Cristina Creţu S-a născut în data de 28 noiembrie 1968, în satul Târnava, comuna Botoroaga, judeţul Teleorman. A absolvit Facultatea de ziaristică, Universitatea Hyperion. Este licenţiată în ziaristică, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti (1998). Este membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova. A debutat individual cu volumul de poezie Iarna dintre noi, Editura Liric graph, 2016 (recompensat cu Diplomă de excelenţă). A publicat volumul de proză scurtă Temple de trei zile, Editura Astralis, 2017 (lansare Bookfest 2017).
1
- Volumul de proză O carte pentru primăvara mea, Editura Eikon, 2017 (în curs de apariţie, lansare la Târgul Gaudeamus. A publicat poezie şi proză în revistele Radiometafora, Seattle, U.S.A, Cronograf, Satu Mare, Literatura de azi (revistă online, sub egida Uniunii Scriitorilor din România), Confluenţe literare, eCreator, Parnas XXI etc. A publicat poezie şi proză în antologiile: - Literatura, de ieri, azi şi mâine, Editura Liric graph; - Fel de fel de stihuri, Editura Hoffman, 2016; - Sub curcubeul prieteniei, Editura Liric graph, 2016 , (lansare 17 septembrie 2016, Taranto, Italia); - Prietenii poetice, Editura Grinta, 2017;
2
- Parfumul unei noi primăveri, Editura Liric graph, 2017 (lansare 11 martie 2017, Taranto, Italia); - Damele metaforei, Editura Ceconi, 2017; - Surâsuri în alb-negru, Editura Kitcom, 2017. - Iubiri înrourate,, Editura Liric graph, 2017. Interviuri: interviu acordat Antoanetei Rădoi, Cafeneaua interviurilor, 9 decembrie 2016. “Deschiderea către poezie am dobândit-o în anul 2015, după ce am suferit o intervenţie chirurgicală în regim de urgenţă ( hematom sternal, cu infecţie mare în corp). Atunci m-am gândit că pot să mor şi m-a cuprins tristeţea că poate nimeni nu îmi cunoaşte sufletul … Poezia mea s-a născut din durerea mea, ea e modul în care strig lumii: “Aceasta sunt eu!” Eu… nu… aud bine. Acest lucru nu e de la Dumnezeu, ci de la mâna unui om… Iată că numai poezia are capacitatea să mă facă un om întreg, stăpân pe toate simţurile sale. Ce poate fi mai frumos pentru mine?” Cristina Creţu
3
O felie de viaţă Îi murise bărbatul de tânăr, după ce îl prinsese o ploaie rece pe câmp. Marin zăcuse pe patul de paie două săptămâni înfofolit în aşternuturi, delirând. Când o luase, o luase că era frumoasă şi o iertase că fusese cu burta la gură, cu altul. Satul nu putea decât să râdă, ei îşi uniseră sărăciile. Flăcăii îi ziceau: - Bă, nici nu înţeleseşi bine ce-nseamnă să ai muiere, că-ţi şi căzu pe buruian! Ilinca a născut o fată care n-a trăit decât câteva săptămâni,de parcă fusese un rod blestemat. După un an, a mai născut un băiat. Era măricel când murise Marin, avea vreo şapte ani. Ilinca l-a pus pe-un cal şi l-a trimis să-i anunţe rudele, la Letcă. A străbătut copilul câmpuri întregi, le-a spus, dar acestea nu l-au crezut, văzându-l că se oprise să joace ţurca în praful de pe drum cu alţi copii. Şi n-au venit la înmormântare. Sărăcia îşi ascuţea dinţii din ce în ce mai tare. Au trecut ani peste Ilinca şi i-au măcinat frumuseţea ca nişte mori cu apă rece, tăcute şi 4
viclene. Cuiva i s-a făcut milă de ea şi i-a unit amarul cu un bărbat de peste două sate, mai vârstnic şi cu patru copii. Lumea a-nceput să-i zică Pifanca, după bărbatul nou, care făcuse armata la pifani. Băiatul ei n-a putut să trăiască în noua casă, nu s-a acomodat cu acei copii străini şi s-a întors în casa părintească, iar un unchi, care îi era şi vecin, l-a dus la un om din sat şi l-a băgat slugă la oi. La fiece sfârşit de săptămână, Ilinca venea să-i aducă schimburi de îmbrăcat şi mâncare. Împlinise nouăsprezece ani. Era iubit de toţi flăcăii din sat, le cânta la fluier la horă şi nimeni nu se atingea de el. Într-o zi s-a trezit cu unul la uşă: - Hai noroc, Mitică! - Să trăieşti, Gheorghe! - Am auzit că ai grâu de vânzare. - De unde, suflete, să am, nu vezi că abia am ce mânca? - Nu, mă, nu pentru grâu am venit eu, am o fată pentru tine. Are pământ, materiale de casă şi o maşină de cusut Singer. E sor’mea, mă. Când mergeam în Rahova, la piaţă, cu făină, m-am împrietenit cu unul. A venit la noi în sat, l-am dus la horă, i-am arătat fetele mai înstărite, dar 5
el pusese ochii pe sor’mea. N-a dat-o mama, nu cerea decât maşina de cusut, dar ei i-a fost frică să o lase printre străini şi m-am gândit la tine, că eşti om cuminte. Ce zici, o iei? - O iau. - Atunci să te duci la Vâlceni s-o peţeşti, că acolo e, la sora cealaltă. Aşa a început istoria familiei noastre. Mitică a fost tatăl meu. Soarta rea nu l-a înfrânt. Nu-şi amintea cum arăta tatăl său, nu a primit nimic de la nimeni, dar el niciodată nu s-a uitat în ograda altcuiva şi m-a sprijinit în orice demers al meu. Şi-a respectat mama şi i-a fost sprijin la bătrâneţe. Seara, prima dată îi duceam mâncare bunicii în camera ei, după aceea ne aşezam noi la masă. Tata lua cuţitul şi făcea semnul crucii pe faţa pâinii rotunde, o ducea la piept şi o tăia. Cu bunătate, ne întindea fiecăruia o bucată, având un aer de om mulţumit, liniştea aceea de parcă ne dăruia încă o felie de viaţă.
6
Ghiocel Venise la noi, aruncase cheia casei sale pe masă şi a zis: - Eu, de-aicea, nu mai plec! O chema Rada, era mătuşa tatălui meu şi naşa sa de cununie, bătrână, văduvă şi fără copii. Tata s-a dus apoi la toate rudele din sat şi le-a spus: - Dacă voi n-o luaţi, o iau eu, vă las pământul, dar îi dărâm casa şi iau materialele. Mama îi purta amintiri urâte, mai ales bărbatului ei mort, Marin, om pe care nu l-a plăcut, încă de când venise s-o peţească. Era iarna anului 1952. Mama, orfană de tată, se afla în casa surorii sale. Într-o zi, s-a oprit la poartă o sanie trasă de doi cai. Se apucase să frământe pâine şi când a văzut pe geam că vin oamenii, a luat copaia şi-a vârât-o sub pat, iar cu şorţul a vânturat orice urmă lăsată de făină. Au intrat: naşii şi, în urmă, tata. - Radule, nică, nu mă-ntrebi de ce venii? - Ba te-ntreb, nea Marine, de ce să nu tentreb… - Am auzit că ai o vacă de vânzare, şi a pus o ploscă cu vin pe masă. 7
De-atunci i-a sărit mamei de la inimă, pentru vorba aia proastă, dar l-a plăcut pe tata şi lucrurile au mers mai departe. În anul următor, l-a născut pe fratele meu cel mare şi lau botezat, cum altfel, Marin. Tata a plecat în armată. Doi ani. Naşul venea până-n ziuă, pe la patru-cinci dimineaţa , da calului să mănânce, îi da apă şi îi scria tatălui meu s-o lase pe mama că era puturoasă. Aşa a şi vrut să facă. După ce a primit scrisoarea prin care i se cerea să plece, mama, a făcut ce-a făcut, şi-a ajuns la Curtici, unde era tata militar. Când a văzut-o, au lămurit lucrurile şi la întoarcere a pus lacăt pe grajdul iepei. Dimineaţa, când a venit naşul, nu a mai putut să intre… Şi n-a mai venit. Când s-a întors tata acasă, a luat o ploscă cu vin şi s-a dus la ei: - Naşule, eu am venit, uite, bem aici, dacă voi ziceţi tot aşa, s-o las, eu n-o las, de voi mă despart, dar de ea nu, ăsta ne e băutul… Nu şi-au mai vorbit o viaţă, până a murit naşul Marin. Naşa Rada, rămasă la noi, se trezea cu noaptea-n cap. Eu eram mică şi i-am zis: - Parcă eşti un ghiocel, scoţi capul de sub 8
zăpadă… Aşa îi ziceam, Ghiocel, dar nu se supăra pe mine. Toată ziua mătura curtea casei, la păsări, era farmacie peste tot. Dacă o vedea pe mama că punea căldarea cu apă la încălzit, zicea: - Mă lau şi eu? Mama povestea ce oraşe văzuse, iar naşa zicea: -Şi eu am umblat, fină, la Comoara, pe Mereanca, la Zbengheci, şi eu am umblat… Ea vorbea despre sate şi despre câmpuri, acesta fusese universul ei. Uneori, ofta. O întrebam: - De ce oftezi, naşă? - Oftez şi eu. Nu am tată, nu am mumă… - Păi, matale ai fi vrut să trăiască şi acum? Îţi dai seama câţi ani aveau? Omul bătrân se simte singur. Viaţa are legile ei nescrise. Ne naştem singuri şi tot singuri murim. Când sufletul se umple de tot ce înseamnă lumesc, îi vine timpul să meargă pe o treaptă superioară, luând cu el în marea trecere tot ceea ce a iubit. Ca o zestre de taină.
9