fiindc noi eram aici cei care stăteam în faţa pericolului. De ce Ştefan cel Mare este Sfânt? Pentru că a stat în faţa pericolului. Deci noi am fost bastionul creştinătăţii. Noi am apărat Europa. Şi nu ştiu dacă ştiţi... la un moment dat turcii au ajuns, înconjurându-ne pe noi, la Viena şi au început asediul Vienei. Armata noastră, muntenească, era cu turcii. Şi ce să facă bietul Şerban Cantacuzino. că nu putea să-i trădeze? Trimetea obuze încărcate cu paie. Până în ziua de azi se ţine acolo, undeva sus, pe o colină vieneză, amintirea domnitorului român, care a ajutat, în felul ăsta, la necăderea Vienei, la înfrângerea şi retragerea turcilor. Deci, vedeţi, noi am fost o trăsătură de unire între Est şi Vest. Noi am fost o ţară de sintaxă. Şi vreau să-ţi mai spun ceva, i-am zis. De câte ori în ţara noastră, a venit un extremism, într-un fel sau într-altul, fie dinăuntru, fie din afară, el a fost redus la tăcere; sau – i-am spus eu lui – a fost făcut de râs. Mişcarea de dreapta a prins foarte puţin, deşi începuse foarte frumos, s-o spunem drept. Pe urmă s-a întunecat totul. Începuse cu o mişcare spirituală şi a terminat penibil politic. Dar, mă gândeam la mişcarea de stânga. A fost vreun român adevărat, în sufletul lui, comunist, chiar dacă era membru de partid? Mâ îndoiesc. Şi mai am un exemplu, poate tot de atunci, din pedeapsa de antiteze

NR.3/2010

61


50 de ani, aşa de grea. Limba rusă era obligatorie din clasa întâi şi până în anul al patrulea de facultate. Doisprezece ani se învăţa ruseşte. Nici un român nu ştie, nici până în ziua de astăzi, o vorbă rusească. Este un argument impresionant, fiindcă este palpabil, vizibil. Poporul nostru erau un popor (vedeţi că vorbesc la imperfect!) al cuviinţei. Era un popor al măsurii, al cumpătării, era un păstrător al rânduielilor, care făceau posibile trecerile dintr-o epocă într-alta, care făceau posibile înţelegerile între o parte a Europei şi cealaltă parte a Europei. Adică, noi am fost, să zicem aşa, prin umanismul acela moştenit. Şi poate şi dacii aveau calităţi. Sadoveanu, în Creanga de aur, nu ştiu dacă o ştiţi, una din cele mai frumoase cărţi ale lui, demostează că dacii aveau aceleaşi virtuţi ca creştinii, în sensul onestităţii, realităţii, cumpătării şi aşa mai departe. Evident, creştinismul este altceva; este învăţătura dumnezeiască, dar dacii erau cumva pregătiţi să primească creştinismul, de la romani, şi creştinismul le-a venit prin romani. Şi ne-a venit şi prin Sf. Andrei. De aici, de la noi, au plecat primii episcopi pe care i-am avut în Sciţia Mică, adică în Dobrogea... Betranion, care a participat la un Sinod... De aici a plecat Cassian... De aici a plecat Dionisie Exiguul, prieten cu Ioan gură de Aur. Şi când Ioan Gură de Aur a fost dat jos de pe tronul de la Patriarhia Constantinopolului, ei doi au plecat la Papa Honoriu să-l roage să-l repună pe tron pe Ioan, fiindcă era persecutat de partida adversă. Erau certuri teribile la Bizanţ, certuri şi dogmatice, şi politice... Va să zică, noi am fost o verigă de legătură, mai tot timpul, după ce am primit acest botez umanist, dinspre Apus, de la romani. Şi bineînţeles, ştiţi probabil că argumentele creştinismului nostru, de obârşie romană, sunt primele inscripţii din cimitire. Acolo a fost: Si tibi terra levis... adică se ştie, pentru cine vrea să audă. „Neamul nostru e ameninţat să-şi piardă fiinţa din pricina închinării la cei doi idoli: viţelul de aur (banul) şi puterea” - Cum vi se pare momentul pe care îl traversăm acum, la început de secol şi de mileniu? - Trăim un moment în care presa, adică tot ceea ce se cheamă massmedia, televiziunile, spun fiecare cam ce vor. Manualele sunt aşa cum sunt, sunt şi nu sunt... Am avut un interviu la TV şi m-au întrebat ce părere am despre manualul de Istorie. Am spus că nu-l cunosc... dar am fost informată de prietenii mei, care-l aveau în faţă, că despre Ştefan cel Mare erau vreo două pagini, despre Mihai Viteazul vreo cinci rânduri, iar despre dna Esca de la Pro TV erau treizeci de rânduri. Şi-atunci am spus: Staţi puţin, ce istorie e asta? Unde sunt acei factori care trezesc în noi viaţa anterioară a neamului? Unde sunt? Şi de sarmisegetuza se spunea ceva? Mi se pare că nimic. De tezaurele noastre se spunea ceva? Nu se spunea nimic. Ba, se pare că şi acum se distrug şantiere întregi de arheologie, care fuseseră făcute între cele două războaie. Lucruri admirabile. Sau, am văzut că s-au descoperit nişte monede acum câteva zile. Străvechi. Şi era o poză mică în „Adevărul”, erau8, aşa, vreo 10-15 acolo. Păi, 62


INEDIT

orice ţară ar fi făcut dintr-un tezaur ca acesta, o treabă nemaipomenită, fiindcă asta întăreşte rădăcinile. Noi nu ştim ce facem. Ne acoperim rădăcinile. De ce o facem? Nu ştiu. Din ordinul cui o facem? Nu ştiu. Noi, românii, să ne prostim chiar în halul ăsta, încât să ne tăiem creanga de sub picioare? M-aş mira. Aşadar, neamul nostru nu este nici prost, nici nevolnic, nici leneş. Când nu are ce face, ori îşi pune ştreangul de gât, ori, ca pe vremuri, pleacă în munţi. Suntem un popor cu valenţe foarte bune şi foarte solide. Vedeţi, esenţial e să ne redescoperim, fiindcă cei 50 de ani de comunism nu ne-au acoperit chiar de tot. Cum să vă spun? acum toate sunt o brambureală nemaipomenită... Pe vremea aceea era pericolul comunismului, că te băga în puşcărie, dacă te găseşte nu ştiu cum sau dacă de toarnă cineva, sau mai ştiu eu ce. Au murit mii de oameni în puşcărie – aceasta e o chestie îngrozitoare. Dar, cum să vă spun? atunci eram mai solidari. Nu vi se pare că eram mai solidari? Nu ne uram între noi, nu ne învrăjbeam chiar atâta. Nu pierise noţiunea de semenul nostru. Astăzi am sentimentul că nu mai ştim ce e mila şi nu mai ştim ce e aproapele nostru. Te uiţi în ochii lui: mai vezi chipul Lui, chipul Mântuitorului? Te interesează doar câţi bani are, câţi bani îi poţi fura. Te interesează, ştiu eu, ce afaceri poţi să faci cu el. Suntem într-un moment foarte periculos. Şi aici leg cele două chestii: neamul nostru este ameninţat să-şi piardă fiinţa aceea pe care a păstrat-o din pricina închinării la cei doi idoli: viţelul de aur (banul) şi puterea. Banul şi puterea au devenit acum ţintele fiecărei vieţi... Să revenim... Poporul meu este un popor în care am mare încredere şi eu cred că se va izbăvi, dacă-l regăseşte pe Dumnezeu – şi nu se poate să nu-l regăsească, pentru că ceea ce nu este cu putinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu, şi eu nădăjduiesc în Dumnezeu: or, Domnul a eliberat pe cel necurat, pe vrăjmaş, şi i-a dat drumul în lume şi atunci înseamnă că se apropie a doua venire. Eu vă vorbesc despre lucruri pe care nu le ştiţi... În Scripturi se spune că înainte de a doua venire a Domnului, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, înainte de luminata zi a Judecăţii de Apoi, se va da drumul vrăjmaşului, adică Prinţului Întunericului, cum îi spune Biblia, se va da drumul diavolului în lume. Şi acesta merge, cum zice Epistola Sf. Petru, ca un leu prin lume, răcnind şi căutând pe cine să înghită. Ei bine, ori suntem în epoca aceasta şi atunci aşteptăm a doua venire, ori dacă nu poporul nostru îşi revine. Şi se reface. Eu sper din toată inima să-şi reintre în posesia realelor sale calităţi, şi morale şi – mai cu seamă – spirituale, pentru că de cele spirituale, adică de credinţă, depind cele morale. Un om credincios nu umblă după bani; un om credincios nu doreşte puterea cu orice preţ; un om credincios nu se uită cu plăcere la ceea ce se petrece la televizor, sau mai ştiu eu la ce spectacole, magazine. Vreau să vă spun că am fost foarte tulburată. Citesc în ziar că la New York s-a deschis primul liceu de copii homosexuali şi de lesbiene, ca să nu mai aibă necazuri în mijlocul celor care sunt normali şi care-şi băteau joc de ei. Am rămas trăznită! Aceasta este o treabă antihristică! Sodoma şi Gomora erau o nimica toată pe lângă aceasta... să deschizi un astfel de liceu pentru copii!...

antiteze

NR.3/2010

63


„Îmi este foarte greu – am 83 de ani – mai ales cu durerile spirituale” - Când l-aţi descoperit pe Dumnezeu? Cum l-aţi descoperit? Ce rol au credinţa în Dumnezeu, rugăciunea şi postul? - Credinţa în Dumnezeu, cum să vă spun eu, este sprijinul vieţii, este axa vieţii. De ce? Ale cui făpturi suntem noi? Eu aşa aş începe lecţiile mele de religie la copii. Orice obiect pe lumea aceasta are un făcător, are un lucrător care a produs lucrul acela. Ei bine, creaţia aceasta nu are un lucrător care s-o fi produs, nu are o minte care s-o fi gândit? Oamenii aceştia, cine-i produce pe oamenii aceştia? Cine? À propos, altă năzdrăvănie: clonarea. Fiindcă tehnica aceasta merge spre pieire; or, aceasta nu mai e ştiinţă. Ştiinţa este o descoperire care-ţi permite să dăruieşti semenilor o nouă posibilitate de a merge mai departe în tărâmul cunoaşterii. Acum ştiinţa a devenit tehnologie. Notaţi bine: tehnologie. Adică merge pe acele mecanisme, pe acele modalităţi care să imite creaţia. Treaba aceasta este, după părerea mea, luciferică, demonică. Şi ce au început să facă? Concepţie in vitro, copii în eprubetă! Clonează! Asta este îngrozitor... Ştiţi ce mostruozitate e clonatul? Clonatul înseamnă a face o făptură fără suflet, fiindcă sufletul este Cuvântul, este Dumnezeu, este chipul Mântuitorului nostru. Noi îl purtăm în noi, dar nu-l ştim, pentru că noi suntem om dinafară şi om lăuntric. Şi noi nu ne descoperim omul lăuntric decât foarte târziu. Dacă-l descoperim! Îl bănuim, cei care umblăm aşa, pe lângă el şi nu vrem să-l descoperim. Şi-l căutăm pe Mântuitor şi-l rugăm să vină spre noi. Nu-l rugăm suficient de insistent, căci el ar veni. El a zis: Bateţi! Şi vi se va deschide! Căutaţi şi veţi găsi! Aşadar, clonarea e un lucru monstruos. Ca să văd în „Adevărul”, că deacolo am informaţiile, figuri virtuale, fiinţe virtuale... Ce-o fi asta? Nu ştiam ce înseamnă fiinţe virtuale. Am citit cu atenţie articolul. Erau patru portrete de femei şi ziceau aşa: aceste portrete sunt făcute la computer, compuse pe computer... Şi vrem să facem din ele fiinţe vii, din aceste fiinţe virtuale. Cum erau aceste fiinţe virtuale? Erau nişte figuri feminine foarte frumuşele, numai că a patra mi-a atras puţin atenţia. Era cam ciudată: avea coarne! Am rămas absolut siderată. Adică una dintre cele patru figuri, fiinţe virtuale, era demonică. Vasăzică, clonăm, deci facem fiinţe fără suflet. Fiindcă nu are de unde da suflet, fiind făcută în eprubetă. Sufletul îl dă numai Cel-de-Sus. Vasăzică facem din fiinţe virtuale fiinţe reale şi facem şi demoni. Bun, foarte bine! Am ajuns foarte departe. Pe cine provocăm? Cui îi aruncăm mănuşa? Domnului? Tatălui? Sfântului Duh? Cui, din Sfânta Treime? Una în Trei Atotfăcătoare de viaţă, făcătoare Treime. Cui aruncăm mănuşa? Sfidăm pe Dumnezeu. Şi a mai mare ruşinea pentru noi, ca oameni. Eu sunt profund îndurerată de lucrurile care se petrec. Credinţa în Dumnezeu trebuie să fie congeneră. Noi să ne naştem cu ea. Şi ne naştem cu ea! Şi, la un moment dat, sunt întrebată: când l-aţi descoperit şi l-aţi acceptat pe Dumnezeu? Eu l-am acceptat pe Dumnezeu! Trebuie să vă spun că îmi este foarte greu – eu am 83 de ani – mai ales cu durerile spirituale; 64


INEDIT

celelalte nu mă interesează... Vorbesc mereu în ultima vreme, am dat interviuri... Vorbesc mereu despre rânduieli... Viaţa noastră, când eram mici, era supusă rânduielilor. Noi creştem în rânduieli. Bunicul meu după mamă a fost preot. Acum câteva săptâmâni am fost la Focşani şi am fost premiată ca... vrânceancă şi şi-au adus aminte că bunicul era vrâncean şi că a preoţit 50 de ani la Mărăşeşti. Deci, am crescut în rânduieli, pe de o parte pentru că aveam un bunic preot, care era îngrozitor de credincios şi a murit ca un sfânt. Când eram de doi ani mă aşeza la el pe birou şi mă spovedea. Mă întreba dacă „ai fost cuminte... ai ascultat pe mama... ai ascultat pe tata” şi mă împărtăşea. Eu începusem să mă emoţionez pe atunci, de la 2-3 ani, dar vibra în mine aşa, o „fricuţă”, de ce s-ar putea întâmpla dacă nu aş fi fost „cuminte”... A început viaţa, deci, cu ce? Cu spovedania şi împărtăşania de mic, de copil. De ce, după botez, se duce copilul şi se împărtăşeşte? Pentru că aşa e rânduiala. De ce trebuie să ne împărtăşim, măcar o dată pe an? Şi eu nu mă împărtăşeam numai o dată, mă împărtăşeam mereu. După aceea am intrat în custodia, ca să zic aşa, a surorii bunicii, care a trăit ca o sfântă. A rămas văduvă la 40 de ani. Era o femeie bogată. N-a scos doliul de pe ea până la sfârşitul vieţii. Nu a ştiut decât de biserică şi de casă. Avea un paraclis frumos în dormitorul ei. Şi ea mă ducea de mână la biserică... Dumnezeu mi-a fost descoperit de foarte devreme, din fericire. Pentru că, în adolescenţă, ca tot adolescentul de fapt, au început dubiile... Toţi tinerii între, ştiu eu, 15-17 ani, au dubii: există / nu există Dumnezeu – dar eu continuam să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc, adică păstram rânduielile. Dar, părintelui Marian Popescu – Dumnezeu să-l ierte –, profesorului nostru de religie de la Şcoala Centrală, îi făceam mizerii, prin întrebările grozave pe care i le puneam, aduse de prin Voltaire, de pe la marii oameni ai secolului al XVIII-lea, secolul luminilor, vorba vine, era secolul întunericului spiritual. Ei bine, şi a durat asta cam mult. Între timp am fost bolnavă de plămâni. A trebuit să-mi abandonez cariera muzicală pe care o începusem. Am fost disperată... Am avut un moment de îndoială, nu, de durere, în care n-am mai contat pe Dumnezeu, fiindcă mi se părea că mi-a schimbar cursul vieţii şi mi-a răvăşit toată existenţa. Dar, între timp, eu am învăţat la maicile catolice. Şi acolo, altă rânduială. Am uitat s-o spun. Clasele primare, între 7 şi 11 ani, le-am făcut la Pitari Moşi, în nemţeşte şi franţuzeşte. Dimineaţa, când veneam la şcoală, ne duceam la Capelă şi făceam rugăciune la Maica Domnului. Ne întorceam în clasă şi în fiecare oră – erau cinci ore dimineaţa – spuneam Tatăl nostru în limba respectivă... Se păstra, deci, rânduiala, indiferent că mintea unrori o mai lua razna... Şi în luna mai, la catolici, este luna Maicii Domnului, ne puneau măicuţele să aducem în fiercare zi flori proaspete pe care le puneam sus, pe o poliţă, sub icoana Maicii Domnului. Îţi intră în obişnuinţă... Pe de altă parte, familia mea avea o casă la mânăstire la Ţigăneşti. Măicuţele de acolo ne erau foarte dragi. Şi acolo am învăţat Psalmul 50, pe vechi, cum ziceau măicuţele, adică scris cu litere chirilice. Eram spre studenţie. Mă împăcasem cu soarta pentru că terminasem cu muzica şi intrasem la Drept şi la Filologie. Şi după aceea a început căutarea, după ce-am antiteze

NR.3/2010

65


păstrat rânduielile. Vine un moment, dincolo de dubiile tale sau de momentele tale de revoltă sau de mai ştiu eu ce, dar Duhul nu te lasă niciodată. Mântuitorul e în noi, iar Duhul nu te lasă. Pronia, Tatăl ceresc şi Sf. Duh. Pronia este perpetuu cu noi. Viaţa noastră este marcată de pronie, este hotărâtă de pronie. Şi, la momentul oportun, dacă cel care caută este plin de dorinţa de a afla, începe să găsească. Treptat, începe să găsească... Vă voi spune acum nişte lucruri care nu sunt legate imediat de întrebări. Am început să citesc Scrierile Sfinte. Şi cum credeţi? La început aveam o doctorandă cehă, care era lutherană. Lutheranii, dintre protestanţi, sunt singurii mai apropiaţi de Dumnezeu, nu sunt sectă propriu-zisă. Şi aveau predicatori foarte buni. Şi cântau muzică de Bach, la orgă. După aceea, bineînţeles că am venit la Noul meu Testament. Dar tranziţia s-a făcut fără dificultate, în sensul că Domnul era deja cu mine. În această perioadă, tot timpul m-am spovedit şi m-am împărtăşit, n-am întrerupt niciodată. Am avut duhovnici admirabili. Au murit... e aşa demult de-atunci... duhovnici care mi-au arătat calea şi m-au ajutat foarte mult. De la ei am învîţat ce înseamnă rugăciunea inimii. De la ei am început să ştiu ce înseamnă să duci imaginea în minte şi după aceea să treci imaginea în inimă. Un părinte Chiriac, era din Moldova, un om admirabil, doctor la Strassbourg, era de o veneraţie extraordinară. La fel, părintele Ghiuj... alţi mari duhovnici... am avut norocul acesta... Şi de atunci setea mea de cunoaştere a lui Dumnezeu n-a făcut decât să crească. În timpul comunismului, Dumnezeu mi-a ajutat, m-a apărat, am cununat 17 perechi şi am botezat 11 copii, fără să mă jenez, ducându-mă la biserică – parcă nu mă vedeau – că Dumnezeu zice că dacă vrea să facă pe cineva să vadă şi să nu vadă, poate, sau să audă şi să nu audă... „Biblia este cartea cea mai mare a lumii” - Cum se împăca această sete de cunoaştere a lui Dumnezeu cu activitatea cotidiană pe care o desfăşuraţi la catedră? - Pe urmă, la facultate, am început să fac educaţie religioasă – atunci a început misiunea mea de om, de credincios. Făceam literatură universală şi leam pus studenţilor la bibliografie, chiar la început, Biblia. A venit secretarul organizaţiei de bază pe Universitate, era Pompiliu Marcea, fostul meu student, Dumnezeu să-l ierte, să-mi spună: „Doamna Zoe, ce-aţi făcut? Mă nenorociţi!” Şi i-am zis: „Măi băiete, când vine cineva şi te întreabă ce caută Biblia acolo, îi spui aşa: Cine nu ştie ce-i Biblia înseamnă că este un incult. Biblia este cartea cea mai mare a lumii şi cine n-o cunoaşte înseamnă că este un om totalmente lipsit de de orice învăţătură autentică.” A tăcut şi a acceptat, spre stupoarea mea şi spre stupoarea tuturor. Am fost încântată. Aveam asistent pe bietul Ioan Alexandru şi noi amândoi făceam tot felul de, vorba vine, nu năzdrăvănii, nu pot să spun asta... ne făceam că facem cursuri, dar nu că nu le făceam, adică încercam să introducem elementul religios, de educaţie religioasă şi spirituală în cursurile şi seminariile noastre. Făceam Eminescu – eu aveam cursuri, el avea seminarii, dar nu numai aici, ci şi în celelalte cursuri... Într-o zi, eram la 66


INEDIT

Ţigăneşti, la casa noastră, şi vine maica stareţă, Herovima, cu un părinte, Toma, săracul, Dumnezeu să-l ierte, a murit acum câteva luni; părintele Toma nu ştiam cine e, şi acesta îmi zice: „Bună ziua! Vă mulţumesc foarte mult pentru ce-aţi făcut.” „Dar ce-am făcut, părinte, pentru dvs.?!” „Fata mea e studenta dvs. şi aş vrea să vă spun că eu de când s-a născut m-am tot căznit să citească Psalmii şi ea n-a vrut să-i citească niciodată. Iar acum de când dvs. i-aţi învăţat, toată ziua citeşte Psalmi.” Şi el era foarte fericit că am adus-o cumva la această lectură atăt de hrănitoare pentru duh. Şi cum făceam? Cum credeţi că făceam? Recurgeam la nişte strategii speciale. De pildă, nu începeam literatura de la Antichitate, poezia, ca să zicem aşa. Cosmogonia la indieni, Cosmogonia la egipteni, cosmogonia la asirocaldeeni, Cosmogonia la evrei. Şi, dintr-o dată, îi duceam la geneză. Nu putea să spună nimeni nimic, căci erau toate cosmogoniile, la rând. La început Dumnezeu a făcut Cerul şi Pământul. Gata! Intram în problemă. Se uitau studenţii miraţi. Auziseră. Veniseră de la alte facultăţi. Aveam opt teologi, sus, în ultima bancă din amfiteatru. Aveam cursuri seara, de la 6 la 8. Le-am făcut cosmogonia noastră şi zic: mai e una – aluzie, aşa, mai degrabă. E mai târzie. Este la Ioan din Patmos. Nu i-am spus Apostolul, că mă descopereau. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Iată şi alte cosmogonii. Ei se uitau la mine, pe urmă plecau acasă şi se întrebau. Şi începeau să caute ei, să umble ei în Noul Testament şi în Biblie, evident. Şi aşa îi întrebam şi pe teologi: Voi de ce veniţi la mine? Eu sunt profesor de literatură comparată, iar voi aveţia acolo teologi. Nu, doamna Zoe, la dumneavoastră parcă e mai... Acum, ce se întâmplă? Eu comunicam cu ei, le dădeam lor ca dintr-o suflare operele. Ce simţeam eu le transmiteam lor. Era o comunicare perfectă între mine şi studenţii mei. Se pare că profesorii lor erau mai reci, mai docţi, mai savanţi şi nu se apropiau aşa de ei. Între timp, am publicat cu Ioan Alexandru Cântarea Cântărilor. A tradus-o el din ebraică şi eu i-am făcut Prefaţa. Pe urmă, am prezentat şi Biblia lui Şerban (Cantacuzino), în 1988, adică vă daţi seama ce târziu. Am fost prima femeie care a vorbit în Sinod, cu un an înainte de terminare (a tipăririi, n. CL), şi dădurăm drumul şi Bibliei lui Şerban, adică făcea Biserica tot ce putea, căci Biserica noastră a fost acuzată aşa de nedrept de ce s-a petrecut atunci... Vor fi fost un preot, doi, trei, cine ştie, care vor fi fost siliţi să spună cine ştie ce despre enoriaşi sau mai ştiu eu ce, dar în general ei s-au zbătut pentru biserică, şi (patriarhul) Justinian şi Părintele Teoctist, dar acesta n-a mai avut timp, căci a venit ca patriarh în 1987. Toată lumea îl acuză pe el de dărâmarea bisericilor, ori în 1987 toate bisericile (din Bucureşti, n. CL) erau dărâmate. Deci, iată cum l-am descoperit eu pe Dumnezeu şi cum am încercat să-l transmit pe Dumnezeu. Şi acum, la bătrâneţe, probabil că mă voi dărui lui cu totul, înţelegând că asta este singura cale adevărată a vieţii... Am pornit să-L dau pe Dumnezeu şi altora, altfel. Şi pentru că în lume e mult mai greu, în cele din urmă m-am retras aici, la Văratec, pentru un timp. Ştiţi foarte bine, stau aici 8-9 luni şi în rest la Bucureşti, pentru că aici, iarna, e cam frig şi nu prea avem antiteze

NR.3/2010

67


mijloace de încălzire. Dar va veni vremea când voi rămâne definitiv aici, fără îndoială, pentru că într-adevăr, cum spun, am găsit calea cea adevărată. Să vedem cum am să fiu de vrednică, să vedem ce vrednicie am să am ca să pot să ajung, cum să vă spun, să-l privesc pe Domnul faţă la faţă. - Cum vedeţi virtuţile rugăciunii pentru lumea de azi? De ce scade încrederea în rugăciune la contemporanii noştri? - Se vorbeşte despre post şi despre rugăciune. Postul este foarte important. De ce? Unii spun că este o dietă. Şi este şi asta. Adevărat, e o dietă. Te abţii de la nişte lucruri care îţi fac rău. Postul este modalitatea de a-ţi slăbi patimile, instinctele acestea foarte dezvoltate, aşa de violente, ale tinerilor. Ele nu se pot supune decât printr-o pază a minţii, adică să-ţi ţii mintea în frâu, gura de asemenea să ţi-o ţii în frâu, nevorbind lucruri necuviincioase, şi mâncând mai puţin, ca să nu hrănim patimile noastre. Cu cât eşti mai îmbuibat, ştiţi foarte bine, cu atât doreşti mai multe plăceri ale vieţii. Or, esenţial în viaţă nu este plăcerea trupului, esenţialul este plăcerea spiritului, pe care o obţii prin rugăciune, iar rugăciunea trebuie să fie permanentă. Pentru tineri, măcar dimineaţa şi seara. Copii! Măcar o cruce de dimineaţă şi o cruce seara... După ce te rogi, ai o senzaţie de uşurare extraordinară. Seara, dar mai cu seamă când pleci... A fost un timp când eu mă rugam pe stradă şi ştiţi cum? La modul foarte subiectiv. Ani de zile, când mă duceam la facultate pe jos, de acasă de la mine, de pe Griviţei, până pe Edgar Quinet, spuneam în gând: „Dă, Doamne, un gând de dragoste şi de pace pentru toţi oamenii lumii!” Şi spuneam asta continuu. Ei bine, nu ştiţi cât bine mi-a făcut, şi lăuntric, dar şi pentru semenii mei, fiindcă, fatalmente, rugându-te lui Dumnezeu, capeţi conştiinţa alterităţii. Există şi celălalt! Vedeţi dvs., Treimea este modelul, exemplul a trei entităţi într-una, legate prin dragoste: Dumnezeu iubeşte pe Fiul, fiul îl iubeşte pe Dumnezeu, amândoi iubesc pe Duhul Sfânt. Sfântul Irineu din Lyon spunea că Tatăl lucrează cu cele două braţe ale lui iubitoare: dreapta – Mântuitorul şi stânga – Sfântul Duh. Niţte lucruri foarte frumoase pe care, dacă stai să le asculţi, să le rumegi puţin, capeţi nişte lumini interioare, treci peste suferinţă mai uşor şi cel mai important lucru e când descoperi pe apropapele. Şi asta este esenţial. Aceasta este legea iubirii, dragii mei. Aşa-L descoperim pe Dumnezeu, prin Legea Iubirii, prin celălalt. Fiindcă, în ce constă în definitiv superioritatea absolută a creştinismului asupra tuturor celorlalte religii, adică a budismului, de pildă, care, mă rog, nu-i o religie. De ce? Pentru că este o religie întemeiată pe jertfa pentru iubire... Gândiţi-vă că până atunci, până la apariţia creştinismului, moartea era moarte, gata! Şi la evrei, care era poporul ales, să zicem aşa, şi care avusese făgăduinţe, pe Avram, Isac, Iacob, David, toţi ziceau: Vai de mine, am ajuns în mormânt, am ajuns ca unul care stă în groapă! Deci toţi credeau în Seol, că acolo este sfârşitul vieţii. Mântuitorul aduce perspectiva vieţii veşnice, dăruindu-ne, cu jertfa Lui imensă, prin iubire, şi nouă calea, cu condiţia iubirii... Ei bine, această superioritate a creştinismului este întunecată astăzi de nenorocire, de secte. Sectele sunt un pericol foarte mare pentru ortodoxie. Şi nu numai pentru ortodoxie, ci şi pentru romano-catolici. Sectele – ştiţi foarte bine 68


INEDIT

sau nu ştiţi – contestă pe Maica Domnului, contestă sfinţii şi aşa mai departe, nu au nimic de-a face cu credinţa adevărată. Bibliile lor sunt cu traduceri voit imperfecte şi sunt făcătorii unui prozelitism extrem de periculos şi care prinde, din nenorocire, într-o epocă aşa de încercată de pauperitate, de sărăcie, cum este vremea noastră. Profită de asta şi se duc la sate cu maşini încărcate cu cadouri, de fleacuri de fapt. Ieşeam odată de la Dragomirna, acum doi ani, şi la Mitocul Dragomirnei, chiar în satul de lângă mânăstire, erau trei maşini din Philadelphia, cu trei tineri eleganţi, în uniforme, şi i-am recunoscut: erau baptişti. Lăsau la casele ţăranilor tot felul de fleacuri. Şi ţăranii erau fericiţi. Asta se întâmplă când credinţa nu este foarte puternică, când nu mai e foarte adâncă – pentru că ţăranul român avea o credinţă foarte puternică. Şi până astăzi sunt unii cu o credinţă foarte puternică, dar sunt alţii pe care condiţiile precare de existenţă îi slăbesc şi atunci nu mai au tăria de a crede... Şi ce facem? Greu de ştiut... Li se cere preoţilor o activitate misionară, pe care înainte nu era voie s-o desfăşoare. Acum e nevoie. Părintele profesor Bria se plimba odată pe culoarul Facultăţii de Teologie, cu mâinile la spate, supărat şi zicea: „Dacă o să continuăm aşa, ortodoxia noastră o să ajungă iar sectă!” Era aşa de necăjit, săracul! Şi-acum o să vă spun ceva care poate o să vă mire şi sper să vă facă şi plăcere. Eu citesc acum mai cu seamă cărţile savanţilor catolici care au trecut la ortodoxie. În ’90 a fost un congres al ortodoxiei la care am luat şi eu parte. Era imediat după ’89, Biserica era atacată, Prea Fericitul Teoctist era atacat, ni se spunea că am fost slabi, nemilitanţi, acuzaţi că neam lăsat pradă tuturor ameninţărilor... Atunci mam ridicat şi am zis: Dar biserica noastră nu a fost niciodată o biserică triumfătoare sau militantă, o ecclesia triumfans; biserica noastră a fost una rugătoare, o ecclesia orans. Mănăstirile noastre erau până acum focare de rugăciune, ora et labora – era deviza călugărului, munceşte şi te roagă. Şi îmi aduc aminte cî părintele Stăniloaie, sărăcuţul, era bolnav; mi-a dat un telefon şi mi-a spus să scriu despre ce-am spus acolo, ca să ajut biserica noastră. Şi nici Angelica Fulga până în ziua de azi nu am antiteze

NR.3/2010

69


apucat să scriu, căci nu apuc să scriu nici pentru mine... Deci, biserica noastră trebuie să capete acest rol, să devină socială, misionară, fiindcă altfel suntem în pericol de a fi reduşi ca număr, căci reduşi la tăcere nu poate să fie. Spuneam că am cunoscut un călugăr de foarte mare clasă, nobil. Familia lui venea din Evul Mediu, Marc Antoine Constant de Beauregard, călugăr trecut la ortodoxie, vorbind o românească perfectă – şi citesc cartea lui cu o plăcere nemaipomenită: Rugăciunea neîncetată. Rugaţi-vă neîncetat! Olivier Clement, mare istoric francez, a trecut şi el la ortodoxie. Citesc cartea lui Vers l’ autre soleil (Spre celălalt soare). A venit aici, s-a întâlnit cu părintele Cleopa. Era într-o admiraţie nemaipomenită... A venit la mine un pastor american şi mi-a spus: „Doamna Buşulenga, dacă n-aş fi avut nevastă şi copii, rămâneam la Sihăstria...” Îşi încheie o scrisoare către mine, precizând că tradusese în engleza americană expresia „Mânca-v-ar raiul!” Ei bine, îmi face o plăcere nemaipiomenită să citesc pe aceşti oameni. Şi pe ruşi. Pe ruşii care fuseseră în emigraţie: pe Evdokimov, pe Florenski, Berdiaev, care sunt teologi de mâna întâi. Fireşte, şi grecii. Dar aceştia care au trecut la ortodoxie sunt impresionanţi. Ştiţi ce fierbinţeală simţi, ce temperatură înaltă simţi în scrierile lor, pe care nu o mai simţi la ai noştri. Probabil este căldura sufletului! Şi sunt atât de ahtiaţi tocmai de căutarea asta a noastră... Îi citează pe Maxim Mărturisitorul, pe toţi părinţii bisericii, pe Evagrie Ponticul, pe Marc Ascetul, îio citează pe toţi cu voluptate extraordinară... Din punctul acesta de vedere e un reviriment spiritual, venit dinspre Apus, de data aceasta. Ca şi tânărul, prietenul acela căruia i-am spus că noi facem de râs toate extremele. În aceste condiţii în care tinerii nu se mai duc la biserică, nu mai vorbesc despre Dumnezeu, aici intrăm în politică. „Mircea Cărtărescu e unul dintre detractorii notorii ai lui Eminescu... Oribil!... Are complexe faţă de Eminescu” - Ce părere aveţi despre globalizare? Dar despre intrarea bnoastră în Uniunea Europeană? - Globalizarea e una, iar intrarea noastră în UE este o chestiune de oportunitate, de conjunctură politică... România, între cele două războaie mondiale, a dat cea mai strălucită dovadă a capacităţii sale creatoare. Gândiţi-vă că România a fost întreagă doar 22 de ani, între 1918 şi 1940. Nici o ţară din jur nu a dat ce am dat noi. Eu nu vorbesc de cei dinainte, de Eminescu, de Maiorescu, de Pârvan. Şi acolo era o creativitate şi o valoare intelectuală şi spirituală extraordinară concentrată. Dar între cele două războaie mondiale au fost Brâncuşi, Enescu... ei au făcut sinteza... unul din sat de la Hobiţa şi altul din sat de la Liveni... şi-atâţia alţii... Blaga din sat de la Lancrăm, fecior de preot, filozof al culturii, poet de mâna-ntâi... Ion Barbu, ermeticul, Bacovia... Ştiţi bine că România a fost le petit Paris. Paul Morand, care a fost şi ambasador în România, a scris două cărţi: Bucarest şi La Flèche d’Orient. Când se vorbea aşa despre noi, când noi eram ţara cea mai francofonă din lume, după Belgia şi Canada, care sunt cu limbile lor materne, noi acum nu mai suntem europeni; 70


INEDIT

suntem balcanici! Ştim cine are interes să spună treaba asta. Mi-e jenă să o spun: vecinii noştri buni, care au fost buni toată viaţa cu noi... Am oroare de ce s-a întâmplat în Kosovo – ne-am certat cu cine nu trebuia. Am primit odată o delegaţie de pe vremea lui Tito, o delegaţie de academicieni. Academiile erau mai puţin atinse de morbul comunist, erau cumva ferite... Delegaţia sârbă era condusă de un bătrân simpatic, prieten şi coleg cu Tito. Între ei erau şi doi aromâni. Când au auzit Buşulenga m-au întrebat: soţul tău este aromân? Da, zic, este aromân. Putem să-l vedem şi noi? Şi l-au invitat la restaurant la Atenée Palace. Nu ştiu ce-or fi înţeles cei de la Securitate, căci puseseră microfoane, iar ei vorbeau în aromână. Au început să şi joace, erau atât de fericiţi, ca toţi românii din sudul Dunării. Şi şeful delegaţiei spunea că România şi Serbia sunt singurele ţări din Europa care au fost totdeauna prietene şi n-a acceptat nici una să ia din corpul celeilalte... Aşadar, între cele două războaie, România întreagă a fost într-o etapă de creativitate absolut excepţională, în istoria ei şi în istoria Europei. România a fost sincronizată perfect cu Europa. Brâncuşi a revoluţionagt sculptura franceză, Enescu a fost unul dintre cei mai mari compozitori, un compozitor al mileniului III, după părerea mea. Oedip-ul lui nu a fost încă înţeles şi nici simfoniile, iar filosofia lui Lucian Blaga era pusă alături de cei mai buni filosofi ai culturii... Erau valori pe toate căile. Nu mai vorbeşte nimeni despre ei, despre valorile noastre naţionale. Îl îngropăm pe Eminescu cum nu se poate mai urât. Nu ştiu, nu cunosc o a doua ţară din lume care să-şi denigreze, să-şi insulte poetul naţional... Ce se întâmplă azi e de o mare tristeţe. E vorba de o modă, de imitaţie, e vorba de post-modernism. Fiindcă optzeciştii o porniseră bine. Mircea Cărtărescu mi-a fost student. Şi i-am condus teza de licenţă, care era despre Eminescu. Teza era foarte frumoasă, la modul lui, deşi la antipodul viziunii mele. Însă eu întotdeauna am acceptat punctele de vedere ale discipolilor mei, dacă erau coerente, inteligente şi dacă aveau o viziune apropiată de adevăr. Era, cum să zic, la antipodul opiniei mele, dar era foarte bine făcută. I-am pus zece. După aceea, Mircea Cărtărescu a venit să-i scriu o prefaţă, la nu ştiu ce volum de poezie... Spre marea mea durere, Mircea Cărtărescu este în momentul de faţă unul dintre detractorii notorii ai lui Eminescu. La 15 ianuarie 2000 a apărut revista „Dilema” a lui Andrei Pleşu, cu pagina întâi albă, şi pe ea doar o bancnotă de 1000 de lei cu chipul lui Eminescu. Şi înăuntru erau numai articole denigratoare, printre care unul al lui Cărtărescu care m-a durut cumplit, cumplit, pentru că nu există lucru mai lipsit de delicateţe şi de sensibilitate, decât să faci portretul unui muribund, aflat pe un pat de spital. Oribil! M-a durut îngrozitor. De atunci nu i-am mai citit opera lui Mircea. N-aş fi crezut. Ce s-a întâmplat? Are complexe faţă de Eminescu? Dacă ar fi într-adevăr un om de mare cultură, nu l-ar dispreţui, măcar pentru o parte din operă. Nu ştiu cum să spun, dar am stat 30 de ani cu opera lui Eminescu lângă mine. Sunt 17 volume mari şi încă nu pot spune că am „intrat” cu adevărat în el. Au intrat străinii. A intrat Rosa del Conte şi a găsit acolo pe Părinţii bisericii, a găsit şi gnostici, nişte lucruri

antiteze

NR.3/2010

71


extraordinare... Iar noi trebuie să-l călcăm în picioare, în condiţiile acestea şi în starea culturii noastre, în care sunt dispreţuite valorile sau trecute sub tăcere... - Care sunt modelele perene la care se poate raporta noua generaţie de intelectuali umanişti din România zilelor noastre? - Eu am scris un volum de Portrete, apărut acum câteva luni, în care, cu excepţia lui Brâncuşi pe care nu l-am cunoscut personal, dar spuneam că nu poate lipsi, am prezentat o serie de modele: Călinescu, Vianu, Papu. Enescu a fost între oamenii pe care i-am iubit cel mai mult, cu o genialitate care deborda din modestia lui, din eleganţa lui sufletească. Iar acum vreau să fac un al doilea volum, care să înceapă cu Miron Cristea, şi ştiţi din ce pricină? Pentru că am văzut la Tv şi am auzit la Radio, am citit şi în ziare, că primul patriarh al României a fost... Miron Costin... Dădeau şi numele primei cărţi a lui Miron Costin! Ei bine, în condiţiile acestea în care nu se mai ştie nimic despre cultura românească, ce-aşteptăm de la tineri? Ce văd ei la TV? Ce aud ei la Radio? Ei sunt acum cu calculatoarele. Am doi nepoţi care sunt specialişti în jocuri pe calculator. Şi într-o zi îi spun unuia dintre ei: Îţi pun o întrebare de o mie de puncte. Spune-mi numele unuia dintre cei trei muşchetari ai lui Dumas, care erau patru de fapt. Şi el zice: Nu ştiu, tanti Zoe. Iar taică-său, luându-i apărarea, spune: I-am dat cartea şi nu i-a plăcut şi a aruncat-o. Aiurea! El habar n-avea. Dar, zice el, citeşte Cireşarii lui Chiriţă. Pe mine m-a umflat râsul, aceasta fiind o carte pentru copiii de şcoală, de 9 ani. Nu citise o carte în viaţa lui. Aceşti copii, atât de bine adaptaţi la computere, nu citesc. Pentru mine, aceasta e un fel de concluzie: dacă nu se revine la cultură, dacă se rămâne pe vizual, pe dischete şi pe nu ştiu ce, pe ce vedeţi la TV adio cultură! Cartea-i Cuvântul! Vai ce frumos spune Maxim Mărturisitorul: Cuvântul este rouă, este apă, este izvor şi râu. O splendoare! Cuvântul, adică Mântuitorul. Dar eu, aducând cuvântul la cultură, zic despre cuvântul scris, cuvântul cel curat şi care-i rouă şi izvor şi lacrimă. Este admirabil! La Snagov, la o conferinţă despre cum trebuie să se îmbine cultura şi economia de piaţă, am spus că eu refuz să fiu un om al civilizaţiei computerului, că eu rămân un om al Galaxiei Gutenberg, fiindcă lectura este cea care face pe om. Cititul este cultură şi ceea ce auzim în aparatele de care vorbesc este zero. Dimpotrivă, zăpăceşte capul. În raportul dintre cuvânt şi imagine, cuvântul fixează, cuvântul precizează, clarifică, revii asupra lui, se-ncheagă, se leagă, sî zic aşa, în perioade, în fraze, în sentinţe. Imaginea îţi năuceşte capul. Nu rămâne nimic! Iertaţi-mă, dar e greu să convingi oamenii, şi mai ales pe tineri, să revină la citit, când ei se ocupă cu ceea ce ziceam la început – se ocupă cu echipele de răcnete, care nu mai înseamnă cântec. Răcnesc toţi, zbiară toţi, se dezbracă toţi, se duc la discotecă, iau droguri... Şi mai e ceva. Poate să fie şi o lectură haotică. Când am fost în vizită la Focşani, m-am întors de acolo cu un teanc de cărţi. Scriitorii mi-au dat cărţile lor şi am găsit în ele toate năzdrăvăniile de pe faţa pământului. Nu mai vorbesc de limbaj, fiindcă post-modernismul este înţeles de noi, ca şi pe toată faţa pământului, probabil, ca o reprezentare a vieţii şi a artei în cioburi. Am citit 72


INEDIT

undeva definiţia aceasta şi am găsit-o extraordinară. E o definiţie perfectă. E viaţa şi arta în cioburi. Şi aceasta nu mai este artă, nu mia este nimic. Iar dacă se renunţă la cultură, şi pentru mine cultura înseamnă totul, deşi sunt un om bătrân, tinerii mă consideră complet terminată şi rămasă în urmă de tot, fără cultură, dragii mei, dacă nu începi frumos cu Iliada şi Odiseea, vom sfârşi rău de tot... Mănăstirea Văratec, duminică 3 august 2003 Alte câteva întrebări adresate în scris de poetul Gheorghe Simon doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga. - Cum l-aţi cunoscut pe Ioan Alexandru? I se reproşează că poezia imnică nu ar fi specifică liricii noastre româneşti. M-am mirat puţin când mi-a explicat etimologia cuvântului imn, care vine de la hymen. În poezia pe care v-o dedică, e un gerunziu admirabil, care vă defineşte spiritual, dar şi neaţteptat de etern prezent uman: ferestruind. Logosul e dogoritor? - Ioan mi-a fost mai întâi student, apoi asistent. Şi în calitatea aceasta mam apropiat foarte mult de el, de soţia lui, Ulvine, şi ea fostă studentă a mea, şi de cei cinci copii ai lor. Ne-a legat în primul rând credinţa, apoi Eminescu. Şi am prefaţat traducerea lui din Cântarea cântărilor, făcută direct din ebraică. Am preţuit mult poezia lui imnică, de cântăreţ al neamului şi pământului său. De fapt, denumirea greacă a imnului vine de la hymen, cântecul sacru al căsătoriei, nu este o reminiscenţă anatomică pur şi simplu. Cât despre gerunziul acela,, helas!, Postume, Postume! Labuntur...” - Tot Ioan Alexandru spunea: „Copiii sunt un dar de la cuvânt/ Tot ce rodeşte este curăţie.” Suntem fructe ale iubirii sau fructe ale întâmplării? - Ioan avea dreptate. Şi e normal să credem toţi ca el. Iar dacă zămislitorii nu sunt legaţi prin dragoste, sigur că naşterea nu este o bucurie nici pentru ei, nici pentru bietul copil, care mai şi află că n-a fost dorit. Îmi amintesc cum un profesor al meu de germană, care fusese coleg de facultate cu tatăl şi mama mea, îmi spunea câteodată: „Siesind ein Kind der Liebe”. Cunoscuse dragostea lor şi o prive retrospectiv prin ea... De fapt, cum se poate naşte un copil „par hasard”? Să foim serioşi! - Întâlnirea cu Dumnezeu nu poate fi descrisă: e ca o tăcere asurzitoare. În ce loc, în ce moment, pe care potecă a însingurării (vizuală, auditivă), ori prin toată fiinţa strânsă în ghemotocul fricii, vi s-a arătat Dumnezeu? - Nu oricine şi oricum se poate întâlni cu Dumnezeu. Calea spre El este rugăciunea, dar rugăciunea neîncetată, aceea care-L descoperă în noi, în imanenţa Sa, prin deschiderea noastră în iubirea desăvârşită. Această experienţă care trebuie să fie ţinta finală a oricărui creştin adevărat, nu este descrisă nici de Sfinţii Părinţi care au trăit-o, ea fiind dincolo de puterile omeneşti de expresie. Epifaniile sunt covârşitoare: aă ne gândim doar la Moise pe muntele Sinai. În nevrednicia mea, am gustat doar de câteva ori o bucurie inefabilă, prin dulceaţa şi liniştea ei, după împărtăşirea cu Sfintele taine ale Euharistiei. - De ce Blaga şi Cioran sunt oropsiţi în ortodoxie? De un singur lucru îmi pare rău, ca ortodox: se confundă cultura sufletului cu sufletul culturii. Se antiteze

NR.3/2010

73


spune că unui ortodox nu-i şade bine să ştie prea multe, de teamă să nu i se urce la cap. Ce credeţi? De umanism nici nu vor s-audă. Am rămas contraria de această deviere, de acest, să-i spunem, fundamentalism sărac cu duhul. - Despre Blaga nu se poate spune că e respins de Biserică; a fost vorba doar de polemica dintre el şi marele teolog, părintele Dumitru Stăniloaie, pe o problemă de filosofia culturii profesată de poet. Cât despre Cioran, pasiunea lui pentru paradoxuri deosebit de îndrăzneţe era firesc să suscite reacţii de respingere din partea oamenilor Bisericii. Îmi amintesc cât am fost de indignată eu, care-l preţuiesc, atunci când a aruncat o vorbă grea despre poporul român: le peuple roumain – cette racaille, (poporul român – această adunătură). Şi cine să spună asta? Tocmai un om de dreapta. Aşa va fi fost şi cu Biserica. Dar iubirile prea mari fac loc unor dezamăgiri care, chiar dacă trec, lasă urme. - La un moment dat Eminescu scria: „Eu (îi) Dumnezeu.” Cum să înclinăm gândul nostru ca această aserţiune să nu ne strivească? Eul rămâne virtual, dacă nu există, contextual, şi un Tu autentic. Reciprocitatea aceasta simetrică mă tulbură cel mai mult. Pentru un isihas, eul este pertinent, are vreo valenţă? În Sf. Treime nu există ierarhie, nici măcar gramatical-morfologică. Suntem noi, oare, un plural indistinct sau un eu ireductibil? - Nu vom şti niciodată întinderea lecturilor lui Eminescu. Dar cunoscând, în parte, şi mai mult ghicind extensia aceşpra vetero- şi neotestamentare, putem presupune şi pe cele ale Părinţilor Bisericii, care discută problema imanenţei şi transcendenţei lui Dumnezeu. Şi el va fi adoptat frumoasele şi optimistele gânduri ale Părinţilor Bisericii Răsăritene, Ortodoxe, conform cărora Domnul este şi în noi, în fiecare dintre creaturile umane, prin Chipul Său. Sufletul nostru cel mai adânc este El, adică Împărăţia Lui, pe care ne este dat s-o cunoaştem, dar foarte puţini sunt aceia care ajung din viaţă să întâlnească în rugăciune şi nevoinţe pe Domnul. Isihaştii şi sfinţii au doar această bucurie absolută a întoarcerii în Patria cerească, în El, încă din viaţă. - Ioan Alexandru, într-un scaun cu rotile, în Germania, aşteptând-o pe Ulvine: „Ei, acum ştiu ce-i Infernul. Infernul e singurătatea.” Pe 31 august 1989, m-aţi primit în grădina Măicuţei Frăsinica de la Văratec; eram cu un prieten şi atunci l-am cunoscut pe domnul Buşulenga. Îmi pare rău şi acum că nu am înregistrat nimic. Ne-aţi onorat, ne-aţi înviorat şi înviforat sufletele vreo două-trei ore. Acum nu mai sunteţi singură; sunteţi chiar singurătatea vie. Îndrăznesc să vă întreb cum o resimţiţi? - Am simţit-o un timp ca pe-o nelinişte tristă. Dar, treptat, am început să simt nevoia rugăciunilor şi lecturilor cu caracter religios, care capătă caracterul unor medcicamente nu numai curative, dar, în mod esenţial, tonifiante. Treptat, spaţiul gol din jur capătă o viaţă nevăzută şi consolatoare. Îţi aminteşti cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt cu voi în toate zilele vieţii voastre, până la sfârşitul veacului.”

74


INEDIT

Virgil RĂZEŞU

DOAMNA ZOE Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cunoscuta şi erudita profesoară, eminescolog şi rar om de cultură, a devenit locuitoare a mănăstiri Văratec şi, într-un fel, un alt simbol al sfântului lăcaş şi al locurilor. Întreţinea o atmosferă de frumoasă spiritualitate, păstrând legături nu numai cu diverse asociaţii şi organizaţii, ci şi cu oamenii obişnuiţi. Odată, când m-am dus să-i dăruiesc nişte cărţi, erau mulţi cei care aşteptau să fie primiţi de dânsa. Am stat şi eu câteva minute, nu te puteai întinde la taclale, am adus vorba de nişte cunoştinţe comune, soră şi frate, amândoi călugări, şi doamna a fost tare bucuroasă de vorbă şi de amintiri. Mi-a spus că ştia destule despre cei doi fraţi, poate că avea să-mi povestească altădată când va fi mai la îndemână cu timpul, şi mi-a oferit un braţ de foi cu interviuri, articole şi alte lucruri publicate prin diverse reviste, în care era vorba despre dânsa şi despre mulţi alţii. N-am îndrăznit s-o mai supăr, dar nu scăpam nimic din ce răzbătea dincolo de zidurile modeste ale casei şi de hotarele mănăstirii. Mă bucuram de frumuseţea ideilor, de cuminţenia şi înţelepciunea vorbelor sale, dominate de har adevărat şi de experienţa pe care o căpătase de-a lungul vieţii, pe ogorul binecuvântat al cuvântului şi al artei, şi pe care o împărtăşea şi altora. După ce cunoscuse literatura şi artele frumoase ale lumii, pe care le tălmăcise pentru semenii săi, se întorsese către antici şi clasici, deplângea decăderea culturii şi a poeziei mai ales, nu înţelegea postmodernismul (ce înseamnă oare !?) şi acuza prevalenţa sexului şi a urâtului, cultivat şi adus la rang de pretinsă artă. Suferea că nu ne-am învrednicit şi noi să obţinem premii Nobel pentru cei cuveniţi (Arghezi, Cioran, Enescu, Brâncuşi, Eliade, Paulescu şi câţi alţii), acuza dictatura calculatorului, duşmanul lecturii, care nu poate fi

antiteze

NR.3/2010

75


înlocuită de nimic şi vădea o preţuire deosebită pentru clasicii muzicii, pe care îi asculta şi care abia dacă mai sunt amintiţi de tineri şi maturi. Acolo, la Mănăstirea Văratec, s-a simţit mai aproape de Dumnezeu, a învăţat să considere moartea ca o altfel de trecere în lumea celor vii şi, cu gândul la viitor, şi-a împlinit voinţa şi s-a călugărit, cu numele monahal de Benedicta. Din publicaţiile oferite de doamna Zoe Buşulenga, am aflat că în timpul unei călătorii în Franţa, a fost dusă de nişte prieteni la o mănăstire ortodoxă de maici, rămăşiţe ale vechii aristocraţii ruseşti. Acolo a avut surpriza, nu o duseseră prietenii la întâmplare, să o întâlnească pe maica Alexandra, pe care doamna o cunoştea şi care nu era alta decât domniţa Ileana, mezina regelui Ferdinand şi a reginei Maria. Domniţa fusese alungată din ţară în 1947, când devenisem republică, avusese o viaţă zbuciumată, două căsnicii şi 6 copii, dar şi multe necazuri : îşi pierduse fiica cea mare şi ginerele sub privirile sale, odată cu avionul care explodase imediat după decolare, un alt fiu stătuse 2 ani în comă după un accident de călărie şi câte altele. A simţit chemarea bisericii, s-a călugărit în acea mănăstire din Franţa, dar visul ei era să întemeieze un lăcaş ortodox de maici în America. Şi-a împlinit vrerea şi astfel, în Pennsylvania, a ctitorit o mănăstire cu numele de Noul Varatic. Ce frumos ! După revoluţie, maica Alexandra, moştenitoare a castelului Bran (urmaşii săi aveau să-l redobândească mai târziu de la statul român), a intrat în relaţii cu ţara în care s-a născut, pe care o păstra în inima sa ca pe un odor de preţ, şi i-a ajutat pe cei de acasă după puteri. Maica Alexandra a trecut în cele veşnice în 1991, îşi doarme somnul de veci în pământul mănăstirii pe care a întemeiat-o în America dar, ce poate fi mai minunat !, are la căpătâi o cutie plină cu pământ de acasă, din ţară. Cu câteva luni înainte de terminarea facultăţii, rămăsesem fără gazdă. La rugămintea fratelui meu, care-l cunoscuse pe părintele Roman în puşcărie, acesta mă primise într-una din cămăruţele pe care le ocupa la Mitropolia Iaşilor. Pătimise din plin, bietul, cunoscuse chinuri şi umilinţe să-i ajungă pentru toată viaţa şi nici atunci nu se bucura de o linişte adevărată, supus cum era unor hărţuieli bine ticluite, doar să-i facă traiul-netrai. Nu se plângea, îşi vedea de ale sale şi îşi găsea refugiul în îmbogăţirea spirituală, copleşindu-mă nu numai cu cunoştinţele sale, ci şi cu înţelepciunea fără margini şi cu vorba domoală şi dulce cu care cuvânta. Era o plăcere şi o Vasile Baghiu 76


INEDIT

bucurie să-l ascult, că nu îndrăznesc să spun că mă aşterneam la discuţii cu Sfinţia Sa. De-o bucată de vreme, părintele se învrednicise cu un canon. Eram aproape doctor, aşa că încercam să-l ajut şi să desluşim împreună semnificaţiile acelei trăiri : la un anume timp din noapte, mereu acelaşi, uşa chiliei, încuiată sau nu, se deschidea, şi o umbră sau cineva aievea, cine ar fi putut spune ?!, intra în încăpere, se îndrepta către colţul cu icoane şi candelă veşnic nestinsă, rămânea preţ de o rugăciune, făcea drumul întors şi dispărea. În timpul acela, părintele se trezea, pradă unei încordări cumplite, rămânea stană de piatră, fără să poată desluşi trăsăturile vizitatorului dar şi neputincios să mişte un deget ori să articuleze vreun cuvânt. Şi numai după ce oaspetele dispărea, se putea ridica în capul oaselor, transpirat, tulburat şi fără vlagă. Mă chemase odată în camera sa, doar nu vorbea în dodii, şi îl găsisem chiar aşa, leoarcă de sudoare şi sfârşit, cu glasul stins. M-am dat mare, l-am sfătuit să ia un medicament pentru noapte sau, măcar, să pună ceasul să sune cu puţin înainte de momentul acela sorocit, ca trăirea aceea să-l întâmpine treaz de-a binelea. Dar părintele nu a fost de acord. În înţelepciunea şi credinţa sa, socotea că n-ar fi fost drept : - Dacă Dumnezeu mi-a hotărât canonul acesta, ştie El ce face şi de ce şi trebuie să mă supun cât îmi va fi sorocit. Am terminat facultatea şi m-am pierdut de părintele, n-am mai ştiut dacă şi cum a trecut de canonul său, numai ce am auzit că, probabil pentru a-l scoate de sub canonul celălalt, mai chinuitor, al oamenilor, sfânta Patriarhie l-a trimis departe, prin America sau Brazilia, ca misionar. După ani buni, când m-am stabilit în oraşul din apropierea Ceahlăului, am aflat că sora părintelui era maică la Văratec. M-am dus să o văd, am vorbit despre cel plecat departe şi m-am bucurat că maica era, ca şi fratele său, la fel de înţeleaptă şi bună prietenă cu cuvântul, cu care ştia să te scoată din toată vrajba şi nevoinţa. Măicuţa Versavia avea o figură distinsă şi plăcută, luminoasă, era inteligentă şi sfătoasă, Angelica Fulga erudită adevărată, cu

antiteze

NR.3/2010

77


două licenţe, specializată în muzica bisericească şi psaltică, domeniu rar, despre care avea ce şi ştia şi cum să-ţi spună, pre istoria şi rosturile lui. Nu se pierdea în mărunţişuri, citea cât se putea, împărtăşea din cunoştinţele sale cui i le cerea, era apreciată şi iubită de toată lumea. Ba, la un moment dat, nu-i era scris nici ei să aibă pace, mai marii Alimentaţiei Publice i-au luat nişte încăperi, să facă acolo, sub poarta mânăstirii, un bufet. Nu pentru că era vorba de o unitate aducătoare de venituri, ci pentru că era limpede ca lumina zilei, asemenea acţiuni răspundeau numai bine nevoii de a şicana şi a compromite tot ce era legat de biserică. Am încercat să o ajut, dar fără spor. Odată, când m-am abătut pe la Văratec, n-am mai găsit-o. Măicuţa plecase împreună cu două ascultătoare ale ei, trimisă de Patriarhie, chiar la cererea Maicii Alexandra, tocmai în Pennsylvania, să-i fie de ajutor la înfiinţarea mănăstirii sale. Acolo aveau să se regăsească, aproape din întâmplare, cei doi fraţi, maica Versavia şi părintele Roman care, ulterior, vor fonda ei înşişi o mănăstire ortodoxă în statul Michigan, unde propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu. În urmă cu ceva vreme, nu se desprimăvărase încă, m-am dus la Văratec să-i duc maicii Benedicta două cărţi despre Beethoven, traduse şi editate de mine şi care se aflau lângă inima mea. Mă şi gândeam la bucuria şi plăcerea pe care maica avea să le încerce, cunoscătoare cum era, de lectura acelor cărţi. Dar, căsuţa albă şi tăcută de pe ulicioara în pantă, nu departe de mănăstire, rămânea mută. Am bătut, am strigat, fără să mă fac auzit, până a trecut careva pe ulicioară şi mi-a spus că măicuţa nu era în sat. Poate mai târziu ... Dar … s-a stins aşa cum a trăit, cu rară modestie şi demnitate. Fără ea, cultura noastră e mai lipsită de patosul, frumuseţea şi limpezimea gândurilor şi sentimentelor sale, renaşterea rămâne mai puţin strălucitoare, istoria literară mai văduvită de judecata cumpănită, revistele mai sărace în pagini de valoare, sufletul mai cătrănit şi mai pustiu. A fost înmormântată, la vrerea ei, alături de sora sa, la Putna, acolo unde Eminescu a cântat frumuseţile Bucovinei. Maica îi făcea bună parte : Marile mele iubiri au fost Eminescu şi Enescu. Bărbatul vieţii mele a fost soţul meu, om de cultură admirabilă. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Am s-o dau măicuţelor de la Văratec, să aurească nişte obiecte de cult. Cele două cărţi, cu dedicaţia scrisă în urmă cu ceva vreme, care n-au mai ajuns sub privirile maicii Benedicta şi nu i-au mai bucurat sufletul, capătă acum o valoare de simbol. Nu pentru mine, ci pentru o bibliotecă dispusă să le primească.

78


DEBUT

Claudia BEFU Claudia Befu s-a născut la Bucureşti. Trăieşte în Viena. Studentă la Institut für Translationswissenschaft Wien, traducătoare. Deşi a mai publicat sporadic diferite texte prin ziare şi reviste, debutul ei propriu-zis ca poetă îl consideră pe acesta din revista noastră. Colaboratoare la ziarul Ceahlăul în timpul liceului, participantă la diferite festivaluri de poezie din România şi Republica Moldova. Cel mai important premiu obţinut a fost locul I la Festivalul Internaţional de Poezie "Iulia Haşdeu" ediţia 2000. Traduce din engleză, germană, spaniolă şi franceză şi colaborează, printre altele, cu Asociaţia Naţională a Penitenciarelor din România şi CFCECAS în proiecte europene desfăşurate în colaborare cu instituţii din Austria.. Îi urăm un colegial bun venit în lumea literară şi să aibă parte de alte importante apariţii. (Vasile Baghiu) 1. Duşmanul e aici Duşmanul e aici. Duşmanul e în mine. Vreau să fug de frică în frică. Ascunzătoarea mea e locul în care victima e torturată zi după zi, noapte după noapte. Ascunzătoarea mea e locul cel mai frumos, e locul cel mai urât, ascunzătoarea mea sunt eu, ascunzătoarea mea e singurul loc în care vreau să fiu, e singurul loc din care vreau să fug, e patul meu, e locul de neodihnă, am obosit, am obosit, am obosit... Îmi şterg toate gândurile din cap. Îmi şterg existenţa de pe faţa pământului. Mă şterg din memoria omenirii. Vreau să o iau de la început. Vreau să înceteze totul. Taci! Taci! Taci! totul începe de-abia acum mi se învârte în cap dezrădăcinat pământul e umed şi fertil rece mă trece un fior pe şira spinării sunt un alcoolic uscat tremur antiteze

NR.3/2010

79


mă cutremur doar la gândul unei picături de timp scurgându-mi-se până la coate îmi suflec mânecile e frig frig frig şi întuneric în mine acum e întuneric în mine acum. tăcere. câtă incertitudine în consistenţa aerului în această zi de iarnă în acest scaun în acest corp în această minte în acest spirit în acest eu câtă incertitudine în aceste certitudini în aceste legi în aceste coduri morale în aceste drepturi umane câtă incertitudine în universalitate în infinit în noi câtă incertitudine în aici în facultăţile mele mintale în nebunia noastră comună câtă incertitudine simt acum simt mă simt nu mai ştiu. tu ştii?

80


DEBUT

2. Măsurătoarea tuturor cuvintelor Închişi într-un uter de sticlă. Suntem condiţionaţi de clima din minţile noastre. Fiecare grup prezintă o serie de simptome specifice lui. Noi, oamenii, avem tendinţa de a generaliza. Nebunia colectivă se transformă în măsurătoare. Suntem interpreţii propriei noastre realităţi. Vorbim limbi diferite, tu şi eu. acum am înţeles: mintea mea mă înşeală gândurile mele mă înşeală simţurile mele mă înşeală eu sunt propriul meu inamic eu nu sunt eu mai bine spus nu sunt această minte nu sunt aceste gânduri nu sunt aceste simţuri nu sunt. nu ştiu cine sunt. Închisă într-o clepsidră privesc lumea prin pereţii de sticlă sunt un număr prim divizibil prin unu şi prin el însuşi sunt în carantină. privesc lumea cum priveşte prin mine sunt invizibilă sunt un unicorn am fugit departe de timp în ascunzătoarea mea secretă descopăr în mine o lume nouă pe care nu vreau să o împărtăşesc cu nimeni. 3. Despre un moment de iubire mai dă-mi o clipă! frumuseţea ta îmi mângâie ochii irisul meu prinde culoarea tăcerii tale. 4. Incestul din mintea noastră Mă ţin cu dinţii şi cu unghiile de timp. Am îngheţat în aşteptarea colacului salvator. Singura legătură dintre mine şi trecut este în mintea mea. În mintea mea peticesc găurile din fâşiile care se destramă. Am uitat ce urăsc, dar ura e încă acolo. Te-am uitat. Spaţiul şi timpul dintre noi te-au transformat întrantiteze

NR.3/2010

81


un monstru. O fantezie. Nu mai exişti. A venit momentul să ne despărţim. A venit demult. Stau cu faţa la o uşă închisă. Nu vreau să trăiesc. Vreau răzbunare. Apăs clanţa. E închisă ca şi ieri. Ca şi alaltăieri. Ca şi acum o veşnicie. Tot ceea ce se întinde dincolo de finitatea noastră e infinit. Nu-i nimic. Am timp. Acum mă lupt cu demonii mei. mi-ai furat inocenţa trec prin lume cu himenul viselor rupt. mi-ai furat primul gând şi ultima răsuflare. merg dezbrăcată de mine prin zile m-am ascuns acolo unde nu mă poţi ajunge în povestea fără de sfârşit a existenţei mele. m-am renăscut departe de tine dar te port în fiecare celulă a trupului meu de aceea mă urăsc. mi-ai furat inocenţa. dragostea nu va mai trece niciodată prin mine. închid ochii. dacă mă uit în jur văd cum mă apasă tăcerea. îmi închid nările. mirosul tăcerii a intrat în pereţii apartamentului. închid uşile închid ferestrele închid lumina mă închid cu cheia. sunt singură în singurătatea minţii mele. 5. Undeva, departe de noi înşine Timpul se strânge în el însuşi ca un tunel care devine prea îngust la capăt. Poate că moartea e ca o gaură neagră, cu cât te apropii de ea, cu atât se accelerează viteza de atracţie şi spaţiul-timp îşi pierde structura. Visez la eternitate. Undeva în mine timpul a stat în loc. Mă retrag în acel loc. Viteza asta nebuna cu care-mi trăiesc zilele mă ameţeşte. Sunt sclava mea. Niciodată nu voi avea un stăpân mai nemilos decât mine. închid ochii şi văd toate lucrurile care prind contur în absenţa spaţiului. eu sunt demiurgul cel rău. pauză. nimic şi nimic care să semene cu nimic. 82


DEBUT

un zâmbet larg. e atât de uşor că-ţi scapă printre gânduri. marele mister. nimic din ceea ce există şi nimic din ceea ce nu există nu poate egala viteza cu care acest moment îşi întinde braţele către eternitate. deschid ochii şi totul stă înaintea ochilor mei. eu sunt demiurgul cel bun. totul rămâne închis ca într-o cameră ermetică suntem autosuficienţi fără să ne dăm seama socializarea e doar funcţie secundară o confirmare continuă a singurătăţii noastre interioare.

Ovidiu Moldovan

antiteze

NR.3/2010

83


Paul GOMA

LA 75 DE ANI JURNAL 2010 Luni 6 septembrie 2010 […] Am primit Antiteze 2, unde există şi un fragment din Jurnalul meu pe 2010: iulie. I-am scris de mulţămită lui Vasile Baghiu. Ce bună e revista lor! Miercuri 8 septembrie 2010 [...] “Amos Oz: „E greu să fii profet în ţara profeţilor“ Din această pricină îl preţuiesc pe Amos Oz: tocmai pentru că e profet în ţara profeţilor! * Dan Culcer îmi trimite un text necunoscut mie şi “vechi”, dar nu învechit. (Apărut, în primă variantă, în Sinteze, Bacău, an IX, numerele 2024/272-276, 22, 29 mai - 5, 12, 19 iunie 1998) Iată prezentarea-recomandarea sa: “Multe s-au schimbat de cînd a apărut prima varianta a studiului lui Theodor Codreanu. Laszlo a devenit un adept al catehismului wieselian şi de atunci este invitat la mai toate reuniunile holocaustologilor. Normal, echipa de zgomote a devenit funcţională în România, dar şi aiurea. Alte voci, argumente, analize, devin inaudibile pe fondul noii dogme. Dogma se bazează, de pildă, pe teza aiurită că un evreu comunist iese automat din comunitate” “ESTE PAUL GOMA UN SOLJENIŢÎN ROMÂN? Scris de Theodor CODREANU Citesc târziu cele trei volume al Jurnalului semnat de Paul Goma, incitat de valul de reacţii negative care continuă şi la un an de la apariţie. În materie de „jurnale”, două au ţinut capul de afiş, anul trecut: cel al lui Goma şi cel al lui Mihail Sebastian. Este demn de subliniat modul cum au fost ele receptate: în vreme ce Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost supralicitat prin intervenţii admirative, în majoritatea cazurilor, cel al lui Paul Goma a scandalizat, pur şi simplu. De o parte, un eveniment fast, de cealaltăş unul nefast. În ce mă priveşte, am scris, la vremea potrivită, despre Jurnalul lui Sebastian, încercând săş temperez entuziasmul fanilor, deşi am recunoscut importanţa însemnăşrilor scriitorului pentru cunoaşterea epocii şi a existenţei lumeşti a autorului Stelei fără nume. Era bătătoare la ochi încercarea unora de a prezenta literatura diaristică sebastiană drept mărturie supremă asupra adevărului epocii. Tenta unei ideologii partizane sărea în ochi.

84


JURNALE MEMORII În schimb, adevărul notelor şi comentariilor lui Paul Goma este violent contestat, acestea fiind considerate produsul „execrabil” al „obsesiilor”, „frustrărilor” unei minţi alunecate în rătăcire şi vulgaritate. Interesantă este reacţia celor direct vizaţi de Goma: unii au considerat că „tăcerea” e cel mai „nobil” răspuns, alţii au replicat cu virulenţă, emiţând epitete prăpăstioase, menite să le întreac? pe ale împricinatului; unii şi-au justificat comportamentul zicând că e vorba de erori de percepţie ale temperamentalului disident, în ce-i priveşte, alţii, cu abilitate, au mimat detaşarea cea mai naturală, dându-i dreptate pe ici, pe acolo, dar demonstrându-i că „exagerează” etc. Voi da doar trei exemple. Cu ceva timp în urmă, Contemporanul – Ideea europeană a organizat o dezbatere-maraton, cu participarea lui Nicolae Breban, a lui Dumitru Ţepeneag şi a altora. Discuţiile au încercat să lanseze ideea unui „caz Goma”, reprezentant autentic al exilului românesc, oarecum nedreptăţit după 1989, dar asta din vina subiectivităţii şi nedreptăţilor comise faţă de foştii comilitoni. Monica Lovinescu, după lectura celor trei volume, în care e personaj principal, a declarat: „Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”. Una dintre ultimele intervenţii este cea a lui Mircea Iorgulescu, într-un serial din Dilema. Autorul recurge la o execuţie „fără drept de apel”, cu argumente „de primă mână”. Iată două dintre ele. Punctul nevralgic al lui Paul Goma ar fi limbajul frust, direct, cu „vulgarisme”. Mircea Iorgulescu îl compară cu canalul de scurgere din Roma antică, numit Cloaca Maxima. Acest „Cioran de latrină” ar fi un mistificator, un mitoman, un imoral care vorbeşte în numele eticii, un mincinos care şi creat un laborator ad-hoc: „În cazul său, memoria nu e atât un depozit, cât un laborator. Cloaca Maxima a fost transformată, dintr-un canal colector, într-o uzină de produs dejecţii”. Metoda folosită de „Cioranul de latrină”, surpriză mare de tot, este realismul socialist. El şi-ar trata personajele încondeiate ca pe nişte eroi negativi, ca pe nişte bandiţi, având o listă neagră a lui, cu indivizi care trebuie „demascaţi”, „înfieraţi”, denunţaţi: „Deţinuţilor politici din perioada comunistă li se spunea «bandiţi», iar dosarele lor erau astfel întocmite încât să se demonstreze că sunt, într-adevăr, bandiţi”. Evident că Paul Goma apare, la rându-i, „demascat” şi „descalificat”, paradoxal, cu aceleaşi mijloace „realist-socialiste”! Mircea Iorgulescu are jubilaţia „demitizării” celui care era cotat drept un Soljeniţân român. Sintagma devine, din elogioasă, o supremă ironie, o „dezumflare ridicolă” ca „băşina” acelui copil de ţăran, cu ajutorul căreia îşi punea la pământ adversarii la trântă. (Vezi întâmplarea povestită de Marin Preda, invocată şi de Goma însuşi spre a sublinia o carenţă structurală a intelectualului român oportunist.). Acestea fiind zise, aş putea să-mi închei aici prezentarea jurnalelor lui Paul Goma. Şi totuşi îmi face impresia că Mircea Iorgulescu, aflat la trântă cu Paul Goma, a scăpat el însuşi „pârţul”, atribuindu-l adversarului. Din disident şi anticomunist, cum îl ştiam, Goma devine, uluitor, un „comunist” get-beget, un mincinos şi un mitoman „realist-socialist”, anchetator stalinist, într-un „laborator” croit ad-hoc. Cu siguranţă, Paul Goma este o personalitate accentuată. Din atare pricină, el are, inevitabil, puncte nevralgice ca orice Ahile intrat în luptă. În nici un caz însă acelea nu sunt cele puse în faţa bunei-credinţe a cititorului de către Mircea Iorgulescu. Reproşul cu Cloaca Maxima nu e convingător, fiindcă ar trebui să funcţioneze şi-n cazul, cu mult mai grav, al Politicelor lui Horia-Roman Patapievici. Şi e cu mult mai grav fiindcă Paul Goma vizează tare morale ale unor indivizi, pe când Patapievici aruncă noroi peste un neam întreg, din care, probabil, refuză a face parte. Cloaca Maxima, de aceea, s-ar potrivi mai bine în cazul valurilor de „urină” patapieviciene. Numai că această „Cloaca Maxima” a stârnit, în intelighenţia românească, nu valuri de mânie, ci de admiraţie… maximă! Iată de ce dubla măsură devine suspectă şi credibilă doar pentru duşmanii lui antiteze

NR.3/2010

85


Paul Goma. De ce mumă pentru unul şi ciumă pentru altul? De ce metoda lui Patapievici şi a lui Iorgulescu n-ar fi şi ea „realist-socialistă”, poliţienească, de vreme ce îşi au şi numiţii listele lor negre în care figurează nume ca Eminescu, Patriarhul Teoctist, Eugen Simion, Mihai Ungheanu şi atâţia alţii? Astfel, polemica lui Mircea Iorgulescu are din start un viciu de metodă, alunecând în ceea ce Mihai Ralea numea confuzia punctelor de vedere, ca abdicare de la inteligenţă. Studenta de la Fizică, în clipa când simte că nu mai are argumente în faţa colegei, spune disperată şi cu lacrimi în ochi: Aşa-mi trebuie mie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă! Cum se vede, Paul Goma iese mai rău decât „tuberculos” din disputa cu „prietenii”. Dar mai bine să vedem dacă Paul Goma îşi scoate, într-adevăr, materia polemicii din „Cloaca Maxima”. Să fie oare mizele lui atât de joase şi de josnice? Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci el, pur şi simplu, ar fi ieşit în arenă în chip sinucigaş. Adică ar fi un caz de masochism şi de ură de sine. Pură patologie. Dar mai bine să vedem ce reproşează Paul Goma intelighenţiei biruitoare în 1989, dacă această intelighenţie a biruit pentru poporul român, ajuns pe buza prăpastiei istorice, sau doar pentru interesele proprii. Or, constatăm că Paul Goma aduce la bară o serie stranie de mistificări, ca să nu le spunem trădări, ale acestor intelectuali care au cucerit instituţii, edituri, reviste, ministere etc. Cărţile condamnate ale lui Paul Goma au miza celebrei Trădarea cărturarilor a lui Julien Benda (1927). Dar, aplicând străvechea tactică a strigătului hoţului (Hoţii, prindeţi hoţii!), cei vizaţi s-au grăbit să vadă „trădare” în Paul Goma. (Culmea ironiei, peste ani, aceiaşi vor organiza la sediul Institutului Cultural Român, pe 21 octombrie 2009, o dezbatere cu genericul „Trădarea intelectualilor”!). Cea dintâi acuză produsă de Paul Goma este mistificarea disidenţei. În preajma lui 22 decembrie 1989 se constată, în plină iarnă, o creştere a numărului ciupercilor ca după ploaie. Oportuniştii din regimul comunist s-au trezit brusc „revoluţionari”, „anticomunişti”, „rezistenţi prin cultură”, autori de „scrisori” etc. Paul Goma găseşte un termen extraordinar pentru acest fenomen: autocronismul. Nu şi-a revendicat paternitatea termenului, fiindcă fenomenul fusese constatat şi de altcineva, de fierban Cristovici. Un soi de protocronism transmutat din cultura colectivităţii la cultura politică a intereselor individuale şi de grup. Un diagnostic cu atât mai dur, cu cât Paul Goma nu a ezitat să identifice numele bolnavilor. Cum puteau să nu sară ca arşi? Şi câţi eroi „disidenţi” autocronici nu numeşte el?! De la Nicolae Manolescu la Gabriel Liiceanu şi îndărăt! Unul dintre ei, chiar Mircea Iorgulescu, sosit la Paris cu un ceas mai devreme, dar ani mulţi autor de editoriale comuniste nesemnate în paginile revistei România literară. Paul Goma evocă, aidoma unui chirurg, sosirea, imediat după 1989, la Paris, a unei delegaţii de intelectuali români, care s-au întrecut în a explica occidentalilor cum au rezistat ei în faţa comunismului, atribuindu-şi, în atare privinţă, „întâietatea” de rigoare. Aceasta este marea miză a jurnalelor lui Paul Goma, punctul geometric al scrisului său, imposibil de suportat. Şi totuşi, într-un anume sens, chestiunea e marginală, nefiind decât un efect al unui fenomen mult mai adânc, pe care Goma îl vestejeşte în cele peste o mie de pagini ale jurnalelor, complementare celorlalte opere ale sale. Paul Goma este un intelectual român menit să fie împins la margine până la eliminarea din comunitatea care l-a produs. Din acest punct de vedere, el reproduce soarta lui Mihai Eminescu, cel scos din publicistica românească şi adus la starea de nebunie. Tot un „nebun” este considerat şi Paul Goma. Altminteri, el este un produs al marginii românismului. Este basarabean. Iar istoria a împins Basarabia atât de la margine, încât n-a putut supravieţui Marii Uniri. Ba chiar şi noii politicieni o lasă uitată undeva tot la marginea Europei, în sfera de influenţă a fostei Uniuni Sovietice. Silviu Brucan, Petre Roman şi Ion Iliescu şi încheiaseră un tratat cu fostul imperiu, tratat din

86


JURNALE MEMORII fericire rămas neratificat, spre deosebire de celălalt cu Ucraina, conform căruia preşedintele Emil Constantinescu ne-a angajat să respectăm vânzarea Herţei, a Bucovinei nordice şi a Basarabiei sudice. Împotriva ambelor trădări a intelighenţei politice s-a ridicat Paul Goma. Prin Tratatul cu U.R.S.S., „pentru întâia oară de la 23 august 1939 – Pactul Stalin-Hitler –, un guvern pretins liber, independent, a consimţit definitiva abandonare a unor teritorii şi populaţii româneşti din Basarabia, din Bucovina de Nord şi din Ţinutul Herţa; Iliescu – Roman au făcut ce nu făcuseră nici Dej – Groza; nici Ceauşescu – Dăscălescu – iar Pleşu al nostru s-a dovedit de-al lor, solidar cu vânzătorii Basarabiei”. (Jurnal de căldură-mare, pp. 239-240). Andrei Pleşu era, pe atunci, ministru al culturii. Uimirea lui Paul Goma e că ilustrul disident Andrei Pleşu nu şi-a dat demisia în semn de protest faţa de tratatul cu U.R.S.S. Ce enigmă, pentru Goma, această indiferenţă a lui Pleşu, ca reprezentant al intelighenţiei disidente autocronice! Şi mai violent va fi Paul Goma cu cei care au semnat Tratatul cu Ucraina, la 2 iunie 1997: preşedintele „democrat” Emil Constantinescu şi ministrul de externe Adrian Severin. (Acest tratat a fost ridicat în slăvi de intelighenţia autocronică de Grupul pentru Dialog Social. Gabriel Andreescu îl califica „o capodoperă diplomatică”, iar Al. Paleologu un „instrument juridic de excepţie” şi n-a fost decât o nouă vânzare odioasă, denunţată ca atare, în 2008 – 2009 de către actualul preşedinte Traian Băsescu. Numai că el era atunci ministrul Transporturilor şi, evident, nu şi-a dat demisia în semn de protest!). Unde să fie Cloaca Maxima, trădarea intelectualilor, în grădina lui Paul Goma sau în a celora beneficiari ai căderii lui Ceauşescu? „Inclemenţa” lui Goma, tratarea cu aceeaşi măsură atât a foştilor „prieteni”, cât şi a adversarilor, are rădăcini ontologice, nu ideologice şi cu atât mai puţin sunt „răzbunări” personale. Marea problemă a României post-comuniste este de ce nu s-a putut adapta Paul Goma la realităţile ei? Aceasta este o întrebare la care elitele noastre vor trebui să dea un răspuns mai devreme sau mai târziu. Altfel vom continua să ne adâncim în condiţia de „cea mai coruptă ţară” din Europa şi să ne bălăcim în subistorie. Cu siguranţă, Paul Goma n-are dreptate în tot ce afirmă sau atacă. Însă el se raportează întotdeauna la un absolut, fără nici un strop de „milă”, putând lăsa impresia unui „iacobinism” feroce, care scandalizează şi indignează pe cei vizaţi. Poate că o asemenea personalitate este realmente insuportabilă, cum insuportabil este adevărul. Eminescu spunea că e crud adevărul, dar numai el foloseşte cu adevărat. Paul Goma este un avatar eminescian rătăcit la cumpăna dintre două milenii. El a devenit omul-fără-patrie, în incapacitate ontologică de a-şi găsi o altă patrie şi chiar o altă limbă în care să se exprime ca scriitor. În limba franceză, în care i s-au tipărit majoritatea cărţilor (dar traduse, îndeobşte de Alain Paruit), a refuzat să scrie, ca şi Mircea Eliade – beletristica. Din acest punct de vedere, el este, în ferocitatea lui, la antipodul lui Emil Cioran. O ştie şi o mărturiseşte în mai multe rânduri. Ceea ce are în comun cu Emil Cioran este ne-mila faţă de realităţile româneşti. Şi el crede, în chip superficial, însă, că lentoarea noastră istorică vine din Mioriţa. Mă mir că o asemenea inteligenţă nu ştie să distingă între prejudecăţile vehiculate în legătură ci „mioritismul” şi substanţa profundă a acestui mit care poartă cu sine ceea ce Eminescu ar fi numit „cartea cu şapte peceţi” a destinului naţional. Imitându-l pe Cioran, el vorbeşte de „neantul mioritic”, echivalentul „neantului valah” cioranian. Niciodată Eminescu, nici în culmea celei mai crude cruzimi, n-ar fi căzut în asemenea naivitate, chiar dacă în compania lui Cioran, cum o face Goma. La fel de rău tălmăceşte „boicotul istoriei”, sintagma binecunoscută a lui Lucian Blaga. Acelaşi păcat capital găseşte filosofării asupra sentimentului românesc al fiinţei din gândirea lui Constantin Noica. Luca Piţu credea că ne va trezi vorbind despre sentimentul românesc antiteze

NR.3/2010

87


al urii de sine. Goma nu merge pe această linie. Cert e că întreaga lui atitudine este a unui naţionalism în preajma lui Eminescu, deşi are cuvinte foarte rele şi despre naţionalism şi despre protocronism, din cauza caricaturizării lor în vremea Ceauşescului. Omul care şi-a pierdut patria, dar pe care o poartă cu sine mai cinstit şi mai îndurerat decât disidenţii autocronici înfloritori sub cerul ei, devine tragic. Existenţa lui pare fără soluţie. Ajuns în atare postură la Paris, el a fost îmbrăţişat rapid ca pe un om cu soluţie, ca disident, un insolit Soljeniţân român, sfârşind prin a dezamăgi, finalmente, ca şi Soljeniţân. Dar Paul Goma nu se consideră un „disident”, o categorie compromisă de autocronici. Destinul său este singular şi ingrat. Nu din pricina „limbajului vulgar”, nu din pretinsa lui „intoleranţă” a eşuat Paul Goma în faţa comilitonilor. Ca şi Eliade, Vintilă Horia sau Vasile Posteucă, el a conceput exilul ca forma cea mai pură de rezistenţă românească, sălăşluind într-un naţionalism pe care Maiorescu îl numea în marginile adevărului. Pentru el, un popor nu există, nu are destin istoric dacă intelighenţia lui nu reacţionează normal la adevăr. Normalitatea şi adevărul sunt două dintre obsesiile cărţilor lui Paul Goma. De aici severitatea cu care „monitorizează” elitele româneşti. Ar fi singura garanţie de a-şi regăsi patria pierdută. „Disidenţa” autocronă, făcând din „naţional-comunism” principalul monstru de învins, a adoptat, ca alternativă ideologică, rectitudinea morală şi europenismul. Faimosul Apel către lichele a devenit titlul de glorie al intelighenţiei. Numai că jurnalele lui Paul Goma au venit să strice acest superb edificiu, arătând că lichelismul a intrat în plasma antilichelismului autocron. Pe de altă parte, aruncând apa naţional-comunismului din copaie, autocronii au aruncat şi copilul numit Patrie. „Disidenţa” a sfârşit prin a gândi în matricea internaţionalismului comunist cu credinţa că e… anticomunistă. Goma nu s-a rătăcit niciodată în acest labirint, găsind modele în Eminescu, Constantin Stere şi

Ovidiu Moldovan 88


JURNALE MEMORII Panait Istrati. Pentru că ei au mers până la capăt, până la confruntarea ultimă cu adevărul. Şi au plătit cu asupra de măsură, fiind marginalizaţi, destinaţi morţii civile. Dacă ne gândim bine, cei trei reprezintă momente capitale în istoria modernă: Eminescu este întemeietorul doctrinei naţionale, Stere – simbolul făuririi României Mari şi întemeietor al doctrinei naţional-ţărăniste, iar Istrati – profetul tragic al eşecului comunismului. Numitorul comun: românii nu numai că i-au marginalizat, dar n-au învăţat nimic din lecţia lor. De aceea, Goma scrie că noi n-am avut niciodată o adevărată intelighenţie, ci, cu precădere, oportunişti. La 11 martie 1984, nota: „Ne mai lipseşte – abia acum am pus degetul pe rană – ceea ce se cheamă o intelighenţie”. (I, p. 78). Apariţia lui Eminescu, zice Goma, lăsa să se întrevadă că putem avea o intelighenţie: „probabil am putea plasa naşterea acestei elite odată cu manifestarea lui Eminescujurnalist… Adică abia cu un secol în urmă. Eminescu a «ars» etapele, nu numai în poezie, ci şi în «povăţuirea» de înaltă ţinută, de idei”. (Ibidem). Or, curios lucru, elitele postdecembriste au respins tocmai personalitatea matriceală a intelighenţiei româneşti, culminând cu apropiatul nr. antieminescian din Dilema… elitistă. Goma îşi exprimă nedumerirea de ce până şi un exilat „vertical” ca Ion Negoiţescu, el însuşi un admirabil eminescolog, se înverşunează împotriva gazetăriei eminesciene. El ne previne că aceşti intelectuali se mint pe ei înşişi cu o inconştienţă paralizantă sau din interese precise. Li se potrivesc de minune versurile eminesciene scoase de Perpessicius din manuscrise şi puse la „Exerciţii şi moloz”, în vol. V de Opere:Şi-aşa-s de mul?i/ Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba/ Se mint pe sine însuşi chiar, încât/ În mine s-a stârnit mândria cruntă/ De-a spune adevărul – dacă chiar/ Prin el lumea s-aprinde”. Nenorocirea, sugerează Goma, e că scriitorul român a pierdut calea eminesciană a cuvântului care spune adevărul: „scriitorul român nu respectă cuvântul. Îl consideră doar un «materia»l, un «mijloc» – cam ca formele şi culorile pentru plasticieni, ca sunetele pentru muzicieni; la urma urmei, indiferent. (…). Fiindcă, pe lângă caracterul sacru, cuvântul spune (trebuie să spună) adevărul. Dacă nu spune (adevărul), nu mai e cuvânt, e necuvânt (de-al lui Nichita Stănescu, când scria articole în Scânteia, sau versuri – roşii, verticale), e trăncăneală; şi neadevăr”. (I, p. 292). Spaima de adevăr, zice Goma, a intrat în natura intimă a intelectualului român. E povara mentalităţii de slugă seculară: „Ce fel de oameni suntem noi, românii? Nişte fiinţe lipsite de coloană vertebrală, incapabili să face ceva prin noi înşine, mereu privind, trăgând cu coada ochiului la Stăpânul ce Mare, ca să aflăm dacă avem voie sau nu să-l înjurăm pe Stăpânul cel Mic… Şi ca pe vremea fanarioţilor, numai cu binecuvântarea Porţii…” (I, p. 163). Drama României devine reperul absolut în judecarea raporturilor dintre intelighenţie şi adevăr. De ce momentul Marii Uniri n-a constituit prilejul intrării în normalitate? Carenţele structurale ale intelectualităţii sunt şi ale elitelor politice. Argumentează că România Mare a fost, îndeobşte, o creaţie a împrejurărilor, nu a unei convergenţe sufleteşti şi spirituale, în pofida sacrificiilor de la Mărăşeşti, Oituz, Mărăşti etc. „România a ieşit din război nu doar însângerată de campanie, ci şi fragilizată de extinderea teritorială, pentru care nu era pregătită nici materialmente, nici sufleteşte”. (I, p. 81). Vechiul regat, „incapabil de a suporta mărirea familiei”, venea, inevitabil, cu un „complex de inferioritate” pe care, paradoxal, şi l-a manifestat ca pe un „complex de superioritate”, grăbindu-se a-l exersa în noile provincii. Capetele noastre politice n-au fost suficient de lucide spre a înţelege realitatea. Consecinţa: n-au fost trimise în noile provincii cele mai bune cadre capabile să lucreze pentru o integrare firească în ritmurile naţiunii întregite. Cea mai vitregită, din acest punct de vedere, a fost Basarabia: „Or, cvasitotalitatea «fraţilor» români trimişi în Basarabia, în învăţământ, în administraţie, în poliţie, era constituită din incapabili, din lichele, din scursura Regatului, mai ales din antiteze

NR.3/2010

89


«pedepsiţi». Aşa a devenit Basarabia Noua Caledonie românească”. (I, p. 82). Perceptorul şi popa, învăţătorul şi jandarmul veneau din Oltenia „desculţi şi cu paporniţă”, ajungând, în doi-trei ani, „mari proprietari, mari negocianţi, mari trăgători de sfori în administraţie”. Candidatul la parvenire îl numea pe basarabean „cap de bou”, trata provincia ca pe o colonie, ceea ce a dus la neîncrederea populaţiei locale în „român”. „Fundamentalismul moldovenesc”, de care vorbim noi azi, a fost zămislit nu numai de cuceritorul sovietic, dar şi de pseudo-românii din Regat: „românii iştia sunt mai răi ca jâdanii!”, circula o vorbă. Numai după câţiva ani de administraţie românească, mulţi basarabeni au scos portretele ţarilor, punându-le în locul regilor Carol I şi Ferdinand, nu din filorusism, ci din „tristeţea de a constata că fraţii se purtau mai rău ca străinii”. Insist asupra acestor amare consideraţii ale lui Goma, fiindcă, dacă printr-o minune, azi Basarabia ar reveni la patria-mamă, dâmboviţenii noştri s-ar comporta ca pe vremuri cu basarabenii. Mulţi „dăştepţi” din ţară nici nu-i consideră pe basarabeni români, ci ruşi, cu atât mai mult cu cât procesul de rusificare este foarte avansat în zonă. Numai că i-aş atrage atenţia lui Paul Goma că românii au ajuns să se comporte ca nişte năvălitori în propria ţară, jefuind şi distrugând pădurile, averea naţiunii, aruncând gunoaie pe unde sunt locurile mai frumoase, ca şi cum ar fi hoarde tătare mânate de lăcomia cea mai crudă. Limitele clasei politice româneşti, crede Paul Goma, au favorizat apariţia fenomenului legionar, pe care partidele istorice s-au dovedit incapabile a-l stăpâni. Mai mult, au ales cea mai proastă şi mai nedemocratică soluţie – aceea a reprimării sângeroase, declanşând valul de violenţe reciproce care au slăbit statul român democratic, împingându-l spre dictatura lui Carol al II-lea şi spre dictaturile care au urmat. Fragilitatea politică, economică şi militară a României Mari s-a văzut de la primele cedări teritoriale: „nu cumva cedarea Basarabiei şi Bucovinei a constituit începutul cedării din toate punctele de vedere?” (I, p. 70). Basarabeanul Goma insistă iarăşi asupra tragediei basarabene: „Şi iată-ne din nou în iunie 1940: basarabenii nu au putut înţelege niciodată pentru ce armata nu a opus rezistenţă, de ce s-a lăsat umilită, insultată de agitatorii comunişti paraşutaţi (atunci, în sensul figurat al termenului). Va să zică, îşi spuneau ei, fraţii români ne-au jupuit cât au putut, cât a fost timpul de plăcinte, iar când a fost să fie război, ne-au părăsit ruşilor, fără să schiţeze nici o împotrivire”. (I, p. 82). Frica de adevăr şi de istorie a românilor a făcut zadarnice încercările lui Ion Antonescu de recuperare a teritoriilor pierdute. Rivalitatea păgubitoare dintre Mareşal şi tânărul rege Mihai este oglinda a ceea ce avea să urmeze. Mareşalul l-a dispreţuit, iar regele s-a răzbunat dându-l pe mâna ruşilor la 23 august 1944: „Nu cumva sfetnicii l-au sfătuit să facă asta? Şi cine anume? Şi de ce anume?” (I, p. 76). Dacă există vreun răspuns, cu siguranţă ex-regele Mihai îl va duce cu sine în mormânt, din aceeaşi carenţă politicianistă a spaimei de adevăr, la români. A doua greşeală a regelui – spune Goma –, având aceeaşi sorginte – frica de adevăr, a fost acceptarea abdicării: „ce i s-ar fi putut întâmpla lui, lui Mihai, dacă ar fi refuzat să abdice?” (I, p. 76). „Nimic. Ar fi fost… «destituit», iar azi, ar fi rămas regele detronat, nu cel care singur s-a detronat”. (I, p. 77). Cum a reacţionat intelighenţia vremii la aceste convulsii istorice? Ca şi în timpul comunismului, ca şi după 1989: cu o falsă înţelepciune, oglindă a lipsei de „coloană vertebrală”. Scriitorimea interbelică s-a ţinut de polemici sterile, ignorând, cu puţine excepţii, vicleniile istoriei. Goma invocă publicarea corespondenţei lui Bazil Munteanu (majoritatea scrisorilor, primite de autor). Ele arată slăbiciunea funciară a intelectualităţii româneşti: „şi atunci intelectualul român era genial şi neserios; superficial şi, la urma urmelor, iresponsabil; polemiştii, cu rare excepţii, ieşeau «în uliţă»

90


JURNALE MEMORII – unde, unde, după un bun obicei al locului, îşi ridicau fustele, arătându-şi dinapoiul” (I, p. 79). Comportament provincial: „intelectualul-român, în ciuda europenismului său fără condiţii, în ciuda faptului că era la zi cu tot ce se petrecea în lume (mai precis: la Paris), rămânea într-un provincialism dintre cele mai obtuze” (I, p. 80). Expresia cea mai proastă a provincialismului a ieşit la iveală în stupida polemică dintre „tradiţionalişti” şi „europenişti”, culminând cu falsul război dintre extrema dreaptă şi „internaţionalişti”: „Probabil aşa s-a rupt (ţara, intelighenţia) în două – nu neapărat tabere de luptă, ci una, cea de extremă dreaptă: agresivă, militantă, iar «cealaltă» adunându-i pe «refuznici» – unii respingând naţionalismul violent, prin să-i zicem, occidentalism, internaţionalism, iar alţii (probabil cei mai numeroşi) fiind «dezertorii» – care îşi vor fi spus că numai arta contează, că numai actul individual rămâne”. ( I, p. 80). Războiul acesta provincial, fără miză naţională, analizat şi de Mircea Eliade în publicistica sa interbelică, s-a prelungit şi-n comunism, fiind utilizat cu mare abilitate de politica partidului obedient faţă de ocupantul sovietic, culminând, sub Ceauşeşti, cu insipida polemică dintre „sincronişti” şi „protocronişti”. Drama României – spune Goma – e că nu linia eminesciană a adevărului şi verticalităţii a biruit în cultură şi în politică, ci aceea a miticismului caricaturizat de Caragiale. Goma e înclinat să vadă în miticism o bizară sinteză între „lentoarea mioritică” şi balcanismul fanariot. S-ar putea să aibă dreptate. Goma îi neagă lui Caragiale simţul tragicului. Aici, nu are dreptate. Argumentul său e că dramaturgul, în faţa tragicului, cădea în comic, încât toate spaimele lui „nu ieşeau din… gulerul halbei (era să spun: ţapului) cu bere” (I, p. 84). Caragiale şiar fi bătut joc de seriozitatea ardeleanului (prin Marius Chicoş Rostogan). Prototipul „regăţeanului” miticizat este descris astfel:: „grecizat (gurile rele spun: ţigănit), uns cu toate unsorile, pregătit să răspundă şi celor mai grave întrebări cu o glumă (de obicei, proastă), având antrenament în materie de diversiune (trăncăneala), în fine, pregătit să nu-şi învingă adversarul, ci doar să-l ridiculizeze”. (I, p. 85). Probabil că avem aici şi răspunsul pe care-l poate da Paul Goma acuzaţiilor de tipul Mircea Iorgulescu, el însuşi „specialist”, la un moment dat, în „trăncăneala” caragialescă. În limba ţigănească, mişto înseamnă „frumos”. Miştocăreala e a te preface că lauzi pe cineva, bătaia de joc. Este «confruntarea» cu infinite precauţii: „Din nesiguranţă, din neseriozitate structurală. Şi, fireşte, din laşitate: ţiganul sau ţigănitul nu are curajul să-şi exprime opinia despre cineva sau ceva, direct, formulează în aşa fel, încât să-şi păstreze o portiţă de retragere, în cazul în care ar ieşi cu şucăr (alt ţigănism)”. Moldoveanul, mai puţin grecizat, e, în schimb, „poet”, ocoleşte ţinta prin aluzii „estetice”: despre un prost spune: „Este deştept ca oaia”. La argumentul unora că aşa am supravieţuit, Goma răspunde: „Aşa, cum? Făcând mişto deturnat? Băşind în momentul luptei?” (I, p. 86). Cam la fel au supravieţuit românii şi-n comunism, în frunte cu intelighenţia. Un text al lui Bellu Zilber, dat recent publicităţii, spune că românii au caragializat, „miticizat” până şi comunismul. Din acest moment istoric se nutresc şi jurnalele lui Goma. De aceea, volumul al II-lea se intitulează Jurnal de căldură-mare. Chiar şi Goma atinge o anume vervă… caragialescă în cuvânt. Dar, prin „frusteţe”, el încearcă să repună lumea în ecuaţia adevărului. Aceasta este diferenţa fundamentală dintre vulgaritatea lui Patapievici din Politice şi cea a lui Goma din jurnale. E chiar funcţia „inestetică” a paginilor sale, pentru care optează deliberat, spre indignarea unui Mircea Iorgulescu. Şi este surprinzător că autorul Marii trăncăneli n-a înţeles acest lucru. Sau n-a vrut. Exact din pricina arătată de Paul Goma! Miştocăreala a fost, într-adevăr, arma de supravieţuire a românului în comunism. Invazia de bancuri (cu Bulă şi fără) a devenit un fenomen singular în fostele ţări comuniste. Dar tocmai acest fapt i se pare lui Goma înspăimântător. În loc să se lupte antiteze

NR.3/2010

91


pe faţă cu comunismul, românii l-au… „băşit”! În frunte cu scriitorii! Mai întâi, prin proletcultism. „Colaboraţionismul” intelectualilor noştri este oglinda incapacităţii structurale de a se lua de piept cu adevărul. Sunt atâtea cazuri „ilustre”, de la Mihail Sadoveanu şi Ion Barbu până la Cezar Petrescu şi G. Călinescu. Desigur, n-au existat excepţiile, care au luat calea temniţei, de la Mircea Vulcănescu la Vasile Voiculescu. Dar cei mai mulţi au legitimat comunismul. Goma îl ia, în primul rând, în primire pe Petru Dumitriu, pe care nu-l poate ierta nici în ipostaza de exilat, nici în cea de după 1989, când un alt artist autocronic, Lucian Piintilie, s-a hotărât să facă un film după prima parte a Cronicii de familie. Proletcultismul a fost echivalentul „experimentului Piteşti”. Torţionarii ideologici sunt prea bine cunoscuţi. Ţurcanii au reuşit să-i „educe” chiar şi pe Arghezi, parţial pe Blaga. Lecturând corespondenţa lui Blaga, Goma este nedumerit că poetul şi filosoful, acuzat de culturnici, se apăra ca „vinovat”, iar nu în numele adevărului. Despre Noica, trecut prin puşcărie: „Dacă Noica ar fi un legionar-cinstit… Dar nu: el este un legionar-ruşinos. Ruşinos, în sensul că… nici el nu mai ştie dacă a luat-o la dreapta, ori la stânga… Altfel cum ar putea fi sensibil la argumentele marxiste” (I, p. 38). Când, după moartea lui Stalin, proletcultismul a început să-şi dovedească ineficienţa, rezultată din aberaţia ideologică, în locul Şcolii de literatură, din mers, s-a trecut la al doilea „experiment Piteşti”, având ca dascăli pe Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Sami Damian, Ileana Vrancea, Z. Ornea, George Ivaşcu ş.a., deja trecuţi prin proletcultism şi convinşi de zădărnicia lui: „Ce nu s-a obţinut la Piteşti, între 1949 – 1952, s-a obţinut, la scara întregii naţii, până în 1989: omul-care-nu există; oulcubic; omul-nou, mutantul, autocronul”. (II, pp. 29-30). Goma ne aduce aminte că Matei Călinescu, într-o carte de dialoguri cu Ionel Vianu, a surprins fascinaţia pe care a exercitat-o Paul Georgescu asupra lui Nicolae Manolescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Gabriel Dimisianu, Nicolae Breban ş.a. Altfel spus, mentalitatea kominternistă a lucrat cu oameni plini de „har”, pregătind una dintre cele mai desăvârşite diversiuni de după desfiinţarea oficială a Kominternului. Fireşte, această luciditate a lui Goma este insuportabilă şi imposibil de iertat. Luciditatea lui este pancronică cu a lui Soljeniţân sau cu a lui Cinghiz Aitmativ, cel care a vorbit de mancurtizare în zguduitoarea carte O zi mai lungă decât veacul. Nu se sfiieşte să-l numească pe Paul Georgescu „fanaticul procekist”, „reprezentând simultan glasul partidului şi glasul disidenţei de partid şi de stat…” (III, p. 223). Aici, Paul Goma sesizează straniul fenomen al puterii bicefale care s-a desăvârşit pe vremea lui Ceauşescu. Gogu Rădulescu a fost simbolul bizar din structura politică a post-kominternului, pe când Paul Georgescu – din viaţa literară. Pretenţia unor scriitori că au intrat în partid pentru a-l submina dinăuntru intră în logica „experimentului Piteşti II”. Tinerii scriitori au fost abil învăţaţi cum să apere comunismul cu iluzia că-l subminează pe dinăuntru, prin refugiul în indiferentismul estetizant, aparent antiteza proletcultismului. Descifrarea aceasta a subtilului şi ermeticului mecanism al experimentului comunist este dovada unei minţi de geniu. Când Al. Ivasiuc intra în literatură, după ieşirea din închisoare, tinerii Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Augustin Buzura şi ceilalţi erau deja „preparaţi” de Paul Georgescu „ca la Piteşti”, dar fără dureri fizice şi morale: „Fiecare dintre junii furioşi era şantajabil ori chiar şantajat, se lăsase, din frică, din oboseală, din laşitate, ori îl obligase familia să ajungă la… conştiinţa că trebuie să fi greşit cu ceva faţă de statul democrat-popular…” (III, p. 224). Asta se petrecea pe fondul reprimării revoluţiei maghiare din 1956. Spaima subliminală de a nu sfârşi ca Nicolae Labiş, care dădea semne de „trezire”, dar împins să se „euforizeze” cu delicii bahice care l-au aruncat sub roţile tramvaiului. Supravieţuitorii au devenit, fatalmente, „moderaţi”: „Nu

92


JURNALE MEMORII trecuse nici un deceniu de la traumă, dar colegii lui Nichita Stănescu se aflau pe calea cea bună: a diversionismului etic prin practicarea valorismului estetic. Ei erau foarte curajoşi cu voie de la Paul Georgescu (disidentul autorizat): cereau să se revizuiască regimul distribuirii… scaunelor”. (Ibidem). Aşa cum prin „disidenţa” autocronă patronată de Silviu Brucan, de generalul Nicolae Militaru, de Ion Iliescu şi de ceilalţi sau mulţumit iarăşi cu fericita distribuire a scaunelor postcomuniste. Ca fost puşcăriaş politic, atenţionează Goma, Al. Ivasiuc a dat legitimitate subterfugiului estetic: „Între acestea, cum se spune, a apărut Ivasiuc. Venise relativ târziu (când toţi ceilalţi erau afirmaţi), dar nu cu mâinile goale: a dat acestei generaţii şi următoarei (efectele simţindu-se puternic mai ales la optzecişti – vezi Crăciun, Muşina) un suport teoretic: justificarea valorismului”. (Ibidem). Ivasiuc n-a făcut decât să se supună (împreună cu Dumitru Ţepeneag) desăvârşirii „piteştizării” lui Paul Georgescu. Ţepeneag devenise şeful de şcoală al oniricilor români, variantă de evazionism în faţa puterii comuniste. Iar şeful de şcoală al evazionismului critic a devenit Nicolae Manolescu, cel mai strălucit dintre elevii marxiştilor George Ivaşcu şi Z. Ornea. Un alt pol intelectual indiferentist s-a conturat la Păltiniş. Ieşit din puşcărie, derutat, Noica a crezut că poate ignora comunismul prin a deveni „antrenor cultural”, căutând prin ţară 22 de „genii”, câte unul, prognosticase el, la un milion de români. Între aceştia, s-au ales îndeobşte doi, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, care şi-au luat ca blazon elitist valorismul etic. Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul sunt produsele emblematice ale miticismului intelectual sub masca seriozităţii etice. Adevărul e că „Şcoala de la Păltiniş” este ultima iluzie şi ultimul eşec al lui Noica, păltinişenii devenind, cum o atestă şi evoluţia lor postdecembristă, cei mai ciudaţi distrugători şi adversari ai gândirii lui Constantin Noica, la umbra unui fals cult. Jurnalul de la Păltiniş, în chip grăitor, începea în anul expulzării lui Goma din România – 1977. Printre cei dintâi care au sesizat impostura, se află scriitorul I.D. Sârbu, într-o scrisoare adresata Marianei Şora, la 5 septembrie 1987 (scrisoare publicată în Familia, 1995). Prozatorul îşi exprima indignarea în faţa ocolirii abile a adevărurilor epocii: „o formă de fals şi de teatru, o formă de ameţit proştii şi de ciocoism levantin la nivelul de sus, la cel mai înalt nivel de trăncăneală trăiristă”. În această comedie, continua I.D. Sârbu, „un Ştefan Aug. Doinaş se considera superior lui Blaga prin traducerea din Faust, pe când păltinişenii se dovedeau nişte fricoşi care se joacă cu baloane nemţeşti şi greceşti; ei nu se ating de popor şi de drama lui nici cu o floare”, Jurnalul şi Epistolarul trădând „arta distanţării de istorie, popor, tragic (prin beţia de cuvinte)”. Pe Noica, I.D. Sârbu îl numea „un uriaş fricos”, „un atlet al prudenţei şi un campion la fugă (de răspundere)”. Şi: „aşteptam de la Papa din Păltiniş o epistolă către mitici, o analiză a lichelismului, laşităţii, bizantiniei şi semidocţiei noastre thraco-getice”. Din păcate, contemplând propriul eşec în improvizaţiile lui Liiceanu, Noica a tăcut pentru ultima oară, lăsând loc deschis pentru trădarea filosofiei sale, trădare culminândă după 1989, când autorul Peratologiei a oblăduit la Humanitas cărţi de felul celei a Alexandrei Laignel-Lavastine. Bineînţeles, critica adusă de asemenea autori gândirii lui Noica e la polul opus aceleia a lui Paul Goma. Laignel-Lavastine regretă că păltinişenii nu au reuşit să-l „educe” radical pe maestrul lor, în sensul experimentului „Piteşti II”. Epistolarul, adaugă Sârbu, atestă „mateinizarea” unor spirite „pline de complexe pariziene”, artă pentru artă devenită „filozofie de dragul filozofării în sine”, iar „libertatea de gândire de a ignora total şi limba şi drama istorică prin care trece dricul culturii”. (Apud Goma, III, p. 271). Iată de ce faimosul Apel către lichele al lui Gabriel Liiceanu i se pare lui Goma de-a dreptul penibil în „autocronismul” său. Cu aceeaşi măsură tratează Goma literatura falsului curaj ante-decembrist. Despre „autocronicul” Arpagic al Anei Blandiana, la antiteze

NR.3/2010

93


întrebarea Monicăi Lovinescu dacă i-a plăcut, Goma a răspuns franc: „Cum să nu! Un adevărat manifest anticomunist! Un Jos-Ceauşescu! hotărât – şi revizuit de Gogu Rădulescu…” (II, p. 103). Când politruci de felul Gogu Rădulescu au constatat că „piteştizarea” a doua a dat rezultatele scontate, s-a luat subtila măsură a partidului de desfiinţare a cenzurii. Nu se putea lovitură ideologică mai eficientă şi mai logică. Intelighenţia nu mai avea nevoie de cenzură, fiindcă îi intrase în sânge autocenzura. Consecinţa, observă iarăşi cu ascuţime Goma: uimitorul fenomen al cenzurii generalizate: fiecare îl cenzura pe celălalt, iar redactorii au devenit adevăraţi specialişti în „cernere”: „Nici cei mai optimişti «psihologi» dintre consilierii ceauşişti nu prevăzuseră că, în mai puţin de cinci

Vasile Baghiu ani, scriitorii-redactori vor face ravagii în distrugerea volumelor «îngrijite», cu tot cu autorii lor. Rezista vreun poet la tânguielile delicatului şi bolnavului poet Florin Mugur?” etc. (III, pp. 272-273). Nu, nu rezista. Am simţit-o pe pielea mea la trei edituri de prestigiu, când mi s-au respins două cărţi şi mi-au fost cenzurate ale două. Printre puţinii respinşi de cenzură au fost N. Steinhardt, Teohar Mihadaş, I.D. Sârbu, Constantin Noica. De ce? Răspuns: „scriitorul român (nepuşcăriaş politic) nu a scris ceva susceptibil de a fi respins de cenzură! Prin urmare, nici Manolescu, nici Pleşu, nici Liiceanu” (III, p. 273). De aceea, o veritabilă „literatură de sertar”, pe care mulţi o aşteptau, a lipsit la cei ce păreau s-o posede, îndeobşte la „disidenţii autocronici”. Estimp, Monica Lovinescu, la Europa Liberă, îi căina admirativ pe cei „buni”, care, „bieţii de ei, se luptă cu Eugen Barbu”. „De ce cu Eugen Barbu – se întreabă neretoric Goma –, să se lupte cu Ceauşescu!” Nici Nicolae Manolescu, nici Ana Blandiana n-au riscat, „ei care-l vorbesc de rău pe Păunescu, dar cu ce se deosebesc ei, calitativ, de Bardul Bârcii, dacă şi ei se duc prin ţară (…) spre adevăratele «rosturi» ale scriitorului român: ghiftuirea până la vomă, prin casele de primire ale regionalelor de partid, iar dimineaţa cărarea desagelor, a damigenelor, a sacilor cu ce-o fi – tot de la Gospodăria de partid?” (III, p. 274). Într-adevăr, s-a trăit bine, ca să nu zic, mişto, în

94


JURNALE MEMORII numeroasele turnee culturale educative ale scriitorilor sub comunism. Când Nicolae Labiş a fost trimis spre „documentare” în Deltă şi a văzut, ca Panait Istrati în Rusia Sovietelor, care-i realitatea de-acolo, a trecut de la poemele revoluţionare închinate partidului la teribila Baladă, iar mai departe, venindu-i şi ideea proastă de a recita Doina eminesciană, la un cenaclu literar de la Universitatea din Bucureşti, a ajuns, beat turtă, sub roţile tramvaiului. Oportunismul „estetic” al celor „buni” (fiindcă „răii”, un Eugen Barbu, un Adrian Păunescu, un Ion Lăncrănjan, un Paul Anghel, un Mihai Ungheanu, ar fi fost în mod „deschis”, de partea regimului, nu în mod „închis”, ca „bunii”), apreciază Paul Goma, a avut o influenţă nefastă asupra generaţiei ’80, autodeclarată textualistă, apoi postmodernistă. Asta a făcut ca textualismul să fie un… textilism, apreciază Goma printr-un joc de cuvinte surprinzător, dar exact. Aceşti textualişti, învârtitori de cuvinte goale, au fost ultimele mlădiţe ale şcolii lui Sami Damian şi a lui Paul Georgescu. Ei sunt comparaţi cu sabinii care – pentru a scăpa cu viaţă – au participat cu privirea la batjocorirea sabinelor de către cuceritori. Doar cinci din 1500 de sabini n-au putut îndura, alegând să li se taie capul, în vreme ce în ceilalţi a biruit frica şi au mers în robie. Textualismul, în aprecierea autorului, este forma degradată de mioritism (paradoxal, neosămănătorism!), conjugat cu miticismul şi devenit uitare. Nu întâmplător postmoderniştii nu s-au revendicat din hyperionism, ci din caragialism. Aceasta e o veritabilă recapitulare a evoluţiei literaturii comuniste de la proletcultism la textualism / textilism: la Şcoala de literatură, „băgai, prin fund boul şi, prin faţă, îţi apărea Scriitorul realist-socialist (în principiu, fiindcă în realitate n-a ieşit nici unul din cei planificaţi…); în schimb «Şcoala liberă» favorizată de Paul Georgescu, cultivată de Sami Damian, teoretizată de Crohmălniceanu, a produs scriitori onorabili – pe de o parte însă nenorocindu-i pe ei, pe scriitori, fiindcă au fost schilodiţi (unii, pe viaţă); pe de altă parte fiindcă aceştia («scriitorii care n-au făcut nici un compromis, la gazete»), jucau simultan, rolul de ţap ispăşitor şi de alibi – al puterii. Când îi convenea puterii să organizeze «campanii» – organiza (ca aceea condusă la atac de Ivaşcu prin Contemporanul împotriva onirismului – şi la care a «contribuit» şi Adrian Marino); iar când încetau campaniile, continuau… «sfaturile-în-şoaptă» dinspre cenzura sătulă de… naturalismele unor realişti… Ehe, de câte ori m-au… consiliat Gafiţa, Cornel Popescu, Corneliu Leu, Dodu Bălan, Măciucă – chiar nemuritorul Vasile (altfel, Nicolescu): «Scrie şi dumneata chestii fără probleme – ca oniricii, doar eşti de-al lor!» Numai că, aşa cum se întâmplă în viaţă: cine acceptă un singur… făcut-cu-ochiul dinspre Diavol, dacă nu are structură de profitor de pe urma pactului cu acela – poate că mâine, nu, dar sigur: poimâne are să primească un picior în cur – de la acelaşi Diavol – de are să se audă până-n Mecet! Pentru că, la urma urmei, «politica» făcută de Ţepeneag, cât timp era în ţară a fost: «Fără politică în literatură!», refuz-ukaz şi mai net pe buzele lui Dimov./ În fond, Ţepeneag se înţelegea perfect cu Sami Damian, nu doar pentru că amândoi jucau şah… (…) S-ar repara o cruntă nedreptate de istorie literară: actualii textilişti ar afla că au «înaintaşi», strămoşul lor fiind, hotărât – Ţepeneag – n-au decât să consulte textele: şi ei, ca şi Ţepeneag, stăpânesc de minune arta de a nu spune nimic, pe puţine pagini – asta zic şi eu concizie!” (II, p. 210). (Fac o paranteză în legătură cu „făcutul-cu-ochiul” dinspre Diavol. Drama e că nici Paul Goma însuşi n-a scăpat de începutul păcatului. Punctul de plecare este intrarea în partid, în 1968, făcându-şi iluzii privitor la Diavol şi fiind, apoi, nevoit să se adreseze „respectuos” şi „din patriotism” lui Ceauşescu, la 4 mai 1977. Cezar Ivănescu a văzut aici o contradicţie morală. Totuşi, Paul Goma a avut puterea să se trezească şi ruptura de Diavol l-a salvat.). Când şandramaua ceauşistă a început să scârţâie, anunţându-şi antiteze

NR.3/2010

95


prăbuşirea prin ea însăşi, observă Goma, s-a trecut la prefabricarea „disidenţilor”, mentorul lor politic fiind Gogu Rădulescu, care a lansat şi diversiunea că pericolul nu e comunismul, ci ungurii, Augustin Buzura făcându-se purtătorul lui de cuvânt. Nu a avut încredere nici în „disidenţa” de tip Ion Mihai Pacepa, „toapa” care, după ce a slujit Securitatea comunistă a venit la Paris, solicitând o convorbire cu Monica Lovinescu, „ca între luptătorii anticomunişti” (II, p. 18). A sesizat şi slăbiciunile lui Dinu C. Giurescu, „vajnicul”, „verticalul”, „imparţialul”, sosit în Occident „după ce, în România, a lins, în toate sensurile şi Partidul Comunist şi statuia lui Ceauşescu…” (I, p. 149). Exemplele nu se opresc aici. A existat, totuşi, un licăr de speranţă în 1989. Aşteaptă cu sufletul la gură veştile din ţară. Pe 20 decembrie 1989 notează: „Se petrece, se petrece. Timişoara, Cluj, Sibiu. Atât?” Pe 21 decembrie: „Se petrece! Nu mai scriu, istoria se scrie singură”. (I, p. 251). Dar bucuria îi este scurtă. Pe 26 decembrie, vede filmul „judecării” şi asasinării Ceauşeştilor. O spaimă îl cutremură. Scrie cu litere mari: „NU AŞA SE ÎNCEPE: CU O CRIMĂ?” Şi: „Scârbit, înfricoşat. De parcă şi pe mine mar fi împuşcat pe la spate”. Prin moartea lui, în ziua de Crăciun, Paul Goma trăieşte senzaţia stranie că Dictatorul îl expulzează pentru a doua oară din România. De astă dată prin călăii-disidenţi autocronici. Din această clipă, el asistă la o nouă prăbuşire a ţării. Au fost înlăturaţi cei „răi” de peste tot, inclusiv din cultură, şi au venit „cei buni”, care-l dezamăgesc rând pe rând şi în gloată. Şi-au împărţit frăţeşte puterea: unii în politică, ceilalţi în cultură. Povara „experimentelor Piteşti I, II” s-a lăsat grea ca lespedea pe mormântul Mântuitorului. În jurul lui Goma cercul s-a strâns ca o menghine, până la sufocare. Avea de ales între a rămâne la Paris, fără patrie, şi de a pactiza cu victoria celor „buni”. Era aşteptat cu speranţă, cu braţele deschise. Precum Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, declaraţi eroi naţionali şi primiţi în triumf, ca membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor. Lupta lor se încheiase, dar a lui Goma, nu. Pentru el, n-a fost ultimul act dintr-o piesă pe care a crezut c-o poate stăpâni cu luciditatea celui care vede adevărul. În lunga lui călătorie prin pustiu, de peste cincizeci de ani (de la 13 ianuarie 1941, când învăţătorul Eufimie Goma a fost arestat şi deportat), Paul Goma a sfidat destinul, fiind, totuşi, prizonierul lui în absolut. Omul atins de eminesciana „mândrie cruntă de-a spune adevărul” a avut a căuta fiinţa profundă a României, a patriei ameninţate să nu mai fie. Melosul îmbietor al sirenelor nu l-a atins decât o singură dată, în 1968, când a crezut că ridicarea din genunchi a lui Nicolae Ceauşescu e una adevărată. N-a fost. De aceea, şi-a rezervat misiunea să înţeleagă şi să ne spună de ce n-a fost posibil. Necruţător, peste marginile admise, el şi-a adăugat la vechii adversari duşmănia „prietenilor”. Şi totuşi Paul Goma nu e singur. În cuvântul introductiv la Jurnal pe sărite, Laszlo Alexandru ne avertizează: „În pragul unei noi renaşteri a spiritualităţii româneşti – pe care o dorim cu toţii – sunt sigur că Paul Goma, cu supărările şi diatribele lui, dar şi cu imensul său capital de suferinţă, cu cele patruzeci de cărţi ale sale (din care cel puţin trei sunt adevărate capodopere!), cu inteligenţa şi sensibilitatea lui exacerbată, cu moralitatea sa intransigentă, va fi un mare model al nostru, pe care mai devreme sau mai târziu societatea românească îl va descoperi şi îl va elogia”. Deocamdată, România rătăcitoare îl ignoră, spre imensa ei pagubă. Dar nu şi România profundă, norocoasă că a zămislit din pământul Basarabiei nu „un Soljeniţân român”, ci, pur şi simplu, un Paul Goma unic şi inconfundabil avatar al lui Eminescu în contemporaneitate. (Apărut, în primă variantă, în Sinteze, Bacău, an IX, numerele 20-24/272-276, 22, 29 mai - 5, 12, 19 iunie 1998) [...]

Sâmbătă 11 septembrie 2010 Azi am trimis, prin poştă, varianta de hârtie a Scrisorii către M. Cimpoi. 96


JURNALE MEMORII

Iat-o: Paris, 10/11 septembrie 2010 Iubite coleg Mihai Cimpoi, Iată-ne în 10 septembrie (2010, totuşi), iar eu nu am primit un răspuns nici de la Dvs. cel care aţi formulat primul invitaţia, nici de la Guvern, de la care aţi avut promisiunea - adevărat: orală - că mi se va re-da cetăţenia română prin cea moldovenească - nici de la şoferul Ambasadei de la Paris a Moldovei. Am înţeles (n-aş mai fi înţeles!): eu am păcătuit atunci când, după scrisoarea Dvs., m-am grăbit să spun: «Da, accept invitaţia de a călători în Ţara mea!», uitînd că în multe împrejurări - una dintre ele: ca răspuns la invitaţia lui Snegur - declarasem: «Nu călătoresc în ţări comuniste». Cu durere, cu sfâşiere constat, după şase săptămâni de beţie a bucuriei de a mă întoarce în Ţara mea, Basarabia, că m-am înşelat. Ca circumstanţă atenuantă evoc chiar invitaţia Dvs. Mi-am zis că dacă preşedintele (interimar) Mihai Ghimpu a fost de acord cu acest gest, pe malurile Bâcului domneşte democraţia, iar Basarabia mea nu mai este comunistă. Ce eroare - tragică: Republica Moldova este, în continuare o ţară comunistă, dovadă: “la acest ceas de cumpănă” invitaţia făcută mie de a veni acasă, mai ales de a primi cetăţenia moldovenească, a devenit, brusc, nu doar inconvenabilă pentru guvernul de la Chişinău, ci de-a dreptul “dăunătoare” (ce va spune Băsescu - cel care mi-a refuzat cetăţenia română pe care o merit mai vârtos, decât el, preşedinte al României?; ce va spune fostul stăpân bolşevic al Moldovei, Voronin?, dar Stepaniuk?, dar Tcaci, dar Socor, dar Reidman - tovarăşi îndrumători spre îndărăt?, ce să mai vorbim de Lavrov, Medvedev, Putin?, îndrumători spre Moscova?); invitaţie - adevărat, doar orală, prin Mihai Cimpoi, de a mă întoarce acasă - dar ce fel de acasă este aceea în care miliţiştii şi kgbiştii de pe Bâc nu au fost arestaţi, judecaţi, pedepsiţi pentru crimele îngrozitoare din 7 aprilie 2009? Ce fel de acasă poate fi aceea în care criminalii bolşevici responsabili de masacrele din aprilie 2009 sunt liberi, ba, rânjind, promit să se întoarcă la cârma nefericitei Moldove? Acum vreo cinci ani, în “corul” manifestanţilor care cereau pentru mine restituirea cetăţeniei române (cea refuzată de Băsescu), se afla şi o fetişoară din Paşcani. Cu ea am întreţinut o scurtă “corespondenţă” prin poşta electronică. Am reţinut întrebarea ei, neliniştită - pe care o citez mereu, mereu, mereu: “În această ţară vreţi să veniţi?” Am înţeles tactica daco-românului - fie el basarabean: Nu răspunde întrebării tale - ci, laş, te tace. Aşa au procedat şi guvernanţii de la Chişinău, după ce m-au poftit să mă întorc acasă.M-au tăcut, ştiind ei - din negura veacurilor - că într-o societate fără lege, fără morală, fără Dumnezeu păcatele se şterg, sunt “amnistiate”, nu prin răspuns, nu prin cerere de iertare - ci prin tăcere : “Eu te tac, fiindcă sunt atât de slab, încât aş deveni şi mai slab, dacă ţi-aş cere iertare pentru ofensa făcută”. Iată o “concepţie” de rob. De aceea Germanii alcătuiesc un mare popor - fiindcă şi-au cerut iertare pentru crimele lor din cursul secolului trecut; de aceea Ruşii sunt - şi vor rămâne - un popor de nimica, o adunătură (în ciuda marilor scriitori, compozitori, gânditori), fiindcă nu au cerut iertare, de pildă Poloniei, pentru Katjin; tot de pildă României, pentru sfârtecarea ţării, pentru furtul de teritorii, pentru jaful bine organizat, pentru organizarea foametei din Basarabia, pentru sutele de mii de nevinovaţi deportaţi, distruşi, asasinaţi în Gulag şi în deportare. Astăzi, 10 septembrie 2010 a devenit prea târziu pentru un răspuns datorat mie.

antiteze

NR.3/2010

97


Fiindcă eu nu contez pentru guvernanţii de la Chişinău, cum a contat Adrian Păunescu. Din acest motiv declar că nu mai aştept nimic de la Domniile Voastre. Pentru că s-a făcut 10 septembrie. Adică: prea-târziu. Paul Goma

Duminică 12 septembrie 2010 Din revista Argeş (12 sept. 2010) Scris de LUCA PIŢU “Omul din Belleville faţă cu încercările de eroizare a securienilor defectori Privitor la măcar trei dintre securoii trimişi cu misiuni criminale, dacă nu deocheate, în Vestul capitalist, cacoşim şi decadent, Paul Goma, scriitorul nostru cel mai pugnace (şi, poate, cel mai cunoscut peste fruntariile actuale), s-a pronunţat nuanţat, critic dar ferm, în spiritul adevărului său carevasăzică, refuzând să-i transforme pe Mihai Pacepa, Liviu Turcu sau Haiducul Hirsch – asemeni unor simple odrasle ale privilighenţiei comuniste provinciale – în eroi ai neamului, democraţiei, României, Israelului, Franţei, Rusiei Bolşevicioase ori Atlanticului de Nord. Jurnalul său de pe pânza vremii internetice ne stă mărturie. Îi vom da apă la moară, în cele ce urmează, samarizaţi cu propriile noastre experienţe de viaţă, de lectură şi de cogitaţiune independentă. Să-i luăm la purecat pe rând. Haiducul Hirsch, bunăoară. Misionat să toarne otravă din stilou în paharul cu apă al unui Paul Goma participant la o dezbatere cu presa şi diverse organizaţii neguvernamentale pe tema batjocoririi drepturilor civice în Estul Sovietizat, el trece la Occidentali cu arme şi bagaje. E, din acest motiv, un trădător sau un erouă Păi, dacă admitem, în ritmul sinecdocizării totalitoante, că Partidul = Ceauşescu = România, iaşte un trădător sadea securianul respectiv. Dar nu admitem, argumentând că erea partea, partiditatea comunistă, compusă, la data ceea, doar din vreo patru milioane de membri, adicătelea de entităţi emasculate. Or, Haiducu nu jurase obedienţă absolută decât Ceauşeştilor Tovi, iar jurământ ofiţărănesc făcuse numai Ministerului de Interne. În ochii lor, defectând cu succes, rămânea eternamente mişel. Urma să devină, graţie acestui gest, şi erou? Erou nu, ci prosper om de afaceri, ba şi auctor al unei cărţi de impact limitat, ca să nu zic momentan, despre propria sa dezerţiune. Avea motive ideologiciene să defecteze Tovul Hirsch? Avea, desigur. Ca evreu, din familie nereligioasă şi internaţionalistă, se simţea el însuşi trădat de rebrănduirea naţional-comunistă a regimului politic din România, aşa cum se simţiseră, la vremea lor, după îndepărtarea din poliţia politică, şi membrii grupării lui Saşa Muşat, auctorii atacului asupra camionetei Băncii Centrale, reevocaţi în filmul lui Alexandru Solomon, noii securoi ai Epocii de Aur Ceauşiu antisemiţi adeverindu-se la anchete, sau chiar simple atenţionări, cam cât seizii locotenent-colonelului Parpanghel Boţârlan, ce, prin 1988, le apostrofau pe ştudeantele de la Secţia de franceză, Mariana Luţă ori Irina Creţu, fosta iubită a lui Aurel Dumitraşcu, pentru c? se frecventau cu «jidoavca de Mady Solomon», fiica unică a unui respectabil inginer din Piatra-Neamţ, amică, la rândul ei, cu lectoriţa italiană Anna Alassio, asiduă, aceasta din urmă, a cercului dan-petrescian. Liviu Turcu, «trădător» din perspectiva jurământului militar şi a obedienţei pecerii, va fi devenit cumva erou după trecerea la Americani numai pentru că dădea un lung interviu, foiletonizat, la Vocea Americii, unde zugrăvea nasuliile comunismului dadadanubian (dar cam în stilul descurajant, ca să nu zic disforic, al lui Mircea Iorgulescu, «cârtiţa» plasată de Secii Curişti, văleat 1989, la Radio Europa Liberă şi Radio Paris)? Îl ascultam, consemnat la domicil personal, cu interes, doar că, până la fuga elicopterizată a lui Moş Neculai Ceauşinschi, intervenţiile sale nu mergeau în sensul speranţei ori îndemnului discret la aşteptarea stoică a sfârşitului iminent al

98


JURNALE MEMORII bolşevicioşiei. După 22 decembrie 1989, da, se reaorientează gagiul şi dă sfaturi loviluţionarilor bucureştioţi, ajungând să apară, în anii recentuţi, o simplă jigodie postsecuristă ce lansează acuze de colaboraţionism în dreapta şi în stânga, de presupus contra cost, inclusiv la adresa febrilului liberal Varujan Vosganian ori, râsul gurului, înspre Vladimir Tismăneanu, fostul său coleg de Sociologie. Ion Mihai Pacepa, acum, şalţul cel mai baban dintre defectorii ceauşieni. Adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe, nu şeful ei principal, trece, în 1978, la Ianchei. Ce zicem despre nenea cesta? Ceva om susura noi despre mnealui, dar… să vedem cum îl probozeşte sărbătoritul nostru, Paul Goma, împlinitor a şaptezeci şi cinci de toamne în octombrie curent. La concurenţă cu Noica, filosoful călare pe functorul «întru», Omul din Belleville, observator impavid al istoriei româneşti, mai cu seamă recente, dă pinteni intercostali prefixului «inter», construind, cu ajutorul acestuia, concepte precum «intercenzurarea», «intertămâierea», «intersodomizarea» şi – relative la sexcuriştii defectori – «intertrădarea». Ne amintim, din Gherla sa, cum ciobanii mioriticii îşi bagă unul altuia deştul în ţuhăz, apoi… se cracănă de râs. Jurnalul internetic al Gomii conţine răspunsuri indirecte pentru amicii blogarului Victor Roncea, privitoare la fenomenul de ei botezat «Curva Pacepa». Le spune, între altele, că-l lasă rece faptul că securienii se trădează unul pe altul, se intertrădează, interanchiulează, interfelează, interirumează sau intertămâiază, însă îl miră că, printre propriii săi emuli electronici recenţi, unii îl eroizează pă Ghinărar – aşa cum copiii din familii bune, cărora li s-a interzis scormonirea propriilor dejecţii rahatiene, ajung, tocmai din această cauză, să sacralizeze excremenţialul. Aminteşte Omul din Belleville şi Afacerea Gustav Pordea, cu valahul finanţat de Bucureşti, prin DIE, să-şi cumpere un loc eligibil pe lista Frontului Naţional pentru Parlamentul European, tranzacţie devoalata tabloidelor de nevasta dizvorţatoare a lui Jean-Marie Le Pen. La procesul de calomnie intentat journalistului frâncesc de la cotidianul Le Matin, e solicitat Pacepa ca martor al apărării. Iancheii totuşi, spre a-l proteja, nu-i îngăduiră să vină la Parigi personal, unde spera să o întâlnească pe Monica Lovinescu, ea – nedoritoare să se întreţină cu un securist, fie el şi de rang înalt, al cărui trecut încărcat de crime, de sânge şi de căcart, îl cunoştea foarte bine – refuzând întâlnirea cu demnitate. Altele sunt însă punctele mele de interes «întru» Tov Ghinăraru. Îi spun tov pentru că a obţinut, prin Americani, recuperarea postlovilutionară a gradului de securoi înalt şi pensia aferentă, nedeosebindu-se astfel, decât poate formal, de Plesiţă, fratele său hain. Iată, dară, observaţiunile meale: Erou nu-l vad câtuşi de puţin. A trecut la adversari ca raţa prin baltă, lăsându-şi fata şi ginerele zălog Ceauşescului, abandonându-i la discreţia tiranozaurului, carele, nu i-a tras pe roată, nu i-a spânzurat, nu le-a turnat plumb topit în urechi, ci le-a făcut ceva mult mai scârbos: i-a ţinut sub ascultare microfonie aproape 12 ani, toate sughiţurile, lacrimile ori flatulenţele fiindu-le înregistrate, codificate, numerotate. Îi vedeam uneori, la Doi Mai, încadraţi de două maşini poliţiene, însoţiţi peste tot, la umblătoare, la cumpărături sau la plajă. Lor le-aş putea la o adică acorda titlul de Eroi ai Chinului Socialist, lui, care i-a lăsat amanet Căpcăunului, un şut în fund i-aş trage, bine ţintit. Acum, treaba cu Orizonturile roşii. Că a folosit negru literar, ghostwriter, o ştiam din, de Arkadie Sevcenko, Ruptură cu Moscova, adusă din Vest de Vivi Dobrinescu, vecinul meu tătărăşan, coechipierul lui Gheorghe Buzatu. Defectorul sovietic de rang ambasadorial povesteşte cinstit că, spre a-şi scrie mărturia după exigenţele editorilor americani, a făcut apel la un scriutor profesionist, ce i-a luat interviu, a ordonat şi stilizat materialele lui livrate prin discuţii înregistrate pe bandă magnetică. Etc. Pacepa, cu studii doar liceale, serale pesemne, ca şi Plesiţă, inteligent poate dar fabulator şi incult, nu-şi spune deloc negrul. Nevasta mea însă, comparând antiteze

NR.3/2010

99


stilul din Supleantul cu cel din Orizonturi roşii, crede că l-a depistat ca ghostwriter pe însuşi Petru Popescu. Excelent cunoscător de engleză, romancier cândva de succes în România, negrul literar al Ghinărarului a făcut o treabă minunată în Red Horizons: dialoguri spumoase sau epustuflante, fantezie numeroasă, întâmplări hazlii, istoriete sadicomice, mai degrabă ficţiune decât lucrătură autobiografică. Mare succes avea să aibă lectura cărţii, pe vremuri, la Radio Europa Liberă. I-a dat o lovitură straşnică, sub centură, bulangiului Ceau, cu care avea propriile răfuieli de dus la capăt, meschine, personale, ci nu de idei. Doar că lovitura trasă Geniului Rău al Carpaţilor au resimţit-o românii cu asupra de măsură înainte de 1990: întărirea aparatului represiv, dificultatea călătoririi peste fruntarii, obligaţia pentru specialiştii plecaţi în Apus de a semna angajament cu Secu (a se vedea, la Iaşi numai, universitarii, inombrabili, de pe faimoasa Listă a Ghiţulicii primsecretariene cu «persoanele de sprijin»). După 1990, fără ghostwriter de talia lui Petru Popescu, nu a făcut decât să fabuleze fără talent, să bată câmpii digresiunilor sau apa în piua lui Moş Mitru. O vreme l-a solicitat pe Mircea Nedelciu. Eram la el, cu Mihai Dinu Gheorghiu şi Jean-Paul Goujon, când, imobilizat în fotoliu de infirm definitiv, Mircea primea un telefon dinspre SUA, îi transmitea Ghinărarului băgările sale de seamă după lectura unei dactilograme, apoi ne şoptea ironicamente: «Am ajuns negrul lui Pacepa, prieteni, dar mă plăteşte boiereşte». Cu Lucia Hossu-Longin, are în momentul de faţă Pacepitatea Sa o negresă literară, aptă, adaugă răutăcioşii adolescentini, şi de servicii «subtabulare»... Că Humanitas nu a făcut o mare brânză publicându-l pe superdefector, se va vedea curând, la vânzările mai puţin spectaculoase decât ale starletei Mihaela Rădulescu. Doar faptul că, la ultimul târg de carte, standul Liicenilor pusese portretul lui Pacepa lângă cel al Hannei Arendt mi-a dat de gândit. Dacă nu e intenţie iudeofobă la mijloc, spre a se sugera că ambii sunt israeliţi, rămâne o mare nerozie, o gravă porcărie. Femeia aia, fosta iubită şi interlocutoare privilegiată a lui Martin Heidegger, analistă neîntrecută a fenomenului totalitar, filosoafă a culturii, alături de un securoi viclean, ignar, mitoman!!! Mă depăşeşte lucrătura. Şi încă ceva: securoii rămân securoi, tautologic exprimându-ne, indiferent de regimul căruia se află arondaţi. Nu sunt mai breji ipochimenii ce, în societatea deschisă, ascultau, la cererea mitterrandiană, telefonul parigotic al lui Cioran, necum cei ce, puşi la treabă de urangutanul George W. Bush, la baza americană de la Guantanamo, pentru a-i determina să clacheze pe musulmanii suspecţi de terorism, se şterg la fund cu pagini din cartea lor sacră, din Coran. Toţi, de-i pui la munca lor, murdară prin definiţie, o apă ş-un pământ se adeverează... Cred ca sărbătoritul nostru, Paul Goma, nu m-ar contrazice prea mult pe astă temă. Necum René Char, din care sfios recita-voi, înc-o dată şi înc-o dată: «Vă închinaţi Porcilor Voştri, care există; eu mă spun Zeilor Mei, ce nu există! Rămânem bărbaţi ai inclemenţei». [...]

Miercuri 15 septembrie 2010 Ieri mi-a fost o zi-grea-grea. Cam foarte, vorba celuia. O să vedem ce se mai poate cârpi. […] Iată ce primesc de la Bucureşti : “D-le Paul Goma, aveti in link-ul transmis declaratia d-lui deputat Bogdan Cantaragiu. Cu stima Virgil Florea”

Am răspuns: “Am primit declaraţia. Şi ce fac cu ea? Paul Goma”

100


JURNALE MEMORII “DEZBATERI PARLAMENTARE Şedinţa Camerei Deputaţilor din 7 septembrie 2010 Fragmente relevante pentru următoarea interogare: Vorbitor: Bogdan Cantaragiu 1. Declaraţii politice şi intervenţii ale deputaţilor: 1.67 Bogdan Cantaragiu - "Petiţie pentru repunerea în drepturile de cetăţean român a scriitorului disident Paul Goma"; Intervenţie consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedinţă Domnul Bogdan Cantaragiu: "Petiţie pentru repunerea în drepturile de cetăţean român a scriitorului disident Paul Goma" Acum, după condamnarea comunismului în Parlamentul României, după votarea acestei binemeritate legi a lustraţiei, statul român mai trebuie să facă un gest reparatoriu: să redea cetăţenia română tuturor celor cărora le-a retras-o pe nedrept în perioada de dinainte de 1989. Un astfel de om căruia statul român i-a făcut un mare rău este Paul Goma, poate cel mai cunoscut disident din timpul perioadei anticomuniste, autorul unei mişcări de protest colectiv împotriva încălcării drepturilor omului, personalitate care trăieşte de peste 30 de ani în Franţa. Vreau să citez, să mă alătur şi să susţin o petiţie semnată deja de peste 300 de scriitori, jurnalişti, profesori, medici, studenţi sau istorici, prin care se face un apel pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români. Este timpul ca România să-l recheme acasă; este timpul ca exilul său şi al familiei sale să înceteze. Măcar acum, la mai bine de 20 de ani de la prăbuşirea regimului comunist opresiv. Este timpul ca scriitorul exilat să primească recunoaşterea şi reparaţiile care i se cuvin, de ordin moral, istoric, cultural, pentru cei 50 de ani în care şi-a servit exemplar ţara căreia îi aparţine cu întreaga sa luptă, cu cărţile sale. Statul român trebuie să anuleze toate măsurile represive care au fost luate împotriva lui Paul Goma şi a familiei sale începând cu anchetarea, arestarea şi întemniţarea lui; să i se ceară scuze şi să fie repus oficial în drepturi. Cred că statul român trebuie să facă acest lucru, o dată pornit pe drumul despărţirii de trecutul comunist, să pună acest gest alături de cel făcut de preşedintele Traian Băsescu în momentul citirii în Parlamentul României a Raportului Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste. Despărţirea de trecutul comunist, depăşirea lui prin reabilitarea adevărului istoric, prin asumarea responsabili-tăţilor şi repararea răului care încă mai poate fi reparat, reprezintă un pas fără de care noul destin istoric al României nu va putea fi niciodată împlinit. Nimic nu poate fi clădit temeinic pe un trecut pus mereu între paranteze, pe adevăruri amânate la nesfârşit ori pe dreptatea mereu refuzată celor care au avut de suferit. A trecut peste jumătate de veac de când scriitorul Paul Goma a avut de suportat primele represalii, primele dintre consecinţele cele mai grave pentru atitudinea şi manifestările sale împotriva totalitarismului comunist. În vara lui 1956, studentul la Litere Paul Goma este judecat, pentru scrierile sale, la Rectoratul Universităţii Bucureşti, iar în noiembrie 1956 avea să fie arestat şi anchetat de Securitate (în 1952, elev fiind, a fost, de asemenea, "reţinut" timp de opt zile la Securitatea din Sibiu). Au urmat 21 de ani de opoziţie deschisă faţă de regimul comunist şi tot atâţia de represiuni împotriva sa şi a familiei sale, inclusiv 2 ani de închisoare, 5 ani de domiciliu forţat, excluderea abuzivă din Uniunea Scriitorilor etc. Iar din toamna lui 1977 şi până azi, peste trei decenii de exil şi de proscriere nedreaptă şi dureroasă. A venit timpul ca statul român să-şi asume responsabilitatea pentru toate acestea, să le pună capăt şi să procedeze neîntârziat la repunerea în drepturi a lui Paul antiteze

NR.3/2010

101


Goma şi a familiei sale. Nu Paul Goma trebuie să iniţieze aceste demersuri, ci statul român, autoritatea în numele căreia au fost luate, în 1977, ca urmare a iniţierii Mişcării pentru drepturile omului, măsurile represive abuzive de care până acum, din păcate, nu sa dezis sub nicio formă. Este timpul ca România să-l recheme acasă; este timpul ca exilul său şi al familiei sale să înceteze. Măcar acum, la mai bine de 20 de ani de la prăbuşirea regimului comunist. De asemenea, este timpul ca acest gest reparatoriu să fie îndreptat spre toţi aceia care, din motive politice, datorită luptei şi opoziţiei lor anticomuniste au fost decăzuţi din drepturile de cetăţeni români. Negarea şi neasumarea unei perioade nu înseamnă ştergerea ororilor acelor vremuri. Doar asumarea trecutului ne va ajuta să clădim un altfel de viitor.”

Vorba mea: “Şi ce fac cu ea (cu declaraţia D-lui Cantaragiu)?” Ce să fac - precum poetul realistsocialist Theodorescu: nimic. * Când am întrebat, eu: “Ce fac cu ea?” (cu declaraţia lui Cantaragiu), chiar întrebam, însă aşteptam răspuns la altceva: Ce anume i-a împins pe bucureştioţi la această acţiune? Aparent, nimica, dar-însă-totuşi… Nu mă cred buricul pământului, nu-mi fac iluzii că neînsemnata mea persoană ar putea înrâuri în vreun fel mersul trebilor politice pe malurile ambe ale Prutului. N-ar fi exclus însă (să fie observată precauţia) ca Bucureştiul, socotind că invitaţia Chişinăului i-ar putea aduce prejudicii (prin “furarea - sic - a întâietăţii”), s-a decis să schiţeze “un gest”, concurent, dar care să nu-i poată pricinui niscai prejudicii, a pus pe cineva din parlament să facă, nu o propunere, în ceea ce mă priveşte, ci să pună o nevinovată întrebare (din sală). În cazul improbabil că va trebui vreodată să răspundă pentru ce nu a făcut nimic pentru repararea situaţiei lui Goma, Traian Cotrocenescu va răspunde, ofuscat:«Cum nu? Dar s-a pus problema lui în Parlament!» Şi, gata, băseştii şi udrèsele din dotare vor fi absolviţi! «I s-a întins o mână, dar el a refuzat-o!» - ce mai contează o minciună la un guvern de băseşti, de boci, de udrèse de tustrele sexele (printre altele)? Simultan, la Chişinău, azi, am băgat de seamă “ceva” care ar putea să fie explicat(ă) sub influenţa scrisorii mele din urmă («în ce fel de ţară merg eu, care declarasem că nu călătoresc în ţări comuniste?») şi mai vârtos în privinţa nepedepsirii vinovaţilor din 7 aprilie 2009. În discursul de azi, Ghimpu cere să se accelereze anchetele vinovaţilor. Dar şi în cazul acesta este mai degrabă o “presupuială”, vorba lui Moş Purcel de la Lăteşti, decât o concluzie trasă din probe. [...] Sâmbătă 18 septembrie 2010 Nu mă mai preocupă soarta lumii? Ba da, mă preocupă şi ea, însă deocamdată sunt prea-ocupat de soarta mea şi a familiei mele. Nestrălucită. Cred că nu vom putea merge la Chişinău, de 2 octombrie.Chiar de vom primi cetăţenia azi, nu vom putea face formele în timp util. Ei, da: asta este, nu alta. […] Iată ce mi-a transmis Flori Bălănescu: 102


JURNALE MEMORII “Maria Sava – Interviu cu istoricul Flori Bălănescu Paul Goma 75 – „Un om liber care a facut istorie” Maria Sava.: Cine sunteţi, stimată doamnă Flori Balanescu, si de unde atata curaj sa-i stati alaturi lui Paul Goma, marele indezirabil, memoria vie a tuturor lasitatilor celor care se cred dumnezeii culturii romane contemporane? Flori Balanescu.: Cine sunt eu mai putin conteaza, cred, si pentru ca e destul de delicat sa poti raspunde la o asemenea intrebare. Sunt un om simplu si lipsit de putere, care nu il paraseste pe Paul Goma pentru ca intelege cine este Paul Goma. Daca vreti, curajul meu este vointa de a fi alaturi de marele scriitor. M.S.: „…de ce Dumnezeul si Pastele mamei noastre ne-am nascut, daca nu avem picatura de memorie?” se intreaba marele scriitor in dialogul realizat cu dumneavoastra (Dialog, Flori Stanescu – Paul Goma, Ed. Vremea, 2008). Acum, dupa 20 de ani de la revolutia din decembrie ’89 ne afundam tot mai mult in mlastinile istoriei, ca natie. Traim sub semnul rasturnarii valorilor, al dispretului fata de cei care sau lasat martirizati pentru o cauza nobila, asa cum este si scriitorul Paul Goma. Existenta „experimentului Pitesti”, pe care l-a descris si Paul Goma in Patimile dupa Pitesti si despre care Stéphane Courtois spunea: „Este cu adevarat un experiment de necrezut, cel mai dus la extrem” impunea un proces al comunismului? F.B.: Procesul comunismului in varianta Nürnberg ar fi fost necesar si fara sa fi existat in istoria si in constiinta noastra plaga Pitesti. Memoria noastra slabita de atatea amnezii voite ar fi trebuit sa fie traumatizata, sa o resimtim cronic dupa 1990, asa incat Procesul la care ne referim sa se fi impus de la sine. Insa, noi, romanii, ne pierdem foarte lesne in gargare inflacarate, pe tonuri ritoase, cu izuri revolutionare. Pana in toamna anului 1949, cand a inceput reeducarea in inchisoarea de la Pitesti, vechiul regim din Romania primise toate loviturile mortale necesare preluarii puterii de catre comunisti: falsa reforma agrara, inlaturarea regimului monarhic, desfiintarea partidelor politice, marile valuri de arestari, infiintarea Securitatii, debutul colectivizarii, nationalizarile etc. etc. Toate acestea s-au facut dupa model sovietic, prin abuz, ilegalitate, crima. Cu mari suferinte omenesti. Erau de ajuns pentru un proces al comunismului, 45 de ani mai tarziu. Reeducarea nu a fost decat varful aisbergului. Daca vreti, un detaliu care nu face decat sa sublinieze prin oroare, grotesc si neverosimil criminalitatea regimului comunist. Discutia despre reeducare este insa mai ampla, daca o abordam din perspectiva a ceea ce Goma a numit „reeducarea la scara nationala”. M.S.: Paul Goma este acuzat de antisemitism si de negationism. Am sa va dau un citat din cartea lui Alain Besançon, „Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism si unicitatea soah-ului”: „Comunismul nu e o inventie evreiasca. Este mai usor sa-i gasim originile in crestinism decat in iudaism, care n-a facut in aceasta privinta decat sa-i calce pe urme. Dar numerosi evreii s-au raliat inca de la nasterea sa, la mijlocul secolului XIX-lea, asociindu-i-se ulterior cu acelasi zel si convingere nezdruncinata, abandonandu-si astfel comunitatea, istoria si credinta, la fel cum crestinii si le-au abandonat pe ale lor. In aceasta aventura, evreii au jucat un rol important, dar rareori principal. In 1917, majoritatea evreilor din Rusia nu au urmat partidul bolsevic. Ei au ocupat in acest partid pozitii de prim-plan, insa tot mai subordonate pe masura ce lua amploare antisemitismul. Ramane adevarat ca personaje ca Iagoda, Kaganovici si multi altii in Rusia, in Europa Centrala si de Est rivalizeaza cu cei mai mari criminali ai secolului”. De ce adevarul lui Besançon e mai adevar decat al lui Paul Goma, acuzat de antisemitism pentru eseul „Saptamana Rosie”, a carui esenta este: noi romanii sa ne asumam ticalosii nostri, in aceeasi masura n-ar trebui si evreii sa si-i asume pe ai lor? F.B.: Cred ca este o chestiune de abordare si/ sau de ton. Paul Goma este scriitor. Iar discursul sau ramane fidel stilisticii bine subliniate a scriitorului. Ceea ce nu antiteze

NR.3/2010

103


inseamna ca scriitorul Paul Goma spune altceva decat istoricul, ori decat eseistul. Pe de alta parte, spre deosebire de multi dintre cei care scriu despre aceasta tematica Paul Goma are curajul de a spune exact ceea ce stie si gandeste, pentru ca are exercitiul libertatii, al normalitatii. Este neplacut, poate chiar dureros, dar noi nu avem acest exercitiu. Folosesc un „noi” generic, in care nu intra doar romanii. Oamenii, in general, sunt tentati sa reactioneze schematic pentru ca sunt deformati de retete gata mestecate. Stiu multi oameni care isi iau masuri de precautie ca sa nu li se aplice eticheta de „antisemit”, unora le este teama sa pronunte/ scrie cuvantul „evreu”, indiferent de context. „Antisemitismul” si, mai ales, anti-antisemitismul au fost si sunt tot mai ideologizate. Din cate stim cu totii, ideologiile incorseteaza. Este frustrant si nefiresc, anormal, sa impui altora ceea ce tie nu iti convine, prieste; suferinta, ca si bunastarea sau fericirea popoarelor (daca ar fi sa admitem ca exista asa ceva) nu se transmit ca bunuri de tezaur, nu iti asigura nici capital de demnitate si nici nu trebuie sa te arunce in groapa cu lei. Fiecare natiune, fiecare popor trebuie sa lupte in permanenta pentru constiinta istorica si culturala, dar nu pe seama altora. Cum ar spune Goma: suferinta se merita! Din pacate, nici romanii nu au avut dorinta de a rupe raul de la radacina, de a se privi in oglinda fiind decisi sa suporte orice ar fi aflat dincolo. Este ca in medicina: sa ai curajul de a afla cum arati pe dinauntru. Cel mai performant ecograf nu poate fi decat propria constiinta. Paul Goma nu este nici „antisemit”, nici „negationist” (un alt eufemism). Pentru ca este, pur si simplu, un om liber, un scriitor normal. Toate exagerarile in ceea ce il priveste sunt hartuieli care nu au de a face cu o dezbatere libera de prejudecati si de, in primul rand, ceea ce as numi – tarele corectitudinii politice. Care a devenit o alta fata a cenzurii, una dintre cele mai subtile metode de a frana libertatea de expresie. M.S.: Vremelnicii diriguitori ai culturii romane contemporane incearca sa induca marelui public ideea ca Paul Goma e doar un mare disident frustrat pe motiv ca nu i se acorda onorurile cuvenite, valoarea lui ca scriitor fiind minimalizata. Insusi marele scriitor spune ca inca din anii ’70 „…s-a luat decizia de a-l tacea pe Goma, de a nu se scrie despre el, nici de bine, nici de rau, deci de a-l inexista”. Nimic nou sub soare. Se pare ca in ticalosia lor stiu ca mai rea decat moartea fizica este moartea prin uitare. Asta imi aminteste de judecata solomonica a inteleptul Etan ben Hosia: „Intrucat moartea trupeasca a pârâtului Etan ben Hosia nu i s-a parut potrivita regelui, deoarece ar putea da oamenilor porniti a gandi rau prilej sa afirme ca Solomon cel mai intelept dintre regi, inabusa gandurile, persecuta pe invatatii scrisului si asa mai departe, Si intrucat, din amintita pricina, i se pare la fel de nepotrivit sa-l trimita pe pârâtul Etan ben Hosaia in ocnele sau carierele noastre de piatra ori la preotii din Bet-san ori in alte asezari, Pentru aceasta porunceste sa fie trecut sub tacerea mortii; nici unul din cuvintele sale sa nu ajunga la urechea norodului, nici pe calea vorbei, nici pe calea tablitelor de lut; pentru ca numele lui sa fie uitat de parca nu s-ar fi nascut si n-ar fi scris niciodata vreun rand”. (p. 284) (Relatare despre regele David - Stefan Heym) Cine se teme de Paul Goma si de ce este tinut la usa culturii romane, in vreme ce marii ticalosi au fost iertati, ca doar „a fost o vina generala”? F.S.: Cred ca am raspuns, indirect. Dar as vrea sa mai spun ceva: Nu „toata lumea” se teme de Paul Goma. Iar Goma nu poate fi minimalizat pentru ca il tin unii in afara marii scene. El face parte din cultura romana, a intrat singur. Si in aceasta cultura, asa cum este ea, si cata... sunt multi care il apreciaza, care scriu despre Paul Goma si despre scrierile sale. Daca va referiti, insa, la „puternicii zilei”, la oamenii cu haturile culturii, atunci, da, aveti dreptate. Tinerii il descopera cu uimire si incantare, am in ultima vreme tot mai multe semnale. Un mare scriitor nu poate fi ocultat la nesfarsit de artizanii canoanelor si istoriilor literare. Si vom avea cat de curand ce sa le oferim romanilor, mai tineri sau mai putin tineri: Paul Goma este deja disponibil in forma de

104


JURNALE MEMORII editare clasica, dar urmeaza surprize. Este destul de simplu de raspuns la intrebarea „de ce?”: oglinda introspectiei le arata usierilor si portareilor literelor romane ceva ce nu le place. Fiinta omeneasca este atat de repede adaptabila confortului, incat ii este mai la indemana camasa calduroasa decat constiinta carcotasa. Nu are rost sa intram in detalii despre profilul moral al intelectualilor in comunism. Cei care il marginalizeaza si oculteaza pe Paul Goma azi nu isi fac probleme de felul in care sunt perceputi, de cum vor ramane in istorie (a literaturii, eventual) pentru ca si-au batut joc de singurul scriitor care a fost in stare sa fie consecvent cu principiul normalitatii; ca au incercat sa il ucida simbolic folosind armele Securitatii, ca dupa 1989 au continuat politica regimului comunist: nu este nici la 21 de ani de la caderea oficiala a comunismului in Romania cetatean roman si membru al USR sau al AFDPR. Niciunul dintre consilierii prezidentiali, ministrii, presedintii de asociatii si comitii de dupa 1989 – toti „intelectuali de marca” sau „directori de constiinta” – nu a fost muncit de grija de a contribui la repunerea fireasca in drepturi a lui Paul Goma. Nu vreau sa grafiez niciun nume, isi fac singuri destula reclama. M.S.: Am recitit de cateva ori „Din calidor”. Pentru mine este una dintre cele mai frumoase evocari ale matricei in care s-a ivit si format un scriitor. Asociez muzicalitatea textului cu „Concertul pentru pian nr. 2 in C minor,” al lui Rachmaninov. Au acelasi tragism – povestea „Paradisului pierdut”, paradis al copilariei. Citeam zilele trecute ca scriitorul a acceptat invitatia scriitorilor din Basarabia de-a se intoarce la locul de bastina, sa-si revada „calidorul” lui drag. In vreme ce-mi aratam bucuria unei astfel de decizii, pe un site, un tanar poet basarabean spunea: „mare dezamagire-l asteapta”. Revedeti o posibila intoarcere a scriitorului acasa, ori va avea aceeasi soarta precum Balcescu: „patriis extorris ab oris”? Sa fie adevarat ca nu putem sa ne desprindem nicicum din fatalitatea de-a ne crucifica cei mai buni fii, ca natie, asa cum bine zicea un prieten? F.B. M-a bucurat si pe mine initiativa. Dar nu mai mult de atat. Nu mai cred in astfel de lucruri până nu vad. In luna august am facut o vizita privata cu un grup de prieteni la Mana, in regiunea Orhei-Basarabia. Este destul de trist, dar Mana actuala nu mai este ce a retinut copilul Paul Goma. Calidorul a fost salvat, din fericire pentru noi, in romanul „Din calidor”. In jurul numelui Paul Goma s-a inflamat multa lume in ultima vreme. Ramane de vazut daca romanii, ca sunt din dreapta ori din stanga Prutului, sunt in stare sa se tina de propriile vorbe. O intoarcere a lui Paul Goma „acasa” ţine de alte resorturi, iar oamenii politici romani de pe cele doua maluri stiu foarte bine acest lucru. Este tragic, dar scriitorul roman exilat de 33 de ani la Paris, intr-un refugiu politic ce pare fara izbavire, s-a salvat prin limba romana, care i-a fost singura acasa. Este imposibil sa poti sa il minti pe Paul Goma, sa ii iei ochii cu sclipiciuri ca unui copil. Pe 2 octombrie implineste 75 de ani si este rusinos ca autoritatile romane nu au gasit un dram de bun simt pentru a restabili un strop de demnitate natio- nala, (re)punandu-l pe Paul Goma in drepturile care i-au fost furate de statul comunist si de cobreslasii scriitori. Revenind la intrebarea Dvs. nr. 2 as vrea sa spun ca Paul Goma nu s-a lasat „martirizat”, ci a luptat mereu. Daca cititi cartile sale (Ostinato, Gherla-Latesti, Culoarea curcubeului, Soldatul cainelui) veti observa ca s-a luptat in permanenta, ca si-a luat mereu in raspar si in deradere tortionarii, chiar si atunci cand incercau sa il transforme in contrariul a ceea ce stim ca este. Nu este un martir. Paul Goma este un mare luptator, un neasemuit scriitor si, indiferent de guvernamant, un om liber care a facut istorie. Aici este forta sa. De aceea este detestat si marginalizat. antiteze

NR.3/2010

105


Pentru ca Paul Goma este Exemplul”.

Ce-ar fi trebuit să fac, pentru ca Jurnalul să nu capete proporţii elefantiaz(i)eşti? Să-l scurtez, să-l ciuruiesc? Ca să “intre”? În ce să intre, Dumnezeule? Dar Jurnalul este moşia mea, nesfârşită, fără hotare, are dimensiunile pe care i le dau eu, nu accept să mi se pună stavile mărturiei mele. Repet ce-am mai spus: cui nu-i plac zicerile mele să caute în altă parte ziceriscrisuri gâdilicioase pe la guşa cititorilor, a judecătorilor mei. Duminică 19 septembrie 2010 Sănătatea mea, câtă mai era, se duce şi ea, se topeşte, se destramă. Nu mai văd eu Basarabia, chiar dacă guvernanţii de pe Bâc vor galopa (?) cu invitaţia oficială, cu cetăţenia, cu actele. Nici Ana nu o duce mai bine, suntem amândoi uzaţi până dincolo de urzeală. Doar Filip se mai ţine drept. Tot ziceam că-mi redactez Testamentul. Dar ce să mai adaug faţă de celelalte variante? Că nu voiu sicriu bogat? - am mai recitat din Eminescu; că nu vreau să fiu înmormântat la Chişinău (pe Aleea Clasicilor!), nici la Mana? Ci incinerat la Paris - că-i mai ieftin şi mai comod pentru mine, arsul pricinatic? Că nu vreau ca numele meu să fie dat vreunei străzi, uliţe, şcoale, biblioteci, răspântie, pieţe?Că am oroare - de pe acum !, fără să mă fi întrebat cineva… - de o eventuală statuie, pentru motivul că ochelarii pe nasul unui bust fac rău, deformează, alterează “spiritul” bustului? Ca anume să mai las cu limbă de moarte să nu mi se facă? Am uitat şi bine am făcut. A, da: să nu se tragă cu tunul, nici cu puşca, la ceremonia funerară - ca să nu fie zburătăite vrăbiuţele-sărăcuţele. La urma urmei viaţa mea nu mai poate fi cârpită cu întoarcerea la baştină.Întoarceri acasă am to-ot făcut, la ce bun să repet în real ceea ce am făcut în maimultcareal: în cărţi? Scrisul - şi pentru mine - este mai adevărat decât realitatea cea schimbăcioasă şi urâtoasă. Am fost avertizat, m-am avertizat singur-singurel: Întoar-cerea în Basarabia are să fie, nu doar o deziluzie, ci o eroare. A, chiar dacă sunt profesionist întru erori, aceasta ar fi o negaţie; a mea. Dar, oameni buni (şi oame şi mai bune - ca basaraben- cele mele cele frumuseţoase), eu m-am specializat în a nu avea o ţară, ce m-a apucat acum, la bătrâneţe şi la sfârşit de viaţă să-mi cârpesc inima cu un petic devenit străin, cu “baştina”? În primul rând că detest cuvântul, bulgăresc, se zice, oricum, slavdunărean, prea frate, în ureche cu “mlaştină”. Exagerez, dar nu am altul de pus în loc - care: “patrie”? “ţară”? Dar eu nu am nici, nici, sunt un exilat, adică un ieşit, un dat-afară-din, un alungat. Nici vorbă: mă alint, sunt un fiţos, vorba contimporanilor mei văcăreşti. Pen’ că ce ştiu eu câte au îndurat sărmanii directori de conştiinţă, rămaşii pe loc, pe baricadele patriei? Habar n-am la ce “presiuni” au fost ei supuşi (că au fost, au fost…). De către cine, mă rog? De către propria-le conştiinţă, ce, nu le dau eu voie să posede aşa ceva? Ia să nu mai fac pe nebunul, să încerc să fiu şi eu niţelmai-normal - ca ei. Ei, cum e când eşti normal ca ei? Muuult mai comod.

106


POEZIA LUMII ŞI A TIMPULUI

Bertold BRECHT

ELEGIILE DIN BUKOW Transpunere şi prezentare de Andrei Zanca Elegiile din Bukow constituie o lirică tipică a „senectuţii“ (deşi Brecht nu a fost deloc aşa de bâtrân pe vremea aceea…), aşadar … înţelepte, distante, laconice şi „naive“ în sens clasic. Culegerea aceasta de poeme, a luat naştere în 1953, fiind o reacţie la evenimentele din 17 mai 1953. Ele au fost scrise, vara, în Bukow, Elveţia şi n-au fost la început cotate drept… literatură, fiind considerate ca pure comentarii ale vremii. De aceea, a fost nevoie de timp şi de o anume distanţare spre a-şi putea revela plinătatea, frumuseţea şi misterul. Interpretările diverse – deseori contestându-se între ele -, nu constituie decât o dovadă în plus, a simbolicii lor inepuizabile. Brecht însuşi s-a opus în timpul vieţii publicării lor (spre a evita interpretări greşite, ori neînţelegeri, precum şi dintr-o pudoare lesne de înţeles), astfel, că ediţia integrală şi corect ordonată, după dorinţa autorului, a apărut abia în1986. Casa şi împrejurimile din Bukov, ar fi „destul de ordonate“, spre a citi din nou pe Horaţiu, nota Brecht pe-atunci. Scrise dintr-o suflare (!), aceste elegii sunt permanent însoţite de lecturi din Horaţiu. Pomenirea acestuia însă, nu constituie o fugă de prezent, ci o sinteză de clasicism antic şi prezent politic. (A.Z.) de-ar adia vîntul aş putea potrivi o velă. de n-aş găsi o velă aş face una din beţe şi prelată. schimbarea roţii şed în capul străzii şoferul schimbă roata nu mă simt bine, dincotro vin. nu mă simt bine, încotro mă duc. de ce privesc schimbarea roţii cu nerăbdare? antiteze

NR.3/2010

107


grădina cu flori lîngă lac, între brad şi plopul alb adînc adăpostită de zid şi tufiş, o grădină atît de-nţelept aşternută cu flori de-o lună încît înfloreşte din martie pînă-n octombrie. aici, în zori, nu prea ades, stau aşa şi-mi doresc să fiu oricînd şi eu în stare, plăcutul ăst ori cela, a-l arăta în felurite, bune-rele, vremi soluţia după răzmeriţa lui 17 iunie secretarul uniunii scriitorilor, a pus să se-mpartă manifeste pe aleea stalin în care se putea citi, că poporul nesocotit pierdu-ta încrederea guvernului şi că numai prin îndoită muncă ar putea-o recăştiga. n-ar fi dară mai lesne, ca guvernul să fi dizolvat poporul şi să fi ales un altul? dimineaţă rea plopul alb, o frumuseţe cunoscută local azi, boşorogit. lacul, o băltoacă de zoaie, nu-l atinge! fucsiile sub gura leului, ieftine şi-nchipuite. de ce am văzut azi noapte-n vis, cum mă arătau cu degetul, ca pe-un lepros. degete muncite şi frînte. neştiutoarelor! am strigat spăşit. muzeele cînd cel-de-fier le cotonogeşte muzeele cîntă mai tare. cată la el cu ochi învineţiţi cu o adoraţie de cîine. dosul tresare de durere de dorinţă, sfielnicele părţi.

108


POEZIA LUMII ŞI A TIMPULUI

obiceiuri farfuriile-s trîntite de se revarsă supa. cu voce ascuţită comanda: la masă! răsună acvila prusacă le toacă băieţilor haleala în guriţe. zi fierbinte zi fierbinte. pe genunchi mapa de scris şed în pavilion. o barcă verde se zăreşte după păşune. la pupă o maică grasă, încotoşmănată. în faţa ei un bătrînel în costum de baie, poate un preot. pe banca vîslaşului, vîslind din răsputeri un copil. ca în vremurile de odinioară. gîndesc eu ca-n trecutele vremi! noul dialect pe cînd odinioară grăiau cu muierile lor despre ceapă prăvăliile fiind din nou goale înţelegeau încă suspinele, blestemele, glumele cu care insuportabila viaţă totuşi poate fi trăită-n adînc. acum domnesc şi grăiesc într-un nou dialect doar pe-nţelesul lor inundând prăvăliile prin ameninţătoare, instructoriale voci - făr de ceapă –: stîlceala de cadre celui ce-o aude îi trece pofta de mîncare, celuia ce-o vorbeşte auzul mar am ştiut că oraşe fost-au înălţate n-am călătorit într-acolo. asta ţine de statistică, m-am gîndit nu de istorie. ce sînt la urma urmei oraşele, înălţate fără de-nţelepciunea poporului?

antiteze

NR.3/2010

109


fier în vis azi noapte văzui o mare urgie se băgase între schele doborâse schelăria de fier, la pămînt. însă ce-a fost de lemn s-a îndoit şi a rămas. fumul căsuţa între pomi, lîngă lac. de pe acoperiş se-nalţă fumul. de-aş lipsi ce neostoite ar fi casa, pomul şi lacul. acum opt ani aia a fost o vreme pe-atunci totul era altfel, aici. nevasta măcelarului le ştie. poştaşul avea un mers prea ţanţoş. şi electricianul, ce era? ciungul între lemne picurînd de sudoare se apleacă după uscături. alungă ţînţarii scuturînd din cap. adună între genunchi cu greu, vreascurile. se ridică gemînd, întinde mîna-n sus spre a vedea dacă plouă. mîna-n sus temutul om de la SS adevărul uneşte prieteni, mi-aş dori, ca voi să ştiţi adevărul şi să-l spuneţi! nu ca cezari puşi pe fugă, obosiţi: „mîine vine mălaiul!“ ca şi lenin: mîine seara sîntem pierduţi, dacă nu... vorba cîntecului: fraţilor, cu-această întrebare vreau să-ncep: aici din starea noastră grea nu este scăpare. prieteni, o mărturisire-n forţă şi un puternic DACĂ NU

110


POEZIA LUMII ŞI A TIMPULUI

a vîsli, discuţii e seară. două bărci pliante alunecă trecînd, doi bărbaţi în ele, tineri, goi: vîslind laoalaltă vorbesc. vorbind vîslesc laoalaltă. alimente întru scop sprijiniţi de tunuri fii lui mac carthy împart untura. şi-n şir nesfărşit, pe roţi, pe jos o migrare de popor dinlăuntrul landului saxon cînd viţelul este lăsat de izbelişte se-nghesuie înspre orice mînă linguşitoare, chiar şi-nspre mîna măcelarului. la lectura unui poet neogrec în zilele, cînd căderea lor era sigură pe ziduri începuse deja bocetul troianii potriveau bucăţele, bucăţele în uşile întreite de lemn, bucăţele. şi-ncepură să prindă curaj şi bună nădejde. şi troianii, aşadar.... brazi în zori brazii-s de aramă aşa i-am văzut eu acum o juma´ de secol înainte de două războaie mondiale cu juni-ochi. cerul acestei veri sus deasupra lacului zboară un bombardier dintre bărci cu vîsle un moşneag, femei, copii privesc în sus. din depărtare asemenea graurilor tineri căscănd ciocul înspre hrană. la lectura unei cărţi sovietice a îmblînzi, citesc, volga nu va fi prea lesne. îşi va chema fiicele într-ajutor, oka, koma, unsba wetluga şi nepoatele, ciusovaia, viatka. antiteze

NR.3/2010

111


îşi va aduna toate puterile, cu apele din 7000 de afluenţi se va năpusti plină de mînie asupra digului din stalingrad acest geniu născocitor, cu simţul demonic al grecului odiseu, se va folosi de toate crăpăturile o va coti la dreapta, va trece prin stînga, sub pămînt se va ascunde - însă, citesc, oamenii sovietici care-o iubesc, care-o cîntă, au studiat-o de curînd şi vor încă înainte de 1958 s-o îmbînzească plătind cu pîine negrele cîmpuri depresiunile caspice uscatele, vitrege odrasle mistria în vis se făcea că eram un zidar şi stam pe-un şantier ţineam o mistrie în mînă. pe cînd m-am aplecat însă după mortar, s-a auzit o împuşcătură care mi-a smuls jumătate de fier. de la mistrie la lectura lui horaţiu chiar şi potopul nu durează veşnic. odată s-au scurs şi negrele ape. desigur, cele puţine au durat mai mult! sunete tîrziu, în toamnă în plopii albi căsuiesc mari cîrduri de corbi de-a lungul întregii veri însă aud - ţinutul fiind pustiu de păsări pe-atunci doar sunete - dinspre un om mişcătoare. sunt mulţumit. 112


POEZIA LUMII ŞI A TIMPULUI

André BRETON

5 POEME Traducere şi prezentare de Petrişor Militaru André Breton (1896-1966), poet, prozator, eseist şi teoretician al suprarealismului, este una din figurile marcante ale artei şi literaturii din secolul al XX-lea. Principala sa contribuţie la dezvoltarea modernismului european constă în lucrările teoretice scrise în cadrul şcolii suprarealiste căreia i-a dedicat două manifeste (cel din 1924 şi cel din 1930). În primul său manifest (o mixtură îndrăzneaţă de analiză culturală, reverii autobiografice, dicteu automat şi fantezie filosofică), el explică cum, sub influenţa psihanalizei lui Freud, a ajuns la o tehnică literară care are capacitatea de a ne arăta o nouă modalitate de explorare a propriului subconştient. În al doilea manifest al suprarealismului, apare definiţia acestei mişcări artistice şi literare conform căreia ea aspiră să „reconcilieze” visul cu realitatea şi să promoveze o „libertate totală” a fiinţei umane, atât în plan artistic, cât şi politic. Concepţia artistică a lui André Breton fost influenţată de întâlnirile cu Paul Valéry, Jacques Vache şi Guillaume Apollinaire. În 1919 a publicat primele sale poeme şi, în acelaşi an, a fondat împreună cu Louis Aragon şi Philippe Soupault revista „Littérature”, unde apar primele texte suprarealiste din volumul Les champs magnétiques. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără: Clair de terre (1923), Le Surréalisme et la peinture (1926), Nadja (1928), L'Amour fou (1937), Anthologie de l'humour noir (1940), Arcane 17 (1945), L'Art magique (1957), Constellations (1959). Textele de faţă fac parte din volumul Clar de pământ apărut pe 15 noiembrie 1923, la patru ani după Câmpurile magnetice. Erete incasabil Galei Eluard Rondul prin dormitoare încheie obişnuitele sale ture de scamatorie. Noaptea, două ferestre multicolore rămân întredeschise. Prin cea dintâi sunt introduse viciile cu sprâncene negre, pe cealaltă se vor înclina tinerii penitenţi. antiteze

NR.3/2010

113


Altfel nu ar mai fi tulburată încântătoarea meşteşugărie a somnului. Se văd mâini acoperindu-se cu manşoane de apă. Pe marile paturi goale se încurcă mărăcini, în timp ce pernele plutesc pe tăceri mai mult aparente decât reale. La miezul nopţii, camera subterană se umple de stele către teatrele elitiste unde gemenii au rolul principal. Grădina e plină cu timbre nichelate. Un mesaj stă în locul şopârlei de sub fiecare piatră. Lui Francis Picabia Mai este şi ocna cu spărturile ei blonde ca o carte pe genunchii unei tinere Adineauri era deschisă şi bolnavă de durere viitoare pe mişcările unei mări cu faleză stâncoasă O lungă tăcere a urmat acestor ucideri Banii se usucă pe stânci Apoi sub o aparenţă de frumuseţe sau de raţiune împotriva oricărei aparenţe de acest fel Şi cele două mâini într-o singură palmă Vedem seara Căzând şirag din perle de munţi Pe spiritul acestor populaţii pestriţe domneşte o iubire atât de plângăreaţă Pe care ghicitorii încep s-o ridiculizeze foarte sus pe podurile de fier Micile statui îşi dau mâinile de-a lungul oraşului E Noul Ceva meşteşugit pe soclu şi cu arcuşul arcadei Aerul este tăiat ca un diamant Pentru pieptenele imensei Fecioare în voia vertijurilor de provenienţă alcoolică sau florală Blânda cascadă împrăştie parfumuri pe lucrări Rendez-vous A T. Fraenkel După furtunile încercuite de sticlă, fulgerul cu armura răvăşită şi această păşire tăcută sub care muntele deschide ochi mai fascinanţi decât Siamul, fetiţo, adoratoare a ţinutului asemenea cu parfumurile tale, vei afla deşteptarea căutătorilor într-un aer revoluţionat prin platină. De departe statuia roz, care poartă la capătul braţelor un fel de sticlă fumegătoare într-un coş, priveşte pe deasupra umărului ei cum se agită împletitorii de coşuri şi acrobaţii. O plăcută ocnă de artişti unde zebre albastre, bătute de suspinele în care să învăluie seara 114


POEZIA LUMII ŞI A TIMPULUI

în jurul copacilor, îşi fac numărul la nesfârşit! Uimitoare mănunchiuri, formate la marginea drumurilor din papiote albastre şi telegraful, răspund de propria ta siguranţă. Acolo, în lumina profană, cu sânii strălucind sub un glob de rouă şi lăsându-te în voia saniei infinite, de-a lungul bambuşilor reci, îl vei vedea trecând pe Prinţul Vandal. Ocazia va trece repede în cele patru vânturi de sulf, de cadmiu, de sare şi de Bengal. Fluturele de mătase cu capul de om îi va sufoca treptat pe arlechinii blestemaţi şi marile catastrofe vor reapărea în dezordine, pentru a se resorbi apoi în inelul cu pisicuţa goală înăuntru pe care ţi l-am dat şi care te va ucide. Privat Având pe cap un capuşon maro, el sare pe afişul de satin, unde două pene de pasăre paradis îi ţin loc de pinteni. Ea, cu încheieturile sale speciale în înaltul aerului, începe cântecul speciilor radioase. Ceea ce rămâne din motorul sângeros este invadat de păducel: în acel moment, primii scafandri cad din cer. Temperatura s-a mărit dintr-o dată şi în fiecare dimineaţă uşurătatea îşi scutură pe acoperişurile noastre părul de înger. Împotriva relelelor poate oare fi de folos acest căţel albăstrui cu trupul prins într-un solenoid de sticlă neagră? Şi măcar pentru o singură dată nu se poate oare ca expresia „pentru toată viaţa” să declanşeze una dintre aurorele boreale din care va fi creat covorul de masă al Judecăţii de Apoi? Nu toate paradisurile sunt pierdute Lui Man Ray Cocoşii de rocă trec în cristal Ei apără roua cu lovituri de creastă Atunci semnul încântător al fulgerului Coboară pe stindardul ruinelor Nisipul nu este decât un orologiu fosforescent Care anunţă miezul nopţii Prin braţele unei femei uitate Punct de refugiu învârtindu-se la ţară Îndreptată către împrejurimi şi către regresiilor celeste E aici Tâmplele albastre şi dure ale vilei se scaldă în noaptea care-mi transpune imaginile Coafuri coafuri Răul îşi strânge forţele foarte aproape Doar asta ar vrea el de la noi

antiteze

NR.3/2010

115


Constantin TOMŞA

CE MAI ÎNSEAMNĂ POETUL ACUM? Cea mai recentă carte publicată de Emil Nicolae are un titlu (Poezia nu e decât slăbiciunea artei, Colecţia Magister a Editurii Limes, Cluj-Napoca, 2009), care te face să crezi, înainte de a o răsfoi, că te afli în faţa unui volum de teorie literară, decât că este cu adevărat un volum de poezie. Deşi nu mă consider unul dintre cei mai valoroşi comentatori ai poeziei sale, mă număr printre cei care au semnalat apariţia câtorva dintre cele zece cărţi ce poartă semnătura sa, adică fac ceea ce într-o sintagmă des folosită se numeşte critică de întâmpinare. Comit şi acum acest lucru, cum am procedat, de altfel, cu aproape toate cărţile publicate de autori din Neamţ şi nu numai, în ultimul deceniu. Apărută în condiţii grafice excelente, datorate editorului, scriitorul Mircea Petean, cartea de acum se încadrează în categoria de bibliofilie, şi pentru că ilustraţiile (6 deSemne şi o copertă) sunt semnate de artistul plastic Dinu Huminiuc, cel care de vreo câţiva ani este prezent în cărţile de poezie ale lui Emil Nicolae, reuşind să realizeze o grafică ce intră în rezonanţă cu ideile poetice. Revenind la conţinutul intrinsec al volumului, aflăm dintr-o notă liminară că este alcătuit din poeme datând din perioada 1997-1977 (sic!) ce nu au mai apărut în volum cu excepţia celor conţinute de primele două cicluri (În zonă şi Psihodrom). Ţinând seama de această precizare (probabil 1977-1997), referirile noastre se vor opri asupra celorlalte trei cicluri: Rezervaţia de sentimente, Din ieslea arhetipului şi Cearcăn. Câteva metafore (Această umbră cu trandafirul în dinţi; Sprânceană din beton subtil trasată; Pătimire în ascuns; Suflet laminat de sentimente ş. a.), ce sunt aşezate ca prim vers, desigur nu în toate poemele, sunt tot atâtea trimiteri la complicatele şi de neevitat probleme existenţiale, printre acestea, şi starea artistului, în sufletul căruia nu se mai aud zurgălăi şi cimbale, cuprins de o linişte desăvârşită, după ce a constatat inutilitatea strădaniilor sale.

116


CRONICA LITERARĂ

Stările ce domină poemele de acum alcătuiesc o adevărată rezervaţie de sentimente (acest este titlul ciclului al treilea): tristeţea (floarea cea mai trufaşă), singurătatea (Coborât pe scripetele singurătăţii), nostalgia (poetul[ui] de pradă, care, deşi şoim niciodată îmblânzit măcinat de orgoliu, se întoarce mereu la pumnul înmănuşat. Oare câţi dintre cei ce se află în această postură se vor recunoaşte în aceste versuri?), melancolia (În fiecare dimineaţă / exerciţii de melancolie), sentimentul de inutilitate a scriitorului şi a operei sale (sufletul propriu / o creangă ne înfrunzită bună de tăiat / cât mai repede) ş. a. Dar nu numai stările, şi atitudinile poetului sunt prezente şi aici, ca în toate cărţile sale anterioare de poezie. El nu poate fi indiferent, nu trece cu vederea evenimentele cotidiene: un soldat înarmat ucide un reporter în cămaşă albă; ceaţa din orbita lumii, în care aşteaptă un trandafir adormit; istoria privită azi în faţă etc. Este conştient de îndoiala ce îl stăpâneşte, de a lua sau nu atitudine, şi este convins că în bezna poemului [său] scânteiază pentru o clipă / undeva / sirena Salvării. Se pare că el suferă de ceea ce numim libertate. Mai mult, este stăpânit de ideea de a avea curajul de a se trezi dintr-un vis inutil, de a se desprinde din rândul temătoarelor, iluzoriilor, ursuzelor armate ale provinciei şi de a lua atitudine. Se pare că poetul, marcat de intrarea sa în zona senectuţii (au început muncile iernii), dar neaflându-se, încă, în plină iarnă, ci în lumina lui novembrie, constată, doar pentru moment, că frunza rămâne suspendată în peisaj / aşteptând o cutremurare, apoi schimbă imaginea (zilele se depărtează greoi / uriaşe vapoare / încărcate cu frunzele toamnei) şi, în final, va încearcă un fel aparte de nostalgie, aceea că nicicând nu va fi un erou, că strădania sa de-o viaţă se dovedeşte inutilă şi că, rânduind în lucruri vorba vană, i se întoarce îndoit zvon de existenţă sahariană. Este oripilat când constată că melcii dau buzna pe străzi, iar el trebuie să coboare pe nesfârşita urmă / de lumină a acestora şi, ajutat de imaginea melancolicului Ernest, care n-a inventat decât bicicleta, înţelege ce înseamnă mulţimea de fluturi migrând / pe biciclete de clorofilă spre toamnă, dar ţine să precizeze că este incomod / insolvabil / inutil / indecis / insolent / interzis / inabil / invocat / ca o literă ieşită din rând. Şi de ce să nu recunoaştem, prin tot ce a scris şi a publicat Emil Nicolae, prin întreaga sa prezenţă în viaţa cetăţii, care se confundă cu actul creaţiei, a dovedit din plin că posedă toate aceste calităţi şi, mai ales, este ieşit din rândul celor obişnuiţi, mulţumiţi cu anonimatul existenţial. Din ciclul Ieslea arhetipului, textul Iarăşi e vară, este un adevărat pamflet ascuns în metafore: pe verdele frunzei bolboroseşte omida, alcătuită din inele pe câte două picioare, rânduite la dreapta / la stânga / drumuri care seamănă-ntre ele / până la identificare. Atitudinea pamfletară este reluată în Riscul de a înghiţi, când constată că micul dezastru al unui poet nu mai contează în oraşul acesta bizar / cu prea multe colţuri la case / de după care pândesc / vietăţi cu amintiri lunecoase // când funii ridică pe scripeţi / iluzia-n cer şi visul proclet. Şi, totuşi, în noianul acesta de stări negative, deprimante, nu lipseşte speranţa. Poetul, se pare, vrea să susţină ideea că ea este ultima care moare: antiteze

NR.3/2010

117


numai speranţa tot urcă / scara de purpură dreaptă / şi uită să numere-n gând / treaptă cu treaptă Şi ca să nu-şi lase cititorul nedumerit în ceea ce priveşte semnificaţia titlului acestei cărţi (îl reamintim: Poezia nu e decât slăbiciunea artei), Emil Nicolae aşază la sfârşit un rezumat, în care, succint, face câteva afirmaţii (aducând în sprijin şi unele păreri ale lui Roland Barthes, mult citat de critica literară a ultimelor decenii) ce au menirea, în opinia sa, să desluşească zicerea din titlu, să o lămurească, pentru cine, totuşi, nu a fost convins de textele poetice: Astăzi, a te pretinde doar poet înseamnă, de asemenea, un risc enorm. În susţinerea acestei afirmaţii, face unele precizări pe care ne limităm a le transcrie: În poezie – şi nu numai – evoluţia a fost înlocuită cu fractura, iar aşanumita inspiraţie cu inteligenţa (nostalgia apare mereu, dar numai în punctul iniţial, pentru a fi ulterior simulată). Pornind de aici, autorul constată: 1. – Scriitorul nu se mai recunoaşte ca un produs al istoriei literaturii, ci ca o consecinţă a unei (auto)negaţii, eventual biografice. 2. – poezia devine o convenţie tolerată, dacă probează inteligenţa şi nu talentul / geniul autorului. Acesta îşi sacrifică daimon-ul personal în favoarea originalităţii convenţionale, general admise. În continuare, e de părere că poetul renunţă la codificarea stilistică [...] metafora e înlocuită acum de imagine (dacă se poate, deloc poetică), chiar în folosul evenimentului semnificativ. În finalul acestui rezumat, îşi pune o întrebare pe care am pus-o şi noi în fruntea acestor rânduri. Iată răspunsul: Poate o combinaţie de risc asumat şi atitudine (compozeu de comportament – convenţie textuală – autopropunere biografică – hipotimie – absorbţia teoriilor la zi ş. a.), revendicându-şi un statut social aparte, dar confuz (şi neacordat), cu iluzia protecţiei... Iar textele pe care le semnează nu mai sunt pentru mâine (ca valoare şi mesaj), ci pentru astăzi, mai degrabă cu alură de manifeste decât de poeme... Asta în cazul în care n-a optat pentru roman! (Sublinierile cu bold, aparţin autorului. n. n.) Deşi suntem conştienţi că scoaterea din context a citatelor limitează înţelegerea, am procedat astfel pentru a incita cititorul să parcurgă această carte, inclusiv a rezumatul. Fără a comenta această teorie, apreciem cartea lui Emil Nicolae ca fiind una de atitudine faţă de realităţile din preajmă, chiar dacă aceasta este mascată în metaforă. Cartea pe care o semnalăm acum pare că sintetizează ideile poetului din cărţile sale anterioare, iar noi subscriem la cele înscrise pe coperta a patra sub semnătura lui Mircea A. Diaconu: E în poezia lui Emil Nicolae o opţiune fermă pentru o înţelepciune resorbită în scepticism şi melancolie, căci poetul nu e sensibil nici la retorica revoltei, nici la scenariul grotesc, deşi le poate cultiva cu siguranţă. Sensibilitatea lui este a orfevrierului, a buchinistului, a celui pierdut în voluptăţi misterioase, iluminat de o altă înţelegere a lumii care-l absoarbe din cotidianul derizoriu şi-l proiectează sub căldura nostalgiei...

118


CRONICA LITERARĂ

Igor URSENCO

HAGIOGRAFUL PLAUZIBIL AL LUI HIPPASSUS MEMENTO: ”în pre-poeme (...) foloseam cam des / Nothingness / nefiind nici măcar sigur car exista / mai ales după ce un program de corectare / mi l-a subliniat / mult timp nici nu l-am căutat / în dicţionare (...) / preferîndu-mi iluzia desţelenitorului”, Sorin Mihai Grad, ”Surogat de nimic” 1. Nevrozele iadului domestic ”Ce nume o fi avînd ultima eroare / în care am crezut”, se întreabă – cu oroarea ultimului dram de inocenţă pierdută – Sorin Mihai Grad în primul său volum liric. Acestă s-ar putea să fie şi nervul dramatic al întregii sale construcţii egofobiste (întitulate ”Surogat degeneraţionist [Thanafură pentru nici un elefant verde]”), pe domeniile căreia autorul poate să îşi oculteze indefinit identitatea ori ”să trimită oricînd / la reparat / măşti bolnave” (”Surogat mai fictiv”) cu libertatea revolută a demiurgului proscris. Dar preocuparea pentru o certă profilaxie a ”igienei mentale” nu e mai puţin vizibilă anume în cîmpul lecturii ”fuckturiste” (”Surogat de fuckturism”), acolo unde cititorul a ”nimerit la balul / unde prinţul surogat de surogat s-a prezentat / cu cele 77 de măşti ale sale” (”Surogat mai fictiv”). Evident, după o asemenea avertizare criptică puţini cititori mai pot spera să obţină acces coerent la hermeneutica personală a poetului: ”ce te aştepţi să afli de aici / din şi despre mine? / cu fiecare cuvînt îmi maschez / sau masacrez, după caz / un sentiment / de care nici nu-mi mai amintesc” (”Surogat cam mizantrop”). Anume de măştile emergente (”din care o parte au rămas în culise”, ”Surogat mai fictiv”) ne vom ocupa în continuare, pentru că în ciuda frondei afişate pe figura de poet anarhic, atît titlul (”Surogat”), cît şi subtitlul (”poerezii”) se revendică emulativ de la un registru semantic al ”deznădejdii” totale pe care o debordează plenar. În lirica românească doar Bacovia îl mai antiteze

NR.3/2010

119


parcurgea, octavă cu octavă, într-o epocă ftizică ce ameninţă să reintre pe şinele contemporanietăţii: ”am scăpat din viaţă pînă acum dormind / m-am ascuns după somn / nici să visez / nu m-am lăsat / să nu mă tulbur / cu vreo ispită de luptă, plăcere sau cuvînt / din ce-mi eram” (”Surogat de somn”). Descendent, ca şi provincialul Bacovia de altfel, ”dintr-un oraş care uneori apare pe hartă / la meteo / iar în ziare doar printre scorurile din ”divizia b” / sau cînd vreun ales / numit local supără suficient / vreunul mai puternic / mai central / încît să fie oferit drept exemplu / avertisment sau divertisment, după / caz” (”Surogat de nostalgie”), în curînd vom afla totuşi că tînărul poet sătmărean depăşeşte monocromia de plumb, pentru a servi alte zone crepusculare (şi preponderent acide) ale spaţiului literar contemporan: ”pictez nişte ochi pe-un răsărit de seară / şi îmi închipui că visez / albastru / nu mă ispiteşte nici o durere / decît cele vechi pe care şi le-a uitat în mine” (”Surogat de indiferenţă”). Aşadar ”genetica” humorală a celor două personaje se opreşte chiar în punctul vulnerabil în care ele şi-au intersectat cîmpurile culturale, fără tangenţă economică şi, mai ales, ”minate” de amuniţii şi capcane culturale destinate unor ”războaie personale” fără beneficii teritoriale: ”într-o grădină cu aripi tăiate / plantez arbori de cenuşă / şi-i îndemn să moară într-un război imbecil / cu clişeele nopţii, / aşteptîndu-i să piară îmi aliniez cuvintele / în patrule analfabete prin hărmălaia ideilor / ce s-ar sinucide prin mine / arderile lor, nici măcar crude, cîntă la corzile / celelalte / cu glasuri de cîrpă / fără nici o dîră de sens sau inerţie” (”Surogat de impostură”). 2. Autoficţiune pe ruinile Imperiilor liniare Trebuie să anunţ din start că termenul de ”surogat” nu e reciproc substituibil prin (cel de) ”născocire”, nici măcar nu mai este o altă iluzie ori substituient mental. Mau curînd putem vorbi despre o navigare psihică interioară care ţine loc ”arheologiei” poetice cu funcţie autoedificatoare, afirmînd astfel o ezitare fenomenologică recalcitrantă: ”pe-afară fulgeră asimetric / prin aerul polenizat în exces cu negaţii / aş vrea s-apară un stol de vampiri / să-mi spună tabla-nmulţirii / în versuri clasice” (”Surogat de excreţie”). Prin renunţarea la practica substantivizării unui calificativ postmodern notoriu (”surogat”, în cazul nostru), Sorin Grad va fi obligat să menţină o referinţă indirectă la măsura ”cantităţii”, la fel cum ”calitatea” brodată în fresca adevărului unic nu ţine loc altei ficţiuni alternative mai bune. Acest lucru se referă inclusiv la ”partenerii” săi întru ”suferinţa scrisă” (”dacă mă citeşte vreun poet să se sinucidă / cît mai are vreme cît mai are vene”), cărora le este servită o schemă ce nu îşi reclamă drepturile de autor (”eu mă simt mort demult / urmele-mi duhnesc a stîrv / chiar printre trandafiri sau alte metafore aromate / sunt un înger de calcar / cu dungi concentrice / veghind închistarea unui diavol de ceapă / răsculat şi pasiv / pe alocuri criptobudist”, ”Surogat de impostură”). În plus, sentinţa (i)deo(onto)logică rămîne perfect valabilă şi în cazul cititorului implicat al cărţii (”să faci autostopul / cu un craniu-n mînă / pe podul dintre ieri şi mîine”, ”Surogat cam mizantrop”). Aici calitatea vieţii ca text scris depinde în mare măsură de capacitatea autorului se a 120


CRONICA LITERARĂ

se substitui mereu lectorului ascuns în subsidiarul discursului. Pus în această lumină edificatoare, ”Surogat de veghe” ar putea fi textul relevant pentru această opţiune absolut vitală: ”oriunde mă uit dau numai de moarte / teorema lui fenchel [1905-1988] / strada eroilor revoluţiei / poeme postume / statuia capului lui karl marx [1818-1883] / crima zilei / nu mai aruncaţi pisicile moarte la gunoi! / tricoul meu cu kurt [1967–1994] / jesus saves / (...) încă un film despre război / 404 not found / cred că n-ar mai trebui să alerg prin cimitir / chiar dacă-i singurul loc din zonă cu trotuarele curăţate / (...) / dar gropile sunt deja acolo! / ci să mă uit la desene animate cu personaje care-mi sunt / cunoscute / şi să citesc o vreme doar autori vii şi veseli / aşa ca tine”. Trăitor, oricum suspendat, între teritoriile unor heterotopii mai norocoase din punctul de vedere al ”fericirii” arhetipale, naratorul liric se pomeneşte geometrizîndu-şi involuntar sentimentele deja ”euclidienizate” de către predececesorii săi (”mă doare compartimentul g23 din suflet”, ”Surogat de scris”) cu francheţea (con)damnatului dostoievskian care nu mai are nimic să-şi imputeze în faţa plutonului de execuţie: ”nu ştiu la ce-s bune poereziile / pe cine şi de [la] ce vor salva surogatele mele” (”Surogat de surogat”). Dovada cea mai sigură că poetul se perpetuează din pliurile reminiscenţelor intertextuale bacoviene (”dormea întors amorul meu...”, ”Surogat fără idei”), topind toată poetica recognoscibilă a lui Eminescu într-un singur text ”poeretic”, pe care aş risca să-l numesc meta-modern dacă nu ar deborda de atîta depresie premodernistă: ”m-ai învăţa să mor / dac-ai putea sau şti / şi m-ai lăsa oricît să te aştept / mi-ai cere-n ochii tăi să scurm / după vreo rază / rătăcită ori stinsă / (...) m-apropii de tine ca pasărea de fulger / dă-mi ceva dulce din tine” (”Surogat de iubire”). 3. Cursele ”jocului terţ” Faptul că Sorin Mihai Grad calcă oarecum şi pe urmele poetuluimatematician Ion Barbu nu trece fără repercusiuni severe pentru primul dintre ei, ca să nu fac referinţă decît la hamartia, arhetipala pedeapsă a zeilor apuşi fără ca postmodernitatea să afle despre acest lucru. Aşa cum e cazul unui cunoscut text barbian de esenţă platonică, cu vădite accente eleusine (”Un somn năuc ne-o duce pe drumul mort, îngust, / Dar fiinţa noastră pură desprinsă de gîndire (n.m.) / Va asculta cum sparge a orei îngrădire / Cum urcă din adîncuri un mare imn august”, ”Cucerire”), tema abolirii realităţii palpabile sau preeminenţei morţii/somnului nu e neglijată întrutotul de predispoziţiile camerale native ale lui Sorin Mihai Grad, în special pentru o conştiinţă numerică şi, predilect, spaţială: ”vor fi trecut pe lîngă patul meu războaie / furtuni, galerii, difuzoare, şoapte, orgasme, tractoare / nu m-au deşteptat / (...) nici de m-a vegheat cineva-n timpul ăsta / nu ştiu / m-am trezit întîmplător într-o zi cu dungi / de şapte culori, poate nouă” (”Surogat de somn). Doar că locul ”geometriei înalte şi sfinte” (Lucian Blaga) e preluat, la poetul douămiist, de toată verva unui post-apocalism incisiv, deşi cu partea superioră a molarilor tocită de-a binelea: ”dacă ne-am întîlnit aici / nu eşti de vină / poate nici măcar eu / azi nu mai pot scrie (textul – n.m) ”surogat de indiferenţă” / ieri antiteze

NR.3/2010

121


nu-l ştiam pe cel ”mai fictiv” / alfa-şi-omega unei poteci care s-a strecurat prin mine / printre ce eram şi ce aveam / şi de făcut”, (”Surogat de surogat”). De aici decurg mai multe complicaţii existenţiale, în frunte cu principalul adversar spiritual: imaginarul care naşte fobii arhetipale (”mă paşte un miel uriaş / cu mustăţi de motan / şi corniţe transparente / mai legat / de ce-am mai citit / ce face ăla-n finalul războiului / sfîrşitului lumii / (...) de ce vreau să se creadă c-am izgonit / din mine credinţa” (”Surogat de scris”), în cazul în care nu intenţionez să sfîrşesc în menghina alienatoare a unei civilizaţii consumistdictatoriale (”nu mai ai voie să scrii / că iq'ul cuiva nu-i depăşeşte / numărul de la pantofi”, ”Surogat de sfat”). Dar chiar pîndit de pericolul iminent al unei distopii mult mai periculoase ca utopiile social-culturale şi care care preferă să îşi ciuruiască mai puţin blindajul ideatic decît coerenţa lor umanistă (”vei fi fericit / soarele va răsări doar pentru tine / fiecare tu se va citi voi / (...) / [mai rămîne să multiplicăm unele exemplare / dar se va rezolva] / (...) acest mîine / mult mai mult decît perfect / care are totuşi o mică problemă / nu vine / să sperăm că doar încă”,”Surogat de viitor”), totuşi ”n-ar avea nici un farmec să mă-mpuşc / s-a făcut destul şi asta (”Surogat fără idei”). De altfel, vom asista cum pe întreg parcursul cărţii naratorul îşi asumă incursiuni repetate de gherilă estetică în mentalul decăzut al conaţionalilor, decis astfel să-şi înfrunte cu surplus de rigoare cvasi-ştiinţifică ”destinul / naşii / ursitoarele / genele / creierii topiţi” (”Surogat de groază”). Textul ”Surogat de actualitate”, de exemplu, culminează cu/într-o ironie tragică, indicînd – în grimasa surprinsă chiar în colţul gurii crispate de reflexe pavloviene zilnice – cursul alternativ vicios pe care îl pot urma capriciile Istoriei oficiale. Aşa cum ar fi imaginea plauzibilă în care armata otomană reuşeşte să ocupe într-un mod neaşteptat teritoriul apărat cîndva cu sînge de oştirile lui Ştefan cel Mare: ”l-am ales pe strănbunicul nostru degrabă vărsătoriu / de sînge şi sămînţă / cel mai mare dintre noi / şi vrem cu toţii să-i urmăm pe tron / pentru a ne arăta vrednici de asta acoperim / frunza şi iarba cu biserici / şi ambalaje pe care scrie made in turkey”. 4. Milenarism & Tibetul imposibil De cealaltă parte era inevitabil ca bucuria naratorului, neumbrită chiar şi de trista performanţa de a-şi fi ”lăsat patria-n urmă la timp” (”Surogat de mîndrie”), să fie adumbrită de neofiţii proaspetelor convertiri etno(deo)ontologice: ”ne-au descifrat adn'ul / ne globalizează / ne filmează-n magazine / ne urmăresc conturile / ne trec număru' fiarei în buletin / ne bagă cipuri / ne ascultă telefoanele / ne suroghează existenţele” (”Surogat de neo”), mai ales că ”am surogat tot ce-am / sau m-a prins” (”Surogat de surogat”). Iar în locul ”fericitului (...) care salvase (cuvintele - n.m.)”, naratorul liric anunţă, nu fără o anumită doză de solemnitate diluată în acidul cel mai pur, chiar apusul ”Epocii masoretice”, cea care a caracterizat prin excelenţă gîndirea europeană odată cu instalarea definitivă a regimului cultural biblic & elen: ”cuvinte părăsite curg de pe foaia moartă / într-o direcţie analfabetă / silabele lor se rătăcesc printre ruinele frazelor / care le-au avortat / literele nu se mai recunosc 122


CRONICA LITERARĂ

/ se iau de mînă aleator / chiar nepronunţabil / sau fug unele de altele / şi se pierd” (”Surogat de cimitir”, versiunea concretă). Ceea ce se poate cere unui autor de aici încolo e să majoreze doza reprobabilă de permeabilitate semantică promisă de spaţiul virtual în favoarea realităţii cotidiene. În plus, să abolească funcţiile ireversibilităţii apokaliptice (”cîteva cuvinte rămase pe hîrtie / şi unele devenite altele / încearcă / să se adune-ntr-o propoziţie / spre-a se salva de la cădere / şi uitare / sprijinindu-se de moaştele / netopite ale altora / sperînd că se va găsi / vreodată cineva / să le descifreze agonia / şi să le-nţeleagă povestea”, ”Surogat de cimitir”, versiunea concretă), pentru că după ”şapte ani de scotocit după / nici un fel de tibet” (”Surogat de surogat”) întodeauna există riscul involuntar să atingi altitudinea maximă a munţilor Himalaya depăşind opt mii de metri, cunoscută şi ca ”zona morţii”: ”am mai cunoscut ipochimeni orientaţi spre vieţi de apoi, dar aşa / pătrunşi / pînă-n străfundurile convingerii de cele sfinte / nu găseşti nici amestecînd athosul, mecca, tibetul şi vaticanul / cu orice gherilă alegi” (”Surogat de groază”). Dar nimic nu se compară cu pericolul emanat de limitarea tragică a propriului creier (”mutanţi religioşi”,”Surogat de groază”). Steven Cushing publica, de exemplu, în ”Mathematics Magazine” un scurt poem, în care îşi exprima reacţia firească pentru numerele iraţionale: ”Pitagora / ne-a stupefiat / şi ne-a-ncărcat raţiunea / cu numere iraţionale”. În cele din urmă, ”sadicul ireversibilul crudul iremediabilul cruntul / adevăr a răzbit cumva / pînă la mine / mi-am dat instantaneu seama că era / absurd / să cred c-am inventat / nimicul / cînd s-au ocupat cu asta / destui / întemeietori de religii”, ”Surogat de nimic”), cunoscuţi încă de la începuturile omenirii. Astfel, conform legendei matematice, Hippassus din Metapontum ar fi descoperit şirul numerelor iraţionale şi, ca efect, legea incomensurabilităţii. Din cauza ”devastatoarei” descoperiri (pentru ”logica” ordinară), Hippassus a reuşit să înfurie membrii grupului pitagoreic din care făcea parte, încît aceştia din urmă i-au ridicat acestuia o ”piatră funerară” (în fapt, o aluzie directă clară şi mai mult decît ”palbabilă”) ca şi cum ar fi murit. În condiţiile în care ”sensurile o iau razna sau dispar / ideile s-au dezintegrat” (”Surogat de cimitir”, versiunea concretă), poetul şi matematicianul Sorin Mihai Grad ajunge să atingă o zonă în care ”linia e prea subţire ca să existe” (”Surogat de surogat”), venind cu un proiect viabil de reabilitare a acestei tradiţii uitate dar absolut necesare. Talentul său trebuie căutat anume în doza de incertitudine cu care îşi lasă cititorul să creadă că Divinitatea poate fi victima propriei sale tendinţe arhetipale de călău: ”cînd binevoieşti a te uita înspre noi / ne-nghesuim / şi ne-omorîm să-ţi intrăm în privire / neştiind că vezi doar mult mai departe / decît putem înţelege / acelaşi nimic / pe care nu ştim să-l găsim în tine / oricît team săpa”, ”Surogat de corespondenţă”). Următorul, şi decisivul, său volum liric va trebui să confirme ipoteza, desigur în măsura în care va reuşi să treacă, fără excese teleologice, peste furia tanz-metallică (”încercai să spargi nuci cu grenada / pe care-o găsisem în grădină sub ridichi”, ”Surogat de amintire”) diluată în cei mai empatici psalmi posibili antiteze

NR.3/2010

123


(”cum de te putem crede dintr-ai noştri / care întoarcem obrazul celuilalt / niciodată celălalt / pe dos / tu taci / rugile noastre inutile nu te ating / biletelengropate-n zidul tău se usucă (”Surogat de corespondenţă”). Or, cel puţin pentru mine, ”să asculţi rammstein în surdină” (”Surogat de amintire”) nu mai pare fel de becketian precum, să zicem, gestul impardonabil al unui cetăţean din Uniunea Europeană care ar fi dispus să stea la cozile ambasadelor ţărilor-membre cu unica justificare de a obţine viză Schengen. Spre nemurire!

Ioan NEACŞU

CASA LUI KAFKA Autoarea acestei mici bijuterii este profesoară la o universitate de medicină din Saint Louis, SUA, de mulţi ani, dar limba ţării de adopţie nu i-a alterat capacitatea de a construi în limba română un text fluent, expresiv, nuanţat, graţios, plin de umor. În ciuda titlului, acţiunea romanului este plasată în Bacăul anului 1968, iar eroina principală, Silvia, este o fetiţă de zece ani a cărei problemă existenţială cardinală este tabla înmulţirii cu opt, iar idealul la care visează din toată fiinţa ei fragilă este să meargă în tabără la mare. Universul mirific al copilăriei este paradisul spre care noi toţi privim cu nostalgie. El cuprinde casa părintească, şcoala, biserica, vecinii, prietenii, părinţii, neamurile, pe care copilul le descoperă cu o neobosită candoare. Silvia povesteşte cum se joacă împreună cu sora sa mai mică, Mirela, ori cu Răţoi, colega şi prietena sa, cum participă la treburile casei, cum se duce cu Mirela şi tatăl lor într-o fabuloasă călătorie la ţară, povesteşte fapte mărunte care capătă în ochii ei măriţi de uimire proporţii colosale. Acumularea de amănunte, care dovedeşte faptul că eroina are un deosebit simţ al observaţiei, produce un fel de hiperrealism, cu ajutorul căruia se realizează o foarte subtilă transcendere a realităţii. Trandafirii domnului Gogu, casa celor două surori bătrâne, Ana şi Crina, de la care Silvia cumpără borş, grădina casei, strada Milcov şi biserica Precista, şcoala şi colegii, părinţii, toate ascund semnificaţii pe care eroina abia le ghiceşte. Pasiunea ei sunt poveştile, care-i hrănesc imaginaţia bogată şi o ajută 124


CRONICA LITERARĂ

să descopere lumea. „Ai o imaginaţie bogată, măi fetiţo…, îi spune domnul Gogu, un personaj enigmatic, pe care până la urmă îl arestează securitatea. Vezi ce faci cu ea când creşti mare… Ai grijă…” …Căci lumea României din anul 1968 este o lume a groazei instituite de regimul comunist. Chiar tatăl Silviei, un bun finanţist, trebuie să ocupe un post modest de contabil deoarece este fiu de chiabur. Pe strada Milcov un grup de muncitori sapă o groapă, apoi lasă şantierul nesupravegheat. Un coleg al Silviei cade în groapă şi moare. Eroina cărţii nu percepe atât tragedia, cât este impresionată de ceremonia înmormântării, la care merge cu clasa. Promiscuitatea vieţii într-o societate fără valori, în care nepăsarea şefilor, a muncitorilor, a cetăţenilor care trăiesc doar sub imperiul fricii, duce la moartea absurdă a unui copil, dar acestea sunt sugestiile de dincolo de text. Pentru Silvia aceste dimensiuni ale realităţii nu există. Ea călătoreşte cu autobuzul până în satul în care locuia unchiul şi verişorii ei, într-un adevărat infern, dar pe care ea-l percepe ca fiind normal şi este fericită când găseşte un loc înghesuit între scaunului şoferului şi primul rând de bănci. Ajunsă în sat, asistă oarecum indiferentă la discuţiile celor mari despre un furt pe care miliţianul din sat nu-l anchetează decât dacă i se dă mită, ea este mult mai interesată de viţel, sau de orătăniile din ogradă. Contrastul violent între viaţa dominată de frică, mizerie materială, dar şi morală, precaritatea existenţei celor mari şi strălucitoarea lume pe care o descoperă Silvia sub coviltirele lui Dumnezeu, dar şi în poveşti, dar şi în imaginaţia sa bogată subliniază şi mai tare dimensiunea grotescă a societăţii comuniste. Universul concentraţionar în care Silvia trăieşte fără să-i pese o atinge şi pe ea abia atunci când este invadată Cehoslovacia şi românii se pregătesc de apărare. Tatăl Silviei este chemat la serviciu, unde i se dă o uniformă de gărzi patriotice. Vine acasă îmbrăcat militar, spre admiraţia fetelor, dar faptul că ar putea fi război nu o prea impresionează pe Silvia, nu ştie ce-i. Când află însă că nu va mai putea merge în tabără la mare dacă începe războiul, abia atunci înţelege că viaţa nu-i totuşi o poveste. Paradoxal, dar o carte aparent pentru copii are un apăsat mesaj politic. Una dintre cele două surori Lecca este prietenă cu o scriitoare stabilită în Praga. A fost să o viziteze, apoi a corespondat în speranţa că va mai călători cândva. Are de la ea câteva scrisori şi o vedere despre care îi spune Silviei că este „Casa lui Kafka”. Silvia nu ştie despre cine este vorba, dar vederea şi scrisorile îi dau voie să viseze. Într-o casă mică poate exista un univers întreg! Ca şi în casa lui Kafka, în casa ei de pe strada Milcov Silvia vede pe tavan o imago mundi şi simte că lumea cea gândită are o fiinţă mai puternică decât lumea cea aievea: „Stau rezemată de pernă, cu Mirela din nou adormită lângă mine, şi mă uit în sus. Mă uit până când albul tavanului dispare şi ochii mei străbat dincolo de el, departe, mult mai departe, într-o lume nebănuită. Uimitor, acolo, pe fundalul dreptunghiular al tavanului, apare, fragmentată dar reală, toată viaţa mea. O vezi? Acolo, ascunsă în umbra aceea micuţă, îngustă şi fragmentată, întinzându-se de la stânga la dreapta, este strada noastră, strada Milcov, unde umblu când mă duc să cumpăr borş de la Ana. Acel punct negru în antiteze

NR.3/2010

125


colţ este casa inamicului, cu perdelele ei întotdeauna trase în jos, ascunzând nefericirea doamnei Lazăr faţă de copilul ei diabolic. Mai departe, vezi? Acolo, spre colţul din stânga jos, este o scânteie de lumină, şi acolo este locul unde locuieşte domnul Gogu: acolo, ascunse în conturul luminos al unei scântei pe tavanul meu, este locul unde o grădină ameţitor de frumoasă de trandafiri albi înfloreşte în fiecare vară. Apoi, când mă gândesc mai bine la asta – vezi acel punct mişcător? Acolo este şcoala mea. Şi departe, extrem de departe, poate în colţul din dreapta jos al tavanului, este tabăra de la mare, un grăunte de speranţă ascunzând în el apele vrăjite ale Mării Negre. Curios, tot ceea ce ştiu, tot ceea ce ştiu şi tot ceea ce contează pentru mine încape destul de bine în camera mea, în această casă pe care întotdeauna am crezut-o mică şi caraghios de strâmtă şi care acum, văd cu uimire, conţine întreaga lume, întreaga lume nebună din jurul meu ascunsă în nişte fire anonime de praf care zboară aiurea prin lumina gălbuie a după amiezii.”(p.168). Acest mic roman ne face cunoştinţă cu o scriitoare de peste ocean pentru care patria a continuat să fie limba română, ne arată că pentru fiecare dintre noi copilăria continuă să fie un pridvor al raiului, indiferent de cât de criminală este lumea oamenilor mari şi dovedeşte că, dincolo de experimente, resursele povestirii clasice sunt inepuizabile.

Simona-Grazia DIMA

PERENITATEA BASMULUI Doar aparent o culegere de poveşti pentru copii, volumul Basme de pe Tigru şi Eufrat (selecţie, traducere din limba arabă şi note de George Grigore, Ed. Polirom, 2009) reuneşte o sumă de istorisiri cu scop sapienţial, de formare a audienţei întru ştiinţa vieţii şi a înţelepciunii indispensabile unei raportări armonioase la întreaga fire. Chiar dacă folcloristul şi naratologul ar putea depista în aceste basme structuri, tipare, motive care circulă din vremuri imemoriale, de la popor la popor, indiferent de distanţă, rodind în locuri îndepărtate sub forma unor istorisiri cu intrigă, personaje ori sensuri aasemănătoare, piesele selectate de traducător au şi o puternică individualizre arabă. Numele, întâi de toate, dar şi focalizarea naraţiunilor asupra credinţei în divinitate şi a unui ideal de justiţie 126


CRONICA LITERARĂ

socială, sunt specifice comunităţilor islamice. Este lăudat săracul şi umilul, care, din puţinul său, îi ajută pe alţii, ca în Vânzătoarea de ouă, în care protagonista e o bătrână singură, ce reuşeşte să hrănească numeroşi oameni doar din modestul său negoţ cu ouăle produse în propria gospodărie. Interesant şi pilduitor este faptul că bătrâna respectivă nu e exemplară numai pentru spiritul caritabil pur şi simplu, ci, dincolo de coloratura socială a faptelor sale, întruchipează o virtute divină. Ca atare, e vizitată de un moşneag înţelept (deghizament, poate, al divinităţii justiţiare coborâte pe pământ), care-i dăruieşte o găină fermecată, depunătoare a unor ouă de aur curat, motiv de îmbogăţire nelimitată a eroinei. Aceasta rămâne însă aceeaşi, cinstită, modestă, privind belşugul plutonic noudobândit ca pe o simplă posibilitate de a face încă mai mult bine celor nevoiaşi. Unul din personajele exemplare ale acestei culegeri este Muhammad, eroul din Nu-i nimic pe lângă ce va fi să fie, un adevărat geniu al tâlhăriei şi, totuşi, un spirit justiţiar de incontestabilă măreţie, capabil să expună public defectele capitale ale rudelor sale şi ale guvernanţilor – meschinăria, corupţia, necinstea, funcţionând ca dez-iluzionant al mentalului tuturor. Ca elev, el asistă la mituirea profesorilor de către părinţii avuţi şi duce acasă, la mama sa, femeie sărmană şi singură, uriaşa găină aşezată pe un pilaf îmbietor, atât dintr-o tendinţă socială unificatoare, cât şi pentru a-şi tatona şi revela vocaţia ascunsă, aceea de geniu al hoţiei, dar şi al psihologiei omeneşti. Deşi fură toţi galbenii din vistieria regelui, apoi pe fiica acestuia, după care îl face de râs pe sultanul însuşi, el ţine toate bunurile dobândite până în final, când este proclamat erou şi primeşte, desigur, mâna prinţesei: „Tatăl său se crede un om drept şi cinstit, nu-i aşa? Însă oare este drept să strângi tot avutul oamenilor şi să-i laşi lipiţi pământului, aşa cum face preacinstitul tău tată? Eu nu fur de la tatăl tău, ci nu fac altceva decât să le dau oamenilor ceea ce este al lor” (p. 147). Prietenia şi loialitatea sunt alte trăsături de căpătâi ale celor drepţi, datorită cărora ei dobândesc ceea ce prozaic numim astăzi „succesul în viaţă”: comportamentul omului trebuie să fie corect nu numai faţă de oameni, ci şi faţă de animale, ba chiar şi faţă de zmei şi căpcăuni. Astfel, eroul din Leul şi culegătorul de vreascuri este încercat de binefăcătorul său, un leu năzdrăvan, care-l copleşeşte cu daruri de preţ, schimbându-i sărăcia şi nenorocul într-o şansă de excepţie, până ce omul ajunge pe cele mai înalte culmi, dar, totodată, cere să fie tratat cu respectul cuvenit. După ce probele iniţiatice au fost parcurse, urmează finalul apoteotic: „Muhammad, împreună cu nevasta sa, moşteniră întreaga avere a sultanului şi tronul său pe deasupra. Şi trăiră ani mulţi şi fericiţi împreună cu prietenul lor, leul” (p. 224). La fel, alt Muhammad, cel din Drumul primejdiei, alege căile pieptişe în viaţă, deşi este copilul unui sultan şi al soţiei repudiate a acestuia. El este cel care îi aduce tatălui său leacul necesar, prin vitejie şi calitatea de a-şi face aliaţi de nădejde: djinni (spirite de pe alt tărâm), aş căror frate devine. După multe preipeţii, în care face bine tuturor, djinni, lei sau oameni, îi vine rândul să se reîntoarcă pe pământ. Este dus în zbor de un djinn, căruia trebuie să-i dea de mâncare, la fiecare interval nelumesc depăşit, hălci de grăsime şi duzini de pâine. Scăpând în hăuri ultima halcă de grăsime, el nu antiteze

NR.3/2010

127


şovăie să-şi taie o bucată din coapsă, dându-i-o duhului. Acesta însă, după aterizarea pe solul pământesc, scoate bucata de carne intactă şi i-o lipeşte la loc, spunând: „Cum să mănânc din carnea unui om care ne-a făcut atât de mult bine? N-aş putea face aşa ceva nici dacă aş muri de foame!” (p. 21). Aceeaşi purtare milostivă o dovedesc şi alţi eroi, de pildă voinicul numit Treisprezece, din basmul omonim. Întâlnind un ifrit, demon foarte puternic şi malefic, aflat într-o stare jalnică, se dădu pe dată jos din şa, îi tăie unghiile, îl tunse şi-i aranjă sprâncenele, apoi îi dădu să mănânce şi să bea. Este aceeaşi purtare pe care a avut-o, în spaţiul românesc, fata moşneagului, faţă de jivinele fioroase din gospodărie, transformate în făpturi blânde, recunoscătoare. Virtuţile sunt indispensabile bunului mers al lucrurilor, dar mintea trebuie păstrată limpede. Naivitatea, credulitatea sunt, în sine, un mod injust de a evalua lumea; ca atare, sunt demascate şi pedepsite nemilos, precum sărmanul din Scorpia, ce crede o scorpie (un fel de zmeu), prefăcută în femeie, ce se jura că-i este soră şi-i hrănea, pe el şi pe ceilalţi membri ai familiei lui, doar spre a-i îngrăşa şi a-i devora la soroc. Aceştia însă îşi dau seama la timp cu cine au de-a face, el nu, încât este înfulecat de „sora” ce-şi dă arama pe faţă. Vedem aici şi o subtilă pledoarie pentru demnitate, pentru că omul, ajuns la un trai uşor fără muncă, îşi neglijase propriul negoţ – derizoriu, dar totuşi al lui. Este mai bine să trăim din propriile eforturi, oricât de greu ne-ar fi, decât să acceptăm câştiguri nemuncite. Eroi care învaţă să treacă dincolo de aparenţe sunt şi soţul din Zurgălăii cadiului şi regele din Peştele care râde. Esenţele constituie ordinea şi binele, în timp ce aparenţele supadimensionate sugerează o carenţă a calităţilor veritabile: o femeie frumoasă domoleşte, vigilenţa soţului, ascunzându-şi chipul după văl, chiar şi faţă de păsări, dar îl înşeală grabnic atunci când este plecat, după cum cadiul, care poartă zurgălăi la glezne, pentru a nu călca din greşeală insectele, nu se sfieşte să prade, cu sânge rece, vistieria sultanului. Un elogiu este adus şi femeii: mamă, soră, soţie devotată. În Hasan prostănacul, mezina unui rege este repudiată, măritată cu un tânăr neghiob, sărac lipit pământului, şi alungată, pentru că afirmase în sala tronului: „bunăstarea unei case depinde numai şi numai de femeie”. Istorisirea estre o demonstraţie a acestei convingeri a prinţesei, care reuşeşte să facă din soţul său, prin tact, blândeţe, har pedagogic şi o înaltă cunoaştere a psihologiei, un om bogat şi vrednic, răbdător şi smerit. Această poveste e o frumoasă pildă de bună formare în viaţă şi în ea supranaturalul îşi joacă şi el rolul, doar spre a contribui la şlefuirea unui caracter – de pildă, în momentul apariţiei unui om ce căra pe drum „un dulap ciudat”, invitând trecătorii să cumpere minte. Hasan, aflat deja pe calea evoluţiei sale umane, îşi dă tot câştigul pe acea zi, fără să capete, din sertarele dulapului, decât un răspuns aparent în doi peri: „Frumuseţea este ceea ce inima cere din ceea ce vede ochiul”, propoziţie enigmatică, dovedită mai târziu inestimabilă, căci avea să-l salveze de la moarte în cursul unei probe iniţiatice. Prin pilda soţiei sale, ce nu se pierduse cu firea în împrejurări grele şi nedrepte, Hasan, trăitorul într-un bordei şi culegătorul, spre propria 128


CRONICA LITERARĂ

supravieţuire, a cojilor de năut aruncate de clienţii unei dughene, ajunge un negustor vestit, atent la toate, viteaz, în stare să îndure fără să se plângă şi să găsească soluţii acolo unde alţii disperă. Povestitorul anonim, generic, al acestei lumi pline de miracole, este convins că întâietatea trebuie acordată sentimentelor nobile, curate, încât nu şovăie să le condamne pe cele două nurori succesive ale unui om ce, iniţial, trăia fericit împreună cu mama sa şi o pisică. Întrucât nurorile sunt rele la suflet, sunt îndepărtate din viaţa protagoniştilor, ce-şi continuă, senini, viaţa dintotdeauna. În mod similar, răutatea unei soţii faţă de memoria surorii moarte a soţului este aspru sancţionată, pentru ca omul să rămână fericit, împreună cu cei drepţi din familia sa. Există o separaţie netă a celor răi de cei buni, iar aici cruzimea se manifestă fără greş: nu suntem în lumea iertării şi a metanoiei creştine, cu câteva excepţii (bunul Malih sau angelica Yasa, ce nu cunosc ura sau răzbunarea). Acolo unde este sărăcie poate exista iluminare, ca în basmul cu pescarul sărman ce adoptă o prinţesă alungată fiindcă a născut ex nihilo (dintr-o pulbere fermecată, pare-se). Pruncul însă e clarvăzător şi lămureşte misterele din familia sultanului, pescarul se îmbogăţeşte graţie purităţii lui sufleteşti, căci Dumnezeu îi trimite un peşte colorat în toate nuanţele curcubeului, hărăzit, şi el, cu darul cunoaşterii celor ascunse. Aşa cum un erou are şapte ţinuturi de străbătut, tot astfel şi realul este o structură sedimentară, care trebuie bine discernută, până la echilibrul ideal. Procedeul povestirii în povestire dă la iveală istorii de o inegalabilă gingăşie tragică, semnificând iubirea absolută, neînţeleasă în lume şi sacrificată, după cum peştişorul fermecat, care împlineşte dorinţe, nu mai apare nimănui, atunci când are revelaţia răutăţii omeneşti, a egoismului faţă de semeni. În ordinea spirituală nu există mare şi mic, important şi insignifiant, totul contează, totul concură spre a trezi omul la adevărata sa natură, care constă în bunătate, iubire, înţelepciune. Combinaţie de realism crud şi de fantastic decantat prin tradiţie, de înţelepciune şi fervoare, universul povestirilor traduse de George Grigore este fascinant şi inspirator. În el convieţuiesc regi, sultani, viziri şi cadii, alături de sărmani, de lei vorbitori şi de peşti care râd, cunoscând la perfecţie gândurile şi faptele oamenilor, înaintând cu toţii pe drumul unei treziri la ordinea spirituală a lucrurilor. Basmul este locul de elecţie unde se dovedeşte că totul are un preţ, inclusiv mintea şi experienţa, universul e sfânt, căci reprezintă locul de învăţătură unde extremele se ating, ca în piesele cu bufoni ale lui Shakespeare, unde sultanul învaţă de la cel din urmă supus al său, iar cei marginalizaţi de om şi societate sunt înălţaţi sau repuşi la rangul lor de Dumnezeu însuşi, ce nu tolerează injustiţia ori falsele ierarhii.

antiteze

NR.3/2010

129


Julietta FIX

POEME traducere de Claudia Befu Julietta Fix s-a născut în 1957 în Würzburg şi trăieşte în Hamburg. După absolvirea studiilor a obţinut titlul de specialist în calculatoare şi a lucrat ca manager de produs în branşa mobilei şi a accesoriilor la diferite companii. În prezent, coordonează pagina web FIXPOETRY şi este scriitoare liber profesionistă. www.fixpoetry.com este o revistă de literatură modernă online, axată pe poezie şi artă, cu noi ediţii săptămânale. A publicat în numeroase reviste şi antologii. Ultimele sale apariţii: Ultima călătorie a d-lui Goldsteins, editura Elefantenpress Berlin, 2000; Poezie de pe pardoseală, poezii; Antologia 3 Fixpoetry, editura Verlag im Proberaum, Klingenberg, 2008. Publicaţii: 2009: Imaginea unei poezii, best of poetryletter 2009, Antologia 14 Fixpoetry, Editura Verlag im Proberaum, Hamburg, Klingenberg. 2010: Imaginea unei poezii II, 2010, editura Verlag im Proberaum, Hamburg, Klingenberg.

Nach der Nacht Wir lagen uns auf den Lippen handzahm und ungelenk - räudig im Blick den Morgen. Das fahle Licht schien durch den Orchestergraben. Auf der Bühne ruhte das Bild der letzten Vorstellung. Leere Flaschen in Theaterblut. Die letzten Noten in den Ohren zogen wir den Vorhang auf. Der Himmel zählte die Stunden bis zum nächsten Auftritt. Applaus zwang uns in die Knie. Unsere Lippen leckten Wort für Wort das Skript. După o noapte Ne stăteam agăţaţi pe buze domoli şi nemişcaţi, soioşi în ochiul dimineţii. Lumina spălăcită lucea prin fosa orchestrei. Pe scenă zăbovea imaginea ultimei reprezentaţii. Sticle goale în sânge teatral. Cu ultimele note în urechi am tras cortina. Cerul număra 130


POEZIE GERMANĂ CONTEMPORANĂ

orele până la următoarea intrare în scenă. Aplauzele ne-au împins în genunchi. Pe buzele noastre se prelingea scenariul cuvânt cu cuvânt. stuhl-gang ich habe einen stuhl. besitze einen stuhl. ich sitze immer auf diesem stuhl. mein stuhl? ich sitze - sitze immer wenn ich sitze auf diesem stuhl. du hast einen stuhl. du besitzt einen stuhl. du sitzt immer auf diesem stuhl. dein stuhl? du sitzt - sitzt immer wenn du sitzt auf diesem stuhl. heute habe ich mich auf deinen stuhl gesetzt. hingesetzt und den kopf in beide hände genommen und meinen stuhl angesehen, angesprochen, angestarrt und gewartet. von deinem stuhl aus meinen stuhl angesehen und angeschrien. und gewartet. nach langem sitzen auf deinem stuhl bin ich aufgestanden. bin gegangen. setze mich nicht mehr. weder auf meinen noch auf deinen stuhl. sitzen geht nicht mehr. warten auch nicht. jetzt stehe ich hier und stehe. a ieşi cu scaunul am un scaun. posed un scaun. stau mereu pe acest scaun. scaunul meu? eu stau - stau mereu atunci când stau pe acest scaun. tu ai un scaun. posezi un scaun. stai întotdeauna pe acest scaun. scaunul tău? tu stai - stai mereu atunci când stai pe acest scaun. azi stau pe scaunul tău m-am aşezat, mi-am luat capul în mâini şi m-am uitat la scaunul meu, i-am vorbit, m-am holbat la el şi am aşteptat. m-am uitat la scaunul meu de pe scaunul tău şi am urlat. şi am aşteptat. după o îndelungată şedere pe scaunul tău m-am ridicat. şi am plecat. antiteze

NR.3/2010

131


nu mă mai aşez niciodată. nici pe scaunul meu nici pe scaunul tău. nu mai pot sta jos. nici nu mai pot aştepta. acum stau aici în picioare şi stau. Nichts gehört uns mehr. (H)austraum. Im Keller lagerten Stoffe. Große grüne Augen. Apfelsinenstraßen in goldenen Ketten. Rostige Scharniere. Ein Knarzen in der Nacht. Manchmal war es Sommer. Die Sonne brannte Löcher in die Markisen. Die frühen Stunden in Musik getaucht. Wie schön war es, am Morgen mit der Seele eines Hundes aufzuwachen. Nimic nu ne mai aparţine. (Casa) din vis. În pivniţă erau depozitate materii. Ochi mari verzi. Străzi de mere noroance în lanţuri aurite. Balamale ruginite. Un scârţâit în noapte. Câteodată era vară. Soarele ardea găuri în marchize. Primele ore cufundate în muzică. Ce frumos era, să te trezeşti de dimineaţă cu sufletul unui câine. und jetzt die Stille. Ein Uhu in der Nacht. das Rascheln der Zweige, das Ächzen gefällter Bäume. Anemonen übersäte Wege Ränder aus Beeren. Ein Kranz auf dem Kopf. und Stille, darüber der Flaum einer Blüte. Alle Auswege liegen im Dunklen. Die Stille nickt. şi acum tăcerea. O bufniţă în noapte. foşnetul crengilor, geamătul copacilor încovoiaţi. Căi năpădite de anemone mărginite de zmeuriş. O cunună pe cap. şi tăcere, deasupra un puf de floare. Toate ieşirile sunt în întuneric. Tăcerea moţăie. Die innere Behörde Das Sprechen ist ein Tier und das Ofenrohr der Bote Gestern aß ich die Krümel vom Tisch und morgen fange ich mit den Stuhlbeinen an.

132


POEZIE GERMANĂ CONTEMPORANĂ

Als die Tage noch 24 Stunden bargen, schliefen die dicken Käfer in den Kacheln. Heute sprengt die Sonne die Panzer, lässt Luft an die Haut Schwach ist das Licht, sehnig der Bogen über den Augen. Innen weht eine Fahne, Zeichen aus Zeiten in denen das Wichtigste nicht geschah. Ein Tausendfüßler erinnert sich. Hoch oben auf der Straße die den roten Staub aufwirbelt zieht eine Karawane. Esel sind stoisch. Die Tage werden kürzer. Der Panzer strickt sich ein neues Kleid. Außen nichts. Instanţa interioară Vorbirea e un animal şi burlanul de sobă solul. Ieri am mâncat firimiturile de la masă şi mâine încep cu picioarele scaunelor. Pe când zilele încă mai ascundeau 24 de ore, gândacii graşi dormeau în placa de faianţă. Azi, soarele explodează platoşele, lasă aerul să pătrundă la piele. Slabă este lumina, vânjos arcul pe deasupra ochiului. Înăuntru flutură un steag, semn al timpurilor în care ce era mai important nu s-a petrecut. Un miriapod îşi aminteşte. În susul străzii care învolbură praful roşu trece o caravană. Măgarii sunt stoici. Zilele sunt tot mai scurte. Platoşa îşi împleteşte zale nouă. Afară nimic. antiteze

NR.3/2010

133


Constantin BOSTAN Jurnalul lui G.T. Kirileanu

VIZITA FAMILIEI REGALE ROMÂNE ÎN BASARABIA (II) MM. LL. Regele şi Regina vizitează după amiazi Muzeul Etnografic şi de Ştiinţe Naturale cu privire la Basarabia, binevoind a-şi arăta Înalta Lor satisfacţiune. Apoi, deoarece în Chişinău erau foarte multe instituţii de cercetat, Maiestăţile Lor au făcut vizitele fiecare în deosebi. M. S. Regele a vizitat amănunţit Liceul Militar la orele 18. D-l comandant al liceului a prezentat întregul corp profesoral şi ofiţeresc al şcolii. Elevii, înşiraţi în sălile şcolii, primesc cu nesfârşite urale pe M. S. Regele, corul intonând Imnul Regal. Maiestatea Sa Regele a vizitat frumoasa expoziţie de desen a elevilor, sălile de clasă, dormitoarele, arătându-şi satisfacţia pentru ordinea desăvârşită. M. S. Regele a plecat apoi la câmpul de sport al Liceului Militar, unde au avut loc exerciţii de întrecere, alergări, aruncări cu discul, lancea, greutăţi. Exerciţiile gimnastice au plăcut mult M. S. Regelui, care şi-a arătat satisfacţia sa comandantului liceului. M. S. Regina a vizitat în după amiaza acestei zile următoarele instituţiuni: Orfelinatul de Copii „Regina Maria”, Azilul de bătrâni şi bătrâne, Liceul de Fete, Conservatorul de muzică, Şcoala de ţesătorie şi Căminul invalizilor de război. Pretutindeni a fost întâmpinată cu flori, cântece patriotice şi cu manifestările celei mai adânc simţite bucurii. La orele 21 a avut loc, în sala Cercului Cultural, o masă de gală. Au participat M. S. Regele, M. S. Regina, A. S. R. Principesa Elisabeta, d-l prim-ministru General Averescu, suita regală, reprezentanţii autorităţilor, ai comunităţilor, notabilităţile oraşului cu doamnele, precum şi delegaţii sătenilor. D-l I. Livinski, preşedintele Comisiunii interimare, se ridică în numele populaţiunii Chişinăului şi, în cuvinte bine simţite, prezintă Maiestăţilor lor mulţumiri respectuoase şi călduroase pentru marea cinste ce li s-a făcut prin Înalta vizită, asigurând pe iubiţii Suverani de simţimintele obşteşti de credinţă şi devotament. Apoi, d-l ministru Sergiu Niţă, luând cuvântul, a amintit că Basarabia s-a unit cea dintâi cu Patria-Mumă, scoţând în evidenţă meritele 134


CLIO

armatei române şi a Maiestăţilor Lor Regelui şi Reginei, care prin sentimentele lor de adâncă iubire de ţară şi de abnegaţiune au contribuit la realizarea visului secular de întregire a neamului românesc. M. S. Regele răspunde rostind următoarea cuvântare, acoperită de vii aclamaţii:

Am răspuns unei dorinţi de mult purtată în inima mea, punând piciorul meu pe pământul acesta, care odinioară fusese una din părţile cele mai roditoare ale vechei Moldove. Primirea călduroasă ce ne-a fost făcută în toate oraşele şi satele ei, pe unde drumul ne-a dus, au pătruns inima noastră de o bucurie cu atât mai mare, cu cât ne-au dat dovadă că iubirea de neam nu s-a stins în timpurile cât Basarabia a stat sub o stăpânire ce nu avea legături de suflet cu poporaţiunea moldovenească, care de veacuri alcătuieşte talpa acestei ţări. O potrivire mişcătoare pentru inima mea a vrut ca astăzi, în ziua Sfintei Înălţări, când toată România se va ruga pentru sufletele sutelor de mii de ostaşi ai săi, cari cu viaţa lor au pecetluit hrisovul de întregire a neamului românesc, să ne aflăm, Regina împreună cu mine, în Capitala unuia din frumoasele ţinuturi care s-au unit pe veci cu Regatul meu. Astăzi, când iarăşi stăpânim puternic toţi munţii şi toate plaiurile ce în veacurile trecute se bucurau de dreapta şi slăvita ocârmuire a Marilor Voievozi ai neamului românesc, putem arunca privirile noastre înapoi asupra timpurilor trecute, pe cari soarta le rezervase acestei frumoase şi bogate ţări, ce este ţinutul dintre Prut şi Nistru. Dumnezeu, care toate le cunoaşte în atotputernica Sa voinţă şi înţelepciune, n-a voit ca chiar marele erou al istoriei moldoveneşti, Ştefan cel Mare şi Sfânt, să se bucure prea mult de a fi ţiitor peste toată Ţara Moldovenească. Sub domnia sa, atât de bogată în victorii asupra păgânilor, s-a început ştirbirea Moldovei, prin pierderea ţărmului Mărei şi a cetăţilor de pe Nistru şi Dunăre. antiteze

NR.3/2010

135


A urmat apoi răpirea Bucovinei şi, în sfârşit, a Basarabiei. Unitatea geografică a vechei Moldove era astfel sfărâmată, jumătate din trupul său era sfâşiat şi, din aceasta, a urmat secătuirea ei economică şi socială. Şi de aceea marii boieri ai Moldovei se plângeau Sultanului acum o sută de ani, în cuvinte ca acestea, pline de durere înăbuşită:

„Din poruncă ne vedem îndatoriţi a vinde toate acele de peste Prut moşii şi a ne desface de dânsele... Înfăţişăm cu lacrămi din suflet stingerea şi pierderea ce ni se pricinuieşte dintru aceasta la atâtea familii şi suflete, la atâtea neamuri şi la atâtea lăcaşuri ale credinţei noastre, cea mai desăvârşită cădere şi zdruncinare socotind a ne lipsi de pământul strămoşesc.” Descurajarea s-a coborât adânc în suflete, an după an, şi poetul din urmă al generaţiei trecute basarabene, Cavaler Costache Stamate, suspina la bătrâneţe versuri ca acestea: „Am fost şi eu român, Dar m-am făcut păgân; Căci june eu fiind, Sărmanul meu pământ Fu de tatari călcat Şi ei sclav m-au luat. De-acuma numai moartea Să mă scape poate De păgânătate... C-un dor nespus Mă uit spre-apus: Acolo mi-i viaţa, Acolo-i speranţa Să fim fericiţi, De-am fi toţi uniţi.” Astăzi, mulţumită ostaşului român, şi energiei ascunse în sufletul răbdător al românului, avem fericirea să ne vedem uniţi la sânul patriei de-a pururea întregite prin proclamarea de bună voie a Sfintei Uniri. Tăria noastră a stat în dreptul nostru, puterea noastră se va arăta în munca ce vom desfăşura pentru a da din nou fiinţă şi viaţă dreptului nostru ce ne-a fost mult timp tăgăduit. Ţărănimea română dintre Prut şi Nistru, atât de blândă şi răbdătoare, nu a aşteptat alta decât dreptatea şi lumina pentru suflet, după un veac de cufundare în întuneric prin nerespectarea limbei sale strămoşeşti în şcoală şi biserică. Pe când toate celelalte limbi venite aici după răpirea Basarabiei s-au bucurat de carte, şcoală şi biserică naţională, numai moldoveanul de baştină a fost lipsit de toate. Aşadar, fără nici o ură şi fără vreo prigonire, vom răspândi dreptate şi lumină pentru toate neamurile cari, alăture cu românul, trăiesc pe solul bogat al Basarabiei. Şi sunt încredinţat că toate popoarele de altă limbă vor răspunde cu acelaş duh de dreptate faţă de concetăţenii români şi că prin paşnica lor convieţuire se va pune temelie sănătoasă propăşirii acestui pământ românesc. Prin multe încercări a trecut scumpa noastră ţară, adeseori a fost la marginea prăpastiei, dar prin vitalitatea ei, prin credinţa ei într-un viitor strălucit, a izbutit totdeauna a-şi relua zborul indicat de soarta sa. Marele patriot şi bărbat de stat Mihail Kogălniceanu avea dreptate când a spus:

136


CLIO

„Providenţa lua de mână pe naţiunea română ca pe o fiică iubită între fiicele cele mai iubite, o scotea din toate pericolele şi o înălţa mai tânără şi mai zdravănă decât fusese înaintea ceasului de pieire. N-avem dar drept noi, românii, de a susţine că la gurile Dunării de Jos nouă ni s-a dat o misiune de îndeplinit?” Să unim deci toate sufletele, toate energiile noastre, spre a ajunge muncind toţi fiii acestei ţări la acelaş mare şi sfânt scop. Sunt convins că toţi basarabenii vor pune mâna la această măreaţă operă şi, cu această nădejde neclintită, ce o port în suflet, strig din toată inima: Să trăiască Basarabia şi Capitala ei!

Întreaga asistenţă a izbucnit în urale prelungite. Seara, întreg oraşul, instituţiunile publice şi multe localuri particulare au fost luminate feeric. Au avut loc retrageri cu torţe şi oraşul a fost viu animat până noaptea târziu. [Însemnări din Jurnalul G.T.K.: Sara, la prânzul de gală, prezidez masa cu ţărani. Am lângă mine pe Moldovanu din Pereni, ţinutul Chişinău. E furios că din 12 locuri de deputat se rezervase numai 3 locuri pentru ţărani şi la urmă şi pe-acestea se aduc oameni târgoveţi din altă parte (Zamfir Arbore). Tot aşa la Zemstvă, ţăranilor nu li s-a lăsat nici un loc. Preşedintele Neaga e bun, dar trebuie tras de mânecă atunci când prea umflă dările care apasă numai asupra pământurilor noastre ţărăneşti. Despre Inculeţ, Ciuhureanu, Costin, zice că-s tineri care n-au făcut nimic pentru ţară şi totul pentru ei. Inculeţ ia în arendă cu 5.000 lei lacuri, de unde îi vin nişte sute de mii numai pentru trestie. Agapie a furat 1.200.000 de la o bancă, acum l-au băgat ca răsplată la Zemstvă. Gionati, pe care-l crede D-l General Averescu şi-i aproapele lui, e bogat după femeie, pentru că a pus pe un frate minor să-i ucidă socrul şi să-i rămâie averea. „Jidanii ne bat fără biciu...” Discursul Regelui, necopiat la maşină. Vizita la I. Costin şi Cazacu.

[Din jurnalul Reginei Maria, Însemnări zilnice: Ziua s-a terminat printr-un groaznic banchet. Banchetele întotdeauna mă aduc la disperare, acesta a fost însă cel mai rău pe care a trebuit să-l suport vreodată. În primul rând, a început abia la zece fără un sfert, drept urmare s-a terminat la unu. A fost o adunare imensă, urâtă şi îngrozitor de neomogenă. Scaunele noastre erau plasate mult prea jos, eram presaţi între alţii. Nu aveam loc să ne mişcăm, era imposibil să-ţi menţii ţinuta, nu puteai nici măcar să te retragi la un pas distanţă de cel cu care vorbeai. Detestabil, pur şi simplu. Muzica a fost asurzitoare, servire lentă, mâncarea aşa-şi-aşa, oaspeţii neinteresanţi, florile ofilite, lumina insuficientă. A fost, după părerea mea, oribil; o încercare urâtă, costisitoare, inutilă, la capătul unei zile istovitoare. Am stat între Averescu şi Niţă Sergiu, ministrul basarabean. Din cauza muzicii care îţi spărgea urechile, conversaţia era aproape imposibilă, şi nici nu mă puteam mişca, atât de înghesuită eram între vecinii mei. Da, am detestat acest banchet din adâncul sângelui meu regal, care încearcă să nu fie arogant, dar care suferă imens la antiteze

NR.3/2010

137


festivităţile în care întreaga demnitate regală este ignorată – nu voit, ci din pricina lipsei de maniere şi de tradiţie. Am ajuns acasă foarte târziu, cu dureri de picioare şi de spate, dar ochiul s-a comportat bine. Le-am pus pe ambele mele cameriste să-mi frece picioarele ce mă ardeau, ceea ce a fost o mare binecuvântare după groaznicul şi interminabilul banchet.]

Vineri, 21 mai, MM. LL. Regele şi Regina şi A. S. R. Principesa Elisabeta au asistat, cu începere de la ora 10 ¼, la parastasul oficiat de P. S. Arhiereul Gurie, înconjurat de Înaltul cler, în Catedrala din Chişinău, pentru eroii căzuţi pe câmpul de război. Au luat parte la acest parastas: d-l General Averescu, prim-ministru, d-l Niţă Serghie, ministru al Basarabiei, ofiţerii generali şi superiori din Chişinău, autorităţile, Casa militară şi Casa civilă a Maiestăţilor Lor. Armata şi şcolile din Chişinău, împreună cu un mare număr de cetăţeni, umpleau curtea din faţa Catedralei. Parastasul este încheiat prin cuvântarea P. S. Arhiereului Gurie, care – amintind jertfele poporului român şi în deosebi ale armatei române în diferitele mari bătălii – a spus că acestea ne-au adus realizarea idealului naţional visat de secole de toată românimea şi, prin această măreaţă înfăptuire, eroii căzuţi pe câmpul de onoare merită recunoştinţa întregului neam românesc, trecând în rândul mucenicilor, apărători ai patriei, neamului şi credinţei. După parastas, MM. LL. Regele şi Regina şi A. S. R. Principesa Elisabeta merg pe jos prin curtea Catedralei şi printre trupe şi populaţiune, cari îi aclamă în mod călduros, către Sala Eparhială, unde ajung la ora 11 şi sunt primiţi de tot clerul în mijlocul uralelor, corul bisericii intonând Imnul Regal. După o scurtă cuvântare de primire, rostită de P. S. Arhiereul Gurie, în care arată pe lângă rolul bisericesc al clerului şi pe acela cultural şi naţional, sfinţia sa Preotul Alexandru Baltag, preşedintele comitetului preoţesc, rosteşte următoarea cuvântare: Sire, Mărită Doamnă, Alteţă Regală, Biserica Ortodoxă din Basarabia, în frunte cu chiriarhii [arhiereii] săi, prin reprezentanţii preoţimei, binecuvântează intrarea Maiestăţilor Voastre în hotarele Basarabiei, dreapta fiică a României Mari.Dăm laudă lui Dumnezeu, Celui Prea Înalt, care a binevoit ca toate cele risipite să se adune şi cele pierdute să se afle, şi să fie unit într-una tot neamul românesc, făcând o ţară mare şi frumoasă, sub înalta stăpânire a Maiestăţilor Voastre.Saltă inimile noastre în acest moment măreţ. Suntem convinşi că şi umbrele strămoşilor noştri se bucură astăzi împreună cu noi... Sire, Dreapta lui Dumnezeu v-a adus cu Augusta Familie pe locurile acelea, unde Ştefan cel Mare, cu alţi strălucitori Voievozi ai neamului nostru, vitejeşte a aşezat temeliile pe cari acum din nou s-a ridicat România Mare.Biserica lui Hristos, ca o maică duioasă, fiind strâns legată cu poporul, în toate momentele a stat pentru apărarea drepturilor naţionale ale neamului românesc, pentru ajutorul şi mângâierea în cele mai grele împrejurări ale vieţii neamului nostru din trecut. Noi, slujitorii bisericii, mândrindu-ne că suntem moştenitori, după har, ai marilor ierarhi ai Bisericii Române,

138


CLIO aducem la tronul Maiestăţilor Voastre încredinţare de cele mai sincere şi sfinte sentimente, rugându-vă să fiţi convinşi că suntem gata şi în viitor să vestim poporului Evanghelia lui Hristos, spre luminarea lui şi întărirea dragostei frăţeşti, şi să răspândim în toate unghiurile Basarabiei credinţa şi supunerea către Tron şi iubirea de neam. Sperăm că în inima plină de iubire a Maiestăţii Voastre vom avea loc şi noi, slujitorii Bisericii, după cum ne-am şi convins mai înainte, prin făgăduinţele date despre păstrarea drepturilor Bisericii Ortodoxe din Basarabia, dobândite în trecut prin munca clerului. Binevoiţi, Sire, a primi de la noi, umiliţii slujitori ai Bisericii, icoana lui Hristos, ca binecuvântare a Bisericii din Basarabia. Domnul Iisus Hristos să vă îndrumeze şi Îngerul lui Dumnezeu să vă păzească în toate zilele vieţii Voastre, pentru binele neamului nostru, înflorirea şi întărirea Ţării Româneşti. Mărită şi iubită Doamnă Regină, Cu inima plină de dragoste şi cu genunchele plecate vă rugăm să binevoiţi a primi de la clerul Bisericii din Basarabia, drept amintire, acest mic dar [un potir de argint], ca un simbol al bogăţiei sufleteşti a Maiestăţilor Voastre, din care, ca dintr-o comoară bogată, se varsă mila, ocrotirea şi dragostea către aceia cari au nevoie de ajutor. Credem, că sub acoperământul Maiestăţii Voastre nu va suspina nimeni din ţară, găsind mângâiere şi ajutor la Maiestatea Voastră în toate momentele grele ale vieţii. Alteţă Regală Principesă Elisabeta, Vă rugăm să nu refuzaţi a primi de la noi, spre amintirea petrecerii Voastre în Basarabia, acest mic dar [un şirag de mătănii din perle neşlefuite]. În acest fericit şi mare pentru noi moment, din adâncul inimei noastre strigăm: Trăiască Regele României Mari! Trăiască Regina Mamă, cu toată Augusta Familia Sa! Trăiască România Întregită! M. S. Regele binevoieşte a răspunde următoarele: Cu o adâncă bucurie am păşit în Casa aceasta a Eparhiei şi din toată inima mulţumesc pentru sentimentele de credinţă şi dragoste cu cari ne-aţi întâmpinat. Ştiu că în timpul veacului din urmă preoţii moldoveni din Basarabia au trebuit să închidă adesea în inima lor sentimentele cele mai duioase, cele mai sfinte, pe cari le aveau faţă de Patria pierdută pentru câtva timp. Ei erau însă încrezători în Atotputernicul, care adună pe cele despărţite, şi astfel au aşteptat cu răbdare ziua fericită în care Eparhia dintre Nistru şi Prut să revină la sânul Maicei sale de la care fusese ruptă, în Biserica Autocefală Română. Sunt sigur că voi găsi în preoţii moldoveni din Basarabia adevăraţi apostoli, nu numai ai cuvântului lui Dumnezeu, dar şi ai iubirii de neam şi ai dragostei faţă de toţi locuitorii acestor de Dumnezeu binecuvântate ţinuturi ale Basarabiei. Biserica are un rol aşa de mare!... Ea este cârmuitoarea sufletului poporului şi, precum stă scris sub Stema României, tot astfel să fie scris în toate casele şi în toate inimile noastre: „Nihil sine Deo – Nimic fără Dumnezeu”!

După ce corul, condus de Sfinţia Sa Părintele Berezowski, intonează mai multe cântări religioase, MM. LL. Regele şi Regina şi A. S. R. Principesa Elisabeta au vizitat la ora 11 ½ Muzeul Bisericesc, condus de d-l Iosif Parhomovici, care arată Maiestăţilor Lor părţile cele mai interesante ale muzeului.

antiteze

NR.3/2010

139


FESTIVALUL DE TEATRU DE LA PIATRA NEAMŢ PLEDEZ PENTRU TINE(RI) Genţiana IONESCU Scurt istoric al Festivalului de Teatru Piatra Neamţ Pornindu-se de la scopul de a dobândi noi repere în acţiunea de educare a tineretului s-a iniţiat, în 1969, FESTIVALULUI SPECTACOLELOR DE TEATRU PENTRU TINERET ŞI COPII, Piatra Neamţ. Era primul festival de teatru din România. Festivalul a reuşit să supravieţuiască fără concesii ideologice sau artistice până în 1985 când, ajuns în criză financiară şi sufocat de cenzură, şi-a suspendat temporar existenţa. Obiectivele majore ale Festivalului au fost, încă de la începuturi : 1. Punerea în practică a conceptului de teatru pentru tineret, în consens cu modificările de spiritualitate ale diferitelor epoci 2. Realizarea unui adevărat avanpost al tinereţii în mişcarea teatrală românească 3. Stimularea tinerei generaţii de creatori – regizori, actori, scenografi 4. Promovarea tinerei generaţii de creatori – regizori, actori, scenografi 5. Stimularea originalităţii, experimentului regizoral, nonconformismului 6. Luarea pulsului mişcării teatrale româneşti în context european 7. Contribuţia la recunoaşterea pe plan naţional şi internaţional a producţiilor care se disting prin prospecţiune, asumarea riscului de a prefera abordarea unor modalitãţi noi în comunicarea teatralã în locul celor clasice, binecunoscute 8. Cultivarea şi stimularea cercetãrii de noi mijloace în arta spectacolului 9. Deschiderea teatrului spre celelalte arte 10. Formarea gustului publicului În 1992, luna mai, Festivalul de Teatru Piatra Neamţ a fost reluat ca o manifestare cu participare internaţională. Astfel, organizatorii îşi propun sã 140


TEATRUL TINERETULUI

onoreze cât mai bine caracterul internaţional printr-o contribuţie sporitã la cunoaşterea profundã şi coerentã a altor spaţii culturale. În acest scop, în afara secţiunii competitive, festivalul va cuprinde, în fiecare an, o secţiune dedicatã unui spaţiu teatral anume, din Europa sau de pe alte continente. Astfel, obiectivelor anterioare ale festivalului, li se adaugă: 1. Realizarea unui dialog viu, coerent între diferite culturi 2. Reunirea unor spectacole de teatru: a) produse în spaţiul cultural ce constituie subiectul secţiunii la ediţia respectivã; b) ale unor companii româneşti sau din alte ţãri decât aceea la care se referã secţiunea, dar având la bazã texte ale unor dramaturgi din spaţiul cultural “focalizat”; 3. Încercarea teatrului gazdă de a produce un spectacol montat de un director de scenã din spaţiul cultural respectiv 4. Realizarea de colocvii, discuţii, workshop-uri, conferinţe de presã, spectacole lecturã. Începând cu ediţia din 1992, Festivalul a fost înscris de Ministerul Culturii pe Agenda manifestãrilor culturale internaţionale ale României. S-au stabilit contacte cu organizaţii internaţionale (I.E.T.M. - Informal European Theatre Meeting, EU NET ART - Informal Liviu Timuş - Director TT Meeting of Cultural and Artistic Centres for Children and Young People), precum şi cu numeroase organisme culturale şi teatre din strãinãtate. Din 2003, se înfiinţează o secţiune competitivă, separată, pentru Şcolile de Teatru. Un obiectiv important al festivalului devine: Facilitarea dialogului, a schimbului de informaţii şi experienţă între şcolile de teatru din România şi de peste hotare. În ceea ce priveşte rezultatele numeroaselor ediţii ale acestui festival, punctăm: Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ a reuşit sã reunescã spectacole care sã contribuie la formarea gustului pentru teatru, dar şi la educarea publicului - şi, în primul rând, a celui tânãr Publicul din Piatra Neamţ a putut participa la aceastã sãrbãtoare, iar dupã ani de cenzurã comunistã, a putut veni în contact cu cele mai reprezentative culturi europene Gazdã a trupelor internaţioanle de teatru profesionist de pe cele cinci continente, oraşul Piatra Neamţ a apărut pe harta teatralã internaţionalã Festivalul a devenit o rampă de lansare pentru tinerii artişti (artiştii participanţi au încheiat contracte de angajare sau colaborare cu diferite teatre din ţară) Festivalul a oferit vizibilitatea artiştilor participanţi

antiteze

NR.3/2010

141


Cu fiecare ediţie a sa, Festivalul a adus la Piatra Neamţ 400 - 500 de participanţi care au oferit spectacole de înaltã ţinutã artisticã atât publicului nemţean, cât şi naţional Festivalul a pus în contact publicul nemţean cu cele mai bune producţii româneşti Integrat în ansamblul manifestãrilor artistice de importanţã naţionalã, festivalul a devenit o parte integrantã a turismului prin culturã Festivalul de Teatru a atras tinerii (din acest oraş şi nu numai) spre teatru ca fenomen cultural sincretic Festivalul a reunit numeroşi oameni de culturã şi critici de specialitate Festivalul a devenit un reper cultural în regiune, dar şi la nivel internaţional Succesul de care s-a bucurat acest festival, în timp, a reuşit să atragă toate forţele locale în vederea realizării sale 1969, Ediţia I - Festivalul Spectacolelor de Teatru pentru Tineret şi Copii Horia Suru în spectacol Teatrul şi tineretul 1971, Ediţia a II-a - Festivalul Spectacolelor de Teatru pentru Tineret şi Copii Teatrul contemporan – tineret – şcoală 1973, Ediţia a III-a - Festivalul Spectacolelor de Teatru pentru Tineret şi Copii Teatrul pentru tineret şi problematica tineretului contemporan 1975, Ediţia a IV-a - Festivalul Spectacolelor de Teatru pentru Tineret şi Copii Teatrul şi educaţia revoluţionarǎ a tineretului 1977, Ediţia a V-a - „Cântarea României” – Festivalul Spectacolelor de Teatru pentru Tineret şi Copii Responsabilitatea politică şi estetică a debutului în teatru 1981, Ediţia a VI-a - „Cântarea României” – Festivalul Spectacolelor de Teatru pentru Tineret şi Copii Teatrul şi aspiraţiile revoluţionare ale tinerei generaţii 1985, Ediţia a VII-a - Festivalul Spectacolelor de Teatru pentru Tineret şi Copii Rolul teatrului în formarea şi educarea tineretului pentru muncă şi viaţă DUPĂ 1985 FESTIVALUL ŞI-A ÎNCETAT EXISTENŢA DATORITĂ LIPSEI FONDURILOR ŞI INTENSIFICĂRII CENZURII. 1992-1995 – Ediţiile VIII-XII 142


TEATRUL TINERETULUI

– Festivalul Internaţional de teatru, sub genericul „O lume pentru toţi, o lume pentru fiecare” Începând cu anul 1993, Festivalul de Teatru Piatra Neamţ intră sub înaltul patronaj al Comisiei Naţionale pentru UNESCO. 1996-2001 - Ediţiile XIII-XVII – Festival de Teatru, cu focalizarea unor spaţii culturale: britanic (1997); german (1998); românesc (1999); american (2000); balcanic (2001) 2003 – 2005 - Ediţiile XVIII- XX - Festivalul de Teatru Piatra Neamţ 2006 - Ediţia XXI – Festivalul de Teatru Piatra Neamţ UN REGAL TEATRAL 2007 – Ediţia XXII – Festivalul de Teatru Piatra Neamţ, cu cele două secţiuni: PLEDEZ PENTRU TINE(RI) şi UN REGAL TEATRAL 2008 - Ediţia XXIII – Festivalul de Teatru Piatra Neamţ, cu cele două secţiuni: PLEDEZ PENTRU TINE(RI) şi UN REGAL TEATRAL 2009 - Ediţia XXIV – Festivalul de Teatru Piatra Neamţ - PLEDEZ PENTRU TINE(RI) Scurtă prezentare a Festivalului Festivalul de Teatru Piatra Neamţ este cea mai veche manifestare de profil din ţară. De-a lungul celor 40 de ani de existenţă, festivalul a suferit modificări ale tematicii, fără, însă, a ignora tânăra generaţie de artişti, care a fost mereu în centrul atenţiei acestuia. Astfel, subtitlul PLEDEZ PENTRU TINE(RI), care este motto-ul festivalului, face referire la misiunea acestuia şi anume susţinerea şi promovarea tinerilor artişti. Construit sub formă de concurs, pe două categorii: Şcoli de teatru (selecţioner Mihaela Michailov) şi Profesionişti (selecţioner Oltiţa Cîntec), Festivalul de Teatru Piatra Neamţ - Pledez pentru tine(ri) se adresează atât studenţilor, cât şi tinerilor artişti (actori, regizori, dramaturgi), cu vârste de maxim 35 de ani. Având un caracter competitiv, în cadrul festivalului se vor acorda premii pentru cel mai bun spectacol, cel mai bun actor şi cea mai bună actriţă. La festival pot fi înscrie (în vederea selecţiei) spectacole aparţinând Şcolilor de teatru (de stat și particulare), asociaţiilor culturale, teatrelor de stat și companiilor particulare. În paralel cu activităţile ce ţin strict de domeniul dramaturgic, pe parcursul festivalului publicul va putea participa şi la alte activităţi artistice conexe: lansări de carte, expoziţii de fotografie şi expoziţii de pictură (fie

antiteze

NR.3/2010

143


realizate de artişti tineri, fie cu tematică ce reflectă preocupările şi identitatea noii generaţii). FESTIVALUL DE TEATRU PIATRA NEAMŢ îşi propune să aducă în atenția publicului spectacole de marcă ale peisajului național, realizate cu şi de către artişti tineri. Subsumându-se misiunii de a susține tinerele talente, festivalul este unul dintre puţinele din ţară care se adresează exclusiv tinerei generaţii de artişti şi singurul festival de teatru profesionist care se adresează artiştilor aflaţi la început de drum (Şcolilor de Teatru). Prin desfăşurarea festivalului, artişti din domeniul teatral şi oameni de cultură vor avea posibilitatea să se întâlnească la această gală a spectacolelor de teatru – prilej de intensificare a dialogului cultural, de intercunoaştere, de propuneri de parteneriate, de analiză a fenomenului teatral contemporan. Prin realizarea unui festival de teatru care se adresează tinerilor artişti, Teatrul Tineretului construieşte o rampă de lansare pentru noua generaţie. În plus, festivalul oferă posibilitatea şi cadrul propice pentru afirmarea şi descoperirea artiştilor aflaţi la început de drum, constituindu-se într-o „piaţă” a tinerelor talente. În ceea ce priveşte publicul, festivalul acoperă o gamă largă de preferinte. Astfel, publicul tânăr are şansa de a participa la manifestări culturale care să fie „în ton” cu preferinţele acestei generaţii. Publicul larg are acces la cele mai bune producţii teatrale ale momentului. Trupele invitate la festival vor avea parte de o vizibilitate sporită, spectacolele prezentate fiind promovate la nivel local şi naţional. La Piatra Neamţ, criticii de specialitate şi publicul spectator pot lua „pulsul” tendinţelor actuale, teatrale. Tot aici s-a constituit, de-a lungul ediţiilor, un mediu competitiv, în care artiştii se pot plasa, prin comparaţie, pe diferite trepte în cadrul fenomenului Lucreția Mandric teatral contemporan.

Mihaela MICHAILOV Şcoala întrebărilor Le percepem, de obicei, ca pe nişte exerciţii de clasă. Ca pe nişte examene de absolvenţă fără prea mare relevanţă. Le acordăm o semnificaţie circumstanţială, orizontală. În ele, însă, e concentrat un traseu. E proiectat un început-în-trepte. Un început cu trambulină, în care se pot depista multiple începuturi: de atitudine faţă de un material dramaturgic, de poziţionare frontaltranşantă în raport cu spectatorii, de prezenţă activ-rezonantă într-o echipă.

144


TEATRUL TINERETULUI

N-am căutat pentru actul critic de selecţie la categoria ’’Şcoli de teatru’’ spectacole-demonstraţii regizorale, stropite cu artificii, sau interpretări-forme autoreferenţiale care să vă facă să spuneţi ’’Uau’’! M-au interesat propunerile oneste, uneori riscante, care conţin un potenţial de căutare din ce în ce mai puţin recognoscibil în teatrul românesc. E căutarea unui mod personal de a fi pe scenă. E căutarea unor resurse care au şansa să-şi păstreze forţa vitală dacă nu cad în formule prefabricate. Cred că dacă şcolile de teatru ar trebui să ne înveţe ceva, atunci acel ’’ceva’’ ar fi un calup de întrebări. Să ştii să ţi le pui e mai greu decît să ştii să răspunzi la ele. Cei pe care îi puteţi vedea la categoria ’’Şcoli de teatru’’ sînt nume despre care, astăzi, nu ştiţi aproape nimic. Ţine de ei să fie cunoscuţi într-un context care să le adîncească interesul autentic pentru o anumită zonă de cercetare teatrală. Examenele lor de absolvenţă au valoarea unor documente de start. Urmăriţi-i ca să vedeţi cum au început. Într-un timp, sper, cît mai scurt, veţi ştii unde i-aţi întîlnit prima dată.

Oltiţa CÎNTEC Tinereţea ca stare de spirit La Pledez pentru tine(ri), îmbucurător, selecţia devine tot mai dificilă de la an la an. În primul rând, pentru că numărul înscrişilor creşte, semn că noile generaţii au reprezentanţi interesaţi. În al doilea rând, pentru că lista celor valoroşi e tot mai spornică. În al treilea rând, pentru că propunerile lor estetice sunt tot mai creative. Inventivi, îndrăzneţi, curajoşi, aşa cum le stă bine unor artişti la început de carieră, aplicanţii doresc să fie văzuţi, comentaţi, sfătuiţi. Regretul de a nu-i fi putut selecta pe marea majoritate îmi aparţine. Când lista a devenit neîncăpătoare, un feedback telefonic ori pe mail a devenit gestul firesc al unui dialog între profesionişti care nu se cunosc, dar se respectă. Vizionând 53 de înregistrări video am realizat că într-o Românie prea puţin preocupată de proprii tineri, mai ales de artişti, există enclave, precum aceasta de la Piatra Neamţ, unde atenţia este focalizată asupra celor aflaţi la primii paşi în profesiune. Un moment dificil în orice domeniu, infinit mai greu în artă. La Teatrul Tineretului se pledează încă o dată, substanţial pentru juveneţe. Tinereţe ca stare de spirit, ca nevoie de a inova, de a arăta de ce eşti în stare, de a-ţi măsura puterile cu ceilalţi într-o competiţie fairplay. Indiferent de palmares, cîştigătoare este toată lumea: arta teatrală, întrucât sunt promovaţi artiştii promiţători; TT-ul, pentru că îşi onorează titulatura şi blazonul; creatorii, căci îşi pot etala ideile; publicul, pentru doza de noutate oferită de festival. antiteze

NR.3/2010

145


SEMNAL Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” Revista „Teatrul azi” (supliment) și Editura Limes lansează volumul MIRUNA RUNCAN – Universul spectacolelor lui ALEXANDRU DABIJA însoţit de un interviu realizat de OLIVIA GRECEA Volum editat cu sprijinul UNITER, al Teatrului Odeon şi al Teatrului Municipal din Turda.

Fără spectacolele lui Alexandru Dabija, istoria scenei românești între 1976 (când, încă student, debuta la Piatra Neamț) și, de pildă, 2010, când Pyramus & Thisbe 4 You de la Odeon, luminoasă farsă despre teatru și umorile sale dătătoare de insomnii, i-au adus (primul și singurul!) Premiu Uniter pentru regie, n-ar fi altceva decât un edificiu șchiop. Bizuindu-se pe o amiciție profundă și pe admirația pe care o poartă creatorului de teatru, criticul Miruna Runcan reînnoadă firul interviului din volumul Cinci divane ad-hoc (conceput și publicat în 1994, împreună cu C.C. Buricea-Mlinarcic) și repară astfel o nedreaptă absență: Habarnam în orașul teatrului nu e doar prima carte despre „universul spectacolelor lui Alexandru Dabija”, ci și o călătorie temerară, plină de suspans, dincolo de tărâmul evidenței și al inefabilului. „Am văzut aseară un spectacol bun, pus de un student în anul III, la Piatra Neamţ: Răfuiala de Messinger. Numele lui: A. Dabija. Cred că este o reală promisiune”, scria Alexandru Tatos în Jurnalul său. Teatrul din Piatra Neamţ... a însemnat pentru mine începutul. (...) Aproape fiecare spectacol de acolo năştea probleme, discuţii, ezitări, vizionări. Era un teatru care se potrivea cu felul meu de a fi, extrem de obraznic, al vremii, 146


pectacol

TEATRUL TINERETULUI

teatral. Acolo am devenit „profesionist”, adică am început să fac teatru ca să trăiesc. Aveam mai mulţi actori-fetiş, cu care puteam face orice spectacol. (...), mărturisește Alexandru Dabija, într-un interviu acordat Oliviei Grecea pentru volumul Habarnam în orașul teatrului. Nimic mai firesc decât tentația lansării acestei cărți-eveniment la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, acolo unde, în 1976, montând o piesă necunoscută, foarte tânărul regizor izbutea să atragă toate privirile asupra sa. Voioşia şi degajarea lui Alexandru Dabija poate înşela pe foarte mulţi, într-o lume ca a noastră în care, după mai bine de un secol şi jumătate de civilizaţie „modernă”, îngustimea de spirit continuă să fie confundată cu profunzimea, morocăneala cu autoritatea, lentoarea cu temeinicia, butada cu umorul, iar umorul cu uşurătatea. Dabija e dificil de portretizat nu pentru că nar fi fotogenic, ci pentru că, atunci când îl cunoşti niţel, realizezi (cu uimire dacă nu ştiai, o dată în plus dacă ştiai), că simplitatea este cea mai complicată dintre elaborări, tocmai pentru că nu i se vede... elaborarea, şi-n natură, şi-n viaţa socială, şi-n artă. Miruna Runcan Cred că problema numărul unu a teatrului, ca meserie, la ora asta – care nu interesează pe nimeni din afară, pentru că ei văd spectacolul, văd ce facem, nu dramele din interior, că nu suntem fotomodele – e statutul creatorului. Ce scrie pe afiş? «Un spectacol de....» Dincolo de faptul că e un neadevăr, e şi un neadevăr plin de ridicol. E neadevărat pentru că nu e de cutare, e cu mai mulţi; şi este ridicol când faci efortul de a te defini şi de a te raporta mereu la o frustrare”. Alexandru Dabija

* Regizorii care vor monta la Teatrul Tineretului în perioada următoare sunt: Szabó K. István , Alexandru Dabija și Radu Afrim. Numele pieselor care vor intra în repertoriul TT nu sunt stabilite încă, acestea fiind alese în funcție de caracteristicile și dotările noului spațiu de joc - pe care îl vom folosi provizoriu (în perioada renovării clădirii teatrului).

antiteze

NR.3/2010

147


Sergiu GĂBUREAC

5 ZILE ŞI 4 JUMĂTĂŢI DE NOAPTE (file de jurnal parizian paranormal) Où sont les parisiennes ... ?!? Eram mai tânăr, cu un mileniu, când circula o glumă „C’est la Moldovan vie ! a zis Ovidiu englezul Schneider”. Trecut-au anii şi gluma a căpătat forme concrete prin oraşele actualei Europe şi chiar ale lumii. La hotel, dau peste primii parizieni. N’Boko de prin Camerun şi colega Riva de undeva din marea Indochină ne fac în trei minute formalităţile de cazare. Rapid un duş şi în oraş. La Mac mulţi tipi mici şi galbeni într-o continuă mişcare. La presă - un lungan negru-negru. Şoferi de taxi – negri, albi, asiatici. La butic un turc sau arab !? Pe stradă un cuplu de poliţişti, el lung, negru-cenuşiu, ea mică, roşcată-roşcată. În rest, cetăţeni respectabili negru-caramel, galben pai, negru-antracit, roz intens, negruciocolatiu, albi-smântână, negru-strălucitor, caucazieni, rozalii, metişi; urâţi, frumoşi, gălăgioşi, portocalii ... o nebunie ! Toţi calmi, surâzători, binevoitori şi bine mirositori ! Îmi plac la nebunie multicolorii parizieni. Nu mă refer la cohortele de turişti, ci la cei care muncesc prin tot Parisul: gări, metrou (mamă ce reţea !), magazine, mari, mici, mijlocii, muzee, ordine publică, restaurante, instituţii, salubritate etc. etc. N-am pătruns în imensele construcţii din La Defense, care adăpostesc mii şi mii de birouri ale firmelor de tot soiul. Poate acolo ... Unde sunt parizienii e similar cu Unde sunt bucureştenii ? Diferenţa e că locul parizienilor parizieni a fost luat, de decenii bune, de cei de peste mări şi ţări, care şi-au însuşit bunele maniere de pe Sena. Să nu ne-audă nimeni ! M-au scos din sărite cu politeţea lor non stop ! La început am crezut că e artificială. Nu, deloc, ăştia chiar se bucură că muncesc, că trăiesc, că au cu cine comunica. Pe când locul bucureştenilor neaoş (dacă or fi existat vreodată !?) a fost luat de semeni din toate provinciile, deveniţi, cei mai mulţi, în scurt timp, mitici irecuperabili. nu mai dau caracteristicile. Vezi, nenea Iancu !

148


PROZĂ

Mai nou, vin şi la noi, tot mai mulţi coplanetari estici, care se transformă, fulgerător, în mitici de diferite grade ! Sau poate vin mitici chiar de la ei de-acasă, altfel nu se explică adaptarea instantanee ! În aglomeraţia gurii de metrou de la Notre Dame, atent pe unde calc, încerc un "S’ il vous plaît !” pentru a lăsa liberă trecere unei doamne. Mă trezesc cu o hârtie verde fluturând spre buzunarul de la cămaşă. Vin şi vorbele din urmă: „O, là, là, mon professeur, Serge !”. Salt ochii şi dau, nas în nas, cu un ţigan elegant, tot de vreo doi metri, păr lucios, bine ras, cu un bayan în spate. Ochii îi jucau a uimire şi a extremă bucurie ! ... ?!? „Valea Mare !?! ... Vaslui ?!?” Brusc, la auzul parolelor, se face lumină în tunelul în care plonjasem pentru detectarea visage-ului ce îmi blocase trecerea. Era Jean, pişpirică care rupea doba la balurile, pe care le împăcam sâmbăta, în timpurile mele de profesor suplinitor de istorie (825 lei / lună !), prin Ivăneștii Moldovei. Alde Bregovici & Co. nu se născuseră, pe când noi, suplinitori ai anilor ‘60, băteam step (sic!) pe solo-urile lui Jean, cu muzica suptă de la sânul mamei lui. Ritmuri tribale, dacice, care făceau cerurile să intre în vibraţie iar nourii să se ascundă prin cotloanele sufletelor nostre tinere şi optimiste. „Mă scuzaţi că nu am mai mulţi. Ştiţi, abia acum am ieşit ! Da, pe la 4-5 sunt barosan ! Ne întâlnim tot aici. Eu muncesc până spre miezul nopţii.” Dau un mda, din cap. Mă îmbrăţişează şi dispare. În fapt de seară, la Kilometrul 0 al culturii actualului program Homo sapiens (3), aud acordurile minunatului baian cu ... Dragoste la prima vedere. În faţa tăcutei catedrale, a lui Quasimodo, se auzea dumnezeieşte. Cum să nu fii mândru cu asemenea romi români ! Expliquez moi, s’il vous plait! Duminica e simplă la parizieni. Dreapta merge la biserică, stânga pe Câmpul lui Marte, la grevă / greve. Pe sub ferestrele hotelului trec, rândurirânduri, sute, mii de grevişti. E plin, uriaşul parc, de sunete stridente şi lozinci scandate. Tehnologia face ca sunetele emise de vorbitori să fie foarte clare, la fel ca la filmele proiectate în prag de noapte. La problème ? Pensionarea la 60 sau la ... 62 de ani ! Scandalul e monstruos ! Însă dacă treci linia zonei de grevă iei nişte bastoane de nu te vezi ! La români s-a trecut direct la 65, deşi speranţa de viaţă la noi, după pensionare, este la o treime faţă de cei din hexagon ! N-a ieşit niciun dâmboviţean la ţepe în Piaţa Victoriei ! Tot de prin provincie au venit. Mă întreb tot mai mult: A cui Victorie ? Noroc cu spectrul suspendării, şi Băse a făcut doi paşi înapoi. Mai era unul prin istorie, cu un kazacioc, asemănător. Abia dacă mai reţin îl chema. Ilici !? Dacă o fi fost numele lui real? In timp ce cuplu Sarkozy îşi căuta strămoşii prin peştera de la Lascaux, unii se întrebau, pe la tv, dacă ţiganii din România, sunt cu adevărat un peril ? Unde or fi fost S’il vous plait, pentru că, practic, nu am văzut niciunul. Erau mulţi antiteze

NR.3/2010

149


închişi la culoare cu supermarketurile pe trotuare, dar nu umblau cu S’il vous plait ! Asta timp de cinci zile şi patru jumătăţi de noapte trăite pe malurile Senei, cu trecere temporară prin cochetul hotel ? Hotel de doar **, dar care fac vreo **** pe la noi, aflat prin zona pilonului estic al celebrei hidoşenii ridicate acum 120 de ani, ajunsă brand al Parisului, al Franţei, al Terrei !... Dar nu acest lucru mă preocupă prea mult. Cu alde Jenel nu mi-e ruşine în Europa ! L-am găsit, de altfel, clonat şi pe la Madrid, la Roma sau la Viena ... Cântă băieţii, de-ţi vine să-i chemi pe orice mare scenă a lumii ! Şi mulţi chiar îi cheamă ! Altceva mă frământă. Nu am văzut în tot Parisul un ambuteiaj. Măcar, unul mic, mic ! Maşinile, şi ele mici, mici, nici nu respiră. Trec pâş-pâş, din stop în stop, într-un flux perfect coordonat. N-am auzit o alarmă de poliţie ! Culmea, doar două salvări, în cinci zile şi patru jumătăţi ..., în care tot umblat pe străzi, cu nişte sirene anemice, de parcă îşi cereau scuze pentru că trebuiau să treacă prin zonă şi să strice bucuria oamenilor. Parisul mi s-a părut chiar gol de autoturisme, deşi les grandes vacances se terminaseră demultişor ! Vă veţi întreba, paranormalul ? Ei bine, există ! Era dimineaţă, chiar pe Champs Elysée în preajma locului de muncă al preşedintelui. Franţei. Parizienii erau deja la muncă. Deodată, 2 (două) maşini însoţite de doar 2 (doi) poliţişti motociclişti, fac dreapta, fără pic de zgomot. Se deschid lin uşile masive de fier forjat ale grădinii palatului şi apuc să-l văd, câteva clipe doar, pe însuşi cel care ne-a trimis compatrioţii romi acasă. Pe anumiţi romi. Nu era deloc încruntat. Chiar mi s-a părut vesel. Încearcă şi piratul nostru ceva în sensul ăsta, dar prin gesturi mârlăneşti. Nelalocul lor, într-o Europă civilizată. Şi imitatorul boc, tot după el ! Cum se face Ardealul de tot râsul cu un asemenea doctor în constituţional ! Alt fapt paranormal. Pe străzi erau de câteva ori mai mulţi pietoni decât maşini !?! Nu e vorba de turişti. La orele intrării / ieşirii la / de la muncă, sutele de metrouri, care vin într-o cadenţă de unul la două minute, sunt uşor aglomerate. Am auzit că parizienii, care circulă singuri în propria maşină, plătesc o pipărată taxă de confort. La avariţia lor vestită, ar putea să fie asta explicaţie numărului redus de automobile, la orice oră din zi şi noapte ! Nu am văzut niciun paysan parizian dându-şi ifose becaliene, cu vreun mastodont de jeep, pe bulevardele oraşului-lumină. N-au trolee, n-au tramvaie! Să nu mint, există o linie prin josul Parisului. Şi nu pot spune că m-am învârtit doar prin centrul istoric. O uşoară satisfacţie. Autobuzele lor sunt mai puţin frumoase ca ale noastre! Dar şi aici alt paranormal. În staţiile, unde autobuzele o iau în direcţii diferite, şoferii se aşteaptă, unii pe alţii, pentru a prelua călătorii ce coboară pentru a merge în acea direcţie. Profesioniştilor noştri de la RATB, nici prin cap nu le trece aşa ceva. Din contra, li se citeşte pe chip satisfacţia închiderii uşii în nas şi pierderea legăturii cu un alt autobuz. Merde!

150


IDEI / ATITUDINI / SEMNAL

Vasile Baghiu într-o antologie austriacă

Scriitorul Vasile Baghiu a fost inclus cu o proză scurtă în volumul „Grenzverkehrs II”, (Trecerea graniţei II), apărut la Viena, la „Drava Verlag”, sub auspiciile prestigioasei instituţii „Kulturkontakt Austria”, al cărui oaspete a fost timp de două luni în 2006. Proza autorului din Piatra Neamţ se numeşte „Limita de discreţie”, este însoţită de o versiune germană (realizată de traducătoarea vieneză Aranca Munteanu) având titlul „Der Discretionsabstand” şi un scurt CV. Volumul are o ţinută grafică excelentă şi cuprinde 24 de autori din 13 ţări, fiecare text fiind prezentat atât în traducerea germană cât şi în limba originală. Alături de Vasile Baghiu, România mai este reprezentată în această antologie de scriitorii Marian Drăghici şi Eginald Schlattner. Mai sunt prezenţi în antologie: Dato Barbakadse, Tengis Khachapuridse (Georgia), Muharem Bazdulj, Mirza Fehimović, Faruk Šehić, Asmir Kujović (BosniaHerţegovina), Rumena Buzarovska, Nikola Madzirov, Goce Smilevski (Macedonia), Teodora Dimova, Alek Popov (Bulgaria), Tamas Jonas (Ungaria), Marija Knežević, Jovan Nikolić, Srđan Valjarević (Serbien), Marius Kopcsay (Slovacia), Reet Kudu (Estonia), Delimir Rešicki (Croaţia), Ognjen Spahić (Muntenegru), Agron Tufa (Albania), Maja Vidmar (Slovenia). În a doua parte a lunii noiembrie va avea loc o lansare a acestei cărţi la „Literaturhaus” din Viena, în cadrul evenimentului cultural „Buch Wien”, la care sunt invitaţi şi autorii. (Cristian Livescu)

Emil Nicolae într-o antologie de eseuri în limba franceză Poetul Emil Nicolae a participat în perioada 11-13 ianuarie 2010 la conferinţa internaţională organizată de Universitatea din Haifa, Grupul de Cercetări de Poetică şi Poezie Contemporană al Facultăţii de Litere. Benefiiciind de o participare internaţională,

antiteze

NR.3/2010

151


conferinţa s-a desfăşurat, în principal în limba franceză, pe trei trei secţiuni: „Evoluţia relaţiei dintre poem şi timpul în care a fost scris în secolele XX şi XXI”, „Aspecte politice în operele poetice contemporane şi Experienţe poetice”. Recent, gazdele au publicat, la editura Peter Lang din Berna, un volum cuprinzând lucrările şi intervenţiile care au fost auzite şi dezbătute la Universitatea din Haifa la începutul anului. El are titlul „Relaţia dintre poem şi epoca sa: întrebări actuale” şi include autori din mai multe ţări, între care Franţa, Rusia, Israel. Poetul Emil Nicolae este inclus cu eseul „România comunistă: angajare publică şi angajare poetică”, în care, în stilul său rafinat, face o analiză foarte interesantă a temei. Volumul are 303 pagini şi conţine pagine extrem de vii despre lumea de azi în perspectiva poeziei. Prezenţa autorului din Piatra Neamţ în acest volum este onorantă pentru întreaga breaslă a scriitorilor din România şi, în mod special, pentru gruparea din Piatra Neamţ. (Vasile Baghiu)

Sfântul şi Nobelul Noi românii ni s-a spus mereu că am ratat Nobelul pentru literatură de mai multe ori : cu „Ion”-ul lui Rebreanu, cu Marin Preda, cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu, cu Lucian Blaga. Pe bună dreptate cineva, mărturisea, un adevăr (mi se pare Adam Puslovič) că „voi românii aveţi mai mulţi Sfinţi decât premii Nobel şi un Sfânt face cât toate Nobelurile la un loc”. Recent am văzut silueta sveltă a bisericii Sfântului Ioan Iacob din curtea Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Frumoasă şi albă. Albă ca obrazul Sfântului. Frumoasă ca bunătatea sufletului său. Sărută cerul cu turlele sale. Ţin în mână şi le miros ca pe o pâine caldă cele trei cărţi inchinate Sfântului la cei cincizeci de ani de la moarte. Mi le-a oferit cu drag părintele Vasile Păvăleanu distins profesor la Seminarul de la Neamţ care de altfel le şi ingrijeşte alaturi de părintele Ioan Mihoc directorul Seminarului şi părintele Viorel Laiu, profesor de asemeni acolo. Coperţile celor trei cărţi sunt străluminat - strajuite de icoana Cuviosului, variante iscusit pictate de elevii secţiei Patrimoniul: Toader Lipan şi colegi săi. Stau şi mă gândesc: noi am avut recent atâtea canonizări de sfinţi nemţeni la Secu, la Văratec, la Agapia, la Pângăraţi, la Bisericani. Cât toate premiile Nobel la un loc. Nevoitori, rugători, postitori, îndurând foamea, frigul, frica, arsiţa, gerul, în peşteri, în munţi, ştiuţi sau neştiuti, cunoscuţi sau necunoscuţi, împrăştiind buna mireasmă a vieţuirii lor, vindecând, alinând, mângâind, „ţinând lumea prin rugăciunile lor” aşa cum imi spunea mama când eram copil: „lumea este ţinută prin rugăciunile şi nevoinţele părinţilor - călugări din mănăstiri, a pustnicilor”.

152


IDEI / ATITUDINI / SEMNAL Ca pe nişte piloni, ca pe nişte stâlpi, ca pe nişte coloane îmi imaginam lumea ţinută pe palme de rugăciunile părinţilor. Ei acum mijlocesc pentru noi in cer. Ei şi-au scris opera cu lacrimi şi cântări, cu îmblânzirea frigului, potolirea fricii si a foamei prin bucuria contemplaţiei şi a rugăciunii inimii. Unii dintre ei au avut şi darul scrisului. Ioan Iacob de la Neamţ a fost bibleotecar şi om citit, cu carte. A lăsat multe caiete în manuscris cu poezii, cu meditaţii şi predici, cu învăţături, cu pagini memorabile de jurnal. A iubit mult păsările şi florile şi frumuseţea naturii. Fire poetică, extrem de sensibilă, rămas orfan de ambii părinţi şi-a găsit mângâierea şi alinarea în poezie, în scris.v Capodopera Sfântului Ioan Iacob este mântuirea sufletului său. Acolo în peşteră, pe stâncă la 70 metri înălţime, deasupra lumii, aproape de cer, de ciripitul păsărilor si de fîlfîirea îngerilor. Anul acesta, anul mântuirii, 2010, în luna august în ziua a 5-a, s-au împlinit cincizeci de veri de când Sfântul s-a mutat la cele veşnice. Să ne bucurăm că avem un laureat al Premiului Nobel pentru mîntuire şi grabnică ajutoare acolo în ceruri. Să ne bucurăm că Sfântul Ioan Românul cum i se mai spune este darul făcut de Dumnezeu României şi binecuvântatului ţinut al Neamţului. Cele trei cărţi de care am vorbit la început au apărut la editura Doxologia, Iaşi 2010 cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi se numesc aşa: „Mărturii”, „Viaţă, poezie, învăţătură”, „Tâlcuiri”. E târziu în noapte şi încerc să închei aceste scurte (******) (fulgeraţii) despre Sfânt şi Nobel: cred că fiecare Sfânt are mai multe Nobeluri obţinute şi fiecare Nobel are un Sfânt al său. Încerc în mintea mea să asociez Nobelul cu nobleţea. Sfântul este prin excelenţă, prin definiţie un om al virtuţii, al nobleţei, al frumuseţii. De aceea cred că cea mai accesibilă cale către Sfinţenie este Nobelul şi cea mai facilă cale a Nobelului către om, este Sfantul, sfinţenia. Compesaţia morală nu e deloc un surogat. Este drumul greu şi anevoios prin care merge şi scriitorul şi sfântul. Nopţi şi zile. Patimi şi nevointe. Drumurile lor se despart la un moment dat: unul scrie pe nisip cu viaţa sa fără sa pretindă nimic (Sfântul), celălalt scrie pe papirus şi pe hârtie tot cu viaţa sa pentru posteritate şi glorie literară (scriitorul). (Dorin Ploscaru)

The Windoors de Eugen Cojocaru O tentativă de circumscriere a piesei în dramaturgia lumii • 1987: absolvă Facultatea de Litere din Cluj. • Din 1983, este corespondent la Făclia, Steaua, Tribuna, Echinox, Napoca Universitară. • După 1990: colaborează cu Familia, Poesis, Astra, România Literară. • Apare şi în reviste din USA, Germania, Canada, cu articole, reportaje, interviuri, povestiri, poezii, critică de teatru şi film, studii de istoria şi teoria artei. • 22 decembrie, 1989: cofondator şi redactor-şef adjunct al revistei săptămânale AtlasClujul liber (până în august, 1990). • August, 1990: este invitat în Statele Unite, pentru o lună de zile, de guvernul American şi o universitate californiană. • Septembrie, 1990: azil politic în Germania. antiteze

NR.3/2010

153


• Corespondent extern la: Romania Liberă, Curierul Naţional, Evenimentul Zilei, Ziua, Monitorul de Cluj, România Literară, Convorbiri Literare, Astra, Familia. • 1997: înfiinţează Comunitatea ortodoxă română din Stuttgart, “Naşterea lui Isus Cristos”. • 2000: cofondator al Asociaţiei Româno-Germane din Stuttgart. • 2000: publică, la Editura Clusium, Rezistenţa veselă sau D’ale Balcanismelor (primul volum al unei proiectate Quadrilogii a spiritului românesc decodat pe linie ludic-ironică). • 2003: tipăreşte, la Editura Clusium, cartea de istoria şi teoria artei, Arta – concept şi istorie . • 2003: scoate, la Editura Clusium, piesa de teatru The Windoors - despre renumitul solist Jim Morrison (The Doors). • 2006: public, la Editura Ideea Europeană din Bucureşti, Big Bangs Back (primul volum dintr-o altă quadrilogie). • Din 2003, impresar şi galerist, organizează expoziţii în Germania, Belgia şi România. • 2001: membru al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Români, Literart XXI . • 2002: membru în Consiliul de conducere al Asociaţiei Scriitorilor Români din Germania. Nu e întâmplător titlul piesei care derivă din denumirea grupului The Doors. Denumirea grupului nu e nici ea întâmplătoare. Ea se trage de la titlul unei cărţi semnate de Huxley, Porţile percepţiei, inspirat, la rândul lui, de un poem al lui William Blake, Nunta Paradisului şi a Infernului (Dacă porţile percepţiei ar fi curăţate, totul i-ar apărea omului aşa cum este: infinit). Prin aglutinare, din windows şi doors, dramaturgul a obţinut un nou cuvânt care dă socoteală şi de sensul pus în joc de Huxley/Blake şi de cel impus de computer. După o primă lectură, m-am întrebat, aşa cum, probabil, o să se întrebe şi cititorul, de ce oare n-a scris autorul o piesă normală, de ce textul e doar un pretext pentru a opune două viziuni asupra lumii şi asupra muzicii. Orice creator ştie, din proprie experienţă, că zbaterea, ca şi dezbaterea, în artă e între necesitatea unei structuri armonioase şi libertatea suflulului vital-spiritual care vrea forme noi. Această zbatere se produce la nivel individual, dar ea s-a petrecut şi la nivel macro, opunând epoci şi curente culturale şi artistice. De la Renaştere încoace, această cadenţă, în care alternează nevoia de structură şi libertatea formală, s-a manifestat într-o accelerare continuă, până la paroxism. Criza culturii a atras după sine criza artei. Artistul e descumpănit: grila culturală a devenit inoperantă, nu-l mai ajută, nu-l mai orientează. Dezorientat e şi criticul, nemaiavând criterii general valabile. Să nu ne mire, aşadar, că domnul Eugen Cojocaru încearcă să pună ordine în această devălmăşie prin intermediul unei piese de teatru. Au mai făcut-o şi alţii: Carlo Gozzi în Dragostea celor trei portocale, Carlo Goldoni în Teatrul comic, Molière în Improvizaţia de la Versaille, Shakespeare în Hamletul din care citează şi autorul nostru şi... Aristofan în Broaştele (405 î.H.). Ce se întâmplă în Broaştele? Dionysos porneşte spre lumea subpământeană deghizat în Heracles (cu o blană de leu pe el) pentru a-l aduce înapoi, printre vii, pe Euripide. În Infern, Eschil şi Euripide îşi disputau titlul de cel mai valoros autor tragic. Pluton transformă cearta lor într-o confruntare, într-un agon literar, şi-l pune arbitru pe Dionysos, patronul reprezentaţiilor dramatice. Dionysos îl declară învingător pe Eschil şi decide readucerea lui la Atena.

154


IDEI / ATITUDINI / SEMNAL Ce se întâmplă în The Windoors? Jim Morrison reînvie după 30 de ani şi mai multe testări, trimis de Marele Spirit, pe pământ (pentru trei luni) cu o misiune înaltă. El va putea rămâne pe pământ numai dacă se îndrăgosteşte de o fată şi ea îi răspunde cu acelaşi sentiment, ceeace se şi întâmplă, de altfel. Confruntarea, aici, apare, nu pe lumea cealaltă, ci după revenirea lui Jim printre vii şi nu are ca obiect tragedia, ca în cazul Broaştelor, ci muzica. Pe jumătate, pentru că, de fapt, versul e aproape mai important decât melodia. Nu-i interesant? La distanţă de 2415 ani, fiecare dintre cei doi autori pune doi creatori să-şi confrunte concepţiile asupra creaţiei şi asupra lumii. Mai mult, reproşurile vizează demersul etic al creaţiei şi slăbirea relaţiei cu divinitatea. La fel de interesantă mi se pare şi o paralelă între The Windoors a domnului Cojocaru şi Orfeu în infern de Tennessee Williams. Jim mă duce cu gândul la Val. Orfeu în Infern apare în 1957. Val era îmbrăcat în geacă şi pantaloni din piele de şarpe maro-roşiatică şi cânta la chitară. Jim Morrison formează grupul în 1965. Cum se îmbrăca Jim Morrison? Cu geacă şi pantaloni din piele de şarpe maro-roşiatică. Asta ca să punem în evidenţă semnalmentele exterioare. Lumea lor interioară diferă însă. Jim Morrison, modelul personajului Jim, e o sinteză între Val şi Carol. Carol îl plăteşte pe vrăjitorul negru pentru ca acesta să-şi arunce strigătul de moarte în cele patru vânturi. Jim are dansul şamanic. Pe semnificaţia acestui dans, practic, construieşte domnul Cojocaru piesa. Prin dans, şamanul trece ritualic prin moarte şi revine la viaţă cu o viziune care aduce vindecare tribului. Adus din nou la viaţă, cu o nouă viziune asupra lumii, Jim speră să vindece comunitatea. Pentru Williams sângele şi carnea sunt mai înţelepte decât intelectul. Pentru Eugen Cojocaru şi, implicit, pentru Jim Morrison, personajul piesei, dimpotrivă, sângele şi carnea, trupul adică, au nevoie de o schimbare radicală, au nevoie de alt cap. Şi Jim Morrison îl decapitează pe Plapot. Jim Morrison e şi el un Orfeu, dar unul care a trecut şi de purgatoriu, un Orfeu care a revenit pe pământ. Dacă e să facem o apropiere de mit, atunci trebuie spus că, în mit, Orfeu o pierde pe Euridyce. În piesa despre care vorbim, Jim este salvat de Evelyne. Rămânând în perimetrul paralelei cu teatrul lui Williams, aş mai remarca faptul că tragicul, în piesele americanului, provine din neputinţa individului de a se integra întro comunitate impermeabilă. În piesa domnului Cojocaru, conştiinţa tragicului, clamată de personajul central, are ca sursă tocmai integrarea perfectă, dar oarbă, a tuturor, integrarea dictată, indusă prin toate mijloacele de propagandă şi constrângere. Dar înscenarea ideilor este epurată de tragism. Pentru a face vizibil tumultul sufletesc al personajelor e necesar, în teatrul lui Williams mai mult decât oriunde altundeva, ca imaginea şi efectele sonore să limpezească şi să amplifice, încărcătura textului. Eugen Cojocaru condiţionează şi indică în text spaţiul sonor şi vizual. Şi n-o face sugerând. Durata citatelor muzicale e precizată la secundă. Şi citatele din Hamlet au trimiteri la paginile unei anumite ediţii, aşadar, a unei anumite traduceri. Laitmotiv muzical şi textual, preţiozitate livrescă şi argou, citat parodic sau reşapat... Iată câteva trăsături care fac din piesa domnului Cojocaru un text postmodern. Dar această etichetare nu spune totul. Mai aproape de adevăr e chiar autorul: „o apropiere artistică şi documentară, în acelaşi timp, de revolta (...) tinerilor din anii ‚60”.

Gheorghe Hibovski

antiteze

NR.3/2010

155


Ion Baciu – fondator al Vacanţelor muzicale la Piatra-Neamţ „Trebuie să munceşti şi să dai din suflet iubire pentru munca ce o depui, căci nu este o muncă oarecare, este o binecuvântare de la Dumnezeu să fii artist!” (Ion Baciu) În această toamnă se împlinesc cincisprezece ani de când maestrul baghetei româneşti, Ion Baciu, vorba poetului, s-a dus puţin să moară. De persoana şi personalitatea domniei sale s-au bucurat generaţii întregi de nemţeni când, începând cu anul 1968, la Piatra-Neamţ, cu precădere pe scândura încărcată de istorie, dar şi de glorie, a Teatrului Tineretului, Filarmonica de Stat din Iaşi a iniţiat şi apoi a continuat organizarea de stagiuni succesive de muzică de înaltă calitate. Şi de persoana şi de personalitatea lui Ion Baciu se leagă destinul unui festival care, iată, se îndreaptă cu paşi repezi de al patruzecilea an de viaţă – Vacanţele muzicale! Se mai leagă de persoana şi de personalitatea domniei sale, deloc în ultimul rând, crearea şi educarea culturală a unui public meloman inexistent aproape înainte de 1970. Desăvârşirea gustului muzical al melomanilor pietreni a ajuns până acolo încât însuşi Ştefan Ruha, cel venit adeseori în concert la Piatra-Neamţ, să remarce în vara anului 1977 că „la Piatra se cântă acum o altfel de muzică”. Completat după ceva vreme de ieşenca Dora Maria David, cea care observa că „la Piatra, poate şi datorită stagiunii simfonice permanente a Filarmonicii ieşene, a stagiunii camerale pe care studenţii şi cadrele didactice ale Conservatorului de la Iaşi o susţin în cadrul Clubului C.F.S. Săvineşti şi la Biblioteca judeţeană, (…) s-a format un public tânăr, exigent, care a căpătat obişnuinţa, nevoia chiar, de a asculta muzică bună.” Iar desăvârşirea gustului pentru muzica bună a continuat. Şi ar trebui să mai continue şi astăzi dacă… Dar asta e altă discuţie. Revenind la maestrul Ion Baciu, mai întâi ar fi de amintit că domnia sa s-a născut în comuna sibiană Bratei, lângă Mediaş la 21 iunie (sau 21 iulie, aşa cum era trecut în buletin) în anul 1931. Data de naştere i-a fost incertă maestrului însuşi. Se pare că, în marea lor bucurie a naşterii a unui vlăstar, singurul al familiei, părinţii şi naşii nu s-au grăbit să-i declare naştere decât la 21 iulie. Cert este faptul că toate sărbătoririle zilei de naştere în familie au avut loc mereu pe 21 iunie. Aşa cum peste ani, Maria, soţia marelui dirijor, avea să spună “copilăria i-a fost o perioadă de viaţă care, când îşi amintea şi povestea, se transforma parcă în copilul de atunci şi retrăia toate întâmplările aproape cu aceeaşi intensitate. De multe ori m-am gândit de ce oare şi-a iubit atât de mult copilăria? Copilărie lipsită de de mângâierile mamei (trecută în nefiinţă pe când viitorul artist avea o vârstă mică, nota autorului), copilărie fără cămin părintesc, o copilărie petrecută, pe rând, pe la toate neamurile apropiate. Cine ştie?! Poate tocmai pentru asta a iubit-o. Fiindcă era foarte

156


IDEI / ATITUDINI / SEMNAL săracă în bucurii, bucurii mici pe car e le-a avut şi pe care el le-a transformat în evenimente de neuitat.”1 Atât mama sa, pe nume Natalia – dar desmierdată postum de fiu sub apelativul de Măicuţa, cât şi tatăl său, tot cu nume de Ion, dar cunoscut în famile drept Nicu erau absolvenţi de conservator. Măicuţa studiase pianul dar, bolnavă de plămâni a fost nevoită a se retrage în Bratei, loc în care până la prematura-i dispariţie a activat ca învăţătoare. Nicu a fost violinist şi a avut şansa să-şi vadă fiul, Ion Baciu, atunci student, la pupitrul unei orchestre. Este admis ca student al Academiei de muzică din Bucureşti în toamna anului 1955, iar peste cinci ani îl regăsim absolvent cu brio al aceastei înstituţii. În cei cinci ani a fost discipol al unei pleiade întregi de mari nume ale muzicologiei româneşti. Astfel i-a avut profesori pe Mihail Jora la armonie, Zeno Vancea la contrapunct, Constantin Silvestri – dirijat orchestră, Teodor Rogalschi – orchestraţie, Ioan D. Chirescu – teorie solfegii, George Breazul – istoria muzicii, Ioan D. Vicol – dirijat cor, Tudor Ciortea – forme muzicale, Emilia Comişel – folclor. După terminarea studiilor, din 1955, a activat timp de opt ani, ca dirijor la Filarmonica din Ploieşti. A fost perioada tinereţii plină de avânt. Plină de, aşa cum am spune astăzi, “muncă patriotică”. Dar şi de satisfacţia muncii bine făcute şi a rezultatelor pe măsură. Concret, Ion Baciu, alături de alţi tineri cu viziune artistică – printre care mereu i-au fost alături oameni precum Toma Caragiu, Zephi Alşec, Anton Hoffman, Ion Danielescu, Horia Stănescu, Nicolae Brînduş, Eliodor Rău, Teodor Drăgulescu, Aristide Teică, Grigore Bărbulescu – pune umărul la ridicarea în plan cultural al unui oraş mare, Ploieşti, puternic industrializat pentru Republica Populară Română a acelor timpuri. Numele amintite au fost conştiente – aşa cum avea să se întâmple peste vreo treisprezece ani (1968) şi în cazul oraşului dintre Cozla, Cernegura şi Pietricica – că era nevoie de iniţierea şi apoi susţinerea unui proces de culturalizare a noilor orăşeni. Erau ani de după cel de al doilea război mondial, ani în care, într-o puternică eră a industrializării, sute de mii (dacă nu milioane) de săteni erau “strămutaţi” la oraşe pentru a resuscita industria naţională. Pe linia meseriei pe care şi-o alesese, Ion Baciu, împreună cu ai săi colegi din domeniul muzical, a pus bazele unei orchestre foarte tinere, cu muzicieni “racolaţi” de maestru din conservatorul bucureştean, din cadrul filarmonicii ploieştene, instituţie care astăzi poartă numele lui Paul Constantinescu. Aici, printr-o sumă întreagă de demersuri făcute pe la oficialităţile vremii, a reuşit transformarea unei săli de cinema (care nu mai era activă) într-o sală adevărată de concert. Sala Rodina. Acolo unde primele acorduri au răsunat în seara zilei de 24 august 1955. Seară a unei zile foarte grele, aşa cum o rememorează acum doamna Maria Baciu: “tineri şi dornici de fapte mari, s-au apucat de treabă. S-a făcut un adevărat şantier, s-a muncit mult. S-a reuşit transformarea sălii într-una frumoasă, cu scenă, cu garderobă şi cu scaune noi.. La ora şapte seara începea concertul inaugural al sălii.«Tata» (aşa-l denumeşte Maria pe soţul ei, nota autorului) 1

Maria Baciu – „Ion BACIU – Omul”, editura Cantes, Iaşi, 1998, paginia 71;

antiteze

NR.3/2010

157


dirija primul concert. Dar la ora şase seara, «tata», Doru Rău, Doru Drăgulescu, Horia Stănescu băteau numerele pe scaunele noi. Eu, cu sacoşa de mâncare în mână, le dădeam fiecăruia în gură bucata de pâine. Să manânce ceva, căci toată ziua nu mâncaseră nimic. Timpul a trecut şi, din salahori, s-au transformat în artişti.”2 Acesta era OMUL Ion Baciu. Gata, atunci când se impunea, şi de munca de jos. Altădată, la un concert pe care-l susţinea cu filarmonica ieşeană – acolo unde, în 1962, se transferase – s-a apucat şi, împreună cu alţi doi oameni din orchestră, a aranjat pianul pe scenă. La cererea solistei nemulţumite de poziţia iniţială a instrumentului. Doar că respectiva îi luase pe cei trei drept… maşinişti. “La repetiţie, surpriza a fost a solistei care, în şeful mecanic l-a descoperit pe… şeful de orchestră. Nu era pentru prima oară când aranja scena. Întotdeauna avea grijă cum se făcea aranjamentul oamenilor la pupitre, avea grijă de note, de instrumente. Făcea orice pentru reuşita concertului cu mare plăcere şi nici un efort nu i se părea prea greu.”3 Sunt alte amintiri ale Mariei Baciu. Aşadar, din anul 1962 a devenit dirijor permanent al Filarmonicii de Stat din Iaşi, iar din 1968 a fost numit şi director al acestei instituţii. Timp de un sfert de veac, personalitatea lui Ion Baciu s-a identificat cu viaţa muzicală a Iaşiului. A fost dirijor şi director al Filarmonicii, colaborator la Opera de Stat, profesor şi apoi rector (1974-1976) al Academiei de Arte “George Enescu”, nelipsit pe undele postului de Radio Iaşi. Cu vorba ori cu muzica. Din timpul “etapei” ieşene iată şi o mărturie despre directorul, dirijorul, în fond despre OMUL Ion Baciu: “când repetiţia se termina el uita tot ceea ce l-a supărat şi pe loc devenea omul ce stătea la bancuri şi la taclale. Încet, cu răbdare, cu pasiune şi cu dăruire pentru meserie a reuşit să formeze o orchestră disciplinată, le-a transmis iubire pentru artă, i-a modelat cum era mai bine pentru meserie şi toţi oamenii din orchestră, tineri sau bătrâni, au devenit COPII, copiii lui cu care a cucerit ţara şi mai târziu a colindat lumea. Într-un interviu din revista «Flacăra» el spunea: «cunosc viaţa fiecăruia în parte. Suntem ca o mare familie. Oamenii aceştia sunt copiii mei!»”4 Sufletistul din el şi pasiunea cu care se punea în slujba instituţiei pe care o conducea, e vorba fireşte despre Filarmonica de Stat ieşeană (dar, mai apoi peste tot pe unde a mai activat), l-a determinat deseori să recurgă la ajutorul – material ori logistic – al altor directori. A avut şansa ca, aşa cum în prezent mărturiseşte soţia sa, să dea peste trei oameni, care ulterior aveau să-i devină prieteni de nădejde. Cei care mereu, la orice solicitare nu se dădeau în lături. Persoane precum Victor Surdu (Direcţia Agricolă Iaşi), Mihai Pintilie (IRTA) sau Mircea Ştef (CUG Iaşi) au avut oricând uşa deschisă pentru problemele filarmonicii. Dar au fost şi cazuri în care conducători de instituţii se ascundeau, ceea ce-i provoca un gust amar, aşa cum mărturiseştre Maria Baciu: “când Baciu bătea la uşa lor primea răspunsul «domnul director nu este în birou» ori «reveniţi

2

Maria Baciu – „Ion BACIU – Omul”, editura Cantes, Iaşi, 1998, paginiile 15, 16 ; Maria Baciu – „Ion BACIU – Omul”, editura Cantes, Iaşi, 1998, paginia 85; 4 Maria Baciu – „Ion BACIU – Omul”, editura Cantes, Iaşi, 1998, paginia 35; 3

158


IDEI / ATITUDINI / SEMNAL altădată». Se simţea umilit la aceste răspunsuri. Era ca şi cum s-ar fi dus la cerşit. «Era acolo!» îmi spunea. Şi lui îi era groază şi ruşine de situaţia în care se afla.”5 Ion Baciu a fost un muzician complex, un dirijor irezistibil, o prezenţă scenică cuceritoare, cu o putere de influenţare ieşită din comun. Dincolo de programul ori de muzica interpretată, Ion Baciu aducea ceva ce nu poate fi învăţat, studiat sau memorat. Ceva ce nici măcar n-are nume: o putere asupra celor prezenţi – interpreţi şi spectatori deopotrivă – care constituie, de fapt, secretul sălilor pline, cu biletele epuizate cu mult timp înainte! Ca orice mare şef de orchestră care urmăreşte realizarea unor viziuni interpretative de referinţă, Ion Baciu s-a preocupat de naşterea, creşterea şi consacrarea unui ansamblu artistic. El şi-a construit mai întâi instrumentul muzical. Orchestra. Şi nu unul mediocru, ci un „Stradivarius”! Este vorba despre orchestra de tineri muzicieni, cu toţii studenţi, orchestră care, sub îndrumarea sa, a ajuns printre cele mai bune din ţară şi elogiată în întreaga lume. Motiv pentru maestru de a-şi alinta “odrasla” cu titulatura de… Stradivarius! Apoi a interpretat cu el muzica, într-o manieră imposibil de uitat! Datorita lui Ion Baciu, orchestra Iaşiului şi-a schimbat numele în renume. Cu Ion Baciu, Academia de Arte “George Enescu” şi Filarmonica au fost o singură echipă şi au contribuit la naşterea „Orchestrei super”, tot mai cunoscută, începând din anii ’70, în ţară şi străinătate. Aşa cum spunea cineva, Ion Baciu era un boem, un om prea bun pentru vremurile pe care le trăia. Un exemplu grăitor este întâmplarea care urmează: aşa cum era şi normal, ca om răspunzător de destinul artistic şi munca unui număr numeros de oameni, directorul Baciu era mai bine remunerat. Iar în lungile turnee avea asupra sa mai mulţi bani decât ceilalţi membri ai “expediţiei”. Aşa stând lucrurile, considera că este nedrept să nu ajute vreun coleg atunci când acesta îi cerea cu împrumut niscaiva bani pentru un cadou celor dragi de acasă. Şi, cu drag, împărţea bunul său cu ceilalţi. Sosit acasă se justifica familiei: “îmi fac mie o mare bucurie atunci când eu pot aduce o bucurie altora!” Doar că preaplinul său sufletesc era – şi nu de puţine ori – înţeles drept… slăbiciune. Sau mai rău. Doamna Baciu îşi spune, după ani, oful: “eu eram nemulţumită de felul de recunoştinţă pentru gestul făcut de el celor din jur. Dar el aştepta liniştit ca cei datornici să-şi achite datoria, fără a cere cuiva ceva şi nici măcar de a spune cuiva ceva. La întrebările mele - «de ce nu-ţi dau banii, că am şi eu nevoie pentru casă?» - primeam un răspuns cu care nu puteam fi de accord: «nu e datoria mea să ţin minte cui dau banii şi nici să-i cer înapoi.Datoria lor este să fie corecţi şi să achite la timp.»6 Foarte frumos gândit. Dar destul de neplăcut pentru echilibrul financiar al familiei. Şi doamna Baciu continuă: “dar aşa gândea el şi când avea bani, şi tot aşa gândea şi când nu avea. Ne-am dorit o mobilă nouă de dormitor. Şi, la un moment dat, am cumpărat-o făcând un împrumut la CAR. Doar că lunile treceau şi datoria nu scădea 5 6

Maria Baciu – „Ion BACIU – Omul”, editura Cantes, Iaşi, 1998, paginia 45; Maria Baciu – „Ion BACIU – Omul”, editura Cantes, Iaşi, 1998, paginia 67

antiteze

NR.3/2010

159


deloc. Cam bănuiam eu de ce. Mai ales că nu se întâmpla pentru prima dată. Aşa că mam dus la contabila şefă, Adriana Sârbuşcă. Cea care a scos din biroul ei un plic pe care scria «Maestrul Ion Baciu – 4.000 lei». Şi mi-a spus că «maestrul nu putea concepe să piardă un apartament de serviciu şi a achitat dumnealui datoria făcută de un membru al orchestrei.»”7 Astfel că atunci când venise ordinal de evacuare – căci şi pe vremea “epocii de aur” se făceau evacuări dacă uitai să mai dai pe la casierie! – Ion Baciu, pentru a nu pierde o locuinţă de serviciu de care se putea bucura un alt muzician, a decis să plătească din bugetul personal. Care în nici un caz nu era… sac fără fund! În anul 1986 Ion Baciu a făcut drumul întors. De la Iaşi la Ploieşti. După douăzeci şi cinci de ani de activitate prodigioasă în Capitala culturală a Moldovei. Şi-a reluat activitatea de prim-dirijor al Filarmonicii “Paul Constantinescu”. A avut concerte în ţară şi străinătate. Doar că… … În timpul ultimului turneu avut în Italia, în 1991, turneu soldat cu numeroase laude de la critici şi melomani – mass-media acelor zile stă mărturie – o boală necruţătoare l-a lovit fulgerător întrerupându-i activitatea artistică. A urmat perioada de recuperare medicală din Suedia. După o lungă suferinţă, a revenit la pupitrul dirijoral. Chiar în ţara nordică. În 30 septembrie 1995 a susţinut două concerte la Norkoping cu partitura operei “Carmina Burana”. A fost încă una dintre realizările vieţii lui artistice. A stăpânit, bolnav fiind, trei sute de orcherstranţi şi corişti, precum şi sufletele a şase mii de spetatori! Apoi, în pe 4 noiembrie 1995 a revenit în ţară. Motivul? Promisese că în ziua de 24 noiembrie să repete succesul din Suedia pe scena filarmonicii ieşene. “Atât de mult şi-a dorit să aibă loc acest concert încât nu a vrut cu nici un chip să renunţe la el. Deşi, fiind răcit, nu avea voie să plece din Suedia. Erau prescipţiile medicilor. L-am rugat să amâne concertul pentru o altă dată. Răspunsul lui a fost categoric: «Nu pot! Am promis!»”8 S-a stins din viaţă, la Ploieşti, patru zile mai târziu, la 8 noiembrie 1995. A fost apoi adus la Iaşi, mai întâi la Filarmonica lui dragă pentru un ultim rămas bun de la cei ce l-au cunoscut şi iubit, apoi a fost înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi, alături de fiul sau Nicolae. Valentin Andrei, Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ

7 8

Maria Baciu – „Ion BACIU – Omul”, editura Cantes, Iaşi, 1998, paginia 67; Maria Baciu – „Ion BACIU – Omul”, editura Cantes, Iaşi, 1998, paginia 38;

160


SOCIETATEA SCRIITORILOR DIN JUDEŢUL NEAMŢ COMITETUL DE CONDUCERE (în urma alegerilor din septembrie 2009): Cristian LIVESCU, preşedinte; Constantin MUNTEANU, vicepreşedinte; Virgil Răzeşu, secretar; Mihai HANGANU, responsabil financiar; Vasile BAGHIU, Emil NICOLAE, Lucian STROCHI, membri; Nicolae CĂRUCERU, cenzor.

MEMBRII DE ONOARE AI SOCIETĂŢII: Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, al Moldovei şi Bucovinei Eugen Cojocaru, scriitor, Germania MEMBRI FONDATORI: Constantin Munteanu, Cristian Livescu, Emil Nicolae, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Nicolae Sava, Vladimir Tescanu, Lucian Strochi, Radu Florescu, Laurian Ante, Gheorghe A. M. Ciobanu, Constantin Bostan, Theodor George Calcan, Vasile Baghiu, Elisabeta Vartic, Gheorghe Simon, Paul Sân-Petru, Marius Alexianu, Eduard Covali, Gabriela Livescu, Antoaneta Dohotaru, Constantin Acosmei.

NOII MEMBRI AI SOCIETĂŢII: Dorin Ploscaru, Emil Ariton, Nicolae Căruceru, Virgil Răzeşu, Emil Bucureşteanu, Radu Dănăilă, Mihai Hanganu, Cezar Ţucu, Ana Vârlan, Constantin Ardeleanu, Gabriel Enăchescu, Dan Iacob, Nicolae Boghian, Gheorghe Hibovschi, Gheorghe Brăescu, Virgil Savin, Constantin Tomşa, Bică N. Căciuleanu, Dumitru Ursache, Mihai Merticaru, Dorel Rusu, Maria Diaconu, Vlad Vlas, Vasile Muscalu.

NOI CERERI DE PRIMIRE: Luminiţa Muscalu, Georgeta Simon Bota Botescu, Rodica TeofănescuCocan, Olga Elionora Loghin. REVISTA ANTITEZE: A fost lansată la sediul Consiliului judeţean Neamţ şi la Biblioteca Judeţeană G.T. Chirileanu, în prezenţa prof. Valerian Percă, vicepreşedinte al C.J. (nr. 1), la Galeriile de artă “Lascăr Vorel” din Piatra Neamţ, cu prilejul vernisajului expoziţiei de pictură Dumitru Bezem, marcându-se împlinirea a 90 de ani de la moartea marelui înaintaş, pictor C.D. Stahi, omagiat în revistă (nr.2) şi la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, în cadrul Festivalului de teatru pentru tineret. antiteze

NR.3/2010

161


Antiteze, nr. 3/ 2010, seria a treia  

Al treilea numar din noua serie, a treia, a revistei "Antiteze", care apare la Piatra Neamt; Director-editor: Cristian Livescu; Redactor-sef...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you