România Mare, nr. 1742

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Cei mai mari compozitori ai lumii s-au născut în zona de influenţă a berii, nu a vinului: Beethoven, Mozart, Haydn, Händel, Bach, Schubert, Wagner... Marii compozitori germani care L-au cîntat pe Isus înseamnă pentru Creştinism la fel de mult ca autorii celor 4 Evanghelii: Bach, Händel, Haydn şi Beethoven. CORNELIU VADIM TUDOR

Un plan de pace mult așteptat

De-a lungul timpului, au fost înaintate propuneri ale țărilor occidentale de a se organiza discuții pentru pace, ba chiar și China a încercat așa ceva, fără succes însă. Nu din cauza lor, ci a americanilor și a comuniștilor de la Bruxelles care știu una și bună: „Nu trebuie să lăsăm Rusia să cîștige”. Ca de obicei, nu ne-a spus nimeni ce ar însemna asta. Deduc din declarațiile și luările de poziție ale oficialilor de la Bruxelles, NATO sau Washington, că înfrîngerea Rusiei ar însemna ca Ucraina să-și recupereze toate teritoriile pierdute, inclusiv Crimeea. „Elveția intenționează să găzduiască o conferință de pace la nivel înalt la mijlocul lunii iunie – scrie Bloomberg – la care a invitat să participe 80 pînă la 100 de națiuni, majoritatea din așa-numitul Sud Global. Conferința ar putea avea loc în perioada 1617 iunie, deși nu este clar cîți lideri vor fi prezenți. O incertitudine în acest moment este participarea Chinei, prezență care ar fi crucială pentru Elveția și credibilitatea inițiativei. Aliații Ucrainei văd prezența Chinei ca fiind importantă pentru succesul

întîlnirii, avînd în vedere influența pe care Beijingul o are asupra Moscovei la mai bine de doi ani de la debutul războiului. Așa-numita formulă de pace a Ucrainei cere respectarea integrității teritoriale și suveranității țării, retragerea trupelor ruse, precum și asigurarea securității nucleare și alimentare. Elveția a dorit să creeze «o alianță foarte largă formată din state BRICS, țări din lumea arabă și din Sudul Global», declară oficialii elvețieni. Președintele finlandez Alexander Stubb, care a spus că pacea va fi obținută doar «pe cîmpul de luptă», a lăudat forumul sponsorizat de Kiev, deși a spus că nu există absolut nici un dialog cu Rusia privind încheierea războiului – «și nu cred că putem și nici nu trebuie»”. Dacă această formulă de pace pleacă de la ideea retragerii trupelor ruse, eu zic să-i schimbe numele conferinței în „Conferința la un hamburger și-o bere pentru Ucraina”, pentru că la asta se va rezuma totul, Rusia neputînd accepta așa ceva. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

UZINA DE SĂNĂTATE DE LA TECHIRGHIOL (I) De la legendă la realitate

Dobrogea. Pămînt și apă – cu aproape toate formele lor – faună și floră unice în România și rare pe continent, această întindere din Sud-Estul Țării noastre, între Dunăre și Mare, captivează pe oricine îi calcă pămîntul sau îi străbate apele de pe întinderile ce par mărginite doar de cupola cerului albastru. Teritoriu străvechi, locuit din paleoliticul mijlociu, ne mîndrim de faptul că acest pămînt strămoșesc a fost populat încă din mileniul 2 î.Chr. de strămoșii geto-dacilor. Aici coloniștii greci au întemeiat în Secolele 7-6 î.Chr., pe litoralul Mării Negre, coloniile Histria, Callatis, Tomis. În Secolul 1 al erei noastre a intrat în componența Statului lui Burebista. Apoi, cu o istorie frămîntată, trece succesiv sub stăpînire romano-byzantină, fiind invadată, în mai multe valuri, de pecenegi, uzi și bulgari. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) a făcut parte din Țara Românească, apoi intră sub ocupația otomană pînă în anul 1878, cînd, în urma Războiului de Independență și a hotărîrii Congresului de la Berlin (1878), a fost recunoscută independența României și restabilirea autorității Statului Român asupra Dobrogei – străvechi teritoriu românesc. Ei bine, în acest spațiu ale cărui repere istorice le-am desenat mai devreme, între multe alte locuri

luminate de legende străvechi, se află un luciu de apă cu proprietăți miraculoase, căutat de oameni, cu secole în urmă, pentru miracolul vindecării pe care îl aflau aici odată ce intrau în apa lacului. Nu departe de Constanța (12 km) și la marginea localității balneare Eforie Nord, și în fața orașului ce-i poartă numele, se află minunea naturii – Lacul Techirghiol. O întindere de apă salină (95 g/l), pe aproape 12 km.p., cu o adîncime maximă de 9 m., avînd pe fund un strat de nămol cu calități terapeutice, devenite faimoase nu doar în România. ...Demult, tare demult, cînd drumurile erau niște poteci înguste pe care treceau care și rădvane cu mărfuri sau căluți și măgari cu samarele pline cu de-ale gurii, un biet bătrîn tătar, probabil din seminția hanului mongol Genghis-Han, care a invadat aceste teritorii prin anii 1241-1242, un om cu mare durere în suflet din pricină că era olog și orb, pe numele lui Tekir, a ajuns pe malul acestui lac călărind un măgar obosit și el de-atîta drum, și pe deasupra bolnav, cu răni pe spate și la picioare. Fiind o zi călduroasă de vară dobrogeană și văzînd apa cum clipocește la mal, nici una nici două, măgarul lui Tekir intră în apa ademenitoare și prinse a se scălda, bucuros de răcoarea cu care îl împresura apa, dar și de nămolul în care se tăvălea. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Eroii nimãnui (9 mai – Ziua victoriei Europei asupra nazismului german) În țară ai lăsat cerdacul plin cu flori, Pe mama-n pragul porții, despletită, Și-n gînd cu o himeră și-o ispită, Hai-hui prin Europa, ai plecat să mori; Cu-n ideal îndepărtat de țara ta, Pierdut în lumea legilor prea dure, Te-ai rătăcit, plăpînd copac dintr-o pădure, Pe care iarna lungă n-o va suporta; Din pacea ta-n căminul de-altădată, Brusc, te-ai trezit pe front, între tranșee, Crezînd că generezi vreo epopee, Și vei primi răsplata meritată; Da, ai primit un glonț, nu de departe, Care ți s-a părut o zbatere de vînt, Cînd însă, te-a-nvelit mormanul de pămînt, Un ochi privea în zi, altul privea în moarte; Și ai rămas definitiv într-o țărînă, Străin de neam, de țară, de credință, Evaporat, de parcă n-ai fost ființă, Străin de ce-ai avut, de lacrima străbună; Doar amintirea ta măsoară acum ora Pe zodiacul frînt la prima jumătate. Eroii luptelor mereu neterminate, Eroii nimănui, dar, și ai tuturora! GEO CIOLCAN

NR. 1742 l ANUL XXXV l 7 – 13 mai 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei


2

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

RM

Reîntoarcerea la religie ­Biblia e jurnalul intim al lui Dumnezeu

Una dintre cele mai importante porunci ale Decalogului biblic este „Să nu minți!”. E vorba de porunca a 9-a, care, în mod exact, sună astfel: „Să nu mărturisești strîmb!”. Noi, românii, am simplificat-o întrucîtva, păstrînd, însă, esența interdicției divine. Minciuna este o urîciune înaintea Domnului. Viața noastră pendulează între plus și minus, între bine și rău, între drept și nedrept, între adevăr și minciună. Deși oamenii mereu își complică viața, alegînd variantele cele mai proaste. În existența noastră de zi cu zi, în drumurile noastre întîlnim semeni cu care, de fapt, nu semănăm cîtuși de puțin, fiindcă aceștia parcă au pe dracul în ei, dezvoltă energii negative și au o natură conflictuală care îi transformă în factori dizolvanți. Îi vedem și îi auzim, ne izbim de comportamentul lor, ne ajung, apoi, la cunoștință tot felul de intrigi, bîrfe și alte mîrșăvii și, pur și simplu, ne crucim de ceea ce le poate pielea! „Uite ce zăcea și-n ăsta!” – exclamăm din ce în ce mai des, cînd ne dăm seama că un om pe care l-am ajutat, sau, măcar, căruia i-am vorbit frumos și nu i-am făcut nici un rău, întoarce către noi o față hidoasă. Acest șoc l-am trăit, din plin, în perioada imediat următoare evenimentelor sîngeroase de la 22 decembrie 1989, cînd unii oameni, cărora le făcusem numai bine, s-au comportat ca niște bestii. În ceea ce mă privește, reprezentarea plastică cea mai grăitoare pentru această tipologie este personajul principal din filmul „Exorcistul”, al lui Friedkin, care făcea spume verzi la gură, își rotea capul cu 180 de grade pînă îi ajungea gura la ceafă și viceversa, apoi înjura și blestema cu o voce gravă, vocea diavolului ce pusese stăpînire pe trupul și sufletul său. Puțină lume știe că personajul posedat de diavol, din filmul „Exorcistul”, a avut un model real, și anume o adolescentă din România de la începutul Secolului XX, cercetată la vremea aceea de tot felul de specialiști români și străini datorită fenomenului de „Poltergeist” – adică mișca obiectele doar cu privirea, deforma lucruri, spărgea geamuri prin concentrarea gîndului și tot felul de alte ciudățenii „psihotronice”, care i-au băgat în sperieți pe oameni și au făcut-o celebră în toată lumea. Necuratul există, desigur, și a recunoaște asta nu este deloc o dovadă de promiscuitate, ori de lipsă de cultură – așa cum prea des se grăbesc unii să-i ironizeze pe oamenii simpli care, ce-i drept, nu știu ei prea multă carte, dar au „școala vieții” și sînt pățiți. Lumea de dincolo există, și ea, fără nici un fel de îndoială, iar exemple avem cu nemiluita de-a lungul Istoriei. Poate că cel mai grăitor dintre toate este documentul cunoscut sub numele „Cartea lui Enoh”, text religios considerat apocrif și, din păcate, neluat în seamă de către înțelepții care, în Secolul II după Christos, au asamblat fasciculele Bibliei. Asta, deși ceea ce istorisește Enoh despre „Civilizația lui Dumnezeu”, pe care a vizitat-o, nu diferă cu nimic de „Cartea lui Ezechiel”, ce figurează, la loc de cinste, în Vechiul Testament. Acest Enoh a fost un personaj real, fiind al șaptelea Patriarh biblic, de la Adam, și tată al celebrului Matusalem, cel care a trăit 969 de ani. Dar, iată citatul biblic: „La vîrsta de șaizeci și cinci de ani, Enoh a născut pe Matusalem. După nașterea lui Matusalem, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani și a născut fii și fiice. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute șaizeci și cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu”. Așadar, Enoh s-a înălțat la cer, deci n-a murit și n-a cunoscut putrezirea trupului. Fiindcă și asta e o problemă a noastră, a oamenilor. Nu sîntem foarte siguri și nu avem dovezi prea multe că sufletul e nemuritor – dar sîntem absolut siguri că trupul moare și putrezește ca o ruină în umezeala și întunericul pămîntului. Am pomenit de Enoh întrucît înălțarea lui la cer face și mai credibilă o altă înălțare la cer, săvîrșită după cîteva mii de ani: cea a lui Isus Christos, care a făcut

cu mult mai mult decît a umblat cu Dumnezeu, el fiind chiar Fiul lui Dumnezeu. Repet ceea ce am afirmat cu alt prilej: eu consider că neincluderea „Cărții lui Enoh” în Biblie, precum și incendierea, de două ori, a Bibliotecii din Alexandria reprezintă pierderi incomensurabile pentru civilizația umană; dacă toate acestea ar fi fost evitate, Omenirea ar fi avut telefon, radio, televizor și aviație încă din vremea Renașterii, de acum cca. 500 de ani. Dar, pesemne că acesta a fost Planul lui Dumnezeu: să ne deschidă ușa revelațiilor încet-încet, toate la timpul lor. Am fi avut toate acele cuceriri mai devreme, dar, în Secolul XVIII, probabil, ne-am fi făcut Planeta țăndări. Așa și cu lumea de dincolo, despre care vorbeam și despre care sînt convins, 100%, că există. La fel cum era convins și Camille Flammarion, care nu era vrăjitor sau astrolog, ci un mare savant, ce a revoluționat astronomia. El a dat sfoară în lumea largă, la cumpăna Secolelor XIX și XX, pentru ca oamenii care au avut experiențe paranormale și, mai ales, au primit mesaje de dincolo de moarte, de la ființele dragi, să-i scrie la Paris, să-i comunice tot ce s-a întîmplat. Rezultatul: nu mai puțin de 4 cărți senzaționale, tipărite, cu cca. 10 ani în urmă, și la noi, selectiv, într-un singur volum, intitulat chiar „Mesaje de dincolo de moarte”. Desigur, mi se poate spune că evidențele sînt extrem de puține și sporadice, așa e, dar atîta încuviințează Dumnezeu, deocamdată, să aflăm. Vă dați seama cum ar arăta viața noastră dacă spiritele care ne guvernează, ori alte entități din lumea de dincolo, ar sparge, clipă de clipă, frontiera dintre aceste universuri și ne-ar vizita în permanență, ori ne-ar sufoca, uneori, cu prezența, cu dragostea, cu sfaturile lor? Aceea n-ar mai fi viață, ci coșmar. Toate la timpul lor. Însă oamenii trebuie cultivați. Ei trebuie să primească învățătura cea rară și bună, care să-i apropie de esența fenomenelor. „Poarta galactică” ce duce către această „Curte a miracolelor” este Biblia. Nu întîmplător, Cartea Sfîntă este considerată temelia înțelepciunii. Fiindcă ea nu e doar cea mai importantă carte de religie, de cultură, de știință – ea este chiar cuvîntul lui Dumnezeu. Aș putea spune că Biblia e Jurnalul intim al lui Dumnezeu. Al singurului Dumnezeu care ne-a creat, ne iubește, e gelos și e nemărginit în generozitatea Lui. Cine Îl are pe Dumnezeu în inima sa, nu se teme nici de oameni, nici de fenomene atmosferice, nici de alte nenorociri. De bună seamă, e greu de înțeles asta în copilărie sau la tinerețe. Natura umană își cere drepturile ei, trebuie să fie lăsată să se desfășoare, să-și consume energiile, să cîștige forță și înțelepciune. Ca om care a trăit, pe viu, perioada anilor ’50 - ’80 ai Secolului XX pot depune mărturie că nu s-a ales nimic bun din odraslele nomenclaturii de atunci, care au fost o generație de trîntori. Pînă la urmă, tot copiii oamenilor simpli și amărîți au răzbit în viață, fiindcă ei au știut, de mici, ce înseamnă o felie de pîine prăjită pe plită, unsă cu untură și frecată cu un cățel de usturoi, care s-au hrănit cu dude, cu corcodușe, uneori și cu flori de salcîm și au cunoscut prețul de sudoare și lacrimi al muncii părinților, avînd o educație spartană.

Mai toți premianții din școală s-au ratat, iar în viață au răzbit copiii cu personalitate și greu încercați. Iată de ce e nevoie de o descătușare a energiilor latente ale acestui popor care, în straturile cele mai adînci, are zăcăminte aurifere! Pe astfel de oameni de la sate, din tîrgurile provinciale și de la periferiile marilor orașe mă voi baza atunci cînd, cu ajutorul bunului Dumnezeu, voi deveni întîiul președinte creștin al României. Poporul Român e genial, iar resursele sale umane sînt inepuizabile. Începutul Mileniului III ne găsește într-un moment foarte delicat: practic, tineretul țării e pe muchie de cuțit și, dacă nu sîntem atenți, o poate lua razna de tot! O nouă generație de tineri bate la porțile afirmării, încercînd să iasă din criza de identitate în care se zbate, dar cum o face? Lăsîndu-se antrenată în cea mai jenantă subcultură, cea a manelelor, a dansurilor orientalo-țigănești, a petrecerilor deochiate, a violurilor, a unui limbaj de gang, care desfigurează dulcea limbă română, în fine, a drogurilor, a prostituției, a curselor de bolizi pe două sau pe patru roți. Ce muncesc acești tineri? Din ce trăiesc ei și de unde au bani pentru vehicule atît de scumpe, pentru droguri, țigări, băuturi, bijuterii, voiajuri peste hotare? În bună parte, ei provin din familii bogate, numai că eu știu bine cum s-au realizat aceste bogății. Eu știu, la fel de bine, că familiile bogate fac un rău imens țării nu numai pentru că fură, ci și din cauza faptului că livrează societății copii gata corupți. Am mai spus-o și o repet: atunci cînd va scăpa din cușcă, generația „Big Brother” o să ne dea în cap! Niciodată n-a domnit în sistemul educațional românesc un haos atît de cumplit ca acum! Iar cele mai multe ziare, posturi de Radio și de Televiziune contribuie, din păcate, la îndepărtarea tinerelor vlăstare de tabla de valori a unei vieți morale, a traiului în cultul dragostei față de Dumnezeu, a respectului pentru părinți și profesori, în cultul muncii, al iubirii de țară. Nici un surogat, nici o paradă a modei, nici o colonie de nudiști, nici un raliu al bolizilor, nici un limbaj șocant – ei, bine, nici una dintre aceste false icoane nu poate înlocui o educație normală și solidă. Adică o educație care să ferească tînărul de anturajele rele, de ispitele înșelătoare ale unei existențe cu turația la maximum dar, vai, cu treziri cumplite, cu accidente sau pedepse penale ireversibile, care îl pot marca pe imprudent pentru tot restul zilelor. Fiindcă, cel puțin la noi, în România, pușcăria nu re-educă, ci distruge și ce mai era bun în om. Este de la sine înțeles că nu se poate generaliza și, uneori, trebuie să vorbim de la caz la caz. Înainte de a da un mesaj tineretului, eu mă adresez vouă, celor maturi și loviți de talazurile vieții. Pentru posibilul naufragiu al tinerei generații noi toți sîntem de vină: și părinții care n-au timp, sau nu se pricep să asigure educația necesară, și dascălii, și Biserica, și Armata, și clasa politică, și mass-media. Mă refer la acea presă mincinoasă, care deformează realitatea și încearcă, din răsputeri, să împiedice venirea la Putere a forțelor cinstite și justițiare ale Neamului Românesc. Tînăra generație e pe marginea prăpastiei. Să o ferim de cei care nu știu altceva decît să mintă, să înșele, să învrăjbească, să fure, să întrețină un climat de ticăloșie morală! Să deschidem ochii și mintea tinerei generații asupra gloriei lui Dumnezeu – singurul izvor adevărat de frumusețe, de adevăr și înțelepciune. Nu doresc să devin vreun unchieș sfătos, dar am văzut și am trăit prea multe în viața mea ca să pot sta pasiv în fața acestui fenomen de alienare și abrutizare a societății românești. Așa încît, ca președinte fondator al celei mai sănătoase forțe politice din Istoria modernă a țării, am datoria de conștiință de a trage un semnal de alarmă și de a striga, din adîncul ființei mele: Opriți crimele și atrocitățile! Stop mizeriei materiale și spirituale! Un „NU” hotărît barbarizării societății românești! Înapoi la Biblie și la valorile eterne ale Poporului Român! CORNELIU VADIM TUDOR (Textul a fost citit la Radio România, la 13 august 2004)


RM

3

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

Însemnãri inedite  Însemnãri inedite

Vikingii în America (I) Astăzi se ştie cu certitudine că Lumea Nouă – oficial descoperită de Columb în 1492, dar purtînd numele lui Amerigo Vespucci, navigatorul italian care a vizitat de patru ori continentul american – este departe de a fi reprezentat o surpriză geografică. Ea nu a ieşit în chip miraculos din undele oceanului – asemenea pămînturilor din mitologie – pentru a se oferi navigatorului genovez şi lăcomiei conchistadorilor. De la nord la sud, „continentul al patrulea”, numit aşa pentru că în ordinea succesivă a cunoaşterii lumii de către europeni a precedat Australia şi Antarctica, a făcut obiectul unor dese contacte geo­grafice între cele două lumi – veche şi nouă –, înainte de prima călătorie a lui Columb. Aceste călătorii – efectuate de fenicieni, cartaginezi, celţi, romani, navigatori din Asia de sud şi sud-est, vikingi, bretoni, spanioli înainte de spanioli etc., de fapt vreo 20 de „descoperiri ale Americii”, unele certe, altele ipotetice, realizate într-un răstimp de zeci de veacuri, via Pacific sau Atlantic – nu au avut consecinţe; nu au fost cunoscute şl nici n-au însemnat nimic pentru pămînturile americane, înşişi istoricii s-au îndoit multă vreme de realitatea drumurilor peste ape, încă din preistorie, deoarece omul era încă prea puţin pregătit pentru a învinge oceanul; cunoştinţele lui geografice rudimentare nu i-ar fi permis asemenea călătorii. Dar se pare că în anul 1000 vikingii ştiau să calculeze latitudinea, le era familiară determinarea magnetică a nordului şi întrebuinţau o „piatră călăuzitoare“ (leidar-steinn), un fel de precursoare a busolei. Noi şi noi probe, dezvăluite de istorie, arheologie şl etnografie infirmă principiul NEBC (No European Before Columbus, – adică nonprezenţa europenilor în America înainte de Columb), cum a denumit autorul american Ch. M. Boland concepţia apriorică după care nu au existat contacte precolumbiene între America şi Europa. Cu toate acestea, disputa dintre partizanii şi adversarii ipotezei dacă vikingii au descoperit sau nu America – cinci secole înainte de Columb – este încă vie între istorici, după

cum menţionează cîteva numere, din vara şi toamna anului 1987, ale revistelor L’histoire, La Recherche şi Nature. Spre deosebire de toate desco­ peririle pămîntului american între­ prinse de precursorii lui Columb – cărora trebuie să le admirăm cute­ zanţa, hotărîrea şi spiritul de aven­ tură – călătoria genovezului, datorită condiţiilor politico-economice din epoca în care a fost înfăptuită, este singura care prin amploarea urmărilor sale a dăruit cu adevărat geografiei şi istoriei o lume nouă, întregind globul cunoscut, înaintaşii „amiralului“ nu i-au ştirbit cu nimic din faimă. Indiferent de cîte ori a fost descoperită America, ea a contat în circuitul intercontinental abia din momentul în care Europa a avut nevoie de resursele ei şi a trebuit, în acelaşi timp, să exporte într-acolo ceea ce piaţa internă nu mai putea resorbi, cu un profit mulţumitor. În lucrarea sa „Vikings in History” („Vikingii în istorie”), istoricul englez F. Donald Logan, profesor la Colegiul Emmanuel din Boston, întreprinde o incursiune în evoluţia societăţii vikinge. Agricultori, negustori, vînători, dedicîndu-se din cînd în cînd jafului, vikingii (oamenii golfului – vik – golf) au colonizat Islanda, pe care au întrebuinţat-o ca bază pentru a ajunge în Groenlanda şi apoi America. În istorie, vikingii au rămas îndeobşte cunoscuţi ca oameni aprigi, mînaţi de spirit distructiv, cum scrie Donald Logan. Dar astăzi sîntem edificaţi asupra faptului că năvalnicii oameni ai mării, porniţi pe corăbiile lor din fiordurile peninsulelor Europei nordice, au avut o influenţă puternică asupra unei mari părţi din restul Europei şi a unor teritorii de peste mări şi oceane. Ei au întemeiat regate în Irlanda, în nordul şi estul Angliei, în Rusia şi o aşezare peste mări, în Islanda. Spre apus au ajuns pînă la ţărmurile Americii de Nord, spre răsărit – pînă la bazinul Volgăi şi chiar ceva mai departe. Din lucrarea amintită a profesorului englez reproducem cîteva fragmente. Florentina DOLGHIN

Adam din Bremen depune mărturie

altcineva – poate italianul anglicizat Giovanni Caboto – ar fi putut să debarce în America în ultimul deceniu al Secolului XV. Persoana este mai puţin importantă decît forţele istorice care au acţionat şi au făcut să fie inevitabilă – cel puţin în acel moment – o asemenea descoperire. Cu peste patru secole înainte, în epoca vikingilor, alte împrejurări au făcut să fie de fapt inevitabilă o debarcare în America de Nord. Dar s-ar putea să nu fie cunoscut niciodată, cu precizie, numele primului viking care a zărit America, deoarece el, acest prim viking care a debarcat acolo, a fost mînat ds forţe ce au acţionat în Atlanticul de nord, timp de cîteva secole. Secolele explorărilor vikinge. America înainte de vikingi? Problema are un iz de anacronism. Şi totuşi, s-ar putea ca, într-o bună zi, să apară dovezi care să demonstreze că în America s-au aflat călugări irlandezi cu multe secole înaintea vikingilor şi cu aproape un mileniu înainte de Columb; aceste mărturii ar fi aproape în mod sigur arheologice. Pentru moment, cel puţin, America dinainte

Vikingii au atins America de Nord. Acesta este un fapt istoric. Dovezile, scrise şi arheologice, nu lasă loc la nici o îndoială: la un moment dat, în jurul anului 1000, oamenii ale căror legături culturale ajungeau, trecînd peste Groenlanda şi Islanda, în Scandinavia au poposit pe ţărmurile Americii de Nord. A nega sau chiar a pune la îndoială acest fapt ar însemna a fugi din faţa unor dovezi istorice zdrobitoare. Problema istoricitaţii vikin­ gilor în Lumea Nouă se pune doar pentru că este legată de o alta: cine a descoperit în realitate America? Cine a fost primul european care a văzut Lumea Nouă? Din punct de vedere istoric, ar putea fi mai importantă întrebarea ce împrejurări, ce forme de dezvoltare umană au dus la o prezenţă europeană pe ţărmurile de vest ale Oceanului Atlantic? S-au găsit aşezări europene de la sfîrşitul Secolului XV şi, de atunci, s-a constatat o prezenţă europeană continuă și dominantă. Dacă nu Cristofor Columb, atunci în mod sigur

de vikingi este doar o ţară a fanteziei şi poveştilor. Pe la anul 1000 vikingii au zărit, au debarcat, au explorat şi au încercat să se aşeze pe litoralul Americii de Nord. Cea mai veche sursă scrisă datează din perioada puţinelor generaţii ale colonizării Americii de către vikingi: Istoria arhiepiscopilor de Hamburg, completată de Adam din Bremen, pe la 1075. Cartea a patra din această istorie, intitulată Descrierea insulelor din nord, face din Adam din Bremen cel mai vechi geograf german cunoscut. La un moment dat, în jurul ani­lor 1060, el a vizitat curtea daneză, cu scopul de a strînge informaţii pentru istoria sa şi, în timp ce era acolo, a stat de vorbă cu regele Sven Estrithson, nepotul regelui Knud cel Mare. „Regele a vorbit despre altă insulă care fusese descoperită de mulţi în ocean. I s-a spus Vinlanda, din cauză că în acea ţară creşteau struguri sălbatici, ce dădeau un vin bun. Acolo abundă cerealele care cresc singure. Am aflat aceasta nu din poveşti fantastice, ci din relatările demne de încredere ale danezilor“. Adam din Bremen adunase deci aceste informaţii pe la sfîrşitul anilor 1060. Regele Sven se născuse în 1017, cam pe vremea cînd vikingii încercau să colonizeze Vinlanda. Avem de-a face deci cu o relatare aproape contemporană. Trei alte referiri timpurii, dar nu din saga, confirmă faptul că în Islanda s-a ştiut în permanenţă de existenţa Vinlandei. Într-un tratat geografic din Secolul XII se spune: „La sud de Groenlanda se află Hellulanda şi apoi Marklanda şi, nu departe de acolo, Vinlanda“. În dreptul anului 1121, Analele islandeze consem­ nează că „episcopul Eric al Groenlandei a plecat în căutarea Vinlandei“. Primul mare istoric al Islandei, Ari Thorgilsson, scriind pe la 1127, arăta că el ştia despre Vinlanda şi despre locuitorii ei de la unchiul său, Thorkell Gellison, care aflase de aceste lucruri de la unul dintre primii colonişti ai Groenlandei. Şi astfel, în decurs de aproximativ 100 ani după ce începuse colonizarea Vinlandei, istoricul islandez scria despre Vinlanda fără să fie nevoie să dea explicaţii, pentru că nu era cazul. Povestirile saga susţin această informaţie şi adaugă fapte semnificative, de natură istorică. Este vorba despre saga groenlandezilor şi despre saga lui Eric. Scrisă în Secolul XII, prima dintre ele relatează po­vestirea Vinlandei în trei etape: cum a fost zărită, explorată şi cum s-a încercat să se întemeieze acolo o aşezare. Potrivit sagăi, această ţară, situată la sud şi apus de Groenlanda, a fost descoperită de Bjarni Herjolfsson. Saga lui Eric – care datează de la mijlocul Secolului XIII – repetă unele dintre datele sagăi anterioare, omite altele şi adaugă alte amănunte. Ea atribuie descoperirea Lumii Noi lui Leif Ericsson, descris ca un misionar trimis de regele Olaf al Norvegiei să creştineze Islanda şi Groenlanda. Dificultăţi întîmpinate pe mare au îndepărtat din drum corabia lui Leif şi astfel misionarul a zărit un pămînt nou, unde creşteau grîu sălbatic, struguri şi arbori de mosur (arţari?). După ce a petrecut o iarnă acolo, Leif s-a îndreptat spre Groenlanda, pentru a-şi îndeplini misiunea de evanghelizare; în acest punct, eroul nostru dispare din saga lui Eric. El este urmat de un grup care intenţiona să se stabilească în acele locuri şi care a debarcat la Hellulanda şi apoi la Marklanda.

Vinlanda, ţara strugurilor (1) Ce concluzie se poate trage din aceste relatări? Trei fapte se detaşează ca indiscutabile: vikingii au ajuns în America de Nord; ei au încercat să se stabilească în Vinlanda; ulterior au abandonat-o. Rămîne de răspuns la două întrebări: cînd au vizitat aceşti europeni Lumea Nouă şi unde anume au debarcat? În legătură cu prima întrebare există un consens al istoricilor: pe la 985 sau 986. Dar unde se afla Vinlanda? Cercetătorii au localizat Hellulanda pe Insula Baffin, la 200 mile de Groenlanda, peste strîmtoarea Davis. Acolo pămîntul este aşa cum a fost la cumpăna celor două milenii: în interior gheţari şi lespezi de piatră, coborînd spre mare. Marklanda, acea regiune cu mile întregi de bancuri de nisip, pe alocuri împădurită, trebuie considerată ca fiind Labradorul, deoarece, în pofida schimbărilor climatice care s-au produs, zona Labradorului de la sud de golful Hamilton este încă des împădurită şi acoperită de bancuri de nisip. (va urma) F. DONALD LOGAN


4

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Pașii poeziei

Liviu Zanfirescu este un pictor de cuvinte care redă prin poeziile sale culoare, optimism, transmițînd multă emoție conjugată cu starea omului de moment, celor care iubesc limba română și care doresc să o ducă mai departe așa cum este: curată, frumoasă, plină de esențe și plămadă lirică... Poeți de felul lui sînt tot mai rari în peisajul nostru liric, unde sinceritatea maximă este exprimată prin talent și muncă, dăruire pentru zămislirea unor trăiri sufletești aparte, așa cum o face el în volumul său de poezii, „Cuvîntul – divinul etern” (2023). Liviu Zanfirescu este un meșteșugar al cuvîntului frumos, iar prin ceea ce scrie și gîndește, încearcă să pătrundă în sufletul cititorului, să-l cucerească prin fondul său poetic luminos. Fiindcă, pentru el, cuvîntul și lumina sînt două elemente esențiale, definitorii pentru creația sa, ambele stînd la baza poeziei sale. Volumul „Cuvîntul – divinul etern”, așa cum autorul ne spune, a fost creat după „Scrisul ca o taină”, de Nicolae Georgescu. Poeziile au candoarea lor, prin celebrarea de către autor a Cuvîntului, ca-n Sfînta Liturghie, pe care-l cultivă așa cum grădinarul cultivă pămîntul cu flori, curăță livada de crengile uscate, pregătind-o pentru puritatea rodului, cum inspirat se exprimă în poezia „Cuvîntul – divinul etern” (pag. 10), care împrumută titlul volumului și care merită a fi citită integral, pentru a se descoperi și vedea vocația acestui poet, ca stil de scriere coerentă a versului neoclasic, actualizat în prezentul în care trăim, prin mesaj și prozodia armonioasă a versului. Dăm citire acestor versuri, pentru a se vedea și a lua la cunoștință că poezia, de fapt, întruchipează bucuria de a trăi a autorului, care, folosind toate mijloacele de exprimare, și de ce nu, forța cuvîntului, caută să ajungă la acea perfecțiune a limbajului, în care metafora să prindă aripi și să strălucească aidoma boabelor de rouă de pe firul de iarbă în diminețile de vară: „Eu celebrez cuvîntul ca-n Sf. Liturghie/ Frumos, blînd, caligrafic și în respect de OM/ Se zice că-i o taină ce ține de magie/ În gînduri ni-l ascundem, în suflet ca-ntr-un dom// E-n ruga de lumină perpetuă culoare/ Trăire-legătură ce germinează oameni/ Eterna libertate pulsîndă în odoare/ Cuvîntul e Iubire cînd știutor îl semeni...// Deplin se dă cuvîntul întru sinceritate/ Cunoașterea să fie durată semnătură/ În semnele-i divine, vocale-nestemate/ ÎNVIERE este cu-asupra de măsură/ În zurgălăi de sănii, colindă de-nceput/ Corolă de petale-n livezi, de Mărțișor/ E în Carpați cu Sfinxul poveste de demult/ E magică rodire întomnatul DOR...(...) Eu celebrez cuvîntul în rugă carpatină/ Rîvnita libertate în roua de odoare/ Îl văd doinind pe coală, în DACIA lumină/ Și-i simt eternitatea și-n lumea viitoare.../ Și pornind iubire, să trăiești frumos/ Să vezi, să simți minunile divine/ În rugăciune, cu Isus Hristos!”. Poetul nu doar că scrie, el își proiectează viitorul întru existență prin iubire și rugăciune, exprimîndu-și compasiunea față de tinerii noștri care tot mai mult se îndepărtează, cu bună știință, de aceste meleaguri atît de frumoase, pe care străinii le glorifică, iar mulți dintre români le nesocotesc... Poetul își exprimă la scenă deschisă mîhnirea sa față de tinerii pe care îi consideră ca fiind o generație de sacrificați, din cauza tehnologiei moderne pe care o acceptă și cu care se mărginesc a trăi, în aceste timpuri tulburi din toate punctele de vedere. Poemul său „Viață în rezumat” (pag. 59) este un panseu de un dramatism și o revoltă personală greu de imaginat și de acceptat într-o lume în care se zice că toți sînt fericiți... Poetul este un realist prin vocația sa de fost ofițer al armatei române, iar dacă scrie cu atîta revoltă, o face din convingeri patriotice și o fericită ideologie românească de îndreptare

a unei situații: „M-am tot gîndit la tinerii ce vin/ Și asta n-am făcut-o din capriciu,/ Că viața lor cu gust amar, pelin/ E-un fel de viață scurtă – sacrificiu!// E «stresul dulce» pe calculator/ La treabă cînd te-nhami ești ca ariciu’/ Te trece timpul plîns – surîzător.../ «Uzură prematură în serviciu!...»// Te faci chiar optimist navigator/ Te amăgești că azi IT-ul e deliciu/ Și-n fapt ajungi buimac rătăcitor/ «Uzură prematură în serviciu!»// În calcule mereu întrebător/ Gîndire permanentă precum «briciu’»/ În stresul, parcă, mai apăsător.../ «Uzura-i prematură în serviciu!»// Mă tot gîndesc la voi, iubiți copii,/ Tabletă, telefon, TV dau

viciu/ Și toate-s în viteză anemii/ «Uzură prematură în serviciu»!/ Adică, viață scurtă – SACRIFICIU!”. Versuri care te pun pe gînduri și care nu mai au nevoie de nici un comentariu în plus, deoarece poetul a făcut o substanțială radiografie critică privind situația tinerilor noștri expuși la fel și fel de situații neplăcute la locul de muncă și care, mai devreme sau mai tîrziu, vor avea repercusiuni grave asupra sănătății lor. Și nu vorbim aici doar de cei care lucrează în domeniul IT, ci de toți tinerii, în general, de la alte locuri de muncă unde stresul este la fel de mare, din cauza multor factori care țin de tehnologia modernă a acestor vremuri. Poetul este o fire vulcanică, pe deplin ancorat social, gata să demaște în formulări lirice bine alese starea precară în care se află țara, vorbind despre această situație, dar și despre pămînturile ei, despre obiceiurile noastre, în termeni populari controlați, parcă stăpînit de oarece temeri, spre deosebire de Dan Gîju, poetul care taie în carne vie cînd vine vorba de vînzătorii de țară, mandatați de Uniunea Europeană. Liviu Zamfirescu este mai înțelegător, parcă, și mai tolerant, ca un pedagog rîvnitor pe aceste plaiuri românești, pe măsura firii sale ca fost militar, care a crescut sub jurămînt de lege ostășească, precum că țara nu trebuie trădată. Toate aceste trăiri estetico-poetice le găsim în poezia „Despre țară, simplu, românește” (pag. 39), concepută după eseul „Lăsați-ne să trăim românește!” al lui Nicolae Dan Fruntelată, o odă a neliniștii și a dezgustului față de tot ceea ce se cheamă azi România. Nici nu se putea să lipsească din temele poetice ale lui Liviu Zanfirescu o asemenea poezie de reflecție, cu sentimente naționale de proporții: „Țara noastră nu mai e lăsată/ Să trăiască simplu, românește/ Să învie roua de-altădată/ Doina care încă răscolește!.../ Obiceiuri sînt, tradiții în natură/ Gustul roșiilor proaspete/ Tot ce mai există-n stare pură/ Era pentru orice oaspete.../ Azi, în mall-uri, mare tevatură/ Vin străini să strîngă iute potul/ Noi nu mai avem agricultură/ Trădători ne vînd, ne vînd cu totul!.../ Sugrumați sînt toți autohtonii/ Nu mai sînt comercianți români/ Năvălit-au hoții histrionii,/ Multinaționale și păgîni!.../ Țara noastră nu mai e acasă/ Obiceiuri sfinte și tradiții/ Unor tineri nici că le mai pasă/ Rătăcesc prin mall-uri cu ambiții/ Cu străini ce practic nu ne lasă/ Să trăim iubindu-ne părinții!.../Mai vedem reclame de tot felul/ Însă, clar, nici una nu vorbește/ Că noi sîntem, concentrat, modelul/ Dorului ce încă mai doinește/ „Lăsați-ne să trăim românește!”. Poemul este într-

adevăr de sorginte patriotică, iar autorul, la nivel de gîndire poetică, este frămîntat de soarta românului. Tocmai de aceea scrie cu atîta vehemență: „Lăsați-ne să trăim românește!”. Se subînțelege că se adresează oamenilor politici care au înlesnit străinilor libertatea de a face ce vor ei aici, oferindu-le țara drept stup de miere pentru afacerile lor. Liviu Zanfirescu este un poet care cultivă poezia după principiul solidarității sale cu natura și semenii săi, cu viața de zi cu zi pe care românii încearcă să o trăiască, fiecare, după puterea de a duce povara vieții. Din păcate, tot mai puțini, însă, sînt cei cu aplecare către Dumnezeu și biserică, iar în volumul său, „Cuvîntul – divinul etern”, nu lipsește aproape nimic din ceea ce înseamnă natură vie, aflată într-o continuă mișcare, de la un anotimp la altul, drept lucrare a divinității... Pentru poet, esențială în trăirea sa lirică este primăvara, pe care aproape în toate versurile sale o cîntă, așa cum o face în poezia „Odă primăverii” (pag. 28), în care aduce un aduce un elogiu celui dintîi și stătător copac crescut pe marginea drumurilor țării noastre, printre blocuri. Copac pe care mulți dintre semenii noștri îl ignoră, deși tuturor le iese în cale cu primele lui flori de început de primăvară virgină. Un alt simbol vegetal cîntat de poet este corcodușul, însemnînd pentru el puritatea primăverii, descătușată odată cu înflorirea acestuia și zvîntarea mustului zăpezii: „În corcoduș deschide ochii floarea/ Tot căutînd liane de lumină/ Polen de fluturi scutură mirarea/ Pe Înălțarea dinspre rădăcină// Solemnitatea clipei lăcrimează/ De pulsul dorului sacral/ Pe ramuri mugurii înseninează/ Tăcerile din marșul triumfal/ În hohote de alb rodind livada/ În freamătul de muguri anonimi/ Iubirile în lanuri cum Sagrada/ Trezesc în suflet rugă de creștini...(...) În corcoduș deschide ochii floarea/ Solemnitatea clipei dă contur/ Arome somnolente duc cîntarea/ De adieri, iubiri, jur-împrejur/ Să regăsim în suflete strigarea/ Să preaslăvim al primăverii drum...”. Final excepțional, ca îndemn de a trăi fiecare moment din viață în armonie de flori și primăvară. Poetul conștientizează că toată bucuria vieții și viața în sine constau în lumina Cuvîntului din cuvînt și din dragostea pe care trebuie să o manifestăm unii față de alții, indiferent că vorbim de intelectuali sau de oameni simpli. Liviu Zanfirescu este ancorat în partituri lirice speciale, știind să trateze mesajul cuvîntului cu simț de răspundere și pe care să-l transmită din pocale de dor, cum îl descoperim în bijuteria sa poetică „Fluturi din pocale” (pag. 32), pe care o închină, cu toată forța cernelii sale, lui Fănuș Neagu, cel definit de critica literară „prințul metaforei”: „E nuntă în livada lui Fănuș/ O horă albă susură-n corolă/ Și parcă florile-s turnate-n pluș/ Corola însăși pare o gondolă// E timpul primăverii în urcuș/ Petalele sînt ii monumentale/ E nuntă în livada lui Fănuș/ Din flori metafore sar osanale.../ Sub adierea vîntului retuș/ Cohortă albă, doldora petale/ E strigăt primăvara în arcuș/ Din rădăcinile patriarhale...// E nuntă-n livada lui Fănuș/ «Frumoși nebuni» ies fluturi din pocale”. Iată un rondel dezvăluind strădania unui poet original care urmează pașii poeziei pe care îi cunoaște cel mai bine și cu care a pornit în viața literară din anii tinereții, cînd era ofițer în armata română. Îl ajută sinceritatea mesajului și apoi sinceritatea expresiilor lirice, pe care le stăpînește îndeajuns de bine în orice moment al creației sale. Regăsim în potențialul lui scriitoricesc pocale de lumină suficient de bine portretizate prin versuri luminoase ca trăire intensă a muzicii. Muzica aceasta survine din starea unui poet visător privind cu atenție la salva de cuvinte exprimate de la o poezie la alta, așezată într-o ordine benefică stilului său de clasic în viață, neclasicizat însă în peisajul literaturii contemporane. ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”


RM

5

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAME ANTOLOGICE (II)

Să continuăm citarea unor epigrame antologice datorate epigramiștilor cu harul dat de Dumnezeu și respectat prin muncă, străduință în mînuirea condeiului pentru a realiza acel catren cu poantă și armonie prozodică. Adevărul este că, în mintea celui informat, cînd se spune epigramă sau epigramist, vin fie nume de epigramiști, fie creații de gen în care numele autorului se ,,topește” în propria creație. De exemplu, cînd ne vine în minte următorul catren Damaschin cînd vede via, Iute scoate pălăria Și salută cu onoare Vinurile viitoare! nu ne mai gîndim la autorul A.C. Cuza (1857-1947), profesor universitar și academician de la Iași, ci ne continuăm gîndul pe aceeași temă, încîntîndu-ne spiritul cu alt catren: Doctorul i-a spus odată Să nu bea prea mult lichid... El l-a ascultat îndată Și de-atuncea bea solid! care aparține avocatului Radu D. Rosetti (18741964) de la București. Și cînd, ca autor de articole în domeniu, ne amintim și specificăm numele creatorului, ne vine în minte altă epigramă a acestuia, care vizează un personaj care-n cap n-are mai nimic: Capetele multor oameni Au produs ceva în viață, Numai capul dumitale N-a produs decît mătreață! În felul acesta s-a încălcat, fără să vrem, principiul enunțat în prima parte a acestui studiu, și anume de a ne limita la un singur exemplu de epigramă antologică din opera unui autor, dar ce să-i faci? Unii autori au rămas în memoria noastră chiar și pentru o epigramă de neuitat, alții s-au întrecut pe sine, lăsîndu-ne mai multe epigrame care ne fac cinste și-i atenționează pe cei cu ,,spirite constipate” (cf. Romulus Vulpescu) sau fără talent de umorist că epigrama e o creație literară valoroasă, specifică spiritului românului. Sau, poate, aceștia nu s-au deranjat să-i citească pe adevărații autori mai mari sau mai mici și s-au rezumat să frunzărească ,,fușăreala” unora care se aseamănă celui din următorul catren, pe care-l cităm chiar dacă e și un pic picant: Pe drum, gîndind la noul tom, Nevoia-l trece, deci e cazul Să se retragă dup-un pom Să-și scoată repede ,,plaivazul”! (Elis) Epigrame antologice sînt o mulțime în domeniu, nu numai la confrații care ne-au părăsit, ci și la cei actuali, deși mai puține la aceștia, pentru că, la fiecare dintre noi, se perfecționează condeiul, se adîncește gîndul, se acumulează experiența, se extinde universul cercetat etc. E adevărat că mulți se dedau la ceea ce se cheamă epigramă și chiar li se publică și li se laudă catrene fade și/sau imperfecte prozodic, dar n-au murit epigramiștii adevărați pe care-i întîlnim în reviste precum ACUS din Sibiu ori CUGETUL din Craiova, sau chiar în EPIGRAMA editată de U.E.R. Dar să nu-i uităm pe cei care s-au dus să-l întîlnească pe Marțial! Să ne aplecăm cu prețuire pe paginile care cuprind adevărate comori epigramatice, comori ce conferă culturii românești nu numai bogăție, ci și valoare. Și care credeți că e tema preferată a domnilor epigramiști? Păi, care? Ca orice bărbat, ei stau cu gîndul la femeie! Mai întîi la mamă, apoi la prietenă, logodnică, soție, amantă etc. Și ce, credeți că le laudă prea tare pe cele datorită cărora sînt și ei ființe pe acest pămînt, pe cele care de-o veșnicie (noroc că această ,,veșnicie” s-a cam redus!) le puneau blidul cu mîncare sub nas, le spălau izmenele și le dădeau urmași? Nu, nu le laudă decît cei care-s oameni între oameni, pentru că, mai toți, odată însurați, se consideră sechestrați, nu mai au libertatea să zboare din floare în floare, să-i smulgă petalele frumos mirositoare. Dar

lor nici nu le trece prin gînd că scriind catrene, chiar acide, la adresa femeilor – soții, amante, soacre, actrițe etc. –, fac corp comun cu ele: nu-ți poți închipui femeia vizată fără bărbatul care a încondeiat-o. Și s-au realizat multe epigrame reușite, cu poante ingenioase, cu săgeți ascuțite. Iată concluzia la care ajunge Nicolae Bunduri din Brașov: Femeia la 40 de ani E ca și vinul pur, sadea Din viță nobilă și pură, Ce mulți bărbați ar vrea să-l bea, Dar nu toți țin la băutură. Dar și Otilia Morțun (1924-2004) vine cu un adevăr de necontestat: Nu sînt pusă pe război, Dar, de-atîtea generații, Carul vieții-l tragem noi, Iar din bici pocnesc bărbații! De aceea, multe fete conștiente că măritișul e (era, oare, doar atunci?) o sclavie, fug de cel care le îmbie la prea mare apropiere, după cum ne lămurește Nic. Petrescu din Pitești, cel plecat nu demult dintre noi: Obsedat fiind întruna, Vrînd și soarta să-și ajute, A fugit și el cu una, Însă ea fugea mai iute. Tema privind femeia în epigramă e amplă, și aspectele vizate pot alcătui un adevărat mozaic. Să vedem ce spune năzbîtiosul Aurelian Păunescu (18941986) despre fusta care s-a scurtat, numită minijupă: O știam c-o fustă lungă, Dar, scurtînd-o tot mereu, În curînd o să ajungă Unde vreau s-ajung și eu! E o laudă insinuantă care ascunde o dojană, dar, fără să vrea, autorul se dă de gol, devoalînd ,,pofta” permanentă a domnului bărbat. Dar fustele cucoanelor ajunse în funcții au și alt rol, pe care-l sugerează Teodor Maricaru (1911-1982): Nu le prea găsesc un rost Minijupelor înguste Căci rămîn făr-adăpost Cei ce-au avansat prin fuste. Dar epoca modernă a adus schimbări: domnișoarele și doamnele nu mai poartă minijupe, ci pantaloni, efectele noii mode deranjîndu-l pe profesorul universitar de la Timișoara Ioan Martin (1911-1990), dovadă că și un intelectual de înaltă clasă, tot bărbat rămîne: De cînd draga mea, pe trup, Nu mai poartă minijup, ,,Lunca-i luncă, iarba-i verde, Ce-am iubit nu se mai vede!” Ajuns la vîrsta senectuții, teleormăneanul Stelian Ionescu (1922-2004), stabilit la Brașov, unde a condus Cenaclul de Satiră și Umor ,,Anton Pann”, se leagă de o tînără care se prezintă, pentru prima oară, la vot, în minijupă: Cu ochii ei de peruzea, S-a prezentat, la vot, copila C-o fustă ce acoperea Doar locul unde pui... ștampila. Iubirea duce, uneori, și la patimă, așa cum dorul înseamnă iubire, nostalgie, dar și durere. Profesorul de

Matematică Ion Grigore (1907-1990) de la Liceul ,,I.L. Caragiale” din Ploiești, care l-a avut elev pe Nichita Stănescu, cuprinde, într-un catren, această ,,umană fire”: Ciudată e umana fire! Fără femei noi nu am ști Ce-nseamnă patima-n iubire Și nici ce-nseamnă-a pătimi. Ingenioasă în adîncirea ideii, este succesiunea substantivului patimă cu verbul a pătimi. Juristul Marius Coge (n. 1954) din Craiova consideră, drept trăsătură esențială a femeii, gura, deși are chip de înger: Aură i-a dat natura: Zîmbet, farmec și scînteie, Dacă n-ar deschide gura Nici n-ai zice că-i femeie! Se vede că domnul magistrat n-a aflat soluția pe care o aplică orice Adam în cazul în care femeia-și folosește cea mai importantă armă ca să se apere, că ea n-are pumni: Să-ncepem, deci, cu începutul – Așa cum ne-a-nvățat Scriptura – Adam a inventat sărutul Ca să-i astupe Evei gura! (Elis) Dar ce, dumnealui, care are libertate totală, ba chiar își permite să stea la ședință și să doarmă în timpul ei, nu minte? Ne lămurește Iulian Tănăsescu (n. 1944) din București: Pe Adam l-a întrebat Eva, vrînd să se alinte: Mă iubești cu-adevărat? Și, de-atunci, bărbatul minte. Despre soacră am mai vorbit, dar aceasta, alături de noră, formează ,,perechea” de femei care-l deranjează pînă și pe un soldat în permisie – se vede că s-a însurat prea devreme, înainte de a-și satisface serviciul militar (care, zic chiar ei, îi făcea bărbați; păcat că a fost desființat – spun acuma mulți). Iată la ce concluzie a ajuns, destăinuindu-se epigramistului Dumitru Nicolescu (1907-1989), prahoveanul din Sinaia: În permisia aceasta, A-nțeles și el, sărmanul, Stînd cu soacra și nevasta, Cît de blînd e căpitanul. Nu e de mirare că nu numai căpitanul, ci și colonelul e sub papucul nevestei: E colonel activ, se-agită Și-n unitate-i plin de vervă, Dar doamna lui afurisită Îl ține-acasă în rezervă. (Elis) Da, așa e: în casă, femeia – soție, mamă, soacră – e generalul! Vasluianul Ioan Toderașcu, abil, recurge la momentul colindelor pentru a strecura satisfacția că a scăpat de soacră, veste transmisă printr-o telegramă: M-au trecut subit fiorii: ,,Mama soacră decedată”, Și-au intrat colindătorii: O, ce veste minunată! Despre fidelitatea unuia față de altul, ce putem să mai spunem astăzi, cînd partenerul/partenera sînt ,,iubiți/iubite”, deși se omoară între ei? Nu se mai folosesc cuvintele din trecut – amant/amantă, concubin/concubină. Dar noi ne referim la aspecte de viață din vremea cînd familia era familie, amanția, amanție... (era să scriu curvăsăria/curvăsărie, dar m-am abținut – sau nu? – dragostea fiind azi liberă!). Și, cînd el sau ea îl înșela pe celălalt, se spunea că-i pune coarne, dar, în general, era vizată EA, ca în epigrama lui Leonida Secrețeanu (1914-1978), din Ploiești – orașul copilăriei și adolescenței mele, juristul acesta considerîndu-l, pe cel înșelat, îmbrobodit: Mlădie, tînără, sprințară Nevasta lui cu gît superb, E-ntr-adevăr o căprioară, Dar e și el un falnic cerb! (continuare în pag. 6) Dr. ELIS RÂPEANU


6

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

Atitudini  Polemici  Atitudini Balsamuri spirituale

Tanti Nuța - ,,Vulpoaia“

Tanti Nuța, ,,Vulpoaia” cum îi spuneau oamenii în sat, era o țărancă foarte frumoasă, isteață și ,,descurcăreață”. Avea o casă cu pridvor, plin cu flori de ,,mușcată” de toate culorile, precum și crizanteme, liliac, trandafiri, lăcrămioare și cîte și mai cîte altele. Locuia singură după ce îi murise soțul, iar unicul fiu, Mărculeț, fusese alungat din sat de către comunitate, după ce s-a dovedit că era hoț, fără însă să se știe că sărmanul suferea de cleptomanie, care e o boală psihică, și nu-și dădea seama ce face. Maică-sa, tanti Nuța, era disperată, dar nu avea nici o putere. Mărculeț s-a stabilit apoi în ,,secuime”, lucrînd pe un șantier, însă în sat nu mai venea, știind că va fi alungat de săteni, drept pedeapsă pentru ,,hoție”. Tanti Nuța era cea mai bună prietenă a mamei mele și mergeam deseori la ea în vizită. Atunci, ne întreba dacă vrem să mîncăm pește, pentru ca ea să mergă chiar atunci să prindă un exemplar. În fața casei sale curgea un rîu cu apă venită de la munte, iar sub pietrele mari se adăposteau păstrăvi. Tanti Nuța lua o oală cu capac și în scurt timp se întorcea de la rîu cu cîțiva pești pe care îi frigea în tigaie. Îi așeza apoi în farfurie și, alături de mămăliguța fierbinte, ne oferea un meniu copios. Avea sistemul ei de a prinde peștii. În rîu erau multe pietre foarte mari, acela

EPIGRAME ANTOLOGICE (II)

(urmare din pag. 5) Nici învățătorul moldovean, împămîntenit la Ploiești, Vasile Tacu (1910-1993) nu se lasă mai prejos – o critică și pe văduva care își reface viața: Stă cenușa-ntr-un borcan, Soața-i, ca vădanele, N-a lăsat să treac-un an Și-a-ncurcat borcanele. Doctorul Gheorghe Leu (n. 1935) din Brăila, cum la consult a văzut atîtea nuduri, e atent și la ,,dezbrăcatele” de la nudism, ajungînd la o concluzie înțeleaptă: Văzînd pe plajă cum arată Așa de bine, dezbrăcată, Am descifrat îndată taina Că nu pe om îl face haina. Deși n-a văzut nimeni flori borțoase, apar copii din flori chiar și-n cuplurile închegate, dar, în general, nu se divulgă numele florii. Medicul stomatolog Mihai Frunză (n. 1947) din Brăila subliniază tocmai această discreție atît de necesară pentru mersul înainte al lucrurilor, astfel încît pînă și barza își micșorează ciocul: Nevasta i-a născut o fată Ce seamănă c-un bun amic, Dar n-o să știe cine-i tată Că barza are ciocul mic!

fiind locul unde ea știa că se adăposteau păstrăvii. Băga mîna pe sub pietre, și peștele nu avea scăpare, sfîrșind, în scurt timp, în tigaie. Tanti Nuța avea o mică bibliotecă plină de cărți. Nu știu de unde le avea, dar le citise pe toate. Ea mi-a insuflat dorința pentru lectură, împrumutîndu-mi cu amabilitate cărțile sale. La vremea respectivă nu aveam radio sau televizor, iar cărțile împrumutate de la Tanti Nuța au fost o adevărată comoară. Luam cîte 2-3, le citeam, apoi le returnam și luam altele. Mi-au fost de mare ajutor, pentru că, acolo, la țară, unicul mijloc de relaxare, pentru mine, era cartea. Multe dintre cărțile acelea erau scrise în fascicole – cîte 5-6 pagini – cu mențiunea ,,va urma” pe ultima filă. Într-adevăr, continuarea apărea săptămîna următoare. Din păcate, după mulți ani, romanele în fascicole au dispărut din librării. Erau ieftine și la îndemîna oricui. Se citeau ușor și așteptai cu nerăbdare urmarea, care apărea săptămînal. Mărculeț, fiul acestei femei, ale cărei cărți mi-au deschis apetitul pentru lectură, s-a căsătorit acolo, în secuime, unde se stabilise. A avut și urmași, pe care ,,Vulpoaia” nu i-a cunoscut niciodată. Mărculeț nu mai îndrăznea să vină acasă, de teama sătenilor, care nu îl iertaseră. Voi fi veșnic recunoscătoare celei pe care o numeam Tanti Nuța, întrucît cărțile pe care mi le-a împrumutat au fost, pentru mine, ,,cărămizi” care au zidit în sufletul meu un adevărat castel, în care mă refugiam adeseori. Alegeam, la întîmplare, cărțile și, ,,devorîndu-le” de la raftul de jos pînă la cel de sus, mă cufundam în lectura lor și îmi imaginam că sînt cînd ,,eroina”, cînd ,,victima” descrise de fantezia autorilor. Cît de adevărate sînt cuvintele unui mare scriitor: ,,Să știi măsura tuturor lucrurilor, să știi termenii cu care să te exprimi, să înveți de toate, pentru că învățătura este un dar de la Dumnezeu. Și atunci cînd vei rămîne singur pe lume, să știi să te rogi” (Feodor M. Dostoievski). LILIANA TETELEA

Infidelitatea ia diverse forme, mai ales azi, cînd se strîng în brațe nu numai el cu ea, ci și el cu el și ea cu ea. Și atunci apar surprize ca aceea la care se referă Virgil Petcu, prahoveanul care a-mplinit anul acesta 89 de ani (mulți înainte!): Iubirea lor s-a spulberat Avînd la bază un temei Căci și-a surprins bărbatu-n pat Alături de iubitul ei. Și inginerul Alexandru Hanganu (n. 1955) din Brăila, orașul în care a luat naștere al treilea club de epigramiști din țară (după cele din București și Timișoara), numit ,,Verba” (denumire care a fost preluată, ulterior, de Galați), are o inițiativă originală: să-i aplice nevestei viză de ieșire, nu și de intrare, ca s-o controleze – motivația o găsiți în epigramă: Făcînd o lungă analiză, Bărbatul, calculat în toate, Nevestei introduse viză C-avea ieșiri necontrolate. Din epigrama Reciprocitate a ieșeanului Vasile Vajoga (n. 1953), înțelegem rolul diferit al palmelor celor doi: Ca dovadă că-s firi calme, Ei au maniere fine: Ea îl ține ca în palme Și el tot în palme-o ține. Cel care o critică pe văduva ,,descurcăreață” se dovedește înțelegător față de păcatul femeii. Iată alt catren, al lui Vasile Tacu:

RM

SĂMÎNȚA BUNĂ

Învingător asupra morþii Motto: „Prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morții, adică pe Diavolul, și să elibereze pe toți aceia care, prin frica morții, erau supuși robiei toată viața lor” – Evrei 2.14,15 Deasupra cascadei Niagara se află epava unei nave. Pentru că echipajul nu reușise să o scoată la timp din curentul puternic ce se formează înainte de prăvălirea apelor, corabia a fost izbită violent de stînci și s-a răsturnat. Iar stîncile au împiedicat-o să fie măturată în abis. Se spune că un singur membru al echipajului a fost salvat. Miile de turiști care vin să vadă spectacolul natural oferit de cascadă nu pot să nu observe epava. Ea a fost lăsată între stînci poate ca un memento de avertizare al forțelor distructive care ne tîrăsc viața în abisul morții. Sîntem prea slabi pentru a le face față. Nici un om nu are puterea de a rezista curentului morții care ne trage viața în jos. Din fericire, este Cineva care a învins moartea: Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu. El Însuși a trebuit să treacă prin moarte. Dar ea nu L-a putut reține. Christos a înviat dintre morți. Acum, El trăiește pentru totdeauna și vrea să ne elibereze de puterea morții și să ne dea viața veșnică. Prin credința în El, Domnul Isus vrea să ne unească cu Sine și să ne ducă pentru totdeauna acolo unde este învierea. El i-a spus Martei: „Eu sînt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?“. Marta a răspuns: „Da, Doamne, eu cred că Tu ești Christosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume“ (Ioan 11.25-27). „Crezi lucrul acesta?“, mă întreabă astăzi și pe mine Isus, Învingătorul asupra morții.

O iartă Domnul de greșește C-așa dintru-nceput i-e datul: Femeia, sincer cînd iubește, Sfințește parcă și păcatul! În următoarea epigramă aforistică, Mircea Trifu (1922-1994), căruia îi datorăm înflorirea epigramei românești, cel care conducea nu numai epigrama, ci și pe epigramiști, cu multă înțelepciune învăluită în umor, definește Femeia: Femeia e un alfabet Pe care îl deprinzi încet Și-l uiți, deși nu-ți prea convine, Atunci cînd îl cunoști mai bine. Iată că numărul mare de epigrame antologice închinate femeii ne-a condus spre sfîrșitul părții a II-a a lucrării pe care ne-am propus-o. Încheiem cu un excelent madrigal aparținînd lui Alexandru Devechi (1895-1956): Căderile de ape-au forță mare Cum n-au avut pe vremea lor nici zeii, Dar, dintre toate, pururea mai tare A fost și este... lacrima femeii! Totuși, în încheiere, cităm și următorul madrigal, chiar dacă e deja cuprins în alte articole: Miraculosul ou de aur – Mai important decît atomul – Nu-i cel imens de dinozaur, E-ovulul care naște omul! (va urma)


RM

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

7

File de istorie

Vlad Ţepeş – erou de epopee (I)

Încă din timpul scurtei, dar zbuciumatei sale vieţi, numele lui Ţepeş trecuse cu mult peste graniţele ţărilor locuite de români. Dar ceea ce se povestea despre acest prinţ valah erau numai grozăvii. Pamflete tipărite în limba germană, din care cunoaştem 13 ediţii şi tot atîtea variante, apărute pînă către 1530 i-au dus în toată Europa faima unui tiran cum nu se mai aflase de la Nero şi Dioclețian. Fiecare cărticică – a cărei valoare trebuie să fi fost considerabilă în acele vremuri, în care tiparul se afla încă în leagăn (de unde şi numele de incunabula – leagăn în limba latină) – avea în frunte un portret al voievodului (este azi considerat cel mai vechi chip tipărit al unui domn român). Imaginea sa a reapărut în Secolul al XIX-lea în cîteva lucrări de istorie universală utilizate şi de către Bram Stoker. Vlad Ţepeş este nepotul de fiu al lui Mircea cel Bătrân (1386 – 1418), cel mai puternic voievod al românilor din primele veacuri ale statului independent Ţara Românească. Marele Mircea a fost căsătorit în mai multe rînduri, avînd totodată şi mulţi copii nelegitimi. Tradiţia spune că vlăstarele domneşti care se năşteau astfel aveau o soartă de­osebită. Domnescul tată trimitea un inel cu sigiliul său. După naşterea copilului, mama, împreună cu oameni de-ai domnului, proceda în mare taină la o operaţiune despre care nu avem decît informaţii disparate și incomplete: însemnarea cu fierul roşu, pe corpul copilului, a unor simboluri ce îi legitimau descendenţa domnească. La vîrsta de 15-16 ani, el putea veni să slujească la curtea tatălui, inelul fiind un alt semn de recunoaştere. Dacă tatăl său, domnul, era mort sau pribeag, fiul îşi încerca norocul la tron, deoarece fiind „os domnesc“, avea acest drept. Unul din fiii naturali ai lui Mircea cel Bătrân, recunoscut nu mult după naşterea sa, a fost Vlad, supranumit „Dracul“. Trimis încă din anul 1395 la Buda, ca zălog al alianţei tatălui său cu Ungaria, Vlad va fi pe cale de a ocupa tronul strămoşesc în 1431; un frate vitreg al său, Alexandru Afdea, bucurîndu-se de ajutorul domnului Moldovei, Alexandru cel Bun, a avut însă mai mult noroc decît el. Vlad fusese numit domn al Ţării Româneşti de către bătrînul împărat al Germaniei şi rege al Ungariei, Sigismund de Luxemburg, astfel că din acest moment el se putea considera ca atare, aşteptînd doar prilejul favorabil realizării de fapt a pretenţiilor sale.

Simbolul lui Satan Tot în 1431 i s-a făcut favoarea de a fi admis în ordinul cavaleresc cruciat al Dra­gonului, ordin întemeiat de către Sigismund, în anul 1408. Acest

Basarab către fiul său Teodosie, operă scrisă între anii 1517-1521, aflăm sintetizată experienţa de conducere a ţării şi liniile directoare aplicate de domnii români. ordin, alcătuit la început din 24 de baroni, avea Copilului i se dădeau, în special, precepte privind şi un alt scop nemărturisit: acela de a întări caracterul divin al domniei, i se explicau raporturile puterea regală şi pe cea a partizanilor dintre domn şi boieri, dintre domn şi supuşi, principiile regelui. Membrii ordinului erau recrutaţi generale ale politicii externe şi modul de conducere numai din marea nobilime, iar printre a războaielor. Asemănarea acestor principii teoretice cei străini se numărau regele Vladislav (puse în practică de către Ţepeş) cu concepţiile de al Poloniei şi despotul Ştefan conducere a statului enunţate de celebrul Machiavelli Lazarevici al Serbiei. La ceremonii în cartea sa, „Principele”, este izbitoare. cavalerii ordinului Dragonului purtau În anul 1442, nenorocirile au reînceput să se abată costume de culoare roşie închisă, iar asupra Ţării Româneşti. Evenimentele care au urmat pe deasupra o mantie de mătase verde; au dus la pierderea domniei de către tatăl lui Vlad în zilele de vineri arborau veşminte Ţepeş. În vara anului 1444, după încheierea unei păci negre. La gît, aveau un colier format din între Ungaria şi Imperiul otoman, pace la care adera şi două lanţuri de aur, unite printr-o cruce cu Țara Românească, Vlad Dracul și-a trimis doi fii – pe bară dublă, ce susţinea un balaur răsturnat. Vlad (Ţepeş) şi pe Radu (cel Frumos) – ca ostateci la Balaurul sau dragonul era simbolul lui Satan. turci. Ei au fost duşi în Asia Mică, într-o cetate izolată Purtînd asemenea straie şi podoabe, nu e de mirare că în munţii Anatoliei, numită Egrigoz (literal: „ochi lui Vlad i s-a zis și „Dracul”. strîmb, saşiu”), astăzi un mic orăşel în ţinutul Kutahya, Din 1434 şi pînă la sfîrşitul lui 1435, Vlad Dracul unde au stat pînă în 1448. a trăit în Transilvania, avînd însărcinarea, din partea În acel an, toamna, scăpat din închisorile turceşti, lui Sigismund, să păzească trecătorile dinspre Ţara Vlad Ţepeş s-a refugiat în Moldova, unde domnea ruda Românească. În tot acest timp, el a locuit într-o casă sa Alexandrel, fiul lui Ilieş, după care a urmat Bogdan din Sighişoara, în care îşi instalase şi o monetărie din al II-lea, fiul lui Alexandru ale cărei venituri se întreţinea. cel Bun. În anii pribegiei Nu ştim cu cine era căsătorit, dar sale, Bogdan fusese refugiat prin 1428-1429 i se născuse un în Muntenia, căsătorîndu-se fiu, căruia îi dăruise numele de aici cu o fată ce purta numele Mircea, în amintirea părintelui de Oltea. Retrasă şi aşteptînd său. Nu multă vreme după aceea vremuri mai bune, Oltea dăduse a venit pe lume încă un băiat, care naştere unui fecioraş cu plete a primit numele tatălui: Vlad. bălaie, care a crescut pe valea Avea ochii verzi, larg deschişi, iar Trotuşului, ascuns în satele bogăţia părului negru şi cîrlionţat pitulate sub dealuri şi păduri de îi încadra faţa lunguiaţă. Născut stejari. Îl chema Ştefan, după în zodia scorpionului, ursitoarele Simbolul Ordinului dragonului un strămoş din veacul al XIVi-au prezis – spune legenda – să-i lea, şi în anii de după 1449 el omoare pe duşmani prin tragere în ţeapă. Deocamdată era doar fiul mai mic al unui domn a legat prietenie cu Vlad, fiul munteanului, jurîndu-şi pribeag, cu o curte săracă, ai cărui însoţitori credincioşi unul altuia ajutor pe viață şi pe moarte şi legîndu-se fraţi de cruce. După moartea silnică a lui Bogdan la primeau mantale de iarnă de la oraşele transilvănene. Toate acestea au luat sfîrşit în anul 1436, cînd Vlad Răuseni, de mîna fratelui său vitreg Petru Aron, cei doi Dracul, aliat cu cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun, Iliaş coconi domneşti au fugit în Ardeal, căutînd protecţia şi Ştefan, ajuns domni ai Moldovei, a ocupat tronul marelui cruciat de neam român Iancu de Hunedoara, au făcut legătură tare şi cu fiul acestuia, Mateiaş, viitorul părintesc al Ţării Româneşti. O viață nouă a început şi pentru fiii dom­nului, la care rege al Ungariei. În 1456, cînd Vlad Ţepeş veni domn în Ţara s-a adăugat un al treilea frate, Radu, viitorul domn Radu Românească, el nu-şi uită fratele moldovean şi-l ajută cel Frumos. cu oaste să dobîndească „dreapta sa moşie, domnia Învăţături pentru domnie Ţării Moldovei” cum spunea Ştefan însuşi. În anul 1458 Educaţia pe care Vlad a primit-o nu s-a deosebit mult şi Matei, fiul lui lancu, se sui pe tronul Ungariei, în faţa colosului turcesc, care ocu­pase Constantinopolul, de aceea a cavalerilor occidentali din acea vreme. De la vîrsta de şase ani, copilul era luat din grija se ridică o voinţă românească ce nu putea fi trecută cu mamei sale şi a femeilor din jurul ei şi dat în seama unor vederea. dascăli – de obicei boieri – care îl învăţau să călărească, „Şi aşa de mult ura răul...“ să înoate, să tragă cu arcul. A ajuns pe tronul ţării printr-o faptă de sînge Călăria era îmbinată cu (pe care nu a împiedicat-o, fiind săvîrşită de boierii lupta de pe cal (harfa, echi­ trădători), anume uciderea lui Vladislav al ll-lea, pe valent românesc al jutei cavalereşti). Se practicau şi care îl va îngropa însă creştineşte la Mînăstirea Dealu. Vlad Ţepeş se înfăţişa supuşilor săi „nu foarte înalt trînta sau lupta dreaptă, atît de des pomenită în baladele de statură, dar foarte vînjos şi puternic, cu înfăţişarea româneşti, aruncarea buz­ crudă şi înfiorătoare, cu nasul mare şi acvilin, nările du­ganului. În programul umflate, faţa subţire şi puţin roşiatică, în care genele educativ se aflau chiar şi foarte lungi înconjurau ochii verzi şi larg deschişi, iar lupte de felul turnirelor sprîncenele negre şi stufoase îi arătau ameninţători; apusene, de vreme ce la faţa şi bărbia îi erau rase cu excepţia mustăţii. 1414, la Buda, la un mare Tîmplele umflate sporeau volumul capului. Un gît ca turnir, au participat şi de taur lega ceafa înaltă de umerii laţi pe care cădeau cavaleri români, printre care plete negre şi cîrlionţate”. Aşa îl descria, cîţiva ani mai e posibil să se fi aflat şi Vlad tîrziu, un martor ocular (Nicolae de Modrussa, nunţiu Dracul. papal în Ungaria). În această lumină, portretul de la Educaţia intelectuală castelul Ambras din Tirol este deci o bună icoană a ocupa şi ea un loc important chipului temutului voievod. în viața fiului de domn. (va urma) În Învăţăturile lui Neagoe matei cazacu


8

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

O întîlnire neobisnuitã pe cerul Indiei ,

Vulturii împotriva avionului

Sînt întîmplări, în viaţă, care stîrnesc emoţiile puternice ale contemporanilor şi se înscriu, pînă la urmă, cu nume de legendă, în amintirile generaţiilor. Aşa s-a întîmplat cu strania întîlnire petrecută în aprilie 1931, pe cerul Indiei, un episod care ar putea părea neverosimil, prin caracterul său cu totul neobişnuit, dacă nu ar exista nenumărate mărturii demne de încredere. După patruzeci de ani, cu acelaşi calm imperturbabil şi cu vigoarea omului care a înfruntat urgia acelor zile, generalul-locotenent aviator în rezervă Traian Burduloiu, figură remarcabilă a aviaţiei româneşti, zburător apreciat şi peste hotare, mi-a răspuns plin de amabilitate la solicitarea de a înnoda firul peripeţiilor, pe care le redau în cele ce urmează. 19 aprilie 1931. Un avion FORD, metalic, un monoplan trimotor, îşi lua zborul de pe aeroportul francez Le Bourget. Echipajul românesc (doar mecanicul era englez) a fost petrecut pînă pe asfaltul pistei de neuitatul pilot Gheorghe Bănciulescu, cel care nu a renunţat să zboare, deşi avea proteze la ambele picioare. Parisul rămînea în urmă, în ceaţă. Destinaţia finală, oraşul Saigon. Un raid de cursă, lungă, de mare interes aviatic.

De la Paris la Jodhpur

La bord – istoriseşte generalul Burduloiu – ne aflam patru: George Valentin Bibescu, care era preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale, locotenentul Radu Beller, ca pilot secund şi navigator, mecanicul englez John Hunt şi eu, pe atunci maior, ca pilot prim şi şef al echipajului pornit spre depărtări. Raidul era dificil prin lungime, dar mai ales prin condiţiile meteorologice capricioase ale zonelor de parcurs. În prima etapă a raidului, avionul s-a îndreptat spre Roma. Au urmat escale la Atena şi Alep. A întîmpinat, deasupra munţilor, o ceaţă deasă. S-a zburat uneori fără vizibilitate, la cinci mii de metri înălţime. Pe atunci nu exista protecţia radarului; navigatorii se bizuiau doar pe agerimea propriilor ochi, pe intuiţie şi pe iscusinţă. Plafonul de cinci mii de metri nu era atacat decît în condiţii de „etapă grea“. Zborul a continuat spre Bagdad, apoi avionul a ajuns la Gwadar, (situat azi în Pakistan) fără nici un fel de dificultate, dar pe o arşiţă cumplită. La escale, George Valentin Bibescu efectua vizite protocolare personalităţilor politice şi militare, John Hunt revizuia vehiculul aerian, iar ceilalţi studiau minuţios hărţile şi previziunile meteorologice. Dacă rămînea timp se vizitau pitoreştile localităţi orientale. De la Gwadar s-a zburat peste Golful Oman, învăluit într-o ceaţă deasă. Pilota, cu iscusinţă, Radu Beller. A urmat un popas la Karaci, apoi zborul a continuat spre Jodhpur (India), pentru o nouă escală de noapte, echipajul fiind aici oaspete al maharadjahului. A început itinerarul pur indian: Jodhpur – Benares – Calcutta. În ultima localitate, raidul prevedea o escală prelungită, de trei zile...

Alarmă în cer

Navigam fără probleme, la două mii de metri înălţime – povesteşte Traian Burduloiu. Radu Beller, în dreapta mea, studia harta, eu pilotam avionul, ţinînd ferm manşa, ca să fac faţă golurilor de aer provocate de arşiţă. În cea de-a doua cabină, George Valentin Bibescu era cufundat în socoteli, iar Hunt dormita. Deodată – alarmă în cer! Pe imensa boltă albastră, în faţa noastră, un punct negru s-a profilat în depărtare, mărindu-se pe măsură ce noi ne apropiam de el, iar el... venea spre noi. Punctul îşi definea... nişte aripi, şi aveam impresia că un alt avion se va încrucişa cu al nostru. Dar ochii mi-au desluşit cu mirare, apoi cu groază, nu un aparat de zbor, ci un vultur. O pasăre imensă de proporţii fantastice. Se îndrepta direct spre avionul nostru! Printr-o manevră, deloc uşoară atunci cînd e vorba de un trimotor cîntărind zece tone şi cu o anvergură atît de mare ca cea a avionului nostru, am evitat vulturul. În dreapta mea, Beller era la post şi mi-a făcut semn că am procedat bine. Ca măsură de precauţie, am urcat apoi cît mai sus, pentru a ne asigura cel puţin acolo cale liberă. Eram convins că la marile înălţimi vulturii nu mai pot sui. Dar, la foarte scurt interval, a apărut un nou vultur şi, imediat, în urma lui, un altul... Pilotul manevra cu sînge rece, pentru a evita

1931, echipajul Bibescu-Burduloiu-Beller-Hunt primul atacant, dar în acest timp cea de-a doua pasăre, cu aripile strînse, s-a năpustit ca un bolid asupra aparatului. Am deviat brusc avionul, înclinîndu-1 pe o aripă, pentru a cruţa masa metalică de o lovitură în plin. „Bolidul“ s-a îndreptat spre cabina de comandă. Dacă nimerea, distrugea punctul central de comandă al avionului şi ne-am fi prăbuşit. Manevra însă mi-a reuşit Am simţit un şoc uşor şi pe cer s-a văzut un norişor alcătuit din fulgi. Hunt a observat că pe capota unuia dintre motoarele laterale apăruse o dîră de sînge, dovadă că vulturul pătrunsese în zona de rotire a elicei şi fusese sfîrtecat. Unul dintre motoarele avionului a fost scos din funcţie. Aparatul şi-a continuat zborul, cu numai două motoare, lucru destul de dificil: defectarea unui motor lateral prejudicia echilibrul, cerînd eforturi deosebite de pilotaj. Echipajul a ajuns cu bine la Allahabad, unde s-a cercetat starea aparatului. Capota motorului era turtită, elicea – grav deteriorată, cablul vitezometrului – rupt. Aviatorii au hotărît totuşi să continue zborul spre Calcutta, unde existau mijloace tehnice adecvate pentru repararea avariilor. Hunt a peticit cu sîrma cablul vitezometrului, rupt, avionul a fost alimentat cu benzină şi s-a pornit la drum cu numai două motoare în funcţiune.

Atacul stolului

După mai bine de două ore de zbor, pe o căldură îngrozitoare, un nou punct negru la orizont s-a conturat tot mai clar, apoi s-a multiplicat; un vultur, apoi altul, alţi trei, alţi şase, tot mai mulţi! Trebuia să ne înălţăm repede şi să facem adevărate acrobaţii aeriene, cu totul neobişnuite pentru un avion atît de greu – îşi aminteşte generalul Burduloiu –, trebuia să zburăm în ceea ce se numeşte un „semi-carusel“, pentru a izbuti să ne strecurăm printre acele ciudate vietăţi, care ne erau, în mod atît de inexplicabil, potrivnice. În dreptul localităţii Mungal Sarai, nu departe de Benares, o pasăre gigantică s-a desprins din stol şi a dezlănţuit un atac fulgerător. Era un vultur gulerat, dintre cei cu trupul mare şi plin, cu aripi avînd o anvergură de doi metri. Aparţinea, desigur, coloniei care trăia pe piscurile masivului muntos aflat în apropiere, sub ocrotirea unei secte religioase. În preajmă, se afla un turn, în vîrful căruia localnicii depuneau cadavrele, pentru a fi „devorate ritual“. Pasărea s-a repezit spre motorul din stînga avionului, cel rămas în funcţiune împreună cu motorul central. Ce-o fascina? Jocul elicei, luciul ei în soare? Nimeni nu ştia. Pilotul a coborît avionul în picaj. Apoi a manevrat astfel încît să poată ieşi din spaţiul spre care ţintea vulturul. Dar manevra a eşuat. Pasărea – suptă probabil şi de suflul elicei – a lovit cu partea dorsală a trupului mijlocul aripii. (Ulterior au putut fi explicate cauzele psihologice ale agresiunii vulturilor. S-au lansat la mari altitudini zmee vopsite în felurite culori, dar nici unul n-a atras atenţia păsărilor. Stoluri întregi au trecut impasibile pe lîngă ele. Cînd zmeele au fost însă căptuşite cu cioburi de oglindă, vulturii s-au năpustit asupra lor. Sclipirile cioburilor aveau, probabil, efectul provocator pe care-l exercită pînza roşie asupra taurilor. De atunci, avioanele care zboară în ţinutul indian al vulturilor sînt vopsite în culori sumbre.) Mecanicul Hunt s-a dus să investigheze, pătrunzînd tîrîş în corpul aripii lovite. Constatările lui n-au fost deloc liniştitoare: aripa metalică vădea o spărtură serioasă. Fără să ezite, Hunt a rămas în corpul aripii, acoperind ruptura cu pieptul, veritabil martiraj voluntar. Între timp, un nou vultur, răzleţit de colonia lui, a încolţit avionul. Dar aparatul a urcat mai sus, şi tentativa lui a rămas de astă dată fără urmări. O nouă coliziune ar fi fost desigur fatală. În rolul de „dop“ uman, Hunt continua să lupte din greu cu spărtura din aripă. Aceasta luase proporţii de-a dreptul îngrijorătoare. În scurt timp ajunsese la un metru pătrat, depăşind capacitatea de „astupare“ a mecanicului.

RM

Situaţia era deosebit de gravă. Echipajul şi-a dat seama că nu se mai putea ajunge pînă la Benares. Singura soluţie: o aterizare forţată...

Foc la bord! Am îndreptat avionul spre calea ferată – istoriseşte generalul Burduloiu. Ştiam că în apropierea ei puteam găsi mai lesne un loc cît de cît nivelat, propice pentru aterizare. În orice caz, terenul era mai potrivit decît în pustietăţile deşertului sau defileele munţilor. În preajma gării Bhabua am descoperit un cîmp mare, din păcate însă tăiat de canale de irigaţie, șanţuri dintre cele mai primejdioase pentru o aterizare. Am calculat însă astfel încît să iau terenul în lungul canaturilor, alegînd o porţiune de pămînt între două şanţuri paralele. La numai 5 metri de sol însă, vîntul şi-a schimbat direcţia! Alte dibuiri, alte manevre, alte soluţii hotărîte cu repeziciune. Luptînd din greu cu vîntul şi cu arşiţa apăsătoare, cu însăşi starea avionului şi cu îngustimea terenului, am reuşit să ating pămîntul. Pasărea noastră metalică odihnea istovită în nisipul de la marginea unui canal... Deodată, Bibescu şi Hunt strigară, într-un glas, că fuseseră stropiţi de un jet de benzină. Benzină? De unde? Şi tot ei avertizară imediat: Foc la bord! La început, Traian Burduloiu a crezut că cei doi au halucinaţii, datorită stării nervoase. Dar, din păcate, nu era vorba de aşa ceva... În coliziunea cu vulturul, fusese atins şi rezervorul de benzină din aripa lovită. În partea lui superioară se produsese o spărtură, fără însă ca lichidul să se împrăştie în timpul zborului. Cînd însă avionul a luat contact cu pămîntul şi, mai ales, cînd Burduloiu a frînat brusc, benzina din rezervor a fost împroşcată în afară. Stropii au atins ţeava de eşapament a motorului amplasat sub rezervorul lovit şi flăcările au cuprins repede avionul. În scurt timp, aviatorii înşişi, stropiţi de benzină, au fost învăluiţi de foc. Adevărate torţe vii... Bibescu, lucid, şi-a smuls servieta cu documente din speteaza scaunului. Apoi, atît el cît şi Hunt înfăşuraţi în pleduri, au sărit din avion. Mecanicul, în neştire, cuprins de o mare agitaţie, a luat-o la fugă peste cîmp cu capul descoperit. După o cursă de aproape doi kilometri s-a prăbuşit la pămfnt, alegîndu-se cu o insolaţie, de care nu a scăpat decît după îndelungi îngrijiri medicale. Atît eu cît şi Beller am fost prinşi într-o capcană dogoritoare. Nu aveam pe unde ieşi din avion. În spatele nostru – o veritabilă cascadă de flăcări. Am desfăcut cu iuţeală capota (capacul superior al cabinei de pilotaj). Trebuia ridicată, dar forţele noastre ne părăsiseră. Beller a încercat s-o urnească, dar a renunţat. Şi eu îmi simţeam braţele vlăguite, aproape inerte. Cu un ultim efort disperat, am împins totuşi capota cu spatele. Desfăcusem, în prealabil, două din cele patru cîrlige cu care era prinsă; celelalte rămîneau însă înţepenite. Am împins și, în sfîrşit – iată cerul. L-am apucat pe Beller de picioare şi l-am tras afară. Amîndoi am scăpat din cabina în flăcări. Dar Radu Beller era pradă unui șoc nervos şi nu mai avea puterea să lupte. Am început să rup hainele aprinse de pe el însă focul m-a cuprins din faţă. Simţeam fierbinţeala flăcărilor şfichiuindu-mi pielea. Beller s-a smuls de lîngă mine, ieşind brusc din amorţeală. Gonit de flăcări şi de dureri, a început să alerge pînă s-a prăbuşit pe solul nisipos, lovindu-se de un ciot de copac care i-a însîngerat obrazul. Lîngă noi, din avionul cuprins în întregime de flăcări, a rămas doar un morman de fiare calcinate...

Pasărea cernită Un tren sanitar ne-a îmbarcat pe toţi patru şi astfel am ajuns în spitalul militar din Benares. Trei zile mai tîrziu, cu toate eforturile medicilor, Radu Beller a murit, de pe urma arsurilor grave suferite. Şi-a strigat pînă în ultimele clipe soţia şi copiii. A fost înmormîntat, cu onoruri militare, la Benares. Hunt şi eu mine am fost apoi transferaţi întrun alt sanatoriu, unde ne-am bucurat de cele mai bune îngrijiri. Abia după mai multe săptămîni de suferinţă am putut pleca spre casă. În „Neamul Românesc“ din 20 aprilie 1931, N. Iorga a scris un mişcător articol intitulat „O suferinţă naţională“. La 30 aprilie, Tudor Arghezi a vorbit la radio despre „Pasărea cernită“. După cum se ştie, o stradă din Bucureşti poartă numele celui care şi-a jertfit viaţa în acest raid. În anul 1938, autorităţile române au propus aducerea osemintelor aviatorului Radu Beller în pămîntul natal. Însufleţită de un înalt patriotism, mama lui Radu Beller, din neamul Rossettinilor şi al lui Alexandru Ioan Cuza, a avut puterea să se împotrivească acestui gest de gratitudine. „Poate că e bine pentru istoria patriei noastre şi pentru demnitatea neamului – arăta ea într-o scrisoare adresată celor care au avut iniţiativa – să avem un erou şi acolo, în pămîntul Indiei, sub cerul îndepărtat al acelei milenare ţări. Soarta m-a cinstit pe mine, deşi crud încercată, să fiu mama acestui român jertfit pentru propăşirea aripilor româneşti şi a aviaţiei universale“. V. FIROIU


RM

9

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (225) Zeii (39) Men Shen – zeii porților, ușilor și intrărilor. Ei protejează împotriva spiritelor rele, demonilor, duhurilor, fantomelor și a influențelor nefaste. Prin înfățișarea și armele lor ei îndepărtează toate elementele malefice din preajma caselor particulare, a clădirilor oficiale, a palatelor imperiale. Sînt recunoscuți în mitologia populară, precum și în daoism sau budism. La origine, în mitologia veche, au existat două asemenea zeități, numite Shen-tu și Yu-lu. Acești zei de rang secundar aveau rolul de a împiedica sufletele răposaților să evadeze din Infern pentru a nu tulbura liniștea oamenilor vii. În același timp, dacă apărea amenințător un duh rău, cei doi zei păzitori îl prindeau și îl dădeau ca hrană tigrilor. Mai tîrziu cei doi zei au fost înlocuiți cu personaje istorice zeificate pentru meritele lor. Doi asemenea zei au devenit paznicii principali ai porților și ușilor: Hu Jingde și Qin Shubao. Ambii au trăit la începutul Secolului al VII-lea, în timpul Dinastiei Tang și au fost generali de rang înalt în slujba împăratului Taizong. Meritul lor a constat în apărarea suveranului, îndepărtînd demonii și spiritele care făceau tărăboi noapte de noapte în preajma dormitorului Imperial. Împăratul nu putea să ațipească din cauza zgomotului și chiar s-a îmbolnăvit; generalii și-au făcut datoria și l-au scăpat de suferință gonind spiritele rele. În romanul clasic „Călătorie spre SoareApune“, scris de Wu Chengen în Secolul al XVI-lea, există o relatare despre zeificarea generalilor fideli; ei apar și în alte numeroase povestiri folclorice ori în legende. Ei au început să fie venerați din Secolul al

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden 14) COMMODUS (2) Gladiatorii (2) La Roma, aceste sporturi sîngeroase se organizau la Colosseum, o arenă circulară unde între 50.000 şi 70.000 de oameni puteau urmări nu doar gladiatori luptînd pînă la moarte, ci şi spectacole în care condamnaţi sau creştini erau sfîrtecaţi de lei flămînzi. Cel puţin o dată, arena a fost inundată pentru a se înscena o bătălie navală – deşi nu era nimic „mimat” în sîngele vărsat. Gladiatorii înşişi adoptau diferite stiluri de luptă, de la spadasini înarmaţi cu gladius (sabie scurtă) – după care erau numiţi şi gladiatorii – pînă la retiarii (luptători cu năvodul), numiţi astfel pentru că erau înarmaţi cu un năvod şi cu un trident. O luptă tipică se încheia cînd un gladiator îl învingea pe celălalt; după aceea, el cerea judecata organizatorului – împăratul. Acesta din urmă răspundea printr-un singur gest, reflectînd voinţa mulţimii: ridica degetul mare dacă luptătorul învins trebuia cruţat; cobora degetul mare dacă trebuia ucis. Deşi gladiatorii proveneau din rîndul clasei sclavilor, între care se găseau şi criminali, cei mai de succes luptători stîrneau sentimente de adulare similare admiraţiei ce se arată în prezent celebrităţilor, iar unii dintre ei ajungeau chiar şi în patul unor matroane romane respectabile. Această strălucire îi ispitea pe unii romani de viţă nobilă, atît bărbaţi, cît şi femei, să îşi încerce forţele în arenă – acest lucru stîrnind, în general, dezgustul contemporanilor. Cu toate acestea, viaţa de gladia­tor era scurtă şi brutală, şi aceste resentimente faţă de astfel de condiţii au dus la izbucnirea marii răscoale a sclavilor din 73-71 î.Chr., condusă de cel mai renumit gladiator al timpuri­lor – Spartacus. În timpul republicii, spectacolele cu gladiatori erau organi­zate de cei care aspirau la mari funcţii politice; după prăbuşirea republicii, principalii organizatori au fost împăraţii. „Jocurile” le ofereau patronului lor prilejul de a cîştiga sprijinul şi apro­barea mulţimii: cu cît era mai extravagant spectacolul, cu atît mai mare era gloria lui. Amploarea unor spectacole putea

XIII-lea. Se consideră că intrările/porțile din față ale clădirilor sînt apărate de generalii hu Jingde; ulterior, a apărut un al treilea păzitor, Wei-cheng pentru intrările/ porțile din spatele caselor. Imagini ale lor sculptate, dar mai ales pictate în culori vii sînt așezate de o parte și de alta a ușilor, mai ales cu prilejul Anului Nou. Înfățișarea lor terifiantă, de temut are rolul de a speria demonii. Ei au statură de înălțime mijlocie, chipurile încruntate, figuri rău dispuse. Hu Jingde are fața neagră sau roșie, iar Qin Shubao are fața albă. Ei sînt bine înarmați, poartă armuri, posedă halebarde, spade lungi cu puteri magice, arcuri și săgeți. Uneori au și cîte un sceptru în mînă. Fiecare poartă pe umeri banderole care le arată rangul deținut în administrația imperială. Miao Hu – unul dintre zeii daoiști ai Agriculturii. Mi Fei – zînă/zeiță de mare frumusețe, duh al fluviului Loushui. Este fiica zeului Foxi. S-a înecat în apele fluviului din cauza duhurilor apei, dar a devenit zeița care patronează totul acolo. Qu Yuan o descrie în cartea sa „Întrebări către Cer“. Este înfățișată ca o fată tînără, deosebit de frumoasă, plină de grație. Întruchipează modelul armoniei formelor trupului feminin. Miluo Fo – denumirea chineză a zeității budiste Maitreya, Buddha al Viitorului. Este un Bodhisattva recunoscut în cele două mari „secte“ ale budismului – Mahayana și Hinayana. Miluo Fu împarte oamenilor norocul și prosperitatea. Mai este denumit și „Buddha care rîde“ datorită înfățișării sale, un personaj gras, rotofei, mulțumit de sine, zîmbitor, fericit. Imaginea lui este des reprodusă prin mici sculpturi sau tipărituri. Ming Shang – zeul daoist al ochilor. Miniștri cerești – religia și mitologia au imaginat o mulțime de zeități ca miniștri ai administrației Imperiului Ceresc. Iată o listă incompletă a miniștrilor: Cai Shen (finanțe), Chu Xie Yuan (exorcizări), Dong

Shen (variolă), Guangdi (război), Huo Bu (foc), Lei Bu (Tunete și furtuni), Lu Ban (Treburi publice), Shui Fu (ape), Tai Sui (timp), Tian Yi Yuan (medicină), Wen Bu (epidemii), Wen Zhang (literatură și război), Wu Yue (Cinci Munți Sacri). Mo-Li-Qing – unul dintre cei patru regi-zei paznici ai punctelor cardinale. Mo-Li-Qing păzește Estul. Este redat în imagini ținînd în mînă o pipa, care este o mandolină magică. Mo-Li-Hai – rege-zeu paznic al Vestului. Apare asemănător unui dragon sau șarpe cu puteri magice, avînd alături de el animale fabuloase. Mo-Li-Hong – rege-zeu paznic al Sudului. Ima­ ginea lui este a unui personaj cu fața feroce, ținînd în mînă o sabie de mare preț. Mo-Li-Shou – rege-zeu paznic al Nordului. Se protejează cu umbrelă împotriva furtunilor. Mo-Li-Zhi – zeiță stelară din Panteonul budist. Budiștii o mai numesc și Marici. Ea este Mama Stelei Nordului și prezintă importanță pentru secta budistă Chan, deoarece îi protejează pe războinici. Tot în budism Mo-Li-Zhi este o zeitate a Focului. Moyo – denumire chineză a mamei lui Buddha. Mitul budist spune că Moyo a avut un vis profetic care i-a vestit venirea pe lume a lui Buddha. Mai este cunoscută și cu numele de Zhende Pusa. Mu Gong – zeu daoist al Nemuririi și al nemu­ ritorilor. Este personificarea elementului masculin Yang și simbolul masculinității. Cîrmuiește Paradisul din Est. Perechea și soția lui este Xi Wang Mu, care simbolizează elementul feminin Yin. În concepția daoistă, Yin și Yang împreună au creat Cerul, Pămîntul și toate vietățile, într-un cuvînt au creat Universul. (va urma) Christina Meiţă-Tang

lăsa privitorul cu răsuflarea tăiată: pentru a sărbători cucerirea Daciei în 108-109 d.Chr., împăratul Traian a organizat jocuri care au ţinut 123 de zile şi au presupus uciderea a 11.000 de animale şi lupte între 10.000 de gladiatori. Distracţiile cele mai violente ce aveau loc în arenă au început să fie abolite abia treptat, după ce împăraţii romani s-au convertit la creştinism.

au făcut ca pe­rioada de cooperare nesigură dintre ei să fie de scurtă durată. Înainte de sfîrşitul anului, Caracalla a întreprins primul pas. întîi a fost asasinat Geta – după unele relatări, în braţele lui şi ale mamei lor. Această faptă a fost urmată de asasinarea soţiei aflată în exil, Fulvia – strangulată din porunca lui Caracalla – şi a membrilor cei mai apropiaţi ai familiei ei. A urmat persecutarea susţinută a sprijinitorilor reali sau presupuşi ai lui Geta, iar Caracalla a emis chiar un decret de damnatio memoriae împotriva fratelui său: pînă şi menţionarea existenței acestuia trebuia ştearsă din evidențele istorice. O răzbunare oribilă a avut loc în Alexandria, unde încer­cările lui Caracalla de a justifica asasinarea lui Geta au fost întîmpinate cu o atitudine batjocoritoare. O satiră apărută privind acel episod – şi despre împărat, mai ales – s-a dovedit a fi prea mult pentru răbdarea lui Caracalla şi, în 215 d.Chr., după ce le-a poruncit cetăţenilor oraşului să se strîngă pentru sosirea lui acolo, a dezlănţuit trupele sale asupra lor; au urmat un măcel şi un jaf generalizat. Potrivit unei evaluări făcute de contemporani, la încheierea acelui măcel fuseseră ucişi în jur de 20.000 de oameni. Acel masacru s-a petrecut după un altul, din 212-213 d.Chr., cînd, aflat în expediţie militară pe Valea Rinului, Caracalla a ordonat uciderea unui trib germanic, ce fusese pînă atunci aliat al romanilor. Revenit la Roma, Caracalla era hotărît să îşi lase ampren­ta asupra imperiului. Ca mulţi alţi împăraţi dinaintea lui, a început un program somptuos de construcţii, care a inclus splendidele Terme ale lui Caracalla. Toate acestea au provocat probleme serioase pentru finanţele imperiului, probleme care au fost exacerbate de uriaşele creşteri ale soldelor din armată (pentru a se asigura de loialitatea acesteia), precum şi de alte dorinţe mai exotice ale sale. Pe parcursul domniei, Caracalla a fost hotărît să egaleze faptele eroului său preferat, Alexandru cel Mare. Acest imbold 1-a făcut să declanşeze campanii militare, întîi în provincia Germania şi apoi împotriva parţilor de la răsărit, pe care visa să îi vadă cuceriţi. Atît de mult îl venera pe Alexandru, încît a imitat din ce în ce mai mult stilul de îmbrăcăminte şi obiceiu­ rile macedonene. A insistat chiar ca oamenii să adauge titlul de „Magnus” (cel Mare) la numele său, aşa cum făcuseră în cazul lui Alexandru. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

Caracalla (1) Felul lui de a trăi era rău. Spartianus Caracalla (186-217 d.Chr.) a moştenit un imperiu care era unit şi liniştit, însă domnia lui ca împărat roman avea să se încheie cu o expediţie militară eşuată, măceluri, asasinate şi reînceperea unui război civil. În ceva mai mult de şase ani, Caracalla şi-a ucis fratele, soţia şi a comis crime în masă fără nici o discriminare. Lucius Septimius Bassianus s-a născut la Lugdunum, în Galia, în 186 d.Chr. Tatăl lui, Septimius Severus, a fost un general bun, care s-a instalat ca unic împărat în 197 d.Chr. şi apoi şi-a renumit fiul Marcus Aurelius Antoninus Caesar pentru a stabili o legătură cu respectaţii împăraţi Antonini din gene­raţia precedentă. Cu toate acestea, viitorul împărat a fost cunoscut pretutindeni sub numele de „Caracalla”, după tunica cu glugă pe care o purta şi pe care a popularizat-o. Educat de cei mai buni învăţaţi ai vremii, în primii ani Caracalla a fost un tînăr cultivat, discret şi contemplativ, cu totul altă persoană decît fiara autocrată care va deveni mai tîrziu. Însă deja se întrezăreau o serie de alte trăsături de personalitate. Silit de tatăl lui să o ia în căsătorie pe Fulvia Plautilla, fiica unui membru al gărzilor pretoriene, cînd avea doar 14 ani, în anul 205 d.Chr., el a exilat-o în Sicilia şi 1-a executat pe tatăl ei pentru presupusa vină de a fi conspirat împotriva familiei imperiale. Severus a domnit pînă la moarte, în 211 d.Chr., şi părea să fi readus calmul în imperiu după haosul produs de Commodus. Ca și în alte ocazii precedente, domnia prudentă a tatălui avea să fie urmată de tirania capricioasă a fiului. Vreme de cîteva luni, Caracalla a domnit împreună cu fratele lui, Publius Septimius Antoninius Geta, cei doi fiind pregătiţi cu puţină vreme înainte de moarte de tatăl lor, pentru a conduce impe­ riul împreună. Cu toate acestea, animozitatea personală dintre cei doi, la care s-a adăugat ambiţia nemăsurată,


10

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... subțire, cu părul lung și barbă. Purta pălărie cu boruri ­ mari și fuma pipă. Lavalieră. A început să fumeze pe la 15 ani, ca poetul Arghezi. În consecință, multe ani, familia s-a mutat la București. Aici a iubiri i-au trecut pe dinainte, dar nici o logodnă. Poate fost înscris la Liceul ,,Sf. Gheorghe” de pe de aceea călătorește mult: Veneția-Odessa-LondraCalea Victoriei, nu departe de Ministerul Moldova. În 1904 are prima expoziție personală la de Finanțe. În 1881, în această școală avea Ateneul Român din București, cu 115 lucrări. În sfîrșit, să predea Istoria, o scurtă perioadă de timp, se îndrăgostește de Jeanne Diamandi, o femeie măritată și I.L. Caragiale. Cu cît creștea, lecțiile de și cu trei copii. Gelos, soțul îl provoacă la duel. După desen îi aduceau noi întrebări și, mai ales, care acesta divorțează de infidelă. Pallady se însoară un nou mod de a vedea, care îi vor deschide cu ea și devine sprijin pentru copiii ei, două fete și un căile spre transfigurare, un procedeu care băiat. Cînd fetele ei să mărită, își vinde via de la Bucium, depășise granițele literaturii, adaptîndu-se să le constituie cîte o mică moșie, ca dar de nuntă. Pe și la muzică, și la pictură. Transfigurarea băiat îl ține la școală. Cînd ochii ei nu-i mai spun nimic, este mijlocul prin care artistul poate și divorțează, rămînînd prieteni. Altă expoziție la Ateneu. trebuie să treacă dincolo de realitate, să Arghezi scrie: ,,Domnul Pallady, am mai spus, este prin depășească impresia și clipa, căci pictura construcție și execuție, un aristocrat. Nemulțumit de nu este reproducerea realității, cum e fotografia, ea este înfățișarea comună a lucrurilor și cu senzațiile viguroase interpretarea realității după propriile mijloace, viziuni și pe care le dă reproducerea violentă a vieții, domnia-sa gusturi. Încet-încet, desenul devine bucuria lui Theodor caută o expresie catifelată a naturii și o transparență Pallady cea mai mare. La Școala ,,Sf. Gheorghe” a avut aproape mistică în materia de carne sau vegetală a primul profesor de desen cu adevărat, austriacul Fidelis picturii sale. El înfățișează lumea: civilizată și oarecum Walch. prețioasă”. După multe păreri contradictorii, nudurile – Mamă, astăzi am desenat figuri pătrate, avea să-i încep să-i fie cumpărate, iar doamnele cu pretenții se descrie mamei orele lui de desen cu acel profesor. înghesuie să-i fie modele. În afară de desen, tînărul discipol a îndrăgit și – Ăsta e nud?, protestează cineva. lecțiile de scrimă. Mai tîrziu, pe cînd locuia la Paris, a – Nu, doamnă, nu e nud. E un tablou, replică autorul. luat și lecții de pugilat. Cineva și-a notat o întîmplare Se împrietenește cu pictorul Henri Matisse. Tablourile cu Theodor Pallady, într-o grădină de vară, paremi-se, i se vînd cel mai bine în București, motiv să stea cît mai prin București, cînd remarcînd figura inte­resantă a unei mult timp la Paris. O cunoaște pe Yvonne Cousin din doamne aristocrate, a scos blocnotesul și i-a schițat Marsilia, o fată gingașă, gonită de acasă de părinți pe portretul. Dar a văzut și bărbatul care o însoțea pe doamnă motiv că se iubise cu cine nu trebuia. Pallady trecuse și a venit la masa maestrului, să-l ia la trei păzește, cum de 50 de ani și continua să fie temut în societate pentru de a îndrăznit, el, hodorogul, să limba lui ascuțită și replicile facă și să dreagă fară să-i ceară lui acide. În 1928 face o călătorie voie. Dar batrînul pictor i-a aplicat în Spania, o țară cu un pămînt o frumusețe de croșeu și l-a lăsat roșu și arid. Se îndrăgostește de lat pe sub mese. El Greco, Velázquez și Goya. Walch era vegetarian, fapt care El Greco, cretanul plecat din l-a determinat și pe discipolul Italia, ucenic al lui Tiziano și său să devină și el vegetarian. În Tintoretto, marcat de arta lui paralel, citește tot mai mult și se Michelangelo, la Roma, și îndrăgostește de Baudelaire. stabilit, mai tîrziu, în Spania, La vîrsta de 15 ani și terminînd la Toledo. Pe numele lui real liceul, părinții l-au înscris pe Doménikos Theotokópoulos, Theodor Pallady la Școala de care și-a semnat mereu tablo­ Drumuri și Șosele de pe Calea urile cu numele grecesc, în Griviței. Devenise un băiat înalt, cu alfabetul grecesc, chiar dacă privirea directă și replică tăioasă. lumea din jur îl numea El Greco, Și mulțumită orelor de scrimă, folosind forma italiană ,,Greco” dobîndise o ținută atletică. În urma și nu ,,Griego”, în expresia unei neînțelegeri cu directorul „Natură statică cu flori de soc și ceșcuță“ castiliană. Nici el nu imita școlii, părinții l-au retras de pe realitatea, o transfigura. Krikor Grivița și l-au înscris la Politehnica din Dresda, unde a Zambaccian nu se putea abține și scria despre Theodor găsit un profesor bun de pictură, Ernst Erwin Oehme, care Pallady: ,,Semeț și superb ca un grand d’Espagne. Dar preda și desenul tehnic. Orele de desen tehnic îi arătau ce fire irascibilă, caută parcă dinadins gîlceava...”. Invitat înseamnă o linie trasată, cele de geometrie îi deschideau de Matisse la Nisa, învață cum se curăță un tablou dacă o lume dominată de spațiu și formă, iar în atelierul lui nu-ți place: îl răzuiești cu lama unui cuțit și îl pictezi Oehme își perfecționa arta perspectivei, a volumelor și din nou. În 1940, cade Parisul și soldații nemți mișună a eclerajului. Mai erau apoi și muzeele Dresdei, cea mai prin cafenele și bistrouri. Steagul cu zvastică flutură mare școală pentru un pictor începător. Ajungînd la vîrsta pe Turnul Eiffel. În București stupoare și spaimă. În de 18 ani și simțind că pierde vremea, părăsește Politehnica iunie, România pierde Basarabia și Bucovina. În august, din Dresda și, cu o bursă din partea Ministerului Cultelor nordul Transilvaniei. și al Instrucțiunii Publice, se înscrie la Școala de Arte Ce legătură este între Pallady și Ulise cel legat de Frumoase din Paris. Acum avea să-i cunoască pe prietenii catarg? Mulți critici și istorici de artă au intenționat să Puvis de Chavannes, Chassériau și Gustave Moreau de la scrie o monografie despre Pallady, dar n-au reușit decît care avea să învețe multe. Pallady a debutat în anul 1900, parțial. Pallady s-a mirat: eu și Ulise legat de catarg? cînd a expus 6 pînze în Pavilionul României din cadrul Niciodată nu m-am gîndit la așa ceva. Dar ceilalți îl Expoziției Universale de la Paris, organizată la Grand ghiciseră: el era totuși Ulise; s-a legat de catarg, să nu Palais des Beaux Arts, o expoziție grandioasă menită să fie ispitit de sirene. Un Ulise care își refuzase plăcerile celebreze realizările secolului. Pallady a obținut chiar și vieții pentru a se dedica picturii. Aceasta a fost arta lui o mențiune, pe care însă a refuzat-o, cum avea să refuze poetică, țelul artei lui, idealul artistic. ,,Artistul trebuie să corecteze viața, nu s-o redea așa cum e, spunea și alte premii. Pentru mulți, pictura lui Theodor Pallady era de Pallady. În mîna unui artist adevărat, chiar și urîtul neînțeles. ,,Pictura nu trebuie înțeleasă, replica el. E trebuie să devină un frumos virtual”. Estetica urîtului, suficient să o vezi pe pereți”. Era frumos maestrul florile răului, florile de mucigai... PAUL SUDITU Pallady, și femeile își pierdeau lesne cumpătul: înalt și

Destinul unui mare pictor: Theodor Pallady

Au fost vremuri cînd, cel puțin o dată pe lună, luam la rînd anticariatele din jurul Universității. Unul era lipit de Cinematograful ,,Scala”, altele se aflau pe Strada Doamnei, pe Cheiul Dîmboviței, lîngă Teatrul ,,Bulandra”, apoi cel de lîngă Librăria ,,Mihai Eminescu”. Și îmi încheiam turul în prăvălia domnului Mihuță din vecinătatea Curții Vechi. Domnul Mihuță, căci era un mare domn, tocmai expunea în vitrină un tablou de Theodor Pallady, o lucrare în cărbune reprezentînd un nud, o piesă în stilul maestrului, din cîte-mi amintesc, numai unghiuri ascuțite și linii îngroșate peste care trăsese altele subțiri, cu delicatețe. Femeia părea vînătă, ca o înecată scoasă la mal de vîrtejul unei ape. Mă oprisem în fața vitrinei, pentru că nu vezi în fiecare zi pe cineva intrînd pe jumătate într-o vitrină, căutînd să facă loc, printre cărțile expuse, unui tablou fie el și de Theodor Pallady. Deși au trecut mulți ani de atunci, mai țin minte și că am deschis ușa prăvăliei, curios să aflu ce e cu tabloul acela. Dar odată cu mine a mai intrat un tip care, auzind că piesa valorează doar 800 de lei, i-a dat meșterului Mihuță o arvună de 100 de lei, cît avea la el, dar să nu vinzi tabloul altcuiva, dom′ Mihuță, că mă supăr! Se poate, dom doctor? Și doctorul a dat fuga acasă după bani. Curînd, a intrat alt client. Îmi pare rău, dar tabloul nu mai e de actualitate, a zis anticarul, înfigînd în rama tabloului un cartonaș pe care scrisese ,,Reținut”. Nu mă pot lăuda că sînt un cunoscător în artele plastice, sînt doar un iubitor de artă, care și-a agățat prin casă cîteva reproduceri după natură și portrete. Pe deasupra, n-am trecut niciodată nepăsător pe lîngă exponatele Fondului Plastic, Pinacoteca Națională, vernisajele de la Sala ,,Dalles”, Galeria ,,Simeza” de pe Strada Onești, sala de vizavi de Teatrul ,,Odeon” cu expozițiile de pictură și caricatură, largile vitrine ale Institutului de Arhitectură cu planșele și machetele studenților absolvenți. De aceea și din alte cîteva motive, am parcurs, cu interes, volumul ,,Pallady. Ulise legat de catarg”, de Anca Vieru, un critic și istoric de artă cunoscut, care a îmbogățit colecția ,,Biografii romanțate”, lansată de Editura ,,Polirom” în anul 2023, cu un portret al artistului pe prima copertă, realizat de plasticianul Radu Răileanu, cel care desenase și portretul lui Marin Preda cu care fusese ilustrat volumul ,,Preda. Adevărul ca o pradă”, de Bogdan Răileanu. Theodor Pallady s-a născut la Iași în anul 1871, ca fiul cel mai mare al lui Iancu Pallady și al Mariei, născută Cantacuzino, ambii cu rădăcini grecești. Naș i-a fost bunicul dinspre tată, Toderaș Pallady, un boier de viță veche. Toată copilăria i-au spus Toto. Ceilalți frați s-au numit Vasile, Ion și Maria. Copilăria i-a fost binecuvîntată de bunicul dinspre mamă, Vasile Canta. Încă de mic, Theodor Pallady a vădit înclinații spre desen și, ca urmare, la 6 ani a luat primele lecții de la un francez pe nume Clavel. Pe cînd împlinise 11

„Femeie în negru“


RM

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... O lume care merge anapoda

Criza economică mondială datorată pandemiei de Covid-19 este urmată acum de efectele devastatoare ale conflictelor din Ucraina și din Orientul Mijlociu. De multe decenii nu a mai fost atîta incertitudine pe plan internațional. Inflație, stagnare economică, criză energetică și alimentară sînt cuvintele auzite tot mai des. Experții de azi afirmă că sîntem de abia la începutul crizei și că perspectivele sînt dintre cele mai sumbre. Deși se spune că „este o greșeală să descrii furtuna din vîrtejul ei”, ajutat de un amuzant dialog de ieri „asupra situației mondiale, între un tată înțelept și un fiu naiv”, citit în revista „Realitatea ilustrată” (numărul din 1 iunie 1933), vă propun să încercăm să ne lămurim de ce crizele se succed periodic în „lumea noastră anapoda”: „Nu pricepi cum s-a născut criza? Dar e foarte simplu, fiule. Ogoarele pămîntului au produs prea multe grîne, industriile, prea multe fabricate, s-au inventat prea multe mașini... Atîtea și atîtea lucruri, care ne-au nenorocit. Înțelegi? - Nu înțeleg nimic. Eu credeam, dimpotrivă, că dacă există atît de multe bunuri pe pămînt, toată lumea ar trebui să fie fericită. - Nu uita însă că prețurile mărfurilor au scăzut enorm, ceea ce ne-a dus la o criză generală. - Dar asta nu e deloc un motiv de criză. Înțeleg ca oamenii să se plîngă că prețurile sînt prea scumpe. Ar trebui să fie însă încîntați cînd aceste prețuri se ieftinesc. - Nu e așa. Mașinile noastre sînt atît de perfecționate, încît avem din ce în ce mai puțină nevoie de mînă de lucru omenească. Din cauza aceasta, lucrătorul nu mai cîștigă, nu mai poate să cumpere mărfuri și iată că nu se mai pot desface produsele fabricilor. - Atunci de ce se mai fabrică mărfuri? - Sîntem foarte economi și, economisind, strîngem averi, cu care clădim uzine, din ce în ce mai numeroase și mai perfecționate. Cu cît sînt mai perfecționate, cu atît ele întrebuințează mai puțin mîna de lucru și dau o producție mai mare. Aceste produse invadează piețele și iată cum mașinile creează șomajul. Investim atîția bani în fabricație încît consumatorul nu mai are cu ce să cumpere obiectele fabricate. - Doamne, Dumnezeule! Și nimeni nu știe ce e de făcut? - Unii economiști, care și-au dat seama de ceea ce se petrece, au cam prevăzut cele ce se întîmplă. Dar oamenii ăștia nu sînt decît teoreticieni, care țin conferințe și scriu cărți. Oamenii practici care conduc afacerile n-au nevoie de această știință academică. În schimb, cunosc valoarea gărgărițelor. - Gărgărițelor?

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (34) China (2)

Trei ani mai tîrziu, jurnalistul american Edgar Snow era bîntuit de imaginea oamenilor înfometaţi pe care-i văzuse - carnea le atîrna „în falduri zbîrcite”, fiecare os era vizibil, ochii „nu mai vedeau nimic şi pînă şi tinerii de 20 de ani se mişcau precum moşnegii decrepiţi”. Copiii erau „cocîrjaţi şi diformi, cu oasele strîmbe, cu braţele subţiri ca rămurelele şi cu burticile vineţii, pline de coajă de copac şi rumeguş”. Femeile zăceau „prăbuşite pe la colţuri, aşteptîndu-şi moartea... Dar, la urma urmei, n-au mai rămas multe femei şi fete. Majoritatea au murit sau au fost vîndute”. Pe atunci, China încă nu avea decît puţine căi ferate şi existau mai puţin de 3.200 de kilometri de şosele de calitate, aşa că, în continuare, în multe zone, singura modalitate practică de a transporta cerealele era aceea de a le căra în spate, iar foametea putea coexista foarte

- Da, gărgărițele, un soi de gîndaci care ne prind foarte bine în criza de astăzi. Sînt niște insecte care mănîncă recoltele de bumbac și împiedică astfel să scadă prețul bumbacului. Fără ajutorul lor, am fi amenințați să avem recolte prea bogate, ceea ce ar atrage o ruină generală. - Și se păstrează în acest scop stocuri de gărgărițe? - În orice caz ne ferim de-a le stîrpi. - Păcat că fabricile nu pot să fie și ele mîncate de gărgărițe! - Nu, pentru fabrici avem un alt leac: tarifele vamale protecționiste. - A, înțeleg! Aceste tarife vamale ne ajută să vindem produsele fabricilor? - Da de unde! Tarifele vamale împiedică comerțul, închizînd piețele de desfacere. Închidem piața noastră ca să ne apărăm împotriva unei alte țări, care ne-ar închide și ea piața ei pentru produsele noastre. După cum vezi, toate țările caută un bun echilibru comercial, adică se străduiesc să vîndă mai mult decît cumpără. Fiecare vrea să cumpere de la alții cît mai puțin posibil și să le vîndă cît mai mult posibil. - Bine, dar ceea ce vinde o țară trebuie să cumpere o alta. Nu-i așa? - Da, desigur. - Atunci cum se poate în același timp să vinzi mai mult și să cumperi mai puțin? - E drept că lucrul e imposibil. Și atunci țările se ruinează unele pe altele și fac tot ce le stă în putință ca să-și mărească suferințele. - Dar de ce nu încearcă să se ajute unele pe altele? - Tocmai asta nu o vor cu nici un preț. Fiecare țară ar vrea să se descurce fără ajutorul celorlalte. Fiecare națiune vrea să trăiască numai prin ea însăși, pentru că, în caz de război, națiunea care poate trăi cu minimum de import este cea mai avantajată. - Sper că nu există nici o primejdie de război. - Avem multe pacte care ne garantează pacea. Convenția Societății Națiunilor, pactul din Locarno, pactul Kellog, precum și nenumărate alte tratate de arbitraj. - Atunci cu atît mai bine. Vasăzică nimeni nu se mai teme de război și toată lumea se poate dezarma.

- Dimpotrivă, toată lumea se teme de război și se înarmează. Astăzi popoarele au efective de război cu mult mai mari decît la începutul războiului mondial. - Ciudat! Nu mă pot dumiri deloc... - Lucrul e foarte firesc! Nimeni nu are încredere în tratatele și pactele încheiate. Fiecare țară știe că ea nu le va călca, dar nimeni nu e sigur de vecinul său. - Atunci la ce mai servesc tratatele? - Trebuie să-ți spun povestea reparațiilor, ca săți dai seama de toate aceste ciudățenii. Știi că nemții erau obligați, prin tratatul de pace, să reconstruiască tot ceea ce au distrus în timpul războiului. Aceasta pentru că au ieșit învinși din război... - Și atunci au trimis lucrători și materiale ca să repare pagubele ce le-au pricinuit? - Nu vorbi copilării, fiule. Așa ceva ar fi fost inadmisibil. Dacă ar fi procedat în chipul acesta, antreprenorii și lucrătorii francezi n-ar fi avut de lucru. - Și atunci nemții au trimis bani pentru aceste lucrări de reparație? - Lucrul era imposibil. În primul rînd, pentru că nu erau destul de bogați. Și apoi, chiar dac-ar fi avut aur, tot n-ar fi putut să-l dea fără să-și devalorizeze moneda lor. Singura posibilitate ce exista pentru ei era să plătească în mărfuri. Dar creditorii nu voiau mărfuri germane. De aceea au supus aceste mărfuri la taxe vamale. (…) - Cum vor fi plătite datoriile țărilor? - Nimeni nu speră că ele vor fi plătite. Totuși, trebuie să procedăm ca și cum am spera s-o putem face. Neplăcut este însă faptul că de la un an la altul se tot schimbă cifra datoriilor, așa că debitorii trebuie să plătească acum nu ceea ce au împrumutat odată, ci mult mai mult. - Cum se explică asta? - Datoriile trebuiesc plătite în aur și valoarea aurului se schimbă mereu. În realitate, debitorii au primit nu aur, ci mărfuri, al căror preț era pe atunci foarte ridicat. Și acum nu-și plătesc datoriile lor în aur, ci tot în mărfuri. Între timp însă, prețul mărfurilor a scăzut, așa că debitorii sînt siliți să plătească cam cu 50% mai mult decît au împrumutat. - Și Americii îi convine această situație? - Ba de loc. Căci nici America nu poate să-și vîndă produsele și așa se prelungește criza. (…) - Vasăzică, nimeni nu poate face ceva ca sămbunătățească situația generală? - În orice caz, nimeni n-a făcut ceva efectiv în această privință. - Totuși, ar trebui să se facă ceva! Sursa: articolul „O lume care merge anapoda Dialog asupra situației mondiale, între un tată înțelept și un fiu naiv” – semnat „I. S.” – publicat în revista „Realitatea ilustrată” – numărul din 1 iunie 1933)

bine cu îndestularea. Scriitorul socialist R.H. Tawney a observat că în unele părţi ale ţării „situaţia populaţiei din zonele rurale seamănă cu a unui om cufundat în apă pînă la gît, astfel încît cel mai mic val e de ajuns pentru a-1 îneca”. Solul era secătuit în multe zone, pentru că nu erau suficiente îngrăşăminte, iar impozitele erau atît de mari, încît ţăranii nu-şi permiteau să lase terenurile necultivate, dar Edgar Snow se plîngea, spunînd că existau alimente din belşug pentru cei care aveau bani, iar cei care făceau stocuri se îmbogăţeau. Se spune că pînă în ianuarie 1928, din unele părţi ale provinciei Shandong ar fi plecat două treimi dintre locuitori, iar dintre cei rămaşi mulţi se îmbolnăviseră, fiindcă mîncau numai frunze şi coajă de copac. Din nou, ţăranii îşi demolau casele şi vindeau materia primă pentru a cumpăra mîncare, pe cînd cetăţeni altădată respectabili ajungeau să săvîrşească tîlhării. Un misionar al Bisericii Angliei, reverendul FJ. Griffith, relata că în 1928, în provincia Suiyuan, recoltele fuseseră distruse aproape peste tot, că zeci de refugiaţi mureau zilnic de foame, iar ciuma pulmonară îi ucidea pe cei pe care îi cruţase foamea. Cînd doctorul misiunii a împuşcat un cîine turbat, Griffith povesteşte că a fost asaltat de

chinezi înstăriţi care doreau cu disperare să cumpere hoitul. Se estimează că 22.000 de femei şi fete fuseseră vîndute (în unele locuri, preţul curent depăşea cu puţin echivalentul unei lire), în timp ce alţi părinţi îşi dădeau copiii oricui voia să-i hrănească. Chiar şi tîlharii renunţaseră la îndeletnicirea lor, întrucît nu mai era nimic de furat. În iulie 1929, în zona în care se cultiva grîu din centrul provinciei Gansu nu mai plouase de patru ani şi arăta ca un deşert. Un magistrat a vrut să-i pedepsească pe oameni pentru că mîncau cadavrele celor răpuşi de foamete, dar ei i-au spus că, dacă n-ar face-o, cadavrele ar fi devorate de cîini. Criza a fost exacerbată de lupta dintre naţionalişti, comunişti şi despoţii războinici, cînd milioane de oameni înarmaţi au pus stăpînire pe alimentele, ani­malele sau fiii ţăranilor. în total, probabil că au murit 3 milioane de oameni. Facţiunile beligerante aveau să îngreuneze cumplit traiul în China mulţi ani de atunci înainte, invadatorii japonezi alăturîndu-li-se cu entuziasm. În 1943, foametea a lovit din nou şi au murit cel puţin 5 milioane de persoane. (va urma) JOHN WITHINGTON


Nava amiral a balneologiei românesti , UZINA DE SĂNĂTATE DE LA TECHIRGHIOL (I) Rep o

(urmare din pag. 1) Trecu un timp rezonabil, mai trecu un timp și mai rezonabil pentru o îmbăiere de măgar, dar animalul nu dădea niciun semn că ar avea intenția să iasă la mal și să continue drumul alături de stăpînul său. Acesta, tătarul Tekir adică, spre a-l scote pe măgar din apa lacului, își sumese șalvarii și intră în apă. Însă cînd dete și el de răcoarea îmbietoare a apei ce-i uda trupul, nu se grăbi să iasă din lac, ba purcese să-și spele măgarul pe spate producîndu-i acestuia o vădită satisfacție. Totuși, veni timpul să plece iar la drum. Ieșiră amîndoi din apa lacului, omul storcîndu-și nădragii de lichidul pătruns în țesătură, spălîndu-și nămolul negru ca smoala ce-i îngreuna pantalonii, iar animalul scuturîndu-se puternic, într-un evantai de stropi de apă sclipitori în soare, căutînd săși ușureze povara apei din părul nețesălat de ceva timp. De îndată însă, om și animal trăiră o revelație inedită, ambele personaje ale băii incidentale în acest lac simțind o transfigurare a corpului și a unor perceperi asupra lumii înconjurătoare, astfel: Tekir a început să vadă contururile lumii înconjurătoare, privirea revenindu-i din ce în ce mai clar, în timp ce picioarele betege pînă mai adineauri șiau dat drumul la mers voinicește; în același timp observă că rănile de pe spatele măgarului se vindecaseră, întreaga înfățișare a corpului animalului căpătînd imaginea unui tînăr măgăruș, puternic și dornic de drumuri lungi. Vestea miracolului vindecării spontane a celor doi se răspîndi ca un fulger de primăvară printre locuitorii apropiați sau mai îndepărtați, de acum încolo apa lacului fiind asaltată de oameni cu diverse probleme de sănătate, care și-au găsit vindecarea făcînd baie în apa acestuia și dîndu-și pe corp cu nămolul care se găsea din belșug pe fundul lacului. Și pentru că Tekir cu măgărușul lui descoperise binefacerile acestei ape (lac = ghiol, în limba turcă) de atunci încoace i s-a spus „Lacul lui Tekir” adică TECHIRGHIOL. Ceea ce nu știa pe atunci Tekir, acest lucru ajungînd la cunoștința noastră ca urmare a dezvoltării științei umane, cu aplicabilitate și la fenomenul lacului de care facem vorbire, este faptul că apa acestui lac posedă proprietăți fizico-chimice care îl fac propice pentru tratamentul diferitelor afecțiuni. Astfel, chiar de la primele analize ale apei lacului, de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea, au fost relevate caracteristici precum: apa, puțin opalescentă, miros slab de hidrogen sulfurat și un gust sărat amar foarte pronunțat. Într-un litru de apă au fost găsite următoarele elemente: clorură de sodiu (sare) – 55,39722; clorură de potasiu – 2,00462; clorură de amoniu – 0,00366; clorură de magneziu – 4, 46890. Combinația dintre apa salină și nămolul sapropelic, pusă în operă de oameni pricepuți, coroborată cu un complex de proceduri (simple sau sofisticate), generate cu ajutorul unei aparaturi moderne – așa cum veți citi, în continuare – a făcut din numele Techirghiol un renume, rostit astăzi cu mîndrie de oamenii locului și cu mirare și încîntare de specialiști în balneologie din Europa și de pe alte continente.

Începuturile unui miracol românesc Cum orice legendă are și corespondență în realitate, astfel stau lucrurile și cu lacul Lechirghiol, anul 1854 (an în care se desfășura Războiul Crimeii) l-a adus pe Comandantul de Oști Said Pașa în tabăra militară de

rtaj

la Techirghiol. Avînd un braț bolnav, după mai multe îmbăieri cu nămol din lacul de lîngă tabăra armatei otomane, bravul comandant constată cu bucurie o miraculoasă vindecare, știre care a străbătut hotarele timpului, răspîndind și pe această cale gloria de început a Lacului Techirghiol. În 1878, cînd Dobrogea a revenit la Patria mamă, satul Techirghiol, cu certificat de naștere în anul 1822, era compus doar din 50 de familii care se ocupau cu agricultura. Între timp orizontul local se lărgește, apar oameni străini de specificul locului și cu simț de întreprinzători, astfel că încep primele parcelări de pămînt în jurul lacului, printre cei al căror nume apare ca proprietar este și cel al fostului ministru de Externe al Domnitorului Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, care cumpără 400 de hectare. În pas cu vremurile, la 3 iunie 1886, Statul promulgă Legea pentru încurajarea și dezvoltarea exploatării apelor minerale din țară și a produselor lor, printre altele prevăzînd că: „Stabilimentele de băi și ape minerale din țară, atît cele existente, cît și cele care se vor înființa în viitor, vor fi scutite de orice dare către stat, județ sau comună pe timp de 15 ani. (...) Un regulament special al Ministerului Lucrărilor Publice va asigura transportul cu preț scăzut al vizitatorilor”. Citind cu savoare primele statistici ale noului stabiliment care prindea viață la Techirghiol, după ce doi constănțeni construiesc primele așa-zise hoteluri, denumite, pompos, „Marele hotel Ioachim” și „Cernat”, aflăm că primii bolnavi tratați la Techirghiol, în 1896, au fost în număr de 65, următorul an numărul acestora atinge aproape suta (97). Paralel cu atragerea unui public din ce în ce mai numeros pentru a-și reface sănătatea la Techirghiol, autorităție militare locale decid să trimită soldații la băi, unde sînt cazați în corturi și barăci, fiind tratați pentru afecțiuni precum reumatism, artrită, adenită, eczemă, ulcere, anemie, entorsă. Pe fișa lor de observație, la terminarea sejurului de 10 zile, apare scris: ameliorat, vindecat, bine ameliorat.

4 iulie 1899 – un alt reper semnificativ al dezvoltării Techirghiolului și punere în valoare a calităților terapeutice ale apei și nămolului de aici: are loc inaugurarea stabilimentului Eforia Spitalelor Civile. Cu pompa de rigoare, în prezența directorului Eforiei Spitalelor Civile, I. Romniceanu, însoțit de Al. Gălășescu și de primul medic al sanatoriului, dr. Nicolae Marinescu Sadoveanu, se vizitează noile clădiri ridicate într-un loc aproape pustiu, așa cum reiese din cronica de șantier: „Cît ținea ochiul nu se vedeau decît pămînt sterp, marea și lacul, iar în depărtare se zăreau satele vecine, precum și orașul Constanța”. În curînd Azilul maritim Techirghiol intră în circuitul național, imediat după Primul Război Mondial elita autohtonă (intelectuali de vază, scriitori, artiști, actori) alege ca loc de recreiere, dar și de creație, Techirghiolul. Amintim aici pe Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Tudor Arghezi. Mai mult decît atît, după ce l-am pomenit pe Mihail Kogălniceanu că și-a cumpărat o moșie la Techirghiol, acesta construind și o fîntînă publică în localitate, iar la Tuzla, ridicînd o capelă ortodoxă, aici a locuit pentru un timp Mircea Eliade, iar marele artist Constantin Tănase a ridicat un sanatoriu pentru artiști (Vila Scena), contribuind financiar la construcția Căminului Cultural și a unei biserici. Techirghiolul este locul de naștere al îndrăgitului actor dobrogean Jan Constantin, omagiat astăzi de localitatea natală prin botezarea Teatrului de vară din Techirghiol cu numele Jan Constantin. Dezvoltarea succesivă a stabilimentelor care au înflorit pe malurile Lacului Techirghiol, într-un perpetuu crescendo al calității și condițiilor de tratament, ne este astăzi dezvăluită și prin imaginile foto de arhivă, din care se vede clar evoluția balneară a localității. Majoritatea fiind cărți poștale, imaginile ce se succed pe retină, în cadre alb-negru sau color, constituie, de fapt, istoria de 125 de ani a actualului Sanatoriu Balnear și de Recuperare Techirghol: Hotelul Traian, Sanatoriul Eforiei, Sanatoriul Militar, Băile Movilă, Vila Ștefania și Băile Ministerului


Muncii, Vila Dona, Stabilimentul băilor reci, Hotel Pension Plaja, Vila Lucia, Sanatoriul P.T.T., Techirghiol – vedere generală și lacul, Copii la lac, Debarcaderul, șalupa și scoaterea nămolului etc., etc. Din etapele de pionerat care au marcat evoluția Sanatoriului de astăzi, pînă cînd vom păși în zona contemporană cu noi, mai prezint două evenimente ca avanpremieră la unele similare, de mai tîrziu, dar de o amploare și rezonanță medicală mai mari. Țineți minte această bornă de hotar, pentru că acest eveniment de acum 102 ani este un veritabil generator de alte asemenea evenimente, după cum veți afla la momentul oportun: la 2 aprilie 1922 a avut loc, la București, primul Congres Balnear Român, prilej cu care s-a înființat Societatea de Hidrologie Medicală și Climatologie – în legătură directă, ulterior, cu Techirghiolul nostru de astăzi; 20 septembrie 1924: prima aniversare a stațiunii. Cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la întemeierea stațiunii balneare Techirghiol a fost emisă o medalie jubiliară cu un diametru de 50 mm, care prezenta pe avers bustul fondatorului Ion I. Movilă, avînd de jur împrejur, între două cercuri concentrice, legenda: „Fondatorul stațiunii balneare Movilă – Techirghiol Ioan I. Movilă”. Reversul medaliei înfățișează stabilimentul balnear cu textul: „XXV ani de la întemeierea stațiunii balneare Movilă-Techirghiol, 18991924, 20 septembrie”. Majoritatea medaliilor erau confecționate din bronz, un număr relativ mic, din metal auriu și argint.

La pas printr-o oază de sănătate Strada Dr. Climescu din Techirghiol este paralelă cu lacul cu același nume. Pe partea dreaptă cînd vii dinspre monumentul lui Tekir și după ce treci de Primărie, la numărul 34, se ivesc două clădiri înalte, cea mai înaltă, cu șase nivele, dînd impresia unui fagure de miere uriaș, prin imaginea înșelătoare a despărțiturilor pe verticală și pe orizontală a etajelor și a ferestrelor, precum și asimetria balcoanelor. Pe frontispiciul de la intrare, deasupra plăcii care consemnează centenarul instituției (1899-1999), citim: SANATORIUL BALNEAR ȘI DE RECUPERARE TECHIRGHIOL. Intrînd pe ușa de sticlă cu deschidere automată, indiferent în ce dispoziție psihică te afli, priveliștea unei săli cu o înălțime de două etaje, unde întrun acvariu înoată pești multicolori, oprindu-se din cînd în cînd, curioși să privească lumea prin sticlă și unde, în jur, deși se circulă frecvent, un aer liniștitor îți învăluie corpul, simți cum întreaga ființă prinde o altă nuanță de viață, pregătindu-te pentru întîlnirea cu miracolul acestei adevărate uzine de sănătate de la Techirghiol. După ce lași în urmă, la intrare, birourile în care se fac internările fiecărei serii de pacienți, în partea dreaptă holul imens îți poartă pașii spre baza de tratament. Urmînd circuitul normal, după ce fiecare pacient a fost consultat de un medic la un cabinet de specialitate și i s-a întocmit o fișă de tratament (proceduri de urmat), ajungi la Biroul planificări proceduri. Aici, într-un ritm de ceasornic precis, 3 salariați: Mihaela Guteanu, Gabriela Stanca și Cristian Diacu, cu ajutorul calculatorului trebuie să programeze – pe minute – cei 600 de pacienți care, în timpul unei zile, pot beneficia de pînă la 6.000 de proceduri. Vă încredințez, am văzut cu ochii mei, este vorba de un travaliu imens și de o strategie farmaceutică pentru a reuși încadrarea sutelor de pacienți, cu miile de proceduri, la cabinetele și serviciile programate de medicul balneologic, fără a încăleca minutele de programare dintr-un cabinet și fără a crea hiatusuri în programul zilnic al acestora.

În continuare, vă invit pe coridoarele unde este un dute-vino perpetuu, pacienți singuri sau pacienți cu însoțitori, mulți în cărucioare, își întretaie drumurile înspre sau dinspre cabinetele unde au programări. Ce cabinete și ce srvicii medicale? Hai să citim cîteva plăcuțe de pe uși pentru a încerca să pătrundem în acest univers al unei lumi medicale aparte, greu de imaginat de la distanță: Cameră triaj; Curent diadinamic; Ionizare; Laser; Radiologie ; Laborator analize medicale; Băi galvanice; Duș subacvatic/hidromasaj; Bazin; Împachetări parafină; Magnetoterapia MDF; BioptronDrenaj-Hivamat; Sală de gimnastică; Ultrasunet; Masaj; Băi cu nămol; Împachetări cu nămol, Băi de plante... Îmaginați-vă că în toate aceste cabinete și locuri de tratament, lucrînd în două ture pe zi, prin mîinile a zeci de medici și asistenți medicali dedicați, cu specialitatea balneologie și cu specificul fiecărui loc de muncă – nesemănînd nici unul cu altul – trec sutele de pacienți cu diverse probleme de sănătate, care au ales, cu încredere și speranță, acest Sanatoriu. În documentarea mea pentru cest reportaj am întîlnit oameni și fapte, în relația intrinsecă dintre pacient și cadru medical, care implică în mod explicit o mare paletă de calități umane, sentimente și trăiri inedite, avînd la bază – dincolo de Jurămîntul lui Hipocrate – empatie, bun-simț, afecțiune, răbdare, curaj – toate brodate pe o solidă pregătire profesională a celor chemați să vindece rănile (vizibile și invizibile) ale corpului uman. Și, nu de puțin ori, și rănile sufletești. Așa cum veți citi în dialogul reporterului cu managerul acestei instituții, relevarea acestor calități umane este determinată de un program managerial bine pus la punct, program în care vectorul primordial a fost și este interacțiunea umană bazată pe comunicare și, nu în ultimul rînd, socializarea. Într-adevăr, exemplific prioritățile de mai sus prin cîteva personalități din acest angrenaj uman imens, cu nume și prenume, sau numai cu atitudini și voci. O impresie aparte, cu o revărsare de emoție pură, o degajă în jur un asistent medical (maseor la compartimentul Masaj), nevăzător – ca mulți alții din acest serviciu – care, neputînd citi numele de pe fișele de tratament ale pacienților, a reținut localitățile din care vin și, atunci cînd le vine rîndul, strigă cu putere: „Drumul Taberei” (cartierul cu același nume, din București – n.a.); „Tîrgu Jiu!”; „Prahova!”; „Vîlcea!”; „Pantelimon!”... În cabinetul medical al doamnei doctor Nurla Ghiulcin (medic primar, recuperare medicală fizică și balneologie), avînd ca asistent medical principal pe doamna Marin Livia, te simți ca într-un laborator de analize medicale: consultarea amănunțită a pacientului, ascultarea acestuia și coroborarea datelor prezente cu cele din dosarul cu documente prezentat, fixează parametrii medicali pentru configurarea procedurilor pe care medicul le prescrie, cu amendamentul că oricînd, dacă apar probleme în efectuarea acestor proceduri, pacientul se poate prezenta la medic, în vederea unei eventuale reevaluări, plus că, după prima săptămînă de tratament, se face o analiză și, dacă este nevoie, se modifică programul. Alte cabinete, alți oameni dăruiți de Dumnezeu cu harul iubirii pentru cei aflați în suferință, veniți aici pentru a simți o îmbunătățire a stării lor de sănătate, dar și aripile de înger pămîntean ale acestor medici și asistenți medicali care concură la ușurarea suferinței. De data aceasta deschidem ușa pe care scrie Cabinet Electroterapie Masaj. Dedesubtul acestei denumiri, numele și prenumele a 5 doamne, asistente medicale, cu specialități aparte, care lucrează aici: Drăgan Carmen, Emilian Luminița, Țurcanu Zoia, Burșova Mihaela și Nițu Mihaela. Dintre toate aceste vestale ale domnului Hipocrate, imaginea jovială a doamnei Luminița Emilian, (asistent BTF principal) mi-a rămas întipărită pe retină, asociată cu un rîs molipsitor care o însoțește permanent. Comunicativă și activă în dialog, prin încrederea pe care o degajă reușește să capaciteze atitudinea pacienților, ajungînd să poarte cu aceștia un dialog deschis despre familie, probleme de sănătate etc., fiind mereu prezentă cu sfaturi și recomandări medicale. Cam în aceeași paradigmă am cunoscut-o și pe doamna asistent medical Neli Antemir și pe colega dînsei, Ștefania, de la Cabinetul Bioptron – Drenaj și Hivamat. Nefiind singurele exemple în sensul pozitiv al lucrului bine făcut, persoanele de mai sus au fost alese

ca un fel de purtătoare de cuvînt al celor 527 de cadre medicale și personal administrativ din acest Sanatoriu, putînd fi oricînd înlocuite cu alte și cu alte nume de bravi și statornici urmași ai lui Hipocrate.

Vitrina de aur Nu, vitrina pe care v-o prezint acum nu are nicio legătură directă cu acest metal prețios, dar, în mod simbolic, denumirea este bine meritată. Hai să lămurim sintagma. Pe marele și impunătorul coridor care duce la Baza de tratament, chiar în apropierea intrării în Pavilonul B, există un loc din care radiază, asemenea unor străluciri de aur, 30 de premii (diplome, plachete, trofee), toate primite în ultimii ani. După ce fotografiez vitrina din mai multe unghiuri, mă apropii și individualizez cîteva din aceste trofee, pus la grea încurcătură în legătură cu alegerea celor al căror nume vreau să-l reproduc. Oricum, pentru că toate aceste recunoașteri ale activității deosebite și ale rezultatelor obținute (și din punct de vedere financiarcontabil) de către personalul Sanatoriului sînt la fel de importante, nu contează ce reproduc și ce rămîne doar în vitrină, pentru că toate aceste 30 de trofee (deocamdată) reprezintă răsplata națională și internațională a energiei creatoare a celor peste 500 de salariați, uniți într-un fluid generos al dăruirii de viață.

Deci: Medalia de aur la cel de-al 35-lea Salon de Invenții Tehnice și Produse Noi (Geneva – 2007) – medicii Olga Surdu și Vladimir Cardei; Premiul pentru cea mai bună lucrare științifică și pentru cel mai bun managenment – Sanatoriului Balnear Techirghiol și respectiv managerului Septimiu Bourceanu (China, 2008), la Congresul Internațional al Federației Mondiale a Termalismului și Climatologiei (FEMTEC); Trofeul Balnear 2018: Sanatoriul Balnear și de Recuperare Techirghiol, reprezentat prin Doamna Roxana Elena Almășan – Manager – prin care este recunoscută poziția de „Navă Amiral a Balneologiei din România – ClujNapoca, 25 mai 2018”; Diplomă of Excellence – Ms. Roxana E.Almășan, la un Congres de specialitate, Capadocia, Turcia, aprilie 2018; WOMEN IN ECONOMY Diplomă de Excelență Se acordă Dnei Elena Roxana Almășan în semn de admirație și prețuire pentru nobila contribuție adusă la dezvoltarea modului de afaceri și promovarea spiritului antreprenorial. Constanța, 30 mai 2019; Premiul ANAASLAN, acordat de Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie Ana Aslan Sanatoriului Balnear și de Recuperare Techirghiol, condus de Manager Roxana Elena Almășan pentru Performanță în recuperarea medicală și balneologie; DIPLOMA Fundația Națională Henry Coandă pentru sprijinirea tinerilor superdotați; TROFEUL HERCULES 2019; La Congresul Turismului Balnear și de Welleness, Sovata, octombrie 2022, unitatea a fost premiată de 3 ori pentru următoarele categorii: 1. Cel mai bun centru medical balnear/bază de tratament; 2. Cel mai apreciat serviciu de tratament balnear (quest satisfaction); 3. Cele mai inovative programe spa bazate pe studii recente în folosirea resurselor naturale pentru tratarea unor afecțiuni; THE BEST SPA BALNEAL AND REHABILITATION – Tradition, inovation and quality control – 1-2 noiembrie 2010, Hammamet – Tunisia, și tot așa pînă la un număr de 17 premii, ultimul „Premiile SPA România 2023 – MARELE PREMIU „INOVATIV SPA TRATAMENT”... Despre modul cum funcționează „Uzina” de sănătate de la Techirghiol, precum și ce oameni are la timonă Nava Amiral a Balneologiei Românești – Sanatoriul Balnear și de Recuperare Techirghiol – cu multe elemente inedite – în numărul următor al revistei noastre. (va urma)


14

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile ,

IMRE NAGY – O VIATĂ TRAGICĂ (I) Numele lui Imre Nagy (1896-1958), prim-ministru al guvernului ungar în timpul revoluţiei din 1956, este unul dintre simbolurile mişcării de eliberare a popoarelor din Europa Centrală și de Est împotriva sistemului totalitar al lui Stalin. Nagy a fost un comunist de şcoală cominternistă; pînă şi ultimele sale însemnări, scrise în timpul internării în România, în anii 19561957, însemnări privind rolul său în timpul evenimentelor din Ungaria, din 1956, cînd presimţea apropierea judecăţii, dovedesc – oricît de paradoxal ar părea – căutarea unor răspunsuri privind evenimentele din ţările socialiste, în spiritul marxism-leninismului. Una dintre tezele volumului său neîncheiat – „Reflecţii, amintiri” este „îmbogăţirea marxismleninismului cu o nouă experienţă de luptă, pe baza evenimentelor din Ungaria“, cum se specifică într-o lucrare consacrată anului 1956, apărută la Budapesta, în 1992. Astăzi personalitatea lui Nagy ca luptător pentru independență este omagiată și de curentul de dreapta din cercurile guvernamentale din Ungaria, care doreşte însă să minimalizeze rolul adepţilor socialismului în evenimentele din 1956. Mormîntul lui Nagy din cimitirul oraşului Budapesta a devenit loc de pelerinaj.

Omul lui Beria Pe măsură ce s-au publicat noi documente din arhivele organelor de stat şi de partid ale URSS (este vorba despre colecţia remisă guvernului Ungariei de preşedintele B.N. Elțîn), s-au putut lămuri cu obiectivitate cauzele şi forţele motrice ale revoluţiei ungare din 1956, precum şi rolul lui Nagy în aceste evenimente. Nagy a fost o personalitate contradictorie, complicată, după cum şi vremea în care a trăit el a fost

apocaliptică. De numele lui sînt legate multe enigme. De pildă, în Rusia s-a încercat să i se atribuie participarea la împuşcarea familiei ţariste în iulie 1918, la Ekaterinburg. Între cei care l-au împuşcat pe ţar și familia sa au fost într-adevăr cîţiva unguri, mai precis prizonieri de război în armata austro-ungară. Generalul Diterihs, din armata lui Kolceak, menţionează cinci, iar preceptorul ţarevieiului Aleksei, P. Jilliard, şapte. Numele Nagy este foarte răspîndit între unguri. Iar dacă Imre Nagy ar fi participat la execuţia ţarului, n-ar fi menţionat el oare în nici o autobiografie scrisă pentru secţia cadre a Cominternului? Execuţia ţarului era considerată atunci un act eroic. A doua enigmă sau element de senzaţie privind numele lui Nagy este colaborarea sa secretă cu organele de represiune din U.R.S.S., în anii 1933-1941. În septembrie 1985, în timpul discuţiei dintre J. Kádár și M.S. Gorbaciov, autorul acestui articol l-a auzit pe liderul ungar spunînd că Nagy a fost „omul lui Beria”. Se ştie că mulţi activişti ai Cominternului au avut relaţii strînse cu NKVD sau GRU. Nimic anormal, dat fiind că U.R.S.S. era considerată patria comuniştilor din întreaga lume, patria sovietelor, împresurată de forţe capitaliste şi de un duşman comun. Cu timpul, NKVD a început să controleze serios aparatul Cominternului. Nagy a primit cetăţenia sovietică în 1936 şi nu s-au găsit dovezi privind anularea ei, deşi este evident că mai tîrziu Nagy nu putuse să nu fie cetăţean al Ungariei. El ieşise formal din P.C.U.S. în 1954. În autobiografia întocmită pentru secţia cadre a Cominternului menţiona că în 19201921 lucrase în Secţia Specială a Armatei 5, apoi fusese trimis într-o activitate ilegală de partid în Ungaria. Circula o poveste ciudată privind excluderea lui Nagy din P.C. din Rusia în 1935, pe motiv de „inconsecvenţă”, de fapt, însă, pentru că soţia lui plecase la tatăl ei în Ungaria, iar Nagy nu anunţase P.C. din Ungaria şi Cominternul. În 1939, însă, Colegiul de partid al Comisiei Contro-­ lului de Partid de pe lîngă CC. al P.C. din Rusia l-a

PANAIT MUȘOIU – un pionier al răspîndirii ideilor marxiste în România (II) Cum l-am cunoscut (2)

„Cultura intelectuală şi sufletească a fost la mine un îndemn al instinctului, iar nu un imbold pornit din afară, răspunse Moșoiu la întrebarea mea. Mi-a plăcut cartea, cum îi plac jucătorului cărţile de joc. Mi-a rămas unica prietenă pînă-n clipa de faţă. Nu m-a abandonat şi n-am abandonat-o. E destul să priveşti în jurul meu ca să te convingi. Fără voie mi-aruncai încă o dată privirea împrejur şi vrafurile de cărţi care micşorau spaţiul de aer al distinsului intelectual luau parcă dimensiuni uriaşe, pline de elocvenţă. Prin urmare – un prieten al cărţii, prin înclinaţii, prin patimă. Incorigibil, iremediabil, e imposibil să mi-l mai închipui pe Muşoiu fără avalanşa de cărţi din jurul său. – Ai vrea poate să ştii cum am devenit socialist? Aici prefer, mai curînd, să-ţi dau lămuriri. Felul vieţii mele, încă din copilărie, nu putea răspunde mai bine altei chemări. Pe de altă parte, lectura cărţilor socialiste m-a făcut conştient, iar meditarea proprie, ca şi propaganda ce am întreprins-o de timpuriu, mi-au dezvoltat conştiinţa. Cea dintîi iniţiere a mea în politică, cea dintîi pornire de a cerceta chestia socialistă o am din «Lupta» lui Panu, ale cărui articole îmi atrăgeau cu deosebire luarea aminte. Am descoperit apoi o mulţime de cărţi şi reviste preţioase: «Contemporanul», «Revista socială» şi toate celelalte publicaţii care apăreau în vremea aceea; ca să mă

apropii şi mai mult de aceste publicaţii, am plecat la Iaşi ca să-l văd pe loan Nădejde, conducătorul lor. Relaţiile mele nu s-au mărginit numai la cei cu care am putut să mă împrietenesc de aproape. Prin Vaian am intrat în corespondenţă cu Cătina din Bucureşti, care scria la «Răsăritul», ziar la care am început şi eu să trimit corespondenţe. În 1889, deschizîndu-se expoziţia universală de la Paris cu varianta congrese, în­tre care un congres internaţional de liberă cugetare la care doream să asist, m-am hotărît să plec şi eu în Franţa, Întors în ţară, Vaian îmi recomandă pe un alt prieten de la Brăila, pe Mănescu, un devotat al mişcării socialiste; el voia să scoată o gazetă pe care nu putea s-o înfiripeze singur, fiindcă era ocupat cu redactarea altora. Nu stau la cumpănă şi plec la Brăila, unde ia fiinţă «România viitoare», o revistă de iniţiere socialistă, de revendicări sociale şi de cultură generală. De la Brăila, mediu prea restrîns pentru o activitate capabilă de a se desfăşura în larg, plec la Bucureşti, unde mă întîlnesc cu Constantin Mille, Pîrvan Niculescu şi alţii. Hotărîm scoaterea unui organ de publicitate, «Munca», în al cărui comitet de redacţie intră Mille, Nădejde, Morţun, Alexandru Ionescu, Cătina şi eu. De atunci începe pentru mine o perioadă de activitate, care consta în organizarea de conferinţe centrale şi mărginaşe, întreţineri cu muncitorii şi cu elemente care gravitau către noi.

RM

reprimit în partid, limitîndu-se la o mustrare pentru călătoria soţiei. Nagy nu a fost socotit niciodată un dogmatic, deşi în 1948 ambasadorul U.R.S.S. în Ungaria, G.M. Puşkin, informa că, la o şedinţă a Biroului politic, Nagy s-a pronunțat împotriva unificării comuniştilor şi social-democraților. M. Rákosi a avut relaţii deloc simple, uneori chiar tensionate, cu Nagy. „O bucăţică spartă din granitul nostru moscovit”, așa îl caracteriza Rákosi pe Nagy. Mai tîrziu, Rákosi avea să îl numească „oportunist”, dar de fapt el îi era rival în lupta pentru putere.

Kriucikov raportează lui Gorbaciov În cursul consultărilor inter-partide din vara lui 1989, reprezentanţii P.C.U.S. au prezentat aprecierea specialiştilor sovietici despre evenimentele din 1956. Cînd s-au adus în discuţie presupusele legături ale lui Nagy cu NKVD, reprezentantul P.M.S.U. a afirmat că această temă în general nu trebuie abordată. Dar în arhivele KGB se descoperise că în anii ’30 Nagy era agent-informator secret al NKVD. Preşedintele KGB al U.R.S.S., V.A. Kriucikov, i-a raportat acest lucru lui M.S. Gorbaciov şi a trimis o notă la Biroul politic. Motivaţia ei: campania în curs legată de participarea fostului lider al guvernului ungar la evenimentele din 1956, campanie declanşată în scopul discreditării P.M.S.U., lezării autorităţii partidului şi conducerii ei actuale, sădirii unor sentimente de duşmănie faţă de Uniunea Sovietică. Personal, Grosz socotea şi socoteşte că nu există motive de îndoială cu privire la: autenticitatea documentelor de arhivă; colaborarea secretă a lui Nagy cu NKVD-ul anilor ’30; delaţiunile făcute de el despre tovarăşii săi. De aceeaşi părere este și preşedintele Partidului Muncitoresc al Ungariei, D. Türmer, care presupune că guvernul Ungariei, dacă vrea, poate organiza cer­cetarea cazului. În aprilie 1993, într-un interviu în ziarul Nepszabadság, Kriucikov a afirmat că materialele despre Nagy au fost descoperite în arhivele KGB la sfîrşitul anului 1988. Specialiştii leau verificat şi au confirmat că sînt autentice. KGB a căutat martori oculari ai acelor ani, dar n-a găsit. (va urma) Adaptare și traducere de Florentina DOLGHIN – Aţi putea să-mi spuneţi ceva din activitatea d-voastră în domeniul sociologiei? – Cunoştinţa ce am făcut-o cu dr. Zosi la inaugurarea bustului lui Eminescu la Botoşani mi-a dăruit pe cel mai bun camarad. Ne-am întovărăşit şi am făcut din Botoşani un centru de mişcare culturală şi economică, unic în ţară, ca entuziasm şi poate ca legături personale. Cu dr. Zosin, exclus din liceu pentru părerile şi activitatea lui, am plecat, în cele din urmă, la Bruxelles. Am stat acolo un an, urmînd la Universitatea Liberă ştiinţele sociale şi interesîndu-mă de aproape de întreaga mişcare socialistă. Am cunoscut la Bruxelles pe Valders, pe Anseele, vestiţi agitatori, pe Vandervelde. Am legat prietenie strînsă cu studenţii din mişcare şi cu lucrătorii. Am luat parte cu diverse echipe la pitoreşti excursii de propagandă prin ţară. Am vizitat regiunea carboniferă a Centrului. La Bruxelles am făcut cunoştinţă cu rectorul Universităţii, Hector Denis, de a cărui prietenie m-am bucurat şi al cărui discurs de intrare la cursuri, «Socialismul şi caracterele sale generale», l-am tradus şi tipărit, după ce m-am întors în ţară. Am întemeiat cu Zosin «Mişcarea socială», o gazetă care a durat un timp scurt. Încetarea apariţiei acestui organ mi-a dat răgazul să pot întreprinde o călătorie în Italia, unde am stat o iarnă întreagă. După aceea, reîntors în Bucureşti, am întemeiat singur «Revista ideii». Titlul mi l-a sugerat Macedonski, delicatul poet, într-o convorbire avută cu el. «Revista ideii» a apărut timp de 15 ani. De la 1900 pînă la 1915, cînd a încetat din cauza războiului” (L. LEONEANU) Sfîrșit NORA ZIZI MUNTEANU


15

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E

„Ne trebuie regele sau capul dumneavoastră“ (I) În mentalitatea oamenilor din evul mediu şi din perioada de început a epocii moderne, persoana monarhului se iden­ tifica cu statul. Unuia dintre regii Franţei – Ludovic XIV (1643-1715) – i se atribuie, de altfel, formula care sintetiza această concepţie: „Statul sînt eu!“. Revoluţia engleză, declan­ şată în 1642, l-a decapitat, în 1649, pe Carol I tocmai pentru că simbolul vechilor rînduieli feudale, regele, trebuia să dispară odată cu ele. Treptat, ideea că poporul are dreptul să răstoarne o conducere abuzivă – concepţie radical opusă celei a originii divine a regalităţii – şi-a făcut loc atît în lucrările filosofilor, cît şi în documentele programatice revoluţionare ale Secolului XVIII. În Franţa, Jean-Jacques Rousseau a teoretizat-o în celebra sa lucrare „Contractul social”. El afirma: „Cînd Licurg (cel căruia tradiţia îi atribuie întemeierea Spartei) a dat legi patriei sale, el a început prin a renunţa la regalitate“. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată la izbucnirea Revoluţiei franceze, în 1789, nu pomenea însă nimic despre monarhie. După cum s-a spus, la acea dată nici măcar Robespierre nu era încă republican. A trebuit ca regele să comită o serie de acte de trădare faţă de revoluţie – ce au culminat cu „fuga de la Varennes“ – pentru ca gruparea republicană să îşi poată impune punctul de vedere. Să reamintim pe scurt atitudinea lui Ludovic XVI faţă de revoluţie pînă în momentul de care se ocupă cunoscutul istoric şi publicist francez André Castelot în articolul pe care îl reproducem în continuare din revista franceză „Historia”, nr. 490 (octombrie 1987). Căderea Bastiliei la 14 iulie 1789 a marcat eşecul tentativei regelui de a înăbuşi revoluţia cu forţa. Populaţia Parisului l-a silit pe monarh să revină în Capitală la 17 iulie şi să arboreze cocarda tricoloră, simbolul revoluţiei. Peste cîteva luni a

izbucnit un nou incident. La sfîrşitul lui septembrie 1789, Ludovic XVI a chemat de la Doual regimentul flamand. Sosirea acestuia la Versailles – unde revenise şi suveranul – a fost sărbătorită de garda regală printr-un banchet organizat în seara zilei de 2 octombrie. În timpul petrecerii cocarda tricoloră a fost călcată în picioare. Episodul, relatat pe larg în presa pariziană, a stîr­ nit indignarea populaţiei. În dimineaţa zilei de 5 octombrie, locuitorii Parisului s-au îndrep­ tat spre Versailles. Interven­ ţia maselor populare a salvat încă o dată revoluţia. Familia regală a fost obligată să revină la Paris, în vreme ce mulţi dintre partizanii ei au părăsit Franţa. Corespondenţa secretă dintre rege şi emigraţie a continuat. În primăvara anului 1791 s-a conturat în rîndul forţelor contrarevoluţionare ideea scoaterii regelui din Paris, de sub controlul revoluţiei. Marchizul de Bouille şi ofiţerul suedez Fersen, prieten intim al reginei Maria-Antoaneta, au fost însărcinaţi cu pregătirea acţiunii. Plecarea a avut loc în seara zilei de 20 iunie 1791. Drumul a decurs fără incidente, pînă la Sainte-Menehould. Aici însă berlina în care călătoreau augustele personaje a stîrnit bănuielile unui anume Drouet, fiul şefului staţiei de poştă. El a pornit călare, pe o scurtătură, spre următorul popas, Varennes, unde a alertat autorităţile. La sosirea trăsurii, gărzile municipale au înconjurat-o, punînd astfel capăt tentativei de evadare a regelui. Însoţită de trupele credincioase revoluţiei, berlina regală a pornit înapoi spre Paris. Dar cum convoiul se deplasa prea încet şi exista temerea că unităţi contrarevoluţionare ar urmări să îl elibereze pe rege prin forţă, a fost trimis la Paris un mesager rapid, în persoana chirurgului din Varennes, Mangin, pentru a solicita ajutor. Ce s-a întîmplat în Capitală din dimineaţa zilei de 21 iunie 1791 şi pînă în seara celei de 25 iunie?

„Locuinţă de închiriat“

mic cabinet: este goală! Cu inima bătîndu-i cu putere, valetul coboară atunci scăriţa interioară care permitea regelui să meargă la regină ori să se îndrepte, la parter, către cabinetul cu documente sau către atelierul lui. Şi aceste două încăperi sînt goale. La capătul scării se află o uşă ce dă în alcovul reginei. Lemoine nu îndrăzneşte

Marţi 21 iunie 1791. Ora 7 dimineaţa. Lemoine, valetul personal al lui Ludovic XVI, se ridică din patul de campanie, aşezat, ca în fiecare seară, în camera stăpînului său şi se apropie de patul regal: – Sire, este ora 7. Nici un răspuns. Mirat de această tăcere, întredeschide perdelele: patul este gol. Pierre Hubert, un paj care tocmai aranja patul lui Lemoine, se apropie. Poate că regele petrecuse noaptea la regină? Cei doi bărbaţi hotărăsc să aştepte. După o jumătate de oră, Lemoine, care începe să fie neliniştit, îl însărcinează pe Hubert să „se informeze la regină dacă regele nu este acolo“. Băiatul urcă peste cîteva secunde, raportînd că perdelele patului reginei nu sînt încă trase. Hubert aduce şi o altă informaţie. O deţine de la Lenoble, un alt paj pe care l-a întîlnit pe drumul de la regină la rege: – Nu este nimeni în camera Delfinului! Lemoine, înfricoşat, traversează camera regală şi pătrunde în cea a Delfinului printr-un Regele, regina si fiul lor, micul Delfin

(

RM

să bată şi prin culoarul central ajunge la intrarea principală a camerei Mariei-Antoaneta. Se află acolo un întreg grup de servitori care aşteaptă nerăbdători în faţa uşii închise pe dinăuntru. Doamnele de companie ale reginei şi ale Delfinului sînt şi ele acolo. Cineva bate la ușă, mai întîi cu timiditate, apoi ceva mai tare. Nici un răspuns. Un paj îndrăzneşte atunci să intre în alcov. Patul este gol. Traversează camera şi se duce să deschidă mulţimii care năvăleşte în încăpere. Vestea incredibilă este repede cunoscută şi zboară de la subsol la mansardă. Se răspîndeşte apoi în tot oraşul. Din stradă urcă „un murmur asemănător mugetului valurilor împinse de furtună“, după cum avea să povestească un martor. Din uşă în uşă, de la fereastră la fereastră zvonul circulă: – Regele a plecat! Regele a plecat! Un sfert de oră mai tîrziu, mulţimea se îndreaptă către Tuileries. Poporul pătrunde în palat. Garda naţională nu se opune. Pe patul reginei se instalează o vînzătoare de cireşe care strigă: – Haideţi la cireşe, cireşe bune, o livră cu 6 parale. – Toţi au pe buze o singură întrebare: „Cum au putut ieşi din această fortăreaţă regele şi regina?“. Un bufon lipeşte un afiş pe zid: „Cetăţenii sînt preveniţi că un mare grangur a fugit din Tuileries; cei care îl vor găsi sînt rugaţi să-l aducă la cuib; recompensa va fi foarte mică“. Un altul pune un anunţ pe gard: „Locuinţă de închiriat“. Dinspre Luvru se aude un vuiet. Vine generalul La Fayette, urmat de primarul Parisului, Bailly, şi de preşedintele Adunării Naţionale, Beauharnais. La Fayette traversează rapid mulţimea care nu îi face o primire prea caldă. Oare nu declarase generalul, cu doar cîteva zile mai înainte: „Răspund de rege cu capul meu!“? Ceea ce i-a permis lui Danton să-i replice acum, cu multă logică: – Ne trebuie regele sau capul dumneavoastră! Cei trei stăpîni ai Parisului, îmbrînciţi, huiduiţi, reuşesc să se refugieze la corpul de gardă al palatului. Gouvion, şeful gărzii, este înspăimîntat. La Fayette se întoarce către Bailly: – Credeţi că arestarea regelui şi a familiei sale este necesară salvării publice? Bailly confirmă, dar cine va da ordinul de a trimite curieri în toate direcţiile pentru a-l prinde pe Ludovic al XVI-lea? – Ei bine, îmi asum responsabilitatea, declară La Fayette cu un zîmbet superior și-i dictează lui Romeuf, aghiotantul său: „Duşmanii Revoluţiei l-au ridicat pe rege – era formula găsită ad-hoc –, purtătorul ordinului este însărcinat să-i avertizeze pe toţi cetăţenii cinstiţi. Lor le revine misiunea, în numele patriei în pericol, să-l scoată viu din mîinile duşmanilor şi să-l aducă la Adunarea Naţională, care se va reuni; în aşteptare, îmi asum întreaga responsabilitate a prezentului ordin“. Şi adaugă cu mîna lui, după ce a semnat: „Acest ordin se referă la întreaga familie regală“.

Cursa după fugari (1) Actul constituie o veritabilă „lovitură de stat“. Trebuie să ne imaginăm acest lucru într-o Franţă în care regalitatea avea încă un prestigiu imens, pentru a realiza gravitatea unei asemenea iniţiative. Foaia zboară din mînă în mînă, este copiată în multe alte exemplare; 15 ofiţeri sau curieri improvizaţi se îndreaptă numaidecît către clădirea poştei cu scopul de a lansa ordinul în toate direcţiile. De altfel, puţini vor mai fi aceia care vor trece bariera. Poporul îi va opri, crezînd că fac parte din suita regală. (va urma) Introducere şi traducere de Elena-Liliana IONESCU


16

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Un plan de pace mult așteptat

(urmare din pag. 1) Occidentalii, ca de obicei, au senzația că sînt buricul pămîntului și ceilalți sînt proștii, doar că de data asta și-au greșit proștii. Primii care au de suferit în mod direct și nemijlocit de pe urma gîndirii strategice occidentale sînt chiar ucrainenii, care sînt schilodiți și omorîți pentru că Vestul nu are curaj să se ia de piept cu rusul, fiindcă de cîte ori a făcut-o și-a luat-o pe coajă. Au încercat, așa cum bine observă și Bogdan Tiberiu Iacob pe site-ul inpolitics.ro, să le ia fața rușilor prin marketing și știri mincinoase încă din primele zile ale războiului, generînd mostre de umor ce mă fac și acum să zîmbesc. Vă amintiți probabil de titlurile astea: „Un locotenent-colonel rus capturat de militarii ucraineni purta chiloți ai Forțelor Armate ale Ucrainei”; „Cum distruge tancurile rușilor o văduvă din Ucraina”; „O femeie a doborît o dronă cu un borcan de murături”; „O bătrînă din Ucraina a ucis opt soldați ruși. Le-a oferit prăjituri făcute în casă, dar otrăvite”; „Un bunic le-a furat rușilor un camion cu armament, pe care l-a predat apoi rezistenței ucrainene. Soldații au fost uimiți”; „Soldat rus spulberat de o grenadă în timp ce defeca. Atacul a fost filmat din dronă”. Ce s-a ales de toate minciunile astea? Praful. Nu le mai ține minte aproape nimeni, deși la vremea aceea mulți le-au crezut. Spun „aproape nimeni” fiindcă noi, ăștia care am fost tăvăliți prin social media cînd încercam să le desființăm, le ținem încă minte. Scriam la începutul acestui articol că nu ne-a explicat nimeni cum se va termina războiul și am găsit un articol din data de 16 martie a.c. publicat în The Guardian, intitulat foarte lămuritor: „Cînd se va încheia războiul din Ucraina? Doar cînd Vladimir Putin va fi răsturnat”. Subtitlul ne explică de ce doar răsturnarea lui Putin va pune capăt războiului. Citez: „O încetare a focului în condițiile Rusiei l-ar încuraja pe tiran să aleagă noi ținte pentru scopurile sale expansioniste”. Ăștia chiar cred prostia asta sau o fi doar pentru cititorii lor? Probabil a doua variantă e cea corectă. Articolul începe abrupt cu admonestarea Papei Francisc, care și-a permis să spună că „liderii Ucrainei trebuie să admită înfrîngerea, să găsească curajul de a ridica steagul alb și să negocieze oprirea războiului cu Rusia”. Jurnaliștii britanici îl pun pe șeful Bisericii Catolice la colț pe coji de nucă, scriind că „el a greșit spunînd că Ucraina este bătută și cînd nu a condamnat agresiunea ilegală și crimele de război ale Moscovei”. Comportament de vechil obișnuit să comande și să penalizeze orice ieșire din front. Exact așa făceau și comuniștii prin anii deceniului 5 al Secolului XX. Vă mai amintiți? Dacă nu erați născuți, citiți vă rog pe internet despre asta și similitudinile găsite vă vor înspăimînta. Mai departe, „britișii” de la „Gardianul” continuă să scrie despre scenariul „Rusia pierde”, pe care-l văd deosebit de periculos, deoarece „Putin caracterizează lupta Ucrainei drept un război împotriva SUA și NATO – iar sondajele sugerează că majoritatea rușilor îl cred. Pentru el, înfrîngerea este inacceptabilă, deoarece ar implica o înfrîngere mai largă a Rusiei de către America și ar putea duce la răsturnarea lui”. Fragmentul citat sugerează extrem de subtil faptul că rușii sînt niște proști care-l cred pe Putin, deoarece ziariștii britanici fac greșeala de a-i considera pe cetățenii ruși un fel de occidentali mai troglodiți, necunoscînd nimic din felul de a fi al rușilor. Pe de altă parte, scriu ei, „perspectiva ca Ucraina să piardă războiul este la fel de alarmantă, din diferite motive. Consecințele umane ar fi terifiante, alte milioane de refugiați fugind spre vest. Dacă Bucha și Mariupol vă spun ceva, atrocitățile, crimele de război și răpirile ar prolifera. Un Putin victorios ar putea încerca să pună mîna pe întreaga țară – sau să impună o înțelegere și un regim marionetă. În orice caz, existența independentă a Ucrainei ca națiune liberă ar înceta. Democrația sa și aspirațiile UE ar fi stinse”. În alte cuvinte, prin formularea „existența

independentă a Ucrainei ca națiune liberă ar înceta”, ar trebui să înțelegem că NATO nu-și va mai putea pune rachetele nucleare pe teritoriul Ucrainei, lucru la care ar fi trebuit să se gîndească de la început; dacă voiau întradevăr să omoare cît mai mulți ruși, așa cum s-a exprimat un oficial american la Kiev într-o discuție cu Zelenski, atunci trebuiau să aibă sînge în instalație și să angajeze trupele NATO ÎN RĂZBOI DIRECT CU RUSIA, să se ducă la Moscova, să rupă federația în bucăți și să termine totul. Dar, pentru că-s niște fătălăi, au preferat să se bată cu rușii pînă la ultimul ucrainean. Totuși, e foarte adevărat că dacă Rusia ar cîștiga, acest fapt ar avea repercusiuni globale de durată, creînd un precedent îngrozitor de ocupare a teritoriului cu forța. Bine, precedent periculos a fost și cînd au ocupat Crimeea, sau cînd SUA au intrat în Afganistan ori în Panama, ori... ori... ori. Mai scriu cei de la The Guardian că „Impactul asupra Europei ar fi cumplit. Un succes rusesc va fi privit cu siguranță în Polonia și în cele trei state baltice ca un preludiu la noi războaie expansioniste de agresiune. Moldova pro-vestică, la granița de sud a Ucrainei, este o țintă probabilă. Ar urma o perturbare economică uriașă și o cursă a înarmărilor pe măsură ce NATO și UE s-au luptat pentru a consolida apărarea Europei. Partidele populiste de extremă-dreapta și pro-Rusia ar fi încurajate. Înfrîngerea Ucrainei ar avea repercusiuni globale de durată, creînd un precedent îngrozitor de ocupare a teritoriului cu forța și țintirea civililor. Ar încuraja acest lucru China să atace Taiwan? Sau alții să facă la fel? Este complet plauzibil. Carta ONU ar fi aruncată la gunoi și, odată cu ea, principiile de bază ale convențiilor de la Geneva și ale dreptului umanitar. Conducerea internațională a SUA – și NATO – ar suferi, de asemenea, eșecuri ireparabile. Acest lucru este valabil mai ales dacă reținerea de către Washington a ajutorului militar, așa cum este cazul acum, a contribuit la înfrîngerea Ucrainei. Cine ar avea atunci încredere în SUA să se țină de cuvînt, mai ales dacă Donald Trump îi va succeda lui Joe Biden? Trump, prietenos cu Putin, ar spune că nu va da un ban Ucrainei”. Ce facem în situația aceasta? Englezii de la „Gardianul” ne dau soluția: „Ucraina ar trebui să negocieze o încetare a focului cu Rusia. Kievul nu ar renunța la restabilirea integrității teritoriale sau la tragerea la răspundere economică și legală a Rusiei pentru agresiunea sa, dar va recunoaște că prioritățile sale pe termen scurt trebuie să treacă de la încercarea de a elibera mai mult teritoriu la apărarea și repararea a peste 80% din țara care este încă sub controlul ei. O încetare a focului susținută de Vest ar putea opri moartea și distrugerea și ar putea crea spațiu pentru diplomație fără a sacrifica obiectivele mai largi ale Ucrainei. Problema este că Putin, care crede că cîștigă, trebuie să fie de acord. Și una sau ambele părți ar putea pur și simplu să folosească o pauză pentru a se regrupa, gata să reia ostilitățile dacă și cînd discuțiile se întrerup”. Adică înghețarea conflictului ca în Crimeea. Exact ce vorbim cu toții de doi ani de zile. Am găsit soluția, dar cum va fi lumea după acest moment? Ne luminează ziarul Politico. „Dacă Ucraina nu poate învinge Rusia, aceasta va arunca tot arsenalul în cucerirea Ucrainei. Va distruge complet orașele, așa cum a demonstrat cucerirea Mariupolului, unde se estimează că Rusia a ucis 25.000 de oameni și a distrus 90% din clădirile rezidențiale”. Acum ar fi trebuit să-mi amintesc de bombele cu fosfor ale americanilor din Coreea, dar am obosit să tot fac asta cu ipocriții din presa mainstream. „Mulți alți ucraineni vor fugi dacă Rusia va reuși să cucerească mai mult teritoriu ucrainean. 6,3 milioane au fugit din țară pînă acum. Mulți muncesc din greu în noul lor loc de reședință, dar țările europene suportă costuri de sute de euro pe lună pentru fiecare refugiat ucrainean. Strategia Rusiei include ca Ucraina să devină nelocuabilă, aducînd refugiați în Europa”. Muncesc din greu refugiații ucraineni din Europa? Zău? Unde? Mai

ales cîți dintre ei muncesc din greu? Eu îi văd petrecînd prin cluburi și cheltuind banii pe care i-au cîștigat, desigur, cinstit la ei acasă înainte de război. „Între timp, statele baltice și Polonia vor fi supuse amenințărilor rusești și războiului său hibrid. A funcționat în Ucraina, va fi logica Kremlinului. Moldova și Georgia s-ar putea confrunta cu o agresiune militară”. Că ziariștii sau specialiștii occidentali în informații nu cunosc felul de a gîndi al rușilor e deja ceva cunoscut, fiindcă altfel nu ar continua să debiteze prostiile astea despre intențiile Rusiei de a cuceri Europa. „În același timp, în interiorul societăților europene, partidele radicale și populiste care simpatizează cu Rusia vor cîștiga avînt. Deja, în mai multe țări, partidele pro-ruse au ajuns în poziții de putere sau se află acum în fruntea sondajelor de alegeri”. Să le spună cineva ăstora că nimeni nu simpatizează cu Rusia, dar nu putem sta impasibili cînd americanii ne tîrăsc înapoi în evul mediu în numele unor principii în care nici măcar ei nu mai cred. „Cu o Rusie agresivă încurajată chiar la granița UE, va fi nevoie de descurajare cu mult peste ceea ce guvernele planifică acum. Revenirea la nivelurile din Războiul Rece ar însemna pentru Marea Britanie 39 de miliarde de dolari mai mult pe an, pentru Germania 86 de miliarde de dolari și pentru Franța 43 de miliarde de dolari. Pentru ca NATO în ansamblu să atingă 3,5% din PIB pentru cheltuielile de apărare, ar fi nevoie de 410 miliarde de dolari în plus pe an”. Adică hai să băgăm multe miliarde în industria de apărare, că sărăcise... săraca. „Cu siguranță, dacă Kremlinul are succes în Ucraina, sprijinul Rusiei pentru teroriști din întreaga lume s-ar consolida. La fel și cooperarea cu Iranul și Coreea de Nord. Aceste regimuri care folosesc moartea, teroarea și frica în țară și în străinătate vor provoca Occidentul. Fiecare criză suplimentară care afectează Occidentul este bună pentru ei (și pentru Rusia). Și, desigur, China urmărește dacă Occidentul apără regulile pe care le proclamă. Dacă impresia este că Occidentul este incapabil de apărare hotărîtă și durabilă, o invazie chineză a Taiwanului devine mai probabilă”. Eu zic să discutăm un pic despre cei responsabili pentru crizele care ne afectează pe noi, cei din Occident, înainte să ne tremure pantalonii pentru invadarea Taiwanului, care, așa cum s-a demonstrat chiar în paginile acestei reviste, e teritoriu chinez. La finalul articolului citat, firește, ni se trîntește și o mostră de propagandă: „Pierderea Ucrainei este un rezultat care nu trebuie să se întîmple. Deci trebuie să o prevenim. Trebuie să ajutăm Ucraina să cîștige. Și tu poți! Este posibil să cîștige Ucraina. Va fi relativ ieftin. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, sprijinul SUA pentru Regatul Unit, Uniunea Sovietică și Franța a reprezentat în medie 4,9% din PIB anual. Războiul din Coreea a costat SUA 2,8% din PIB anual. Comparați aceste cifre cu 0,3% din PIB pe care SUA le-au cheltuit pînă astăzi pentru Ucraina și 0,4% în medie pe care le-au cheltuit statele membre ale UE (și aceasta include ajutorul financiar și umanitar, nu doar sprijinul militar). De cînd Rusia a invadat Ucraina, SUA au angajat doar 3,9% din bugetul de apărare pentru sprijinul militar pentru Ucraina. Acest lucru a ținut pînă acum Rusia în frîu în Europa, a împiedicat multe milioane de refugiați și a descurajat Iranul și China”. Am înțeles cu toții, da? Să susținem Ucraina care nu mai are soldați pe front care să lupte, și nici coeziunea necesară ca să dea peste cap Armata Roșie (am văzut de ce au fost în stare, cînd cu mult anunțata contraofensivă) fiindcă o să ne coste ieftin și o să trăim mai bine. Rezumînd, elvețienii se vor vedea la un hamburger și-o bere, pentru că e clar că ăsta va fi rezultatul. Un astfel de plan nu va fi acceptat niciodată de Rusia, dar e posibil ca o încetare a focului pe modelul Coreei să funcționeze și să permită începerea reconstrucției țării, că doar americanii au și firme de construcții pe lîngă cele militare, care vor și ele niște bani, nu?


RM

17

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

Klaus Iohannis s-a înfipt în buricul României

În funcție de speranța care îl animă, de perspectiva de a pune mîna pe un job internațional sau lipsa de perspectivă, președintele Klaus Iohannis, apropiinduse sau îndepărtîndu-se de buricul lumii, s-a înfipt consistent în buricul României. Iar România politică joacă, în marea ei majoritate – mă refer la struțo-cămilă – după partitura lui Klaus Iohannis. Cum a dobîndit acesta o asemenea putere? Cum poate el, pocnind din degete, să dirijeze întreg calendarul alegerilor? Această întrebare este pe buzele tuturor. Și pe bună dreptate. Conform tuturor cercetărilor de piață, indiferent dacă sînt făcute efectiv sau doar intuitiv în bucătăria vreunui așa-zis institut, credibilitatea lui Klaus Iohannis este la pămînt. Dintre toate instituțiile existente în statul român, președinția are cel mai mic procent de încredere și deci cel mai mare procent de nemulțumire. În jur de 85-90%. Cum poate un asemenea personaj, care nu se bucură de credibilitate, să dobîndească o asemenea autoritate, încît să mute de colo-colo, „după pofta ce-a pohtit”, întreg calendarul electoral? Comasate-necomasate. Anticipate-neanticipate. Într-un tur sau în două tururi. Sub presiunea lui Klaus Iohannis – vom vedea cum a fost posibil să exercite cu succes o asemenea presiune – conform calendarului stabilit de struțo-cămila PSDPNL, alegerile prezidențiale urmează să se desfășoare anticipat la pachet cu cele parlamentare. În paranteză fie spus, dacă președintele nu își duce pînă la capăt mandatul, ne întrebăm de ce ar urma să încaseze viager drepturile unui fost președinte. O bună bucată de vreme, Klaus Iohannis a sperat, pentru că niște iresponsabili i-au băgat în cap această iluzie, că va putea accesa o poziție de prim rang la nivel mondial. Șef NATO sau, mai recent, ditamai Președinte al

Comisiei Europene. La o adică, s-ar mulțumi și cu funcția de ministru de Externe UE sau de ministru al apărării UE. Nu are calitățile necesare pentru niciuna dintre aceste poziții. Dar ce contează? Merge cu capul înainte. Cît merge. Și cînd nu mai merge, întoarce din nou cu cheia struțo-cămila PSD-PNL, monstrul pe care l-a creat și reprogramează alegerile, lăsînd cu ochii în soare întreaga clasă politică și milioanele de alegători din țară și din străinătate. Așadar, să încercăm să răspundem la întrebarea de unde pînă unde acest om, care nu are autoritatea morală și nici autoritatea politică necesară, poate dirija într-un asemenea hal trenurile, în cel mai important an electoral din istoria României. Klaus Iohannis este cel mai important beneficiar dată fiind funcția pe care o deține, de președinte CSAT, al informațiilor culese de serviciile secrete și de alte instituții de forță ale statului. La fel ca și predecesorul său, Traian Băsescu, Klaus Iohannis obține aproape instantaneu orice informații dorește să obțină în legătură cu oricare dintre liderii politici. A avut grijă – și în acest sens, s-a ocupat în mod special – ca la vîrful coaliției pe care a creat-o și care, în mai multe rînduri, i-a pus pe tavă „guvernul său”, să plaseze personaje care poartă cîte un belciug în nas. Oameni politici șantajabili. Și probabil șantajați. La vîrful PSD, Marcel Ciolacu. Un om care a dobîndit în mod ilegal o diplomă de luptător cu merite deosebite în așazisa revoluție din decembrie 1989. La Buzău. O localitate în care nu a existat nici cel mai mic semn de revoltă asumată împotriva lui Ceaușescu. Niciun demonstrant. Niciun glonț tras. Nicio victimă. Și totuși, s-au împărțit, s-au preluat și s-au valorificat asemenea titluri de erou. Oricînd îi poate fi deschis un dosar penal pentru fals și uz de fals. Și dacă nu ajunge, îi reamintesc că serviciile secrete l-au cercetat și în ceea ce privește încrengătura de

interese de trafic de influență, de obținere de venituri ilicite, creată tot cu personaje apropiate din Buzău. În plus, Marcel Ciolacu a fost șantajat și în ceea ce privește poziția sa în internaționala socialistă în raport cu ceilalți șefi de guverne din Europa, care poate fi șubrezită sau consolidată după caz prin influența exercitată de președintele României. Pentru moment, sînt suficiente informațiile pe care le-am furnizat. Mai tîrziu vor veni și altele. Celălalt corifeu al struțo-cămilei, generalul cu patru stele Nicolae Ciucă, falsul erou de la Nassiriya, are un ditamai dosarul legat de falsificarea doctoratului său, și dacă asta nu este suficient, mai există un dosar gros, instrumentat parțial de parchetul militar și judecat tot parțial în instanță, finalizat cu o condamnare penală cu închisoarea. În esență, sub directa sa autoritate, pe vremea cînd era ministru al Apărării, vîrfurile serviciului secret al Armatei au falsificat listele de spioni, au întocmit state de plată pentru spioni fictivi și în tranșe succesive au sifonat din banii Armatei sume uriașe de bani. De contabilitatea acestei afaceri s-a ocupat nici mai mult nici mai puțin decît soția lui Ciucă, promovată prin tot felul de jonglerii în grad de colonel, pentru a putea încasa astăzi o pensie consistentă. În mod intenționat, o parte din dosar a rămas în nelucrare, astfel încît și lui Ciucă să-i poată fi montat un belciug în nas. Și iată cum aceste două personaje, la remorca cărora se află ditamai coaliția, dirijează trenurile fix așa cum le dictează Klaus Iohannis. Desigur însă, lista celor cu un belciug în nas nu se rezumă aici. Sînt mult mai mulți lideri politici aflați în situații asemănătoare. Și care, pentru a-și salva pielea, pentru a-și conserva sau întări poziția, sînt gata să facă orice le cere Klaus Iohannis. Să schimbe la nevoie și de 10 ori, în timpul meciului, condițiile în care se desfășoară alegerile. Sorin Roșca Stănescu (Corectnews.ro)

împingă liniile cît mai tare în Europa, pe mai multe Rusia plănuieşte acte violente de sabotaj fronturi, fie prin dezinformare, sabotaj sau hacking. crescută a serviciilor secrete ruseşti în toată Europa, avertizează serviciile de informaţii Agresivitatea reflectă, de asemenea, dorinţa spionilor din această Putin se simte în prezent „încurajat” şi va încerca să

Agenţiile europene de informaţii şi-au avertizat guvernele că Rusia plănuieşte acte violente de sabotaj pe întreg continentul, scrie Financial Times. Rusia a început deja să pregătească mai activ atentate cu bombă disimulate, atacuri cu incendiere şi distrugeri ale infrastructurii pe teritoriul european, direct şi prin intermediari, fără prea multă preocupare aparentă privind eventuale victime civile, cred oficialii serviciilor de informaţii, notează Financial Times, conform News.ro. În timp ce agenţii Kremlinului au o istorie îndelungată a unor astfel de operaţiuni – şi au lansat atacuri sporadice în Europa în ultimii ani – se acumulează dovezi ale unor acţiuni mai agresive şi mai eficiente. Oficialii serviciilor de informaţii devin din ce în ce mai vocali cu privire la această ameninţare. „Apreciem că riscul unor acte de sabotaj controlate de stat a crescut semnificativ”, a declarat Thomas Haldenwang, şeful Serviciului german de informaţii interne. Rusia pare acum să se simtă confortabil să desfăşoare operaţiuni pe teritoriul european „cu un potenţial ridicat de daune”, a precizat el luna trecută, la o conferinţă de securitate găzduită de agenţia sa, Oficiul Federal pentru Protecţia Constituţiei. Haldenwang a vorbit la doar cîteva zile după ce doi cetăţeni germanoruşi au fost arestaţi la Bayreuth, în Bavaria, pentru că ar fi complotat să atace amplasamente militare şi logistice din Germania, în numele Rusiei. La sfîrşitul lunii aprilie, doi bărbaţi au fost acuzaţi în Marea Britanie că au provocat un incendiu la un depozit în care se aflau loturi de ajutoare pentru Ucraina. Procurorii englezi îi acuză că lucrează pentru guvernul rus. În Suedia, serviciile de securitate investighează între timp o serie de deraieri feroviare recente, pe care le suspectează că ar putea fi acte de sabotaj susţinute de stat. Rusia a încercat să distrugă sistemele de semnalizare ale căilor ferate cehe, a declarat luna trecută, pentru Financial Times, ministrul transporturilor din această ţară. În Estonia, un atac asupra maşinii ministrului de Interne în februarie şi cele asupra jurnaliştilor de la Esto au fost comise de agenţi ai Serviciilor secrete ruseşti, a

tranmis Serviciul de Securitate Internă al ţării. Ministerul francez al Apărării a avertizat, de asemenea, în acest an cu privire la posibile atacuri de sabotaj din partea Rusiei asupra unor amplasamente militare. „Concluzia evidentă este că a avut loc o intensificare reală a activităţii ruseşti”, a declarat Keir Giles, senior consultant la thinktankul Chatham House. „Nu se poate spune dacă acest lucru reflectă faptul că ruşii investesc mai multe resurse în această activitate, dacă sînt mai neglijenţi şi sînt prinşi sau dacă serviciile de contraspionaj occidentale au devenit pur şi simplu mai bune în a le detecta şi a le opri. Oricare ar fi, totuşi, se întîmplă multe lucruri”, a adăugat el. Un oficial guvernamental european de rang înalt a declarat că prin intermediul Serviciilor de securitate ale NATO se fac schimburi de informaţii despre „acţiuni maliţioase clare şi convingătoare ale Rusiei”, care au fost coordonate şi la scară largă. „A sosit momentul să creştem gradul de conştientizare şi să ne concentrăm asupra ameninţării violenţei ruseşti pe teritoriul european”, a adăugat acesta. NATO a emis joi un comunicat în care se declară „profund îngrijorată” cu privire la „activităţile maligne din ce în ce mai numeroase pe teritoriul aliat” ale Rusiei, menţionînd ceea ce a spus că este o „campanie care se intensifică în zona euro-atlantică”. Temerile tot mai mari legate de apetitul Rusiei pentru daune fizice împotriva adversarilor săi urmează unui val de acuzaţii împotriva Moscovei privind acţiuni de dezinformare şi hacking.

Presiune maximă pe toată linia Vineri, Germania a promis consecinţe pentru Moscova – într-o declaraţie susţinută de UE şi NATO – în legătură cu un atac informatic din 2023 asupra partidului social-democrat al cancelarului Olaf Scholz. Între timp, un scandal care expune încercările Rusiei de a coopta politicieni europeni de extremă dreapta înainte de viitoarele alegeri europene este încă în desfăşurare. Un oficial din cadrul serviciilor de informaţii a declarat că eforturile de sabotaj ale Moscovei nu ar trebui să fie privite ca fiind distincte de alte operaţiuni, afirmînd că intensificarea activităţii reflectă obiectivul Rusiei de a exercita o presiune maximă „pe toată linia”.

ţară de a se reafirma după cel mai grav eşec suferit de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, arată Financial Times, citat de News.ro. În săptămînile care au urmat invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina, peste 600 de ofiţeri de informaţii ruşi care operau în Europa cu acoperire diplomatică au fost expulzaţi, provocînd daune serioase reţelei de spionaj a Kremlinului de pe întregul continent. Într-un raport recent, analiştii de la Institutul Regal al Serviciilor Unite din Marea Britanie au evidenţiat eforturile pe care le-a depus Rusia pentru a-şi reconstitui prezenţa în Europa. De asemenea, a avut loc o schimbare strategică esenţială, aşanumitele „comitete de influenţă specială” coordonînd operaţiunile de informaţii pentru fiecare ţară în parte pentru Kremlin, reunind ceea ce anterior erau eforturi fragmentate ale serviciilor de securitate ale ţării şi ale altor actori de la Kremlin. Odată cu intensificarea operaţiunilor Rusiei, serviciile de securitate au fost în stare de alertă maximă în ceea ce priveşte ameninţările şi caută să identifice ţinte pe care este posibil să le fi ratat. S-au ridicat semne de întrebare, de exemplu, cu privire la o explozie inexplicabilă pînă în prezent la o fabrică de muniţii BAE Systems din Ţara Galilor care furnizează obuze folosite de Ucraina. În octombrie 2014, a fost distrus un depozit de armament ceh unde erau depozitate arme pentru Kiev. Ulterior, s-a dovedit că agenţi ai Serviciilor de informaţii militare ruseşti au plasat explozibili în acel loc. „Ca întotdeauna în cazul Rusiei, este înţelept să nu căutăm o singură explicaţie de ce face ceva. Întotdeauna există o combinaţie de lucruri care se întîmplă. Aceste atacuri de tip «pinprick» pe care le-am văzut pînă acum sînt, desigur, pentru a crea perturbări, dar pot fi folosite şi pentru dezinformare. Şi apoi mai este vorba de ceea ce Rusia învaţă din aceste atacuri, dacă vrea să imobilizeze Europa cu adevărat... Sînt exerciţii de antrenament”, a adăugat Keir Giles, senior consultant la thinktankul Chatham House. Hotnews.ro


18

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

În Portugalia și Maroc (VII)

Sultanii merinizi au pus bazele cartierului Fes Jdid, unde s-au construit noi case, palate și grădini. Pe acele vremuri populația evreiască din oraș a crescut foarte mult atrăgînd aici evrei din nordul țării. După decăderea dinastiei Merinizilor, orașul a decăzut și a fost înlocuit de Marrakesh în influență politică și culturală dar a rămas capitală pînă la 1912. Astăzi, orașul are două zone principale: Fez el Bali, construită de Idris, și Fez Jdid, construită de Merinizi, dar și zona modernă construită de-a lungul perioadei de ocupație colonială franceză. Centrul istoric din Fes este parte a UNESCO și una din cele mai mari zone pietonale din lume. Aici găsim Universitatea Al Quaraouaiyine, care a fost construită pe la 859, și atelierul de argăsit și vopsit piei Chouara, care funcționează din Secolul XI. Orașul a fost numit Mecca vest-ului sau Atena Africii. Climatic, Fes are veri foarte călduroase, cu o puternică influență continentală, trecînd de la zile răcoroase și umede iarna, la uscate și călduroase vara, între iunie și septembrie. Hotelul unde ne-am cazat era situat în vîrful unui deal de unde panorama orașului se vedea exceptional, mai ales că trecusem prin el pînă să ajungem sus. Ce să vă spun? Orașul de la 1200 era încă acolo cu ziduri, cu turnuri, cu case, cu tot. Atmosfera aia din „Aladin și lampa fermecată”, de oraș oriental dezordonat și plin de hoți, cu oamenii desculți în gealabiile lungi nu mi-a plăcut de nici un fel. Hotelul însă, era de 5 stele, super lux, o altă lume față de cea prin care trecusem ca să ajungem aici. Ce m-a înfiorat cînd a apus soarele au fost bubuiturile tunurilor pe care, la un moment dat, le vazusem pe șosea în jurul orașelor și care, aflasem de la Mukhtar, ghidul nostru, se aflau acolo ca să tragă cînd apunea soarele, să știe poporul musulman că poate mînca. Erau în Ramadan. Vorbind de această sărbătoare trebuie să menționez faptul că ei nu pot bea și nici mînca nimic de la răsărit pînă la apusul soarelui. Dacă o fac, trebuie să

Fes, Maroc

Fes, Maroc

țină alte zile de post după încheierea Ramadan-ului. La toate astea, adaug cele 5 rugăciuni de peste zi, din care parcă vreo două sînt la 2 noaptea și 5 dimineața, iar ghidul și șoferul nostru le respectau cu sfințenie. Atît de bine le respectau încît se rugau și pe drum, în autocar. Neobișnuit cu obiceiurile lor, pînă m-am prins că Mukhtar se roagă lîngă mine în autocar, fiindcă împărțeam aceeași banchetă, l-am deranjat de vreo cîteva ori cu tot felul de întrebări. Cînd l-am întrebat dacă se roagă mi-a zis că da. Mi-am cerut scuze că l-am deranjat din rugăciune și l-am întrebat dacă a continuat să se roage și mi-a zis că da, dar a trebuit să reia totul de la început! Mi s-a făcut o rușine… Altă dată l-am întrebat cum se roagă șoferul, fiindcă erau momente cînd trebuiau să se prosterneze, iar el își încrucișa mîinile pe piept și se apleca ușor în față, dar șoferul cum proceda? Clipea, iar plecarea pleoapelor echivala cu prosternarea. Tare, nu? Moscheea are un plan aproximativ pătrat (deși nu chiar). Planul moscheii este remarcabil pentru faptul că este dominat de dimensiunile curții sale și pentru împărțirea curții în cinci părți: o curte mare dreptunghiulară centrală și patru curți auxiliare sau secundare mai mici la colțurile sale. Cele patru curți mai mici sînt așezate în două perechi simetrice în jurul curții principale: două pe latura de vest, două pe est și separate de curtea principală pur și simplu printr-o arcadă. Spațiul mare fără acoperiș format din aceste cinci curți este înconjurat de sala de rugăciuni interioară pe o parte (spre sud) și de o galerie acoperișă care se desfășoară de-a lungul celorlalte trei laturi. Spațiul dintre fiecare pereche de curți auxiliare este ocupat și de un culoar îngust de acoperiș – în esență, proiecții ale galeriei

înconjurătoare. Curtea principală are două fîntîni: una în centru și una mai mare, mai aproape de intrarea nordică. Cele două curți secundare, care sînt cele mai apropiate de sala de rugăciune, sînt dotate și cu propria fîntînă centrală. Ca și în alte moschei, aceste fîntîni servesc pentru abluții înainte de rugăciune. Sala de rugăciune în sine este situată în partea de sud a curții și este un spațiu ipostil, cu rînduri de arcade care se desfășoară perpendicular pe peretele sudic al moscheii (zidul cel mai îndepărtat de curte) și formînd trei culoare care se desfășoară paralel cu peretele. Zidul sudic reprezintă qibla (direcția de rugăciune), iar culoarul cel mai aproape de acesta este marcat de la celelalte de un alt rînd de arcade care se desfășoară paralel cu peretele qibla. Acest plan de etaj este neobișnuit în comparație cu dispunerea clasică a moscheilor din lumea islamică occidentală (adică Magreb și al-Andalus), care constă, de obicei, dintr-o curte mare și o sală de rugăciune în general mai mare (ca la marea Moschee din Cordoba și moscheea prototipică Almohad din Tin Mal, de exemplu). Cu toate acestea, moscheea are în continuare multe asemănări cu alte moschei almohade sau medievale din regiune, deoarece construcția sa a fost mai mult sau mai puțin contemporană cu Moscheea Koutoubia din Marrakech, Turnul Hassan din Rabat și Moscheea Almohad din Sevilla (înlocuită cu o catedrală dar păstrînd elemente precum minaretul său, Giralda). De exemplu, chiar dacă proporțiile sălii de rugăciune sînt mult reduse, culoarul central care duce de la curte la mihrab în peretele qibla și culoarul care se desfășoară de-a lungul peretelui qibla sînt accentuate arhitectural în lățimea și decorarea lor, un standard specifice moscheilor clasice marocane și andaluze denumite uneori „plan T” sau „tip T” (deoarece cele două culoare formează împreună o formă „T” pe planșeu). La fel ca majoritatea moscheilor almohade, moscheea este relativ austeră și o mare parte din efectul său estetic din interior este obținut prin repetarea ritmică a arcadelor în curte și sala de rugăciuni. Arcadele în sine variază ușor ca formă și aspect. Majoritatea sînt arcade romanice, multe dintre ele fiind înfrumusețate ușor de contururile sculptate ale arcadelor arcuite sau polilobate din jurul lor. Unele dintre arcade (în jurul mihrabului, de exemplu) sînt mai elaborate, arcade polilobate și „lambrequin” (în formă de muqarnas), toate întîlnite în arhitectura maură. Unii dintre stîlpii arcadelor prezintă și mici coloane angrenate cu majuscule ornamentate din perioadele almohade și saadiene. În plus, în culoarul exterior al moscheii (inclusiv galeriile din jurul curții), spațiul de perete din jurul arcadelor este marcat de benzi și linii de stuc sculptate cu modele geometrice și arabice, foarte asemănătoare cu cele găsite în Moscheea Mouassine și Bab, Moscheea Doukkala din perioada Saadiei. (va urma) nicu marius marin


RM

19

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

s ã n ã t a t e ­­ Viața înseamnă și fizică

Doza

de

Diferitele forme de frecvențe energetice echilibrate țin organismul în viață. Biofizica susține că, în organism, nimic nu funcționează fără cîmpurile magnetice, atît în interiorul celular, cît și în exterior. Fiecare celulă din corpul nostru este permanent informată asupra dereglărilor vibraționale, care, la rîndul lor, debusolează organismul. Omul modern este supus unor radiații, așanumitul electrosmog. Grijile zilnice, alimentația denaturată constituie un stres permanent pentru organism. Medicina energo-informațională, care are la bază fizica cuantică, este în măsură să ofere terapii de reglare energetică a organismului, proces care întrerupe fenomenul de autodistrugere. Toate acestea sînt posibile astăzi fără chimie, fără durere, terapii personalizate care neutralizează frecvențele patogene din corp. O mare parte a bărbaților au probleme cu prostata. Vîrsta la care încep să apară problemele a coborît îngrijorător (20 ani) formele de prostatită abacteriană, fapt care provoacă îngrijorări atît medicinei clasice, cît și celei alternative. Mîncatul de tip fast-food, în grabă, mai des în rîndul populației active profesional, este o cauză a multor probleme de sănătate în sistemul gastric. Pacienții acuză dureri abdominale, constipație, colon iritabil, sau simptome de gastrite sezoniere. Marele medic naturist Edward Bach, medic englez (chirurg, patolog), cel care ne-a lăsat moștenire Terapia Florilor, ne avertiza: omul viitorului este supus unui stres permanent, și, prin urmare, va avea nevoie de

tratamente personalizate bazate în mare parte pe energie și plante. Este un om mult mai puternic față de înaintașii săi, are acces la informație. Nu avem voie să uităm nici un moment că, de multe ori, prea multă informație poate duce la interpretări greșite, cu urmări nefavorabile. Aerul condiționat, fără de care nu ne mai putem desfășura activitatea, atît în privat, cît și profesional, a devenit un ,,rău necesar”, iar dacă este folosit corespunzător (cu o diferență de 5-8 grade cînd temperatura exterioară este de peste 32-34 de grade) ne simțim confortabil și ne putem desfășura activitățile întrun mediu climatic plăcut. Altfel, sinuzitele și durerile de încheieturi sînt deja pre-programate. Fiecare celulă din corpul nostru este înconjurată de un mediu în care organul de care aparține își varsă resturile din procesele metabolice și tot din acest mediu se hrănește celula. Necesitatea detoxifierii permanente a acestui înveliș este de mare însemnătate pentru sănătatea noastră. Medicina energo-informațională oferă tratamente de microdetoxifiere la nivel celular, o detoxifiere blîndă și fără efecte secundare. Drenajul limfatic este de cele mai multe ori introdus în întregirea terapiilor. Se știe că cei mai mulți noduli limfatici imunitari se găsesc pe intestine, curățirea lor de toxine duce la o creștere considerabilă a imunității. Pacientul se simte mai bine și mai relaxat, balonările și durerile dispar de cele mai

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (12)

de sentimente. A avut ocazia de a-şi etala ambele tipuri de personaje, în 1995. În superproducţia de 65 milioane dolari, Judecătorul Dredd, Stallone interpretează o figură de tip dur implacabil, care, trăind în viitor, e poliţist, judecător şi călău, toate în acelaşi timp. Acesta este, real­mente, un rol pe care, conform declaraţiilor sale anterioare, Arnie nu l-ar fi acceptat în nici un fel, pentru că judecătorul Dredd e ero­ul unei benzi desenate englezeşti, care excelează prin crime, distru­geri şi violenţe, toate de dragul unui ţel sfînt. Sly caută şi el o schim­bare de imagine: „Ani îndelungaţi am încercat să mă eliberez de tiparul filmelor gen Rambo, dar n-am reuşit. Din cauza filmelor Oscar şi Stai că trage mama! am fost atacat în presă. Ziariştii îmi voiau capul, iar publi­cului nu-i plăcea Stallone cel glumeţ. De aceea am decis să mă ocup de ceea ce mă pricep cel mai bine, adică de filme de acţiune. Jude­ cătorul Dredd ar fi un pas înapoi faţă de Cliffhanger. Era o vreme cînd mă deprindeam foarte greu cu rolul. Îmi amintesc că răsfoiam pentru prima oară o anumită revistă de benzi desenate, cînd mi-a fulgerat prin minte: Ce animal e tipul ăsta! Ar aresta-o şi pe maică-sa, dacă ar vedea-o trecînd pe roşu la stop”. La premiera Judecătorului Dredd, şi Sly a fost întrebat ce părere are despre violenţa debordantă din filme. Răspunsul său merită să fie comparat cu declaraţia lui Arnie: „Aşa e viaţa. Haideţi să privim lumea! Politicienii sînt extrem de corupţi,iar legislaţia liberală a dus la creşterea violenţei. Acestea nu pot merge aşa la infinit. M-am săturat de această demagogie fals-tolerantă. Cel care a ucis un om ar trebui executat în 24 de ore. Dacă nu o facem, în scurt timp America va fi invadată de anarhie şi haos. Iar atunci nimic nu ne va separa de lumea judecătorului Dredd. Filmele prezintă atîta violenţă, pentru că omul este o fiin­ţă violentă. Să ne imaginăm ce ar fi dacă poliţia ar intra pentru două zile în grevă. N-ar trebui să ne temem de lege, de represiune. Toată lumea ar putea ucide în voie, ar putea jefui. În mai puţin de 48 de ore, America pe care o cunoaştem n-ar mai exista. E intere­sant că din film reiese ideea infracţiunii ca o afacere nerentabilă, în 99% din thrilleruri, înving cei buni. Părerea mea e că acesta e un procent foarte bun...“. (va urma) MISTERELE LUMII

COMANDO sau cele 2 „mașini de război“ (12) Filmul Terminator a costat 29 milioane de dolari, dar, aşa cum a precizat Arnie: „Nici unul din noi nu a jucat pentru bani. De exemplu, eu am primit doar suma-limită, conform prevederilor sindicatului. În re­ alitate, nici unul dintre actorii principali ai filmului nu a jucat pen­tru bani... Mie mi-a plăcut scenariul încă de la prima lectură, pen­tru că se deosebeşte de cele obişnuite. Despre mine se formează imaginea unui soi de sălbatic. E mai interesant dacă un actor de felul meu joacă rolul unui bărbat însărcinat decît dacă un comic consacrat e gata să provoace vreo trăsnaie. De exemplu, să se îm­brace în fustă... E cel puţin tot atît de ciudat ca Arnold să nască, ca şi faptul că e frate geamăn cu Danny De Vito. O astfel de contradicţie e întotdeauna de efect într-o comedie. De exemplu, ideea bărbatului gravid i-a plăcut foarte mult soţiei mele. Spera ca acest film să mă facă mai sensibil decît sunt, să simt şi eu ce a simţit ea în timpul celor trei sarcini. În fiecare dimineaţă, înainte de filmare, mă copleşea cu sfaturi, îmi spunea ce trebuie să fac dacă, de pildă, sînt în luna a şasea, care sînt simptomele etc... Maria spera ca Junior va avea şi o a doua parte”. În schimb, producătorii au fost de altă părere. Erau sceptici şi pronosticau că o astfel de comedie nu va aduce 100 de milioane de dolari. Lor le-ar fi plăcut ca Arnie să fie tot supermacho-ul din anii ’80. Dar Schwarzy nu voia să-şi schimbe noua imagine, clădită în timp. Filmul poate fi plin de acţiune, ca Ultimul erou de acţiune sau Crossfire, dar de data asta, fără vărsare de sînge. În schimb, Sly e uneori înclinat să renunţe la noua sa imagine de tip inteligent, în favoarea interpretării unor bătăuşi primitivi, ca de pildă, în Demolatorul. În anii ’90, Stallone n-a avut succese atît de răsunătoare ca Arnie cu Terminator II, totuşi cariera sa e mai consecventă decît cea a lui Schwarzenegger. Succesele sale sînt egale, fie că joacă rolul unui erou cu inimă bună, fie cel al unei ma­şini de distribuit pumni, lipsită

multe ori chiar după prima ședință. Stresul cotidian și moștenirile genetice duc la dereglări energetice în organism. Înlăturarea blocajelor energetice este posibilă astăzi. Analizele de laborator nu atestă blocajele energetice. Pacientului i se explică, de cele mai multe ori, că nu are nimic și că toate simptomele pe care le resimte sînt doar închipuirea lui. Pentru pacient începe un drum lung spre psiholog sau chiar psihiatru. Individul modern trebuie să învețe să integreze în tratamentele sale și medicina energo-informațională, pentru a avea un grad de sănătate satisfăcător. Natura este într-o continuă mișcare și transformare, ca atare și omul care face parte din natură este nevoit să se adapteze acestor modificări climaterice. Prin urmare, trebuie să schimbe o mare parte din metodele de tratament care au la bază fizica mecanică. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Mistere 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Învăluit în mister; 2) Misterios; 3) Limbă internațională creată de Antonie Rios – Poet român prezent în temă cu titlul ,,Misterioase cioburi” (Ioan); 4) E de atins – Actriță americană protagonistă a peliculei ,,Doamna Mister” (Theda); 5) Argăsiți! – Coate goale! – Tip de satelit militar american; 6) Oprire pe parcurs; 7) ,,Misterul vasului Mary Deare”, peliculă cu acest actor american în rol titular (Gary) – Vîrf în Alpii italieni; 8) Localitate în Rusia – Răsărit (reg.); 9) Aflați în plin mister; 10) Timpul misterelor! – Sud-sud-est – Două semne care ascund un mister! VERTICAL: 1) Atmosferă de mister – Actor american protagonist al filmului ,,O femeie misterioasă la prima vedere” (Michael); 2) Regizorul peliculei ,,Misterul vasului Mary Deare” (Michael); 3) Cineast american, realizatorul filmului ,,Apel misterios” (Tony) – Niciuna lipsă; 4) Vechi șefi de post – Animal domestic; 5) Calm! – Bat toba – Două, trei mistere!; 6) Invitație la expoziție - ,,Misterul familiei von Bullow”, film cu acest actor britanic pe generic (Jeremy); 7) Scriitor englez prezent în context cu volumele ,,Ghicitori și mistere” și ,,Un mister ca o morală” (Laurence) – Ne-a lăsat celebrul roman ,,Misterele Parisului” (Eugène); 8) Scriitor și călător român, autorul volumului ,,Misterele continentului negru” (Mihai Rumano) – Căluți dobrogeni; 9) Personaj învăluit în mister – Un mister pentru noi – Tudor Mărăscu; 10) Trecut prin foc – Un mister mare. DICȚIONAR: ADLI; NNSS; ARP; ONAR; OST. GH. ENE Dezlegarea careului ,,EXPRESIVE” 1) ETIMOLOGIE; 2) METICULOS; 3) IRITA – ALTA; 4) TAR – RECI – P; 5) ASIMILATOR; 6) TA – ETER – RE; 7) OMAT – MINAT; 8) AEROBE – ETA; 9) RN – DONATOR; 10) ETNA – TIARE.


20

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

RM

AUR a intrat oficial în luptă cu Partidul Comasat, pe toate fronturile!

30 aprilie a marcat ultima zi în care se puteau depune candidaturile pentru alegerile locale din 9 iunie, alegeri comasate în mod ilegal și neconstituțional de către comasații PSD și PNL. A fost un efort uriaș pe care l-au făcut toți colegii mei de AUR din toate colțurile țării. Vreau să le mulțumesc pentru implicarea și determinarea de care au dat dovadă în ultimele săptămîni. Nu a fost deloc ușor, dar mă înclin în fața lor pentru faptul că au muncit aproape 24 de ore din 24 pentru a se asigura că avem candidați în toate județele. Acum, după ce am terminat cu această perioadă dificilă, pot să trag cîteva concluzii, deoarece s-au spus multe lucruri (în special în ultimele zile) și s-au încercat tot felul de acțiuni de intimidare a oamenilor noștri din toate filialele. În primul rînd, am reușit să acoperim toate județele țării. Avem liste depuse pentru toate consiliile județene, pentru toate consiliile locale din municipiile reședință de județ. Avem candidați puternici pentru președințiile consiliilor județene, dar și pentru funcțiile de primari din orașele reședință de județ. Cu toate astea, avem o serie de localități în care nu am reușit să depunem listele. Motivele: încercarea de infiltrare a organizațiilor de către oamenii PSD și PNL. Decît să punem oamenii primarilor sau liderilor județeni de la PSD și PNL, am preferat să nu depunem liste în anumite localități. Nu facem nici un fel de înțelegere și nici un fel de blat cu PSD sau cu PNL! Dimpotrivă, obiectivul nostru este acela de a scăpa țara de cele două partide, odată pentru totdeauna!

A doua concluzie și probabil cea care ne-a mîncat cel mai mult timpul: s-au făcut presiuni uriașe pentru ca AUR să nu candideze la aceste alegeri locale! Partidul Comasat PSD-PNL și sistemul care îi ține în brațe au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a ne bloca, pentru a se asigura că nu vom avea candidați. Ne-am trezit cu tot felul de infiltrați în anumite județe, care s-au detonat în ultimele zile. A fost o luptă contra cronometru pe parcursul ultimelor zile pentru a înlocui tot felul de „iepurași” plantați de PSD și PNL în AUR de-a lungul ultimilor ani, care au fost alături de noi, au mimat grija pentru românii pe care ne-am asumat să îi reprezentăm, care spuneau că sînt frații noștri de cauză. Din păcate, acești „iepurași” au ales să se retragă în unitățile care i-au plantat cu zgomot, încercînd să ne denigreze, aruncînd cu noroi. Politica înseamnă, dincolo de luptele cu adversari cinici, și dezamăgiri. Și, într-adevăr, am fost dezamăgit de mulți dintre cei care, activați de păpușarii din spatele lor, au mînjit cu injurii munca a mii de colegi din întreaga țară. Al treilea lucru pe care l-am observat a fost cel privind zvîrcolirea sistemului de a ne bloca peste tot, prin toate mijloacele. Ne-am confruntat cu adevărate piedici în ceea ce privește expunerea publică a candidaților noștri, a elementelor vizuale care conțineau sigla AUR. Am fost interziși în anumite localități din țară doar pentru că sîntem AUR și primarii se temeau de noi. Cei care au avut curajul să ne ajute și să ne ofere spații publicitare s-au confruntat cu ceva ce ei nu au mai întîlnit: proprietarii unor clădiri unde aveau spațiul de publicitate au reziliat

contractul cu ei doar pentru că și-au permis să pună un banner cu AUR. Cu toate acestea am răzbit! Iar de astăzi putem spune că sîntem oficial în luptă cu Partidul Comasat Român pe toate fronturile: alegeri locale și alegeri europarlamentare! Lupta va fi cruntă în continuare. Vor face tot ce depinde de ei pentru a ne bloca, pentru a nu ne lăsa să facem campanie. Disperarea este mult prea mare, atît la PSD, cît și la PNL! Frica de AUR le-a înghețat oasele, și de aceea acționează bezmetic, încercînd să ne pună bețe-n roate. Însă, așa cum i-am surprins de atîtea ori, la fel o vom face și acum! La alegerile din acest an ducem lupta veacului nostru! De alegerile pe care le vom face pe 9 iunie depinde viitorul nostru ca țară, dar și viitorul nostru în Europa! Pe 9 iunie va trebui să facem alegerile corecte, alegerile de viitor! Uniți, vom învinge Partidul Comasat Român! George Simion, Președintele Alianței pentru Unirea Românilor


RM

21

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Germania vrea să reconstruiască Ucraina Cînd am citit în Politico știrea care dă titlul acestui articol, am izbucnit în rîs. Mi s-a părut așa de amuzant încît nici nu am mai vrut să citesc articolul. Probabil vă întrebați ce găsesc de rîs. Ei bine, tupeul cu care Germania solicită SUA să primească pe mînă reconstruirea Ucrainei. Adică, după ce ne-ați deconectat de la gazul ieftin rusesc și nu mai putem să ne dăm mari cu industria noastră din care o parte consistentă s-a mutat peste Ocean, iar cealaltă probabil se gîndește să se ducă în China, vrem să primim dreptul de a ne reînvia firmele, fabricînd tot ceea ce este necesar pentru construirea unei țări de la zero.

„Vicecancelarul german Robert Hobeck a sosit la Kiev pe la mijlocul lunii aprilie a.c., împreună cu o delegație de șefi ai industriei energetice și apărării, în încercarea de a conecta greii industriali ai țării sale la economia Ucrainei”, scrie Politico. „Dar, în timp ce marii contractori germani de arme furnizează sisteme pentru războiul Ucrainei împotriva invaziei ruse, ei se pregătesc, de asemenea, să profite la maximum de ceea ce ar putea fi o oportunitate de afaceri majoră pentru viitor“. (continuare în pag. 23) T.I.

EDITORIAL

News Alert: Șandramaua Nr. 6 Poliție București și-a reîntregit efectivul!

Motto: ,,Întrebare: De ce polițiștii merg în misiune cîte doi? Răspuns: Pentru că au certificat de handicap grav cu însoțitor” (umor românesc).

ETICHE

TA

Ucraina pierde războiul

Recunosc că titlul nu e vreo informație bombă, fiindcă orice om care gîndește și-a dat seama de vreun an de zile că Ucraina pierde războiul cu Rusia și nu din cauza eșecului Occidentului de a trimite arme la Kiev, așa cum încearcă comuniștii din SUA și de la Bruxelles să spună. Mai degrabă, din cauza incompetenței politicienilor liberali, stîngiști și neo-marxiști care ne conduc și care habar nu au pe ce lume trăiesc și ar trebui să pască vacile, nu să conducă popoare.

După eșecul contraofensivei ucrainene de anul trecut, a fost clar pentru toată lumea că Rusia nu are cum să piardă acest război, doar că politicienii corigenți de pe la Washington și Bruxelles au continuat să spună prostii despre cum Ucraina se va lupta pentru suveranitate și independență, bla-blabla, și cînd erau întrebați concret dacă victoria Ucrainei înseamnă eliberarea Crimeei, o scăldau. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Da, așa este, și evenimentul a fost sărbătorit cu valuri de șampanie și tăvi cu pișcoturi. După o absență de cîteva luni, milițistul Vătu Răzvan Lucian s-a reîntors la... ,,muncă”, adică la soluționarea plîngerilor penale. Acum, fie vorba între noi, pentru cel în cauză termenul ,,muncă” însemna a piti sesizările și dosarele prin sertare și dulapuri, după care urma întrebarea: ,,Care mergi, bă, la o țigară și o cafea?”. Acesta este omul care, în urmă cu ceva luni, i-a reproșat doamnei Elena Neacșu: ,,Ne-ați făcut așa de multe plîngeri încît noi nu mai avem timp nici măcar să bem o cafea!”. Mai mult, știind că respectiva doamnă are cetățenie românoamericană, la un moment dat, Vătu Răzvan Lucian i-a spus: ,,În România nu-i ca în America!”, adică în America nu găsești milițiști ca la Șandramaua 6 Poliție. Iată, însă, că nea Vătu abuzează de numele de ,,milițist”. Spre exemplu, pînă să fie mutat din secție, ca o sancțiune, zice-se, omul s-a străduit să o descurajeze pe Neacșu Elena să depună plîngeri peste plîngeri, dîndu-i amenzi după amenzi. Chiar a spus: ,,Eu dau amenzi oricînd și oricîte vreau!”. Dar, oare cum de nu ți-a trecut prin bidon, domnule milițist, că dacă acționai corect și legal la prima sesizare, infractorii s-ar fi reținut în a continua cu toate nenorocirile? Cînd te-ai angajat în șandramaua respectivă, nu ai prezentat fișa medicală, să vadă și comandantul Penu Marian-Leontin dacă ești sau nu întreg la minte? Chiar mă întreb de ce nu-l amendezi pe comandant, fiindcă te-a sancționat trimițîndu-te să păzești o pădure, după cum mi-au spus cîțiva colegi de-ai tăi. Cum de nu te-au mîncat urșii și lupii din acea pădure? Îți dai seama ce-ar mai fi jelit doamna Neacșu Elena după tine, femeia care, cînd te vede, își spune în gînd: ,,Doamne, ce-aș vrea să te mai chinuiesc/ Că ca tine nu mai găsesc!”? Mărturisesc că pe acest Vătu Răzvan Lucian l-am văzut de cîteva ori, iar o dată l-am auzit vorbind. E tipul șmecherașului de gang, plin de el, adică de multă aroganță, și care, din punct de vedere profesional, e ,,varză”. Ferească Dumnezeu să-i fi dat comandantul șandramalei un pistol în dotare! Nu glumesc, mai ales că sînt multe cazuri în care amețiți din ăștia s-au amendat și s-au împușcat între ei. Ce să mai zic de celebrele bancuri despre reconstituiri, care își au originea în întîmplări reale. Legat de asta, știți care este cel mai mare avantaj al milițiștilor? Răspuns: Nu-și pot pierde mințile... de unde și grozăveala asta a lui Vătu că, vezi Doamne, după ce a fost pedepsit, el tot șmecher a rămas. Ce mai, mare om, mare caracter, care ce și-a zis? Ia să o chem pe Neacșu Elena și să-i spun că, în sfîrșit, o să mă apuc să-i soluționez plîngerile. Așa a și făcut, numai că doamna respectivă l-a făcut cu ou și cu oțet: ,,Mă, nesimțitule, cum îți permiți să reiei bătaia de joc cu care m-ai tratat luni la rînd?“. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU


22

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

Ucraina pierde războiul

(urmare din pag. 21) Revista Politico a scris un articol pe tema asta părînd că s-a trezit și ea la realitate după ce aproape un an și jumătate a perorat despre victoria Ucrainei și alte bazaconii, deși sînt convins că era conștientă de înfrîngere. Citez din articol: „Întrebați doar un soldat ucrainean dacă mai crede că Occidentul va fi alături de Kiev «atîta timp cît este nevoie». Acel angajament este lipsit de substanță din moment ce au trecut patru săptămîni de cînd unitatea de artilerie a avut ultima dată obuze de tras, așa cum s-a plîns un soldat din prima linie. Nu doar că forțele Ucrainei rămîn fără muniție. Întîrzierile occidentale privind trimiterea ajutoarelor înseamnă că țara este lipsită de un plan și de spiritul de luptă necesar pentru a cîștiga. Moralul trupelor este scăzut, afectat de bombardamentele necruțătoare, de lipsa de arme avansate și de pierderi pe cîmpul de luptă. În orașe aflate la sute de mile depărtare de front, mulțimile de tineri care s-au aliniat pentru a se alătura armatei în primele luni ale războiului au dispărut. În zilele noastre, potențialii recruți eligibili ocolesc frontul și își petrec după-amiezele în cluburi de noapte. Mulți au părăsit țara cu totul. După cum am descoperit în timp ce raportam din Ucraina în ultima lună, imaginea reflectată de zeci de interviuri cu lideri politici, ofițeri militari și cetățeni obișnuiți a fost aceea a unei țări care alunecă spre dezastru. Chiar dacă președintele Volodimir Zelenski spune că Ucraina încearcă să găsească o modalitate de a nu se retrage, ofițerii militari acceptă în mod privat că mai multe pierderi sînt inevitabile în această vară. Singura întrebare este cît de rău va fi. Pentru un război de o importanță definitorie, amploarea acțiunilor liderilor occidentali pentru a ajuta Kievul să respingă invadatorii a fost cu mult sub retorica lor. Această dezamăgire i-a lăsat obosiți și iritați pe ucrainenii de toate gradele – de la soldații care săpau tranșee pînă la miniștrii care conduc țara”. Iată încă o țară din „estul Europei”, cum au obiceiul să spună inculții din politica occidentală, pentru care Europa se termină pe Prut și Nipru. Probabil că poporul ucrainean se va gîndi mult și bine dacă mai vrea să se alăture conducerii de la Bruxelles, care le-a promis marea cu sarea și nu le-a dat nimic concret. Au murit zeci de mii de bărbați ucraineni, s-au băjenit milioane, drame personale sînt în toate familiile, ceea ce mă face să-mi aduc aminte de zicerea din timpul revoluției române: „Fiecare casă cu un mort pe masă”. Cam asta le-au făcut americanii ucrainenilor. Sigur, o să spuneți că războiul de agresiune l-au început Rusia și criminalul sîngeros de Putin, iar americanii au vrut să-i ajute pe ucraineni, doar că nu au putut. Păi dacă conducătorii Americii sînt nevolnici, de ce se mai bagă în seamă să distrugă popoare și nu stau pe fundul lor? Cînd Politico l-a întrebat pe ministrul de Externe Dmytro Kuleba dacă simte că Occidentul a părăsit Ucraina, lăsînd-o să lupte cu o mînă legată la spate, verdictul său a fost clar: „Da, da”, a spus el în cadrul unui interviu în biroul său, la o oră după alt atac rusesc cu rachete la mijlocul dimineții. Zelenski a expus miza și mai clar, declarînd că Ucraina „va pierde războiul” dacă Congresul SUA nu va intensifica furnizarea de arme și în principal muniție, mai exact obuze de artilerie. Nu are cum face asta fiindcă depozitele s-au golit de mult, iar capacitatea de producție anuală a SUA e doar la jumătate din necesarul Ucrainei. Prostovanii ăștia de americani nu au ținut minte că rușii l-au bătut pe Hitler prin superioritate numerică și cantități uriașe de muniție și arme folosite, nu prin tehnică sau tactică superioare. Exact la fel fac și acum, prin urmare tactica folosită trebuia să fie alta.

Politico mai scrie că „fără o schimbare majoră în furnizarea de arme occidentale avansate, Ucraina nu va putea elibera teritoriile pe care forțele lui Putin le dețin acum. Asta îl va lăsa pe Putin liber să erodeze țara rănită, în lunile sau anii următori. Chiar dacă Rusia nu poate ocupa Ucraina, o victorie parțială va bloca speranțele Kievului de a adera la UE și NATO. Consecințele unui astfel de rezultat vor fi serioase pentru lume. Putin va revendica victoria acasă și, încurajat de dezvăluirea slăbiciunilor occidentale,

își poate revigora ambițiile imperiale mai largi în străinătate. Lituania, Letonia și Estonia se tem în mod special că sînt următoarele pe lista sa de succese. China, deja un partener din ce în ce mai de încredere pentru Moscova, va vedea puține motive pentru a-și schimba poziția”. Ăștia de la Politico au senzația că Putin a vrut să ocupe țara în întregime, iar ucrainenii și Occidentul l-au oprit! Să le spună cineva fraierilor că intenția lui Putin a fost aceea de a ocupa exact ceea ce ocupă acum. Manevra aia de la începutul războiului, cu atacarea Kievului, a fost doar ca să scoată trupele ucrainene din Donbass și Lugansk, zone pe care le-a și ocupat după aia! Cît despre ocuparea țărilor baltice, să fim serioși! Nu va face așa ceva niciodată, fiindcă se va lovi de NATO, iar asta nu-și dorește, fiindcă știe că într-un război convențional cu NATO va pierde, și oricum pe el îl interesează ceva mult mai important: eliminarea SUA din poziția de hegemon. „În acest moment – scrie Politico – cea mai urgentă nevoie a Ucrainei este de obuze de artilerie. Mai mult, Ucraina spune că are nevoie de cel puțin două duzini de sisteme de apărare aeriană Patriot pentru a proteja trupele de pe front și pentru a apăra Harkov, cel mai mare oraș al țării după Kiev, care a fost supus atacurilor feroce cu rachete și artilerie de săptămîni”. Două duzini de sisteme de apărare antirachetă? Ce să facă cu ele? Nu au văzut din experiența atacului iranian de acum cîteva zile asupra Israelului că sistemul evreiesc Iron Dome a trebuit ajutat de aviația britanică și de sistemele antiaeriene americane aflate în zonă, fiindcă altfel ar fi fost copleșit de cele 300 de proiectile trimise și despre care știau cînd vin și de unde vin? Ce te faci dacă rușii îți trimit o salvă de 1.000 – 1.500 de proiectile? Au senzația că sistemele Patriot vor face față? Mă îndoiesc. Pe de altă parte, cresc temerile că Rusia ar putea viza în curînd cel de-al doilea oraș al Ucrainei pentru o ofensivă terestră. „Este simbolic pentru că se spune că Harkov a fost prima capitală a Ucrainei. Este o țintă mare”, a spus Zelenski într-un interviu acordat pentru publicația Axel Springer, compania-mamă a Politico. „Armata Ucrainei este pregătită pentru mai multe pierderi în următoarele luni. Oleksandr Syrskyi, comandantul-șef al forțelor armate, a avertizat că situația de pe frontul de est al Ucrainei s-a deteriorat semnificativ în ultimele zile. După cum a declarat anterior Zelenski, «încercăm să găsim o cale de a nu ne retrage». În ultimele interviuri, liderii politici ai țării au recunoscut că entuziasmul public scade și, deși toți au încercat să rămînă optimiști, frustrarea față de Occident a apărut în fiecare conversație. La un interviu recent, Kuleba nu și-a putut ascunde exasperarea față de întîrzierile în livrarea armamentului occidental, care ar putea a lovi instalațiile petroliere rusești”.

RM

Păi cum să lovească instalațiile petroliere rusești? Ar însemna creșterea prețului petrolului în special la pompele americane, și nu cred că lui Biden i-ar fi de folos. Pe de altă parte, scrie Politico, „Kuleba și-a arătat recunoștința pentru tot sprijinul primit de la aliații occidentali în ultimii doi ani, dar el a avertizat că Ucraina este prinsă într-un cerc vicios: armele de care are nevoie sînt reținute sau amînate; apoi aliații occidentali se plîng că Kievul este în retragere, ceea ce face mai puțin probabil să trimită mai mult ajutor în viitor. (De la interviul jurnaliștilor Politico cu Kuleba, Germania a fost de acord să furnizeze rachete Patriot, dar încă rămîne întrebarea dacă acestea se vor dovedi suficiente.) Mai mulți ofițeri superiori au discutat cu Politico sub protecția anonimatului. Ei au creionat o prognoză sumbră a liniilor de front care ar putea să se prăbușească în această vară, cînd Rusia, superioară numeric și pregătită să accepte victime uriașe, își lansează ofensiva așteptată. Poate și mai rău, ei și-au exprimat temerile că determinarea Ucrainei ar putea fi slăbită, în condițiile în care moralul în rîndul forțelor armate este subminat de o lipsă disperată de provizii”. Comandanții ucraineni au nevoie de mai mulți soldați de luptă – o estimare a fostului comandant superior, Valeriy Zaluzhny, a sugerat că ar avea nevoie de încă 500.000 de soldați. Ăștia nu-și dau seama că depopulează țara? Ce să faci cu 500.000 de soldați neinstruiți și fără experiență? Îi trimiți în fața Kalașnikovurilor rusești ca să fie schilodiți și omorîți pentru ce? Pentru orgoliul unora și altora? Se pare că de acest lucru și-au dat seama inclusiv Zelenski și Parlamentul ucrainean, care ezită să emită o nouă convocare masivă. Într-un interviu acordat Politico, Yermak, puternicul șef al biroului președintelui Ucrainei, a oferit un motiv important – și pentru străini poate surprinzător – pentru a nu lansa o mobilizare în masă: „o astfel de convocare nu ar avea sprijinul oamenilor. Zelenski este încă «președintele poporului». Pentru el, asta este foarte important și este vital ca oamenii să facă ceva nu doar pentru că li se cere să facă asta. Desigur, Ucraina nu este diferită de țările europene vecine, unde recentele sondaje de opinie sugerează că un număr mare de cetățeni ar refuza să fie recrutați chiar dacă națiunile lor ar fi atacate. Dar Ucraina este în război. O luptă existențială ca aceasta nu poate fi cîștigată fără mobilizarea întregii națiuni”. Ăsta este rezultatul aruncării la gunoi a patriotismului și a promovaării egocentrismului și egoismului individual în dauna interesului națiunii. Tinerii s-au dedulcit la un dolce far niente și nu vor să miște un deget pentru comunități, ci doar pentru ei înșiși. Educația antinațională și antipatriotică impusă nouă de Europa și America din ultimii 33 de ani. Politico mai scrie că „Occidentul și-a pus prea multă încredere în sancțiuni, crezînd că va îngenunchea Rusia. De asemenea, s-a gîndit că rușii îl vor da jos pe Putin din cauza numărului victimelor sau speră că acesta ar putea fi înlăturat într-o lovitură de stat de la Kremlin. În schimb, economia Rusiei a rămas rezistentă, iar Putin și-a întărit controlul asupra puterii”. Exact ceea ce scriu și eu de peste un an de zile în aceste pagini. Ce ar face Putin dacă Ucraina nu primește ajutorul occidental de care are nevoie pentru a cîștiga? – se întreabă Politico: „Ar distruge complet totul. Totul. Orașele ucrainene vor fi reduse la moloz; sute de mii de oameni vor muri. Oamenii nu vor fugi, așa că mulți vor fi uciși. Deci, cum va arăta Ucraina? Acoperită de sînge”. Oricum ar fi, e clar că Ucraina și, prin ea, America a pierdut, și ar fi înțelept să înghețe conflictul, să-și recunoască greșelile și să-și vadă de crescut vacile; din cîte a arătat în ultima vreme, doar la asta se pricepe.


RM

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

23

Germania vrea să reconstruiască Ucraina

însărcinate cu asigurarea producerii descentra-­ lizate de energie prin energie regenerabilă. Cei care s-au alăturat lui Habeck pentru trenul de noapte din Polonia către Kiev au fost rugați săși lase telefoanele mobile acasă și să nu-și confirme sau să infirme planurile de călătorie, a spus oficialul responsabil cu călătoria, vorbind sub rezerva anonimatului, deoarece chestiunea este sensibilă. Călătoria a început la scurt timp după o reuniune a cabinetului, Habeck călătorind în Polonia de Est pentru a se întîlni cu delegația. De acolo, grupul a continuat cu trenul de noapte spre Kiev, sosind la primele ore ale zilei de joi. Oficialul citat mai sus a subliniat frustrarea lui Habeck față de ritmul lent al angajamentelor de ajutor și aprovizionare din partea aliaților, determinîndu-l să ia lucrurile în propriile mîini”. El poate să ia lucrurile în propriile mîini, că e Germania. Cînd Ponta a vrut să facă același lucru demarînd colaborarea cu China pentru construcții și doar intenționînd să cumpere gaz ieftin de la ruși ca Germania, a fost spurcat și pus la colț pe coji de nucă. Teutonii, în schimb, au voie să facă ce vor. Se mai miră pe urmă comuniștii de la Bruxelles că-i ia lumea cu „Huo” pe stradă? Să nu se mire. În orice caz, mai e mult pînă la reconstrucția Ucrainei, fiindcă primul pas va fi înghețarea conflictului, acceptarea faptului că SUA au pierdut, și abia după aceea putem vorbi de reconstrucția pe care poate s-o facă Germania.

News Alert: Șandramaua Nr. 6 Poliție București și-a reîntregit efectivul!

Lucian să acționeze într-un mod total paralel cu spiritul și litera legii, el neavînd capacitatea mentală de a analiza un caz sub aspect moral, logic, obiectiv și, mai ales, legal. La fel de primitiv se dovedește a fi și șeful Șandramalei nr.6 Poliție, care nici nici acum nu a catadicsit să-mi răspundă la petiția pe care tot el a amînat-o cu 15 zile. Nu mi s-a răspuns nici la întrebările unui interviu jurnalistic, nici la motivul pentru care nu am fost citat spre a fi audiat ca martor într-un dosar penal ce vizează victimizarea continuă a doamnei Elena Neacșu. Se pare că pe respectiva audiere s-a pus cruce, avînd în vedere că Vătu a tras următoarea concluzie, transmisă doamnei în cauză: ,,Cel care a văzut cum sora ta, ajutată de o vecină, te-a bătut crunt, nu poate fi martor pentru că este jurnalist!” (?!). Așadar, martorii nu se stabilesc după cum scrie în procedura penală, ci după cum vrea ,,mușchii” acestui așa-zis om al legii. Asta m-a dus cu gîndul la un banc de pomină: ,,Întrebare: De ce pe mașina de poliție scrie 112? Răspuns: Să știe polițiștii cum să se așeze în mașină – 1 la volan, 1 în dreapta și 2 în spate”. Sau, un alt exemplu: ,,Ce zice un om fără creier? Răspuns: Actele la control!”. Deși orice alte comentarii sînt de prisos, nu pot trece peste amenințarea lui Vătu, adresată doamnei Neacșu Elena: ,,Te voi amenda, fiindcă i-ai spus ăluia care scrie la ziar că Secția de Poliție nr.6 este o șandrama!”. Ce pot să mai zic? Păi, domnule milițist, nu spuneai matale că nu citește nimeni Revista «România Mare»? Atunci de ce mama naibii te temi? În loc să fii încîntat că ai apărut la gazetă, tu jelești precum babele la capăt de mormînt! Și, la urma urmei, află că orice jurnalist are dreptul la opinie și că de acest drept poate beneficia oricînd, fără a-ți cere ție voie. Chiar așa, mi-a venit o idee: Ce-ai zice dacă îți solicit să-mi acorzi un interviu jurnalistic? Scurt și clar, iar tu nu trebuie să faci nimic. Eu pun întrebările, și tot eu răspund, în timp ce tu te poți scărpina în cap ori de cîte ori simți nevoia. Va fi frumos, iar cititorii celei mai selecte publicații din România – nu da ochii peste cap, că ăsta e adevărul! – vor afla, în sfîrșit, de ce Dumnezeu a făcut și viermi pe Pămînt. Cum de ce? Ca să fie striviți! Voi reveni.

(urmare din pag. 21) „Vor fi bani de făcut din reconstrucția Ucrainei. În plus, analiștii spun că mediul de luptă în direct poate servi drept laborator pentru companiile de arme pentru a-și testa cea mai recentă tehnologie militară. «Industria germană de apărare sprijină lupta pentru libertate și democrație prin angajamentul lor în Ucraina», a declarat Habeck. Prin investițiile lor private, ei contribuie la securitatea și rezistența țării. Urmează o serie de critici pentru refuzul Germaniei de a trimite rachete de croazieră Taurus în Ucraina. Berlinul a lansat oficial o inițiativă de a forma o alianță de apărare aeriană pentru Ucraina în această săptămînă, cerînd aliaților să găsească și să finanțeze sisteme suplimentare pentru a combate atacurile rusești cu rachete. Spionînd oportunitățile de investiții care vor supraviețui războiului cu Rusia, producătorul indus­ triei de Apărare Rheinmetall a declarat deja că intenționează să dezvolte fabrici de producție în interiorul Ucrainei, pentru întreținerea vehiculelor și muniția de artilerie. Înființarea unor fabrici în Ucraina oferă atît o piață rapidă, cu costuri de producție scăzute și cerere sigură, cît și șansa de a testa inovații tehnice, a declarat Guntram Wolff, membru senior la think tank-ul «Bruegel» din Bruxelles. «Orice ați produce acolo, puteți testa și inova lucrînd cu experți militari locali pentru a dezvolta

(urmare din pag. 21) Și femeia a continuat: „Cu ce drept ai făcut dispărute plîngerile și dosarele mele penale? De ce nu i-ai audiat pe cei acuzați, pe martori, și de ce nu ai vrut să primești, la unul din dosare, certificatul medicolegal din care reieșea faptul că am fost bătută crunt? Cum e posibil să declari că eu m-am automutilat? De ce, cînd ai venit la fața locului, după sesizarea anumitor ilegalități, în loc să întocmești proces-verbal de constatare, ai intrat în casa infractorilor pentru a bea o cafea cu ei? Cu ce drept mi-ai interzis să mai înregistrez audio-video agresiunile fizice și verbale la care voi fi, cu siguranță, supusă în continuare? Cum este posibil ca șeful secției de poliție să stea pasiv în fața acestor dovezi de crasă incompetență, iar cînd îl interpelam, să mă dea afară din birou? Ai aflat că în presă ai ajuns un personaj de toată jena?”. Aici trebuie să fac o completare despre reacția măscăriciului cînd a venit vorba de presă: ,,Păi cine citește «România Mare», doamnă?”. Dacă Elena Neacșu nu i-a replicat, o fac eu, precizîndu-i că respectiva revistă este citită numai de oameni cultivați, demni, civilizați... adică este o publicație de

sisteme noi de ultimă generație. Acesta este ade­ văratul caz de afaceri. Este ca un laborator», a spus Wolff. Înainte de a călători la Kiev, Habeck a găzduit o întîlnire cu o serie de directori, menită să descopere cum să crească capacitatea de producție de apărare pentru a ajuta Ucraina. Delegația care l-a însoțit pe Habeck a înclus reprezentanți ai firmelor de arme Rheinmetall și Diehl, care urmează să livreze echipamente critice precum sistemul de apărare antiaeriană IRIS-T. Alții, cum ar fi FAE-Group și Quantum Systems, care furnizează vehicule de deminare și drone de recunoaștere, au fost de asemenea prezenți. În următoarele cîteva zile, Habeck și guvernul de la Kiev sînt de așteptat să lanseze mai multe proiecte de colaborare industrială germano-ucraineană – unele în condiții de securitate strictă. De asemenea, din delegație au făcut parte două firme energetice

înaltă ținută și foarte apreciată. Că o astfel de publicație niciodată nu va fi lecturată de indivizi similari personajelor din îndrăgitul serial ,,Las Fierbinți”, este altceva. De fapt, nici pe Vătu sau pe șeful său nu-i văd citind revista respectivă, dar trebuie să spun că tot ce am scris despre aceste caricaturi a fost citit și de cei de la Ministerul de Interne, Direcția Poliției București și chiar de Ambasada SUA, cărora le-am trimis articolele respective, însoțite de cereri pentru acordarea unor interviuri jurnalistice. Va fi un circ total, dar mai grav este faptul că s-ar putea isca o reacție diplomatică de pomină, dat fiind că Neacșu Elena este și cetățean american. Revenind la descărcarea sufletească a doamnei Neacșu în fața unui mitocan, care stătea pe scaun și rînjea ca prostul în timp ce femeia stătea în picioare, vă pot spune că totul a durat mai mult de o oră, iar de față au fost vreo 6-7 milițiști, toți cu gurile căscate. Nici unul nu a înțeles nimic din ce le-a spus femeia, dar ca să fiu obiectiv pînă la capăt, trebuie să recunosc că toți cei în cauză nu au nici o vină. Așa este întregul sistem polițienesc, provenit din cel sovietic, în care înregimentarea se făcea numai din rîndul celor mai puțin dotați intelectual. Așadar, cu cît mai înguști la minte, cu atît mai bine, pentru că astfel de indivizi execută orbește orice ordin. Exista, și încă mai există, principiul potrivit căruia ,,Orice ordin se execută, nu se discută!”. La asta, comuniștii au adăugat formula ,,mare și prost”, adică, spre exemplu, cînd un milițist lovește un manifestant, el nu trebuie să gîndească, doar să aibă forță, chiar dacă în fața lui se află un copil, un bătrîn sau chiar mă-sa ori ta-su. Iată de ce era de așteptat ca Vătu Răzvan


24

Nr. 1742 l 7 – 13 mai 2024

VOTEAZĂ SCHIMBAREA! Sunt Lidia Vadim Tudor și candidez pentru funcția de primar al Sectorului 5! În calitate de fiică a unuia dintre cei mai controversați, dar și iubiți oameni politici, am văzut multe. Știu că românii s-au săturat să fie mințiți, că au nevoie de adevăr, dreptate, de sprijin. Bucureștenii vor să fie reprezentați de oameni de calitate, vor ca vocea lor să conteze! Alege schimbarea pentru București și pentru sectorul 5!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

RM


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.