România Mare, nr. 1765

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Nici un transfer de Putere nu e pașnic. Nici măcar iarna nu se dă la o parte, de bună-voie, din calea primăverii, tot mai dă o raită și face prăpăd în pomii înfloriți. CORNELIU VADIM TUDOR

Noua religie

Am tot scris în articolele mele despre schimbările ce au loc în lume și mai ales despre cele politice, asemănîndu-le cu o întoarcere la comunism și la stalinism, la marxism și la leninism, la minciunile și dezinformările unei perioade trecute, lucruri posibile prin prostirea la modul propriu a unor generații de oameni rupți de normal și de Dumnezeu, rupți de cultură, de obiceiul de a pune întrebări și mai ales a căuta răspunsuri în profunzime.

Noua religie pune în centrul său omul, care devine propriul său dumnezeu. Adică el s-a făcut, el se ajută, el se guvernează după cum decide și are chef. În acest fel, se dă libertate totală schimbării genului dacă așa decide respectivul om, ba uneori chiar a regnului, fiindcă prin Occident sînt școli unde copiii decid că în ziua respectivă sînt căței sau pisici, iar educatorii sau învățătorii trebuie să-i lase să fie, că altfel sînt dați afară.

Lumea asta pune în centrul său banul și poziția socială, bunurile materiale și propria voie ca principii fundamentale.

Ați putea crede că doar noile generații sînt așa. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

DEMOCRAȚIE ȘI DICTATURĂ

– Studiu de caz –

Nimic despre Diana Șoșoacă

Încep acest articol despre un subiect care a făcut vîlvă în massmedia, vîrînd zîzanie în clasa poli­tică românească, și așa înveninată acum, în preajma alegerilor parlamentare și prezidențiale, cînd hățurile au scăpat din mînă și telegarii aleargă prin gropi și mărăcinișuri înșelătoare – încep, deci, cu un capitol care nu vreau să aibă niciun reflex al valurilor de cerneală care inundă România, parcă la concurență cu adevăratele valuri ale atîtor rîuri dezlănțuite, ieșite din matcă, aducătoare de pierderi umane și distrugeri materiale. Abordînd tema, la început, în viziunea titlului acestui articol, am luat în considerație articolul 1, al.3, din Constituția României – Statul român (ținînd cont și de frecventa trimitere la Legea fundamentală a României, uzitată, în acest caz, de zeci de jurnaliști, sau de puhoiul de comentatori din platourile multor televiziuni, dintre care, astfel cum s-a putut constata la fața locului, unii dintre aceștia nici nu știu cam cum arată Constituția României!). Iată, deci, în forma lui naturală, acest aliniat. „România este un stat de drept, DEMOCRATIC (sublinierea autorului) și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, DREPTATEA (idem) și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului

român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sînt garantate”. Cu o minusculă observație: (după cum am constatat pe viu, prin terfelirea „idealurilor” invocate, era mai pragmatică amintirea idealurilor Revoluției de la 1848), vă invit la o meditație practică asupra constatării (sau a nonconstatării) traducerii în viața noastră a termenilor „stat... democratic” și „dreptatea”, ca „valoare supremă”. Fără a săpa prea adînc în dezvoltarea sintagmei „stat democratic”, apelînd ușor la ceea ce am învățat la școală, constatăm din plin discrepanța dintre însăilarea termenilor din Constituție și realitatea de pe scena politică a României.

Democrație, adică, în traducere literară, „conducerea de către popor” – un comandament care poate fi returnat foarte ușor, întrucît dovezile conform cărora NU Poporul conduce Țara, ci o șleahtă de indivizi corupți și rupți iremediabil de societatea românească, „aureolați” de votul în orb al unei națiuni derutate și bulversate, sînt la tot pasul, fiind vizibile de oricare român interesat de punerea în practică a Constituției României.

Am asistat, după instalarea puterii postdecembriste, la dezbateri puerile, într-o gamă largă (uneori ciudată) de așa-ziși analiști politici, plătiți să distorsioneze realitatea neechivocă a vieții noastre cotidiene, vorbind cu aplomb despre democrația care a lovit Poporul Român după tragicele evenimente din decembrie 1989. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Focul viu

Pe colinele comunei Andreiașu, un fenomen natural – flăcări ce nu se sting niciodată – fascinează ochiul și ne întărește sentimentul permanenței românești din marele ținut al Vrîncioaiei.

De mii de ani pămîntul de eroi Sub tălpi ascunde tainice mistere Care-și trimit mesajul către noi Prin rădăcini de grîu ca prin artere.

Pămîntul Vrancei – leagăn de martiri – Independenței – veșnică sorginte, Pe el cînd trecem, mii de amintiri Răsar din munții vechi de oseminte; Aici, în Vrancea, pietrele vorbesc De existența noastră milenară, Și focul viu, ca focul omenesc, Pulsează prin strămoși spre în afară.

Spre noi pulsează focul viu, acum, Venind din adîncimi de alte ere, Misterul lui, cicatrizat pe drum, Se suie-n sînge și ne dă putere, Pentru acest pămînt murit-au ei La Mărășești, în limpede amiază.

Din sanctuarul luptei, Pui de lei Cu ordin de asalt reverberează Peste decenii, cu înalt ecou, Să lumineze fruntea Vrancei noastre Cu darul cel mai pur și cel mai nou Ce-l scriu luceferii pe bolți albastre.

Aceste focuri care vin din vad Și din hotare dincolo de vreme, Să le păstrăm mereu, în ele ard, Cum soarele străluce pe vechi steme, Iubirea neamului de-acest pămînt, Și legea lor, nescrisă cu condeie, Vie s-o ținem în serbări și-n cînt, Efigie de dor și de scînteie.

Pășiți pe-aceste locuri de altar Cu sentimentul tandru de acasă, Și gînd curat, în limpede chenar Ce-l desenează Vrancea, mai frumoasă.

Aici am fost și fi-vom cu vecia, Prieteni și dușmani prea bine știu.

Cu Patria de mumă – ROMÂNIA – Sîntem făclii din focu-acesta viu!

GEO CIOLCAN

NR. 1765 l ANUL XXXV l 15 – 21 OCTOMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

Ţapul – martir naţional  Radu Sârbu – agent maghiar  În curînd, criză de benzină și de motorină Bravo, Funar! Mulţumim, Păunescu! Huo, restul!  BANCOREX a fost desfiinţat la ordinul lui Bill Clinton şi al CIA  Ţiganu-i ţigan şi-n ziua de Paşti

PARTEA A III-A  De la Ţap, să trecem la Ied. Am primit recent o Notă scrisă de un cadru de nădejde al Ministerului Sănătăţii intitulată „De teama descoperirii unor matrapazlîcuri, ministrul Hajdu Gabor evită controalele la Spitalul Polizu!“. Iată paragraful care îl priveşte pe șocat (se ştie că, în clasa a IX-a, a căzut de pe un vagon de mărfar drept în cap, stînd în comă 3 ore): „În urmă cu ceva vreme, nora preşedintelui Emil Constantinescu, de origine indoneziană, după tată, se pregătea să nască. (Mai exact, se pregătea să fete, avînd în vedere că elimina un patruped – nota red. R.M.) Beizadeaua și-a rugat un prieten, pe nume Georgios Katzaunas, medic angajat la Spitalul de Urgenţă, dar transferat, temporar, la Spitalul Polizu, să se ocupe de tot ce trebuie în astfel de situaţii. Acest Katzaunas e cel mai bun prieten al directorului spitalului, dr.

Gabriel Bănceanu, aşa că toate dorinţele lui Dragoş au fost respectate cu slugărnicie. Totuşi, a intervenit ceva neprevăzut, fără precedent într-o maternitate: cu cîteva clipe înainte de a veni pe lume moştenitorul uriaşei sale averi (pe la noi se spune că beizadeaua poseda peste 200.000.000 de dolari numai banii lui!), fericitul tată a dat năvală în sala de naşteri, însoţit de 3 indivizi, pentru a filma evenimentul. A ieşit un întreg scandal“. Că beizadeaua Dragoş bagă aparatul de filmat în „născătoarea“ metisei, e treaba lui. Ceea ce nu înţelegem este transformarea Maternităţii Polizu într-o dugheană ţărănistă, după ce a fost o oază de lumină în peisajul Capitalei.  Se apropie, cu 200 km la oră, o mare criză de benzină şi de motorină. Nu mai sînt stocuri de combustibil decît pentru 2-3 zile.

CONEL-ul lui Radu Berceanu nu a contractat nici un strop de combustibil pentru iarnă. Arăturile nu pot fi făcute. O să iasă tămbălău.  Aşa după cum se ştie, nu sîntem singura publicaţie de curaj. La loc de cinste, de obicei, se situează „Atac la persoană“, din care popularizăm cîteva titluri: „În timp ce copiii riscă să se îmbolnăvească prin şcoli – minis­trul Învăţămîntului rînjeşte fasolea şi dă din fese pentru dame! Dizgraţios!“; „Oamenii lui Meleşcanu obţin pămînt pe baza unor falsuri ordi­nare“; „Independenţa Magistraturii – apă de ploaie. Con­siliul Superior al Magistraţilor a ajuns anexa Par­tidului Liberal“; „Palatul Cotroceni este plin de români neromâni“: „Conform Codului Penal, preşe­dintele şi ministrul de Externe riscă între 15 şi 20 de ani bulău!“ (colaborarea cu spionul ungur Alfoldi Laszlo); „Diplomaţii și jurnaliştii greci au murit de mînă criminală. În avionul Falcon 900 a fost folosită o bombă barometrică“; „Preşedintele LADO l-a acuzat pe Dragoş Constantinescu de mînării finan­ciare“ etc. Ne-au reţinut atenţia editorialul lui Dumitru Dragomir „Ce nu pricepe Poporul“ (în care este elogiată prestaţia lui Teoctist, Vadim şi Iliescu în privinţa Bisericii Ortodoxe, care e NAŢIONALĂ) şi articolul lui Dragoș Dumitriu intitulat „În loc să dea bani sinistraţilor – Puterea cheltuieşte peste 5 mili­arde lunar pentru a-şi anihila adversarii politici“. Analiza acestui lucid şi talentat gazetar poate fi utilizată în probatoriul viitorului „Proces al Marii Trădări Naţionale“, care va veni, oh, va veni foarte curînd: „Cheltuielile

enorme se fac şi pentru acţi­onarea în Justiţie şi urmărirea penală a adversarilor politici. În acest scop sînt angajaţi avocaţi scumpi şi sînt folosite cadre din poliţie şi procuratură pentru cercetări.

Chiar punînd la socoteală numai salariile acestora şi mijloacele puse la dispoziţie, se ajunse la cifre impresionante. Este de menţionat aici cazul PRM, mai ales al preşedintelui C.V. Tudor, acţionat în mai multe procese pentru a căror instrumentare s-au folosit cîteva sute de funcţionari plătiţi din banul public! Aspectul politic al acţiunilor judiciare este evident, intrucît C.V. Tudor a fost dat în judecată pentru informaţii făcute publice şi de alte ziare sau oameni politici, dar faţă de care nimeni nu a reacţionat. Deci, nu s-a urmărit dezminţirea unei afirmaţii, ci desfiinţarea unui adversar politic, în cazul PRM sînt de relevat şi tentativele de interzicere a acestui partid, faptă inimaginabilă în cadrul unei democraţii. Pentru acest deziderat s-au cheltuit sume mari de bani, fiind pusă în mişcare o armată de jurişti. Deşi acţiunea nu are cum să reuşească (iar în cazul în care, prin absurd, ar reuşi, atunci imaginea României ca democraţie ar fi distrusă), ea a avut rolul de a înspăimînta adepţii lui C.V. Tudor, dar mai ales oamenii de afaceri ce-i susţin ideile.

Cheltuielile pentru propaganda anti-PRM depăşesc orice închipuire, ele fiind suportate, în mare măsură, din banul public, prin intermediul armatei de poliţişti, jurişti, procurori etc. angrenaţi, precum și al cheltuielilor de deplasare, cercetare, judecată etc. În Ţară, contra membrilor marcanţi ai PRM s-a dezlănţuit o campanie de denigrare şi inti­ midare, notoriu fiind cazul avocatului Nicolae Iorga, şeful PRM Braşov, împotriva căruia se încearcă o înscenare pentru a fi îndepărtat din Braşov. În afară de PRM, Puterea încearcă discreditarea, anihilarea organizaţiilor revolu­ ţionarilor care nu sînt în tabăra sa. Astfel, UNORD ’89, cea mai mare uniune a revoluţionarilor, se încearcă a fi implicată în tot felul de incidente. În loc să primim mai mulţi bani pentru sinistraţii din zonele inundate, se cheltuiesc sume uriaşe pentru inculparea lui Vadim Tudor, pentru finanţarea unor instituţii dubioase, gen Clubul Român de Presă, Grupul pentru Dialog Social ş.a., al căror scop este evitarea apariţiei unor curente opuse Puterii actuale sau distrugerea unor reviste ca «Atac la persoană».

Populaţia Ţării ar trebui să-şi pună mai des întrebarea: «Unde sînt banii?», întrucît ceea ce se petrece în România este, pur şi simplu, aberant!“  Referitor la această ploaie de procese (care se vor sparge mîine-poimîine ca nişte abcese) huliganii de la „Adevărul“ publică sîmbătă, pe pagina I, o minciună de oameni descreieraţi, semnată de un mucos pe nume Alin Bogdan: „Făcînd un circ monstru în procesul cu fundaţia «Copiii României», senatorul C.V. Tudor a ultragiat instanţa de judecată. Un pîrît oarecare ar fi fost arestat pe loc pentru această infracţiune“. Vedeţi, ce jigodii? „Scînteia“ tot „Scînteie“, tot pîricioasă, tot înrăită în demascarea publică a oamenilor nevinovaţi! Mă, Tinule Cretinule, şi tu, Popescule Nebunescule, dar putoarea aia ordinară de Ioana Nestor, care se pretinde judecătoare, ce fel de „circ-monstru“ a făcut cînd a respins, ca o isterică, toţi martorii şi toate documentele lui Vadim, în vreme ce şefa ei supremă fixa termene, peste capul

RM

completului de judecată, încălcînd grav Legea?

Mascarada asta n-o vedeţi, mă nenorociţilor? Ce „Adevăr“ slujiţi voi? Al „poliţiei politice“ asmuţite de regimul maghiarizat împotriva liderilor Opoziţiei Naţionale?  Pe aceeaşi pagină I se poate citi un titlu cu trimitere în interior: „Şantajistul teleghidat de Cotroceni – Radu Sârbu“. Am aflat motivul acestei campanii de presă: „Preşedintele FPS, Radu Sârbu, a decis, cu de la sine putere, suspendarea programului publicitar al instituţiei pe care o conduce în ziarul «Adevărul»“. Şi atunci, şo pă el!

Aşa cum teroriştii de la „Scînteia“ s-au repezit, în haită, şi asupra altor oameni şi instituţii care nu au înfundat, cu miliarde de lei pe lună, gurile lor ca nişte gropi de gunoi. Din nefericire, fiţuica lor n-are absolut nici o credibilitate, degeaba se tot îmbată ei cu apa chioară a unor sondaje şi monitorizări – cetăţenii au priceput că între „Adevărul“ şi „Ziua“ nu-i nici un fel de diferenţă de esenţă, ambele înjurîndu-i vîrtos pe patrioţii români. Fiindcă ambele au aceiaşi stăpîni.  În acelaşi număr al fiţuicii kominterniste, sifiliticul irecuperabil al presei române, Cristian şi Tudor şi Popescu publică jenanta compunere „O mînă cu 10 degete“, o cronică de... fotbal (?!). El nu-şi publică încercarea şcolărească în pagina de Sport, ci în pagina I, la vedere, fiindcă e redactor-şef şi nu suportă anonimatul. Am reţinut o frază grăitoare pentru ura patologică pe care liota de fripturişti de la „Adevărul“ o nutreşte împotriva TUTUROR oamenilor politici, de ciudă că nici un ,,scînteist“ nu e senator sau deputat: „În politica românească n-avem echipe, avem doar găşti“. Adînc! Nu uitaţi să trageţi apa după marţafoi! De unde ştii tu, mă, că PRM, de pildă, ar fi o gaşcă? Poţi să faci vreo dovadă? Poţi argumenta, cu exemple concrete (nu cu ochi sticloşi, dinţi scrişniți şi beregată zbuciumată) că oamenii PRM fac afaceri necinstite, în interes personal? Nu poţi, fireşte. Tot ce poţi să faci tu, Popescule, este să mai pîndeşti momentul în care să mai scrii vreo măgărie despre PRM şi liderul său, dar ce tăvăleală te-aşteaptă după aia, nu mai vrei să ştii, fiindcă o rupi la sănătoasa, printre şine, aşa cum te fugăreau prin toată Ţara cele 4 neveste pe care le-ai avut.  Încă din 1990 revista noastră a scris despre numitul Coriolan Babeti. Iată că ziarul „Cotidianul“ de sîmbătă, 18 septembrie a.c., publică (sub semnătura lui Nicolae Avdeev) o anchetă mortală împotriva hermafroditei Coriolana, utilizînd chiar termeni picanţi, folosiţi de noi: „Cazul pidosnic al directorului Centrului Cultural din New York, Coriolan Babeti, este binecunoscut în lumea homosexualilor americani. Computerul perfor­ mant cumpărat pe bani grei ai MAE este folosit nu pentru a dezvolta relaţii culturale şi diplo­ matice, ci pentru a intra în contact cu partenerii de afaceri din... Kurlanda. Asta după ce toate eforturile de a-i corupe pe bărbaţii misiunii diplomatice române la New York au eşuat. Să nu fi ajuns oare comportarea scandaloasă a lui Coriolan Babeti la urechile conducerii MAE? Din cîte se spune, toate informaţiile privind pre­ ferinţele sexuale ale lui Babeti sînt stocate, cu grijă, de secretarul de stat Mihai-Răzvan Ungureanu. Între cele două prenume trebuie neapărat pusă linioară, conform unei circulare emise în feuda sa de logofătul MAE, care altfel nu ia în considerare nici un document ce îi este adresat. Domnule Linioară, de ce îl ţineţi aşa de strîns în braţe pe Coriolan Babeti? Pentru că aşa vrea Andrei Pleşu? Să înţelegem că ministrul nostru de Externe adună material documentar pentru noua sa carte «Minima A-moralia»?“ Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 septembrie 1999)

RM

3

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

Paralele ale istoriei

Filip al II-lea și Franz Josef (I) O paralelă presupune comparaţie, iar com­paraţiile în istorie sînt întotdeauna riscante.

De aceea, a supune două personaje istorice aparţinînd unor epoci depărtate cronologic, diferite spaţial şi chiar distincte ca tip esenţial de aventuri istorice, așa cum sînt Filip II, rege al Spaniei (1556-1598), şi Franz Josef, împărat al Austriei, rege al Ungariei (1848-1918) în cartoanele unui gen istoriografic sever se arată, în acest moment, cel puţin hazardant. Cînd, de exemplu, un Raymond Aron apropia regimul politic al lui Napoleon I de un fascism francez „avant la lettre“, iar pe Robespierre de Stalin, s-a înţeles că, în ciuda argumentaţiei strălucite, o comparaţie între personaje istorice aparţinînd unor epoci şi sisteme de referinţă deosebite se află la limita realului ştiinţific. Evenimentele din istorie se pot repeta la suprafaţa lor, dar rareori în profunzime. La fel de adevărat este însă că, sub pletora de acte şi fenomene istorice de suprafaţă, adesea contradictorii, există o logică „à la longue“, o repetiţie uneori frapantă, care fixează marile linii ale desfăşurărilor istorice şi dau coerenţă, fără a reduce marja de manevră a hazardului, temporalităţii istorice în sine.

Aceeaşi moştenire – criza puterii În cazul de faţă, ceea ce interpretăm este evidența eşecului, persistenţa în timp a aceloraşi scheme mentale, care alcătuiesc mecanismul declinului istoric, pe fondul căruia se zbat cele două personaje şi cele două societăţi. În fapt, două momente ale aceleiaşi tipologii istorice şi politice: nevoia unei puteri absolutiste europene. Şi Filip II şi Franz Josef sînt descendenţi din Habsburgi, avînd la origine un strămoş comun, în persoana lui Carol Quintul (1516-1556), cel care a reprezentat, în modul cel mai semnificativ, tendinţele de hegemonie universală ale dinastiei sale. De-a lungul unei domnii de patru decenii, pe fruntea lui s-au adunat un număr de coroane, pe care nici un principe nu le mai purtase pînă atunci: 1516 – rege al Spaniei, al Siciliei, al Ţărilor de Jos şi al coloniilor din America, iar din 1519, împărat al Sfîntului Imperiu de Naţiune Germană. După eşecul ambiţioaselor și efemerelor sale proiecte, va abdica de bună voie în 1556, retrăgîndu-se în liniştea şi meditaţia oferite de Mînăstirea de la Yusta.

Părţile răsăritene ale acestei imense moşteniri dinastice vor reveni fratelui său, Ferdinand I de Habsburg, succesor la tronul posesiunilor din Austria, încă din 1521. El va fi unul dintre strămoşii direcţi ai lui Franz Josef. Destinele coroanei spaniole, ale Ţărilor de Jos şi ale coloniilor de peste ocean, vor fi preluate de Filip II, unicul fiu pe care Carol Quintul şi l-a desemnat ca succesor şi l-a sortit guvernării. Şi în venele lui Franz Josef curge acelaşi sînge germanic al Habsburgilor, cel al unei familii degenerate prin căsătorii consanguine timp de secole. Şi dacă Filip II primeşte coroana de la un tată abdicat, şi Franz Josef o va primi în condiţii nu cu mult diferite: în primăvara lui 1848, unchiul său, Ferdinand I, îşi semna actul de abdicare, sub rafalele marii revoluţii europene.

Fiecare a moştenit cîte o criză a puterii, ce se va dovedi fatală în cele din urmă. Ambele lor domnii, extrem de îndelungate – Filip II – 40 de ani, iar Franz Josef – 68 de ani – s-au caracterizat printr-un conservatorism şi un absolutism care au frînat evoluţia istorică normală a naţiunilor pe care le-au guvernat. Ambii au reprezentat mentalităţi retardare, fiind depăşiţi de transformările istorice ale vremurilor în care au trăit. În 1556 ne aflăm în plină biruinţă a Renaşterii şi Reformei şi în plină criză a societăţii feudale şi a catolicismului. Secolul XVI este al lui Luther, Calvin, Watclif, Erasmus din Rotterdam. Asistăm la triumful artelor şi al ştiinţelor. Un singur regat rămîne devotat total catolicismului: Spania. Vaticanul va avea în

Filip al II-lea

Franz Josef al Austriei

Filip II cei mai credincios aliat. Ei este Filip, „Marele Inchizitor“, cînd inchiziţia era sinonimă represiunii oarbe, sălbatice şi arbitrare. O redutabilă maşină, complexă şi eficace, care răspîndea teroare şi frică. Nu se va cunoaşte niciodată numărul „ereticilor“ arşi în autodafeuri sau torturaţi în închisorile regimului. O vînătoare oficială a fost purtată mai ales contra protestanţilor. În cîţiva ani nu a mai existat urmă de protestant în toată Spania. Începînd cu 1556, Flandra, Provinciile de Nord, Olanda şi Zeelanda se ridicau rînd pe rînd la luptă, sub stindardul lui Wilhelm de Orania. Nici masacrele la care s-au dedat trupele spaniole (comandate de Ducele de Alba), în care inchiziţia a deţinut un rol important, nu au reuşit să stăvilească dorinţa de libertate a acestor provincii. De-abia în 1576, după zece ani de la declanşarea mişcărilor, Filip II, înfrînt, a recunoscut, în sfîrşit, toleranţa religioasă. În 1579, prin Uniunea de la Utrecht, s-au pus bazele Provinciilor Unite Independente. Într-un timp în care puterea catolicismului cunoştea vădite momente de slăbiciune în întreaga Europă, Filip II a încercat să împiedice acest declin, printr-un fanatism şi printr-o opoziţie nemaiîntîlnite pînă atunci, încă din antichitate. Catolic convins, şi-a apărat religia cu credinţă pînă în ultima clipă a vieţii sale. Aşa se explică şi activa sa participare la Sfînta Ligă din 1570, încununată cu victoria flotei spaniole-veneţiene contra turcilor la Lepanto (1571), conflict admirabil analizat de regretatul Fernand Braudel. În ciuda acestei reuşite şi a anexării Portugaliei (1580), Spania se va măcina treptat prin despotismul suveranului său şi prin complicatele şi costisitoarele intervenţii în politica europeană. Dacă Revoluţia din Ţările de Jos a reprezentat o primă lovitură dată monarhiei spaniole, dezastrul Invincibilei Armada în 1588 va elimina acest regat din rîndul puterilor militare ale epocii. În primul rînd, el va pierde supremaţia maritimă pe care o avea pînă atunci şi care constituia legătura vitală pe care o întreţinea cu posesiunile sale din America.

Anul 1588 este o dată crucială în domnia lui Filip II, un an lipsit de şansă şi care a confirmat previziunile multor contemporani asupra evoluţiei puterii spaniole.

După cum se ştie, incomparabila flotă de 130 de nave, aruncată contra Angliei şi care avea drept scop detronarea Elisabetei I şi eliminarea concurenţei maritime engleze, a fost răvăşită de furtună, tragicul ei deznodămînt fiind încheiat de vasele inamicului, comandate de celebrul corsar Sir Francisc Drake. Decadenţa spaniolă nu se va opri însă aici. Va continua în ultimii ani ai nenorocosului monarh şi se va accelera sub urmașii săi: Filip III (15981621) şi Filip IV (1621-1665), cînd Spania nu va mai reprezenta decît fantoma unor timpuri de mult apuse.

Este de ajuns să menţionăm independenţa Portugaliei (1640), severele înfrîngeri în Războiul de treizeci de ani (1618-1648) sau Pacea Pirineilor (1659), de după războiul cu Franţa, pace în urma căreia teritoriul regatului s-a restrîns simţitor prin cedarea către Franţa a provinciei Artois şi a ultimelor oraşe flamande.

Ordine din antipatie şi pace din ură Dacă Secolul XVI reprezintă secolul biruinţei Renaşterii şi al mişcărilor Reformei, Secolul XIX este cel ai revoluţiilor naţionale şi sociale (Franţa) şi al formării statelor naţionale europene, proces ce va culmina cu elanul revoluţionar de la sfîrşitul Primului Război Mondial. Perioada cuprinsă între Revoluţia

de la 1848 şi anii 1916-1918 coincide cu domnia lui Franz Josef, omul care a întîrziat cu o jumătate de secol desăvîrşirea acestui proces istoric, inevitabil pentru naţiunile din centrul şi sud-estul continentului.

Dacă Filip II a moştenit o politică religioasă ce trebuia continuată cu orice preţ, Franz Josef a moştenit o politică multinaţională de care depindea însăşi soarta Imperiului şi a dinastiei sale. Întreaga sa viaţă a fost dedicată acestei politici, născută din dorinţa supravieţuirii prin orice mijloace a unui imperiu format din peste 12 naţionalităţi diferite. Strămoşi iluştri au promovat această politică: Carol Quintul (1516-1566), Carol VI (1711-1740), Maria Tereza (1740-1780), Iosif II (1780-1790). Francisc I (1804-1835) ş.a. În zorii Revoluţiei de la 1848, monarhia Habsburgilor trăia încă în orizontul Secolului XVIII, ignorînd consecinţele Revoluţiei franceze (1789-1794) şi încercînd să imobilizeze cursul impetuos al istoriei în forme perimate. Era o monarhie încremenită, cum o exprima însăşi rigiditatea protocolului de la curte, păstrat cu atenţie de-a lungul timpului. în acel an 1848, cînd, sub rafalele revoluţionare, Franz Josef era proclamat împărat, imperiul său număra 38 de milioane locuitori, din care: 17 milioane slavi de est, de vest şi de sud, 10 milioane germani în Austria, Boemia, Ungaria, Transilvania şi Bucovina, 2 milioane unguri, 3 milioane români şi 2 milioane italieni. De la Bregens în Afberg, pînă la Cernăuţi, de la Lvov în Galiţia pînă la Raguza în Dalmaţia, lumea trebuia să înţeleagă că împreună vor face casă bună, deoarece conceptul de imperiu permite să se depăşească antagonismele de identitate.

El oferă pacea, prosperitatea şi ordinea „kaiserlich und koniglich“ (imperială şi regală). Armata şi administraţia sînt cei doi stîipi ai edificiului, unde nici o persoană nu are dreptul să pună în cauză principiile fondatoare.

Revoluţia de la 1848 a însemnat un prim pas spre descompunerea acestui gigant. Pe 13 martie, populaţia Vienei înălţa baricade în Herrengase, la doi paşi de palatul imperial. După cîteva zile a venit rîndul oraşelor Milano şi Veneţia. În 14 aprilie, Croaţia se revolta şi ea, proclamîndu-se independentă. O lună rnai tîrzlu, în Transilvania, Adunarea de la Blaj (3/5 mai 1848) îi aduce în scenă pe români, oprimaţi de nobilimea maghiară. Aceasta formase, încă de pe 17 martie, un guvern separat de imperiu, sub conducerea contelui Batthyany. Revoluţia ungară se va dovedi cea mai atroce şi mai separatistă mişcare, atît faţă de Habsburgi, cît şi faţă de celelalte focare revoluţionare înconjurătoare, jenate de planurile ungare de reconstituire a Coroanei Sfîntului Ştefan.

La data de 26 mai 1848, cehii se răscoală şi ei tot împotriva ungurilor. Franz Josef profită de aceste neînţelegeri şi, retras la Innsbruck, pregăteşte contrarevoluţia. Alfred Windischgraetz şi bătrînul mareşal Radetzky sînt cel care, în fruntea trupelor imperiale, la Praga, Custoza, Viena şi Villagos, şi cu sprijinul trupelor ruseşti, vor înăbuşi revoluţia, după un an şi trei luni de lupte cu armatele revoluţionare.

Autoritatea imperiului era restabilită şi Franz Josef va putea domni 68 de ani – una dintre cele mai îndelungate guvernări care au existat vreodată în istorie.

Am insistat asupra Revoluţiei de la 1848, pentru a realiza o imagine de ansamblu privitoare la situaţia existentă în Imperiul Habsburgic la încoronarea lui Franz Josef. Revoluţia nu este o urmare a politicii sale, ci a celei promovate de înaintaşii săi. El a fost autorul înăbuşirii ei. Situaţia nu se va ameliora nici pe parcursul guvernării sale, în ciuda liberalismului afirmat pînă în 1867 şi care s-a dovedit, în cele din urmă, efemer. După mişcările anului 1848, împăratul a tras două concluzii majore, ce îl vor călăuzi în politica sa pînă la sfîrşitul vieţii: „Popoarele mele sînt străine unele de altele, cu atît mai bine. Din antipatiile lor se naşte ordinea şi din ura lor reciprocă, pacea generală“, şi „Un singur remediu există contra democraţiei: armata!“. Înarmat cu asemenea concepţii, împăratul a rezistat oricărei tendinţe de inovaţie, conducînd imperiul la catastrofă. Pentru acest mare admirator al lui Metternich, problemele naţionale, practic, nu existau.

Timp de 68 de ani, el a trebuit să înfrunte două idei forţă: ideea naţională şi ideea de libertate. De fapt, a înfruntat un întreg Secol XIX. (va urma) EMANUEL C. ANTOCHE

4

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

RM

Lecturi la lumina ceaiului...

TABLETĂ DE SCRIITOR

...Dintru început

Citind cartea „Oameni care m-au trăit” (2023), proză scurtă și povestiri, scrisă de Eugenia Crainic înainte o jurnalistă de un indiscutabil talent, motivată de dorința de a scrie despre tot ceea ce vede -, avem prilejul să constatăm că multe din paginile sale de gazetărie aveau să devină povestiri, schițe, cu subiecte trepidante din viața oamenilor, cu întîmplări reale puse pe hîrtie, ca și cum ele s-ar fi petrecut acum...

Avem de-a face cu o scriitoare atentă la tot ceea ce se întîmplă în jurul său, dînd viață povestirilor sale din relatările celor cu care se intersectează, de la oameni dornici să vorbească despre ei și pățaniile lor. Titlul ales de autoare te poate duce cu gîndul la evocarea unor personaje masculine din viața sa, dar constați că nu despre asta este vorba, mai degrabă poate fi un șiretlic scriitoricesc, care ține de sfera marketingului. Iată ce zice Eugenia Crainic în Cuvînt înainte, pentru a desluși ce anume a determinat-o să realizeze acest gest tipografic: „Poveștile din Oameni care m-au trăit sînt despre ei toți, despre oamenii care m-au atins, cu fîlfîiri ca de fluturi, preț de o secundă. Oameni care m-au trăit fie și numai pentru o zi, colorîndu-mi existența cu aripile lor, niciodată la fel pictate. Considerîndu-mi traiectoria dintre naștere și moarte o singură și imensă zi, cît o viață de fluture, aleg s-o povestesc firesc, fără filigrane, de dimineață și pînă la amiaza la care am ajuns, sperînd că voi apuca să-mi povestesc și seara, cu mintea limpede, atunci cînd voi mai avea doar puțin pînă să apun”.

Ca expresie literară, titlul ales te trimite cu gîndul la fel și fel de povești, ce pot fi interpretate de fiecare, după cum consideră. Pe noi ne-a captivat dintru început, fiind vorba de un titlu poetic luminos, caracteristic scriitorilor dotați, trăind totodată bucuria unui déjà vu, ca lectură cu descrieri lesnicioase, fără prea multe intrigi între personaje, scriitoarea găsind la fiecare personaj calea de mijloc, evitînd în mod discret acele breșe care ar da naște la interpretări... Și cum cititorul nostru este inteligent, înțelege cel mai bine cum stau lucrurile, iar, la rîndu-i, Eugenia Crainic, bazîndu-se pe cunoștințele sale psihologice, știe să îi ofere pagini de analiză personală, de experiențe de viață... După ce citești sumarul cărții, îți poți face o imagine despre savoarea povestirilor pe care Eugenia Crainic le-a adunat în acest volum, și care fac parte din osmoza noastră, fie particulară, fie la nivel de societate, ale cărei elemente sînt întrepătrunse uneori de un tulburător fior dramatic. De pildă, în povestirea „Nimic nu rămîne nepedepsit” (pag. 51), grație Eugeniei Craincu, cititorul descoperă o diversitate de lumi: a fetei necăjite (Lorinela), a urîtului uman caracteristic oamenilor-bestii, personaj care, profitînd de handicapul tinerei, o violează, iar, în final, aceasta moare; apoi, mama victimei, care, neavînd posibilități materiale săși caute dreptatea în instanță, apelează la justiția divină.

Dar să dăm curs integral povestirii: „Nu văzusem niciodată o cocoașă adevărată. Într-o zi însă, Lorinela mi-a arătat cocoașa ei. Era bucuroasă că se joacă cineva cu ea și că bunica mea e prietenă cu mama ei. Așa că Lorinela m-a chemat în grădină, și-a ridicat bluza, s-a aplecat puțin în față, să iasă cocoașa în evidență cît mai bine, lăsîndu-mă chiar s-o ating «dacă vreau». Am vrut.

Am atins-o cu sfioșenie, întîi cu un deget, apoi cu două, cu trei, iar la urmă, cu toată palma. Era ca o umflătură mai mare, doar că în partea din dreapta-sus a spatelui.

Se născuse cu ea. Inoperabilă, imposibil de îndepărtat sau ajustat. Lorinela avea o piele fină, aceeași piele fină acoperindu-i pînă și cocoașa. «Nu e ca o bubă», i-am spus. „Nu e», mi-a răspuns Lorinela rîzînd. «Te doare?», am întrebat-o. «Nu, nu mă doare deloc. Doar că nu-mi place, atîta tot, fiindcă nu pot purta rochițe. Se ridică toate în partea din spate și stau cîș!». Lorinela m-a mai

lăsat cîteva secunde să mă uit la cocoașa ei, apoi, veselă, și-a lăsat bluza în jos și m-a chemat în curtea animalelor, să ne jucăm cu niște căței proaspăt fătați.

Cocoașa Lorinelei mușca din rotundul soarelui o bucată bună, lăsînd să strălucească spre curte doar o felie ca o seceră, cu tăișul ascuțit și orbitor. Mi-am dus mîinile la ochi, să nu-mi pierd vederea.

Din vara aceea, m-am întîlnit cu Lorinela din ce în ce mai rar. Apoi am crescut, bunica a murit, am plecat la liceu, iar distanța și preocupările noi au așternut praful peste prietenia cu Lorinela, extinsă din cea dintre mama ei și bunica mea.

Cîteodată, cînd vedeam cîte un om gîrbovit sau doar aplecat peste ceva, îmi aduceam aminte instantaneu de Lorinela. Mă întrebam ce mai face, cum mai e. Îmi propuneam mai mereu să-i dau un telefon, să văd spre ce s-a îndreptat, încotro a luat-o, cum îi mai e viața. Cumva însă, mereu intervenea cîte ceva și uitam. Iar cînd îmi reaminteam, era fie prea tîrziu, fie n-aveam un telefon la îndemînă.

Pînă într-o zi, cînd orășelul meu a răbufnit de indignare la aflarea unei orori inimaginabile. Un grup de băieți tăbărîseră asupra Lorinelei, o agresaseră crunt, o violaseră pe rînd, abandonînd-o ca pe o otreapă. Lorinela agoniză zile în șir, pînă într-o seară cu un apus sîngeriu, cînd nu mai fu în stare să lupte, respirînd pentru ultima oară... Își dădu duhul, odată cu ziua.

Pentru mama Lorinelei, timpul se opri în loc. Umbla pe unde avea treabă ca o nălucă, părînd că n-avea putere să se uite în ochii oamenilor. Sufletul ei muri odată cu Lorinela, iar lupta ei cu violatorii se dovedi a fi inegală. Banii părinților nenorociților, împrăștiați în stînga și-n dreapta, îngropară povestea cu straturi grosolane de nedreptate și ignorare. O mătușă mi-a spus, la un moment dat, că mama Lorinelei îi povestise, plîngînd în hohote, despre durerile intolerabile de cap din ultimele clipe ale bietei sale fete, dureri atroce, inimaginabile, de nesuportat pentru o ființă umană, lovită atît de crunt. Cu obidă, mama Lorinelei l-ar fi blestemat, uitîndu-se fix în ochii lui Dumnezeu, pe cel mai vinovat dintre nenorociții care îi pîngăriseră și uciseră, pînă la urmă, fata: «Să dea Dumnezeu să-și dea banii cei mulți să-și dobîndească sănătatea!».

După treizeci de ani, trăind o viață fără să pară că ar fi avut vreo remușcare pentru ce se întîmplase odinioară, nefericitul muri răpus de un cancer galopant, apărut undeva «în mijlocul creierului». Muri cu dureri de cap atroce, inimaginabile, de netolerat. Ca ale Lorinelei.

«Vezi tu, nimic nu rămîne nepedepsit!», îmi șopti conspirativ mătușa”.

Povestirile Eugeniei Crainic fac parte dintr-o serie întreagă de întîmplări cu deznodămînt nu tocmai fericit, unele referindu-se la personaje feminine care au acceptat compromisul în relația cu partenerul... În majoritatea scrierilor sale, autoarea spune lucrurile pe șleau, așa cum le-a auzit de la persoane cunoscute sau necunoscute, de la prieteni, colegi de serviciu și, apoi, dezvoltînd subiectul, fiecare din întîmplările acelea devine știre de presă, sau direct operă literară. În povestirile ei, Eugenia Crainic sfidează parcă timpul, scoțînd în evidență o lume a împăcării cu sine și cu vulnerabilitățile, în numeroase cazuri, în fața destinului (v. „Vreau să mă fac primăriță”, pag. 79, „Tablou de internat ceaușist”, pag. 112).

Revenind la titlul „Oameni care m-au trăit”, mai adăugăm că alegerea acestuia este lesne de înțeles, avînd în vedere că majoritatea pieselor din sumar au ca eroi principali femeile, de multe ori cu un destin nefericit, fie în viața de cuplu, fie într-o relație de prietenie cu bărbați care nu știu să respecte și să le aprecieze gingășia, feminitatea... Cartea nu duce lipsă de scrieri cu caracter autobiografic, relevante pentru Eugenia Crainic, pentru statutul său de povestitor hîtru.

Ne-a reținut atenția în mod deosebit schița „Lecții” (pag.105), din care transcriem: „Și pe mine m-a «dat» tata la înot. A legat de-un pom, cu o sîrmă zdravănă, o cameră de tractor umflată, a aruncat-o în Canalul Morilor de la Seleuș, apoi m-a apucat de-o mînă și de-un picior și m-a

zvîrlit în apă, spunîndu-mi că era musai să dau din aripi ca să ajung fie la mal, fie la cameră, în caz că oboseam.

Tata, de pe dolmă, era cu ochii pe mine ca pe butelie, să nu care cumva să intru prea afund și să nu dau semne că aș mai putea să ies. Cum însă știam clar că tata e tipul ardeleanului care zice rar și răspicat o treabă doar o dată, iar cînd e nevoie s-o repete e bai mare, m-am căznit să dau din toate membrele cît mai vîrtos, să nu mă duc la fund, dîndu-i tatei de lucru. O zi întreagă am fost aruncată în apă, din care eram nevoită să ies singură, pentru ca, la asfințit, să mă țin la suprafață ca nimeni alta, urmînd ca în zilele următoare să învăț de la tata, în același Canal al Morilor, cum se înoată fără cusur”. Dacă în scrierile sale, Dragoș Alexe își glorifică tatăl în termeni frumoși, biblici, Eugenia Crainic nu parodiază pe seama tatălui ei, ci creează un spectacol vizual de excepție, scoțînd în evidență marea dragoste a părintelui pentru fiica sa și dorința acestuia ca ea să învețe să înoate. Scriitoarea creionează un tablou comic de mare calitate, așa cum o face și în schița „Mare intrigantă, cratima” (pag. 107), ce-l are ca erou pe profesorul Gorcea, caz în care pronia a lucrat tot prin mîna tatălui ei, atunci cînd a decis ca fiica lui să ia meditații la limba și literatura română de la omul cunoscut de întreaga comunitate pîncotană pentru calitățile lui de remarcabil dascăl. „Zeci de secrete am învățat de la Domnul Gorcea – scrie Eugenia Crainic – astfel că, la un moment dat, ajunsesem la concluzia că limba română este doar o sumă de secrete pe care însă mulți nu le știu doar pentru că nu au norocul să dea peste cîte-un Domn Gorcea.

S-a întîmplat însă să nu-mi pregătesc, la un moment dat, lecția «Cratima», despre care urma să-i dau profesorului detalii și să-i spun exact de ce este ea importantă și cît de puternică este în scriere, ea ajutînd-mă, practic, să-i imprim scrisului viteză, să mă pot exprima pe foaia de hîrtie la fel de alert precum vorbesc. Ei, bine, după ce-am înghesuit cratima în cîteva colțuri, făcînd-o knockout, profesorul Gorcea m-a ridicat în picioare, în fața lui, profund jignit de faptul că-mi permisesem să ignor o lecție atît de prețioasă.

M-a privit lung, de sus pînă jos, extrem de dezaprobator, luînd apoi o poziție comodă pe scaun, întinzînd piciorul drept spre a și-l relaxa, iar cu vîrful bastonului începînd să-și lovească pantoful într-un tempo egal, propunînd ferm: «Să citim, așadar, Cratima!» Ce-a urmat ar fi de neconceput pentru un copil de azi. Preț de două ore, plătite cu greu de tata, am citit, stînd în picioare în fața domnului Gorcea, lecția «Cratima»”.

Citind această proză scurtă, ne-am amintit de „Domnul Trandafir” al lui Mihail Sadoveanu, cu care Eugenia Crainic are multe asemănări, cel puțin în povestirea de față. Scriitoarea a realizat din profesorul ei, Garcea, un Domn Trandafir model, care își pune toată știința de carte în slujba învățăceilor lui. Finalul povestirii este de nota zece, pentru sinceritatea strălucitoare, care ține de notorietatea unei scriitoare cu mari resurse stilistice, capabilă de scrieri memorabile: ,,De fiecare dată cînd o luam de la capăt, Domnul Gorcea se minuna de parcă ar fi auzit despre cratimă pentru prima oară în viață. Descoperea, parcă, noi și noi valențe ale cratimei. Ajunsesem să cred, la sfîrșitul ședinței, că nimic mai important nu voi găsi în toată cartea de gramatică. Restul noțiunilor de vocabular parcă se micșora pe măsura ce mă adînceam în cititul Cratimei, care creștea și creștea, iar la final, după fix două ore de reluat la infinit aceeași lecție, și nu oarecum, ci cu intonație, să fie pe placul Domnului Gorcea, l-am auzit exclamînd: «Mare intrigantă, Cratima!». După care mi-am luat rămas bun. Am plîns o oră întreagă după meditațiile din ziua aceea. După care mi-am dat seama că tocmai devenisem expertă într-o liniuță care îmi va fluidiza enorm scrisul. Și viața, deopotrivă”.

Eugenia Crainic este tipul scriitorului dornic să scrie despre toată lumea și să zugrăvească cele mai potrivite portrete eroilor săi, pe măsura talentului ei autentic, în care emoția autoarei este evidentă. Este dovada că posedă reale resurse scriitoricești, cu aprige forme de exprimare.

Auctorial vorbind, Eugenia Carainic în­seamnă talent, dăruire și pasiune, iar schițele sale sînt pilule scriitoricești demne de reținut pentru o lectură plăcută.

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

RM

5

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Săgeata epigramei trimisă de mînuitorii seringii

Deși despre medicină și tot universul ei, ca teme epigramatice, am mai vorbit, cred că n-ar fi rău să ne referim chiar la condeiele din acest domeniu care, așa cum știm, transformă seringa în săgeți de epigramă: să ne convingem și noi de felul în care văd dumnealor lumea în care trăiesc și pe care o ajută să se vindece de boli. Și nu ne îndoim de faptul că, prin activitatea pe care o desfășoară, cunosc omul mai bine decît reprezentanții altor profesii. După cum scria marele Profesor Acad. Șerban Cioculescu (1902-1988), ,,prin vasta experiență pe care și-o cîștigă doctorul de-a lungul carierei sale, nimeni ca el nu are ocazia să cunoască mai adînc reacțiile variabile de la om la om. (...) [pe pacient] îl interoghează, ca un judecător de instrucție, asupra antecedentelor ereditare [și nu numai] și a întregului lanț de suferințe fizice, prealabil îndurate, cu sau fără tratament medical”. Deși are loc o altfel de destăinuire, aceasta poate fi comparată cu spovedania sub patrafirul preotului. Și medicul, și preotul intră în felul de a gîndi și a se comporta al omului, dar ocrotitorul sănătății are alt scop decît preotul care e dator să-l readucă pe păcătos pe calea credinței. În plus, destăinuirile se desfășoară pe tonuri diferite și pe subiecte diferite, astfel încît cel chemat să vindece suferințele fizice află aspecte de viață care-l întristează, dar, uneori, acestea îi fac spiritul să tresară, ceea ce-l îndeamnă să recurgă la condei – altul decît cel cu care scrie rețeta –, condeiul de scriitor devenind o cerință spirituală. Astfel, pe lîngă marii scriitori precum V. Voiculescu, I.I. Mironescu, Paul Bujor, Victor I. Papilian, Vintilă Ciocâlteu, Ion Biberi, Augustin Buzura (numiți de Șerban Cioculescu în prefața la antologia Hipocrate se amuză, de dr. George M. Gheorghe, din care am citat și mai sus), un loc de seamă, în literatura română, îl ocupă și umoriștii, chiar epigramiștii medici, farmaciști, medici veterinari, asistenți medicali, care-și transformă stetoscopul sau seringa în săgeată epigramatică. Fără să vreau, îmi vin în minte catrenele lui Nicolae Ghițescu (1919-2002), medicul care-și mînca, uneori, pacienții (era doctor veterinar), cel care și-a dovedit măiestria în mînuirea condeiului epigramatic, la fel ca un alt remarcabil confrate al său, Alexandru Clenciu (19132000), ambii fiind socotiți cei mai mari epigramiști ai perioadei respective. Se considera longeviv (nu bătrîn) și ne atrăgea atenția (scriu epigramele sale din memorie): Dimineața, pe răcoare, Cînd te scoli fără efort Și nimic nu te mai doare, Să fii sigur că ești mort. În alt catren sugerează ideea conform căreia omul e dator să-și aducă contribuția la viața socială, culturală din timpul său, altfel trăiește degeaba.

A fost în viață cumpătat – Nici n-a băut, nici n-a mîncat, Nici n-a făcut din noapte zi Și a trăit o sută. Și?

Tot Nicolae Ghițescu exprimă existența omului pe pămînt, ca un val ce duce într-o singură direcție: Din zori în noapte, tot o apă Și-n șirul zilelor la fel – Aleargă omul către groapă De iese sufletul din el. În catrenul următor, doctorul care a cunoscut animalele, a remarcat trăsături destul de apropiate cu

Ion Ion

escu Q

uintus

ale oamenilor (sau invers!) și țintește în cel care, ajuns pe trepte de sus, uită de unde a plecat: Deși e minte sclipitoare, Nu-și poate aminti nimic!

Nici de bunici – era prea mic, Nici de amici – e mult prea mare!

Epigramistul D. Teleor (1858-1920), medicul care, ca autor de literatură umoristică, și-a luat pseudonimul de la Teleorman, locul din care se trage, într-un catren cu formă concentrată, își îndreaptă săgeata, foarte ascuțită, chiar spre colegii de profesie: O, boalele la voi ’S nimicuri: Vin la trăsuri, Ies dricuri...

Mircea Angelescu (1923-2010) – nume de rezonanță în domeniul medicinei (șef de secție la Spitalul Colentina, conferențiar universitar la Institutul de Medicină și Farmacie din București), s-a remarcat ca scriitor, autor de epigrame, parodii, scenete. În catrenul Ciroza, adoptă tonul omului simplu care, chipurile, nu înțelege efectul nociv al băuturii: Se întreabă nea Marin – Ca tot omul ce-i beat turtă – De ce are apă-n burtă Cînd el a băut doar vin?

Băutura (bețivenia) e o temă frecventă în epigramă, și nu-i de mirare: sîntem o țară cu vinuri apreciate și la scară mondială, deci nu e surprinzător faptul că sînt români care nu se pot desprinde de pahar. Însuși genialul poet Mihai Eminescu (1850-1889) – simbol neîntrecut al spiritualității românești, scria: E vinul de-azi mai rău ca cel de ieri, amicii mei?

Mai bun ca orice vin băut e cel pe care-l bei.

Mihai Cosma, cardiolog din Iași, doctor în Medicină, pleacă de la un proverb: stă, chipurile, de vorbă cu el însuși, realizînd, de fapt, un dialog monologat (cum spun francezii) cu cititorul: Beau pahar după pahar Și nu pot să mă mai țin, Amăgindu-mă-n zadar C-adevărul e în vin.

Doctorița Georgeta Vătavu, tot din Iași, ni-l prezintă pe băutorul care nu se convinge nici el că adevărul e în vin: Eu trebuie să spun pe șleau – Ca s-l găsesc, beau dinadins: Cînd nu-i, eu nu mă las învins, Continui ca să-l cat... și beau.

Cum mincinoșii se tem de proverbul care i-ar da de gol și de aceea beau cu ocaua mică, altă doctoriță, tot din Iași (ce, n-am voie să scriu românește, folosind femininul de la doctor?), Georgeta Paula Dimitriu (1929-2021) constată că vorba venită din bătrîni nu funcționează în ,,sferele de sus”: Mincinosul, vasăzică, Umblă cu ocaua mică, Dar cei de la guvernare Fură cu ocaua mare.

Medicul veterinar Ion Mărgineanu (1929-2021) din Cenaclul ,,Acus” din Sibiu, cel cu un condei plin de vervă, despre care azi se vorbește tot mai rar, nu putea să nu cuprindă, în epigramele sale, microbistul căruia meciurile de fotbal – atît cele care-l satisfăceau prin

scorul obținut, cît și cele învinse la numărul de goluri marcate – erau ocazii să tragă pe gît: Bea amicul ne-ncetat Pentru meciul programat, Bea acuma pe-ntrecut Pentru meciul ce-a trecut...

Pentru cititorii care gustă umorul neaoș românesc, îmi permit să redau acea Cronică rimată pe care mi-a încredințat-o acum vreo trei decenii, cînd se ținea la Sibiu festivalul de epigramă ce avea ca subiect favorit Podul Minciunilor (oare pe acest pod calcă toți politicienii de azi?). Iată ,,Cronica” pe care am citat-o și în volumul, cu umor ,,bîzdîcos”, ,,Pe ulița mare cu gluma-n spinare”: Domn’e, de cunoști o fată, Nu-i mai tot vorbi de Rai Și de mai în luna mai, Du-o-acasă unde stai!

Einz, zwei, drei!

Tii, dar chiar m-am zăpăcit Că de soacră n-am vorbit!

Cine-o are să-i trăiască, Cine nu, să n-o dorească!

Pentru ăla care-o are Tot mai este-o consolare: O trimite la plimbare Să se plimbe-n chip de vampă Singură și fără lampă Și cumva noroc de ai Poate trece un tramvai Și... einz, zwei, drei!

Drumul fetei să nu-i dai, Strînge-o-n brațe că nu-i bei, Einz, zwei, drei!

După-aceea, un doi, trei!

Ei, ce ziceți, merită să ciocnim un pahar în amintirea lui? Dar ce ne facem, fraților, că, de un timp, e la modă ca vinurile dumnezeiești de Cotnar, Murfatlar, Valea Călugărească, Jidvei, chiar molanul, sînt concurate de băuturile ,,alese” venite de aiurea, cum ne atenționează longevivul doctor Gheorghe Leu (n. 1935) din Brăila: A fost un vechi dicton latin, Apreciat chiar și de zei; Azi, adevărul – vrei-nu vrei – E doar în whisky și în gin?!

Dar nu ne temem, românul neaoș tot la vin se dedă, el i-a intrat pe gîtlej și-n ființă, altfel n-ar interpreta spusa medicului, precum personajul din cunoscuta epigramă a avocatului Radu D. Rosetti (1874-1964), care înțelege cum vrea el indicația dată: Doctorul i-a spus odată Să nu bea prea mult lichid: El l-a ascultat îndată Și de-atuncea... bea solid!

Citind epigramele ai căror autori sînt medicii, ne convingem de un adevăr: dumnealor, în general, nu-i iau în vîrful ,,seringii” pe cei din breaslă, ci pe oamenii pe care i-au consultat și care, să fim sinceri, mai totdeauna sînt nevoiți să bage mîna în buzunar. În plus, de ce să nu fim sinceri, există și medici care nu-și dau totdeauna silința să descopere diagnosticul sau greșesc și dumnealor, ca tot omul, și atunci intră în vigoare următorul epitaf, foarte dur, al lui Alexandru Donici (1806-1865): Sub astă piatră zace Un doctor învățat Cu moartea lui de moarte Pe mulți el i-a scăpat.

Datori sîntem să ne-ntrebăm și noi: dar oamenii, ei înșiși nu-și fac deloc rău scurtînd ,,funia care se apropie de par“? Oare cei care fumează nu-și distrug sănătatea?

Iată o Constatare a lui George Zarafu (1933-2019): De pe la 50 constată Și femeia, și bărbatul Că-și dau mîna deodată Tensiunea și fumatul! (continuare în pag. a 6-a) Dr. ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

RM

Eveniment editorial

Cum vedeau interbelicii viitorul Bucureştilor

Interbelicii trăiau intens în prezent, dar mai ales în viitor. Toate descoperirile, mecanismele și mașinăriile îi fascinau, hrănindu-le imaginația și visurile. Clădirile noi cu multe etaje, moderniste, erau semnul progresului, la fel ca electricitatea, radioul, filmul sonor și color, caloriferele sau zborurile civile. Orașul care se umple cel dintîi de cabine telefonice, reclame luminoase, baruri decorate cubist sau automate, clădiri de peste 10 etaje, numite stîngace „sgîrienori”, este evident Bucureștiul, capitala țării. Modernizarea rapidă din anii ’30 îi face pe bucureșteni să viseze cu ochii larg deschiși la cele mai extravagante și futuriste scenarii.

Dem I. Dobrescu, primar al orașului între 1929 și 1934, își descria astfel eforturile de modernizare a Capitalei făcute deja în timpul mandatului: „A trebuit să declarăm răsboiu crîncen aspectului balcanic al oraşului nostru, să combatem obiceiurile orientale ale locuitorilor săi, să combatem murdăria şi meschinăria. Am căutat să dăm un aspect mai impozant străzilor şi pieţelor; am scăpat de murdărie; am liberat strada şi trotuarul de bărăcile de saci şi rogojini; am scăpat oraşul de bragă, de limonadă şi de grătare. În Bucureşti mai sînt colţuri urîte, dar am scăpat de colţurile oribile. Am început pavarea întregei Capitale cu asfalt la centru şi cu piatră la periferie, care va ridica enorm aspectul ei civilizat. Am început asanarea lacurilor, care va scăpa pe locuitori de friguri şi de oftică şi ne va da apă pentru spălarea canalelor. Este nevoe de a se organiza un tîrg de vite la Abator, iar transportul cărnii să se facă în camioane automobile higienice speciale. Deocamdată am scăpat de hodoroagele murdare, care cărau seara băligar şi dimineaţa carnea pe care o mîncam”.

Pentru fostul primar, Bucureștiul viitorului trebuia să fie o metropolă europeană de tip occidental: „Trebue să tindem să formăm din Bucureşti o adevărată metropolă din punct de vedere edilitar şi artistic. O capitală reprezintă geniul naţional al unei ţări, în civilizaţie, în ştiinţă şi în artă. O asemenea capitală cu pretenţii de metropolă, trebue să ia caracterul oraşelor mari. Ea trebue să fie higienică, estetică şi monumentală”. Mînat desigur de naționalismul epocii, el considera România cea mai mare și cea mai puternică țară din regiune din punct de vedere economic și cultural. De aceea, în viziunea sa, Bucureștiul trebuia să devină un centru al Balcanilor. De aceeași părere era și Felix Aderca, într-un articol publicat, la fel ca textul lui Dobrescu, în numărul din 19 februarie 1934 al „Realității ilustrate”: „Balcanii au

Săgeata epigramei trimisă de mînuitorii seringii

(urmare din pag. 5) Să nu uităm că fumătorii fac rău și celor din jurul lor: Cult, incult, minor, adult Tragi tot fumul din țigară!

Dacă-ți place-atît de mult Pentru ce-l mai dai afară? (Elis) Medicul George Teodoru, autorul care a publicat două volume de știință popularizată intitulate ,,Mama întreabă, medicul răspunde”, constată că, pe lîngă scările Richter și Mercalli, a mai apărut una: Pe lîngă scara Richter sau Mercalli, E una ce-are-n igienă falii...

La care toți aruncă mucul pe ciment Și am propus să-i zicem... Scara KENT!

nevoie de o capitală – și toți balcanicii vin la București ca la Paris…”. În viziunea sa, Bucureștiul avea un imens potențial pitoresc și urbanistic în pădurile și lacurile din împrejurimi.

Primăria ar fi trebuit, conform lui Dem. I. Dobrescu, să cumpere respectivele păduri pentru a împiedica defrișarea.

De asemenea, lacurile ar fi putut deveni, odată cu amenajarea lor, spații de recreere pentru bucureșteni: „Lacurile din jurul Capitalei pot forma întinse colţuri de distracţie şi de desfătare pentru bucureştean. Am planuri făcute pentru legarea lacului Snagov cu lacul Căldăruşani. Cu o cheltuială de vreo şase milioane, se va putea pluti pe Snagov pînă la Baloteşti şi 18 kilometri de Bucureşti. Aceste lacuri pot fi legate cu lacurile Colentinei. Prin asanarea lacului Colentina se poate face la Herăstrău un lac de trei sute pogoane”. Această ultimă năzuință s-a și întîmplat.

Alte două visuri dragi primarului Dobrescu erau acoperirea integrală a Dîmboviței, ca pe segmentul dintre Piața Senatului (astăzi Națiunile Unite) și Halele Centrale (actuala Piața Unirii), care a fost realizată în 1935 și a rămas astfel pînă în anii ’80, și construirea metroului. Esplanada rezultată deasupra rîului avea benzi de circulație pentru automobile și linii de tramvai, precum și multe piațete și multă vegetație. În 1964, bucureștenii ar fi urmat să aibă un brîu de verdeață care să înconjoare orașul, realizat pornind de la pădurile deja existente la periferia orașului: „Pădurile bucureştene, odinioară celebre, devastate nemilos mai ales prin Secolul XVIII-lea, au început să fie reînviate. Sînt peste treizeci de mii de hectare de pădure frumoasă, care înconjoară Capitala în 1964 ca un brîu de verdeaţă”. În această capitală a viitorului, orice locuitor ar fi ajuns la acest brîu în maxim 30 de minute cu ajutorul tramvaiului electric. În plus, autorul își imagina că întreaga zonă dintre Piața Victoriei și Arcul de Triumf ar fi devenit un parc, desființîndu-se Șoseaua Kiseleff în favoarea Șoselei Vianu.

De asemenea, orașul ar fi fost înconjurat de o șosea circulară „netedă ca în palmă”, în limbajul de astăzi o centură, pe care automobiliștii să se plimbe în voie. Pe atunci Bucureștiul era mai mic, așa că șoseaua urma să fie construită pe muchia dealurilor periferice (Dealul Cotrocenilor, Văcăreștilor etc), ca să poți admira de sus orașul.

Cum mai credeau bucureștenii că va arăta lumea în 1964? ● Credeau oamenii se vor deplasa prin oraș cu avioane mici și se va plînge că nu există suficiente locuri de parcare pentru ele. ● Credeau că orașul nu va avea niciodată clădiri mai mari de 12-14 etaje, pentru că bucureștenilor nu le plac clădirile înalte. Credeau, de asemenea, că vor exista mereu multe piațete și grădini. ● Credeau că electricitatea va fi pretutindeni și că oamenii vor aspira praful cu „aparatele de vacuum”: „Electricitatea a luat un mare avînt. Nu se mai găteşte, nu se calcă rufe, etc., decît cu electricitate. Servitoarele aproape au dispărut, deoarece lemne nu se mai cară pe scări – toate casele au calorifer! Multe treburi se fac în mod mecanic sau automat. Gunoiul, praful şi covoarele se curăţă cu aparatele de vacuum. Apoi fiecare casă mare are acum un crematoriu de gunoaie, foarte comod la manipulare”.

Viabucuresti.ro

Prometeu n-a bănuit că a făcut sacrificiul suprem, să fure și să aducă focul, ca omul să-și aprindă cu el țigara.

De băutură am mai vorbit, dar amintim efectul dăunător evident, că, de ficat, ce să mai vorbim: Poți fi înalt cît un dulap Tăria tot se urcă-n cap – Coboară-ntîi pe gît domol Și urcă unde-i locul gol.

De fapt, orice exces – de alimente, de zahăr și sare etc., la care azi se adaugă stupefiantele – îl duce pe om la drumul fără întoarcere. Oricum, la necaz, umorul descrețește frunțile și, nu rareori, ne pune în gardă. Și medicii sînt cei mai informați, unii dintre ei transformînd instrumentele specifice profesiei în săgeți epigramatice. În felul acesta, cînd Hipocrate se amuză, ,,cititorul se instruiește amuzîndu-se” – afirmă un savant care apreciază epigrama, dr. Ștefan Al. Milcu (1903-1998),

A apărut de curînd o excepțională carte de reportaje, intitulată ,,Călător prin România” (în două volume), autor Geo Ciolcan, scriitor și publicist cu o activitate îndelungată și valoroasă, deosebit de apreciat de cititorii Revistei ,,România Mare”, în paginile căreia se regăsesc, săptămînal, scrierile sale cu tematici din cele mai diverse, precum și poezii de mare sensibilitate, rodul gîndurilor filtrate prin cultura vastă și sentimentele profunde ale unui autor îndrăgostit de viață, de țara sa și de neamul românesc.

Reportajele din cuprinsul noului volum al scriitorului, unele deja publicate, altele inedite, sînt grupate în trei capitole: România de lîngă Dunăre, România – dincolo de București și Altele (în total 86 de reportaje). Reținem, din Cuvînt-înainte, precizările autorului: ,,Prin aceste imagini descriptive, dublate, în majoritatea cazurilor, de imagini foto, acest volum poate fi asemuit cu un ghid turistic sui-generis, la îndemîna celui dornic să-și înfrumusețeze și să-și îmbogățească viața cu imagini și întîmplări ce aparțin României profunde, stratului de cultură și educație care ne propulsează înainte, perpetuînd existența noastră în acest perimetru geografic, cu toate vicisitudinile prin care a trecut (și trece) poporul român.

Dacă numai o parte din aceste reportaje ajung la inima cititorului, înseamnă că mesajul meu a ajuns unde trebuie, întru mulțumirea mea sufletească, urmînd ca pe viitor, alte scrieri, cu alte ipostaze, să vadă lumina tiparului, spre bucuria noastră, a tuturor”.

craiovean la origine, membru titular al Academiei Române, considerat, alături de Constantin I. Parhon, creatorul școlii românești de endocrinologie. Sensibil la umor, a înnobilat volumul cu titlul specificat mai înainte, cu o scurtă postfață, din care mai redăm idei înțelepte: ,,Din multe puncte de vedere, această originală culegere cu caracter antologic de umor educativ sanitar (...) surprinde prin nebănuitul interes acordat situațiilor, personajelor și problemelor de sănătate, așa cum acestea ne apar în viața cotidiană. Medicii vor recunoaște ceea ce cunosc din propria lor experiență, iar laicii, ceea ce fac adeseori cu mari primejdii pentru sănătate și viața lor, chiar a altora”. În concluzie, satira și umorul de altădată și de azi n-au dat afară hoții, profitorii și proștii din țară, dar ne-au descrețit frunțile.

RM

7

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

File de istorie

DIN VREMEA LUI CUZA VODĂ (I) Apropiat lui Cuza Vodă i-a fost generalul Theodor C. Văcărescu (1842-1913) care, în 1863, a fost numit în Statul major al oştirii, iar apoi aghiotant domnesc. Vremea lui Cuza, Th. Văcărescu a evocat-o în cîteva pagini de memo­ rialistică, apărute postum în revista Convorbiri literare din anii 1914-1916. Prezentăm cititorilor noştri cîteva pagini din memoriile generalului Th. C. Văcărescu, în care sînt evocate ultimele zile petrecute de Al. I. Cuza pe pămîntul românesc, după abdicarea sa la 11 februarie 1888. În seara zilei de 12 februarie 1866, zi în care în acel an cădea sărbătoarea mea patronimică, prinţul Dimitrie Ghica, ministru de interne în guvernul locotenentei domneşti proclamat în ajun, mă invită printr-un bilet a veni urgent la Ministerul de interne, unde locotenenţii domneşti şi toţi miniştrii ţineau consiliu în permanenţă.

Deşi locuiam în apropierea ministerului, avusesem însă greutatea a străbate mulţimea de popor. În curtea şi pe scările ministerului aceeaşi învălmăşeală; toţi impiegaţii în picioare şi dîndu-se în vînt, la care se adăogau şi curioşii veniţi să mai afle ce se petrecea. Numeroşi ofiţeri veneau şi luau ordine secrete de la ministrul de rezbel, maiorul Lecca şi porneau în grabă. Anunţat principelui Dimitrie Ghica, fui imediat introdus în cabinetul său şi ministrul de interne mă abordă imediat şi cu voce grăbită îmi zise: – Văcărescule! Știi încrederea ce am în inteligenţa şi energia d-tale, şi împreună cu tot guvernul facem apel la dînsele, spre a-ţi cere a face un mare serviciu ţării, în gravele împrejurări de astăzi. Am recunoscut cu toţii, că fiecare moment de întîrziere a fostului domnitor Cuza în Bucureşti şi în ţară prezintă incalculabile primejdii.

Printr-o scrisoare a fostului domnitor, primită adineauri şi adresată generalului Golescu, scrisoare foarte demnă, în care am recunoscut cu toţii un netăgăduit patriotism, ce în multe acte a inspirat pe Cuza, el însuşi îşi exprimă dorinţa de a pleca din ţară. Iat-o: „Domnule general.

Astăzi fiind ocîrmuirea constituită, socot că nu mai urmează nevoie de a se prelungi oprirea mea. D-ta ştii că principiul proclamat de Corpurile statului a fost şi este ţelul meu, căci numai un principe străin, după a mea părere, poate închezăşui viitorul României. Socot de prisos a mai adăogi că, precum ca prinţ domnitor al României, am lucrat pururea pentru a realiza această dorinţă, asemenea, şi ca prinţ român, nu voi conteni un minut de a face tot ce va atîrna de la mine pentru aceasta.

Doresc, d-le general, după împrejurările urmate, a mă porni din ţară cît mai în grabă. Să trăiască România!

12/24 februarie 1866. Al.I. Cuza“. Îţi dau cunoştinţă d-tale despre această scrisoare, putîndu-ţi servi această comunicare în împlinirea misiunii, cu care voim a te însărcina; scrisoarea nu o vom publica însă decît atunci, cînd vom şti pe Cuza peste graniţă, pentru a-l feri atît pe el, cît şi ţara, de încercări şi coup de téte (faptă nesăbuită) a unor amici prea zeloşi.

Dar lucrurile ne impun grabă. O contra-mişcare militară se prepară, în capul ei se află colonelul Solomon, ministrul de război de ieri al lui Cuza, soţul nepoatei mele Sofia, născută Ghica, şi care, în contra avizului meu, a fost lăsat liber pe cuvînt de Haralamb, în temeiul unui vechi al lor prieteşug. Corpul diplomatic, în cap cu consulul Franţei, Tillos, se agită şi caută a face presiuni asupra noastră, dorind a şti unde se află Cuza, zicînd că circulă svonul că a fost asasinat. Ca să-l convingem de sfruntatul neadevăr, l-am condus a vedea şi a vorbi la palatul de la Cotroceni cu fostul domnitor, internat acolo. A trebuit însă să luăm măsuri în contra unui eventual atac de surprindere din partea trupelor devotate lui Solomon şi a escadroanelor de cavalerie închise în apropiere, în cazarma Malmaison, şi foarte surescitate de ofiţerii lor şi de agenţi provocatori cuzişti. E o oră de cînd, în urma unei emoţionante deliberări, am hotărît ca cît mai curînd, şi în cursul acestei nopţi, sau cel mai

tărziu mîine, să trecem peste graniţă pe fostul domnitor. Şi guvernul şi colegii mei au fost de părere să apelăm la d-ta, să pleci chiar în astă noapte la Ploieşti, unde e încă prefect Istrati Negulescu, unul din cei mai devotaţi slujbaşi ai fostului regim; să iei d-ta în mînă, cu puteri discreţionare, autoritatea civilă şi militară şi împreună cu Anton Arion, deputat şi vechi liberal, numit comisar extraordinar, și îndepliniţi această misiune de mare importanţă pentru ţară. Chibzuieşte-te repede! Te cunosc prea mult, spre a crede că ne vei refuza – şi vino cu mine în sala Consiliului, spre a auzi această propunere şi din partea colegilor mei şi a primi instrucţiuni şi amănunte.

– Măria Ta, – îi spusei – propunerea ce-mi faci e atît de neaşteptată şi de gravă, încît îţi cer cîteva minute a mă gîndi şi mai ales a lua înţelegere şi cu Anton Arion, spre a vedea dacă în aşa scurt timp putem lua, la Ploieşti şi tot lungul drumului, pînă în Predeal, măsurile necesare.

– Tocmai odată cu chemarea d-tale aci am poftit şi pe Anton Arion; pe care îl aşteptăm dintr-un moment într-altul. Deocamdată, dă-mi răspunsul d-tale, afirmativ sau negativ, spre a-l duce în Consiliu, unde e aşteptat cu nerăbdare. Cu Arion te vei putea înţelege şi în faţa noastră, unde vă mai putem da şi noi păreri.

Imediat după dialogul ce relatai cu ministrul de înăuntru (interne), acesta mă luă de braţ şi trecu cu mine în sala Consiliului unde în jurul unei mese, pe care ardeau mari candelabre, erau aşezaţi cu aere grave şi îngrijorate sfetnicii, care acum erau numai ai ţării, nu şi ai tronului. În emoţiunea momentului, de care eram coprins, aceste 9 persoane (7 miniştri şi numai 2 locotenenţi-domneşti, căci Lascar Catargiu, chemat prin telegraf din Moldova, n-avusese încă vreme, cu mijloacele de transport de atunci, a sosi în Capitală) aceste 9 persoane îmi făcură sinistrul efect al unei şedinţe a misteriosului şi mult temutului de odinioară Consiliu de zece din Veneţia.

C.A. Rosetti, ministru al instrucţiunei publice, se ridică atunci şi cu vocea-i gravă şi adîncă ca de profet și apostol, cu căutătura expresivă a ochilor săi şi cu tonul solemn potrivit de altminteri prezentului mediu ambiant, mă felicită de hotărîrea mea, care, zise el, ar fi la înălţimea împrejurărilor şi pildelor ce mi-au dat strămoşii. În răstimpul acesta sosiră şi fură introduşi Anton Arion, comisar extraordinar, şi Ioan Fălcoianu, numit comisar ad-hoc pentru concentrarea căilor de poştă şi mijloacelor de transport pînă la fruntarie.

I. Fălcoianu era o intimă a mea cunoştinţă din copilărie; tatăl meu, rămas văduv, fusese mai înainte pe punctul de

a se căsători cu sora lui Fălcoianu, Sofia, divorţată de un Rudeanu, femeie de o rară frumuseţe, dar de fire foarte iute şi pornită, aşa că tatăl meu nu putea să se hotărască la acest pas, nevoind a ne da o aşa mamă vitregă, mai ales sorii mele, cu caracterul ei de mare blîndeţe şi bunătate. I. Fălcoianu, care făcuse studii remarcabile de inginer în Şcoala centrală din Paris, luase doctoratul în ştiinţe, ca şi frate-său, căpitanul Ştefan Fălcoianu, fost elev al Şcoalei politehnice şi al celei de stat major din Francia. La întoarcerea-i în ţară, inginerul I. Fălcoianu fusese numit profesor de matematici la tînăra noastră Universitate din Bucureşti.

I. Fălcoianu comunică Consiliului că în starea de dezorganizare, în care erau poştiile, nu va fi putinţă a se concentra pînă a doua zi dimineaţă caii necesari pentru cele patru trăsuri şi furgonul, care vor forma convoiul fostului domn. Apoi, aceste trăsuri chiar necesitau grabnice reparaţii, spre a putea fi puse în stare bună pînă seara. El stărui că ar fi mai nimerit a porni pe înserate pe Cuza, pentru a-l apuca ziua pe drumul Predealului, cît mai departe de Capitală. După o scurtă deliberare, propunerea lui I. Fălcoianu fu primită şi plecarea lui Cuza hotărîtă pentru a doua zi, duminică 13 februarie, la orele 6 seara. Concediindu-ne de la Consiliul de Miniştri, trecurăm într-o cameră alături, unde ne aşteptau C.T. Grigorescu, liberalul cu mare influenţă în Ploieşti, şi cumnatul lui Anton Arion, căpitanul Lipoianu, sub a cărui comandă, ministrul de război pusese escorta militară, ce avea să însoţească pe Cuza. Aci mai regularăm oarecari dispoziţiuni şi amănunte, care nu trebuiau însă puse decît discret în lucrare, în Ploieşti, înainte de 6 seara, cînd convoiul părăsea Bucureştii, spre a nu se face zvon şi a atrage atenţiunea. În Ploieşti nu erau alte trupe disponibile decît un ploton din escadronul Prahova de călăraşi (ce purtau atunci numele de dorobanţi), căci garnizoana obicinuită, constînd din trupe ale Regimentului 7 de infanterie, al colonelului D. Kretzulescu, fusese reţinută în Bucureşti.

Urma, deci, a se concentra toţi călăraşii din Ploieşti, Cîmpina, pînă în Predeal, care, după foile de prezenţă de la minister, nu treceau de 2 plotoane, din care unul se afla în Ploieşti. Hotărîrăm că voi da ordine din acest oraş a se forma, din poştie în poştie, pichete de cîte 2 dorobanţi, care vor avea a patrula şoseaua şi, în caz de trebuinţă, la semnale date, să se poată aduna şi adaoga un supliment de vreo 20 de puşti, la cele 25 ce aveau sarcina a apăra convoiul; iar schimburile de cai să nu se facă la casele poştiilor, ci să se aşeze în locuri mai dosnice, în afară de oraşele şi satele populate ca Ploieşti, Cîmpina, Breaza, Comarnic. În fine, comisarul ad-hoc, I. Fălcoianu, avea a lua cu sine un aparat telegrafic portativ, cu accesoriile trebuincioase, spre a-l putea atîrna la orice stîlp telegrafic al liniei, de-a lungul şoselei, ca să poată fi imediat în comunicaţie cu Ploieştii şi cu guvernul în Bucureşti.

Toate astfel regulate, ne despărţirăm tîrziu după miezul nopţii, dîndu-mi întîlnire cu Grigorescu pentru a doua zi, la ora 6 dimineaţa, spre a putea ajunge la amiază în Ploieşti, a lua în primire administraţia şi a face pregătirile cele mai urgente pînă la 12 din noapte, cînd avea a trece prin acest oraş fostul domnitor.

A doua zi, 13 februarie, la orele 6 dimineaţa, se înfiinţase la mine C.T. Grigorescu, care avea a mă însoţi pînă în Ploieşti, împreună cu un credincios al său amic şi partizan din acest oraş; cerui şi noului prefect de poliţie, G.M. Ghica, a-mi da un jandarm pe capră, spre a avea, la nevoie, cu noi un om în uniformă. Se făcuse ora şapte jumătate şi birja cu caii de poştie, ce urma să ne trimeată I. Fălcoianu, nu sosise. Contrariat de acest început, ce ne făcea a pierde timpul, trimisei la dînsul, spre a mă informa de cauza acestei piedici; el îmi răspunse printrun bilet că-i fusese imposibil a concentra şi caii de poşte trebuincioşi pentru mine, dar că a regulat, ca la 10 ore punct, să-mi sosească un birjar, cu 6 cai iuţi şi zdraveni, care s-a obligat a mă duce în 6 ore la Ploieşti. La 10, birjarul sosi şi ne puturăm pune pe drum. (va urma) TH.C. VĂCĂRESCU Prezentare şi selecţie Ioan LĂCUSTĂ

8

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

RM

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

CAMPANIA CEA MAI LUNGĂ (IX) Un punct lipsă în regulament (2)

Terauchi a fost lăsat să asiste la dezintegrarea marilor sale unităţi, dispuse nu numai în Asia de sudest, unde avea succes campania britanicilor, dar şi în Pacificul de sud şi Filipine, unde săreau din insulă în insulă americanii, apropiindu-se tot mai mult chiar de inima Japoniei. Pierderea Filipinelor şi căderea oraşului Mandalay i-au provocat lui Terauchi o congestie cerebrală, la 10 aprilie 1945. Ar fi trebuit, desigur, să fie înlocuit, dar oamenii săi au păstrat un secret total asupra stării comandantului lor.

La începutul lunii august, împăratul i-a trimis o telegramă: „Întoarce-te în Japonia, să raportezi.

Vino la Tokyo, în ideea că nu mai revii pe teatrul de război”. Terauchi îşi propusese să plece la 18 sau 19 august, dar la 10 august statul său major a raportat despre o emisiune radio din Washington, în care se afirma că Japonia capitulase.

Sfidînd realitatea Trei zile mai tîrziu, Terauchi şi-a chemat statul major. Dacă Japonia a capitulat, ce trebuia să facă Armata de sud? S-a încins o discuţie confuză.

Armata concepuse de mult o politică de autoapărare şi de autosubzistenţă, prin care regiunile sudice s-ar fi hrănit singure, hrănind, în acelaşi timp, şi armatele japoneze de ocupaţie. Acestea ar fi continuat astfel să lupte, orice se întîmpla cu insulele japoneze.

Unii ofiţeri au afirmat că trebuia consultat Cartierul general imperial, dacă el intenţiona sau nu să înceteze ostilităţile. Terauchi i-a ascultat pe toţi, apoi a intervenit: „Studiaţi bine această problemă, domnilor”, şi a părăsit încăperea. L-a chemat apoi pe şeful său de stat major, generalul Numata Takazo, şi l-a anunţat că nu se mai întoarce în Japonia. „Convoacă o întîlnire cu toţi comandanţii şefi ai armatelor din zonă”, i-a spus. A doua zi, Terauchi şi statul său major s-au adunat într-un birou al agenţiei de ştiri Domei Tsushiu, care avea cele mai bune aparate radio. Au ascultat discursul împăratului. La sfîrşit, Terauchi a închis ochii.

Faţa îi era brăzdată de lacrimi. „Urmează un discurs al primului ministru, amiralul Suzuki”; i-a spus Numata. „Eu plec”, i-a răspuns Terauchi şi s-a întors la reşedinţa sa. Numata se temea că mareşalul se putea gîndi la sinucidere. Ceea ce nu era cazul. Pentru a elimina orice potenţial pericol, el îi spusese lui Goto, aghiotantul lui Terauchi, să îndepărteze orice obiect care ar fi putut servi ca unealtă de sinucidere. La întîlnirea cu comandanţii săi, Terauchi şi-a expus clar poziţia: „Am primit cu supunere ordinul Cartierului general imperial.

Vreau ca armata imperială să-şi încheie zilele în

onoare. Forţele de sub comanda mea nu sînt forţele mele, ele aparţin Maiestăţii Sale. Cu toţii aţi primit ordinul pe care l-am primit şi eu. Doresc să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a trimite înapoi în Japonia, în onoare, pe ofiţerii şi soldaţii trupelor japoneze. Există vreo obiecţie?

Războiul se sfîrşise. Nu mai exista nici o îndoială.

Dar Numata încă nu ştia cum să transpună această realitate în practică. Într-o emisiune radio, transmisă din New Delhi, Terauchi fusese îndrumat să la contact cu Mountbatten, printr-un post de radio similar. Japonezii s-au eschivat la început. Au spus că vor răspunde cînd vor primi instrucţiuni de la Tokyo. În jurul datei de 23 august 1945, era clar că toate unităţile japoneze se supuneau ordinelor Cartierului general imperial. Numata s-a pregătit să plece la Rangoon, să negocieze capitularea.

I-a luat cu el pe contraamiralul Chudo, adjunctul şefului de stat major, alţi doi ofiţeri şi doi civili.

Relatările despre negocieri diferă. Britanicii vor să arate cine era stăpînul; japonezii – că erau încă puternici. „Cel mai important reprezentant era generalul Numata, şeful statului major al Comandamentului suprem —, a scris Mountbatten, care era reprezentat de generalul F.A.M. Browning, şeful statului său major. Atitudinea sa şi a altor ofiţeri a fost întru totul co­rectă; dar nu încape îndoială că veniseră la Rangoon crezînd că se aflau în situaţia de a se tîrgui sau cel puţin de a comenta termenii în care stabilisem noi că va decurge actul capitulării”.

Delegaţia japoneză a prezentat un document în care Terauchi era investit să ordone tuturor forţelor sale să înceteze focul, să înlăture minele, să menţină ordinea pînă soseau forţele aliate, aflate în diferite ţări ale Asiei de sud-est, pentru a prelua totul. Terauchi trebuia să răspundă de punerea în aplicare a tuturor acestor măsuri.

Conferinţa de la Rangoon a precedat capitularea formală, care a avut loc la Singapore, în 12 septembrie 1945.

Numata îşi aminteşte altfel. Delegaţia japoneză a mers la Rangoon, avînd trei gînduri în minte: să-şi menţină structura de comandă; să se auto dezarmeze şi

Generalul Douglas MacArthur semnînd actul capitulării Imperiului Japonez

Delegația Japoniei aflată la bordul USS Missouri

să predea armele, să-şi ducă ei înşişi oamenii înapoi în Japonia. Cînd li s-a spus că Aliaţii intenţionau să dezmembreze imediat cartierele generale şi că fiecare armată va fi dezarmată individual sub control aliat, negocierile au intrat în impas. Starea de spirit a japonezilor era cu mult mai disperată decît lăsau ei să se vadă. Un adjunct al lui Numata i-a spus şefului său: „Generale, nu poţi muri decît o dată. Dacă acum ne punem capăt vieţii, pînă şi britanicii vor lua notă. Avem cianură de potasiu. Să ne curmăm viaţa?”. Numata i-a răspuns că moartea lor poate fi mai preţioasă cu un alt prilej. Vizitei lui Numata la Rangoon i-a urmat un lanţ de capitulări. Şeful de stat major al lui Kimura a fost chemat de Stopford la Rangoon să ia cunoştinţă de detaliile capitulării forţelor din Birmania. Mici detaşamente britanice au reocupat Mokpalin, Mergui şi Tavoy, aflate la sud de Tenasserim. La 13 septembrie, la Rangoon, generalul Ichida a semnat, în numele lui Kimura, capitularea tuturor forţelor sale. În ziua precedentă, la Singapore, generalul Itagaki semnase şi el capitularea, cu lacrimi de indignare şi furie în ochi, în numele lui Terauchi, care era bolnav. O ceremonie a fost organizată la Rangoon, la 20 octombrie. În timpul ei, Kimura şi-a predat sabia lui Stopford, iar Sakurai, Ichida şi principalul ofiţer naval din Birmania şi-au înmînat săbiile unor ofiţeri de rang înalt din Armata 12 şi din marina britanică din Birmania. Capitularea tuturor trupelor din Birmania – aproape 72.000 de oameni – s-a încheiat la 6 noiembrie. Ceilalţi japonezi au trecut colinele în Siam şi s-au predat acolo.

Sfîrșit LOUIS ALLEN Ministrul japonez de externe Mamoru Shigemitsu semnînd actul capitulării

RM

9

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (248) NEMURITORII (6) Înainte de a atinge cunoașterea lui DAO, Lu Dongbin a trebuit să treacă prin 10 probe. Împreună, acele probe schițează o hagiografie spectaculoasă, căci aceasta conține nu numai elemente daoiste, ci și budiste sau confucianiste. Se începe cu revenirea lui acasă, unde îi găsește pe toți ai familiei morți, răpuși de boală. Își păstrează calmul, își stăpînește durerea și emoția, cumpără sicrie, dar rudele sale reînvie. Cînd se face negustor ambulant, deși un cumpărător nu îi oferă prețul cerut pentru marfă, el nu se tîrguiește, nu se supără, dar i se returnează spontan marfa. Cînd într-o zi i-a dăruit unui cerșetor foarte mulți bani și acesta i-a reproșat că nu i-a dat destul, Lu se mulțumește doar să zîmbească.

Altădată, ca paznic al unei turme de vite, vede cum se apropie un tigru flămînd. Pentru a-și apăra animalele se așează ca un scut în fața tigrului oferindu-se pe sine, însă tigrul părăsește imediat locul. Într-o seară pătrunde în camera lui o tînără frumoasă, ispititoare, care se oferă să petreacă nopțile împreună. Timp de trei zile, Lu rezistă ispitei, iar ispititoarea dispare fără urmă. Cînd găsește o comoară ascunsă în pămînt, nu și-o însușește, o lasă pe loc și astupă săpătura. Atunci cînd a cumpărat un obiect de aramă, dar și-a dat seama că este de aur, s-a reîntors la negustor și i-a returnat marfa. Altă dată, într-o piață un daoist încerca să vîndă o licoare, pretinzînd că băutura îl va omorî pe cel care va înghiți, dar are asigurarea că în viața viitoare va putea atinge DAO. Timp de zece zile nimeni nu a vrut să cumpere leacul șarlatanului și atunci Lu Dongbin, făcîndu-i-se milă de daoist, din compasiune, a cumpărat flaconul. Mai mult, s-a simțit obligat să înghită licoarea. Desigur, nu s-a întîmplat nimic, băutura nu a avut nici un efect, iar șarlatanul a fugit mîncînd pămîntul, de furia oamenilor.

Odată, lui Lu i s-a propus să învețe magia cu ajutorul căreia să transforme niște țigle în lingouri de aur, dar aflînd că peste 3.000 de ani acele lingouri vor redeveni simple țigle, a refuzat hotărît pentru că nu voia să îi înșele pe oamenii din viitor, care se vor vedea păgubiți. Într-o altă împrejurare, aflat pe o corabie în furtună, gata să se scufunde, Lu este singurul care

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (37) Timur Lenk (Tamerlan) (2) În 1398 – după ce şi-a extins imperiul mai mult decît o făcuseră Alexandru cel Mare sau Genghis-Han –, Timur Lenk a invadat India şi a capturat oraşul Delhi.

Acolo au fost masacraţi o sută de mii de oameni, iar un număr similar de soldaţi indieni au fost ucişi cu sînge rece după ce se predaseră în urma bătăliei de la Panipat.

Cu toate acestea, Timur Lenk a continuat campaniile. În 1401, oamenii lui au cucerit Siria, făcînd ravagii în Damasc; în iulie 1402, după o bătălie uriaşă şi sîngeroasă în apropiere de Ankara, Timur Lenk l-a înfrînt pe sultanul otoman Baiazid, jefuind, printre alte comori, renu­mitele porţi de la palatul din Brusa; iar ulterior, în acelaşi an, a anihilat oraşul creştin Smirna, lăsînd capetele retezate ale victimelor să plutească pe apa mării în farfurii în care se afla cîte o lumînare aprinsă. În 1404, împăratul byzantin Ioan I îi plătea tribut în schimbul garanţiei siguranţei.

Ajuns aproape de vîrsta de 70 de ani, Timur Lenk a pornit în ultima sa aventură – încercînd invadarea Chinei –, însă în timpul marşului s-a îmbolnăvit şi a murit, în ianuarie 1405. Trupul i-a fost dus la Samarkand, unde s-a construit pentru el un mausoleu.

După moarte, fiii şi nepoţii lui au luptat între ei pentru a prelua controlul asupra imperiului, după care fiul lui cel mic, Shahrukh, a luat puterea în 1420 ca singurul supravieţuitor al familiei. Cel mai ilustru descendent al său a fost Babur, întemeietorul dinastiei timuride care a domnit în India pînă în 1857. Un ucigaş nemilos, ale cărui armate se fac vinovate de jafuri şi brutalităţi fără

rămîne nepăsător, dar în cabina lui pătrunde o ceată de demoni și un individ plin de sînge pretinzînd că a fost ucis chiar de Lu într-o viață anterioară. Acesta a venit pentru a se răzbuna. Lu a luat sabia cu intenția de a se sinucide, socotind că este normal să plătească tot cu viața pentru crima înfăptuită cîndva. Imediat întreaga scenă se șterge din fața lui, în schimb apare Maestrul Zhongli Quan pentru a-l anunța că a trecut cu succes cele zece probe.

Maestrul său a urcat apoi la Cer, dar Lu Dongbin a rămas pe Pămînt pentru a-i salva pe oameni și a vîna demoni. Din probele de mai sus se observă că tentația fetei, îndepărtarea demonilor, oferirea propriului corp ca sacrificiu în fața tigrului și intenția de a rămîne pe Pămînt ca un Bodhisattva pentru a mîntui oamenii, sînt de nuanță budistă clară. Grija lui Lu pentru morală, detașarea de propriul interes și onestitatea țin de perceptele confucianiste. Călătorind mereu în diverse locuri, deși avea vîrsta de 100 de ani, Lu părea încă un om tînăr. Putea să străbată o sută de li – cca. 50 de km – în cîteva secunde. Mulți oameni l-au văzut acționînd în valea Fluviului Yangzi chiar și după ce ar fi împlinit 400 de ani. Îi plăcea să se amestece în mulțime, să împartă bani, dar și să pedepsească faptele rele. Chiar dacă pentru Lu atingerea perfecțiunii se putea realiza în mod esențial prin compasiune, nu se abținea de a pedepsi cu sabia sa magică agresiunea, ignoranța și pornirile pătimașe.

Este limpede că o asemenea biografie a influențat decisiv dezvoltarea Daoismului. Lu i-a ajutat pe unii oameni să devină nemuritori și a fost recunoscut ca patron al învățaților, școlarilor și bărbierilor. I s-a spus chiar „Patriarhul Lu“. Este venerat în multe temple consacrate lui ca Învățător, ca fondator de școală.

Printre alții, el îi protejează pe fabricanții de tușuri/ cerneluri. În imaginile care îl reprezintă apare îmbrăcat în haine de literat, ținînd în mîna dreaptă un pămătuf, un mănunchi de pene de pasăre sau o măturică. La spate poartă sabia sa magică, zburătoare, cu care a ucis dragonul galben.

Han Xiangzi – este unul din Cei Opt Nemuritori legendari ai Daoismului. Ca personaj istoric a fost nepotul filozofului și poetului Han Yu, om de stat și faimoasă personalitate literară din timpul Dinastiei Tang. Han Xiangzi a primit o educație aleasă de la unchiul său Han Yu. În legătură cu nemuritorul Han

Xiangzi s-au țesut mai multe legende, care explică de ce este considerat patron al muzicienilor și al clasei de mijloc. Se pare că, fiind educat cu grijă, el ajunsese un cărturar adevărat, un savant, filozof, dar și un interpret talentat la flaut (fluier). În privința dobîndirii nemuririi, în una din variantele mitului se spune, pur și simplu, că aflîndu-se la pescuit, a căzut în apă și a devenit nemuritor.

Dintr-o altă versiune aflăm că, deși unii îl considerau o persoană cu caracter urît, alții îi apreciau puterile magice cu care fusese dotat din naștere. Printre altele, mai important a fost momentul cînd, în fața unchiului său, a făcut ca niște bujori să înflorească în plină iarnă, în mai multe culori, iar pe petalele florilor a apărut un poem scris în 14 ideograme, al cărui înțeles a fost greu de descifrat. Tot el a dezlegat misterul poemului. Era vorba despre o profeție în legătură cu destinul unchiului său. I se anunța o viitoare cădere în dizgrație și exilul în care avea să fie trimis după îndepărtarea lui de la Curtea Imperială. Cu toate acestea, unchiul nu l-a crezut și chiar l-a împiedicat să studieze mai departe magia. Profeția tînărului Han Xiangzi avea să se adeverească din plin și nu după mult timp.

Se spune că Han Xiangzi a fost convertit la daoism de către trei din nemuritorii grupării Baxian: Zhongli Quan, Lu Dongbin și He Xiangu. Mai sigură este întîlnirea lui cu Lu Dongbin, căruia i-a devenit discipol.

Mitul spune că nemuritorul Lu l-a condus pe discipolul său, Han Xiangzi, în Paradis, unde i-a arătat pomul cu piersicile nemuririi. Han Xiangzi s-a cățărat în pom, dar a alunecat cu mare viteză de la înălțime și, înainte de a atinge solul, a devenit și el nemuritor. Într-o altă variantă, aventura arată altfel. Cu temperamentul său furtunos, Han Xiangzi și-a pus în valoare înzestrarea magică de a se înălța, ca și cum nu ar fi avut nici o greutate, pînă la piersicul miraculos. Pentru el era un fel de levitație asemănătoare cu a yoghinilor hinduși, de aceea s-a mai spus că este un „zburător“.

Iconografic, Han Xiangzi este imaginat ca un tînăr arătos, îmbrăcat bogat, în costum de mandarin, cu boneta rangului social pe cap. Uneori, alături de el se află o tînără care ține în mînă o floare de lotus, alteori un copil cu o piersică în mînă, ori chiar el are un coș cu flori, o săpăligă, un flaut, o piersică sau o ciupercă a nemuririi. (va urma) Christina Meiţă-Tang

egal, Timur Lenk a fost deopotrivă un om de stat abil, un general sclipitor şi un pa­tron sofisticat al artelor.

Venerat în Uzbekistan chiar şi astăzi – monumentul lui din Taşkent se înalţă în locul unde odată se afla statuia lui Lenin – Timur Lenk a fost înhumat într-un mormînt simplu din Samarkand. Legenda spune că cel care îi va tulbura somnul de veci va fi blestemat; în iunie 1941, un istoric sovietic i-a deschis mormîntul. Cîteva zile mai tîrziu, Hitler a atacat Rusia sovietică.

pentru laşitate, arde Coranul şi se declară mai puternic decît Dumnezeu. „Sînt Tamerlan”, spune eroul lui Marlowe, „biciul lui Dumnezeu”.

„Tamerlan cel Mare“, de Marlowe Prin cruzimea şi barbaria sa, Timur Lenk a continuat să fas­cineze şi să îngrozească generaţiile următoare.

Christopher Marlowe – dramaturg renascentist englez şi contemporan al lui Shakespeare – a încercat să surprindă ferocitatea domniei lui de teroare într-o piesă în două părţi, Tamerlan cel Mare, jucată prima oară în 1590. Concentrîndu-se asupra relaţiei lui Tamerlan cu fiica regelui Egiptului, piesa îl prezintă drept un bărbat pasional şi integru, atît temperamental, cît şi înfi­orător, „un criminal puternic şi un hoţ de joasă stirpe”. Într-o scenă, un mesager descrie apropierea în zăngănit de săbii a armatelor lui Tamerlan: Trei sute de mii de oameni purtînd armuri, Pe caii jucăuşi, înaintînd dispreţuitori Cu paşi nepăsători călcînd pămîntul.

Cinci sute de mii de pedeştri ameninţînd cu arcuri, Vînturîndu-şi săbiile, suliţele şi ghioagele de fier, Înconjurîndu-şi stindardul, ce arăta La fel de ascuţit ca o ţepuşă de lemn.

Maşinile lor de război şi muniţiile Depăşesc forţele acelor oameni muritori.

De-a lungul piesei, Tamerlan îl înfrînge pe Mycetes, îm­păratul perşilor, îşi odihneşte picioarele pe trupul sultanului turc învins, Baiazid, îşi ucide propriul fiu

Antipapa Clement al VII-lea (1) Ambii papi au pornit cruciadă unul împotriva celuilalt. Fiecare... a pretins dreptul de a numi cardinali şi de a confirma arhiepiscopi, episcopi şi abaţi, astfel încît erau două Colegii ale Cardinalilor, iar în multe locuri existau doi pretendenţi pentru înaltele poziţii bisericeşti. Fiecare... a încercat să strîngă veniturile ecleziastice şi fiecare l-a excomunicat pe celălalt, laolaltă cu toţi adepţii săi.

Apreciere făcută de călugărul John Laux, în Istoria Bisericii Intrigant, ucigaş şi răzbunător, Robert de Geneva (1342-1394) – ulterior aşa-numitul „antipapa” Clement al VII-lea – a ordonat masa­crarea a mii de bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi la Cesena, Italia, în numele Bisericii Romano-Catolice, numai şi numai pentru a submina aceeaşi Biserică prin înfiinţarea unei papa­lităţi rivale la Avignon, Franţa, unde a pîngărit funcţia prin corupţie şi lăcomie. Robert de Geneva s-a născut în opulentul castel de Annecy, la aproximativ 32 de kilometri sud de Geneva. A fost fiul cel mic al lui Amadeus al III-lea, conte de Geneva şi, prin mama sa, nepoata cardinalului Guy de Boulogne, vlăstarul unei familii înstărite de nobili cu legături strînse în sînul Bisericii. Robert a fost un distins învăţat, înzestrat cu un intelect sclipitor, însă avea să se dovedească totodată împătimit de luptele violente pentru putere care au caracterizat Biserica în Secolul al XlV-lea. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Comentarii la ,,Bietul Ioanide“

George Călinescu a fost profesorul absolut într-o epocă în care Literatura Română traversa o perioadă de maximă strălucire prin genurile și speciile care înfloreau neîncetat, reclamînd o infuzie de specialiști care să pună ordine în lucruri. Într-adevăr, prin tot ce a creat, G. Călinescu a oferit contemporanilor și urmașilor atîtea lecții de cum se scriu un roman sau un poem, un studiu critic sau un eseu, o monografie de autor, o antologie sau de-a dreptul o istorie a literaturii, văzute sincretic într-o anumită epocă.

Perioada interbelică, prin con­tri­ buția scriitorilor din cele trei provincii constitutive ale României Mari, a oferit o recoltă impresionantă de creații literare dintre cele mai valo­ roase. Toate genurile au fost atinse de această evoluție, dar cel mai mult a avut de cîștigat romanul. Această informație se bazează pe realitatea că, în cele peste două decenii de progres, au luat avînt toate speciile cunoscute: romanul istoric și contemporan, citadin și țărănesc, de analiză psihologică și filozofic, fantastic și realist, romanul inspirat de apariția primului război mondial, romanul-fluviu (trilogie sau tetralogie) sau mini-romanul (aflat la granița cu nuvela). În acest amalgam de genuri și specii literare, oscilînd între clasic și modern, s-au ilustrat o serie de prozatori, unii deja lansați de pe la jumătatea Secolului al XIXlea și cu mare priză la public, precum Ioan Slavici, Delavrancea, Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, BrătescuVoinești, criticul Ibrăileanu (cu romanul psihologic ,,Adela”). Iar alții provenind din noua generație: Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, Ion Marin Sadoveanu sau Mateiu Caragiale, Anton Holban și Pavel Dan, morți de tineri, Gib Mihăescu, Lovinescu.

Apoi generația de prozatori care va supraviețui pînă spre sfîrșitul celui de-al doilea război mondial și prinzînd chiar schimbarea politică de la 23 august 1944. Ba, mulți dintre ei, chiar bucurîndu-se de noile vremuri - Mihail Sadoveanu și Arghezi, Camil și Cezar Petrescu, Păstorel și Ionel Teodoreanu, Zaharia Stancu, Mihail Sebastian, G. Călinescu. N-ar trebui uitați nici artiștii care constituie literatura noastră de exil: Martha Bibescu, Elena Văcărescu și Anne de Noailles, Eugen Ionescu, Mircea Eliade și Emil Cioran, Vintilă Horia, Petre Neagoe, Paul Celan, Ștefan Baciu, Petru Dumitriu, Gheorghe Uscătescu.

Tema romanului ,,Bietul Ioanide” (apărut în 1953), de G. Călinescu, a definit-o însuși autorul: ,,Cum trăiesc spiritele academice în vremurile frumoase”, pe fundalul epocii cuprinse între anii 1938 și 1941. Eroii sînt un grup de intelectuali ,,putrefiați de cultură”, oameni care, în afara profesiei lor, sînt preocupați de aspirații meschine. În alte epoci, indivizi ca ei visau la rangurile boierești.

Acum, se gîndesc la titluri academice - ingineri, medici, avocați, arhitecți sau profesori universitari. Îi preocupă călătoriile în străinătate, automobilele, casele frumoase și hainele scumpe, și bijuteriile, funcțiile bănoase, de preferință sinecurile și relațiile simandicoase cu mai-marii zilei, evadările adulterine și politica fină, cu condiția să aducă privilegii strălucite. În rest, sînt bîrfitori, meschini, zgîrciți și egoiști. Se detestă reciproc, dar, paradoxal, au nevoie unii de alții. S-au constituit într-o castă în care cu greu îi admit pa alții dacă nu sînt de rangul lor. Sînt leneși, chiar dacă fiecare, în specialitatea lui, este un as, cu toții au moștenit lenea tipic byzantină a strămoșilor. Unii se mîndresc cu averile, rangurile și titlurile boierești de altădată, cu sîngele albastru de aristocrați veritabili, și cu greu îi tolerează pe cei de extracție modestă de lîngă ei, chiar dacă au dobîndit lustrul de intelectuali rasați. Uite cazul arhitectului Ion

Pomponescu. În intimitate, visa la o relație discretă cu mai tînăra Ioana, fiica prietenei sale, madam Angela Valsamaki-Farfara, căci dacă dom­ nișoara ar fi conceput un copil cu el, omul ar fi fost îndreptățit să ceară să fie admis în cercul select al doamnei Angela, coborîtoare din nu știu ce neam boieresc cu strămoși decapitați de turci.

Așadar, în romanul său, G. Călinescu reconstituie o epocă dominată de intelectuali, în care gravitează personaje fictive care se revendică din persoane reale, și multă vreme, critica, dar mai ales cititorii curioși s-au întrebat de la ce ,,arhetipuri” a pornit. Făcînd cercetări, istoricii literari au dezlegat misterele, după cum urmează: anti­ carul Saferian Manigomian ,,era” colecționarul de artă Krikor Zambaccian, Gaittany - lingvistul Al. Rosetti, Pomponescu - Ion Petrovici, Dan Bogdan - Iorgu Iordan, Gulimănescu - A. Oțetea, Gonzalv Ionescu - Mircea Mancaș, Smarandache - C. Botez. Dar cine era Ioanide?

După lungi cercetări, s-a dezlegat și acest mister: era însuși G. Călinescu? De aceea, cînd Dan Pița a făcut filmul ,,Bietul Ioanide”, în rolul principal n-a pus un actor, căci n-a găsit, ci l-a pus pe pictorul Ion Pacea, care mai făcuse filme și cam aducea cu G. Călinescu. L-a pus în prim-planuri, unde nu prea avea ce spune și ce arăta, ca pe o figură meditativă, și, în schimb, i-a împrumutat vocea lui George Constantin în scene filmate mai la distanță, unde doar se ghicea silueta personajului. Un film, de altfel, reușit sub toate aspectele, avînd la bază un scenariu de Eugen Barbu.

Trăind într-o epocă în care Literatura Română se înscrisese pe coordonatele moderniste europene, dintre atîtea modele la dispoziție – stendhalian, zolist, bovaric, tolstoian sau balzacian – G. Călinescu s-a hotărît asupra modernismului de tip balzacian. În opinia lui, balzacianismul era atotcuprinzător în paleta bogată a estetismului literar al vremii. Aceasta însemnînd adoptarea unor teme specifice: soarta orfanului, problematica moștenirii, figuri emblematice în galeria umană: femeiascorpie, zgîrcitul, canalia simpatică, gustul pentru descri­ erea amănunțită a interioarelor, adunarea laolaltă, ca într-o galerie, a tuturor personajelor chiar la începutul scrierii. În sfîrșit, dar nu în cele din urmă, specific esteticii lui Călinescu din romanele sale este gustul pentru neologisme, alt factor definitoriu pentru literatura modernistă, și parcurgîndu-i opera, dar în special ,,Bietul Ioanide”, uneori, cititorul are nevoie de un dicționar de neologisme. Și o ultimă observație: a rămas neclar epitetul atribuit lui Ioanide în titlu.

Citind și recitind o carte minunată, nu se poate să nu fi reținut cîteva cuvinte și expresii cu care G. Călinescu și-a garnisit capodopera.

Pentru început, să facem cunoștință cu artistul Ioanide așa cum este văzut de prietenii din cercul său de intelectuali. ● ,,Ioanide este un epicureu, Ioanide umblă după femei. El este Achile în veșnică expediție erotică, filozof, iubitor de viață” (Panait Suflețel). ● ,,Ioanide pretindea că ne aflăm încă în era fanariotă prelungită, cînd indivizii nu vor altceva decît să parvină. Nemaexistînd boieriile și alte dregătorii sonore, aventurierii caută dregătoriile veacului: profesori universitari, doctori, arhitecți, cînd nu-l pot obține pe cel de ministru” (Ioanide reflectînd asupra vieții). ● ,,Ioanide iubește femeile pe toate registrele: liber, patern și conjugal, este un om dedicat eternului feminin” (Madam Farfara care îl cunoaștea bine). ● ,,– Domnule, ești centrul preocupărilor, omul zilei, lumea întreabă insistent de dumneata. Ne lipsești foarte

mult!” (orientalistul Bonifaciu Hagienuș, un sincer ­ admirator al personajului). ● ,,Ioanide este divinul, olimpicul, în timp ce noi sîntem plebea, vulgus” (același Panait Suflețel, mînat de invidie). ● ,,– Madam Farfara, am mîncat din budinca dumitale. Asta e viața! Fructele intră în sîngele nostru, iar sîngele nostru hrănește fructele” (Ioanide în conversație cu ceilalți). ● ,,Smochinele, curmalele îmi calmează frica de moarte. Toate sucurile care puteau să fiarbă și să descompună țesuturile s-au evaporat și au lăsat o mumie vegetală îmbălsămată” (Ioanide melancolic și meditativ). ● ,,Madam Farfara nu mai are parfum biologic, miroase a colonie și a cold cream” (Ioanide ușor depresiv, privind-o pe fosta lui prietenă din tinerețe). ● ,,Peste cîteva zile, Smarandache răspîndi vestea că Ioanide și Hagienuș au făcut orgie cu femei într-un cavou din Cimitirul Bellu la miezul nopții” (Smarandache dubitativ: să-și admire prietenul sau să-l invidieze?). ● ,,Toate marile canalii, Mirabeau, Danton, sînt ciuruiți de variolă sau furuncule, se vede că asta dă creierului o excitație morbidă. Fata mea împerecheată cu o gorilă?” (Ioanide neliniștit că preaiubita lui, Pica, făcuse o pasiune pentru criminalul Gavrilcea, atacat de furunculoză).

Dintre personajele feminine care apar în roman, de departe, cea mai pasională se arată a fi Sultana, fiica neconsolatului negustor de antichități Saferian Manigomian, amicul lui Ioanide. După ce s-a culcat cu Ioanide și a prins curaj, Sultana vrea să-l ducă undeva în străinătate, să fie doar al ei. ,,În fond, ce te leagă de România?”, se miră ea, neînțelegînd că pe Ioanide îl leagă o mie de fire invizibile: iubirea pentru soția Elvira, copiii Tudorel și Pica, peisajul românesc pe care ar vrea să-l prindă în proiectele sale, prietenia cu Saferian, de care totuși îi este rușine, și multe altele. Ioanide e conștient că Saferian știe că s-a încurcat cu fata lui și ar vrea să se derobeze de această responsabilitate nedorită.

Dar Ioanide are și alte aventuri, așa că necazul cu nimfomana armeancă va trece fără urme vizibile. ● ,,Sultana visa iubiri violente în împrejurări imposibile”, așa o prezintă G. Călinescu pe simpatica fetișcană rătăcită. ● ,,Eu nu pot să aștept, vreau să trăiesc repede, violent, cît timp mai sînt tînără” (Sultana, încercînd să-i forțeze mîna lui Ioanide). ● ,,După 30 de ani, Sultana releva femeia care învinsese periculoasa ei nevroză erotică și, în sfîrșit, accepta cererea în căsătorie a lui Dermigian, moment care îi smulse lui Saferian un oftat de ușurare” (autorul). ● ,,Abia ieșită din adolescență, Sultana deruta: nu știai dacă este o sentimentală sau o senzuală” (tot autorul). ● ,,Cearcănele din jurul ochilor Sultanei, negri și focoși, acuzau o mistuire interioară. Fizionomia fetei trăda o vîrstă agitată, de 28 de ani, intrată în plină agresiune a sîngelui. Fata lui Saferian era o pasională frenetică, asupra căreia moartea unui logodnic produ­ sese o depresie nervoasă convertită, după un an, în exaltare erotică. Sultana nu era propriu-zis o bolnavă, ci un temperament erotic obsedat, care voia să treacă la fapte, să smulgă” (altă caracterizare directă făcută de G. Călinescu).

EPILOG ,,Bietul Ioanide” se citește cu dicționarul de neologisme în față. La fel și ,,Scrinul negru”. Nu mai vorbim de lucrări ample de critică și teorie literară, precum ,,Istoria literaturii române” sau ,,Viața lui Mihai Eminescu”. Această situație se datorează împrejurării că G. Călinescu a pus în circulație o manieră nouă, eliberată de orice constrîngeri stilistice apropiate de jovialitatea de tip rabelaisian, minuția descrierilor balzaciene și fabulosul de tip folcloric. Odată cu el, studiile critice au început să fie scrise cu pasiunea și destinderea aplicate scrierilor beletristice. Iar literatura beletristică inspirată din cercurile burgheze și înalt academice, să uzeze și de farmecul inefabil al neologismelor.

PAUL SUDITU

RM

11

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Peter Freuchen: povestea spectaculoasã a vikingului cãlãtor

De la explorarea zonei arctice pînă la lupta împotriva naziștilor, Peter Freuchen le-a făcut pe toate.

Lista scurtă cu realizările lui include evadarea dintr-o peșteră de gheață folosindu-și doar mîinile și fecale înghețate, eludarea unei condamnări la moarte emise de Al Treilea Reich și cîștigarea premiului cel mare în cadrul emisiunii televizate „Întrebarea de 64.000 de dolari”. Însă viața aventurierului, exploratorului, scriitorului și antropologului Peter Freuchen nu are cum să încapă pe o listă scurtă.

Freuchen s-a născut în Danemarca, în 1886. Tatăl său, om de afaceri, își dorea o viață stabilă pentru fiul său. Așa că, la dorința tatălui, Freuchen a intrat la Universitatea din Copenhaga și a început studiul medicinei. Totuși, după puțin timp, tînărul și-a dat seama că viața petrecută într-o locuință normală nu era pentru el. În timp ce tatăl său prețuia ordinea și stabilitatea, Freuchen iubea explorările și adrenalina.

Pe jos, o mie de kilometri, spre nord Astfel, a renunțat la universitate și a început o viață de explorator. În 1906 a întreprins prima sa expediție în Groenlanda. El și prietenul lui, Knud Rasmussen, au navigat din Danemarca spre nord. Apoi, au părăsit vaporul și au continuat să călătorească cu o sanie trasă de cîini preț de 965 de kilometri. În timpul călătoriei, cei doi s-au întîlnit cu indigenii Inuit și au făcut negoț cu ei. Exploratorii le-au învățat limba și i-au însoțit în expediții de vînătoare. Indigenii Inuit vînau morse, balene, foci și chiar și urși polari, iar Freuchen s-a simțit ca acasă în mijlocul lor. Statura lui de doi metri îl califica pentru a vîna urși polari. Nu a trecut mult timp și și-a făcut o haină din blana unui urs polar pe care îl ucisese. În 1910, Peter Freuchen și Rasmussen au înființat un punct de comerț pe care l-au numit Thule, în Cape York, Groenlanda. Denumirea venea de la termenul „Ultima Thule”, ceea ce în cartografia medievală însemna un loc aflat „dincolo de granițele lumii cunoscute”.

Punctul de comerț avea să servească drept punct de plecare pentru șapte expediții, cunoscute drept „Expedițiile Thule”, care aveau să se desfășoare între 1912 și 1933. Între 1910 și 1924, Freuchen le-a ținut

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (XVII) Hiroshima (3)

În luna mai a anului următor, jurnalistul american John Hersey le-a oferit multor străini posibilitatea de a întrezări pentru prima oară holocaustul nuclear cînd a vizitat oraşul pentru a lua interviuri supravieţuitorilor. A descoperit că foarte mulţi locuitori avuseseră presimţiri sumbre, fiind convinşi că ame­ricanii le pregăteau ceva cu totul deosebit. Mulţi începuseră să doarmă la marginea oraşului, printre ei numărîndu-se şi soţia şi copilul pastorului bisericii metodiste din Hiroshima, reverendul Kiyoshi Tanimoto. În dimineaţa „frumoasă” a zilei de 6 august, el auzise sirena care anunţa raidul aerian, urmată imediat de anunţul „liber”, întrucît japonezii detectaseră doar trei avioane. La opt şi un sfert, cînd bomba a explodat, reverendul Tanimoto era în grădina unui prieten, la trei kilometri depărtare de epicentrul exploziei. A văzut o imensă străfulgerare de lumină pe cer şi s-a aruncat la pămînt între două stînci mari în timp ce era acoperit cu moloz. Cînd în sfîrşit a îndrăznit să ridice capul, a văzut că locuinţa priete­nului său dispăruse şi în aer era atît de mult praf, încît părea să fie seară, nu dimineaţă. Hatsuyo Nakamura, văduva unui croitor, se afla la aproximativ şase kilometri depărtare de explozie.

A fost ridicată şi aruncată în văzduh, apoi îngropată pînă

lecții despre cultura Inuit celor care vizitau Thule și a călătorit de-a lungul și de-a latul Groenlandei, ex­ plorînd zona arctică, pînă atunci practic necunoscută.

Una dintre primele sale expediții, parte a „Expedițiilor Thule”, a fost întreprinsă pentru a testa o teorie care susținea că un canal maritim separa Groenlanda de Peary Land.

Expediția implica o călătorie de o mie de kilometri de-a lungul deșertului înghețat al Groenlandei și a culminat cu celebra evadare a lui Freuchen din peștera de gheață. În autobiografia sa, Aventura arctică/Vikingul călător, Freuchen a susținut că expediția sa fusese prima traversare a Groenlandei încununată de succes. În timpul expediției, echipajul a fost prins într-un viscol.

Un pumnal din fecale Freuchen a încercat să se adăpostească sub o sanie, dar s-a pomenit complet îngropat de zăpada care se transforma cu repeziciune în gheață. Exploratorul nu avea cu el echipamentul, care includea pumnale și sulițe, așa că a fost nevoit să improvizeze. Și-a făcut un pumnal din propriile-i fecale, lăsate să înghețe, și a săpat cu el pînă cînd a ieșit la lumina zilei. Improvizațiile au continuat cînd Freuchen s-a întors în tabără. Acolo, și-a dat seama că degetele de la picioare cangrenaseră, iar la unul dintre picioare suferise degerături severe. Freuchen a făcut ceea ce ar face orice explorator încercat: și-a amputat singur (fără anestezie) degetele cangrenate și și-a înlocuit piciorul cu un suport de lemn.

Din cînd în cînd, Freuchen revenea în țara lui natală, Danemarca. La sfîrșitul anilor ’20, s-a alăturat Mișcării Social-Democrate și a devenit un contribuitor regulat la publicația Politiken. De asemenea, a devenit și redactorul-șef al Ude of Hjemme, o revistă deținută de familia celei de-a doua soții. S-a implicat pînă și în industria filmului, contribuind la filmul „Eskimo/Mala la piept în dărîmături. La mai puţin de un kilometru şi jumătate de epicentrul exploziei, la spitalul Crucii Roşii, unul dintre chirurgi, Terufumi Sasaki, s-a trezit înconjurat de cadavre şi de pacienţi care alergau şi ţipau. Un alt doctor, Masakuzu Fuiji, proprietarul unui spital privat, a fost luat pe sus şi aruncat în rîu. A reuşit să iasă şi a văzut oameni răniţi, cu arsuri groaznice, alergînd care încotro. Unora le atîrna pielea desprinsă de pe mîini şi picioare, mulţi vomitau. La doar 1.300 de metri depărtare de explozie, un preot german, părin­tele Wilhelm Kleinsorge, stătea în pat şi citea. Nu ştia cum ieşise din casă, dar s-a trezit rătăcind prin grădină în lenjeria intimă, sîngerînd din cauza unor mici tăieturi. Toate clădirile din jurul său se prăbuşiseră, în afara clădirii misiunii iezuite, care fusese consolidată de un preot care se temea de cutremure.

Reverendul Tanimoto s-a urcat pe o colină şi a văzut toată Hiro­shima acoperită de un nor de praf, prin care se ridicau fuioare de fum. Gîndindu-se la soţia lui, la copil şi la biserică, a început să alerge spre oraş, în timp ce toată lumea părea să se îndrepte în direcţia opusă. Între timp, doamna Nakamura a reuşit să iasă de sub dărîmături şi i-a scos şi pe copii. Erau nevătămaţi, aşa că i-a dus în parcul Asano, zona desemnată pentru evacuarea oraşului. Pretutindeni izbucneau incendii şi se auzeau strigăte de ajutor din clădirile dărîmate. În acest moment, aproape toţi medicii din Hiro­shima erau morţi sau răniţi şi numai 100 din cele 1.800 de asistente medicale mai erau capabile să muncească. La spitalul Crucii Roşii, Terufumi Sasaki era singurul medic ce nu

cel Magnific”, care a luat Premiul Oscar. Filmul era bazat pe o carte scrisă de Freuchen.

Adolf Hitler l-a considerat o amenintare , În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, Peter Freuchen s-a găsit în centrul unei drame politice.

Exploratorul nu tolera niciun fel de discriminare și, ori de cîte ori auzea pe cineva exprimînd opinii antisemite, îl aborda de la înălțimea celor doi metri ai săi și pretindea că el însuși este evreu.

Freuchen a jucat un rol activ în rezistența daneză și a luptat împotriva ocupației naziste din Danemarca.

Era un antinazist atît de înflăcărat, încît însuși Adolf Hitler îl considera o amenințare. Prin urmare, Hitler a ordonat arestarea și condamnarea lui la moarte.

Freuchen a fost arestat în Franța, însă în cele din urmă a evadat din custodia naziștilor și a fugit în Suedia. În timpul vieții lui zbuciumate și incitante, Freuchen a fost căsătorit de trei ori. Și-a cunoscut prima soție în timp ce era în Groenlanda, în mijlocul indigenilor Inuit. În 1911, Freuchen s-a însurat cu o băștinașă din nord, Mequpaluk. Au avut doi copii: un fiu pe nume Mequsaq Avataq și o fiică pe nume Pipaluk Jette Tukuminguaq Kasaluk Palika Hager. În 1921, Mequpaluk a murit din cauza gripei spaniole, iar trei ani mai tîrziu Freuchen s-a însurat cu o daneză, pe nume Magdalene Vang Lauridsen. Tatăl ei era directorul Băncii Naționale a Danemarcei, iar familia Lauridsen deținea revista Ude of Hjemme, pe care Freuchen a ajuns să o conducă în cele din urmă.

Exploratorul descoperã New York-ul Mariajul celor doi a durat 20 de ani, după care cuplul s-a despărțit. În 1945, după ce fugise de soldații naziști, a cunoscut-o pe Dagmar Cohn, o ilustratoare de modă. Cuplul s-a mutat în New York, pentru a scăpa de persecuțiile naziste. Cohn lucra pentru revista Vogue, iar Peter Freuchen s-a alăturat Clubului Exploratorilor.

Freuchen și-a trăit restul zilelor într-o oarecare liniște (pentru el) și a murit la vîrsta de 71 de ani, în 1957, la trei zile după ce a terminat ultima sa carte, Cartea celor Șapte Mări. Cenușa lui a fost împrăștiată peste Thule, în Groenlanda, acolo unde a început și viața lui de aventurier.

Incredibilia.ro fusese rănit, iar răniţii cu arsuri cumplite au început să sosească în număr mare. Într-o casă dărîmată, reverendul Tanimoto a găsit un robinet care încă mai funcţiona şi a ajutat vreo 30 de răniţi care implorau să li se dea apă. Dar cînd au apărut mai mulţi, a fost copleşit şi a pornit spre parcul Asano, să vadă dacă nu putea găsi vreun membru al congregaţiei sale. Incendiile, înteţite de vînturi aprige, îi împresu­rau din toate părţile pe cei care se refugiaseră acolo. Cînd cercul de flăcări s-a apropiat, mulţimea a fost mînată spre rîu, iar unii au fost împinşi în apă şi s-au înecat. Pastorul a găsit o luntre şi a utilizat-o pentru a-i duce pe cîţiva dintre cei cu rănile cele mai grave pe celălalt mal, deşi, cînd a luat o femeie de mînă, acesteia i s-au desprins bucăţi imense de piele. După ce a plecat de acolo, a găsit un punct de prim-ajutor luat cu asalt de răniţi şi 1-a întrebat pe un medic militar de ce nu venise nimeni să ajute victimele din parcul Asano. Fără a-şi ridica privirea de la pacientul pe care-1 îngrijea, doctorul i-a răspuns: „Datoria noastră e să avem grijă în primul rînd de cei răniţi uşor... pentru a salva cît mai multe vieţi.

Cei grav răniţi nu au nici o şansă. Vor muri”.

Primele ştiri oficiale au fost comunicate la radio într-un buletin care informa că oraşul „suferise pierderi considerabile... Se crede că a fost utilizat un nou tip de bombă. Se fac cercetări pentru a stabili detaliile situaţiei”. (va urma) JOHN WITHINGTON

România de lîngã noi – România realã DEMOCRAȚIE ȘI DICTATURĂ – Studiu de caz –

(urmare din pag. 1) Totodată, pentru a înfiera și a desființa, practic, România ultimei jumătăți de Secol XX, acești noi culturnici autohtoni nu au obosit punînd la zid „dictatura comunistă”, fără a fi în stare să canalizeze discuția spre fundamentarea acestei forme de guvernare.

Cum între Democrație și Dictatură nu pot fi reguli de conciliere, pentru a informa corect opinia publică, în situația în care confunzi „dictatura” cu adoptarea unor măsuri (economice, politice, sociale etc.), în vederea impulsionării procesului de dezvoltare a Statului, în general, sau a unor sectoare (ramuri) de activitate – unele chiar vitale pentru cei chemați la, eventual, un program de austeritate, trebuia o disociere între cauză și efect.

Dacă suma acestor măsuri, nu neapărat „dictatoriale” conduce la o transformare în bine a societății, efortul acestei societăți este răsplătit din plin. În cazul României anului 2024, numai dacă amintim de „afacerea” cu schimbarea, preschimbarea și comasarea unor alegeri (într-o sfidare nesimțită, care i-a avut protagoniști pe Iohannis, Ciolacu și Ciucă); de încercarea de a modifica o lege doar, doar îi vor aranja lui Iohannis un post călduț, după decembrie anul acesta; tergiversarea unor procese cu mize importante de bani pînă cînd fapta se prescrie; ping-pongul pe care frații Tate îl joacă cu Justiția Română, luînd în derizoriu Legile Țării; ca să nu mai amintesc de moduri din trecut, care demonstrează șubrezirea Democrației și a Dreptății în România, cum ar fi: neaplicarea rezultatelor referendumului pe temele Familia și reducerea numărului de parlamentari; furtul voturilor, acum 4 ani, de la sectorul 1 din București, cînd am văzut cu toții, la televizor, cum oamenii Clotildei Armand – supravegheați de ea și de soț – cărau sacii cu voturi din locul de depozitare a acestora; numirea în funcții cheie, la conducerea unor societăți de stat, precum și în Consiliile de Administrație a rubedeniilor, a amantelor sau a unor interpuși care, prin pregătirea lor nu aveau nici 1% tangență cu funcțiile pe care fuseseră instalați de camarila PSD – PNL...

Dacă toate acestea s-au petrecut sub ochii noștri – și ce am consemnat nu este decît o picătură din marele ocean al lipsei de Democrație și de Dreptate de care se face vinovat Statul Român, cu nominalizări astfel: președintele Iohannis, Guvernul, în frunte cu premierul Marcel Ciolacu, Parlamentul, partidele politice de la putere, instanțele judecătorești, Ministerul Public („În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor” – Art. 131, al.1, Constituția României); Consiliul Suprem al Magistraturii („Consiliul Suprem al Magistraturii este garantul independenței Justiției” – Art.133, al. 1, idem )..., cum mai poți avea încredere în aceste autorități atunci cînd Statul, printr-o autoritate sau alta, vine, într-un exces de zel, și ia o hotărîre radicală într-un domeniu sau altul? În acest caz, dacă ești un om normal și ai o logică sănătoasă, și nu cazi pe fenta întinsă, te întrebi: Qui prodest?

Un politician cu gură mare Din acest moment, vreau-nu vreau, trebuie să atac subiectul care se află, în momentul de față, în epicentrul unui scandal „constituțional” național, cu mari șanse de a revigora presa de scandal internațională în ceea ce privește reflectarea situației politice de la București în pozițiile cancelariilor europene și nu numai. Desigur, acum îi scriu și numele protagonistei, este vorba de votul Curții Constituționale prin care Diana Șoșoacă – președintele partidului SOS România și europarlamentar – a fost oprită din cursa electorală pentru Palatul Cotroceni. Cum atît presa scrisă, cît și televiziunile au bătătorit acest subiect, cu argumente pro și contra, în raport cu unele umori ale „analiștilor” acestui caz,

creîndu-se tabere ad-hoc ce se războiesc între ele, căutînd să-și impună punctul de vedere, în acest articol voi încerca să rămîn neutru acestor tabere, abordînd subiectul fără niciun parti pris, doar din ce cunosc personal, completîndu-l cu date și analize adiacente sau premergătoare acestui caz. Orientînd narațiunea spre o cale neutră, sper să lămurim o serie de inadverdențe în acest caz, și să aflăm răspunsuri la cîteva întrebări ce ar trebui să macine Democrația și Dreptatea românească.

Pentru că am amintit de o poziție fără parti pris, mă declar dinainte împotriva unor manifestări de mahala, aduse de Diana Șoșoacă în Parlamentul României cît și în piața publică – chiar dacă, inițial, a pornit de la un filon de dreptate, printr-o exacerbare teatrală, persoana în cauză a degenerat într-un fel de circotecă, punînduși singură în derizoriu problematica discursului personal. Pentru că aceste manifestări ale Dianei Șoșoacă au fost publice și mediatizate chiar în exces, pînă la saturație, cred că nu mai este cazul să le trec în revistă, invitînd cititorii să facă un recurs la memorie și să se „distreze” cu acele momente. Privind înapoi, în istoria Parlamentului Român, vom avea surpriza să descoperim secvențe aidoma celor care poartă marca „Șoșoacă”, certurile și balamucul din ședințele din plen ale Forului Legislativ, astfel cum au fost încondeiate de Caragiale, s-au petrecut aievea, scriitorul nefăcînd altceva decît să ni le aducă în față, într-o formă artistică.

Deci, nimic nou sub soare, numai că, de data aceasta, societatea românească nu prea mai este dispusă să asiste la circ în Parlament și la ducerea în derizoriu a unor funcții publice – fie acestea politice sau administrative.

Totuși, dacă nu sîntem de acord cu unele manifestări gen Diana Șoșoacă, dacă lumea nu mai vrea circ în cadrul instituțiilor da rang înalt, și dacă autoritățile statului au considerat nocive asemenea manifestări, în cadrul democrației noastre dîmbovițene, de ce niciodată, în atare situații jenante, nu s-a inițiat o acțiune, o atitudine, o lege, ceva oficial, care să pună capăt spectacolului grotesc și să-i potolească pe acei zurbagii? Știți de ce? Pentru că (și nu este cazul doar al Dianei Șoșoacă, la un nivel mai redus pot fi date și alte exemple), de multe ori, în discursurile inflamabile, fie de la tribuna Parlamentului, fie din stradă, autoritățile au găsit mulți sîmburi de adevăr, adevăr pe care nu-l puteau nega dacă îl decojeau de scandalul imprimat de protagonist! Atunci, au tăcut, sau, și mai rău: au răspuns (prin reprezentanții acestora) cu aceeași monedă, generalizînd subiectele pieselor lui Caragiale într-un mod care avea să ducă, în final, la scandalul de astăzi.

Concluzionînd realitatea de mai sus, astăzi, cînd „organele”, o parte din mass-media și din societatea civilă s-au inflamat de „nebuna” de Șoșoacă, se conturează unele întrebări: 1. Unde ați fost cînd, în Parlament, senatoarea Diana Șoșoacă s-a urcat la tribună cu botniță și cu sacul mortuar, pledînd (în stilul ei de circ) împotriva vaccinării anticovid?

2. Unde ați fost cînd Diana Șoșoacă, legitimînduse cu calitatea de senator, dădea buzna în spitale și în ministere, ignorînd paza militarizată, aducînd chiar injurii forțelor de ordine care au încercat s-o oprească?

3. Unde erați cînd românca Diana Șoșoacă, președinta partidului SOS România, și-a depus candidatura pentru alegerile europarlamentare, obținînd, prin vot democratic, două locuri de europarlamentar din partea acestui partid, fără ca numeni să conteste?

Căutînd răspunsurile la aceste întrebări, și la altele care se mai pot pune, să înaintăm cu acest articol, deschizînd un capitol, pe cît de sensibil, pe atît de necesar. Veți constata.

Ce vrea, de fapt, Diana Șoșoacă?

Pentru că acest capitol, prin nominalizarea unor precepte ale Dianei Șoșoacă, s-ar putea să trezească

ușoare suspiciuni, hai să pornim la drum tot cu cartea noastră de căpătîi, Constituția României, din care citez nu pentru a „acoperi” ceva, ci pentru a pune pune în valoare litera Legii de care trebuie să beneficieze toți membrii societății noastre, chiar și cei care nu ne plac, social, avînd manifestări mai aparte decît unii dintre noi. În lumina celor de mai sus citez din Capitolul II din Constituție, „Drepturile și libertățile fundamentale”, Art. 30, „Libertatea de exprimare”, al. 1: „Libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credințelor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sînt inviolabile”; al.2: „Cenzura de orice fel este interzisă”.

Pînă aici e clar, da?

Dar, pentru că paragrafele din Constituție pot fi citite de oricine, mi se poate reproșa de ce nu citez și al. 7 din acest articol 30. Pentru că propunerea este benefică, iată că îl citez și pe acesta, care pare să o îngroape pe Diana Șoșoacă. Oare? „Sînt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”. Ce avem noi aici? – vorba unui analist politic, nelipsit din studioul unei televiziuni.

Părerea mea – avem cîteva interdicții la unele manifestări (oficiale sau de stradă) care, după cum se știe, nu au adus nici un prejudiciu persoanelor care le-au generat (am în vedere aici „îndemnul la un război de agresiune” și „Manifestările obscene, contra bunelor moravuri” – dacă nu „ghiciți” la ce mă refer, vă voi destăinui întrun alt articol), și avem cîteva similitudini cu acuzațiile care i se aduc Dianei Șoșoacă, rămase, însă, fără efect, întrucît pînă în prezent, nicio instituție a Statului nu a emis vreun document oficial cu incriminarea acestei persoane, în viziunea paragrafului citat.

Lămurit și acest aspect juridic al „criminalei” Diana Șoșoacă, să vedem, totuși, ce vrea, de fapt europarlamentara SOS România. Înainte de a căuta acest răspuns trebuie să remarcăm două trăsături ale Dianei Șoșoacă, cele principale care, împreună cu altele secundare, conturează din plin personalitatea acestui politician: invocarea suveranismului, ca program politic al formațiunii pe care o conduce, și curajul civic – acel avînt social care îi imprimă, de multe ori, manifestări vocale și aerodinamice de sonoritate și gesticulații destul de ridicate. Totuși, ce vrea doamna Diana Șoșoacă de-a pus pe foc nu doar România ci chiar Consiliul Europei?

Pe plan intern, ea se vrea a fi „pansamentul” tuturor relelor și bubelor pe care poporul le simte pe propria-i piele din cauza conducerii incorecte a Țării de către partidele aflate la guvernare. În cadrul acestui demers politico-patriotic, fosta senatoare a venit cu mai multe propuneri (unele chiar legislative), pe care le-a încadrat în crezul ei politic: • Neobligativitatea purtării măștii în timpul pandemiei de Covid; • Neîncadrarea bolnavilor decedați pe timpul internării în spitale, în grila de cauzalitate de Covid, inducînd ideea acoperirii astfel a unor incompatibilități medicale;

• Desființarea Jandarmeriei. Aici e cazul unui mic comentariu. Așa cum se știe, de-a lungul timpului, mai ales în perioada interbelică a României, Jandarmeria, ca armă, era privită, mai ales în mediul rural, ca o forță coercitivă, pusă în folosul clasei dominatoare, trimiteri de exemplificări la înăbușirea Răscoalei țăranilor de la 1907. Pe acest sentiment național, de ură și de revoltă împotriva unor conaționali deveniți zbiri în unele situații limită, introducînd în ecuație și experiența personală în confruntarea cu organele de ordine – în speță Jandarmii – ea a venit la Senat cu această propunere care, bineînțeles, nu a fost acceptată, creînd încă un focar de neliniști în jurul Dianei Șoșoacă; • Printr-o propunere legislativă, aflată acum pe masa Parlamentului, Diana Șoșoacă cere abrogarea Acordului de acceptare de către România privind Corporația Financiară Internațională. Foarte interesante în acest caz sînt cunoștințele fostei senatoare despre anumite legi și efectul acestora, cum este această lege invocată (Legea nr. 28/1991). În expunerea de motive, inițiatoarea vine cu o complexă documentare și justificare, ajungînd pînă la pierderea suveranității României, explicînd că „În fapt, prin prezenta lege, ce subordonează România unei corporații, România nu a fost niciodată condusă de președinte, guvern sau parlament, ci prin comenzi din afară, prin intermediul acestei corporații, care și-a însușit toate bogățiile țării”. Continuîndu-și pledoaria, mai scrie că: „La data adoptării acestei legi era vid constituțional, întrucît Constituția României a intrat în vigoare la data de 21 noiembrie 1991, ori acestă lege a fost publicată în Monitorul Oficial în martie 1991, ceea ce înseamnă că totul a fost premeditat și nelegitim”.

O întrebare: dacă solicitarea venea din partea unui parlamentar cu un statut mai potolit, și fără derapaje vocale la tribuna Parlamentului, cum ar fi fost apreciată, mai ales că în descrierea de motive sînt unele argumente asupra cărora ar trebui să medităm?

Pe plan extern, de cînd a devenit europarlamentar, Diana Șoșoacă și-a luat „rolul” în serios, ducînd în Parlamentul European o parte din manifestările ei din Parlamentul României. Ce s-a întîmplat în acest caz, s-a văzut atunci cînd, în încercarea de a-și prezenta cuvîntul în stilul ei de pe Dîmbovița, a fost oprită de la cuvînt și chiar dată afară din sală! În acest context „incriminatoriu” , hai să punctăm și cîteva elemente din Parlamentul European de la Strasbourg, locul 177, gen Diana Șoșoacă.

• Scandalul cu eliminarea ei din sală a avut loc atunci cînd Diana Șoșoacă s-a ridica vehement împotriva realegerii Ursulei von der Leyen în funcția de președinte al Comisiei Europene. De altfel, au fost mai mulți europarlamentari care nu au votat-o pe doamna Ursula, numai că aceștia au făcut-o prin votul electronic, nu ca Diana noastră, și prin vociferări; • „V-am ascultat aici vorbind despre ISIS și teroriști, însă cred că ar trebui să ne amintim cine le-a înființat și cine le-a finanțat: Statele Unite ale Americii și NATO, NATO pe care o considerați armata Uniunii Europene. Dacă NATO nu ar ataca statele – pentru că NATO nu mai e demult o organizație defensivă, ci una ofensivă – atunci nu am mai avea nicio migrație” – Strasbourg, 16 septembrie; • „Aș vrea să vă întreb de ce nu li se dau românilor acum în această situație (în urma inundațiilor – n.a.) ajutoare cum au fost acordate ucrainenilor pentru că pentru ucraineni România a plătit chirii gratis, le-a plătit toate cumpărăturile, n-au plătit absolut nimic, școală gratis, tot ce au

avut nevoie, inclusiv combustibil gratis, pentru copiii lor s-au acordat 800 de euro pe lună în timp ce copiii românilor au 50 de euro pe lună ca alocație. De ce nu se face la fel?” – Strasbourg, 17 septembrie; • „Vorbeați de respectarea statului Israel și de respectarea teritoriului. În 1946 tot teritoriul pe care îl ocupă azi Israelul aparținea Palestinei. În 1947 jumătate din teritoriul Palestinei devenea Israel datorită planurilor Națiunilor Unite. Între 1949 și 1967 peste 80 la sută din teritoriul Palestinei devine Israel. În 2012 mai rămîne 10 la sută din teritoriul Palestinei sau chiar mai puțin, Palestinei. Deci pe cine apărăm și al cui e teritoriul?”

– Strasbourg, 17 septembrie.

Au mai fost și alte intervenții, deși scurte, destul de relevante, în viziunea proaspetei europarlamentare Diana Șoșoacă, declarații ce ar fi bine să fie cunoscute măcar de cei care au trimis-o în Parlamentul European.

Eu nu știu dacă ceea ce a spus Diana Șoșoacă de la înalta tribună a Comunității Europene e mult sau e puțin, reflectă sau nu adevărul istoric, fiecare dintre noi poate trage propria-i concluzie. Pentru a încheia acest capitol, în a vă ajuta în formularea unei aprecieri la intervențiile Dianei Șoșoacă, vă adresez o rugăminte: numiți repede un europarlamentar român (din cei 33) care să fi ridicat glasul de la aceeași tribună, solicitînd tratament egal României, pe plan european, cu statele cele mai dezvoltate de pe continent. Și cunoaștem că au fost numeroase cazuri semnalate de mass-media – și nu doar atît!

CCR a cui mai e?

Despre Curtea Constituțională a României, Cons-­ tituția are Titlul V, intitulat chiar „Curtea Consti­ tuțională”. După ce, la art. 142, al. 1, definește ce este: „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”, după trei articole privind membrii CC, urmează art. 146 – Atribuții – format din 12 alineate.

Citind cu atenție aceste atribuții, care analizează constituționalitatea sau neconstituționalitatea dife­ri­telor legi, hotărîri, acțiuni etc., am găsit abia la penultimul alineat (litera k), următoarea atribuție: „hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic”. Deci, nimic în legătură cu interzicerea unei candidaturi la funcția de Președinte al României.

Mai mult, Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în cele 77 de articole, art. 39 face referire tot la partidele politice: „Judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic”, în care, la al. 2, scrie, negru pe alb: „Contestația privind constituționalitatea unui partid politic poate fi formulată de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern. Președintele Camerei poate formula contestația numai pe baza unei hotărîri adoptate de Cameră cu votul majorității membrilor săi”.

Am făcut această trimitere la atribuțiile CCR spre a adînci și mai mult stupefacția cu hotărîrea instituției în cauză – „garantul suprem al Constituției” – de a soluționa o contestație a unui fost membru al partidului SOS România, și fosta prietenă a președintelui acestui partid, Diana Șoșoacă, interzicînd acceptarea dosarului de candidatură la alegerile prezidențiale.

Anularea deciziei Biroului Electoral Central de către CCR, cu excluderea Dianei Șoșoacă de la alegerile pentru Palatul Cotroceni, a creat o amplă dezbatere pe

principii juridice și pe jurisprudența cazului în speță, buni cunoscători ai legilor (Augustin Zegrean, fost președinte al CCR, Daniel Morar – fost procuror șef al DNA și fost judecător la CCR), precum și alți juriști de marcă, au demontat hotărîrea CCR privind-o pe Diana Șoșoaă, în primul rînd, nu ca persoană, ci ca principiu. Creînd astfel un precedent, Curtea Constituțională, pe considerentele halucinante invocate în motivarea hotărîrii la care mă refer, poate, în viitor, bloca nu doar o candidatură, ci și dreptul de a alege. Aceeași observație a avut-o și fostul judecător și membru al CSM, Toni Neacșu, alertînd opinia publică asupra nocivității acestei hotărîri ce se poate extinde asupra tuturor celor care împărtășesc opiniile Dianei Șoșoacă sau fac parte din partidul SOS România.

Motivarea hotărîrii CCR este, pur și simplu, o insultă chiar la Constituția României, cei 5 membri prezenți la vot invocînd un sistem judiciar „inventat” de ei, cu trimiteri alarmante la relațiile internaționale ale României, speculînd, probabil, activitatea în politica externă a președintelui României. Eu nu cunosc vreun document sacrosant, la care Țara noastră este semnatară, și care să interzică vreo critică din partea vreunui român la UE sau NATO. Ce sînt aceste două instituții, în ochii celor 5 „magnifici” de la CCR? Biserica Ortodoxă Română? Isus Christos? Dumnezeu pe pămînt? Cum să nu rămîi perplex în fața unor citate din această aberantă motivare, care răstoarnă toate preceptele libertății de opinie și de a alege în România: „Încalcă condițiile de eligibilitate prevăzute în dispozițiile constituționale ale articolului 1 alineatele 3 și 5, ale articolului 80 alineat 2, corelate cu cele ale articolelor 148 și 149, cu referire la valorile democrației, la statul de drept, la respectarea Constituției, corelate cu garanția politico-militară, respectiv apartenența României la UE și NATO”. Mai departe, deraind complet de pe traiectoria realității, CCR ne predă o lecție politică: „Apartenența la UE și la NATO constituie garanția politică, respectiv militară a evoluției democratice a statului și asigurării existenței statului de drept”. Bietul Carol I și statul de drept din vremea lui ce-or mai fi suferit că nu am aparținut de vreo entitate gen UE sau NATO! Astfel cum au catalogat-o specialiștii, decizia CC este un abuz vădit la adresa regulilor democratice și a Constituției înseși, cu specificarea că aceste condiții pentru candidat sînt identice cu cele pentru ca cetățeanul să-și exercite votul. Extrapolînd articole și idei în afara Constituției, CCR a inventat un fel de instrument național, un barometru de măsurare a poziției unui român la valorile Constituției României, la calitățile de a fi un bun cetățean și iubitor de UE și NATO, aprecieri care se transformă într-o voință arbitrară. Prin hotărîrea luată, CCR s-a transformat în ceva ccea ce nu este – într-o instanță de judecată, substituindu-se acesteia și hotărînd, în raport de „cumințenia” unui candidat sau altul, de declarațiile pro sau antisistem, să-i dea cale liberă sau să-l blocheze într-o astfel de candidatură.

Ca să pun pecetea pe inedita hotărîre a CCR, în acest caz, ce element să mai adaug în favoarea încălcării Constituției de însăși CC, decît poziția unui judecător al acestei curți, Laura Iuliana Scântei care, la finalul unei lungi opinii, încheie astfel: „CCR constată că un comportament al unei persoane, evaluată prin prisma unor conduite, opinii și declarații publice, este contrar Constituției, pentru că nu este un comportament constituțional responsabil și apt să susțină funcția președintelui României de a veghea la respectarea Constituției, iar această constatare se concretizează într-o veritabilă interdicție de a candida pentru candidatul respectiv, fiindu-i eliminat dreptul constituțional de a fi ales. Or, drepturile electorale pot fi interzise doar în situații expres și limitativ prevăzute de Constituție”.

Erat demonstrandum!

A fost ziua în care Democrația în România a fost înghițită de Dictatură.

Note: 1. Apropo de întrebarea „CCR a cui mai e?”.

A UE sau a NATO? Eu credeam că (mai) este a României!

2. Iată numele celor 5 „magnifici” care au revoluționat jurisdicția română, spre veșnica lor pomenire: Marian Enache, Bogdan Licu, Attila Varga, Cristian Deliorga și Gheorghe Stan.

14

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

Chipuri de boieri si , jupînese

MOȚOC VORNICUL – FICŢIUNE ŞI ADEVĂR (I) A doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu în Moldova (1564-1568).

Ani grei, de mare nesiguranţă pentru boieri şi de cumplită sărăcie pentru popor: tiranie, pedepse sîngeroase, dări apăsătoare. De toate, vinovat era el, domnul cu gînduri diabolice, dar, nu mai puţin, şi sfetnicul său apropiat, bătrînul vornic Moțoc, cel care nu pregeta să pună în practică ideile Lăpuşneanului. Şi atunci s-a ridicat ţara cerînd capul lui Moțoc.

Răsunau bolţile palatului de strigătele mulţimii: „Moțoc să moară!“, „Să ne deie pe Moțoc!“. Încolţit, domnul nu avu de ales, hotărînd să-l sacrifice pe marele vornic ambiţiilor sale despotice. Înţelegind ce soartă îl aştepta, Moțoc începu să se roage cu ultimele puteri: „Maică, preacurată Fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!... Dar ce le-am făcut eu oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta, şi mă jur să fac o biserică, să postesc cît voi mai avea zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monastirea Neamţului!... Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre nişte proşti, pre nişte mojici. Pune să deie cu tunurile într-înşii... Să moară toţi! Eu sînt boier mare, ei sînt nişte proştii“. Replica domnului veni ca o sentinţă: „Proşti, dar mulţi!“ şi „ticălosul boier căzu în braţele hidrei acesteia cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăţi“.

De peste un veac şi jumătate, această poveste, aşternută pe hîrtie cu har scriitoricesc de C. Negruzzi, a făcut un deserviciu uriaş celor două personalităţi ale istoriei noastre, proiectîndu-le chipurile în oglinzi deformatoare, care au reflectat figuri monstruoase, cu priviri împăienjenite şi guri strîmbate de rînjete.

Adevărul istoric, cel relevat de documentele vremii este, însă, altul. Actele de cancelarie, rapoartele diplomatice, scrisorile contemporanilor vorbesc de vornicul Ion Moțoc, înfăţişîndu-l în mod cu totul diferit de personajul celebrei nuvele. Ne rămîne acum să ordonăm corect informaţiile aflate la îndemînă pentru ca, din tabloul rezultat, să ne privească adevăratul chip al acestui nedreptăţit al trecutului.

„... ostaşul... viteaz“... În primele decenii ale veacului XVI, un uric domnesc de proprietate asupra pămîntului pomeneşte pe cel dintîi membru al familiei Moțoc: Ioan (Ivanco) sulger. Se pare că acesta a avut doi fii: Ion şi Gheorghe, cel din urmă fiind tatăl eroului nostru şi al fra­telui său, menţionat, dar nenumit, în testamentul vornicului.

Datorită sărăciei informaţiiior din documente, aceste legături de rudenie se pot reconstitui doar prin deducţii

„Capul lui Moțoc vrem“, tablou de Apcar Baltazar

logice: la fel stau lucrurile şi în privinţa anului de naştere a viitorului mare dregător. Cum la acea vreme acte de stare civilă nu existau, iar înaintaşii noştri găseau cu cale să consemneze aceste evenimente în scriptele familiei doar arareori (îndeobşte, pe filele albe ale cărţilor de cult), este foarte dificil de stabilit, astăzi, cînd a văzut lumina zilei una sau alta din personalităţile istoriei noastre. În ceea ce-l priveşte pe vornicul Moțoc, sînt, însă, alte date pe baza cărora putem presupune că venirea lui pe lume s-a produs prin 1525; astfel, pe de o parte, prima atestare ca dregător datează din 1552, iar pe de alta, soţia lui este amintită de documente încă un sfert de veac după moartea sa, pînă în ultimul deceniu al secolului. Că în anul morţii (1564) era încă în puterea vîrstei, ne-o dovedeşte şi faptul că nu apucase să înalţe nici o ctitorie, cum s-ar fi cuvenit rangului său. Ştirile despre purtători ai numelui Moțoc se înmulţesc, în actele moldoveneşti, în ultimul sfert al veacului XVI. Analiza lor atentă dovedeşte că nu este exclus să avem de-a face cu un singur neam, un vechi trunchi comun, din care s-au desprins, apoi, mai multe ramuri. Una dintre acestea era familia vornicului, cu obîrşia în Ţara de Sus, în satul Iacobeni, pe Jijia (ţinutul Hîrlău). Mitropolitul Moldovei, Varlaam, autor al celebrei Cazanii (1643), cobora tot dintr-o familie Moțoc, după cum ramura stabilită în Ţara de Jos i-a dat pe ctitorii mînăstirii Mira de pe apa Milcovului.

Viitorul vornic s-a născut, aşadar, într-un neam mare, răspîndit în întreaga Moldovă. Dar deşi foarte numeros, acesta n-a avut printre membrii lui mari personalităţi, cu importanţă deosebită în viaţa politică şi militară a ţării.

De aceea, credem că Ion Moțoc a fost, cu adevărat, un homo novus, ridicat datorită propriilor calităţi din rîndul micii boierimi şi investit cu dregătorii de seamă. De altfel, faptul că avem de-a face cu o familie puţin importantă este dovedit şi de documente, care nu înregistrează nici o înrudire între Moţoceşti şi neamuri ilustre ale vremii, pînă la mijlocul Secolului XVI. De-abia soţia vornicului, Măgdălina, va fi veriga de legătură cu vechi şi preţuite familii precum: Frunteş, Gheanghea sau Herţea.

Ce va fi făcut tînărul Moțoc în anii copilăriei şi adolescenţei, nu ştim, dar judecînd după cariera sa ulterioară, putem bănui că a deprins de timpuriu meşteşugul armelor. La 2 iulie 1548, domnul Moldovei, Iliaş Rareş, îl va trimite la Bistriţa, de unde se pare că s-a refugiat în Polonia, intrînd în slujba lui Petru stolnicul – viitorul domn Alexandru Lăpuşneanu. Îl va fi apreciat „pribeagul“ dacă la întoarcerea sa în ţară îl va aşeza pe Moțoc în fruntea oştilor. În acea toamnă a anului 1552, după complotul încheiat cu uciderea lui Ştefan Rareş (1551-1552) la Ţuţora, pe malul Prutului, unii boieri au trecut de partea pretendentului sosit cu ajutor polon, în timp ce alţii, credincioşi doamnei Elena, văduva lui Petru Rareş, i s-au închinat lui Joldea, ginerele acesteia.

La aflarea veştii, Lăpuşneanu „de sîrg au trimis – scrie cronica – pre Moțoc vornicul cu o seamă de oaste înainte, ca să prinză pre Joldea vodă, şi prinzîndu-i calea la Şipote, neavînd el nici o ştire de nicăierea, l-au împresurat oastea leşească şi l-au prins viu“. Credinţa, înţelepciunea şi şiretenia dovedite pe cîmpul de luptă de Ion Moțoc îl vor fi determinat pe proaspătul domn să şi-l apropie mai mult pe acest boier, încredinţîndu-i dregătoria de „vornic al întregii noastre curţi şi staroste ţinutului Iaşilor“. În primii șase ani care au urmat, Moțoc nu a intrat în sfatul domnesc, neajungînd, aşadar, mare dregător, dar a îndeplinit cu succes toate misiunile militare care i-au revenit. Şi au fost mai multe de acest fel, pentru că în Transilvania acelei vremi nu încetase lupta pentru tron dintre Ferdinand de Habsburg, de o parte, şi regina Isabella (văduva lui Ioan Zápolya) şi fiul

RM

său, Ioan Sigismund, de alta. Partizan al acestuia din urmă, Alexandru Lăpuşneanu va trimite peste munţi, în septembrie 1553, un detaşament de 1.000 de oşteni, avînd în frunte pe Ion Moțoc, pentru a-i obliga pe ardeleni să se supună moştenitorului lui Zápolya, sub ameninţarea că, în caz contrar, Transilvania va fi trecută prin foc şi sabie. Lupta pentru coroana Transilvaniei a continuat şi, drept urmare, în primăvara anului 1556, sultanul Soliman Magnificul a cerut muntenilor şi moldovenilor să pătrundă în Ardeal, să-i alunge pe imperiali şi să-l înscăuneze pe Ioan Sigismund. Şi de această dată, greutăţile campaniei militare au fost puse tot pe umerii lui Moțoc, însărcinat să comande avangarda, în timp ce domnul îi urma cu grosul oştirii.

Pentru mai multă siguranţă, după ungerea noului principe, în cetatea Clujului, Moțoc şi oamenii săi au fost lăsaţi în Transilvania pînă în luna iunie. Dar întorşi în ţară, cînd apele păreau să curgă în matca lor firească la curtea principelui vecin, ei n-au avut parte de odihnă, fiindcă la ieşirea din cumplita iarnă a anului 1556 au primit din nou poruncă să treacă munţii spre apus. De data aceasta, Moțoc a plecat însoţit de detaşamente mult mai numeroase, care trebuiau să-l alunge definitiv pe Ferdinand de Habsburg din Transilvania.

Mai mult ca sigur, succesele repurtate în războaie i-au adus popularitate „vornicului de pe lîngă domn“.

Diplomatul Ioan Belsius, care l-a văzut la Suceava, îl considera „ostaşul cel mai viteaz“ pe care îl avea ţara, comandant „pe care oastea îl iubeşte fierbinte“.

Cunoscînd această stare de lucruri, Alexandru vodă l-a ridicat la dregătoria de mare vornic, cea care îi aducea, de drept, şi un loc în sfatul domnesc.

„Trădător“ şi diplomat Ce se va fi întîmplat în anii care au urmat, este greu de spus; greu de înţeles este ce-l va fi îndemnat pe marele vornic, altă dată devotat trup şi suflet voievodului său, să urzească planuri de trădare. Poate domnul era prea autoritar? Poate personalitatea boierului se lovea de aceea a domnului? Poate apăruseră neînţelegeri personale? Poate. Destul că ideea ascunsă de a-l înlătura pe Lăpuşneanu începea să capete contur; în toamna lui 1561, fascinantul aventurier Iacob Heraclid Despot, cu sprijin habsburgic, „a înaintat înăuntrul țării şi s-a pregătit de luptă, vrînd să apuce domnia“. Ca de obicei, „purtătoriu de ostile lui Alexandru vodă“, după spusa cronicarului Nicolae Costin, a fost desemnat marele vornic Moțoc.

Prima confruntare – cea de la Verbia – a adus victoria de partea lui Despot. Înfrînt, Lăpuşneanu a strîns o nouă oaste cu care şi-a întîmpinat adversarul la Huşi. Aşezate pe un mal şi pe celălalt ale Prutului, cele două oşti se priveau faţă în faţă. La sfatul lui Moțoc, domnul a poruncit ca tunurile îndreptate împotriva duşmanilor să fie întoarse şi duse ceva mai departe“, iar ei, vornicul, a cerut să vorbească cu Anton Szekely, comandantul armatei lui Despot. „Ce vor fi vorovit în scurtă voroavă – spune acelaşi Nicolae Costin – nu scriu istoricii, fără cît că au vorovit amîndoi“.

Conţinutul discuţiei poate fi dedus, însă, urmărind evenimentele care au urmat. Moțoc a declarat ostilităţile încheiate şi oastea Lăpuşneanului, atrasă de strălucirea „taberei Ungurului“, a trecut Prutul pentru a se putea minuna mai îndeaproape. Şi, stupoare, în acel moment, tunurile lui Despot au început să tragă.

Privind sîngerosul spectacol, Lăpuşneanu a înţeles că ceasul său sunase. Părăsindu-şi ţara cu puţini însoţitori, s-a retras la Chilia, unde îl aştepta doamna Ruxandra; de acolo, familia domnească a luat drumul Ţarigradului, fără să bănuiască ce soartă li se pregătea: exilul într-un oraş îndepărtat din Asia Mică. În urma lui, Despot, ajuns domn al Moldovei, „ales-au patru boieri de credinţă, pre carii au lăsat toată cîrma ţării“. Printre ei – Ion Moțoc, care trebuie să se fi bucurat, într-adevăr, de mare încredere, dacă noul domn l-a însărcinat să meargă în Ţara Românească împreună cu Avram Banilovschi – iscusit diplomat al vremii – ca să o peţească pe una din surorile lui Petru cel Tînăr, fiica doamnei Chiajna. (va urma) MARIA MAGDALENA SZEKELY

RM

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

(

p O V E S T I A D E V A R A T E 1898. Un român la Istanbul (II)

15

În fine, după mai multă aşteptare, soseşte o serie de vreo 6-7 carete elegante, înhămate cu cîte doi cai. Într-una, sultane, în mantii de mătăsărie roză, verde deschis sau albastră. Se înşiră în curte, de-a lungul grilei; caii se deshamă şi, fără mai multă ceremonie, prinţesele se lasă să aştepte în trăsură. În fine, iată şi o caleaşcă poleită, cu doi cai roibi deschis, cu un vizitiu în haină roşie, cu mîneci flotante, toată muiată în fir. În fund, șade sultanul Abdul Hamid, figură slabă, năsoasă, cu barba cănită. Dinainte, un bătrîn care mi s-a spus că e Osman Gaziul. Trupele aclamă, prezintă armele şi apoi cu mîna salută turcește. La înapoiere, sultanul se urcă singur într-un phaeton, înhămat cu doi cai albi. E îmbrăcat peste uniformă, cu toată căldura, cu o redingotă cenuşiu închis. Doi (indescifrabil) în albastru aleargă înaintea cailor şi toţi paşii burtoşi urmează pe jos; sultanul mînă singur.

Plecînd de la Selamlîc, coborîm, urcăm apoi altă colină (tot Constantinopolul cu Scutari e pus pe dealuri) cam pustie, încoronată de o cazarmă mare, iarăşi galbenă şi bordată pe culme de ceva grădini şi berării cu nume europene. În fine, dăm de marea stradă de la Pera, parcursă de tramvai, trăsuri şi mulţime de lume de toate naţiile. Aici sînt magazinele cele mai frumoase. Case europene cu 5-6 etaje, trotuare bune; în unele părţi te-ai crede în vreo stradă vieneză. Numai fesurile numeroase, plus, pe ici pe colo, cîte o plăcintărie sau restaurante ce îţi mai aduc aminte de Orient.

Oprim la restaurantul Janni, servit de chelneri în frac; aici mănîncă ambasadorii. Ni se dă excelent homard şi pilaf cu măruntaie, poame suculente.

După Janni ajungem la o mică răspîntie, unde e şi gara funicularului care coboară la chei. Luăm pe o stradă, tot europeană, şi o urmăm la vale, străbătînd cartierul Galatta, trecem pe lîngă palatul de piatră al Băncii Otomane şi pe lîngă zidurile a două grădini de chiparoşi sînt cimitire. Agentul, dl.

Szomery, ne pune la dispoziţie o mică şalupă cu abur şi o pornim de-a lungul Cornului de Aur, braţ al Bosforului, care înaintează în uscat şi desparte Galatta de vechiul Stambul. Trecem pe sub cele două punţi aşezate pe plute de fier, pe lîngă Palatul Amiralităţii – tot galben –, pe lîngă arsenale de construcţii, pe lîngă tot felul de ambarcaţii şi pe lîngă o sumă de vase ancorate de-a lungul ţărmului drept: iahturi împărăteşti, staţionare de ambasade, pacheboturi, bătrîne cuirasate scoase din serviciu.

Sus, pe înălţime, dominează palatul Ambasadei engleze; trebuie să aibă o vedere admirabilă (acela al Rusiei e

în ciment colorat; toate au mai multe etaje; toate au balcon închis, un fel de parte care iese deasupra străzii; la mai toate, ferestrele sînt astupate cu un în strada Pera şi se distinge prin seniorialele porţi de grilagiu subţire de lemn, ca să nu se vadă haremurile, fier ale curţii). Pe celălalt mal, la stînga, cum mergem, străzi strîmte se compun numai din scări de piatră, e Stambulul, pe locul unde a fost vechea capitală a prin multe ulicioare vezi, trecînd sau staţionînd, Imperiului Byzantin. Aici, la vîrful promontoriului detaliu caracteristic, şiruri de catîri cu samarele (pointe du Sérail) care înaintează între Cornul de Aur încărcate. Pavagiul – macadam (pietriş) sau piatră şi începutul Mării Marmara, se văd clădirile albe ale cubică; trotuarele, pe unde am trecut, de asfalt. Pe vechiului Serai, cu o clopotniţă care răsare deasupra unde e loc mai larg şi neted, tramvaiuri cu imperiale arborilor şi seamănă cu ale bisericilor catolice. pline de fesuri. Pe străzi tot felul de levantini, hogi Aici e Sfînta Sofia, aici e cartierul Fanarului şi al cu turbanuri şi halaturi lungi, turcoaice sau negrese Patriarhiei, cuibul familiilor grece care dădeau domni cu fuste în cap ca să nu li se vază gura sau cu petec ţărilor noastre. Ni se arată o casă ciocolatie: e palatul de mătase neagă care le fîlfîie pe nas. Alături, pălării patriarhului şi, mai departe, o casă roşie cu turn: o înalte, rochii elegante şi, pe ici pe colo, cîte un călugăr şcoală grecească. Aici sînt, mi s-a părut, şi moscheele sau călugăriţă catolică. Iar faimoşii cîini dorm toată cele mai remarcabile, precum a Valideei, Osmanieh, ziua cîte cinci-şase la un loc. Foarte urîţi, mai toţi Sultanieh, înălţînd, deasupra construcţiilor, cupole roşi şi roşii.

Coborîm din nou jos la cheiul de la Galatta, asemănătoare Sfintei Sofii şi profilînd pe cer senin însă ca mijloc de locomoţiune luăm drumul de fier vîrfurile aeriene ale minaretelor de marmoră. În fundul funicular.

Seara, pe puntea vasului nostru, privim Cornului de Aur e moscheea lui Eyub şi Apele dulci de Europa, adică un pîrîu şi verdeaţă, unde vin odaliscele forfota ambarcaţiilor pe Bosfor, luna care se ridică să se plimbe. Şalupa însă nu poate aborda, căci n-are lină deasupra Scutariului şi numeroasele licăriri ale coastei asiatice. Rupţi de oboseală, dormim perfect destulă apă. În aceeaşi zi trecem puntea care leagă cheiul cu în cabinele vaporului.

Dimineaţa avem sub ochi spectacolul vesel al unui Stambulul peste Cornul de Aur. Pe padelele lui trec tot Orientul şi Occidentul. Intrăm la Stambul. Trecem oraş care se deşteaptă. Turnul rotund Galatta, deasupra pe sub gangul moscheei Valide, dăm la dreapta de amfiteatrului de case, domină tot Constantinopolul şi Palatul poştelor şi de Ambasada austriacă; la stînga apele canalului se întind largi şi albastre spre Scutari. de Palatul Sublimei Porţi sau Vizirat (numai numele e Ca să ajungem la Sf. Sofia, trecem iar la Stambul pe sublim). Străbatem apoi curtea moscheei de marmoră lîngă un palat cu fronton de tunuri, minister de război Osmanieh, cu faţada, ca şi la Valide, ornată cu multe sau şcoală militară; urcăm străzi originale, bordate guri de fîntînă, ca să se spele credincioşii şi iată-ne numai de case vechi de lemn tăcute, cu balcoanele la Bazar. Galerii de zid boltite, unele cu arcade, toate închise şi ferestrele astupate de grătare. Oprim la un încondeiate sus cu albastru. Nici o marfă originală; zid înalt cu poartă, urcăm nişte coridoare; am ajuns, impresia de mărire. O singură vastă cupolă deasupra lipscănie proastă şi mirosuri de grăsime.

Nu ne astîmpărăm, sau mai bine zis nu se astîmpără navei, aproape pătrată, a templului. O balustradă de damele, şi pornim în aceeaşi zi, la Pera, prin tot felul de fier înconjoară etajul superior. Coloane mari, care mi străzi suitoare. Toate străzile urcă; loc e puţin, faţadele s-au părut de iasp (mineral, varietate feruginoasă de caselor se înghesuie, zid, una lîngă alta, toate sînt de silex) şi de porfir, despart, jos şi sus, nava de porţile lemn, la unele mai simple, aparent, la altele îmbrăcat laterale şi de vestibuluri. La ambele căpătîie sînt legate în bronz. Uşile, enorme, îmbrăcate de Catedrala Sf. Sofia asemenea în bronz. Arcadele coloanelor sînt împodobite cu mozaice; cîmpul de aur, decoraţii sobre de lămîi, flori, cruci; pereţii templului îmbrăcaţi la tot etajul de jos în plăci de marmoră. Lespezile tot de marmoră. La 4 colţuri ale navei se află, sus, o decoraţie, sub poleiala pusă de turci, se zăreşte conturul dominant al unui Christ colosal cu braţele întinse. Lumina vine prin ferestrele înguste ale altarului şi, pe laturi, prin ferăstrui aşezate pe vreo trei rînduri descrescînde cu cît se apropie de tavan. (va urma) Selecţia textului şi prezentare Marian ŞTEFAN Moscheea Osmanieh

Turnul Galatta

16

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Noua religie

(urmare din pag. 1) O să vă surprindă – cum m-a surprins și pe mine – că lumea Occidentală e 90% astfel.

Pînă și adulții gîndesc și se simt la fel, luînd în derîdere și considerînd o minciună faptul că nimeni dintre cei care s-au împărtășit pe timpul COVID prin aceeași linguriță nu au luat boala. Bine, din ăștia sînt și aici, dar o minoritate.

Sigur că la cît sînt de lipsiți de originalitate, creatorii noii religii se folosesc de simbolurile creștinismului și de organizarea lui pentru a pregăti această nouă religie ca mijloc de control asupra umanității, nu ca formă a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Băieții ăștia se uitau cu jind la felul în care preoții controlau și dirijau masele (așa li se părea lor) și vor și ei la fel. Prin urmare, în noua religie au nevoie de reguli noi așa că se folosesc de ceea ce ei consideră a fi reprezentanta religiei creștine sau singura biserică creștină adevărată – mă refer la cea catolică. Prin urmare, episcopul Romei, autointitulat Papa, a inventat noi păcate pentru credincioși. Iată ce scrie pe tema asta site-ul europeanconservative.com: „Cu ocazia ultimei sesiuni a Sinodului asupra Sinodalității, Vaticanul tocmai a publicat o nouă listă de păcate pe care să le adauge la cohorta lungă de eșecuri umane în a face voia lui Dumnezeu. Dar sînt acestea cu adevărat păcate noi? Exercițiul are toate semnele distinctive ale unei versiuni catolice a autocriticii în stil sovietic, menită să îmbrace păcatele vechi în hainele corectitudinii politice.

Cea de-a doua sesiune a Sinodului despre Sinodalitate s-a deschis la Roma cu un nou tip de celebrare penitențială. Prezidată de Papa Francisc, ședința a fost prilejul de a face publică o nouă listă de păcate, într-o adunare extraordinară. Lista cuprinde: păcatul împotriva păcii, păcatul împotriva creației, împotriva popoarelor indigene, împotriva migranților, păcatul abuzului, păcatul împotriva femeilor, familiei, tinerilor, păcatul doctrinei de a arunca primul cu piatra, păcatul împotriva sărăciei, păcatul împotriva sinodalității sau lipsa de ascultare, comuniune și participare a tuturor.

Forma luată de sărbătoarea penitențială ridică deja întrebări în sine. După ce a ascultat mărturiile «victimelor» acestor păcate, Severanul Pontif a cerut iertare pentru toți credincioșii, dar fără a acorda această iertare, întrucît absolvirea colectivă este rezervată doar pentru cîteva cazuri grave și urgente.

Cererea de iertare este făcută pentru toți cei botezați — dar nu necesită iertarea deplină, conștientizare și pocăință a persoanei care o imploră? Este greu de văzut ce conștiință «colectivă» ar putea fi manifestată într-o asemenea ceremonie.

Dar să ne întoarcem acum la conținutul păcatelor în detaliu. Cîțiva cardinali au primit sarcina de a da explicații live în timpul ceremoniei pentru a-i ajuta pe credincioși să «înțeleagă» aceste noi păcate. Nu este sigur că exercițiul a fost un succes total”.

Chestia asta cu ajutarea credincioșilor să înțeleagă noile păcate îmi seamănă a reeducarea din centrele de detenție sovietică din România anilor ʼ50 - ʼ60. Sînt eu nebun, sau așa e?

Citez din europeanconservative.com: „Unele dintre aceste păcate nu sînt nimic nou. «Păcatul împotriva păcii» este evident, deoarece războiul este în esență rodul păcatului originar. Și cum rămîne cu «păcatul abuzului»? Este clar că evidențierea acestuia este un răspuns la numeroasele scandaluri morale care au defăimat și încă defăimează Biserica în vremurile noastre tulburi. Dar în abuz, fie el moral sau sexual, regăsim încă o dată o nouă formulare a păcatelor cunoscute deja cuprinse în poruncile divine și în morala imemorială a Bisericii”. Oare o fi vorba despre abuz luat în senul său larg? Dacă prin abuz se va considera păcat și abuzul de folosire a apei

sau de poluare a planetei ori de a consuma carne și produse animale? Bietul Dumnezeu, cîte prostii i se pun în cîrcă. „«Păcatul împotriva să­ răciei» necesită clarificări suplimentare. Combaterea sărăciei este un lucru bun în sine. Caritatea față de cei mai săraci a fost în­tot­ deauna una dintre prin­ cipalele forțe motrice din spatele acțiunii creștine și a oferit catolicismului o serie de sfinți imenși, pre­ cum Sfîntul Vincențiu de Paul sau, mai aproape de noi, Sfînta Maica Tereza.

Păcatul împotriva sărăciei trebuie, probabil, înțeles ca păcatul persoanei care refuză să lupte împotriva sărăciei — dar, din nou, datoria de caritate este un fapt bine cunoscut, așa că de ce adaugi completări?”.

Eu văd în acest păcat contra sărăciei un fel de „să fim toți egali în bogăție” adică toți la fel. Recunoașteți principiul comunismului marxist de egalitate pentru toți. Cum s-ar spune, salariu minim garantat și dacă miști în front, ți-l diminuează? Probabil sînt doar eu paraonoic scriind asta, deși ultima dată cînd m-am verificat eram normal.

Citez din nou: „În ceea ce privește alte păcate incluse în această nouă listă, cum ar fi «păcatul împotriva femeilor, familiei și tinerilor», formularea lor în mod deliberat restrictivă dă impresia unui reflector mediatic asupra cîtorva păcate care sînt foarte apreciate în lumea de astăzi.

Izolate în acest fel și aduse în prim-plan, ele par a fi «semnale» de comunicare alese pentru a potoli spiritele corectitudinii politice. Ce face un păcat împotriva unei femei mai grav decît un păcat împotriva unui bărbat? Și de ce un păcat împotriva unei persoane «tinere» merită mai multă atenție decît un păcat împotriva unei persoane «bătrîne», mai ales într-un moment în care în țările occidentale cursa pentru eutanasie, cu scopul neconfirmat de a scurta orele destul de lungi cheltuite de bătrînii de pe acest pămînt pe cheltuiala contribuabililor?

Cea mai discutabilă parte a acestei liste este cu siguranță «păcatul împotriva creației, împotriva popoarelor indigene, împotriva migranților». For­ mularea cuprinde posibilități vaste. Poate fi înțeles ca o captură ecologică cu aer de cult al zeiței-mamă. Dar în spatele acestei formulări stă mai presus de toate o pocăință plină de dreptate a colonizării și a misiunilor de altădată. Biserica vrea să-și ceară iertare pentru toate momentele în care a fost «complicată în sistemele care au încurajat sclavia și colonialismul». Biserica știe să se bată cu pumnul în piept pentru pocăință.

Arhiepiscopul Jean-Paul Vesco al Algerului, care va fi numit cardinal la următorul consistoriu din decembrie, explică faptul că evanghelizarea ar trebui abandonată, deoarece constituie o formă de violență împotriva indigenilor”.

Asta e minunat. Cu alte cuvinte, să nu mai răspîndim în lume Cuvîntul lui Dumnezeu, ci să-l ascundem și să ne jenăm de el, ca să nu deranjăm popoarele cu alte credințe – așa numita corectitudine politică. Să nu mai facem voia Domnului, ci pe a omului nou, care este noul dumnezeu al noii religii. „Cu toate acestea, definirea «popoarelor indigene» rămîne nerezolvată. O minte incorectă din punct de vedere politic ar putea la fel de bine să observe că popoarele Europei sînt, de asemenea, în felul lor, popoare «indigene» ale căror tradiții ancestrale și cultură nu sînt respectate astăzi: trebuie să se plece în fața afluxului masiv de migranți care ajung pe teritoriul

lor în fiecare an, impunînd noi legi și noi practici.

Doar că noul păcat este inventat tocmai contra acestor popoare indigene cu rădăcini milenare care trebuie destrămate.

Lista se încheie cu noul «păcat împotriva sinodalității». Deci cei care își exprimă îndoieli cu privire la eficiența acestei mașinării care funcționează cu viteză maximă de cîțiva ani, făcînd mult zgomot, dar reformîndu-se foarte puțin, ar fi într-o stare de păcat.

Ar trebui să-l întrebăm pe Moise, transcriitorul Decalogului, ce crede el despre asta și să vedem ce poruncă divină este încălcată de cineva care nu are încredere în dezbaterile care nu duc nicăieri.

«Păcatul împotriva sinodalității» este completat de un păcat împotriva «lipsei de ascultare, comuniune și participare a tuturor». Cardinalul Schönborn, Arhiepiscopul Vienei, a cerut iertare pentru toate momentele în care Biserica a «înăbușit pluralitatea».

Putem oricînd să sperăm că, urmînd propriul sfat, Suveranul Pontif va face progrese în viitor în ascultarea cererilor credincioșilor atașați liturghiei tradiționale, care nu cer decît să participe puțin mai mult la viața Bisericii universale prin evanghelizarea și administrarea sacramentelor fără restricții umilitoare”.

Eu cînd am citit despre acest păcat al sinodalității am zîmbit fiindcă tocmai Biserica Catolică se face vinovată în integralitatea ei de acest păcat, și nu de acum, ci încă de la constituirea sa în anul 1054, cînd episcopul Romei a decis să se rupă de sinodalitatea Bisericii Creștine primare (azi numită Ortodoxă).

Frumos, nu?

Dominicanul Timothy Radcliffe, fost superior al ordinului dominican, a fost dornic să sublinieze că „sinodul nu este un loc pentru negocierea schimbărilor structurale, ci un loc pentru convertire”.

Predicatorul i-a pus în mod explicit pe conservatori și progresiști ​​spate în spate. El a recunoscut scepticismul predominant: „Cea mai frecventă întrebare pe care am primit-o despre sinod în ultimele unsprezece luni a fost una sceptică: s-a realizat ceva? Nu este totul o pierdere de timp și bani?”.

Răspunsul oficial la această întrebare legitimă poate dura ceva timp.

Pînă îl vom afla se pare că noua religie se formează neabătut în lume și are în centrul ei omul ca dumnezeu al său, banii, poziția socială, terestrialitatea în detrimentul cerescului și ruperea treptată de Dumnezeu din Cer. Generațiile viitoare vor trăi vremuri grele și cred că pictura de la Biserica Seminarului teologic Ioan Iacob de la Neamț, cu România pe post de cetate asediată din toate părțile ca odinioară Constantinopolul, are toate șansele de a se materializa. Diferența este că orașul lui Constantin în 1453 nu o avea pe Maica Domnului în mijlocul său, așa cum O are România în pictura menționată mai sus. Depinde de noi să o păstrăm acolo.

RM

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

17

Române, dacă vrei binele Neamului, alege să te conducă un român!

Sper că nu aveți nimic împotrivă că îmi monitorizez Președintele – nu-l urmăresc ca Securitatea pe timpuri – pe care, deși nu l-am votat a doua oară, a devenit „și al meu”. Recunosc, l-am votat la primul mandat, am votat „neamțul”, influențat de caracteristicile genei ariene descrisă de geneticieni, psihologi și de impresiile românilor despre șvabii sau sașii ce mi-au colonizat țara.

Gîndeam atunci la debutul său în politica mare: „Măi frate, auzi cum vorbește apăsat, ăsta judecă fiecare silabă și apoi o scoate pe gură!” – confundînd eronat greutatea de pronunție a cuvintelor cu determinarea și seriozitatea discursului. Altă dată, prin 2016 încă motivam votarea lui Iohannis ca oportună, vorba ardeleanului: „neamțuʼ e neamț, se ține de cuvînt”, „Ein Mann, ein Wort!” sau „românii au de toate, dar nu au nemți”, era o zicere prin Ardeal, inducînd crezul în rîndul românilor că vom beneficia de rigurozitatea germană. De aceea l-am votat pe Klaus Werner Iohannis pentru a deveni „președintele meu”! Eram într-o totală eroare. Mă căiesc. Am greșit grav! Cer scuze tuturor! Și încă mulți, măcar atît ar putea să facă, să-și ceară scuze că au votat un alogen, un neromân, cu o mentalitate străină de interesul națiunii române și să jure că nu vor mai face așa ceva niciodată! Am votat un surogat de care nici să rîzi nu îți mai vine. Dezolant!

La al doilea mandat nu l-am votat. M-a dezamăgit profund încă din primul. Simulația în poziția de „părinte al românilor” era penibilă, nu era pe locul său. Tot ce făcea era inadecvat sau fals dar sigur în interes propriu. Așa că m-a supărat rău și l-am monitorizat – cum vă ziceam – și aproape un sfert din cartea mea „Geopolitică și Terorism” îl are ca subiect pe președintele alogen al României – nu al românilor! Am evidențiat ineficacitatea sa în politica externă, atributul său principal, sau a acceptării unor clauze nefavorabile României impuse de Uniunea Europeană sau de „partenerii strategici”. Președintele se erija în Führer, nu dădea socoteală nimănui; Parlamentul era ignorat total, iar angajarea țării în acțiuni externe defavorabile țării erau fie promovate fără respectarea Constituției României, fie ascunse presei și poporului român.

Greșeala inițială poate fi ușor decelată în ignoranța mea. Credeam atunci că gena ariană pretinsă superioară va influența pozitiv dezvoltarea României. Poate sedus de unele lecturi din curentul revoluționar german „Strum un Drang”, de Goethe sau Schiller, de faptul că am studiat limba germană.

Dar nici asta nu e scuzabil! E drept, nu știam ce știu acum, de ce un alogen este incompatibil neuronal a fi conducătorul, liderul, mă rog, președintele unei alte națiuni; zestrea sa genetică diferită îl face incompatibil neural față de altă națiune, dar și alte incompatibilități subiective îl fac inadmisibil a fi liderul loial a unei națiuni, alta decît a sa. Îndeosebi zestrea genetică!

Credeți dumneavoastră că dacă un lider nu provine dintr-o familie tradițională românească cu ascendenți, colaterali și descendenți poate să înțeleagă specificul unic, moștenirea ereditară sedimentată în memoria colectivă a acesteia timp de milenii și să-i satisfacă necesitățile viețuirii, ale habitatului familial? Nu! E imposibil! Vă deconspir motivul: este incompatibil genetic! Incompatibil neural! Zestrea sa genetică istorică este diferită.

Să ne gîndim la formarea popoarelor: familie, trib, gintă, uniune, popor. Aceste forme de comunități umane în evoluție dobîndesc valori specifice care se stochează în ariile corticale individuale și se transmit genetic urmașilor; acumulările genetice de

neam, de la părinți la copii, respectiv asemănări fizice, de personalitate, abilități de comportament, obiceiuri, trăsături caracteriale, credințe etc. ce sînt prezente în genele purtătoare a eredității, în nucleotide, ce stochează informațiile moștenite. Structurile neurale devin compatibile, avînd același izvor, astfel că evolutiv ajung la întreaga etnie în care indivizii dobîndesc o structură neurală similară ce e diferită de a altor etnii. Este certă aserțiunea, dovedită de neuroștiințe, că un individ aparținînd unei etnii cu altă structură genetică neuronală este sigur incompatibil cu alte structuri genetice ale altor etnii existente pe Terra.

Incompatibilitatea neurală generează consecințe obiective multiple: indiferență, apatie, delăsare, indolență, insensibilitate, nepăsare, pasivitate, dezinteres față de altă etnie. Nu neapărat sentimente malefice, ură, invidie sau ostilitate, care totuși nu sînt excluse. Condițiile sociale le activează sau estompează. În această situație se găsește alogenul Klaus Werner Iohannis! Poate fi decelată chiar o aversiune dobîndită istoric, avînd în vedere relațiile anterioare români-sași. Erijarea nemților în „rasă superioară” ariană îi declasează pe români în rasă inferioară și nu numai în istoria recentă. Amintiți-vă de Unio trium nationum din 1438 – după răscoala de la Bobîlna – în care o parte contractantă aliată cu nobili unguri și secui era comunitatea săsească, a cărui descendent este și sasul „nostru” Iohannis!

Această înţelegere a condus la excludea populaţiei româneşti din viaţa politică a Transilvaniei, deși românii formau majoritatea locuitorilor, fiind privați de cele mai elementare drepturi. O dovadă istorică mai recentă, după 1990, vine să-mi confirme teza.

Klaus Iohannis a fost ales președintele Forumului Democrat German din România, iar acesta, ulterior, printr-un proces în revendicare la instanța de judecată, se declară succesor de drept al organizației naziste „Deutsche Volksgruppe in Rumänien” (Grupul Etnic German din România), organizație subordonată direct Berlinului, interzisă prin Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 și care, la terminarea războiului a fost declarată de Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg organizație nazistă, afiliată unor crime de război cunoscute comise de naziști. Să înțelegem că Iohannis se consideră urmașul naziștilor? Că structura sa genetică ariană moștenită este incompatibilă cu cea a bunului român trăitor în patria sa? Din precedente comportamentale răspunsul e pozitiv.

Numai astfel poate fi explicată conduita sa pasivă, indiferentă, lipsită de empatie față de români, chiar sfidătoare (dacă nu agresivă), deseori avînd un comportament de Führer într-o Românie „nazificată”.

Desigur, mai sînt și alte incompatibilități genetice: nepăsarea, neglijarea indiferența față de familie și alte motive structurale, cum ar fi situația civică a liderului, care are consecințe vitale. Dacă familia sa nu contribuie la perpetuarea neamului său, nu procreează, nu are copii, memoria sa cognitivă este vidă, inexistentă în aria neurală și de aici indiferența, uneori chiar repulsia față de copii se manifestă vizibil; în memoria sa nu sînt sedimentate condițiile necesare creșterii și educării copiilor, a obligațiile părintești. Dovada: după statistici UE și ONU în „România educată” a eșuat instrucția și educația copiilor, a tineretului; statisticile relevă că 25% dintre copii români au abandonat școala, 45% sînt analfabeți funcțional și, ce este deosebit de grav, trei sute de mii de copii români se culcă flămînzi.

Susținerea mea privind indiferența culpabilă față de copiii români este dovedită și de implicarea certă a președintelui în vînzarea de copii români străinilor.

Repet: vînzarea de copii români străinilor! O fi ostilitate față de copiii români? Întreb doar! Altfel, care este explicația acestei activități reprobabile?

Infracționale! Trafic de copii! Ar mai fi o întrebare delicată: de ce soția sa româncă nu l-a urmat în capitală? O fi și ea incompatibilă neural? Întreb și eu.

Dar cine caută o personalitate care să întrunească calitățile necesare pentru a deveni „președintele meu”? Știu că în fotbal persoanele care caută viitoarele valori fotbalistice se numesc scouteri (cercetași). Este chiar și o organizație internațională: International Professional Scouting Organisation, cu sediul în Marea Britanie. Dar în politică avem scouteri, care să caute și să promoveze persoane cu calități reale pentru a deveni premier performant sau președinte de țară preocupat de bunăstarea celor care l-au ales? Nu am auzit. Și atunci rămîi mirat că un sas oarecare precum Iohannis a devenit Președintele României, un inadecvat, care a dus țara pe drumul eșecului și al dezastrului! Cine l-a găsit, cine l-a promovat, cine l-a propus și l-a protejat nu ni se va spune oficial curînd. Ignoranții, manipulați de influențeri l-au votat!? Unii chiar de două ori!

Mi-e cam rușine și pentru că la primul mandat și eu l-am votat. Scuze tardive!

Nu mă voi referi la necesitatea imperioasă a pregătirii liderului în domniile politico-juridice, economice, financiare, drept internațional și abilități diplomatice, limbi străine folosite în organizațiile internaționale, etc. Subiectul a fost compatibilitatea neurală. Aparent această expunere, polologhie dacă vreți, pare a avea ca obiect critica mandatelor preșe­ dintelui Klaus Iohannis. Eroare! Nu! Nici vorbă!

Această narațiune, prin exemplele date, ilustrează și te îndeamnă: Așa ceva să nu mai faci, române!

Române, dacă îți dorești un președinte com­ petent, cu dragoste de glia străbună și poporul român, alege să te conducă un ROMÂN! Un român cu gena ereditară moștenită de la bunii și străbunii săi dintr-o familie românească, care se bucură la sărbătorile religioase și naționale, se însoară cu cununie la popă și la primar și face ospăț, care are copii ce umblă la școala românească, care are casa în rînd cu toți, să-l cinstească tot satul sau orașul, să se țină de Neam, cu frați, veri, mătuși și unchi, să sară în ajutor dacă o rudă are necazuri, să plîngă sincer dacă un apropiat a plecat spre ceruri, dar niciodată să nu uite că e român și să aibă ca prioritate binele României. În viitor acesta va fi Președintele meu sau nu va fi deloc!

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu (Art-emis.ro)

18

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

GHID PRIN EUROPA

RM Amalfi

BELLA ITALIA (V)

Am plecat de pe insulă pe o ploaie mocănească și un cer plumburiu, sperînd însă să ne întoarcem într-o zi pe soare și să petrecem cîteva zile acolo.

A patra zi a excursiei ne-am îmbarcat pentru Paestum și apoi Amalfi, unde aveam să stăm două nopți ca să putem vizita zona cum se cuvine. La Amalfi hotelul La Bussola avea o super locație, în port și pe marginea șoselei principale. Ca să vă dați seama cum e acolo, trebuie să mergeți. Eu nu am crezut că pot conduce pe o șosea atît de îngustă, încît la curbe șoferii autobuzelor claxonau ca să nu se lovească de cei care veneau din sens opus. Ceva absolut fabulos, cum erau și orașele acelea construite pe stîncă: Amalfi, Ravello, Praiano, Vietri Sul Mare sau – cel mai spectaculos dintre toate – Positano.

Să le luăm pe rînd. După ce ne-am cazat la hotel am plecat să vedem coasta. Am ajuns pînă la Paestum.

Ei bine, Paestum este un fost port și colonie grecească.

Este unul din puținele orașe din Europa unde se pot vedea temple grecești aflate într-o stare de conservare perfectă. Prima dată am vizitat muzeul locului. O expoziție extraordinară de ceramică, statui, capiteluri și un Lapidarium absolut fabulos. Am găsit vase de ceramică pictate absolut minunat, unele dintre ele avînd chiar satiri, ceea ce pentru mine a constituit o premieră.

Paestum a fost creat în Secolul VI î.Chr. de grecii din Sibari și botezat Poseidonia. Săpăturile au scos la suprafață diverse părți ale orașului roman. Unele din cele mai importante rămășițe sînt templele grecești păstrate intacte, datate prin 550 – 450 î.Chr. Pe mine templele m-au impresionat foarte tare fiindcă nu știam să existe nicăieri temple intacte ca acestea. Pur și simplu coloanele dorice, capitelurile, acoperișurile, pînă și a doua incintă, asemănătoare unui templu mai mic din interiorul construcției principale, erau la locul lor. Ceva incredibil. Pînă la temple însă mai aveam de văzut muzeul și să aflu mai multe lucruri despre sit. Ca de obicei, o vom lua pe rînd.

Am să continui să vă spun că întregul oraș antic avea 120 de hectare. Din acestea, s-au excavat doar 25, pe care se află templele și alte construcții importante.

Cele 95 de hectare neexplorate au rămas în proprietate privată și nu au fost studiate. Orașul era înconjurat de ziduri de apărare groase de 5-7 metri care încă stau în picioare și au o înălțime de 15 metri. De-a lungul zidurilor care măsoară 4.750 de metri găsim 24 de turnuri de formă rotundă sau pătrată folosite pentru apărare. Zona centrală a așezării este eliberată de clădirile moderne și așa a rămas din evul mediu.

Vă spuneam despre temple. Ei bine, acestea sînt în număr de trei, din care două ale Herei, soția lui Zeus. Primul templu al Herei a fost construit în anul 550 î.Chr. de către coloniștii greci și este cel mai vechi templu din Paestum. Știm că zeița adorată aici era Hera, datorită inscripțiilor și a statuetelor de teracotă găsite. Mai tîrziu, a fost dezgropat un altar în fața templului pentru ca toți credincioșii să poată asista la ritualuri și sacrificii fără a intra în interiorul templului.

Paestum

Villa Rufolo

Pe unele din coloanele de susținere ale templului sînt încă vizibile urme din vopseaua originală. Templul este mult mai mare decît majoritatea celor grecești, probabil pentru că aici există două uși și o înșiruire de 7 coloane aflate pe mijlocul zonei sfinte din templu.

Al doilea templu al Herei a fost în mod greșit atribuit lui Poseidon la un moment dat și architectural seamănă cu primul, iar al treilea este al Atenei.

Intrînd în muzeu mărturisesc că nu mă așteptam la ceva deosebit, fiindcă muzeele României conțin destulă artă și ceramică grecească și romană, așadar asemănătoare cu ceea ce urma, credeam eu, să văd aici.

Intrînd în muzeu am rămas gură cască după primele vitrine cu exponate. Ceramică extrem de bine prelucrată și modelată, desene ale căror culori se păstraseră incredibil de bine, iar desenele unora erau executate incredibil! Un Lapidarium uimitor, unelte de os, piatră sculptată, marmură, într-o abundență de obiecte de artă și de utilitate socială care m-au lăsat fără replică! De cînd m-am născut nu văzusem așa ceva!

Am plecat mut de admirație de la Paestum. Neam întors la Amalfi unde am petrecut seara fiindcă umblasem foarte mult și aveam nevoie de odihnă.

A cincea zi a excursiei ne-am trezit plini de energie, dornici de fapte mărețe, fără să știm că urma să ne batem toate recordurile la mers pe jos de pînă atunci, parcurgînd nu mai puțin de 25 de km pe jos. Prima dată am mers în apropiere, la Ravello, unde aveam să vizităm Vila Rufolo. Pînă am ajuns acolo a trebuit să urcăm pe coasta muntelui, pînă la 350 metri peste nivelul mării. Asta ne-a luat ceva timp, mai ales că drumurile nu sînt nici acolo extrem de largi, ci dimpotrivă. Ideea e că odată ajunși am fost norocoși să găsim un loc de parcare pentru a putea apoi să mergem la plimbare.

Orășelul Ravello este unul foarte vechi, fiind construit de către romani atunci cînd imperiul lor din vest cădea sub loviturile triburilor germanice, iar locuitorii au venit să găsească protecție în Munții Lattari, bogați în apă și vegetație. De atunci și pînă în Secolul XI destinul localității s-a împletit cu cel al ducatului de Amalfi, o organizație statală ce trăia din comerțul cu arabii și byzantinii. Din Secolul XI pînă prin Secolul XIV aristocrația normandă investește bani aici și apar case, grădini, biserici și comerțul înflorește. Odată cu

Ravello

Secolul al XVI-lea pentru 200 de ani localitatea trece sub dominația regatului de Napoli și e lovită de o serie de cutremure care o fac să decadă extrem de mult pînă ce este descoperită la jumătatea Secolului al XIXlea, așa cum aveam să vedem un pic mai tîrziu. Mari artiști ai lumii, dar și politicieni ajung la Ravello în special după cel de-al II-lea Război Mondial. Am să-i enumăr pe cei mai importanți dintre aceștia: François Mitterand și Jaqueline Kennedy, Virginia Woolf, Andre Gide, J.M. Keynes, E. Grieg, D.H. Lawrence, Greta Garbo, Igor Strawinsky, Eduardo de Filippo, Truman Capote, Humphrey Bogart, Geen Sanders, M. Rostand, Winston Churchill, Ingrid Bergman, Federrico Fellini, Ruby Schneider, Barbara Streisand, Leo Bernstein, Zubin Mehta, Peter O Toole.

Am intrat prima oară la Vila Rufolo construită de o familie de comercianți prin Secolul al XIII-lea.

Boccaccio, unul dintre primii autori ai renascen­ tismului italian, a scris o poveste despre vila aceasta și proprietarul ei în „Decameronul” publicat în 1353. A fost una din cele mai mari vile de pe Coasta Amalfitană, iar legendele despre ea nu încetează să apară. Prin Secolul XV familia Rufolo a organizat aici petreceri pentru regele Robert II al Neapolelui.

Firește că lucrurile acestea nu puteau ține o veșnicie așa că, la un moment dat, Vila Rufolo ajunge să fie uitată pentru a reapărea aproape o ruină în anul 1851, cînd o găsește Sir Francis Neville Reid, un botanist scoțian. Acesta se îndrăgostește de turnurile maure și de priveliștea superbă asupra mării. Preia vila și începe o renovare generală a grădinilor și a camerelor rămase. Termină renovarea la timp pentru a-l găzdui pe Richard Wagner, celebrul compozitor german care ajunge aici în anul 1880, la vărsta de 67 de ani. Ei bine, știți că toate lucrurile sînt organizate de Dumnezeu așa cum este mai bine. Wagner va scrie aici Actul al II-lea al operei sale „Parsifal”, la care lucra de 20 de ani și pe care nu ar fi terminat-o dacă nu venea aici, fiindcă avea să moară 3 ani mai tîrziu.

Poate și din cauza conexiunii lui Wagner cu Vila Rufolo avem astăzi, aici, o serie de concerte de vară.

Aceste concerte de pian, de muzică de cameră, cît și cu mari orchestre ce cîntă pe o scenă construită deasupra hăului de peste mare, au dat localității Ravello porecla de „orașul muzicii”.

Desigur, lucrul ce atrage și place la Vila Rufolo, după priveliștea extraordinar de fru­ moasă a mării, este gră­dina – aceeași care l-a inspirat pe Wagner în terminarea operei sale. Frumoase sînt turnurile ce flanchează grădinile și mai ales turnul maur sau curtea maură ce există acolo. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

de sănătate prin care a trecut pacientul aflat D o z a d e s ã n ã t a t e ­­ problemele în terapie au lăsat o informație nocivă în organism, care este una din cauzele majore ale altor îmbolnăviri Terapii moderne de bioregenerare precum: oboseala, lipsa de concentrare, pierderi de echilibru, colon iritabil, imunitate scăzută, dereglări a întregului organism metabolice, probleme renale sau urologice, Alzheimer,

Progresele masive înregistrate în domeniul fizicii cuantice ne pun la dispoziție terapii moderne, personalizate, adecvate omului de astăzi, destinate atît copiilor cît și adulților indiferent de vîrstă. Timpul în care totul se trata numai cu medicamente a trecut, în prezent informația energetică joacă un rol major în menținerea sănătății omului. Regretatul terapeut Valeriu Popa spunea: „Corpul uman este format din două entități: cea fizică, cercetabilă de către știință, și cea bioenergetică, demonstrabilă după ce știința o va cerceta”.

Nu există studiu de neurobiologie în lume, la ora actuală, care să nu aibă la bază fizica cuantică, o disciplină care analizează procesele biologice din organismul viu. Omul funcționează pe bază de energie 24 de ore din 24. Potențialul energetic al fiecărei persoane asigură calitatea vieții, boala avînd și o componentă energetică dinamică, ce ar trebui tratată cu prioritate. Energia corpului poate fi astăzi măsurată cu exactitate.

Medicina energo-informațională, care are la bază fizica cuantică, se focusează în terapii pe restabilirea energetică a corpului fizic și emoțional. Numai o terapie integrativă poate duce la o stare de sănătate fizică și psihică optimă.

Diagnosticarea energetică, însoțită de un buletin de analize energetic, atestă dereglările întregului corp, pe fiecare organ în parte. Terapiile se efectuează în

același centru și se focusează pe readucerea echilibrului ener-­ getic în fiecare organ. Pe or­ ganele mai dereglate energetic se intervine pe unul dintre ca­ nalele terapiei pe o susținere a terapiei prin vibrații homeopatice sau, în cazul prezenței metalelor grele, pe neutralizarea lor.

Detoxifierile energetice la nivel de celulă, organ, sistem eliberează corpul de toxinele nocive, fără însă a-l suprasolicita, deci vorbim despre o terapie personalizată. Programele conțin vibrații vindecătoare.

Ca să înțelegem universul trebuie să începem să gîndim în termeni precum energie, informație, vibrație.

Tot în cadrul acestui sistem de sănătate oferim ședinte de acupunctură fără ace, fără durere, prin intermediul unor carduri speciale energetice. Punctele de acupunctură sînt calculate cu precizie matematică.

Cu mult succes funcționează cardurile de: alergii, intoleranțe, dureri, sistemul gastrointestinal, depresii, atacuri de panică, dereglări hormonale, tiroidă, oboseală cronică etc.

Mai nou, paleta terapiilor oferite de Centrul German DermaVital din București este întregită de o terapie nouă de bioregenerare a întregului organism. Terapia se bazează pe ultimele inovații oferite de fizica cuantică.

Printr-un amplificator fractal se multiplică intensitatea de comunicare energetică între pacient și aparat. Bolile/

scleroză multiplă, boli autoimune, cancere. La copii se observă dificultăți în dezvoltare și adaptare.

Este o terapie care se desfășoară pe parcursul a patru ședințe, durează aproximativ o oră și se efectuează ori două pe săptămînă, ori toate cele patru consecutiv.

Cu toate descoperirile efectuate în știință vedem că omul de astăzi este tot mai bolnav, afecțiunile în loc să se vindece, se cronicizează. Anumite afecțiuni apar la vîrste foarte fragede, iar acestea sînt aspecte ce dau de gîndit atît specialiștilor din lumea medicală, cît și fiecăruia dintre noi. Omul funcționează pe bază de energie și are nevoie de terapii personalizate, adecvate balanței lui energetice.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (34)

doua (cu titlul probabil Rise of the Empire) va fi gata în 2001, iar a treia (Fall of the Jedi) în 2003.

n opoziie!

MIT ȘI MAGIE – Filme S.F. celebre (11)

IMPERIUL ZILEI DE MÎINE sau filmul cu cele mai multe continuări (1)

Producătorul Rick McCallum a mai dezvăluit faptul că în localitatea din Anglia, unde s-a turnat filmul Războiul stelelor s-a început deja reconstituirea decorurilor. După aceea, întregul staff a plecat în Sahara, la zona de graniţă dintre Algeria şi Tunisia, unde decorurile erau pregătite pentru înregistrarea cîtorva secvenţe din deşert. La sfîrşitul lunii august o mare parte din aceste decoruri au fost acoperite în întregime de nisip, din cauza unei furtuni. Auzind acestea, numeroşi ziarişti şi fotoreporteri au încercat să pătrundă pe locul de filmare, care era de altfel foarte strict păzit. Cei care nu s-au rătăcit printre indicatoarele false aşezate pentru a încurca massmedia şi au reuşit să le descifreze pe cele reale, au mai avut de înfruntat şi o linie de apărare formată din oamenii angajaţi să apere tabăra echipei de filmare. Astfel au apărut cîteva informaţii verosimile, provenind de pe platourile de filmare. Primele informaţii vizau titlul probabil al noii trilogii: The Beggining sau poate The Return to the Desert Planet sau The Balance of the Force. Următoarele informaţii se refereau la prezentarea care ar putea avea loc cu 30-35 de ani înaintea Războiului stelelor. Filmul va povesti ridicarea tînărului Obi-Wan Kenobi, care împreună cu un tînăr cavaler Jedy, pe nume Anakin Skywalker porneşte în luptă împotriva co­tropitorilor Mandalori. În rolurile principale vor putea fi urmăriţi actorii: Liam Neeson (Lista lui Schindler), Ewan McGregor (Train-spotting), Natalie Portman (Leon profesionistul), Samuel L. Jackson, Ian McDiarmid (el l-a interpretat în Întoarcerea lui Jedi pe împăratul Palpatine) şi actriţa suedeză Pernella August, care va fi în film mama lui Anakin Skywalker.

Aceste informaţii erau singurele care păreau a fi sigure. Nu este prea mult, dar trebuie să ţinem cont şi de ameninţările producătorului Rick McCallum, care a spus: „Dacă văd un ziarist în preajma platoului, îl dau pe mîna armatei!“.

Cei interesați au trebuit să aştepte premiera ameri­ cană a filmului, programată pe 21 mai 1999. Partea a

Au trecut mulți ani de la premiera pe marile ecrane a primu­lui film cu James Bond şi, după cele mai optimiste estimări, eroul ar trebui să aibă cel puţin 70 de ani. În anii ’90 însă revine pe ecrane, mai tînăr decît înainte. Păr negru ca pana corbu­lui, ochi albaştri ca porţelanul chinezesc, costum bleumarin, cravată bordeaux, pantofi negri, nimic nu s-a schimbat. Este fermecător, sexy, are simţul umorului şi e capabil să înfrunte violenţa. Este un agent de prim rang al Majestăţii Sale, Regina. Deşi nu-şi calcă singur cămăşile şi nu-şi face patul în cîteva secunde, se poate spune că reprezintă întru totul spiritul epocii.

Numele: Bond. James Bond. „Te razi dimineaţa în faţa oglinzii şi deodată te pomeneşti rostind: nu­mele meu este Bond. James Bond”. Pierce Brosnan Citind subtitlul capitolului, mulţi s-ar putea gîndi la filmul: Dallas. Acest capitol nu tratează, însă, serialele de televiziune, ci producţiile cinematografice.

Lumea misterioasă a spionilor a stimulat întotdeauna fantezia oamenilor. Din acest motiv a devenit o temă preferată a literaturii şi a cinematografiei. Poveştile cu spioni sînt o variantă evoluată a poveştilor poliţiste, eventual cu substrat politic. Din simplu de­tectiv, protagonistul devine un agent secret invincibil, un semizeu care cîştigă admiraţia tuturor şi cu care ne identificăm mai uşor. Spionul este personajul ce întrupează dorinţele secrete ale fiecăruia.

Cel mai ilustru spion este agentul 007. E puţin probabil să exis­te vreo ţară în care să nu se fi auzit de el, chiar dacă filmele dedica­te acestuia erau interzise oficial. James Bond, agentul Serviciului Se­cret britanic, este cunoscut de vreo două miliarde de oameni.

Iată descrierea acestuia: Numele: Bond, James. Înălţimea: 183 cm. Greutatea: 76 kg. Culoarea ochilor: albastră.

Semnalmente corporale: cicatrice pe umărul drept, semn al unei intervenţii chirurgicale, o cicatrice verticală abia vizibilă pe par­tea dreaptă a feţei. (va urma) MISTERELE LUMII

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Doamne ajută (pl.) – Ba-i totuna!; 2) Necunoscuta de la geam! – Vinde la preț redus; 3) Haină de ceremonie; 4) Vechi monede de aur din Grecia antică – Cuprinse în plan!; 5) Leac; 6) – Angajați la datorie; 7) Podoabă purtată la gît; 8) Nucleu de neon!

– Străvechi; 9) Strîns lipiți pe corp – Atacat pe flancuri!; 10) Locuri de execuție.

VERTICAL: 1) Vorba mutului – Întîlniți prin Atena; 2) Una peste alta! – Lansați cu racheta – Scor alb; 3) Desprinsă de la mal! – Curele! – Fals!; 4) Apus!; 5) Decan!; 6) Înșirat!; 7) Redați!; 8) Coate goale! – Scrisoare deschisă!; 9) Ofertă în natură! – Jocul bilelor! – Argăsiți!; 10) Mers la munte – Boboci în floare.

GH ENE Dezlegarea careului ,,ZAI!” 1) ZARZAVAT – P; 2) AZIL – EVAZA; 3) ROZ – ARAGAZ; 4) ZT – ORZ – M – N; 5) A – ARTIZANI; 6) RAZNA – O – AC; 7) CUA – PRAZ; 8) ZUR – CAIMAC; 9) AZIMUT – ALA; 10) TAUR – IZLAZ.

20

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

RM

Bilanț tragic: România este campioană la numărul de decese pe șosele!

Planul Simion pentru Transporturi, o soluție necesară

România continuă să aibă cele mai periculoase drumuri din Uniunea Europeană, alături de Bulgaria, cu o rată de 81 de decese la un milion de locuitori în accidente rutiere Acest bilanț tragic reflectă lipsa cronică de investiții în infrastructură și proasta gestionare a fondurilor publice de către toți cei care ne-au condus în ultimii 35 de ani.

Aceste statistici îngrijorătoare nu sînt o surpriză avînd în vedere starea dezastruoasă a infrastructurii rutiere din România. Drumurile prost întreținute, proiectele abandonate și incapacitatea Guvernului de a gestiona marile proiecte de infrastructură sînt dovezi clare ale eșecului repetat. În contrast cu această cruntă realitate, Planul Simion pentru Transporturi propune o abordare complet diferită. Prezentat pe Transfăgărășan, unul dintre cele mai impresionante drumuri montane din Europa, acest plan își propune să aducă un nou suflu infrastructurii naționale. Spre deosebire de guvernele anterioare, care au subjugat economic România prin contracte prost gîndite și executate de firme străine, eu susțin ferm că viitorul infrastructurii românești trebuie să fie construit de români pentru români. În Planul Simion pentru Transporturi, mă angajez să elimin practica batjocurii prezente, unde ne închidem drumurile principale pentru lucrări făcute de companii străine și ineficiente, în loc să se încurajeze folosirea resurselor și materialelor românești.

PSD și PNL au reușit să construiască doar puțin peste 1000 de kilometri de autostradă în 34 de ani, iar România continuă să fie dependentă de infrastructuri prost planificate și subfinanțate.

Vom construi un sistem integrat de transport, sprijinind atît industria autohtonă, cît și cetățenii care, în acest moment, își riscă viețile pe drumurile periculoase din România.

Doar prin implementarea unui plan național coerent, cu un minister al construcțiilor și transporturilor publice puternic, vom putea opri acest exod al banilor românești în buzunarele firmelor străine.

România trebuie să fie stăpînă pe infrastructura ei, iar aceasta este una dintre măsurile esențiale pentru a ne asigura siguranța pe drumurile din țară.

George Simion, președintele AUR

Delegația AUR cere măsuri concrete pentru accederea României în Spațiul Schengen și oprirea dublului standard practicat la nivel european

Delegația AUR în Parlamentul European a susținut săptămîna trecută o conferință de presă în cadrul căreia au fost abordate teme privind viitorul european al Republicii Moldova, întîrzierea procesului de aderare a României la Spațiul Schengen și restricțiile vamale impuse de Germania, precum și dublul standard în politicile comerciale și gravele probleme demografice care afectează țara noastră.

Liderul delegației AUR, europarlamentarul Claudiu Tîrziu, a reluat cîteva dintre solicitările legitime către Republica Moldova, pentru ca ea să adere mai rapid la UE, reiterînd credința AUR că soluția adevărată este reunificarea cu România. „Noi, românii, sîntem foarte interesați de Republica Moldova, nu doar pentru acest parcurs european pe care, desigur, îl susținem, ci și pentru că vrem reunificarea celor două state de pe malurile Prutului, astfel încît să împlinim o năzuință a națiunii române. Că o vom face în cadrul Uniunii Europene este limpede, dar cum va fi asta este foarte important. Un amendament pe care eu l-am propus la această rezoluție, dar care, din păcate, nu a fost admis, este cel privind îndemnul adresat autorităților din Republica Moldova pentru a da curs acestei aspirații a națiunii române de reunificare prin exprimarea voinței pentru reunificare după model german în cele două parlamente, de la București și de la Chișinău. Eu cred că aceasta este cea mai rapidă și cea mai eficientă cale de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană și prin aceasta asigurarea protecției din toate punctele de vedere pentru românii de dincolo de Prut”, a declarat Claudiu Tîrziu.

Europarlamentarul Georgiana Teodorescu a spus că una dintre dezbaterile importante care s-au purtat în cursul săptămînii trecute la Parlamentul European vizează situația spațiului Schengen. „Poziția partidului AUR și a delegației noastre este una clară: România îndeplinește de mulți ani toate condițiile pentru a intra în Schengen și pentru a intra așa cum se cuvine, inclusiv cu granițele terestre. În acest moment, după cum bine știți, nu beneficiem de accederea la spațiul Schengen, decît un pseudo-spațiu, așa cum l-au inventat guvernanții noștri de acasă, respectiv doar pe cale aeriană și maritimă, dar nu pe principala cale și anume cea cu frontierele terestre. (…) Rămînem fideli lucrurilor în care credem, sîntem demni, românii nu sînt cetățeni de mîna a doua la nivel european, avem exact aceleași drepturi ca toți ceilalți cetățeni, și nu trebuie să plecăm capul, nu trebuie să acceptăm noi condiții, care în esență înseamnă o umilire a poporului român de dragul de a intra în Schengen”, a spus Georgiana Teodorescu.

Europarlamentarul Gheorghe Piperea a anunțat că a avut o discuție cu Michael Mygret, propus să ajungă comisar al Uniunii Europene pentru Protecția Consumatorilor, în cadrul căreia a discutat despre caracterul hipercomplex și prolix al legislației europene în materie de protecție a consumatorilor și de digitalizare și despre necesitatea simplificării. „Am discutat despre preocupările noastre, ale consumatorilor români, ale cetățenilor români, privitoare la dublul standard în calitatea mîncării și a băuturilor și respectiv despre caracterul din ce în ce mai constrîngător al digitalizării care este prost înțeleasă și excesiv aplicată”, a spus Gheorghe Piperea.

Eurodeputatul AUR Adrian Axinia a criticat decizia Germaniei de a introduce controale la graniță, afirmînd că nu face altceva decît „să distrugă coeziunea dintre statele membre ale Uniunii Europene”. „Pe de o parte ne arată clar că spațiul de liberă circulație a mărfurilor și a cetățenilor nu este funcțional, ceea ce reprezintă un eșec semnificativ. Pe de altă parte ne arată că Germania este mai cu moț luînd niște decizii de capul ei. Germania pare a fi prima dintre cei egali, ceea ce reprezintă un eufemism la sentimentul că ei ar conduce de facto Europa. Nu fac altceva decît să introducă un sentiment de neîncredere între statele membre, pentru că nu poți să iei niște de decizii atunci cînd dai de greu de capul tău, fără o consultare prealabilă sau fără un acord al statelor membre. Germania practic ne arată că spațiul Schengen nu funcționează și, implicit, că nu este vina Bulgariei sau a României, așa cum au dat de înțeles Austria și Olanda. România este ținută în afara acestui spațiu din 2011, de cînd îndeplinește condițiile tehnice, acest lucru generînd pierderi de sute de milioane de euro anual”, a declarat eurodeputatul AUR. Şerban-Dimitrie Sturdza, europarlamentar AUR, a precizat că, dacă Franța se lovește de o mare problemă a imigrației clandestine, România are o serioasă problemă în ceea ce privește situația sa demografică. „Din păcate, România a fost silită să aducă forță de muncă din Asia, ce depășește populația unui oraș ca Timișoara. Este nevoie de noi politici, de noi abordări, care să ne ducă la posibilitatea de a-i aduce pe români înapoi în țară, astfel încît problema demografică să fie redusă”, a afirmat europarlamentarul AUR. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

RM

21

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Ursula ar vrea să răstoarne guvernul. Crede Orbán „A fost o vreme cînd ni s-a spus ce să facem. Am scăpat de acea epocă în urmă cu treizeci de ani”, a spus Orbán într-o referire la stăpînirea sovietică a țării sale. Premierul ungar Viktor Orbán i-a acuzat pe liderii europeni că vor să se amestece în politica internă a Ungariei, declarîndu-și public dorința de a răsturna guvernul ales democratic. Vorbind vineri, 11 octombrie, la postul public Kossuth Rádió, premierul conservator a spus că „în loc să se ocupe de problemele de pe continent”, șefa Comisiei Euro­ pene, Ursula von der Leyen, și șeful Partidului Popular European (PPE) centrist-liberal, Manfred Weber ar vrea să răstoarne guvernul maghiar actual și

să-l înlocuiască cu o administrație proBruxelles la Budapesta.

După cum a raportat presa, agenda principală a sesiunii a fost dominată de prezentarea de către Orbán a programului președinției rotative a UE. După ce primul-ministru a ținut un discurs despre modul în care Ungaria intenționează să consolideze Europa prin politici care se concentrează pe competitivitate, mi-­ grație, securitate, agricultură și extin­ derea UE, a fost întîmpinat cu un atac usturător din partea von der Leyen, Weber și a altor liberali de stînga, care l-au criticat pe Orbán și guvernul său. (continuare în pag. 22) T.I

EDITORIAL

Vin alegerile, după ce globaliștii au stabilit deja învingătorul: Mircea Geoană!

Motto: ,,Nu sînt abecedare, nu sînt bani,/ Lumea trăiește doar din împrumuturi,/ Invazie TV de mitocani,/ Îți vine să îi iei pe toți la șuturi” – CORNELIU VADIM TUDOR (,,Bacoviană”).

ETICHE

TA

Lecția de dezinformare și minciună

Coana Ursula s-a luat de Viktor Orbán cam ca Ana Pauker de Pătrășcanu, care mișcase în front și nu pupa poala tătucului Stalin. Ursula von der Leyen l-a criticat miercuri pe premierul maghiar Viktor Orbán în urma discursului său din Parlamentul European, pentru că s-a apropiat de Vladimir Putin, a permis intervenția străină a Rusiei și Chinei și a dezamăgit poporul maghiar. „Există încă unii care dau vina în acest război nu pe invadator, ci pe invadat. Nu pe pofta de putere a lui

Putin, ci pe setea de libertate a Ucrainei”, a spus președintele Comisiei Europene citată de Politico.

Mă întreb de ce crede ea că Orbán a dezamăgit poporul maghiar? O fi simțind ungurește? O fi trăind viața ungurilor?

Sigur nu. Ea doar îi vede pe unguri prin prisma europenilor progresiști cu care este ea obișnuită și presupune că maghiarii sînt foarte dezamăgiți de Orbán. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Deși ,,Nu mai vrem la cîrma țării saduchei și lifte rele/ Nu mai vrem în țara asta un politic de rușine!” (Eliana Popa, ,,N-am să tac!”), iată că, în urmă cu doi ani, la întrunirea Grupului Bilderberg, s-a vorbit circa un minut și jumătate despre cine va fi noul președinte al României.

Cineva a dat un nume și tot el a fost cel care s-a felicitat pentru alegerea făcută.

Păi, cine putea fi alesul, din moment ce, de 34 de ani încoace, numai pramatii și lichele s-au perindat în suprema funcție în stat. De fapt, s-a respectat întocmai unul dintre protocoalele de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale, în care se spune simplu și clar: ,,În funcțiile-cheie ale statelor se vor numi persoane inculte, incompetente, trădătoare, mincinoase, corupte, alcoolice, necredincioase...”.

Așa s-a făcut că povestea ,,alegerilor democratice” din România a început cu zîmbatul Ion Iliescu, care a ajuns la putere după ce predecesorul său, Nicolae Ceaușescu, a fost ucis în sfînta zi de Crăciun. Acum, la cei 94 de ani ai săi, Iliescu a ajuns să bată drumul la DNA, unde este acuzat de... GENOCID, produs în timpul loviturii de stat din 1989. I-a urmat la președinția țării Emil Constantinescu, zis ,,Căcărează” (cum îl alinta Corneliu Vadim Tudor) care, cu ceva timp înainte de preluarea funcției, se deplasa des în SUA, unde, sanchi, organiza cercetări în Munții Stîncoși din Nevada, cu studenți români, alături de cei americani de la Universitatea din Carson City, unde spălarea pe creier prin metode psihogene devenise o preocupare asiduă. Să nu uităm că acest ,,modern Cuza”, cum îi plăcea să-i zică lumea, s-a remarcat doar prin ,,Afacerea Țigareta”, dar, din ordin extern, a fost pusă batista pe țambal, deși omul și acum se crede o victimă a celor cu ochelari fumurii.

Cum a venit la putere Traian Băsescu - e inutil să mai comentăm, dar demn de reținut e faptul că acest fost turnător nici acum nu a dat socoteală de dispariția Flotei românești. Nu a răspuns nici de celebrele protocoale dintre SRI și Justiție, ca să nu mai vorbim de încălcarea Constituției în mod regulat. Să ne amintim că, la un moment dat, a fost acuzat că a încălcat Legea supremă a țării de 22 de ori. Cazul a ajuns la Curtea Constituțională, dar Băsescu a scotocit prin beciurile CNSAS, unde a găsit dovezi că mai mulți judecători ai Curții Constituționale au fost și ei turnători la Securitate, urmînd ca dosarele să fie făcute publice. Presați de situație, judecătorii vizați au întors-o ca la Ploiești, decizia pe care au dat-o fiind de-a dreptul jenantă: ,,Da, Traian Băsescu a încălcat Constituția de 22 de ori, dar NU GRAV!”. Ca și cum ai spune că s-a comis un viol, dar nu grav. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

RM

Lecția de dezinformare și minciună

subiectul în cu totul altă parte, dînd totuși senzația că Orbán lasă criminalii în mod deliberat pe străzi înainte de terminarea executării complete a pedepsei. Aici minciuna e evidentă, fiindcă refuz să cred că ditamai președinta Comisiei Europene, mare luptătoare pentru drepturile omului, nu știe că infractorii pot fi eliberați înainte de împlinirea termenului dacă sînt împlinite anumite condiții de bună purtare pe timpul detenției și că prevederile astea legale sînt peste tot în legislația penală europeană. Suplimentar, aș putea să o întreb de ce poliția statelor vestice lasă imigranții violenți și infractorii să-și facă de cap și nu-i pedepsește exemplar?

Ursula a folosit ocazia pentru a critica în continuare decizia recentă a Ungariei de a permite poliției chineze să patruleze în țară, precum și relaxarea în această vară a cerințelor de viză pentru cetățenii ruși, măsură pe care a numit-o „risc de securitate” pentru toate țările UE. „Aceasta nu este apărarea suveranității Europei, aceasta este o ușă deschisă pentru interferența străină”, a spus von der Leyen. Păi parcă Ungaria e un stat suveran, adică nu poate nimeni să-i spună ce să facă în politica sa internă. Doamna Ursula nu ține cont de suveranitatea statelor Uniunii? Se crede un fel de continuatoare a lui Stalin?

Președintele Comisiei și-a înmuiat loviturile încheiend discursul cu un apel către poporul maghiar. „Sîntem o singură familie. Povestea ta este povestea noastră. Viitorul tău este viitorul nostru. Zece milioane de maghiari sînt 10 milioane de motive bune pentru a continua să ne modelăm viitorul împreună”.

O vrăjeală evidentă această ultimă declarație a „Damei de pică” din fruntea UE, pe care nici un european nu a votat-o acolo. Vă invit acum să treceți la următorul articol din această pagină ca să vedeți cum reflectă European Conservative discursul doamnei Ursulica, și cum se vede acesta de pe prispa lui Orbán.

Ursula ar vrea să răstoarne guvernul. Crede Orbán

că asta vor ei la Bruxelles, dar maghiarii nu”, a subliniat Orbán.

Nenea Orbán vorbește ca să se afle în treabă atîta timp cît nu a menționat nici o declarație a lui Weber și a Ursulicăi din care să reiasă intențiile lor privind răsturnarea guvernului maghiar ales legal cît și numele viitorilor membri ai guvernului pro Bruxelles pe care ei vor să-l impună. Aici înțeleg că a vorbit pentru maghiarii care-l votează tocmai ca să-i țină strîns uniți în jurul său. Premierul a comparat situația actuală cu stăpînirea sovietică a Ungariei din a doua jumătate a Secolului al XX-lea. „Bruxellesul nu ne poate spune cum ar trebui să ne trăim viețile și să ne trimită mercenarii lor care își vor îndeplini agenda. A fost o vreme cînd ni s-a spus ce să facem. Am scăpat de acea epocă acum treizeci de ani”.

Atacurile rău intenționate ale PPE asupra Ungariei au fost aspru criticate de o serie de parlamentari din grupul Patrioții pentru Europa din Parlamentul European, al cărui membru este Fidesz. Hermann Tertsch, de la partidul spaniol VOX, a pus la îndoială modul în care PPE ar putea să aibă îndrăzneala să ceară șefului unui guvern cu majoritate absolută să părăsească funcția. În același timp, nimeni nu a votat pentru Ursula von der Leyen, dar ea a încercat să-l descalifice pe premier, a adăugat el.

Din toate minciunile si dezinformările astea oamenii înțeleg puțin și deformat și apoi se manifestă în consecință. De aceea e bine să citiți mai multe surse, să vă duceți în profunzimea lucrurilor, să le căutați sensurile și apoi să trageți o concluzie.

(urmare din pag. 21) Face asta fiindcă nu poate mai mult. Cît despre învinovățirea pentru războiul din Ucraina, aici e foarte șmecheră și pune problema strîmb, fiindcă nimeni nu dă vina pe Ucraina, ci pe SUA și pe incapacitatea UE de a gestiona, conform propriilor interese, acest război.

Mai departe, citez din Politico: „Vreau să-i întreb – a spus Ursula în timp ce se uita direct la Orbán –: i-ar învinovăți vreodată pe unguri pentru invazia sovietică din 1956? Sau cehii și slovacii pentru represiunea sovietică din 1968? Sau lituanienii pentru represiunea sovietică din 1991?”. Întrebările retorice au fost răsplătite cu aplauze din partea grupurilor politice pro-europene. Parcă-l aud pe Cațavencu aplaudat de Ionescu, Popescu și ceilalți chiar dacă scotea pe gură doar prăpăstii.

Citez mai departe: „În trecut, Parlamentul a criticat-o pe von der Leyen pentru că a fost prea blîndă atunci cînd a abordat problemele statului de drept și ale drepturilor omului în Ungaria.

Respingerea politicilor lui Orbán vine cu cîteva săptămîni înainte ca echipa de 26 de comisari europeni să se prezinte în fața Parlamentului pentru validare – și are nevoie de sprijinul europarlamentarilor pentru al doilea mandat. În cea mai recentă declarație, von der Leyen a folosit cuvinte deosebit de puternice pentru a-l acuza pe premierul ungar pentru că l-a băgat în seamă pe Putin. La începutul celor șase luni ale mandatului Ungariei la președinția Consiliului UE, Orbán a plecat în «misiuni de pace» autodeclarate la Kiev, Moscova, Beijing și Washington și a pretins, fără autorizație, că reprezintă UE”. Nu-mi amintesc ca Orbán să fi zis vreeodată că face vizitele astea în numele Uniunii Europene, prin urmare doamna Ursula minte și dezinformează mai rău decît KGB. După comentariile liderilor grupurilor politice ale Parlamentului, lui Orbán vădit șocat i s-a oferit

(urmare din pag. 21) În loc să abordeze programul președinției maghiare, președintele Comisiei UE și-a exprimat clar disprețul total față de guvernul de la Budapesta, dînd vina pe Ungaria pentru multe dintre eșecurile Uniunii Europene, inclusiv gestionarea crizei migrației, și acuzîndu-l pe Orbán de corupție și de transformarea Ungariei într-o țară mai săracă.

Aici intervin eu și întreb: „Mai săracă comparativ cu cine?”. Cu bogătașii îmbuibați din Occident care trăiesc doar pentru ei și pentru propria lor ambiție?

Dacă-i așa, atunci îi doresc Ungariei să rămînă săracă și curată.

La sfîrșitul discursului, von der Leyen s-a adresat poporului maghiar, dînd de înțeles că niciunul dintre ei nu a votat pentru Orbán sau, dacă a votat, nu ar trebui să continue să facă acest lucru: „Așa că permiteți-mi să închei adresîndu-mă poporului maghiar. Sîntem o singură familie. Povestea voastră este povestea noastră. Viitorul vostru este viitorul nostru. Zece milioane de maghiari sînt zece milioane de motive bune pentru a continua să ne modelăm viitorul împreună”.

Bine, asta e interpretarea lui Orbán, care nu e nici el vreo ușă de biserică, fiindcă nu ăsta a fost sensul ascuns al vorbelor Ursulei, ci un apel la maghiari.

Manfred Weber, în calitate de lider al grupului PPE din Parlamentul European, a mers și mai departe făcînd afirmația scandaloasă că partidul lui Orbán, Fidesz, nu a cîștigat alegerile europene din

șansa să răspundă și a spus că „a fost surprins de ceea ce a afirmat președintele”. „Nu am ridicat în mod deliberat diferențele noastre, pentru că, în calitate de președinte al Consiliului, lucrez în numele Europei. Nu este corect să vorbim despre aceste diferențe de opinie cînd aici vorbim despre președinție”, a spus Ursula.

Péter Magyar, un fost insider al Fidesz, care este acum principalul adversar al lui Orbán, s-a confruntat și el cu premierul în timpul dezbaterii. Partidul maghiar Tisza stă foarte bine în sondaje. Orbán a adăugat că Comisia a devenit „o armă politică” în loc să fie neutră și să se concentreze pe protejarea tratatelor UE. În ceea ce privește competitivitatea, subiectul în care von der Leyen și Orbán sînt de acord că UE are nevoie de investiții mari, președintele Comisiei a susținut că, în ciuda eforturilor UE de a stimula piața unică, există „un singur guvern care se îndreaptă exact în direcția opusă, îndepărtîndu-se de tendința pieței”. „Cum poate un guvern să atragă mai multe investiții europene dacă, în același timp, discriminează companiile europene, taxîndu-le mai mult decît pe altele?”, a adăugat Ursula. Von der Leyen și-a completat atacul asupra lui Orbán abordînd migrația, un subiect politic fierbinte și o temă de discuție de lungă durată în discursul premierului ungar, care a susținut cu o zi mai devreme, la o conferință de presă, că țara sa este una dintre singurele care luptă pentru a ține migranții fără acte în afara Uniunii Europene. „Am auzit declarația dumneavoastră”, a continuat von der Leyen. „Ați spus că Ungaria protejează granițele și că criminalii sînt închiși în Ungaria.

Cum se potrivește asta cu faptul că autoritățile eliberate anul trecut din închisoare i-au condamnat pe traficanți și contrabandiști înainte de a-și pune capăt mandatului?”.

Aici cucoana din capul UE iar minte și manipulează. Începe discuția plecînd de la afirmația lui Orbán că Ungaria nu lasă emigranții în UE și apoi mută

iunie: „Viktor, nu ai cîștigat alegerile. Fidesz nu este cîștigătorul alegerilor. Aveai douăsprezece locuri, acum ai zece locuri. Așa că nu creați această imagine pentru care aveți sprijin”. De fapt, Fidesz a obținut o victorie zdrobitoare cu 45% din voturi, partidul centrist Tisa al lui Péter Magyar obținînd 30%. Weber a spus că „Ungaria merită ceva mai bun”. De asemenea, PPE și-a făcut cunoscute intențiile într-o serie de postări pe contul său de socializare X, inclusiv un mesaj rău intenționat – „E timpul să plece” – adresat lui Orbán. Adevărul rămîne, totuși, că Fidesz a cîștigat patru alegeri naționale zdrobitoare la rînd și, potrivit ultimelor sondaje, este pe cale să obțină o nouă victorie în 2026. Un sondaj realizat de Nézőpont Intézet indică Fidesz la 47%, iar partidul Tisza la 33%. Ăștia – progresiștii lui von der Leyen, în frunte cu ea – mint și dezinformează în ritmul respirației lor.

Așa niște ipocriți fără noroc, eu nu am văzut încă. „Ursula von der Leyen și Manfred Weber au anunțat că vor să răstoarne guvernul ungar. Au numit și membrii unui viitor guvern. Să spunem doar că preferința lor este un guvern pro-Bruxelles, nu unul național-suveranist”, a spus Orbán vineri. Acest nou guvern ar urma linia Bruxelles-ului în cel puțin patru probleme pe care maghiarii le-au respins, a adăugat premierul. Acestea sînt: ​​sprijinirea militară a Ucrainei, sprijinirea politicii de migrație a Bruxellesului, desființarea legilor maghiare privind protecția familiei și protecția copilului, precum și sprijinirea unui război rece pentru comerț și economie. „Poate

RM

23

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

Vin alegerile, după ce globaliștii au stabilit deja învingătorul: Mircea Geoană!

(Vasile Ghica), sau altfel spus: ,,Niște netrebnici fără Dumnezeu/ Ne taie pofta de-a trăi sub soare,/ Eșarfă neagră pun la curcubeu/ Și jură strîmb, și jefuiesc popoare” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Bacoviană”).

Cert este că, în logica lucrurilor, după cum v-am spus, în urma acestor pramatii și lichele, care au pus deja bomboana pe coliva acestui neam, va fi instalat la cîrma țării Mircea Geoană (,,Prostănacul”). Deh, la o țară plină de proști, nici că se putea alt președinte, care va avea o unică și clară îndatorire: să tragă acestui popor adormit capacul la cavou.

Deci, să ne înțelegem: adevărații vrăjmași ai țării sîntem noi înșine. Pentru noi, ăștia mulți, naivi și adormiți, a venit momentul în care să conștientizăm că, în sfîrșit, trebuie să ne trezim: Acum, ori niciodată!

Să ne amintim și de ultimatumul adresat românilor de revoluționarul Simion Bărnuțiu: ,,Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim!”.

Oricum, pînă se va auzi goarna trezirii acestui neam, eu ,,N-am să tac cînd vor dușmanii ăstei țări îngenuncheate/ Chiar de legea lor nedreaptă mă va condamna la moarte/ N-am să tac cînd strigă-n mine toți eroii noștri morți/ La Posada, și Rovine... Horea, Cloșca trași pe roți/ Ei au fost zdrobiți cu roata și uciși pe Dealul Furcii/ Au gustat și ei calvarul ca Hristos pe drumul Crucii!/ Glasul lor ne mustră aspru c-am pierdut a lor lumină/ Ne-am vîndut ușor și ieftin la o liotă străină!/ Vreau un Ștefan să ne poarte spre izbîndă și-nviere/ Vreau un Țepeș să ne facă din păduri troiți la porți/ Și vreo cîteva țepușe pentru vînzători și hoți!/ Vreau să vă opriți odată din furat și din trădare,/ Vreau respect și demnitate! Vreau o Românie Mare!” (Eliana Popa, ,,N-am să tac!”).

P.S. - ,,Nu-ți trăda, române, țara pentru-o pungă de arginți,/ Nici credința nu ți-o vinde... neamul tău e neam de sfinți!/ Au murit cu demnitate, n-au plecat grumazul jos/ N-au vîndut un colț de brazdă, nici pe Domnul Sfînt Hristos!/ Sîngele ce-a curs de veacuri în Pocalul lui Hristos/ Este sfîntă mărturie că ei au murit frumos!”. (Eliana Popa, ,,Nu-ți trăda, române, țara!”)

Ofuscare și secretomanie. Ce spune o alertă americană de terorism despre autoritățile din România

întîmplă și vom proteja evenimentele religioase din acest weekend.

Din compararea celor două mesaje, cel al ambasadei americane, și cel al autorităților din România – MAI și SRI, se observă o problemă cronică în ce privește comunicarea dintre instituțiile naționale și cetățeni.

Secretomania oficială a fost lansată odată cu începutul războiului din Ucraina, atunci cînd Klaus Iohannis a decis ca ajutorul dat de țara noastră să nu fie comunicat populației. Cazul României a devenit singular în Europa, unde conducerile statelor membre UE și-au anunțat în mod constant cetățenii despre ajutorul dat, amplitudinea lui și în ce constă.

(urmare din pag. 21) Comentariile sînt de prisos, dar este demn de remarcat că, în presa centrală, au apărut articole cu titluri cît se poate de relevante, cum ar fi: ,,Cît timp va fi președinte, Băsescu va fi imun la orice” (,,Cațavencii”) sau ,,Băsescu este omul americanilor!” (,,Național”).

Ce mai, erau vremuri cumplite, România ajunsese asemenea unei căprioare hăituită de lupi hămesiți. În timp ce țara gemea, din cînd în cînd, din înaltul cerului se auzea cum ,,Striga Iancu de la Țebea, striga Ștefan de la Putna/ Basarabii, Brâncovenii ce-au luptat cu Semiluna/ Glasul lor ne mustră aspru c-am pierdut a lor lumină/ Ne-am vîndut ușor și ieftin la o liotă străină!/ Strigă acum Mihai Viteazul prin a vremilor genune/ «– Ai o viață și o cinste! Hai, deșteaptă-te, române!/ Ai o Lege și-o credință, ai un neam de mucenici/ Care-au stat aici de veacuri și-au gonit pe venetici!»” (Eliana Popa, ,,N-am să tac!”).

Acum, să nu credeți că românii s-au trezit și au pus mîna pe par. Nicidecum, poporul doarme liniștit. ,,E somnul greu al nepăsării/ E dezbinare între frați/ Nu mai răzbate cînt de bucium,/ Nici corn de luptă, din Carpați!/ Avem de toate, dar nu avem iubire/ Căci n-avem timp nici a ne mai privi/ Să mai zîmbim nu ne mai stă în fire/ Noi sîntem morți-nainte de-a muri!”, motiv pentru care ,,Se răsucesc strămoșii în mormînt/ Privind la tine, biată Românie,/ Că te-ai plecat și ieftin ți-ai vîndut/ Credința și întreaga avuție!” (Eliana Popa, ,,Ce faci, popor român? Nimic, măria ta!”).

Aceasta fiind starea națiunii române, nu este deloc surprinzător că, după Băsescu, ni s-a băgat pe gît, tot prin intervenții mondialiste, susținute de năimiții autohtoni, Klaus Iohannis, un individ ce pare a fi creația laboratoarelor descrise în volumul ,,Minunata lume nouă” (H.G. Welles). Nu este glumă sau vreo exagerare, căci iată: ,,Iohannis, în tinerețe facilita intermedierea

Vineri seara, un fior de emoție a străbătut România. Mai multe posturi de televiziune și-au oprit programele curente pentru a anunța că Ambasada SUA de la București a emis o alertă de amenințări teroriste pe teritoriul țării noastre. Atenționarea era adresată cetățenilor SUA, iar ea este făcută în baza mai multor legi federale și norme care obligă ambasadele să emită astfel de alerte, dacă sînt detectate amenințări imediate în anumite țări și teritorii în care viața americanilor e în pericol. Numai că sistemul de atenționare pune în dificultate autoritățile statelor naționale ale căror instituții nu au acces la date, nu se coordonează cu partea americană, comunică mai puțin cu propriii cetățeni sau nu o fac deloc.

A fost și cazul a ceea ce s-a întîmplat în România, vineri seara, cînd la scurt timp după mesajul Ambasadei SUA a venit unul greu de înțeles al Ministerului de Interne și, apoi, o reacție bizară de la SRI. „Și în acest sfîrșit de săptămînă structurile Ministerului Afacerilor Interne se vor afla la datorie, cu efective mărite, pentru asigurarea unui climat optim de ordine și siguranță publică”, anunță un comunicat oficial din 11 octombrie, publicat la scurt timp după alerta ambasadei SUA. „Astfel, polițiștii, jandarmii, polițiștii de frontieră, împreună cu partenerii instituționali, se vor afla în stradă, o atenție deosebită fiind acordată zonelor în care se desfășoară ceremonii religioase, lăcașurilor de cult și locurilor cu public numeros, pentru siguranța tuturor cetățenilor”, mai precizează anunțul.

Mesajul Ministerului de Interne, de neînțeles Dacă îl comparăm cu mesajul clar, direct și pragmatic făcut de reprezentanța diplomatică a SUA, se observă că cel de la Ministerul de Interne vorbește despre orice altceva numai despre potențialul pericol nu, iar dacă nu ar fi existat mesajul ambasadei SUA, cel

de vînzări de copii români în străinătate. Apoi s-a consacrat ca prăduitor de case. Ca primar al Sibiului și-a apărat fraudulos casele furate, semnînd întîmpinări și concluzii în numele Primăriei în propriile procese (așa cum a semnat ca persoană fizică mai toate contractele de achiziții de armament, fără acordul Guvernului, Parlamentului, CSAT-ului sau Ministerului Apărării – n.m.). Mincinos și ticălos pînă în măduva oaselor (...), el este principalul vinovat de distrugerea României. Acest străin de neam și țară, susținut de SRI, ne-a aruncat în cea mai mare prăpastie. Ne-a distrus economic, politic, băgîndu-ne pe gît un guvern de neaveniți, la fel de idioți ca și el, din pură ambiție bolnavă de a avea Guvernul meu. A încurajat poliția politică, ne-a vîndut străinilor și ne-a impus contra naturii cea mai toxică guvernare din istoria modernă a României: PNL-USR-PLUS (și, mai apoi, a girat alianța dintre cel mai penal partid – PSD și cea mai neagră ciumă – PNL – n.m.). O adunătură de golani puși pe furat și distrus națiunea română. Niște imbecili, care n-au nimic sfînt, afară de LGBT, trasul pe nas, beția la volan și corupția la cel mai înalt nivel. (...) Uitați-vă ce au făcut acești nenorociți cu această țară, pentru care mulți dintre noi ne-am dăruit viața să o facem mai bună! I-a distrus pe pensionari, i-a adus la stadiul de cerșetori și milogi în propria țară. Au distrus mediul de afaceri și au cumpărat mai toată presa. (...)

Iohannis merită să putrezească în pușcărie pentru tot restul vieții sale. Cum e posibil ca miliarde de euro să se ducă pe apa sîmbetei pentru armament niciodată livrat?

A fost inadmisibil ca petrolul submarin al României să fie dat pe moca pentru o șapcă, spunînd că așa o să cîștigăm «respectul străinilor». Țara arde și Iohannis ne dă mesaje tîmpe pe Facebook...” (Răzvan Savaliuc.

Sursă: jurnalul-militar.ro).

Iată motivele pentru care, în România, ,,libertatea am transformat-o în haos, iar democrația în caricatură”

de la Interne ar fi de neînțeles. „Ambasada Statelor Unite ale Americii a fost informată cu privire la amenințări care ar putea viza o sinagogă, un templu sau o moschee din România, în weekend-ul 11-13 octombrie. Ambasada îndeamnă cetățenii americani să manifeste prudență sporită în apropierea instituțiilor religioase din România pentru această perioadă”, se arată în comunicatul sec al instituției americane.

Din el, orice persoană matură care știe să citească înțelege că au fost detectate acțiuni ostile pe teritoriul României, care vizează producerea unui atentat asupra unei sinagogi, templu sau moschee din țara noastră.

Comunicatul SUA nu face referiri la biserici naționale, la procesiunea religioasă de la Iași, nu face referire la nicio altă manifestare sportivă sau stradală din România, deși au fost foarte multe în weekendul care a trecut.

SRI, mai mult supărat decît îngrijorat Tot vineri seara, la scurt timp după anunțul ambasadei americane, purtătorul de cuvînt al SRI trimite un comunicat care produce și mai multă perplexitate: „În prezent, SRI nu are date şi informații care ar putea conduce la solicitarea creșterii nivelului de alertă teroristă…”. Această frază, cu cea mai mare bunăvoință, nu pare să însemne altceva decît manifestarea unei frustrări a agenției de informații din România că nu a fost anunțată în prealabil de americani despre ce se întîmplă la noi în țară.

Mai mult, o astfel de formulare deschide poarta către o serie de speculații și interpretări atît în ce privește modul de comunicare a SRI cu cetățenii români, cît și în ce privește modul de acțiune, mai ales în situația complicată creată de războiului din Orientul Apropiat.

Adică, decodificînd limbajul de lemn al agenției: Chiar dacă sîntem supărați că nu ne-ați anunțat, noi, totuși, vom lua în serios alerta, deși habar n-avem ce se

De un an fără director SRI De peste un an, SRI nu are director, Eduard Hellvig dîndu-și demisia la începutul lunii iulie 2023, după „discuții deschise” cu Iohannis. Cea mai mare agenție de informații din România nu are o interfață oficială cu publicul, în timp ce la graniță se desfășoară un război, iar în Orientul Apropiat altul, țara noastră fiind afectată puternic de ambele conflicte armate.

America folosește pe scară largă sistemul de alertare a cetățenilor săi în ce privește posibile acte de terorism. Doar în acest an atenționări asemănătoare celei din România au fost emise în Belgia (17 mai, 2024), Danemarca (2 octombrie, 2024), Suedia (2 octombrie, 2024) și Norvegia (4 octombrie, 2024).

Modalitatea prin care se sesizează pericolul se face printr-un sistem complex de analiză a semnalelor bazelor de date, rapoartelor electronice și intensitatea comunicațiilor digitale. Rețelele de computere rulează programe care identifică anomalii în ce privește o serie de factori, de exemplu, un număr mai mare de intrări într-o țară din alta într-o perioadă foarte scurtă de timp, tranzacții cu arme, închirieri sau furturi de mașini într-o anumită zonă, dispariții de materiale explozibile asociate cu evenimente publice majore, sărbători naționale sau religioase etc.

Spotmedia.ro

24

Nr. 1765 l 15 – 21 octombrie 2024

RM

FACEM ISTORIE PRIN CURAJ!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.