Sociologia, în perioada de pandemie Teodora L. Ianto Obiectul de studiu al sociologiei: REALITATEA SOCIALĂ (care cuprinde: fapte sociale / (munca, educaţia, propaganda politică, a ieşi la o cafea, a avea un conflict cu cineva, fenomene/ divorţul, consumul de droguri, delincvenţa, abandonul, şomajul, mobilitatea socială, delincvenţa, sinuciderea procese/învăţarea, educaţia, relaţii/ în familie, între oameni necunoscuţi, în interiorul unei organizaţii, stat). Îmi place să scriu şi să vorbesc despre realitatea socială atât timp cât ea nu mă afectează. Dar... acum e puţin diferit. Pandemia ne-a surprins pe mulţi dintre noi, nu atât de mult domnul virus, sau doamna moarte cât doamnele interdicţii, restricţii. Informaţiile pe care domnul, domnii de la conducerea ţării nu au fost tocmai clare. Și ce nu e clar naşte iluzii, frici, ca urmare a crescut rata de sinucideri. Mă doare neputinţa mea în faţa suferinţei altei persoane, dar ştiu că eu sunt singura responsabilă pentru viaţa mea, la fel şi cei din jurul meu. Pandemia a adus multă frică de moarte între oamenii muritori. Sincer, ne-am aşteptat la ceva şi mai tragic, mă refer la bătai şi jafuri stradale, însă mai bine tac. Cine ştie, Doamne fereşte, gândul meu să nu prindă viaţă. Ea ne-a făcut şi bine. O parte dintre oameni s-au refugiat în carţi, meditaţii, rugăciuni, cursuri on-line, sau în cazul meu, eu m-am înscris la şcoală pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele despre corpul uman şi cum poţi fi de ajutor pentru cei neputincioşi. Recunosc din nou şmecheria politică, înveţi în trei ani cât într-un an, plăteşti şcoala din bani greu munciţi în perioada pandemiei, iar profesorii sunt prea ocupaţi ca să stea să povestească cu elevii despre subiectele tabu pentru care aceştia au plătit. Mulţumesc, Doamne, pentru înteleciunea primită. Ideea de a face parte dintr-un colectiv este esenţă vie pentru mintea omului. Omul este făcut să trăiască în colectivitate, familie, anturajul de la şcoală, colegi de serviciu, oameni cu aceleaşi pasiuni şi/ sau obiective. Frica nu e frumoasă, dar e sanătoasă dacă îţi dă putere să mergi înainte dar nu cu viteza melcului turbat, ci cu speranţa şi înţelepciunea că apa trece, pietrele rămân. Sau mai bine spus: trecem noi şi peste asta, am avut alte perioade mai grele ca acum. Nu-s o persoană dependentă de terase şi birturi, dar vazând magazinele închise, străzile pusţii, oameni ascunzându-şi ochii după fulare, căci o lună de zile nu am găsit urmă de mască facială în farmacii sau pe internet, am intrat într-o agitaţie absurdă, nespecifică mie. Ne-am izolat de oamenii din noi, de iubire, de comunicare. M-am simţit marginalizată ca toţi ceilalţi. Plângeam în Jumbo de teama că cei dragi vor pleca din această viaţă rând pe rând, repede şi mulţi. M-am imaginat involuntar fără părinţi, fără bunici, fără copii, ok, am mai adoptat o pisică în apartamentul unde trăiesc şi plătesc chirie. Acum, cu un căţel, trei pisici şi un pui de porumbel simţeam speranţă, linişte, împăcare. Mi-am dat seama că îmi lipsesc oamenii, haosul lor, pădurea, dansul, apa, soarele. Am închis ochii şi mi-am adus
aminte de tinerele mame care nu de mult au născut. Acolo este universul. S-a trezit speranţa si mi-a adus înapoi realitatea că sunt vie şi mai pot să fac ceva. Am inventat motive să ies când vreau afară. Dar lumea îmi lipsea. Oamenii nu se mai întâlneau nici la ei acasă, stând în acelaşi bloc. Mi-era dor de o cafea în oraş, cumparam de la profi şi mă plimbam singură pe stradă plângând. Dar de de plâng? Am sănătate, unde să dorm, ocupaţie cu animăluţele mele magice. Mi-am căutat un alt loc de muncă, unde după patruzeci şi şase de ore mi-a dat două sunte de lei, în loc de patru sute şaizeci. Am văzut cum cei în funcţii îi batjocoresc pe cei care muncesc cinstit pentru fiecare firmitură de pâine. Și nimeni nu te ascultă când le spui despre lumea această, ... firme private. Am plecat. Doamne, mulţumesc! Din mai 2020 m-am retras din grupuri, grupuleţe, acte de caritate, voluntariat, muncă neapreciată, nerăsplătită. Mi-am cumpărat cărţi de dezvoltare personală, de medicină ayurvedică, medicină clasică, medicină tibetană. Și am început să văd. Să mă văd în fiecare om de pe stradă, fiecare dintre ei este oglinda mea, îmi arată cum sunt eu atunci, în acel moment. Perioada de pandemia mi-a deschis ochii, să văd cine sunt eu în interiorul meu şi mi-a arătat câtă nevoie are copilul din mine (eu) de mine. În tot răul e un bine pentru că... nu există rău. Totul este făcut pentru noi şi nu împotriva noastră.