România Mare, nr. 1737

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Mă întreabă unii care e filozofia mea de viață. Dar eu nu am așa ceva. Efectiv, eu am bucurie de viață.

CORNELIU VADIM TUDOR

Tragedii convenabile

Pe data de 11 septembrie 2001 lumea privea cu uimire cum Statele Unite ale Americii erau lovite întrun simbol – turnurile gemene din New York, pentru ca un alt avion să lovească Pentagonul. Au curs rîuri de cerneală pe tema tragediei, s-au scris și s-au spus multe lucruri, s-au lansat teorii ale conspirației, însă o întrebare a rămas pe buzele tuturor: cum a fost posibil ca un sistem de securitate atît de performant, cum era și sînt convins că încă este cel american, să fie fentat de niște arăbeți?

Ceea ce știm sigur este că tragedia a permis începerea războiului contra terorismului și, pe cale de consecință, intervențiile SUA în Afganistan și Irak. Ca să ne reamintim cum au stat lucrurile, o să citez din site-ul pewresearch.org: „Inițial, publicul era încrezător că efortul militar al SUA de a distruge rețelele teroriste va avea succes. O majoritate considerabilă (76%) a fost încrezătoare în succesul acestei misiuni, 39% declarîndu-se astfel. Sprijinul pentru războiul din Afganistan a continuat la un nivel ridicat pentru cîțiva ani. Într-un sondaj efectuat la începutul anului 2002, la cîteva luni după începutul

războiului, 83% dintre americani au declarat că sînt de acord cu campania militară condusă de SUA împotriva talibanilor și al-Qaeda în Afganistan. În 2006, la cîțiva ani după ce Statele Unite au început operațiunile de luptă în Afganistan, 69% dintre adulți au spus că SUA au luat decizia corectă în utilizarea forței militare în regiune. Doar doi din zece au spus că a fost o decizie greșită. Graficul arată că sprijinul public pentru retragerea trupelor americane din Afganistan a crescut după ce Osama bin Laden a fost ucis în 2011.

Dar, pe măsură ce conflictul s-a prelungit, mai întîi prin președinția lui Bush și apoi prin administrația lui Obama, sprijinul a șovăit și americanii au favorizat retragerea forțelor americane din Afganistan. În iunie 2009, în timpul primului an de mandat al lui Obama, 38% dintre americani au spus că trupele americane ar trebui îndepărtate din Afganistan cît mai curînd posibil. Ponderea care favorizează o retragere rapidă a trupelor a crescut în următorii cîțiva ani“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

CÎND MOARTEA AMERICANĂ VINE DIN CER

(La 80 de ani de la bombardamentul din 4 aprilie 1944) Perspectiva anului 1944

Trecuseră 4 ani de la declanșarea celui de-al II-lea Război Mondial, și 3 ani de cînd Hitler își pusese în aplicare planul „Barbarossa”, de atacare a Uniunii Sovietice. Succesul obținut de URSS pînă la sfîrșitul anului 1943, pe frontul sovieto-german, în special la Stalingrad, în Caucaz, la Kursk și pe Nipru, a determinat o cotitură radicală în desfășurarea războiului, trecerea definitivă a supremației și inițiativei strategice de partea Armatei Roșii oferindu-i posibilitatea ca, în 1944, să desfășoare operații ofensive de mare amploare. Eliberarea de noi teritorii ocupate de coaliția condusă de Germania nazistă a creat condiții dezvoltării industriei de război sovietice. Ca rezultat al acestor acte majore, numai în cursul anului 1943 producția de război sovietică a dat frontului 35.000 de avioane, 16.500 de tancuri mijlocii și grele, 45.000 de tunuri de calibru 75 mm, și mai mari, peste 1.100.000 de mitraliere și arme automate, 3.400.000 de puști și carabine și peste 1.750.000 de grenade, mine diferite și bombe de avion.

La începutul anului 1944 forțele militare sovietice angajate în luptă pe frontul sovieto-german numărau peste 6.100.000 de oameni, dispuneau de aproape 5.000 de tancuri, 89.000 de tunuri și aruncătoare,

peste 8.500 de avioane, organizate într-un număr de 400 de divizii, precum și de alte unități auxiliare. De asemenea, în rezervă se aflau peste 60 de mari unități de categorii și specialități diverse, care completau formula ideală pentru izgonirea inamicului de pe teritoriile URSS și împingerea acestuia spre vestul Europei.

Succesiv, Fronturile 1 și 2 ucrainean, apoi 3 și 4, Frontul 1 bielorus, flota din Marea Neagră și cea din Marea Azov, au zdrobit grupările hitleriste din dreapta Niprului, care ocupau un front de peste 1.200 de kilometri. După lupte grele au fost eliberate numeroase localități din regiunile Kiev, Jitomir, Vinnița, orașe precum Kirovgrad, Krivoirog, trupele Frontului 1 ucrainean intrînd în Cernăuți la începutul lunii aprilie 1944. Într-o înaintare impetuoasă, atacînd pe direcția Soroca-Bălți cam în aceeași perioadă trupele sovietice au intrat în contact cu detașamentele înaintate ale Armatei 4 române, instalată într-un dispozitiv de apărare pe un aliniament format din rîul Jijia și de localitățile Botoșani, Rădăuți și Marginea.

Ca momente importante în acest context au fost eliberarea Odessei (10 aprilie) și a Tiraspolului (12 aprilie). (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

„Magnolia, vis de primăvară, tablou de Oana Vultur

Pãsãrile mortii ,

În Săptămîna Mare, pe albastrul nostru cer Au apărut cohorte de păsări călătoare, Cu ciocul de alamă și penele de fier, Se apropiau, sinistru, în zgomot de motoare; Dar nu erau cocorii cu zborul lor gingaș, Nici păsările deltei, nici barza colilie, Ci avioane grele veneau peste oraș, Cărînd cu ele moartea peste o lume vie; Săreau în țăndări blocuri, ca niște jucării, Lăsînd în urmă jale și cărămizi, mormane, Și corpuri sfîrtecate: părinți, bunici, copii, Nimic de-asemănare cu ființele umane; Aviatorii morții, scăpați de sub control, Au survolat orașul și ne-au privit în silă, Veneau din depărtare, jucînd al morții rol Și ucigînd cu bombe poporul, fără milă;

Cu ce-a greșit poporul, și-așa un oropsit, Care da jertfe grele în Răsărit, în luptă? În Săptămîna Mare, prea mult a pătimit, Popor de cruci prin țară și jertfă ne-ntreruptă; Ororile acestea rămîn înscrise-n carte, Istoria țărînii nu moare și nu piere.

Rămîne amintirea cu păsări ce-aduc moarte În timp ce clopote chemau la Înviere!

GEO CIOLCAN

NR. 1737 l ANUL XXXV l 2 – 8 APRILIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT ­

RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Victor Pițurcă trebuie schimbat de la naționala de seniori  Moș Crăciun din Plătărești  Viol în grup la TVR  Aventurile lui Truțulescu  Hugo Porcul  Pleșu, o calamitate pentru Țară!

PARTEA I  A luat sfîrşit şi Campionatul European de Fotbal pentru tineret (sub 21 de ani). Reprezentativa României s-a comportat mizerabil, ne-a făcut, pur şi simplu, de rîs. Ea a luat bătaie, pe teren propriu, de la toţi adversarii: 1-2 cu Olanda, 0-1 cu Germania şi 1-2 cu Rusia. Mai rău de-atît nici că se putea. Ne pare rău pentru Victor Piţurcă şi elevii săi, dar n-au nici un fel de scuză. Vezi, Doamne, că băieţii au acuzat şocul psihologic după eşecul cu Olanda, că ar fi jucat frumos, dar au avut ghinion etc. Ce înseamnă, la urma urmelor, să joci frumos? Să dai pase cu călcîiul şi să loveşti barele? Să iei trei cartonaşe roşii? Să driblezi pînă faci spume la gură, ca acest zăpăcit pe nume Luţu, pe care cronicarul Gh. Mitroi îl numea luni, în „Adevărul“, un „frecangiu criminal“? Dacă noi am jucat frumos, atunci cum au jucat grecii, care au murit, efectiv, pe teren, ca la Termopile? Ceea ce este cu adevărat îngrijorător – viitorul Naţionalei de seniori, care după Mondialele din Franţa va fi condusă de acelaşi Victor Piţurcă.

Acum totul a devenit clar: indiferent cine îl sprijină pe acesta, noi avertizăm, public, că ne paşte un dezastru. Piţurcă a fost un bun atacant (cele două goluri de aur ale lui, din semifinala C.C.E., cu Anderlecht, din aprilie 1986, rămîn antologice) dar ca antrenor nu se va ridica niciodată mai sus de nişte performanţe cu Liechtenstein, fiindcă n-are stofă pentru asta, e un slab pedagog, e veşnic morocănos, pe scurt – n-are strălucirea şi maturitatea unor Emeric Jenei, Anghel Iordănescu, Mircea Lucescu. Asta-i situaţia. Invităm conducerea Fede­ra­ţiei Române de Fotbal să nu se încăpăţîneze, fiindcă, o dată cu Piţurcă, s-ar putea să cadă şi ea, definitiv. Omul gospodar îşi face vara sanie şi iarna car, aşa că trebuie să ne gîndim la ceea ce se va petrece după Campionatul Mondial. Mai ales că, în mod sigur, atunci se va produce şi schimbul firesc de generaţii, va fi un moment de criză.  Spania – o învingătoare fără glorie, în stilul obişnuit. Finala a fost stricată de un arbitru imberb şi stupid, din Slovacia, care n-a acordat Greciei două lovituri de la 11 metri, la scorul de 0-0. O observaţie interesantă, sperăm: care o fi motivul din pricina căruia s-au calificat în finală Spania şi Grecia? Vă spunem noi: ambele echipe sînt meridionale, ori meridionalii se maturizează mai repede, un grec sau un spaniol la 21 de ani face cît un neamţ sau un rus la 31 de ani.  Îl mai ştiţi pe cîinele Gicuţă, de care a vorbit în Parlament pînă şi Radu Vasile? Ei, bine, i-a pus gînd rău un evreu, care vine zilnic tocmai din Balta Albă, pentru a bodogăni în faţa casei senatorului Vadim şi a reclama la Circa 17 de Poliţie că el n-are loc să treacă din pricina unui amărît de coteţ, dar motivul real e să înjure fami-­ lia omului. Numele acestui hingher este Tiurbe Alexandru Nicolae (fiul lui Ioan şi al Reveicăi, adică Rebeca) născut în Bucureşti, în 1946. Să te cheme Tiurbe şi să te porţi mai rău ca un cîine turbat, iată o performanţă nostimă. Dar şi mai nostim o să fie cînd Gicuţă o să-l muşte pe turbățel, provocîndu-i a doua tăiere împrejur.  O prostituată din Municipiul Roman, poreclită Madona, în vîrstă de aproape 40 de ani, se vinde muncitorilor şi soldaţilor pentru... 10 covrigi! Încă o dovadă că în România există cea mai ieftină prostituţie din lume.  La Solea, în Bucovina, o impunătoare pădure de brazi, plantată în anul 1930, a fost masacrată de 844 de proprietari barbari. Cazuri

relativ asemănătoare se petrec cu miile, din 1990 încoace. Probabil la România s-a gîndit marele Eugen Ionescu atunci cînd a scris „Cîntăreaţa cheală“. Şi e la fel de probabil că Ţara asta nu poate fi condusă decît cu mînă de fier, altfel va dispărea în cîţiva ani, sută la sută.  Dintr-o convorbire telefonică purtată cu Marius Tucă am aflat că „Jurnalul Naţional“ tipăreşte, zilnic, 50.000 de exemplare, nu 10.000, cum a apărut la noi. Facem cuvenita rectificare, deşi, la valoarea părintelui bretelelor, ne aşteptam să tipărească 5 milioane de exemplare.  Să mori de rîs cu presa audio-vizuală de la noi! Vineri, 28 mai, Pakistanul a efectuat cîteva experienţe nucleare, pentru a o speria pe vechea sa rivală, India. Cum a fost anunţat evenimentul? Am stat cu pixul în mînă şi am notat.

ORA 16: Prima TV a zis că au fost 2 teste nucleare.

ORA 17: TVR – 3 teste. ORA 18: BBC – 5 teste. ORA 19: Prima TV – 5 teste. ORA 19,30: PRO TV - 3 teste. ORA 20: TVR – 5 teste. ORA 21: TELE 7abc – 3 teste. Nu ne rămîne decît să tragem linie şi să adunăm: Pakistanul a efectuat, în total, nu mai puţin de 26 de teste atomice!  O altă şerpuire în necunoscut.

După cum se ştie, un bărbat a anunţat, telefonic, că pe Aeroportul Mihail Kogălniceanu ar fi fost amplasată o bombă. Ca de obicei, bine informată, Antena 1 a zis că teroristul a cerut 100.000 de dolari (nu mai contează ce a dat pe gură Prima TV, tot pe la ora 19, pentru că toată lumea se uită la ora aceea la postul patronat de Dan Voiculescu şi condus de Florin Brătescu şi Sorin Oancea). La ora 19,30 vine însă PRO TV şi zice că personajul ar fi pretins... 8 milioane de dolari. Noroc cu TVR care, la ora 20, ne-a liniştit pe toţi: a fost doar o glumă...  Toată lumea se întreabă dacă vizita de 7 zile a triunghiului prezidenţial Zoe Petre – Nadia Constantinescu – Emil Constantinescu a fost un eşec sau un succes. Pe baza informaţiilor obţinute de Serviciul Secret „Coropişniţa Rozi“ sîntem în măsură să comunicăm Ţării adevărul: turneul n-a fost nici un eşec, nici un succes, a fost o căcărează. Să te duci pînă în Canada, pe banii unei Ţări înfometate, pentru ca să sari gardul (?!), pozînd în lider popular, cu gropiţe în obraji, aşa ceva numai un iresponsabil putea să facă.

Pentru treaba asta era mai bună Maricica Puică, fiindcă tot e ea ţărănistă încă de pe vremea cînd era puicuţă, ba chiar din găoace. Care e rezultatul concret al costisitoarei vizite? Zero barat! Fireşte, în afară de behăielile necontrolate ale Ţapului, care au scandalizat pe toată lumea. Mai ales aia că el nu va da cu bomba nucleară i-a lăsat, pe toţi, ca la dentist. Ţapul e nebun în ultimul hal, staţi cu ochii pe el şi observaţi ce face şi, mai ales, ce spune.  Dar lingăii de la „Ziua“ au perechi de ochelari potriviţi pentru orice împrejurare. Şantajistul Sorin Roşea Stănescu a fraierit nu mai puţin de 3 firme pentru a-i plăti o mare sumă în dolari, chipurile ca să-l sponsorizeze: ROMAERO, COMPUTERLAND şi AGEMXIMCO MOTO­ ROLA. N-am citit toate stupidităţile pe care le-a expediat din Canada, dar ultima corespondenţă, redac­ tată împreună cu un monarhist damblagist pe nume Andrei Bădin, ne-a căzut sub ochi. Din suita de gafe pe care le face Ciripoi, am spicuit numai două: „Românii canadieni au pregătit un program special, cu muzică, iar în final şeful statului a dansat împreună cu ei «Hora Unirii»“. Numai că o HORA nu se dansează, că nu-i ROCK, ea se joacă. Mai departe: „Un alt capitol al vizitei preşedintelui Constantinescu la Edmonton I-a (?!) constituit

RM

întîlnirile cu oficialităţile statului Alberta“...

Analfabetismul e la el acasă la „Ziua“! Acordul gramatical nu se face cu „capitol“ ci cu „întîlnirile“, deci corect era „l-au constituit întîlnirile“. Și încă o frază, care arată megalomania Țapului, în mintea căruia totul începe de la el, nici nu se discută, el e buricul Universului, să fie clar: „Şeful statului a subliniat că această vizita (sic!) a fost un semnal CLAR pentru celelalte Puteri ale lumii că România devine o Ţară de care nu se poate face excepţie, dar şi un semnal CLAR potenţialilor investitori“.

Deocamdată, singurul semnal CLAR a fost sechestrarea avionului dele­gaţiei oficiale a României, timp de 4 ore, pe pista Aeroportului, de către un om de afaceri canadian, pe baza unei hotărîri judecătoreşti.

Ce ruşine! A îndurat Ceauşescu o asemenea ocară, în viaţa lui? Dar, aveţi puţintică răbdare, să vedeţi ce va păţi Moş Crăciun din Plătăreşti în S.U.A., fiindcă românii pe care i-a escrocat de bani acolo, exact în urmă cu 2 ani, îi pregătesc nişte surprize de-o să se ducă buhul!  Potrivit ultimelor estimări făcute de „Union des Banques Suisses“ inflaţia din România va înregistra, anul acesta, creşterea ameţitoare de 90%. Ce înseamnă asta, mai pe înţelesul tuturor? Că valoarea leului se va reduce la jumătate, să fie clar, nu-i aşa?  A apărut numărul 34 al revistei „Atac la persoană“. Tare ca băţul, iute ca juvăţul! Din editorialul scris de patronul curajoa­sei publicaţii, Dumitru Dragomir, am reţinut cîteva cugetări de bun-simţ: „Este un semn rău că acţiunea preşedintelui peste Ocean a fost un mic fiasco.

Pentru că ştirea transmisă pe calea undelor, cum că preşedintele României a sărit pîrleazul ca să fie cît mai aproape de diaspora noastră din Canada, nu i-a lăsat cu gura căscată numai pe oficialii locali, dar mai ales pe noi, cei din Ţară, care credeam că domnul Constantinescu nu mai încearcă şi alte sporturi, după trînta de care a avut parte la Săftica, atunci cînd a şutat într-o minge de fotbal nedisciplinată (...) În ultimul timp, două partide sînt în Top, datorită, în special, celor care le cîrmuiesc. Atît P.R.M.-ul lui Vadim, cît şi P.D.-ul lui Roman sînt în creştere de popularitate, şi asta se datorează fermităţii de care dau dovadă“. Alte materiale ne reţin atenţia, prin precizia cu care taie stiloul autorilor în cangrena socială: „Curaţii preşedintelui Emil – Ingineria financiară numită Cataramă“; „Burci, de la PRIMA TV, are 21,6 milioane dolari datorie la fostul F.P.P. II Moldova“; „Şacalii se sfîşie între ei: pe baza unei plîngeri de-a lui Coposu, ţărăniştii vor să lovească în clanul Petre Roman“; „Ministrul Sorin Dimitriu are dosar penal“; „În Elveţia, Boda îl supraveghea pe Mihai“. Am reţinut şi două ştiri deochiate, de la rubrica „Zvastika“. 1) „Aflăm că Gheorghe Funar a intrat în grevă japoneză. În acest sens, în fața Primăriei s-a pus un banner pe care scrie: «FU THEM BOA N’GHENI»“. 2) „Să mai menţionăm că şleahta lui Ciripoi Roşea Stănescu s-a apucat iar de drăgălăşenii la adresa noastră. Fără nici un motiv! Desigur, noi am declarat că nu dăm în animale şi că nu batem curvuliţele şi nu dăm cu flit după bătrînele beţive, dar asta nu are a face în cazul Adina Anghelescu şi Cristina Vlad. De exemplu, despre Adina putem noi să spunem că e curvă? Cum să facem aşa, cine ne-ar crede? Cînd îşi pune poza în ziar, are efect mai ceva ca blegomazinul combinat cu bromura. De aia, de fapt, ziarul e recomandat soldaţilor în termen, atunci cînd nu suportă ceaiul ăla amar“. Adăugăm ca rubrica „Zvastika“ e semnată de un tînăr zugrav, pe nume Adolf.

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 5 iunie 1998)

RM

3

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

Din analele rãzboiului secret

Sabotorul olimpic (II)

La 34 mai, pe o vreme splendidă, „Kyloe“ trecu la 25 de mile est de o insulă apropiată de țărmul Braziliei şi îşi continuă drumul direct către sud. Cincisprezece zile mai tîrziu, atingînd o latitudine apropiată de cea a Capetown-ului, Nissen descrise cu yachtul său o curbă de o sută de grade și începu să navigheze spre est, direct către Africa.

Către sfîrşitul primei săptămîni a lunii iunie, Nissen ar fi putut să parieze că se afla în largul coastei africane. Nu mai navigase în aceste ape de aproape treizeci de ani, dar nu se putea înşela: era mireasma uscată şi pătrunzătoare a pămîntului african. În cursul săptămînii precedente, Leibbrandt îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului ghemuit în pat, cu stomacul întors pe dos.

– Am ajuns, Robey – îi strigă, în sfîrşit, Nissen.

Pămîntul natal ţi-e pe aici, pe undeva, ascuns în ceaţă. Încarcă-ţi echipamentul în barca de cauciuc şi pregăteşte-te s-o porneşti.

Gemînd şi înjurînd ba pe unul, ba pe altul, boxerul de categorie grea se smulse din cușetă şi începu săşi adune calabalîcul, ceea ce nu era o treabă uşoară. Îndesă de bine, de rău, în rucsac şi în valiză explozivii şi de­tonatorii, postul de radio şi teancurile de dolari şi de lire sud-africane. Apoi aşeză totul în barca de cauciuc. La ora două noaptea, în ziua de 9 iunie, ceaţa se ridică brusc şi la mai puţin de cinci mile Nissen zări linia întunecată a coastei, tivită de valurile scînteind sub lumina lunii. În aceeaşi clipă, marinarul de cart strigă: – Înainte, babord! Două stînci mari: Gemenii!

– Barca peste bord! – strigă Nissen către doi membri ai echipajului, care se grăbiră să lase barca, cu încărcătura ei grea, pe apa agitată.

– Şi acum, Leibbrandt, e rîndul tău! Dă-i drumul!

Boxerul îşi trecu un picior peste bastingaj și-şi dădu drumul cu atîta forţă în barcă încît fu pe punctul de a o răsturna. Cîteva clipe, mica ambarcaţiune se clătină şi se zvîrcoli sub greutatea fostului campion de box, apoi Leibbrandt începu să vîslească cu furie. Două minute mai tîrziu, dispărea în ceaţă.

număr de afrikaneri care lucrau la Iscor, imensa uzină a Companiei sud-africane a fierului şi oţelului, situată la cîţiva kilometri de Pretoria. Aceşti oameni depuseseră şi pecetluiseră cu toţii jurămîntul de sînge. Cu ajutorul unora dintre ei, fu organizat un raid asupra uzinei, în noaptea de 18 iulie, o bandă de afrikaneri fanatici, comandaţi de Karel Theron, se in­troduse în uzină; după ce răniră pe cei doi paznici, sparseră uşa magaziei de explozivi și sustraseră cinci lăzi mari cu dinamită, o mie șase sute de detonatori electrici şi sute de detonatori de alte tipuri.

Retrăgîndu-se cu prada, spărgătorii luară şi puşca, baioneta şi cartu­şele unuia dintre paznici. Acum „Rebelii naţional-socialişti“ erau bine echipaţi în vederea campaniei lor de sabotaj.

Vestea înapoierii lui Leibbrandt în Africa de Sud se răspîndise în toată ţara, de la Capetown pînă la Limpopo, și poliţia primi ordin să-l găsească şi să-l aresteze. Acesta însă continua să călătorească în toate direcţiile – Pretoria fiind păstrată ca bază – tipărind manifeste, organi­ zînd noi operaţii, într-un cuvînt comportîndu-se aidoma altui führer în anii premergători lui 1933. În acest timp Leibbrandt nu reuşise să intre în contact cu patronii săi berlinezi, şi se preocupa stăruitor de găsirea unui operator radio convenabil. De nenumărate ori, cei doi operatori pe care îi convinsese să se alăture mişcării încercară, de pe vîrful muntelui Waterberg şi Zoutpansberg, să intre în contact cu Berlinul, dar legătura radio n-a fost niciodată stabilită. Începînd din anul 1941, Abwehr-ul îl considera pe Leibbrandt definitiv pierdut, iar Lahousen nota în jurnalul său de război că avusese o convorbire cu Ribbentrop în vederea trimiterii altor organizatori de sabotaje în Africa de Sud. A doua dificultate întîmpinată de Leibrandt era o problemă bănească. Rezerva sa de lire sud-africane se epuizase, astfel încît fu obligat să recurgă la cei douăzeci de mii de dolari pe care-i adusese cu el. Dar, ca şi multe alte teritorii din zona lirei sterline, Africa de Sud exercita un control sever asupra circulaţiei dolarilor.

Micul Hitler al Africii

Trei poliţişti îngăduitori (1)

O barcă porneşte în ceaþă (1)

Leibbrandt se puse fără întîrzîere pe treabă pentru a Către sfîrşitul lunii august, poliţia sud-africană extinde şi reorganiza partidul nazist „Rebelii naţional- ajunse la certitudinea că Leibbrandt avea o ascunzătoare socialişti“, al cărui Führer recunoscut era. În decurs în munţi, la nord de Pretoria şi începu pregătirile pentru de cîteva săptămîni, îşi adună în jurul său un grup urmărirea lui. Dar Leibbrandt avea numeroşi simpatizanţi pestriţ de afrikaneri antibritanici fanatici, haimanale în rîndurile poliţiei; într-o bună zi, în coliba indigenă de din Johannesburg și coloniști germani nostalgici, care pe domeniul familiei Van der Walt, unde locuia, primi tindeau să creeze un al III-lea Reich în Africa de Sud. o carte poştală anonimă avertizîndu-l asupra iminenței Apoi Leibbrandt plecă în unei operaţii poliţieneşti. Fără capitala ţării, Pretoria, pe care să stea pe gînduri, Leibbrandt, o cunoştea foarte bine, pentru Theron şi unul din fraţii Van că își făcuse studiile acolo şi der Walt se retraseră într-o altă avea mulţi prieteni printre colibă, cocoţată pe povîrnișul naţionaliştii extremişti ai muntelui Zoutpansberg. La coloniei germane. Curînd 11 septembrie, unul dintre recrută noi adepţi, între membrii familiei Van der Walt alţii pe fraţii Van der Walt. veni în ascunzătoare pentru Și cum nu putea să umble a-i avertiza pe Leibbrandt că ţanţoş pe străzile Pretoriei, în trei oameni – fără îndoială văzul tuturor Leibbrandt se poliţişti, deşi erau îmbrăcaţi retrase împreună cu „statul în haine civile – tocmai său major“ la ferma familiei sosiseră la postul local de Van der Walt. În apropierea poliţie. Cei trei inşi, veniţi cu lanţului munţilor Waterberg, o maşină purtînd numărul de la nord-vest de Pretoria. De înmatriculare dimr-un alt stat, la această bază, cei mai fer­ erau înarmaţi cu puşti şi purtau venţi partizani ai „Rebelilor încălţăminte de munte. Nu naţional-socialişti“ dădură încăpea nici o îndoială că se prima lovitură. aflau în căutarea proscrisului.

Printre noii membri ai – Țineți-vă armele la înde­mînă, băieţi – îi sfătui mişcării naziste sud-afri­ Robey Leibrandt și cele două fiice Leibbrandt. cane se găsea un anumit

Toată noaptea, el şi oamenii lui făcură de gardă cu schimbul. Dimineaţa, cînd soarele se ridică deasupra povîrnişurilor răsăritene ale muntelui Zoutpansberg, putură, în sfîrşit, să-i vadă pe cei trei oameni cum încep urcuşul. Curînd, aceştia ajunseră la vreo patruzeci de metri de „führerul“ sud-african. Şeful patrulei de poliţişti se prefăcu că-l descoperă pe Leibbrandt din întîmplare: – Ce faceţi aici? – strigă către ei.

Cei trei poliţişti îşi ascunseră puştile prin mărăciniş, pentru ca Leibbrandt să nu observe că erau înarmaţi.

– Vedeţi bine ce facem! – răcni Leibbrandt Ne-am petrecut noaptea aici şi acum tocmai voiam să luăm micul dejun.

– M-aș mira! – strigă şeful patrulei, în timp ce cei trei poliţişti îşi îndreptau armele asupra fugarilor. Ai să faci bine să ne urmezi, frumuşel, Robey. Trebuie să te arestăm.

Exact în clipa în care poliţiştii îşi ridicaseră puştile, Leibbrandt își scosese fulgerător Mauserul din buzunar, în timp ce Theron şi Van der Walt îi ameninţau cu carabinele. Situaţia era fără ieşire.

Poliţiştii erau prea puţin dornici ca, deschizînd focul, să atragă riposta adversarilor. Cele două grupuri rămaseră nemişcate, faţă în faţă, iar Leibbrandt se apucă să-i copleşească pe poliţişti cu ironii: – Hai, daţi-i drumul! – urlă el. Vă e frică să trageţi?

Poate că Smuts v-a cerut să mă aduceţi viu? Dacă trageţi un singur foc, nici unul dintre voi n-o să rămînă în viaţă ca să poată povesti ce s-a întîmplat.

Leibbrandt înţelesese că cei trei erau afrikaneri, ca şi el. Situaţia devenea din ce în ce mai absurdă şi de aceea se făcu ceva mai împăciuitor: – Nu faceţi pe nebunii, băieţi! – mai strigă el. Eu n-am nimic cu voi. Duceţi-vă acasă şi spuneţi-i din partea mea lui Jan Smuts că n-o să mă prindă niciodată viu.

– Poţi să vorbeşti cum vrei, Robey – răspunse şeful patrulei. Dar pentru noi nu e simplu deloc. Trebuie neapărat să ne prefacem că ne-am bătut. Uite, dă-ne o puşcă de a ta; o să putem spune că aţi reuşit să spălaţi putina în timpul încăierării; vă promit să vă lăsăm în pace.

– Ok, răspunse Leibbrandt, izbucnind în rîs. Ce nu facem noi ca să vă fim pe plac! Hai, Karel, aruncă-le puşca ta. Şeful postului înaintă, ridică puşca lui Theron şi făcînd semne de rămas bun, cei trei oameni coborîră muntele... pentru a duce vestea că Leibbrandt scăpase.

Dar această primă „tentativă serioasă“ a poliţiei din Transvaal de a-l captura pe Leibbrandt se încheie cu o farsă. Manşetele ziarelor erau tot mai senzaţionale: Leibbrandt, micul Hitler al Africii de Sud, continuă să fie liber; Robey înfruntă întreaga poliţie a ţării; Cea mai mare urmărire din istoria ţării s-a încheiat cu praful de pe tobă; Încă nici o urmă a lui Robey.

Forţele oficiale ale legii şi ordinii erau sfidate pe faţă şi la ,,Libertas“ (vila albă a primului ministru, situată pe un deal care domină Pretoria) avură loc scene furtunoase între Smuts şi şefii poliţiei din Africa de Sud. La Berlin, unde poznele lui Leibbrandt fuseseră, în sfîrșit, raportate în amănunţime de agenţii săi, Lahousen nota în jurnalul său: „Agentul Kempf (Leibbrandt) a ajuns să desfăşoare o activitate cu totul excepţională. El adăugă că Leibbrandt părea să-şi fi format, din terorişti şi extremişti notorii, o adevărată bandă înzestrată pentru sabotaje care se săvîrşeau ziua în amiaza mare. Dacă Lahousen era surprins, Ribbentrop nu era cîtuşi de puţin mulţumit. (va urma) „Magazin istoric”

4

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

S-a văzut capra urcată-n copac

În copilărie, mama ne-a cumpărat o ieduță tare frumoasă, drăgălașă, sprintenă, cu ochii parșiv de jucăuși, mai ales cînd simțea vreun pui de țap în preajmă... Era o ieduță cum nu mai văzuserăm pînă atunci... De fapt, nici nu am fi avut cum, pentru că nu mai avusesem vreo capră în ograda noastră. Mama, cu o credință aleasă față de Dumnezeu, a considerat că dacă cumpără o căpriță, cu laptele de la ea ne va mai potoli foamea, măcar pe timpul verii, cît era bună de muls... De cum a adus-o în ogradă, ni se luminase viața, văzînd-o cît de liniștită stătea în șopron, pe un covoraș de paie pe care zilnic i-l schimbam... Tuturor ne era drag de ea, o priveam cu bucurie și ea, la rîndu-i, nu știa ce să mai facă să ne răsplătească dragostea. În timp ce ne jucam cu ea, zburda și alerga în jurul nostru de parcă ar fi fost un copil de seama noastră...

Dar, odată cu trecerea vremii, ușor, ușor începuseră să-i dea cornițele și, de la o zi la alta, coarnele-i tot creșteau, iar comportamentul ei se schimbase. La un moment dat, devenise stăpînul casei. În afara faptului că tot timpul behăia și lovea cu copitele și cu coarnele, începuse să se cațăre peste tot prin ogradă, pînă cînd s-a văzut urcată în copac, iar acel copac, știind cu cine are de-a face, mai ales că începuse să-i roadă mugurii, se prăvăli la pămînt, cu tot cu ea. Dar nu i-a fost învățătură de minte... Ba mai mult, după ce s-a dezmeticit din căzătură și a văzut că, pe ici pe colo, are cîte-o zgîrietură, o luă de la început cu aceleași metehne, ca și cum nimic nu i s-ar fi întîmplat...

Biblioteca Naţională

Restitutio in integrum

Patriarhia de astăzi, altădată Mitropolia UngroVlahiei, cu titlul de fantezie suplimentar, de locțiitoare a Capadociei, avea, și-l mai păstrează, un paraclis.

Cititorul, puțin informat în cele duhovnicești, va putea să știe că un paraclis ori o capelă e o biserică mică, și că la Patriarhie el e pitit într-un colț al reședinței Primatului, într-un balcon.

Pe vremea ierarhului Iosif Gheorghian, un copi­ landru de vreo optzeci de ani, călugăr de baștină veche, minuscul la trup ca o păpușă, macerat în post și rugăciune, ascet și fecior pînă la moarte, și uscat ca niște moaște, în paraclisul, cu o singură strană, pentru înfățișarea izolată a Mitropolitului ochi în ochi cu Dumnezeu, în păretele din stînga, spoit cu sfinți de rescă aproape stinsă, era o firidă cu lacăt și geam de cristal.

O descuia și o încuia Iclisiarhul, mai marele, după titular și vicar, peste monahii mînăstirii. Preacuviosul Arhimandrit Valerian Chiriță, mortificat prin presă­ rarea cearșafului cu camfor și, pentru reducerea mirosului de farmacie, uns pe nud cu ulei de rigan și stropit în dulamă și camilafcă cu apă de Colonia adevărată. Pentru tămăduirea marilor lui reumatisme, părintele stareț trăgea pe nasu-i monumental tabac și era frecat pe șale cu zeamă de ouă de furnici, topite-n spirt.

Într-o zi, cînd noi eram plecați după treburi, s-a urcat pe prispa casei și lovi cu copitele și cu coarnele în ușă pînă o sfărîmă. A intrat în casă și... s-a culcat în pat. Și iată cum, dintr-odată, căprița pe care mama o adusese cu gîndul să ne îmbunătățească și nouă traiul, nu mai era animăluțul acela jucăuș. Devenise o capră în adevăratul sens al cuvîntului, cu năravuri neașteptate. Din clipa cînd am dus-o la stînă, schimbase, rînd pe rînd, toți țapii de-acolo, vreo cinci-șase, și iezii pe care îi fătase după aceea erau lăsați de izbeliște, flămînzi, fără să le dea să sugă și fără să stea în preajma lor, să se joace cu ei...

După un timp, veni acasă cu un țap pe care îl găsise la marginea crîngului, izgonit din șopron de surata lui...

Un țap liniștit, frumos și harnic, inteligent și grijuliu, dar capra se sătură repede de el și-l dădu pe drum afară din șopronul său, în plină iarnă, fără măcar o mînă de strînsură... Și plecase bietul țap, aiurea, în toată lumea, fără ca nimeni să mai știe ceva de el. Se întrebau rudele țapului, vecinii lui, pe unde-o fi sărmanul de el, ce-o mînca, că-l știau bicisnic și fără ajutor, dar întrebau așa, doar pentru bîrfă, nu să-i sară în ajutor cumva și s-o ia la rost pe capra imorală, pentru că le-a făcut de rîs întreg neamul căpresc... Iar capra, deși bătrînă acum, era mîndră de ea, umbla tot timpul cu coarnele date cu ruj, dar spre ceafă începuse a cheli... Rămasă de-acum în șopronul ei, se gîndea probabil la vreun țap, sau poate la vreo turmă, închipuindu-și că are în jurul ei doar țapi voinici, care se iau la trîntă pînă ce sar scîntei, lovinduse cu coarnele sub burtă... Dar, după un timp, căprița se trezi singură... Și nici măcar un ied, din cîți a avut, nu voia să stea pe lîngă ea și nici să știe de soarta ei...

Cu toate astea, deși gîrbovită de ani, cînd ieșea pe uliță, coada o ținea tot ridicată... Într-o zi, se duse la marginea

pădurii, gîndindu-se că poate o să întîlnească vreun țap în putere, pe care să-l ademenească și, cu lingușeli, să-l ia la ea acasă, s-o mai încălzească... Și cum stătea așa îngîndurată, țîșnind de după un copac, un lup înfometat se repezi la ea, o-nșfăcă de spate și-o tăvăli prin iarbă și noroi, făcînd-o una cu pămîntul.

Toate acestea i s-au întîmplat nu pentru că n-ar fi fost isteață, dimpotrivă, dar avea damblaua ei la țapi, c-așa văzuse la o mătușă din neamul ei căpresc... Pe dealuri, pe la stîne, printre caprele care-și văd de rostul lor în bătătură, încă se mai vorbește despre capra poznașă.

Toate spun că asemenea surate nu au ce căuta cu ele la păscut în codru, și nici la vreo șezătoare, că le face neamul de rîs, și-apoi nu-s exemple bune de urmat pentru întreaga turmă.

MORALA: Ai grijă ce faci în tinerețe, că vine scadența la bătrînețe.

ION MACHIDON, directorul Revistei „ Amurg sentimental”

În cleștarul firidei din paraclis strălucea o mitră de aur, mai lată-n betelia frunții decît orice altă mitră și tiară, și înaltă aproape papistășește. Jur împrejur, cîteva rînduri de mari mărgăritare făceau din vechiul giuvaer o podoabă de negrăită scumpete și frumusețe. Era mitra mitropolitului Grigore, un Vlădică viu pe vremurile de foarte de demult. Înalt Prea Sfințitul Iosif se încununa cu ea la slujba sărbătorilor împărătești, un scurt minut din liturghie.

Am avut-o în mîini tiara și eu, diaconii ridicînd-o de pe sfînta Masă și așezîndu-i-o cu delicatețe pe cap fragilului Mitropolit care, arătîndu-se firav și puțintel în ușa catapetesmei, cădea repede pe jilțul din altar, copleșit de greutatea stupului licăritor de aur. Patru diaconi se repezeau să i-o ridice de pe sprîncenele stufoase și o așezau lin, iarăși, pe ripida ei.

Mitra lui Grigore, masivă, construită decorativ în filigran, căptușită cu mătase trandafirie, se turtea ca un lucru de gumă și putea să fie făcută gogoloi, fără să se rupă din ghirlandele țesute de argintari, niciuna. O ridicai de pe altar ca un mușuroi și, împinsă pe dinlăuntru cu pumnul, splendida căciulă se făcea, în forma ei voluminoasă, la loc. După slujbă, imperiala podoabă, dusă ceremonios de către veștmîntari, din biserica mare în paraclis, era intercalată, cu metaniile cuvenite, în firidă, parcă mi-aduc aminte, îmbrăcată în puf de mătase.

A stat 40 de ani tiara, păstrată în fundurile depărtate ale Rusiei, și ferită de războaie, trimisă peste Prut de un guvern românesc, dimpreună cu toate avuțiile gingașe ale țării. Au murit toți prelații cîți au ținut-o iconografic pe creștet cîte un moment. Au murit milioane și milioane de oameni în războaiele purtate împotriva Rusiei. Tiara, încredințată Împărăției ortodoxe, o restituie intactă datinelor românești Republica Sovietică Socialistă... Șoapta trecutului îmi mai amintește de odăjdiile de acum trei sute de ani de diacon, de preot și arhiereu, ale păstoriei poetului și psaltului Dosoftei, Tălmaciul la cîrja Mitropoliei moldovene, al cîntecelor pe șapte corzi ale lui David: La apa Vavilonului, acolo șezum și plînsem.

Odăjdiile de catifea neagră-verzuie, înflorite de cusăturile maicelor și domnițelor, plăpînde

ca niște garoafe, omofoare, epitrahile, zvite, stihare adăugau la simțămîntul tainelor sacre o adiere de feciorie suspinată. Îmi simt, la încheietura mîinilor, și azi strîngerea rucavițelor înseilate cu ametist. Ele se vor afla în cuferele cetluite, trecute din Moscovia în România.

Zisa Cloșca zisă cu Pui, Tezaurul Got, găsit în Munții Buzăului, îngropată poate de un rege, probabil urmărit de hoarde și săgeți, și fugar, și care nu s-a mai întors, vine acasă și ea... Am văzut-o în copilărie, la fostul Muzeu din fosta Universitate, cînd edificiul cuprindea în interior și în grădina desființată și vestigiile romane, aduse de la Adamklisi. La o prinsoare, un spărgător dibaci a furat-o prin tavanul sălii, în mijlocul căreia un dulap hexagonal cu fețe, ca un ,,analog” de canonarh, expunea comoara istorică în vitrine oblice, lungi. Se cunoștea tehnica spargerii operate. Sfărîmăturile găurii, făcute prin pod în tavan, fuseseră prinse ca să nu fie lesne descoperită isprava, într-o umbrelă agățată de o bîrnă și deschisă dedesubt. Într-adevăr, a doua zi nu s-a cunoscut nimic, paznicul fumîndu-și luleaua la ușa Universității și conversînd cu celebrul pe atunci ,,piticul de pe bulevard”, un omuleț de șase palme, bătrîior și gras, vînzător de ziare pe treptele clădirii, în care se țineau și ședințele primului Senat...

Treisprezece sute de tablouri românești, 156 de icoane, zeci de mii de monezi din toate vremile, tot felul de odoare, cusături, pietre prețioase, bogății și miracole de mînă de om, de prin veacuri, se întorc la obîrșii și vatră.

Comunicatul Consiliului de Miniștri al Uniunii Sovietice, sobru și lipsit de parada frazelor diplomatice, numește acest grandios gest, cu simplicitate, ,,un act prietenesc”. E a spune infinit de mult prea puțin.

Rusia Sovietică, înapoindu-i țării o parte din mărturia milenarelor ei tradiții și dovezile palpabile ale geniului unui popor, care suferind cumplit a știut să-și poarte durerile și luminile sus – România îi rămîne recunoscătoare adînc.

Nu e numai un act de prietenie cum spune comunicatul, e viața și mîngîierea noastră în darul pe care-l primim, putem zice la superlativ, împărătesc.

TUDOR ARGHEZI (1956)

RM

5

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Tradiția catrenului – factor important în apariția epigramei românești

Numele lui Anton Pann aduce în discuție problema balcanismului. Sînt sau nu sînt românii balcanici? Revista SECOLUL 20 (nr. 7-9/1987) dedică trei numere acestui subiect care ,,stă sub semnul unei ide preconcepute”, puse în lumină de Alexandru Paleologu: ,,Balcanii sînt percepuți ca o zonă insuficient europeană, o Europă de grad secund, dacă nu și mai rău, turcită, amestecată cu tot felul de fermenți levantini, o lume care nu oferă garanții și pe care nu poți conta nici în privința stabilității, nici a angajamentelor. Cam aceasta este gîndirea occidentală (despre byzantinism) și chiar a noastră”.

Din punct de vedere geografic ,,nu sîntem balcanici pentru că ne situăm la nord de Dunăre, dar am avut în istoria noastră, în special în Valahia, permanente și importante influențe balcanice (unele cu efect formativ). În literatură, de exemplu, ele merg pe un lanț care-l precede mult pe Anton Pann” (p. 20) – afirmație nu lipsită de temei, dacă ne gîndim la moda dialogurilor versificate dintre domn și dregători. Iată concluzia lui Alex Paleologu: ,,Noi, românii, ne credem balcanici fără să fim (geografic vorbind) și tot noi ne lepădăm de balcanism, considerîndu-l ghiuleaua de picior care ne trage în jos, nepermițîndu-ne să fim «integrabili» în Europa. E o greșeală foarte mare pe care o săvîrșim cu toții, cel puțin în planul culturii și chiar al civilizației.

Cred că acest fel de a judeca lucrurile este lipsit de răbdare, de luciditate și de o privire întreagă asupra unui fenomen de o mare vechime și cuprindere, atît în ordinea intelectuală și spirituală, cît și în cea a civilizației /.../ Mi se pare curios să se omită că, oricum am lua-o, Socrate, Platon și Aristotel erau balcanici”. Deci, fără să uităm asemănarea dintre noi și celelalte popoare romanice, chiar dintre noi și slavi, trebuie să acceptăm realitatea că ,,spiritul balcanic nu înseamnă neapărat sau numai ortodoxie, nici non-europenism, nici levantinism /.../.

Noi avem în mentalitatea noastră valahă un anumit piper balcanic, o anumită savoare și relativizare a comportamentului din punct de vedere etic (s.n.) care nu este însă dusă pînă la amoralism, ci doar pînă la un fel de cinism. Caragiale era cinic, cinismul fiind la el și o atitudine socratică. Cinismul balcanic e un ferment extraordinar de viu și stimulator în cultura noastră. Din aerul duhului, buna dispoziție și felul de a anestezia, prin relativizare, nenorocirile și catastrofele istorice, spiritul bășcălios și cinic sînt respinse de mulți cu oroare moralizatoare (total improprie în acest caz). După mine, ar trebui să fim lucizi și oameni de gust și să prețuim ceea ce este o reușită sapiențială și artistică. Felul de viață și replica spirituală și voluptoasă dau artei literare și spiritului public o notă inconfundabilă și de mare preț”.

Acest ,,spirit public” și ,,piperul balcanic” sînt factori demni de luat în seamă cînd avem în vedere nașterea epigramei românești. Doar că balcanismul – categorie estetico-morală - ,,ne-a intrat în sînge, în plămada intimă a ființei” – scrie Gh. Grigurcu în studiul ,,Balcanismul ca demon păzitor” (ibid., p. 197).

Dacă sîntem sau nu balcanici, din punct de vedere istoric sau geografic, e încă discutabil, sigur este că spiritul românului a rămas influențat de balcanism.

Nu este exclus ca această componentă caracterizată prin zeflemea, glumă, ambiguitate etc. să fi accelerat evoluția epigramei – apariție mai tîrzie la români în comparație cu celelalte popoare romanice și alte popoare europene, dar și dăinuirea ei pînă în zilele noastre. Este de-a dreptul surprinzătoare bogăția de vocabular, cuprinzînd o mulțime de cuvinte înrudite – unele cu vechime în limba română, alele preluate de la popoarele cu care am venit în contact și mai apropiate de epoca modernă, neologisme, bogăție care exprimă direct sau sugerează zona comicului: rîs, a rîde, voios, veselie, petrecere, bună dispoziție, însuflețire, glumă, șotie, păcăleală, hîtru, bășcălios, mucalit, poznaș, păcăleală, mehenghi, șiret, viclean, ghidușie,

înțepătură, haz, zeflemea, bătaie de joc, batjocură, a lua în derîdere, vervă, ridicol, a persifla, sarcasm, comicărie, umor, a tachina, spiritual, poantă, ironie, calambur, banc, anecdotă etc.

Dotarea cu umor a românului e subliniată și de Nicolae Iorga, accentuînd totodată ,,umorul special” al literaturii culte care, la rîndul ei, are legătură cu spiritul țăranului român: ,,Are un neprețuit element de vioiciune, care lipsește foarte adeseori din celelalte literaturi. Ea nu aleargă după spirit, dar este străbătută toată de un umor special care nu se întîlnește aiurea /.../ Este totodeauna un ușor zîmbet de îndoială chiar și în jurul credinței noastre celei mai puternice. Nu sîntem un popor fanatic și, în loc să atacăm cu violență în adversari, facem o glumă, și gluma aceea adeseori lovește mai departe la țintă și rănește mai adînc decît orice îngrămădire de cuvinte pasionate. Sîntem un popor de mehenghi. I se pare cuiva că spunem una și, de fapt, spunem alta, iar cine nu ne cunoaște nu-și poate da seama întotdeauna de ce am vrut să spunem”. Aceste trăsături unesc, în subteran, literatura cultă cu literatura populară: ,,În marile literaturi occidentale, ce influență a putut să aibă un Corneille, un Racine, un Voltaire asupra poporului de jos francez, asupra țăranului francez? Pe cînd la noi, între cel mai mare cărturar și cel mai umil țăran a fost întotdeauna o legătură așa de veche și așa de sacră, încît nici un fel de pretenție modernă nu izbutește s-o rupă” (N. Iorga, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică. Ed. Minerva, București, 1977, p 186-187). Fiind apropiate de creațiile folclorice, primele versuri din textele scrise sînt, în general, scurte. Subliniem tradiția constantă a dedicațiilor la sistemele țărilor românești, puse în fruntea manuscriselor. Deși sînt ,,dibuituri de început” (Perpessicius), se cade să fie amintite datorită faptului că multe îmbracă forma de catren. De exemplu, stihurile lui Varlaam pentru ,,stema domniei Moldovei”, tipărite în cunoscuta CAZANIE de la 1643, în versuri lungi, au fost reduse și îmbunătățite în altă tipăritură a sa - ,,Șapte taine”, Iași, 1644: Cap de buăr foarte tare Arată puterea celui mare Acesta chip de buăr Mulți au biruit fără număr.

Această formă de poezie de patru versuri este familiară românului. Apare și la scriitorii din perioada premodernă a literaturii române. Ion Prale (1769-1847), cel născut dincolo de Prut, cu întinsă activitate desfășuraă la Iași, desemnat de Gr. Alexandrescu în Satiră. Duhului meu ca ,,rău versificator”, ne-a lăsat totuși primul epitaf demn de remarcat și astăzi, citat de Al. Piru în Literatura română premodernă, EPL, 1964, p. 327: Toată grija mi-am luat Și de lume am scăpat Eu de dînsa, ea de mine Și să ne fie de bine. Și de la Iancu Văcărescu (1792-1863) ne-a rămas un catren cu valoare epigramatică:

Fizionomie Căutătura-ți vrea război, Zîmbire-ți cere pace; Și să mă lupt cu tine voi, Și să mă bat îmi place!

Catrenul este tot mai des întîlnit în literatura satirică și umoristică. De la Alexandru Hrisoverghi (18111837) moștenim epigrama:

D-lui Toți îți par că-s nătărăi, Dar nu-i lucru de mirare Căci galbene îi par toate Celui ce-are gălbinare.

Fabulistul Al. Donici (1806-1866) a scris unu dintre primele epitafuri din literatura noastră, adresat unui doctor: Sub piatra asta zace Un doctor învățat Cu moartea lui de moarte Pre mulți el a scăpat.

Cam în același timp, Anton Pann (1796-1854) a așternut pe hîrtie EPITAFUL UNEI MUIERI (de către bărbatul ei): Aici zace nevastă-mea Din bună norocire, Zace atît pentru a mea Cît și a ei liniștire.

Nu este exclus ca acest epitaf să fi fost o adaptare după varianta franceză din Sec. XV atribuită tatălui lui Clément Marot (specialiștii susțin că franceza nu-i era străină lui Pann): Ci-gît ma femme, oh, qu’il est bien/ Pour son bonheur et pour le mien. (Aici zace nevasta mea, o, cît de bine/ pentru fericirea ei și pentru a mea.) Deschidem paranteza, revenind la ideea ,,balcanismului”: se cuvine să subliniem faptul că inflluența Peninsulei Balcanice n-a însemnat, pentru români, doar asimilarea balcanismului, în sensul de mai sus, ci și o influență prin care, pe cale ocolită, ne vine cultura din Apus, cu mult înainte de Pacea de la Adrianopol. Acest fenomen prezintă o importanță deosebită pentru apariția epigramei românești: creațiile folclorice, multiplele ,,specii” de versificări și asimilări culturale venite din Balcani vor constitui fondul, terenul fertil, germenii primitori ai influenței literaturilor occidentale, în special a celei franceze. Odată cu apariția presei de umor – prima publicație de acest fel fiind ȚÎNȚARUL – revistă scoasă de N.T. Orășanu (18331890) imediat după Unirea Principatelor, la 28 februarie 1859 – catrenul umoristic este tot mai frecvent în revistele de profil, dar și în alte reviste literare. El conturează o specie nouă în literatura română – EPIGRAMA – care asimilează spiritul european și forma cizelată. Multe reviste despart, în subtitlu, satira de umor, considerînd că satira nu poate fi decît politică, dar și umorul, și satira au obiective și mijloace comune. În NICHIPERCEA, PEPELEA, SATYRUL, SARSAILĂ, GHIMPELE, PERDAFUL, BOBÎRNACUL, GHIȚĂ BERBECUL, dar mai ales în MOFTUL ROMÂN și MOȘ TEACĂ, se poate urmări cizelarea continuă a catrenului umoristic și satiric. Catrenele apărute în primele reviste umoristice au mai curînd o tentă mobilizatoare. Timid, își face loc umorul și, sub influența filonului folcloric, acesta devine mai viguros. Iată un catren din foaia glumeață UMORISTUL, Pesta, 1/13 oct. 1865, p. 139, care poartă specificația ,,Literalimente după Shakespeare”:

La autorii unui ,,decalog” Ați făcut o însoțime Ca noaptea cu-ntunecime; Deci a voastră scornitură E o neagră pocitură. În fruntea articolului Democrația domnitoare (An IV, nr. 14, 10/22 mai 1866, p. 62) e pus, ca motto, următorul catren: Se spunea care-a văzut Ori astăzi, ori în trecut Turta-i făcută cu sare, Democratul cu parale.

Presa de umor asimilează toate influențele, e totdeauna în fruntea curentului care aduce noul și creează contextul cultural propice apariției epigramei, spiritul propriu acestei specii literare, specificul literar, cu mijloacele artistice care-i vor fi proprii: jocul de cuvinte, ironia, persiflarea, atacul direct și contraatacul care premerg duelul epigramatic. Evoluția epigramei românești este, de fapt, evoluția catrenului ca formă și încărcare spirituală, proces care-i conturează legile de structură ce o definesc ca atare.

Dr. ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

Atitudini  Polemici  Atitudini „Părinții noștri s-au străduit să ne ofere tot ce ne-am dorit, fără să ne transforme, însă, în niște copii răsfățați” – interviu cu redactorul-șef al Revistei „România Mare”, Lidia Vadim Tudor –

La invitația publicației online „Știrile Transilvaniei”, Lidia Vadim Tudor, redactor-șef al Revistei „România Mare” a acordat un interviu inedit, pe care vă invităm să îl citiți în continuare. Mulțumim jurnaliștilor din toată țara pentru interesul acordat.

Ioan Vasiu: Bună ziua! Cum te simți ca fiică a regretatului poet și jurnalist Corneliu Vadim Tudor, de la moartea căruia se vor împlini 9 ani în toamna acestui an?

Lidia Vadim Tudor: Pentru mine este o mîndrie! Tata a fost o personalitate extrem de contro­ versată a societății post-decembriste, dar, cu toate acestea, niciodată, după plecarea lui dintre noi, nu am primit nici măcar o reacție negativă din partea oamenilor care mă recunosc pe stradă. Din contră, foarte mulți îl regretă și chiar mulți dintre cei care îl contestau acum realizează adevărul spuselor lui. Sper să reușesc să îl fac și eu mîndru!

I.V.: Știu că te străduiești să duci mai departe revista „România Mare”, fondată de tatăl tău.

Cum reușești?

L.V.T.: Revista „România Mare” a fost proiectul de suflet al tatălui meu, cel de-al treilea copil, pe lîngă mine și sora mea, dacă aș putea spune asta. Este greu, mai ales că presa scrisă nu își mai găsește locul în această eră în care online-ul este la putere. După ce tata a murit, un „fir nevăzut” m-a ghidat, m-a învățat și m-a format în a continua munca începută de el. Revista se susține singură din punct de vedere financiar.

I.V.: Vorbește-mi puțin despre această revistă, te rog.

L.V.T.: Revista „România Mare” apare neîntrerupt, de 33 de ani, în fiecare săptămînă, în zilele de marți. Este distribuită atît prin Poșta Română (prin abonamente), cît și la punctele de difuzare a presei (chioșcuri, rețeaua XPress). Dacă înainte de moartea tatălui meu revista avea un conținut exclusiv politic, fiind o „portavoce” a celor care se considerau nedreptățiți de sistem, astăzi revista are un conținut divers: politică internă și externă, analize, cultură, istorie, poezie, opinii, reportaje.

I.V.: Care sînt colaboratorii revistei „România Mare” din anii cînd trăia tatăl tău și care v-au rămas alături?

L.V.T.: Cel mai vechi colaborator este domnul Paul Suditu, care scrie, de peste 30 de ani, articole de analiză, opinie, cultură. De asemenea, ne bucurăm să îi avem printre colaboratori pe doamna Liliana Tetelea, doamna Elis Râpeanu, domnul Ion Machidon (președintele cenaclului „Amurg sentimental”), domnul Geo Ciolcan, extrem de apreciat de cititori pentru reportajele, interviurile și analizele acide pe care le realizează. În ultimii ani, ne bucurăm de colaborarea cu domnul Valentin Turigioiu, editorialistul „Tribunul” (suplimentul revistei), dar și cu domnul Nicu Marius Marin (editorialist al revistei).

I.V.: Menționează cel puțin trei lucruri pe care le păstrezi de la Corneliu Vadim Tudor și la care ții cel mai mult.

L.V.T: Din punct de vedere material, păstrez toate lucrurile lui personale, carnetele cu notițe, Biblia cu însemnări, Noul Testament pe care îl ținea mereu la piept, ceasul, stiloul lui, ochelarii, cărți…

Din cugetãrile lui Seneca Cercetează-i pe oameni, unul cîte unul, judecă-i pe toți laolaltă: fiecare trăiește privind către ziua de mîine. Întrebi ce e rău în asta? Un rău fără capăt.

Nu trăiesc, ci sînt în așteptarea vieții: amînă totul.    Suferă mai mult decît trebuie cel care suferă mai înainte de a avea de suferit. Nu există nimic altceva mai jalnic și mai prostesc decît să te temi bunul-plac al sorții, de parcă ar urma să împlinească înainte de a fi cazul: este o sminteală să o iei tot ce poate să împlinească. înaintea propriilor tale necazuri.       Ținta noastră de căpătîi trebuie să fie să spunem Toți mor în ziua hotărîtă de soartă. Nu pierzi ce simțim și să simțim ce spunem; viața și vorbele nimic din timpul ce ți-a fost menit; ce lași în urmă se cuvine să fie în armonie. nu este al tău.       Este fericit omul care nu cunoaște un bine mai Este întru totul același lucru: în trecut nu erai, mare decît acela pe care și-l poate oferi singur. Fericit în viitor nu vei fi; viitorul și trecutul nu ne aparțin. este omul care se ține departe atît de dorință, cît și de teamă, prin darul rațiunii. Fericit este cel împăcat cu    condiția sa și cel care iubește ceea ce are.

O durere aflată la intensitatea sa maximă nu    durează mult; nimeni nu poate îndura intens și îndelungat. Natura, care ne iubește atît de mult, Concentrează-ți privirea asupra numai ne-a rînduit în așa fel încît durerea să fie ori adevăratului bun și bucură-te de ce este al tău. Dar suportabilă, ori de scurtă durată. ce înseamnă ,,al tău”? Tu însuți și partea cea mai bună din tine.       Cu cît ești mai curajos, cu atît ești mai fericit!

Nu da îndărăt dinaintea întîmplărilor potrivnice, nu Două sînt elementele care dau o uriașă forță te încrede în cele prielnice, ține-ți dinaintea ochilor spiritului: credința în adevăr și încrederea în sine.

RM

I.V.: Care sînt cele mai frumoase amintiri din perioada copilăriei tale, petrecute lîngă părinții tăi?

L.V.T: Am avut o copilărie minunată, părinții noștri s-au străduit să ne ofere tot ce ne-am dorit, fără să ne transforme, însă, în niște copii răsfățați. Cele mai frumoase amintiri rămîn cele din copilărie, în care îi aveam pe toți aproape, iernile la Poiana Brașov sau verile la mare, dar și călătoriile în străinătate.

I.V.: Aș vrea să încheiem acest scurt dialog cu o poezie semnată de tatăl tău, sau, dacă scrii și tu versuri, atunci te rog să reproduci una dintre poeziile tale.

L.V.T.: Deoarece eu nu am moștenit acest talent, vă reproduc una dintre poeziile mele preferate, scrise de tatăl meu: „Rugăciune”.

Doamne, dacă nu-i prea greu Pune ordine în haos Şi învaţă neamul meu Să se roage în pronaos Doamne, dacă mă iubeşti Ia vrăjmaşii de pe mine Ştii Tu cum să-i pedepseşti Să-i faci lumii de ruşine Doamne, dă-le la săraci Pîine, pace, bucurie Ouă roşii, vin, colaci, Bani de şcoală şi chirie Doamne, vindecă-i, de poţi Pe bolnavii din spitale Ocroteşte-i Tu, pe toţi, Cu suflarea gurii Tale Doamne, mergi şi la azil Unde plîng în pumni bătrînii Naufragiul lor umil Rupe cumpăna fîntînii Doamne, sfinte vietăţi Fără milă sînt jertfite Curge sînge prin cetăţi Îngerii Tu Ţi-i trimite”.

Interviu consemnat de Ioan Vasiu (UZPR)

SĂMÎNȚA BUNĂ

Zeul hindus Krishna

Motto: „O, adevărat și cu totul demn de primit este cuvîntul acesta: «Christos Isus a venit în lume ca să-i mîntuiască pe cei păcătoși»“ – 1 Timotei 1.15 Gupta s-a născut într-o familie hindusă. În magazinul tatălui său citea zilnic cu voce tare din „Bhagavad Gita”, o carte religioasă foarte cunoscută în India. Din cele citite, Gupta a fost fascinat mai ales de zeul hindus Krishna, pe care îl venera. Într-o dimineață a fost însă tulburat de cîteva cuvinte din capitolul al patrulea, unde scria: „Krishna a venit să-l salveze pe cel neprihănit și să-l condamne pe cel păcătos“. Cînd a întrebat mai multe persoane, toate i-au confirmat același lucru, că fraza trebuie înțeleasă exact așa cum este scrisă. Atunci Gupta a închis cu disperare cartea.

Soarta lui părea pecetluită. Krishna a fost cel mai binevoitor zeu, care venise să le arate oamenilor calea mîntuirii. Dar Krishna a proclamat condamnarea păcătosului! Iar Gupta era un păcătos! Așadar, nu mai exista mîntuire pentru el!

După cîtva timp, Gupta a auzit un misionar vorbind despre Isus care a venit în lume pentru a-i salva pe păcătoși. Acest lucru l-a făcut să ia aminte și a început să citească Biblia.

Vechile sale convingeri au început să se clatine. Timp de luni de zile, în inima lui s-a dat o bătălie. Dar marile crize sînt adesea rezolvate într-un mod neașteptat de simplu. Într-o zi, citind cu voce tare din Biblie, a dat peste versetul: „Voi fi îndurător față de nedreptățile lor“ (Evrei 8.12). Și-a dat imediat seama că avea de-a face cu un Dumnezeu milostiv, care putea ierta, pentru că Isus Christos a venit și a murit pentru păcătoși. „Mulțumesc, Doamne“, a spus el încet, „mulțumesc“. Neliniștea a dispărut și pacea i-a cuprins toată inima.

RM

7

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

File de istorie Un principe iluminist pe tronul țărilor române – Nicolae Mavrocordat (IV) „Mult priiteşug şi dragoste către Constantin Brâncoveanu“ (2)

Era necesară o politică abilă şi înţeleaptă, de natură să păstreze autonomia şi fiinţa statală a Moldovei, ameninţată atît de suzeranii otomani cît şi de imperiile vecine. Politica externă a voievodului a urmărit, aşadar, evitarea angajării ţării în conflictele izbucnite între diferitele mari puteri din zonă şi păstrarea relaţiilor prieteneşti cu vecinii.

Pe primul plan s-au aflat relaţiile moldo-muntene, preocupare manifestată încă din prima sa domnie în Moldova. Şi trebuie subliniat faptul că relaţiile trainice existente între cele două ţări române extra-carpatice nu au fost cîtuşi de puţin afectate de faptul că la Bucureşti se afla un domn pămîntean, iar la Iaşi unul fanariot.

Unitatea de interese moldo-muntene se situa deasupra acestui aspect particular al istoriei.

La exact o lună după sosirea la Iaşi, adică la 25 februarie 1710, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, primea „veste dă la margine că vine sol de la Moldova, de la Neculae vodă, după obiceiu, anume Chiriţi Hurmuzachi, vameşul cel mare“. Solul era împuternicit să-i prezinte domnului muntean un mesaj de „mult priiteşug şi dragoste dăspre partea domnu-său”. La rîndul său, Brâncoveanu „au gătit şi măria sa sol de au trimis la Neculae Vodă, la Moldova, pă Gheorghe Castriotul“, care a plecat din Bucureşti în martie 1710.

Relaţiile dintre Constantin Brâncoveanu și Nicolae Mavrocordat au rămas la fel de bune şi după reînscăunarea ultimului la Iaşi. Nicolae Vodă i-a trimis lui Brâncoveanu în „semn dă dragoste un ceasornic“, iar Mavrocordat a primit „o păreche de călimări dă argint“. Era, după cum se poate observa, un schimb de mesaje însoţit de cadouri simbol, un ceasornic pentru Brâncoveanu, care preţuia timpul şi-l integra totdeauna în calculele sale diplomatice şi călimări pentru principele cu preocupări cărturăreşti. De altfel, bunele relaţii dintre cei doi principi au fost întărite odată mai mult prin perfectarea unei alianţe matrimoniale, prin călătoria fiicei lui Brâncoveanu, Elena (Ilinca) cu Scarlat Mavrocordat, fratele lui Nicolae vodă. Aspectul cel mai important al colaborării moldo-muntene îl con­ stituiau informările reciproce pe care cei doi domni şi le făceau asupra unor aspecte ale politicii otomanilor, prevenindu-se în legătură cu diferite probleme.

Că era vorba de relaţii obişnuit practicate între ţările române o dovedeşte şi atitudinea lui Nicolae Mavrocordat faţă de Mihai vodă Racoviţă, în vremea în care primul stăpînea în Ţara Românească, iar celălalt în Moldova. În această privinţă, cronicarul Radu Popescu precizează că „după ce au luat domnia Ţării Rumâneşti şi Mihai vodă Racoviţă au mers cu domnia în Moldova (1715-1726), în tot chipul popia domnul ca să aibă prieteşug şi dragoste“. Şi „ca să fie întărită buna vecinătate între domni și cuscrie au făcut cu dînsul, logodind pre fiul măriei sale cu fiica lui Mihai vodă“. Era o logodnă cu caracter precumpănitor politic,

Prinderea lui Nicolae Mavrocordat la Curtea Veche de către armata austriacă, București, 1716, gravură în aramă

ca atîtea altele în evul mediu. Deoarece logodnicul a decedat, pentru garantarea continuităţii relaţiilor po­ litice dintre cele două ţări s-a recurs, atunci, la o nouă înrudire matrimonială „ca să nu să strice prieteşugul între domni“. Aşa „au întărit măria sa cuscria înnoind logodna cu al doilea fiu al măriei sale“. Deosebit de strînse au fost relaţiile moldo-muntene în ultimii ani de domnie ai lui Nicolae Mavrocordat, cînd pe tronul Moldovei se afla Grigore II Ghica. Acesta era nepotul lui Nicolae vodă şi, fiind orfan de tată, fusese crescut în copilărie de Alexandru Mavrocordat Exaporitul.

Pentru respectarea Capitulaţiilor Dacă relaţiile moldo-muntene au cunoscut în întreg intervalul 1711-1730 un mers ascendent, Nicolae Mavrocordat a avut, în schimb, de făcut faţă unor foarte grele probleme politice cu alţi vecini ai ţării – probleme pe care, cu tactul său dobîndit în slujbele diplomatice, a reuşit, în cele mai multe cazuri, să le depăşească.

Pe primul plan s-au aflat numeroasele ocupaţii străine la care au fost supuse unul sau altul dintre principate, în prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat în Moldova, ostenii lui Potocki, voievodul Kievului, s-au încartiruit cu sila în partea de nord a ţării, îndeosebi în ţinutul Cîrligăturii. Văzînd că nu-i mai poate scoate în nici un fel din ţară şi că otomanii (cu care Potocki era aliat) nu intervin energic, Nicolae Vodă a dat dezlegare tîrgoveţilor şi sătenilor ca, în cazul unor excese ale oștenilor poloni, să-i atace cu ciomege pe răufăcători. În a doua domnie din Moldova, ţara a avut mai întîi de suportat ocupaţia turco-tătară, apoi oştenii suedezi, încartiruiţi în raiaua Tighina, care îşi extinseseră aria de aprovizionare (mai mult forţată) pînă spre centrul Moldovei. Nicolae Vodă a protestat pe lîngă Poartă, în baza obligaţiilor mai vechi ale acesteia ca putere suzerană, obţinînd, în cele din urmă, temperarea acţiunilor suedeze. Nici prima domnie din Ţara Românească nu a fost scutită de distrugerile ocupaţiilor străine, începîndu-se un nou război austro-turc (17161718), ţara a fost invadată de cătanele împărăteşti, care au ocupat şi Bucureştii, pe care l-au supus unui jaf cumplit. Însuşi domnitorul a fost luat prizonier şi dus la Sibiu, unde a stat pe toată perioada ostilităţilor.

Desigur că în acest context politic deosebit de agitat, preocuparea de căpetenie a domnului a fost menţinerea păcii şi garantarea integrităţii teritoriale a ţării. În acest sens, în dese rînduri Nicolae Mavrocordat s-a adresat Porţii, invocînd „multe socotele asupra acestei trebi, cum că aceasta este împotriva puncturilor păcei ce s-au legat la Karloviţă între împărăţie (otomană) şi între alte împărăţii şi craii creştineşti... ca să nu ia din pâmîntul Moldovei nici odinioară“ – aluzie la vechile Capitulaţii, pe care domnitorul fanariot „le ştia de la răposatul Exaporitul, părintele său“. Invocînd aceste argumente, Nicolae Mavrocordat considera că este de datoria Porţii „să nu strice... adeverinţele (Capitulaţiile) ce au dat acei trecuţi împăraţi raelilor şi celor ce li s-au supus şi să nu-i scoată (pe români) din obiceele lor“. În baza vechilor capitulaţii, domnul a protestat împotriva transformării în raia a cetăţii Soroca izbutind să împiedice intenţia otomanilor.

S-a ridicat, de asemenea, împotriva habsburgilor, care construiseră „o palanca (fortificaţie) la Dorna, pe Bistriţa“, ameninţînd că „va strica“ acea palanca, deoarece era „pe locul ţerei“, determinînd, în cele din urmă, comandamentul militar austriac să „răsipească palanca şi alte case ce mai făcuse nemţii acolo“.

Semnificativ pentru abilitatea pe care domnul o dovedea în rezolvarea diverselor treburi este şi următorul episod petrecut la începutul celei de-a doua domnii din Moldova: Stanislav Leszczynski, fost rege al Poloniei, încerca să stabilească noi alianţe în vederea realegerii sale de către magnaţi; în acest scop, pentru a ajunge la

Piatra de mormînt a domnitorului Nicolae Mavrocordat hanul tătar, s-a travestit în colonel suedez, încercînd să pătrundă – neştiut de partidele rivale din Polonia – pînă în Crimeea. Prevenit de această tentativă, Nicolae Mavrocordat l-a arestat, şi, în miez de noapte, l-a transportat de la Bacău la mînăstirea Galata, unde l-a interogat. Abia după trei zile, văzînd că nu izbuteşte să scape, Stanislav şi-a dezvăluit adevărata identitate, destăinuire la care, cu fineţe, domnul i-a replicat că ştia de la început acest lucru, deoarece pe vremuri îl cunoscuse pe tatăl lui Stanislav, Rafael Leszczynski, care fusese în solie la Poartă. După care i-a înlesnit drumul spre hanul Ghirai.

Cu tact diplomatic, Nicolae Mavrocordat s-a ridicat, uneori, chiar şi împotriva abuzurilor săvîrsite de otomani. Din cuprinsul firmanului emis de Ahmed III la 9-18 iunie 1719, aflăm că domnitorul reacţionase energic împotriva abuzurilor comise de unii dregători turci. Sultanul poruncea cadiilor (judecătorilor otomani): „să înapoiaţi şi să predaţi stăpînilor lor toate avuţiile şi proviziile, precum şi celelalte lucruri... care au fost devastate şi prădate“ şi să elibereze pe „toţi locuitorii... care au fost luaţi în robie“.

Nicolae Mavrocordat a întreţinut relaţii diplomatice şi cu unele state din apusul Europei, în special cu Franţa şi Anglia. În perioada conflictului austro-turc (17161718), de pildă, el se afla în raporturi foarte bune cu reprezentanţii Franţei, la Constantinopol. Dacă, prin forţa împrejurărilor, aceste contacte erau restrînse, în schimb, prin oamenii săi, ca şi prin o serie de persoane din cadrul ambasadelor europene de la Poartă – cum a fost, de pildă, Daniel Fonseca –, Nicolae Mavrocordat se informa asupra tainelor diplomaţiei europene.

Un raport diplomatic din 10 mai 1719 ne furnizează informaţia că domnitorul avea agenţii săi în Polonia, Rusia şi Austria; în acest context, el s-a străduit să păstreze un echilibru în raporturile sale cu Turcia şi Austria, fiind nevoit să guverneze – cum spune N. Iorga – „între închisoarea neamţului şi sabia gealatului din Constantinopol“.

Nicolae Mavrocordat a murit în scaunul domnesc, la vîrsta de 50 ani, în septembrie 1730, într-un moment cînd ciuma stăpînea, din nou, uliţele Bucureştilor. A fost înmormîntat la mînăstirea Văcăreşti (cea mai de seamă realizare arhitectonică a domniei). Pe piatra funerară se află stema unită a celor două ţări şi o inscripţie în care este desemnat drept „cîrmuitor odinioară al Moldovei, apoi al Ţării Româneşti“. În pofida perioadei frămîntate în care a avut loc, această primă guvernare fanariotă în ţările române, acoperind mai bine de 17 ani, a marcat importante realizări, mai cu seamă sub aspect cultural. Ele se datoresc în bună măsură iniţiativei voievodului, descris chiar și de marii noştri istorici – care sesizau aspectele defavorabile ale sistemului fanariot pentru ţările române – ca „o personalitate însămnată, care se deosebeşte mult de sarbedele tipuri ce se strecuraseră în atîtea rînduri în domniile acestor ţări“ (A.D. Xenopol).

Un aspect pe care l-au sesizat în primul rînd contemporanii săi, aşa cum rezultă, de altfel, şi dintr-o însemnare aparţinînd unui anonim şi aflată pe un manuscris, din Secolul XVIII, în care domnitorul este apreciat ca „bunul şi preatnfetefitul stâpînitor“, care „cu mare laudă au împodobit scaunele Dachiei“.

Sfîrșit Conf. univ. dr. MATEI D. VLAD

8

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Cum am salvat tezaurul Muzeului Prado (II) În grajdurile castelului San Fernando (2)

Ataşamentul său faţă de tradiţie se traducea printrun limbaj plin de nuanţe şi printr-o îmbrăcăminte severă şi închisă. Inspira încredere. Fiind un spirit deschis şi avînd convingeri cinstite, ocupaţia germană i-a pus la încercare virtuţile, fără să le îngenuncheze.

Religios fără ostentaţie, era sceptic numai în ceea ce priveşte calităţile de conducere ale bisericii şi ale militarilor, mai ales ale generalilor. Diplomat trup şi suflet, Jacques Fouques Duparc a fost unul dintre ultimii francezi cu titlul de „Ambassadeur de France“. O merita pe deplin.

O convorbire fără concluzie...

Aşa cum am spus, domnii Fouques Duparc şi Stevenson doreau să mă vadă. Aduceau un mesaj al ministrului de stat don Julio Álvares del Vayo. (I-am arătat şi lui acest articol şi l-a aprobat.) Sperau ca eu să semnez autorizaţia pentru mutarea tezaurelor spaniole în Franţa. Eram presaţi de timp, deoarece, sub ameninţarea avioanelor „Savoya-Marchetti“ ale lui Mussolini (aflate în serviciul trupelor franchiste), care bombardau mereu Figueras. evacuarea oraşului devenise iminentă.

Cu toată simpatia mea pentru Franţa şi Marea Britanie, aveam pe atunci un mare resentiment faţă de guvernele lor. Eram convins că dacă n-ar fi fost pasivitatea şi reţinerea lor, războiul spaniol s-ar fi putut termina mai devreme şi, poate, cu un acord acceptabil pentru ambele părţi. Îmi venise în minte jaful lui Napoleon în Spania, din anii 18081814. În acest sens, castelul San Fernando reprezenta pentru mine un adevărat simbol.

Pentru aceste motive am declarat eminenţilor diplomaţi că nu eram dispus să semnez, aşa, bătînd din palme, permisul de ieşire din ţară a tezaurelor spaniole şi, dacă ministrul de stat spaniol vroia să-l semneze, o făcea pe propria sa răspundere; pe mine, personal, ideea nu mă atrăgea. Şi am continuat, spunîndu-le că eu eram gata să redactez ciorna unei convenţii prin care guvernul republican spaniol accepta să transfere tezaurele spaniole la Geneva, pentru a le depune la Societatea Naţiunilor, în Palatul Naţiunilor. În acel moment, multe dintre tezaure se aflau în castelul din Figueras, în cel din Peralada şi în alte locuri din nordul Cataloniei. În nici un caz, în timpul trecerii lor prin Franţa, tezaurele nu puteau fi confiscate; în plus, am stipulat ca, atunci cînd pacea va fi restabilită în Spania,

tezaurele încredinţate Secretarului general al Societăţii Naţiunilor să fie înapoiate guvernului spaniol, pentru a le păstra ca proprietate comună a naţiunii spaniole“. În faţa perspectivei unui guvern republican spaniol în exil, fără teritorii și fără recunoaştere internaţională, şi în faţa iminenţei războiului mondial, mă îngrijora serios soarta acestor comori. Două lucruri mă frămîntau îndeosebi: în primul rînd, chestiunea embargoului.

De aceea am făcut tot ce am putut pentru a evita orice posibilitate ca – pe baza revendicărilor pentru pagube de război – cîţiva indivizi sau chiar guvernul francez să pună embargou tezaurelor spaniole, ca o compensaţie pentru cine ştie ce pagube şi prejudicii, în al doilea rînd, mă interesa foarte mult să se stabilească şi principiul că tezaurele spaniole aparţineau naţiunii spaniole şi că vor fi înapoiate guvernului acestei ţări.

Convorbirea s-a terminat fără nici o concluzie. În după-amiaza aceleiaşi zile, de 2 februarie, am fost anunţat că dr. Juan Negrín dorea să mă vadă în ziua următoare, la ora 9 dimineaţa, în biroul său din castel. M-am prezentat la ora convenită; acolo m-am întîlnit şi cu dl. Álvarez del Vayo şi amîndurora leam explicat motivele atitudinii mele. Cei doi s-au convins imediat, cred, de justeţea opiniei mele, minus cea referitoare la guvernul spaniol. Ministrul de stat, Julio Álvarez del Vayo, insista ca tezaurele să fie la dispoziţia guvernului republican spaniol. Eu miam susţinut părerea, insistînd asupra faptului că noi eram învinşii şi că un guvern spaniol în exil n-ar fi decît o ficţiune politică, în timp ce tezaurele spaniole erau ceva extrem de palpabil. Ele trebuiau înapoiate

RM

Spaniei, cît mai curînd posibil. În sfîrşit, Álvarez del Vayo a acceptat, iar dr. Negrín a luat hotărîrea finală.

Ieşind, l-am salutat pe profesorul Enrique Moles Ormella, care aştepta într-o cameră alăturată, pentru a intra la dr. Negrín. Mi-a spus că auzise fără să vrea toată convorbirea cu preşedintele şi ministrul de stat şi că era pe deplin de acord cu mine. Atunci i-am cerut să fie martor al celor spuse de mine „dacă se va întîmpla ceva rău“ iar el m-a asigurat că pot conta pe el.

...dar eficace Chiar în aceeaşi noapte, de 3 februarie, am redactat şi copiat eu însumi un proiect de convenţie, în castelul San Fernando. Aparatele „SavoyaMarchetti“ ale lui Mussolini bombardaseră Figueras dimineaţa în zori şi în timpul zilei, „ţintind, desigur, obiective militare“. Distruseseră cîteva case din centrul oraşului, omorînd cîţiva civili. De asemenea, cauzaseră pagube centralei electrice, lăsîndu-ne fără lumină electrică. Proiectul a trebuit să-l întocmesc în afara biroului, în curtea interioară a castelului, la lumina farurilor unui „Opel“ şi a unei lămpi de mînă, manevrată de prietenul şi tovarăşul meu din minister Vicente Herrero Aylón, care îmi corecta şi franceza.

Convenţia a fost redactată în formă definitivă şi semnată în ziua următoare, 4 februarie, de către Alvarez del Vayo şi dl. Jaujard, subdirector al Muzeului Luvru, martori fiind dl. McLaren de la British Museum, Pérez Rubio, din junta republicană spaniolă pentru protecţia tezaurelor artistice naţionale, şi un servitor. În acest timp, trupele franchiste se apropiau de Figueras. Continuau, de asemenea, atacurile avioanelor „Savoya-Marchetti“. Trebuia să facem tot posibilul pentru a evita cea mai mică pagubă adusă obiectelor de artă păstrate la Figueras, Peralada, la Vajol şi Darnius. De aceea, chiar în seara zilei de 4 februarie, trupele republicane au început să transporte tezaurele spre frontiera franceză, la adăpostul măsurilor de securitate luate de şefii armatei republicane spaniole. Din 4 pînă în 8 februarie au trecut frontiera 71 de camioane mari; tezaurele au fost încredinţate forţelor de securitate franceze. Începînd din 9 februarie, toate operele de artă au fost încărcate într-un tren francez, iar la 12 februarie acest tren a plecat din Perpignan spre Geneva, cu 1.845 ambalaje cu tablouri, obiecte de artă, tapiserii etc. Cinci zile mai tîrziu, totul era depozitat în Palatul Naţiunilor din Geneva, iar între 4 și 24 martie 1939 s-a făcut un inventar complet, sub conducerea d-lui Jaujard, cu ajutorul d-lui Pérez Rubio și a d-lui Giner Pentojá, ambii din junta republicană spaniolă pentru protecţia tezaurelor artistice naţionale.

La 30 martie 1939, dl. Avenol a depus tezaurele în mîinile guvernului lui Franco. Cîteva dintre ele au fost expuse la Geneva, într-o expoziţie care i-a adus guvernului de la Madrid un beneficiu de 400.000 de dolari.

Sfîrșit MIGUEL A. MARIN (în româneşte de Ana VĂDEANU)

RM

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (220) Zeii (34) Kanpi – zeitate daoistă cu chip de om și trup de fiară.

Kao-Mei – zeu daoist al căsătoriei și fecundității.

Keng Yan Cheng – unul din zeii daoiști ai hoților.

Kie-Lan-Cehn – zeitate budistă protectoare a templelor, mînăstirilor și călugărilor.

King Wan – zeul daoist al șansei.

Ko Xian-Weng – zeul daoist al jongleriilor.

Kuan-Ti – numele chinez al zeității budiste Sanghazama.

Kui Xing – numit „Marele Maestru Kui“. Este un zeu daoist al examenelor imperiale, al studenților, al literaturii, scrisului și călătoriilor. Ca zeitate stelară reprezintă cele patru stele ale Carului Mare, acolo unde el își are sălajul. Pe de altă parte, se crede că ar locui în al nouălea Cer, alături de Wen Chang, zeul literaturii, pe care îl însoțește mereu. Din partea Cerului, Kui Xing are responsabilitatea de a emite declarațiile lui oficiale.

Mitul lui istorisește evoluția de la starea de muritor la aceea de zeu. Înainte de a fi zeificat s-a numit Chong Kui. În mitologia populară s-a păstrat imaginea lui de om mic de statură, diform, pocit la chip, dar foarte inteligent. După ce a trecut cu succes examenul imperial și ar fi trebuit să i se recunoască poziția și onorurile corespunzătoare, suveranul nu l-a acceptat din pricina faptului că era diform și arăta urît. Dezamăgit, el s-a aruncat de pe o stîncă în mare cu intenția de a se sinucide. Planul nu i-a reușit deoarece a fost salvat din apă de un pește miraculos sau de broasca mitică Ao care l-a scos la suprafață pe capul ei sau a fost salvat de un dragon. Există și versiunea că ar fi murit, ca apoi să fie zeificat și numit de daoiști „prințul stelar“.

Este reprezentat în mod obișnuit stînd pe capul broaștei țestoase mitice Ao sau al unui pește, avînd cunoscuta lui grimasă care îi urîțea chipul. Este aplecat

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (9) Caligula (1) Fă-l să simtă că moare.

Ordinul lui Caligula cînd era executată vreuna dintre victimele lui, potrivit lui Suetoniu Caligula (12-41 d.Chr.) a ajuns pe tronul imperial ca tînăr răsfăţat al romanilor – pentru ca apoi să-şi încheie domnia de patru ani cu reputaţia de tiran de o cruzime dementă. Capricios, nepriceput în domeniul politic şi incompetent pe plan militar, cu preferinţe sexuale ambigue şi incestuos, el s-a transformat dintr-un prinţ iubit într-un psihopat dornic de măceluri în cursul unei domnii care a alunecat cu repeziciune spre umilinţă, crimă şi nebunie. Caligula – mai precis, Caius Iulius Germanicus – a fost strănepotul lui Augustus, primul împărat al Romei. Porecla sa, Caligula – însemnînd „cizmuliţă“ – provine de la sandalele militare mini­ aturale pe care le purta cînd era mic şi îl însoţea pe Germanicus, tatăl său, în campaniile militare. Acest lucru l-a făcut pe Caligula să devină mascota preferată a armatei. Germanicus a murit pe neaşteptate în anul 19 d.Chr., urmat de fraţii mai mari ai lui Caligula şi de mama sa, Agrippina. Mulţi au bănuit că unchiul lui Caligula, împăratul Tiberius, îl otrăvise pe mult iubitul Germanicus, văzînd în el o ameninţare la tron. În 31 d.Chr., Caligula s-a dus să trăiască alături de Tiberius în vila acestuia de pe Insula Capri, unde împăratul era bănuit că se deda unor practici sexuale nefireşti. În acea perioadă a început să se manifeste latura întunecată a lui Caligula. După cum a afirmat ulterior istoricul roman Suetoniu (cu toate că acesta nu reprezintă o sursă obiectivă): „El nu-şi putea stăpîni cruzimea şi răutatea care îi erau calităţi înnăscute, ci asista cu bucurie la torturarea şi la executarea celor care erau pedepsiţi, şi se delecta noaptea în destrăbălare şi adulter, deghizat

9

înainte, cu piciorul stîng ridicat și ține în mînă o pensulă de scris și de pictat. Cu cealaltă mînă arată Împăratului de Jad, pe o listă, numele unui candidat reușit la examen. Într-o variantă a tabloului, Kui Xing stă alături de zeul literaturii într-o poziție nefirească, sprijinit pe gamba dreaptă, cu gamba stîngă ridicată în spate și cu o pensulă în mîna dreaptă, avînd în mîna stîngă sigiliul oficial. Înainte de Revoluția Burghezo-Democrată Chineză din 1912 – cînd examenele imperiale încă se mai țineau cu regularitate, în casa fiecărui om de litere se putea vedea cel puțin un tablou cu Kui Xing. Întotdeauna a fost venerat de studenții care se pregăteau pentru examenele imperiale. Astăzi el a devenit și zeu al faxurilor și al emailurilor.

Lai Chao – zeu daoist al Agriculturii. În mituri este paznicul recoltelor. El garantează că vor fi anotimpuri favorabile pentru recolte bogate.

Lao Jun – este denumit și „Maestrul Lao“, „Supremul Lao“, „Seniorul Lao“ și „Supremul Pur“, fiind considerat cel mai mare spirit Sfînt al daoismului, dar reprezentînd rasa umană. Este primul mare gînditor chinez, filozoful semilegendar Lao Zi despre care vom vorbi mai mult în capitolul dedicat spiritualității. Lao Jun face parte din Gruparea „San guandi“. Împreună cu Yuan-Shi-tian-zong este una din cele mai înalte zeități ale religiei daoiste. Unii adepți ai daoismului cred că este o emanație a Haosului primordial. A dominat a treia etapă a creării Universului. Așa cum am menționat deja, el este forma zeificată a filozofului Lao Zi. Zeificarea acestuia a avut loc în Secolul al II-lea, cînd Lao Zi era deja o figură legendară. În timpul dinastiei Han de Răsărit era una dintre cele mai importante zeități daoiste. Se spune că trăiește în „Taiqing“, unde se ocupă cu adîncirea doctrinei daoiste și contemplă inefabilul. Acolo el rafinează, împreună cu nemuritorii prezenți, tot ceea ce înseamnă Calea.

Lao Lang – zeul daoist al actorilor.

Lei Bu – unul din spiritele daiste ale Tunetului și Furtunilor.

Lei Gong – zeul daoist al Tunetului, existent încă din antichitate, în credința populară și în folclor. Unii îl numesc zeul descărcărilor atmosferice sau Prinț al Tunetelor. Înfățișarea lui hibridă, monstruoasă, justifică oarecum apartenența la animale sacre. În stampe și tapițerii apare pictat ca un bărbat de o sluțenie respingătoare, cu cap de pasăre, corp omenesc, cu pielea colorată în albastru-verzui, cu o pereche de aripi ca de liliac și gheare ascuțite. Poartă ca îmbrăcăminte doar un șorț prins în jurul șalelor, cu care își acoperă organele genitale și parțial fesele. De o parte și de alta a trupului are șiraguri de tobe, în mîna dreaptă ține un ciocan de lemn cu care bate în tobe și produce huruitul tunetelor, iar în mîna stîngă are un pumnal (o daltă sau un ac) cu care aplică pedepsele. Această creatură de temut vînează spiritele rele care aduc daune oamenilor folosindu-se de cunoștințele lor daoiste și pe criminalii ale căror fapte au rămas ascunse și nepedepsite. Se spune că nu suportă lucrurile murdare, dar mai ales cele pătate cu sînge de cîini negri. Obișnuiește să călătorească printre nori într-un car tras de șase băieți conduși de fecioara A-xiang. În treburile sale atmosferice este ajutat de soția lui Tian Mu, „Mama Fulgerelor“.

Aceasta produce fulgere și trăznete folosindu-se de două oglinzi, ajutată și de fiul ei Lei Zhenzi. Acesta s-a născut după ce zeul Tunetului a despicat un ou cu o bubuitură de tunet. Un alt ajutor al zeului Lei Gong este Yun-Tong cel care biciuiește norii. La fel de folositor este și Yuzi, cel vinovat de inundații, dar și autor al ploilor moderate, pe care le declanșează cu ajutorul unei săbii vîrte într-un vas cu apă. În sfîrșit, un alt ajutor al zeului Lei Gong este Feng Po sau, mai recent, Doamna Vînturilor. Aceasta are un sac făcut din piele de capră, din care eliberează Vînturile atunci cînd trebuie. Zeitatea Feng Po este o bătrînă cocîrjată care călărește un tigru. Urmele pașilor lăsate de tigru pe Cer formează norii. (va urma) Christina Meiţă-Tang

cu perucă şi o robă lungă“. De asemenea, au început să circule zvonuri privitoare la relaţia incestuoasă pe care o întreţinea cu Drusilla, sora sa. În martie 37 d.Chr., cînd a murit Tiberius, unii au afirmat că tînărul Caligula îl sufocase pe bătrîn cu o pernă. Tiberius lăsase prin testament ca, după moartea sa, Caligula şi vărul lui, Tiberius Gemellus, să domnească împreună, dar la cîteva luni de la urcarea pe tron, Caligula a pus ca Gemellus să fie ucis. Lipsa de experienţă politică a lui Caligula, combinată cu aroganţa sa, înfometată de răsfăţ, şi cu dorinţa de putere absolută se vor dovedi dezastruoase.

Există multe exemple privind megalomania lui Caligula. Pentru a respinge o profeţie care spunea că avea la fel de multe şanse de a deveni împărat ca şi aceea de a traversa călare golful Napoli, a pus să se alcătuiască un pod din corăbii peste care a călărit în triumf, purtînd platoşa lui Alexandru cel Mare. S-a mai spus că şi-a înălţat calul preferat, Incitatus, la rangul de consul. Cu altă ocazie, cînd se afla în Galia, a ordonat trupelor lui să îl înfrîngă pe Neptun adunînd cochilii de scoici de pe ţărm drept „prăzi de război“. Însă nu toate faptele lui excentrice au fost la fel de nevinovate. Caligula a devenit profund paranoic şi i se părea o jignire să fie privit direct de cineva, atît de sensibil era în legătură cu calviţia sa, în contrast cu abundenţa părului de pe corp. Cei bănuiţi de necredinţă – deseori sub cel mai slab pretext – erau supuşi unor torturi ingenioase înainte de execuţie, torturi născocite chiar de împărat, cum ar fi, de exemplu, ungerea cu miere şi apoi expunerea la un roi de albine înfuriate.

Oricine putea deveni o victimă. După cum consem­ nează Suetoniu, „mulţi bărbaţi din familii onorabile au fost întîi desfiguraţi prin marcarea cu fierul roşu, iar apoi condamnaţi să muncească în mine, la construirea de drumuri sau au fost aruncaţi fiarelor; ori i-a închis în cuşti unde nu puteau sta decît în patru labe, ca animalele, ori a pus să fie tăiaţi cu fierăstrăul. Nu toate aceste pedepse au fost date pentru fapte grave, ci doar pentru că îndrăzniseră să critice vreunul dintre spectacolele date de el ori pentru că nu se arătaseră uimiţi de geniul lui”.

Caligula a început să creadă despre sine că era zeu. A înlocuit capetele zeilor olimpieni cu replici ale chipului său şi aproape că a provocat o răscoală a evreilor cînd a ordonat ca un zeu cu chipul lui să fie venerat în Templul din Ierusalim. Suetoniu consemnează că obişnuia să le vorbească altor zeitaţi ca şi cum s-ar fi aflat alături de el.

La un moment dat, 1-a întrebat pe un actor cine era mai măreţ, el sau Jupiter. Cum omul nu a reuşit să răspundă cu suficient zel, împăratul a pus să fie biciuit. Ţipetele acestuia, după cum pretindea Caligula, erau ca o muzică pentru urechile lui. Cu altă ocazie, cînd a luat cina cu doi consuli, a început să rîdă ca un maniac. Cînd a fost întrebat de ce, a răspuns: „La ce vă aşteptaţi, cînd eu, cu o simplă mişcare din cap, aş putea pune să vi se taie beregatele pe dată?“. Tot astfel, obişnuia să o sărute pe gît pe soţia sa, în acelaşi timp şoptindu-i: „Capul acesta frumos ar putea cădea în orice clipă dacă aş da poruncă.

Măcar de ar avea şi Roma un singur gît“. Cea mai oribilă poveste despre depravarea împăratului spune că, după ce a lăsat-o însărcinată pe sora sa, Drusilla, a fost atît de nerăbdător să vadă copilul încît i l-a smuls din pîntec.

Indiferent dacă această relatare este sau nu adevărată, se ştie că Drusilla a murit în 38 d.Chr., probabil de friguri, după care Caligula a declarat-o zeiţă.

Narcisismul nestăpînit şi apetitul pentru brutalitate uriaş ale lui Caligula au înstrăinat toate păturile societăţii. Garda pretoriană a decis că trebuie să se pună capăt domniei sale, iar în ianuarie 41 d.Chr., doi membri ai gărzii l-au ucis pe împărat, înjunghiindu-l în organele genitale. Le-au omorît apoi pe soţia şi pe fiica sa, izbind-o pe cea din urmă cu capul de un zid.

Viaţa lui Caligula a demonstrat măsura în care sistemul imperial creat de Augustus, deşi a menţinut semnele distinctive ale Republicii, a concentrat de fapt puterea absolută în mîinile unui singur om. Caligula a înlăturat faţada constrîngerilor constituţionale şi şi-a etalat autoritatea totală asupra supuşilor săi în modul cel mai abominabil şi mai capricios. Caligula personifică imoralitatea, setea de sînge şi demenţa puterii absolute. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Pericole mari ameninţă Pămîntul.

Dar cel mai mare este MATRIXUL

Democrație este și atunci cînd izbucnește vreun război de reîntregire a unui teritoriu de secesiune religios, sau, după caz, jaf și cotropire, și la televizor năvălesc generali și colonei în haine de stradă, care își dau cu părerea cum ar trebui să se poarte bătălia.

Cu toții, ofițeri activi sau rezerviști, mari strategi de cabinet, apucă un băț și ieșind la o hartă, ne arată cum ar manevra ei trupele pe cîmpul de bătaie dacă cineva le-ar încredința comanda. Așa cum era un maior pe vremea cînd făceam școala de ofițeri în rezervă T.R. la Vînju Mare, Mehedinți. Referindu-se la amplasarea Armatei Române în dispozitivul mai larg al trupelor Pactului de la Varșovia, atacate de trupele NATO, și dumnealui apuca un băț și, cu harta României în față, zicea: ,,Dacă turcii ne atacă prin sud, dezlănțuim artileria de pe malul Dunării. Și dacă totuși vor scăpa încoace, vor da peste infanteria și blindatele noastre, care, în cooperare cu aviaţia, îi vor nimici!”. Dar ce e cu turcii ăștia?, a întrebat unul dintre noi. Păi, nu ne-au mai atacat ei de atîtea ori în istorie? Cunosc drumul...

Tot strateg de cabinet era și generalul acela ramolit, interpretat de Colea Răutu, într-un film despre Războiul de Independență, făcut de Sergiu Nicolaescu, care era gata-gata să prăpădească un regiment de curcani, căci una e să te joci de-a războiul la tablă și alta să ai ochiul cîmpului. Noroc cu mai tînărul general Cernat, jucat de Amza Pellea, care îl împiedică să facă o mare prostie.

Din același aluat era zămislit și un colonelaş care, pe timpul invaziei americane în Irak, de acum vreo 20 de ani, tot venea la ,,Antena 1” și, gesticulînd larg, concentra batalioane și tehnică de luptă în jurul Bagdadului, care astfel avea zilele numărate. Eram vecini și, seara, tîrziu, cînd mă opream să iau o țuică la bodega ,,Panseluța” de lîngă Piața ,,Miniş”, îl vedeam la masă cu mai mulți civili, explicîndu-le cum ar intra el în Moscova în cîteva ore doar cu o companie de infanteriști și zece mitraliere grele.

La fel se petreceau lucrurile și la începutul invaziei rusești în Ucraina, cînd la emisiunile globaliştilor Radu Tudor și Gâdea sumedenie de bese-n cizme de-ăștia îi cîntau prohodul lui Putin, trăgînd nădejde că poate vor fi văzuți de Monica Macovei care îi va da pe listă lui Sörös și, la toamnă, se vor vedea în Parlament sau în Guvern. Toți aveau doctorate în ceva, de la forma de organizare și funcționare a complexului NATO la apărarea națională, dar unii lăsau impresia că nici nu făcuseră armata în viața lor. Aceasta însemnînd, dacă nu știau, acel stagiu militar obligatoriu de 16 luni pentru toți băieții trecuți de 18 ani. Așa cum i s-a întîmplat norocosului mercenar Ciucanezu. În toată această perioadă, alți generali și colonei, adepți ai curentului naționalist și suveranist, își etalau talentele și iubirea de țară doar pe internet, la televiziunile de nișă și în studiourile improvizate ale mișcării podcast. Printre ei, generalii(r) Emil Străinu, Radu Theodoru, Mircea Chelaru, Dumitru Prunariu

sau coloneii(r) Corvin Lupu, Tudorel Butoi, Valeriu Pricină sau Dumitru Burlan.

Dintre toți, generalul Emil Străinu, ofiţer de Radiolocație și specialist în amenințări nonconvenționale și asimetrice, războaie psihotronice și geoclimatice, fost consilier în Parlamentul României pe probleme de amenințări nonconvenționale, este o figură aparte.

Fiindcă nu știi ce să crezi despre dînsul: este un savant adevărat sau doar un individ cu multă fantezie? Nu cu mulți ani în urmă, ori de cîte ori România era lovită de cutremure, inundații, tornade sau ierni grele, generalul Emil Străinu era chemat la televizor să explice de unde veneau urgiile acestea pe capul nostru, nu era de ajuns lista de politicieni analfabeți și trădători? Din două direcții principale, ne lămurea el: de la schimbările geoclimatice, rezultat al înclinării Pămîntului, nu de la poluare, și de la armele meteorologice și tectonice cu care sîntem pedepsiți periodic de prietenii noștri. Nu uitați că prima ploaie artificială, ne atrăgea el atenția, experimentată în Bărăgan, a fost creată de chimista româncă Ştefania Mărăcineanu, o colaboratoare a familiei de chimiști Frédéric Joliot-Curie și Marie Curie, invenție încăpută pe mîinile altora, așa cum s-a întîmplat și cu insulina, invenție a doctorului Nicolae Paulescu.

Dar fiindcă generalul Emil Străinu nu se sfiește să tot afirme și că valurile de politicieni au tăiat pădurile, provocînd alunecări de teren și inundații catastrofale, și au furat banii pentru reîmpăduriri și îndiguiri, la fel cum au cedat străinilor resursele noastre naturale, dumnealui a început să devină un ,,dușman al democrației și al capitalismului”. Iar cînd s-a ridicat explicit și împotriva globalizării care impunea României să înceteze orice colaborare cu superputerile Rusia, China și alte țări din grupul BRICS, el a devenit și un paria la televiziunile centrale aservite Puterii iohanniste. Dar, tot răul spre bine, căci, astfel, într-un timp foarte scurt, au apărut, ca ciupercile, televiziunile de nișă, cum le-a denumit cîndva Silviu Prigoană, sau de mic litraj, și podcasturile de pe rețeaua internet, care se bucură de o audiență tot mai largă. Gazetari și foști televizionişti, precum Cristoiu, Turcescu, Striblea, Bahmuţeanca, Lazarus, Mădălin Ionescu, Dana Grecu sau, mai nou, teribiliștii H.D. Hartmann și Calistrat Atudorei se concurează cu mai tinerii globe-trotteri. Aceștia, cine nu știe, de mînă cu nevestele lor, bat lumea-n lung și-n lat, aducîndu-ne la domiciliu imagini și informații de pe toate continentele pe care, altfel, nu le-am vedea la televiziunile noastre, atente să nu aducă vreo atingere globaliştilor și lui Iohannis personal.

Revenind la generalul Emil Străinu, trebuie să recunoaștem că este un cineva, din moment ce a vizitat peste 70 de țări, a trecut de cîteva ori pe la Polul Nord și Polul Sud (ce-i drept, gaura cu diametrul de peste 1.000 de km de la Polul Sud n-a văzut-o, căci nave și avioane militare, care patrulează prin zonă, nu lasă nici musca să treacă pe acolo) și a tipărit mai multe cărți despre extratereștri, originea Pămîntului, ce e dincolo de viață etc. Prima carte i-a apărut în 1994 și se numea ,,O.Z.N. - Universuri paralele”. Debutase la televiziune în 1990, la emisiunea ,,Clubul nonconformiştilor - enigme, mistere, științe de graniță, sociologii”, condusă de Costin Buzdugan.

Că așa a vrut sau poate s-a nimerit, aserțiunile generalului Emil Străinu, care n-are nici o legătură de rudenie cu poetul și criticul literar Vladimir Streinu (1902-1970), ne pun în situația să cercetăm de ce admiratorii s-au grăbit să-l denumească: ,,Seniorul misterelor”, de talia lui Victor Kernbach, ,,Tatăl conspirațiilor din România” sau chiar ,,Maestrul”. Deoarece, sub aspect fizic - mărunt și gras și cu figura de buldog (aducînd cu un procuror fumător

­

de trabuc dintr-un serial polițist canadian, pare-mise, de acum mulți ani) - n-are nimic comun cu Albert Einstein, să zicem, prototipul savantului absolut. Sau poate generalul nostru o fi escrocul absolut? Dar aceste trăsături nu-l împiedică să afirme că, pe o scară de la 1 la 10, trei mari pericole ameninţă Planeta și implicit specia umană. Ceea ce, pentru neamul globaliştilor, gata-gata să pună mîna pe Terra, ar fi o mare și dureroasă lovitură.

Așa cum am mai arătat într-un număr anterior al revistei, pe locul 8 al acelei scări se află pericolul cauzat de Înclinarea axei Pămîntului, care a dus la modificarea orbitei solare și implicit la schimbările de climă cunoscute, care au provocat, în primul rînd, topirea ghețarilor la Polul Nord, nicidecum poluarea atmosferei. Astfel, pe o mare rază din perimetrul arctic, au început să dispară ghețarii, scoţînd în bătaia soarelui Permafrostul. Adică suprafața de pămînt care zăcuse milenii sub ghețari, și acum, sub acțiunea căldurii, eliberează în atmosferă un gaz deosebit de periculos și, concomitent, cantități uriașe de microbi, bacterii, ciuperci și viruși. Sub acțiunea vînturilor și a curenților de apă și de aer, acești agenți patogeni se vor împrăștia pe toată planeta. Fiind de factură eminamente naturală, fenomenul nu poate fi ținut sub control.

Locul 9 pe scara lui Emil Străinu este ocupat de invazia Inteligenţei Artificiale. Într-o bună zi, roboții humanoizi, veniți din spaţiu sau chiar ascunși printre noi, ar putea elibera asupra Terrei, cu o mare precizie, o ploaie sau un bombardament cu miliarde de bacterii, ciuperci sau viruși. Ei ar nimici, în cîteva ore, toate formele de viață ale planetei. Roboților, veniți temiri-de-unde, le-ar putea da o mînă de ajutor privind dirijarea mai eficientă a bombardamentelor, ceilalți roboți. Aceștia își duc existența printre noi, în interiorul Pămîntului, sau într-o civilizație paralelă cu noi, precum Dumnezeu care spune Eu vă văd pe voi, dar voi nu Mă vedeți pe Mine. Acești roboți, mult mai inteligenți ca noi, ar putea extermina specia umană într-un timp mai lent și, prin ocuparea forței de muncă, ar lăsa fără o sursă de existenţă miliarde de oameni. Mai mult, ei se vor grupa după principiul afinității elective și, pe baza monopolului asupra informațiilor din întreaga lume, vor face spionaj în toată regula și penetrare acolo unde inteligența umană încă n-a pătruns sau morala și rușinea i-ar împiedica să o facă, generînd mari tulburări sociale.

Dar, în opinia generalului Emil Străinu, cel mai mare pericol cu care se va confrunta omenirea îl constituie, așa cum se vorbește tot mai apăsat, iminenta apariție a MATRIXULUI, un program spațial care, folosind o tehnologie de ultimă oră, numită ,,Tehnologia realității augmentate” și necunoscută pămîntenilor, poate proiecta pe cer orașe întregi, cu bulevarde și oameni în mișcare și, ceea ce este mai înspăimîntător, chiar și imaginea divinității, care, adresîndu-se oamenilor, să-i convingă să accepte ceea ce orchestratorii din umbră, temîndu-se de reacția mulțimilor, nu au curajul să o ceară ei înșiși, obținînd astfel supunerea lor și acceptarea planurilor ascunse vizînd stăpînirea deplină a lumii. Este vorba, practic, de o confuzie, creată artificial, în care imaginarul (virtualul) este luat drept realitate. O asemenea situație este cu adevărat terifiantă, dar pe mine mă îngrozește numai gîndul că pe cer ar putea să apară Iohannis care ne-ar cere să-l mai lăsăm să mai trîndăvească alți 10 ani la Cotroceni.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Practici barbare în medicina evului mediu

Practicile medicale din timpul evului mediu timpuriu erau, de cele mai multe ori, un conglomerat de obiceiuri păgîne și de ritualuri religioase. Cunoș­ tințele medicale ale anticilor abia începeau să fie redescoperite, dar medicii acelor timpuri dispuneau de prea puține cunoștințe despre funcționarea corpului uman. Bolile erau de cele mai multe ori puse pe seama destinului sau a voinței divine. Nu trebuie să ne mire așadar faptul că foarte multe ori cei care practicau medicina recurgeau la „tratamente” pe care azi le putem considera ca fiind adevărate barbarii.

Secționarea venelor bolnavilor pentru a elimina o parte din sîngele „în exces” sau utilizarea lipitorilor și a ventuzelor înroșite în foc pentru tratarea infecțiilor erau practici curente. Anestezia era prea puțin folosită în chirurgia evului mediu. Operațiile se făceau de cele mai multe ori utilizînd mijloace rudimentare (toporul și fierăstrăul erau nelipsite din „instrumentarul” medicilor) și în cel mai bun caz pentru alinarea durerilor se foloseau preparate pe bază de cucută, opiu, măselariță sau alcool. Pentru oprirea hemoragiilor mijloacele cele mai utilizate erau fierul înroșit în foc și uleiul încins aruncat peste rană.

Articolul „Tratamente barbare” publicat de revista „Realitatea ilustrată” în numărul din 12 august 1936 ne dezvăluie o serie de tratamente ciudate folosite pentru tratarea oamenilor sau a animalelor în evul mediu: „Cînd ducele Albrecht, împăratul de mai tîrziu, s-a socotit odată otrăvit, medicii l-au atîrnat cu capul în jos și i-au scos un ochi, pentru ca otrava «să se scurgă».

Ducele Leopold de Austria, cînd și-a rupt piciorul odată într-o luptă de cavaleri, și-a așezat fluierul piciorului pe muchia unei securi și a pus servitorul să-l lovească peste picior de trei ori cu ciocanul așa încît să i se desfacă de tot membrul rupt. Sîngele a fost oprit apoi cu ulei fierbinte”.

Medicina veterinară nu stătea nici ea mai bine: „Într-o carte, apărută în Germania la 1742 și intitulată «Lexicon pentru curiozități, călărie, vînătoare, duel, dans» se găsesc între altele următoarele prescripții: la «nărăvirea calului», care se produce de obicei cînd «constelația cîinelui se găsește la maximum de putere», caii stau la început mereu adînciți în gînduri, nechează răgușit, își dau ochii peste cap și își pleacă adînc capul în pămînt, așa încît nu-l poți ridica nici cu cele mai tari prăjini. Pentru aceasta, trebuie să tăiați pielea în mijlocul frunții și să-i băgați înăuntru o căpățînă de usturoi și o rădăcină de leuștean și să le lăsați acolo o lună. Puțin mai departe ni se dă lămurirea: «Dacă armăsarul a suportat cinci ceasuri acest tratament, atunci nu mai e nici un pericol». Pentru tulburări de nutriție la cai nu există mijloc mai bun decît de a-i turna spirt tare pe șale, să-l aprinzi și să-l lași să ardă pînă cînd se stinge singur. Dacă un cal a mîncat sau a băut prea repede și din pricina aceasta e bolnav, i se face un fum cu gunoi de găină și pelin în nări, cam un ceas”.

Tratamentele aplicate oamenilor erau deseori la fel de ciudate: „Împotriva podagrei bunăoară, în «cartea de medicamente» se recomanda: «ia grăsime de iepure și unge-te la cald». Sau, «bagă într-un pahar rîme, leagă-l cu o piele și pune-l 11 zile într-un mușuroi de furnici; în felul acesta ele se prefac într-un ulei. Ungeți cu el pîntecele». Împotriva sîngerării din nas erau de asemenea folosite «mijloace încercate»: dacă bagi în nas ceapă cu oțet, atunci (hemoragia) încetează imediat.

Sau: atîrnă un rubin la gît sau ține-l în mînă pînă cînd se-ncălzește. De altminteri, și smaragdul era un talisman care se întrebuința adesea în terapeutică.

Este foarte curios pentru noi că în 1696 a putut apărea și a putut fi extrem de răspîndită o carte cu numele de «Gunoiul tămăduitor», scrisă de Cristian Paullini, care în mod foarte serios recomanda pentru cele mai felurite boale excrementele a tot felul de animale. Pe baza acestei

cărți s-au desvoltat de fapt pretutindeni așa numitele «farmacii de gunoi» ale lui Paullini. Pînă și în Anglia această metodă a fost răspîndită. Comică ne apare metoda de însănătoșire a vîjîitului în ureche pe care o recomanda un lexicon de leacuri englez. Conform acestei metode se așează urechea bolnavă pe o turtă, anume pregătită, care va atrage «viermele» urechii.

(Acest vierme al urechii nu era ceva neobișnuit, întrucît foarte multe boale se presupuneau că ar fi cauzate de viermi). În cealaltă ureche însă se pică o zeamă amară pentru ca în felul acesta ființa vicleană, vinovată de vîjîitul din ureche să fie gonită. Bineînțeles că zeama trebuia să treacă dintr-o ureche pînă-n cealaltă.

Toate aceste metode sînt desigur cît se poate de nevinovate față de amputările cu securea și cu fierăstrăul de tăiat lemne, față de arderea rănilor cu fierul înroșit în foc și oprirea sîngelui cu ulei fierbinte, care se aplica și la 1528, pretutindeni. Slavă Domnului că toate aceste metode barbare, împreună cu lăsarea de sînge, clistirile sau capetele de broască au dispărut”.

La final de articol nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tratamentele sau practicile medicale utilizate pe scară largă azi nu vor părea la fel de ciudate urmașilor noștri peste cîteva secole…

Sursa: Art. „Tratamente barbare”, 12 august 1936

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

fami­lie, aşa că aceştia au devenit alimentul de bază pentru aproximativ jumătate dintre cei 8 milioane de locuitori ai insulei, care îi plantau în fiecare colţişor disponibil.

Cîmpurile mai întinse erau cultivate cu grîu sau ovăz, iar recoltele erau vîndute pentru a plăti arenda. În 1741, doi ani cu vreme rece şi ploioasă au făcut ca producţia de cartofi să fie slabă şi pînă la 250.000 de oameni au murit. În 1816, recolta a fost din nou dezamăgitoare şi, întrucît şi tifosul şi-a făcut simţită prezenţa, aproximativ 50.000 de persoane au murit în urmă­torii doi ani.

Totuşi, avea să urmeze o perioadă mult mai grea. În vara anului 1845, au început să sosească veşti din Insula Wight, anunţînd că, pe cîmpuri, cartofii putrezeau. Cauza era o ciupercă microscopică, Phytophthora infes­tans, care apăruse în Statele Unite cu trei ani înainte şi care trecuse probabil oceanul în cala unui vas. Odată ajunşi pe ţărm, sporii se puteau răspîndi duşi de vînt sau purtaţi de insecte.

Curînd, s-a aflat că şi în alte părţi ale Marii Britanii, precum şi în Olanda şi Franţa, putreziseră recoltele. La început, aceste veşti nu au produs mare îngrijorare în Irlanda: cartoful era deseori atacat de o serie de dăunători şi era considerat a fi o plantă rezistentă. Vara a fost călduroasă, iar zonele rurale s-au umplut de florile albe ale cartofilor, dar pînă în septembrie, pe cîmpurile de lîngă Waterford şi Wexford frunzele au început să se răsucească la margini. Planta putea arăta normal dimineaţa, dar spre seară se înnegrea, se înmuia şi devenea lipicioasă. Pînă în octombrie, în şaisprezece ţări s-a semnalat mănarea recoltelor, dar chiar şi atunci guvernul a considerat că, în ansamblu, recoltele aveau să fie bune. Experţii din Marea Britanie au hotărît că putrezirea plantelor era provocată de umezeală, aşa că guvernul condus de sir Robert Peel a trimis mii de seturi de instrucţiuni privind construirea unor magazii bine aerisite. A fost doar o risipă de hîrtie.

Cartofii care arătau normal în momentul depozitării în gropi se transformaseră într-o grămadă de gunoi urît mirositor în momentul în care erau descoperiţi. Chiar şi tuberculii care păreau sănătoşi puteau fi conta­minaţi, iar

dacă erau folosiţi la însămînţările pentru următoarea cultură, aceasta avea să fie mănată. Era pe cale să se producă un dezastru.

Legile din Marea Britanie privind comercializarea grînelor men­ţineau în mod artificial preţul ridicat al cerealelor restricţionînd importurile, aşa că acum Peel a atacat multe dintre iniţiativele legislative ale propriului partid, insistînd să fie abrogate. A cîştigat, dar şi-a pierdut postul. Totuşi, înainte de a cădea, el începuse să importe în secret porumb, „grîul indian”, din America în Irlanda. Din nefericire, nu existau suficiente mori care să-l macine, transformîndu-1 în făină de porumb, iar cînd au primit porumbul, oamenii n-au ştiut cum să-l prepare. Un doctor din Ballinrobe, comitatul Mayo, a spus că văzuse chiar şi oameni „care-1 devorau crud, din pricina foamei”. Consumarea porumbului care nu fusese gătit în mod corespunzător a atras după sine creşterea numărului de decese provocate de dizenterie, iar alimentul de criză a ajuns să fie cunoscut sub numele de „pucioasa lui Peel”. În primul an în care recoltele s-au mănat, mulţi ţărani au reuşit să supravieţuiască vînzînduşi animalele, amanetîndu-şi obiectele personale sau împrumutînd bani de la cămătari. La urma urmei, cu siguranţă, culturile nu puteau să fie din nou proaste; şi, într-adevăr, în timpul verii umede şi călduroase din anul 1846, cîmpurile de cartofi au început să se acopere de plante din abundenţă. Totuşi, după cîteva zile, tulpinile s-au înnegrit din nou şi plantele au murit. În 27 iulie, un preot care călătorea de la Cork spre Dublin a văzut flori care se deschideau, promiţînd „o recoltă bogată”, dar, pe cînd se întorcea, după doar şase zile, „a privit îndurerat o mare întindere de plante în putre­facţie, în multe locuri, oamenii obidiţi stăteau pe gardurile care le împrejmuiau grădinile în descompunere, frîngîndu-şi mîinile şi văitîndu-se amarnic din pricina năpastei ce îi lăsase fără mîncare”. (va urma) JOHN WITHINGTON

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (29) India (3)

Cu siguranţă, cei care îşi puteau permite să adune orez puteau cîştiga averi, întrucît preţul acestuia a crescut mult.

Cînd foametea s-a răspîndit în Bengal, Orissa şi Malabar în 1943, reacţia oficială a fost lentă. Guvernul bengalez nu a reuşit să împiedice exportarea orezului şi nu s-a străduit prea mult să aducă provizii din alte părţi ale Indiei sau să cumpere stocuri de la spe­culanţi.

Holera şi malaria au făcut, la rîndul lor, multe victime şi pînă la 5 milioane de oameni au murit.

O anchetă oficială britanică a admis că anumite „prevederi îndrăzneţe, ferme şi bine gîndite” ar fi putut „să prevină în mare măsură” foametea şi că Marea Britanie nu reuşise să-i apere pe „membrii mai vulnerabili” ai societăţii. Nehru, care era la închisoare în peri­oada dezastrului, a spus că mulţi indieni încercaseră să-i ajute pe cei afectaţi de foamete, muncind laolaltă, dar unii erau „prea domi­naţi de rivalităţi şi invidii meschine pentru a coopera”. El a consi­derat că foametea a dat „adevărata măsură a guvernării britanice din India... Ce vor lăsa în urma lor cînd vor pleca, ce degradare umană şi cîtă durere acumulată?”.

Marea foamete din Irlanda În Secolul al XIX-lea, Irlanda ajunsese să depindă într-o măsură periculos de mare de cartofi. Majoritatea fermierilor nu aveau decît în jur de două hectare de pămînt şi numai cartofii puteau produce o recoltă suficient de îndestulătoare pentru a hrăni o întreagă

Amintiri ce provoacã dureri CÎND MOARTEA AMERICANĂ VINE DIN CER (La 80 de ani de la bombardamentul din 4 aprilie 1944) (urmare din pag. 1) Epopeea luptelor pentru eliberarea Ucrainei din dreapta Niprului s-a încheiat în aprilie 1944, cînd trupele sovietice au ajuns pe aliniamentul Verba-Colomeea-Iași-OrheiDubăsari și, în continuare, pe Nistru, pînă la Marea Neagră, Armata Roșie pătrunzînd în interiorul dispozitivului inamic peste 450 de kilometri, ajungînd pînă la frontiera de stat cu România. Cu acest prilej Istoria consemnează un fapt de care nu prea se mai amintește, probabil, pentru a nu estompa „meritele” acelora care au regizat lovitura de stat de la 23 august 1944. Iată ce s-a întîmplat la 2 aprilie 1944: Guvernul de la Moscova a remis o Declarație prin care propunea României încheierea armistițiului, în termenii următori (astfel cum reiese dintr-un document din Arhiva Armatei – Marele Stat Major, dosar 457/613, fila 257): „Guvernul sovietic aduce la cunoștință că Armata Roșie, urmărind armatele germano-române, a trecut Prutul și a intrat pe teritoriul românesc. Comandamentul suprem al Armatei Roșii a dat ordin unităților sovietice care înaintează să urmărească pe inamic pînă ce va fi înfrînt sau capitulează. În același timp guvernul sovietic declară că el nu urmărește să dobîndească nici o parte din teritoriul românesc și nici să schimbe orînduirea socială din România. Înaintarea armatei Roșii pe teritoriul românesc este cauzată numai de necesități militare și de continuarea rezistenței inamicului”. Refuzul mareșalului Antonescu de a încheia acest armistițiu propus de URSS a determinat guvernul acestei țări să continue războiul pe teritoriul României pînă la deznodămîntul de la 23 august 1944, cu pierderile și consecințele cunoscute pentru România

Pledoarie împotriva bombardamentului Ceea ce am scris pînă acum în acest articol nu este nicidecum o cronică de război, deși datele comunicate pledează pentru acest subiect. Am ales să creionez doar cîteva momente (și acestea foarte pe scurt) din desfășurarea acțiunilor înaintării forțelor armate sovietice în prima parte a anului 1944, pentru a crea un cadru real din care intenționez să demonstrez teza absurdă a bombardării României de aviația americană, sprijinită de cea britanică, într-o etapă temporală în care înfrîngerea Germaniei și a aliaților ei se contura cu precizie, în același timp, să demonstrez, ca fiind false, argumentele necesității luării unei asemenea hotărîri în acest context.

Justificarea pe care o dau unii istorici și analiști politici a „necesității bombardării Capitalei României și a zonei Ploieștiului de către aviația americană pentru a împiedica aprovizionarea cu combustibil a trupelor germane de pe frontul sovietic” este neverosimilă, ca să folosesc un eufemism. De ce? Doar din ce am arătat mai sus se desprind cîteva realități care infirmă argumentul invocat de unii, încercînd să elogieze crimele săvîrșite de armata americană asupra populației bucureștene, și din alte localități românești, sub pulpana... intereselor strategice ale înfrîngerii Germaniei naziste: 1. Dacă se dorea distrugerea rafinăriilor de pe Valea Prahovei și a infrastructurii României, în aprovizionarea mașinii de război germane, după ce acestea au fost avariate în bombardamentele din 1943, de ce s-a revenit acum, în forță, atacînd și Capitala, cînd Germania fusese impetuos aruncată din marele spațiu sovietic, unde ajunsese pînă la porțile Moscovei?

2. În aprilie 1944, după bătălia de la Stalingrad și după o înaintare a trupelor armatei lui Stalin în urmărirea armatelor de sub conducerea lui Hitler – înaintare măsurată în linie dreaptă pe o distanță de aproape 2.000 de kilometri – cu pierderi masive pentru gruparea militară a celui din urmă, pentru orice analist militar soarta războiului era deja cunoscută: înfrîngerea inevitabilă a atacatorilor din iunie 1941; 3. În limitele analizei de la punctul 2, ce raționament logic îți dicta să sacrifici o populație nevinovată trimițînduși și proprii aviatori la moarte, într-o perioadă clară a înclinării balanței războiului, doar pentru a încetini aprovizionarea cu petrol a unei mașini de război germane care putea să aibă la dispoziție și fluvii de motorină, în primăvara anului 1944, de se putea îneca în ele, dar nu mai avea cum să cîștige războiul?; 4. Cinici și autoconsiderați superiori nației noastre, piloții americani au ochit triajul Chitila și au aruncat bombele pe

Calea Griviței, 4 aprilie 1944

Palatul Regal și pe Gara Obor, ca și pe alte edificii și clădiri din București, au ochit rafinăriile prahovene și au ajuns cu bombele pînă la Brașov – peste tot unde au bombardat, așa cum vom vedea, s-ar putea spune că civilii îngropați sub dărîmături nu au fost „victime colaterale”, ci chiar victime primare!

5. În concluzia concluziilor, debarasîndu-ne de limbajul actual, de slugărnicie, folosit în raporturile cu „parteneriatul nostru strategic”, putem afirma că America ne-a trădat ori de cîte ori a avut prilejul: Conferința de la Ialta (februarie 1945); Summit-ul de la Malta (decembrie 1989); momentul la care ne referim aici, condamnînd la moarte români nevinovați și fără apărare.

Ce va urma, în această linie de acte neprietenoase ale SUA față de România? Răspunsul va fi edificator numai în contextul în care România s-ar afla într-un război cu un stat oarecare. Dar, pentru că intuiesc momentul trădării, e bine să ne rugăm la Dumnezeu să nu ajungem într-o astfel de conjunctură. Păcat de armamentul achiziționat de la americani, prilej cu care Statul s-a împrumutat enorm, amanetînd România pe un secol de acum încolo.

4 aprilie 1944 Așa cum sîntem noi astăzi, care știm de un război de la granițele României, auzim știri despre desfășurarea acestuia și vedem atrocitățile pe care le aduce un asemenea cataclism uman, fără a ne implica direct, tot așa (bineînțeles, cu deosebirile de rigoare, date de participarea noastră la cel de-al II-lea Război Mondial, alături de Germania nazistă), bucureștenii au simțit pe pielea lor ce înseamnă cu adevărat un război care aduce moarte, în ziua de 4 aprilie 1944, aproape de prînz. În ziua aceea fatidică, după un exercițiu de rutină, în care sirenele anunțau „pericolul” aerian, și oamenii trebuiau să se deplaseze în adăposturile știute dinainte, bucureștenii își vedeau de problemele lor cotidiene, cu un plus de preocupare datorită apropierii marii sărbători a Paștelui ortodox. După exercițiul de la ora 11, în jurul orei 13.30 glasul strident și metalic al sirenelor a tulburat din nou aerul Capitalei. De data aceasta, însă, bucureștenii, sătui să dea mereu fuga la cel mai apropiat adăpost, și cunoscînd că e vorba de niște antrenamente, n-au mai reacționat cum trebuie, rămînînd pe străzi, în case sau în magazine, atitudine care, pentru o parte dintre ei, a fost fatală. În timp ce pe cerul Bucureștilor își făceau apariția primele avioane din bombardierele 220 „B-17” – „Fortă­ rețele zburătoare”, și peste 100 de avioane de vînătoare, acoperind cu zgomotul lor orice vacarm, și oamenii priveau în sus nedumeriți, a început prăpădul. Bombe convenționale, care lăsau în locul de impact doar mormane de dărîmături și corpuri umane sfîrtecate, dar și bombe incendiare, care mistuiau totul acolo unde cădeau, au

semănat panica și moartea în București.

După cum aveau să declare ulterior, obiectivul aviației americane a fost atacarea complexului de la Triaj și Gara de Nord, pentru a împiedica efectuarea transporturilor spre front. Bombele care au căzut alandala, fără o țintă precisă, au făcut prăpăd – Gara de Nord, cartiere precum Grant, Grivița, Giulești, Triaj, Chitila, Filantropia, Domenii, Bulevardul Dinicu Golescu, Calea Plevnei, Calea Victoriei, ajungînd pînă la Obor, fiind distruse în mare parte, zgomotul produs de exploziile în serie, amplificat de surparea clădirilor și de înspăimîntătoarele incendii devastatoare, dînd la iveală un peisaj apocaliptic.

O mare tragedie a avut loc în Gara de Nord, acolo unde, în zeci de vagoane, se aflau sute de oameni refugiați, aduși din Moldova, din calea frontului, care urmau să fie repartizați în diferite locuri din București și din provincie.

Neavînd unde se adăposti, au rămas în vagoane, după ce s-a dat alarma – masacrul ce a urmat constituind un preț al unor civili nevinovați, care se aflau în acel loc tocmai fugind din fața tăvălugului armatei sovietice, în drumul acesteia spre Berlin. Victimile din Gara de Nord, cît și cele din perimetrul Bucureștilor, au plătit cu viața lor urmările unui ordin exagerat (și inutil), de a bombarda capitala României, precum și alte orașe din țară, într-un moment cînd realitatea frontului, din punct de vedere strategic și militar, nu mai impunea aceste măsuri nesăbuite.

Distrugerile materiale au lăsat răni urîte pe străzile și bulevardele Capitalei. În afara locuințelor particulare, instituții naționale și clădiri de patrimoniu, precum Ateneul Român, Teatrul Național, Universitatea, „Cartea Românească”, Hotelul Splendid, Hotelul Ambasador, Hotelul Athénée Palace, Legația Argentinei și altele au fost avariate sau puse la pămînt pentru totdeauna. Făcînduși bilanțul primei zile de atac asupra Bucureștilor și zona Chitila, după studierea fotografiilor aeriene executate imediat după valul de atac, comandanții forțelor aeriene ale SUA, în goana lor după rezultate excepționale, comensurate în cadavre, au raportat, cu cinism – ca un fel de îndeplinire de normă morbidă : „Atacul nostru a fost sîngeros. Am ucis aproape 12.000 de oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiați aflați în trenuri, iar ceilalți 6.000 fiind locuitori din jurul căilor ferate”. După citirea acestui text, în afara cifrei de morți exagerate (eronat sau intenționat?), constatăm lipsa precizărilor asupra uciderii bucureștenilor din orașul propriuzis, nu doar a celor „din jurul căilor ferate”. Din punct de vedere al informațiilor militare, consider „scăparea” de mai înainte ca pe o lecție de superficialitate proprie americanilor atunci cînd vine vorba de tratamentul unor state considerate inferioare SUA, astfel cum se petrec lucrurile și în prezent în relațiile militare dintre SUA și România. „Norocul” nostru a fost că bilanțul acesta a fost mai sărac – tragedia zilei de 4 aprilie consemnînd aproape

3.000 de morți și 2.500 de răniți, cărora li se adaugă aproape 50.000 rămași fără locuință (3.456 distruse în totalitate; 3.473 distruse parțial; 401 avariate), în același timp înregistrînduse 2.305 incendii. Viața în București, după acest adevărat prăpăd, a fost complet dată peste cap – ceea ce a fost anterior zilei de 4 aprilie a trecut în amintire. Prin bombardarea Uzinei electrice Grozăvești au fost scoase din circulație și tramvaiele ale căror rețele erau alimentate de la această sursă de curent, faptul generînd nu doar exodul oamenilor nevoiți să se deplaseze la serviciu pe jos mulți kilometri pînă la locul de muncă; prin avarierea unei conducte principale de apă din centrul Capitalei, multe locuri comune, cu un consum însemnat de apă (brutării, hoteluri, frizerii etc.) au fost închise, ca de altfel și teatrele. Aprovizionarea cu principalele produse alimentare a intrat în colaps. În această situație, Administrația Capitalei a căutat soluții în vederea ajutorării populației sinistrate, rechiziționînd mijloace de transport pentru evacuarea familiilor rămase fără adăpost deasupra capului. În acest sens au fost emise bilete de evacuare prin care țăranii din comunele aflate în jurul Capitalei, pe o rază de 10 – 20 kilometri, să primească în gazdă familiile bucureștene (femeile casnice și copiii, în mod special). Școlile au fost întrerupte, elevii intrînd într-o vacanță forțată, care s-a prelungit pînă în toamna lui 44, la începerea noului an școlar.

Nici nu-și reveniseră bine cei rămași în Capitală – cum să-și refacă moralul și condiția umană în situația limită, la hotarul dintre viață și moarte, izgoniți din cadrul lor familial și social și aruncați în ghearele morții și disperării?

– că măcelul bombardierelor americane a continuat.

Numai în luna aprilie România a fost bombardată de 10 ori (ziua): 4 aprilie – București; 5 aprilie – Ploiești; 15 aprilie – București și Ploiești, 16 aprilie – Brașov și TurnuSeverin; 21 aprilie – București și Turnu-Severin; 24 aprilie – București și Ploiești; 15/16 aprilie – Turnu-Severin – bombardament experimental de noapte.

Eugen Barbu – mărturii despre bombardament Deși pe timpul documentării am descoperit diferite însemnări ale unor personalități românești despre tragedia trăită de bucureșteni în acea zi de 4 aprilie 1944, cînd am descoperit un vechi Jurnal al „Patronului” Eugen Barbu, le-am șters pe toate și am reprodus din însemnările autorului faimosului roman „Groapa”, însemnări care reînvie atmosfera dominată de panică, de nesiguranță, de nedumerire și de dor de viață – sentimente dominatoare în acele zile în psihologia bucureșteanului – impecabil redate de scriitor. De notat că în acel moment Eugen Barbu abia împlinise 20 de ani (pe 20 februarie), și era elev la Școala de ofițeri de Jandarmi din București.

Mai întîi, un preambul.

29 martie. Rușii au atins Prutul. E vorba să ne evacuăm la Brașov. Nu mai poate fi vorba despre vacanța de Paști. Anul III a terminat cursurile. Asist la serbarea de „101 zile”. E o lipsă de entuziasm evidentă. În Gara de Nord au început să sosească primii refugiați din Moldova. La București, cîntă încă lăutarii și se petrece.

3 aprilie. Tragere la Pantelimon. E foarte frig (pe 2 aprilie a nins – n.a.). Ofițerii sînt nervoși. Dau pedepse la întîmplare. Poate nu mai plecăm. După amiază o demonstrație la Malmaison despre eficacitatea gazelor.

Prilej de reflecții pesimiste despre un viitor război chimic.

Despre ziua fatală și următoarele.

4 aprilie. Soare, prea mult soare pentru zidurile de aici. Aștept vacanța. Mai sînt doar nouă zile pînă atunci.

Orele 13.45. Alarmă aeriană. Ora 14, bombardament.

Zgomot asurzitor. Dimineața avusese loc un exercițiu de apărare antiaeriană, și cînd au sunat din nou sirenele nu s-a mai înspăimîntat nimeni crezînd că se repetă manevra... Primele explozii alarmează pe comandanți.

Se aud apoi dinstinct loviturile înfundate ale bombelor.

Vedem în sfîrșit avioanele americane, albe, mici pe cerul curat. În adăpostul nostru rudimentar de pămînt, luminat de felinare chioare, citesc Poemele lui Poe. La 15.30 se sună încetarea alarmei. Un fum gros acoperă soarele. Arde spre Gara de Nord, spre Mogoșoaia și dincolo de Cotroceni. Cred că vom pleca mai curînd decît ne așteptam.

Orașul se trezește. Autocamioanele claxonează insistent. Văd prin poarta de beton un rănit cărat pe o targă. La ora 16, punctual cum este, locotenentul P. își continuă cursul de armament. Nu-l ascultă nimeni.

El știe și totuși continuă să vorbească. Ora 20. Lună plină. Orașul e acoperit de fum. În fund, spre apus, se zăresc focuri trandafirii. Primele vești: cartierul Gării de Nord e aproape distrus. Sînt o mulțime de victime.

Sună alarma. Se doarme în echipament de război.

Plantoanele au fost îndoite.

6 aprilie. Soare, frumos. În curte, se joacă voley.

Lîngă mine, bucătarul plînge. I-au murit cei doi copii la bombardament. Miroase puțin a țuică. Se împachetează febril. Probabil mîine plecăm. Nu știu nimic despre mama. Sînt obosit. Ora 17, vine mama la mine. Pe strada pe care locuim au căzut cîteva bombe.

Casa noastră a scăpat neatinsă. O rog să-mi aducă haine și cărți mai ales, să am ce să citesc pe drum. Îi trimit prin ea o scrisoare lui M. Cred că n-o să găsească pe nimeni. Mi-e teamă. Orașul începe să se golească.

Refugiații, în camioane, părăsesc Bucureștiul din 10 în 10 minute. Mă urc pe acoperișul școlii și privesc cu telemetru spre Gara de Nord. Se disting ruine fumegînde. Un fum gros acoperă străzile. Ne facem geamantanele. Am o mulțime de manuscrise la care țin și care mă împiedică.

7 aprilie. Vine mama. N-a fost la M. Nu plecăm nici azi. Plutonul 2 e sub alarmă. Ceasurile trec repede.

Culmea e că cei de aici nu încetează să ne supună unui orar normal. Pentru a ne întări disciplina, care a scăzut din pricina evenimentelor, se strigă mai tare ordinele. Vești: de la dispensarul de lîngă noi, unde era un adăpost, s-au scos două zile cadavrele. Un frizer, pe care-l cunoșteam și care abia scăpase de măsura absurdă a Mareșalului de a fi evacuat în Transnistria, a fost ucis împreună cu nevastă-sa într-o pivniță pe care a căzut o bombă. Pe casa altei cunoștințe a căzut altă bombă, norocul lor a fost că au fost plecați. Tramvaiele nu mai merg. Morții sînt înhumați de-a valma, fără multă ceremonie. Prin poarta școlii se văd camioanele cu refugiați gonind spre barierele orașului. S-a hotărît definitiv ziua plecării: duminică. Vom face un marș de zece zile pînă la Drăgășani. Mama mi-a adus cărți și scrisorile lui M., din care rup cîteva care mi se par ridicole. Mă agăț de hîrtiile astea pentru că ele îmi amintesc de singurele mele ceasuri de bucurie.

8 aprilie. Ni se acordă o învoire de patru ore. De ea beneficiază numai bucureștenii. Plec direct la M. Casa în care locuia e întreagă. În locul geamurilor sînt bătute scînduri. Încerc clanța. Porta se deschide cu un șuerat. Nu mai locuiește nimeni în aceste odăi.

Plec trist. Mă învîrtesc în jurul Gării de Nord. La colțurile străzilor au apărut vechile sacale cu apă ale Bucureștiului. Străzi întregi sînt de nerecunoscut. În locul caselor se pot vedea gropi imense înconjurate de cărămizi și moloz. Pe vechea linie de tramvai stau vagoane frînte sau deraiate. Peroanele Gării de Nord au scheletele de fire contorsionate. Pe piatra lor cenușie, o pulbere subțire de sticlă fărămițată.

De-a lungul bulevardului, pe care mă plimbam cu M., pomi smulși din rădăcini. Casele rămase în picioare sînt jupuite de tencuială. Ici, colo, în fața porților, se află coșciuge albe din lemn nevopsit, pe care un camion tras de o gloabă le cară pe rînd. Femei îmbrăcate în negru se apleacă peste rămășițele strînse între scîndurile albe. Miroase puțin a carne intrată în putrefacție, un miros care-ți irită nările. Intru pe strada pe care locuiesc. Firele stîlpilor de telegraf sînt rupte și stau răvășite pe trotuoare. Se zăresc cadavre acoperite cu cearșafuri sau cu un țol sărac. Se aude plînsetul unor femei necunoscute.

Prizonierii americani, cu șampanie și vin În preambulul la acest capitol, pentru a ilustra o anumită stare de spirit în rîndul colegilor elevului jandarm Barbu Eugen, revin la Jurnalul viitorului scriitor, rînduri scrise după instalarea Școlii de Jandarmi în orașul Drăgășani.

Mîine e Paștele. Se fac liste pentru permisii. La prînz, alarmă aeriană.

Trec două valuri de avioane americane. Unul din bombardiere, avariat, cade lîngă podul de peste Olt, explodînd. Se văd piloții care s-au salvat cu parașutele.

Sînt prinși șapte inși și aduși în cazarma noastră. Un coleg servește de interpret. Sînt cam înspăimîntați și se roagă să nu fie predați nemților. Sînt tratați foarte bine. Există ordine stricte în această privință.

Majoritatea aviatorilor capturați sînt trimiși pe Valea Prahovei unde locuiesc în vile speciale. Prezența aviatorilor americani, tineri ca și noi, foarte veseli după prima spaimă, suscită discuții îndelungi. Nu lipsesc unii care sînt de părere că moartea ar fi o pedeapsă meritată pentru acești indivizi care primesc premii pentru reușita bombardamentelor pe care le execută, în funcție de fotografiile pe care le prezintă.

Mai departe, ne întoarcem la Istorie, cu privire la situația aviatorilor americani ajunși prizonieri în România, în special cei din vara anului 1943, la

bombardarea rafinăriilor de pe Valea Prahovei, cazați în lagărul de la Timișu de Jos. Conform statisticilor, în această operațiune SUA a atacat cu un număr de 178 de cvadrimotoare B-24 Liberator, în 5 valuri (astfel cum era codificată și Operațiunea „Tidal Wave” – Val de flux).

Din cele 162 de avioane ajunse deasupra României, 35 au fost doborîte de aviația de vînătoare și artileria antiaeriană româno-germană instalată să apere Ploieștiul.

Atacul americanilor i-a costat scump: din totalul de 350 de aviatori căzuți în această misiune, 112 au murit; 110 au fost luați prizonieri și un număr de 128 au fost dați dispăruți (probabil, carbonizați în avioanele doborîte).

Prizonierii rămași în România (deși armata germană i-a cerut pe toți, dar românii s-au opus) au avut parte de un tratament aparte, derivat dintr-un sentiment uman pe care numai Poporul Român îl dezvoltă chiar și față de dușman. Încă înainte de începerea interogării acestora de către organele speciale din Armata Română, s-au emis ordine stricte în sensul de a nu se executa nici o presiune asupra prizonierilor. Chiar Mareșalul Antonescu a dat un ordin în care se preciza, printre altele: Tratamentul va fi omenos, conform legilor internaționale și fără nici o exagerare; Paza va fi astfel organizată ca nici o evadare să fie posibilă; Să se aplice Convenția și nimic mai mult. Acte de servilism care dezonorează un popor nu trebuie făcute. Nimeni nu are dreptul să facă mai mult decît ceea ce trebuie. S-a hotărît ca toți ofițerii prizonieri americani să primească solda de grad, similar gradului din Armata Română. Cei internați în Spitalul zonal din Sinaia (fostul „Hotel des Baina”) sînt mulțumiți: „La prînz fiecare prizonier primește o sticlă de bere, iar duminica, o jumătate de sticlă de vin”, astfel cum consemna, în urma unei vizite, un delegat al Crucii Roșii Internaționale, spitalul fiind apreciat ca „excelent, chiar luxos”.

Datorită condițiilor din Lagărul de la Timișu de Jos, prizonierii de aici l-au botezat The Gilded Cage (Colivia aurită), considerîndu-l ca fiind „probabil, cel mai bun lagăr de prizonieri din lume”. Ca dovadă a normalității în care își petreceau zilele în acest Lagăr de prizonieri, acei care aduseseră moarte românilor și provocaseră imense distrugeri zonei Ploieștilor, iată ce nota un pilot american imediat după Crăciunul 1943: „Ne-au fost plătite soldele, alți bani au venit din partea Crucii Roșii și Papa ne-a trimis 72.000 de lei. Am cumpărat bere, vin și șampanie. Ni s-a permis să facem ce vrem, dar să nu evadăm”. Prizonierii au ascultat la radio discursul de Crăciun al președintelui Roosevelt, la masa festivă au avut la dispoziție o orchestră din partea comandantului lagărului.

La 5 martie 1944 (cu doar o lună înainte de bombardamentul criminal asupra Bucureștilor), Lagărul de la Timișu de Jos a fost vizitat chiar de Mareșalul Ion Antonescu, însoțit de Mihai Antonescu, Maria Antonescu, Veturia Goga și Sanda Matei, aceștia fiind mulțumiți de condițiile de trai ale prizonierilor.

După bombardamentele asupra României, din primăvara lui 1944, pînă la 23 august numărul prizonierilor americani a ajuns la peste 1.000 de militari, acest fapt necesitînd înființarea a două lagăre în București. După lovitura de stat de la 23 august 1944 foștii prizonieri americani – aviatorii care provocaseră atîta durere bucureștenilor – au rămas mască atunci cînd, pe străzi, într-un entuziasm general, românii i-au îmbrățișat, fraternizînd cu piloții aducători de moarte. Mai mult, i-au invitat în case, i-au hrănit și i-au adăpostit de furia nemților dezlănțuiți și puși pe răzbunare.

La 80 de ani de la aceste evenimente care au pus la încercare răbdarea și omenia Poporului Român, chiar în situații limită – examen reușit cu brio – ne înclinăm în fața celor pieriți atunci, pe nedrept, și, admirînd monumentul din Cișmigiu al piloților americani doborîți de Armata Română, pe care scrie, cu emfază: „Am murit la datorie în România, pentru libertatea Europei și gloria SUA”, căutăm un monument dedicat celor pieriți în criminalul bombardament din 4 aprilie 1944. Îl căutăm, dar, din păcate, nu-l găsim...

14

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

Fãuritori si martiri ai Unirii Basarabiei cu România

Patriotul, poetul și unionistul Grigore Vîrtosu, asasinat la comandă

Grigore Vîrtosu s-a născut la 20 august 1961, în satul Cîrnățeni, din părinți harnici și gospodari. Satul este atestat în 1653, fiind locul în care se opreau pentru popas drumeții, negustorii, oștenii care circulau din Cetatea Albă spre Hotin, Suceava și Lvov, iar denumirea este moștenită de la hanul din deal, unde se bea vin și se găteau tot felul de cîrnăciori gustoși.

Grigore, încă din copilărie, era un băiat vînjos, curajos și capabil. La școală, avea note foarte bune.

A iubit istoria, literatura și desenul, era menționat la olimpiadele școlare, la care anual ocupa primele locuri în raion. Scria cele mai bune compuneri și poezii și le citea la activitățile școlare. În adolescență, a lucrat alături de părinți pe terenurile agricole ale colhozului, amplasate pe dealurile Cîrnățenilor și în luncile rîului Botna. Pînă la armată, a făcut o Școală de mecanizatori, obținînd calificarea de tractorist, șofer și conducător de brigadă mecanizată. În 1979, este recrutat în Armata sovietică, divizia de tancuri, într-o garnizoană din Ungaria. După doi ani și jumătate de armată, s-a angajat ca mecanic la elevatorul de cereale, stația Căușeni. În 1982, s-a căsătorit cu Lidia.

Cu ajutorul părinților și al rudelor, la o margine de sat, spre lunca rîului Botna, și-a construit o casă pătrățoasă, înconjurată de pomi fructiferi și viță de vie. A vrut să învețe, s-a pregătit pentru universitate, însă munca zilnică la elevator, lipsa banilor, familia și copiii mici nu i-au permis realizarea acestui gînd. În timpul liber, citea, scria poezii, făcea muncă patriotică cu rudele și prietenii, vorbindu-le despre jugul apăsător al exploatării sovietice. În perioada Renașterii naționale din 1988, era prezent la toate cenaclurile: „Vatra”, „A. Mateeveci”, „Ștefan Vodă” și la mitingurile din Chișinău, Căușeni, Ursoaia, Tănătari, Hajimus. Fiind un membru activ al Frontului popular, a participat cu discursuri patriotice, recitind propriile poezii la mitingurile din Varnița, Tighina, Chișinău și din alte localități, unde populația băștinașă, sprijinită de intelectualitate, a cerut ca limba română să fie decretată limbă de stat, ieșirea republicii din componența URSS, independența și suveranitatea Republicii Moldova, apropierea de România. La demonstrații și mitinguri, lansa lozinci patriotice, aducea propriul tricolor, pe care-l purta încins sub haină. Prin acest exemplu, recruta patrioți și însuflețea populația la răsturnarea regimului sovietic.

Autoritățile moldovenești l-au arestat în anul 1990 și l-au maltratat, însă populația a cerut eliberarea patriotului din închisoarea din Chișinău, fiind luat sub protecția (garanția) prietenilor și unor primari, directori și ingineri din Căușeni (Ion Țurcan, Ion Harti, Ștefan Trocin, Arcadie Cărbune ș.a.).

Un act patriotic și de mare curaj, unic în spațiul URSS, a fost demolarea de către Grigore Vîrtosu, cu tractorul K-700, a celui mai grandios monument al bolșevicului, cel al Vladimir Lenin din raionul Căușeni, inițiator și promotor al comunismului proletar, de la care Basarabia a suferit război, foamete, deportări și temnițe. Statuia lui Lenin, după demolare (anul 1989), cerută de românii-moldoveni din Căușeni, a fost tîrîtă, o săptămînă, prin satele raionului, trasă cu un cablu de oțel de cel mai mare și puternic tractor din acea vreme, Kiroveț, condus de patriotul Grigore Vîrtosu. Toată lumea s-a bucurat de demolarea acestui odios monument bolșevic, care nu avea nimic comun cu istoria națiunii. Un demnitar rus, Ianev, director de întreprindere, la indicațiile celor de sus, a ridicat monumentul din rîpa „Valea Vacii”, l-a dus și l-a instalat pe teritoriul elevatorului, „Bastionul” comuniștilor căușeneni. Nimeni nu a ripostat. Atunci Ianev l-a amenințat pe Grigore Vîrtosu. În perioada războiului cu Transnistria separatistă, împreună cu cei 250 de voluntari din sat, a plecat pe frontul din Tighina, a luptat cu arma în mînă împotriva

cazacilor și gardiștilor venetici. A transportat voluntari și răniți de pe front, a adus apă, alimente și mîncare gătită luptătorilor din Tighina, a participat la misiuni militare. În Tighina era bine cunoscut de voluntari și polițiști, era prieten cu toți, îi ajuta, le aducea arme, muniție, echipamente. Fiind și șofer și tanchist, în zona acțiunilor de luptă urca pe blindată, automașină, tractor, le făcea pe toate. În data de 3 iulie 1992, a fost atacat de lunetiștii armatei a 14-a rusă. Gloanțele îi șuierau pe lîngă urechi.

A scăpat ca prin minune. Însă, în acea „capcană”, a fost împușcat în gît cîrnățanul Muntean Nicolae. Le spunea camarazilor de luptă: „Nu mă tem de nimeni, nu mă tem de svolocii (așa erau numiți bandiții ruși) ruși, mă tem și cred numai în Dumnezeu”. Și își făcea mereu cruce.

Pe 19 iulie 1992, a fost acasă, s-a întîlnit, „grămăjoară”, cu mama, surorile, cu soția și copiii. Era supărat, plîngea că separatiștii ruși i-au omorît mulți prieteni, oameni tineri, consăteni și căușeneni, că este multă nedreptate și trădare pe front. Surorile și soția l-au rugat pe Grișa (așa îi spuneau în familie) să nu plece la război, să termine de construit casa, să aducă lemne pentru iarnă, să-și prășească cota de pămînt, să aibă mai multă grijă de copiii mici. „Casa era săracă, iar bani nu mai erau”, spunea soția sa, Lidia. Însă Grigore nu a ascultat pe nimeni. Pe 21 iulie 1992, la primele ore ale dimineții, a plecat la Tighina, pe front. Cum își putea părăsi camarazii de luptă? Ajuns în raionul Secției de Poliție Tighina, era în afara pozițiilor de luptă, primise ordin să mute mașina. Era liniște, nu trăgea nimeni, nici separatiștii, nici combatanții noștri.

Din zona adversă frontului separatist, cînd ieșea din mașina parcată, s-a auzit o împușcătură. O împușcătură fatală pentru Grigore Vîrtosu. A fost rănit din spate, adică din teritoriul controlat de forțele Republicii Moldova. Nici unul dintre organele Ministerului de Interne, Ministerului Securității naționale sau ale Procuraturii nu au investigat asasinarea lui Grigore Vîrtosu, împrejurările și cauzele uciderii unui patriot din popor, a unui viitor lider unionist al națiunii. În acel moment războiul lui Grigore Vîrtosu s-a terminat, a fost înmormîntat de tot satul și de frontiștii combatanți din raion. I-a fost decernat, post-mortem, Ordinul Ștefan cel Mare. Familia a primit, lunar, 49 lei (2,5 euro), compensație pentru moartea lui Grigore Vîrtosu. Așa spuneau cei de la primărie: „Războiul și viața eroului nostru Grigore a încetat, iar războiul soției sale, Lidia, abia a început” . Nevastă tînără cu patru copii mici, cu o casă încă neterminată, cu un credit financiar, s-a pomenit, peste noapte, văduvă.

Lidia a plîns cît a plîns, a bătut pragurile autorităților locale și raionale, dar mare ajutor nu a primit. Avea de hrănit copiii și trebuia să muncească fără oprire. Lidia, cu lacrimi în ochi, spunea: „După moartea lui Grigore, trăiam greu, nu ne ajungea nici de mîncare, deși tot timpul m-am străduit să cresc păsări, să muncesc la cîmp, la străini, să fac multe conserve. Ne descurcam cumva, dar cu banii era mai greu. Cînd ajungeam să cumpărăm haine, încălțăminte sau să plătim la școală, pentru lumină, nici lemne nu aveam pentru iarnă, nici nu știam ce să fac. Am hotărît să merg să argățesc la ruși”.

Acolo plăteau mai bine. Grigore nu îi avea aproape pe ruși. După ce adunase roada de toamnă și pusese totul la loc, a împrumutat bani și a plecat la Moscova, la muncă. „După prima lună de lucru – spunea Lidia – am trimis bani ca să cumpere toate cele necesare pentru casă. M-au ajutat surorile, părinții. Îmi aduc aminte, cînd am plecat,

RM

mi-am lăsat toți copiii mei în prag, plîngînd. Nu vă pot reda în ce stare m-am dus. Lucram la o construcție, iar alături era o grădiniță și o școală. Cînd ieșeau copiii la joacă sau în pauză, nu-mi sporea lucrul, mi se rupea inima de durere, trebuia să rabd și să muncesc. Acum, în Rusia, avem patru copii și patru nepoți. Fetele s-au măritat, iar eu, bunica Lidia, am grija nepoților…”.

După mulți ani grei de muncă în Rusia, revine acasă, la părinți, rude și la cimitir, unde este înmormîntat Grigore Vîrtosu.

Referitor la asasinarea patriotului pe frontul de la Tighina, sînt mai multe versiuni. Prietenii apropiați, combatanții Mihai Macarenco, Gheorghe Botnaru, Arcadie Cărbune ș.a., vorbesc deschis despre faptul că există probe că Grigore Vîrtosu a fost împușcat în teritoriul controlat de moldoveni, din spate, cînd cobora din mașină. Se cunosc și persoanele care au contribuit la uciderea lui Vîrtosu, el era, pentru demnitarii din acea vreme, un pericol inedit.

Fostul primar și combatant din Cîrnățeni, Ion Harti spune că autoritatea lui Grigore Vîrtosu era atît de mare încît putea, foarte repede, aduna în jurul său la miting cîteva mii de oameni; deci, era „periculos” pentru demnitari, aceia l-au împușcat. Avea cîteva caiete de versuri, unele le purta cu el, dar nimeni, din cei cu mulți bani și funcții mari în Guvern și în Parlament, sau scriitori apropiați de M. Snegur, nu l-a ajutat să publice măcar o carte de versuri patriotice.

O altă sursă de informație de la Chișinău scrie: „Cei mai mulți dintre lucrătorii noștri la Nistru, cu precădere cei din detașamentele de voluntari constituite și dirijate de Ministerul Securității Naționale în frunte cu Anatol Plugaru, au fost uciși din spate de către lunetiștii KGB, care aveau același centru de comandă.

Voluntarii adunați de Ministerul lui Plugaru erau de fapt cei mai activi și mai intransigenți frontiști, participanți la toate demonstrațiile anticomuniste din 1988 și 1989, care trebuiau pur și simplu lichidați.

Unul dintre ei a fost Grigore Vîrtosu”.

O altă versiune spune că Grigore Vîrtosu a fost asasinat la comandă de serviciile de securitate ale Republicii Moldova. L-au omorît agrarienii, comuniștii și socialiștii. Ei, cu ajutorul Moscovei, se pregăteau să preia puterea de la democrați și unioniști. A fost un plan de asasinare, bine pus la punct de specialiștii în omoruri. Grigore Vîrtosu, acest om curajos, eroic și luptător, ca un „copac tînăr, cu lăstari și rădăcini puternice, crescînde, trebuia tăiat, pus la pămînt”. El reprezenta un pericol pentru demnitarii de stat din acea vreme, pentru partidele politice din opoziție.

Partidul comuniștilor, reînființat de P. Lucinschi, sprijinit tacit de A. Sangheli, M. Snegur și Dm. Moțpan, partid predat prin ștafetă lui Vl. Voronin, nu l-au iertat pe Gr. Vîrtosu pemtru eroicul lui act de demolare a monumentului lui Lenin din Căușeni.

Cineva din conducerea comunistă a raionului i-a spus lui Vîrtosu că va plăti cu viața pentru „demolarea și tîrîrea cu tractorul prin satele raionului a marelui conducător comunist”. Momentul de lichidare a patri­otului pe frontul de la Tighina pentru serviciile secrete moldovenești și rusești a fost prielnic, misiunea lor a reușit.

Eroul Grigore Vîrtosu are două monumente: unul la Cîrnățeni, în cimitirul satului și altul la Chișinău, pe Dealul Petricanilor (placă comemo­rativă) din inițiativa organizației combatanților de la Nistru – „Credință Patriei”.

Chipul vulcanic al lui Grigore Vîrtosu din timpul marilor acțiuni de stradă pentru Limbă, Alfabet și Tricolor, organizate de Frontul Popular din Moldova începînd cu anul 1988, este expresia sentimentului sincer de Libertate, Adevăr și de Unire cu Țara-Mamă, România, pe care le-au trăit majoritatea românilormoldoveni dintre Prut și Nistru. Războiul din 1992 a fost o acțiune murdară împotriva Republicii Moldova declanșată de Moscova și realizată prin structurile secrete KGB-iste de la Chișinău și de la Tiraspol, sprijinite de Armata de ocupație a 14-a rusă staționată, nelegitim, pe malul Nistrului.

Col. (r) prof. univ. dr. ANATOL MUNTEANU, membru al Academiei AOȘR

RM

15

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

p O V E S T I

Grădinile Keukenhof din Olanda sînt una dintre cele mai faimoase și spectaculoase atracții turistice din lume. În fiecare an, pentru aproximativ două luni (anul acesta perioada va fi cuprinsă între 21 martie și 12 mai 2024), grădinile se deschid vizitatorilor și oferă o experiență unică și colorată, cu milioane de flori, în special celebrele lalele olandeze. Milioane de turiști din întreaga lume vizitează grădinile în fiecare an, inclusiv mulți turiști din România care nu doresc să rateze această experiență unică.

Grădinile, situate la o distanță de aproximativ 45 de minute cu mașina de Amsterdam, sînt considerate cele mai mari grădini de flori din lume și în fiecare an sînt plantate milioane de flori noi. Aceste grădini minunate cuprind poteci frumoase și lacuri, toate înconjurate de flori. De asemenea, există și un parc de distracții pentru copii, Lacul Swan, zone pentru mîncare și diverse atracții potrivite pentru familiile numeroase. Grădinile reprezintă una dintre cele mai aglomerate atracții din Olanda și, deoarece sînt deschise doar două luni pe an, sînt mereu pline de vizitatori.

Parcul Keukenhof este situat într-un micuț oraș – pe nume Lisse – aflat la jumătatea distanței dintre Amsterdam și Haga, Olanda. Așezarea sa centrală facilitează accesul turiștilor, astfel că anual milioane de oameni vin în acest loc faimos pentru a-i admira splendoarea și pentru a se relaxa într-un cadru paradisiac. Este deschis în fiecare an, începînd din ultima săptămînă a lunii martie și pînă în mai. Parcul a fost ideea primarului din Lisse, din 1949, care a dorit să aibă o expoziție florală unde cultivatorii din toată Europa să poată vedea cei mai stranii hibrizi posibili. Pe o suprafață de 32 de hectare, înfloresc milioane de lalele.

Supranumit „Grădina Europei”, Parcul Keuken­ hof, făcea parte, în Secolul al XV-lea, din domeniul Castelului Teylingen şi servea drept grădină de legume pentru contesa Jacoba de Bavaria. Ea îşi putea recolta de aici absolut tot ceea ce avea nevoie pentru bucătărie, fapt care se află la originea denumirii de Keukenhof, care în traducere liberă ar însemna „domeniul bucătăriei”. În anul 1840, aici s-a amenajat un parc, după proiectul arhitecţilor Zochter, aceiaşi care au creionat şi proiectul Vondelpark din Amsterdam. În anul 1949, proprietatea a fost adaptată, la insistenţele primarului din Lisse, pentru a putea găzdui expoziţiile cu bulbi de flori, lalelele avînd prioritate – ca floare simbol moştenită din perioada „Tulip mania” din Secolul al XVII-lea, cînd lalelele au devenit un simbol al bogăţiei, iar oamenii investeau în bulbi de lalele, asemenea celor din alte

(

A D E V A R A T E Parcul Keukenhof, uimitoarea grãdinã de flori a Europei

regiuni care considerau aurul drept semn al bogăţiei. Se spune că preţul unui bulb de lalea din acea vreme era echivalentul cu care puteai cumpăra o casă pe canalele Amsterdamului.

La Keukenhof veţi putea admira specii foarte variate de lalele, narcise, brînduşe, zambile, crini, orhidee, frezii și multe flori de primăvară, sau specii de flori de grădină, toate plantate cu multă grijă, generînd valuri de culori și parfumuri amețitoare. Se spune că expoziţia este susţinută prin contribuţia voluntară a aproape 100 de expozanţi olandezi, care îşi prezintă în fiecare an, timp de două luni, cele mai de preţ comori.

Expoziţii speciale de flori au loc în diferite pavi­li­oane – Pavilionul Oranje Nassau, Pavilionul Wilhel­mina, Pavilionul Juliana, Pavilionul Beatrix şi Pavilionul Wilhem Alexander, iar programul pen­tru fiecare expoziţie în parte apare în pliantele de prezentare.

Peisajul este întregit de mici șuvoaie de apă, pomi înfloriți, garduri vii, arbuști, fîntîni arteziene, dar şi cafenele şi locuri de picnic. Există, de asemena, showuri organizate la anumite ore în fiecare zi, spectacole dedicate florilor. Ȋn Pavilionul Oranje Nassau, spre exemplu, este găzduit, în fiecare an, un mozaic floral, compus din aranjamente în care de bază este laleaua, iar designul este astfel proiectat încît să imagineze diferite obiective turistice din cele mai neaşteptate Portretul pictorului olandez Vincent Van Gogh, creat din aranjamente florale

locuri ale lumii, în anii trecuţi fiind realizate, din flori, Big Ben-ul sau Podul Londrei. De reţinut că aranjamentele florale din acest pavilion se schimbă în fiecare săptămînă.

Cel mai vizitat loc de la Keukenhof este, se pare, Pavilionul Wilhem Alexander, care oferă spre desfătarea simţurilor peste 100.000 de exemplare de lalele de toate culorile, formele şi mărimile.

Pentru sentimentalii incurabili, la Keukenhof a fost amenajată „Grădina romantică”, special pentru îndră­ gostiți, logodiți sau cei deja căsătoriți, o grădină amenajată cu gust, cu flori în nuanțe idilice, unde doritorii au la dispoziţie un loc special în care pot lăsa mesaje de dragoste cu diferite destinaţii.

La Keukenhof mai puteţi admira grădini inspi­ raţionale, zeci de opere de artă instalate pe alei, iazuri cu peşti, nenumărate specii de păsări, sau canale de apă cu o arhitectură încîntătoare pe care turiştii se pot plimba cu barca. Copiii au la dispoziţie nenumărate locuri de joacă, pot participa la diferite activități, la vînători de comori sau pot vizita o fermă de animale. Ȋn ultima săptămînă a expoziţiei, de obicei, se poate vizita şi cea mai mare expoziţie de crini din lume.

Fie că este văzut într-o fotografie sau în realitate, Parcul Keukenhof are o înfățișare de basm, uimitoare, aproape ireală. Alei întinse decorate cu șiruri de flori multicolore șerpuiesc printre copaci, garduri vii, arbuști, fîntîni arteziene, spre păduri, mici lacuri și izvoare, ori spre cafenele și locuri de picnic special amenajate. Sentimentul prezenței pe un tărîm fermecat, de poveste, nemaiîntîlnit este foarte prezent.

Cu toate acestea, atmosfera încîntătoare din parc nu este asigurată doar de spectacolul cromatic și olfactiv al florilor. Vizitatori se pot bucura mai ales în timpul Festivalului Keukenhof de spectacole organizate la diferite ore din zi, multe dedicate, bineînțeles, florilor.

R.M.

16

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei și a rănit încă 182. Cei patru bărbați, Tragedii convenabile persoane cetățeni ai fostei republici sovietice predominant Moscova, care s-a soldat cu moartea a 137 de

(urmare din pag. 1) „Un moment de cotitură a venit în mai 2011, cînd US Navy SEAL au lansat o operațiune riscantă împotriva complexului lui Osama bin Laden din Pakistan și l-au ucis pe liderul alQaeda. Publicul a reacționat la moartea lui bin Laden mai mult cu un sentiment de ușurare decît de jubilație. O lună mai tîrziu, pentru prima dată, majoritatea americanilor (56%) au spus că forțele americane ar trebui aduse acasă cît mai curînd posibil, în timp ce 39% au susținut forțele americane din țară pînă cînd situația se va stabiliza”.

Așadar, oamenii au fost de acord să răzbune civilii care au murit nevinovați în atacurile din acea zi pe întreg teritoriul țării lor, însă după uciderea celui considerat vinovat, Osama bin Laden, au decis că nu mai au ce căuta în Afganistan. A fost o tragedie convenabilă pentru că americanii și-au putut testa armele, și-au putut arăta puterea în zonă și industria lor militară a făcut bani, pe lîngă cine știe ce alte profituri au tras din asta.

La începutul lui 2020, debuta pandemia de COVID-19. O tragedie care a curmat milioane de vieți în întreaga lume. De ce cred că a fost una convenabilă? În primul rînd, pentru că unele firme producătoare de vaccinuri și, în special, Pfizer, au făcut miliarde de dolari vînzînd un vaccin insuficient testat, care nu a putut opri infectarea, ba mai mult: a declanșat boli autoimune în cazul unor persoane vaccinate, cauzîndu-le moartea. Știți foarte bine că nici acum nu ni s-a spus de ce UE, dar și România, au cumpărat mult mai multe vaccinuri decît aveau nevoie. În al doilea rînd, a fost un bun exercițiu pentru nebunii care conduc lumea, să verifice pînă unde pot merge cu încălcarea drepturilor și libertăților, motiv pentru care chinezii erau blocați în apartamente și li se ucideau animalele de companie, iar noi nu ne puteam îngropa morții cum se cuvine și trebuia să stăm terorizați în case. Totul pînă într-o zi, cînd Putin a invadat Ucraina. Brusc, virusul a dispărut.

Războiul din Ucraina a fost următoarea tragedie convenabilă – atît rușii cît și americanii au scăpat de muniția și armamentul vechi făcînd astfel loc în depozite pentru cel nou, care urmează a fi produs și va aduce mulți bani industriei de armament, SUA au vîrît NATO în coasta Rusiei așa cum își doreau, au făcut praf economia UE prin sancțiunile pe care le-au impus rușilor, ne-au decuplat de la gazul ieftin al lui Putin distrugînd conductele, și, după cum se exprima la un moment dat un înalt oficial american, au omorît foarte mulți ruși, declanșînd o rusofobie oribilă, vecină cu xenofobia.

Cînd credeam că le-am văzut pe toate, s-a petrecut o altă tragedie: ziua de 7 octombrie 2023, cînd grupuri teroriste de palestinieni din Gaza au pătruns în teritoriul statului Israel. Au măcelărit oameni nevinovați, au violat, au comis atrocități inimaginabile, au incendiat case, au ucis copii, au pustiit totul în cale. A urmat o reacție puternică a statului Israel, care s-a dus cu aviația peste „gazieni” și i-a făcut terci, la propriu. O tragedie, dar una convenabilă, fiindcă în acest fel Israelul a terminat cu Fîșia Gaza care le stătea ca o sulă în coaste (vorba lui Ion Iliescu), iar grupurile de comuniști (a se citi „neo-liberali” și „progresiști”) au putut să-și arate nestingheriți antisemitismul.

Capac la toate astea pune atacul soldat cu 140 de morți de la o sală de concerte de la marginea Moscovei, petrecut zilele trecute.

Ziarul European Conservative scrie următoarele: „Rusia a acuzat patru bărbați pentru comiterea unui act de terorism în urma masacrului de vineri, petrecut în sala de concerte de la

musulmane a Tadjikistanului, sînt acuzați că sînt responsabili pentru atacul care a avut loc în timpul unui concert rock la Crocus Hall, vineri seară. Alte șapte persoane au fost, de asemenea, reținute pentru implicarea lor în atac.

Gruparea teroristă Statul Islamic (IS) a reven­dicat masacrul, iar sîmbătă a publicat imagini ale atacului. Motivul probabil al Statului Islamic pentru a lovi Rusia este intervenția acesteia în 2015, în timpul războiului civil din Siria. În octombrie 2015, o bombă instalată de IS a doborît un avion rusesc de pasageri deasupra Egiptului, ucigînd toate cele 224 de persoane aflate la bord. Grupul a revendicat, de asemenea, mai multe atacuri în Caucazul rusesc și în alte regiuni în ultimii ani. Potrivit oficialilor americani, Statele Unite dețin informații care confirmă pretenția de responsabilitate a Statului Islamic. Casa Albă a declarat că a împărtășit informații cu Rusia la începutul acestei luni despre un atac planificat la Moscova, pe care ambasadorul Rusiei în Statele Unite l-a negat.

Președintele rus Vladimir Putin, deși a numit atacul un act de teroare, pînă acum nu a menționat Statul Islamic, în schimb a sugerat că Ucraina – care a fost invadată de forțele ruse în urmă cu mai bine de doi ani – a jucat un rol important. Despre oamenii înarmați el a spus: «Aceștia au încercat să se ascundă și s-au deplasat spre Ucraina, unde, conform datelor preliminare, le-a fost pregătită o cale pentru a trece frontiera de stat»”.

De ce e asta o tragedie convenabilă? Fiindcă îi permite lui Putin să își întărească susținerea populară, mai ales că, deși probele de pînă acum cît și declarațiile publice ale IS indică organizația drept organizator al masacrului, președintele rus încearcă să demonstreze implicarea Ucrainei în planificarea și susținerea atacului.

Ce punct comun găsim între aceste patru tragedii? De fiecare dată s-a pus întrebarea „cum a fost posibil?”. Cum a fost posibil ca teroriștii să pregătească atacurile și apoi să treacă fără probleme prin dispozitivele de securitate americane, evreiești și ruse, deși de fiecare dată acestea au fost avertizate de colegii din serviciile de informații rivale sau aliate despre iminența unui atac? Cum a fost posibil ca un virus atît de periculos, cum ne-a fost prezentat COVID, să scape dintr-un laborator din China? Este exact aceeași rețetă după care s-a acționat inclusiv la atacul japonez contra bazei navale SUA de la Pearl Harbor, ce a avut drept consecință atragerea Americii în război.

Cred că organizatorii acestor crime ar trebui să-și schimbe scenariul fiindcă de aproape 100 de ani aplică aceeași schemă și oamenii încep să-și dea seama de păcăleală, deși, dacă mă gîndesc bine, majoritatea nu vede mai departe de lungul nasului, neuronii nu fac sinapse ca să pună lucrurile cap la cap, uită de la mînă pînă la gură și se duce după fentă.

Ce o să facă acum Putin? – se întreabă toată lumea. Păi ce să facă? Dacă va descoperi că Ucraina și aliații ei stau în spatele crimelor din sala de concerte o să aibă motiv să șteargă Kiev-ul de pe fața pămîntului și va declanșa o operațiune propagandistică fără precedent de incriminare și demonizare a terorismului ucrainean. Dacă întradevăr e vorba de IS, o să lase să planeze ideea că totuși ucrainenii au fost implicați ca să continue războiul. Rău e că toate tragediile astea produc moartea unor oameni nevinovați pentru ca cei vinovați să își construiască imperii financiare, să își vadă împlinite ambițiile politice sau cine știe ce alte gînduri demente.

Ca de obicei, trebuie să fim atenți la ce se întîmplă în jurul nostru și să nu credem tot ceea ce ni se spune decît după o temeinică analiză.

A ctualitatea pe scurt  Preşedintele turc Tayyip Erdogan i-a transmis duminică pre­ mierului olandez Mark Rutte, în cadrul unei convorbiri telefonice, că Ankara va susţine un candidat pentru postul de nou şef al NATO în funcţie de aşteptările şi nevoile sale, a anunţat preşedinţia turcă, transmite Reuters. Erdogan i-a spus premierului olandez în exerciţiu că Turcia se aşteaptă ca noul şef al alianţei de securitate să servească nevoile şi interesele aliaţilor în lupta împotriva terorismului şi să ţină cont de sensibilităţile aliaţilor care nu sînt membri ai Uniunii Europene, potrivit unui comunicat al biroului său. Așadar, dacă pînă la urmă mandatul de șef NATO ar merge la Rutte, Olanda ar deveni prima țară care a avut patru secretari generali, de la înființare pînă în prezent. În presa internațională, de la Bloomberg, Politico pînă la Reuters, publicațiile occidentale subliniază că există o mare presiune din Europa Centrală și de Est pentru un reprezentant al său, însă, la fel cum e cazul și al viitorului ministru de Externe ale Comisiei Europene, e căutat cel mai potrivit om.  Elon Musk face noi declarații controversate legate de războiul din Ucraina – sîmbătă, miliardarul a scris într-un mesaj pe Twitter că Rusia „va obține și mai multe teritorii ucrainene, inclusiv orașul Odessa”, relatează Kyiv Independent. În urmă cu mai multe luni, el a spus că Ucraina trebuie să facă concesii teritoriale Rusiei și a criticat ajutorul acordat de SUA Ucrainei pentru ca aceasta să se apere de invadatori. „Cu cît durează mai mult războiul, cu atît Rusia va obține mai mult teritoriu, pînă vor ajunge la Nipru, care e greu de depășit. Totuși, dacă războiul durează suficient de mult, și Odessa va cădea”, a scris Musk, care nu are nici o calificare în domeniu, pe Twitter. Rusia nu are „nici o șansă” să cucerească Ucraina complet, dar „cu siguranță va cîștiga și mai mult teritoriu”, a continuat Musk. „Problema pierderii de către Ucraina a întregului său acces la Marea Neagră nu este, în opinia mea, problema reală. Recomand o încheiere negociată a conflictului, înainte ca acest lucru să se întîmple”, a mai scris miliardarul, deși nu i-a cerut nimeni nici o recomandare.  Gazetarul Ion Cristoiu susține că în lupta pentru Primăria Capitalei am putea avea parte de o resetare a jocului printr-o candidatură a lui Cozmin Gușă, din partea AUR. Cristoiu arată că o intrare a lui Cozmin Gușă ar dinamiza campania, iar pentru AUR ar fi un boost extraordinar în toată țara, asta avînd în vedere că toată mass-media se concentrează pe alegerile la București. „Să vedem situația de la București. La București îl avem pe Nicușor Dan, care pleacă din poziția de favorit și nici nu contează cine îl sprijină. Îl avem pe Cristian Popescu Piedone, care e și el pe cont propriu, e aproape independent, deși în spate e partidul lui Dan Voiculescu. Și coaliția PSD-PNL îl are pe domnul Cătălin Cîrstoiu. Alianța Dreapta Unită îl sprijină pe Nicușor Dan. Lipsește din descrierea de pînă acum un mare partid, care este AUR-ul. AUR a desemnat pe cineva drept candidat. Deocamdată, trebuie să vă spun că acești candidați sînt stabiliți în precampanie, ei nu s-au înscris, trebuie să strîngă semnături, dar oricare dintre ei, inclusiv Cătălin Cîrstoiu, poate fi retras. A fost vorba la un moment dat că AUR-ul ar negocia cu Cristian Popescu Piedone să fie candidat. Repet, nimic din ce e acum nu e fix. Cristian Popescu Piedone poate să devină candidatul AUR. Putem vorbi de candidați în momentul în care ei se înscriu la APEC. Pînă atunci, orice mișcare e posibilă. E limpede că AUR are nevoie de un candidat bun”, a scris Ion Cristoiu pe blogul personal. „A ieșit la iveală că Rusia i-a abordat pe deputații europeni, pe care i-a și plătit, cu scopul de a-și promova propaganda”. Dezvăluirea a fost făcută de prim-ministrul belgian Alexander De Croo, care a adăugat că între serviciile secrete belgiene și cehe „a existat o colaborare strînsă” pentru a distruge o rețea de propagandă rusă, aşa cum scrie şi presa belgiană. Președintele Parlamentului European, Roberta Metsola, „este la curent cu acuzațiile făcute” pe site-ul Vocea Europei, vehicul al activității rusești de dezinformare, iar Camera Europeană „examinează” veridicitatea acuzațiilor, confirmă serviciile de presă ale PE. Potrivit celor aflate pînă acum, lucrurile ar fi simple: prin Vocea Europei – platformă finanțată și operată de oligarhul ucrainean pro-rus Viktor Medvedchuk, una dintre persoanele care fac parte din cercul magic al lui Vladimir Putin – Moscova ar fi încercat să se folosească de europarlamentari, pe care i-a plătit pentru a da o serie de interviuri. Printre aceștia – conform zvonurilor din mass-media cehă și olandeză – s-ar număra exponenți ai partidului Rassemblement National al lui Marine Le Pen, ai formaţiunii flamande de ultradreapta Vlaams Belang, dar și ai Alternative für Deutschland, formațiuni ale galaxiei suveraniste pe care sondajele le dau cîştigătoare la următoarele alegeri. Dezvăluirile făcute de scandalul „Vocea Europei” „subminează unitatea în UE. Aceasta nu este doar o încălcare a încrederii; este un atac direct asupra structurii în sine a democrației noastre”, declară liderul grupului Verzilor din Eurocameră, germanul Terry Reintke, reacționînd la știrea anchetei privind ingerința Rusiei în Eurocameră.

R.M.

RM

17

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

Soarta militară a Europei, la răscruce Politologul Corneliu Bjola consideră că UE se află într-un moment de răscruce, între o putere revanșardă – Rusia – și un aliat incert – SUA. Soluția e una singură: UE va trebui să se mobilizeze pentru a-și putea asigura securitatea și să organizeze un pol european în cadrul NATO. A trecut timpul tatonărilor și al compromisurilor. Rusia e în Ucraina și ar putea să spargă frontul, iar din acel moment nu ar mai exista nici o garanție că Putin nu va decide să invadeze și alte state. Profesor la Universitatea Oxford, politologul Corneliu Bjola avertizează că ne aflăm într-un punct critic și că e nevoie de acțiune, pentru ca Europa să descurajeze o potențială agresiune rusă. Pornind de la discursul istoric ținut de Iulia Navalnaya, care a insistat că în relațiile cu Putin, Europa și lumea civilizată nu interacționează cu un politician de nivel vestic, ci cu șeful unei organizații criminale, un veritabil mafiot, Corneliu Bjola face apel la acțiune. Pe scurt, spune el, europenii încep să realizeze că modelul de securitate pe care s-au bazat pînă acum are fisuri și s-ar putea să nu reziste sub presiunea dublă a unei puteri revanșiste și radicalizate (Rusia) și a unui aliat incert, subminat intern de o polarizare politică care a condus deja la o încercare de lovitură de stat. „Este mult de spus despre motivul pentru care europenii au lăsat situația să se degradeze pînă în acest punct, dar ceea ce este important este modul în care vor reacționa și dacă vor reuși să se adapteze la noua situație. Cît de repede vor acționa și cît de hotărît, va determina măsura în care Rusia rămîne blocată în Ucraina sau își extinde influența mai departe în Europa”, susține Bjola.

Expertul mai spune că există trei elemente importante de analizat pentru a înțelege perspectiva securității europene. Primul ține de relația cu SUA, mai exact dacă europenii se mai pot baza pe sprijinul american în viitor. „Este clar, de exemplu, că fără sprijin militar american, Ucraina va întîmpina probleme serioase pe cîmpul de luptă, iar europenii nu au în momentul de față capacitatea de a acoperi acest deficit. Mai mult decît atît, declarațiile lui Trump de încurajare a Rusiei să atace Europa subminează vizibil valoarea Articolului 5 al NATO. Este fără îndoială un moment de răscruce pentru europeni. Dacă pentru mulți europeni Trump a reprezentat pînă în 2020 un simplu accident pe care sperau că americanii îl vor corecta, posibila lui realegere va demonta acest mit”.

Vești proaste pentru UE de peste Atlantic În opinia sa, Trump nu este un accident, ci expresia unor convulsii politice interne grave, cu implicații majore pentru securitatea europeană și globală. „Încercarea de a-l îmblînzi cu creșterea investițiilor militare poate ajuta pe termen scurt, dar nu este neapărat o soluție de termen lung. Curentul Trumpist este mult mai indiferent față de securitatea europeană în comparație cu alte administrații americane (vezi și refuzul vehement al facțiunii MAGA din Congres de a susține Ucraina)”, adaugă profesorul.

privind trimiterea de trupe europene în Ucraina”, explică Bjola. În lipsa unei acțiuni hotărîte, care să descurajeze Rusia lui Putin, riscurile sînt majore. „Nu avem răspunsuri clare la aceste întrebări, dar un lucru este sigur: dacă europenii rămîn pasivi, așa cum au făcut pînă acum, în dezvoltarea capacității lor colective de apărare, posibilitatea revenirii războiului în Europa va crește semnificativ”, punctează Bjola.

Nevoia de leadership

În plus, Trump percepe Uniunea Europeană ca pe un competitor economic care rănește SUA economic, nu o sprijină, punctează Corneliu Bjola. „Este o viziune deformată și falsă, întrucît SUA a beneficiat și ea enorm din comerțul pe care îl desfășoară cu statele europene, fără a menționa sprijinul pe care europenii l-au acordat SUA în Irak și Afganistan. Pe scurt, relația UE și SUA după 2025 este posibil să fie marcată negativ de dezangajamentul militar american și de o nouă rundă de războaie comerciale inițiate de o administrație republicană”, completează el.

Al doilea element este legat direct de primul și ține de posibilitățile pe care le are Europa să se adapteze la o posibilă relație volatilă cu SUA și una direct ostilă cu Rusia. O cheie importantă în această ecuație ține de partea militară. „Fără sprijin american sau cu un sprijin american diluat, Europa este obligată să se transforme și să adauge o componentă militară robustă la profilul său, atît convențională cît și nucleară. Dezvoltarea strategică a industriei de apărare europene, împreună cu înființarea unui post de comisar de apărare european anunțată de președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, sînt pași în direcția bună, dar insuficienți.

Ceea ce este de asemenea necesar este o forță militară europeană redutabilă, iar singura opțiune fezabilă ar fi un pol european în cadrul NATO”, dezvoltă profesorul.

Pol de putere european în cadrul NATO În varianta ideală, statele UE ar trebui să dezvolte un pol de putere european în cadrul NATO. Varianta unei armate europene, separat de NATO, nu este fezabilă. „O astfel de inițiativă ar permite folosirea eficientă a structurii existente, chiar și în condițiile unei prezențe pasive americane, și ar putea fi activată relativ rapid, spre deosebire de exemplul înființării unei armate europene, care este presărată cu multe obstacole. Un pol european în cadrul NATO ar permite o tranziție spre un efort european de apărare mai susținut, sub brandul NATO, dar pentru a funcționa credibil, vor trebui negociate condițiile de folosire, cum ar fi în ce măsură umbrela nucleară americană va continua să acopere Europa și care vor fi condițiile în care europenii vor fi capabili să inițieze acțiuni în formate mai mici sau mai largi, cu sau fără implicarea americană – vezi discuția lansată de Macron

Al treilea element ține de viziune strategică și leadership. „Recalibrarea relației UE cu SUA și dezvoltarea uniunii într-o putere militară nu pot avea loc de la sine. Peste acest lucru este nevoie de direcție clară și de ridicarea unor lideri capabili să creeze suportul necesar pentru transpunerea acestei viziuni în acțiune într-un interval scurt de timp. UE a dovedit în istoria sa că poate să producă lideri de calibru, începînd cu Robert Schuman și Jean Monnet care au pus bazele uniunii ca un proiect de pace european, continuînd cu Jacques Delors, care a transformat uniunea după sfîrșitul Războiului Rece în ceea ce este acum”, crede Corneliu Bjola.

Războiul din Ucraina este un război de schim­ bare de paradigmă internațională. UE nu mai poate continua doar ca un proiect economic. Dividendul de pace de care a beneficiat după ‘89 s-a epuizat, avertizează profesorul român: „În privința vizi­ unii, este nevoie, pe termen scurt, de claritate și determinare în a reașeza relația cu Rusia. Ideea încă îmbrățișată de o parte din publicul european, inclusiv cel din România, e că relația cu Rusia s-ar putea întoarce la situația anterioară invaziei din ianuarie 2022. O astfel de idee trebuie denunțată fără ezitare. Fără o schimbare radicală de regim și ideologie politică la Moscova, o întoarcere la situația din ianuarie 2022 ar permite regimului de gangsteri, la care se referea Iulia Navalnaya, să se regrupeze și să agreseze Europa indefinit, să o destabilizeze, și să o exploateze economic”.

Un element de bază al viziunii strategice a Europei ar fi să nu mai permită niciodată Rusiei să intimideze sau agreseze militar o țară europeană.

Acest obiectiv poate fi realizat numai dacă Europa își dezvoltă o forță militară robustă, convențională și nucleară, care este dispusă să reacționeze și să intervină ferm de fiecare dată cînd granițele sale sînt amenințate, pune punctul pe i profesorul Bjola.

Ce are de făcut UE „Pe termen lung, un element al viziunii trebuie să includă profilul său geopolitic mai larg. Uniunea este o putere economică globală (15% din PIBul mondial, de 10 ori mai mare decît Rusia și echivalentul Chinei). Momentul a sosit să decidă ce fel de putere dorește să devină: una de Secol XIX axată pe geopolitică tradițională, sau una de Secol XXI cu o componentă tehnologică solidă, care își exercită influența în multiple domenii (IA, Quantum, tehnologie spațială) și care își proiectează influența mai eficient, constructiv și sustenabil”. În momentul de față, prioritatea evidentă pentru Europa este să împingă Rusia înapoi și să nu-i mai permită să se amestece în afacerile europene, e mesajul său. „Pe termen lung, o securitate europeană va trebui să considere o perspectivă mai largă și în care tehnologia să devină parte din ADN-ul său de actor geopolitic. Pentru aceasta este însă nevoie de lideri.

O mare parte din problemele actuale sînt cauzate de generația îmbătrînită care domină deciziile mondiale.

Putin, Xi, Erdogan, Trump, Netanyahu sînt toți trecuți de 70 de ani. Inițiativa lui Macron de a promova tineri inteligenți și competenți în poziții cheie (primministru, ministru de externe) este o idee foarte bună, care ar trebui imitată activ în Europa inclusiv în România, unde leadership-ul politic actual suferă de o mediocritate asfixiantă”, încheie Corneliu Bjola. Ştefan Lică (sursa: Adevărul)

18

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

RM

Terorismul rămîne o mare problemă pentru întreaga lume. Ce te împiedică săsă te lupți? (I) se aloce în continuare fonduri pentru producția

Pe 22 martie, teroriştii au organizat unul dintre cele mai grave atacuri teroriste din istoria Rusiei în sala de concerte a Crocus Hall din Moscova. Potrivit datelor oficiale, 144 de persoane au murit, răpuse de focurile de armă și de incendiul declanșat, iar această cifră este în curs de actualizare. Consilierul președintelui Academiei Ruse de Științe (RAN) Anton Varfolomeev a spus pentru presa internațională de ce terorismul rămîne o amenințare pentru întreaga lume, ce îi inspiră pe teroriștii moderni și de ce este atît de dificil să lupți împotriva acestui rău.

Este terorismul internațional o amenințare comună pentru lume?

Anton Varfolomeev: Desigur, terorismul a fost, este și, din păcate, în timpul vieții noastre va rămîne una dintre principalele amenințări la adresa securității. Este monstruos să recunoști, dar folosirea violenței împotriva populației civile și a violenței fără discernămînt este un instrument foarte eficient de luptă politică. Cu o investiție relativ mică, puteți obține un ecou extraordinar și, ca urmare, puteți influența serios sentimentele publicului.

Să presupunem că „piața politică” din stat este monopolizată. Sau este saturată și împărțită între jucători cu legături de lungă durată. În această situație, extremismul și terorismul, ca expresie extremă, sînt un mijloc radical, dar foarte eficient, de a-ți crea un loc sub soare. Și, ceea ce este cel mai interesant, vechii jucători, care au fost de mult încorporați în sistemul politic, pentru a-și menține sau chiar întări poziția, vor fi nevoiți să reacționeze la activitățile radicale ale „rebelului”. Iar cei mai lipsiți de scrupule vor încerca să-l folosească în propriile lor scopuri Aceasta este esența politicii. Vorbesc acum despre lupta politică internă. Dar același lucru – doar că la o scară mult mai serioasă – se întîmplă pe scena mondială. Prin urmare, să ne debarasăm de iluzii: din păcate, amenințarea terorismului nu va dispărea.

Cum se compară terorismul cu alte amenințări și provocări de securitate?

A.V.: La 12 septembrie 2001, în urma atacurilor al-Qaeda asupra Statelor Unite, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 1368, care a declarat terorismul o „amenințare la adresa păcii și securității internaționale”. Acestea nu sînt doar vorbe goale, ci este o desemnare a celui mai înalt nivel de amenințare posibil în practica ONU. Mai mult, Consiliul de Securitate al ONU a pus amenințarea terorismului la același nivel cu agresiunea, recunoscînd dreptul statelor la autoapărare ca răspuns la un atac terorist. Și această calificare este încă în vigoare; a fost confirmată în cîteva zeci de decizii ale Consiliului de Securitate adoptate în ultimele decenii. Potrivit Cartei ONU, Consiliul de Securitate este principalul organism responsabil pentru pacea și securitatea planetei. Deci, din punct de vedere formal, terorismul este declarat oficial una dintre principalele amenințări la adresa securității globale.

Cît de adecvată este această evaluare astăzi? În ultimii ani, la cursurile mele de la Academia

Liderul Al-Qaeda, Osama bin Laden

Diplomatică, i-am rugat pe studenți, dintre care mulți sînt practicanți, să alcătuiască un fel de evaluare a amenințărilor la adresa securității globale. Cum văd ei această chestiune. Există multe dispute, dar tendința este clară: tinerii experți plasează acum conflictele regionale, nu terorismul, pe primul loc. Cred că acest lucru este adevărat În anii 2000, în timpul serviciului diplomatic, am fost implicat în mod regulat în pregătirea materialelor pentru întîlnirile internaționale ale conducerii țării și ale Ministerului de Externe al Rusiei. În urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, avînd în vedere situația din Irak, Libia, Siria, terorismul nu a fost doar un punct obligatoriu pe ordinea de zi a oricăror negocieri, ci principala problemă în discuțiile despre securitate. În ultimele decenii, am auzit vorbindu-se despre organizația teroristă Al-Qaeda și Osama bin Laden.

Cine poate fi numit acum teroristul numărul 1 al planetei și de ce?

A.V.: Acordarea „Oscarurilor teroriste” este o tradiție americană. Oamenii de PR de la Casa Albă au inventat titlul „teroristul nr. 1 al lumii” pentru Osama bin Laden și laurii „sponsorilor terorismului” pentru o serie de țări care nu sînt prietenoase cu Statele Unite. Nu sînt un mare fan al unor astfel de etichete deoarece ele distrag atenția de la esență și există prea mult oportunism în asta. Deși înțeleg că acest lucru se face în mod deliberat – contînd pe omul obișnuit, care trebuie să prezinte un inamic real și foarte specific, împotriva căruia se cheltuiesc miliarde din fondurile bugetare.

Le spun deseori studenților povestea în care secretarul de stat al SUA, Alexander Haig, a spus încă din 1981 că amenințarea terorismului va deveni în cele din urmă principală și va lua locul amenințării tradiționale sovietice pentru Statele Unite. Nu se știe cu siguranță dacă a spus exact aceste cuvinte. Dar există o teorie foarte atractivă conform căreia, în timpul Războiului Rece, americanii s-au obișnuit atît de mult să trăiască sub sabia lui Damocles a atacului sovietic, încît a devenit o parte integrantă a viziunii lor asupra lumii.

Cînd această amenințare a dispărut, s-a creat un vid în conștiința publicului. Iar strategii politici americani au umplut acest gol cu ​​amenințarea terorismului, în special prin crearea unei imagini monstruoase a Al-Qaeda.

De ce s-a întîmplat asta, în opinia dumneavoastră?

A.V.: Pentru ca „specialiștii în securitate” să nu-şi piardă influenţa asupra opiniei publice. Și a fost posibil

și achiziționarea de arme și echipamente speciale și pentru formarea personalului. Astfel de gînduri au fost exprimate în urmă cu 30 de ani de celebrul cercetător francez Didier Bigot. Spun asta nu pentru că amenințarea terorismului este inventată. Sau, cu atît mai mult, din cauza faptului că Al-Qaeda a fost aproape construită de serviciile de informații americane. Deloc.

Al-Qaeda a fost transformată într-un fel de sperietoare care este folosită înainte de alegeri sau atunci cînd se formează un buget pentru forțele de securitate. Și apoi este uitată, deși nivelul real de pericol terorist rămîne același. În plus, trebuie să înțelegeți că nu există o „internațională teroristă” ca atare. Este naiv să credem că Al-Qaeda a unit odată pe toți umiliții și insultații sub steagul său și a dat ordine unor separatiști uiguri din China sau cartelurilor de droguri din Columbia. Acestea sînt povești din blockbuster-urile de la Hollywood care nu au nimic de-a face cu viața reală.

Cu alte cuvinte, terorismul nu este un sistem ierarhic vertical?

A.V.: La un moment dat, Oficiul ONU pentru Droguri și Crimă a lansat un întreg proiect în care căuta legături între terorism și alte tipuri de crimă organizată. Rezultatul pentru teoreticienii conspirației este cel mai dezamăgitor. Nu au fost identificate relații stabile deosebit de semnificative. Prin urmare, nu este nevoie să vorbim despre existența unui fel de „antisistem” global condus de Al-Qaeda sau altcineva.

Fiecare jucător își urmărește propriile obiective private. Alianțe situaționale sînt posibile. Dar o ciocnire de interese și chiar o luptă directă între grupurile teroriste sînt la fel de posibile. Se știe că în disputele criminale dintre același Al-Qaeda și ISIS din Siria din ultimul deceniu, cîteva mii de militanți din fiecare parte au murit. Politica Turciei și a Statelor Unite în Siria se bazează încă în mare măsură pe înfruntarea diferitelor grupuri armate ilegale unele împotriva altora și pe utilizarea acestui haos relativ controlat pentru a slăbi guvernul lui Bashar al-Assad. Deci da, terorismul este mai mult un puzzle orizontal, aflat în schimbare constantă, decît un sistem ierarhic vertical. În ce țări și regiuni ale lumii este cea mai tensionată situație?

A.V.: Aceste țări sînt pe buzele tuturor. Cele mai grave amenințări ale terorismului apar acolo unde statul este slab și nu controlează o parte a teritoriului său. În aceste zone gri se pot dezvolta asociațiile teroriste, chiar pînă în punctul de a crea aparența unor cvasi-state teroriste. În fiecare an, un grup de experți internaționali alcătuiește Global Terorism Index, care se bucură de o autoritate binemeritată. Anul trecut, primele cinci țări cele mai expuse riscului de terorism au fost Afganistan, Burkina Faso, Somalia, Mali și Siria, urmate de Pakistan, Irak și Nigeria. (va urma) N.K.

RM

19

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

D o z a d e s ã n ã t a t e ­­

Fibromialgia, o durere în întregul organism

Fibromialgia este un sindrom complex, încă incomplet studiat. Ce se știe cu siguranță pînă acum este că aceasta reprezintă o dereglare în sistemul neuronal de prelucrare a durerii. Cu alte cuvinte, interpretarea durerii de către corp este oscilantă și nu întotdeauna reală. Este un simptom funcțional somatic, cu dureri cronice pe mai multe regiuni ale corpului. Se pare că femeile sînt mai afectate decît bărbații.

Din punctul de vedere al medicinei clasice, fibromialgia nu se vindecă, dar se poate ameliora cu medicamente de sinteză. Calitatea vieții pacientului este puternic deteriorată. Este adesea confundată cu polimialgia, dar este greșit, deoarece ultima este o boală autoimună.

Fibromialgia se manifestă prin dureri musculare cronice pe diferite părți ale corpului, fără modificări vizibile pe țesut, care de obicei începe cu dureri de spate care se răspîndesc pe cel puțin trei zone ale corpului. Pacientul cu fibromialgie are un somn dereglat, este adesea obosit, lipsit de energie. După scurt timp, pot apărea și parastezii, apoi inflamații, umflături ale feței, încheieturilor, mîinilor sau picioarelor. Pacienții se plîng de dureri de stomac, probleme digestive, dereglări vegetative, greață,

disurie, probleme cu respirația și aritmii sau chiar dureri în zona inimii.

Una din cauzele fibromial­ giei este stresul, dar de multe ori pacientul este considerat ipohondru.

Pentru stabilirea diagnosticului trebuie luate în considerare următoarele: - durere la apăsarea ușoară; - concentrația serotoninei și a dopaminei este de obicei scăzută în analizele de sînge; - o dereglare a țesutului, care poate duce, de ase­ menea, la o dereglare a circulației sanguine și a tem­ peraturii corpului; - o scădere esențială a cortizolului în urină.

Mișcarea are un rol esențial în reducerea durerilor.

Luînd în considerare complexitatea afecțiunii fibro­ mialgiei, este recomandată o terapie multimodală.

Medicina energo-informațională, după o diagnos­ ticare energetică și o expunere a arealelor deteriorate energetic din corpul pacientului, se focusează în terapii pe următoarele aspecte: - o detoxifiere energetică a organismului de la prima la ultima celulă, o reglare energetică a sistemului

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (7)

ale efectelor speciale, filmul a rămas mai mulţi ani în stadiul de proiect. „Odată, continuă Arnie, am auzit că Dino are necazuri şi nu poate produce acest film, fiind costisitor.

Am prins repede şansa din zbor. Le-am spus celor de la Carolco, că l-aş face cu plăcere, dacă s-ar rescrie, satisfăcător, scenariul“.

Schwarzenegger l-a adus pe Gary Goldman (Scandal în Mica Chină) să rescrie scenariul. Tot Arnie l-a adus pe regizor şi a supravegheat el însuşi scenariul, decorul şi distribuţia. Fără îndoială, Total Recall e un film care îl reprezintă în totalitate pe Schwarzenegger. „În loc să-mi fi asumat întreaga răspundere, eu am fost mai degrabă un fel de şef de producţie, spune Arnie. Le-am spus celor de la Carolco ceea ce miar plăcea. M-am bucurat foarte mult că au acceptat condiţiile mele, dintre care alegerea distribuţiei nu ar fi fost cea mai importantă. Eu am vrut doar ca treaba să meargă bine. Lucraseră atîţia scenarişti la diversele variante, încît am preferat să pun eu totul cap la cap.

Aceasta a fost contribuţia mea fundamentală”.

Ron Shusett declară: „Arnold i-a îndemnat pe cei de la Carolco să cumpere filmul. Abia îl cunoşteam pe Arnold şi nu aveam nici un fel de contacte stabilite cu cei de la Carolco. Îl comparam cu o fostă soţie, pe care am moștenit-o de la Dino. Lui Arnold trebuie să-i mulţumesc că nu m-au concediat, el m-a salvat”. În ultima variantă a scenariului, scenele de luptă au fost refă­cute astfel încît să se potrivească stilului lui Arnie. „Acesta este stilul meu de luptă, spune Arnie.

Nu folosesc lovituri de karate, ci îmi arunc inamicii sau îi trîntesc de pereţi. Karatele nu sînt pentru băieţii mari. Anumite scene de alergări au fost tăiate, pentru că plimbarea mi se potriveşte mai bine. Coordonatorul cascadorilor lucrase cu mine și înainte. Îmi cunoaşte rnișcările, ştie de ce anume sînt capabil şi ce nu mi se potriveşte. A lucrat mult cu astfel de lucruri”. „Luptă exact cum îmi place, spune Vic Armstrong, coordona­torul cascadorilor, care fusese alături de Arnie şi în Conan. Karatiştii nu mi se par interesanţi. Mie îmi place lupta în forţă, aşa cum era şi în Terminator. Pur şi simplu, sparge uşi, sfărîmă şi distruge”.

Se pare că Schwarzy s-a dezvăţat de folosirea armelor automate. „În Comando erau doar arme automate, dar acum, gata; spec­tatorii se plictisesc. E mai bine să-i lichidez dur pe agresori, cosindu-i pur şi simplu”. (va urma) MISTERELE LUMII

COMANDO sau cele două „maşini de război“ (7) „Acum nu mai consider important ca fiecare film să fie gîndit în detaliu. În primul rînd mă incită provocarea pe care o presupune viitorul film. Îmi place şi mi-ar plăcea ca şi în viitor să produc genul de filme în care n-am jucat pînă acum. În Total Recall mi-a plăcut faptul că această povestire nu e numai o înşiruire de întîmplări pline de suspans, ci şi un psihothriller, care aminteşte de Hitchcock. Ceea ce a făcut ca această sarcină să fie extrem de atrăgătoare pentru mine, a fost faptul că a trebuit să dau viaţă unui om cu dublă personalitate, care e concomitent de partea binelui şi a răului, fiind totodată în pericol, pentru că și-a pierdut memoria, sau, după cum îşi dă seama ulterior, i s-a șters memoria. Acesta a fost cel mai greu rol pe care l-am jucat pînă acum. Pe lîngă rolul dublu, o dificultate deosebită a constituit-o faptul că n-am abordat filmul în ordinea cronologică a evenimentelor.

Astfel, înainte de fiecare scenă, trebuia să mă orientez care era ordinea cronologică din care făcea parte scena respectivă, ce ştiu şi ce nu ştiu din fragmentul respectiv. Tocmai de aceea am făcut o mulţime de probe. Duminică dimineaţa, încă de la ora 5, eram pe platou şi lucram pînă la 9 seara, pînă cînd realizam tot materialul filmografic al săptămînii. Durata unei zile de filmare era de 10-12 ore. Nu am lucrat niciodată atît de mult la turnarea unui film“.

Schwarzenegger a avut o contribuţie foarte importantă la realizarea filmului, nu numai ca interpret, ci şi ca producător, el salvînd practic filmul Total Recall! Multă vreme, s-a crezut că scenariul filmului este imposibil de transpus pe peliculă. „Mia atras atenţia, cînd filmam cu Dino De Laurentiis Tîrg murdar, spune Arnie. M-a fascinat scenariul şi l-am supus atenţiei producătorului lui Predator. Neam înţeles să-l facem, dar, din diferite motive, am tot amînat“.

Au urmat mai mulţi regizori, printre ei fiind şi David Cronenberg. Scenariul a fost rescris de mai multe ori, în funcţie de caracterul actorului propus pentru rolul principal. Astfel au existat variantele Ghristopher Superman Reeve, Richard Dreyfuss şi Patrick Swayze. Dar, din cauza problemelor de finalizare a scenariului şi datorită costurilor exagerate

neurovegetativ, o curățire energetică a limfei, o reechilibrare a tractului gastro-intestinal, stimularea producției de serotonină, hormonul relaxării, care la lăsarea întunericului se transformă în melatonină, refacerea energetică a terminațiilor nervoase și o refacere a comunicării energetice între locul durerii și creier.

Boala are întotdeauna și o componentă energetică.

Practic, se întrerupe mecanismul de autodistrugere și se repune în mișcare procesul de autovindecare.

Fibromialgia este o dereglare metabolică a creierului care duce la o înțelegere greșită a durerii, transmisă de țesutul neuronal din locul durerii.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Friciuni 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Fără cusur (fem.); 2) Găsit în lipsă – Serviciu pe bandă; 3) Cîntec din iarbă – Cere de pomană; 4) Manual de sudură – Nota zece la purtare; 5) Om cu carte – Plecată în Orient!; 6) Nu se mai face bine; 7) Tot o apă și-un pămînt – Compoziție pentru fanfară; 8) Folosință comună – Bazin portuar – Slab concentrat; 9) Pierduți pe parcurs; 10) A pune paie foc – Rămas unu din doi.

VERTICAL: 1) Dată la semnat; 2) Supus torturilor; 3) Omul de lîngă tine – Util în fond!; 4) Emisfera nordică! – Părăsit fără regrete; 5) Conservator popular – Local deschis!; 6) Trecînd, lasă urme (pl.) – Cuprinși de cîrcei; 7) Face moarte de om – Stau în stup!; 8) Mers la pește – Superior cavalerilor; 9) Control tehnic de calitate (pl.); 10) Atacat pe flancuri! – Mers în șa.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,PERSPECTIVE” 1) CABALISTIC; 2) AMENINTATĂ; 3) TIRAN – APAR; 4) ARE – SORA – A; 5) RAGLAN – TUB; 6) ALAI – ODATA; 7) T – TAURI – EN; 8) OFENSATORI; 9) RA – TATAR – T; 10) IDEI – AIURA.

20

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

În Portugalia și Maroc (II)

Mozaraba era limba oficială, iar islamul religia dominantă. Influența islamică este încă vizibilă în cartierul Alfama, care își trage numele din arăbescul alhamma. Pentru scurtă vreme, între anii 1022 și 1094, Lisabona a fost un regat musulman independent, numit Taifa. În 1108 este cucerit de către norvegieni, apoi de almoravizi și în anul 1147 este recucerită de la arabi de către Alfonso I al Portugaliei în cadrul Reconquistei.

De atunci, este înlăturată administrația, limba arabă și populația arabă care se va retrage în zonele controlate de către musulmanii din Spania actuală. Moscheile sînt distruse sau transformate în biserici.

Din cauza poziției sale centrale în mijlocul teritoriului portughez, Lisabona devine capitală în 1255, iar în 1290 s-a fondat prima universitate portugheză de către regele Denis I. Orașul se dezvoltă comercial și devine un important punct de negoț cu țările nord-uropene și orașele mediteraneene. Din Lisabona pornesc corăbiile în așa-numita Perioadă a Descoperirilor, cuprinsă între sfîrșitul Secolului al XV-lea și începutul Secolului al XVII-lea. Vorbim aici și de expediția peste ocean a lui Vasco da Gama din 1498.

Secolul al XVI-lea este considerat Epoca de Aur a Lisabonei fiindcă orașul era principala placă turnantă pentru comerțul desfășurat între Africa, India, Estul Îndepărtat și, mai tîrziu, Brazilia. Aceasta este perioada în care se ridică și se formează exuberantul stil arhitectural manuelin, care și-a lăsat amprenta pe multe clădiri ale Secolului XVI, incluzînd aici celebrele Turn Belem și Mînăstirea Ieronimilor din oraș. La 1 noiembrie 1755, un cutremur cu magnitudinea de 8,5 - 9 pe scara Richter distruge 85% din oraș, ucigînd 40.000 de oameni din totalul de 275.000. Acest dezastru lasă o profundă impresie în psihicul colectiv european, Voltaire scriind un poem despre dezastrul Lisabonei.

După acest cataclism, orașul va fi reconsturit după planurile primului-ministru de atunci, pe numele său Sebastian Jose de Carvalho e Melo, primul marchiz de Pombal. Acesta, în loc să refacă vechiul oraș medieval, decide să demoleze ceea ce a mai rămas în picioare și să reconstruiacă orașul după modele de design urban ale vremii sale. Atunci se construiesc două din marile și foarte frumoasele piețe ale orașului: Piața de Rossio și Piața de Comerț. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, Lisabona a fost unul dintre puținele porturi europene ce s-au menținut neutre astfel încît era plin de refugiați care doreau să ajungă în SUA și un rai pentru spioni. Pe timpul regimului denumit Noul Stat (1926-1974) s-au construit noi clădiri grvernamentale și rezidențiale.

De asemenea, zona Belem a fost modificată pentru a găzdui Expoziția portugheză din 1940. Tot în aceeași perioadă se va inaugura podul peste rîul Tejo, care va conecta mai bine cele două maluri ale rîului.

De asemenea, Lisabona a fost locul a trei revoluții desfășurate în Secolul XX. Prima a avut loc pe 5 octombrie 1910 și a pus capăt monarhiei portugheze stabilind Prima Republică Portugheză. Aceasta, va fi abolită în 6 iunie 1926 și înlocuită cu Nol Stat sau cea de-a doua Republică Portugheză. Pe 25 aprilie 1974, Statul Nou de dreapta a fost înlocuit cu actualul regim, numit A Treia Republică Portugheză.

Fatima

Cabo da Roca Alfama este cel mai vechi cartier al orașului, dezvoltat pe laturile sudice ale Castelului Sao Jorge către rîul Tejo.

Numele său vine din arabul al-hamma, care înseamnă fîntîni sau băi. Pe timpul invaziei islamice Alfama a fost cea mai mare zonă a orașului. Astfel, acest cartier a fost populat de pescari și oamenii săraci, așa cum este și în ziua de astăzi. Cartierul a supraviețuit cutremurului din 1775 datorită labirintului compact de străduțe înguste și mici piețe.

M-am întors la hotel gata pentru ce avea să urmeze.

A doua zi am plecat să vizităm Obidos, o stațiune de lux a aristocrației portugheze, un fel de Sinaia noastră, unde există un castel celebru pentru cele două turnuri sub formă de conuri, amplasate deasupra bucătăriei. Spun celebru pentru turnuri, fiindcă deși înăuntru am găsit mult lemn pictat și mobilă veche, am rămas la concluzia că tot Peleșul e mai frumos.

Numele de Obidos este derivat din celticul Eburobricio. Regiunea Obidos s-a extins de la Oceanul Atlantic către interiorul Provinciei Extremadura. Castelul Obidos a fost construit prima dată pe timpul regelui Dinis I, adică prin 1290. Construcția a fost elaborată în Secolul XIV de către Regele Fernando, iar prin 1535 castelul este reconstruit, iar cu ocazia cutremurului din 1755 suferă distrugeri de structură.

Castelul are o formă trapezoidală și este situat la înălțimea de 79 de metri peste nivelul mării. Arhitectura castelului are elemente romanice, gotice, baroce și manueline. Regina Ecaterina de Austria construiește în Secolul al XVI-lea un apeduct care să aducă apă în oraș din munții Usseira.

Plecăm de la Obidos și mergem spre Cabo da Roca, situat, cum spunea Camoes, „acolo unde se termină uscatul și începe marea”. Este cel mai vestic punct al continentului european, pe malul Oceanului Atlantic.

Era prima dată cînd vedeam Atlanticul. Capul Pietrei (sar traduce în românește Cabo da Roca), este situat în Parcul Natural Sintra Cascais, la 42 de km distanță de orașul Lisabona. Coasta de vest este un amestec de plaje nisipoase și promontorii stîncoase. În jurul Cabo da Roca stîncile pot avea și 100 de metri înălțime. Aceste roci sînt formate din sedimente ridicate prin orogeneză.

Aceste blocuri înalte de stîncă sînt întrerupte de plaje.

Se pare că zona s-a bucurat de activitate vulcanică acum miilioane de ani, dovadă fiind structura geologică a locului. Vegetația de aici este adaptată apei sărate și vîntului puternic. Una din plantele care crește peste tot în zonă se numește Carpobrotus Edulis, în românește plantă de gheață sau, popular, ghețe.

Pe drumul de întoarcere spre Lisabona urma să trecem prin Estoril, faimoasa stațiune unde a trăit o vreme, în exil, și regele nostru, Carol al II-lea. Pînă să ajungem acolo, ghidul ne întreabă dacă nu vrem să coborîm pe o plajă pentru a ne băga picioarele în apa oceanului. Ce era să zicem? Am răspuns afirmativ, însă cu rugămintea ghidului să nu venim cu nisip în autocar. Țineți minte acest aspect, pentru că este important. Oprește după o vreme și ne arată pe unde să coborîm pînă la plajă. Coborîm, ajungem, și acolo unii dintre turiștii mei, în loc să se mulțumească să își „bage picioarele în Oceanul Atlantic”, se dezbracă frumușel la slip și zdup în ocean să înoate! După ce ghidul

ne spusese să nu venim în autocar cu nisip, ei săriseră în apă! Pentru mine, asta echivala în acel moment cu un dezastru! Dezastrul din capul meu a luat proporții cosmice cînd mi s-a părut că unul dintre ei a înotat prea departe de mal și, cum erau valuri mari, îl și vedeam înecat! Noroc că după ce am strigat din toți bojocii la el mi-am dat seama că nu era din grup și i-am dat pace, după care, împăcat cu soarta, m-am apropiat și eu de apă. Urmarea a fost un val care s-a spart de țărm și care m-a udat de m-a zăpăcit din cap pînă în picioare, așa că acum eram și eu în ton cu restul grupului! În 5 minute am ajuns cu toții uscați la autocar, datorită vîntului cald care bătea ca un feon uriaș! A fost fabulos!

Ziua următoare am plecat la Fatima, locul în care, pe la 1916, Fecioara Maria a apărut celor trei copii ce își pășteau vitele pe un cîmp din zonă. Ei bine, cînd ajungi în preajma vechii biserici înalțată în memoria acestui eveniment și care adăpostește mormintele celor trei martori, ți se taie răsuflarea. Platoul din fața bisericii este imens, echivalentul a două terenuri de fotbal!

Biserica e foarte frumoasă, iar lîngă ea, pe acel platou, este un mic loc de rugăciune și un altar ridicat exact pe locul unde Fecioara Maria a apărut celor trei copii. În partea opusă bisericii s-a construit biserica nouă, în stil modern, cu o capacitate de 9.000 de locuri!

Biserica și locul de pelerinaj creștin de aici s-au construit în urma apariției Fecioarei Maria unor copii.

Pe 13 mai 1928 s-a pus piatra de construcție a Bisericii actuale și a Colonadei Fatima, ce s-a terminat în anul 1954. Doi ani mai tîrziu în 1956, cardinalul Angelo Roncalli, patriarh al Veneției și viitorul Papa Ioan al XXIII-lea, a prezidat aniversarea aparițiilor Mariei.

Biserica are o clopotniță așezată central, nava avînd 63 de metri înălțime, și este decorată cu o coroană de bronz ce cîntărește 7 tone, peste care se află o cruce.

Arhitectul bisericii a fost Gerardus Samuel von Krieken din Olanda. Biserica are un carillon cu 62 de clopote creat de Jose Goncalves Coutinho din Braga.

Cel mai mare clopot are 3 tone și o limbă de 90 de kg.

Ceasul este creat de către Bento Rodrigues din Braga.

Statuia Preacuratei inimi a Mariei are 4,73 metri și cîntărește 14 tone.

La intrarea în biserică există un mozaic reprezentînd Sfînta Treime încoronînd-o pe Maria. A fost făcut de meșteri aduși de la Vatican și binecuvîntat de viitorul papa Pius al XII-lea denumit și Papa de la Fatima. Statuia Mariei din nișa de deasupra intrării principale a fost sculptată de un american care a petrecut mult timp cu Lucia, unul dintre copii cărora le-a apărut Maria, astfel, că ea a putut să-i descrie extrem de detaliat felul în care Maria arăta. Orga are cinci secțiuni și este controlată de o zonă de 5 claviaturi și pedale. Are 152 de registre și aproximativ 12.000 de tuburi în care cel mai mare are 11 metri și cel mai mic 9 milimetri. Capela Aparițiilor este situată în centrul sanctuarului, locul aparițiilor fiind marcat de o coloană de piatră și închis într-o vitrină de sticlă cu imaginea Fecioarei Maria.

E fantastic tot acest spațiu și merită să-l explorați cît se poate de mult. (va urma) nicu marius marin

RM

21

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Un viitor incert pentru creștinii conservatori

Vă invit să lecturați împreună cu mine, în cele ce urmează, un interviu cu Rod Dreher, scriitor american și editorialist, acordat ziarului Conservatorul American. În prima parte a interviului acesta vorbeste despre faptul că în sudul american, tradiționalist, cu respect pentru ierarhie și biserică, asemănător ca organizare cu societatea aristocratică rusă, încep să dispară toate aceste lucruri sub asaltul internetului și al modernității pe care acesta o aduce cu el. O societate veche, patriarhală se descompune și se pierde fiind înlocuită cu o formă de politică de dreapta care nu acordă atenție tradiției, care îmbrățișează o formă vulgară de religie,

ETICHE

TA

care respinge orice ierarhie și care vede reținerea morală ca fiind inutilă. „Acest conservatorism popular american nu știe să vorbească în mod semnificativ decît în termeni de «libertate». Dar, atunci, acest lucru este mai general valabil pentru America, o țară cu adevărat liberală, în sensul de a crede că exaltarea libertății individuale este cel mai mare bine”, spune scriitorul american, care continuă: „Problema este că pierderea securității în rîndul oamenilor este legată de expansiunea individualismului. Stînga vrea libertate sexuală, dar preferă să nu vadă familiile distruse, copiii fără tată și sărăcie. Dreapta vrea libertate economică, dar preferă să nu vadă consecințele sociale ale economiei liberalizate.

Conservatorismul american este, de fapt, neoliberalism. Sentimentul antiecologist din cadrul conservatorismului american este aproape fanatic. Credem că ar trebui să avem dreptul să facem orice ne dorim pentru lumea naturală.

Este bizar pentru oricine știe ceva despre conservatorismul filozofic sau conservatorismul european“. (continuare în pag. 22) T.I.

„Fericiți veți fi cînd vă vor ocărî…

…și vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră mințind pentru Mine”. Ați recunoscut probabil o parte din Rugăciunea Fericirilor și știți desigur că am scris de nenumărate ori în paginile acestei reviste despre faptul că occidentalii sînt niște oameni fără Dumnezeu încă de pe vremea iluminismului, cînd în numele unor idei nobile – cum ar fi libertatea și drepturile omului – i-au îndepărtat pe aceștia de Dumnezeu, iar fiindcă oamenii sînt naivi, au acceptat.

Am văzut în anii din urmă dovezi ale acestei îndepărtări de Dumnezeu a popoarelor din Occidentul european și transoceanic, de la transformarea bisericilor în localuri sau magazine, pînă la filmele, cărțile, pictura și în

general toate manifestările plastice care au în centrul lor ideea de plăcere și de control complet asupra ta și asupra naturii. Mai puțin a morții, aș zice eu.

Occidentalii, în special, și oamenii, în general, fiindcă să nu vă imaginați că ne consideră pe noi, cei din est, cum ne zic ei, niște sfinți în viață, au început să se considere niște mici dumnezei a căror credință nestrămutată este în știință.

Ce-a făcut știința cînd a venit COVID? Exact. Nimic. Totuși, europenii din vest măcar au scuza că nu cred în existența și intervenția lui Dumnezeu. Noi nu avem nici una ca să ne comportăm ca niște necredincioși și, totuși, uneori o facem și abuzăm de bunătatea Lui. Probabil vă întrebați unde vreau să ajung. Vă voi spune imediat. Citeam zilele trecute în ziarul European Conservative, adică Conservatorul European, un articol despre un preot francez foarte popular, cum ar fi la noi părintele Calistrat Chifan (găsibil pe YouTube), care se confruntă cu acțiuni legale pentru că a declarat că homosexualitatea este un păcat. Adică l-au reclamat la poliție pentru asta. (continuare în pag. 24) IOAN TEODOR

EDITORIAL

Poporul român umblă neîmbălsămat pe stradă

Motto ,,Poporul care votează corupți, impostori, hoți și trădători nu e victimă, ci complice” – GEORGE ORWELL ● Multă lume a început să-mi reproșeze faptul că am provocat panică în întreaga societate și că aduc acuzații tuturor, fie ei politicieni, magistrați, polițiști, preoți sau oameni de rînd. Cică aș fi un fel de ,,Gică contra”, care și-a făcut o fixație – Noua Ordine Mondială – și de altceva nu mai scrie.

Deși fac toate eforturile ca narațiunea mea să fie cît mai sinceră, obiectivă, logică și documentată, iată că, de multe ori, oamenii nu mă înțeleg și sînt pus la zid în fel și chip. Cineva mi-a zis cam așa: ,,Este adevărat ce spui, dar pe noi ne apără Dumnezeu!”. Vă dați seama cît de irațională a devenit specia umană, care a păcătuit continuu, iar acum cică o va proteja creatorul ei?

Păi, dragi cititori, să nu uităm că ,,apărați” de Dumnezeu au fost și Adam și Eva, după ce au căzut în păcat. Apărați au fost și păcătoșii de pe vremea potopului lui Noe sau cînd Turnul Babel a fost făcut praf și pulbere. Ce mai, s-au umplut cimitirele sau, mai bine zis, iadul de atîția păcătoși apărați. La fel de ocrotiți au fost și cei care L-au răstignit pe Isus Christos, deși El venise pentru a ierta păcatele tuturor și pentru a le asigura nemurirea. De atunci și pînă în prezent, omenirea numai din război în război a ținut-o.

Altcineva, care se vaccinase anti Covid-19, mi-a spus: ,,Pe mine, care merg des la biserică, mă împărtășesc și mă spovedesc regulat, aprind lumînări și dau cu tămîie prin casă, nu are cum să nu mă apere Dumnezeu”. Femeia care mi-a mărturisit asta, deși știa că prin respectiva vaccinare se va modifica genetica umană – deci era vorba de un păcat de moarte, pentru că ingineria dumnezeiască, sub nici un chip, nu o poți schimba –, își făcea iluzii că Dumnezeu o va salva.

După cum vedeți, prioritate în gîndirea umană nu au avut cele ,,zece porunci divine”, ci principiul emis de Jacques Attali, un proeminent adept al NOM, care sună așa: ,,Nu ne facem griji, fiindcă IDIOȚII vor merge singuri la tăiere” (sic). ,,Șefii la lume”, după cum îi numește Dana Budeanu, au mizat mult pe faptul că ,,Omul devine mai ușor supusul Satanei dacă va fi îndepărtat de la credință, educație și sănătate, în special cea mentală” (Klaus Schwab, ,,Shaping the Fourth Industrial Revolution” – capitolul ,,Alterarea ființei umane”). Schwab a publicat asta în 2018, dar nu este altceva decît o copie fidelă a celor scrise de John D. Rockefeller în cartea sa, ,,Legămîntul secret: Manualul de înrobire a omenirii”, la 1875! În concluzie, este clar că orice ,,bisericos” care, zice el, se duce des la biserică, se împărtășește, se spovedește și aprinde lumînări, nu va avea niciodată șansa de a fi apărat de bunul Dumnezeu dacă, spre exemplu, în lăcașul sfînt în care intră slujește un preot vaccinat anti Covid-19 sau care aparține unui sistem religios corupt și satanizat, de la Patriarh pînă la ultimul clopotar. Nu vă faceți cruci, că astea sînt vremurile pe care le trăim și în care, în loc să vă bazați pe faptul că Dumnezeu vă va apăra, mai bine aduceți-vă aminte de momentul în care, fiind atît de mîhnit de felul în care evolua omenirea, Creatorul ei a hotărît: ,,de la om pînă la dobitoace, și de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, totul piere” (Facerea 6.5-7). (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

Un viitor incert pentru creștinii conservatori

(urmare din pag. 21) „Iată ceva și mai ciudat: în general, liberalii americani sînt în favoarea protejării mediului, dar cred că au dreptul să facă orice doresc cu propriul lor corp. În 1966, un mare critic cultural, Philip Rieff, a scris o carte profetică numită «Triumful Terapeutic».

Rieff era un evreu laic care avea o perspectivă profundă asupra culturii occidentale. El a spus că Occidentul s-a îndepărtat de propriile tradiții și, incapabil să facă față cu moartea, a apelat la un remediu «terapeutic» pentru anxietatea sa. Adică, Occidentul nu mai aspira să trăiască după valori mai înalte, ci a decis că cel mai bun mod de a face față anxietăților sale ar fi să găsească modalități de a se simți mai bine cu sine, prin confort sau alte forme de distragere a atenției. Rieff a spus că acest mod de viață narcisist a fost condamnat pe termen lung. Interesant, el a spus că liberalismul occidental în acest fel a fost o filozofie mai radicală decît comunismul sovietic, prin aceea că a dizolvat toate moralele, tradițiile și valorile care stăteau în calea slujirii Sinelui. În acest sens, Statele Unite ar putea fi cea mai radicală națiune din istorie. Nu ne gîndim niciodată la trecutul nostru și rareori ne gîndim la viitor. Trăim în veșnicie de acum, fără a ține seama de distrugerea pe care o provocăm familiilor noastre, comunităților noastre, lumii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, tradițiilor noastre și așa mai departe”. Înțelegeți că dacă un om învățat ca Phillip Rieff a spus că liberalismul occidental a fost mai radical decît comunismul sovietic, înseamnă că nu greșesc atunci cînd îi fac pe occidentalii care conduc UE, comuniști. Acum o să vedeți cum se dezvăluie rădăcinile aiurelii numită Green Deal și de ce politicile astea așa zis naturale, „verzi”, au prins așa de bine la americani și europenii din vest. „Există un scriitor american pe nume Wendell Berry, care nu își poate da seama de ce conservatorii mai tineri ca mine i-au descoperit munca și o susțin. Facem acest lucru pentru că recunoaștem, la fel ca și Scruton, că un conservatorism adecvat trebuie să conserve ceea ce este local. Nu poți face asta fără să înveți mai întîi să-l iubești. Acesta este un motiv important pentru care iubesc atît de mult Europa: diversitatea culturilor locale, în special a culturilor alimentare, mă încîntă. Am crescut într-o țară în care culturile locale nu erau foarte adînci – a noastră este o țară tînără, pînă la urmă – și erau distruse de cultura de masă propagată prin mass-media. Am devenit mult mai consumerişti şi individualişti decît am fost vreodată. În urmă cu cîțiva ani, încercam să înțeleg de ce mama mea, născută în 1943 în sărăcia din mediul rural, ura să gătească cu lucruri din grădină și cu carne crescută local. Nu avea sens pentru mine. Mama soției mele, în Texas, este la fel. Apoi am descoperit că în epoca postbelică, industria alimentară a lansat o campanie de propagandă pentru a convinge femeile americane că mîncarea gătită în casă era într-un fel «murdară» și că, dacă își iubesc familiile, ar trebui să aibă încredere în mîncarea industrială, pentru că era mai igienică.

A fost o nebunie, într-adevăr, dar a avut un impact extraordinar asupra generației mamei mele.

Cînd soția mea și cu mine am avut primul copil, i-am pregătit mîncarea acasă, folosind ingrediente din piață. Mama soției mele și-a exprimat marea îngrijorare că mîncarea nu va fi sănătoasă sau sigură pentru bebeluș, pentru că nu am cumpărat-o deja pregătită, într-un borcan, de la supermarket.

Apropo, mama mea și mama soției mele sînt ambele conservatoare, sau cel puțin s-ar numi conservatoare.

Există și un conflict de clasă ciudat aici. Tipurile de americani care au îmbrățișat piețele de fermieri, tradițiile alimentare locale și carnea crescută la fermele locale tind să fie asemenea unui anumit tip de persoane din clasa de mijloc urbană... oameni ca

mine, de fapt. Îmi amintesc că acum vreun deceniu am avut o ceartă cu sora mea în bucătărie. Ea locuia la țară, unde am crescut amîndoi, iar eu locuiam în Dallas la acea vreme. Ea mă considera un mare snob pentru că am cumpărat carne de vită și pui de la un fermier local din Texas și am făcut cumpărături de fructe și legume de la piața fermierilor. Este adevărat că acest tip de mîncare este mai scump decît ceea ce cumperi de la supermarket, dar eu și soția mea am economisit bani necumpărînd junk-food. Ne-am putea permite să cumpărăm carne și legume de calitate superioară.

Ideea este că nu era mult mai scump să cumperi direct de la fermieri și, oricum, nu mi-a păsat cum a ales sora mea să-și cumpere alimente. Dar ea a văzut obiceiurile noastre de cumpărare a alimentelor în termeni de conflict de clasă. Dacă nu are sens pentru tine că o gospodină de dreapta care locuiește la țară consideră că oamenii din oraș care își cumpără mîncarea direct de la fermierii rurali sînt elite snoabe, atunci bine ai venit în lumea nebună a conservatorismului american”.

Deci, după ce s-au îndepărtat de normalitate, de natură, cetățenii occidentali trebuiau puși în contradicție cu Dumnezeu, iar creștinii izolați ca să nu contamineze masele de oi „iluminate” de consumerism, ateism și altele asemenea. Să vedem ce zice scriitorul american despre asta. „Nu cred că majoritatea creștinilor pot sau ar trebui să aleagă să trăiască ca Amish, trăind într-o separare radicală de restul societății. Problema creștinilor de astăzi este că mult prea mulți dintre noi ne-am asimilat modernității post-creștine. Încercăm atît de mult să ne facem acceptabili pentru lume, încît pierdem ceea ce ne face distincți. La rîndul nostru, renunțăm la lucrurile pe care noi, ca urmași ai lui Isus Christos, trebuie să le dăm lumii. Opțiunea Benedict este o chemare de a ne întoarce la rădăcinile noastre, de a fi creștini autentici și distincți, chiar dacă lumea ne urăște pentru asta. Nu avem de ales decît să fim în lume, dar dacă vrem să fim în ea ca niște creștini credincioși, trebuie să ne dedicăm timp și pasiune pentru formare și ucenicie”.

Inițial am crezut că Rod Dreher vorbește din perspectiva creștină a unui ne-ortodox, ceea ce nu e greșit, fiindcă pînă la urmă Dumnezeu decide cine face voia Lui și cine nu, indiferent de religia la care aderă, dar am avut o surpriză atunci cînd i s-a cerut opinia despre Papa Francisc. Citez: „Vreau să răspund cu atenție, pentru că nu mai sînt catolic. Am părăsit Biserica Catolică pentru Ortodoxie exact cînd a început papalitatea lui Benedict al XVI-lea. Am fost de multă vreme un admirator al lui Ratzinger și am avut inima zdrobită să-l văd abdicînd. În legătură cu Francisc, sînt sceptic. Mi se pare că generează mult prea multă confuzie și este mult prea nepăsător față de tradiție și ortodoxia catolică. În orice caz, este clar ce crede Papa Francisc despre mine. Consilierul său apropiat, părintele iezuit Antonio Spadaro, a ținut un discurs la Universitatea Notre-Dame în octombrie, spunînd că Opțiunea Benedict este împotriva prin­ cipiilor lui Francisc. Spadaro a caracterizat greșit Opțiunea Benedict ca fiind o strategie de retragere și a pus asta în opoziție cu mesajul lui Francisc de a trimite catolici în lume. Ei bine, pe lîngă faptul că este o caracterizare incorectă, trebuie să-l întreb pe părintele Spadaro (și pe Papă): Îi trimiți să facă ce? În SUA, foarte puțini tineri catolici știu ceva substanțial despre catolicism. Mi-e teamă că Papa predică o formă emoțională de catolicism lipsită de greutate și rigoare.

Mă întristează să văd că mulți dintre catolicii care sînt cei mai credincioși învățăturilor Bisericii și care vor rămîne alături de Biserică, indiferent de ce s-ar întîmpla, sînt cei pe care el îi tratează cel mai rău. În plus – și știu că aceasta este o problemă de o importanță vitală pentru maghiari – cred că Papa greșește catastrofal în privința migrației în Europa.

Al lui este genul de sentimentalism care va avea ca rezultat distrugerea creștinismului european sau ce a mai rămas din el.

RM

În toamnă, am fost în vizită la Paris și am băut o cafea cu unul dintre cei mai importanți intelectuali ai țării. Era disperat în privința situației de acolo, atît în ceea ce privește ascensiunea islamismului, cît și incapacitatea societății franceze seculare de a găsi un motiv de a exista. L-am întrebat unde și-a găsit speranța. «Nu am nici o speranță», mi-a spus el. I-am spus că speranța mea este în Isus Christos. Mi-a spus că această speranță nu este posibilă pentru francezi, «pentru că am decis că Dumnezeu nu există».

Omul acela vede viitorul Europei fără Dumnezeu.

Acum, este adevărat că Ungaria, la fel ca Cehia și Slovacia, sînt la fel de fără Dumnezeu ca și Europa de Vest. De asemenea, este adevărat că nu poți înapoia credința creștină unui popor votînd anumiți politicieni. Cu toate acestea, politicienii pot crea un mediu în care credința se poate întoarce și crește. Din exterior mi se pare că asta încearcă să facă primministrul Orbán, atît apărînd țara împotriva valului de imigrație, cît și rezistînd strategiilor lui George Soros, birocraților Uniunii Europene și elitelor media europene. S-ar putea să nu reușească și, în orice caz, depinde mult de poporul maghiar și de capacitatea acestuia de a reconstrui societatea civilă și de a-și recupera credința pierdută”. În finalul interviului i se pune următoarea întrebare care are legătură cu articolul meu „Fericiți veți fi…”: „Cum a devenit activismul gay și transgender atît de influent?”. Iată ce a răspuns: „Există mai mulți factori. Mai întîi este prăbușirea moralității sexuale tradiționale în rîndul heterosexualilor, în urma Revoluției Sexuale, care a început în anii 1960. Revoluția sexuală a schimbat căsătoria dintr-un legămînt legat de procreare într-un simplu contract. Prin urmare, pentru activiștii gay a fost ușor să-i convingă pe heterosexuali că opoziția lor față de căsătoria homosexuală se bazează doar pe tabu. În al doilea rînd, revoluția sexuală a învățat și Occidentul să creadă că dorința sexuală este în centrul a ceea ce înseamnă a fi o ființă umană.

Prin urmare, pentru mulți a devenit de neconceput că negarea dorinței sexuale este posibilă sau chiar bună. În al treilea rînd, activiștii LGBT au o simpatie totală față de mass-media. În 2015, un sondaj a evidențiat faptul că majoritatea americanilor cred că numărul homosexualilor din țară este cu mult peste 20% din populație. Numărul adevărat este puțin sub patru procente, dar supraestimarea nebună nu m-a surprins. Mass-media este obsedată de gay, lesbiene și transsexuali. Barajul propagandistic este foarte greu de penetrat. Toate acestea se potrivesc perfect cu liberalismul avansat. În 1992, Anthony Kennedy, unul dintre judecătorii noștri de la Curtea Supremă, a scris într-o decizie în care afirmă dreptul constituțional la avort: «În centrul libertății se află dreptul de a-și defini propriul concept de existență, de sens și de mister al umanității. Kennedy, apropo, a fost numit de Ronald Reagan! Ceea ce spune el este nihilist, în cele din urmă, dar sînt sigur că nouă din 10 americani ar fi de acord cu asta. Activiștii LGBT știu acest lucru și știu că nu există nimic care să le stea în cale. Aceia dintre noi care încearcă să reziste sînt denunțați ca bigoți și plini de ură – și pentru că este greu pentru oameni să se explice, se pare că părerile lor nu sînt altceva decît o prejudecată oarbă.

Cred că creșterea rapidă a drepturilor LGBT – într-adevăr, privilegiile LGBT – este un simptom al unei dizarmonii mai profunde în societatea americană și, într-adevăr, în liberalismul occidental. De aceea cred că trăim în ceea ce ați putea numi America de la Weimar. Văd că sarcina mea este să-i ajut pe colegii mei creștini conservatori să se pregătească pentru vremurile grele care urmează”.

Acum aveți o explicație serioasă și completă pentru anchetarea și ostracizarea preotului francez care a îndrăznit să afirme că homosexualitatea e un păcat. Vin vremuri grele pentru creștinism? Eu cred că deja au ajuns la ușă. Rămîne de văzut cum le vom face față.

RM

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

Poporul român umblă neîmbălsămat pe stradă

(urmare din pag. 21) Da, așa a făcut și așa va face și acum, cînd Satana, după ce a îndobitocit întreaga omenire, se va autodeclara Stăpînul Universului. Păi cum să nu vorbesc de ,,îndobitocire”, cînd mai ales generația tînără a deraiat total de la normalitate. Decenii la rînd s-au aplicat, la nivel planetar, principiile de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale, cum ar fi acela care prevede ,,cît mai mulți idioți în funcțiile-cheie ale statului”? Pentru asta, idioții au fost școliți cu burse Sörös în străinătate, printre ei figurînd Emil Constantinescu, Stolojan, Cioloș, Cîțu, Kövesi, Monica Macovei și mai toți useriștii. Așa s-a îmbîcsit clasa politică numai de ,,maimuțe, șobolani, viermi și lipitori” (Dan Puric), sau cum spunea Corneliu Vadim Tudor: ,,Politica românească e-un gunoi/ Bișnițari și curve și lichele/ Niște netrebnici, puși pe jaf și chefuri/ Mințind că-s «frecventabili», «democrați»/ Ne-au amputat din pensii și din lefuri/ Dar ei trăiesc ca niște îmbuibați/ Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri/ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri/ Încrengături de rude și amante/ Sufocă întregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat/ Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare”.

Ce ziceți, dragi cititori, din versurile de mai sus puteți scoate măcar un cuvînt care-ar fi în dezacord cu realitatea pe care o trăim? Credeți că, odată ajunși într-o asemenea mocirlă, mai putem spera în salvarea divină? Mai degrabă ne-ar amenda Sanepidul că mergem neîmbălsămați pe stradă, decît să ne facem iluzii că, aprinzînd o lumînare pe coliva societății românești și dînd cu tămîie la palatul prezidențial, vom vedea tot soiul de luminițe apărînd la capătul tunelului. Doar că va fi vorba de tunelul morții veșnice. Va fi și o luminiță, la intrarea în tunel, dar ea se va stinge, lăsînd să se întrevadă, la capătul celălalt, celebrele cazane cu smoală.

Va fi frumos tare, că tot frumos ne promit și politicienii aflați în pragul unor alegeri care vor fi, cu siguranță, ultimele din istoria omenirii, pentru că noul Guvern Mondial deja s-a format și, cît de curînd, ne vom supune lui fără a mai avea nici o putere să-l respingem. Așadar, adio administrații prezidențiale, case regale, guverne naționale, ministere, primării, armate naționale... Vor dispărea religiile, bugetarii, proprietățile, moștenirile, banii lichizi, noțiunile de ,,părinți” (tată și mamă), cele de ,,soț” și ,,soție” (se vor numi ,,parteneri”). Mai mult, folosirea noțiunilor de ,,suveranitate”, ,,patriotism” și ,,naționalism” va constitui faptă penală. În massmedia se va mînca mult c...t, iar prostimea se va hrăni cu făină din viermi, tacîmuri de gîndaci și libelule la proțap. Asta da viață, din care nu vor lipsi drogurile, alcoolul, educația sexuală la copii de grădiniță și sexul deșănțat. Numai așa omul își va da seama ce înseamnă ,,Minunata lume nouă” sau Noua (Dez) Ordine Mondială, din care, spre ghinionul omenirii, va lipsi un al doilea Noe, care ar mai fi putut salva, pe ici, pe colo, cîte ceva.

Piesa divină ,,Precum în cer, așa și pe pămînt!” și-a tras, pentru ultima oară, cortina, iar omul va afla, poate chiar mîine, cînd se va trezi, că nu mai este om liber, ci... SCLAV! ● În ultimii 2-3 ani am scris cîteva articole privitoare la cetățeanul Virgil Bărbuia din Sectorul 1, București, care, la vîrsta de 75 de ani, trăiește un calvar de nedescris. Este o persoană cu handicap grav din anul 2007, plus că, din cauza diabetului, i s-au amputat șapte degete de la picioare, deplasarea fiindu-i tot mai anevoioasă. Mai mult, în ultima vreme, din cauza diabetului, a glaucomului și a cataractei, i s-a slăbit vederea, ca să nu mai vorbim de faptul că a avut două AVC-uri, cu urmări destul de

serioase, cum ar fi pierderea memoriei, amețeli și dureri de cap frecvente. Acestea fiind datele și starea celui în cauză, membrii unor ONG-uri care îl monitorizează sub aspect social, medical, moral și chiar spiritual, au decis să-l ajute în demersul de a obține un nou certificat de handicap grav, dar cu asistent personal.

Cererea în acest sens a fost depusă la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului – Sector 1 București, în luna iulie 2023. În anexa cererii s-au depus cîteva acte medicale, pentru că Virgil Bărbuia a căzut de cîteva ori pe stradă și în casă, motiv pentru care omul și-a spart arcada ochiului drept, și-a spart nasul și și-a rupt placa dentară cînd a căzut cu gura direct într-o bordură. Era vremea cînd mai toți medicii, cînd îl vedeau, îl întrebau: ,,Cum ai ajuns, măi omule, singur, în halul ăsta la mine?”. Însă ce a urmat, nici o minte sănătoasă nu poate crede. Citiți și vă cruciți! Cei de la DGASPC – Sector 1 nu numai că i-au respins cererea pentru asistent personal, ci au decis să-i schimbe și gradul de handicap, din grav – în accentuat, asta ca și cum omul ar fi devenit mai sănătos decît în urmă cu 15 ani, cînd i se stabilise prima dată nivelul de handicap.

Adică, după mintea imbecililor din cadrul respectivei instituții, omul merge mai bine acum, cînd nu mai are șapte degete la picioare decît atunci cînd le avea pe toate. Sau că, acum, cînd cade cu capul de asfalt, e semn că se simte mult mai bine, iar starea lui actuală, cu amețeli puternice și pierderi de conștiință, înseamnă că s-a îmbunătățit față de perioada în care nu le avea.

Ce javre! Ce nemernici! Ce criminali!

Firesc, cazul a ajuns în mass-media și în fața instanței de judecată, unde DGASPC nu s-a prezentat.

Pe lîngă asta, o televiziune belgiană a început realizarea unui documentar de 12 episoade pe acest subiect, producătorul spunîndu-mi la un moment dat: ,,În condițiile astea s-ar putea că bietul om să moară înainte ca noi să terminăm filmarea!”.

Da, așa este, deși, de frică sau de silă, în timpul procesului, idioții din DGASPC l-au informat pe Virgil Bărbuia că i-au eliberat un nou certificat de handicap (grav), deci își reparaseră greșeala, abuzul sau, poate, răzbunarea, pentru că omul avusese tupeul să solicite un drept conferit prin lege. Și, pentru că răzbunarea este arma prostului, era de așteptat ca, și de această dată, solicitarea pentru asistent personal să fie respinsă cu zîmbetul sardonic pe față. Acum, ce să facă omul? Cu sau fără asistent personal, și-a continuat viața, pînă a dat, din nou, cu capul de asfalt. Așa a ajuns la Urgență, unde s-a constatat că sistemul nervos de la nivelul picioarelor este aproape inexistent, ceea ce, în limbaj medical, se cheamă... PARALIZIE! În această stare a ajuns la un cămin social din orașul Otopeni, unde, din cauza unei bătături în talpa piciorului, a căpătat o infecție purulentă, adică exact ce îi mai lipsea diabetului pe care îl are. De menționat că, după ce a început, cît de cît, să meargă cu cadrul, cei din respectivul cămin l-au trimis la un centru de recuperare fizică, să pedaleze la o bicicletă medicală. Și cum credeți că l-au trimis?

Păi, pur și simplu, singur pe stradă, tîrîș-tîrîș, pînă s-a pricopsit cu respectiva bătătură.

23 Între timp, Virgil Bărbuia, în pragul disperării, a mai făcut 2-3 cereri pentru asistent personal, toate rămase fără răspuns, deși o comisie a DGASPC l-a vizitat la căminul menționat, unde, am uitat să spun, nu există meniu pentru diabetici, iar asistența igienică și medicală lasă mult de dorit.

Oricum, voi reveni asupra acestui subiect, mai ales că am strîns o mulțime de informații despre conducerile celor două instituții menționate în aceste rînduri. Nu e de glumit, mai ales că întreaga poveste a intrat deja sub incidența clară a codului penal.

Mai grav este faptul că acest caz nu este singular (v. azilele din Voluntari). Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Dacă acum ar fi trăit Isus, numai cu biciul în mînă ar fi mers”. ● Pe Mihai Bendeac l-am cunoscut în urmă cu vreo 10 ani, o minune de om. Eram în zona Centrului Vechi din București; în timp ce eu intram în zonă, el ieșea sau, mai bine zis, se chinuia să iasă, zicînd: ,,Mai bine mai stăteam, că afară plouă”. Acum să nu credeți că vreau să intru într-o zonă peiorativă legată de îndrăgitul actor, regizor, scenarist, scriitor, om de televiziune, muzician, filantrop, adică un om care, pentru a trăi ca un rege, a muncit ca un sclav. Spun rege, pentru că, în opinia mea, cei mai geniali actori de comedie din România, aflați în viață, sînt: Horațiu Mălăiele, Doru Octavian Dumitru și Mihai Bendeac.

Unii spun despre Mihai că este, într-adevăr, mare actor, dar o arde rău de tot cu băutura. Ce să spun, e democrație și fiecare are dreptul să-și exprime părerea, dar hai să vedem ce spune Mihai în cartea sa, ,Jurnalul unui burlac”, volumul II, în capitolul ,,Alcoolimpiada”: ,,Îmi place să beau, dar nu sînt alcoolic, atîta vreme cît profesia nu-mi este perturbată”. Pentru a fi mai bine înțeles, a continuat: ,,Cîndva, maestrul Gheorghe Dinică a fost întrebat dacă bea de fiecare dată după spectacol.

– Da. Ca să mă depresurizez. Și a venit a doua întrebare de baraj: – Dar există și actori care nu beau după spectacol?

La care maestrul Dinică a replicat instantaneu: – Există, dar nu-i știe nimeni...”.

De precizat că toate încasările pe respectivul volum vor fi donate Fundației Metropolis și #spitalepublicedinbaniprivati, acolo unde au ajuns și banii obținuți din vînzarea primului volum, ,,Conversații cu mama”. Așa s-a făcut că, cu suma de 235.000 de euro donați de el, Secția de pediatrie de la etajul 7 a Spitalului Fundeni a fost complet renovată și modernizată. Dat fiind că la Cluj se va construi o maternitate din astfel de donații, la alt spital va fi instalat un lift, iar la Piatra Neamț se vor renova băile, Mihai Bendeac a plusat, donînd mare parte din banii pe care i-a obținut din campaniile de publicitate și social media, ceea ce fac și prietenii săi Codin Maticiuc, Vlad Drăgulin, Monica Munteanu ș.a.

Frumos, dar nu știu cum se face că astfel de fapte caritabile sînt ținute sub tăcere, în timp ce bogații țării stau la cutie, într-o nesimțire totală, deși în campaniile electorale se întrec în enunțarea unor proiecte, promisiuni, jurăminte, care mai de care mai mincinoase. Spun asta pentru că 90% din bogații țării fac parte din clasa politică, dar hai să vedem ce le-a transmis Mihai acestor neisprăviți, care se vor votați pe vecie. Actrița Anca Dincu, căreia Mihai i-a atribuit primul rol principal în teatru, a fost de față atunci cînd, în urmă cu cîțiva ani, într-un club de fițe din București, cineva s-a urcat pe tejgheaua de la bar și urla ca și cum și cei din stradă trebuiau să audă. Unii aplaudau, iar alții propuneau să i se dea o portavoce.

Personajul era profund nemulțumit, așa cum, de fapt, este întreaga societate, iar dacă eram acolo, m-aș fi urcat și eu pe o masă și aș fi strigat același lucru: ,,Să vă dau la m...e, bogaților!” (Mihai Bendeac, Capitolul cu acest titlu, pag. 294, din Volumul II - ,,Jurnalul unui burlac”).

Pînă aici, simplu și clar, dar cînd să facem asta, Mihai, acum sau după alegeri?

24

Nr. 1737 l 2 – 8 aprilie 2024

Schengen aerian și naval: PSD – PNL umilesc România la comanda grofilor de la Viena

Pe 31 martie românilor li s-a pregătit o farsă de prost gust. A intrat în vigoare așazisul Schengen aerian și naval, adică au fost eliminate controalele de la frontierele aeriene și maritime dintre România și statele din Spațiul Schengen, conform deciziei Consiliului European din 30 decembrie 2023. „Schengen aerian” este o farsă. Dreptul României de aderare la Spațiul Schengen este consfințit prin tratate, nu este o favoare. Dreptul României de a adera la Spațiul Schengen este stabilit prin tratate europene, cum ar fi Tratatul Schengen din anul 1985, Tratatul de la Maastricht din 1992 și Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană din anul 2005, nu este o favoare pe care cineva poate sau nu să o acorde.

Drepturile României și tratatele europene sînt încălcate de Austria, care trăiește de pe seama bogățiilor României. Dreptul României de a adera la Spațiul Schengen și dreptul românilor de a circula liber este încălcat cu dispreț și grosolănie de către Austria, care în bună măsură subzistă prin exploatarea bogățiilor naturale și a economiei naționale a României.

La reuniunile Consiliului European de șefi de state și guverne, Austria își folosește dreptul de veto pentru a bloca ilegal România.

România nu poate negocia respectarea tratatelor Nu există nimic de negociat privind aderarea României la Spațiul Schengen, pentru că nu se poate negocia respectarea sau nerespectarea prevederilor din tratatele europene. Dacă ajungem să negociem respectarea tratatelor, a legilor, atunci unde mai este supremația legii sau statul de drept, care este unul dintre criteriile de la Copenhaga și în numele căruia Comisia Europeană își arogă dreptul să intervină în afacerile interne ale statelor membre UE? Așadar, asigurările pe care politicienii PSD și PNL le dau românilor că „negociază” cu Austria sînt deopotrivă trădătoare și umilitoare. Ce pot „negocia” politicienii PSD și PNL cu austriecii? Un nou jaf tip Petrom, adică preluarea de către lacomii austrieci a zăcămintelor de sare și a Societății Naționale Salrom SA, după cum au acaparat zăcămintele de petrol și gaze prin privatizarea frauduloasă a Petrom? Reamintim că Guvernul Cioloș, sprijinit în parlament de PSD – PNL, a avut o tentativă de a vinde Salrom companiei Salinen Austria și liderii AUR au denunțat public manevrele Guvernului Cîțu de a livra Salrom stăpînilor săi, de la Salinen Austria. Șantajiștii austrieci mai vor să poruncească acoliților din PSD – PNL să-i scutească de obligația de a vinde în România o cotă din gazul românesc extras din Marea Neagră pentru consumul intern, deși doar 30% dintre gospodăriile românești sînt racordate la conductele de gaze și mulți se încălzesc sau gătesc folosind drept combustibil coceni uscați sau tizic, adică turte din bălegar amestecat cu paie și uscate la soare. Gazul este necesar pentru stăpîni, pentru petrochimia austriacă. Iobagii din România nu au dreptul să-și folosească propriul gaz. Nu întîmplător, Virgil Popescu, alias „Virgil Hoțul”, fostul ministru al Energiei și unealta austriecilor este răsplătit cu un post de europarlamentar pe lista PSD – PNL. Odată ajuns în Parlamentul European, „Virgil Hoțul” îi va reprezenta pe grofii de la Viena, nu pe iobagii din România.

AUR este unicul partid care se luptă pentru apărarea drepturilor românilor Ținerea României în afara Spațiului Schengen are motivații economice. După cum se știe, AUR este partidul care s-a bătut pentru români, inclusiv împotriva adoptării Directivei Europene de discriminare a transportatorilor români de TIR, care pune în pericol un export românesc de servicii de peste 5 miliarde de euro anual. Transportatorii francezi și germani au încercat prin metode neloiale să elimine concurența românească.

La ce i-a folosit României că deține postul de comisar european pentru Transporturi prin Adina Vălean? Nu întîmplator, Adina Vălean candidează pe lista PSD – PNL pentru Parlamentul European, impusă de însăși Ursula von der Leyen. Odată ajunsă în PE, Vălean nu va reprezenta alegătorii din România, ci pe stăpînii săi din Comisia Europeană și Partidul Popular European. Poziția AUR privind admiterea României în Spațiul Schengen este unica realistă, justă și demnă. Așa-zisul „Schengen Aerian” este doar un surogat umilitor pentru români. Această găselniță a stăpînilor austrieci și a slugilor lor din PSD – PNL nu rezolvă problema dreptului la liberă circulație pentru milioanele de români care trec anual prin frontierele terestre, pentru exportatorii și transportatorii români. Așa-zisele negocieri dintre stăpînii de la Viena și slugile de la București nu rezolvă nimic, sînt doar umilitoare acte de trădare națională, de transfer sub șantaj a bogățiilor naturale ale României către Austria.

Activitatea ineptă și trădătoare a PNL s-a putut vedea și cu ocazia adoptării la conferința PPE de la București a manifestului PPE, unde se preia exact teoria Austriei, care leagă blocarea României de realizarea pretențiilor austriece privind securitatea frontierelor externe ale UE, deși cele două subiecte nu sînt si nu trebuie legate. AUR cere Comisiei Europene ca în calitatea sa de gardian al tratatelor europene să constate că opoziția ilegală a Austriei împotriva aderării României la Spațiul Schengen încalcă mai multe tratate europene printre care Tratatul Schengen și Tratatul de aderare la UE. Ca atare, AUR cere Comisiei Europene să deschidă procedura de infringement împotriva Austriei pentru încălcarea tratatelor europene prin blocarea României, și anume ca Austria să fie sancționată cu suma de zece milioane euro zilnic, pînă cînd își retrage opoziția față de aderarea României la Schengen. PNL și PSD nu vor îndrăzni să ceară respectarea tratatelor și sancționarea Austriei care le încalcă, pentru a nu-i supăra pe stăpînii lor de la Bruxelles și Viena.

Români, dacă vreți să nu mai fiți umiliți, dacă vreți ca drepturile voastre și interesele naționale ale României să fie reprezentate cu cinste și demnitate în Europa, susțineți AUR! Nu mai permiteți ca celelalte partide să vă trădeze, să vă mintă și să vă înșele!

Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

RM

„Fericiți veți fi cînd vă vor ocărî…

(urmare din pag. 21) Citez mai departe articolul: „Guvernul francez ia măsuri legale împotriva unui preot catolic pentru că a descris homosexualitatea drept păcat. În timp ce acest ultim atac asupra învățăturii morale tradiționale catolice are șanse mici de succes, el demonstrează animozitatea și neînțelegerea tot mai mare față de catehismul Bisericii Catolice de către o societate care a făcut din promovarea homosexualității unul dintre principalele sale cîmpuri de luptă.

Abatele Matthieu Raffray, un preot care celebrează Liturghia tradițională în latină și care este binecunoscut catolicilor francezi pe rețelele de socializare, a postat un scurt videoclip despre ispite pe contul său de Instagram, ca parte a învățăturilor sale din Postul Mare, în care explică faptul că homosexualitatea este o «slăbiciune»: «Toți avem slăbiciuni: cei lacomi, cei cu temperament cald, homosexuali», a explicat el publicului său. El a considerat homosexualitatea ca fiind unul dintre «toate păcatele, toate viciile care pot exista în umanitate».

Aurore Bergé, ministrul francez responsabil cu combaterea discriminării, a descris comentariile preotului drept «inacceptabile». Într-un mesaj postat pe X, oficialul a spus că «a solicitat Delegației Interministeriale pentru Combaterea Rasismului, Antisemitismului și Urii Anti-LGBT (DILCRAH) să sesizeze procurorul în temeiul articolului 40» din Codul de procedură penală.

DILCRAH a luat act de mesajul ministrului și a confirmat că «a sesizat procurorul cu privire la comentariile homofobe făcute de domnul Raffray pe rețelele sale de socializare». În mesajul său, ministrul a adăugat: «A vorbi despre homosexualitate ca de o slăbiciune este rușinos»”.

Nici nu mă miră foarte tare, de vreme ce acum aproape un an scriam în „Tribunul” despre faptul că niște oameni de știință au propus AI (Inteligenței Artificiale) să rescrie Biblia, ceea ce susține ce vă spuneam la început: sînt niște oameni fără Dumnezeu care au senzația că El nu există, iar Biblia au scris-o „niște unii”, motiv pentru care poate fi modificată de oricine după plac. Prin urmare, a vorbi despre homosexulitate ca despre o slăbiciune este rușinos fiindcă ei vor să o transforme în ceva normal, ceva firesc, să fie ceva bărbătesc să „te-n-curi” cum zicea Adrian Păunescu. Așa că vor să dea un exemplu cu acest preot francez, pentru ca nimeni vreodată să nu le mai pună în pericol teoriile de gen. Pentru tinerii cititori, am o sugestie: căutați, vă rog, pe Google informații despre „brigăzile roșii ale lui Mao” sau despre „cum s-a impus comunismul în România în anii 1950”, iar după ce citiți vedeți dacă nu e vreo asemănare între acest caz și cele din trecut. Eu zic că e. Nu degeaba le zic comuniști ăstora de la PPE, PS și Renew Europe.

Revenind la oile noastre, „abatele Raffray este atacat pentru că ministrul consideră că acele comentarii promovează indirect «terapiile de conversie», care sînt interzise în Franța din 2022. În ianuarie, preotul a declarat pe contul său de Twitter că «fiecare retragere spirituală este o terapie de conversie», dar comentariile sale au declanșat un val de reacții ostile din partea asociațiilor LGBT. Abatele Raffray și-a exprimat satisfacția pe X pentru publicitatea pe care «controversele grotești» au atras-o asupra relatării sale, care a depășit acum 20.000 de aprecieri într-un interval scurt de timp.

Dar, într-un interviu acordat săptămînalului catolic «Famille Chrétienne», duhovnicul și-a exprimat îngrijorarea față de această ultimă încercare de a intimida învățătura morală tradițională a Bisericii Catolice: «Moralitatea creștină este atacată», a explicat el, adăugînd că nu face altceva decît să citeze din Catehismul Bisericii Catolice. Homosexualitatea se referă la relațiile dintre bărbați sau femei care experimentează atracție sexuală exclusivă sau predominantă față de persoane de același sex. Ea a luat forme foarte diferite de-a lungul secolelor și în diferite culturi. Originile sale psihologice rămîn în mare parte neexplicate. Pe baza Sfintei Scripturi, care o prezintă ca pe o gravă depravare, Tradiția a declarat întotdeauna că «actele de homosexualitate sînt intrinsec dezordonate».

Așadar, dacă te atingi de… hai să le zic elegant – homosexuali, fiindcă sîntem totuși într-o revistă de ținută, ești anchetat de poliția lor. Zic „a lor” fiindcă „ei” și-au subordonat-o, ea nu ne mai apără pe noi, ci legile anormale date de „ei”, sau de „celălalt”, dacă vă mai amintiți editorialul meu. „Nu este prima dată cînd poziția Bisericii Catolice cu privire la homosexualitate este adusă în fața instanțelor franceze În 2022, a avut loc un proces împotriva asociației «Renaissance Catholique», pentru comentariile făcute într-un articol publicat în 2019, care descria uniunea homosexuală drept «păcat grav». Plîngerea a fost depusă de trei asociații pentru drepturile LGBT. Hotărîrea, menținută ulterior în apel, a constatat că acele comentarii care reflectau învățătura Bisericii Catolice nu erau în nici un fel discriminatorii. Prin urmare, este puțin probabil ca raportul guvernului să ducă la o condamnare. Cu toate acestea, reacția violentă și disproporționată a ministrului Aurore Bergé dovedește gradul de ostilitate al celor de la putere față de morala creștină”.

Așadar, noul stat care se dorește a fi implementat și pe care deja îl implementează anormalii care conduc Europea de Vest arată cum vedeți din punct de vedere al relației cu Dumnezeu.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.