Atunci când îți trăiești credința "Îmi pare rău că n-am venit mai repede, aș fi vrut să stau mai mult cu tine. Dar, știu că viața mea ar fi fost altfel, nu aș fi învățat să trăiesc singură. Regret atât de mult încât îmi îmbrățișez cele mai adânci și profunde dureri. La fel de mult regret și fac plecăciuni în fața ta pentru tot sarcasmul pe care l-am folosit cu tine, mi-era frică și nu știam cum să îți arăt, cum să îți spun că te iubesc, pentru că nu știam să explic ce simt. Am adunat multe buruieni în mine, n-am știut să fac diferența între flori, nu m-a învățat nimeni cum să umblu prin păduri putrezite, am crezut că așa trebuie să fie pentru că așa e viața. Azi te îmbrățișez cu toate regretele, toată inima, tot suflul meu, și cu toate buruienile din mine. Te îndepărtez, pun fricile mele între noi, neîncrederea în mine și în aerul ce îl respir. Port povara regretelor, curajul de a te privi în ochi și frica, multă frică, de toate felurile. În mine s-au clădit imperii alături de tine, dar știu, simt că sunt plină de rămășițe din pădurile cutreierate. Am călătorit ceva, aș spune mult, dar poate e puțin, până la tine, până să înțeleg cheia vieții, de a fi în pace și iubire cu mine însămi. Am văzut-o în natură, însă nu și în mine. Până la tine am visat, am intrat cu așteptări în alte relații în care oamenii erau ca mine, în ceață. Cu tine lucrurile au fost amestecate... de rușine, frică, incertitudine, nu știu ce vreau, mi-e frică de ce simt. Încet am înțeles că am nevoie de timp și nu de o relație în care să intru toxică, cu buruieni. Nu știu, nu am cunoscut niciodată în viața mea ce înseamnă să ai o relație corectă și sănătoasă. Nu am avut de unde să învăț, îmi pare rău. Îți mulțumesc pentru tot, pentru că exiști în mine și vei exista mereu, în eternitatea mea." (O scrisoare sinceră între doi oameni liberi) Când crezi în ceea ce a fost dar nu crezi în ceea ce este, lucrurile se schimbă. Nimic nu va mai fi din ceea ce este dar nici din ceea ce a fost. Și tu te schimbi, toată lumea se schimbă, totul în jurul nostru se schimbă. La ce ne folosește să clădim ceva nou pe credințe vechi? Nu putem șterge traumele din trecut, dar le putem vindeca cu condiția să ne dorim asta. A fi judecător sau a fi un călător care se bucură de fiecare moment, de fiecare descoperire alături de celălalt, ce rol vrei să trăiești? La aceste două
roluri să ne gândim când vorbim despre o relație. Fiecare rol are vibrația sa vindecătoare. Rolul de judecător judecă pacea sau războiul din interiorul tău. Nu contează ce face celălalt cu viața lui, contează cum te simți tu în ecuația asta. Dacă îți place ceea ce trăiești și dacă poți să trăiești așa. Dacă nu poți trăi cu ochii deschiși înseamnă că ai nevoie de altceva. De o hotărâre în ceea ce privește viața ta. Cauți armonia sau vrei să trăiești haosul care te face toxic, răzbunător, antisocial, singur? Singurătatea nu este o pedeapsă. Singurătatea este o formă de terapie în care te descoperi pe tine, îți descoperi fricile, dependențele, bucuriile. E bine să lucrăm cu noi înșine pe dependențele noastre, pentru că nimeni în universul ăsta nu este obligat să ne ofere siguranță în ceea ce privește dependența noastră. Siguranță numai noi ne putem oferi. Se spune că fiecare își are crucea lui. De ce să fiu dependent de crucea altcuiva? Asta e întrebarea care îmi vine mie acum în minte. Când suntem dependenți de alții suntem dependenți și de crucea lor.
Autor: Lia Teodora Ianto