România Mare, nr. 1741

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR

C H R I S TO S A Î N V I AT !

Poem de jertfã si , de Înviere

În ziua Învierii

Poem de jertfă și de Înviere Scriu astrele pe cerul luminat, Cu litere de foc și de durere Cînd Golgota El urcă-ngîndurat;

În ziua Învierii lumina e de Sus, din candele celeste picură untdelemn pe frunțile creștine ce-așteaptă pe Isus cu suflete unite în chip solemn...

Sub Crucea Lui, un Om se poticnește De parcă duce tot pămîntul greu, Icnind din suflet, iată, se oprește, Și, în priviri, sclipește Dumnezeu;

Christos a Înviat! răsună-n cer și pe pămînt și universu’ întreg respiră a mîntuire, iar harul peste har se-mbracă în nou veșmînt, căci viața este acum făr’ de-asfințire! Lumină din lumină e ziua cea mai sfîntă! citește bucuria pe chipul tuturor, transfigurat-n cuget, natura preacuvîntă: Christos a Înviat, e ziua cea mai sfîntă! Pr. Emil-Nedelea Cărămizaru

Paste fericit! ,

Motto: „Fiindcă atît de mult a iubit Dum­nezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” – Evanghelia după Ioan (3:16) E Paştele, prieteni, pe-o cruce de lumină Mîntuitorul nostru la noapte o să vină Va da deoparte piatra cu braţul Lui cel sfînt Soldaţii or să cadă netrebnici la pămînt Nu are chip de înger, nici voce de copil E aburul psaltirii pe fluviul lui April De veţi vedea în iarbă icoana unui miel Împărăţind o lume – să ştiţi că este El Cutreieră prin haos de două mii de ani Azi îl trimite Tatăl din nou la Ghetsimani E semn înalt că vine şi nu va mai pleca Ticăloşită-i lumea şi epoca e grea Ucide fiu pe tată şi maica pruncul său E foamete, şi spaimă, şi-o ducem tot mai rău E vremea de pe urmă, Sodoma stă să cadă Catapeteasma lumii plezneşte ca o spadă Azi nu mai e ruşine, nici frică de păcat Devine tîlhăria politică de stat În numele iubirii de oameni şi dreptate Se minte şi se fură, se spulberă tratate Parcă întreaga spumă de drojdie şi sînge A veacului acesta pe frunte ni se strînge Ce-i de făcut? Şi cine mai ştie calea bună? Popoarele par turme pe vreme de furtună Biserica, ea însăşi, şi-a pîngărit amvonul

De-acum povara e un fulg, ușoară, Și Drumul Crucii s-a scurtat demult, Pe chipul Lui de Sfînt lumini coboară Eliberîndu-i viața de tumult; În trîmbiţe tuna-va curînd Armaghedonul Şi-n larma asta surdă de arme funerare Într-un halou de flăcări stă Îngerul călare Aduce din înalturi o veste tuturora: Nădejdea e în Domnul! Nu disperaţi! E ora! Cu cît mai grea-i zăbala la gura unui veac Din crucea răstignirii noi muguri se desfac Azi înfloreşte lemnul pe care-a stat Isus Cununi de lauri verde pe frunte I s-au pus Îngenunchiaţi a rugă, smeriţi-vă trufia E Paştele! E noaptea cînd a-nviat Mesia! Încondeiate ouă cu picurări de ceară În roşu, mov, albastru şi coajă gălbioară Ispite ne trimite rubinul stins în vin Împărtăşit cu frunze sfinţite de pelin Bat clopote de aur spre slava lui Christos Azi nu mai moare nimeni, tot omu-i mai frumos Îngenunchiaţi pe brazda izvorului creştin Arsura să vi-o stingeţi la rîul cristalin E vreme pentru toate: şi pentru milostenii Şi pentru liturghia acestei nopţi de Denii Jur împrejurul nostru-i un cîmp de lumînări Dumnezeiască pace va fi în patru zări Biruitor cu moartea pre moarte a călcat Nu plîngeţi! Aleluia! Christos a Înviat! Corneliu Vadim Tudor

Împuns cu sulița să curgă sînge, Batjocorit, în chinuri, de barbari, Iubirea Lui de oameni nu se stinge, Chiar răstignit între cei doi tîlhari; Suit pe Crucea mîntuirii noastre Cu chip de om, dar sufletul de Sfînt, S-a-ndeplinit Scriptura, cea din astre, Să treacă viața simplă prin mormînt; Dar, pînă la Crepuscul, piatra dură De pe mormîntul strîmt pentru Isus, S-a ridicat. Lumină și căldură Au săgetat văzduhul pînă sus; Catapeteasma lumii se-nfioară, Izvoarele din matcă au ieșit, Călăii, speriați, nevrînd să moară, Se pocăiesc, convinși că au greșit; E prea tîrziu să nu vedem păcatul Unor nebuni, prin lume risipiți, Ierusalime, tu ai fost, nu altul, Cu Domnul nostru printre răstigniți; Ce nu știați voi, însă, nici iudeii, Și nici romanii stăpîniți de Zeu, Că cel cu vinu-n Cana Galileii, Era, ca Fiu, trimis de Dumnezeu, Să se jertfească pentru omenire, Murind pe Cruce, pentru noi, cei mulți. Isus n-a fost doar jertfă, ci menire Pentru popoare simple, de desculți. ............................................................... De Paști, rescriem viața cu putere: POEM DE JERTFĂ ȘI DE ÎNVIERE! GEO CIOLCAN

A D E VĂ R AT A Î N V I AT !

NR. 1741 l ANUL XXXV l 30 aprilie – 6 mai 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei


2

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT ­

RESTITUTIO IN INTEGRUM

P.R.M. se menţine pe podium  Pe Brucan îl trage aţa la Moscova  Ţapul e şi mizerabil, şi murdar  Neonaziştii din Reghin  Degeratu în Danemarca

PARTEA A III-A  Neruşinată creatură mai este Emil Constantinescu! Într-o Scrisoare Deschisă adresată lui Cornel Nistorescu (care îi tăvălise odraslele în „Evenimentul zilei“), mincinosul de profesie, care n-a mai fost văzut de un veterinar de mult timp, behăie: „Fiul meu nu a săvîrşit nici una din faptele care sînt specifice copiilor de ştabi (deci recunoaşte că el nu e preşedintele Ţării, ci un... ştab – nota red. R.M.): nu goneşte cu maşina pe străzi, nu face scandal în cîrciumi (atunci cum de a umblat două luni cu mîna bandajată, în 1998, de la ce bătaie cruntă o avea ruptă? – nota red. R.M.), nu face presiuni şi nu face afaceri necurate (hai sictir, Ţapule! – nota red. R.M.). Să cred că nu v-aţi întrebat niciodată cine are nevoie să-mi inventeze false vile (?!), false ilegalităţi (?!), false aventuri (?!), false afaceri dubioase (?!), false accidente (?!)“. Mă, nu te-ajută Dumnezeu! Carevasăzică, orice se zice despre tine, e fals. Tu eşti curat ca lacrima, acuşica te-ai născut, din spuma Mării, eşti un bebeluş de 2 luni, dar neo-criptocomuniştii ăştia n-au loc de tine, te acuză fiindcă au invidie pe matale, nu i-ar mai răbda pămîntul de extremişti!  Deputatul şi vicepreşedintele P.N.Ţ.C.D. Nicolae Ionescu-Galbeni a declarat presei: „Radu Vasile a avut o ieşire de secretar de partid!“. Oho, o să vedeţi ce ieşire o să aibă el cînd o să vă lase baltă, cu ochii în soare! Ați auzit de ieşirea „Tsukahara“ de la gimnastică, prin răsucire în aer şi aterizare lipită de saltea, „stai!“? Aşa va pleca Radu Vasile cînd va vedea că îl trageţi în groapă!  Sumar bogat şi spectaculos al revistei „Atac la persoană“: „Cataramă scoate dosarul de informator al lui Quintus“; „Vicepreşedintele P.N.Ţ.C.D. a parti­ cipat, efectiv, la distrugerea uneia dintre cele mai apreciate întreprinderi – Ulm Spineanu a pus AEROFINA pe butuci“; „Neruşinarea ungurilor din Harghita-Covasna și a barosanilor de la U.D.M.R. ia proporţii: Justiţia Română se face că nu vede faptele huliganilor maghiari. Ungurii fac ce vor în Harghita şi Covasna!“; „Adrian Severin este primul nume pe lista lui Severin“; Bucureștenii nu l-au băgat în seamă pe primul Ţap al Țării“; „Uniunea Scriitorilor dă note informative“; „Roşca Stănescu haleşte ouă moi şi crenvurşti pe banii colaboratorilor“ (cică baragladina nu şi-a mai plătit colaboratorii din luna ianuarie!) etc.  „Cronica Română“ din 5 martie comite o gafă colosală: un articol intitulat, „Preşedintele Poloniei şi soţia sa, oaspeţii şefului Statului Român“, e ilustrat cu poza lui Emil Constantinescu (în stînga) şi cu poza lui... Marin Condescu, liderul minerilor din Oltenia (în dreapta). Ce ziar o mai fi şi ăsta?  În alt număr, A.H. (care înseamnă Adolf Hitler, dar în cazul de faţă e vorba de Alexandrescu Horia îl face escroc şi bandit pe Gavroche, simbolul Revoluţiei, dar după cîteva zile află că bietul tînăr (pe numele adevărat Florin Vieru) nu e vinovat cu nimic, persoana cu pricina fiind altcinva.  Ne-a emoţionat interviul realizat de Eugenia Vodă cu marele actor şi dascăl Petrică Gheorghiu (TVR, sîmbătă seara). Un om minunat. Un caracter extraordinar. Şi cînd te gîndeşti că nu mai poate juca nici teatru, nici film, fiindcă e nevoit să facă 4 dialize pe zi, Doamne Dumnezeule!  Un titlu antologic a apărut în, „Libertatea“ din 3 martie: „Coposu îi trimitea pe Constantinescu după ţigări și pe Lis după biscuiţi“. Ce trebuie să învăţăm noi din asta? Noi din asta trebuie să învăţăm că a venit timpul să-i trimitem şi noi pe ei după Coposu.  „Naţional“ ne lămureşte cum se cheamă boala de care suferă Valeriu Stoica: vitiligo (sau albinism). Ea

poate să fie vindecată prin băgarea pacientului cu capul în sobă, în vreme ce Kavalerii de Kurlanda îi fac nişte injecţii în popou.  În sfirşit, un articol favorabil despre doamna consilier prezidenţial Zoe Petre: „La Tîrgul International de produse electrocasnice de la Köln – Zoe, maşina de spălat cu sîni pietroși“ („Evenimentul zilei“). Textul ne scuteşte de orice comentariu: „Vedetă a expoziţiei, maşina de spălat Zoe este închipuirea robotizată a personajului din benzile desenate: fără vîrstă, durdulie, spirituală“. O întrebare se impune: şi-o spăla singură chiloţii de tablă?  Nu ştim unde-o fi dispărut, vreo 2 ani de zile, ungurul Carol Sebestyen, dar ştim că şi-a făcut apariţia nu la BBC, unde se bîlbîise timp îndelungat, ci la „Evenimentul zilei“. Evident, articolul cu care a re-debutat e împotriva lui Vadim, fiindcă aşa i-a poruncit stăpînul de sclavi Sörös.  Fosta soţie a lui Viorel Lis a mărturisit presei că borîtul o... bătea! Iată citatul exact: „N-o să-l iert niciodată pe Viorel pentru minciună şi violenţă. Demonstrarea forţei fizice nu-l face mai bărbat“ („Jurnalul Naţional“ de miercuri, 3 martie a.c.). Un adevărat creştin şi democrat! Îl trimitea Coposu după biscuiţi şi el se dădea în ,,gărgăriţe“ cu Bahmuţanca, de-aia a şi mierlit-o Seniorilă, de foame.  Micul agent „Găină“ (Dan Pavel) a primit, de la Pacepa, îndemnul să întărească gaşca de la „Ziua“. Aşa că a început o rubrică intitulată, foarte inteligent, PUNCT. Am reţinut o frază de om căpiat, căruia i s-a făcut de cucuie, fiindcă insultă Armata şi Poliţia: „Instituţiile de tip militar sînt cele mai conservatoare, iar în anumite privinţe cele mai reacţionare“. Şi pe nemernicul ăsta îl invită Televiziunea Naţională, seară de seară, pentru a da lecţii Poporului Român!  Senatorul ungur Verestoy Attila l-a făcut pe senatorul român Costică Ciurtin „gîndac de bucătărie“, ameninţîndu-l cu bătaia. Normal, ungurii conduc România, de cînd stema Ţării e Ţăcălia.  „Sînt româncă get-beget şi cînt numai româneşte!“ – a declarat Daniela Györfi. Mai menţionăm că iubita sa mamă s-a înscris în P.R.M.  „Senatorii P.R.M. îl părăsesc pe Corneliu Vadim Tudor?“ – se întreabă ,,Adevărul“ de joi, 18 februarie. Au trecut, de atunci, 3 săptămîni, şi uite că şemecheria n-a ţinut. N-a ieşit nici un parlamentar din partidul celor mulţi şi drepți. Bă, Tinule, limbric electronic, numai de intrigi te-ai ţinut toată viaţa aia de rahat pe care ai trăit-o. Şi mai ești şi agent KGB, era să uităm.  Avocatul Ioan Mustață a declarat că „Valeriu Stoica i-a chemat la raport pe judecătorii cazului Ţigareta II“ („Cotidianul“). Îngrozitor de multe abuzuri săvîrşeşte acest huligan politic, care îşi va rupe gîtul foarte repede.  O comisie formată din reprezentanţi ai Ministerului Industriei şi ai Ministerului Finanţelor s-a deplasat la Braşov cu oferta de a „vinde“ S.C. „Roman“ şi „Tractorul“ către... Suedia, în contul unei datorii externe de circa 3 miliarde de dolari, pe care Statul Român ar fi contractat-o în anul 1929. Varianta unei astfel de soluţii păguboase a fost şi este moştenită de la Mircea Ciumara, fost ministru al Industriei şi, mai înainte al Finanţelor. Se ştie că acesta are copiii la studii în Suedia. În fapt, soluţia deputatului P.N.Ţ.C.D. se vrea o compensare din perioada interbelică, o datorie pentru care Statul suedez n-a mai emis pretenţii pînă cînd Mircea Ciumara n-a răscolit această problemă, evident, nu dezinteresat. Şi cînd te gîndeşti că alte Ţări au să dea României datorii cu mult mai recente, însumînd peste 5 miliarde de dolari!  Emil Constantinescu a început să circule cu acea splendidă limuzină Audi – A 6, gri metalizat, luată pe daiboji din Germania. Vă reamintim că Unitatea de Transmisiuni Speciale a cumpărat 10 maşini Audi, a 600.000.000 de lei bucata, dintre care 2 au fost făcute cadou de nemţi,

RM

ca la orice comandă de asemenea proporţii. La sfîrşitul săptămînii trecute, Ţapul a ieşit din Bucureşti, să pască mugurii de la Scroviştea, îmbarcat în acea „navetă spaţială“, cu nr. B-18-AKG. Am mers mai departe şi am aflat că limuzina e înregistrată pe numele.... S.P.P.! Dar tot mită se cheamă, pentru ca n-a fost plătită.  LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Redacţia revistei „România Mare“ urează mult succes fotbaliştilor Tricolori în meciul de pregătire pe care îl vor disputa cu reprezentativa Israelului. Atunci cînd vor răsuna pe stadion imnurile celor două Ţări, să ştiţi că ambele sînt cîntece româneşti: „Deşteaptă-te, române“ şi „Cucuruz cu frunza-n sus“ (aşa se numea hora din zona Bacăului, pe care, la sfîrşitul secolului trecut, primii evrei care au emigrat în Palestina au dus-o cu ei şi acesta a devenit, după 1948, Imnul Israelului). Şi, dacă tot ne aflăm la capitolul fotbal, să popularizăm şi declarația pe care selecţionerul Victor Piţurcă a dat-o ziarului „Sportul Românesc“, referitor la boicotul de presă de după partida cu Estonia: „Aiurea, mie chiar mi-a părut bine că au plecat din faţa mea cîteva personaje cu care nu vreau să am de-a face, şi care au ajuns, unii dintre ei, în gazetăria sportivă din întîmplare, fără a fi făcut performanţă vreodată, fără a înţelege ceva din trăirile unui sportiv sau ale unui antrenor. Ceea ce scriu şi ceea ce fac cei de la Pro Sport, ca şi PRO TV-ul, mă amuză, nu mă împietreşte. Totul este cusut cu o ață atît de albă, încît rîd şi copiii. Nu vedeţi, toate sondajele lor de public sînt de acord cu el în procent de peste 90 la sută, adică mai ceva ca pe timpul lui Ceauşescu. Sînt de o infatuare şi de o lipsă de eleganţă ce le va închide încet-încet toate porţile“. Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 12 martie 1999)

SĂMÎNȚA BUNĂ

„Pace vouă!“

Motto: „În seara aceleiași zile, cea dintîi a săptămînii, pe cînd ușile locului unde erau adunați ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: «Pace vouă!»“ – Ioan 20.19 Duminica, în ziua Învierii lui Christos, dis-dedimineață, Maria Magdalena a venit la mormîntul în care fusese pus trupul Lui. Piatra care blocase intrarea fusese rostogolită, iar mormîntul era gol. Profund uimită, Maria i-a chemat pe ucenici. Petru și Ioan au venit și s-au convins că într-adevăr trupul Domnului lor nu mai era acolo. Ucenicii s-au întors acasă. Maria însă a rămas lîngă mormîntul gol și plîngea acolo. Deodată, cineva a venit și a strigat-o pe nume. Era Isus Însuși, Mîntuitorul ei! El i-a transmis un mesaj de o importanță fără margini pentru ucenici, pe care i-a numit „frații Săi“: Tatăl Său voia acum să fie Tatăl lor, iar Dumnezeul Său să fie Dumnezeul lor (Ioan 20.17). În seara aceleiași zile, ucenicii se aflau împreună într-o cameră, cu ușile încuiate, pentru că se temeau că dușmanii care Îl răstigniseră pe Domnul lor vor pune mîna și pe ei. Despre ce vorbeau? Fără îndoială, despre El, pe care Îl văzuseră ultima dată răstignit. Unde era El? Atunci Isus a venit în mijlocul lor și „le-a zis: Pace vouă! Și, după ce a zis acestea, le-a arătat mîinile și coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat cînd L-au văzut pe Domnul“ (Ioan 20.19,20). Și astăzi, Christos dorește să fie prezent în mijlocul celor credincioși „adunați pentru Numele Său“ în fiecare duminică, ziua Învierii Sale (Matei 18.20). Cînd ei citesc din Biblie și Îl găsesc acolo pe Domnul lor, se bucură la fel cum au făcut ucenicii din acea vreme.


RM

3

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

Din culisele istoriei 1820: SIMON BOLIVAR – VIZIUNE ROMÂNEASCĂ DE EPOCĂ O încercare de reconstrucţie a imaginii pe care generaţia română contemporană lui Simon Bolivar şi cea imediat succesivă „Libertadorului” au avut-o despre procesul de independenţă al Americii Latine dispune de sufi­ ciente elemente, graţie legăturilor pe care istoria le stabileşte peste distanţele geografice şi, mai ales, marii deschideri a românilor faţă de afirmarea libertăţii pretutindeni, largii accesibilităţi a informaţiei euro­ pene şi extraeuropene în spaţiul lor de cultură. Referindu-se la Europa, fondatorii Sfintei Alianţe vor remarca, alarmaţi, analogia fer­ mentului revoluţionar care agită Bucureştii, Napoli, Madridul şi Lisabona, atunci cînd, taxîndu-l pe Tudor Vladimirescu de carbonar, îl clasează în aceeaşi categorie cu revoluţionarul spaniol Rafael del Riego. În anul 1819, în care, la 15 fe­bruarie, Bolivar rostea, în faţa Congresului de la Angostura, discursul devenit document de referinţă al ideologiei sale politice şi constituţionale, la Bucureşti, printr-o

cuvîntare ţinută la 29 mai, cărturarul iluminist Gheorghe Lazăr chema pe descendenţii lui Traian la restaurarea patriei ultragiate. Uzurpatorii puterii de guvernare erau, în ţările române, turco-fana­ rioţii. Cei dependenţi de voinţa sulta­ nu­lui i se păreau lui Bolivar, într-o analiză comparativă, de invidiat în raport cu amerindienii sub dominaţie hispanică, pentru că în Imperiul otoman legea era aplicată de viziri şi paşale, de aceeaşi origine cu potentatul suprem. Dacă Libertadorul ar fi aprofundat condiţia românilor în regimul otoman-fanariot, în raport cu poziţia americană în sistemul spaniol, ar fi ajuns la o identitate de situaţie, deoarece primii erau şi ei privaţi de dreptul la o conducere politică autonomă, exercitată prin elemente naţionale. Paralela a dus-o pînă la capăt Gheorghe Lazăr, în discursul din 30 iulie 1822, la restabilirea domniilor pămîntene, moment în care, la Guayaquil, Libertadorul saluta un alt ilustru făuritor al independenţei sudamericane, pe José de San Martin.

Fraternitatea cu „lumea cea nouă“

de libertate în cealaltă. Doctrina legitimismului pierde teren, directoratul european al puterilor eşuează în tentativa de a instaura monarhii bourbonice în America. Cucerirea și recunoaşterea independenţei ibero-americane vor operarea un preludiu în orientul Europei. Parte integrantă a acestuia, ţările române revin în centrul atenţiei.

În discursul lui Lazăr, fiii infernului – spaniolii – le răpiseră americanilor casa pă­rintească, exilaseră din ea fericirea, tiranizîndu-i pe stăpînii legitimi, deveniţi sclavi. Sclavia îi determinase pe aceştia să revendice străvechile forme de existenţă proprii, ca adaptate prezentului şi viitorului lor. Analog se revelase destinul patriei românilor. Pîinea şi libertăţile casei lor, oferite unor creaturi rapace, asemenea celora contra cărora se angajase în luptă emblematicul erou american, erau acum batjocorite de defăimători. Adresîndu-se Junimii ca purtătoare de viitor, în faţa unui principe legitimist, Lazăr invita patrioţii să restaureze pierduta condiţie a ţării, abolind uzurparea ingrată şi insolentă. Fără a genera alte paralele între societatea românească sub turcocrație și cea latino-americană sub spanioli, analogia circula în epocă, atestînd cunoaşterea curentă a termenului de comparaţie. Anii precedenţi lui 1827, cînd Bolivar depune jurămîntul prezidenţial, sînt aceia în care un grup de bursieri români studiază la Pisa. Într-un studiu asupra formelor guvernării, unul din ei, Simion Marcovici, operează distincţia între sistemele fondate pe utilitatea generală şi acelea care o ignoră precum tirania. Tirania împreună cu anarhia constituiau pentru Bolivar, ca şi pentru Heliade, pericolele majore care ameninţă libertatea. Generaţia română de la 1848 asumă America, nediferenţiat, ca tărîm al libertăţii. Identificarea e expresă la Heliade, liberalii radicali văd în ea aliatul firesc al revoluţiei, în aspiraţia lor la republica universală, speră ca ea să se nască în primul rînd din unirea continentului de republici americane cu cele europene. În manifestul de adeziune semnat de Dumitru C. Brătianu prin care Comitetul naţional român răspunde, în 1851, apelului Comitetului central democratic european, prezidat de Mazzini la Londra, referirea la comunitatea de idei și solidaritatea de acţiune cu popoarele fraterne din „lumea cea nouă“ reprezintă vocea ginţii latine. Bălcescu va transfera problematica naţionalităţilor, a oricărei, a tuturor şi de oriunde, pe terenul principiului. Drepturile ei nu se pot prescrie. Indiferent unde se exercită, cu ce etape, cucerirea nu anulează identitatea cuceriţilor, nota lor distinctă în simfonia umanităţii. Ei cedează momentan şi provizoriu forţei invadatoare, fără să o accepte însă. Prima operă de decolonizare era americană, și cronicarul Naum Rîmniceanu (1764 - 1838) întreprindea un act de reverenţă copiind prevederile Tratatului de la Versailles (1783), care consacra libertatea fostelor colonii britanice. Prin faptele unor eroi ca George Washington sau Simon Bolivar, istoria lua act că eliberatorul nu era în mod necesar un monarh, că precum continentul cel nou își fixase singur un loc şi o măsură proprii, cel vechi putea face la fel. Sfidînd dogma imobilităţii, proclamată de coaliţia tiranilor, naţiuni oprimate îşi înălţau fruntea în arenă. Eficacitatea forţelor reacţionare va fi sensibil redusă şi datorită consecventei bătălii latino-americane. Mitul hispano-american va alimenta speranţe neamericane, inclusiv pe cele ale latinităţii orientale, strategie morală în care un triumf serbat într-o emisferă revigorează dorul

Secretarul lui Metternich către Alecu Suţu

Fermentul hispano-american acţionează ca unul de nelinişte pentru domnii ţărilor române sensibili, la începutul Secolului XIX, la sugestiile habsburgice transmise prin corespondentul lor de la Viena, cavalerul Friedrich von Gentz. În schimbul de scrisori iniţiat încă din 1813 cu Ioan Caragea de către von Gentz, secretarul lui Metternich, America Latină are o pondere particulară; în decembrie 1816, un pasaj dintr-o scrisoare se referă la atitudinea Braziliei faţă de coloniile spaniole limitrofe. Gentz explică domnului de la Bucureşti originea disputei, recunoscînd, totodată, imposibilitatea de a stabili exact ce se petrece atît de departe. El condamnă alarma inutilă dată de regele spaniol Ferdinand VII pentru pierderea unor „deșerturi“ americane şi „furia neputincioasă a spaniolilor care, nefiind în stare să le subjuge, se mulţumesc să devasteze cele mai frumoase ţări din lume“, remarcînd, în acelaşi timp, „disperarea americanilor“. Tema principală a corespondenţei lui Gentz cu ultimul domn fanariot din Ţara Românească, Alecu Suţu a fost America meridională. Acolo, cel mai redutabil inamic al Spaniei era Jose Artigas, patriotul uruguayan care îi alungase pe spanioli din Montevideo, personaj ce părea „să fie un om de geniu şi de caracter“, comandant de mare fermitate, a cărui pasiune pentru independenţă, dominantă, i-ar fi putut face pe combatanţii săi să reziste ani de zile între estuarul La Plata şi Anzi. Republicanii din Venezuela îi apar corespondentului austriac bravi, dar aroganţi. „Rodomontadele“ (lăudăroşeniile) lor nu-l conving. Fondată pe o informaţie rămasă mult în urmă este imaginea pe care von Gentz o oferă românilor, prin intermediul lui Suţu, asupra unor eroi ca Bolivar şi generalul venezuelean Antonio Jose de Sucré, la 17 septembrie 1819, dată la care Libertadorul conducea campania de eliberare a Noii Grenade, după ce armata sa străbătuse „peste necălătoriţii încă munţi Cordelieri“ – cum va scrie Albina românească, la 7 iulie 1829 – şi obţinuse victoria decisivă de la Boyaca, la 7 august, intrînd ulterior în Bogota. O lună mai tîrziu, acelaşi corespondent califica drept delirantă atitudinea obstinată a unei Spanii donquijoteşti. În depeşele succesive ale corespondentului vienez va prevala interesul pentru revoluţia spaniolă. După aprecierea, justă, a lui von Gentz, noile guverne americane nu se vor supune nici regelui, nici cortesurilor; în teritoriile în care autoritatea metropolei mai subzistă, monarhiştii vor abandona treptat o cauză disperată, aderînd la ideea unei puteri executive nehispanice şi a unei adunări naţionale. Pentru Grigore IV Ghica, tema hispano-americană era de interes major. Puterile Europei constituiau, cum scria, „o familie inseparabilă“, de aceea era necesar ca el să aibă „o idee“ despre ceea ce se petrecea cu „coloniile spaniole“. Domnul observa că interesul comercial al Marii Britanii, care determinase recunoaşterea de facto a independenţei unor

state americane, Argentina, Mexicul, inclusiv Columbia lui Bolivar, putea să genereze o declaraţie similară faţă de o ţară din zona europeană în care se afla principatul său. Reflecţia îi părea normală, fiindcă, aşa cum remarca, n-ar fi fost prima dată cînd „America ar fi dat un impuls de acest gen Europei“. La două luni de la această scrisoare, în aprilie 1825, el era convins că Londra avea să manifeste o atitudine identică faţă de autonomia Greciei, deşi, cu puţin înainte, caracterizase drept un salto mortale gestul ei faţă de emisfera americană.

Întîia ştire politico-militară în gazeta lui Asachi

De la apariţia primelor gazete româneşti neefemere, în 1829, constatăm o aprofundare a reacţiei publice faţă de bătă­lia latino-americană pentru in­dependenţă. Curierul românesc și mai ales Albina românească au reflectat cu generozitate sentimentul public românesc faţă de universul latino-american. În ziarul lui Asachi, Albina românească, întîia ştire politico-militară din primul an al publicării este una apărută la rubrica rezervată Americii, cu care foaia s-a născut, şi se referă la încheierea păcii între Columbia şi Peru, după victoria generalului Sucré contra spaniolului La Mar, de la Tarqui. Numărul din 7 iulie 1829 publică o notă biografică despre Simon Bolivar, în care se elogiază campania pentru eliberarea Noii Grenade şi celebrul congres de la Angostura. Redacţia mai consemnează iniţiativa ilustrului Sucré de a înălţa o columnă comemorativă pe locul luptei de la Tarqui. Rezervînd rubrica americană părţii septentrionale a continentului, Albina o va intitula pe cea consacrată americanilor meridionali „America spaniolă“. O secţiune aparte va fi rezervată Braziliei. La 11 august 1829, sîntem informaţi că pacea cu Columbia n-a fost ratificată de Congresul peruvian. La 11 noiembrie, tot din Albina românească aflăm despe capitularea pe solul mexican a corpului expediţionar spaniol, în faţa generalului Santa Anna. La 1 ianuarie 1830, prin poezia lui Asachi Anul nou al moldavoromânilor, America Latină pătrunde în lirica românească. Albina românească ilustra nobleţea dramaticei încercări a lui Bolivar de a-și salva opera; anii furtunoşi de măreţie şi tensiune care duseseră la independenţă, la fondarea a trei republici libere, la încetarea multor conflicte civile, la organizarea a patru Constituante, ce consemnau restituirea întregii puteri poporului. Se publica apoi replica lui Bolivar, fericit pentru acordul de pace realizat cu o naţiune soră, Peru. Ultima cronică înfăţişa legea fundamentală rezultată din dezbaterile Constituantei. Aceeaşi cronică informa pe români, familiarizaţi cu destinul său, despre o nouă adversitate: Bolivar se afla la Caracas, cînd o mişcare separatistă proclamase Venezuela stat independent. O ştire îl readucea în prim plan la 28 decembrie 1830, cînd eroul părăsise definitiv scena lumii. Ştirea era din septembrie, moment în care, odată cu declanşarea unei noi revolte, reluase guvernarea republicii, iar partizanii săi cuceriseră Bogota. Provenea de la Cartagena, unde ilustrul patriot era profund afectat de asasinarea nobilului precursor al dreptului internaţional umanitar Sucré. La 5 martie 1831, Albina publica ştirea morţii sale. Murise la 5 (17) decembrie 1830, aproape de Santa Marta, la 47 ani. Fondatorul republicii Marea Columbie, acuzat de egoism şi aspiraţii dictatoriale, se retrăsese din politică. Restaurase ordinea, abandonînd din nou puterea. Tulburările, agitaţia continuă îl deprimaseră enorm, viaţa i se încheia după mari suferinţe morale, scurt timp după ce le adresase columbienilor ultima proclamaţie, datată 10 decembrie 1830. Albina nu reproducea conţinutul lapidarului document considerat testamentul său politic, dar reda finalul: urarea sa extremă era pentru fericirea patriei. La 17 mai 1831, i se aducea un prim elogiu postum lui Bolivar, a cărui absenţă de pe „teatrul întîmplărilor din America“ provocase o efervescenţă neîntreruptă „în acea partea lumii“. În 1843, foaia lui Asachi rememora un trecut de glorie, informînd despre „pregătirile ce s-au rînduit a se face pentru cerimonia aducerei cenușei lui Bolivar de la Santa Marta din Grenada la Caracas în Veneţuela, ce este locul naşterii sale“. Apărute în ajunul unei excepţionale fervori revolu­ ţionare pe continent, primele ziare româneşti au rezervat coloane întregi avîntului mişcărilor naţionale din Franţa, Belgia şi Italia, Grecia, Serbia și Polonia și, chiar în circumstanţele în care erau redactate, sub ocupaţie şi regim de cenzură, ele au exprimat judecăţi neechivoce, angajante despre evenimentele revoluţionare latino-americane. Relevantă este în acest sens admiraţia nelimitată pentru un erou simbol al libertăţii şi independenţei poporului, ca Bolivar. ŞTEFAN DELUREANU


4

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Preaslăvind pe bunul nostru Dumnezeu!

Vorbind despre Sărbătorile Pascale, vorbesc de fapt despre nostalgiile rămase din vremea copilăriei mele, cînd trăiam alături de copiii din satul meu care, ca și mine, proveneau din familii nevoiașe, cu multe guri de hrănit. De multe ori, aproape că nu aveam după ce bea apă, pentru că recoltele pe care le aduceam toamna acasă erau atît de puține încît părinții noștri se străduiau din greu să facă față nevoilor din gospodărie și să treacă astfel peste iernile care, la vremea aceea, erau destul de aspre. Cu toate greutățile, aveau grijă să se gospodărească în așa fel ca în aceste sărbători să nu ne lipsească de pe masă ouăle roșii, pasca și cozonacul care, pentru noi, copiii, era o bucurie greu de pus în poveste. Știam că, în această zi, aveam să mîncăm și noi, oarecum, pe săturate și să ne bucurăm de întreaga familie, pentru că eram cu toții sănătoși... De aceste sărbători, părinților le revenea greaua misiune să-și surprindă odraslele cu lucruri noi de îmbrăcat, după cum era obiceiul... Pe mama, sărmana, niciodată nu am văzut-o ca, de Paște, să-și fi cumpărat și pentru ea ceva: o basma, o rochie sau mai știu eu ce. Nici nouă, copiilor, nu a reușit să ne cumpere cîte ceva decît foarte tîrziu, cred că eu eram în clasa a treia, iar fratele meu, Gelu, în clasa a patra. Atunci, biata mama ne-a adus de la oraș cîte o pereche de teniși, una albastră pentru mine și una albă pentru Gelu. Mare mi-a fost bucuria cînd, în prima zi de Paște, amîndoi am ieșit încălțați pe uliță... Alți copii

aveau ghete, pantofi... Îmi amintesc că, de frică să nu-mi stric încălțările, pe unde am umblat toată ziua, am mers ca pisica. Pășeam cu mare grijă pe fiecare piatră din drum. Pînă atunci, niciodată nu avusesem încălțăminte nouă de sfintele Paști. Eram încîntat de tenișii din picioarele mele, îi priveam cu mîndrie și aveam grijă de ei ca de ochii din cap... Parcă erau bulgări de aur... Parcă mergeau singuri prin spinii de pe marginea drumului și printre pietrele colțuroase... Eram tare fericit că și picioarele mele aveau încălțări noi... Mă săturasem să port încălțările de la frații mai mari, pe care, de altfel, de îndată ce se încălzea vremea, le aruncam într-o cotlon al grajdului și uitam de ele pînă toamna tîrziu... Paștele avea ceva aparte, care ne apropia unii de alții și ne făcea să fim buni și prietenoși... Părintele, de fiecare dată cînd mergeam la spovedit, ne învăța cum trebuie să ne comportăm, copii fiind... Era un părinte tare bun care, cu glasul lui, plin de evlavie, te făcea să trăiești cu adevărat lumina Sărbătorilor pascale, acea lumină sfîntă și binecuvîntată, care rămîne întru nemurire în sufletul românului credincios. Cînd scriu aceste rînduri, aud parcă glasul clopotului de la biserica din satul natal cum își cheamă credincioșii la sfînta slujbă de Paște și, apoi, să aprindă o lumînare la căpătîiul celor plecați dintre noi la cele veșnice... Ce vremuri frumoase și ce sărbători pascale de neuitat. Pe toate le avem moștenire de la înaintașii noștri, la fel cum avem pămîntul acesta cu flori, cu cerul întins deasupra, luminat de ciucure de stele și de luna veghetoare a toate văile și vîlcelele... Seara, cînd m-am întors acasă, m-am trezit cu tălpile încălțărilor dezlipite, căzute pe jos... Mama, văzînd pozna, nici nu a rîs, nici nu a plîns, și nici măcar nu m-a certat... Era Paștele! O zi frumoasă pentru tot satul, pentru toată comunitatea noastră. Pentru vremea aceea,

Cele 7 fraze rostite de Isus pe Cruce

● ,,Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac” (Luca 23, 24) sînt primele cuvinte, în or­ dine cronologică după Sfintele Evanghelii, rostite de Isus, în timp ce era lovit cu brutalitate, după ce fusese judecat și osîndit la răstignire. Ele sînt, de fapt, rugăciune de iertare a răstignitorilor Săi, adusă Tatălui, care se referă la vrăjmașii Lui, din toate locurile, din toate timpurile. ● ,,Femeie, iată fiul tău”. Apoi i-a zis lui Ioan: ,,Iată mama ta!” – sînt cuvintele pe care Mîntuitorul le-a adresat lui Ioan, apostolul Său iubit, în timp ce Se afla pironit pe cruce. În plan duhovnicesc, aceste cuvinte o desemnează pe Maria ,,Eva cea nouă”, Maica tuturor credincioșilor. ● ,,Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 3943). Aceste vorbe au fost rostite de Domnul cînd unul dintre tîlharii răstigniți odată cu El Îl hulea, în timp ce celălalt îl certa, zicînd: ,,Nu te temi tu de Dumnezeu, ce ești în aceeași osîndă cu El?”. Cuvintele rostite de Isus dezvăluie adevărul că fiecare dintre noi primește cele cuvenite după faptele noastre. ● ,,Eli, Eli, lama sabahtani”, care se tălmăcește: ,,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Prin aceste cuvinte, Fiul lui Dumnezeu vine înaintea Tatălui Său ca ,,Fiu al omului”. ● ,,Mie-e sete”, rostește Mîntuitorul pe Cruce. Cuvintele acestea au fost enunțate și de psalmistul David. Ele definesc, pe de o parte, împlinirea proorocirilor Vechiului Testament despre patimile Cuvîntului întrupat, iar pe de altă parte ipostaza Mîntuitorului de Fiu al omului. ● ,,Săvîrșitu-s-a”. Acum, Christos a terminat toată lucrarea Lui. Fiul lui Dumnezeu Și-a arătat, prin moartea Sa pe Crucea de pe Golgota, marea iubire față de oameni, voind a-i dezrobi pe pămînteni de povara păcatelor și să instituie dreptatea. ● ,,Tată, în mîinile Tale încredințez duhul Meu”. Și aceasta zicînd, ,,Și-a dat duhul” (Luca 23, 46). Fiul își încredințează sufletul Său de om în mîinile Tatălui, fiindcă, prin Duhul Lui de Dumnezeu, El întotdeauna a fost una cu Tatăl.

chiar dacă oamenii erau săraci, știau să ierte, să treacă peste necazurile sau neînțelegerile pe care avuseseră în cursul anului și, mai ales, să se împace unii cu alții, unde oare în alt loc, decît în sfînta biserică?... Acum, oamenii umblă prin biserică la fel cum umblă prin Mall, aprind lumînări cu snopul, crezînd că în felul acesta Dumnezeu le va ierta păcatele... Iată că lumea nu mai e cea care a fost, cîndva, în anii copilăriei mele, cînd biserica se umplea de oameni de toate vîrstele, nelipsind copiii și tinerii. Din păcate, toate s-au schimbat astăzi, pînă și anotimpurile... Generațiile se schimbă, dar sărbătorile acestea vor fi trăite cu aceeași intensitate, semn de dăinuire a vieții spirituale a românilor, întru credință și Dumnezeu. Pentru toate acestea, fiecare credincios are datoria sacră să-L iubească pe Mîntuitor și să-L preamărească pe bunul nostru Dumnezeu... ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

Balsamuri spirituale

Aur

Strălucirea metalului prețios AUR se reflectă și în alegerea candidatei la Primăria Sectorului 5, Lidia Vadim Tudor. Luptătoare neînfricată, cu toată durerea din suflet pentru pierderea timpurie a ilustrului său părinte, inegalabilul CORNELIU VADIM TUDOR, pier­ de­re ireparabilă și pentru țară, tînăra Lidia con­ tinuă, cu inteligență și demnitate, lupta pentru dreptate socială, prin intermediul Revistei ,,România Mare”, scoțînd în evidență realitatea cotidiană, asemănătoare cu mersul melcului cu casa în spinare, adică doi pași înainte și doi înapoi. Parcă nimic bun nu se întîmplă, iar noi, românii, de cînd ne știm, din cupa vieții sorbim Speranța, picătură cu picătură, nemulțumiți că nu putem să umplem cupa doar cu vise poleite cu aur. Speranța nu-i doar un cuvînt, ea e o stare în margine de Timp, e umbra noastră ce preschimbă întunericul în lumină. Doar că lumina spre care tînjim se zărește tot mai departe, dovedindu-se că doar o mînă de privilegiați duc un trai ca în Rai, în timp ce majoritatea oamenilor doar își închipuie că acea lumină a răsărit, dar, în realitate, ea doar a pîlpîit. De cînd Christos a înviat din morți ,,cu moartea pe moarte călcînd”, omenirea sapă mormînt după mormînt, sperînd că ,,și celor din morminte” le va fi dăruită viața. Din păcate, avem de toate: Speranță, Iluzie și Moarte. De la naștere și pînă la moarte, am uitat să iubim viața și trăim STRIVIND.

Primul pe care îl strivim este sfîrcul mamei, cînd ne hrănește la sîn. Strivim în sărut buzele ființei iubite. Strivim pămîntul pe care călcăm, strivim tot ce mîncăm. Strivim aerul pe care îl respirăm. Și vom trăi așa, privind cum moartea ne strivește pe noi, rînd pe rînd. Sau poate vom reuși noi să strivim moartea – a noastră și a Planetei –, cînd vom avea grijă ca, an de an, să înverzească firele ierbii, frunzișul pomilor, cînd vom lăsa limpezi apele rîurilor și izvoarelor și vom păstra curată bolta cerului albastră, pentru ca Soarele să își reverse strălucirea de aur peste întreg Pămîntul. Asta și credința în Dumnezeu sînt salvarea noastră. ,,Ferice de cei care cred cu ardoare Că Dumnezeu nu a făcut nimic la-ntîmplare. Aceste cuvinte să le citiți Duminica, după ce la biserică vă spovediți. Cînd clopote plouă cu aur de sus Bucurați-vă! – spune domnul Isus”. Corneliu Vadim Tudor LILIANA TETELEA


RM

5

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... EPIGRAME ANTOLOGICE (I)

Deși orice cititor al acestor pagini știe ce-nseamnă antologie sau – lucru care mi se pare și mai important – va înțelege și mai bine semnificația acestui cuvînt, cred că nu e rău să dăm o rapidă lămurire. ANTOLOGIC este adjectivul derivat de la ANTOLOGIE, deci semnifică valoarea unei creații demne de a figura într-o antologie de gen – în cazul nostru, într-o culegere care cuprinde cele mai reușite epigrame, creații care vor rămîne, pot fi considerate reprezentative pentru acest gen de scriere – specia literară numită epigramă. E drept, criteriile de apreciere pot fi variabile, în funcție de cultura cititorului, de formația sa intelectuală, de sensibilitate, de atmosfera în care i s-au imprimat trăirile sau convingerile, dar, chiar și cel fără un simț al umorului accentuat are o gîndire mereu la pîndă (altfel n-ar citi epigrame!) și receptează ingeniozitatea ideilor, săgeata neașteptată a concluziei. Practica antologiilor datează din antichitate – au rămas, în istoria literaturii universale, nume de autori de antologii precum Meleagru (Sec. II î.Chr.), Philip din Tesalonic, Straton, Agathias – ale cărora s-au pierdut, dar se regăsesc reproduse, în mare parte, în Antologia lui Constantin Céphalas (Sec. X), în cea a lui Maxim Planudes (1260-1310) căruia îi datorăm nu numai Antologia greacă, ci și Fabulele lui Esop, precum și un renumit pamflet împotriva ,,Bisericii Latine”. Antologia sa, cunoscută și sub numele de Antologia Palatină, cuprinde epigrame votive, funerare, descriptive, erotice, satirice, morale, printre care se găsesc și capodopere din care s-au inspirat, după aceea, mulți scriitori. (Cf. LAROUSSE DU XX-e SIÈCLE, TOME PREMIER, Paris, 1928, p. 253). Vom selecta epigrame a căror valoare, după opinia noastră, merită să fie numite antologice. Dar cîte una de autor, chiar dacă acesta a realizat mai multe creații de mare valoare, mă voi opri, pentru moment, la una care, dintru început, îmi vine în minte, indiferent de temă, nuanță, circulație etc., condiția este să fie epigramă, indiferent dacă aparține unui epigramist cunoscut ca atare sau unui scriitor care s-a dedat și la epigrame (,,epigramiști cu sau fără voia lor” – cum sună titlul unui volum alcătuit de Giuseppe Navarra și George Zarafu, apărut la Editura Albatros, în București, 1983, 191 p.). Prima are îmi vine în minte este epigrama lui Sorin Pavel, cel care a părăsit această lume în 1977, la 34 de ani, dar a devenit celebru prin epigramele sale, apărute în timpul vieții, cît și postum, epigramă care, aparent, nu are tentă satirică, dar țintește la fix, punînd un titlu neutru:

Statistică Din cît în al vieții bazar Fac umbră acestui pămînt Puțini sînt mai mult decît par, Destui par mai mult decît sînt. Și cît de grozavi, de valoroși, de iubitori de neam vor să pară cei înscriși pe listele de alegeri, de fapt aceiași, în mare parte, care, cu 4-5 luni înainte de alegeri, nu-și mai îndeplinesc sarcinile conform funcției pe care o ocupă – și n-ar mai trebui să primească nici un salariu (simțit tare, dar ,,nesimțit”) pe această perioadă, preocupați să nu-și piardă fotoliul pe care-l ocupă doar cu fundul, dar acționează cu mîinile care tot strîng la teșcherea, fără ca ,,domnul cap” sau inima în care colcăie doar ,,globalism”, binefăcător vînzătorilor de țară și neam/tradiție/credință. Și ce putem să facem noi, cei care ne iubim Țara și sîntem conștienți de aceste transformări care ne vor anula, noi, care am ajuns longevivi și abia ne ducem traiul cu pensii la care nu se gîndesc cei care compară prețurile produselor cu cele din străinătate, fără nici o referire la pensiile noastre și la cele din alte țări europene? Norocul nostru că nu ne-am uitat obiceiurile, credința, rugăciunea, iar unii – condeiul care ne-a menținut gîndirea și sufletul. Dar, să revenim la oile noastre, cum spun franțujii (,,revenons à nos moutons”), adică la tema noastră.

Mă gîndesc la un catren celebru al lui I. St. Bogza (1905-1988) care, prin alternarea metaforei, definește poetul, stînd, probabil, cu gîndul la Eminescu: Tot omu-n lume-i efemer, Și-n el e și pămînt, și cer, Dar în poet, pe drept cuvînt, E cer mai mult decît pămînt! Multe din epigramele antologice surprind prin idee, ingeniozitatea fiind pusă în slujba ideii, a definiției, căpătînd valoare de aforism. Iată comparația care definește epigrama, după Nelu Quintus (1919-2014): După sens și parametri, Epigrama e un meci, Cu un unsprezece metri În minutul nouăzeci! Vasile Alecsandri (1821-1890) e îngrijorat de veșnicia prostiei care va exista cît ține lumea: Privind fără-ncetare Prostia omenească, De lung urît cuprinsă, Eternitatea cască! Prezentul ne oferă și epigrame care ne mai înveselesc, să mai uităm de drama prin care trecem (spre ce? spre unde?), ne readuc la viața fiecărui om, cu bune și rele. Mulți dintre cititori vor fi de acord cu epigramistul care a impulsionat activitatea Cenaclului ,,Polivalențe” din Politehnica bucureșteană, la ședințele căruia participa adesea academicianul Radu Voinea, rectorul nostru, precum și decanul Facultății de Aeronautică, prof. univ. Corneliu Berbente: Nu știu oamenii cum fac, Dar, după gustul sec al meu, Femeia fără nici un drac Nu are nici un Dumnezeu. George Corbu, ca tot omul cu pregătire juridică, vede și ce nu-i la vedere, scoțînd la iveală adevărul, dar nu-l expune direct, ci-l îmbracă în haină, care poate induce în eroare, de n-ar fi o expresie bisericească: La medic mergi ca la oracol... Ieșind de-acolo poți să speri Că nu mai ai nici un obstacol Spre lumea fără de dureri. Vasile Til Blidaru, cel care, alături de Poliția din Buzău care publica epigramele concitadinilor, a pus bazele mișcării epigramistice din acest oraș, realizează o definiție cu adevărat antologică a Imperiului, cu o întorsătură, a ideii, simplă, dar surprinzătoare: Un uriaș mereu la pîndă Ce se gîndește, cînd e-nfrînt, Să-și lingă rana sîngerîndă... C-o nouă limbă de pămînt! La un Concurs de epigrame și de fabule ,,Donici – cuib de-nțelepciune” de la Chișinău, Mihai Moleșag, cel care conduce Clubul Umoriștilor Tulceni, a luat marele premiu cu următoarea epigramă în care, cu întorsătură ingenioasă, dar și cu expresie abilă, plină de subînțeles, sugerează limba românească comună celor două țări: Unei tinere perechi (un român și o basarabeancă) În parcul plin de flori și fluturi, Pe-alee fericiți se plimbă, Descoperind, în lungi săruturi, Și legătura lor de limbă. Dar ce ziceți de următorul catren al lui Eugen Albu (1940-2022), cel care a fost un adevărat stîlp

de susținere al Clubului Epigramiștilor ,,Satiricon” din Cluj-Napoca, catren care surprinde prin sensul antologic al expunerii: Cu omul neșcolit și prost Nu lupt că n-are nici un rost, Dar duc o luptă colosală Cu prostul care are școală! Dar ce ne facem cu cel care e și prost, și neșcolit (sau cu facultate luată pe bani și tot neșcolit se cheamă!), dar șmecher neîntrecut ce se strecoară, ca șarpele ce vrea să sugă sîngele din „pradă”, pe funcții la care omul școlit, serios, cinstit nici nu se gîndește să acceadă. Vă mirați că am dat-o pe ,,politic”? Dar nu e noua politică tocmai cea care ne duce la fund? Cînd alegerile se fac dinainte cu cîteva luni, timp în care cei înfipți în fotolii duc tratative, schimbă partidul, umflă listele de alegători... Ce vă mirați? Ascultați glasul unuia ,,plecat”, care, la nevoie, se aude și la alegeri, și pe care l-a auzit și condeiul care scrie aceste rînduri: Deși deasupra-mi cresc lăstarii Și sînt schelet, mă doare-n cot: Îi păcălesc pe toți groparii Și mă prezint din nou la vot! Iar mi-a venit în minte o epigramă antologică, a lui Vasile Larco din Iași, axată tot pe subiectul român-moldovean (basarabean), subliniind ocuparea Basarabiei de sovietici. O scriu din memorie: Doar cei bătrîni mai pot să spună Ce-au tras sărmanii moldoveni Cînd s-au culcat cu ,,noapte bună!” Și s-au trezit cu ,,dobrîi deni!”. Epigrame antologice s-au scris și despre soacre – ființe care le asupresc pe nurori, ca să le scutească pe ele de muncă. Și, culmea! Bărbatul, deci soțul care și-a adus mireasa în casa părintească (vorba aia, ,,Ia-ți, mireasă, ziua bună,/ De la tată, de la mumă,/ De la frați, de la surori,/ De la grădina cu flori...), probabil datorită unui simț al dreptății, ca epigramist devine neîndurător cu soacrele (oare așa o fi, sau, poate, ca ginere, a intrat el în casa soacrei!). Antologică e epigrama Baronului Al. Misinga (1924-2009) din Bistrița – cel care organiza festivaluri de epigramă cu jurii din care făceau parte personalități ale literaturii umoristice, precum Șt. Cazimir, Rodica Toth și alții, și se dădeau premiile pe merit, nu pe principiul ,,îmi dai mie, îți dau ție!” – pe care o redau tot din memorie: A murit acum o lună Căci a strîns-o Dumnezeu Înainte cu o lună Ca s-o strîng de gît și eu! Tot de soacră se leagă și Vasile Matei (1934-2002), cel care organiza festivalurile de epigramă la GhimeșFăget și ne-a organizat un recital în sala Universității de Militari din comuna aflată în Județul Covasna, vecină cu Județul Bacău (unitate care azi nu mai există acolo), cînd George Zarafu a dat, pe loc, o replică la catrenul meu, în care spuneam că, la pieptul meu, țin epigrama: Cînd o spui așa de-a dreptul/ Simt că mă apucă dracii:/ Nu te lăuda cu pieptul/ Că vor năvăli ,,sugacii!” și a arătat către sala plină de trupeți. Vă dați seama ce explozie, ce reacție a fost în sală. Dar, iată epigrama lui Vasile Matei care a salvat și continuitatea apariției revistei EPIGRAMA, după plecare în veșnicie a lui Mircea Trifu, revista apărînd, un timp, la Bacău: Zise nora despre soacră Cum c-ar fi o poamă acră, Dar și soacra vrea să spună C-are-o noră poamă bună! E clar că n-o ,,atinge” numai pe soacră, ci și pe noră! Aurel Iordache (1919-1975), referindu-se la soacră, e pe poziția de ginere, o absolvă de orice vină datorită unui mare merit pentru care o laudă: I-auzi pe toți vorbind de soacră Și cînd te scoli, și cînd te culci! O fi ea, soacra, poamă acră, Dar tare face... poame dulci! (continuare în pag. 6) Dr. ELIS RÎPEANU


6

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

Atitudini  Polemici  Atitudini

se culeg, se aduc în casă şi nu se aşază la pămînt, ci se păstrează undeva sus, fără să fie în atingere cu pămîntul. Aceste focuri se fac crezîndu-se că sufletele morţilor vin în fiecare an în această zi pe la vechile lor locuinţe, aşezîndu-se în casă, după uşă, unde rămîn pînă la Moşi, sau a şaptea zi după Rusalii, pînă în revărsatul zorilor, cînd se duc la mormintele lor; în unele locuri se crede că sufletele morţilor şed sub straşina casei. După ce au făcut focul, pun pe lîngă el unul sau mai multe scaune, pe care aştern pături. Aceasta se face în credinţa că venind, morţii se aşează împrejurul focului pe scaune sau pe jos, se încălzesc şi beau apă. Fiecare femeie sau fată trebuie să care cîte două doniţe (cofe) cu apă şi să toarne pe iarbă şi pe mormintele morţilor, ca să fie anul mănos. Joia se înroşesc ouăle, se împietresc spre a se face galbene, apoi se duc 12 ouă roşii într-un şervet la biserică, seara, la cele 12 Evanghelii şi se lasă acolo pînă în ziua de Paşti; pe urmă, se îngroapă cîte un ou din acestea la hotarele moşiei spre a fi holdele ferite de grindină (piatră, gheaţă). Prin părţile Maramureşului, Bistriţei şi Năsăudului este o datină religioasă numită „La Moşi”, care se face tot în Joia Mare, cînd fiecare familie se duce la biserică şi după ieşirea din biserică toţi se îngrijesc de cele trebuincioase pentru serbare; bărbaţii cumpără băuturi, iar femeile coc colaci şi fierb mîncări de post. Cînd înserează, se dă semnalul prin clopotul bisericii. Atunci toţi bărbaţii merg la biserică, iar femeile rămîn acasă fiind ocupate cu pregătirea mîncărilor. Ieşind din biserică, pun totul în desagi şi pleacă; după ei merg femeile, ducînd şi ele sticle cu băuturi, pahare, vase, lumînări, etc. şi merg la cimitir, la morminte. Cum intră pe poarta cimitirului, merg către „şatra”, care este un fel de şopron lung şi lat, acoperit cu şindrilă, iar de jur împrejur sînt scaune şi o masă lungă şi lată. După ce se dă semnalul a doua oară, toţi se aşează la masă luînduşi locul în cea mai mare tăcere şi spunînd rugăciuni, iar cantorul cîntă cîntări de-ale morţilor. După ce se termină ceremonia religioasă, se pune masa. Fiecare

familie dă preotului atîţi colaci şi lumînări cîţi morţi are. La spatele celor care dau pomana stau săracii, care aşteaptă la rînd. În Vinerea Paştilor, la ţară se duc fetele în clopotniţa bisericii şi sună clopotul ca să crească cînepa. Asta mai ales în Moldova de sus. Boalele de ochi se vindecă spălîndu-te cu apa dintr-o apă curgătoare în Vinerea Paştilor. Cînd Christos a fost răstignit pe cruce, schingiuitorii lui voiră să-i bată patru piroane în corp, adică două în cele două palme, unul în labele picioarelor puse una peste alta şi al patrulea, mai lung, în buric. Racul însă a furat pironul cel mai lung şi s-a strecurat cu el prin fugă, mergînd îndărăt. De-atunci Mîntuitorul, drept recunoştinţă, a binecuvîntat racul ca să se mănînce de toată lumea şi în zilele de post, ca şi în cele de dulce. Iar spre a păstra amintirea faptului său, Mîntuitorul a hotărît ca racul să umble mereu îndărăt şi l-a pus pe cer, l-a făcut stea. În Sîmbăta Paştilor se fac păscuţe care se dau şi vacilor să le mănînce pentru a avea mană – lapte gras şi din belşug. La Înviere, la miezul nopţii se deschide cerul. Dacă-l vezi deschis, primeşti de la Dumnezeu tot ce ceri. Cine cade pe drum ducîndu-se la Înviere, îi merge rău tot anul acela. De aceea oamenii merg încet, pîş… pîş… cu băgare de seamă, dibuind drumul cu băţul şi luminîndu-se cu lumînarea. Înainte de-a merge la Înviere, oamenii se spală cu un ban de argint ca să fie albi şi curaţi ca argintul şi să aibă bani peste an. Cînd te întorci de la Înviere e bine să intri în casă călcînd pe-o brazdă verde. E bine de sănătate. Să nu mănînci cînd vii de la biserică întîi carne, că se dau lupii la vite. Să mănînci un ou şi-apoi peşte, ca să fii toată vremea vioi ca peştele. Cojile de ouă cu care faci Paştele să le dai pe apă ca să se ducă să dea de ştire şi blajinilor din morminte că sosesc Paştele. În ziua întîi a Paştilor să nu arunci ghioacele ouălor roşii afară, că-ţi arunci norocul si rodul. E obiceiul să nu dai nici cu mătura prin casă că face grîul secară. A doua zi, dacă ai măturat, du gunoiul la pomi, că vor rodi mult. În ziua de Paşti să nu dormi, că tot anul eşti bolnăvicios şi vara îţi plouă pologul, şi-ţi fură şi diavolul pasca. Nu e bine iar să cerni făină în ziua de Paşti, căci din tărîţele acelea se fac lăcustele care pustiesc cîmpiile. În ziua întîi a Sfintei Învieri nimeni nu bea ţuică, ci numai vin. Asta şi la munte, şi la deal. Cine moare în ziua de Paşti, merge de-a dreptul în rai, căci raiul e deschis în ziua aceea pentru oricine. Lumînările ce rămîn de la Paşti să le aprindeţi cînd pleacă dănacii şi fetele mari la horă şi să treacă printre ele ca să se uite lumea la ei. Şi o credinţă frumoasă e că în cele trei zile ale Învierii ard în văzduh trei candele mari pe care nimeni nu le vede. Dac-am avea gînd de sfînt şi inimă de înger, poate că le-am vedea”. Sursa: Vol. „Sărbătorile la români”, Simion Florea Marian, 1898

Fete fără zestre sînt Cîte vreți pe-acest pămînt, Dar aș vrea să am o dată Și o zestre, fără fată. Pe epigramistul, omul politic Mircea IonescuQuintus (1917-2017), l-am cunoscut cînd eram elevă la liceu și frecventam cenaclul literar care-și ținea ședințele într-o încăpere, dinspre Halele Centrale, din Palatul Culturii din Ploiești. Acolo a fost prezent cînd eu am prezentat lucrarea ,,1907 în literatură”. Apoi am devenit ,,confrați” în Clubul Epigramiștilor ,,Cincinat Pavelescu” din București, unde se comporta ca orice coleg de breaslă, deși ajunsese la înalte funcții politice. Am participat la slujba de înmormîntare de la Biserica ,,Buna Vestire” din Ploiești, alături de George Corbu, George Zarafu ș.a., în toamna lui 2017, cînd pe străzi nu mai era loc de lume, de organe de ordine, de mașini. N-a fost loc de cuvîntări de adio – ni s-a spus că această ceremonie a avut loc ,,ieri”. Acest mare epigramist, de o popularitate și modestie notorii, care mi-a onorat cu o lucrare scrisă de mînă, drept prefață, volumul ,,Vrednicul Părinte Constantin Galeriu” (Ed. Semne, 2015), a lăsat în urmă multe epigrame antologice care se bat cap în cap cu aducerea mea aminte. Mă voi referi la cea care îmi vine prima în memorie:

De cînd soarele și luna, De cînd valul spart de stîncă, Adevărul e minciuna Nedescoperită încă. Ehe, o fi știu multe marele avocat al Ploieștiului, că doar nu degeaba a bătătorit sălile Tribunalului din Ploiești care, azi, are un nou Palat al Justiției pe strada care începe la bariera Bucov, trece pe lîngă Liceul ,,Caragiale” și ajunge la rondul de la Biserica ,,Sf. Vasile” de pe Bulevard (Str. Gh. Doja). În încheierea acestei prime încercări de a scoate în evidență măcar o epigramă antologică la unii autori, cităm încă una aparținînd lui Vasile Bogrea (18811926) care, deși a avut o viață scurtă (a trăit 45 de ani), a ajuns profesor universitar la Cluj-Napoca și membru corespondent al Academiei. Epigrama aceasta constituie, de fapt, un elogiu adus chiar epigramei, ca un fel de lecție dată celor care n-o apreciază pentru că, după Romulus Vulpescu, au spiritul ,,constipat”: Cînd fulger trece o idee Prin ea, o epigramă face Mai mult decît o epopee În care acțiunea zace! (va urma)

Vechi tradiții în Săptămîna Mare

În Săptămîna Mare, joi dimineaţa, înainte de a cînta cocoşii a treia oară, se fac focuri prin ogrăzi. Acest foc închipuie focul din curtea Arhiereului Ana, unde a fost oprit şi întrebat apostolul Petru şi unde s-a lepădat de Isus înainte de a cînta cocoşul a treia oară. În unele locuri de munte, acest foc se aprinde în Vinerea Mare şi rămîn pe lîngă el copiii, pentru că părinţii se duc la biserică să asculte Prohodul Domnului. Înainte vreme, cînd lumea era rară, nu ca acum, în noaptea de joi mari venea Joimăriţa, o babă bătrînă şi urîtă, despletită şi cu dinţii rînjiţi. Toţi, de frica ei, şedeau cu uşile încuiate şi mînjite cu usturoi. Dar de ea tot nu scăpau. Venea la fereastră şi striga: – Cîţii, cîţii, tors-ai cîlţii?/ Cîlţii dacă n-ai torcat/ Mîinile ţi le-am tocat. Fetele răspundeau: - Tors, tors… Aşa a răspuns odată şi o fată care mai avea însă un fuior în pod. Hoaţa de joimăriţă n-a crezut. S-a urcat în pod, a început a cotrobăi prin sgrebeni, prin dinţii daracilor, pînă a dat de fuior. A venit jos făcută foc şi a început să răcnească: „Hor, hor, hor/ Mai e în pod un fuior”. Apoi a intrat prin uşile mînjite cu usturoi în casă şi tot n-a lăsat pe fată în pace pînă nu i-a ciopîrţit mîinile. De atunci încoace, toate fetele se zoresc să nu le mai apuce Joimăriţa, la Joia mare, cu cînepa netoarsă. Joi seara, cînd se citesc cele 12 Evanghelii, e bine ca cei care se duc la biserică să facă cîte un nod în baeră după citirea fiecărei Evanghelii şi cu acea baeră cu 12 noduri de se va încinge cine are friguri, îi va trece. Joi, în Săptămîna Mare, să nu spele nimeni rufe, căci la morți, în loc de pomana ce li se dă, se duc lături din spălătură. În alte părți, în noaptea de Joia Mare se aprind pe morminte, pentru încălzirea sufletelor, așa zisele focurele sau se dau, prin unele locuri, de sufletul morților sîmbicioare. Atunci se împart colaci la copiii săraci, care vin la foc de se încălzesc; împreună cu colacul se dă o oală cu apă şi o lumînare. Aceste focuri se fac numai din surcele de alun sau de bozii uscate care se frîng (nu se taie); uscăturile, după ce

EPIGRAME ANTOLOGICE (I)

(urmare din pag. 5) Ce să mai zicem de epigramele despre femei? Unele le ridică în slavă, altele le rezervă jugul bărbaților. Doctorița Georgeta Vătavu (1925-2011) care ne-a lăsat-o, ca epigramistă, pe fiica sa, nu e de acord cu moda nouă cu fustițe pînă la încheietura piciorului, notînd ,,Vorbe vechi, versiune nouă”: ,,Minte scurtă, poale lungi”, Însă, după moda nouă, Mai departe poți s-ajungi Dacă-s scurte amîndouă. Cu gîndul la atîtea și atîtea epigrame care-mi ,,zbîrnîie” în memorie, îmi dau seama că am trecut pe lîngă familia marilor epigramiști Quintus. Tatăl Ion Ionescu-Quintus (1875-1933), omul cu mari funcții politice, avocatul care a contribuit la înflorirea culturii în Ploiești (a lăsat aici, printre altele, un renumit Muzeu de Artă și doi fii – mari epigramiști și ei). A scris multe epigrame în care e necruțător cu politicienii avizi de înavuțire, dar mie îmi vine în gînd o epigramă care curge ușor, mlădios, pe cele 4 versuri:

RM


RM

7

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

File de istorie

Viaţa şi faptele lui Ştefan cel Mare într-o primă cronică străină Unanimă apreciere europeană

Veştile deosebitelor fapte de arme repur­ tate de domnitorul Moldovei pătrun­deau pe diferite căi în toate colţurile Europei: la curtea regilor Poloniei şi Ungariei, la cea a marelui cneaz al Moscovei sau în serenissima republică a Veneţiei, inclusiv prin solii trimişi de marele oştean şi marele diplomat care se străduia să realizeze un front împotriva primejdiei comune – Imperiul otoman. Neguţătorii şi călătorii vremii furnizau şi ei preţioase ştiri despre locuitorii de la Carpaţi, Dunăre şi Mare și despre viteazul lor conducător. Ecoul mari­ lor fapte răzbătea, de asemenea, şi avea să fie păstrat de-a lungul veacurilor, prin scrierile timpului – cronici şi letopiseţe. Este, de altfel, deosebit de semnificativ faptul că începuturile literaturii istorice româneşti coincid cu domnia lui Ştefan cel Mare, acum punîndu-se bazele unei bogate tradiţii care va ajunge la deplină împlinire prin scrierile marilor cronicari Ureche, Costin şi Neculce. Redactate la curtea voievodului sau în directă legătură cu aceasta (în scriptoriile marilor mînăstiri, care, totodată, dispunînd de biblioteci şi cărturari învăţaţi, erau şi lăcaşuri de cultură), cronicile domniei lui Ştefan cel Mare (Letopiseţul de la Bistriţa, Letopiseţul de la Putna) prezentau posterităţii istoria românilor de la răsărit de Carpaţi, lupta lor pentru independenţă şi dăinuire fiind cunoscute şi apreciate de românii de pe întreg spaţiul locuit de ei. Aceste scrieri se bucurau de interes şi printre contemporani, în diferite ţări ale Europei, lucrări cu referiri la istoria românilor traduse sau prelucrate în limbi de circulaţie europeană, după letopiseţele interne, fiind prezente în biblioteci de peste hotare. Şi tot ca o dovadă a interesului pe care istoria româ­ nească îl avea în contextul istoriei popoarelor vecine, să notăm şi existenţa unei Cronici sîrbo-moldoveneşti, însă o cronică alcătuită în anul 1502, în limba germană şi care se află în prezent la Biblioteca de Stat din München, intitulată Cronica scrisă pe scurt a lui Ştefan, din mila lui Dum­nezeu voievod al ţârilor Moldovei şi Valahiei sau, cum a rămas în istoriografie, Cronica moldo-germană. După cum se menţionează chiar pe pagina de titlu, textul cronicii a fost terminat de scris în ziua de 28 aprilie, anul 1502. Cronica conţine – potrivit practicii vremii – o înşiruire cronologică a principalelor evenimente din domnia lui Ştefan, începînd cu anul urcării pe tron, 1457, şi pînă în 1499 februarie, cînd domnitorul pune pe fugă o oaste turco-polonă. Cronica consemnează eforturile domnitorului de a asigura neatîrnarea ţării, luptele pe care le-a purtat, pentru păstrarea independenţei, cu otomanii, ungurii şi polonii. Astfel, se subliniază biruinţa lui Ştefan de la Vaslui, care reliefează lupta comună a popoarelor din această parte a Europei împotriva primejdiei otomane, cu o serie de referiri şi la domnia lui Ştefan cel Mare

Necurmata luptă pentru neatîrnarea ţării Cea mai veche dintre aceste mărturii externe ale glorioasei domnii – dedicată exclusiv domniei lui Ştefan cel Mare – este din 1475, „în luna ianuarie, în ziua de 10, într-o joi“ cînd, prin iscusinţă tactică şi vitejie, moldovenii au învins pe „Hadîm Suleiman paşa“ şi oastea sa „cam la o sută de mii de mulţi... încît turcul abia putu scăpa“. În anul următor, la 26 iulie 1476, Ştefan a înfruntat puternica oaste a sultanului Mahomed II, la Valea Albă – Războieni. Copleşit de numărul mare de inamici. Ştefan a fost nevoit să se retragă din calea lor, dar cronica subliniază faptul că izbînda otomanilor nu era decisivă: „(Sultanul) îi arse aproape ţara toată, dar nu putu să-i ia nici o cetate. Asedie împăratul şi o cetate cu numele Neamţ; iar cei din cetate traseră în tunul cel mare şi împuşcară şi pe meşterul tunar. Atunci împăratul plecă. Dară Ştefan vodă adună din nou o oaste ca la 16.000 oameni şi se arătă turcilor; turcii crezură că el ar fi dobîndit ajutor de la poloni sau de la unguri şi fugiră spre casă, totuşi le smulse Ştefan vodă mulţi luptători“. Pentru anul 1479 este amintită construirea cetăţii Chilia Nouă pe malul stîng al Dunării „cu 8 sute de meşteri zidari şi 17 mii de lucrători, în aceeaşi lună (iunie)

în ziua de 16, născu doamna lui Ştefan pe fiul lor (Bogdan-Vlad, urmaşul lui Ştefan cel Mare la tron)“. Relatările din cronică cuprind, de asemenea, bătălia de la Codrii Cosminului, „în ziua de 17 octombrie cînd li se întîmplă polonilor o mare nenorocire în Codrul Cosminului, încît regele (Ioan Albert) scăpă cu puţină oaste după cum e cunoscut tuturor vecinilor“. În fine, la începutul lui 1499, ultimul episod al cronicii relatează victoria, pe Prut, împotriva unei armate otomane ce se întorcea din Polonia. Deşi laconice, relatările conturează un portret sugestiv al domnitorului, ca om de acţiune, hotărît, nedînd înapoi în faţa primejdiei. Multe informaţii cuprinse în cronică sînt relevante pentru dimensiunile europene ale poli­ticii lui Ştefan cel Mare. Astfel, la anul 1474 „luna lui februarie” ni se relatează despre ocuparea cetăţii Caffa (fortăreaţa genoveză din Crimeea) de către otomani care au jefuit bogata aşezare comercială: „încărcară 32 de corăbii mari cu pradă şi cu comori mari şi în ultima corabie 12 feciori de orăşeni“. În largul mării, genovezii au reuşit să scape de însoţitorii lor şi „să ducă toate corăbiile la Chilia“. Aici „veni Ştefan vodă cu oamenii lui, cu 400 de care şi luară toate averile cu tineri cu tot şi le duseră la Suceava; iară domnul dete găzduire tinerilor în Suceava“, veste ce a ajuns în Italia, la Genova şi Veneţia ai cărei locuitori „se bucurară mult de aceasta“. Ştefan vodă i-a eliberat pe toţi cei care fuseseră luaţi în robie, îngăduindu-le să se întoarcă în patria lor. „Mulţi dintre dînşii – precizează însă cronica – au rămas în Suceava, care şi astăzi ar mai fi acolo“. Ca un veritabil suveran, domnitorul a refuzat toate insistenţele sultanului de a-i fi înapoiate comorile sau prizonierii. Procedînd astfel, Ştefan punea, totodată, bazele viitoarelor sale alianţe în lupta antiotomană, căci era de aşteptat ca, la rîndul lor, puterile navale italiene să-l sprijine pe voievod în rezistenţa sa antiotomană.

„Biografia“ unui manuscris Cum se poate deduce din multe amănunte cuprinse în cronică, autorul era un bun cunoscător al evenimentelor petrecute în Moldova. Cine a scris-o, cînd şi în ce împrejurări a ajuns ea în Germania? Iată întrebări incitante atît pentru reconstituirea „biografiei“ acestei importante scrieri medievale, cît şi pentru refacerea unui tablou al relaţiilor pe care ţara românească a Moldovei le întreţinea cu ţările europene ale epocii. Pentru a le cunoaşte mai îndeaproape sînt necesare unele informaţii privind descoperirea cronicii şi opiniile exprimate de cei ce au studiat-o. Cronica moldogermană a fost identificată cu trei sferturi de secol în urmă (mai exact în 1911) de istoricul polon Olgierd Gorka, în fondurile Bibliotecii de stat din München (celebra instituţie Bayerische Staatsbibliothek, care adăposteşte şi alte valoroase realizări artistice şi culturale ale epocii lui Ştefan cel Mare). În 1929, Gorka a făcut o comunicare asupra manuscrisului la Academia polonă de ştiinţe, iar în anul următor şi în cadrul Academiei române. În 1931, a apărut prima ediţie (polonă) a cronicii, iar în anul 1936 Revista istorică română (nr. V-VI) a publicat şi o primă traducere românească, din păcate cu multe erori şi confuzii. Ne-am ocupat şi noi de cercetarea acestei cronici, deosebit de importantă pentru istoria noastră, alcătuind un studiu despre ea în 1939 (Cronica lui Ştefan cel Mare în Cercetări literare, buletinul Seminarului de istoria lite­ raturii române vechi). În 1942, am tipărit o ediţie critică în colecţia Texte de literatură veche românească, colecţie ce apărea sub îngrijirea profesorului nostru N. Cartojan. O ultimă editare a cronicii a fost dată de P.P. Panaitescu în cadrul corpusului de Cronici slavo-române, în anul 1959. Cum a ajuns cronica în Germania? Olgierd Gorka opina că această scriere ar fi fost redactată pe baza cronicii de curte a lui Ştefan cel Mare, de către pîrcălabul Herman şi ar fi fost dusă în Germania de o solie moldovenească, trimisă să caute un medic pentru rana de la picior căpătată de voievod. Epi­sodul rănirii sale este, de altfel, consemnat şi în cronică, în legătură cu asediul Chiliei din anul 1462:

„în luna lui iunie, în ziua de 22, veni Ştefan vodă la Chilia şi nu putu s-o cucerească, numai fu împuşcat cu o puşcă la glezna stîngă“. N. Iorga a exprimat altă părere, atribuind scrierea cronicii unui sas din Baia, care ar fi tradus un letopiseţ de la curtea lui Ştefan, scris în slavoneşte sau româneşte. P.P. Panaitescu considera, la rîndul său, că autorul ar fi fost un german de la curtea lui Ştefan şi că scrierea ar fi fost trimisă la Nürnberg prin amintita solie. S-au mai pronunţat asupra cronicii Dan Simonescu, Constantin C. Giurescu, precum şi, în ultimele decenii, cer­cetători din mai tinerele generaţii. În ce ne priveşte, pornind de la o seamă de consideraţii expuse şi în studiul din 1939, şi în ediţia din 1942, sîntem de părere că scrierea a ajuns în Germania prin intermediu polon. Părerea e susţinută de faptul că, înainte de a ajunge la Biblioteca din München, manuscrisul s-a aflat în biblioteca unui cunoscut umanist german al vremii, om de vastă cultură, Hartmann Schedel (1440-1514). Născut la Nürnberg, Schedel s-a format în spiritul umanismului german, sădit aici de Enea Silvio Piccolomini (1405-1464) – viitorul Papă Pius II –, cărturarul în ale cărui scrieri românii şi istoria lor au fost amintiţi în repetate rînduri. Schedel şi-a făcut studiile la Leipzig, luîndu-şi licenţa în drept, medicină, teologie, după care şi-a continuat pregătirea la Padova, apoi la Veneţia. După 1466 s-a reîntors la Nürnberg, unde, pasionat de lecturi şi informaţii din cele mai diverse domenii, şi-a alcătuit o bogată bibliotecă în care a reunit scrieri dintre cele mai reprezentative ale Umanismului şi Renaşterii, alcătuind el însuşi o Cosmografie universală de înaltă erudiţie. Alături de tipărituri, biblioteca lui Schedel surprindea multe opere sub formă de manuscrise, între acestea aflînduse şi lucrări cu o largă circulaţie în evul mediu răsăritean (unele pătrunzînd şi în cultura română): Alexandria, Varlaam şi Ioasaf, Războiul Troiei etc. Achiziţionarea Cronicii lui Ştefan cel Mare trebuie pusă în legătură cu dorinţa lui Schedel de a-şi reedita Cosmografia în care intenţiona să lărgească partea consa­crată Europei sudestice, mai săracă în informaţii. El a venit în contact cu scrierile în care era vorba despre români prin inter­mediul unor umanişti italieni, ca Poggio Bracciolini şi Enea Silvio Piccolomini, care în cărţile lor au pus în circulaţie date privind originea daco-romană a românilor. Schedel a folosit aceste informaţii într-o lucrare a sa tipărită la Nürnberg în 1493, Liber chronicarum, în care reproduce un întreg citat din Piccolomini, referitor la originea românilor şi la disputele dintre Dăneşti şi Drăculeşti pentru tronul Valahiei. În 1489-1490, Schedel s-a aflat la Cra­covia, unde a venit în contact cu personali­tăţi culturale proeminente, ca învăţatul Philippo Buonaccorsi, care, împreună cu cronicarul Jan Dlugosz, fusese mentorul fiilor regelui Cazimir. Prin intermediul lui Buonaccorsi, Schedel a cunoscut scrierile lui Dlugosz, cel dintîi cronicar polon care furnizează ştiri despre istoria românilor, admirînd vitejia lui Ştefan cel Mare, pe care îl socotea „cel dintîi între principii lumii... cel mai vrednic să i se încredinţeze... funcţiunea de comandant şi conducător contra turcilor”. De altfel, Buonaccorsi însuşi era interesat de voievodul moldovean. Între scrierile sale se aflau două lucrări (editate abia în 1519, deci după moartea lui Schedel) în care se vorbea de luptele antiotomane ale românilor, întruna din ele aducîndu-se laude lui Ştefan cel Mare pentru acţiunile sale. Ambele lucrări (deşi nepublicate la data respectivă) se află menţionate într-o listă bibliografică a lui Schedel, dovadă că acesta le consultase în manuscris. Interesul lui Schedel pentru istoria românilor este ilustrat de prezenţa în biblioteca sa şi a altor lucrări: Cronica Hungarorum, cea dintîi tipăritură din Ungaria, în care cinci capitole se referă la istoria noastră, şi o scriere germană despre Vlad Ţepeş, numit „Dracola waidé“. În acest cadru de preocupări, Ştefan cel Mare apărea ca o personalitate politică de prim rang, care era firesc să-i reţină atenţia în mod deosebit lui Schedel. Avînd în vedere legăturile personale pe care umanistul german le avea în Polonia, precum şi in­teresul său particular pentru istoria românilor, nu e greu de presupus că a putut să-şi procure o cronică a domniei lui Ştefan cel Mare. Fără a avea date sigure asupra drumului urmat de Cronica lui Ştefan cel Mare de la Suceava pînă la Nürnberg, existenţa ei în biblioteca unui cunoscut cărturar german contemporan domnitorului român constituie o mărturie elocventă a interesului cu care faptele sale erau urmărite în lumea europeană a Secolelor XV şi XVI. Prof. univ. dr. I.C CHIŢIMIA


8

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Thomas Babington Macaulay sau istoria în competiție cu literatura (II) În şase luni – cinci ediţii

Din 1841, Macaulay începuse să lucreze la opera istorică de mari proporţii care-i va aduce faima. Lucra încet, cu nesfîrşite verificări de informaţie şi corecturi de stil. Şapte ani mai tîrziu, au apărut primele două volume din această operă: History of England from the Accession of James II („Istoria Angliei de la urcarea pe tron a lui Iacob II”). Alte două volume vor apărea în 1855, iar al cincilea în 1861, postum. Istoria lui Macaulay este un proiect grandios, neterminat. Cuprinde numai intervalul ani­lor 16851702, iar ultimul volum a necesitat completări din partea editorilor. Cu toate acestea, de la bun început, succesul operei a fost extraordinar. El marchează o dată în analele editoriale ale lucrărilor istoriografice. În şase luni s-au publicat cinci ediţii, vîndute una după alta, în zeci şi zeci de mii de exemplare. În decurs de circa 30 ani s-au făcut traduceri în limbile: germană, polonă, daneză, suedeză, italiană, franceză, olandeză, spaniolă, maghiară, rusă, cehă şi persană. Numai în timpul vieţii, vînzările i-au adus lui Macaulay un beneficiu de 20.000 lire sterline – cele mai ridicate drepturi de autor din cîte se plătiseră pînă atunci pentru o singură operă. Acest succes uluitor n-a fost însă ratificat de judecata posterităţii. Generaţia următoare a reconsiderat, poate cu excesivă severitate, valoarea operei şi concepţia autorului ei. Fiind prea dependentă de ideologia libera­ lismului burghez, a cunoscut, după 1870, un declin precipitat. Operei lui Macaulay, entu-­ ziasmului autorului faţă de realizările vremii sale li s-a reproşat lipsa de profunzime. Macaulay a fost grav învinuit – şi nu fără justificare – că n-a văzut sau n-a voit să vadă nedreptăţile sociale generate de dezvoltarea sistemului industrial şi a capitalismului, „liber“, pe care le glorificase pe toate tonurile. S-a spus despre el că n-a avut nici o calitate într-un grad eminent, dar că, în schimb, aproape nici una nu i-a lipsit. Înainte de toate, a fost un talentat scriitor, înzestrat cu o clasică limpezime în stil şi cu o permanentă capacitate de a transfigura plastic ceea ce des­coperea, abstract, cu instrumentele intelectuale de investigaţie. Deşi, ca manieră literară, era tributar lui Walter Scott („Vreau, cu istoria mea, să alung de pe masa tinerelor doamne ultimul roman la modă“ – ar fi spus el, mai în

Funeraliile lui Thomas Babington Macaulay

glumă, mai în serios...), n-a alunecat însă niciodată spre fabulaţie, fără acoperire documentară. Toate calităţile distinctive, de concepţie şi stil ale istoricului britanic se identifică în fragmentul care urmează, din pe drept celebrul capitol Situaţia Angliei la 1685, făcînd parte din volumul I al Istoriei sale: „Se poate dovedi cu uşurinţă că, la noi, bogăţia naţională a crescut fără întrerupere vreme de cel puţin şase secole... Acest progres a devenit, pe la

mijlocul veacului XVIII, uimitor de rapid şi, în cursul Secolului XIX, a continuat în ritm şi mai accelerat. Drept urmare, în parte datorită poziţiei noastre geografice, în parte celei morale, timp de mai multe generaţii am fost scutiţi de relele care altora le-au împiedicat strădaniile şi le-au distrus roadele hărniciei. Pe cînd fiecare colţ al continentului, de la Moscova la Lisabona, a fost teatrul unor războaie sîngeroase şi pustiitoare, la noi nu s-a văzut nici un drapel duşman, altfel decît ca trofeu. Pe cînd de jurîmprejur au avut loc revoluţii, guvernul nostru n-a fost răsturnat prin violenţă nici măcar o dată. Timp de vreo suta de ani în ţara noastră nu s-a ivit o tulburare destul de însemnată spre a o putea numi insurecţie“. Macaulay a fost şi un maestru al zugrăvirii detaliilor vieţii cotidiene, din care ştia, direct sau prin fine aluzii, să desprindă concluzii în spiritul convingerilor sale. Iată ce devine, sub pana sa, prozaicul eveniment administrativ al introducerii iluminatului străzilor în Londra, pe la 1685, din iniţiativa unui anume Edward Heming: „Proiectul său a fost aplau­dat cu entuziasm şi atacat cu furie. Prietenii progresului l-au ridicat în slăvi ca pe cel mai mare binefăcător al oraşului. Ce-au însemnat – întrebau ei – lăudatele descoperiri ale lui Arhimede, în comparaţie cu fapta omului care a preschimbat

RM

umbrele nopţii în luminile amiezii? În ciuda acestor elocvente elogii, cauza întunericului n-a rămas fără apărători. S-au găsit şi atunci neghiobi care s-au împotrivit introducerii «noii lumini», cu aceeaşi îndîrjire cu care neghiobii din zilele noastre s-au împotrivit vaccinării şi căilor ferate sau cu care neghiobii din zorile istoriei se vor fi împotrivit, fără îndoiala, plugului şi scrierii alfabetice“. Mai presus de orice, Macaulay a fost istoricul a cărui operă a corespuns pe deplin scurtei perioade de predominare – am putea spune de euforie – a liberalismului burghez în Anglia (1846-1874). După apariţia primelor volume din Istoria Angliei pe Macaulay l-au copleşit nu numai favoarea publicului, ci şi onorurile oficiale. În 1848 a fost numit rector al Universităţii din Glasgow. În anul următor – profesor la Academia Regală. În 1852 a fost reales deputat de Edinburgh, mandat la care a renunţat în 1856, cînd a fost înnobilat cu titlul de baron Macaulay of Kothley, avînd astfel dreptul la un loc în Camera Lorzilor. La şedinţele Camerei Lorzilor n-a luat cuvîntul, deoarece o boală de inimă l-a obligat să-şi reducă activităţile publice şi se pare chiar că nici n-ar fi participat la vreuna. Moartea 1-a surprins pe cînd lucra la al cincilea volum din Istoria Angliei, la 28 decembrie 1859. La 9 ianuarie 1860 a fost înmormîntat, aşa cum îşi dorise cîndva, în „Colţul poeţilor“ din cripta de la Westminster Abbey, panteonul oamenilor de seamă ai Angliei. „Trebuie să recunoaştem – scrie istoricul olandez Pieter Geyl, omagiindu-l pe Macaulay – că epoca sa, cu tot ceea ce noi, cei de azi, găsim dezagreabil sau chiar ridicol, posedă o măreţie în sine. Progresul tehnic şi economic a adus generaţiilor din veacul trecut o desehidere spre orizonturi noi şi a conferit vieţii lor un intens dinamism, tradus în plan politic şi spiritual: breşa în dominaţia aristocraţiei, reconsiderarea convenţiilor sociale, ascensiunea ştiinţelor – toată această nouă Anglie înfăţişează un spectacol impresionant, chiar dacă blamabil în numeroase detalii“. În vocea lui Macaulay – continuă istoricul olandez – „arogantă dar convinsă, pasionată şi puternică, proclamînd caracterul sacru al acţiunii şi drepturile imprescriptibile la critică şi libertate, recunoaştem pe puternicul purtător de cuvînt al unei mari epoci din civilizaţia noastră“. Sfîrșit CAMIL MUREȘANU

Tornadã

În plaurul livezilor astrale A încolțit lumina roditoare De Înviere zornăie petale În zurgălăi de verde sunătoare Incendiu alb acoperă livada Scîntei de vers se răspândesc aiurea Se mistuie în muguri cavalcada Tăcerile-n ecouri de secure Respir floral cu lacrima-ntre gene O dimineață plină de mister Zidesc cuvinte schele de catrene Poemul din incendiul efemer În plaurul livezilor astrale Măreț incendiu face promenada Respir prin Înviere abisală Lumini din versuri provocînd tornade... Liviu ZANFIRESCU


RM

9

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (224) Zeii (38) Mazu – zeitate daoistă a Mării, apărută și recunoscută mai tîrziu. Este zeitatea care protejează pescarii și marinarii împotriva furtunilor și atacurilor piraților. Este populară mai ales în sud-estul Chinei, în provincia constieră Fujian și în Taiwan; de aceea se mai numește „zeița celor două teritorii costiere“. În Taiwan este chiar zeitatea principală și are mai multe atribuții, în afară de ocrotirea marinarilor. Este considerată zeiță patroană a sudului Chinei. În egală măsură este recunoscută în Macao și în Vietnam. Japonezii o numesc Maso. Literal, numele Mazu înseamnă „Mamă strămoș“. A fost recunoscută oficial pentru prima oară de împăratul Huizong al dinastiei Song; împăratul a crezut că zeița Mazu a salvat de la naufragiu Flota prinsă de furtună, în timp ce se îndrepta spre statul coreean Koguzyo. Dinastiile de după Song – Yuan-mongolă, Ming și Qing-manciuriană – au numit-o succesiv zeiță, Fiica a Dragonului, Doamna noastră celestă și zeiță a Mării. Mitul afirmă că Mazu a trăit pe pămînt ca ființă reală, s-a născut în anul 960 și a murit foarte tînără, la vîrsta de 28 de ani. Mitul afirmă, că la nașterea ei, în casă a pătruns o lumină de culoare roșie venită din Nord. Pe numele de fată Lin Moniang, viitoarea zeiță s-a dovedit o tînără inteligentă, curajoasă, excelentă înotătoare și respectuoasă față de oameni. Ea a studiat cu seriozitate doctrina Dao. Era iubită și respectată de toată lumea. Atît tatăl, cît și fratele ei se ocupau cu pescuitul. Legenda principală, printre foarte multe altele, toate legate de mare, începe cu un vis al fetei. În

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden 13) COMMODUS (1) Încă din primii ani a fost josnic şi lipsit de onoare, crud şi neruşinat, spurcat la gură şi, în plus, desfrînat. Historia Augusta Pizmaş, uneltitor, crud, depravat, ucigaş, megaloman şi corupt, Commodus (161-192 d.Chr.) a reintrat în conştiinţa lumii datorită filmului hollywoodian Gladiatorul. Indiferent de acurateţea istorică pe care o dovedeşte, filmul a reţinut esenţa lui Commodus, înnebunit de putere, a cărui domnie, după aprecierea isto­ricului englez Edward Gibbon, a marcat declinul timpuriu al Imperiului Roman. Născut la Lanuvium, în apropiere de Roma, fiul măreţului Marcus Aurelius, Commodus a fost crescut încă de la o vîrstă fragedă pentru a succede la tron, fiind declarat Caesar (practic, „împărat junior“) cînd avea doar cinci ani. În 169 d.Chr., moartea celor doi fraţi ai săi l-a făcut să devină singurul fiu şi moştenitor al împăratului, astfel că a călătorit cu acesta prin tot imperiul, văzînd la faţa locului cum se desfăşura activitatea de guvernare. În 176 d.Chr., lui Commodus (care avea doar 14 ani) i s-a conferit titlul de Imperator, iar un an mai tîrziu, acela de Augustus, astfel că a devenit de jure coregent şi moştenitorul numit al împăratului. Au urmat alte funcţii, inclusiv acelea de tribun si de consul. Această din urmă funcţie, acordată în 177 d.Chr., 1-a făcut să fie cel mai tînăr consul din istoria Romei. Trei ani mai tîrziu, tatăl lui a murit, iar Commodus a devenit împărat cu drepturi depline în 180 d.Chr. Dobîndind puterea exclusivă, Commodus a semnat imediat un acord de pace pentru a pune capăt campaniilor militare pe Dunăre, iniţiate de tatăl său, sărbătorind printr-un triumf important, desfăşurat pe străzile Romei pentru a-şi celebra „realizările“. A dovedit însă puţin interes față de treburile statului, lăsînd activitatea de guvernare în seama unui număr de favoriţi personali, primul dintre aceştia fiind Saoterus –

timp ce tatăl și fratele ei erau plecați la pescuit, prinși de o furtună năpraznică, fata visează că l-a prins pe frate de o mînă și îl ține deasupra apei, iar pe tatăl l-a apucat de haine cu dinții. În timp ce dormea și visa, de ea s-a apropiat mama care voia să o trezească. A strigat la fată, aceasta a deschis ochii, dar, speriată a scos un mic țipăt. Rezultatul acestui moment al pendulării între vis și realitate a fost că fratele ei s-a salvat de furtună, căci îl ținea la suprafață mîna fetei, în timp ce tatăl ei s-a înecat pentru că, deschizînd gura atunci cînd a dat țipătul, dinții fetei s-au desprins de hainele omului și acesta s-a dus la fund. O variantă a mitului vorbește despre patru frați ai fetei, prinși în furtună, trei dintre ei s-au salvat, nu și al patrulea din pricină că ea s-a trezit din somn sau dintr-un leșin. În privința morții lui Lin Moniang, viitoarea zeiță Mazuv, există cel puțin două variante. În anul 987, pe cînd urca pe un munte, a murit subit, dar tot atunci a și zburat la Cer pentru că devenise zeiță. O altă versiune spune că ar fi murit și mai tînără, la numai 16 ani, epuizată din cauza înotului prelungit în căutarea tatălui ei dispărut în furtună. Se consideră că originea cultului zeiței Mazu se află în provincia Fujian. După scenariul mitului nu este de mirare că a primit titlul de „Prințesă supranaturală a bunăvoinței“, iar în Secolul al XVI-lea a urcat la demnitatea de Regină. În final, în Secolul al XVIII-lea a devenit o împărăteasă celestă. Îi sînt consacrate mai multe Temple. Un inventar minuțios a stabilit că în sud, în Guangdong și Hainan, sînt 40 de temple și în est, în Jiangsu și Zhejiang, sînt 30 de temple. Ceremonia cea mai importantă are loc de Anul Nou. Atunci se desfășoară o paradă colorată, cu banere și artificii, însoțite de bătăi în tobe, ofrande și defilarea unui palanchin. Iconografia zeiței Mazu reproduce imaginea unei fete stînd în picioare pe un nor, îmbrăcată în veșminte de culoare roșie, avînd

alături cele două ajutoare, pe Qian Liyan – divinitatea cu ochii care văd la distanța de 1000 de li și pe Shun Fenger – cea cu urechile care aud sunetele purtate de vînt. Alteori, zeița Mazu este prezentată ca o femeie așezată pe un lotus sau pe un tron. Pe cap poartă o bonetă imperială, iar în mînă ține un sceptru sau o tăbliță. Unii mitografi consideră că zeița Mazu este o manifestare a zeiței budiste Guan Yin, cea a îndurării. Meng Po – zeiță budistă numită și „Doamna Meng“, „Bătrîna Doamnă Meng“, „Doamna uitării“. Este o zeiță a amneziei aflată în lumea de dincolo. Ea așteaptă sufletele decedaților la porțile celui deal nouălea infern budist. Într-o sală specială – „sala uitării“ – sufletele decedaților se pregătesc să renască la o nouă existență terestră. Demonii care o ajută pe Meng Po separă sufletele după sex, apoi zeița dă fiecăruia să bea dintr-un bol o licoare – fiertură, supă, ceai cu cinci arome – preparată din niște ierburi și apă luată dintr-un anumit lac. Fiertura magică, dulce-amară are ca efect pierderea oricărei amintiri despre ce a fost sufletul în viață. Această uitare a trecutului este considerată un act de milostenie. După ce sufletele beau de bună voie sau silite licoarea amneziei, ele sînt îndreptate către Podul Durerii, apoi ajung într-un fluviu de culoarea cinabrului (roșu aprins), unde se întîlnesc cu doi demoni numiți „Viața nu e lungă“ și „Moartea e aproape“. De aici pășesc spre o nouă viață. Licoarea uitării nu are nici un antidot, efectul ei nu poate fi contracarat. Numai Buddha are posibilitatea să scape de efectele ei prin meditație. El rămîne singurul căruia îi revin în memorie viețile reîncarnărilor anterioare. Meng Tian – general zeificat datorită faptului că a inventat pensula pentru scris și pictat. (va urma) Christina Meiţă-Tang

un fost sclav. Printre favoriţi se numărau, de asemenea, prefecţii pretorieni Tigidius Perennis şi Marcus Aurelius Cleander. Commodus prefera să îşi petreacă timpul la amfiteatrul gladiatorilor, atît ca spectator, cît şi ca participant, un lucru extraordinar. Convins că era reîncarnarea eroului-zeu mitic Hercule, înarmat cu o bîtă sau cu o spadă, intra în arenă îmbrăcat într-o blană de leu. În faţa senatorilor uimiţi şi a plebeilor, cel mai puternic om al imperiului se comporta ca un sclav feroce (pentru că astfel erau majoritatea gladiatorilor), măcelărind animale sălbatice şi ucigînd adversari umani care fuseseră mai întîi atent mutilaţi. Se spunea că unii dintre aceştia erau soldaţi răniţi sau oameni fără vreun membru, aduşi acolo direct de pe stradă. Cînd nu purta lupte trucate, împăratul îşi cîştiga reputaţia de desfrînat. Se zvonea că un harem de 300 de femei şi fete şi de 300 de băieţi îi îngăduia săşi satisfacă orice fantezie sexuală. Înalta societate romană era scandalizată de poveştile despre orgii şi decadenţă morală. Nemulţumirea faţă de deriva şi evidenta licenţiozitate a domniei lui Commodus a provocat curînd tulburări, iar domnia lui a început să fie marcată de conspiraţii şi revolte. În 182 d.Chr., a existat un complot con­dus chiar de sora lui, Lucilla; însă planurile au fost divulgate, iar Commodus i-a executat pe conspiratori, inclusiv pe Lucilla. După aceea, Commodus a declanşat un regim de teroare pă­tat din plin de sînge. Miniştrii pe care îi socotea neascultători sau pur şi simplu insuficient de slugarnici erau ucişi; aceeaşi soartă aveau şi cei care lăsau de înţeles că se opun domniei lui. Împăratul a devenit din ce în ce mai obsedat de măreţia personală, atît de mult încît chiar şi numele de „Roma“ a fost consi­derat o reflectare nepotrivită a maiestăţii lui. De aceea, oraşul a fost renumit Colonia Commodiana – Colonia lui Commo­dus – şi refondat în 190 d.Chr., iar Commodus s-a reprezentat pe sine drept un Romulus al acelor vremuri. A renumit lunile anului după cele 12 nume pe care şi le atribuise. Legiunile au fost renumite Commodianae, unei părţi din flota africană i s-a dat titlul de Alexandria Commodiana Togata, Senatul a primit numele de Senatul Fortunat Commodian, iar palatului şi popo­rului roman li s-au dat numele de Commodianus. Aceasta era cu adevărat megalomanie la o scară uriaşă.

Lucru deloc surprinzător, conspiraţiile împotriva lui Commodus au continuat şi, în cele din urmă, la începutul anului 193 d.Chr., după ce alte încercări au dat greş, un complot la care a participat şi amanta lui, Marcia, a reuşit. Commodus a fost strangulat în baie de un luptător pe nume Narcissus. După moartea lui, cetăţenii Romei – îndeosebi clasele superioare – au răsuflat uşuraţi, iar Senatul l-a proclamat pe prefectul oraşului, Publius Helivius Pertinax, drept nou împărat. Cu toate acestea, el s-a confruntat cu o provocare, iar imperiul s-a prăbuşit din nou în război civil – un deznodămînt trist pentru dinastia Antoninilor, care dorise să pună capăt unei astfel de lupte intestine. Commodus a fost primul împărat după Domiţian – cu aproape 80 de ani înainte – care a preluat puterea mai curînd pe baza naşterii sale şi mai puţin pe baza meritului sau forţei. Lucru tragic pentru viitorul Romei, consecinţele au fost uimitor de asemănătoare cu acelea înregistrate cu ocazia preceden­tă. După cum observa celebrul istoric Cassius Dio, domnia lui Commodus a marcat alunecarea de la „un regat de aur la unul din rugină şi fier“. Historia Augusta, o colecţie de biografii ale împăraţilor romani scrisă în Secolul al IV-lea d.Chr., spune că după trecerea în nefiinţă a lui Commodus, Senatul a declarat următoarele: Fie ca amintirea ucigaşului şi a gladiatorului să fie şterse cu totul din amintire... Mai sălbatic decît Domiţian, mai josnic decît Nero. Aşa cum le-a făcut el altora să i se facă şi lui... Nevinovaţii au rămas încă neîngropați; fie ca trupul ucigaşului să fie tîrît prin ţărînă. Ucigaşul a dezgropat morții îngropați; fie ca trupul ucigaşului să fie tîrît prin ţărîna.

Gladiatorii (1) În Secolul al III-lea d.Chr., poetul satiric roman Iuvenal s-a plîns că pe vremea lui, cetăţenii trăiau doar pentru două lucruri: pîine şi circ. El se referea la pomenile de alimente şi la cursele de care de la Circus Maximus, pe care împăraţii le finanţau în speranţa de a-i ţine sub control pe cetăţenii turbulenţi ai Romei. însă ceea ce îi atrăgea cel mai mult pe romani erau luptele de gladiatori, în care combatanţii luptau pentru miza supremă: viaţa lor. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE


10

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Profeþiile generalului Emil Străinu

N-aveam noi atîtea belele pe cap, din anii trecuți, cu amestecul SUA și al UE în toate alegerile din România; la fel, cu războaiele din Ucraina și Fîșia Gaza; escrocheria la scară planetară cu Covidul; schimbările de climă și valurile de cutremure, cauzate nu de poluare, ci de înclinația neașteptată a axei Pămîntului, care a dus la modificarea orbitei solare a planetei noastre; sau cu izmenelile de aristocrat ale mediocrului profesoraș de provincie Iohannis. N-aveam noi atîtea belele pe cap, că hopa!, neam pomenit și cu generalul (r) Emil Străinu care, invitat pe la mai multe posturi de televiziune centrale și de mic litraj, precum și la podcasturile din aria internetului, ne amenință că în zadar ne facem iluzii, fiindcă, acuș-acuș, extratereștrii, care ne tot dau tîrcoale, vor năvăli peste noi și dracu′ o să ne ia pe toți! (,,În zadar vă zbateți și asudă/ Fruntea voastră, galbenă ca ceara,/ Nu puteți, degeaba-i orice trudă,/ Să legați în lanțuri primăvara!...” – clama prin anii ’40 profetul Mihai Beniuc, într-o vreme cînd oscila nehotărît între ideologia legionară și cea comunistă, în cheie optimistă, suportabilă, nu ca acum, în pragul apocalipsei). Nu știm dacă omuleții ăia verzi și cu vuvuzele în locul nasului sînt precum prietenul nostru Colesterolul, buni sau răi. Știm însă că sînt foarte deștepți și au înaintea noastră mii de ani de civilizație, motiv să se uite la noi cu microscopul, ca la niște microbi. Sau poate că, pe planeta lor, funcționează alte sisteme de referință, și o damigeană de-a noastră, plină cu molan negru de Ulmeni, specific zonelor nisipoase de lîngă Dunăre, să reprezinte altă civilizație, o părticică dintrun alt univers. Așa cum se prezintă, mărunt și gras și cu fața ca de buldog, profetul Emil Străinu este departe de figura clasică a omului de știință. Și după felul cum se tot ostenește să ne avertizeze că, în curînd, se va alege praful de planeta noastră, pare mai degrabă un exaltat și un fantezist, dacă nu chiar o curiozitate a naturii. Dar mulțimea de volume, publicate în țară și în străinătate (a debutat în 1994 cu volumul ,,O.Z.N. Universuri paralele”), decorațiile primite și experiența căpătată în vizitele făcute în peste 70 de țări, ca invitat la diferite simpozioane și congrese, au făcut să ne schimbăm prima impresie asupra persoanei sale. El se aseamănă cu lingvistul Mihai Vinereanu și istoricii care apar la ,,Nașul TV”, ca invitați ai ziaristului Mihai Roxin, și încearcă să rescrie istoria formării Limbii și a Poporului Român. Ce-ar mai fi de spus despre acest om inteligent și plin de umor, după care politicienii au început să alerge ca după prescure, în speranța că îl vor înregimenta în partidele lor și astfel vor crește în sondaje? Ar mai fi de spus că acest militar, tot mai popular prin descoperirile și avertismentele sale privind viitorul nesigur al Terrei (ca să nu spunem sumbru, căci am speria lumea), a devenit tot mai credibil. De aceea, ne rezumăm doar la a prezenta elementele privitoare la schimbările din lume și din natură, în speranța că omenirea va lua măsurile în consecință.

Misterele încă nedezlegate ale Lunii ● Luna și-a păzit bine misterele pînă în anul 1969, cînd americanii au lansat prima rachetă spre Lună, ,,Apollo 11”, cu Neil Armstrong la bord, primul om care a pus piciorul pe Lună. Glorie, aplauze, vorbe frumoase: ,,Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire”. Dar, curînd, avea să se lățească zvonul cum că americanii încă nu puseseră piciorul pe Lună, totul fusese un bluf. Unul dintre motive fiind acela că nu reușiseră să rezolve problema meteoriților care formează Centura Van Allen, problemă nerezolvată nici pînă în ziua de azi. De atunci, de ce americanii

n-au mai trimis vreo rachetă cu echipaj uman spre Lună? ● Iată o teorie incredibilă emisă de Emil Străinu: ,,Luna este o planetă artificială locuită de oameni (americani), care practică acolo mineritul: diamante, aur și alte metale rare. Pe fața nevăzută a Lunii se găsesc blocuri, rachete și oceane. Dar Luna este și un fel de penitenciar pentru sufletele umane sau «găini», hrană pentru entitățile care locuiesc acolo. Acele entități provoacă pe Terra cutremure, inundații, tsunami, erupții vulcanice sau războaie (!)”... Nădejdea ne este în Dumnezeu. ● În zadar americanii revendică prioritatea zborurilor cosmice (1969), căci tot rușii (de fapt, sovieticii) le-au luat-o înainte. Pe 4 aprilie 1952, ei au lansat ,,Sputnik”, primul satelit artificial al Pămîntului, apoi pe 12 IV, 1962, aviatorul Iuri Gagarin a fost primul om care a zburat în Spațiul Cosmic la bordul stației ,,Vostok 1” și a înconjurat Pămîntul, urmat, la cîteva săptămîni de Valentina Tereșkova, prima femeie lansată în Spațiul Cosmic. În 1963, Alexei Leonov a fost primul bărbat care a ieșit din capsula spațială legat cu un cordon de rachetă, în condiții primitive pe atunci. Valentina Tereșkova și Andrian Nikolaev au fost primii cosmonauți care au verificat în spațiu dacă starea de imponderabilitate permite însămînțarea naturală. Permitea, și, imediat, după aterizare, s-au și căsătorit, căci imoralitatea nu era permisă în URSS pe vremea aceea. Astăzi este, după cum am văzut pe YouTube. Pînă la data de 20 iulie 1969, cînd cu Neil Armstrong, avea să mai treacă vreme. ● Luna este o sferă goală pe dinăuntru, așa cum se spune că e și Terra, și adăpostește stații care emit semnale de neînțeles pentru pămînteni. Cine le lansează? Nu cumva niște ființe inteligente? ● Dar nu numai rușii și americanii participă la întrecerea pentru cucerirea Spațiului Cosmic, ci și chinezii, japonezii, indienii și evreii, care au făcut progrese uriașe în această direcție, declanșînd o adevărată conquista spațială. Indienii au realizat o rachetă cu care au lansat 140 de sateliți și alta pentru 30. Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Dubaiul, avînd bani mulți, și-au făcut deja laboratoare spațiale cu care vor lua cu asalt Cosmosul.● Chinezii au furat planurile avionului american invizibil, căci hackerii lor sînt mai deștepți decît hackerii americani. Așa cum evreii lor și ai rușilor, care activeaza în diplomație, sînt mai deștepți decît evreii americanilor. ● Emil Străinu: ,,Dacă pe Lună există entități care se hrănesc cu sufletele pamîntenilor, ajunse acolo, există și entități care se hrănesc cu sentimentele și trăirile lor”. (sau poate tot aceleași?)● Fie că vrea, fie că nu, Emil Străinu știe să fie și un pic derutant: ,,Americanii n-au fost pe Lună în 1969, știe toată lumea”. ,,În interiorul Lunii, americanii bogați și-au construit orașe bogate și frumoase. Au rachete în garaje cu care fac excursii pe Marte și pe Venus”. ● Luna reglează viața pe Terra - anotimpurile, alternanța zilei cu noaptea, clima și mareele. Dar se pune problema: este o structură naturală sau e făcută de cineva? Dacă este, cum de trăiesc bogații acolo? ● Iarăși Emil Străinu: ,,Eu am văzut ozeneuri și extratereștri...”. Camil Petrescu văzuse idei.● Mulți dintre pămînteni habar n-au de ce trăiesc.● Planeta Terra este Mama Geea din Antichitate.

La începutul începuturilor, domnea haosul cel ­ negru fără forme și fără sfîrșit. Din acea beznă s-a desprins Geea (Pămîntul nostru drag și iubit), Tartarul (Infernul) și Eros (Iubirea), care au dat creației formă și structură. Și astfel, au apărut Munții, Marea cea mare, și Lumea a început să prindă contur. Dar, după cum se vede, toate aveau numai o mamă, nu și un tată. Așa că, mai apoi, Geea s-a unit cu Uranus (cerul plin de stele) și împreună au avut 6 fii și 6 fiice, numiți titani și titanide.● Sîntem o țară condusă de idioți, iar în fruntea lor, un hibrid, jumătate o nimicătură și jumătate extraterestru.● Putin: ,,Vă dăm Basarabia și Tezaurul, sau ce-a mai rămas din el, plus gaze și petrol, pînă la suma totală. Dar să votați împotriva aderarii Ucrainei în UE și NATO”.● Sub comuniști, visam la libertate și bogățiile capitalismului. Acum, sub capitalism, regretăm comunismul.● Pămîntenii au Universul lor. Dar sînt mai multe universuri. Aceasta însemnînd că sînt și mai mulți Dumnezei? Sau e doar un Dumnezeu absolut? ● Fiecare țară are specialiștii ei, capabili să intre în legătură cu extratereștri. Dar, deocamdată, nu li se permite să facă aceasta.● În Statul Washington morții sînt transformați în compost care se folosește ca îngrășămînt natural. În China, cenușa umană se amestecă cu cimentul și se folosește la autostrăzi.● Cîte procente folosim din creier? Chiar și geniile folosesc foarte puțin. Cu cît vom folosi mai mult, cu atît îi vom putea înțelege pe extratereștri. ● Să ne activăm ADN și vom progresa enorm.● Unde mergem? Unde vrea planeta.● Luați Luna de pe cer și pe Pămînt nu va mai funcționa nimic.● Am ajuns în situația că nimeni nu mai suportă capitalismul. Cu comunismul ne-am lămurit și nici formula inventată de chinezi nu pare a da prea multe roade. Ne paște o criză mondială de neînchipuit, în urma căreia planeta va pierde cel puțin jumătate dintre locuitori. Și nu sîntem pregătiți pentru a face față provocărilor care ne așteaptă.● Macron: ,,Să facem o armată europeană în stare să se bată cu Rusia, China și SUA! Războiul a început demult, dar noi nu știm” (Ziarul ,,Bild”). ● Privitor la originea omului, circulă 3 teorii – Teoria creaționistă: sîntem toți copiii lui Dumnezeu. Teoria evoluționistă a lui Darwin: ne tragem toți din maimuțe. Teoria modernistă: venim din Cosmos, creați de o civilizație superioară, agreată chiar și de Papa Francisc la II-lea, care a spus: ,,Extratereștrii dețin o inteligență superioară omniprezentă și omnipotentă. De aceea sînt bine veniți printre noi cu condiția să accepte creștinarea...”. ● De fiecare dată cînd un președinte, vechi sau nou, se instalează la Kremlin, ia în primire și Valiza Nucleară, dar și Dosarul Albastru în care sînt trecute sarcinile acestuia în legătură cu prezența extratereștrilor pe teritoriul Rusiei.● Pe Lună, se află o cantitate uriașă de metale rare. Cine pune mîna pe acea comoară? La fel și pe Insula Groenlanda, aflată sub administrarea Danemarcei. De aceea s-a trecut la topirea treptată a gheții din zonă. Marile puteri stau cu gura flămîndă. ● Hibrizii = oameni care și-au trădat specia. Avînd ADN modificat, ei stăpînesc lumea. Din rîndul lor apar criminalii, politicienii și miliardarii.● NASA e la mare concurență cu JAXA, omologul japonez în cercetarea Spațiului Cosmic.● De ce vedem doar o față a Lunii? Din cauza rotației ei sincrone cu rotația Pămîntului. Tot misterul ei: cică acolo se găsesc și orașele, și rachetele extratereștrilor...● Ce fac marii bogătași ai lumii cu tonele de catralioane agonisite? Emil Străinu zice că le investesc în cercetarea științifică: elixirul tinereții și viața fără de moarte, telepatia și levitația, citirea gîndurilor, transgresarea în trecut și în viitor, dialogul cu morții, starea de fericire, invizibilitatea... Săracii, în schimb, știu doar ce nu au voie să facă. ,,Trei în lume nu se poate: să scape omu de moarte, să-ntinerească nu poate, și să le iubească pe toate...” – Eugen Barbu: ,,Groapa”. PAUL SUDITU


RM

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Jocuri cu ouă de Paşti

Astăzi o să vă descriu cîteva jocuri cu ouă de Paști, ajutat fiind de studiile marelui folclorist Artur Gorovei, autor al lucrării „Ouăle de Paști – studiu de folklor”, publicată în anul 1937 la editura Academiei Române. În Teiuș, în a doua zi de Paști, copiii se jucau de-a scăruța: un copil lăsa un ou înroșit să se rostogolească pe o „scăruță” făcută din două tulpini de porumb (numiți și tulei sau jipi). Oul era lăsat să se rostogolească pînă se oprea undeva, de la sine (de obicei se juca pe un mic delușor). Următorul jucător își „lansa” și el oul în același mod. Dacă oul lui îl lovea pe al primului jucător, acest al doilea copil cîștiga amîndouă ouăle. Dacă nu, următorii concurenți își rostogoleau pe rînd ouăle roșii pe scăruță, iar cînd unul dintre ei reușea să atingă un ou din cele „lansate” anterior cîștiga toate ouăle rostogolite pînă atunci. Se pare că acest joc a fost împrumutat de la sași. Un joc asemănător era practicat în Saxonia, în orașul Bautzen, pe o colină la poalele căreia curge Rîul Spree: „Sus pe colină se așează tineri, femei și bărbați, cu panerașe pline cu ouă de Paști și de-a lungul colinei, pînă în malul apei, se înșiruiesc copiii, băieți și fete, fiecare avînd cîte un săcușor. Cei de sus aruncă ouăle răscoapte pe colină, care se rostogolesc la vale, și ei le prind, și veseli își încarcă săcușoarele. Uneori ouăle ajung pînă în apa Spree, de unde le pescuiesc”.

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (33) China (1)

Între 108 î.Chr. şi 1911 d.Chr., foametea a lovit în unele părţi ale Chinei de peste 1.800 de ori. În anul 537, în Qingzhou a nins în august şi o „mare foamete” a făcut ravagii în patru provincii. Se spune că în unele locuri au murit pînă la 80% dintre locuitori. În anii 1320, seceta şi foametea au devastat centrul şi nordul Chinei şi peste 7 milioane de oameni au murit de foame. În încercarea de a depăşi anii de lipsuri, China se bazase în mod obişnuit pe o reţea de depozite în care era stocat excedentul de cereale, dar pînă în Secolul al XIX-lea aceasta practic dispăruse, din cauza neglijenţei şi a corupţiei, aşa că proviziile de alimente erau adeseori pe muchie de cuţit chiar şi în cele mai bune perioade. La mijlocul anilor 1870, în cinci provincii ploaia a lipsit aproape cu desăvîrşire. În iarna anului 1875, copilul-împărat Kuang-hsu a cerut stăruitor ajutorul zeilor, dar vremea a rămas la fel de secetoasă, în primă­ vara următoare, magistratul oraşului Ch’ing-chou a recurs la metoda tradiţională de a pune capăt secetei: a emis un decret prin care interzicea consumul cărnii, le-a poruncit slujitorilor lui să-şi pună lanţuri la gît, mîini şi picioare şi a străbătut oraşul, şontîcăind, pînă la templul principal, unde s-a rugat. În urma lui venea o procesiune de credincioşi împodobiţi cu însemnele tradiţionale din frunze şi rămurele de salcie. Nici ei nu au avut mai mult succes decît împăratul, iar pămîntul era tot mai sterp şi mai pîrjolit. Preţu­rile alimentelor au crescut mult, iar în toamna anului 1876 oamenii ajunseseră să moară de foame la Shandong. Timothy Richard, un misionar baptist din Ţara Galilor, care predica în acea regiune, a recomandat cu insistenţă oamenilor să renunţe la idolatrie şi să se roage unicului Dumnezeu adevărat. În acest scop, el afişa îndemnuri prin oraşele prin care trecea, unde a fost martorul unor scene îngrozitoare – oameni mîncînd tărîţe de grîu, lujeri, coajă de copac, frunze de napi şi seminţe de iarbă. „Cînd le termină şi pe acestea, ei îşi dărîmă casele şi vînd cheresteaua şi se spune că peste tot mulţi

O altă variantă a acestor jocuri de Paști era practicată în Suedia: „În Halland se ține între picioare o scîndură de-a lungul căreia se rulează o monedă spre ouăle așezate la capătul scîndurii. Dacă moneda atinge un ou, cel care a aruncat-o ia oul”. Jocuri asemănătoare erau tradiționale și în Franța, unde se numeau „roulée”. O variantă aparte se juca în La Channy, capitala cantonului Aisne: „Altă dată, în ziua de Jeudi gras era obiceiul numit Jeudi-Jaudian. Fetițele treceau pe stradă cu panerașe în mînă și cereau ouă pe la porțile caselor. Cu recolta făcută, se stabilea în piața orașului un plan înclinat în pămînt, pe care școlărițele rulau pe rînd cîte un ou. Aceea căreia oul nu i se spărgea, era proclamată Regina jocului Jaudian și era plimbată pe străzi cu un sceptru în mînă”.

În Belgia, în provincia Brabant era tradițional jocul Course aux oeufs: tinerii plecau dis de dimineață cu coșuri în mînă și se opreau pe la case să ceară ouă – psaucathe. Se pare că pe drum se mai opreau și prin crîșme, așa că de multe ori ajungeau la locul în care era organizat jocul „pe două cărări”. Jocul propriu zis avea loc pe o alee care ducea la o capelă veche din SartMessir. Aici, 50 de ouă fierte erau așezate la distanță de 1 metru unul de altul pe cele două laturi ale aleii. „O fată și un flăcău, aleși de căpetenia tinerimii, trebuiau să adune ouăle acestea, unul cîte unul, întorcîndu-se de fiecare dată la un paner așezat la distanța de 5 metri de primul ou. Această manevră dura multă vreme, în rîsetele și încurajările asistenței. Cel care cîștiga era sărbătorit: muzica, în frunte cu toba, îl conducea la localul unde se mîncau ouăle, chefuind și dansînd”. Amuzantă era și „cursa ouălor” organizată în Loos, cantonul Haubourdin din Franța și care era o adaptare a jocului „de-a baba oarba”: un om cu ochii legați și cu un baston în mînă trebuia să ajungă la un loc în care ceilalți jucători așezau în iarbă ouă colorate. Aici, îndrumat de indicațiile spectatorilor, trebuia să sfarme cu bastonul ouăle colorate, pe nevăzute. Cînd în fața jucătorului apărea un obstacol, trebuia să i se strige casse-cou. Jocuri amuzante, jocuri uitate astăzi. Dar mai ales jocuri care adunau comunitățile în zilele de sărbătoare. Astăzi uităm din ce în ce mai multe dintre obiceiurile de altădată și pierdem, din păcate, tot mai mult din farmecul sărbătorilor de odinioară. Deieri-deazi.blogspot.com

oameni mănîncă tulpini putrede de sorg scoase din acoperiş... mii de oameni mor pentru că nu pot găsi nici atît“. Cînd a venit iarna, ţăranii care şi-au demolat casele au fost nevoiţi să se refugieze împreună cu alte sute de oameni în gropi subterane mari. Mulţi dintre ei nu mai aveau să iasă vii de acolo, dar imediat ce un cadavru era scos afară, alţii se băteau să-i ia locul. Copiii erau vînduţi; femeile erau silite să ajungă sclave sau să se prostitueze; din cauza foamei, bărbaţii recurgeau la jaf şi crimă. Guvernul a încercat în zadar să oprească valul de crime prin decapitări sumare sau închizîndu-i pe infractori în „oiştile regretelor“, unde erau lăsaţi să moară de foame. Richard a povestit că în unele sate muriseră nouă din zece oameni. Înlăturarea cadavrelor a devenit un adevărat coşmar şi a fost nevoie ca multe să fie îngropate în mari gropi comune cunoscute sub numele de „gropi pentru zece mii de oameni“. Curtea imperială a decretat că „nici măcar un singur supus nu trebuie lăsat să se zbată în mizerie“, iar guvernul şi-a dat silinţa să ajute. A suspendat impozitele pe terenuri, a împărţit cerealele pe care le-a mai putut găsi în depozite şi i-a încurajat pe bogaţi să-i ajute pe cei ce sufereau de foame, dar sistemul de transport primitiv a zădărnicit majoritatea eforturilor sale. Drumurile erau proaste, iar Marele Canal pe care ar fi putut fi transpor­ tate proviziile către Shandong era aproape inutilizabil din pricina secetei şi a deceniilor de neglijenţă ce au precedat-o. Corespondentul ziarului The Times relata: „Bărbaţi de 20 de ani au ajuns atît de slăbiţi, încît nu puteau să străbată nici cinci kilometri“ pînă acolo unde ar fi găsit mîncare, aşa că au murit unde se aflau. Pînă la 25.000 de refugiaţi au mers la Tianjin, unde au murit peste 100 de persoane în fiecare zi. Unii au fost trimişi din nou mai departe, după ce li s-au dat raţii pentru numai cîteva zile, dar aceştia au plecat „în linişte, fără a manifesta nici o opoziţie”. Într-o zi, Richard a întîlnit un tată însoţit de fiul său, care căraseră o grindă pe o distanţă de 16 kilometri, în speranţa că o vor vinde pe alimente: „Fiul era încă bolnav de variolă, dar era nevoit să se ridice, altfel ar fi murit de foame“. Misionarul a iniţiat un fond de ajutorare, în care în cele din urmă s-au adunat bani din întreaga lume. Cînd părea că în Shandong se sfîrşise ce fusese mai greu, el s-a dus în provincia Shanxi, care părea şi mai vulnerabilă, din pricina solului sterp şi a terenului muntos, în primăvara anului 1877, mare parte din culturile de grîu au fost proaste, iar cele cîteva plante tinere care au răsărit au

fost mîncate de lăcuste. În iarna care a urmat a fost un ger aprig, iar cînd preţul cărbunilor a crescut, oamenii şi-au dărîmat casele şi au ars lemnul, încercînd să se încălzească. Se hrăneau cu rădăcini, rămurele, rume­guş şi turte de noroi. Unele dintre aceste reţete s-au dovedit fatale. Apoi, pentru a înrăutăţi lucrurile, a izbucnit şi o epidemie de febră tifoidă. Pentru a duce ajutoare în provincie, trebuia să străbaţi drumuri sinuoase şi să te expui pericolului pe care-l reprezentau bandele de tîlhari. Richard a văzut lupi şi vulpi care se îngrăşaseră devorînd cadavre umane. Pe drum, un bărbat înainta „cu paşi şovăielnici“, apoi „o pală de vînt 1-a trîntit la pămînt şi nu s-a mai ridicat“. Cînd se apropia de poarta unui oraş, misionarul a dat peste „un morman de bărbaţi morţi şi dezbrăcaţi, îngrămădiţi unul peste altul ca şi cînd ar fi fost porci în abator. De cealaltă parte a porţii era un morman asemănător de femei moarte, ale căror haine fuseseră luate şi amanetate pentru a cumpăra mîncare“. Se povestea că mulţi oameni se aruncaseră în rîuri sau se spînzuraseră de grinzile acope­rişurilor. Femeile şi copiii erau vînduţi pe cîţiva bănuţi în pieţe, iar pretutindeni se comercializa şi se devora carne de om. Richard a auzit povestindu-se cazuri în care părinţii făceau schimb de copii pentru a-i mînca, nefiind în stare să-i mănînce pe ai lor, în timp ce bărbaţii nu îndrăzneau să încerce să adune cărbuni „fiindcă măgarii, catîrii şi stăpînii lor puteau fi ucişi şi mîncaţi”. Delegatul special însărcinat cu ajutorarea populaţiei afectate de foamete din Shanxi, trimis pentru a întocmi un raport pentru împărat, s-a trezit încon­jurat din toate părţile de mulţimi de oameni înfometaţi, care îl implorau să-i ajute. În august 1879, cînd în sfîrşit au venit ploile, pînă la 13 milioane de oameni muriseră de foame şi din pricina bolilor asociate în nordul Chinei, dintre care 5,5 milioane în Shanxi. China avea să cunoască multe alte perioade de foamete. În 1901, se estimează că lipsa alimentelor ce a urmat unei perioade secetoase a dus la moartea a 2,5 milioane de persoane în provincia Shaanxi, iar în 1920 recoltele au fost proaste în Hebei, Henan şi Shandong şi se pare că au murit 15 milioane de persoane. În 1924, un occiden­tal care călătorea de la Sichuan către Guizhou a povestit că văzuse mii de schelete, precum şi cîini care mîncau carne de om. (va urma) JOHN WITHINGTON


Reîntoarcerea la religie

ISUS ÎN DOCUMENTELE TIMPULUI SĂU

„Dacă Dumnezeu nu există înseamnă că totul este permis și dacă totul este permis înseamnă că sîntem pierduți” - Dostoievski

Paștele – prilej de meditație și de revelație Cum întotdeauna intrarea în primăvară coincide cu Marea Sărbătoare a Creștinătății – Paștele – indiferent de diferența dintre Paștele Ortodox și Paștele Catolic, anotimpul reînvierii naturii se înfrățește într-un mod armonios cu Învierea Domnului, conferind Sărbătorii Pascale o aură în plus, generată de simbioza dintre anotimpul solar și zămislirea miracolului care domină nu doar lumea creștină, de aproape două milenii – Dumnezeiasca Înviere a Fiului lui Dumnezeu, ISUS CHRISTOS. Apropierea Paștelui, cu revigorarea emoțiilor și a trăirii (a cîta oară?) a multiplului eveniment sacerdotal, compus din judecarea, condamnarea la moarte prin răstignirea pe cruce, coborîrea în mormînt, Învierea și Înălțarea la Cer a lui Isus Christos, dincolo de pregătirea sufletească (post, rugăciune, frecventarea Bisericii etc.), avem prilejul să rememorăm, din punct de vedere istoric – în taină și în afara lumii dezlănțuite – drumul mîntuirii parcurs de Isus în utimele zile trăite pe acest pămînt. Posibilitatea pe care o avem fiecare dintre noi de a ne reîntîlni cu evlavia paginilor biblice, citite într-un context special cum este acesta al Sărbătorii Pascale, fără a condiționa lectura de un anume atașament la ideile Evangheliei, constituie, de fapt, un bun cîștigat, acest lucru (re)luminîndune mintea cu flacăra candelei aprinse, metaforic, de creația faptică a Mîntuitorului Isus Christos, în puținii ani petrecuți printre pămînteni. Ceea ce vă propun eu aici nu este doar o provocare la reîntoarcerea la credința sfîntă a Religiei, ci și o adîncire a unor aspecte controversate din atît de încercata Istorie Biblică, pusă, astăzi, în perioada globalismului universal, sub semnul malefic al îndoielii și al mistificării. Indiferent de ce parte a baricadei ne poziționăm: credincioși practicanți, admiratori ai Bisericii Creștine, necredincioși, indiferenți, farisei – întreg acest amalgam de suflete omenești trăiește de două mii de ani sub imperiul dominației învățăturii Evangheliei, punîndu-și întrebarea, fiecare la modul în care se raportează la Creștinism: „Oare cum a fost posibil?” sau „Ce dovezi aveți?”. Între aceste două borne de hotar, sub greutatea întrebării parșive, lansată cu o direcție bine intuită – derută în monolitul credinței creștine: „Ce-ar fi dacă Isus n-ar fi existat deloc?”, trăim noi, astăzi, neputînd fi indiferenți dacă această întrebare este lăsată să plutească liberă în spațiul interuman, culcînd peste noi umbra îndoielii și a mistificării adevărului biblic. Cum în orice istoriografie, cu atît mai mult în cea biblică, autorii unor lucrări se străduiesc să scoată dovezi de necontestat cu care să-și susțină și să-și argumenteze tezele din studiul realizat, în ultima vreme, mai ales în cocernul degringoladei educaționale a tinerei generații din mai multe țări (cu precădere a unor state din Occident), sînt vehiculate idei conform cărora „povestea” vieții și morții lui Isus n-ar fi decît ecoul unor trasfigurări ale mitului legat de semizei, moarte și reînviere, izvorîte din tradițiile mesianice iudaice. Cei care vor restructurarea realității biblice speculează existența în mai multe religii de mistere păgîne (Osiris, Attis, Dionis), prezente chiar înaintea secolului I d.Chr. – semizei care au murit (ce coincidență!) în preajma perioadei Paștelui creștin, eveniment ce coincide cu echinocțiul de primăvară, în aceste mirologii se spune că toți aceștia au înviat după trei zile. Mergînd mai departe, într-un fel de demonstrație suigeneris, citîndu-se din legendele Antichității, unde aceste zeități au populat Pămîntul înainte de apariția lui Isus, ni se sugerează că etapele cunoscute din Biblie, cu nașterea lui Isus din fecioară, cu moartea și învierea a treia zi, nu au fost decît un mit inventat în vederea îndeplinirii unor cerințe de ordin religios. În această derută biblică, dar și de ordin moral, chiar unii analiști serioși, care iau în calcul adevărul din Noul Testament, concluzionează cam în acest mod: „În absența unei cît de mici dovezi fizice a faptului că Isus chiar a existat, această nouă teorie a cercetătorilor istorici de azi nu poate fi negată în mod argumentat”. Oare?

Isus – dincolo de Evanghelii Ce bine ar fi fost dacă în acele timpuri în care s-au petrecut evenimentele consemnate în cele patru Evanghelii recunoscute de Biserică ar fi existat Televiziunea sau Tik-

Tok-ul! Astfel, indiferent ce am crede, că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu sau a fost un simplu om, rămîne acest fapt cu rezonanță milenară: Isus este unul dintre cele mai importante personaje istorice, a cărui viață (cu toate implicațiile ei) continuă să aibă și în mileniul III un impact deosebit asupra omenirii. Atît istoric cît și arheologic, peste un miliard și jumătate de creștini (peste 1/5 din populația Terrei) cred în Isus, fiind gata oricînd să-ți vorbească despre El ca despre ceva foarte cunoscut. Deruta începe atunci cînd constatăm că nu deținem ceva palpabil din viața pămînteană a lui Isus, cum ar fi: un înscris original, o amprentă, oseminte, portrete din timpul vieții sale. Totuși, există două elemente care pot fi definitorii în a marca trecerea pe acest Pămînt a Mîntuitorului: bucata de lemn din Sfînta Cruce și Giulgiul din Torino. Cunoaștem povestea acestor relicve religioase, poveste țesută cu multă emoție și venerație, dar și aici au apărut îndoieli, în special generate de diferența temporală a datării acestora – cîteva secole după moartea lui Isus. Pentru că am vorbit de Evanghelii, ca sursă unică a existenței lui Isus și a faptelor acestuia, să reamintim cele 4 Evanghelii în cauză: Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan. Ce sînt, de fapt, aceste evanghelii? Din punct de vedere literar, DEX-ul ne explică: 1. „Vestea cea bună despre împărăția lui Dumnezeu și despre Mîntuire, mesajul sau conținutul acesteia cuprins în predica și învățătura lui Isus Christos”. 2. „Tradiția orală a predicii lui Isus; istoria vieții pămîntene a Fiului lui Dumnezeu întrupat; predica și învățătura lui Isus spuse în primele patru cărți ale Noului Testament, atribuite celor patru evangheliști, fiecare cuprinzînd Evanghelia (1) în întregime, dar prezentată într-un mod propriu autorului”. Din punct de vedere istoric, Evangheliile nu sînt privite ca un tot unitar, deoarece acestea, deși tratează același subiect, au fost scrise de mai mulți autori pe baza unor legende povestite oral de-a lungul deceniilor sau chiar a unei jumătăți de secol. Scepticii pun la îndoială că acești autori ar fi auzit vreodată cuvintele Mîntuitorului rostite chiar de El. Răzbătînd pînă la noi, prin milenii, puținele dovezi ale existenței Lui Isus trebuie analizate în contextul realității din teren: Evangheliile, așa cum le știm noi astăzi, au trecut prin mai multe mîini, fiind retranscrise în repetate rînduri, apoi traduse dintr-o limbă în alta (din aramaică în greacă, coptă și latină, sau în diferite forme ale limbii engleze), lucru care a condus la modificarea unor semnificații prin pierderea nuanțelor lingvistice. Rescrise după secole de la rostirea cuvintelor originale, de multe ori pentru a corespunde învățăturii Bisericii, totuși, în lipsa altor dovezi și înscrisuri, cele patru Evanghelii rămîn singurele surse despre viața și epoca în care a trăit și a murit Isus. Colac peste pupăză, cum spunem cîteodată cînd apare ceva neprevăzut care încurcă lucrurile, în afara Evangheliilor despre care am scris mai sus, s-au descoperit și alte evanghelii: texte apocrife (apocrif = scriere religioasă nerecunoscută azi între cele canonice, adică nerecunoscută de Biserică – n.a.), precum evangheliile gnostice din Biblioteca de la Nag Hammadi descoperite în anul 1945 în deșertul egiptean. Pentru a vedea diferența dintre preceptele acestor evanghelii din Egipt și cele 4 amintite, să plecăm de la expresiile „gnostic”, „gnosticism”: „Curent filozofic-religios care caută să îmbine teologia creștină și filozofia elenistică tîrzie cu unele religii orientale, susținînd posibilitatea unei cunoașteri mistice”. Într-adevăr, aceste manuscrise ascunse într-un vas de ceramică în scopul protejării de influența ortodoxiei creștine din veacul al IVlea care dorea eliminarea așa-ziselor erezii, sînt mărturie a varietății credinței creștine timpurii, oferindu-ne elemente inedite care nu se regăsesc în mai cunoscutele evanghelii după Matei, Marcu, Luca și Ioan. De pildă – spre exemplificare a unor alte imagini create de evangheliile gnostice – iată o pagină din Evanghelia

„Răstignirea lui Isus Christos“, tablou de Giovanni Battista după Maria și Faptele Apostolului Filip, unde Maria Magdalena este cunoscută ca „apostolul apostolilor”, o persoană însemnată și o parteneră a lui Isus în suita sa de apostoli, pe care acesta o prețuia mai mult decît pe Simon Petru. Maria Magdalena este descrisă ca „tovarășa lui Isus”, deseori sărutîndu-l pe gură, moment ce nu se regăsește în cele patru evanghelii recunoscute, deși numele Mariei Magdalena (mai mult o figură criptică) este menționată de mai multe ori chiar decît Maria, mama lui Isus, cea dintîi fiind prezentă atît la răstignirea cît și la învierea lui Isus. Iată, acestea au fost ipoteze care pendulează între a fi sau a nu fi un Isus, Fiul lui Dumnezeu, cel răstignit și înviat a treia zi după scripturi și înălțat la dreapta Tatălui, de unde va să vină să judece viii și morții. În continuare, prin documentele prezentate, veți putea fi și dumneavoastră, cititorii revistei „România Mare”, martorii împlinirii proorocirii divine, în centrul căreia a rămas, în lumina lui Dumnezeiască, cu adevărat, Omul și, totodată, Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul Isus Christos.

Iată dovada – Isus a existat! După ce a fost arestat, Isus a fost dus la Anna (marele preot) care, după un scurt interogatoriu, l-a trimis la Caiafa (arhireul din Ierusalim). În ziua de miercuri s-a întrunit Sanhedrinul (Tribunal penal la vechii iudei – n.a. ), a dezbătut procesul, amînînd pronunțarea pentru joi dimineața, cînd l-a condamnat la moarte, predîndu-l apoi lui Pilat (guvernatorul roman al Iudeii – n.a.). După un prim interogatoriu, Pilat l-a trimis în aceeași zi la Irod Antipa (regele Iudeii – n.a.). acesta l-a trimis înapoi la Pilat, care în ziua de vineri l-a interogat din nou și l-a condamnat la răstignire, sentința fiind executată pe loc. În conformitate cu informațiile furnizate de apostoli, la care s-au aliat cercetătorii astronomici cu calculele lor, a rezultat că cea mai probabilă dată a răstignirii lui Isus a fost ziua de vineri, 3 aprilie, a anului 33 d. Chr., cînd a avut loc o eclipsă de lună. În descrierea procesului lui Isus, Evangheliile sînt completate de unele izvoare necreștine, cum ar fi un Talmud dintr-un manuscris păstrat la München, sau un manuscris păstrat la Florența, deși aici apar unele inadverdențe în raport cu cele partru Evanghelii. Izvoarele cele mai credibile sînt, însă, cele istorice, astfel cum aflăm de la istoricul evreu Flavius Josephus (37 – 97 d. Chr.), care ne-a lăsat mărturie: „În acest timp a trăit Isus, un om înțelept, dacă ar trebui să-l numim om. Fiindcă el a desăvîrșit multe fapte minunate și a fost învățătorul oamenilor, care primesc cu plăcere adevărul. El a convins pe mulți evrei și de asemenea pe mulți eleni. Acesta a fost Mesia. Cu toate că în urma denunțului celor mai de vază dintre noi, Pilat l-a condamnat pe cruce, cei care l-au iubit de la început nu au încetat să-l venereze. A treia zi le-a apărult reînviat, după cum vestiră profeții divini despre el și despre alte minuni. Și neamul, numit după el al creștinilor, nu a dispărut pînă acum”. Un document istoric de o valoare inestimabilă, atît prin autoritatea numelui autorului cît și prin apropierea temporală de anii lui Isus, este lucrarea „Analele”, autor – Tacit (Publius Cornelius Tacitus), istoric și om politic roman, care, în scrierea amintită, înfățișează evenimentele din prima parte a Imperiului (14 - 96 d.Chr.). Referindu-se la denumirea


de creștini pe care și-o asumau unii dintre contemporanii săi, Tacitus scrie, printre altele: „Acest nume provine de la Christos, pe care, sub domnia lui Tiberius, guvernatorul Ponțiu Pilat l-a supus supliciului”. Toate aceste dovezi și izvoare despre existența lui Isus aproape că pălesc în fața a 4 documente din arhive străine, descoperite în diferite biblioteci sau la Vatican. Pentru raritatea și autenticitatea acestora, chiar dacă în pagina de revistă nu le putem reproduce integral, din lipsă de spațiu tipografic, am deosebita plăcere de a prezenta unele paragrafe din aceste documente pe care le consider revelatoare și definitive în a demonstra că Isus a existat și a trăit printre oameni pînă în anul 33 al erei noastre și, totodată, consider încheiate controversele asupra „cazului” Isus, istoricii detractori trebuind să-și îndrepte energiile creatoare spre alte subiecte. Acestea sînt: 1. Raportul lui Publius Lentullus Majestății Voastre și stimatului Senat al Romei, din partea senatorului Lentullus, guvernatorul Iudeii, Salutare! „Am aflat că doriți să știți cele ce acum vă comunic prin această scrisoare: trăiește aici un om, care se bucură de o mare reputație de om sfînt, pe nume Isus. Poporul Îl numește Profet al adevărului, iar discipolii Lui susțin că El e fiul lui Dumnezeu, adică al celui care a creat cerul și pămîntul și toate cele care au existat și vor exista în Univers. Și, în adevăr, o, Împărate, în fiecare zi se aude de minunile săvîrșite de acest Isus. Prin unul și singurul său cuvînt dă sănătate bolnavilor și viață morților”. În continuare, trecînd la descrierea fizică a lui Isus, guvernatorul Iudeii ne-a lăsat pagini de o desăvîrșită acuratețe, conturînd un autentic portret al celui numit „Fiul lui Dumnezeu”. Citiți și descoperiți „penelul” lui Publius Lentullus în desenarea chipului Mîntuitorului: „Este de statură mijlocie și de o frumusețe uimitoare. Privirea lui e așa de măreață încît inspiră respect în toți cei care Îl privesc și care se văd siliți să-L iubească și să se teamă de El. Părul Lui are culoarea alunei coapte, îi cade pînă la umeri și se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul nazarinenilor. (...) Privirea Lui e măreață și senină. Are ochii albaștri-vineții, vii și strălucitori. Lumina ce o revarsă fața Lui este întocmai ca lumina soarelui, încît este imposibil în a o privi cineva prea lung. (...) E foarte plăcut cînd vorbește dar foarte rar iese în lume. Cît despre învățătură, ea atrage atenția întregului Ierusalim. Cunoaște perfect toate științele, fără să fi studiat vreuna. Mulți iudei îl consideră ca fiind Dumnezeu, alții îl denunță că lucrează contra legilor Majestății voastre. Mă revolt foarte mult împotriva acestor iudei pismași. Omul acesta n-a cauzat vreodată o nemulțumire cuiva”. Scris în Ierusalim. Crugul x, luna a noua. Al Majestății Voastre preasmerit și supus servitor, Publius Lentullus, Proconsulul Iudeii. (Scrisoarea a fost descoperită în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în jurul anului 1865, fiind publicată pentru prima dată într-un cotidian englez). 2. Raportul lui Pilat, Guvernatorul Roman al Iudeii, către Cezarul Tiberius Nobile Suverane, Salutare! „Cauzele care au provocat acea tulburare din Ierusalim au fost în legătură cu moartea lui Isus din Nazaret, și evenimentele care au avut loc în provincia mea acum cîteva zile, au fost de un astfel de caracter, care mă face să vi le raportez în detaliu, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta națiunii noastre: căci se pare că, în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispășiți”. După aceste prime rînduri din care rezidă o îngrijorare supărătoare pentru Guvernator, Pilat trece la

descrierea persoanei lui Isus, într-un complex de împrejurări locale, în care pune față în față conduita exemplară a lui Isus cu atitudinea fariseilor și cărturarilor, pe care Nazarineanul îi numește cu sintagma: „Voi, pui de vipere”. Din cuprinsul acestui Raport detaliat, aflăm că Pilat l-a chemat la el pe Isus și l-a sfătuit să nu mai provoace populația, astfel i s-ar putea întîmpla ceva rău: „Isuse din Nazaret, eu ți-am dat, timp de trei ani de zile o mare libertate de vorbire și rău nu-mi pare. Cuvintele tale sînt ale unui om învățat. (...) Totuși nu pot să ascund de la tine că predicile tale au stîrnit mari și puternice dușmănii contra ta. (...) Rugămintea mea, deci, nu zic porunca mea, este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă și să înconjuri de a mai jigni mîndria dușmanilor tăi, ca să nu se răscoale populația stupidă în contra ta și să mă silească pe mine să întrebuințez mijloacele justiției”. Din acest punct, scrie Pilat, au apărut controverse între cei doi, Isus necăzînd în capcana întinsă de Guvernatorul roman, pentru liniștea lui și a soldaților care îl apărau. Iată ce află Împăratul de la Roma despre reacția „ciudată” a lui Isus la „Instructajul” celui ce avea să-l condamne ulterior. „Nazarineanul a răspuns liniștit: «Prinț al pămîn­ tului, cuvintele tale nu sînt din adevărata înțelepciune. Spune furtunii: Stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îți va răspunde: Eu trebuie să mă supun legilor Creatorului. Numai singurul Dumnezeu cunoaște încotro merge furtuna. Adevăr, zic ție, înainte de a înflori rozele Saronului, sîngele Celui Drept va fi vărsat», continuă el cu emoție”. După un dialog savuros, în care Isus nu s-a lăsat înduplecat, Pilat s-a enervat și a încercat să-l pună la punct pe Isus: „Tu mă obligi ca simpla mea dorință să o schimb în poruncă? Siguranța provinciei, care este încredințată îngrijirii mele, cerea aceasta”. În continuare, pe alte pagini, Pilat îi scrie Împăratului, cu lux de amănunte, dominat încă de o tristețe macabră, despre revolta iudeilor și cerințele acestora de a-l crucifica pe Isus, Guvernatorul lăsîndu-se învins de puhoiul de răzvrătiți. Imaginea descrisă este semnificativă pentru drama prin care, fără să știe, trecea omenirea: „M-am întors la Pretoriu, întristat și plin de gînduri, care mă frămîntau. Urcîndu-mă pe trepte, se puteau vedea încă stropi de sînge, care curseseră de la Nazarinean. După un timp, a venit la mine un bătrîn cu o grupă de femei plîngînd, care rămăseseră la poartă, iar el se aruncă la picioarele mele, plîngînd cu amar. Este foarte mișcător să vezi un om bătrîn plîngînd. L-am întrebat ce vrea! El mi-a zis: «Eu sînt Iosif din Arimateea: am venit să cer de la tine îngăduință de a îngropa pe Isus din Nazaret». I-am zis: «Cerința ta se va împlini». Atunci, primind raportul că Isus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostași și să supravegheze înmormîntarea, ca să nu fie împiedicată. Mai tîrziu cu cîteva zile, mormîntul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia că Isus s-a sculat dintre morți, după cum prezisese el. (...)Acesta este cuprinsul raportului și rămîn al Majestății voastre supus, cu respect și smerenie, Guvernatorul Ponțiu Pilat”. Făcut în Ierusalim în a 28-a zi a lunii martie (anul 4147 de la creație). (Documentul de mai sus a fost găsit de un student german în Biblioteca Vaticanului). 3. Textul complet al condamnării lui Isus la moarte. După o introducere în care se fixează datele calenda­ ristice ale evenimentului și se amintesc personalitățile romane și iudaice ale căror nume rămîn în Istorie pentru crima pe care a generat-o și au înfăptuit-o, în document se specifică: „Eu Ponțiu Pilat, procuratorul din Imperiul Roman în sala înalților prinți, con­ damn și autentific cu pedeapsa de moarte pe cruce, pe numitul de popor Isus Nazarineanul Christos, om răsculător contra legilor lui Moise și contra Majestății sale Tiberius Cezar și rege al ro­ manilor. Ordon și hotărăsc moar­ tea lui prin răstignirea pe cruce, dimpreună cu alții, după obiceiul celor condamnați din mulți­ mea poporului bogat sau sărac, pentru aceea că n-a încetat a face răscoală și pagubă în Iudeea, prin aceea că se face pe sine Fiul lui Dumnezeu și rege al Ierusalimului și pentru că amenință distrugerea Ierusalimului și a sfîntului templu și pentru că a refuzat să plătească „Agonia lui Christos“, tablou de Sandro Botticelli tribut Cezarului și pentru că

a îndrăznit să intre în Ierusalim cu ramuri de finic și mulțimea îl aplauda ca pe un rege intrînd în Ierusalim și în sfîntul Templu”. După cîteva indicații (coroana de spini, ducerea propriei cruci, lovirea lui pe „drumul crucii”, inscripția, în evreiește, grecește și latinește, de pe cruce), pe acest act sînt trecute numele a 14 martori, a 3 judecători romani, a 3 mari preoți și a unui supraveghetor. Documentul este datat: Ierusalim 23 martie anul 1447 de la creație. (Documentul de mai sus a fost descoperit din întîmplare în anul 1509, în orașul Ameula, din Italia, „într-o piatră frumoasă ce se afla într-o ladă de fier în care era o altă lădiță de marmură foarte bine conservată”). Limba în care era scris era ebraica. Pentru prima dată a fost publicat la Constantinopol, în anul 1851. Tradus din limba greacă, în anul 1878 a fost publicat în limba bulgară, la Rusciuc (Ruse, de azi). Ulterior a apărut și în limba română. 4. Scrisoarea soției lui Pilat din Pont, Claudia Procula, adresată prietenei ei, Fulvia Romelia. După unele destăinuiri de familie, soția lui Pilat îi descrie prietenei ei de departe cum a asistat la învierea unei fete de iudei care murise în brațele mamei acesteia, cel care săvîrșise minunea era chiar Isus, descris astfel: „Eu mi-am ridicat ochii ca să-l privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la el spre pămînt, ca dinaintea Soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea lui era luminată, iar în jurul capului se formase o strălucire care părea ca o coroană, iar părul lui se lăsa pe umeri, potrivit cu obiceiurile locuitorilor din Nazaret”. După ce a aflat de la soțul ei cine era acest om misterios, Claudia îi descrie Fulviei scena judecării lui Isus de către Pilat sub presiunea furibundă a mulțimii iudeilor, moment în care a încercat să-l salveze pe Isus, stăpînită de întîlnirea cu acesta și de un vis din noaptea precedentă. Iată acest pasaj dramatic: „Ponțiu părăsi sala judecății fără întîrziere și veni a mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicînd: «Pentru tot ce ți-e mai drag și mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfîntă a unirii noastre, să nu te faci părtaș la vărsarea sîngelui acestui neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor. (...) Păzește-te a nu ridica preaputernica ta mînă împotriva lui! Credemă, că numai o singură picătură a acestui sînge va cauza în veșnicie osîndirea ta»”. Finalul scrisorii este nu atît de înduioșător cît sincer și plin de învățăminte, dar, mai ales, configurează statului lui Isus astfel cum îl prezintă cele 4 Evanghelii. După informația cu judecarea și moartea lui Isus, așa cum cunoaștem și noi, expeditoarea scrisorii își anunță prietena de epocalul eveniment: „Astfel s-a terminat acea zi fatală! Isus a fost înmormîntat într-un mormînt, într-o peșteră săpată în piatră, iar la ușa peșterii s-au pus santinele de pază. Dar acum află, Fulvio! A treia zi, în plină strălucire, mărire și triumfător, el se arată deasupra acestui oraș. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu privire la el și triumful prin biruință asupra morții, el s-a arătat ucenicilor și prietenilor săi și mai pe urmă el a apărut la o mare mulțime de oameni din popor”. Condamnarea pe nedrept a lui Isus a adus nori negri asupra familiei lui Pilat, situație de viață în derivă, explicată astfel de soția guvernatorului „După cîteva luni, Ponțiu a fost obligat să demisioneze din postul care-i oferise atîta autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinînd din oraș în oraș. El purta cu sine în toată împărăția greutatea umilirii și întristării sale și a chinurilor descurajării lui sufletești. Eu am mers împreună cu el, dar cum era viețuirea mea cu el? Prietenia familială a vieții conjugale nu mai este între noi; el vede în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, văd în el chipul și crucea plină de sîngele Aceluia pe care el – nefericitul și nelegiuitul judecător – L-a osîndit. (...) Nu peste mult timp, copilul meu a murit în brațele mele, dar eu nu l-am plîns. Fericitul! El a murit ca fericit, scăpînd de blestemul care ne urmărește, el a descărcat din spatele lui uriașa povară a numelui tatălui său. (...) Iartă, Fulvio! ! Și te rog să plîngi și tu, care mă dorești. Să-ți ajute dreptul judecător Dumnezeu și să-ți dea, cît mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia. Scuză-mă! Claudia”. (Originalul acestei scrisori se află la Vatican, de unde, pe la 1643, a fost copiată și trimisă episcopului Dionisie al Constantinopolului, care a publicat-o). Încărcați cu aceste cunoștințe și certitudini, acum, în Sfînta Săptămînă Mare, putem aștepta cu rugăciuni ziua de Duminică, în care, cu sufletul curat și fără îndoieli, putem rosti, din inimă: CHRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT! GEO CIOLCAN


14

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

O bogatã corespondentã ,

PANAIT MUȘOIU – un pionier al răspîndirii ideilor marxiste în România (I)

Figura remarcabilă a vieţii culturale româneşti, Panait Muşoiu (1864 – 1944) a fost unul dintre pionierii răspîndirii mar­ xismului în țara noastră, primul traducător în limba română al „Manifestului Partidului Comunist“ şi al altor lu­ crări de popularizare a socialismului ştiinţific. Bogata acti­vitate desfăşurată pe acest tărîm i-a adus aprecieri dintre cele mai frumoase. În necrologul publicat la moartea sa, „Scînteia“ îl aprecia ca pe un „vast răspînditor de literatură socialistă şi umanitară...“. Activitatea sa prodigioasă se oglindeşte şi în bogata arhivă personală, formată din articole în manuscris, traduceri, corespondenţă întreţinută statornic cu militanţii socialişti din Țară şi străinătate, cu mari personalităţi de pe tărîmul cultural şi politic etc. Cîteva documente sînt semnificative pentru activitatea Iui Panait Muşoiu în anii cînd a făcut parte din mişcarea muncitorească organizată, mai precis perioada 1888 – 1892. Ne-am oprit asupra acestor materiale şi din considerentul că ele conțin unele date privind mişcarea muncitorească şi socialistă din epoca respectivă. Începînd din 1888, Panait Muşoiu a devenit activist al mişcării muncitoreşti. Din proprie iniţiativă a venit la laşi şi – cum singur mărturiseşte – a luat legătură cu Ioan Nădejde. Manuscrisele găsite în arhive menţionează însărcinările primite de el ca propagandist şi susţinător al candidaţilor socialişti în alegerile parlamentare din anul 1889. Articolul „Purtarea cîrmuitorilor“, care e nedatat, pare după conţinut să fi fost scris în 1889. E un protest împotriva samavolniciilor săvîrşite de autorităţi fată de socialişti pentru a-i împiedica să participe la alegeri. În acest articol, Panait Muşoiu îşi exprimă ataşamentul fată de ideologia marxistă: „De cînd miam format convingerea ştiinţifică despre adevărul teoriilor socialiste, am început neapărat să lucrez şi eu cu tovarăşii de idei pentru răspîndirea lor...“. Toate încercările autorităţilor de a-l „împiedica să-şi îndeplinească misiunea“ sînt zadarnice, pentru că nimic nu-l poate abate „din calea pe care cu statornicie“ s-a hotărît să meargă. Preocuparea sa pentru răspîndirea pe calea scrisului a unor idei revoluţionare a căpătat o noua materializare prin editarea, în anul 1889, împreuna cu Garabet Ibrăileanu şi Eugen Vaian, a revistei „Şcoala nouă“, care a apărut la Roman. 1889 a fost, de fapt, un an de cotitură în activitatea lui Panait Muşoiu. Prin intermediul lui

Eugen Vaian el a intrat în corespondenţă cu Ion Cătina din Bucureşti, la cererea căruia, un an mai tîrziu, a venit în Capitală, devenind un colaborator de seamă al Clubului muncitorilor bucureşteni, înfiinţat la începutul anului 1890. Din 1889 ne-au rămas mai multe scrisori şi cărți poştale trimise de Ion Cătină lui Mușoiu, care conţin informaţii cu privire la activitatea desfăşurată de militanţii socialişti din Capitală. Una din problemele de bază oglindite în scrisorile lui Ion Cătina este preocuparea socialiştilor de a organiza un congres, cu sarcina de a crea partidul muncitorilor. Era perioada cînd socialiştii români ajun­ seseră la concluzia că succesele de pînă atunci creaseră condiţiile fa­vorabile înfiinţării unui partid politic propriu. Despre acţiunile militanţilor socialişti de a pregăti un asemenea congres, Ion Cătina îi scria lui Panait Muşoiu, la 3 august 1889: „Aici, la Bucureşti, se va începe la toamnă o puternică organizare a partidului socialist. Neam numărat, ne cunoaştem bine cei hotărîţi a întreprinde lupta“. Cu aceeaşi chestiune revenea în toamnă, într-o scrisoare din 7 octombrie 1889, în care îi relata că „se agită mult chestiunea unei organizaţii sistematice (...) se agită mult chestiunea congresului socialist“. În prima scrisoare, Cătina îi dezvăluia că unul din scopurile urmărite de socialişti prin crearea partidului era şi cucerirea de noi locuri în parlament şi, mai ales, cîştigarea alegătorilor din Colegiul III. „După noua întocmire a lucrurilor – scria el – vom izbuti a crea un curent aşa de larg încît să putem conta ca la viitoarele alegeri electorale să avem Colegiul III în mînă şi să provocăm balotaj la al doilea“. O altă problemă dezbătută adesea în scrisori se referea la propaganda socialistă, atît pentru popularizarea ideii creării unui partid socialist, cît şi pentru atragerea spre acesta a masei de alegători. Ion Cătina îi scria lui Muşoiu că sînt necesare „crearea unui comitet de propagandă, compus din peste 100 de persoane din toate straturile societăţii şi editarea unei reviste teoretice. Răspunzîndu-i, Muşoiu arăta: „Comitetele de propagandă, cercuri sociale, sînt foarte de trebuinţă. În fiecare judeţ ar trebui să se alcătuiască, chestiunea lor ar trebui agitată prin gazete şi prin scrisori particulare, în judeţul pe unde sînt prieteni“. Chestiunea folosirii de către socialişti a presei burgheze revine de multe ori în aceste scrisori. La 4 august 1889, Ion Cătina, comentînd propunerile lui Muşoiu în legătură cu folosirea presei burgheze, scria: „Cît despre gazetari (socialişti – n.n.) nu te teme. Ei sînt băieţi care vor fi în primele rînduri la foc“. I. Cătina arăta că „la gazete strecor ce pot“, amintind că „Adevărul“, „Naţionalul“, „Lupta“, „Naţiunea“, „Românul“, „Tele­graful român“ începuseră să publice diferite notiţe favorabile. Activitatea lui Muşoiu în anii 1890 – 1892 s-a axat mai mult pe probleme de propagandă. Deşi era redactor al ziarului „Munca“, ziar care a început să apară din februarie 1890, el s-a ocupat şi de difuzarea acestuia. Chiar loan Nădejde, cînd avea nevoie de broşuri sau numere vechi din „Munca“, i le cerea lui Panait Muşoiu. La 26 februarie 1891, îi scria: „Prietene, daţi acestui om numere vechi din «Munca» şi broşuri de ale lui Vasiliu“ (pseudonim al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea – n.n.). La 5 martie, Nădejde revenea cu cererile sale: „Daţi acestor oameni numere despachetate din «Munca», în care sînt interpelările relative la pămînt, la drumur, la dizolvarea consiliilor comunale, dîndu-i indicaţia să facă asemenea grupe (pachete – n.n.) şi pentru alţii, şi o parte să fie aduse aicea la mine“. Tot lui îi trimiteau cluburile muncitoreşti din ţară listele abonaţilor la ziar. În perioada de care ne ocupăm, Panait Mușoiu a desfăşurat o intensă activitate pentru organizarea bibliotecii Clubului muncitorilor din Bucureşti. În ziarul „Munca“ au apărut o serie de anunţuri despre existenţa la biblioteca clubului a unui mare număr de ziare şi

RM

reviste din ţară și străinătate. Constantin DobrogeanuGherea, preocupat şi el de înzestrarea bibliotecii cu cărţi socialiste, i-a trimis în 1890 spre publicare articolul său „Tactica socialistă”, întrebîndu-l totodată: „Ce cărţi trebuiesc bibliotecii?“. Printr-o scrisoare din partea Consiliului Naţional al Partidului Muncitorilor din Franţa, avînd ştampila Parti ouvrier, Georges Crépin – membru în Consiliul naţional şî responsabil pentru problemele culturale –, răspunzînd la cererea lui Mușoiu de a-i trimite broşuri marxiste, îl informa că pentru aceeaşi chestiune a mai venit la el si soţia unui socialist român, căreia i-a dat broşurile cerute, în afară de „Materialismul economic al lui Karl Marx”. Un exemplar din această lucrare, pe care-l găsise ulterior în biblioteca sa personală, I-a expediat prin poştă. Răs­ punzînd rugăminţii lui Muşoiu de a-i procura cîteva exemplare din „Capitalul”, îi scria că socialiştii francezi, fiind lipsiţi de fonduri, nu tipăresc decît broşuri format mic, pentru că se vînd cu mai mare uşurinţă. Georges Crépin îi comunica, însă, adresa unui librar din Paris, căruia – preciza el – „veţi putea să-i scrieți din partea mea“. O scrisoare cu conţinut asemănător a primit şi din partea lui P. Arghiriades, editor al revistei „Almanach de la question sociale“, care apărea la Paris. Stăruinţa cu care Panait Muşoiu solicita broşuri marxiste de la partidele socialiste, mai ales de la socialiştii francezi, era legată de preocuparea lui de a traduce şi difuza astfel de lucrări în rîndul muncitorilor români. Cele două prefaţe ale sale la lucrările traduse şi apoi tipărite, „Socialismul utopic şi socialismul ştiinţific“ de Fr. Engels şi „Manifestul Partidului Comunist” de K. Marx şi Fr. Engels, stau şi ele mărturie că Mușoiu a fost un pasionat popularizator al ideilor marxiste în ţara noastră. În încheierea acestui material, sem­nalăm existenţa unor scrisori cuprinzînd informaţii privind intensificarea procesului de organizare a cluburilor muncitoreşti în provincie şi întărirea propagandei socialiste. Referinduse la abonaţii ieşeni ai ziarului „Munca”, Nădejde îi scria lui Mușoiu, la 12 iunie 1891: „Noi îndată ce vom găti de organizat clubul vom trimite parale pentru susţinerea «Muncii»”. Despre crearea unui club al muncitorilor la Botoşani îi scria Cezar Tăzlăuanu, la 9 noiembrie 1891, iar Christu Atanasiu îl înştiinţa că „am făcut un mic club (la Olteniţa – n.n.) la care am angajat bani personali precum şi de la alţi tovarăşi”. Întreaga activitate desfăşurată, editarea, ziarelor şi revistelor prin care a căutat să ridice nivelul cultural al poporului, să răspîndească idei revoluţionare, ni-l înfăţişează pe Panait Muşoiu ca pe un sincer militant pentru emanciparea clasei muncitoare, pentru progres social.

Cum l-am cunoscut (1) „Cînd bătui la uşă şi Muşoiu se ridică de lîngă masa sa de lucru şi-mi deschise, mă oprii o clipă în prag, întrebîndu-mă, fără voie, unde voi mai avea loc şi eu în acea încăpere în care vrafuri întregi de cărţi ocupaseră ultimul colţişor şi ameninţau cu coloanele lor înălţate pînă-n tavan să condamne la evacuare patul, care, alături de masă, părea singurul străin în acest imperiu nebănuiţ al cărţii. Panait Muşoiu răsări dintre vrafuri şi cărţi. Un adevărat cap ibsenian... părul mare dat pe spate... cîmpul frunţii larg, Ochii albaştri în care se citea toată căl­dura sufletului... vorba comunicativă... totul îi dă un aer de tinereţe. La întrebarea mea: – Unde şi în ce împrejurări v-aţi făcut cultura intelectuală şi sufletească?, Panait Muşoiu îmi spuse: – O curiozitate firească a îndemnat pe mulţi să caute să facă cunoştinţă, mai de aproape, cu viaţa mea. Aş recunoaşte eu însumi legitimitatea acestei curiozităţi, dacă n-aş fi încă prea absorbit de muncă şi dacă aş fi ajuns la un timp de odihnă în care sămi pot cultiva amintirile. Cred că n-a sosit însă acel timp. De aceea, dă-mi voie ca deocamdată să trec peste mărturisiri în care poate că aş fi stîngaci şi le-aş da proporţii care ar depăşi cadrul unei convorbiri“. (va urma) NORA ZIZI MUNTEANU


RM

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

(

p O V E S T I A D E V A R A T E Băile Oglinzi

15

Oglindindu-se de veacuri în undele „Ozanei cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul“, cum o descria marele nostru povestitor Ion Creangă, cetatea Neamţului este una din cele mai vechi fortificaţii medievale din România, contemporană cu cetatea Sucevei, ambele fiind construite în vremea lui Petru I Muşat (1374 - 1391). De-a lungul existenţei sale, cetatea Neamţului a fost martoră şi participantă la evenimente de seamă în istoria ţării; asediată în repetate rînduri (1476, 1538, 1691), ea şi-a dovedit trăinicia. A rezistat, de asemenea, incendiilor la care a fost supusă în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu şi Dumitraşcu Cantacuzino. Loc încărcat de legende, deseori evocat în litera­ tura romantică a secolului trecut, ca şi în artele plastice, cetatea Neamţului este unul dintre valoroasele obiective turistice ale judeţului Neamţ, punct de atracţie pentru toţi cei care-şi îndreaptă paşii spre aceste meleaguri de mare pitoresc şi cu o bogată istorie. Nu departe de ea, un alt obiectiv istoric – Mînăstirea Neamţului, datînd din Secolul XV. Lăcaş de cultură, unde a creat unul dintre cei mai iscusiţi maeştri miniaturişti români, inegalabilul Gavril Uric, ale cărui realizări îmbogăţesc mari biblioteci ale lumii, între care şi Biblioteca Bodleyana din Oxford. Mînăstirea Neamţului s-a ilustrat şi prin şcoala de copişti şi miniaturişti ce au activat aici în epoca de mare înflorire culturală din timpul lui Ştefan cel Mare. La Neamţ a funcţionat vreme îndelungată şi o tipografie de sub ale cărei teascuri au ieşit, veacuri de-a rîndul, „cărţi către toată seminţia românească“, cu un rol deosebit în acţiunea de menţinere vie a conştiinţei unităţii de grai şi neam a românilor. Şi fiindcă ne aflăm pe acest traseu de istorie românească să amintim şi de alte obiective ce sporesc renumele şi atractivitatea acestor locuri. La Humuleşti, sat cuprins în prezent în raza oraşului Tîrgu Neamţ, se află Muzeul „Ion Creangă“, organizat în casa natală a scriitorului. Un muzeu memorial se află şi la Vînătorii Neamţului, acolo unde venea de atîtea ori Mihail Sadoveanu. În apropiere de Tîrgu Neamţ întîlnim localitatea Tîrpeşti, cu importante descoperiri din neolitic, între care şi o „replică” a celebrului „Gînditor” de la Cernavodă. Din Tîrgu Neamţ se pot face şi excursii la Agapia, Văratec, Secu, ori în cadrul pitoresc neasemuit al văii Bistriţei, la Ceahlău, spre prima capitală a Moldovei, Baia, ca şi spre livezile Rădăşenilor şi Fălticenilor. Acestor bogate obiective turistice li s-a reintegrat, de curînd, şi una din preţioasele staţiuni balneoclimaterice ale judeţului Neamţ – Băile Oglinzi. Despre vechimea acestei aşezări mărturisesc documentele istorice: „Iată deci eu, Nistor Batiste și cneaghina mea, Ileana, fiica Dochiei, nepoată Mihăilescului, scriem şi mărturisim cu această scrisoare a noastră, de nime nevoiţi, nice asupriţi, că de a noastră bună voe am vîndut a noastră dreaptă

Cetatea Neamțului

ocină şi moşie, giumătate de sat, de Oglinzi ce este în ţinutul Neamţului, den vatra satului, şi den cîmp, şi den apă, şi den fineţe şi den tot venitul ce se va alege pre acea giumătate de sat, aceea am vîndut dumisale, lui Ghiorghie Roşea ce au fostu vistiernic, drept o sută de stupi, preţuind drept o sută de lei“. Acest act de vînzarecumpărare, întărit de semnăturile marelui logofăt Tăutul şi ale lui Nistor Batiste (om cu carte, de vreme ce semna cu litere latine), întocmit în anul 1646, constituie cea mai veche atestare documentară a satului Oglinzi, din judeţul Neamţ, vechimea sa putînd fi însă mai mare. Potrivit tradiţiei, în anul 1566 aici ar fi avut loc o confruntare între Alexandru Lăpuşneanu şi unul din pretendenţii la tronul Moldovei, Ştefan Mâzgă. Localnicii au cunoscut de mult timp existenţa aici a unor izvoare minerale, sărate, dovadă denumirea Slatina (Sărătura) dată unuia din cătunele componente. Este vorba de trei asemenea izvoare: unul numit Apa Puturoasă (datorită conţinutului ridicat de hidrogen sulfurat), aşezat într-o poiană, nu departe de Tîrgu Neamţ; al doilea, în apropierea celui dintîi, izvor ce dădea naştere unui pîrîu, Pîrîul Sărat, şi al treilea, pe Dealul Curagea. Apa acestuia, deosebit de preţioasă, este – spre deosebire de celelalte – limpede, incoloră, cu un miros puţin pronunţat de hidrogen sulfurat. În anul 1856, cînd balneologia căpăta extindere şi la noi în ţară, apele minerale de la Oglinzi au fost analizate chimic, odată cu cele de la Bălţăteşti, pentru a li se stabili eficienţa terapeutică; în 1889, Petru Poni, întemeietorul şcolii româneşti de chimie, a făcut aici noi analize care au pus încă o dată în evidenţă calităţile de excepţie ale apelor de la Oglinzi, bogăţia lor în clor ură de sodiu, clorură, bromurâ şi iodurâ de magneziu, carbonaţi de calciu, litiu şi fier, anhidridă silicică şi carbonică. Mineralizarea totală – deci şi eficienţa – o întrecea pe aceea a apelor de la Reichenhall, vestită staţiune din Bavaria, care atrăgea numeroşi vilegiaturişti, inclusiv din România. Era unul din motivele pentru care „Marele dicţionar geografic al României”, ediţia 1898, sublinia

eficienţa Băilor Oglinzi într-o serie de afecţiuni: rahitism, boli ale pielii, boli uterine ş.a. Pentru aplicarea tratamentului, preciza aceeaşi lucrare, „se află la Oglinzi un otel cu mai multe camere şi o instalaţie modernă pentru băi. Otelul e înconjurat de păduri frumoase. Apa e captată. Debit suficient pentru 300 băi zilnic“. Numărul celor veniţi la tratament era însă restrîns: 173 de pacienţi în 1896, 217 în anul următor. Dar după aceea, eficacitatea deosebită a tratamentului a determinat dezvoltarea necontenită a staţiunii. În anul 1928, Băile Oglinzi dispuneau de cinci hoteluri şi un restaurant, numărîndu-se printre marile staţiuni balneo-climaterice ale Moldovei. Cel de-al II-lea Război Mondial a lăsat însă urme grele asupra staţiunii. În urma bombardamentelor la care a fost supusă localitatea, toate insta­laţiile de tratament au fost distruse, staţiunea încetîndu-şi practic existenţa. În anii 1970-1972 a fost construit un pavilion de cazare pentru tineret, care, împreună cu un pavilion rămas din vechile construcţii, a servit ca tabără şcolară. În anul 1987 au fost construite două noi pavilioane cu o capacitate de 120 locuri şi o mini-bază de tratament, reluîndu-se tradiţiile balneologice ale localităţii. Începînd cu anul 1988 Băile Oglinzi au trecut în reţeaua Ministerului Turismului, iniţiindu-se ample lucrări de investiţii. Erau prevăzute, între altele, lărgirea şi modernizarea bazei de tratament pînă la capacitatea de 1.000 de locuri, realizarea unui ştrand cu instalaţiile aferente, construirea de unităţi de cazare şi de alimentaţie publică, asigurarea cadrului natural de odihnă, prin abaterea traseului drumului ce străbate în prezent staţiunea. Existau, aşadar, toate premisele pentru revenirea acestei veritabile „oaze de sănătate“ în prim-planul circuitului balneologie românesc. Premise amplificate şi de semnificaţia istorică şi frumuseţea locurilor din jur despre care pomeneam la începutul acestor rînduri. Dr. VASILE SMÂRĂNDESCU

Mînăstirea Neamț


16

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

RM

Aºa vã place Istoria * Aºa vã place Istoria

Procesul – Istoria amiciţiei iudeilor cu romanii în anul morţii lui Christos

Motto: „Crucificat cu zel de noi caiafe,/ de noi pilaţi şi turnători pe mîini,/ ei Îl trimit dintr-un mileniu-n altul/ la cei de ieri, la cei de azi, de mîini” (Paul Sîn-Petru)

Gruparea „Prietenii lui Isus” (din Kenya) cerea, în 2007, recunoaşterea ilegalităţii răstignirii lui Isus, considerînd că tribunalul care L-a judecat nu a fost legal constituit. Preocupări similare au existat şi înainte, putînd fi amintit cazul din 1933, cînd un tribunal din Ierusalim a cerut revizuirea procesului lui Isus. Cererea a fost analizată de Curtea de apel de la Ierusalim abia după 15 ani, cînd s-a renunţat la demers, întrucît nu apăruseră probe noi care să justifice o astfel de acţiune juridică. Cert este că evenimentele petrecute în urmă cu două milenii, în vremea în care Pilat din Pont era guvernatorul Iudeii, au marcat, după cum observa Max Dimont, „douăsprezece ore memorabile pentru istoria omenirii”.

Mări se vorbiră şi se sfătuiră… Arestarea şi procesul au avut loc într-o vineri – „Ziua Pregătirii, adică ziua de dinaintea Sabatului” (Marcu 15:42). După calendarul evreiesc, ziua de vineri începea după apusul soarelui, joi seara. Isus nu a contestat autoritatea Sanhedrinului, dar a reclamat de la început faptul că arestarea Lui s-a făcut pe ascuns, în timpul nopţii. „În fiecare zi Mă aşezam în Templu şi dădeam învăţătură, dar nu M-aţi arestat!” le-a zis El (Matei 26:65), adăugînd: „Însă acesta este ceasul vostru şi autoritatea întunericului!” (Luca 22:53) Prinderea şi executarea lui Isus nu au fost circumstanţiale, ci concretizarea unor intenţii şi planuri deja existente. Fariseii conspirau de mult în vederea uciderii lui Isus (Matei 12:14). Cînd Îi ceruseră părerea despre datoria de a plăti tribut Cezarului, voiseră de fapt să obţină o acuzaţie de prezentat autorităţilor romane (Matei 22:15-17). Învierea lui Lazăr din Betania îi scosese din minţi pe înalţii prelaţi care „din ziua aceea au plănuit să-L omoare” (Ioan 11:53). „Este foarte puţin probabil ca o instanţă supremă iudaică să desfidă orice lege aparţinînd propriului ei cod şi să acţioneze contrar obiceiului secular, scria Dimont, care se îndoia că Sanhedrinul ar fi regizat o asemenea acţiune. Însă palmele, scuipatul şi batjocurile pe care le încasează Isus în timpul audierilor, precum şi graba cu care preoţii au căutat să obţină condamnarea arată clar că Isus nu a avut parte de un proces după canoane. El a fost victima unui asasinat sau, după cum observa Ernest Renan, moartea Sa „a fost «legală», în înţelesul că a avut ca principală cauză o lege care era chiar sufletul poporului”, un suflet bolnav de ură şi invidie. Pentru arestarea galileanului, s-a reunit „o mulţime mare de oameni cu săbii şi ciomege, trimişi de conducătorii preoţilor şi de bătrînii poporului” (Matei 26:47), şi „de către cărturari” (Marcu 14:43), iar Ioan aminteşte că au participat „o cohortă şi nişte gărzi, trimise de conducătorul preoţilor şi de farisei” (18:3). Nu s-ar putea spune precis dacă marele preot avea întotdeauna la dispoziţie o cohortă romană sau dacă a dispus de serviciile soldaţilor romani doar în contextul sărbătorii pascale.

De la Ana ca Caiafa Imediat după arestare, Isus a fost dus de cohorta romană şi de gărzile iudeilor „mai întîi la Ana” (Ioan 18:13). Acesta era un fost mare preot (6-15 d.Chr.) şi, totodată, socrul lui Caiafa, marele preot în funcţie. Deşi Ana fusese destituit de guvernatorul Valerius Gratus, este posibil ca unii dintre iudei să fi considerat

că poziţia de mare preot este deţinută pe viaţă. Renan sugera că liderii religioşi ai iudeilor erau încă sub autoritatea lui Ana şi că acesta ordonase, de fapt, arestarea lui Isus, în timp ce Caiafa ar fi fost un simplu instrument în mîna socrului său. Ca întemeitor al unei dinastii sacerdotale, Ana era încă un lider respectat. Un frate, un ginere, un nepot şi cinci fii ai săi ocupaseră poziţia de mare preot. Mai tîrziu, după înălţarea lui Isus, apostolii Petru şi Ioan au fost interogaţi de liderii religioşi din Ierusalim, între aceştia fiind inclus şi Ana (Faptele apostolilor 4:5, 6). Nu este de mirare că Isus a fost dus mai întîi înaintea lui. După audiere, „Ana L-a trimis legat la Caiafa, marele preot” (Ioan 18:24), unde „erau adunaţi cărturarii şi bătrînii” (Matei 26:57), precum şi conducătorii preoţilor (Marcu 14:53). Mai mulţi martori mincinoşi I-au adus diferite acuze. Deşi evangheliştii nu le amintesc, este uşor de presupus că acestea erau reluări ale incriminărilor din timpul activităţii publice a lui Isus: că nu respecta Sabatul, că era posedat de demoni, minunile Lui fiind de fapt vrăji, că era un om imoral care îşi petrecea timpul în compania păcătoşilor şi a femeilor desfrînate etc. Singura acuzaţie menţionată în Biblie a fost cea legată de dărîmarea Templului. „Acesta a zis: Eu pot să dărîm Templul lui Dumnezeu şi să-l reconstruiesc în trei zile!” (Matei 26:61). De fapt, Isus spusese: „Dărîmaţi acest Templu, şi în trei zile îl voi ridica!” (Ioan 2:19) Oricum, El vorbise despre templul trupului Său, care avea să fie ridicat din mormînt la trei zile după moarte. Istoricul Helen Bond aprecia că, în realitate, Caiafa nu a avut intenţii răuvoitoare, intenţionînd doar să apere Templul în faţa ameninţării pronunţate de Isus. Acuzaţia că Isus, care îi alungase recent pe cei care făceau negoţ în Templu pentru că desacralizau Casa Tatălui Său, ar fi intenţionat să distrugă acest Templu, era însă evident forţată. Cum declaraţiile martorilor „nu se potriveau” (Marcu 14.56), Caiafa a simţit că Isus le-ar putea scăpa printre degete şi a făcut un gest care a şocat asistenţa. După ce a obţinut declaraţia lui Isus că El este Christosul, Fiul lui Dumnezeu (Matei 26:63), marele preot şi-a rupt haina preoţească. Conform legii levitice, ruperea veşmintelor de preot atrăgea pedeapsa cu moartea (Leviticul 10:6). Totuşi, conform unei datini, „în caz de blasfemie, un preot putea săşi sfîşie veşmintele în semn de groază faţă de păcat şi totuşi să fie nevinovat”. Legea dată de Dumnezeu fusese înlocuită cu tradiţii şi legi gîndite de oameni. Gestul marelui preot a avut efectul scontat, deşi a fost nejustificat, întrucît, după cum observa Ioan Fruma, legile evreieşti nu sancţionau revendicarea identităţii mesianice, niciunul dintre ceilalţi pretendenţi mesianici din epoca respectivă nefiind urmărit penal sau pedepsit de autorităţile iudaice. Graba preoţilor de a obţine condamnarea lui Isus avea un motiv. Nazarineanul avusese parte de o intrare triumfală în Ierusalim. Dacă Isus nu era condamnat şi executat în ziua arestării, ar fi urmat o săptămînă de întîrziere, datorită sărbătorii Paştelor, timp care ar fi putut însemna o coagulare a opiniei populare în sprijinul eliberării lui Isus. Sanhedrinul sau Sinedriul era tribunalul suprem al evreilor. Pe lîngă Marele Sanhedrin, de la Ierusalim (care avea 71 de membri), existau şi alte sanhedrine locale, mai mici (cu cîte 23 de membri). Dacă la început, membrii acestei instituţii erau exclusiv preoţi sau saduchei, în special din timpul domniei reginei Alexandra (76-67 î.Chr.) au fost incluşi în Sanhedrin şi membrii ai grupării fariseilor. Ulterior, datorită politicii lui Irod cel Mare, care urmărea să slăbească puterea saducheilor, influenţa fariseilor în Sanhedrin a crescut şi mai mult. „În vremea Noului Testament Marele

Sinedriu de la Ierusalim i-a cuprins pe marii preoţi (mai precis, pe marele preot în funcţiune şi pe cei care au fost mari preoţi), pe membrii familiilor privilegiate din care erau aleşi preoţii, pe bătrîni (conducătorii tribali şi familiali ai poporului şi ai castei preoţeşti) şi cărturarii, adică experţii legii. Plenul îi cuprindea atît pe saduchei, cît şi pe farisei…”. Membrii Sanhedrinului nu se întruneau în zilele de Sabat, nici în timpul altor sărbători religioase sau în ajunul unor sărbători. Conform surselor tanaitice, Marele Sanhedrin se reunea doar în timpul zilei, între cele două jertfe (de dimineaţă şi de seară). Este foarte probabil că istoria l-ar fi dat uitării pe guvernatorul Pilat dacă acesta nu ar fi semnat sentinţa de condamnare la moarte a unui neînsemnat Galilean. Numele lui avea să fie repetat de-a lungul secolelor în Crezul niceean, alături de numele Celui pe care l-a trimis la moarte: „Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit şi S-a îngropat”. Informaţiile despre Pilat parvin în primul rînd din cele patru evanghelii, dar şi din scrierile istoricului evreu Flavius Josephus şi ale lui Philon din Alexandria. Ultimii doi au evidenţiat brutalitatea lui Pilat, înfăţişîndu-l ca un guvernator corupt şi însetat de sînge. Tocmai de aceea au existat voci care au clamat lipsa de veridicitate a evangheliilor, în care Pilat pare un personaj politic slab, nehotărît şi uşor de manipulat. Josephus aminteşte o răscoală a samaritenilor înăbuşită de Pilat. Trupele sale au pus răsculaţii pe fugă, iar „Pilatus i-a executat pe cei mai de seamă şi mai influenţi dintre fugari”. Această intervenţie militară sîngeroasă avea să atragă şi destituirea lui Pilat, trimis la Roma de Vitellinus, guvernatorul Siriei, pentru a da socoteală de faptele sale. În tratatul Legatio ad Gaium, pe care Philon l-a scris pentru a sugera cum ar trebui să-i trateze pe evrei împăratul Romei, Pilat este prezentat într-o lumină vădit nefavorabilă, fapt justificat ţinînd cont de intenţia demersului lui Philon. Mult mai echilibrat este portretul creionat în evanghelii. Luca nu trece cu vederea intervenţiile brutale ale guvernatorului, menţionînd măcelărirea unor galileeni „al căror sînge îl amestecase Pilat cu jertfele lor” (13:1). Ezitarea lui Pilat vizavi de condamnarea lui Isus, remarcată de toţi cei patru evanghelişti, ar putea fi explicată prin impresia puternică pe care Acesta i-a făcut-o. Pilat nu avea în faţa lui un acuzat oarecare, nici un simplu om care îşi afirma nevinovăţia, ci pe singurul Om pe care L-ar fi putut elibera fără să aibă vreo îndoială privind nevinovăţia Lui.

Justiţia se spală pe mîini Vineri, în zorii zilei, Isus a fost dus înaintea lui Pilat. După ce conducătorii preoţilor şi bătrînii poporului au decis condamnarea Sa la moarte, „Lau legat, L-au dus şi L-au dat pe mîna lui Pilat, guvernatorul” (Matei 27:2). În timp ce Isus a fost dus în pretoriu, acuzatorii iudei nu au intrat, pentru a evita întinarea rituală care i-ar fi împiedicat să participe la sărbătorile pascale. Probabil că dialogul dintre Pilat şi preoţii iudei sau interogarea lui Isus nu sînt relatate complet de evanghelişti. Guvernatorul a înţeles însă destul de repede că Isus nu reprezenta un pericol public. „Căci el (Pilat) ştia că din invidie Îl dăduseră pe mîna lui” (Matei 27:18). Mai mult, Claudia Procula, soţia guvernatorului, îl avertizase să nu aibă de-a face cu „Acel Om drept” (Matei 27:19), pe care ea Îl văzuse într-un vis. Convins că nu are motive temeinice pentru condamnarea lui Isus, Pilat a încercat să evite asumarea acestei răspunderi trimiţîndu-L pe galilean la Irod Antipa. După o scurtă audiere, acesta i L-a trimis înapoi. Presiunea mulţimii întărîtate de preoţi şi propriile interese l-au convins pe Pilat că decizia cea mai bună, pentru el, este să le facă pe plac iudeilor. 


RM

17

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

Alegerea lui Baraba

Acum 2024 de ani, evreii trebuiau să facă o alegere: să-l scape de la moarte pe Baraba sau să-L condamne pe Isus. L-au ales pe Baraba. De ce? Fiindcă Baraba vorbea pe limba lor. Lupta să-i elibereze de romani, pe cînd Isus le cerea să se elibereze de ei înșiși. De patimile lor, să se schimbe, iar asta ei nu puteau să facă. Puțini l-au înțeles atunci pe Mîntuitor, deși alergau cu toții să-i vadă minunile și să-i mulțumească fără a încerca să meargă în profunzime, să le decripteze mesajul. La fel de ignoranți ca și astăzi, cu aceeași memorie de pește, oamenii aceia de acum 2024 de ani mergeau să-L asculte pe Isus așa cum ascultăm noi astăzi un podcast interesant. După ce plecau, reveneau la viețile lor și uitau pe dată ce le spusese Învățătorul. Trăiau clipa aceea deosebită pe care o crea El cu poveștile Lui și cînd momentul trecea, majoritatea uitau ce auziseră. Evreii de acum 2024 de ani nu s-au schimbat deloc. Oamenii de acum 2024 de ani nu s-au schimbat deloc. Sînt aceiași și-l aleg zilnic pe cel superficial în locul celui profund. Se lasă păcăliți de știrile cu impact emoțional și se zburlesc la cel despre care televiziunile zic că e vinovat, pentru că e greu să gîndești și să analizezi. E mai simplu să strigi „X e vinovat” decît să pui faptele în context și să analizezi, întrebîndu-te „de ce?”. Mă gîndesc că, totuși, libertatea de a alege este uneori o capcană prea mare pentru mulțimile care în ultimii ani sînt formate din indivizi cu o educație din ce în ce mai precară, fiindcă gîndirea critică, lectura, cultura de masă au fost eliminate din sistemul educațional și marginalizate, fiind înlocuite de superficialitatea societății, de drepturi fără obligații și de ignoranță. Am zis de multe ori, privind un individ care, cum spunem noi, „habar nu

are pe ce lume trăiește” și de care cei din jur rîdeau cu superioritate zicînd „ce prost e!”, că prostul are drept de vot. Atunci cînd o elită alegea pentru majoritate am zis că era rău și ne-am bătut pentru dreptul de vot universal, crezînd că am înfrînt elita. Cît de naivi am fost. Elita s-a regrupat și s-a adaptat cu perfidie la noua situație știind că sîntem ușor de păcălit să alegem candidatul ei. Să-l alegem pe Baraba. Așa că, sub aparența libertății și democrației, a dreptului de a alege independent, ni s-a impus în continuare să-l alegem pe Baraba. Cum spun eu, ni s-a lungit lanțul de la 2 metri la 4, iar strachina cu mîncare s-a mutat la 5. Noi, ca națiune, l-am ales de multe ori pe Baraba. L-am ales de fiecare dată cînd celălalt ne propunea lucruri ce presupuneau o schimbare și, îndeosebi, l-am ales de fiecare dată cînd am fost duși de nas cu viclenie de către elitele de care vorbeam mai sus. Ne-au plăcut mereu indivizii din popor ale căror caracteristici le regăseam în noi sau le admiram la alții. De aceea am ales de două ori Băsescu, care hăhăia și ne învăța cum se bea corect whisky, în loc să alegem un intelectual ca Adrian Năstase; de aceea l-am ales de două ori pe Iohannis, în loc de Ponta, că Iohannis era neamț, nu ca Ponta care voia să facă afaceri chinezii deși acum toată Europa îi pupă papucul lui Xi ca să le dea un os de ros, dar noi sîntem ocupați de ale noastre și nu sîntem în stare să facem conexiuni între fapte. Tot din același motiv, că era de-al nostru și nu ne anunța schimbări, ci, așa cum scria într-un pliant electoral de acum 24 de ani: „Propunem un program de modernizare și de dezvoltare al țării, program care pornește de la realitățile României și încearcă să răspundă problemelor dumneavoastră. PSD și eu personal ne-am angajat în această competiție ferm hotărîți să ne asumăm responsabilitățile guvernării, ale conducerii țării în următorii patru ani. Agenda și

 Interesant este însă jocul iscusit prin care

claselor sociale inferioare. Caiafa era deja mare preot cînd Pilat a fost numit guvernator al Iudeii şi a reuşit săşi păstreze această poziţie pe toată durata mandatului lui Pilat, fapt ce sugerează că cei doi identificaseră căi de a colabora şi a se sprijini reciproc. Pilat a fost doar braţul în umbra căruia s-a ascuns cruzimea clericală, observa Renan. El „a refuzat să asculte vocile raţiunii şi ale revelaţiei”, iar indecizia lui a devenit călcîiul lui Ahile spre care au ţintit preoţii iudeilor.

guvernatorul a făcut ca moartea lui Isus să pară o consecinţă a voinţei populare. Ştiind din start că Isus fusese destinat morţii de către preoţii şi liderii speriaţi de influenţa crescîndă a galileanului, Pilat a acceptat să-L răstignească pe Isus, spălîndu-şi mîinile, într-un gest simbolic, şi spunînd mulţimii agitate: „Treaba voastră!”. „Spălarea sa pe mîini susţine că răstignirea lui Isus este rezultatul cererilor lor, nu urmarea acţiunilor elitelor conducătoare”. Faptul trebuie să fi fost foarte convenabil pentru preoţii care porunciseră arestarea lui Isus în toiul nopţii şi care ar fi putut fi traşi la răspundere pentru încălcarea legilor. Decizia lui Pilat a devenit un simbol al nedreptăţii absolute. Guvernatorul a luat decizia de a-L răstigni pe Isus în ciuda faptului că avea certitudinea nevinovăţiei lui. Totuşi, Pilat nu a fost un monstru, ci un dregător roman obişnuit, cu preocupări, temeri şi raţiuni politice specifice. Condamnarea lui Isus a fost ilustrarea unui mod de a face politică. Warren Carter sublinia că „o parte din strategia Romei pentru exercitarea controlului social era să îşi asigure cooperarea elitelor locale prin alianţe care accentuau interesul lor comun pentru menţinerea status quoului”. Astfel, pe de o parte, Pilat, ca guvernator sau prefect al Iudeii (26-36/37 d.Chr.), era unul dintre acei reprezentanţi ai Romei, a cărui sarcină principală era asigurarea controlului fiscal, militar şi juridic într-o provincie romană. Sigur că un astfel de guvernator nu s-ar fi dat în lături de la săvîrşirea unor abuzuri care să îi consolideze poziţia şi să-i umple vistieria. Pe de altă parte, liderii religioşi ai iudeilor aveau pe agenda lor nu doar chestiuni de ordin teologic sau religios, ci şi probleme de ordin economic şi socio-politic. Pentru a-şi menţine privilegiile şi statutul, marii preoţi şi cărturarii evrei erau dispuşi să colaboreze cu autorităţile romane, chiar dacă aceasta presupunea decizii în defavoarea

Proces politic sau religios? S-a vorbit adesea despre procesul religios şi despre procesul politic al lui Isus. În realitate, nu a existat nici un proces, ci doar un simulacru în care aflarea adevărului a fost ultima preocupare a judecătorilor care au bîjbîit în căutarea unei justificări a condamnării. Sanhedrinul avea nevoie să justifice condamnarea lui Isus înaintea iudeilor, cu atît mai mult cu cît Isus avea simpatizanţi chiar şi printre membrii Sanhedrinului. Totodată, voia să îi convingă pe romani că Isus reprezintă o ameninţare pentru ei de care trebuie să se elibereze. Astfel, mărturisirea lui Isus privind identitatea Sa mesianică (Matei 26:63-65) I-a atras acuzaţia de blasfemie (vina religioasă). Înaintea guvernatorului, acuzatorii iudei L-au învinuit însă de răzvrătire şi incitare a populaţiei împotriva Romei (Luca 23:2). „Procesul teologic se transformă într-unul politic”. Hassner crede că preoţii au evitat procesul religios, temîndu-se că un astfel de proces ar fi scos la lumină că Isus este într-adevăr cine pretindea că este. Este limpede că inscripţia scrisă din ordinul lui Pilat pe tăbliţa de pe cruce avea în vedere vina politică – „Împăratul iudeilor” (Matei 27:37). Evident, preoţilor şi, ulterior, lui Pilat, le-a scăpat nuanţa spirituală a afirmaţiilor lui Isus. El vorbea despre o împărăţie, dar despre una de altă natură decît împărăţiile lumii. Înaintea reprezentantului Cezarului, El a recunoscut că este Împărat, dar a precizat că Împărăţia Lui „nu este

prioritățile dumneavoastră sînt pentru noi principalele repere ale acțiunii noastre politice. Știm că vă faceți griji pentru viitorul familiilor dumneavoastră. Știm că ne va fi foarte greu – și dumneavoastră, și nouă – să îndreptăm consecințele negative ale eșecului economic și social al actualei guvernări”, l-au ales 68% dintre români pe Ion Iliescu. Ce mesaj avea oponentul lui? Uite acesta: „Noi vom smulge din rădăcini buruiana mizeriei de la sate și din orașe. Noi vom da cu hoții de pămînt! Noi vom face ca România să producă și să exporte, revenind în marea familie a Țărilor civilizate. În centrul obștei vom repune cele trei instituții fundamentale: biserica, școala și armata. Dacă ratați și șansa asta istorică, atunci veți pierde totul și, să mă ierte Cel de Sus, vă meritați soarta. Știți bine că eu nu v-am mințit niciodată și că pentru voi urc Golgota răzbunărilor, cu crucea în spate, fără odihnă,. Ajutați-mă ca să vă ajut!”. Inutil să mai precizez că este vorba de Vadim. Inutil să mai precizez că ne-am lăsat a mia oară prostiți să-l alegem pe cel care nu ne promitea schimbarea, nu ne punea la muncă și mai ales nu ne obliga să ne schimbăm pe noi înșine. Interesant e că de fiecare dată după ce aleg prost, alegătorii, oamenii, cetățenii regretă. Își dau seama de prostia făcută și-și promit ca data viitoare să nu o mai repete și cu toate astea o repetă de fiecare dată, fiindcă lenea, ignoranța și memoria de scurtă durată îi caracterizează pe cei mai mulți care se pierd în contemplarea unor detalii minore pe care însă le consideră lucruri de căpetenie, pierzînd din vedere esențialul. Anul acesta vom avea din nou alegeri. Vom avea patru șanse de a nu-l alege pe Baraba. Ce vom face? Vom alege la fel ca în ultimii 2024 de ani sau nu? O să vorbim despre asta cînd vom merge la răstignirea României. IOAN TEODOR din lumea aceasta” (Ioan 18:36). Pseudo-Mesia în ochii iudeilor şi fals împărat din punctul de vedere al lui Pilat, Isus Christos S-a strecurat printre culpele închipuite, pe Via Dolorosa, spre calvar.

Micii inchizitori Al doilea proces al lui Isus s-a născut în imaginaţia lui Ivan Karamazov, celebrul personaj dostoievskian. Acesta a compus un poem, Marele inchizitor, în care şi-a imaginat venirea lui Isus printre oameni, la Sevillia, undeva în Secolul al XV-lea. Recunoscut imediat, Isus este arestat din ordinul Marelui inchizitor şi aruncat într-o temniţă. La fel ca în adevăratul proces, descris în evanghelii, Isus tace şi înaintea inchizitorului uimit că Acesta a venit să-i tulbure. „Tu nu mai ai deocamdată ce căuta printre noi, nu ne mai tulbura, măcar pînă ce va fi să vină vremea de apoi”. Îi zice asprul inchizitor, devenit o ipostază a Antichristului. Nikolai Berdiaev recunoştea acest spirit al marelui inchizitor atît în biserica medievală, grăbită să trimită ereticii pe rug, cît şi în „religia autodivinizării omenirii ce şi-a trădat libertatea de dragul bunăstării”, urmărind beneficii efemere şi refuzînd veşnicia. Isus a murit pe cruce pentru o omenire înlănţuită în păcat, răutate, egoism, mîndrie (Isaia 53:5, 6; Ioan 3:16). Vina evreilor, a romanilor sau a lui Pilat în condamnarea Lui nu este una absolută. Ei au fost doar indivizi prinşi în vîltoarea evenimentelor şi timpului, oameni de statură morală mică, dispuşi să trădeze adevărul pentru interese neînsemnate. Strigătul lor – „Răstigneşte-L!” – devine însă strigătul fiecăruia dintre noi, micii inchizitori, în măsura în care preferăm un Christos absent din viaţa noastră. Pînă la urmă, Caiafa avea dreptate. A fost cu folos ca un singur Om să moară pentru tot poporul (Ioan 11:50). Rămîne de văzut dacă poporul este dispus să trăiască pentru acest singur Om. Florin Bică (Semneletimpului.ro)


18

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

În Portugalia și Maroc (VI)

Plecînd din Volubilis ne-am oprit într-un mic orășel înainte de Fes, ca să luăm prînzul. Am impresia că era Meknes, unul din cele patru orașe imperiale ale Marocului, fostă capitală și al șaselea oraș ca populație. Orașul a fost numit așa după un trib berber numit pe limba lor Imeknasen sau Miknasa, care s-au stabilit aici prin Secolul IX, venind din sudul Tunisiei. Fondat în Sec. XI de către Almoravizi ca bază militară, Meknes s-a dezvoltat sub Merinizi și a continuat să crească sub dinastia Wattasid și a devenit capitală a statului marocan sub regimul sultanului Moulay Ismail între 1672 și 1727. Acest sultan a transformat Meknes într-un oraș impresionant, cu arhitectură Mauro-Spaniolă, înconjurat de ziduri largi cu porți imense, unde se amestecă armonios stilurile islamice și cele europene ale Secolului XVII. Construcția acestui oraș-capitală s-a făcut cu prizonieri europeni și creștini. Acești prizonieri erau aduși de către pirații care terorizau Atlanticul și Mediterana aducînd în jur de 1 milion de sclavi creștini europeni pentru Moulay Iasmail. Acest sultan a interzis existența piețelor de sclavi, însă a făcut-o doar pentru a putea păstra el toți sclavii ca să-i construiască giganticul palat. Orașul Meknes este situat într-o zonă strategică din inima Marocului. Către sud și sud-est are păduri de cedri și munți, orașele Ifrane și Arzou și mai la sud este bogata oază Tafilalt. Către vest sînt două mari zone metropolitane. Casablanca și Rabat. Către nord sînt orașele Tanger și Tetoua, iar la est se află Oujda și Fes. Clima este foarte caldă, de tip mediteranean, cu influențe continientale. Clima este similară cu zona de sud a Spaniei și a Portugaliei. Din Meknes se poate vizita orașul roman Volubilis, așezat pe un deal din apropiere. Poarta Bab el Mansour a fost numită așa după arhitectul care a construit-o și este cea mai celebră poartă din oraș. A fost terminată la 5 ani după moartea lui Mouay Ismail în 1732. Decorațiunile porții conțin influențe Almohade. Coloanele de marmură folosite la construcție au fost luate din ruinele de la Volubilis. Legenda spune că, atunci cînd structura porții a fost gata, Mouay Ismail a inspectat poarta întrebîndu-l pe arhitect dacă poate să o facă mai bine de atît. Acesta s-a simțit obligat să spună că da, ceea ce a stîrnit nemulțumirea sultanului, care l-a omorît. Totuși, știm cu siguranță că poarta s-a terminat la 5 ani după moartea sultanului. Poarta este acum folosită ca galerie de artă și meșteșuguri. Aceasta este prima poartă între Medina și Centrul Imperial. Acest orășel, cum bine i-am spus, este mult mai mic și mai liniștit decît marele său vecin, Fes. Din acest motiv el se află din punct de vedere turistic într-un con de umbra, primind

Bazarul din Fes

Fes, Maroc mai puțini turiști decît ar merita. Sultanul Moulay Ismail este arhitectul și constructorul Meknes-ului. Rămășițele celor trei rînduri de ziduri de apărare incorporate foarte ingenios în rețeaua de drumuri a orașului ne demonstrează cît de important a fost orașul odinioară. Mormîntul regelui se află în mijlocul a ceea ce a rămas din orașul imperial mărginit de un imens siloz de grîne, de frumoasa Bab El Mansour cu care nici măcar poarta din Fez nu se poate compara și Palatul El Hedim. Am oprit autocarul și, fiindcă ajunsesem prea repede pentru ora la care era stabilită masa, am pornit cu ghidul într-o mică plimbare prin oraș. Cartierul în care eram ne amintea foarte tare de Alfama, cartierul arăbesc din Lisabona. Străduțele înguste, casele vopsite în albastru, poarta Bab Mansour – tot atîtea locuri superbe pe unde ne-am plimbat. Poarta Bab Mansour a fost finalizată în 1732 și este considerată cea mai frumoasă poartă din Maroc. Sultanul Moulay Ismail a creat aici un oraș medieval superb, unde zidurile încă stau în picioare redînd superba atmosferă de odinioară. Cînd s-a apropiat ora mesei ne-am dus spre restaurant. Ei bine, drumul nu mi-a plăcut foarte tare. Străzile înguste și nu foarte îngrijite pe care ne deplasam, marocanii în gealabii lungi albe nu mi-au dat o senzație

de siguranță foarte ridicată așa încît începusem să-mi fac griji pentru cum va fi restaurantul. Cînd ne-am oprit în fața unei clădiri cu o fațadă nu foarte îngrijită am zis că s-a terminat cu liniștea mea. Am intrat în restaurant și, ca în poveștile Șeherezadei, totul s-a schimbat brusc: aer condiționat, marmură sculptată cu dantelării, mozaic, policandre lucitoare, chelneri îmbrăcați regulamentar, totul absolut normal. Am luat loc la mese și chelnerii au apărut plutind ușor cu tăvile încărcate de mîncare, turnînd ceai de mentă în cascade lungi, totul absolut minunat. Probabil vă întrebați ce am mîncat. Îmi amintesc cu certitudine de Tajine, un fel de mîncare marocană ușor de gătit, aparent nepretențios și care dă frîu liber imaginației în privința combinațiilor de ingrediente. O tocană exotică cu care sigur v-ați impresiona familia și prietenii. Tajine sau tagine se găsește în bucătăriile din Africa de Nord, Algeria, Maroc si Tunisia. Numele felului de mîncare vine de la oala specială din lut în care se gătește. Carnea folosită nu trebuie să fie prea pretențioasă, pot fi folosite bucățele de carne de miel, pui, porc sau vită, se poate folosi și pește sau carne tocată (chiftele). Marocanii folosesc foarte mult carnea de miel sau de pui și o combină cu o varietate de ingrediente: măsline, gutui, mere, pere, caise, stafide, prune, curmale, nuci, alături de lămîi proaspete, cu sau fără miere, cu sau fără mirodenii. Condimentele tradiționale folosite pentru tajine sînt scorțișoara, șofranul, ghimbirul, turmericul, chimion, paprika, piperul. Alte ingrediente mai pot fi: legume, rădăcinoase, se poate da și o aromă mediteraneană, franțuzească, există suficientă libertate în combinații, astfel încît să mulțumească toate gusturile. Tajine se poate prepara și doar din legume, nu este o rețetă tipică, dar pentru vegetarieni sau pentru cei care țin post poate fi o alegere bună. A fost o mîncare foarte bună și atmosfera de asemenea a fost deosebită. Am discutat cu turiștii cu care stăteam la masă, cum se face în astfel de ocazii ca să te apropii și să stabilești relațiile necesare unui climat favorabil excursiei. Spre seară am ajuns la Fes, este al doilea oraș ca număr de locuitori din Maroc, după Casablanca. Fez este situat la o intersecție de drumuri importante din Maroc și este înconjurat de dealuri, iar prin oraș curge rîul omonim. Orașul a fost înființat sau descălecat, cum am spune noi, de către Idris I prin anul 789 d.Chr. După moartea lui, stăpînirea sa s-a împărțit între fiii săi, apoi a fost cucerit și abandonat de mai multe imperii, pînă în Secolul al XI-lea, cînd dinastia Almoravizilor a reunit cele două zone și a reconstruit orașul ce a căpătat renume pentru școlile religioase și comerț. În epoca Merinizilor, Fes a devenit capitală a Marocului. Multe școli, instituții dar și frumoasele porți ale orașului au fost construite în acea perioadă. Aceste clădiri sînt considerate simboluri ale stilurilor maure și marocane de arhitectură. (va urma) nicu marius marin


RM

19

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Blocajele energetice ale corpului – cauze, deblocare

Corpul uman nu poate rezista nici măcar o zi pe pămînt fără energie – combustibilul de care are nevoie în procesele fizioanatomice. În timp ce existența sîngelui în artere este demonstrată în momentul în care ne rănim, energia blocată în meridianele energetice ne dă anumite simptome. Astfel, principala cauză a bolilor cronice o constituie blocajele energetice ale corpului. Cauza acestor blocaje o constituie în general diferite cicatrici rămase ca urmare a unei intervenții chirurgicale (care pot fi deblocate), administrarea medicamentelor de sinteză, prezența metalelor grele în organism, viruși, bacteriile și alte forme de noxe toxice, dezechilibrul florei intestinale, incapacitatea organismului de a se autoregla. Diagnosticarea energetică ne indică blocajele energetice existente în corpul pacientului aflat în terapie. Tratamentele oferite de medicina energoinformațională sînt personalizate, fără durere, fără medicamente, adecvate omului modern, agasat de un mediu înconjurător și de o alimentație manipulate. Studii recente arată faptul că în alimente se găsesc peste 200 de celule sintetice, pe care corpul nu le recunoaște și, prin urmare, nu știe cum să le claseze, astfel că le depune în țesuturile circulare, care formează un ,,depozit de gunoi”, un focar permanent de infecții în corp. După diagnosticarea energetică, la fiecare ședință de tratament este măsurat statutul energetic al pacientului și oxigenarea plămînilor și a căilor respiratorii. Acolo unde există blocaje energetice mari (cicatrici sau metale grele) chiar după prima ședință pacienții simt ameliorări.

Voi prezenta cazul unei doamne în vîrstă de 65 de ani, care s-a prezentat la noi la centru cu dureri mari la degetele de la mîini și la încheieturile mici, dureri ce o chinuie de mai bine de patru ani, uneori de intensitate severă. Înainte de a veni la noi a urmat tratamentul medicinei clasice adecvat diagnosticului de reumatism/gută, și a luat o perioadă înde­ lungată medicamente de sinteză. A consultat un specialist în ortopedie, care i-a recomandat administrarea cortizonului de sinteză, dar doamna a refuzat categoric. Durerile de care pacienta suferea indicau elementul lemn – persoanele care au acest element în diagnostic sînt, în general, persoane vesele și prietenoase, dar și interiorizate, drept pentru care se încarcă energetic negativ, fapt ce poate duce la simptome psihosomatice. Am început tratamentul cu o detoxifiere la nivel celular și cu refacerea comunicării energetice la nivel de celulă-organ-sistem și cu refacerea biologică printr-un card informativ cu programe de gută și boli reumatice. Apoi au urmat cîteva programe de detoxifiere a ficatului, eliberare a arterelor de calculi, detoxifierea și refacerea lichidului sinovial pe încheieturi și programe reumatice. După cele șase ședințe de bază durerile au încetat, iar flexibilitatea la nivelul degetelor a reapărut. I-am recomandat mai departe o ședință lunară de întreținere. Asemenea cazuri se prezintă frecvent la noi în centru, iar una dintre cele mai eficiente recomandări este administrarea cortizonului natural Bicorsan. În multe situații blocajele energetice sînt însoțite de depresii și stări anxioase. Foarte des întîlnim copii cu timusul blocat ca urmare a unei intervenții chirurgicale, a unei sperieturi sau traumă.

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (11)

nici nu aşteptau încasări de 100 de mili­oane. Arnie a avut nevoie de acest film, pentru a-şi modifica imagi­ nea. La început, nici regizorul Ivan Reitman n-a avut încredere în soarta acestui film şi a acceptat regia doar pentru că n-au putut con­vinge pe nimeni altcineva. Tot Arnie a fost cel care a convins-o pe englezoaica Emma Thompson să accepte rolul. „Pînă să îl întîlnesc, credeam că este un barbar, spunea Emma Thompson despre Schwarzenegger. Acum, îmi place, pentru că personalitatea sa e cuce­ ritoare. La vederea Terminatorului, l-am cre­zut o maşină de distrugere mitică, un fel de idol american, care înseamnă ceva pentru milioane de oameni. Dar ce anume, nu ştiam. Acum mi s-a oferit posibilitatea să intru în contact cu el, iar acest lucru a fost ca şi cînd aş fi gustat o mîncare exotică sau m-aş fi întîlnit cu o fiinţă nemaivăzută. L-am cunoscut îndeaproape la fil­mări şi de atunci îl consider o persoană foarte atrăgătoare“. Referindu-se la film, Arnold vorbeşte şi despre modificările de imagine: „Nu-mi e teamă că fanii de pînă acum mă vor părăsi. Succesul filmului dovedeşte că spectatorii mă acceptă şi ca tată însărcinat. Am senzaţia că această interpretare are un efect benefic asupra ca­rierei mele actoriceşti. Acum pot vedea şi cei cărora filmele mele nu le-au plăcut că sînt capabil să interpreteze o gamă variată de roluri... După o vreme, spectatorii sînt înclinaţi să încătuşeze acto­rul într-un anumit tipar, motiv pentru care tipul de roluri trebuie schimbat la timp. Cu cît petrec mai mulţi ani în acest domeniu, mă gîndesc mai profund la ce anume spun. Chiar dacă joc în filme de acţiune, am grijă ca în timpul turnării să mă simt bine. Nu ac­cept roluri care nu îmi sînt pe plac. Există opinii conform cărora, e suficient numele unui star, pentru ca spectatorii să se înghesuie la cinematograf. E o greşeală! Starul doar vinde filmul, dar succesul depinde de scenariu. Din această cauză, uneori trebuie refuzată oferta studioului. Totodată, acest lucru te îndeamnă să ai grijă ce a-legi cînd eşti pe culmea succesului. Dacă publicul se înşală o dată în ce te priveşte, eşti terminat. Dacă un actor nu vrea să-şi dezamă­gească publicul, atunci principala sa preocupare să nu o reprezin­te suma ce i se oferă. Niciodată!... Cît eşti începător, trebuie să faci totul aşa cum spune regizorul. Dar, dacă ai autoritate, poţi interve­ni în filmare şi îţi poţi alege rolurile“. (va urma) MISTERELE LUMII

COMANDO sau cele 2 „mașini de război“ (11) Realizatorii s-au inspirat din comedia franceză Agentul secret tăi­nuit, preluînd tema şi au amplificat-o conform cerinţelor studioului Hollywood-ului. Crossfire a devenit o variaţiune pe tema James Bond, a anilor ’90. Din nou cheltuielile au fost foarte mari, fiind estimate la circa 100 milioane de dolari. Filmul a antrenat în decursul celor şase luni de filmări peste două mii de oameni. Munca a fost incredibil de grea, iar tensiunea uriaşă. Bugetul a fost depăşit de mai multe ori, motiv pentru care s-a renunţat la cîteva scene: cutremurul a prefăcut decorurile în ruine, iar premiera a în­tîrziat. Toate acestea i-au adus pe conducătorii studioului şi pe in­vestitori la un pas de infarct, fiindcă în faţa ochilor li se prefigura insuccesul filmului Ultimul erou de acţiune. În acest film, Schwarzenegger trebuia să joace nu numai să se bată şi să tragă cu arma. În plus, re­gizorul declarase cu ani în urmă că, dacă viaţa sa ar depinde de aceasta, tot n-ar putea regiza un film comic. Acest lucru se observă cu uşurinţă, pentru că scenele de acţiune şi cele de comedie sînt lipsite de coeziune, fiind aproape fără legătură între ele. Filmul este, însă, salvat de scenele de acţiune care taie respiraţia spectatorului şi-l fac să-l urmărească cu sufletul la gură. Arnold revine la imag­inea sa anterioară de super-dur, distrugînd şi omorînd totul în cale. Cu acest rol el revine astfel în top. Şi, întrucît cîţiva critici i-au elo­giat jocul actoricesc din filmul Crossfire, se hotărăşte să filmeze o nouă comedie. L-a ales din nou pe regizorul Ivan Reitman cu care a lu­crat la Gemenii şi Poliţist de grădiniţă, şi au turnat din nou o poveste superficială, scrisă anume pentru Arnie. În Gemenii, sursa comicului era totala lipsă de asemănare dintre gemeni - namila de Arnie şi mărunţelul Danny De Vito. În Poliţist de grădiniţă umorul reieşea din războiul dintre durul uriaş şi copiii care-i veneau pînă la ge­nunchi, iar în Junior, din faptul că un exemplar atît de viril rămînea ... însărcinat. Două staruri, Emma Thompson şi, din nou Dahny De Vito, au încercat să dea viaţă povestirii. Ca şi Sly, Arnie şi-a pus ochelari eleganţi şi a jucat rolul unui om de ştiinţă. A fost o mişcare riscantă, dar producătorii

Readucerea corpului în bioritmul propriu produce o cascadă de reacții biochimice benefice în corp, în urma căreia fenomenul de autodistrugere este întrerupt. Încărcarea organismului cu toxine duce la o acumulare masivă de radicali liberi – persoanele care se enervează repede au o capacitate mai mare de acumulare a radicalilor liberi, care atrage după sine o sumă de blocaje energetice. Tratamentele cu biorezonanță care folosesc infor­ mația energetică proprie a corpului sînt principalele arme în deblocarea energetică și în eliminarea de noxe toxice la nivel celular. Utilizarea semnalelor (informative) externe reprezintă o terapie de refacere constituțională a corpului, o susținere pe linia de încărcare energetică. Studiile de neurobiologice au la bază fizica cuantică, o fizică modernă care se impune tot mai mult și care stă la baza aparatelor de medicină energo-informațională. În această nouă direcție sînt înglobate și modelele tradiționale care sînt explicate științific prin fizica cuantică. Desigur, vor urma modificări esențiale într-un domeniu de cercetare care încă explică lumea prin fizica mecanică. Acest monument al gîndirii mecanice, statice este pe cale să se prăbușească. Medicina energo-informațională se bazează întot­ deauna pe realitatea prezentă în momentul trata­ mentului, bio-informația care în cadrul terapiei joacă rolul principal. O metodă fascinantă chiar și în situațiile în care medicina clasică nu mai propune nici o soluție. Readucerea organismului în bioritmul propriu este și pentru terapeut o provocare, ferm convins fiind de faptul că prin mîinile sale lucrează Dumnezeu. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Expresive 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Povestea vorbei; 2) Un om obișnuit; 3) A răspunde la provocare – Nu-i cea de față; 4) Sînt în stare! – Imune la afecțiuni; 5) Bun la integrare; 6) Talent precoce! – Spațiu de emisie – Notă de regret!; 7) Ski fond – Merge cu mine; 8) Nu pot trăi fără oxigen (fem.) – Miez de metal!; 9) Aflate în turneu! – Exploatat la sînge; 10) Deschiderea siciliană – Mitre papale. VERTICAL: 1) Aparate de radio; 2) Bază rutieră; 3) Apariții bruște – Un arici în parc!; 4) Eterna poveste – Procedura uzuală; 5) Supus unui proces verbal de imputare – Borne la hotare!; 6) Sînt în plus – Nimic mai simplu; 7) Vechii poștași – Arbitrii de tușă!; 8) Lăsat fără apă – Dată în clar; 9) Listă deschisă – Om de cuvînt; 10) Întărirea pînzelor. GH. ENE Dezlegarea careului ,,PAI!” 1) POTOP – PLOP; 2) OPAC – PLATI; 3) PERINA – PAR; 4) ARA – APLICA; 5) APUS – OD – T; 6) S – AP – APASI; 7) PIN – SPART; 8) ALAPTAT – EP; 9) D – LUA – ACRA; 10) APEL – PRIPI.


20

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

RM

Peste 700 de experți sînt pregătiți să facă parte din viitoarea guvernare AUR

Peste 700 de români, specialiști în domenii cheie pentru țară, au aplicat pe LinkedIn la programul „Meritocrația conduce România”, lansat în urmă cu doar cîteva zile de președintele AUR, George Simion. Sînt români specializați în tehnologie, educație, sănătate, oameni cu experiență vastă, care vor să dea o mînă de ajutor la reconstrucția și dezvoltarea țării. Ei sînt cei care îi vor înlocui pe bugetarii împînziți în instituțiile statului român, angajați pe pile de partid. Ei sînt cei care vor reforma statul român, capturat de caracatița PNL-PSD, după ce Alianța pentru Unirea Românilor va ajunge la guvernare. „Am nevoie de voi să fiți angajați în Guvernul României de anul viitor. M-am gîndit mult, am cugetat și nu putem reforma cu adevărat statul român și instituțiile din subordinea lui, fie că vorbim de CFR, de Tarom, Nuclearelectrica, ASF sau Consiliul Concurenței, dacă nu avem oameni potriviți în interiorul acestor instituții. Alegerile o să le cîștigăm cu ajutorul lui Dumnezeu, dar după aceea oamenii potriviți care vor fi? Pentru că, acum, aparatul de stat este înțesat cu fel de fel de năpîrci, membri ai partidelor politice, lipitori de afișe, sinecuri, amante și cîte și mai cîte. Unul muncește, cinci stau degeaba. Am nevoie de oameni care muncesc, am nevoie să schimbăm paradigma. Am nevoie ca oamenii să își actualizeze scrisorile și CV-urile și să aplice pentru «Meritocrația conduce România»”, a declarat președintele Alianței pentru Unirea Românilor, George Simion. „Meritocrația conduce România” este mai mult decît un tîrg de joburi. Specialiștii în domeniile cheie ale statului sînt invitați să aplice pentru a contribui

la dezvoltarea țării. Lansăm cea mai mare campanie de recrutare a specialiștilor în domenii vitale pentru dezvoltarea țării. Vă invităm să vă alăturați acestui demers și să deveniți parte a forței de conducere care va transforma România!

Ce tip de oameni căutăm ● Specialiști în domenii esențiale pentru dezvoltarea României. ● Oameni educați, bine școliți, cu valori europene, cu energia necesară pentru schimbări pozitive. ● Profesioniști care au experiență în străinătate și doresc să-și pună expertiza în slujba României. ● Persoane hotărîte să contribuie la eliberarea României de corupție. ● Persoane care își doresc restabilirea mîndriei, respectului și prosperității în țară.

Avantajele pentru care merită să aplicați ● Veți avea ocazia de a vă folosi expertiza pentru binele țării, nu pentru interese străine. ● Veți primi puterea reală de decizie și libertatea de acțiune pentru a reforma România. ● Veți lucra alături de oameni la fel de dedicați și competenți, uniți de un scop comun. ● Veți fi recompensați nu doar financiar, ci mai ales prin satisfacția de a construi un viitor mai bun. ● Veți deveni parte a unui proiect de reformă și renaștere națională, necesar după decenii de decădere.

Ce ne dorim să realizăm împreună ● O nouă generație de lideri cinstiți și competenți. ● Instituții curate, fără sinecuriști și nepotiști. ● Destructurarea rețelelor de pile și trafic de influență.

● Transparență, oprirea jafului banilor publici și corupției. ● Profesionalism, nu incompetență la vîrful instituțiilor. ● Viziuni ample pentru dezvoltarea României. Împreună, cu energie, valori autentice și dragoste de țară, vom reuși să eliberăm România de corupție, nepotism și viziuni înguste. Vom restabili mîndria, respectul și prosperitatea! Prin această campanie masivă de recrutare a specialiștilor de top, dorim să deschidem ușile instituțiilor statului către adevăratele talente! Prea mult timp, incompetența și corupția au proliferat în fruntea instituților cheie din cauza unui angrenaj vicios de sinecuri și favoritism. Acum, vrem să spargem acest cerc vicios și să readucem meritocrația la rang de principiu fundamental pentru ocuparea funcțiilor publice. Meritocrația este mai mult decît un tîrg de joburi. E șansa ta de a contribui direct la dezvoltarea țării! Meritocrația înseamnă șansa reală ca tu, profesionist de elită în domenii vitale cum sînt energia, tehnologia, digitalizarea, agricultura, sănătatea, economia, transporturile, educația sau finanțele, să poți contribui direct la dezvoltarea și modernizarea României. Vei putea aplica pentru roluri de conducere în aceste sectoare strategice, pe baza realizărilor și expertizei tale dovedite. Vom construi echipe formate doar din cei mai buni, cele mai autentice și competente minți ale României, pentru a readuce demnitatea și performanța în sistemul public. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor


RM

21

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Aderarea Ucrainei la NATO – un pericol pentru Europa

Premierul slovac Robert Fico și-a reiterat opoziția față de propunerea de aderare a Ucrainei la NATO, precum și față de implicarea militară a NATO în război, spunînd că asta ar duce la declanșarea celui de-al III-lea Război Mondial. Comentariile premierului au venit în timp ce liderii Uniunii Europene se pregătesc să discute despre Ucraina – printre alte subiecte – la întîlnirea lor de la Bruxelles. Ziarul European Conservative scrie următoarele: „La o conferință de presă susținută luni la Bratislava, Fico a spus că respinge intrarea Ucrainei în NATO

și că Parlamentul slovac va respinge ratificarea aderării sale. «Slovacia are nevoie de o Ucraina neutră, altfel vom fi în pericol», a subliniat premierul, adăugînd că nu ar avea nicio problemă cu aderarea Ucrainei la UE. În timp ce UE a decis anul trecut să înceapă negocierile de aderare cu Ucraina, perspectiva ca țara distrusă de război să se alăture alianței militare din care mai fac parte 32 de membri este o problemă mult mai sensibilă. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

După ce s-au emancipat maimuțele

Motto: ,,Cornix cornici nunquam oculos effodit” (Corb la corb nu-și scoate ochii) – Macrobiu (scriitor din Sec. V î.Chr.), Saturnalia, VII,5.

ETICHE

TA

Cine urăște cel mai mult ascensiunea Chinei?

Am descoperit într-un articol din Modern Diplomacy niște explicații surprinzătoare referitoare la comportamentul occidental față de culturile situate mai la est, pe care încearcă să le civilizeze și să le aducă la un înalt standard de viață și democrație. De fapt, din articolul invocat reiese că occidentalii sînt frustrați și complexați în fața culturilor mai vechi, motiv pentru care încearcă să le transforme impunîndu-le ceea ce ei consideră a fi valorile occidentale.

În articolul citat aici accentul cade pe relațiile ango-saxone cu civilizația chineză, în special pe adversitatea pe care americanii și europenii de vest o au față de chinezi. Am crezut o vreme că e vorba despre concurența economică și, de curînd, chiar militară, opinînd că niște corigenți cum sînt cei care ne conduc nu se pot măsura cu reprezentanții unei civilizații de cinci ori milenare. (continuare în pag. 24) IOAN TEODOR

Nu știu dacă ați constatat că, în România ultimelor decenii, Justiția a funcționat în baza unui principiu unic în lume: ,,Ferească Dumnezeu ca noi, polițiștii, procurorii și judecătorii, să adormim și să se facă dreptate din greșeală!”. Practic, trăim vremuri în care ,,Minciuna măgulitoare este lăudată de cei răi. Celor buni, adevărul rostit le aduce pieirea”, după cum spunea Fedru, în Fabule. Acum, a sesiza o ilegalitate înseamnă un act de mare curaj, ce te poate duce chiar și în spatele gratiilor. Așa ceva am pățit pe propria piele, cînd, cu ani în urmă, conducerea Universității Politehnice București mi-a desfăcut contractul de muncă, drept ,,răsplată” și ,,elogiu” pentru că sesizasem grave prejudicii în bugetul instituției respective. Mai mult, Poliția universitară mi-a întocmit un dosar penal în care eram acuzat de calomnie, mai precis mi s-a reproșat faptul că i-am făcut hoți pe hoți, și asta chiar într-un articol publicat în Revista ,,România Mare”. Dosarul a ajuns la Parchetul Sectorului 6, unde o procuroare, pe nume Porime Mihaela, a decis să fiu supus unei expertize psihiatrice, spunîndu-mi: ,,Tu ești mai nebun decît Vadim Tudor!”. Firește, am refuzat să mă supun acelui ordin abuziv, zicîndu-i cam așa: ,,Fă (sic!), eu nu sînt nebun, dar tu, sigur, ești o zdreanță ordinară”. Pînă la urmă dosarul a ajuns la Judecătorie, unde s-a constatat că ,,sănătoșii” de la Parchet au încurcat borcanele, în sensul că, în loc de Art. 206 (calomnie), au scris Art. 377 (incest). Și uite așa, într-o zi, la ora 6 dimineața, am fost încătușat și dus cu duba la tribunal, unde nu mi s-a putut preciza cine era victima respectivului ,,incest”. Mai mult, după vreo 2-3 luni, ,,zîmbatul național” Ion Iliescu a emis un ordin prezidențial prin care circa 200-300 de procurori și judecători au fost decorați cu Ordinul ,,Meritul juridic – clasa I”, pe listă regăsindu-se și zdreanța Porime Mihaela. Legat de asta, deși știam că ,,Este mai greu să-i înfrînăm în exercitarea puterii pe aceia care, din pricina ambiției, s-au prefăcut a fi cinstiți” (Sallustiu, ,,Bellum lugurthinum”), i-am solicitat ,,zîmbatului” să retragă cîteva din respectivele distincții. Știam că nu o va face, pentru că, în spatele respectivelor ,,merite juridice”, s-a produs îngenuncherea Justiției în fața puterii statale. Așa s-a făcut că și de plîngerea mea penală împotriva polițiștilor și procurorilor, care mi-au transformat viața într-un adevărat calvar, s-a ales praful, adică a ajuns pe mîna unor corbi (v. motto). Vorba lui Petre Țuțea: ,,Statul, în loc să ne apere prin instituțiile sale de hoți, corupți, criminali, incompetenți, străini..., îi apără pe ăștia de noi”. Și, pentru că ,,Actori incumbit probatio” (cel care acuză trebuie să probeze), v-am dat ca exemplu cazul doamnei Neacșu Elena, victimizată continuu de idioții din cadrul Secției 6 Poliție din București, ,,O șandrama a crasei incompetențe” (titlul sub care a apărut în Revista ,,România Mare” întreaga poveste). (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU


22

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

Aderarea Ucrainei la NATO – un pericol pentru Europa

(urmare din pag. 21) „Rusia – care a invadat Ucraina în urmă cu mai bine de doi ani – a declarat răspicat că va percepe apartenența Ucrainei ca pe o amenințare pentru securitate. Pentru că membrii NATO se tem să provoace Rusia și probabil că ar opri aderarea Ucrainei pînă după război, alianța a conceput recent planuri pentru a fi mai implicată în coordonarea livrărilor de arme către Ucraina de către statele sale membre. Ministrul maghiar de externe Péter Szijjártó a spus că o astfel de propunere va plasa alianța «mai aproape de acest război decît a fost vreodată». Atît guvernul conservator ungar, cît și cabinetul suveranist de stînga nou ales al lui Robert Fico s-au poziționat împotriva curentului politicilor UE și NATO, respingînd trimiterea de arme în Ucraina și cerînd discuții de pace pentru a pune capăt războiului. Majoritatea slovacilor (60%) sînt de acord cu politica guvernului de la Bratislava de a nu trimite arme, potrivit unui sondaj din decembrie. Fico a declarat că livrările de arme trebuie să rămînă pe o bază bilaterală. Premierul slovac crede că Rusia nu va da niciodată înapoi Crimeea, peninsula ucraineană pe care a anexat-o în 2014, și că trupele sale nu vor părăsi niciodată teritoriile din estul Ucrainei pe care le-au invadat. În timp ce Europa trebuie să se pregătească pentru o victorie militară rusă, NATO nu se poate implica, deoarece ar provoca un nou război mondial, potrivit lui Fico. După cum am raportat anterior, Ucraina a lansat o contraofensivă împotriva forțelor ruse vara trecută, dar nu a reușit să obțină cîștiguri majore, iar luptele au ajuns într-un impas. Numeroși experți cred că Rusia ar putea să-și asigure un avantaj pe cîmpul de luptă în acest an. Între timp, Ucraina se luptă să-și întărească armata epuizată și recurge la noi legi de mobilizare pentru a-și reface trupele. Situația a declanșat alarma în Europa, președintele francez Emmanuel Macron ridicînd perspectiva trimiterii de trupe terestre pentru a sprijini Ucraina împotriva Rusiei”. Pentru că nu pot face mare lucru pentru a opri ofensivele Rusiei pe front și cu atît mai mult pentru a recupera vreun metru pătrat din teritoriul pierdut de ucraineni în ultimii doi ani, conducătorilor NATO, UE și SUA le trece prin cap la răstimpuri ideea de a institui o zonă de interdicție pentru aeronavele militare rusești. Publicația UnHerd scrie despre intervenția americană sau aliată în Ucraina în așa fel încît să nu stîrnească Rusia. Citez: „În discursul său privind starea Uniunii de luna trecută (februarie 2024), președintele Joe Biden a spus că, deși susține ferm Ucraina împotriva agresiunii Rusiei, nu va avea trupe americane dislocate în Ucraina. «Uciderea rușilor», a precizat el anterior, este «o linie roșie strictă» (unul din oficialii americani aflat în vizită la Kiev anul trecut spunea că misiunea lor e aceea de a ucide cît mai mulți ruși. O fi știut și domnul Biden?). Mai puțin clar, însă, este ceea ce Biden crede că SUA ar trebui să facă în schimb. Ar fi, de exemplu, Biden de acord ca americanii să doboare rachetele și dronele care, în fiecare lună, ucid sute de civili ucraineni în orașe departe de linia frontului? Recent, în timp ce Europa de Est se pregătea pentru consecințele unui atac terorist de la Moscova, una dintre aceste rachete a traversat pentru scurt timp spațiul aerian polonez. Cît timp poate Occidentul să permită acest lucru, riscînd o escaladare ulterioară care ar putea include arme de distrugere în masă?”. Chestiunea asta cu doborîtul rachetelor rusești și al dronelor care străbat spațiul aerian ucrainean prin zonele de frontieră a mai pus-o și un general american lunile trecute, iar un alt general, român de data asta,

se plîngea într-un interviu televizat că nu poate doborî dronele si rachetele rusești care zboară prin Ucraina fiindcă nu are legislație. La vremea respectivă m-am întrebat dacă oamenii ăștia se gîndesc vreun chip că procedînd astfel ar băga România în război cu Rusia. Zilele trecute însă, cu ocazia atacului cu drone si rachete al Iran-ului asupra Israelului, ce să vezi? Bateriile Patriot americane și avioanele militare de prin zonă au intervenit și au doborît proiectilele iraniene ce se îndreptau spre ținte israeliene. Cum? Păi la Ucraina nu se poate că stîrnim Rusia, dar la Israel da, că nu ne pasă de Iran? Ce să înțeleg de aici? Că America apără doar pe cine dorește ea? Exact întrebarea asta a pus-o și Zelenski, care într-un an a decăzut de la gloria la care ajunsese la neica nimeni pe stradă. Răspunsul pare a fi chiar acesta: America apără doar pe cine dorește ea. „Încă din prima zi a războiului lui Putin, scrie UnHerd, armata rusă a desfășurat două operațiuni separate, dar coordonate: o campanie terestră menită să acapareze terenul și o campanie aeriană menită să perturbe logistica ucraineană și să terorizeze populația. Acesta este motivul pentru care, în timp ce națiunile occidentale s-au adunat pentru a sprijini Ucraina cu arme, muniție și finanțare, unii observatori au sugerat ca Occidentul să stabilească o zonă de «interzicere a zborului» deasupra Ucrainei pentru a proteja orașele și infrastructura de atacurile aeriene rusești. Campania ulterioară a Rusiei de atacuri aeriene cu rachete, drone și bombe este acum o crimă de război recunoscută care, conform ONU, ucide în medie între 500 și 1.000 de civili pe lună”. Nu mai pomenesc de fapte similare ale SUA din alte teatre de operații fiindcă am făcut-o deja de nenumărate ori pînă acum. „De la izbucnirea războiului, Occidentul a donat deja Ucrainei o serie de sisteme de apărare aeriană, dintre care unele protejează orașele și infrastructura, dar ceea ce îi lipsește Ucrainei la fel de mult ca și sistemele sînt soldații care să le opereze. Pentru a ajuta la aceasta, țările occidentale – care nu dispun de sisteme de apărare aeriană «de rezervă» – le-ar putea desfășura în Ucraina, dar le-ar putea păstra în mîinile trupelor care le conduc. Desigur, această abordare implică riscuri evidente, în funcție de natura răspunsului Rusiei. Putin și cercul său de conducere au amintit frecvent Occidentului că, dacă ar interveni mai explicit în conflict, Rusia ar putea recurge la arme nucleare în Ucraina. În acest scop, Putin a desfășurat unități de rachete sol-sol Iskander cu capacitate nucleară în Crimeea și Belarus, cea din urmă conținînd și focoase tactice rusești. Moscova își păstrează, de asemenea, capacitatea de a lansa rachete de croazieră nucleare din adîncul teritoriului Federației Ruse. Nu este nerezonabil să ne imaginăm că unitățile occidentale de apărare aeriană ar putea provoca un atac nuclear în Ucraina – unul dintre lucrurile împotriva cărora sînt menite să protejeze”. Nu cred că Putin va declanșa războiul mondial nuclear fiindcă ar fi responsabil pentru omorîrea civilizației umane și, așa cum am mai spus, interesul lui nu e acesta, ci de a guverna peste o țară care să-l glorifice ca cel ce a adus între frontiere teritorii pierdute precum Ucraina, Donbass și Lugansk, ori dacă el declanșează moartea planetară cine să-l mai glorifice? UnHerd scrie că „scenariul cel mai puțin provocator, și unul care sigur va evita uciderea rușilor, ar fi asumarea misiunii de a proteja unele dintre orașele cheie ale Ucrainei din jumătatea de vest a țării, departe de linia frontului. Cele mai mari cinci orașe aflate încă sub controlul Ucrainei — Kiev, Lviv, Odessa, Dnipro și Harkov — sînt atacate în mod regulat de rachete și drone rusești. Dintre acestea, națiunile occidentale și-ar putea asuma misiunea de a ajuta la apărarea Kievului, Lvivului și Odessei, care se află

RM

pe sau la vest de rîul Nipru care desparte țara de la nord la sud. Între timp, Dnipro și Harkov, care se află mai la est, mai aproape de liniile frontului, ar rămîne sub protecția exclusivă a apărării aeriene ucrainene. Cum ar arăta noile apărări? Principalele amenințări la adresa Kiev, Lviv și Odessa sînt rachetele balistice și de croazieră, precum și dronele cu rază lungă de acțiune, care ar putea fi contracarate printr-o combinație de sisteme antirachetă cu rază lungă de acțiune, cum ar fi Patriot-ul construit de SUA. Două batalioane ar oferi o acoperire bună pentru părțile principale ale unui oraș mare, fiind în același timp capabile să intercepteze și să distrugă tipurile de rachete care poartă arme nucleare tactice. În mod esențial, o duzină de țări din Europa folosesc o combinație a acestor sisteme de apărare, în timp ce America se mîndrește cu aproximativ 15 batalioane de rachete Patriot. SUA ar putea oferi voluntar și instalațiile THAAD (Terminal High Altitude Area Defense), care au avantajul suplimentar de a apăra mai multe ținte pe o zonă largă și care sînt special concepute pentru a proteja împotriva rachetelor balistice și de croazieră. În cele din urmă, ca parte a Abordării adaptive pe etape europene (EPAA) a Americii, există interceptoare Aegis Ashore cu locații fixe, operate de americani, staționate în Deveselu, România, cărora li se va alătura în curînd o instalație în Redzikowo, Polonia. Aceste site-uri, integrate cu navele marinei americane, protejează împotriva amenințărilor cu rachete balistice din afara zonei euro-atlantice și ar putea acoperi și Ucraina”. Să zicem că le implementează. Ce se fac dacă rușii trimit un vad de 1.000 de proiectile, rachete, drone peste această apărare? S-a văzut în „experimentul Israel”, și în altele, că un val de rachete, drone și altele asemenea ar copleși răspunsul bateriilor Patriot și cîteva rachete tot și-ar atinge țintele? Amețiții ăștia nu au înțeles încă faptul că rușii au cîștigat contra lui Hitler prin cantitate? „Asta nu înseamnă că nu vor exista impedimente. Privind în perspectivă, prezența trupelor occidentale în Ucraina ar putea complica negocierile atunci cînd acest război se apropie de sfîrșit. Cînd, de exemplu, ar trebui să plece? Și, mai important, ce vor lăsa în urmă? Dar această nesiguranță va merita dacă va da Occidentului un loc la masă cînd va veni momentul respectiv. Avem un interes în rezultatul războiului, iar a avea trupe pe teren oferă o pîrghie pe care altfel nu am avea-o. Rusia înțelege foarte bine această strategie. Moscova a trimis aviatori să lupte în Coreea și apărare aeriană și consilieri în Vietnam, iar ulterior a dislocat trupe în Balcani și Siria pentru a controla rezultatul acestor conflicte. Dar, mai simplu, nu este prea greu să ne imaginăm că Occidentul desfășoară unități de apărare aeriană pentru a proteja orașele și infrastructura ucrainene astăzi. Am făcut-o înainte în Irak, Libia și Balcani și, așa cum ne-a amintit Macron, mulți dintre cei care spun «niciodată, niciodată» astăzi sînt aceiași care au spus «niciodată tancuri, niciodată avioane, niciodată rachete cu rază lungă de acțiune» acum doi ani. Dacă Occidentul ar fi acționat atunci cu apărarea antiaeriană, ar fi salvat mii de vieți. Dacă acționează acum, s-ar putea economisi milioane” scrie UnHerd. Nu mai bine îngheață conflictul ăsta pe care Rusia l-a cîștigat de mult, se apucă să reconstruiască Ucraina, că și de acolo se pot face bani, și, între timp, umplu depozitele de muniție și armament acum goale și construiesc niște fabrici în Ucraina? Nu mai bine pregătesc terenul pentru a lovi Rusia în viitor atunci cînd, poate, condițiile le vor fi favorabile? Nu. Nu, pentru că ei vor bani mulți din armament acum, nu cînd vor fi bătrîni și neputincioși.


RM

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

23

După ce s-au emancipat maimuțele

(urmare din pag. 21) După o ședere de circa 35 de ani în SUA, doamna Neacșu Elena a venit în România să-și îngroape mama și să ducă la bun sfîrșit procedurile succesorale. Pînă aici toate bune, numai că sora sa, Moldoveanu Iuliana Mirela, a dat în bîlbîială cînd a aflat că averea urma să fie împărțită. A fost un adevărat șoc cînd a apărut doamna Neacșu în pragul ușii, în condițiile în care sora sa spera că nu va mai veni niciodată în țară și că nu ar mai avea nici o pretenție asupra bunurilor rămase în urma mamei decedate. De aici s-a iscat un război perpetuu, ajuns chiar în pragul comiterii unei crime, întrucît respectiva doamnă a fost adeseori amenințată cu moartea, a fost bătută crunt de sora ei, motiv pentru care s-a ajuns la emiterea unui ordin de protecție, dar care niciodată nu a fost respectat. Timp de un an și jumătate, deși toate cele întîmplate au fost sesizate la poliție, incompetenții de la Secția 6 – București nu au făcut nimic. Ba, mai mult, la fiecare sesizare, Neacșu Elena a primit amendă, campion la întocmirea acestor acte fiind Vătu Răzvan Lucian, individ care se și mîndrea cu isprava lui: ,,Eu dau amenzi cîte și cînd vreau!”. Recent, doamnei Elena Neacșu i s-a comunicat faptul că acest specimen, Vătu Răzvan Lucian, înainte de a fi dat afară în urma apariției acestui caz în Revista ,,România Mare”, a sustras și a aruncat în foc toate plîngerile și dosarele pe care le avea în soluționare cu privire la Neacșu Elena. Se știe că ,,răzbunarea este arma prostului”, cum spune proverbul, dar ce ne facem că într-unul din dosarele sustrase eu aveam calitatea de martor, fiind de față cînd Neacșu Elena a fost bătută bestial de sora sa, ajutată de o vecină. Chiar l-am întrebat pe comisarul-șef Penu Marian Leonte, ca să aflu cînd voi fi chemat să depun mărturie în respectivul dosar. Dar, ce răspuns să-mi dea, dacă dosarul nu mai există? Bine, totuși, că acest comisarșef încă mai e acolo și continuă să dea cu stîngu-n dreptul într-o veselie. Dar hai să vă mai dau încă un exemplu de crasă incompetență a acestui măscărici, lipsit total de orice probitate morală și profesională. Într-o seară, pe la ora 23, Neacșu Elena a ieșit cu doi căței să-i plimbe într-un parc din apropiere. La întoarcerea acasă, o vecină, aflată în haita celor coalizați împotriva sa, i-a tăiat calea, și așa a început circul, totul fiind înregistrat audio-video. A se reține că de față se aflau soțul vecinei, cu fiica sa de 10-11 ani, plus două femei în vîrstă, încîntate că spectacolul era gratuit. Mai trebuie spus că prezența unui copil la acest bîlci, și mai ales la acea oră, ilustrează educația deficitară exercitată de părinți asupra minorului. S-ar putea spune că aceștia și-au trezit copilul din somn pentru a-i oferi o lecție de viață, de genul: ,,Hai cu noi afară, să vezi cum se încalcă codul penal!”. Și l-au încălcat, că doar nu se cade să-i promiți ceva copilului și să nu te ții de cuvînt. Din imaginile înregistrate se poate constata că soțul era și puțin ciupit, dar, din păcate, nu a prins curaj ci, mai degrabă, și-a făcut familia de rîs. Adevărul este că unui astfel de specimen nu i-a fost greu să acționeze în stilul șmecherașilor de gang, luînd-o pe Neacșu Elena de guler și ordonîndu-i: ,,Hai cu noi, că avem de discutat!”. Acum să nu credeți că biata femeie a fost invitată la o discuție civilizată, într-un salon de lux, unde să fie servită cu o cafea și să se discute în cel mai elevat mod. Nu, nebunul se și vedea într-un loc retras, dîndu-i pumni în cap victimei, după care, la încurajările și sub privirile admirative ale copilului - ,,Bravo, tati, dă-i mai tare și rupe-i capul!”, ar fi urmat să se descotorosească de cadavru într-un tomberon. Vă dați seama că trăim într-o societate în care ,,Legea junglei” este la ea acasă? Spre norocul ei, Neacșu Elena s-a ținut tare, nu s-a pierdut cu firea și a refuzat să fie dusă cu forța în locul dorit de agresorul ei. Chiar și atunci cînd s-a apelat la poliție, omul și-a continuat rolul de inculpat: ,,Ce cauți tu în blocul ăsta? De ce nu-ți faci bagajele, după care să dispari?”. Era vorba de blocul în care doamna Neacșu

deține un apartament proprietate personală, în timp ce prostănacul care îi cerea socoteală femeii locuiește acolo cu chirie. Mai mult, fără a fi provocat, și-a continuat recitalul cu jigniri și amenințări: ,,Ești proastă, șomeră, conflictuală, jegoasă, divorțată, fostă vînzătoare de pantofi în America” și multe alte vorbe de intimidare, pînă a venit poliția. Atunci, cele două femei gură-cască au dispărut instantaneu, iar derbedeul a apucat să-i spună doamnei Neacșu doar atît: ,,Să ții minte ziua asta!”. Din fiară, devenise îngeraș, avînd chiar tupeul să declare că, de fapt, nimic nu s-a întîmplat, de unde și reacția milițiștilor: ,,Cînd am sosit la fața locului nu am sesizat nimic în neregulă, și drept urmare am administrat o amendă pretinsei victime” (din procesulverbal întocmit în seara respectivă). De menționat că atunci cînd victima a fost întrebată cum dovedește că a fost agresată, răspunsul a fost simplu și clar: ,,Vă pun la dispoziție înregistrarea audio-video”. Degeaba, pentru că oamenii legii au dat o replică năucitoare: ,,Nu vrem să vedem nimic!”, urmînd, evident, ca sesizarea victimei să fie casată ,,din lipsă de probe”. Această șmecherie se regăsește și în palmaresul profesional al procurilor și judecătorilor care fac uz de arhicunoscuta concluzie: ,,Proba nu este relevantă”. Și cînd te gîndești că șeful Secției 6 Poliție emite adrese pe care le încheie cu celebra frază, formulată în cel mai autentic limbaj de lemn: ,,Vă mulțumim pentru încrederea acordată și vă asigurăm de întreaga noastră disponibilitate în rezolvarea problemelor”. Păi, măi milițistule, oare ce încredere crezi matale că ți-a acordat, spre exemplu, Neacșu Elena, căreia i-ați aruncat la gunoi sesizările și dosarele penale, căreia voi îi respingeți probele, amenințînd-o că o veți duce la... Obreja? Ați ajuns pînă acolo încît ați depășit recordul amenzilor aplicate unei singure persoane. Ce să mai zic de faptul că aveți și tupeul de a ne asigura pe noi, cetățenii, de întreaga disponibilitate în rezolvarea problemelor, și asta în timp ce nu rezolvați nimic. V-am solicitat în urmă cu ceva timp să răspundeți unui interviu jurnalistic, dar ați fugit ca dracul de tămîie, iar la o altă petiție mi-ați răspuns că ,,termenul de soluționare a petiției a fost prelungit cu 15 zile”. Asta ați spus-o în 25 martie 2024, iar acum, cînd scriu aceste rînduri, calendarul îmi arată ziua de 22 aprilie. Asta da ,,disponibilitate în rezolvarea problemelor”, dar nu ale noastre, ale contribuabililor care plătesc taxe și impozite pentru ca milițiștii să aibă și ei salarii și pensii nesimțite. Dar să revenim la problemele Elenei Neacșu, nerezolvate niciodată de angajații Secției 6 Poliție. Pentru a-i face zile negre încontinuu, sora sa a mai inventat ceva de neimaginat. Aproape zilnic, aceasta urinează în tot soiul de recipiente, după care le varsă pe la colțurile din casa scărilor, dînd vina pe cățelușii Elenei Neacșu. Așadar, în loc să dea cu aspiratorul prin casă, să pună de-o ciorbă sau să se uite la o telenovelă, madam Moldoveanu Iuliana Mirela și-a luat serviciu: umple borcanele cu urină, după care, zi de vară pînă-n seară, se jelește precum babele la margine de mormînt - ,,Vai, ce mizerie! Ce pute! Iar și-au făcut nevoile cîinii nebunei în scara blocului”. Are și o aliată, în persoana celei care și-a însoțit bărbatul în seara cînd Elena Neacșu a fost agresată fizic și verbal. Amîndouă se complac în această acțiune mizerabilă, mirosind urmele de urină vărsate intenționat prin bloc. Ele cică sînt doamne de oraș, cu mare trecere și pe la vrăjitoare, care le-au învățat să dea cu tămîie pe scara blocului, să împrăștie șomoioage de păr (cică de la cîini) peste tot și să arunce cu fel de fel de prafuri dubioase pe jos, încercînd astfel să facă rău animăluțelor, care pot călca sau pot linge substanța misterioasă. Niște bestii, care își strîng gîndacii morți din casă, după care îi împrăștie pe treptele scărilor. Așa se face că mai tot timpul blocul a fost vizitat de Sanepid, Poliție, Protecția animalelor etc. Știu că nu vă vine să credeți asemenea orori, dar rețineți că Neacșu Elena a instalat la ușa sa o cameră de luat vederi, prin intermediul căreia totul a fost înregistrat. Multe imagini au fost prezentate și la poliție, dar ce să priceapă ăia din sesizările femeii? Adevărul este că sînt atît de proști încît dacă îi pui să numere din

2 în 2, pînă la 7 încep să plîngă. Se vorbește chiar că șeful Secției 6 Poliție este atît de bătut în cap încît pînă și subalternii săi și-au dat seama. De fapt, așa este la nivelul tuturor instituțiilor statului, conform principiilor și directivelor mondialiste, adică numai pramatii și lichele, proști și nebuni de legat, sau corupți și diletanți puși în funcțiile-cheie. Fie că mergem la primărie, ANAF, școli, poliție, ministere sau guvern, peste tot veți întîlni numai ,,maimuțe, șobolani, viermi și lipitori” (Dan Puric). Păi ce rezolvări de probleme să facă aceste gunoaie umane, sau la ce răspunsuri oficiale se ne așteptăm de la asemenea măscărici? Amintiți-vă de tanti Sivache de la ASSMB, căreia i-am solicitat un interviu jurnalistic, dar s-a ascuns în gaură de șarpe. La fel au procedat și Prenefericitul Patriarh Daniel și Preatristul Arhiepiscop al Trgoviștei, pe care i-am întrebat de ce preotul Nicolae Sivache de la Brănești, soțul Oanei Sivache, a vîndut terenul din curtea bisericii lui Vlad Voiculescu, o altă secătură, fost ministru al Sănătății de două ori. Pe nenea Daniel l-am dat și în judecată, pentru a fi obligat de instanța de contencios administrativ să emită răspuns oficial la întrebările pe care i le-am adresat. Tot așa voi proceda și cu mister Nifon al Tîrgoviștei, despre care am aflat – și voi verifica asta – că pretinde drept șpagă în jur de 30.000 de euro pentru numirile în funcția de paroh. Vă dați seama ce rugăciuni și slujbe de mulțumire către Dumnezeu face acest ,,om”? Tot prin intermediul mitei se zice că poți ajunge și director de școală sau de liceu, cum probabil a ajuns și cel de la Școala ,,Maria Rosetti” din București, instituție aflată în colaps, conform unor monitorizări ale ONG-urilor de profil. Așadar, a tunat și s-au adunat, dar povestea nu se va termina aici, pentru că vor urma alegeri politice, alt circ sau altă cacealma, dar cu aceiași imbecili. Sau altfel spus: ,,Un car cu proști se va răsturna/ Într-un oraș destul de mare/ Dar unde anume se va întîmpla/ Vom ști precis după votare!” (Nicolae-Paul Mhail). Oricum, nimic nu se va schimba în bine, pentru că oricine va veni la cîrma țării, va acționa la fel, adică ,,Pe legi, cu frenezie, vor face pipi/ Și îi vor promova pe cei care-și bat joc/ Se vor demoniza partide și principii/ Parc-ar fi regula vreunui joc” (Adrian Păunescu - ,,Dar împușcați poporul nerentabil”). Iată de ce, sincer să fiu, nu cred că mai putem spera într-o salvare miraculoasă, și asta pentru că ,,Zadarnic ne zbatem, drumu-i trasat!/ E multă neghină în grîul curat/ Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turma de oi/ Și nu doar prostia ne ține captivi/ Mai sîntem creduli și adesea naivi/ Și credem că cei ce-au venit să ne ia/ Sînt bineveniți și vor să ne dea/ Mai credem în lideri și-n vorbe în vînt/ Ei mint cum respiră și ieftin ne vînd/ Ne pierdem în patimi fără folos/ Și credem în viața fără Christos” (Marius Budărăscu - ,,Zadarnică luptă”). ULTIMA ORĂ: Am primit răspuns de la Arhiepiscopia Tîrgoviștei: ,,Preotul Sivache Nicolae nu a fost încadrat niciodată în parohiile arondate comunei Brănești, iar din acele parohii nu s-a vîndut teren către Vlad Voiculescu” (fragment). Bine, am înțeles, dar din parohia în care slujește s-a vîndut ceva? De ce tot o dați de-a dura, măi băieți, că doar sunteți oameni serioși?! Mama voastră...


24

Nr. 1741 l 30 aprilie – 6 mai 2024

Cine urăște cel mai mult ascensiunea Chinei?

(urmare din pag. 21) Citez din Modern Diplomacy: „De la politica economică a lui Deng Xiaoping, care a scos peste 800 de milioane de oameni din sărăcie, pînă la dominația actuală a Chinei în domeniul inteligenței artificiale (AI) și înființarea inițiativei Belt and Road, progresul pe care China l-a făcut este impresionant în ceea ce privește bilanțul economic. Marea majoritate a publicului occidental s-a simțit extrem de inconfortabil în legătură cu peisajul cultural și politic necunoscut al Chinei. Fundamentele rasiale ale ascensiunii Chinei se centrează în jurul disprețului anglo-saxonului față de China. Una dintre primele întîlniri oficiale chino-britanice sugerează că moștenirea îndelungată a ostilităților anglo-britanice față de China poate fi urmărită pînă la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea. Ambasada britanică a lui Mc Cartney în China a eșuat în a deschide comerțul cu China din cauza refuzului de a îndeplini protocolul imperial chinez. Controlorul lui Mc Cartney, John Barrow, a descris mai tîrziu China ca fiind slabă, statul ca despotic și coruptibil, iar oamenii ipocriti și murdari. El a observat că nimic în China nu s-ar schimba vreodată fără colonizarea europeană. În schimb, înainte de descrierea lui, europenii admiraseră mai des cultura chineză și orientalismul. Francezii și alți artizani și aristocrați continentali au apreciat mai mult lucrurile fabricate în China și profunzimea filozofiei chineze. La începutul Secolului al XX-lea, sinofobia a devenit o modă în lumea anglo-saxonă. În sprijinul ideii de «pericol galben», romancierul englez Sax Rohmer a creat

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

un personaj chinez, Fu Manzhou, ca o caricatură a unui chinez nemilos, cu cruzime, inteligență extremă și foame de putere. Aproximativ în același timp, de cealaltă parte a Atlanticului, Legea de excludere a Chinei a fost plasată pentru a limita și constrînge imigranții chinezi și drepturile lor în societatea americană. Legislatura anti-amestec a impus și restricții privind relațiile interpersonale dintre diferite rase. În special, femeile albe care erau căsătorite cu bărbați chinezi au trebuit să părăsească țara. În Australia, o altă țară anglo, proiectul Actului de imigrare chineză din 1855 a fost plasat și în victoria pentru a limita imigranții chinezi prin impunerea taxei de vot, iar termenul «coolie» a devenit insulta rasială pentru bărbații asiatici de-a lungul acelei perioade în lumea anglo-saxonă. Întrebarea care trebuie pusă este: de ce i-au disprețuit atît de mult anglo-saxonii pe chinezi? Există în principal două motive în spatele sentimentului. În primul rînd, chiar dacă anglo-saxonii s-au perceput ca ducînd «povara omului alb», de fapt, ei încă se considerau subordonați ai «rasei nordice». Alimentați de teoriile biologice anterioare ale lui Madison Grant despre rasă, anglo-americanii s-au subjugat ca o ramură distinctă, clasa a doua a sîngelui nordic pur. În Australia, chiar și la sfîrșitul Secolului al XX-lea, o publicație oficială a «Australian Good Neighbour Council» i-a descris pe scandinavi ca fiind superiori în comparație cu mulți migranți britanici. În psihologia socială, se induce ideea conform căreia complexitatea inferioară ar putea duce la un comportament abuziv, adesea față de ceilalți, care sînt percepuți de autori ca fiind mai rău.

RM

La nivel cultural, Insulele Britanice au aparținut întotdeauna periferiei Europei, unde civilizația continentală cu greu putea fi strălucită. Rădăcinile culturii anglo-saxone au fost astfel construite pe imaginea Europei continentale, chiar dacă nu a părut niciodată să facă parte din aceasta. Cînd a intrat în contact cu alte civilizații, cum ar fi China, propria sa identitate culturală a devenit și mai goală în comparație cu cei 5000 de ani de istorie și bogăția de artefacte pe care îi avea China. Distrugerea palatului imperial chinezesc de iarnă, Yuanmingyuan, de către britanici a fost în esență o dovadă a unor astfel de reflexe identitare culturale. Sentimentul complicat al anglo-saxonilor față de China este astfel motivat de un aspect nematerial. Spre deosebire de argumentul dominant privind sistemele și valorile politice, resentimentul final a venit de fapt din auto-reflecția culturală și rasială. Anglo-saxonii ar fi inventat capitalismul modern, democrația și tehnologia, dar moștenirea culturală, istoria și identitatea etnică distinctivă a Chinei sînt noțiunile de neatins pentru aceștia”. Dezvoltînd ideea, pot să comentez faptul că multe dintre statele cărora anglo-americanii le dau cu superioritate lecții sau rachete pe teritoriu, în funcție de situație, au civilizații mult mai vechi decît a lor (India, Egipt, Irak, Iran, China, România), or ei vor să fie miezul din Fanta și nu acceptă să li se dea peste nas, așa că devin rasiști. Încep să înțeleg acum că, din anumite puncte de vedere, își merită umilințele la care-i supun negrii și celelalte populații pe care le-au asuprit, numai fiindcă ei aveau complexe și frustrări.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.