România Mare, nr. 1738

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Prin ce anume este mare Poporul Român? În primul rînd, prin folclor, unde se dovedește la fel de genial ca Shakespeare și Beethoven.

CORNELIU VADIM TUDOR

Cînd vrei să îngropi o problemă, faci o comisie

Zilele trecute, mai toate televiziunile de la noi anunțau cu breaking news faptul că românca Laura Codruța Kövesi, ajunsă procuror general european, o anchetează pe Ursula von der Leyen în scandalul Pfizer. Nu m-am entuziasmat prea tare, ba chiar m-am mirat, fiindcă nu credeam că doamna procuror Kövesi, de ale cărei succese în funcția pe care o ocupă nu am auzit pînă acum, se va îndrepta chiar contra celei care i-a oferit cu atîta mărinimie o sinecură.

M-am dus, prin urmare, la ziarul Politico, un fel de „Scînteia” sau „Pravda” al Uniunii Europene, să văd ce zice. Ceea ce am văzut o să comentez acum cu dumneavoastră. Așa am aflat că, de fapt, Parchetul nu a pornit el însuși o anchetă, ci studiază plîngerea depusă de belgianul Frédéric Baldan, pe tema unui presupus schimb de mesaje text între von der Leyen și șeful Pfizer, Albert Bourla, în perioada premergătoare celui mai mare acord de vaccinuri al UE în apogeul pandemiei de Covid-19, într-o aventură numită „Pfizergate”. „Înalți procurori europeni investighează acuzații de infracțiuni penale în legătură cu negocierile

privind vaccinurile dintre președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și directorul general al Pfizer, potrivit unui purtător de cuvînt al Parchetului din Liège”. Așadar, obiectul investigației instituției conduse de românca Kövesi nu e o faptă penală a Ursulei, ci acuzațiile de infracțiuni penale.

Verifică, așadar, dacă acuzațiile sînt conforme cu legile penale ale UE. Prin urmare, știrile televiziunilor noastre despre cum Codruța o anchetează pe Ursula sînt niște falsuri.

Să vedem mai departe ce scriu jurnaliștii de la Politico: „Anchetatorii de la Parchetul European (EPPO) au preluat în ultimele luni date de la procurorii belgieni care o anchetează pe von der Leyen pentru «imixtiune în funcțiile publice, distrugerea SMS-urilor, corupție și conflict de interese», conform documentelor legale văzute de «Politico» și un purtător de cuvînt al Parchetului din Liège. În timp ce procurorii EPPO investighează presupuse infracțiuni, nimeni nu a fost încă acuzat în legătură cu acest caz. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

COMASAREA HOȚIEI ȘI A SĂRĂCIEI (I)

După un circ dezolant și con­ fruntări rudimentare cu miză falsă, într-o totală contradicție cu democrația actului alegerilor, odioasa coaliție de la putere a ajuns, în sfîrșit, la un numitor comun în ce privește calendarul celor patru feluri de alegeri din acest an: europarlamentare, locale, parlamentare și prezidențiale. Într-un joc diabolic cu nervii românilor, părînd că se zbat pentru găsirea formulei celei mai optime, PSD și PNL au consumat adrenalină politică aproape cît pentru trei campanii electorale. După repetate ședințe (fie în parte, fie în comun), după reuniuni de ore întregi, de la care politicienii din alianță păreau că ies epuizați de intensitatea dezbaterilor și de acerba confruntare de idei, după ce – într-un nerușinat mod de a ne ține în suspans – astăzi anunțau datele calendaristice, iar mîine le modificau, au catadicsit să anunțe Poporul de marea lor „realizare” – calendarul complet al alegerilor din acest an.

Bineînțeles, toată zbaterea lor, pusă sub „grija” de a face economii și de a menaja populația țării, comasîndu-i alegerile și diminuîndu-i... deranjul, nu a fost decît un mesaj derivat dintr-o minciună grosolană, un act deliberat, de manipulare a masei de alegători, făcîndu-i pe aceștia să creadă că, vezi Doamne, Guvernul Ciolacu-Ciucă nu mai poate de

grija românilor! Iată cum, într-un val de ipocrizie crasă, mimînd jocul de-a democrația, premierul Marcel Ciolacu declara, cu nelipsitul său zîmbet ce-i însoțește fiecare gest și fiecare apariție în public: „Știm cu toții că prezența cea mai mare la vot este prezența la locale. Alegerile locale prezintă cel mai mare interes pentru că cetățeanul își alege primul gospodar al orașului, al comunei, al județului. Faptul că noi am decis să facem comasarea nu este împotriva democrației. Dimpotrivă, este un vot în plus pentru democrație”. Ce tupeu de premier care vrea să devină președintele Țării!

Scopul scuză mijloacele?

Aserțiunea de mai sus, devenită un lait-motiv al încălcării unor reguli, înțelegeri, opinii, regulamente, legi etc., poate fi invocată ca un adevărat corolar al întregului eșafodaj construit de alianța PSD-PNL în privința anului electoral 2024. În această paradigmă a utilizării anumitor mijloace pentru realizarea unui scop anume, mijloace care îmbracă o formă dolosivă, actualul Guvern al României nu a ținut cont de nicio barieră în calea scopului propus: dezavantajarea partidelor din opoziție și, implicit, crearea premiselor cîștigării alegerilor de către cele două partide aflate, în tandem, la guvernare. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Alegeri degeaba Noi v-am ales mereu cu gînd curat, Crezînd în vorbe și-n fotografie, Sperînd că vreți și voi o Românie Stat suveran, și-n lume ascultat; Noi v-am votat pe buletin înscriși, Cu nume și și prenume, cu partide, Cu voi credeam că cerul se deschide, Dar am rămas ca și-altădat, proscriși; Din cîte ne-ați promis, cu jurăminte: Salarii, pensii, viață-ndestulată, Pe toate le-ați uitat încă o dată, Călcînd pe-al vostru mincinos cuvînt; Mi-aduc aminte cum, pe scenă, toți, Vă-nghesuiați ca să ne dați fulare, Crezînd că vor fi bune de mîncare, Căci voi ne credeți niște idioți; Și poate sîntem, dacă-atîtea ori Ne-ați păcălit c-o sticlă și-o găleată! În zi de vot Țara era cam beată, Călcînd în străchini, și crezînd că-s flori!

Acum, cînd în campanie luptați Să strîngeți voturi cu nemiluita, Tot ce promiteți este doar ispita A procentajului ce-l calculați; Vă dați ca frați, ca să vă credem toți, Cînd, între voi, vorbiți cu-așa blîndețe, Însă vă dați în cap pe la județe, Și ne-arătați ce sînteți – niște hoți!

Pentru că știm cum aranjați voi treaba, Să cîștigați mereu, să pierdem noi, Mereu sîntem cu ceasul înapoi, Căci, la alegeri, vom vota degeaba!

GEO CIOLCAN

NR. 1738 l ANUL XXXV l 9 – 15 APRILIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT ­

RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Victor Pițurcă trebuie schimbat de la naționala de seniori  Moș Crăciun din Plătărești  Viol în grup la TVR  Aventurile lui Truțulescu  Hugo Porcul  Pleșu, o calamitate pentru Țară!

PARTEA A II-A  Ştiaţi că Nicolae Ceauşescu l-a dat afară din birou pe George Bush, pe cînd acesta era vicepreşedinte al S.U.A.? Motivul pentru care şeful statului român s-a nevrozat pe el şi s-a ridicat, concediindu-l cu vorbele „În cazul ăsta n-avem ce să mai discutăm“, a fost aducerea în discuţie a problemei drepturilor omului. De faţă era şi consilierul prezidenţial Constantin Mitea.  Noi elemente cu privire la spectaculoasele peregrinări ale colonelului Gh. Truţulescu. Aşa după cum se ştie, prima dată el s-a îndreptat spre Arad, în ideea de a fi cît mai departe de Bucureşti. Aici ar fi trebuit să se ascundă într-o garsonieră, care aparţinea unei inginere, într-un bloc cu 5 etaje. Era însoţit de un alt ofiţer din S.P.P., Ionel Popa. Acesta a urcat în garsonieră, în recunoaştere.

Truţulescu a rămas pe bancă, aşteptînd. Deodată, zona a fost înconjurată de vreo 6 maşini, din care au coborît circa 20 de poliţişti cu cagule negre pe faţă. Ionel Popa i-a văzut de la balcon, şi-a dat seama că au fost reperaţi (probabil datorită telemobilelor, care pot fi nişte emiţătoare excelente, fără ştirea proprietarului!) aşa că ştiţi ce-a făcut? Pur şi simplu a luat coşul de gunoi în braţe, ca un gospodar, şi a trecut printre poliţişti. În acelaşi timp, Truţulescu s-a ridicat, calm, de pe bancă, şi, cu mîinile în buzunarele treningului cunoscut, cu cozorocul şepcuţei tras pe ochi, s-a strecurat şi el printre cei rămaşi la intrarea blocului. Apoi, cei doi s-au întîlnit după colţ, s-au urcat într-o maşină şi duşi au fost! Ăştia da, profesionişti! Apropo de poliţişti cu cagule negre – ştiţi ce le ziceau unii dintre ei deţinuţilor de la Jilava, în acea Noapte a Sfîntului Bartolomeu, din februarie 1997, cînd Gavril Dejeu şi Valeriu Stoica au aplicat ordinul lui Emil Constantinescu, de a înăbuşi în sînge revolta? „Sînt Andreea Esca şi vă prezint ştirile!“ – după care poc, trosc, zbang! Fără nici o glumă, aşa s-au petrecut lucrurile. Cît cinism!  „Unde s-a văzut politician să renunţe la Putere de dragul Adevă­ rului?“ – se întreabă, patetic, Liana Buligan în „Republica“. Păi, ar cam fi unul, Liano, da’ nu vreţi voi să-1 vedeţi...  E bine că ziarul „Cotidianul“ se ocupă, uneori, şi de marea, adevărata cultură. Dar nu mai e bine cînd comite greşeli. În nr. de vineri, 29 mai, a apărut articolul intitulat „Beethoven a visat o dragoste ideală“: „Singur, părăsit de prieteni, bolnav, Beethoven moare în drum spre Viena, strîngînd la piept portretul Theresei Brunsvick“... În realitate, marele com­pozitor n-a murit pe drum, ci în pat, la etajul IV al Casei Spaniolului Negru (vienezii îi spuneau imo­bilului aşa tocmai datorită lui!). La boala pe care o avea – ciroză – şi cu dureroasele puncţii care i se făceau, ar fi fost nefiresc ca el să plece în afara Vienei.

Ca şi în cazul morţii lui Napoleon, petrecută cu 6 ani înainte, şi săvîrşirea din viaţă a lui Beethoven a fost însoţită de o furtună năpraznică.  Dar, acelaşi „Cotidianul“ poate fi şi foarte amuzant. Este publicat un Horoscop chinezesc (şcolar) unde Petre Roman e numit „Elevul Maimuţă“ iar Valeriu Stoica poartă indicativul „Elevul Cîine“. Din păcate, şi aici se comite o eroare: parlamentarul liberal Cornel Boiangiu e ilustrat cu poza altui parlamentar.  Simpatică şi îmbrăcată ca Popeye Marinarul, ziarista Oana Iuraşcu publică în „Adevărul“ un articol plin de veneraţie, intitulat: „De 5 ani – Nici o Putere nu a îndrăznit să se atingă de Corneliu Vadim Tudor“.  „Jurnalul Naţional“ trebuie să-i dea un miel prinţului Dimitrie Sturdza, pe care în nr. din 21 mai l-a botezat „principele Ştefan Sturza“.  Primăria ţăranisto-maghiară a Municipiului Oradea refuză, de 2 ani, să atribuie un sediu Filialei Bihor a P.R.M. Capul tuturor răutăţilor e hoţul de ciment şi contra­bandistul de alcool Nistor Bădiceanu. Ca atare, preşe­dintele Filialei, Gavril Coltău, a dat în judecată Primăria abuzivă, care încalcă Legea!  Cîtă neruşinare poate avea hîrdăul de lături

„Ziua“! Priviţi titlu de articol la puşlamalele astea: „Un martor al acuzării în procesul lui Gigi Kent a minţit“.

De fapt, n-a minţit nimeni, dar Ciripoi vrea să-l ajute pe ţiganul Gh. Vasile, ca răsplată pentru „cadoul“ de 108.000.000 de lei pe care i-a primit de la acesta, în 1994.  La rubrica „Declaraţii de dragoste“ din „Naţional“ îşi trimit scrisorele de amor, cine credeţi voi? Turturica pentru Turturel şi Sufleţel pentru Iubițel.  Aceia care îi fac „extremişti“ pe justiţiarii de la P.R.M. ar trebui să citească zguduitorul reportaj publicat în „Evenimentul zilei“ de Mona Şandru, sub titlul: „Venit să investească în România – Un francez terorizează cu pistolul şi cu lancea satul hunedorean Pojoga“. Reproducem cîteva întîmplări: „Cu timpul, Hugo Mossen a început să facă singur legea la Pojoga şi să instituie teroarea în rîndul sătenilor. Înarmat, în permanenţă, cu un pistol cu gaz comprimat şi cu o lance (?!), oamenii se tem acum şi să-i dea bineţe intrusului. De primele acte de violenţă ale lui Hugo Mossen a «beneficiat» concubina sa, Adela. Bătută sistematic de francez, aceasta îl părăseşte şi revine la el periodic. Printre victimele lui Hugo Mossen se numără şi destui săteni. Gratulaţi cu puţinele cuvinte româneşti pe care le ştie, printre care «români împuţiţi», francezul ameninţă cu pistolul, loveşte şi înjură pe cine apucă. Animalele nu au nici ele o soartă mai bună. Dacă o vacă, un porc sau o găină îşi permite să încalce teritoriul «investitorului străin», este împuşcată fără remuşcări. Traseul lui Hugo Mossen, cu maşina în plină viteză, pe uliţele satului, urmăreşte cu sadism gîştele, găinile sau raţele. Călcînd peste cadavrele păsărilor, francezul a accidentat intenționat o săteancă, Ana Bădeţ. (... ) Toate acestea se întîmplă sub privirile îngăduitoare ale autorităţilor“. Menţi­ onăm că bestia asta a pus mîna pe grajdurile fostului C.A.P. oferind, la schimb, o combină rablagită, apoi a luat pămîntul ţăranilor în arendă, pe daiboji.  Lîngă Mînăstirea Cotmeana se înalţă, maiestuos, un tei de peste 600 de ani. Legendele locului povestesc că la umbra lui se odihnea însuşi ctitorul sfîntului lăcaş, Mircea cel Bătrîn (leat cu tizul său, Mircea IonescuQuintus).  Anunţăm public că, dacă la Conferinţele de Presă ale P.R.M. va mai veni vreo jigodie de la „România liberă“, care înjură programat, va fi scoasă de urechi.

După tot felul de haimanale (Buia, Sorin Voinea ş.a.) s-a strecurat, neinvitat de nimeni, şi unul pe nume Bogdan Matei. Ochii pe pramatie!  Am primit la redacţie cîteva numere ale unei excelente publicaţii color din Oltenia: „Obiectiv Magazin“ (director Eugen Delcea). Reţine atenţia o anchetă referitoare la senatorul liberal (?!) de Dolj, Cornel Boiangiu. Informator Secu, dar şi infractor de drept comun, închis în 1985 pentru că a primit mită de la un tîlhar periculos, pe care îl scutea medical (?!). Este publicată şi Sentinţa Penală nr.

1.270/14 noiembrie 1985, prin care numitul Cornel Boiangiu era condamnat la 6 ani pentru mită şi trafic de influenţă. Astăzi, ca atîţia şi atîţia năpîrliţi (Dide, Bădiceanu ş.a.) acest Boiangiu face pe rezistentul anticomunist, aşa că a devenit secretarul Comisiei de Apărare a Senatului României. De-aia se alege praful de ţărişoara asta...  Ulm Spineanu a ajuns la rubrica de Gîgă a ziarului „Adevărul“. Motivul? Recent, l-a poftit la microfonul Senatului pe U.D.M.R.-istul Peter KovacsEckstein cu strigarea „senatorul... Einstein“!  Două zile la rînd, Ion Cristoiu l-a mitraliat pe Ţap din toate poziţiile. Priviţi titlul pe pagina I: „Incidentul cu sechestrarea avionului – picătura care a umplut paharul. Turneul preşedintelui Emil Constantinescu în Canada: dezastru la nivel înalt“. Într-un edito­rial intitulat „Pentru alegeri anti­cipate“, Titanul din Găgeşti dă măsura furiei sale cînd e nervos cu nervii şi cineva îl calcă pe bătătură: „Graniţa de stat a României pare a fi pentru Emil Constantinescu o fîşie de

RM

puternică influenţă paranormală. În clipa cînd avionul, cu pîntecele mîndru că-l are înăuntru pe alesul Neamului, ajunge deasupra frontierei, de jos ţîşneşte un fascicul misterios care îi dereglează preşedintelui minima luciditate. Rămas doar cu înzestrarea de a putea merge biped, Emil Constantinescu e lovit de o primejdioasă perturbare a facultăţilor mintale. Sub semnul ei, preşedintele face în străinătate declaraţii atît de aiuritoare, că te întrebi dacă nu cumva i s-a pus, pe furiş, în paharul cu ceai, un pliculeţ cu droguri. O asemenea declaraţie a fost cea potrivit căreia în România alegerile anticipate sînt dorite doar de crima organizată. A eticheta pe cei ce se pronunţă pentru asta în public drept agenţi ai crimei organizate e semn de mare nenorocire abătută asupra cerebelului prezidenţial.

Afirmaţia lui Emil Constantinescu e zăpăcită nu numai prin raportare la normele democratice în general, dar şi prin raportare la situaţia din România de azi“.  Una caldă, alta rece. În acelaşi număr de luni al „Cotidianului“, o ştire despre Adrian Păunescu apare, întocmai, şi la pagina 3, şi la pagina 4.  Ştiţi ce şucar e Vasile Lupu? Săptămîna trecută l-a abordat pe un deputat P.D.S.R. şi i-a spus: „Fiţi şi voi de acord cu schimbarea Regulamentului Senatului, de ridicare a imunităţii cu majoritate simplă, pînă scăpăm de Vadim. După care se va reveni cum a fost...“. Ah, lupule, noi ştiam că eşti pe cale de dispariţie, ţi s-a făcut de alice?  Dar, pe Lupu nu se poate nimeni supăra.

Atunci cînd fruntea îţi încape de trei ori în lăţimea fălcilor şi a guşilor, totul e posibil, nu eşti tu de vină, ci mama-natură, care te-a pedepsit. La ancheta intitulată „O droaie de senatori şi deputaţi pretind că au fost hărţuiţi sexual“, Vasilică declară, cu un suspin (guiţ): „În tinereţe, cînd eram mai ispititor, nu am avut parte de şefe care să mă hărţuiască“. În tinereţe, hai?

De ce nu spui pe şleau, cînd erai purcel de lapte?!  Dar nici cu Dide nu ne e ruşine: „Mai multe femei au vrut să mă constrîngă“. Ăsta-i nebun, fraţilor! Cine să-l constrîngă? Poate judecătoarele de la Trebonal, să dea înapoi ce-a şmanglit!  Cea mai spontană s-a dovedit, însă, deputata P.R.M. de Galaţi Daniela Buruiană-Aprodu: „Am să-i hărţuiesc sexual foarte curînd pe preşedintele Constantinescu, Dorin Marian şi Zoe Petre“.  Încă o gafă culturală în paginile ziarului „Azi“: cică C.A. Rosetti s-ar fi născut în 1856, dar ar fi fost „fruntaş al revoluţiei române de la 1848“. Ce precoce om! La minus 8 ani să fie gata fruntaş! În realitate, marele bărbat politic s-a născut în 1816.  Deputatul P.D.S.R. Şerban Mihăilescu a lansat un atac virulent împotriva unui alt „elitist“ (ziua vesel, noaptea trist, restul vieţii: malachist!): „Pleşu, o cala­mitate pentru Ţară!“  Cinci fete din Brăila au fost vîndute la un bordel din Italia, pentru 2.500 de mărci şi 200 grame de bijuterii din aur. Rău am mai ajuns, mai mult respect pentru om era în epoca sclavagistă.  Victoria Handoreanu, în vîrstă de 38 de ani, din comuna Crasna (judeţul Gorj) a fost trăsnită mortal vineri seara în curtea casei. Sărmana femeie ieşise, în jurul orei 22, să strîngă rufele întinse la uscat, fiindcă începuse să plouă.  „Aş vota cu dragă inimă pentru ridicarea imunităţii parlamentare a lui Vadim!“. Cine credeţi că a dat pe gură porcăria asta?

Vreun U.D.M.R.-ist? Aiurea! Fericitul duşman al preşedintelui P.R.M. nu e altul decît spărgătorul şi calul Troian al P.U.N.R., Valeriu Tabără. Ruşine, mongolule mic!  Venerabilul profesor Anghel Rugină, aflat acum la Universitatea Massachusets (S.U.A.) s-a arătat foarte interesat de Memorandumul adresat de P.R.M. unor organisme internaţionale şi i l-a cerut profesorului Viorel Roman, de la Uni­ versitatea Bremen (Germania). Ce v-am zis noi: e un document istoric!

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 5 iunie 1998)

RM

3

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

Din analele rãzboiului secret

Sabotorul olimpic (III) Trei poliţişti îngăduitori (2)

La 20 septembrie, Lahousen scria că în cursul unei şedinţe de la Ministerul Afacerilor Externe, experţii lui Ribbentrop în problemele sud-africane se plînseseră cu amărăciune de faptul că Leibbrandt îi decepţionase profund. În timp ce constituia subiectul unor convorbiri pline de sarcasm, ,,la cel mai înalt nivel“, atît la Pretoria cît şi la Berlin, Leibbrandt continua să se plimbe liber între Zoutpansberg şi capitala Africii de Sud.

Primul-ministru intră în acţiune La începutul lunii octombrie, împreună cu doi oameni din bandă, execută un raid împotriva a două ferme din Zoutpansberg, în cursul căruia îl ciomăgi sălbatic pe un fermier, aplicînd astfel o metodă care amintea teroarea brună din 1933, din Germania, înainte de preluarea puterii de către Hitler. Cu acelaşi prilej mutilă şi un soldat care încercase să-i aresteze. În seara zilei de 8 octombrie Smuts luă o hotărîre cu totul neobişnuită: dacă poliţia nu voia să acţioneze, va acţiona el însuşi. Ajutat de consilierul său cel mai apropiat, Louis Esselen, primul-ministru întocmi un plan de luptă.

Două zile mai tîrziu, într-o fermă izolată din apropierea locuinţei personale a lui Smuts, la Irene, Esselen se întîlnea cu unul dintre cei mai ciudaţi oameni ai Africii de Sud. El se numea Jan Taillard. Fiu de învăţător, după ce lucrase şaisprezece ani în poliţia sud-africană, ajungînd pînă la gradul de căpitan, Taillard îşi dăduse demisia.

Acceptase totuşi să lucreze ca agent secret şi de aceea privirile lui Smuts şi Esselen se îndreptaseră în chipul cel mai firesc spre el.

Făcînd pe poliţistul renegat şi servindu-se de camarazii lui, fără ca aceştia să-şi dea seama, Taillard începu să tatoneze terenul, pentru a afla unde se refugiase Leibbrandt.

Toate urmele duceau la ferma d-nei Alan Heinrich Eggert, de naţionalitate germană, cunoscută de mult ca o adeptă devotată a lui Adolf Hitler. Bazîndu-se pe reputaţia sa de extremist, Taillard o vizită pe d-na Eggert şi lăsă să se înţeleagă că ar dori să intre în contact cu Leibbraridt. După mai multe întrevederi, ea sfîrşi prin a-i mărturisi că după o descindere a poliţiei la Brits, acesta se refugiase întradevăr o vreme la ferma ei dar între timp plecase de acolo la Pretoria, unde fusese găzduit tot de o familie germană.

Ulterior ajunsese pe ascuns la o nemţoaică văduvă, în suburbia de nord a Johannesburgului. În ciuda izolării sale forţate, Leibbrandt nu rămăsese inactiv. În ziua de 14 decembrie, săreau în aer linii de cale ferată şi macazuri în gara de triaj de la Denneboom, în apropiere de Pretoria, iar patruzeci şi opt de ore mai tîrziu erau găsite, nu departe de gară, cadavrele lui Karel Theron, primul locotenent al lui Leibbrandt, şi al altui individ din bandă, ambii ucişi de explozie. Taillard îşi continuă liniştit negocierile, în vederea unei întîlniri cu Leibbrandt. Într-una din zile, puţin înainte de miezul nopţii, cineva bătu la geamul camerei lui Taillard, care se afla la ferma lui, din apropiere de Pretoria.

La uşa din faţă îi găsi pe Leibbrandt şi pe d-na Eggert, escortaţi de patru oameni înarmaţi; alţi patru vegheau în grădină. Leibbrandt îi strînse cordial mîna lui Taillard şi, timp de o oră, făcură planuri de viitor. Boxerul îi mărturisi lui Taillard că „se înapoiase în ţară pentru a face puţină ordine“.

– Sînt pe cale să pun pe picioare o campanie de sabotaj pe scară mare – urmă el. La 20 ianuarie se vor produce acţiuni de sabotaj pe întreg cuprinsul ţării. Dacă totul are să se petreacă aşa cum s-a prevăzut, vom ajunge să dezorganizăm căile de comunicaţie ale Africii de Sud şi să aruncăm ţara în haos. Într-o asemenea situaţie, un om tare, susţinut de combatanţi bine antrenaţi, are o şansă foarte mare de a pune mîna pe putere.

Taillard răspunse că nu poate să-şi asume riscul de a se încadra, în mod deschis, în rîndul „Rebelilor naţionalsocialişti“. El adăugă însă că dispunea de „relaţii înalte la Pretoria“, de persoane care voiau să se întîlnească cu Leibbrandt şi făgădui să-1 ţină la curent cu această chestiune. Leibbrandt dorea în mod deosebit să afle ce ştia guvernul sud-african despre sosirea sa în ţară; Taillard îi promise că va încerca să se informeze. Nu se hotărî nimic precis, dar, revenind la atac, Taillard îi mărturisi că se afla în legătură permanentă cu „un ştab“, care aproba în taină ţelurile lui Leibbrandt şi ţinea să aibă o întrevedere cu el.

Spionul răspunse că se va gîndi. Trei zile mai tîrziu d-na Eggert îi spuse lui Taillard că Leibbrandt era de acord să se întîlnească cu „ştabul“ şi le lăsa, ei şi lui Taillard, grija de a lua măsurile necesare.

Taillard îl anunţă discret pe Esselen şi, după cîteva ore, se prezentă la ferma fiului acestuia. Acolo îl găsi pe colonelul Baston, şeful poliţiei sud-africane, şi pe colonelul Coetzee, directorul poliţiei judiciare pe întreaga ţară. Amîndoi erau în civil. În ziua următoare, Taillard se duse la d-na Eggert şi o anunţă că prietenul său era gata să se întîlnească cu Leibbrandt în ajunul Crăciunului.

Propunerea fu transmisă agentului, care-şi dădu consim­ ţămîntul. Îndată după aceea, Taillard avu o nouă întrevedere secretă cu cei doi şefi ai poliţiei. Se stabili ca, în ziua Z, un observator al poliţiei să fie postat într-un garaj de pe Calea Louis-Botha, la Johannesburg, avînd misiunea de a semnala trecerea maşinii lui Taillard spre Pretoria. Pentru ca Leibbrandt să se simtă în deplină siguranţă, Taillard avea săşi pună numere de circulaţie false. Dacă totul mergea bine, Taillard urma să atîrne la maşină baloane şi serpentine, întrun anumit fel, dinainte stabilit: observatorul poliţiei va şti atunci că s-a dat semnalul de intrare în acţiune şi, urcînduse într-o maşină, avea să-l depăşească pe Taillard şi să gonească înainte, pentru a anunţa să se organizeze un baraj.

O primă încercare de a opri maşina lui Taillard va fi făcută în dreptul unui pod, aproximativ la jumătatea drumului între Johannesburg şi Pretoria. Dacă aceasta eşua, Taillard şi Leibbrandt aveau să fie opriţi la un al doilea pod, la ieşirea din Pretoria. În dimineaţa zilei de 24 decembrie, Taillard se duse, conform înţelegerii, la ferma d-nei Eggert, pentru a o lua cu el; profitînd de această oprire, îşi schimbă numerele de circulaţie. Plecară apoi la Pretoria, de unde soţia unuia dintre oamenii lui Leibbrandt telefona la Johannesburg, pentru a anunţa că maşina era în drum. întîlnirea era fixată într-un hotel de pe Market Street. Acolo, d-na Eggert şi Taillard se amestecară cu un grup format mai cu seamă din germani care începuseră deja să sărbătorească Crăciunul.

După cîtva timp, grupul, foarte vesel de altminteri, hotărî să se ducă în casa în care se ascundea Leibbrandt. Acolo găsiră alţi germani şi cîţiva afrikaneri, care îl aşteptau cu nerăbdare pe „führer“.

Douăzeci de minute mai tîrziu, Leibbrandt anunţă că e gata și ieşi însoţit de Taillard şi de d-na Eggert. Primul locotenent al lui Leibbrandt, împreună cu soţia sa, demarară înainte, cu maşina lor, în timp ce Taillard deschise portiera maşinii sale. Avu loc o scurtă discuţie, căci Leibbrandt voia să se aşeze în spate, pentru cazul în care ar fi fost urmăriţi.

Taillard îl linişti, îi demonstră că s-ar face mult mai puţin remarcat dacă s-ar aşeza pe bancheta din faţă a marii maşini americane. Între d-na Eggert şi el, Taillard ţinea, înainte de toate, să-l plaseze pe Leibbrandt într-o poziţie în care să-i fie greu să-şi scoată revolverul din buzunar. În cele din urmă, fostul boxer de categorie grea se lasă împins pe bancheta din faţă. Înainte de a porni, Taillard scoase din portbagaj un braţ de baloane şi serpentine şi spuse rîzînd că trebuie sărbătorit Crăciunul aşa cum se cuvine („la urma urmei, era primul Crăciun pe care Leibbrandt îl petrecea, după mulţi ani, în ţara lui!“). Se apucă deci să împodobească din belşug maşina, în felul convenit cu poliţia.

La pîndă Trecînd prin faţa garajului de pe Calea Louis-Botha, Taillard văzu că observatorul poliţiei era la postul său.

Trecuseră zece ore de cînd aştepta. Puţin după aceea, Taillard reperă maşina poliţiei în oglinda retrovizoare. Automobilul se ţinea însă prea aproape de el, ceea ce trezi bănuielile lui Leibbrandt.

– Maşina asta ne urmăreşte – spuse el. Încetineşte.

Taillard se execută și, cu mîna, făcu semn şoferului celeilalte maşini să-1 depăşească; acesta se conformă de îndată şi ţîşni înainte pentru a anunţa pe poliţiştii care aşteptau la baraj. Datorită circulaţiei intense din ajunul Crăciunului, maşina poliției nu putea să înainteze prea repede. Taillard văzu că rămăsese blocată la o mică depărtare, în faţă, şi încetini şi mai mult. Nervii îi erau acum foarte încordaţi şi nu mai răspundea decît prin mormăieli la trăncăneala iui Leibbrandt. Maşina poliției continua să se afle la oarecare distanţă înaintea lui; era cert că poliţistul nu va reuși să ajungă la primul baraj la timp a-și vesti camarazii pentru ca aceştia să blocheze drumul. Apropiindu-se de primul pod, observă o mare concentrare de oameni în civil și de

mașini, rînduite de-a lungul şoselei; acceleră în speranţa că Leibbrandt nu va remarca nimic suspect. Dar acesta observase harababura: – Ce se petrece, Taillard?

Taillard se mulţumi să accelereze pentru a trece de şirul de maşini, mormăind o explicaţie vagă.

– Trebuie să fi fost un accident. De Crăciun, pe drumuri sînt întotdeauna o grămadă de beţivi.

– Ai o mutră! – spuse Leibbrandt izbucnind în rîs. E Crăciun, băiete. Trebuie să fii vesel, ce dracu!

– Nu mă simt chiar aşa de bine, Robey. Te-ar deranja să treci la volan?

– Nici nu mă gîndesc! Nu mi-a plăcut niciodată să conduc maşinile altora. Şofează tu mai departe.

Taillard încetinise din nou, pentru a îngădui maşinii poliţiei, care acum nu se mai vedea, să-i anunţe, de astă dată la timp, pe oamenii de la al doilea baraj. Dar, cu cît se apropiau de Pretoria, cu atît devenea mai nervos. Ieşind, cu viteză redusă, dintr-un viraj, exact înainte de podul de la Wierda, la zece kilometri depărtare de Pretoria, lui Taillard îi căzură ochii pe ceva ce i se păru a fi un camion militar culcat pe o parte. Vehiculul închidea drumul pe jumătate. Răsuci volanul pentru a-l ocoli. Şi văzu, la cincizeci de metri mai încolo o maşină neagră, oprită de-a curmezişul drumului, blocînd complet calea.

– Atenţie!, urlă Leibbrandt. Un accident. Pentru Dumnezeu, opreşte, băiete!

Dar Taillard era deja cu piciorul apăsat pe pedala frînei. În urletul cauciucurilor, automobilul se imobiliză, la cîțiva metri de maşina neagră. Încă înainte de a se opri, cîţiva oameni înarmaţi săriseră pe scări şi deschiseseră portierele, din zbor. Unul dintre ei îl înşfacă pe Taillard și-l smulse de la volan. În partea cealaltă, un alt poliţist o scoase din maşină pe d-na Eggert şi îi dădu drumul jos, fără a-i lăsa timp să-şi dea seama ce se întîmpla; în aceeaşi clipă, doi vlăjgani, dintre care unul fusese mijlocaş la rugby, îl imobilizară pe Leibbrandt, apucîndu-l de gît. Leibbrandt se zbătu cu furie, încercînd să-şi scoată revolverul, dar volanul îl jena şi, în ciuda urletelor şi înjurăturilor sale, se văzu într-o clipă, cu cătuşe la mîini.

Un deznodămînt neaşteptat Leibbrandt, d-na Eggert şi Taillard, împreună cu o escortă de oameni înarmaţi pînă în dinţi fură îndesaţi într-o dubă, care porni în goană spre închisoarea din Pretoria. Cea mai mare parte a drumului, Leibbrandt se zbătu şi răcni. El le descrise pe larg poliţiştilor ce avea să le facă după ce Germania va cîştiga războiul, cînd el va deveni führerul Africii de Sud. Dar, puţin cîte puţin, ajunse să-şi dea seama că situaţia lui era disperată şi le spuse poliţiştilor, cu lacrimi în ochi: – Ce va spune Hitler cînd va afla că m-am lăsat arestat fără să trag măcar un singur foc?

La 16 noiembrie 1942, Leibbrandt şi ceilalţi inculpaţi apărură la Palatul Justiţiei din Pretoria în faţa tribunalului extraordinar.

Leibbrandt fu judecat de trei magistraţi de la Înalta Curte şi, după un proces care avea să dureze patru luni, fu găsit vinovat de înaltă trădare şi condamnat la moarte. Făcu apel, dar la 19 decembrie 1943, Curtea de Apel anunţa respingerea cererii sale. După patru zile, la aproape doi ani de la arestarea sa pe şoseaua dintre Johannesburg şi Pretoria, pedeapsa lui fu, totuşi, comutată de guvernatorul general, în închisoare pe viaţă. În mod normal, Leibbrandt ar fi rămas pentru totdeauna după gratii; dar, la începutul primăverii anului 1948, avură loc primele alegeri legislative de după război în Africa de Sud; guvernul Smuts fu învins şi administraţia trecu în mîinile partidului naţionalist. În timpul campaniei electorale, excepţional de înverşunate, conducătorii naţionalişti şi, în special, dl. Strydom, care avea să devină prim-ministru, făgăduiră că dacă naţionaliştii vor ieși învingători în alegeri, Leibbrandt va fi eliberat. La cincisprezece zile după vot, noul guvern îşi onoră făgăduiala. Într-unul dintre decretele promulgate de noul guvern, ministrul justiţiei, M.C.R. Swart, un extremist din Transvaal, anunţa că Leibbrandt și alţi patru deţinuţi politici, condamnaţi în timpul războiului, aveau să fie puşi în libertate.

Vestea anulării sentinţei dată de Înalta Curte fu întîmpinată cu un val de proteste, care se rostogoli în toată ţara, de la un ocean la altul. Pretutindeni, de la Rand şi pînă la Capetown, avură loc mitinguri, cu participarea a mii de persoane, dar noul guvern nu se lăsă impresionat.

Leibbrandt fu, aşadar, eliberat și se instală într-o fermă, nu departe de Johannesburg.

Sfîrșit „Magazin istoric”

4

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Melodiind cu tristețe nefericirea poporului român

Indiscutabil, Dan Gîju (n.1964, Didești, Teleorman) este un poet experimentat care cunoaște foarte bine atît starea literaturii, cît mai ales istoria acestei țări, de pe poziția unui fost militar de carieră.

De-a lungul anilor a publicat mai multe volume de poezii, proză, publicistică, printre care și volumul intitulat „Poeme de rămînere sub arme” (2016). Despre acest volum ne-am pronunțat nu de mult în revista „România Mare” (nr. 1727, din 23-29 ianuarie 2024). Și chiar dacă se bucură de o activitate literară laborioasă, Dan Gîju are totuși nevoie de o susținere critică obiectivă, astfel încît opera sa să fie pusă în valoare pe măsura talentului său înflăcărat, cînd vine vorba de țară, de nedreptățile făcute românilor de neiubitorii de neam... Revenim asupra acestui volum de versuri cu un conținut patriotic grav, la solicitarea mai multor cititori care ne-au rugat să venim cu noi opinii despre creațiile acestui poet neliniștit și nemulțumit de întreg calvarul care se petrece aici, sub directivele ,,coanei Europa”. Cu această ocazie, le amintim că poetul își exprimă gîndurile poetice fără cruțare, la modul direct, ca atitudine civică, atunci cînd vine vorba de soarta României. El folosește figuri de stil din cele mai categorice pentru a exprima emoția și mesajul său, nu ca justițiar, ci ca destoinic român care chiar știe ce vrea de la lira sa, melodiind, cu tristețe, nefericirea poporului român. Prin versurile sale, el trage un vibrant semnal de alarmă cu privire la matrapazlîcurile pe care le fac străinii avizi de cîștig în țara noastră, dimpreună cu aleșii neamului din Parlamentul European. Poetul nu trage concluzii, el strigă, prin versurile sale, durerea neamului românesc, care se află la răscruce de drumuri, riscînd, prin continuarea rușinoasei politici de globalizare, pierderea identității naționale... Poetul conștientizează pericolul ce ne paște, de aceea se răzvrătește și, prin versurile sale, încearcă să-i trezească pe români la realitate, așa cum reiese din poezia „De ce să fug?” (pag. 45). El adresează un apel voalat românilor, de a nu mai da dovadă de slăbiciune și de a renunța la ideea de a-și părăsi țara unde își au rădăcinile, plecînd, pentru niște vise înșelătoare, printre străini aroganți, ,,în căutare de vasali”: „Și mă întreb: de ce? De ce să fug din țara asta mare și bogată / În care tata, cu un fier de plug, și mama, din fîntîna-i fermecată/ Făcutu-m-au cît muntele de mare, frumos și sănătos?/ Și unde plec? Pe ce cărări de vise mișcătoare cerc eu să-mi caut soarta, să petrec?// Ce vreți să faceți voi din România, ereți albaștri cu scîntei în cioc?/ Și pentru ce tot agitați frînghia, punîndu-mi amintirile pe foc?/ Ce tot sperați, hingheri instinctuali? Hiene cu joben și cont umflat,/ Mereu în căutare de vasali cu sînge proaspăt, crud, imaculat.../ Ce vreți să faceți din țăranii mei? Mașini de muls? Roboți universali?/ Vi s-a părut că n-ar fi pui de lei, ci corcituri de boi patriarhali?// Eu nu știu ce să cred, dar sînt convins că ninge românește în Carpați/ De mii de ani. Și încă e de nins.../ Și va tot ninge pîn-o să crăpați”. În aceste versuri descoperim în Dan Gîju un poet de răsunet național, deschis la un dialog poematic liber, în care atitudinea sa directă se întemeiază pe curajul de a exprima, cu forța verbelor, revolta față de ceea ce vedem că se întîmplă cu noi și țara noastră, înglodată în datorii la băncile străinilor, ca urmare a împrumuturilor angajate de cei ce ne diriguiesc soarta. Ei zic că sînt loiali poporului și că le pasă de prosperitatea noastră, dar, prin astfel de decizii dezastruoase, ne duc în fundul prăpastiei.

Dacă în articolul din ,,România Mare”, apărut cu cîteva numere în urmă, am afirmat că Dan Gîju este poetul tuturor, dar mai cu seamă al celor obidiți, al oamenilor care nu mai au nici un fel de speranță, chiar dacă se spune că speranța moare ultima, ne alăturăm versurilor sale din cartea „Poeme de rămînere sub arme”, și ne asociem, totodată, opiniilor formulate de cititorii care se opun defăimătorilor de neam și care văd că România a devenit o sursă de îmbogățire și de profit pentru străini, în detrimentul cetățenilor ei.

Tocmai pentru a da curs dorinței cititorilor noștri care ne urmăresc de ani de zile, readucem în atenția lor acest autor vulcanic, ale cărui aripi poetice trebuie să atingă toate înălțimile, precum razele de soare, pentru a scoate adevărul la lumină și a trezi la realitate neamul românesc, îndelung umilit de politicieni veroși și guvernanți fără busolă patriotică. E momentul în care oamenii trebuie să cunoască adevărul și să-și asume greșeala pe care au făcut-o, votînd în favoarea unor indivizi care, ulterior, s-au dovedit a fi incapabili să facă față funcțiilor politice în care au fost învestiți, dezamăgindu-și alegătorii.

Versurile lui Dan Gîju reflectă convingerile sale ferme, cărora le dă glas cu o îndrăzneală aproape ieșită din comun, pentru că lupta poetului este de a înfiripa în conștiința românului ideea că, în pofida speranței de la început, Uniunea Europeană și aleșii neamului, din păcate, se pare că nu-i vor întotdeauna binele... Just și adevărat! Dovada o reprezintă, între altele, avalanșa de facturi cu prețuri care cresc de la o lună la alta.

Am putea spune că, în poemele lui Dan Gîju, am găsit revolta omului împotriva nedreptăților sociale pe care românii trebuie să le suporte... Citindu-i versurile, am regăsit cîte ceva din atmosfera articolelor politice ale lui Panait Istrati... Iată că istoria se repetă, nu doar în sfera politicii haotice, ci și în domeniul artistic, mai ales al creației poetice. În această atmosferă sumbră, pana lui Dan Gîju este ca o flacără vie, este vulcanul din care irumpe ca o lavă strigătul său de revoltă față de declinul țării, petrecut sub comanda unor ticăloși vremelnici.

Vocea sa se vrea a fi auzită pretutindeni, iar oamenii care vor să se lase pătrunși de emoțiile și sentimentele sale poetice, să-i vină în preajmă, să empatizeze cu el și să ia atitudine, fiecare la locul lui de muncă, la catedră, cu tractorul în brazdă sau oriunde se află. Dan Gîju nu scrie să învrăjbească, el vrea, cu tot sufletul, să-și spună păsul prin poezie, iar cei care sînt îndrituiți prin lege, să înțeleagă că e momentul să ia măsurile necesare pentru ca lucrurile să se îndrepte în favoarea țării și a poporului român. Revenind la acest volum de „Poeme de rămînere sub arme”, am făcut-o cu speranța nu doar ca poetul să rămînă sub armele lui scriitoricești - de unul singur nu va putea să facă mare lucru -, ci și pentru ca societatea în care trăim să cunoască noi orizonturi de trai și prosperitate. Pentru asta, e nevoie de unitate națională, de idei și principii corecte din partea unei clase politice care să țină cu țara, numai atunci viața românilor se va îmbunătăți... Dar cînd vom ajunge ca tot românul să înțeleagă, cu adevărat, acest lucru? Cînd se va trezi din buimăceala pe care i-a creat-o acest capitalism pus pe căpătuială în Uniunea Europeană? Pentru unii mumă, pentru alții ciumă... Să ilustrăm cele spuse, cu cîteva poezii din volumul „Poeme de rămînere sub arme”, care strălucesc prin sinceritate și mesaj direct, în grai neaoș românesc. În poemul „III” (pag.15), poetul își îndemnă compatrioții să nu mai plece din țară, pentru că aici e casa lor, aici sînt rădăcinile lor strămoșești: „În ultima vreme, ai stat cu ochii pe mine mai rău ca o mamă vitregă:/ «Scoate degetul din nas, dobitocule! Stai jos! Ba, nu, ridică-te! Și ai grijă ce spui!».../ Ochii tăi, palma ta, vocea ta, azi, încă mai spintecă/ Visul imberb de copil. Și mă simt ca o piele de bivol agățată în cui.// Între timp, codrul meu s-a umplut de cozi de topor/ Care duhnesc a confort, a Occident, a praf alb... de omăt;/ Ah, Europă meschină! Tu n-ai făcut decît să dai cep la ulcior/

Ca eu să pun botul și să sug, să mă-mbăt.../ Intolerantă, mîrșavă, mașteră îmbătrînită în rele și-n intrigă,/ Ce sîni otrăviți – dar dulci și superbi – ai tu, Europo, mama mea vitregă!”. Iată o altă poezie care ar trebui să dea de gîndit românilor, mai ales celor care pretind că trudesc la bunăstarea, dezvoltarea și siguranța țării... E bine de luat aminte, Doamne ferește să nu se întîmple lucruri nedorite, în contextul evenimentelor grave care se întîmplă în toată lumea... Și nu cumva să fim găsiți fără o armată puternică și cu o conștiința patriotică profundă.

Poemul este realizat printr-o comparație între starea armatei noastre pînă în 1989 și cea din prezent, privită prin prisma fostului militar de carieră: „N-am mai văzut de mult un soldat curățîndu-și arma,/ de mult n-am mai simțit praf de pușcă în nări,/ văd, în schimb, tot mai multe femei etalîndu-și, prin cazărmi, uniforma.../ Și văd tot mai mulți caporali străini bîntuind pe-ale Țării cărări// Ah, Românie, ai pierdut la cărți! Munții tăi, munții tăi/ mai sluji-vor vreodată, cîndva, cuiva, cu credință?/ Cine și cum va mai întinde în ei ambuscade?/ Cine și cînd va mai consemna în cronica ta una, măcar,/ o măruntă și, totuși, o cît de cît biruință?// Se scurg zilele-n zbor, lunile... Anii precum clipele trec. Românie,/ ce blestem, ce ursită rea îți numără pașii prin veac?/ Care semn ți s-a pus pe creștet în prima zi de pruncie/ de-ai ajuns o tîrfă-n harem; ba, mai mult, o slujnică hoață,/ prinsă mai mereu cu motanul în sac” („Cine și cînd”, pag. 55). La asemenea compoziții poetice nici că mai ai ce comenta, pentru că, după cum vedem, prin versurile sale, autorul Dan Gîju a luat de coarne taurul nedreptății, indolenței, cu care se află într-o luptă continuă.

Deie Dumnezeu ca sorții acestei lupte să fie de partea sa, iar biruința, spre binele poporului român!

Ca acest deziderat să se întîmple este de dorit ca toți frații români să vină în sprijinul ideilor sale și să se manifeste așa cum consideră ei că se cuvine, pentru un trai mai bun pentru ei, copiii și nepoții lor...

ION MACHIDON, directorul Revistei „ Amurg sentimental”

Artificii ` Un om de orice Națiune, de orice treaptă, vă este frate, să-l iubiți și să-l ajutați. Însă acela care vine să vă răpească libertatea sau naționalitatea este un monstru, să-l goniți și să-l loviți și, cu cît îi veți face o rană mai adîncă, cu atît veți binemerita de la Patrie, de la Omenirea întreagă. AL. ODOBESCU ` Prima datorie pentru o Națiune prost condusă este inflația financiară. A doua este războiul.

Amîndouă aduc prosperitate temporară. Dar amîndouă sînt refugiul oportuniștilor politici și economici. HEMINGWAY ` Astupați-vă urechile la glasul falșilor patrioți.

Astfel, Țara va fi scăpată de trădători și călăi.

ALECU RUSSO ` Nu dați Poporului vostru legi și leacuri aduse de la alții. MIHAIL SADOVEANU ` Românismul nu va pieri. Vor pieri numai aceia care nu s-au arătat vrednici de dînsul. NICOLAE TITULESCU ` Cine nu are mintea vîrstei sale, acela are toată nenorocirea ei. VOLTAIRE ` Ziua e pentru negustori, noaptea pentru poeți.

OCTAVIAN GOGA ` Dacă zeii săvîrșesc ceva imoral, nu sînt zei.

EURIPIDE ` Acei intelectuali care stau în rezervă fac asta nu fiindcă au caracter, ci tocmai fiindcă n-au caracter. Caracter nu este a te sustrage. Caracter înseamnă a înfrunta. GEORGE CĂLINESCU ` Nimic, pare-se, nu intră mai ușor în deprinderea omului decît bogăția. RADU TUDORAN ` Fără Dumnezeu, omul e nimic. PETRE ȚUȚEA ` Omul este o bestie care trebuie să devină înger. GIOVANNI PAPINI

RM

5

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Epigrama politică nu-i deloc politicoasă (I)

Politica e aspectul cel mai important în societatea de azi, pentru că ea conduce tot ce mișcă-n țara noastră: instituții, legi, proiecte, relații, chiar viața omului cu tot ce include ea – hrană, bani, tratamente etc. Politica e și mai importantă pentru cei care o manevrează, din partide, funcții – elemente care le asigură afaceri, bani, averi. Dar mai grozavă decît politica e epigrama care vizează orice ține de realitate – politică, atitudine, obiceiuri, nivel de trai etc. etc. nimic nu-i scapă și, uneori neîndurătoare, țintește cu săgeata fără milă, transformîndu-se într-un minipamflet. Că, vorba aia: Politica de azi e prada Vînată de prea mulți, săraca – Bărbații-o cuceresc cu spada, Femeile-o supun cu teaca. (Elis) Lucrul cel mai important pe care l-am obținut, după împușcarea lui Ceaușescu în Sfînta zi de Crăciun (1989), este, aparent, libertatea. Mulți vor sări în sus (n-am scris vor sări de fund în sus!) cînd vor citi următoarea idee legată de binefăcătoarea libertate: de la regulile stricte impuse de societatea socialistă (nu comunistă!) s-a trecut la libertatea totală, fără constrîngeri/respectarea regulilor/legilor de comportament într-o societate civilizată. Pe de altă parte, mulți își calcă demnitatea în picioare pentru a obține beneficii. Și atît politica și toate ale ei, cît și cei din fruntea politicii, dimpreună cu supunerea față de UE, au intrat în vizorul epigramei: Ne-a tot bătut, spre ascultare, Din Est, un frate, cel mai mare Și azi ne bat, ca pe barbari, Din Vest, surorile mai mari. (Elis) Felul în care decurg legile, viața, școala, presa etc. impune o evoluție străină de structura noastră de român. Ba, mai mult, în școală nu mai există învățătură, ci doar educație, adică acea activitate care-l împinge pe copil pe drumul indicat de UE. În plus, un mare profesor din Cluj-Napoca, în interviul luat de Antena 3, la 10 februarie 2024, și-a exprimat următoarea opinie: ,,România valorizează trecutul în dauna viitorului”, și noi, românii, ,,sîntem cu fața spre trecut” – fenomen pe care-l respinge; cere, deci, anularea totală a trecutului ca și cînd n-ar fi existat nici țara, nici limba română, nici credința ortodoxă. Și-atunci, noi ce-o să devenim?

Cînd se-azvîrlă cu noroi Peste lacrima fierbinte, Toate-n țară dau-napoi, Doar hoția-i dă-nainte! (Elis) Neuitatul epigramist basarabean Efim Tarlapan (1944-2015) avea dreptate cînd scria: Carul Mic și Carul Mare Pus-ai, Doamne, la loc sfînt, Sus pe cer, dar din eroare, Pus-ai boii pe pămînt provocînd următoarea reacție: Pe politicieni vom da cu parul, Pe toți acei ce-n fruntea țării stau Că ne luară comuniștii carul Și ni-i lăsară p-ăia de-l trăgeau. (Elis) Vai de mine! Nu cumva să mă trezesc cu anchetatorii la ușă, că cică nu mai avem voie să ne spunem opinia, să ne exprimăm părerile, convingerile care nu converg cu cele promovate de UE, cea cu grijă mare pentru tot ce mișcă azi în țara noastră (oare o mai fi a noastră?).

Azi UE manifestă grijă mare – Emite legi cu aplicare netă Și, în curînd, vei cere aprobare De vrei să mergi degrabă la toaletă. (Elis) Azi, elementul de bază al celor care vizează politica e osul:

Caricatura din revista „Furnica“ (1908)

La gătit, mai de folos Este carnea fără os, Da-n politică, folosu-l Trag acei ce-apucă osul! (Elis) Cu atît mai valoros e ciolanul: Din interes și din orgoliu, La Cotroceni, ca suveran, Cam mulți ar vrea să stea-n fotoliu Că are formă de ciolan! (Elis) Deci epigrama care oglindește tot ce e omenesc – viața individuală, societatea, gîndirea etc. – nu putea să nu se insinueze și în politică. Curajoasa creație literară în patru versuri nu se sfiește să atace parlamentari, miniștri, cele mai înalte funcții în stat, chiar și pe cel cu școli superioare făcute sau nefăcute, care a spus ,,de la doctorat am fost eliminat”, în loc de ,,la examenul de doctorat am fost respins”. Și culmea! Asemenea oameni hotărăsc soarta țării. Deci nu ne mirăm că epigrama capătă valoare de pamflet. Încă de la începutul înfloririi ei, volumul ,,Ielile.

Grame și epigrame politice” apărut în 1869, semnat ,,O companie de glumeți”, aparținînd lui Dimitrie Bolintineanu (1825-1872), ,,fiul cuțovlahului [aromân venit din Macedonia] Enache Cosmad din Ohrida, așezat în țară la Bolintinu din Vale” (G. Călinescu), demonstrează că epigrama politică s-a născut înaintea cuceririi Independenței. Iată ce-și permit două dintre temerarele catrene: Candidații la putere Sînt lăcuste efemere Ce mor astăzi îmbuibate Și vin mîine leșinate. Înlocuind, la modul diplomatic, termenii expresiei cînd unii, cînd alții, autorul realizează alt pamflet: Cei cinstiți luptă cu hoți În acest sistem corupt: Cînd hoții deasupra toți, Cînd cinstiții dedesubt.

Politica pătrunde în epigramă ca un ecou al atacurilor din presa de umor, atacuri care-l condamnă la închisoare pe cel care a fondat prima revistă în domeniu, la aproximativ o lună după Unirea Principatelor, N.T. Orășanu. La sfîrșitul secolului, epigrama politică devine devastatoare.

Volumul Epigrame, apărut în 1896, constituie un eveniment prin valoarea lui, în evoluția acestei specii literare: un tînăr de 21 de ani, Ion Ionescu-Quintus (1875-1933), tatăl celorlalți doi epigramiști – Mircea

și Nelu, realizează o carte cu un număr de epigrame valoroase, multe rămase antologice. Ironia cu toate nuanțele ei constituie nota dominantă a creațiilor, pe autor nu-l părăsește niciodată acel zîmbet amar care denotă implicare, dar, în epigrama politică, relevantă e forța ironiei ce nu mai întîlnise, în literatura noastră, un mînuitor atît de violent. Nu se sfiește să atace Parlamentul, miniștrii, cele mai înalte funcții în stat. În Unui om politic autorul îl arată cu degetul pe cel care și-a împlinit dorința de a ajunge la onoruri politice, dar și-a pierdut onoarea prin matrapazlîcurile comise, falsele sinonime onoruri – onoare chemînduse prin arta inconfundabilă a celui care a cunoscut bine mediul respectiv: Amarnică-i vîltoarea Politicei cu doruri: Ai cîștigat onoruri, Dar ai pierdut onoarea. Însuși G. Călinescu, care nu s-a prea aplecat admirativ asupra epigramei, a remarcat un catren al acestui autor, în care scurtimea și simetria celor două versuri finale care se diferențiază doar printr-un sunet în perechea de paronime perii – sperii produc un efect de lovitură de bici, prin opoziție și prin rapiditatea succesiunii, la adresa celui care devine om de frunte în politică dacă știe ,,Sau să sperii/ Sau să perii”.

Atît în secolul trecut, cît și azi, curajoasa epigramă îi critică aspru (,,îi ia la refec”) pe oamenii politici care s-au cocoțat în fruntea țării, în funcții de care, ca simplu cetățean, nu poți să te atingi, dar fîșneața care manevrează doar patru versuri, îi atacă fără frică: ei învîrtesc banii, avînd timp pentru afaceri, socoteli de tot felul, dar renunțînd la bărbierit, apărînd la microfon ca omul ,,modern”, nepotrivit ca tip de român, cu păr pe față, dar vorba aia, n-are timp, nu se deranjează să se bărbierească pentru că se bărbierește ca ministru, ca parlamentar, la tribună. Cuvîntul, cel care ne unește cu Dumnezeu și care unește om cu om, Logosul, e desconsiderat de mai-marii din toate timpurile, după cum le reproșează Ion IonescuQuintus: Cu gesturi largi, făcute-n vînt, De cuvîntări voi v-ați ținut, Dar niciodată n-ați putut Ca să vă țineți de cuvînt.

Despre situația țării sub dominația sovietică aflăm din epigramele curajoase ale unor autori la fel de curajoși. N. Crevedia (1902-1978) se referă la obiceiul ostașilor sovietici, chiar al celor cu grade înalte: Iată-i! Eliberatorii!

Răgușiți cu aspre glasuri! Șapte stele au pe piepturi Și, la mînă, șapte ceasuri.

Despre libertatea pe care-o avem azi scrie și Mircea Oancea (1923-2005), juristul de la Ploiești: În comunism eram o zdreanță Pierdusem dreptul la speranță, Cu libertatea alta-i treaba: Sperăm mereu și tot degeaba.

De ce se pleacă din țară, nu ne mai întrebăm.

Printre alții, ne spune Sorin Olariu (n. 1965) din Caransebeș, cel care a definit ingenios epigrama (comparată cu o capră cu trei iezi/ Și al patrulea e... lupul), stabilit în străinătate, în SUA: Prieteni dragi, vă spun cinstit De ce din țară-am emigrat: N-aveam o sursă de venit Și-am prins o sursă... de plecat. Și guvernul de azi ce face?

Guvernu-nvîrte toate celea, Îl joacă pe român la zar Și, după ce-i jupoaie pielea, I-ntinde o cămașă-n dar... (Elis) (va urma) Dr. ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

Atitudini  Polemici  Atitudini Din Bucureştii de altădată

Drogurile ºi dependenţele oraºului

Consumul de droguri în București nu e o problemă de ieri, de azi. „Bețiile reci” ale morfinei, contrabanda cu substanțe interzise și chiar morțile induse de supradoze au bîntuit Capitala încă din perioada interbelică. Pe atunci, în Micul Paris au început să răsară droguri în baruri, în cluburile de noapte, casele secrete ale proxeneților și nu numai. În continuare vă vom prezenta ce substanțe interzise erau populare în „paradisul artificial” al Bucureștiului interbelic.

Bucureștiul de acum un secol era un oraș în plină schimbare, caracterizat de agitație și de adaptarea la stilul de viață al marilor capitale europene. Din păcate, în viață bunele vin de mînă cu relele, așa că tentațiile și ispitele însoțeau oportunitățile la fiecare pas. Stresul de acasă, stresul de la locul de muncă, situația politică instabilă din țară și din Europa îi împingeau pe oameni spre activități recreative, mai mult sau mai puțin… legale.

Cum arăta reţeaua substanţelor interzise în Bucureºtiul interbelic Cele mai multe droguri populare în Bucureștiul interbelic își aveau rădăcinile din lumea medicinei – calmante precum morfina sau alte narcotice precum cocaina – fiind viciul ales de bucureșteni pentru a se relaxa la finalul unei zile lungi sau pentru a face petrecerile și mai interesante, potrivit Historia.

Astfel de substanțe interzise au devenit populare în timpul și după Primul Război Mondial, în cabinetele și rezervele spitalelor din țară și din Capitală, unde erau folosite pentru a ușura suferințele celor răniți.

Din păcate, opiaceele dau dependență extrem de ușor, astfel că mersul „pe sfoară” între vindecare și căderea în prăpastia adicției era adesea greu de realizat. Așa se face că adesea pacienții ieșeau vindecați de boală, dar căpătau în schimb o altă problemă, poate chiar mai grea – dependența. Pe de altă parte, de efectele acestor substanțe interzise au auzit și cei din elita bucureșteană, care au început să „cocheteze” cu fel de fel de narcotice la petreceri. Aceștia ajungeau adesea la droguri cu ajutorul unor medici care primeau „atenții” și care completau cu generozitate prescripții în schimb.

Cum se manifesta „beţia” morfinei Opiaceele erau cele mai răspîndite și cele mai îngrijorătoare în ceea ce privește efectele și, în cele din urmă, ale sevrajului și/sau ale supradozei fatale.

Alarmate, autoritățile încercau în repetate rînduri să taie răul de la rădăcină, adică de la traficanți, însă asta ducea la crize de „marfă” și la scumpirea substanțelor pe stradă. În 1931, în Ilustrațiunea Română a apărut reportajul „Morfinomana R: debutul în amăgitorul paradis al plăcerilor”, care prezenta pericolele din spatele consumului de morfină și alte substanțe similare. În acest articol e prezentată experiența crudă a unei tinere care se confruntă cu „bețiile reci” ale dependenței: „Între visul care-ți pregătește un mormînt atît de groaznic și viața cu zbuciumul și durerile ei nesfîrșite, este o toropeală în care stai ceasuri întregi cu capul greoi, ca după o beție groaznică, cu nervii sfîșiați, zdrobiți, cu ochii împăienjeniți, fără pic de voință, de judecată, de năzuințe omenești- un fel de cadavru viu, între viață și

moarte. Într-un tîrziu, cînd te reculegi ți-e silă de tot și de toate, te rușinezi de tine însuți, de trupul pe care-l batjocorești; ai vrea să scapi, să fugi, să înfrunți primejdia, dar simți că o putere demonică te stăpînește mai presus de voința ta, înfrîntă…”.

La mare căutare erau ºi eterul ºi cocaina Alte două substanțe care erau la mare căutare și răvășeau Bucureștiul erau cocaina și eterul. Cea din urmă, eterul dietilic, era un anestezic general care era consumat pentru efectele sale narcotice dar și pentru caracterul său ușor stimulator. Cum era accesibil, eterul era consumat liberal de artiști, chelneri, dar și scriitori sau chiar moșieri înstăriți. Substanța dădea atît de ușor dependență încît consumatorii recurgeau la măsuri ingenioase, dar disperate, de a se alimenta subtil și indiferent de locul unde se află: „Acul de cravată este legat cu un tub subțire de cauciuc de o bășică plină cu eter, pe care o ține în buzunarul pantalonilor. La cea mai mică apăsare, acul împroașcă picături fine de eter, pe care eteromanul le inhală”. Doamnele, neavînd buzunare sau cravată, evident, aveau alte căi, poate chiar mai elegante și mai ingenioase – acestea turnau eter în paharele de băutură, în special de șampanie, sau consumau bomboane cu eter.

Cocaina în schimb, a apărut în București „grație” lumii prostituției, proxeneții fiind tentați de traficul cu această substanță interzisă. Spre deosebire de eter, care se consuma mai deschis, cocaina se consuma în spatele ușilor închise, în cluburi unde nu ajungeau ochii tuturor, unele dintre acestea fiind situate pe Batiștei, strada Izvor sau pe șoseaua Ștefan cel Mare. Drogurile au ajuns cu timpul să fie consumate de mai multă lume și să se comercializeze pe ascuns, în „dance-halls”, baruri sau cluburi.

Delirul este oprit, în cele din urmă, de autorităţi Consumul de droguri este pînă la urmă oprit de autorități, care, motivate de consumul din ce în ce mai crescut, promulgă în 1928 Legea nr. 58 – „Legea pentru combaterea abuzului de stupefiante”.

Cinci ani mai tîrziu, în 1933, este aprobat „Regu­ lamentul monopolului de stat al stupefiantelor”, astfel că toate produsele de origine naturală sau sintetică cu caracter stupefiant sînt reglementate. De asemenea, statul avea monopol cînd venea vorba de importul, fabricarea, depozitarea, debitarea și punerea în circulație a tuturor substanțelor stupefiante, fapt care a tăiat avîntul „bețiilor reci” din rîndul bucureștenilor.

Ce droguri luau scriitorii români Scriitori, pictori, artiști – cu toții au consumat narcotice pentru a descoperi noi tărîmuri sau pentru a evada din cele în care se simțeau captivi. Unii au căutat inspirație, alții au vrut să scape de durerile fizice ale unei lumi prea mici. Dar ce droguri luau scriitorii români? Unii prizau cocaină. Alți apelau la cafea în exces, alcool, eter, bromură, camfor sau mescalină. Îi interesa să aibă o minte foarte trează, mai ascuțită, nu mai cețoasă. Alții căutau să alunece pe valurile moi ale visării de opiu și morfină.

Artiștii le-au consumat pentru a se folosi de ele direct sau indirect în procesul de creație. Unii și le-au administrat pentru sporirea creativității și hrănirea imaginației. Alții au folosit încărcătura drogurilor pentru a-și întări mesajul poetic. I-au transformat drogurile în artiști desăvîrșiți?

Care a fost, cu adevărat, relația scriitorilor români cu narcoticele? Cert este că fiecare avea propriul său mod de a se raporta la droguri. Viciile şi depresiile i-au determinat pe unii dintre ei să se sinucidă.

RM

Nevropatia lui Mihai Eminescu Despre „nebunia” lui Eminescu s-a scris, probabil, cel mai mult. Titu Maiorescu vorbește despre cauze ereditare. Iată ce nota acesta în jurnalul său: „Dacă a înnebunit Eminescu, atunci cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Viața lui era neregulată.

Adesea se hrănea numai cu narcotice și excitante: abuz de tutun și de cafea, nopți petrecute în citire și scriere, zile întregi petrecute fără mîncare. Și apoi, deodată, după miezul nopții, mîncăruri fără alegere și fără măsură. Așa era viața lui Eminescu”.

Eminescu a fost tratat cu morfină de doctorul psihiatru Alexandru Șuțu. Acesta a deschis primul azil privat de psihiatrie, numit Caritas, pe strada Plantelor, în București. De altfel, Eminescu a și murit la această adresă. Poetul își nota chiar că se duce la doctorul Șuțu pentru a lua „calmante de 10 franci“, o sumă importantă pentru acea epocă.

Totuși, consumul de stupefiante nu era ceva neobișnuit în vremea lui Eminescu. În multe studii de psihiatrie din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea se recomanda tratament cu opiu și hașiș. Consumul de stupefiante în lumea literaturii româneşti a continuat și în perioada interbelică, și după Al Doilea Război Mondial. Nume mari, precum Emil Botta sau Ion Barbu, au experimentat adeseori narcoticele, care au lăsat un impact covîrșitor asupra poeziilor lor.

Ion Barbu și cocaina săptămînală Ocazional, poetul Ion Barbu priza cocaină împreună cu prietenul său, Tudor Vianu. Pe fondul consumului, depresia psihică prin care trece Ion Barbu se accentuează tot mai mult. În vara anului 1924, poetul se internează pentru tratament psihiatric și dezintoxicare la spitalul de boli mintale amenajat în Mînăstirea Mărcuța.

Iată cum descrie însuși Ion Barbu într-o scrisoare motivul pentru care începuse să consume droguri: „Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări și a interesului meu viu pentru experiențe spirituale, am luat la Berlin obiceiul anumitor stupefiante: eter și cocaină.”

Din aceeași epistolă aflăm despre frecvența cu care se droga: eterul era folosit în fiecare zi și praful de cocaină, săptămînal. După perioada petrecută la spitatul de la Mînăstirea Mărcuța, Barbu depășește perioada de sevraj, se înzdrăvenește și părăsește spitalul în primăvara anului 1925.

Emil Botta și viciul despre care nu vorbea nimeni Dependența de morfină a poetului Emil Botta ține de mitologia istoriei literaturii române. Se știa și se vorbea despre năravul acestui aristocrat al teatrului și al poeziei, dar nimeni nu scria despre el. Cîteva dintre stările depresive ale poetului sînt redate în jurnalul regizoarei de teatru Jeni Acterian: „Botta a băut cam mult și l-a năpădit disperarea. A început să recite versuri. Întîi Eminescu, apoi, nu chiar din senin, disperarea i-a atins un fel de demență și a recitat clocotitor, nebun, cu gesturi grele tot ce i-a trecut prin minte”.

Declarațiile sînt susținute de jurnalul lui Arșavir Acterian, în care sînt menționate deseori aceste aspecte ale vieții de narcoman a lui Emil Botta: „În bîrlogul în care se încuie îl surprind răvăşit, prăbuşit. Are o voce cavernoasă, parcă țîșnită dinlăuntrul lui, încît cu greu percep ce spune. L-am descoperit cu greutate mai deunăzi în singurătate şi tăcere. Respira cu mare dificultate, bea totuși cafele cu căni mari și fuma că un posedat, rebel oricărui sfat şi oricărei asistențe”. (va urma) Incredibilia.ro

RM

7

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

File de istorie

Radu cel Mare: românii – „de un neam şi o seminţie“ (I) Se îndătinase în țările române ca fiecare nouă înscăunare de domn, într-unul din principate, să fie vestită cîrmuitorilor megieşi prin solii de prietenie şi bună vecinătate. De asemenea intrase în datină ca, la rîndul lor, oraşele transilvane (întreţinînd de veacuri strînse legături economice şi comerciale cu statele extracarpatice) să ureze domnie îndelungată, în pace şi prosperitate, noilor voievozi. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în septembrie 1495, cînd catastiful de socoteli al oraşului Sibiu consemna trimiterea unei solii în Ţara Românească, pentru a-l saluta pe noul cîrmuitor „transalpin“ şi a-i cerceta sentimentele faţă de neguţătorii şi meşteşugarii sibieni, cărora precedentul domnitor, Vlad Călugărul, le fusese un prieten apropiat.

Din stirpe basarabească Noul „voievod şi domn“ se numea Radu – fiind al patrulea domnitor al Ţării Româneşti cu acest nume.

La jumătatea veacului XVI, reuşind să ajungă în scaunul părintesc (pe care, între timp, îl ocupaseră voievozii din altă ramură a familiei Basarabilor), fiul său, Mircea vodă Ciobanul, referiridu-se la părintele său, îl numea, în chip constant, în hrisoave „Radu voevod cel Mare“. Supranumele „cel Mare“ a fost preluat de cronicarii veacurilor următoare şi de istoricii moderni ca o formulă oarecum uzuală. Cercetarea înfăptuirilor domniei, a politicii interne și externe a domnitorului ne arată însă că supranumele are deplină îndreptăţire.

Alesul sfatului domnesc pentru a ocupa jilţul voievodal era fiul mai mare al lui Vlad Călugărul (1481; 1482-1495), rezultat din prima căsătorie a acestuia cu domniţa Zmaranda. Ca atare, voievodul avea o descendenţă ilustră, întrucît Vlad Călugărul era fiu (natural, e drept, dar în epoca feudală acest amănunt nu avea o însemnătate deosebită) al lui Vlad Dracul, şi frate vitreg, aşadar, cu Vlad Ţepeş.

Se număra şi el deci printre nepoţii „marelui şi prea-bunului Mircea voievod“ pe care-1 evoca în hrisoavele de danie către marile mînăstiri Tismana, Cozia ş.a., fiind descendent deci al principalei linii basarabeşti.

Primind o educaţie aleasă, ca orice vlăstar domnesc din acea

Mănăstirea Dealu, locul înhumării lui Radu cel Mare

vreme, Radu a fost desemnat succesor la tron încă din timpul domniei tatălui său: două hrisoave, din 29 august 1492 şi 16 martie 1494, îl arată asociat la domnie cu Vlad Călugărul – modalitate expresă, pentru epoca feudală, de indicare a urmaşului la cîrmuirea ţării. În momentul urcării pe tron, Radu era la vîrsta maturităţii; el era căsătorit cu doamna Cătălina şi avea mai mulţi copii, dintre care trei, Vintilă, Radu şi Mircea, au domnit în Ţara Românească: Vlad Vintilă de la Slatina (15321535), Radu Paisie (1535-1545) şi Mircea Ciobanul (1545-1552; 1554; 1558-1559). Îndată ce a preluat cîrma ţării, Radu s-a arătat dornic de asigurarea continuităţii şi stabilităţii în viaţa politică, urmîndu-i în această privinţă tatălui său, care se dovedise şi el un bun gospodar, preocupat de liniştea internă a statului. Analiza componenţei sfatului domnesc arată că Radu a respectat şi a dus mai departe organizarea moştenită de la părintele său, păstrînd în dregătorii pe experimentaţii vlastelini (mari boieri), în frunte cu cei patru boieri Craioveşti – Barbu, Pîrvu, Danciu şi Radu, cărora, după anul 1500, li s-a adăugat şi fiul lui Pîrvu Craiovescu, Neagoe – viitorul domn Neagoe Basarab (1512-1521). Craioveştii alcătuiau cu toţii un adevărat „partid“ boieresc – deosebit de puternic nu numai prin influenţa pe tare o exercitau în principalele dregătorii ale ţării, ci şi prin averea lor, cu adevărat impresionantă, domeniul lor însumînd peste 180 de sate, moşii şi părţi de moşii răspîndite pe întreaga suprafaţă a Munteniei şi Olteniei.

Perioada de domnie a lui Radu (1495-1508) a coincis cu o epocă relativ calmă pe plan extern. Sublima Poartă era prinsă în luptele din Anatolia, regatul maghiar – după moartea lui Matei Corvin – traversa o perioadă de lupte interne pentru supremaţie, iar regatul polon îşi avea îndreptată atenţia spre cnezatul Moscovei şi ţările baltice cu care se afla în luptă pentru dominaţie în acea parte a continentului. Profitînd deci de liniştea externă (relativă totuşi cum se va vedea) şi convins că numai din interior îşi poate trage un stat seva puterii, Radu s-a preocupat de dezvoltarea şi prosperitatea Ţării Româneşti, conducînd ţara energic, controlînd permanent, personal, tot teritoriul.

Gospodar priceput Cele peste 100 hrisoave de danie păstrate din vremea sa ni-l arată străbătînd ţara în lung şi-n lat –

la Craiova, Cornăţel, Glavacioc, Gherghiţa – pentru a împărţi dreptatea şi pentru a supraveghea bunul mers al treburilor ţării. A stat mult, fireşte, şi în cele două reşedinţe, Bucureşti şi îndeosebi Tîrgovişte – oraş căruia i-a acordat o atenţie specială şi care, conform mărturiilor unor cărturari ai epocii, Antonio Verancsics (Verantio), de origine dalmată, secretar la curtea regilor Ungariei, şi italianul Michail Bocignoli, era cel mai mare şi mai puternic oraş al Ţării Româneşti, numărînd aproape 15.000 locuitori şi fiind înfloritor din punct de vedere economic şi cultural.

Producţia agricolă sporită şi numărul mare de vite au însemnat o creştere a tezaurului domniei şi un negoţ mai susţinut, îndeosebi cu marile centre meşteşugăreşti şi comerciale din sudul Transilvaniei, Sibiul şi Braşovul – renumite importatoare de cereale, vite, brînzeturi, vinuri. Registrele de socoteli din cele două oraşe consemnau permanent însemnate cantităţi de produse aduse din această parte a pămîntului românesc.

Domnia urmărea activitatea negustorilor, avînd grijă ca aceştia să nu-şi încalce teritoriile de desfacere a mărfii şi, totodată, să păstreze cinstea şi corectitudinea.

Cînd boierul Vlaicu, de pildă, şi-a pus în vînzare pro­ dusele într-un tîrg rezervat altor negustori, domnitorul i-a cerut autoritar „ca în ceasul în care vei vedea cartea domniei mele, în acel ceas să-ţi încarci marfa şi averea toată, să pleci din sat unde ştii, căci acel sat, Stoiceştii, domnia mea l-am dat“. Graţie măsurilor luate de domn pentru buna rînduire a vieţii, Ţara Românească îndreptăţea caracterizarea pe care i-o făcea, la scurt timp după încheierea domniei, Michail Bocignoli: „Această Valahie se mărgineşte dinspre răsărit cu cealaltă Valahie, care e numită... Moldova şi (a fost odinioară) numită de cei vechi Dacia... Se întinde în lungime de la apus la răsărit, cale de douăsprezece zile, în lăţime de la miazăzi la miazănoapte cale de trei zile şi mai mult. În acest şes necurmat, pămîntul este gras, potrivit pentru cultură, afară de locurile unde e tăiat de mlaştini şi păduri.

Regiunea este productivă în toate cele privind nevoile traiului..., nu este nicăieri în altă parte o mai mare mulţime de vite, iar hergheliile de cai sînt abia mai puţin numeroase ca turmele de vite mărunte“.

Iscusinţă diplomatică (1) Radu cel Mare a acordat, de-a lungul întregii sale domnii, o mare atenţie menţinerii unor raporturi de bună vecinătate, necesare asigurării ordinii şi liniştii interne. A urmărit, îndeosebi, păstrarea de bune relaţii cu Poarta, ceea ce i-a atras aprecieri negative din partea istoriografiei romantice din veacul trecut, aprecieri ce nu corespund realităţii. Este adevărat că domni­torul şi-a achitat obligaţiile faţă de Poartă ce decurgeau din statutul ţării reglementat prin acte diplomatice. Dacă nu a iniţiat acţiuni armate împotriva Porţii, a căutat însă să folosească armele diplomaţiei în recîştigarea unor drepturi mai vechi ale ţării, ajutat fiind, în această privinţă, şi de boierii Craioveşti, care aveau bune relaţii, inclusiv prin înru­diri de familie, în sudul Dunării. Prin diplomaţie, domnul a reuşit astfel să reia vama de la Calafat, pe care otomanii o luaseră în stăpînire în mod abuziv. Era un dublu succes: vămile erau aducătoare de mari venituri şi, totodată, se elimina un cap de pod al turcilor la nord de Dunăre. Bunele relaţii cu Poarta otomană erau, totodată, o pavăză şi pentru celelalte teritorii româneşti, cum reiese limpede dintr-o scrisoare adresată de domnitor în anul 1498 pîrgarilor din Braşov: „Cît voi fi în viaţă, să nu vă temeţi... că vor trece turcii pe undeva prin ţara noastră, de la Severin şi pînă la Brăila, ca să prade în ţara domniilor voastre“.

Domnitorul Ţării Româneşti a folosit şi alte căi de luptă împotriva dominaţiei otomane (pe care, asemenea tuturor voievozilor români, o dorea și el înlăturată), acordînd permanent sprijin aşezămintelor ortodoxe din cuprinsul Imperiului otoman şi, prin aceasta, implicit, popoarelor subjugate de Semilună. (va urma) Dr. RADU ŞTEFAN CIOBANU

8

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Un precursor al unităţii de stat a românilor: Alexandru II Mircea (I) Cînd, prezentînd faptele de glorie ale lui Mihai Viteazul, înfăptuitorul primei uniri a ţărilor române în vatra vechii Dacii, Nicolae Bălcescu conchidea că prin ea se realiza „visarea iubită a voievozilor celor mari ai românilor“, marele nostru istoric şi luptător democratrevoluţionar sublinia, de fapt, rădăcinile vieții economice, politice, sociale şi culturale ale celei dintîi uniri a românilor, faptul că ea fusese pregătită de un lung şir de momente și evenimente istorice ce evidenţiaseră unitatea de neam, limbă, origine, datini şi obiceiuri, organizare politică.

Cercetarea istoriografică a demonstrat, de altfel, cu tăria argumentelor documentare, că unirea din 1600 nu a fost rodul unei întîmplări şi ambiţii politice, ci rezultatul unei întregi evoluţii istorice, la care îşi aduseseră contribuţia numeroşi voievozi şi cărturari. Între aceştia se înscrie Alexandru II Mircea, domn al Ţării Româneşti (1568-1577). Un voievod puţin cunoscut în literatura noastră istorică, ale cărui merite în promovarea unităţii de neam şi, deci, în conturarea idealului de unitate politică a românilor sînt însă incontestabile. „Am fost în pribegie în Ţara Arăpească 20 de ani şi în Alep 14 ani... Şi cînd a murit răposatul Petraşco-vodă (cel Bun, mort în 1557), domnia mea şi cu fraţii dom­niei mele am fost închişi în temniţă pînă ce a ieşit (din scaunul domniei) răposatul Petru Voevod (cel Tînăr) din Ţara Românească şi cînd am stat domnia mea domn a toată Ţara Românească... şi eram de 40 de ani şi atunci a fost cursul anilor 7076 (1568)“. Voievodul care în aceste cuvinte lapidare îşi reconstituia o biografie atît de agitată: ani de temniţă, ani de exil în Siria (mai fuseseră şi alţii, nepomeniţi de el, dar amintiţi de documente, în Rodos) se numea Alexandru şi era al doilea domnitor cu acest nume pe tronul principatului muntean. Deoarece în majoritatea documentelor s-a intitulat „Io Alexandru voievod... fiul marelui şi preabunului Mircea voievod, nepotul lui Mihnea voievod“, istoria ţării l-a reţinut sub numele de Alexandru II Mircea. Dar, cu toate că voievodul îşi desemnase atît de explicit descendenţa, multă vreme, începînd chiar din veacul următor, s-a crezut despre el că ar fi fiul lui Mircea Ciobanul şi al Doamnei Chiajna, deşi despre Mircea Ciobanul se ştia că este fiu al lui Radu cel Mare, nu al lui Mihnea cel Rău.

Abia în 1915, slavistul şi istoricul Stoica Nicolaescu a lămurit această confuzie ce dăinuia de aproape trei secole, arâtînd adevărata origine a lui Alexandru II Mircea şi a fratelui său, Petru Şchiopul. El a precizat că acest Mircea voievod, de care pomeneau atît de des documentele lui Alexandru II, era fiul lui Mihnea cel

Rău, care-l asociase la domnie în scurta perioadă în care se aflase pe tronul Ţării Româneşti (1508-1510). După ce Mihnea – confruntat cu opoziţia boierilor – s-a văzut nevoit să fugă la Sibiu, tînărul Mircea a încercat să restabilească autoritatea domnească.

Asediat la Mînăstirea Cotmeana de vătaful de vînători Neagoe (viitorul domn Neagoe Basarab), acest Mircea abia-abia a scăpat cu viaţă, sărind împreună cu un slujitor al său „pre o fereastă, noaptea, dăsculţi, dăscinşi şi fără işlice... iară armele le-au luat“, cum descrie acest episod Letopiseţul cantacuzinesc. S-a refugiat şi el la Sibiu, unde a asistat neputincios la asasinarea tatălui său de către un fanatic al Craioveștilor, Dimitrie Iacşici, apoi din Transilvania a trecut în Moldova, unde sora sa, Ruxandra, era soţia urmaşului lui Ştefan cel Mare, Bogdan cel Orb. După tentative nereuşite de a-şi căpăta domnia, a ajuns la Poartă, unde, de asemenea, ani în şir, a năzuit să revină pe tronul strămoşesc, tentative ce i-au atras, din partea istoriografiei moderne, supranumele de Mircea Pretendentul. Una dintre încercări a avut loc în anul 1521, cu sprijinul paşei de Nicopole, Mehmetbeg.

Este vorba de expediţia amintită în celebra Scrisoare a lui Neacşu – cel dintîi document redactat în limba română care ni s-a păstrat. Despre această expediţie se menţionează şi într-un raport din 10 noiembrie 1521 al ambasadorului veneţian la Poartă: „pentru Mircea voievod, fiul răposatului Mihnea, cel gonit de Neagoe, a făcut Mehmet-beg expediţia sa în Muntenia“. Nu a reuşit; a transmis însă această năzuinţă fiilor săi, Alexandru, Milos și Petru, toţi născuţi la Constantinopol, în intervalul 1529-1534.

Despre ei, Gerlach, un profesor german din Gottingen, ajuns la ambasada ţării sale din Constan­ tinopol, consemna pe la jumătatea veacului XVI că erau trei tineri plini de virtuţi şi cu purtări alese, care frecventau înaltele cercuri din Constantinopol şi care îşi făgăduiseră să se ajute între ei pentru recăpătarea tronului părintesc. Tot de la Gerlach ştim că tinerii prinţi cîştigaseră prietenia unui influent dregător din Fanar, Mihail Cantacuzino, supranumit de otomani – pentru iscusinţa sa diplomatică – „Şeitanoglu“ (Fiul dracului), iar prin căsătorie (Alexandru cu Ecaterina Salvaressa; Petru cu Maria Amirali) au căpătat sprijinul financiar, atît de necesar în lupta pentru tron.

Mireasa răpită Deşi născuţi şi crescuţi la Constantinopol, departe de ţară, tinerii fii de prinţ au fost formaţi în spiritul dragostei pentru pămîntul strămoşesc şi pentru limba română. De la Petru Şchiopul ni s-au păstrat documente redactate de el în limba română (cele mai vechi texte româneşti din Moldova care au ajuns pînă la noi). Alexandru a acordat sprijin constant diaconului Coresi pentru tipărirea lucrărilor alcătuite de el în româneşte. De altfel, legăturile cu Ţara Românească au fost puternice în tot intervalul în care Mircea Pretendentul și fiii săi au trăit în anturajul Porţii.

Soţia lui Mircea, Despina, a venit în ţară, unde documentele o menţionează angrenată în procese cu diverşi boieri ce-i

RM

cotropiseră moşiile. Ea se înrudea cu puternice şi influente familii, în frunte cu aceea a lui Stepan, ctitor al Mînăstirii Bucovăţ şi viitor mare ban al Olteniei.

După anul 1559, şansa părea să surîdă, din nou, Mihneştilor. Mircea Ciobanul murise şi pe tronul ţării rămăsese fiul său nevîrstnic (avea doar 12 ani), Petru – supranumit ulterior cel Tînăr –, care domnea tutelat de mama sa, Doamna Chiajna. Această guvernare a avut darul să nemulţumească o parte a boierimii din ţară în frunte cu banul Stepan, fiul său Pîrvu şi boierii Goleşti, Albu şi Ivaşcu. Pe de altă parte, doamna Chiajna a trezit şi adversitatea Porţii, a marelui vizir Mehmed Sokolli, şi, mai cu seamă, a lui Mihail Cantacuzino. Iniţial sprijinitor al Mirceştilor, Mihail Cantacuzino a încercat, potrivit tradiţiei vremii, să întărească prietenia printr-o alianţă matrimonială, prin căsătoria fratelui său Ioan, care trăia şi el la Constantinopol, cu o fiică a Chiajnei. Nunta s-a făcut, dar împotriva voinţei fetei, căci mirele era, se pare, nu numai bătrîn, dar şi foarte urît. Şi, ceea ce nu se întîmpla prea des în epoca feudală, cînd calculele politice trebuiau, de regulă, să treacă peste sentimentele personale, s-a petrecut de această dată. Inima de mamă a Chiajnei a învins, doamna punînd la cale răpirea miresei, înainte ca alaiul de nuntă să treacă Dunărea.

Incidentul a atras ura nemărginită a lui Mihail Cantacuzino, care a trecut făţiş de partea Mihneştilor.

Revenit la Constantinopol din exilul său de la Alep, Alexandru II Mircea, ajutat băneşte şi de negustorii levantini din a căror comunitate făcea parte familia Salvaressa, a obţinut tronul. La începutul verii anului 1568, Petru cel Tînăr, chemat la Constantinopol pentru plata haraciului, a fost mazilit şi exilat la Konya (antica localitate Nicomedia), boierii ce-l însoţeau alegîndu-l domn pe Alexandru II. Doamna Chiajna, venită şi ea în capitala Imperiului otoman pentru a-şi ajuta feciorul, luă, la rîndul ei, drumul exilului, spre Alepul pe care noul domnitor abia îl părăsise.

Desigur, incidentul a avut un rol însemnat în desfăşurarea evenimentelor din 1568. Schimbarea de domnie se datora însă unor cauze mai adînci, determinate de opţiunile diferite pe care diversele grupări boiereşti le aveau faţă de raporturile cu Imperiul otoman. Domnia lui Soliman Magnificul, încheiată de puţină vreme (1566), marcase apogeul puterii otomane, adoptarea unei politici prootomane apărînd, în acei ani, cea mai eficientă soluţie pentru menţinerea autonomiei ţărilor române. De altfel, atît domnia lui Alexandru II Mircea în Ţara Românească, cît şi cea a lui Lăpuşneanu în Moldova se conformau acestei linii politice. În menţinerea ei, Alexandru vodă reprezenta un argument puternic, dată fiind experienţa politică şi diplomatică căpătată în inima Imperiului otoman, acolo unde era – pentru această parte a continentului – centrul intrigilor politice.

Alegerea sa reprezenta, de asemenea, întoarcerea la linia tradiţională basarabească, Mihnea cel Rău fiind fiul lui Vlad Ţepeş, la rîndul său nepot al lui Mircea cel Mare; Alexandru era deci coborîtor din primii Basarabi. Lucru, de altfel, cunoscut şi de contemporani. „Alexandru vodă – scria, pe baza unor izvoare muntene, cronicarul sas Johann Filstich – fu uns domn, iar boierii pribegi din Transilvania i se închinară şi-l cunoscură domn după dreptate“. La rîndul său, Giovanni Francesco Commendone, fost secretar papal şi emisar al Sf. Scaun în această parte a Europei, consemna într-unui din rapoartele sale că „acum domneşte asupra lor (locuitorilor din Ţara Românească) Alexandru voievodul sau palatinul, care îşi trage obîrşia de la (Vlad) Dracul, odinioară rege al valahilor, bărbat însemnat şi credincios, prea cinstitor al religiei creştine“. (va urma) „MAGAZIN ISTORIC“

RM

9

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (221) Zeii (35) Un mit sumar explică faptul că, dintr-un om obișnuit care se plimba într-o zi la țară, s-a transformat în zeitate. Din Cer a căzut un piersic, rezultat al luptei între războinicii cerești și un demon cu înfățișare de vulpe. Omul a luat un fruct vrăjit din piersicul căzut și dintr-o dată a căpătat aripi de liliac, cap de pasăre, gheare ascuțite, exact așa cum este cunoscutul zeul Lei Gong. Acest mit pretinde că la originea Lei Gong a fost o bufniță. Erudiții daoiști l-au „descompus“ pe Lei Gong încă în mai multe divinități, care populează biroul Tunetului. Una dintre acestea este Liezi; celelalte sînt numeroșii subordonați și ajutoare. În religia populară nu este recunoscută decît o singură zeitate a Tunetului.

Budiștii au și ei un Bodhisattva al Tunetului, posesor al unei întregi familii de tunete mai mici. Credincioșii daoiștii se adresează cu rugi lui Lei Gong pentru fericire, sănătate, copii etc. Unii îi cer zeului Tunetului Lei Gong ajutorul pentru răfuielile cu dușmanii lor.

Lei Zi – zeul daolist al hangiilor.

Lei Zhenzi – fiul zeului Tunetului, Lei Gong. S-a născut dintr-un ou în timpul unei furtuni cu multe tunete. Zgomotul a spart coaja oului și Lei Zhenzi a ieșit din găoace. Copilul a fost luat de Weng Wang, care mai avea 99 de copii. A fost dus la un pustnic pentru a se instrui în daoism. Un mit istorisește cum i-a fost de folos tatălui său adoptiv, eliberîndu-l. Această ispravă a trebuit să treacă printr-o întîmplare ciudată. A găsit două caise, le-a înghițit și imediat s-a transformat întrun animal înaripat, de fapt într-un dragon, cu chipul de culoare verde, cu nas mare și colți ascuțiți. În unele variante mitice, el apare cu cap de maimuță și cu trei ochi. În afara salvării lui Weng Wang, Lei Zhenzi a mai avut alte numeroase aventuri.

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden 10) Caligula (2) Caligula a fost doar unul dintre numeroşii împăraţi nebuni ai Romei care s-au socotit cel puţin semizei.

Unul dintre cei mai cunoscuţi dintre aceştia a fost Marcus Aurelius Antoninus care, în 218 d.Chr., cînd a devenit împărat, a adoptat numele de Elagabal, zeul soarelui venerat în oraşul sirian Emesa. Prin instituirea venerării acestui zeu străin drept nouă religie de stat şi luînd de soţie pe una dintre vestalele fecioare ale Romei, noul împărat i-a jignit pe romanii care păstrau credinţa tradiţională.

Escapadele lui homosexuale cu numeroşi „favoriţi“ de la curte – precum conducătorul de car Hierocles – i-au scandalizat pe romani. Lui Elagabal îi plăcea să se dea drept prostituată şi visa să i se transplanteze un vagin pe cale chirurgicală. Romanii erau îngroziţi de faptul că un împărat dorea să devină femeie prin mutilarea organelor genitale. Cu siguranţă singurul cîrmuitor care a anunţat public că se gîndea la o asemenea metamorfozare, Elagabal a fost probabil primul transsexual consemnat în istorie. O poveste mai fantezistă spune că la un banchet şi-a sufocat oaspeţii cu mii de petale de trandafir care au curs din tavan peste ei.

Provocat din ce în ce mai mult de rivali de familie, în anul 222 d.Chr., pentru a-şi consolida poziţia, Elagabal a încercat să-l elimine pe vărul său şi moştenitor la tron, Alexandru (pe care fusese silit de bunica lui să îl adopte). Atentatul a dat greş, iar el şi mama lui au fost asasinaţi în baia imperială, iar trupurile lor aruncate în fluviul Tibru. Alexandru a fost proclamat noul împărat.

Ca şi Caligula, care trăise cu două secole înainte, Elagabal este dovada inadecvării sistemului de succesiune în Roma imperială. Acest lucru propulsa spre o poziţie de putere absolută tineri răsfăţaţi, nepotriviţi, cu prea puţină pregătire şi experienţă, doar datorită faptului că proveneau dintr-o anumită

Lei Zu –zînă/zeiță a Mătăsurilor. Se spune că a fost prima soție a Împăratului Galben. Unii o consideră Împărăteasă legendară. Tradiția mitică spune că, plimbîndu-se printr-o grădină de duzi, a văzut viermii de mătase. A atins cu degetul unul dintre ei și din el a ieșit un fir, ca un rîu, pe care a putut să-l înfășoare în jurul degetului. În același timp, a zărit și coconul viermelui și și-a dat seama că acela era sursa firelor de mătase. Încă din acele vremuri au fost inventate primele unelte pentru bobinarea mătăsii și împletirea firelor în scopul obținerii unui fir întărit din care să se poată țese mătasea. Fiind cea dintîi crescătoare a viermilor de mătase, i-a instruit pe chinezi în această artă și l-a convins pe Împăratul Galben, soțul său, să planteze duzi în toată țara. Este venerată de chinezi ca ocrotitoare a mătăsurilor și a sericiculturii.

Li – zeul Focului în vechea mitologie. În vremurile mitice, el avea controlul asupra Pămîntului. Cînd s-a întîmplat o răscoală, împreună cu fratele său Chong, zeul Li a restabilit ordinea. Tot atunci, cei doi frați au despărțit Cerul de Pămînt, așa încît zeii nu au mai putut coborî spre a se amesteca printre oameni.

Li Che XianKuan – zeitate daoistă, un nemuritor preocupat de profiturile comerciale. Este funcționar ceresc în Ministerul Bogăției, condus de Tai Chen, Zeul Bogăției.

Lilao Chun – zeu daoist al meșterilor pielari.

Li Nezha – zeu daoist al șarlatanilor și copiilor ștrengari, dar și al proastei dispoziții – supărare, furie, istericale. Se spune că inițial a fost un monstru nemuritor cu trei capete, opt brațe și nouă ochi. Dintre isprăvile lui sînt de reținut uciderea lui Ao Ping, prințul sau dragonul Regal, fiul lui Ao Kuang – regele dragon al Estului – într-o luptă teribilă. Mai mult, Li Nezha l-a înfrînt pe Ao Kuang într-o încleștare aprigă, iar ca rezultat l-a obligat pe acesta, umilindu-l să se transforme într-un șarpe sau un dragon albastru de rang inferior. Se mai povestește că Împăratul de Jad l-a trimis din Cer

jos, pe Pămînt pentru a stăpîni ciuma răspîndită printre oameni și demoni. Li Nezha s-a reîntors pe ascuns și s-a strecurat în pîntecele soției Împăratului. Cînd s-a născut nu a putut fi omorît deoarece purta o brățară magică protectoare. În cele din urmă a fost numit prinț de rangul al treilea.

Ling Bao Tianzong – este unul din cei „Trei Puri“ ai Daoismului, treimea Supremă a zeilor daoiști.

Ceilalți doi sînt Yu-Qing și Tai-Qing. Lig Bao Tianzong cumulează, prin numele său, mai multe epitete: Stăpînul unic cel mai înalt, Venerabilul celest al giuvaierului magic, Maestrul suprem al lui DAO. Ca cel mai sfînt, locuiește și conduce al doilea Cer daoist. Se consideră că există de la începutul Universului. Atunci a avut ca sarcină calcularea Timpului și atribuirea de variate perioade, ca și reglementarea sau controlul principiilor fundamentale Yin și Yang. A dominat a doua fază a creației. El reprezintă, de fapt, elementele energiei și activității. În continuare el controlează Timpul, ascultă trecerea Timpului, întocmește calendare și almanahuri.

Este paznicul textelor sfinte DAO, al scrierilor magice, dar și creează scrieri de același fel sau inventează instrumente de măsurat Timpul.

Ling-Guan – unul din demnitarii cerești. Are însărcinarea de a păzi Palatul Împăratului de Jad. Încă din Secolul al XV-lea i-a fost dedicat un templu în Beijing, unde este venerat în exclusivitate.

Li San-Niang – zeiță daoistă ocrotitoare a Morilor și Morarilor. A fost a treia fiică a zeului Li și soția împăratului Liu Zhiyuan. În tinerețe a inventat roata morii, datorită căreia nu a mai fost nevoie ca morile să fie acționate de măgari.

Li Tian – zeul daoist al artificierilor și al artificiilor luminoase. În Secolul al XI-lea el a folosit pocnitori pentru a-i speria și îndepărta pe demonii din Vest.

Apoi, artificiile și rachetele luminoase au servit la înfrumusețarea atmosferei la festivități. (va urma) Christina Meiţă-Tang

familie. Împăratul decădea, ajungînd să dovedească un comportament din ce în ce mai bizar, ceea ce ducea la anihilarea lui fizică.

de sfetnici înţelepţi precum filosoful Seneca şi prefectul pretorian Burrus. Calmul relativ nu avea să dureze mult.

Tot mai sigur pe sine, Nero a dorit să se elibereze de sub controlul altora si să exercite puterea după bunul său plac.

Prima care a simţit consecinţele acestei noi siguranţe de sine a fost mama lui, care continuase să uneltească pe ascuns. Sătul de intrigile ei, Nero a hotărît să se descotorosească de ea în anul 59 d.Chr. După ce încercarea iniţială de a o îneca în golful Napoli a eşuat, împăratul a trimis un asasin să ducă lucrurile pînă la capăt. Legenda spune că, dîndu-şi seama ce avea să se întîmple cînd ucigaşul s-a apropiat de ea, Agrippina şi-a ridicat rochia şi, într-un act de dispreţ faţă de fiul care comitea matricid, a strigat: „Aici, loveşte-mă în pîntec!“.

După ce mama nu i-a mai stat în cale, domnia lui Nero s-a degradat cu repeziciune, devenind un despot mărunt.

Burrus şi Seneca au fost aduşi în faţa judecătorilor în baza unor dovezi false si, cu toate că în cele din urmă au fost achitaţi, ei și-au pierdut mult din influenţa pe care o aveau. Totuşi, chiar dacă dobîndise un control mai strict asupra pîrghiilor puterii, împăratul a lăsat impresia că pierdea din ce în ce mai mult contactul cu realitatea. S-a îndrăgostit de Popaea Sabina, soţia unuia dintre prietenii săi, şi a hotărît să o ia de soţie. Potrivit istoricului Suetoniu, soţul Sabinei a fost „convins“ să îi acorde divorţul, în vreme ce Octavia, soţia lui Nero, a fost întîi exilată şi apoi asasinată din porunca împăratului – pregătind astfel calea pentru căsătoria lui cu Popaea. În 64 d.Chr., în Roma a izbucnit un mare incendiu, pe care împăratul 1-a contemplat cu indiferenţă. Potrivit istoricului roman Tacit, acel infern fusese declanşat chiar de Nero. Încercînd să distragă atenţia de la propria persoană, Nero a căutat un ţap ispăşitor, pornind astfel prigoana împotriva creştinilor. Tacit relatează atrocităţile comise: „Batjocuri de tot felul s-au adăugat morţii lor.

Acoperiţi cu piei de animale, au fost sfîr­tecaţi de cîini şi au pierit, ori au fost bătuţi în cuie pe cruci, ori au fost daţi flăcărilor şi arşi de vii, pentru a sluji drept lumini la vreme de noapte, după ce lumina zilei s-a stins”. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

Nero (1) Nu dădea dovadă de judecată sau moderaţie şi condamna la moarte pe oricine poftea. Suetoniu Împăratul care „cînta la harpă în timp ce Roma ardea”, Nero (37-68 d.Chr.) a fost ultimul din dinastia lulio-Claudiană care a dus Roma de la republică la conducerea de către un singur om. Crescut în mij­locul violenţei şi al tiraniei, el a domnit cu o vanitate grotescă, mînat de capricii demente şi de un despotism absurd.

Puţini au plîns abdicarea şi moartea lui în haosul creat chiar de el.

Lucius Domitius Ahenobarbus s-a născut în anul 37 d.Chr. în oraşul Antium, nu departe de Roma, în vreme ce împăratul Caligula – unchiul lui Nero – era pe tron.

Ca mulţi alţii, avea să sufere din cauza lui Caligula, fiind silit să plece împreună cu mama lui în exil cînd aceasta a căzut în dizgraţia împăratului. Claudius, succesorul lui Caligula, care abia o executase pe împă­răteasa nimfomană Messalina, le-a îngăduit să se întoarcă. În 49 d.Chr., Agrippina a devenit cea de-a patra soţie a împăratului. Claudius nu numai că l-a adoptat pe Nero, ci l-a făcut moşteni­tor la tron în defavoarea lui Britannicus, fiul său cu Messalina.

Totuşi, Agrippina nu a dorit ca natura să-şi urmeze cursul firesc şi, în 54 d.Chr., l-a otrăvit pe Claudius (soţul ei), în acest fel aruncînd încă de la început un nor întunecat asupra domni­ei fiului ei. Relaţiile dintre mamă si fiu erau si ele încordate, iar în anul următor, cînd Agrippina şi-a dat seama că influenţa ei asupra lui Nero scădea, a pus la cale un complot pentru a-l în­locui cu Britannicus. Descoperind conspiraţia, Nero şi-a otrăvit imediat rivalul şi a alungat-o pe Agrippina din palatul regal sub pretextul că o insultase pe Octavia, tînăra lui soţie. În ciuda unor astfel de intrigi, anii de început ai domniei lui Nero au fost marcaţi de o bună guvernare, în mare măsură deoarece treburile de stat erau gestionate

10

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Te m ă c u v a r i a ţ i u n i

Tema: Iohannis s-a răstit de sub pat la NATO

Recenta ieșire în public a lui Klaus Werner Iohannis, președintele României, cînd a rostit liber un discurs de peste o jumătate de oră, a surprins pe toată lumea, partizani și adversari politici deopotrivă. În primul rînd, pentru că introvertitul Iohannis nu este adeptul băilor de mulțime garnisite cu alocuțiuni atît de lungi. Și al doilea, că de orice îl poți crede în stare, dar nu să-și critice, fie și voalat, stăpînii din SUA, UE și NATO. Cît privește rostirea liberă a unui text atît de lung, nu vă bateți capul cu darurile lui secrete: textul l-a citit după un prompter montat pe camera TV care l-a filmat. Iar după cursivitatea exprimării, fără pauze, poticneli și greșeli gramaticale inerente, se vede că îl citise mai înainte de cîteva ori, ca actorii – repetiție la masă, în tricou și blugi, apoi pe scenă, cu costume, după care urmează avanpremiera pentru cerberii cenzurii, și premiera propriu-zisă, în cazul lui, o banală conferință de presă. Plus nelipsita urechelniță în cazul că aghiotantul Delia Dinu ar fi călcat pe firul microfonului sau, mai rău, cameramanul ar fi venit matol la muncă și ar fi deșurubat prompterul de pe camera de filmat. Dar să lăsăm secretele de culise, care nu interesează.

A interesat, în schimb, natura discursului lui Iohannis, rostit la 12 martie a.c. Omul este primul care, depunîndu-și oficial candidatura pentru funcția de secretar-general NATO, a lansat și o critică la adresa respectivei instituții care este, de fapt, brațul înarmat al SUA dizlocat în Europa cu scopul de a înăbuși în sînge eventualele acte de nesupunere din partea băștinașilor. Spre deosebire de alte dăți, cînd apărea în public arborînd o cravata azur de Mamaia la costumul său bleumarin sau chiar gri petrol, semn al apartenenței la mișcarea globalistă, de data aceasta, dumnealui a preferat o cravată indigo. Ce să însemne această ieșire în decor? Că una e globalismul și alta NATO, ce-i drept, o rudă mai apropiată? Noi ne așteptam să vedem și o insignă sau o cocardă în culorile curcubeului înfiptă la rever, și cînd colo președintele nostru se dedă la acte de nesupunere, mușcă mîna care l-a hrănit și mîngîiat pe bot pînă acum. Ţinînd cont de aceste aspecte, presa scrisă și vorbită s-a împărțit în două tabere și s-a pus pe mărunțit subiectul, căutînd să dibuie motivul real care l-a împins pe Iohannis la un asemenea gest. Bineînțeles, primii au fost partizanii președintelui: Bogdan Chirieac, Radu Tudor sau Cristian Pîrvulescu, care s-au plimbat pe la televiziunile aservite Puterii, să-și preamărească idolul. Culmea ridicolului a atins-o Cr. Pîrvulescu care s-a dedat chiar și la perversiuni lexicale: ,,Iohannis e un politician de o rară calculozitate” (sic!).

Prima variațiune: Mirel Palada – ,,Iohannis este un pitic de aproape doi metri” Sociologul Mirel Palada a rămas un pesedist fidel, deși Marcel Ciolacu l-a ostracizat din motive de nesupunere. Invitat la Marius Tucă, pe YouTube, căci numai pe această platformă se mai pot exprima opozanții Puterii, și supus la întrebări chinuitoare de vicleanul caracalean (apropo, ce-o mai fi făcînd fratele său siamez Dan Diaconescu?), acesta și-a început explicațiile cu un banc. Cică un pitic a intrat într-o cîrciumă să ia o bere. Și neajungînd cu banii la înălțimea tejghelei, tot sărea: ,,O bere, vă rog, o bere!”. Dar nu-l vedea și auzea nimeni. O dată, de două ori. Furios, s-a dus în spatele tejghelei, să se certe cu cîrciumarul. Dar acolo a dat peste un alt pitic sărind la fel: ,,De care bere vreți?”. În opinia lui Palada, și Iohannis al nostru se arată la fel: ,,Vreau și eu în NATO!”. Dar acest om, lipsit total de curaj și idei, n-a acționat de capul lui. Degeaba are aproape 2 metri și 52 la picior, precum Gogea Mitu, căci la butoanele

României acționează alții. Tupeul lui de ultimă oră s-ar putea explica prin aceea că și alte țări, precum Ungaria, Bulgaria, Polonia sau Slovacia, au început să se plîngă de politica UE care, fară rușine, de mai multă vreme, guvernează aplicînd o dublă măsură condamnabilă: carnea și măduva grasă merg spre țările occidentale, iar osul şi zgîrciurile spre cele răsăritene. Această situație nu se mai poate tolera. Drept urmare, dintre toți liderii acestor țări a fost ales tocmai Iohannis, să se ceară în audiență la Ursula și să protesteze pe baza faptului că, fiind și el neamț, ar putea să o convingă să fie la fel de generoasă și cu cei mici. În această notă și-a încheiat Mirel Palada contribuția, trăgînd nădejde că schimbarea atitudinii lui Iohannis, văzut și ca un răzvrătit, nu numai ca un supus, cum a fost în ultimii ani, va dura mai multă vreme. Iar în ceea ce-l privește, nu-i va da prin cap să-i trimită acasă, la ceas de noapte, Volga neagră, ca răspuns la atitudinea lui de frondă față de politica antiromânească a lui Iohannis.

A doua variațiune: – ,,Așa cum a distrus o țară, Iohannis poate să distrugă și NATO” Sunîndu-l la domiciliu, Marius Tucă i-a cerut opinia și ziaristului Ion Cristoiu în legătură cu anunțul făcut de Klaus Iohannis. Omul, filoputinist declarat, tocmai urmarea pe DVD un serial rusesc pe care abia îl achiziționase prin Mica publicitate, dar nu s-a supărat de întrerupere. Ba mai mult, părea că abia aștepta să-și dea și el cu părerea. Pe baza vastei sale experiențe de viață, marele găgeştean a avansat două ipoteze. Prima a pornit de la performanța lui Iohannis de a face praf România în numai 10 ani. Bineînțeles că Putin, care are oameni la Cotroceni, în aparatul de Stat și în Parlamentul României, a aflat și i-a cerut, fără menajamente, săși desfășoare acest talent și în scopul mai nobil de a distruge NATO din interior. Disponibil la orice sugestie care i-ar putea aduce un beneficiu, sau poate bine pilotat, Iohannis s-a gîndit să joace la două capete, și cu SUA, dar și cu Rusia, căci nu ştii cum se întoarce roata. Nu e nimic nedemn în această atitudine, căci dacă răsfoim cartea de istorie, găsim numeroase cazuri cînd principii de ieri și miniștrii de astăzi au procedat la fel: cînd cu barbarii împotriva romanilor, cînd cu romanii împotriva barbarilor; cînd cu rușii împotriva turcilor (vezi cazul cu Dimitrie Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu), cînd cu nemții împotriva sovieticilor, cînd cu sovieticii împotriva nemților; iar acum, cînd cu americanii împotriva ruşilor, dar e posibil ca mîine să se găsească cu rușii împotriva americanilor. Nu e bine să fii inflexibil într-o lume atît de schimbătoare. Politica aceasta cu întorsul armelor a adus întotdeauna fericirea pentru țările mici, căci, vorba lui Vlahuță: ,,Ca trestia ne-am îndoit sub vînt, dar nu ne-am rupt”. Și mergînd pe firul logicii, a mai adăugat Cristoiu, nimeni nu s-ar mira văzîndu-l pe Iohannis, cît de curînd, echipat în uniformă de general KGB. A doua ipoteză lansată de Cristoiu a fost că Iohannis a acționat și la sugestia venită de departe, tocmai din tabăra republicană a lui Trump, care a declarat că, dacă

se înfurie, de îndată ce va veni la Casa Albă, va demola ­ NATO, această sursă de gîlceavă între SUA și Europa.

O altă mișcare va fi să le trimită la cratiță pe madamele Hillary Clinton, Victoria Nuland și Michelle Obama, antirusoaice de nestăpînit, care nu visează decît să radă Rusia de pe harta lumii.

A treia variațiune: Cu Cozmin Gușă – ce-ai în gușă și-n căpușă: ,,Iohannis, omul negru” Și Cozmin Gușă s-a adăugat grupului tot mai numeros, care face politică antiiohannistă. Bineînțeles că la emisiunea lui zilnică, pritocită acasă, la Cornu, și difuzată și pe YouTube, și la Radio-Gold FM, cînd n-a lăsat să treacă nebăgată în seamă ieșirea neașteptată a lui Iohannis împotriva NATO. Ce să-l fi apucat pe bravul nostru prezident care, nedorind să fie sluga rușilor, a ales să-i servească pe americani, s-a întrebat Gușă, de s-a răzvrătit împotriva împilatorilor săi? Și întorcînd chestiunea pe toate fețele, acest vajnic ziarist, și el uns cu toate alifiile, a ajuns la următoarele concluzii pe care ne permitem să le redăm într-o formă telegrafică. ● Căderea imperiului american sub Biden. ● Dezvoltarea statului mafiot al Maiei Sandu, amica lui Iohăniţă. Presa din Romania nu suflă un cuvințel nici despre atacurile antiprezidenţiale tot mai vehemente ale unei procuroare de la Chișinău. ● Potrivit unor sondaje nepublicate, românii l-ar dori ca președinte pe Donald Trump, prim-ministru pe Viktor Orban și Putin ministru de Interne. Ce ziceți de treaba aceasta? ● Generalul Pahonţu își servește șeful, nu Patria. ● Putregaiul de la DIA, cu milionaşe sfeterisite de un general unsuros. ● Atîta vreme cît Geoană servește NATO, e vai de România. ● Cîţu, premierul-dezastru, încă neanchetat. Dar nu e timpul pierdut. ● Iohannis s-a autopropus șef la NATO, uimindu-i pe toți. Cine e România și cine e Iohannis? ● Cît mai stă Iohannis la Cotroceni? ● Doar dacă l-a pus Putin să o facă, în vederea că va distruge și NATO? ● Ciucă și Ciolacu au priviri bovine. ● Grupul infracțional al sereiştilor lui Coldea și tăcerea suspectă a Statului pun în pericol securitatea României. ● Statul e Coldea, statul subteran, în timp ce Statul oficial e apă de ploaie. Jupînul cel mare e Coldea care îi are la mînă pe toți, inclusiv pe Iohannis cu casele alea luate pe neve, cînd era primar la Sibiu, cu implicarea în vînzarea de copii din anii ’90 și cu numirea lui ca președinte în 2014, fiindcă era incompatibil. Buni de puşcărie ar fi şi Coldea, şi judecătoarea Lidia Stanciu care l-au găsit compatibil. ● Ce nu fac autorităţile plătite să facă, o fac jurnaliştii. ● Pe Coldea l-a adus la Putere Băsescu în anul 2006, și de atunci controlează tot în România, se crede un Edgar Hoover al României. Cine îi pune piedică? ● În perioada Năstase s-a dat liber firmelor acoperite ale SRI, să facă speculații financiare. Mai ales afaceri de import-export. ● Statul subteran, paralel și ocult al lui Coldea a surclasat statul la vedere, fără nici o putere a lui Iohannis, pe care nu l-a informat nimeni că este în sarcina lui grija pentru populație. ● Coldea și traficul de (țineți-vă bine): droguri, arme, alcool, carne vie, medicamente, automobile furate din Europa și reînmatriculate în România, imobiliare, cămătărie, traficul cu legume și fructe, armament, muniție și cereale ucrainiene, spălare de bani, mercenari, creșterea preţurilor și a inflaţiei, telefonie mobilă, criptomonede, IT. ● Hellvig, un director al SRI de paie, Coldea e un director secret. ● Băsescu: ,,Coldeo, ce mai faci? Nu mai treci pe la mine cu niște cash, că am și eu cheltuieli?” ●Trump vrea să încheie războiul din Ucraina, să nu cadă de prost, livrînd miliarde de dolari ca ajutoare, bani care însă ajung în buzunarele oligarhilor lui Zelenski, dar Europa vrea război în continuare. ● România nu duce lipsă de specialiști, duce lipsă de caractere. Un specialist fără caracter face prăpăd. O populație fără caracter este o gloată. O lume fără Dumnezeu e o grădină zoologică.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Frumuseþile Trascãului (de ieri ºi azi)

Mărturisesc că, pînă acum, cuvîntul trascău nu mă ducea cu gîndul decît la Munții Trascăului – o importantă grupă montană a Munților Apuseni – sau la celebrul rachiu de fructe. Am aflat însă că Trascău (azi Rimetea) este și numele unui vechi sat din Transilvania, din județul Alba, considerat de reporterii de la mondonews.ro ca fiind unul dintre cele mai frumoase sate din România. Interesant este că în anul 1933 un reporter al revistei „Realitatea Ilustrată” – L.U. Molnar – era și el impresionat de frumusețea localității situate în nordul Depresiunii Trascăului.

Să îl însoțim așadar pe reporterul interbelic în vizita sa prin Trascău (denumire utilizată pînă în anii ‘60; localitatea poartă azi numele de Rimetea). „Un drum greu, pe o șosea plină de gropi, într-un autobuz care face cursa de la Cluj la Turda; și totuși un drum pe care niciodată nu-l poți regreta; dacă n-ar fi decît minunata vale a Arieșului și încă plimbarea nu ar fi fost făcută de prisos; ajungînd însă apoi la Trascău, simți adevărata plăcere: melodiile vesele ale poporului care locuiește acolo se prelungesc din munte în munte, contribuind la pitorescul fermecător al tabloului.

Este Duminecă. Clopotele bisericilor sună toate, în vreme ce poporul merge gătit la rugăciune. Căruța de țărani, care înlocuiește în momentul de față autobuzul, merge lin, de astă dată pe un drum admirabil. Cerul este albastru, fiind pictat ici-colo de un norișor alb. La

fiecare cotitură ai o surpriză nouă; totuși la un moment dat, atenția se concentrează asupra unei stînci de o formă bizară, care-ți face în primul moment impresia unui monstru marin. Stînca datează din timpuri străvechi, fiind utilizată chiar de Romani ca punct de observație.

La fiecare pas, forma pietrei se schimbă. Despicăturile încep să iasă la iveală și întregul complex se deslușește abia acum.

Primele case apar alături de plopii tremurători. Un stil de clădiri cu totul aparte, dînd impresia peste tot de mulțumire și de înțelegere generală. În mijlocul satului se găsește biserica al cărei turn uriaș în patru colțuri are săpat în el anul 1829. Poporul iese tocmai din biserici.

Se remarcă la tot locul o veselie exuberantă. Are oare curcubeul atîtea culori? Bărbații poartă, aruncată numai pe un umăr, o haină scurtă numită «Karzagany», călcînd mîndri și siguri de ei. Femeile, fetele și copiii rîd mereu, fiind înveșmîntați cu porturi de toate culorile. Cu toții dispar apoi în casele albe și frumoase.

Acesta este poporul din Trascău. Originea lui trebuie căutată prin anii 1141-1161, cînd Geysa II s-a stabilit acolo cu poporul lui; de asemenea minerii bavarezi s-au stabilit în acele regiuni sub contele de Stiria. Din această amestecătură de Bavarezi și Stirieni a chemat regele maghiarilor Geysa II minerii la Trascău, dîndu-le privilegii speciale. Satul și documentele au fost arse cu prilejul invaziilor, pentru a fi apoi pus la loc sub domnia

lui Endre III în anul 1291 cu aceleași privilegii. Ei nu plăteau impozite și nu erau obligați la serviciul militar.

Trascăul era considerat «Libera villa».

Partea germanică a strămoșilor a lăsat încă și astăzi nume de familie ca Ekhardt, Gendel, Anger, Faber, Griwald și Gabel. Locuitorii Trascăului nu se mai ocupă azi cu lucrul minelor de fier. În case domnește totuși belșugul.

La picioarele stîncii «Szekelyko» ei exploatează pămîntul și acest lucru le rentează foarte bine. Nimeni nu vorbește nemțește aci. Cu toate că întîlnești de multe ori figuri blonde – adevărate tipuri germane – nu auzi vorbindu-se decît românește și ungurește. Ei țin totuși la portul lor vechi din mătase grea și colorată, cu toate că acestea costă foarte scump”.

Sursa: Art. „Poporul din Trascău”, revista „Realitatea Ilustrată”, 7 decembrie 1933

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

În decembrie 1846, Cummins a declarat ziarului The Times că el şi alţi patru oameni merseseră întrun „cătun nenorocit”, ducînd cu ei cît de multă pîine putuseră. A fost mirat să-l găsească părăsit, în aparenţă.

Apoi, a intrat în unul dintre bordeie: „Şase siluete famelice, scheletice, de o paloare cadaverică, ce păreau moarte, stăteau înghesuite într-un colţ pe o grămadă de paie mizerabile, acoperite doar cu o cergă zdrenţuită pentru cai... Îngrozit, m-am apropiat de ele şi, auzind nişte gemete stinse, mi-am dat seama că erau încă vii – patru copii, o femeie şi ceea ce mai rămăsese dintr-un bărbat tremurau, cuprinşi de friguri”. Cînd a plecat, a fost „încon­jurat de cel puţin 200 de asemenea fantome, nişte spectre atît de înspăimîntătoare, încît n-ar putea fi descrise în cuvinte, ce sufereau fie de foame, fie de friguri.

Strigătele lor demonice încă îmi răsună în urechi... M-am trezit apucat de o femeie care ţinea în braţe un copil abia născut şi care avea în jurul şalelor restul unui sac murdar – singura bucată de pînză cu care se acopereau şi ea, şi copilul... O mamă, ea însăşi cuprinsă de friguri, a fost văzută în aceeaşi zi tîrînd cadavrul copilei sale, o fată de vreo 12 ani, complet dezbră­cată, şi lăsîndu-l pe jumătate acoperit cu pietre”. Într-o casă din Skibbereen, „medicul de la dispensar a găsit şapte nefericiţi care zăceau, incapabili să se mişte, sub aceeaşi manta. Unul murise de ore întregi, dar ceilalţi nu erau în stare nici să se mişte ei înşişi, nici să mute cadavrul”. El a relatat un alt incident în care poliţiştii intraseră cu forţa într-o casă, după ce li se adusese la cunoştinţă că cei dinăuntru nu dăduseră semne de viaţă de mai multe zile, şi găsiseră două cadavre zăcînd pe podeaua de pămînt, „pe jumătate mîncate de şobolani”.

Cam tot pe atunci, un funcţionar local le scria superiorilor săi: „Deşi nu pot fi lesne impresionat, mărturisesc că am fost doborît de amploarea şi intensitatea suferinţei la care am fost martor”. Pe cîmpurile cu napi, a văzut oameni împrăştiaţi „ca un stol de ciori înfometate, devorînd napii cruzi, majoritatea fiind pe jumătate dezbrăcaţi, tremurînd în zăpadă şi în zloată, scoţînd exclamaţii disperate, în timp ce copiii lor ţipau de foame”. Mulţi n-au avut de ales şi au ajuns să mănînce urzici, rădăcini şi iarbă, dar, de-a lungul întregii perioade de foamete, s-au trimis neîncetat în afara Irlandei cereale şi animale. Un scriitor irlandez a văzut „cirezi imense de vite, oi şi turme de porci... dispărînd în largul mării la fiecare flux, în fiecare dintre cele treisprezece porturi ale noastre, îndreptînduse spre Anglia”. Pentru guvern, probabil că acesta era

doar mersul normal al pieţei, dar în Irlanda au izbucnit revolte. La Youghal, lîngă Cork, ţăranii au încercat fără succes să pună mîna pe o încărcătură de ovăz, în timp ce la Dungarvan soldaţii britanici au deschis focul asupra mulţimii, ucigînd doi oameni şi rănindu-i pe alţi cîţiva.

Copleşit de suferinţa din vestul Irlandei, inspectorul-şef al pazei de coastă, sir James Dombrain, a ordonat să se distribuie alimente şi a fost mustrat public de sir Charles Trevelyan, funcţio­narul britanic de stat însărcinat cu operaţiunile de ajutorare. Guver­nul fusese nevoit să reia importurile de porumb în decembrie 1846, dar, cu toate acestea, a încercat să limiteze operaţiunile de ajutorare.

Guvernul dorea ca toţi cei care aveau nevoie de ajutor să fie trimişi în azilurile de săraci, aşa cum se întîmpla în Anglia, dar azilurile din Irlanda nu puteau găzdui decît aproximativ 100.000 de persoane şi era evident că, nu peste mult timp, aveau să fie copleşite, aşa că liberalii au iniţiat de urgenţă un program de asistenţă „în exterior”, cu toate că şi acesta impunea condiţii foarte restrictive. De exemplu, nici o persoană care dădea în arendă peste 1.000 de metri pătraţi nu avea dreptul la ajutor, chiar dacă terenul său nu-i aducea nimic, şi atît timp cît se mai găsea de mîncare în zonă nu trebuia să se deschidă nici un depozit de alimente deţinut de guvern.

Cel din Skibbereen a fost închis pînă la 7 decembrie, deşi în noiembrie muriseră mulţi oameni, şi existau reguli stricte cu privire la preţurile cerute, întrucît guvernul nu voia să vîndă mai ieftin decît comer­cianţii locali. Aşa că porumbul pentru care guvernul plătise 13 lire sterline pe tonă era vîndut în depozite cu 19 lire tona. Mîncarea gratuită era împărţită numai infirmilor şi numai dacă nu mai rămă­seseră locuri libere în azilul de săraci din localitate.

Sir Ronald Routh, un ofiţer cu rang înalt, era însărcinat cu organizarea operaţiunilor de ajutorare, dar, în mod evident, nu era pe de-a-ntregul la curent cu ideologia pieţei libere. Ofiţerul s-a plîns că grînele şi ovăzul erau exportate din Irlanda în timp ce oamenii mureau de foame şi a încurajat comisiile locale să înfiinţeze cantine pentru săraci. În martie 1847, în ciuda opoziţiei guvernului, aproape 750.000 de persoane primeau „ajutor în exterior”. Adeseori, era vorba efectiv de programe de creare a locurilor de muncă - oamenilor înfometaţi cerîndu-li-se să construiască şosele de calitate care duceau de nicăieri înspre nicăieri. (va urma) JOHN WITHINGTON

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (30) Marea foamete din Irlanda (2)

Reverendul Samuel Montgomery din Ballinascreen, comitatul Londonderry, scria: „În luna septembrie, pre­ tu­tindeni, aerul era impregnat de duhoarea cartofilor putreziţi”. De această dată, se pare că s-au stricat culturile de pe întreaga insulă, iar preţul cartofilor a crescut de la doi şilingi pentru 50 de kilograme pînă la şapte şilingi, apoi pînă la 12, iar asta dacă mai puteau fi găsiţi. Din nefericire pentru Irlanda, conservatorilor lui Peel le-a succedat guvernul liberal al lordului John Russell, care era de părere că a interveni în evoluţia pieţei nu era numai o imprudenţă, ci şi o ticăloşie. El credea cu ardoare că, dacă irlandezilor li s-ar fi oferit pur şi simplu alimente, aceştia ar fi devenit leneşi şi dependenţi, aşa că guvernul a stopat importarea porumbului. Aceasta putea fi lăsată fără nici o grijă în seama iniţiativei private. În 1846, mana s-a răspîndit mult mai mult, iar iarna care a urmat a fost neobişnuit de aspră. Foametea a început să facă ravagii prin ţară. Ca întotdeauna, a adus cu sine şi numeroase boli. Cea mai răspîndită era hidropizia: „Mai întîi membrele, apoi trunchiul se umflau înspăimîntător şi în cele din urmă crăpau”.

Dintre vic­time, mulţi erau copii: „Prea firavi pentru a sta în picioare, cu micile lor membre subţiate, mai puţin în locurile în care descărnarea fusese înlocuită de umflături îngrozitoare”. Apoi, mai erau şi scorbutul, în urma căruia oamenilor le cădeau dinţii şi li se înnegreau picioarele din cauza spargerii vaselor sangvine, şi, ca întotdeauna, tifosul. Teama de boală îi făcea pe părinţi să-şi abandoneze copiii, iar pe copii să-şi părăsească părinţii. Ziarul Belfast Newsletter a descris „făpturile trase la faţă, cu chipuri pămîntii, numai piele şi os... întinse la pămînt pe trotuarele străzilor şi podurilor noastre”. Comitatul Cork a fost deosebit de greu afectat, iar funcţionarul public local Nicholas Cummins avertiza guvernul că, dacă nu se furnizau imediat „cantităţi mari” de alimente, perspectivele sînt îngrozitoare..., oamenii trebuie să moară”.

România de lîngã noi – România realã

COMASAREA HOȚIEI ȘI A SĂRĂCIEI (I) (urmare din pag. 1) Manevra domnilor Ciolacu și Ciucă, secondați de cîțiva oameni cu greutate din cele două formațiuni politice, manevră pitită în spatele „democrației”, narată de premier cu cîteva rînduri mai înainte, este atît de prost mascată încît sare în ochi de la o poștă, lăsînd să se vadă adevăratul scop al mascaradei comasării și îmbîrligării alegerilor încît acestea să asigure, în continuare, domnia celor două partide la conducerea României. 9 iunie – alegeri europarlamentare și locale; 15 și 29 septembrie – alegeri prezidențiale; 8 decembrie – alegeri parlamentare – acesta este calendarul alegerilor pentru care PSD și PNL au încălcat tot tacîmul de principii politice, etice și constituționale. Călcîndu-și în picioare propriile statute și vederi politice, dar, în primul rînd, nesocotind voința cetățenilor României apți pentru vot, PSD și PNL – două entități politice care funcționează într-o așa-zisă simbioză contra naturii – au făcut front comun împotriva accederii la putere (prin mijloace democratice, în fața urnelor de vot) a singurului partid care le suflă în ceafă – Alianța pentru Unirea Românilor, condus de George Simion.

Pentru a-și motiva mijloacele murdare (și necon­ stituționale) cu care vor să închidă gura noului val de români patrioți, care propun o schimbare în politica autohtonă, nu de dragul schimbării, ci cu argumente concrete, în dorința reală de a salva România din marasmul actual, la care s-a ajuns tocmai datorită politicii antiromânești generată de PSD și PNL, cei doi președinți de partid au luat în brațe sloganul luptei împotriva... extremismului, inducînd în mentalul Poporului Român ideea că AUR, în frunte cu liderii săi, sînt nocivi pentru societatea românească, aceștia practicînd (și popularizînd) extremismul în politică. Pentru că am constatat, și cu alte prilejuri, că atunci cînd comentează anumite subiecte Marcel Ciolacu nu stăpînește în mod corect termenii lexicali ai discursului dumnealui, construind sintagme anapoda, o frazeologie fără conținut real, îi vin în ajutor reproducînd (conform DEX – Dicționarul Explicativ al Limbii Române) ce se înțelege prin expresia „EXTREMISM”. Iată definiția de la pagina 408: „Extremism – Atitudine, a unor curente, mișcări, persoane politice care, pe baza unor opinii, idei, păreri exagerate, unilaterale, extreme, urmăresc prin măsuri violente sau radicale să impună programul lor”.

Punîndu-i în față acest text, sînt sigur că n-ar putea premierul Ciolacu să demonstreze care idei din Programul de guvernare al AUR, și care opinii ale liderilor acestui partid se încadrează în sintagma „măsuri violente și radicale” – ipostază care ar caracteriza poziția de extremism a celor acuzați de această atitudine. Desigur, pentru a-și acoperi intențiile malefice în a pregăti terenul de scoatere în afara legii a AUR, Marcel Ciolacu interpretează acțiunile patriotice ale AUR, în speță ale președintelui acestui partid, domnul George Simion – acțiuni ce vizează unele dintre cele mai stringente probleme cu care se confruntă România, pe mai toate planurile (colapsul economiei, corupția, sănătate, cultură, învățămînt, relațiile internaționale etc.) ca... generatoare de violență și radicalism.

Din ceea ce am scris pînă acum, apare destul de pregnant care este mobilul defăimării politicii AUR, în viziunea antinațională a premierului Marcel Ciolacu – inducerea în rîndul opiniei publice a ideii nocive că votînd AUR, la viitoarele alegeri, românii se asociază cu un partid extremist, adică un partid care ar face mult rău României și Poporului Român, atrăgîndune dezaprobarea statelor din Uniunea Europeană și, eventual, sancțiuni, cînd realitatea este pe dos: politica preconizată de AUR urmărește scoatere României din colapsul general în care se află, canalizarea politicii interne pentru îmbunătățirea vieții omului de rînd, și a politicii externe, în vederea închegării unor relații cu toate statele lumii, relații bazate pe respectul reciproc și neamestecului altui stat în treburile interne ale României. Numai dacă extrapolați aceste comandamente cu interesele actuale ale PSD și PNL – de punere a României la dispoziția totală a altor puteri (în primul rînd a SUA), cu pierderea în mare parte a prerogativelor naționale și înstrăinarea, într-un mod de-a dreptul criminal, a principalului patrimoniu național, în mîinile oligarhiei internaționale – deducem imediat interesul (am putea spune și ura) cu care alde Ciolacu și Ciucă se zbat de ceasul morții să scape de AUR. Pînă una alta, să nu uite proverbul „De ce ți-e frică, de aia nu scapi!”.

Uite unde este extremismul!

Pentru că, prinși în vîltoarea vieții și a problemelor grave care apar, subjugați și de propaganda guver­ namentală, ostilă AUR, oamenii uită ce s-a întîmplat nu chiar așa demult în societatea românească, în raport cu politica partidelor de la putere, dirijate de însuși președintele României, domnul Klaus Iohannis, vă propun să privim înapoi, să redescoperim atitudini și reacții ale celor care, azi, promovează discordia în rîndul societății, acuzînd AUR tocmai de ceea ce ei au săvîrșit.

Era în perioada în care pe scena politică românească nu încăpeau alături PSD și PNL, nu că nu ar fi avut loc, ci pentru că acești conducători care astăzi se pupă în public fără nicio rușine, pe vremea aceea erau dușmani ireductibili, pegătiți să se sfîșie între ei pentru ciolanul cel mai de soi. Aflîndu-se la putere, PNL, sub cîrmuirea președintelui Iohannis, arunca în direcția PSD săgeți otrăvite, pe care scria cu cerneală simpatică – dincolo de ura nativă – extremism, cuvîntul magic cu care alianța politică actuală vrea să îngroape definitiv șubreda democrație dîmbovițeană. Vă mai amintiți

cum președintele Republicii, neamțul Klaus Iohannis, ne-a predat o lecție de limba maghiară, supărat pe P......S......D......, pentru discutarea în Parlament a unui proiect cu referire la așa-zisa autonomie a Ținutului Secuiesc: „Jo napot kivanok, Ciolacu!”. Ce-a declarat mai departe, din amvonul lui de la Cotroceni, sfidează orice brumă de democrație care mai pîlpîia în România, reliefînd justețea intertitlului de mai sus: „Este incredibil unde s-a ajuns cu acest PSD! În timp ce noi, eu, guvernul, celelalte autorități ne luptăm pentru viețile românilor, ne luptăm ca să scăpăm de această pandemie, PSD, marele PSD, se luptă în birourile secrete din Parlament, ca să dea Ardealul ungurilor. (...) Eu nu mai vreau ca această majoritate toxică pesedistă să hotărască împotriva României și împotriva românilor”.

Analizînd citatul de mai sus, în conjunctura politicii actuale românești, desprindem cel puțin două idei, ca învățămînt: PSD-ul, blamat și aruncat la gunoi de Iohannis, a fost partidul care i-a salvat „partidul meu” de la o catastrofă iminentă, dar și propriul fotoliu de la Cotroceni; cea de-a doua constatare este legată direct de PSD, în speță de președintele acestuia, Marcel Ciolacu: după ce PNL, în frunte cu Iohannis, l-au călcat în picioare, vărsîndu-i cazane de lături politice românești pe cap, și împroșcîndu-l cu toate excrementele gîndirii unite Iohannis – Ciucă, Marcel Ciolacu s-a șters cu mîneca de la cămașă, s-a prefăcut că stă cam prost cu memoria, și a bătut palma cu PNL (cu Iohannis, indirect), cică „pentru salvarea României”! Despre cum a „salvat-o” am văzut și vom mai vedea. Punctul culminant pe care l-au atins, cu prilejul acestui an electoral, a dat în vileag ideea celor două partide de a se salva reciproc, indiferent cu ce sacrificii din partea societății și cu ce compromisuri aproape mortale. În acest plan diabolic, acela de a îngropa partidele din opoziție, în special pe AUR, au aplicat dihonia în ce privește poziția lor față de extremism, creînd două fronturi de extremism: un extremism bun și altul rău, încadrarea în cele două extreme fiind lesne de ghicit. În acest plan de atac asupra AUR, este interesant de constatat modul în care PSD și PNL (o formație de stînga, cealaltă de dreapta), provoacă o confuzie voluntară între naționalism și extremism, punînd pe seama celui de-al doilea termen manifestările directe ale unui număr masiv de români care vor să împărtășească ideile curate ale acestul sentiment ce ne înnobilează credința și conștiința: naționalismul – mai nou, suveranismul – idealul ce ar trebui să ne anime pe toți, indiferent de natura politică a unui partid sau altul.

După cum se poate constata, domnul Marcel Ciolacu, secondat de domnul Nicolae Ciucă – avîndu-l pe post de demiurg pe domnul Klaus Iohannis – iau hotărîri la nivel național, cică în numele Poporului, fără a solicita părerea acestui Popor. Mai mult, pentru a-și oficializa năzbîtiile lor propagandistice fac, cică, un sondaj de opinie, în care 53% dintre cei chestionați sînt de acord ca alegerile europarlamentare să fie comasate cu cele locale. Vă amintiți ce-a zis Iohannis cînd s-a autopropus pentru funcția de șef al NATO?: „Am decis să intru în competiție pentru funcția de secretar general al NATO. Îmi asum această candidatură în numele României, cu toată responsabilitatea”. Vedeți, deși România nu i-a dat niciodată mandat pentru asemenea funcție, Iohannis, speculînd poziția de președinte, se crede stăpînul „coloniei” numită România, și face ce vor mușchii lui cu această țară. După cum se poate constata, pe Iohannis l-au copiat Ciolacu și Ciucă atunci cînd iau măsuri arbitrare, în dezacord cu Legea dar, mai ales, într-o totală sfidare a voinței poporului român.

Hai la tîrgul de alegeri!

De cînd au început pregătirile pentru gestionarea celor patru runde de alegeri din acest an s-a dat drumul și la bîlciul cu acest subiect, repetatele schimbări de opinii și divergențele dintre cele două partide protagoniste făcînd deliciul spectatorilor, dar și dînd la iveală murdăria politică în care ne aflăm. După operațiunea subversivă de comasare a alegerilor, în scopul arătat mai sus, a urmat aranjamentul floral, conform căruia, cele două partide vor participa pe lista comună la europarlamentare, în bătălia pentru ocuparea celor 33 de locuri la care are dreptul România în Prlamentul de la Bruxelles. Zis, dar mai greu de făcut. Acum este momentul cînd intră în scenă politicienii din cele două partide care, deși nu se încadrează în sloganul „Frate, frate, dar, brînza e pe bani” (pentru că nici frați de cruce nu sînt), vor să pară, la suprafață, că se scaldă în aceeași apă de ploaie, înapoia cortinei, însă, se bat, cap în cap ca berbecii.

Penibilul maxim a fost atins la subiectul cine să deschidă lista comună a europarlamentarelor, unde am asistat la un bîlci combinat cu circul, de mai mare rîsul, dacă n-ar fi fost de plîns. Mimînd destul de rudimentar jocul democrației, PSD și PNL s-au scremut cîteva săptămîni să ajungă la un consens în privința „eroului” cap de listă, cel care va lumina calea celorlalți europarlamentari ai coaliției. Cine să fie? Cine să fie?

Fostul premier Mihai Tudose, din partea PSD? Fostul jurnalist Rareș Bogdan, din partea PNL? Sau, ca altă inovație – ambii, în tandem? Iată că, săpînd tot mai adînc în terenul așa-zisei democrații dîmbovițene, PSD și PNL au dat de filonul de aur al unui europarlamentar, cică independent, fără afiliere politică, persoana care îndeplinea aceste sufragii fiind o doamnă – Ramona Chiriac, șefa reprezentanței Comisiei Europene în România, o doamnă cu un impresionant CV în problematica Uniunii Europene. Să nu uităm aportul esențial al doamnei Ramona Chiriac în ceea ce privește implementarea în România a tuturor aberațiilor care i-au trecut prin cap șefei acesteia, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, fapt pentru care, iată, a venit și recompensa. Însă, surpriză! Cînd apele păreau că s-au liniștit, lista avînd în frunte omul potrivit și acceptat de Coaliția PSDPNL, chiar în ziua validării candidaturilor pentru locurile eligibile pentru Parlamentul European, explodează bomba: Ramona Chiriac s-a răzgîndit și s-a retras din cursa pentru Bruxelles! Panică, discuții, supoziții, totul părînd a fi o ceață densă așternută peste ochii domnilor Ciolacu și Ciucă, supărați că Ramona le-a stricat jucăria europeană, aruncîndu-i din nou în labirintul căutării persoanei onorată cu marea deschidere a listei europarlamentarilor. Pentru că cei doi șefi de partid n-au dat nici o explicație concretă despre motivul retragerii doamnei Ramona Chiriac, pe surse s-a aflat „secretul”: după alegeri și după instalarea la Bruxelles, Ramona Chiriac și-ar fi dorit o funcție de comisar european – ambiție neacceptată de liderii PSD.

Pînă se repară deraierea de pe șină a locomotivei care trebuia să tracteze euro­ parlamentarii Coaliției, să ne mîndrim cu cîteva nume de pe actuala listă comună a celor două partide în alegerile europarlamentare. De ce ar trebui să ne mîndrim? Punînd ghilimelele de rigoare la acest verb, ne „mîndrim” cu Vasile Dîncu (ce liniștit va dormi el în fotoliu de europarlamentar!); cu Adina Vălean (actual comisar pentru transporturi), care n-a făcut nimic pentru a reglementa asaltul transporturilor ucrai­ nene la frontiera de est, blocîndu-i pe transportatorii români de cereale, băgîndu-i chiar în faliment!

Rezolvînd într-un fel problema candidaților pentru europarlamentare, bîlciul alegerilor și-a amplificat spectacolul odată cu jocul candidaților unici pentru alegerile locale. Analizînd gravele probleme întîlnite pe acest palier al alegerilor, ne-am convins de magnitudinea compromisului acceptat de cele două partide (mai bine zis, de cei doi președinți) în ceea ce privește candidatura pe liste comune. În mirajul lor, de Fata Morgana, de acaparare, pe încă patru ani, a frîielor conducerii României – cu mărețele avantaje ale sinecurilor ce le asigură întregului lor arbore genealogic, Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă au tratat cu superficialitate radicalismul politic dintre platforma PSD și platforma PNL, mai ales la nivelul unor localități însemnate, ca putere economică și posibilități de dezvoltare. Așa au apărut, de pildă, problemele la București, unde, pentru detronarea lui Nicușor Dan calculele comune s-au împărțit între Gabriela Firea și Sebastian Burduja, soluție dovedită incertă întrucît niciun partid din cele două nu are curajul să-și înfrîngă propriile orgolii și să lase drum gîndirii pragmatice în rezolvarea problemei respective.

La PSD, cel puțin, jocul de-a v-ați ascunselea electorală cu fostul primar Gabriela Firea a fost jenabil, ducînd în derizoriu o problemă de stringentă actualitate, la care sînt conectați toți bucureștenii – alegerea primarului general. De fiecare dată cînd se dezbătea în public această propunere, părțile jucau un fel de șotron politic, oferind imaginea unuia care se milogește să fie propus candidat pe acest post, și a altuia care, deținînd momeala în undiță, o aruncă din cînd în cînd, retrăgînd-o la vreme, astfel ca doamna Firea să rămînă continuu cu ochii (de multe ori plînși) ațintiți spre fotoliul din Primăria Capitalei.

După tam-tamul cu Firea și Burduja la București, mergînd aproape orbește în desemnarea unui candidat imbatabil, Ciucă și Ciolacu au dres busuiocul, scoțînd din jobenul lor politic un doctor, persoană onorabilă, de altfel, dar străină complet de balamucul care este la Primăria Generală – Cătălin Cîrstoiu, managerul Spitalului Municipal. Multă lume, făcînd trimitere la un alt medic, fost primar general la București, Sorin Oprescu, crede că alegerea actuală poate fi cartea cîștigătoare. Personal, mă îndoiesc de această previziune. Nu doar gîndul la postura ingrată în care se află, astăzi, medicul Sorin Oprescu, ci și realizările nesemnificative ale mandatului acestuia mă fac să cred că Nicușor Dan nu va avea nici o problemă de a fi reales (ținînd cont de forțele politice care îl vor susține și de dispersarea voturilor membrilor și simpati­ zanților PSD și PNL, derutați și zăpăciți de atîtea schimbări de candidați). Astfel precum s-a arătat la primele ieșiri în public, domnul doctor dă bine pe sticlă, răspunzînd cu jovialitate unor întrebări, desigur, bine „împachetat” de cei doi mahări de partid, Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă.

Pentru că am atins un punct sensibil, acela al reacției cetățenilor votanți din partea PSD și PNL, nu

trebuie să neglijăm nici sfidarea conducerii celor două partide atunci cînd au trebuit aă-l desemneze pe medicul Cătălin Cîrstoiu candidat la București. Deschid această paranteză luînd de bună reacția vehementă a lui Rareș Bogdan, nimeni altul decît prim-vicepreședinte PNL, care a stîrnit valuri în mass-media, comentînd sarcastic momentul desemnării doctorului Cîrstoiu drept candidat pentru Primăria Generală a Bucureștilor. Făcînd aluzie la o propunere anterioară (e vorba de celebrul arhitect Florescu), Rareș Bogdan comentează: „Vineri, 15 martie, îmi spuneau că domnul Florescu este candidat.

Am dat repede pe Google, am văzut că e un domn extrem de apreciat. Dacă ne spunea dinainte ce se dorește, am fi vorbit și cu nepotul lui Gaudi. (Este vorba de renumitul arhitect catalan Antoni Gaudi, autorul fantasticei bazilice Sagrada Familia, din Barcelona – n.a.).

Arhitectul Florescu sau doctorul de genunchi, eu nu îi știu, noi nu i-am testat. La Capitală se caută o soluție optimă, dacă soluția optimă este domnul Cîrstoiu, mergem pe Cîrstoiu”. Nu mai știm ce comentarii a mai emis guralivul Rareș Bogdan cînd va fi aflat de bogăția imensă în care trăiește medicul Cătălin Cîrstoiu, poate tocmai acest indiciu l-a propulsat pe acest loc, în centrul unui scandal care se profilează la orizont.

Pentru a adînci și mai mult crevasa dintre cele două partide aflate la putere, și dintre noi, alegătorii, precum și prăpastia dintre tandemul Ciolacu – Ciucă și unii membri importanți din staff-ul celor două partide, să mai punctăm că, înainte de anunțul surpriză cu doctorul Cîrstoiu, cei doi candidați păcăliți anterior, Gabriela Firea și Sebastian Burduja, își formaseră echipele de campanie, fiind pregătiți să intre în lupta pentru București. Acum, ca o umilire supremă, după ce i-au momit cu posibila funcție de primar general și după ce le-au întors spatele, scoțînd din neant, de la naftalină, un medic salvator, Ciolacu și Ciucă i-au numit pe Firea și Burduja conducătorii campaniei electorale, din partea partidelor lor, a candidatului surpriză, Cătălin Cîrstoiu.

Cu tristețea și deziluzia întipărite pe fețele lor (Gabrieta Firea neputîndu-și pune frînă lacrimilor de umilință), cei doi ne-au oferit zîmbete false, promițînd că vor face campanie pentru o adevărată schimbare la București.

Ce să schimbi și ce să alegi? Vorba unui confrate: Ce să voteze omul de rînd între medicul milionar și clanul lui Piedone?

Dar, așa cum ați putut citi și în acest articol, pe domnii Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă, împreună cu camarila din cele două partide înfrățite în rele, nu-i interesează opțiunile votanților și interesul acestora pentru urbea în care viețuiesc, cu instalarea în fruntea Capitalei a unei marionete ușor de manipulat și dirijat, pentru liniștea lor și a neamului lor, acum și în vecii vecilor. Amin! În numărul viitor al revistei veți citi, în continuarea acestui material, alte fapte din cronica electorală a acestui an plin de alegeri, care ne vor conduce la mega afacerea pusă la cale de Klaus Iohannis cu devansarea alegerilor prezidențiale cu trei luni de zile, articol ilustrat cu semnificația din titlu – Comasarea hoției și a sărăciei. (va urma)

14

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Ilustrul diplomat Ion Ghica (I)

Timp de o jumătate de veac, Ion Ghica a fost una dintre cele mai active şi strălucite personalităţi ale diplomaţiei româneşti. Numele său este strîns legat atît de revoluţia de la 1848, cît şi de lupta pentru recunoaşterea Unirii Principatelor, a independenţei României şi, totodată, pentru consolidarea poziţiei statului român în contextul european de după Congresul de la Berlin din 1878.

Anii studenţiei i-a petrecut în capitala Franţei, unde, împreună cu alţi colegi munteni şi moldoveni, a luat contact cu unele din principalele personalităţi politice şi diplomatice, precum şi cu curentele de opinie care agitau lumea politică europeană a epocii.

Pe bună dreptate s-a spus că „raportat la agitaţiunea tinerilor români studioşi în Franţa pentru răspîndirea cunoştinţelor despre noi, I. Ghica este tipul cel mai reprezentativ“. La începutul anului 1841, Ion Ghica s-a întors în ţară, unde avea să se dedice activităţii didactice de la Academia Mihăileană din Iaşi, precum şi colaborării la publicaţia lui M. Kogălniceanu „Propășirea“ (1844). Din această perioadă, cînd domnia lui Alexandru Ghica în Ţara Românească se clătina, datează prima lui acţiune diplomatică.

La plecarea din Bucureşti spre Iaşi, Ghica a fost însărcinat de Ion Cîmpineanu şi de aderenţii săi din „partida naţională“ să prezinte un mesaj secret lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, prin care acesta era invitat să accepte şi domnia Munteniei, pentru a se realiza astfel cît mai curînd „scopul dorit de toţi românii: Unirea Principatelor”. Sturdza, de teama ţarului Nicolae I, a refuzat propunerea, dar emisarul muntean, strîns legat de Vasile Alecsandri şi M. Kogălniceanu, îşi va continua fără şovăire activitatea unionistă.

Evenimentele revoluţionare din Franţa, din februarie 1848, au influenţat intensificarea pregătirilor pentru mult aşteptata revoluţie românească. Aceste pregătiri au luat o şi mai mare amploare după întoarcerea de la Paris a lui N Bălcescu, Al. G. Golescu, Ion C. Brătianu şi a altor „fraţi“ (membri ai societăţii secrete „Frăţia“, la a cărei întemeiere, în anul 1843, Ion Ghica a avut un rol esenţial – n.r.). S-a hotărît ca insurecţia să fie declanşată în ziua de 11/23 aprilie. Dar, între timp, Lamartine, noul ministru de Externe al Franţei şi preşedintele de onoare al Societăţii studenţilor români de la Paris, a recomandat, printr-un mesager al său – dr. Louis Mandl –, „Comitetului revoluţionar din Ţara Românească“ amînarea acestui moment. Pericolul intervenţiei din afară făcea necesară stabilirea unei înţelegeri prealabile cu guvernul otoman. S-a pus deci problema trimiterii unui emisar revoluţionar la Constantinopol.

Ion Ghica și Vasile Alecsandri la Constantinopol în 1855

Ambasador al revoluţiei

Misiunea a fost încre­ dinţată lui Ion Ghica. La 17/29 mai 1848, avînd asupra sa o plenipotenţă semnată de toţi membrii comitetului, precum şi două recomandaţii – date de tri­ misul lui Lamartine şi de consulul general englez R. E. Colquhoun – către ambasadorii Franţei şi Angliei de la Constantinopol, el a pornit spre capitala Turciei.

După puţină vreme însă, la 9/21 iunie, revoluţia s-a declanşat la Izlaz, iar la 11/23 iunie ea a biruit la Bucureşti şi în întreaga ţară. Din emisar al unui comitet secret, Ghica, care între timp sosise la Constantinopol, s-a văzut reprezentantul unui guvern revoluţionar care îşi asumase în mod oficial răspunderea de a cîrmui Țara Românească. La Constantinopol, îndată după sosire, Ion Ghica a intrat în contact cu ambasadorul Franţei, generalul Aupick, care i-a înlesnit intrarea la Rifaat paşa, ministrul Afacerilor Străine şi adept al apropierii politice dintre Turcia şi Franţa. Prin intermediul lui Rifaat paşa, diplomatul român a înaintat guvernului turc un memoriu al guvernului revoluţionar de la Bucureşti, întocmit pentru a arăta cauzele revoluţiei şi, totodată, scopurile urmărite de noii guvernanţi. Dintre cauze, el menţiona în primul rînd abu­zurile administraţiei lui Bibescu, corupţia ei, fiscalitatea excesivă, cupiditatea justiţiei, politica şcolară greşită, precum şi duritatea cenzurii. „Ceea ce vor românii înainte de toate – preciza Ghica prin memoriul său – este un guvern cinstit, onest şi civilizator“. Printr-un alt memoriu, pentru a evita bănuielile Porţii cu privire la intenţia guvernului revoluţionar de a proclama independenţa principatului, el preciza că acesta nu urmăreşte decît respectarea vechilor tratate încheiate de domnii români cu sultanii Baiazid I şi Mahomed II, prin care, în schimbul unui tribut, se recunoştea românilor dreptul de a se guverna după dorinţa lor. Concluzia memoriului era că românii vor „să se guverneze singuri“.

Printre sprijinitorii lui Ion Ghica în această misiune diplomatică s-a numărat şi Stratford Canning, ambasadorul Angliei. Informat de consulul englez de la Bucureşti, el i-a declarat trimisului român, chiar la întîia convorbire avută, că înţelege cauzele care au determinat declanşarea revoluţiei româneşti şi că atitudinea sa va urmări să-i convingă pe turci „a nu se amesteca şi a nu vedea în răscularea românilor decît o dorinţă de reforme constituţionale şi a nu trata pe români ca rebeli, ci să cerceteze cu blîndeţe păsurile şi aspiraţiile lor“.

Datorită intervenţiilor celor doi ambasadori şi memoriilor lui Ion Ghica, în primele săptămîni după izbucnirea revoluţiei Poarta a adoptat o atitudine oarecum binevoitoare faţă de guvernul de la Bucureşti, fără totuşi a-l recunoaşte. Sesizînd provizoratul situaţiei, Ghica era convins, şi pe bună dreptate, că stabilitatea guvernului revoluţionar nu putea izvorî decît din propriile sale forţe, din felul cum îşi va consolida autoritatea în interiorul ţării. „Chestiunea noastră – scria el la Bucureşti la începutul lunii iulie 1848 – depinde mai degrabă de noi înşine, de forţa şi demnitatea pe care o vom arăta“. O măsură pe care a întreprins-o în această direcţie a fost cererea adresată guvernului francez, prin ambasadorul Aupick, să acorde guvernului de la Bucureşti 20.000 de puşti şi 100 de tunuri. Ele erau necesare pentru a se putea înarma ţara în vederea rezistenţei faţă de ameninţarea unei eventuale invazii.

Cu acelaşi ambasador, Ghica a purtat discuţii şi pentru angajarea în armata română a unor ofiţeri francezi destinaţi instruirii noilor cadre. Dacă armele solicitate nu s-au putut acorda, în schimb un grup de trei ofiţeri francezi au fost trimişi la Bucureşti, pentru a se pune la dispoziţia forţelor populare organizate de generalul Magheru.

RM

Acelaşi crez, acelaşi ţel După înăbuşirea revoluţiei, la 13/25 septembrie, de către Fuad paşa, principalii ei exponenţi au fost arestaţi şi exilaţi. Ghica, inclus şi el pe lista exilaţilor, a rămas în continuare la Constantinopol, unde – ocrotit de prietenii pe care şi-i făcuse – a continuat, ca simplu particular, activitatea începută ca reprezentant al guvernului revoluţionar. Astfel, îndată după intervenţia lui Fuad, el a înaintat guvernului otoman, la cererea tovarăşilor săi de luptă, un protest împotriva celor săvîrşîte la Bucureşti, protest al cărui conţinut a fost comunicat și ambasadorilor Franţei, Angliei şi Piemontului.

Deşi la Bucureşti se instalase acum un caimacam, iar ţara era ocupată de trupe străine, totuşi Ghica, întocmai ca şi amicul său, Bălcescu, n-a considerat mişcarea încheiată, căutînd să o continue printr-o colaborare cu guvernul revoluţionar ma­ghiar, şi apoi, după înfrîngerea acestuia (odată cu capitularea de la Șiria – 13 august 1849), prin colaborarea cu emigranţii maghiari din Turcia, printre care şl Ludovic Kossuth. La 13 ianuarie 1849, el a înaintat guvernului otoman, precum şi ambasadorilor Franţei şi Angliei, un memoriu în 21 puncte, prin care pleda pentru o nouă organizare a celor două ţări române, cerînd în primul rînd unirea deplină a Principatelor, precum şi o constituţie pentru amîndouă. Pe de altă parte, a continuat să cultive şi să intensifice relaţiile sale cu diplomaţii din capitala Turciei. În anul 1833, după izbucnirea războiului ruso-turc, sperînd într-o conjunctură favorabilă pentru eliberarea şi unirea Principatelor române, Ghica a publicat la Paris, sub pseudonimul G. Chanoi (o anagramă a numelui său), o broşură intitulată: „Ultima ocupaţie a Principatelor dunărene”. Concomitent, el a înaintat guvernului otoman un memoriu prin care apela la sultan să declare că va reda Principatelor vechea lor autonomie şi că nu se va opune la unirea lor, fireşte, sub suzeranitatea Porţii. Memoriul lui Ghica a fost primit de guvernul otoman cu cel mai mare interes şi, prin Reşid paşa, marele vizir, a fost adus şi la cunoştinţa guvernelor Franţei şi Angliei. Proiectul n-a putut fi însă pus în aplicare deoarece Austria s-a opus.

Prim-ministru (1) La îndemnul prietenilor săi, Ghica s-a reîntors în ţară. După alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate, a fost numit, la stăruinţa lui V. Alecsandri, preşedinte al Consiliului de Miniştri al Moldovei, calitate în care a contribuit la obţinerea recunoaşterii de către turci a îndoitei alegeri a lui Cuza. Ghica a mai ocupat, sub domnia lui Cuza, funcţiile de primministru ai Țării Româneşti (11 octombrie 1859) şi de vicepreşedinte al Adunării Naţionale a Principatelor Unite (1862), ceea ce, ţinînd seama de faptul că preşedinte de drept era Mitropolitul, echivala cu însăşi prezidenţia reală.

Cunoscute fiind legăturile sale la Constantinopol, a fost trimis din nou în capitala Turciei, sub Carol I, pentru a obţine recunoaşterea acestuia. Condiţiile Porţii fiind excesive, guvernul Lascăr Catargiu, instituit de domn în momentul urcării sale pe tron, a demisionat pentru a face loc unui guvern prezidat de Ion Ghica (15/27 iulie 1866), considerat mai maleabil şi mai sigur.

Negocierile întreprinse de Ghica în noua sa calitate – negocieri efectuate prin ministrul de Externe Gh. Ştirbei prin D. A. Sturdza – n-au fost deloc uşoare.

Guvernul sultanului pretindea ca România – sub numele de Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei – să recunoască în mod formal ca „parte integrantă“ a Imperiului otoman. Totodată, se cerea guvernului român să accepte reducerea efectivelor militare create de Cuza, precum şi stabilirea la Bucureşti a unui agent al Porţii însărcinat cu urmărirea actelor administraţiei româneşti. Abia după aproape patru luni de dificile tratative, guvernul otoman a renunţat la unele din clauzele sale, iar la 9 – 21 octom­brie 1866, Carol I a putut în sfîrşit pleca spre Constantinopol pentru a primi învestitura (12/24 octombrie 1866). (va urma) VASILE NETEA, doctor în istorie

RM

15

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

p O V E S T I

Țara Bîrsei

„Districtul în care se află Braşovul – scria pe la jumătatea veacului XVII cărturarul german David Frdlich – se numeşte Bîrsa sau Ţara Bîrsei şi este la marginea Transil­vaniei... Ţara Bîrsei este foarte atrăgătoare şi este astfel împărţită, că aproape ar putea fi numită o a doua Transilvanie“.

Conrad lacob Hiltebrandt, însoţitorul solului Sue­ diei în anul 1658, o asemuia cu „o grădină frumos rînduită şi bine păstrată, căci ţărişoara aceasta produce inul şi cerealele cele mai frumoase, încît nu pe nedrept este numită Horreum cerens sau grînarul, împreună cu Ţara Românească vecină“.

De la bun început trebuie deci precizat că oamenii au sesizat entitatea și unitatea fizico-geografică a acestei zone, de natură să sugereze o „ţară“, precum şi legăturile ei organice cu celelalte teritorii locuite de români, cu alte cuvinte străvechiul ei caracter românesc. Căci la data cînd erau consemnate aceste informaţii Ţara Bîrsei constituia o realitate, recunoscută ca atare de secole.

Cea dintîi menţiune documentară a ei datează din 1211.

La începutul verii acelui an, regele Ungariei, Andrei II, dăruia, printr-o celebră diplomă, cavalerilor teutoni „ţara numită Bîrsa aflată în Transilvania (în părţile) dinspre cumani“. Hotărnicia făcută cu acel prilej urma linia Oltului de la Hălmeag la Ungra, Micloşoara şi pînă la vărsarea Tărlungului în Olt, urca pe Tărlung, trecea pe la izvoarele Timişului şi ale Bîrsei şi se întor­cea pe creasta munţilor pînă la valea Şercaiei, în dreptul Hălmeagului.

O simplă privire pe hartă evidenţiază, aşadar, că această „terra Borza“ includea – pe lîngă cea mai mare parte a depresiunii Bîrsei – şi partea răsăriteană a Ţării Făgăraşului, dintre Munţii Perșani şi Oltul Mijlociu.

Completări succesive ale daniei din 1211 au asigurat intrarea în domeniul cavalerilor teutoni şi a părţilor răsăritene ale Ţării Bîrsei, din jurul Întorsurii Buzăului, iar evoluţiile ulterioare au statornicit hotarul comitatului Bîrsei de la 1288 şi mai apoi al districtului Braşovului de la 1331 pe creasta Munţilor Perșani. În hotărnicia făcută din porunca lui Andrei II sînt pomenite „cetăţile regale“ de pe linia Oltului cu prisăcile (întăriturile) lor, reflectînd dîrza rezistenţă opusă de localnici regalităţii maghiare şi care erau atunci limitele stăpînirii acesteia. O cercetare arheologică relativ recentă la Ungra, pe malul de nord al Oltului, a pus în evidenţă resturile cetăţii regale de la 1211 şi a permis precizarea că păzitorii graniţelor regatului, probabil secui, s-au instalat acolo către sfîrşitul Secolului XII. Pornind de la aceste cele mai vechi ştiri scrise despre Ţara Bîrsei, revine arheologiei sarcina de a lumina antecedentele istorice ale acestui teritoriu. Mai întîi, cîteva precizări geografice care explică rolul istoric al zonei. Ţara Bîrsei reprezintă o depresiune din sud-estul Transilvaniei, mărginită de curbura Carpaţilor, Munţii Perșani, cursul Oltului Superior şi al afluentului său, Rîul Negru. Cu o altitudine medie de 500 - 600 m în zona depresionară, ea acoperă, împreună cu munţii care ţin de ea, o suprafaţă de peste 2.000 km2. Numeroase pasuri de vale sau de culme – element esenţial pentru condiţionările de geografie istorică ale Ţării Bîrsei – leagă depresiunea de nord-estul Ţării Româneşti şi de sudul Moldovei: Bran, Predeal, Predeluş, Bratocea, Boncuţa, Buzău şi Oituz.

Aceste drumuri i-au asigurat rolul de regiune de legătură dintre provinciile istorice româneşti.

Urmînd unei prezenţe romane consistent ilustrată, printre altele, de castrul de la Rîşnov recent cercetat şi de cel de la Hoghiz, Ţara Bîrsei a cunoscut în Secolele III-IV d.Chr. o temeinică locuire daco-romană, definită mai nou în literatura de specialitate drept „cultura Sf. Gheorghe“ după numele localităţii cu descoperiri arheologice relevante. O caracteristică a acestei culturi o constituie conservarea mai pregnantă a fondului dacic, în comparaţie cu mărturiile materiale contemporane din vestul transilvan – ceea ce arată că locuirea dacică a fost, aici, deosebit de intensă. Descoperirile de la Hărman, Rotbav, Cristian, Braşov, reflectă prezenţa unor colectivităţi sedentare de agricultori şi crescători de vite. Nici pentru etapele istorice următoare nu lipsesc descoperirile; materiale de felul celor găsite la Sînpetru, Rotbav, Hărman şi în cartierele Blumăna şi Pietrele lui Solomon din Braşov, datînd din Secolele VIII-X şi aparţinînd fazei timpurii a culturii materiale medievale

(

A D E V A R A T E Continuitate şi unitate istorică românească –

Moeciu de Sus

Cetatea Brașovului

Cetatea Hărman

româneşti, atestă prezenţa şi evoluţia în Ţara Bîrsei a obştilor săteşti româneşti la sfîrşitul mileniului anterior.

O cetate de pămînt din Secolul XII depistată şi cercetată pe dealul Lempeş de lîngă Hărman, ca şi semnalarea urmelor unei aşezări fortificate pe Dealul Negru de lîngă Codlea, datînd probabil tot din acest secol, re­prezintă indicii ale unei organizări politico-militare a satelor din Ţara Bîrsei în faza anterioară apariţiei aici a cavalerilor teutoni.

Este probabil ca tot în Secolul XII să se fi aşezat aici şi unele grupuri de pecenegi, care s-au asimilat apoi mediului românesc, deoarece Ţara Bîrsei se găseşte la extremitatea răsăriteană a acelei „păduri a românilor şi pecenegilor“) pomenite documentar la începutul Secolului XIII. La 1211, cînd cavalerii cruciaţi – „crîstoşii“, după cum le-au spus românii – au ocupat Ţara Bîrsei, regiunea nu era pustie, deoarece chiar diploma regală de danie menţionează veniturile pe care beneficiarii ei urmau să le aibă de la satele din noul lor domeniu. Pentru a aşeza evenimentul istoric al aşa-zisei „colonizări“ teutone în coordonatele sale reale, nu este lipsit de importanţă să precizăm că cruciaţii care au luat în stăpînire Ţara Bîrsei n-au putut fi mai mulţi decît cîteva zeci de cavaleri, care, împreună cu suita lor, puteau reprezenta, cel mult, cîteva sute de oameni.

După mărturia documentelor, în cei 14 ani cît au stat în Ţara Bîrsei, cavalerii teutoni au ridicat aici cinci cetăţi de piatră. Este mai mult decît probabil că la Feldioara, al cărei nume german de „Cetatea Sf. Maria“ (Marienburg) evocă patroana ordinului, să fi fost cetatea principală a cavalerilor, dar vestigiile ei urmează a fi identificate în viitor, deoarece fortificaţia ce există acum acolo este ulterioară, din Secolele XV-XVI. Alte cetăţi teutone pot fi identificate, cu probabilitate, în ruinele de deasupra Codlei şi mai ales în cele de la Tabla Butii, unde, la altitudinea de 1.300 m, se află o fortificaţie medievală a cărei origine trebuie cercetată – fortificaţie situată la cea mai mare altitudine din întreaga ţară. Pe aici, peste trecătoarea de culme numită şi „Pasul tătarilor“ şi care coboară în părţile prahovene pe valea Drajnei, au pătruns cavalerii teutoni la sud de Carpaţi, încercînd să alcătuiască pînă spre Dunăre o stăpînire proprie, desprinsă de legăturile vasalice faţă de coroana maghiară, stăpînire pe care au pus-o sub protecţia Scaunului papal. Încercarea lor a eşuat, fiind unul din motivele care au determinat alungarea teutonilor de de către rege în anul 1225. În urma lor, în Ţara Bîrsei au rămas cîteva noi aşezări de colonişti de origine germană, chemaţi sau aduşi de cavaleri; totodată unele din satele localnicilor au fost nevoite să se retragă sau au fost împinse deliberat în terenurile de sub munte, la marginea Ţării Bîrsei şi în zonele de deal şi de pădure.

Aceste sate româneşti bîrsănene apar în documente încă din Secolul XIII pe măsura includerii lor în rînduielile administrative ale domeniului regal, a aservirii lor şi a daniilor făcute de rege unor dregători şi nobili. Primele pomenite sînt Budila şi Tohanul, ceea ce nu înseamnă că ele ar fi şi cele mai vechi, ci doar că aceste sate au intrat mai devreme în circuitul patrimonial-juridic controlat de regat. În partea apuseană a Ţării Bîrsei, în zona Bran – Zărnești – Poiana Mărului, ca şi în partea opusă a depresiunii, în zona satelor săcelene, se vor fi păstrat de-a lungul Secolelor XIIIXIV destule aspecte ale mai vechilor instituţii româneşti din Ţara Bîrsei. Un centru spiritual al satelor româneşti bîrsănene s-a stabilit cîndva, pe parcursul Secolului XIV, în Şcheii Braşovului, centru menit în veacurile următoare unui rol de excepţie sub aspectul conservării şi promovării uni­tăţii spirituale româneşti.

Pare posibil că, încă înainte de mijlocul Secolului XII, centrul administrativ al Ţării Bîrsei să se fi mutat de la Feldioara la Braşov. Această din urmă aşezare este atestată documentar pentru prima oară la 1234: „in...

Corona“ (Kronstadt) exista o mînăstire premonstratensă. În 1288 exista un comitat al Braşovului, iar în 1331, Ţara Bîrsei era desemnată documentar ca districtul Braşov.

Documente ceva mai tîrzii atestă şi existenţa unei feudalităţi române din Ţara Bîrsei, pe măsură ce această feudalitate se integra noilor rînduieli şi reuşea să intre în rîndurile nobilimii privilegiate a regatului. Alte familii româneşti şi-au păstrat statutul cnezial mai vechi, situaţie ce nu le-a ferit însă de decăderea treptată în rîndurile ţărănimii aservite. Astfel, un Radul cneazul este pomenit la începutul Secolului XVI la Dumbrăviţa Bîrsei, unde cercetări arheologice recente au permis coborîrea în trecut a aşezării cu mai bine de două secole în raport cu menţiunile documentare, oferind pentru prima oară o privire cuprinzătoare asupra culturii materiale româneşti bîrsănene din primele secole ale mileniului nostru.

Cu toate distrugerile provocate de invazia tătarilor din 1285 şi mai apoi de campaniile turceşti (care au afectat pentru prima oară Ţara Bîrsei în 1395), dezvoltarea socială şi economică a Braşovului, principalul centru al zonei – dezvoltare determinată în bună măsură de activitatea productivă a satelor româneşti bîrsănene, dar şi de legăturile comerciale cu Ţara Românească şi Moldova – a asigurat oraşului un rol de excepţie în evul mediu românesc. Este şi motivul pentru care întreaga Ţară a Bîrsei se cuvine aşezată în centrul atenţiei cercetărilor viitoare.

RADU POPA

16

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Cînd vrei să îngropi o problemă, faci o comisie misiunii în negocierile privind vaccinurile cu Pfizer, asemenea o plîngere în legătură cu rolul președintelui

(urmare din pag. 1) „Ancheta a fost deschisă inițial de autoritățile judiciare belgiene din orașul Liège la începutul anului 2023, după o plîngere penală depusă de lobbyistul local Frédéric Baldan. I s-au alăturat ulterior guvernele ungar și polonez – deși acesta din urmă este în curs de a-și retrage plîngerea după cîștigarea alegerilor de către un guvern pro-UE condus de Donald Tusk, a declarat un purtător de cuvînt al guvernului polonez pentru «Politico».

Plîngerea lui Baldan s-a centrat în jurul unui presupus schimb de mesaje text între von der Leyen și șeful Pfizer, Albert Bourla, în perioada premergătoare celui mai mare acord de vaccinuri al UE în apogeul pandemiei de Covid-19, într-o aventură numită «Pfizergate»”.

Guvern Pro-UE, în accepțiunea ziariștilor de la „Scînteia UE”, înseamnă să faci cu entuziasm tot ce-ți ordonă dama de pică de la Bruxelles, altminterea devii un extremist nenorocit și un populist găunos care dorește răul Europei și, în loc să creadă în minciuna climatică, crede în Dumnezeu. „Știrile că EPPO investighează acum cazul riscă să examineze mai mult rolul președintelui Comisiei în acordul mega-vaccin, care a avut o valoare estimată la peste 20 de miliarde de euro. EPPO conduce investigații paneuropene privind infracțiunile financiare și, teoretic, ar putea confisca telefoane și alte materiale relevante din birourile Comisiei sau din alte țări din Europa, cum ar fi Germania natală a lui

von der Leyen. Acordul, negociat în apogeul pandemiei în 2021, a fost văzut inițial ca un triumf pentru von der Leyen. (cine l-a văzut ca un triumf? Zăltații din jurul ei?). Dar cantitatea uriașă de vaccinuri achiziționate a stîrnit de atunci mirare, «Politico» dezvăluind la sfîrșitul anului trecut că au existat doze irosite în valoare de cel puțin 4 miliarde de euro. Contractul de vaccin cu Pfizer a fost de atunci renegociat. (la fel de prost)”. „Cazul analizat acum de EPPO reunește mai multe aspecte juridice, politice și financiare diferite – și se intersectează cu procese pe care gigantul farmaceutic Pfizer le-a intentat împotriva Ungariei și Poloniei. Cantitatea imensă de vaccinuri achiziționate de la acordul cu vaccinuri a stîrnit de atunci mirare, «Politico» dezvăluind la sfîrșitul anului trecut că au existat doze irosite în valoare de cel puțin 4 miliarde de euro. Anul trecut, Baldan, un lobbyist belgian în vîrstă de 36 de ani, cu legături cu grupul Bon Sens, sceptici la vaccinuri, a depus o plîngere penală în Belgia referitoare la rolul lui von der Leyen în negocierile privind vaccinurile cu Pfizer în legătură cu ceea ce el pretinde că ar fi fost acte de «interferență în funcții publice, distrugerea SMS-urilor, corupție și conflict de interese», conform informațiilor legale furnizate de avocatul său.

Alăturarea guvernelor europene la plîngerea sa adaugă greutate la ceea ce altfel ar fi fost văzut ca o cruciadă personală. Ungaria, condusă de Viktor Orbán, un oponent ferm al lui von der Leyen, a depus de

potrivit a doi insideri care cunosc cazul, vorbind sub condiția anonimatului din cauza sensibilității acestuia. Polonia și-a depus propria plîngere în noiembrie anul trecut, a confirmat un purtător de cuvînt al guvernului polonez. Cu toate acestea, după alegerea lui Tusk în decembrie, «noul guvern lucrează pentru a retrage Polonia din aceste proceduri», a spus purtătorul de cuvînt.

Detaliile cazului nu sînt publice, dar cei din interior au spus că, deși plîngerea adusă de Ungaria este diferită de cea a lui Baldan, ea se concentrează pe același schimb de mesaje text. Plîngerea Poloniei a fost în același sens, au spus cele două persoane familiarizate cu detaliile cazului. Atît Ungaria, cît și Polonia sînt, de asemenea, trimise în judecată de Pfizer pe motivul lipsei plăților pentru dozele de vaccin, după oprirea livrărilor, invocînd surplusul de ofertă și presiunea financiară a războiului din Ucraina.

Un oficial al Comisiei Europene a declarat că Comisia nu avea cunoștințe despre posibile proceduri, în afară de articolele de presă”.

Eu cred, că odată ajunsă investigația pe mîinile „parchetarilor” de la Parchetul European, aceștia vor face ceea ce făceau și frații lor, socialiștii sovietici, atunci cînd doreau „să pună batista pe țambal”, ca să nu deranjeze superiorii, fiindcă am învățat în comunism că, dacă vrei să îngropi un caz, faci o comisie de anchetă.

Cine zicea că UE nu seamănă izbitor prin năravuri și proceduri cu Uniunea Sovietică?

Terorismul rămîne o mare problemă pentru acestei generații s-au născut deja în Europa, vorbesc franceza sau germana nu mai rău decît europenii și obiceiurile și cultura la fel ca localnicii. Dar, în întreaga lume. Ce te împiedică să te lupți? (II) cunosc același timp, comunitățile locale sînt încă percepute ca te uiți la asta, totul este simplu și logic. Reprezentanții

Declarațiile consilierului președintelui Academiei Ruse de Știință (RAN), Anton Vartolomeev, pentru presa internațională. În ceea ce privește emisfera vestică, cu siguranță amenințarea terorismului continuă și astăzi în Statele Unite. Care este principala amenințare?

Anton Vartolomeev: Nu cunosc o singură țară din lume cu un nivel zero de amenințare teroristă. În Statele Unite, acest nivel este cel mai ridicat dintre toate țările G7. În acest caz, vorbim atît de percepția subiectivă a amenințării teroriste de către populație – cît de așteptată și reală este aceasta în conștiința publicului, cît și de indicatori obiectivi – numărul de tentative teroriste comise, pagube, victime. Dar care sînt principalele surse ale terorismului în Statele Unite moderne este o întrebare foarte interesantă.

Multă vreme, punctul de vedere implicit a fost că principalul inamic era islamismul și că factorii externi au jucat un rol major în originea terorismului. Această logică a fost puternic susținută de administrația Donald Trump, care a răspîndit povești înfricoșătoare despre migranți ca potențiali teroriști, traficanți de droguri și, în general, demoni în formă umană. Odată cu venirea la putere a lui Joe Biden, a existat o răsturnare de situație. Secretarul pentru Securitatea Internă Alejandro Mayorkas și procurorul general Merrick Garland au declarat că amenințarea islamismului în Statele Unite a fost exagerată. Și apoi au acuzat în general administrația Donald Trump că ar fi ignorat în mod deliberat extremismul de dreapta și terorismul.

Statisticile au arătat că peste 70% din toate crimele legate de extremism din Statele Unite au fost comise de oameni de dreapta. Mai mult, trei sferturi din crime au fost comise de susținătorii supremației rasiale sau etnice. Deci,

actuala administrație americană insistă că principala amenințare în ceea ce privește extremismul și terorismul o reprezintă susținătorii opiniilor de extremă dreapta.

Actuala „Strategie pentru combaterea terorismului intern” identifică extremismul motivat rasial și etnic drept principala amenințare. Acestea sînt evaluările oficiale ale amenințărilor teroriste venite din partea echipei lui Joe Biden. Și în ceea ce privește Uniunea Europeană?

A.V.: În același „Indice global al terorismului”, pe baza rezultatelor anului trecut, Franța și Germania ocupă 34-35 de locuri, adică cu zece locuri mai mult decît Rusia. Urme ale terorismului de stînga și de dreapta pot fi găsite în Uniunea Europeană pluralistă. Totuși, spre deosebire de ideile promovate de administrația Joe Biden, în Europa de Vest principala amenințare vine încă din partea comunităților de migranți.

Mai mult decît atît, de cele mai multe ori, autorii majorității atentatelor teroriste de mare profil din ultimii ani nu au fost nou-veniți, ci migranți de a doua generație, ceea ce poate părea un paradox. De fapt, dacă

străini care se confruntă cu discriminarea și pierderea drepturilor. Lupta împotriva unei astfel de nedreptăți este motivul intern al multor extremiști și teroriști din diferite țări vest-europene.

Care este baza ideologică a terorismului în emisfera vestică?

A.V.: Baza ideologică a terorismului modern în țările europene nu este la fel de evidentă ca în anii 19701980. Atunci totul a fost simplu: aici sînt „Brigăzile Roșii”, ele luptă împotriva imperialismului, luptă pentru puterea bazată pe ideologia de extremă stîngă; aici este „Armata Republicană Irlandeză” – luptă pentru separarea de Marea Britanie, baza ideologică a activităților sale este absolut transparentă. Și așa mai departe. Cu toate acestea, multe s-au schimbat de atunci. Birocrații europeni au reușit să elimine baza ideologică a majorității organizațiilor teroriste din trecut. Cum? Vă voi da exemplul unei rețete de succes. Dați-le teroriștilor cîteva locuri în parlament și în cinci pînă la zece ani organizația lor va deveni un partid politic respectabil, iar foștii lideri camuflați se vor schimba în costume de stofă.

Desigur, nu totul este atît de simplu; în unele locuri teroriștii au fost trimiși nu în parlament, ci la închisoare pe viață. Aderarea la Uniunea Europeană a dus nu numai la faptul că activiștii de mediu își au reprezentanții în organele guvernamentale, ci și susținătorii unor opinii extreme, în unele cazuri chiar extremiste. Viziunea asupra lumii, dacă vreți, terorismul filosofic, care a copleșit Europa în urmă cu 40 de ani, practic a dispărut.

Sfîrșit N.K.

RM

17

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

UN punct de vedere Influent ziar american: Zelenski este într-o situație fără ieșire, într-un război care merge tot mai prost

În timp ce Rusia îşi intensifică atacurile aeriene şi avansează din nou pe cîmpul de luptă din Ucraina, la mai bine de doi ani de la invazia sa sîngeroasă, nu se întrevede un sfîrşit al luptelor, iar opţiunile preşedintelui Volodimir Zelenski cu privire la ce să facă în continuare – şi cu atît mai puţin cum să cîştige războiul – variază de la rău la mai rău, scrie The Washington Post (WP), preluat de News.ro. Zelenski a declarat că Ucraina nu va accepta nimic mai puţin decît recuperarea întregului său teritoriu, inclusiv a teritoriilor pe care Rusia le controlează din 2014. Dar, avînd în vedere că liniile de luptă s-au schimbat puţin în ultimul an, recucerirea militară a zonelor din estul şi sudul Ucrainei pe care Rusia le ocupă acum – aproximativ 20% din ţară – pare din ce în ce mai puţin probabilă.

Negocierea cu liderul rus Vladimir Putin pentru a pune capăt războiului – lucru pe care Zelenski l-a respins cît timp trupele ruseşti rămîn pe teritoriul ucrainean – este toxică din punct de vedere politic.

Opinia publică ucraineană se opune enorm de mult renunţării la teritorii, iar Putin nu s-a arătat dispus să accepte nimic în afară de capitularea Ucrainei în faţa cererilor sale. Statu quo-ul este îngrozitor, în condiţiile în care lupta se află acum într-un impas, iar ucrainenii mor zilnic pe cîmpul de luptă. Dar o încetare a focului este, de asemenea, un eşec, spun ucrainenii, pentru că le-ar da ruşilor doar timp să-şi refacă forţele.

Oficialii ucraineni şi occidentali consideră că Zelenski se află, în bună măsură, într-o situaţie de blocaj. Ajutorul din partea Statelor Unite, cel mai important susţinător militar al Ucrainei, este oprit de luni de zile de republicanii din Congres. Avioanele de luptă moderne aprobate anterior – F-16, fabricate în SUA – sînt aşteptate să intre în luptă mai tîrziu în acest an – dar în cantitate limitată, ceea ce înseamnă că nu vor schimba situaţia. Ţările NATO dau dovadă în continuare de reţinere în ceea ce priveşte asistenţa lor, fapt evidenţiat de recenta agitaţie după ce preşedintele francez Emmanuel Macron a declarat că statele europene nu ar trebui să excludă trimiterea de trupe, notează WP.

Zelenski, într-o situație fără ieșire „Cum va ieşi Zelenski din această situaţie? Habar nu am”, a declarat un deputat ucrainean care, la fel ca alţi oficiali şi diplomaţi intervievaţi de cotidianul american, a vorbit sub protecţia anonimatului. „Şi, bineînţeles, mă îngrijorează”, adaugă deputatul.

Cel mai dificil pentru Zelenski va fi gestionarea aşteptărilor propriei sale ţări. Sprijinul pentru el în rîndul ucrainenilor rămîne ridicat, dar după doi ani de război şi pierderi abrupte, „solidaritatea se destramă”, a declarat un diplomat occidental de la Kiev.

Tîmofi Mîlovanov, profesor la Şcoala de Economie din Kiev şi fost ministru, a declarat că războiul ar putea să se prelungească mulţi ani. „Este un gînd neplăcut, dar cînd unii spun că ar putea dura zeci de ani, nimeni nu contestă acest lucru”, a declarat Mîlovanov. Acesta ar fi trebuit să fie un an electoral pentru Zelenski, dar Constituţia Ucrainei interzice alegerile în timpul legii marţiale, iar unii oficiali de aici se tem că Rusia va încerca să îl prezinte pe Zelenski ca pe un conducător ilegitim odată ce acesta va avea un mandat mai lung decît mandatul său ales de cinci ani.

Zelenski va trebui, de asemenea, să îşi respecte propria promisiune – pe care o reafirmă în mod regulat – de a readuce Ucraina la graniţele sale din 1991, inclusiv Crimeea, peninsula ucraineană pe care Rusia a invadat-o ilegal şi a revendicat-o ca fiind a sa acum 10 ani. „Oamenii inteligenţi ştiu că nu este ceva realist”, a declarat deputatul ucrainean, adăugînd: „Liderii politici trebuie să ajusteze această retorică la un moment dat”.

un ambasador occidental. „Există două scenarii. Un scenariu este ca ei să primească sprijin pentru a menţine liniile defensive. Al doilea este că nu există suficient sprijin şi Ucraina se va apăra oricum, cu disperare şi cu mai puţini oameni”, a rezumat ambasadorul.

Dacă Kievul se va confrunta anul acesta cu forţele ruseşti cu un sprijin inadecvat, a mai avertizat diplomatul, se vor înregistra mai multe victime şi pierderi teritoriale, ceea ce va pune Ucraina pe picior greşit.

„Ping-pong” politic în Ucraina cu mobilizarea de noi trupe

Ucraina se așteaptă să rămînă fără ajutorul americanilor Pesimismul cu privire la şansele Ucrainei pe cîmpul de luptă a crescut în ultimele luni, pe măsură ce forţele ruseşti au recîştigat iniţiativa pe cîmpul de luptă, în mare parte din cauza faptului că ucrainenii duc lipsă de trupe şi muniţie.

Ucraina se bazează pe partenerii săi occidentali pentru arme, dar un pachet de securitate de 60 de miliarde de dolari din partea Statelor Unite este blocat în Congres de şase luni. Între timp, guvernul ucrainean se străduieşte să rezolve problema lipsei de personal, în timp ce măsurile de mobilizare a mai multor soldaţi au divizat societatea. Kievul se pregăteşte acum pentru posibilitatea ca ajutorul din partea Statelor Unite să fie tăiat. Preşedintele Camerei Reprezentanţilor, Mike Johnson, a declarat recent că pachetul ar putea fi supus la vot săptămîna viitoare, dar se aşteaptă ca acesta să fie supus unor revizuiri, cum ar fi, poate, acordarea banilor sub formă de împrumut, ceea ce s-ar adăuga la datoria deja uriaşă a Ucrainei.

Chiar dacă ajutorul este aprobat în curînd, întîrzierea a trimis un semnal clar că asistenţa viitoare nu este garantată, mai ales în contextul alegerilor prezidenţiale din SUA din acest an. De asemenea, oficialii se tem că Europa nu are capacitatea de producţie pentru a compensa un deficit al SUA, în special în ceea ce priveşte muniţia de artilerie şi de apărare aeriană – cele mai mari nevoi ale Ucrainei.

Zelenski a declarat că Ucraina prioritizează producţia internă, dar pînă acum realizează doar o mică parte din nevoile sale, în timp ce forţele ruseşti trag acum de şase ori mai mult decît ucrainenii de-a lungul liniei de front.

Înalt oficial ucrainean: „Ei bine, va fi și mai rău” „Uitaţi, am rămas fără muniţie deja de jumătate de an. Cel puţin nu avem suficientă”, a declarat un oficial ucrainean de rang înalt. „Ei bine, va fi și mai rău. Şi ce dacă? Ce alte opţiuni există? Dacă partenerii care au promis să ne dea muniţie nu ne-o dau, bineînţeles că situaţia se înrăutăţeşte. Dar imaginea SUA se va înrăutăţi în lume”, a avertizat el. În urmă cu un an, starea de spirit de la Kiev era prudent optimistă, în timp ce Ucraina pregătea o contraofensivă de amploare cu tancuri moderne şi vehicule de luptă proaspăt furnizate de partenerii occidentali. Dar acel asalt nu a reuşit să obţină cîştiguri semnificative, iar noile arme nu s-au dovedit a fi decisive. Loviturile ucrainene în adîncimea Rusiei care vizează infrastructura militară şi logistica, cum ar fi depozitele de petrol, s-au intensificat, dar forţele Kievului sînt încă sub presiune de-a lungul liniei frontului şi în ultima vreme au fost împinse înapoi.

Ucrainenii s-au resemnat la gîndul că va fi un război lung. Unii luptă încă din 2014, cînd Rusia a alimentat pentru prima dată conflictul în estul Ucrainei. „Ucraina nu are puterea de a întreprinde o nouă ofensivă”, a declarat

Ucraina şi partenerii săi trebuie să se pregătească pentru 2025 ca fiind „un alt an de război, nu de negocieri de pace”, spune ambasadorul. „Dacă (Occidentul) doreşte pace, nu ar trebui să răspundă doar la nevoile actuale ale Ucrainei, ci să folosească anul 2024 pentru a oferi Ucrainei tot ce este necesar pentru a intra în modul ofensiv şi a obţine cîştiguri substanţiale în 2025“, a explicat diplomatul.

Dar Ucraina trebuie să satisfacă unele nevoi pe cont propriu. Comandanţii de teren au raportat un deficit de trupe de-a lungul liniei de front, în special infanteria care este desfăşurată în poziţiile cele mai avansate. Comandanţii militari au făcut presiuni pentru o mobilizare pe scară largă, dar Zelenski şi-a exprimat îndoiala, chiar dacă Kievul spune că Moscova plănuieşte să înroleze încă 300.000 de soldaţi.

Zelenski a semnat recent o lege care a redus vîrsta minimă de încorporare în Ucraina la 25 de ani, dar a declarat că mobilizarea a aproximativ 500.000 de soldaţi în plus, aşa cum a sugerat fostul comandant-şef al Ucrainei, Valeri Zalujni, nu se va întîmpla.

Generalul colonel Oleksandr Sîrskî, noul şef al armatei, a declarat că numărul de 500.000 a fost „redus semnificativ” în urma unui audit de personal. Între timp, un proiect de lege aflat în parlament pentru a lărgi parametrii celor care pot fi înrolaţi a suferit mii de amendamente. Un al doilea diplomat occidental de la Kiev a declarat că administraţia lui Zelenski şi parlamentul ucrainean joacă „ping-pong politic” în privinţa mobilizării, deoarece aceasta este o măsură nepopulară. În timp ce mii de oameni s-au oferit voluntari pentru a lupta la începutul războiului, puţini dintre cei care nu s-au înrolat deja vor să o mai facă acum. „Nimeni nu vrea să poarte cu adevărat respon­ sabilitatea în acest moment”, a declarat diplomatul. „Dar va trebui să fie făcută (mobilizarea). Adică, nu se poate continua aşa. Aud despre oameni care sînt pe front şi care pur şi simplu nu mai pot suporta. Şi apoi, cînd se întorc aici în permisie şi văd toţi aceşti tineri care ar putea fi acolo… Aşa că apar şi tensiuni sociale în jurul acestui lucru”, a explicat diplomatul.

Cît mai rezistă economia?

O mobilizare pe scară largă ar ridica, de asemenea, provocări economice. Banii pentru salariile soldaţilor nu pot proveni direct din ajutorul extern, iar unele industrii se confruntă deja cu lipsa forţei de muncă.

Economia ucraineană se află sub presiune din cauza atacurilor repetate cu rachete şi drone care vizează infrastructura energetică, care sperie, de asemenea, investiţiile străine în afaceri.

Aşadar, cît timp poate rezista Ucraina în război?

Parlamentarul ucrainean a declarat că ţara nu va supravieţui statu-quo-ului încă 10 ani. Alţii, însă, cred că lupta ar putea dura şi mai mult. „Nimeni nu va ceda teritoriu, dar oamenii înţeleg că recuperarea acestuia ar putea dura mult timp”, a declarat Mîlovanov, profesorul de economie. „Ce formă poate lua acest lucru? Opiniile diferă aici. Un război lung cu o victorie în cele din urmă? O prăbuşire bruscă în structura de putere rusă? O contraofensivă de succes?

Dar asta necesită un tip de sprijin foarte diferit de cel pe care îl are acum Ucraina”, punctează profesorul. „Toată lumea vrea soluţii rapide, dar toată lumea a ajuns să înţeleagă că nu vor fi soluţii rapide”, .rezumă un oficial ucrainean de rang înalt.

Sursa: comisarul.ro

18

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

RM

AUR și-a prezentat candidații la alegerile din 9 iunie

Alianța pentru Unirea Românilor și-a prezentat duminică, la Tîrgoviște, într-un eveniment inedit, lista finală a candidaților pentru alegerile europarlamentare, dar și candidații pentru primăriile de municipii și la cele 41 de Consilii Județene.

Peste 5.000 de membri și simpatizanți AUR au fost prezenți la evenimentul care s-a desfășurat în Parcul Chindia din Tîrgoviște, în vechea capitală a Țării Românești, acolo unde Vlad Țepeș și marii voievozi ai țării au dus lupta pentru apărarea neamului nostru.

De altfel, sloganul campaniei este „Apărătorii Patriei Române”. „V-am chemat în fața acestor ziduri pentru a arăta necredincioșilor dovezile care stau încă mărturie că am fost apărători ai Europei, după cum sîntem astăzi apărători ai patriei române și ai civilizației creștine europene. De aici, din cetatea românității, din locul de unde Vlad Țepeș a îndrăznit să creadă în victoria neamului nostru, vom trimite un semnal întregii Europe, anunțîndu-ne frații și surorile de pe tot continentul că speranța încă nu a murit nici în România, nici în Europa. Pe 9 iunie depinde de voi pe cine vom trimite în Parlamentul European, în consiliile locale și județene, în primăriile din țară. Vom trimite aceiași trădători ca și pînă acum sau vom trimite cît mai mulți din patrioții pe care îi propune AUR? Asta este decizia istorică pe care trebuie să o luăm noi în acest an. Ori supuși în fața unei Înalte Porți, ori liberi, suverani,

pe pămîntul nostru străbun. Este lupta veacului nostru și este timpul să nu mai plătim tribut și să nu ne mai închinăm nimănui în afară de Dumnezeu!”, a declarat George Simion, în fața simpatizanților AUR. Acesta a vorbit și despre comasarea alegerilor locale cu cele europarlamentare, o comasare care este total neconstituțională și ilegală. „Cică din 1989 încoace trăim într-o democrație! Regimul acesta al lui Iohannis și Ciolacu numai democratic nu e! Lovitura de stat care se află în plină desfășurare prin încălcarea Constituției, faptul că primarii se aleg într-un singur tur de scrutin în loc de două tururi, cum propune AUR, cum este normal și constituțional. Actualii primari și președinți de CJ-uri nu sînt nimic altceva decît boierii ticăloși de odinioară. Țepeș i-a tăiat. Și noi ar mai trebui să mai tăiem din ei! De la 3.300 în prezent, la 1.141 de primari, așa avem în programul de Guvernare AUR”, a subliniat George Simion.

Claudiu Tîrziu, Cristian Terheș și Cristina Dumitrescu sînt printre candidații AUR la alegerile europarlamentare, cei care se vor lupta pentru apărarea poporului român. „Nu întîmplător are loc acest eveniment la umbra turnului Chindiei, acolo unde tîlharii, trădătorii de neam, hoții, corupții erau închiși de marele domnitor Vlad Țepeș așa cum se cuvenea. Pentru că el știa să îi pedepsească pe cei vinovați, să îi apere pe cei inocenți.

Astăzi România este o pradă pentru găști politice

transnaționale, este captivă unei mafii transpartinice și transnaționale. Ce este Comisia Europeană? Nu este altceva decît noua Înaltă Poartă. Acolo unde se hotărăște destinul popoarelor supuse, unde se clocesc ideologii criminale, acolo unde sînt unși noii șefi de stat și de guvern, acolo unde se plătește tributul. Ce sînt guvernanții de astăzi? Boierii trădători din vremea lui Vlad Țepeș. Cum putem schimba lucrurile? Vlad Țepeș nu mai este, dar spiritul lui este în fiecare din noi, în fiecare dintre dumneavoastră.”, a declarat Claudiu Tîrziu, președintele Consiliului Național de Conducere al Alianței pentru Unirea Românilor.

Printre candidații la alegerile locale se numără Mohammad Murad – Consiliul Județean Constanța, Dan Tanasă – Consiliul Județean Covasna, Mugur Mihăescu – Consiliul Județean Olt, Ringo Dămureanu – Consiliul Județean Dolj, George Badiu – Consiliul Județean Vrancea, Sorin Lavric – Consiliul Județean Neamț, Florin Galiș – Consiliul Județean Arad, Răzvan Biro – Consiliul Județean Mureș, Tudor Ciuhodaru – Primăria Iași, Simona Vreme – Primăria Galați, Mihai Enache – Primăria Capitalei, Marian Vasile – Primăria Craiova, Leontin Aslău – Primăria Arad, Cristian Vîntu – Primăria Mureș, Ovidiu Cupșa – Primăria Constanța.

Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

RM

19

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

D o z a d e s ã n ã t a t e ­­

Endometrioza – o afecțiune subapreciată

Endometrioza este o afecțiune a țesutului care se aseamănă cu mucoasa uterină, dar care se dezvoltă în afara uterului și ale cărei cauze nu sînt cunoscute. Ce este sigur, însă, este faptul că acest mucus este influențat de hormonii ciclului lunar, mai ales de estrogen. Țesutul endometrios poate crește în principiu în orice loc al corpului, pe ovare, pe intestine, în afara abdomenului, pe plămîni, producînd iritări urmate de inflamații, care lasă cicatrici. Femeile reclamă dureri mari la menstruație, adesea urmate de balonări. În vederea stabilirii unui diagnostic, medicina clasică propune efectuarea unei laparoscopii, o investigație invazivă, și îndepărtarea chirurgicală a chisturilor, apoi administrarea de hormoni și antiinflamatoare. Din păcate, chisturile îndepărtate se refac, iar o mare parte din pacienți sînt nemultumiți de efectele secundare ale medicamentației de sinteză.

Majoritatea pacienților caută și terapii alternative mai blînde și cu efecte de durată.

Medicina alternativă energo-informațională poate fi una din variantele la care pot apela femeile cu endometrioză. Terapiile care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să descifreze patogenitatea informației, să neutralizeze informația noxelor toxice și să refacă

comunicarea energetică la nivel de celulă în abdomen și zona genitală sau în zona afectată.

Sînt terapii moderne, adecvate omului de astăzi, care are nevoie de terapii personalizate, în funcție de problemele lui de sănătate. Boala are o componentă energetică și, ca atare, trebuie tratată în dimensiunea ei energetică.

Așa cum am menționat anterior, sistemul hormonal joacă un rol esențial în formarea endometriozei.

Reglarea sistemului hormonal are prioritate în terapie.

Mai mult, endocrinologii susțin că 60% din problemele neurologice au și o cauză a dereglării hormonale. Stresul oxidativ permanent, alimentația necorespunzătoare (adică reducerea alimentației producătoare de inflamații), un blocaj energetic pe sistemul abdominalgastric, o dereglare energetică a chakrelor constituie principalele cauze. De obicei, cînd o chakră energetică este dereglată, se tratează toate cele șapte chakre.

Terapiile se focusează pe readucerea balanței energetice în corp, la nivel de celulă, organ, sistem. Sînt terapii integrative, cu focus pe cauza îmbolnăvirii.

Durerile abdominale, oboseala fizică și psihică, însoțită de dureri ale coloanei, sînt simptome care de

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (8)

corectat imaginea de erou negativ, pe care şi-a creat-o în prima parte a filmului. Terminator II a devenit o adevărată instituţie naţională, iar milioane de spectatori din lumea întreagă au lăcrimat cînd Terminator a intrat în cuptorul cu metal to­pit. Arnold a ajuns pe culmea succesului, iar filmul a asigurat în cîte­va săptămîni rambursarea cheltuielilor de investiţie. Actorul nostru nu conteneşte să-l înalţe în slăvi pe regizorul de care-l leagă o atît de strînsă prietenie, încît în timpul filmărilor aproape că îşi ghiceau gîn­durile, realizînd o atmosferă extraordinară de lucru în echipă: „Un film semnat de Cameron e inconfundabil, spune Arnie, pentru că totul este lucrat în cel mai mic detaliu. El cere dăruire maximă de la actori, dar nu se cruţă nici pe sine. Pentru actori şi echipă, filmarea a însemnat mai mult decît o simplă relaţie de co­laborare.

Sînt mîndru şi fericit că am putut participa la realizarea lui Terminator II“.

Deci, la începutul anilor ’90, Arnold a revenit la statutul de super-dur al ecranului, chiar dacă a încercat să umanizeze persona­jul. Dar să vedem ce făcea Sly în acest răstimp? În primul rînd, a început să picteze, pentru că spre deosebire de Arnie, nu e doar colecţionar de artă, ci şi pictor. În afară de aceas­ta, a turnat filmul Cliffhanger, în care a interpretat un nou tip de personaj. El declară: „Trebuie să recunosc că nu sînt un bun actor comic, aşa că am renunţat la comedie. Fiecare trebuie să-şi găsească propriul loc. Nici Woody Allen n-ar fi prea convingător drept Rambo”.

Sly l-a contactat pe Renny Harlin, regizorul unor filme de acţi­une şi sentimentale (Mai presus de viaţă, Aventurile lui Ford Fairlane) şi au realizat împreună un film simplu, dar bun, despre alpinism. „Sly voia o mare revenire, declara regizorul, voia să-l redea pu­blicului pe acel Stallone de care se îndrăgostise în filmele cu Rocky”.

După cum ştim, chiar aşa s-a şi întîmplat. Personajul alpinis­tului claustrofob aduce ceva nou, creînd o imagine mai sensibilă şi mai vulnerabilă a starului.

După Cliffhanger, pînă şi criticii săi au exclamat: „Stallone a reînviat din propria cenuşă!”. Deşi aces­ta nu murise, evident. Chiar dacă, conform părerii lui Sly, filmele de acţiune nu sînt pretenţioase, totuşi acesta este genul artistic în care se poate exploata cel mai bine posibilitatea oferită de film. În domeniul cu care e obişnuit, e o figură de desene animate – după cum se autointitulează – care, în sfîrşit, arată ce ştie. (va urma) MISTERELE LUMII

COMANDO sau cele două „maşini de război“ (8) De cele mai multe ori în film, Schwarzy se luptă cu Michael Ironside. „A fost ideea lui Paul să-l aducem în film. L-am pus la încerca­re, să vedem cum e şi ne-am bucurat!

Comportamentul său aşezat ascunde, însă, o mare forţă interioară. Privirea lui ameninţătoare este exact ce căutam, spune Arnie pufăind din trabuc, apoi se în­ toarce pe platou, ca să-i lichideze pe cascadorii rămaşi în viaţă”.

La trei ani după Sly, şi Arnie şi-a produs propriul film, în valoa­re de 60 de milioane dolari. Total Recall a devenit, neîndoielnic, un succes mai mare decît Rambo III. Debordînd de entuziasm, Schwarzenegger s-a apucat imediat de regie. Mai întîi, semnează regia unui scurt episod din serialul TV Povestiri din criptă, apoi pe cea a filmului de dragoste, de o oră şi jumătate, Crăciun în Connecticut, în care protagonist este Kris Kristofferson. Nici una din aceste crea­ţii n-a devenit antologică, nici din punctul de vedere al criticii de specialitate, nici din cel al audienţei. Dar aceasta nu i-a tăiat avîn­tul lui Arnie: şi-a dovedit sieşi nu numai că are aptitudini actoriceşti multiple, ci că poate fi şi regizor. În plus, a început să cocheteze şi cu politica, fiind unul din colaboratorii apropiaţi ai lui George Bush. A iniţiat programul de reformă a sănătăţii, dar, în mod para­doxal, îşi imaginează că programul poate fi susţinut cu trabucul în gură. Între timp, îl convinge pe James Cameron să realizeze împreună partea a doua la Terminator. Regizorul se eschivează, pentru că sarcina asumată este imensă, dar Arnie este de neclin­tit. În cele din urmă, Cameron declară: „Am vrut, cu orice chip, să regizez Terminator II, pentru ca nu cumva concepţia regizorală să fie distorsionată. Ştiam că această continuare va trebui făcuta cîndva, pentru că spectatorii o aşteaptă. Ştiu cît de mult a pătruns Terminator în conştiinţa oamenilor. Şi Schwarzenegger m-a îndemnat tot timpul să realizăm continu­area filmului”.

Dar marea întrebare era cum să depăşească mulţimea de efecte vizuale din prima parte? Iată că s-a găsit şi răspunsul: filmul va fi cea mai costisitoare superproducţie de pînă atunci. Terminator II a costat 100 milioane de dolari. S-au folosit toate trucajele posibile şi o tehnolo­gie de vîrf. Pe deasupra, Arnie a

obicei însoțesc endometrioza. În practica de zi cu zi, întîlnim tot mai multe femei cu această afecțiune, de vîrste diferite. Diagnosticarea energetică, care durează aproximativ o oră, ne evidențiază un dezechilibru în sistemul hormonal al pacientului, de cele mai multe ori însoțită de dureri abdominale și, desigur, sîngerări.

Chiar dacă repet, aduc în atenția cititorilor importanța terapiilor integrative și readucerea întregului corp în balanța energetica din care a ieșit.

Boala este o lipsă de comunicare coerentă la nivel de celulă, organ, sistem. Mai nou, întregim terapia acolo unde se impune și cu o deblocare a sufletului: terapia Soul-Prints.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

n noapte 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Liric argeșean de la care ne-a rămas poezia ,,București, noapte bună” (Ion) – Ieri, după miezul nopții; 2) Far de noapte – A pictat celebrul tablou ,,Ultima noapte a lui Mihai Viteazul” (Theodor); 3) Utan Tiberiu - ,,Noapte cu focuri”, poezie din creația acestui poet autohton (Nicolae) – Tudor Vianu; 4) Tocit – Precum ziua cu noaptea (masc.; sg.); 5) Șahul din ,,O mie și una de nopți” – Gardă la regină; 6) Începutul nopții! – A bate la cap; 7) Poetă româncă autoarea volumului liric ,,Desprinderea de noapte” (Pia) – Tratat de estetică; 8) Strămoș - ,,Expresul” de noapte – Nicolae Ulieru; 9) Cu noaptea în cap – Regizor american prezent în context cu filmul ,,Noaptea nunții” (King); 10) Poetul monah de la care ne-a rămas poemul ,,Noapte liniștită” (Valeriu) – Termen de confirmare.

VERTICAL: 1) Actor francez protagonist al filmelor ,,Nopți moscovite” și ,,Noaptea voluptății” (Harry) – Scriitor prahovean, prezent în temă cu poemul ,,Cerul se pregătește pentru frumusețea nopții” (Geo); 2) Actriță americană protagonistă a peliculei ,,Miezul nopții” (Mary) – Oraș în Mexic; 3) Nicolae Tonitza – Mare actor american protagonist al filmului ,,Nopți la Las Vegas” (Frank); 4) Rea la inimă – Aur (pop.) – Ion Neculce; 5) A compus melodia ,,Nopți albastre” (Ionel) – Unu bis!; 6) Adrian Păunescu – Plasă de pescuit; 7) Cu noaptea în cap (pl.); 8) Adrian Maniu – Sol fertil (reg.) – Dimitrie Anghel; 9) Rest la cafea - ,,Noaptea” și ,,Calul de la birja de noapte”, poezii aparținînd acestei poete interbelice (Magda); 10) Luminează noaptea.

DICȚIONAR: LEON; AOR; SOAR GH. ENE Dezlegarea careului ,,FRICȚIUNI” 1) IMPECABILA; 2) SARMAN – NET; 3) CRI – MILOG; 4) ATELA – ETIC; 5) LITERAT – TA; 6) IREPARABIL; 7) TINA – ALAMA; 8) UZ – DOC – RAR; 9) RATACITORI; 10) ATITA – UNIT.

20

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

În Portugalia și Maroc (III)

În aceeași seară, ultima la Lisabona, am luat cina într-un restaurant faimos, Cafe Luso, unde a cîntat mult timp marea doamnă a Fado-ului portughez, Amalia Rodrigues. Concertul de muzică Fado m-a lăsat pe spate, fiindcă m-a surprins cu muzicalitatea și cu ritmul său, un amestec de muzică africană și europeană pe care îl pot asemăna doar cu doina românească. Unul dintre cele mai cunoscute cîntece – „Loucura” („Nebunie”) – spune în debutul său: „Seu do Fado como sai/ Vivo un poema cantado/ Un fado que eu inventai” („Sînt Fado așa cum spuneam/ Trăiesc o poezie cîntată/ Un Fado inventat de mine”); dacă mai adaug că fado are și sensul de „soartă”, vă imaginați în cîte feluri se pot interpreta versurile și cîntecele acestui stil.

Ei bine, a doua zi de dimineață aveam un tur prin Lisabona și apoi drum la aeroport spre Casablanca.

Din acest tur merită menționat cartierul Alfama, construit în stil maur și destul de sărac, un preambul la ce ne aștepta în Maroc, Turnul Belem de pe Rîul Tejo, o adevărată bijuterie arhitecturală. El a fost inițial o fortificație construită în Secolul XVI, ce servea ca punct de îmbarcare și debarcare pentru exploratorii portughezi. A fost construit pe timpul Renașterii Portugheze și este un exemplu foarte important al stilului arhitectural Manuelin portughez. Structura a fost construită din calcar lioz și este formată dintr-un bastion de 30 de metri înălțime.

Belem nu este doar numele turnului faimos al Lisabonei, ci și al unei zone a capitalei portugheze.

Aici aflăm monumente extrem de importante pentru această țară: Turnul Belem și Mînăstirea Ieronimilor.

Este zona cea mai vizitată de locuitorii orașului Lisabona din cauza așezării ei pe Rîul Tejo și a celei mai populare patiserii din oraș. Construcția turnului începe în Secolul XV, cînd Regele Ioan al II-lea imaginează un sistem de apărare a gurii Rîului Tejo care era dependent în acel moment de cetatea de la Cascais și de la San Sebastian, aflate în zona de sud a rîului. Cetățile acestea nu puteau apăra eficient gura rîului, așa că era nevoie de altceva. Regele Ioan nu a putut să-și vadă construcția, murind înainte de începerea ei. Regele Manuel I a cercetat douăzeci de ani mai tîrziu această propunere de apărare a gurii rîului și, găsind-o bună, a ordonat începerea lucrărilor la fortificația dorită, pe malul nordic al rîului, la Belem.

Proiectul a fost demarat în 1516 și a durat 3 ani.

A fost supravegheat de arhitectul militar Francisco de Arruda, care a primit piatra necesară construcției, constînd în 763 de blocuri mari de piatră și 504 pietre mai mici, de la Diogo Rodrigues. Pe toată durata construcției o navă de război bine înarmată a supravegheat intrarea pe rîu. În 1519, la terminarea fortului, cînd mai erau doi

Cascais

Turnul Belem ani pînă la moartea Regelui Manuel I, comandant al garnizoanei a fost numit Gaspar da Paiva. În anul 1571, Francisco de Holanda îl sfătuiește pe regele de atunci să îmbunătățească apărarea liniei de coastă pentru a proteja mai bine capitala regatului. Astfel s-a construit un bastion rectangular în jurul turnului inițial, acesta fiind înălțat dînd turnului forma de astăzi. În 1589, Filip I al Portugaliei a ordonat inginerului italian Vicenzio Casale să construiscă un fort bine apărat în loc de nefolositorul Castel san Vicente, dar acest proiect nu a fost niciodată început. Din inscripțiile găsite pe structura de piatră a turnului știm că acesta a funcționat ca vamă și punct de control pentru navigarea pe Rîul Tejo. Regele Mihail I (1828-1834) a folosit subsolul turnului ca să întemnițeze pe opozanții săi liberali, iar între 1865 și 1867 a fost instalat un far de navigație pe terasa de sud a clădirii și un serviciu de telegraf. Apoi, în Secolul XX turnul a trecut prin multe renovări, cea mai importantă în 1953, ce a durat 3 ani, a integrat turnul în linia țărmului iar în 1983 a găzduit a XVII-a ediție a Expoziției Europene de Artă, Știință și Cultură, fiind totodată inclus pe lista monumentelor protejate de UNESCO. Planul clădirii constă într-un turn rectangular și un bastion hexagonal neregulat, cu laturi alungite care protejează sudul rîului. Este o clădire verticală articulată pe o placă mare de piatră acoperită de multe zone închise. Pe zona de nord a construcției se află un pod cu acces la bastion decorat cu motive vegetale, avînd stema regală deasupra, și mărginit de mici coloane ce au în vîrf sfere armilare (model mecanic al principalelor corpuri cerești, format din inele concentrice metalice care reprezintă traiectoriile acestor corpuri). Aceste sfere armilare manueline apar la intrarea în turn simbolizînd descoperirile făcute de portughezi pe timpul Regelui Manuel I. Pe exteriorul bastionului de jos avem guri de tragere pentru 17 tunuri. Partea superioară a bastionului este încoronată de un mic zid cu bartizane (este o turelă înaltă, montată pe perete, care se proiectează din zidurile fortificațiilor medievale tîrzii și ale modernului timpuriu de la începutul Secolului al XIV-lea și pînă în Secolul al XVIII-lea) poziționate strategic și decorate cu scu­ turi rotunde avînd Crucea Ordinului lui Christos (fostul ordin al Templierilor) pe ele. Regele Manuel I a fost membru al acestui ordin, astfel că trebuia să-și arate puterea militară într-un fel.

Bartizanele au console cu decorațiuni zoomorfe și cupole ce aveau pe vîrf finiale (element care marchează

vîrful sau capătul unui obiect, adesea format pentru a fi o caracteristică decorativă). Baza acestor turnulețe au imagini de animale sălbatice mari, incluzînd aici rinocerii, care sînt considerați a fi prima sculptură a acestui animal în vestul Europei. Turnul are aproximativ 12 metri lățime și 30 de metri înălțime. Primul etaj este amenajat ca Sala Guvernatorului, un spațiu octogonal ce se deschide în cisternă, în timp ce nordul și nordvestul conțin coridoare ce unesc bartizanele. O ușă oferă acces la o scară melcată către etajele de jos. La etajul al doilea Sala Regilor se deschide spre loggia cu vedere la rîu. Tot aici găsim un mic șemineu ce comunică cu șemineul de la următorul etaj, care se numește Sala de Audiențe. Plafoanele celor trei etaje sînt acoperite cu plăci de ciment casetate. Al patrulea etaj conține o capelă care are un tavan boltit susținut de arcuri de piatră sculptate în stilul manuelin.

Nu vă spun mai multe. Vă las să-l descoperiți pas cu pas de unii singuri. Merită.

De aici, am traversat strada și ne-am îndreptat spre „Moisterio de Jéronimos” – Mînăstirea Ieronimilor, o construcție gotică în stil Manuelin, caracterizată de multe arabescuri și înflorituri ale stilului gotic, care adăpostește, pe lîngă mormintele familiei regale Manueline și pe cel al lui Vasco da Gama.

MÎNĂSTIREA IERONIMILOR (1) Actuala construcție a fost începută în 1501, fiind terminată 100 de ani mai tîrziu. Stilul architectural al mînăstirii este cel Manuelin, constînd din teme sculpturale complexe încorporînd elemente marine și obiecte descoperite pe timpul expedițiilor navale. Diogo de Boitaca este cel care a început să construiască în acest stil la mînăstirea din Setubal.

Pentru construcție a folosit calcar colorat de la cariera din Aiuda, valea din Alcantara. Boitaca a fost urmat de spaniolul Juan de Castillo, care a început prin 1517 să construiască mînăstirea. Castillo a început încet încet să modifice decorațiunea de la stilul Manuelin la cel spaniol, ce presupunea o bogată ornamentație sugerînd caracteristicile argintăriei. Construcția se oprește atunci cînd moare Manuel I. După acest eveniment mai mulți sculptori și-au pus amprenta pe clădire. Astfel, Nicolau Chanterene a aplicat teme reanscentiste, iar Diogo Torralva a adăugat capela principală și corul. El a fost urmat în 1571 de Jérôme de Rouen, care a venit cu elemente clasice. Construcția s-a oprit în 1580 din cauza Unirii cu Spania, care își construia clădirea Escorial unde se duceau acum toate fondurile. Pe data de 16 iulie 1604, Filip al Spaniei a transformat mînăstirea într-un monument funerar regal interzicînd tuturor, cu excepția familiei regale și a ieronimilor, să intre în clădire. Un nou portal a fost construit în 1625, ca și ușa principală, casa portarului, apoi o scară și un hol care erau intrarea către partea superioară a altarului, desenată de către arhitectul regal Teodosio Frias și construită de Diogo Vaz. În anul 1640 starețul mînăstirii dispune construcția librăriei, unde aduce toate cărțile fiului regelui Manuel I, pe nume Luis. (va urma) nicu marius marin

RM

21

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Cum ar gestiona noul lider al NATO alianța în mijlocul conflictului ucrainean sau al realegerii lui Trump?

Înainte să detaliez răspunsul la întrebarea din titlu, pe care și-o pun jurnaliștii de la Modern Diplomacy, haideți să vedem ce presupune funcția de secretar general al NATO și să aflăm dacă este el șeful organizației sau nu. În primul rînd, secretarul general prezidează Consiliul Nord-Atlantic – principalul organism politic de luare a deciziilor al Alianței – precum și alte comitete decizionale de rang înalt (a prezida înseamnă a conduce o adunare sau o ședință, a menține ordinea în decursul ei, nu a fi șeful de facto al consiliului, în cazul de față). El are

autoritatea și de a propune subiecte de discuție și de a interveni pentru soluționarea pe cale pașnică în cazul unor dispute între statele membre.

Acesta acționează ca un facilitator al luării deciziilor, conducînd și îndrumînd procesul de formare a consensului. Deși se desfășoară în mod tradițional cu ușile închise, alegerile pentru Secretarul General al NATO se confruntă acum cu cerințele unui peisaj de diplomație publică în schimbare, care solicită o transparență sporită. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

Cînd s-a suit scroafa-n copac!

Motto: ,,Știu. Mafia nu iartă. Curînd aș putea ajunge un fel de Navalnîi al Bucureștiului!” (Tanti Oana Sivache, după ce a călcat pe greblă).

ETICHE

TA

Bun venit în Secolul al XIX-lea!

Cînd scriam despre faptul că războiul din Ucraina, gestionat super prost de liderii Europei de la Burxelles, va duce la crearea unei dependențe a UE de gazul lichefiat american, nu știam că ceea ce previzionam atunci avea să fie confirmat de trecerea timpului.

Am ajuns, iată, în punctul în care noi, europenii, sîntem împinși înapoi în Secolul al XIX-lea în ceea ce privește energia, fiindcă am renunțat la gazul rusesc, și conducătorii noștri au senzația că el poate fi înlocuit la scară mare de eoliene, fotovoltaice și gaz bio.

Noul nostru stăpîn energetic – SUA – face bani serioși pe

seama incompetenței și a trădării conducătorilor noștri de la Bruxelles, vînzîndu-ne gazul lor lichefiat, iar oamenii se întreabă: este Europa prea dependentă de America? Da, este, și mă bucur să constat că și jurnaliștii de la „Scînteia” Bruxelles-ului și-au dat seama de asta, ba chiar detaliază subiectul în următorul articol, din care voi cita pe larg în cele ce urmează: „Lone Star State este cel mai mare producător de gaz natural lichefiat (GNL) al Americii, o mare parte a acestuia fiind expediat în Europa“. (continuare în pag. 23) IOAN TEODOR

Deși mi s-a făcut silă să mai scriu de personajul menționat mai sus, nu pot trece peste momentul în care i s-a întîmplat exact ceea ce am prezis eu cu vreo 2-3 luni în urmă. După ce m-a turnat la Parchet că aș fi principalul organizator al unui grup terorist ce urma să intre peste ea în casă și să-i facă felul, iată că, acum, tot la Parchet a ajuns. Mai mult, a fost suspendată și din funcția de director general al ASSMB, decizie luată chiar de cel care o numise în aprilie, anul trecut. Este vorba de Nicușor Dan, cel care, atunci, după ce i-a sărutat mîna lui Vlad Voiculescu, că așa e obiceiul la useriști, a acceptat propunerea acestuia de a o numi în funcție pe protejata sa, deși viceprimarul Horia Tomescu s-a opus vehement: ,,Ce să facă caricatura asta într-o asemenea funcție? Sigur va pune pe butuci întreaga instituție!”.

Ce mai, niște netrebnici, care obișnuiesc să se joace de-a politica tocmai în cele mai importante sisteme sociale, cum este Sănătatea, ajunsă pe mîna unor criminali – Iohannis, Cîțu, Tătaru, Vela, Arafat, Vlad Voiculescu, Rafila ș.a. – împotriva cărora am depus plîngere penală pentru genocid (sic), produs în timpul pandemiei, ei fiind promotorii unei vaccinări cu efecte letale, nemaiîntîlnite în istoria omenirii.

Privitor la plîngerea penală pe care am formulat-o, aflați că este unică în felul ei, pentru că, simultan, a fost depusă în opt țări europene de jurnaliști aflați într-o asociație internațională axată pe apărarea drepturilor universale ale omului. Cele opt demersuri sînt identice și ca text, cu precizarea că redactarea aparține subsemnatului și jurnalistului belgian James Gray. Acestea fiind zise, normal, logic și obiectiv ar fi ca toate opt să fie soluționate la fel, adică verdictul să fie ,,VINOVAȚI”, mai ales că, oriunde pe acest glob, termenii de ADEVĂR și DREPTATE au aceleași definiții. Oricum, vom trăi și vom vedea, dar hai să revenim la tanti Sivache și șleahta care a inventat-o.

Mulți susțin că această mizerie de om s-a băgat pe sub pielea multor pramatii și lichele practicînd cea mai veche meserie. Pe de altă parte, a fost folosită ca unealtă a borfașilor și neisprăviților de tot soiul. Chiar și în ultimele luni, cît a fost la cîrma ASSMB, s-a înconjurat numai de idioți și de nebuni de legat. Lumea vorbește că și noul director general este tot unul dus bine cu bidonul. Se merge pe ideea generală că la conducerea instituției trebuie să fie o slugă fidelă clasei politice, care să fure și să facă bani pentru partid, în cazul de față fiind vorba de USR, ăia care Ușcheau Sacii Repede.

Păi cu cine umbla tanti Sivache de mînă, zi de vară pînă-n seară, discutînd numai de bani, mite, cîștiguri și afaceri dintre cele mai necurate? Cu Vlad Voiculescu, firește, cel care a început să audă din ce în ce mai des zăngănitul cătușelor.

Chiar și acum, cînd a călcat pe greblă, tanti Sivache, dînd dovadă de un tupeu nemărginit, se pretinde victima mafiei din care făcea parte și pe care chiar o conducea. Cît de ipocrită este și cît tupeu are această infractoare care, mînjită toată de sînge, îi acuză pe alții de crimă! (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

Cum ar gestiona noul lider al NATO alianța în mijlocul conflictului ucrainean sau al realegerii lui Trump?

(urmare din pag. 21) În calitate de cetățeni ai statelor membre NATO, este esențial pentru noi să fim informați și să fim implicați în aceste alegeri, avînd în vedere impactul lor direct asupra securității și stabilității continentului nostru. În plus, diplomația publică joacă un rol crucial în formarea opiniei publice și în obținerea sprijinului pentru misiunea și obiectivele NATO. Există o oportunitate pentru NATO de a genera interes public mai larg și înțelegere a deciziilor sale de conducere.

Acum, să discutăm despre ceea ce se întîmplă, în termeni mai simpli, citînd din Modern Diplomacy. „Viitoarele alegeri pentru desemnarea Secretarului General al NATO au o greutate substanțială pentru viitorul Alianței și relațiile globale în general.

Printre potențialii candidați se numără Mark Rutte, premierul interimar al Țărilor de Jos, și Klaus Iohannis, președintele României. Procesul de alegere a Secretarului General al NATO este complicat și extrem de diplomatic. Acesta presupune consultări informale între țările membre, care propun candidați pentru post. O decizie este confirmată doar atunci cînd se ajunge la un consens asupra unui singur candidat. În mod tradițional, această poziție prestigioasă a fost ocupată de o personalitate politică europeană proeminentă.

Mai jos sînt prezentate cîteva considerente cheie despre scenariul provocator pentru conducerea NATO între est și vest. Selectarea următorului secretar general va influența în mod semnificativ traiectoria Alianței.

Principiul «echității istorice» subliniază recu­ noașterea nedreptăților trecute și urmărirea unui viitor mai just. Națiunile est-europene, dominate de mult de Uniunea Sovietică, s-au străduit pentru autodeterminare încă de la Războiul Rece. Un aspect cheie al acestei independențe a fost întărirea legăturilor cu lumea occidentală. Procesul de aderare la NATO a demonstrat interesele și aspirațiile reciproce atît ale Europei de Est, cît și ale Vestului, avînd ca scop construirea unui viitor mai sigur și mai stabil.

Guvernarea pragmatică a premierului Rutte se aliniază acestui principiu, în timp ce președintele Iohannis întruchipează călătoria Europei de Est către independență. Probabil că Iohannis pledează pentru recunoașterea de către NATO a contribuțiilor Europei de Est, subliniind solidaritatea și respectul reciproc între statele membre. Atît Mark Rutte, cît și Klaus Iohannis, în calitate de potențiali candidați pentru funcția de Secretar General al NATO, s-ar confrunta cu provocări semnificative în ceea ce privește răspunsul alianței la conflictul ucrainean și implicațiile sale mai largi.

Poziția strategică a României de-a lungul Mării Negre și a graniței sale cu Ucraina (atît o graniță terestră, cît și una maritimă) o plasează în fruntea preocupărilor de securitate regională. Președintele Iohannis, cu înțelegerea complexității regiunii și angajamentul față de principiile NATO, ar pleda probabil pentru măsuri de îmbunătățire a capacităților de apărare și de a consolida prezența NATO în Europa de Est. Aceasta ar putea include intensificarea exercițiilor militare și o prezență avansată consolidată pentru a descuraja potențialii agresori și a-i asigura pe aliații vulnerabili. Pe de altă parte, conducerea prim-ministrului Rutte va acorda prioritate eforturilor diplomatice de a aborda conflictul, pledînd în același timp pentru o coordonare îmbunătățită între statele membre NATO pentru a asigura un răspuns unificat.

România și Statele Unite împărtășesc un parteneriat solid de securitate și apărare, susținut de acorduri și declarații cheie. Declarația comună din 2011 privind parteneriatul strategic a deschis calea pentru diferite angajamente bilaterale, inclusiv operațiuni cu aeronavele F-16 și exerciții comune precum exercițiul EUCOM Atlantic Resolve. Eforturile României de a spori cooperarea dintre vecinii Mării Negre se aliniază cu obiectivele de stabilitate ale SUA în regiune. În plus, acordul de cooperare în domeniul apărării din 2005 oferă acces militar al

SUA la bazele românești, în timp ce Foaia de parcurs pentru cooperarea în domeniul apărării (2020-2030) se concentrează pe securitate cibernetică, modernizare militară și operațiuni la Marea Neagră. Ambele națiuni colaborează, de asemenea, la controlul internațional al armelor și au acorduri care acoperă schimbul de informații clasificate și serviciile încrucișate. Aceste aranjamente, împreună cu Acordul NATO privind Statutul Forțelor, oferă un cadru cuprinzător pentru forțele americane din România. În ceea ce privește viitorul secretar general al NATO, obținerea unui al doilea mandat pentru Donald Trump ridică provocări, avînd în vedere recentele sale remarci care pun sub semnul întrebării angajamentul său de apărare.

Reflectînd la întîlnirile dintre președintele Iohannis și președintele Trump, este evident că Statele Unite și România împărtășesc o prietenie de durată și un parteneriat strategic. În timpul unei întîlniri de la Casa Albă din 2017, președintele Trump și-a exprimat aprecierea față de președintele Iohannis și a evidențiat valorile comune între națiunile lor, subliniind importanța relației lor bilaterale, mai ales că ambele țări au sărbătorit cea de-a 20-a aniversare a parteneriatului lor strategic.

Deși nu am urmărit îndeaproape întîlnirile dintre prim-ministrul Rutte și președintele Trump, un moment notabil a avut loc în 2018. În timpul unei vizite la Casa Albă, prim-ministrul Rutte a criticat declarația președintelui Trump potrivit căreia discuțiile comerciale eșuate cu UE ar putea fi pozitive. Răspunsul prompt al lui Rutte a indicat un punct de vedere diferit, subliniind necesitatea de a găsi soluții constructive.

Este evident că președintele Iohannis și primministrul Rutte au personalități și provin din medii culturale distincte, influențînd abordările lor respective cu privire la diplomație și relațiile internaționale. Cînd se iau în considerare războiul din Ucraina, atît premierul Rutte, cît și președintele Iohannis ar aborda probabil situația concentrîndu-se pe sprijinirea Ucrainei, respectarea dreptului internațional și căutarea soluțiilor diplomatice la conflict. Ambii lideri și-au exprimat solidaritatea cu Ucraina și au cerut adoptarea unor măsuri pentru abordarea agresiunii ruse în regiune.

Premierul Rutte va acorda prioritate unității UE în răspunsul la conflict și ar sprijini eforturile diplomatice în cadrul Uniunii Europene. El ar pleda probabil pentru sancțiuni împotriva Rusiei și sprijin pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei.

Președintele Iohannis, în calitate de lider al unei țări cu un interes direct în stabilitatea și securitatea regională, ar sublinia probabil importanța rolului NATO în descurajarea agresiunii ruse, asigurarea securității țărilor est-europene și întărirea prezenței acesteia în regiune. România a inițiat eforturi pentru extinderea semnificativă a Bazei Aeriene Mihail Kogălniceanu situată în regiunea de sud-est a țării, lîngă Marea Neagră. La finalizare, această bază NATO extinsă va acoperi o suprafață de două ori mai mare decît baza aeriană Ramstein a forțelor aeriene americane din Germania. În cele din urmă, atît Rutte, cît și Iohannis ar lucra probabil pentru a găsi o soluție pașnică a conflictului din Ucraina, respectînd în același timp principiile dreptului internațional și respectînd suveranitatea Ucrainei”.

Pînă acum înțelegem că și în cazul venirii lui Trump la putere Iohannis s-ar înțelege mai bine cu președintele american decît Rutte, ceea ce l-ar face de preferat acestuia, sugerează jurnaliștii de la Modern Diplomacy, iar în ceea ce privește abordarea conflictului din Ucraina Iohannis ar fi mai războinic, aducînd trupe americane și NATO pe granița estică a Alianței în timp ce Rutte s-ar limita la sancțiuni economice.

Viziunea strategică asupra NATO a celor doi este și ea supusă analizei după cum urmează: „În timp ce documentul cuprinzător al președintelui Iohannis, care exprimă viziunea sa strategică asupra NATO, a beneficiat de o atenție considerabilă, detaliile specifice

RM

privind perspectiva premierului Rutte rămîn în mod semnificativ absente din dezbaterea publică. Premierul Rutte este renumit pentru abordarea sa pragmatică a guvernării, citînd adesea remarca regretatului cancelar vest-german Helmut Schmidt: «Oricine are viziuni ar trebui să meargă la medic».

Deși prim-ministrul Rutte nu a dat publicității încă un document cuprinzător care să-și exprime viziunea strategică asupra NATO, el a subliniat anterior necesitatea unei coordonări sporite între națiunile europene, subliniind importanța menținerii deschiderii față de comunitatea globală. În timp ce pledează pentru colaborarea europeană, Rutte a subliniat popularitatea de durată a avioanelor de luptă americane F-35 în Europa, în ciuda discuțiilor în curs despre dezvoltarea viitoarelor proiecte europene de avioane de luptă. În ceea ce privește aranjamentele de securitate, Rutte a reiterat apelul președintelui ucrainean Zelenski de a nu se teme de o potențială înfrîngere a Rusiei. Cu toate acestea, el a recunoscut influența durabilă a Rusiei și a subliniat rolul esențial al lui Zelenski în inițierea negocierilor de pace. Rutte a subliniat necesitatea unui angajament colectiv cu SUA, NATO și Rusia pentru a delibera asupra viitoarelor aranjamente de securitate, făcînd paralele cu dialogurile de securitate din timpul unificării Germaniei din 1990. El a sugerat că discuții similare ar fi esențiale pentru asigurarea stabilității în întreaga Europă. În schimb, președintele Iohannis a articulat o viziune strategică robustă pentru NATO, pledînd pentru o nouă perspectivă asupra misiunii Alianței. Într-un articol de opinie publicat de «Politico», el subliniază contribuțiile valoroase ale Europei de Est la discuțiile și deciziile NATO, subliniind sprijinul neclintit pentru Ucraina în lupta sa împotriva Rusiei. El îndeamnă țările NATO să își îndeplinească obligațiile de a asista Kievul în aspirațiile sale de a adera la alianță. Viziunea sa strategică subliniază imperativul de a întări descurajarea și apărarea în conformitate cu deciziile anterioare, adaptîndu-se în același timp la provocările mediului actual. Se subliniază nevoia de a consolida frontierele, în special în regiunile de est și de sud, și de a aborda preocupările de securitate în Balcanii de Nord și de Vest. În plus, se susține o cooperare mai intensă cu partenerii, în special în regiunile vulnerabile, și colaborarea cu parteneri similari din Indo-Pacific. În plus, el subliniază obligația de a asigura progresul Ucrainei către potențiala aderare la NATO, subliniind importanța sprijinirii Ucrainei în lupta ei existențială și facilitarea aspirațiilor sale spre NATO și UE. De asemenea, este subliniată necesitatea de a spori interoperabilitatea și de a întări baza industrială de apărare a Alianței, abordînd în același timp deficiențele anterioare în finanțarea apărării. Întărirea rezistenței împotriva amenințărilor hibride și cibernetice pentru a asigura securitatea colectivă este considerată importantă. În concluzie, viitoarele alegeri pentru desemnarea Secretarului General al NATO și războiul din Ucraina reprezintă provocări și oportunități semnificative pentru Alianță și statele sale membre. Pe măsură ce Alianța face față acestor provocări, trebuie să acorde prioritate transparenței, unității și viziunii strategice pentru a aborda amenințările de securitate în evoluție și pentru a-și susține principiile de bază“. În concluzie cei de la Modern Diplomacy scriu că „atît președintele Iohannis, cît și premierul Rutte aduc perspective și abordări distincte pe masă, reflectînd diversitatea de opinii în cadrul NATO. Prin adoptarea transparenței în alegerile pentru conducere, întărirea valorilor democratice și acordînd prioritate răspunsurilor coordonate la amenințările emergente, NATO își poate consolida rolul de piatră de temelie a securității și stabilității internaționale”.

Desigur, e foarte bine că au sintetizat programele celor doi candidați ca să știm măcar la nivel declarativ ce au de spus aceștia. Ceeea ce contează cu adevărat este că Marea Britanie, Franța și SUA îl susțin pe Rutte, nu pe Iohannis, că e mai de-al lor decît Iohannis și în situația asta e clar că „al nostru” nu are nici o șansă.

RM

23

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

Cînd s-a suit scroafa-n copac!

(urmare din pag. 21) Păi cum vine aia, tanti Sivache, să ți se achite chiria și facturile casei de către menagerii spitalelor vizați să fie schimbați? Într-adevăr, ai naibii mafioți, lipsiți de suflet, și asta în timp ce ție îți creștea puf de îngeraș pe umeri. Auziți și dumneavoastră: ,,Aș putea ajunge un fel de Navalnîi al Bucureștiului!” (?!).

Dar de ce n-ai fi, bre coană mare, ,,Proasta satului” sau ,,Scroafa urcată-n copac”? Ce vă tot umflați în pene, tu și cei ca tine, și criticați cu spatele la oglindă pe oricine care vă dă peste bot? Știu că vă este greu să înțelegeți aceste lucruri, pentru că facem parte din lumi diferite și niciodată, să țineți bine mine asta, nu veți avea cîștig de cauză în fața noastră, a oamenilor de bună-credință, demni, curați și stăpîni pe ei.

Se știe că oricît s-ar strădui omul să-și ascundă găunoșenia, nu reușește: el rămîne așa cum mama natură l-a făcut și cum măicuța sa l-a educat sau nu.

Marca genetică a omului este pusă în evidență în orice împrejurare, mai ales cînd aceasta este amalgamată cu pojghița ruginită a aroganței, de unde și vorba din popor: ,,Cărbunele, oricît l-ai spăla, tot negru rămîne”.

Nu știu dacă vă mai amintiți cum tanti Oana Sivache solicita continuu presei să o albească de orice păcat, sau altfel spus: ,,Vrînd s-ajungă armăsar, a ajuns din cal măgar” (Anton Pann). Așa s-a făcut că, mai zilele trecute, un măscărici de la PRO-TV a plimbat-o prin ruinele spitalicești, iar ea numai de persoana ei vorbea.

Dar, desigur, vinovat de toate relele era doar fostul director adjunct, care, însă, nu se mai afla acolo de jumătate de an...

Culmea este că atunci cînd invoca mai tare dezastrul produs de mafie în spitalele unei capitale europene, ea

primea mită de la managerii din subordinea sa. Mulți funcționari din cadrul ASSMB mi-au mărturisit că, în ultima vreme, și angajările se făceau tot prin mită. Acum, în instituție domnește un haos total, cum, de altfel, este peste tot unde la conducere sînt puși numai ,,maimuțe, viermi, șobolani și lipitori” (Dan Puric).

Ce mai, dezastrul este total, iar tanti Oana Sivache aiurează, crezîndu-se ,,un fel de Navalnîi al Bucureștiului”, adică o victimă politică. În urmă cu ceva timp, printrun articol, am avertizat-o: ,,Orice zdreanță de om va fi mazilită tocmai de cei care au inventat-o”. Adevărul este că lumea în care trăim este plină de astfel de pramatii și lichele, pe care ,,Îi simți cum li se varsă fierea-n sînge/ ne pizmuiesc și cîrîie în gol/ ei nu știu că Planeta-i poate strînge/ ca-ntr-un muzeu de monștri, în formol” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Fariseii”).

Parcă o și văd pe tanti Sivache la Muzeul ,,Antipa”, în sectorul ,,Găinari în formol”, dat fiind că ,,Mafia” invocată de ea nu este mafie, ci o simplă șmecherie de gang. Adevărata mafie nu are nici o tangență cu nemernicia Oanei Sivache, ea e mult mai puternică și mai greu de învins, fiindcă: ,,Mafia e-n toate; e-n cele ce sînt Și-n cele ce mîine vor face picioare E-n sate, tîrguri, e-n cer, pe pămînt E-n palma ce-ascunde bacșișul cel sfînt Mafia-i stăpînă și fără rival E sifilis, cancer și sida Ea roade-un întreg organism social Ea fură și ochii de mort din spital Mereu ea cîștigă partida.

Mafia a pus stăpînire pe Stat

Guvern, Parlament, Președinte Acum caracatița parc-a turbat Și brațele ei se smucesc și se zbat Ea fură, ucide și minte.

Mafia e-n fotbal, spitale și școli E-n Bănci, în Comerț și-n Armată Transportul și Vama sînt roase de boli Poliția prinde doar șuți de doi poli O bandă-i Justiția toată Nimic nu mai faci fără șpagă la hoți Ți-o cere, pe față, borfașul Nu poți să te naști, ici să mori nu mai poți De nu potolești lăcomia la toți În zone se-mparte orașul Mafia la noi s-a-narmat pînă-n dinți Împușcă pe străzi, fără teamă Copiii drogați lichidează părinți Pe piața de sclavi se vînd ,,fete fierbinți” Iar Țara, rapid, se destramă Mafia ne pune capac la sicriu Primind, pretutindeni, onorul, Poporul Român putrezește de viu În sufletul lui viscolește-a pustu Și totuși, ascute toporul...

La mijloc de iad ne-a plantat Dumnezeu Copac cu coroana întoarsă Avem rădăcinile-n cer și mereu Noi facem ușor tot ce altora-i greu Dar gura de lacrimi ni-e arsă”.

(Corneliu Vadim Tudor – ,,Mafia e-n toate!” – fragment)

în Europa».

Bun venit în Secolul al XIX-lea!

Reprezentanții industriei avertizează asupra amînării energetice, inclusiv vicepreședintele ExxonMobil, John să avem energie curată aici, în Spania și, de asemenea,

(urmare din pag. 21) „Înaintea alegerilor strînse din noiembrie, preșe­ dintele american Joe Biden a ordonat o pauză temporară în aprobarea noilor proiecte de GNL, înghețînd efectiv extinderea infrastructurii de export a țării. În timp ce grupurile verzi au lăudat decizia, europenii sînt din ce în ce mai îngrijorați cu privire la restrîngerile ofertei și creșterea prețurilor. UE s-a bazat pe GNL din SUA în 2022, după ce a renunțat la energia ieftină rusească pe care se bazase ani de zile. A cheltuit miliarde pe infrastructura GNL și a semnat zeci de noi contracte. În prezent, SUA furnizează Europei aproape 50% din GNL – în creștere față de aproximativ un sfert înainte de război – și GNL a depășit gazul din conducte ca cea mai importantă sursă de aprovizionare.

După ce s-a confruntat cu pericolele de a risca securitatea aprovizionării cu energie, depinzînd prea mult de o singură sursă, Europa trebuie să învețe din greșelile sale trecute și să evite să devină dependentă excesiv de SUA, a avertizat Ana Maria Jaller-Makarewicz, analist la Institutul pentru Economie energetică și analiză financiară, într-un raport recent care a constatat că cererea de GNL din Europa este încă în creștere. De aceea, decizia lui Biden de a reduce potențiala producția de GNL a zguduit industria europeană, chiar dacă pauza – dacă va fi prelungită după alegeri – s-ar simți doar în 10 pînă la 15 ani. Asociația comercială EuroGas a scris Casei Albe îndemnînd la o inversare, avertizînd cu privire la o revenire la «prețuri record ridicate cauzate de scăderea ofertei rusești».

După începutul războiului, firmele europene șiau extins rapid infrastructura portuară și au construit instalații de regazificare – care transformă gazul lichid din nou într-o formă utilizabilă – planificînd importurile pe termen lung din SUA. Companiile au semnat, de asemenea, o grămadă de contracte GNL pe termen scurt cu firmele din SUA – oferind flexibilitate pe măsură ce sursele de energie regenerabilă proliferează, dar fac mai dificilă asigurarea prețurilor scăzute fără să știi de unde va veni energia ta în cinci sau 10 ani. «Nu sîntem optimiști, dar aș spune, comparativ cu locul în care ne aflam acum doi ani, că sîntem cel puțin într-un statut neutru», a declarat Torben Brabo, președintele Gas Infrastructure Europe, care reprezintă operatorii și industria de pe tot continentul. «Dacă dorim să avem provizii de încredere din SUA, trebuie să acceptăm niște contracte pe termen mediu». La o conferință pe tema petrolului și gazelor care a avut loc în Houston luna trecută, șefii companiilor

Ardill, a cărui firmă dorește să înceapă forarea în estul Mediteranei, au avertizat Europa că trebuie să devină mai autosuficientă”.

Asta înseamnă că vom plăti mai mult pentru puținul gaz lichefiat ce vine de la americani și, pe cale de consecință, vom consuma mai puțin. Întreb încă o dată clasa politică românească: de ce nu exportăm gaz și mai ales motorină și benzină în UE? De ce nu folosim centrala atomică de la Cernavodă ca să exportăm curent electric în UE? De ce nu folosim sistemul hidroenergetic ca să asigurăm surse de energie electrică (aia care se obține din arderea gazului lichefiat importat de la americani) în UE? De ce nu ignorăm dispozițiile criminale ale UE, care ne interzice să construim noi baraje hidroelectrice că, vezi Doamne, stricăm mediul? În traducere, le lovim lor afacerile cu eoliene si fotovoltaice.

Mergem mai departe cu articolul din Politico, mai exact cu poziția aberantă a militanților pentru schimbările climatice. Citez: „Confruntați cu solicitările ca sectorul energetic să asigure mai mult GNL din SUA și să intensifice producția locală de gaze naturale, militanții europeni pentru schimbările climatice declară că sînt sceptici cu privire la necesitatea oricăreia dintre opțiuni. «Vedem strigătul industriei, dar credem că este mult exagerat», a declarat Esther Bollendorff, expert în politicile de gaze la Climate Action Network Europe. Bollendorff a spus că Europa a suferit o schimbare de la invazia Rusiei, menționînd că consumul mediu de gaz al UE a scăzut cu aproximativ o cincime. Între timp, a adăugat ea, UE își crește constant energia din surse regenerabile și își propune să reducă cu 30% din consumul de gaz pînă în 2030. Dar din 2022 avem opt terminale noi sau extinse de GNL. Există o supracapacitate și este probabil că vor fi active blocate, deoarece rata de utilizare a capacității existente astăzi este mai mică de 60%.

Potrivit lui Nicolás González Casares, un euro­ parlamentar din partidul socialist de guvernămînt al Spaniei – care a supravegheat construcția unei noi infrastructuri importante de GNL – și membru al comisiei pentru energie a Parlamentului European, extinderea «nu a fost o greșeală», deoarece «aveam nevoie de această energie, și dependența noastră de Rusia a fost atît de puternică încît nu puteam spune nu GNL în acești doi ani».

Cu toate acestea, a adăugat el, prioritatea ar trebui să fie acum înlocuirea gazelor cu surse regenerabile: «Nu ne dorim cu adevărat această afacere. Afacerea noastră este

scoaterii din uz a combustibililor fosili. Ei insistă că, chiar și în cadrul planurilor UE de reducere a gazelor, există încă o nevoie de a se asigura aprovizionare suplimentară cu GNL, în special avînd în vedere presiunea de a se retrage din exporturile Moscovei”.

Dumneavoastră înțelegeți ce e în capetele ăstora? Eu nu înțeleg și, mai abitir, nu înțeleg ce e în capetele europenilor care continuă să-i voteze. Cred că e doar vînt... Lucrurile par totuși să meargă în direcția dorită de militanții pentru prostia climatică, astfel încît „cererea europeană de gaze a atins anul trecut un minim record pentru un deceniu, potrivit Institutului pentru Economie Energetică și Analiză Financiară. Însă scăderea a fost determinată în principal de trei țări: Germania, Italia și Regatul Unit. În general, cererea de GNL din Europa nu va atinge vîrful pînă în 2025, a concluzionat institutul. Între timp, industria gazelor naturale susține că investițiile suplimentare în GNL nu limitează Europa la aprovizionarea din SUA. De asemenea, ar putea obține GNL de la producători precum Norvegia și Qatar, a spus Brabo, șeful Infrastructurii de Gaze pentru Europa. În continuare, porturile ar putea fi chiar reutilizate pentru combustibili mai puțin intensivi în carbon, a adăugat el. Pot fi folosite imediat pentru biometan și hidrogen verde. «În ceea ce privește toate scenariile ipotetice, nu vom specula cu privire la potențialele reduceri ale producției sau aprovizionării UE din SUA», a declarat un înalt oficial al UE pentru «Politico», care a solicitat anonimatul pentru a discuta situația. Oficialii UE și SUA s-au întîlnit luna trecută la Washington pentru discuții în cadrul Consiliului Energetic UE-SUA, dar problema autorizațiilor pentru GNL nu a fost pe agenda oficială sau pe o listă mai largă de subiecte împărtășite cu «Politico» înainte de discuția propriuzisă. În timp ce un boom american al producției de GNL ar duce probabil la scăderea prețurilor, în special pentru contractele pe termen scurt pe care UE le favorizează, ar ridica întrebări inconfortabile dacă națiunile europene permit o cruciadă anti-mediu. De asemenea, ar ridica spectrul că continentul a preluat controlul piețelor sale energetice de la președintele rus Vladimir Putin și l-a dat președintelui Trump”.

Cum adică dacă națiunile europene permit o cruciadă anti-mediu? Vor fi chiar așa de spălați pe creier să nu o permită? Asta a fost o întrebare retorică, desigur...

Treaba e că prin măsurile climatice și cele economice pe care le iau, băieții aștia ne trimit în anul 1800. Bun venit în Secolul al XIX-lea, dragi români!

24

Nr. 1738 l 9 – 15 aprilie 2024

Lidia Vadim Tudor este candidatul AUR pentru Primăria Sectorului 5

Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) a prezentat marți, 2 aprilie, candidatul pentru Primăria Sectorului 5 al Capitalei în persoana Lidiei Vadim Tudor. Ea continuă astfel lupta politică patriotică a tatălui ei, reputatul Corneliu Vadim Tudor, și demonstrează că este o femeie curajoasă alegînd să candideze pentru postul de primar al unui sector foarte greu, așa cum este Sectorul 5.

Lidia Vadim Tudor a absolvit Colegiul Național ,,I.L. Caragiale” și a urmat apoi cursurile Facultății de Jurnalism din cadrul Universității Spiru Haret. Are un master în Mass-Media și Comunicare. A urmat și cursurile Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității Spiru Haret și deține un master și în Psihologie Clinică și intervenție psihologică. Este, din 2015, redactor-șef al Revistei ,,România Mare”.

Mihai Enache, candidatul AUR pentru Primăria Municipiului București, a afirmat că are încredere că lupta Lidiei va fi una de succes pentru că știe că aceasta are în spate și o echipă foarte bună de consilieri. „Cunoaștem cu toții Sectorul 5 ca avînd două caracteristici eterne parcă: cel mai mic și cel mai sărac sector al Bucureștiului. În cariera mea din Administrație am avut o scurtă experiență la Primăria Sectorului 5 și am reușit să aflu atunci cît de mare este nevoia pentru investiții serioase și abordări serioase în sectorul 5. Am învățat că este nevoie de la regenerarea zonelor defavorizate celebre care ne-au făcut o publicitate negativă la nivel internațional, celebra Aleea Livezilor, zona Iacob Andrei, și am putea enumera mult mai multe, pînă la nevoia de readucere a farmecului cartierului Cotroceni sau a zonei centrale a sectorului.

Am reușit să pregătesc în acea perioadă planuri de dezvoltare și proiecte de finanțare pentru multe proiecte care, din păcate, după opt ani sînt în continuare probabil prin sertarele din birourile Primăriei Sectorului 5. În Sectorul 5 avem școli care se închid pentru că sînt invadate de ploșnițe, iar asta reflectă o lipsă de investiții care durează de ani de zile în sector, cu școli la care încep lucrările și care sînt abandonate practic, iar pe

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

măsură ce trec anii, școlile se aglomerează cu învățarea în două sau în trei schimburi. Este nevoie de o abordare serioasă și curajoasă, este nevoie de un primar care să nu se teamă de fondurile europene, este un alt element care a caracterizat administrația Sectorului 5 de mulți ani de zile”, a spus Mihai Enache. Acesta a conchis spunînd că: „Este nevoie de un primar care să nu se teamă să își asume proiecte serioase, proiecte mari de investiții. În Sectorul 5 alegerea de AUR pentru cetățenii Sectorului 5 este Lidia Vadim Tudor”. În cadrul evenimentului de prezentare, Lidia Vadim Tudor a declarat că a acceptat propunerea AUR de a candida pentru postul de primar al Primăriei Sectorului 5, la aproape nouă ani de la moartea tatălui său, acum cînd adevărul spuselor lui este mai evident ca oricînd, și că a decis să se implice într-un mod activ în producerea schimbării de care țara noastră, de care Capitala noastră și de care sectorul în care locuiește are atîta nevoie. „Sînt născută, am crescut, am învățat, m-am dezvoltat în Sectorul 5, și în toți acești ani am avut ocazia să cunosc îndeaproape problemele cu care se confruntă cetățenii acestui sector, de la aspecte care țin de siguranța copiilor în școli, grădinițe și licee, pînă la chestiuni ce țin de Sănătate Publică, lipsa sau, acolo unde a fost cazul, ineficiența programelor de prevenție în rîndul tinerilor, aspecte legate de conștientizarea riscului transmiterii bolilor, a consumului de droguri, de alcool sau de tutun, în rîndul adolescenților mai ales, aspecte legate de igienizarea corespunzătoare a străzilor și a parcurilor

RM

din sector, de reabilitarea și consolidarea blocurilor, de canalizare și asigurarea apei potabile, de asfaltarea străzilor de care mulți primari pînă acum nu s-au ocupat în anumite zone care nu sînt atît de vizibile în sector, dar în care oamenii trăiesc. Toate acestea sînt probleme cu care toți cei care locuim aici ne confruntăm zi de zi.

Cred că a venit momentul să oferiți tinerilor susținuți de oameni cu experiență în Administrația Publică, așa cum sînt cei de la filiala Sectorului 5, șansa de a se implica și de a face ceva pentru o schimbare majoră”, a subliniat candidatul AUR la Primăria Sectorului 5.

Lidia Vadim Tudor a mai adăugat că: „Trecutul și, am încrederea că și viitorul meu, sînt în acest sector, iar acest lucru justifică în prezent candidatura mea la Primăria Sectorului 5. Îmi doresc ca toți cetățenii acestui sector să se simtă în sectorul 5 acasă!”.

AUR își asumă responsabilitatea de a oferi locui­ torilor Sectorului 5 o opțiune reală și serioasă pentru viitorul lor. Candidatura Lidiei Vadim Tudor subliniază angajamentul nostru ferm față de această misiune și sîntem hotărîți să muncim alături de ea pentru a aduce schimbarea pe care bucureștenii din Sectorul 5 o merită.

Biroul de Presă al Alianței Pentru Unirea Românilor

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.