România Mare, nr. 1683

TABLETA

CornELIU VADIm TUDor

Lucrurile încep să devină interesante

La finalul articolului meu din „Tribunul”, dedicat celor două discursuri ținute de președinții Biden și Putin la sfîrșitul lunii februarie, făceam o afirmație ilogică la prima vedere: „Totuși, mi-a atras atenția narativul președintelui Biden, prin care acesta prezintă activitatea militară de pînă acum a Ucrainei drept un lung șir de victorii, iar asta mă face să cred că-i pregătește ceva urît lui Volodimir Zelenski” Este ilogic să cred asta în contextul victoriilor marcate de Ucraina, nu-i așa? Totuși cred, fiindcă același tip de discurs a pregătit calea păcii după războiul sovieto-finlandez din 1939, cînd toată planeta a sărbătorit victoria Finlandei asupra URSS, deși Stalin a rămas cu teritoriile ocupate, pe care și le-a dorit încă de la început. Vorbind despre Stalin, am scris într-un alt articol cum acesta a fost adulat de către americani atîta timp cît au avut nevoie de el, după care au început să rostească adevărurile pe care le știa o lume întreagă. În materialul „Numaʼ gura-i de el!” scriam că: „Dacă președintele Zelenski vorbea mai puțin și făcea mai mult – pe teren, nu în social media – poate că situația războiului ar fi fost alta în prezent. Dacă nu s-ar fi decredibilizat singur prin dezinformările de la începutul războiului și după aceea și se concentra mai mult pe ceea ce avea de

făcut, i-ar fi fost mai bine. Așa, s-ar putea ca la un moment dat să alunece din poala Occidentului, acolo unde acum stă confortabil, și să ajungă pe mîna altora, care nu-l vor trata la fel de bine”.

Ei bine, se pare că această alunecare din poala Occidentului dă semne că s-a pornit. Am scris chiar în editorialul de săptămîna trecută despre asta, considerînd că articolele din The New York Times și din Politico, ce vorbeau despre înghețarea războiului pe model coreean și despre criticile adresate președintelui Zelenski de politicieni din țara sa, sînt un prim pas spre schimbarea paradigmei intangibilității conducătorului de la Kiev. Acum aflu dintr-un articol publicat pe 7 martie a.c., în același The New York Times – care e pentru SUA și pentru media internațională cam ce era odată Pravda pentru lagărul socialist – că: „Noile informații analizate de oficialii americani sugerează că un grup pro-ucrainean a efectuat anul trecut atacul asupra conductelor Nord Stream, un pas către determinarea responsabilității pentru un act de sabotaj care a derutat anchetatorii de pe ambele maluri ale Atlanticului de luni de zile”.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

România și cutremurul de pămînt

Deși nu era în planul meu de scris, alte priorități jurnalistice fiind pe „ordinea de zi”, 3 motive apărute în ultima vreme – două cu subiecte recente și unul venit ca un remember – au generat acest articol, în viziunea analizei unor întîmplări și a unor documente care, socotite într-o relație de interdependență, ne pot edifica într-un domeniu extrem de sensibil și de incert –cutremurele de pămînt. Referindu-mă la cele trei motive de care aminteam mai sus, iată-le:

1. Cutremurele de curînd, care au provocat peste 50.000 de victime în Turcia și Siria, producînd imense pagube materiale – o mare dramă umană care nu se va șterge ușor din memoria și din sufletele celor două popoare lovite de această tragedie;

2. Cutremurele din țara noastră, din județul Gorj, care au avut loc aproape simultan cu cele amintite mai sus – cutremure produse într-o zonă cunoscută ca fiind cu un potențial redus pentru seisme;

3. Împlinirea, chiar în ziua în care scriu aceste rînduri, a 46 de ani de la marele cutremur din România, din 4 martie 1977, seism care, deși nu a

avut proporțiile tragediei din Turcia și Siria, a lăsat o amintire dureroasă și o rană adîncă în memoria românilor.

Pornind de la aceste date, sub impresia specială pe care o dezvoltă un asemenea eveniment natural: sentimentul de teamă, de panică, bulversarea vieții cotidiene, ca să nu mai pomenim de durerea imprescriptibilă pe care o provoacă în rîndul familiilor afectate direct, „ingrediente” cărora li se adaugă un fluviu de emoție națională, propun să facem împreună cîțiva pași gazetărești, încercînd să deslușim cîteva din problemele „fierbinți” al acestui fel de cataclism natural pe care țara noastră l-a trăit de mai multe ori, și pe care, din păcate, nu-l putem evita și nici prevede. Dincolo de canoanele teoretice ale acestui subiect și de valul de „specialiști” care, reactivați de cutremurele din Turcia și Siria, ne tot „demonstrează” faptul că ei pot preconiza data apropierii unui cutremur, noi trebuie să conștientizăm cît mai profund și pragmatic pericolul care ne pîndește într-un asemenea caz nedorit și, oricum, să fim pregătiți. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Lacrimi pe furis

În casa cu pereții dați cu var Și cu miros de pîine coaptă-n vatră, Ți-s ochii umezi, mamă, tu plîngi iar Deși ai plîns și ieri, cătînd spre poartă.

Privirea ta s-a subțiat pe zări

Tot urmărind un chip ce nu mai vine, Cînd întîlnești șiragul de cocori

De parcă vrei ca dorul să-ți aline.

Pustiu e totul, toate-s fără rost, Și cerul parcă s-a golit de stele.

O, ce n-aș da să fie cum a fost, Să nu mai plîngă ochii maicii mele!

Dar nu se-ntoarce drumul înapoi, Durerea duce tot mereu-nainte, În lumea rece, sub ninsori și ploi, Astăzi e tot mai greu să fii părinte.

Așa voi fi și eu, cîndva, bătrîn, Să tot aștept în prag, de sărbătoare. De-aceea, azi, din ochiul nepăgîn Șterg, pe furiș, o lacrimă ce doare.

Așa voi fi și eu, cîndva bătrîn, S-aștept în prag cum n-am făcut vreodată. De-aceea, azi, din ochiul nepăgîn Șterg, pe furiș, o lacrimă de tată...

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F În Rusia va ieşi cu cafteală F La Bistriţa, măgarul între oi F Muncitorii îi vor da borşul lui Ciorbea F Cuplul Dide – Severina zguduit de gelozie F Emil şi detectivii (scafandrii) F Politicienii români una vorbesc şi alta fumează...

PArTEA A IV-A

F Încă o dovadă că Emil Constantinescu, dar şi parlamentarii C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R. s-au

înşelat amarnic atunci cînd au încercat să convingă Țara că prin semnarea şi votarea Tratatului cu Ucraina se vor rezolva problemele minorităţii române din acele teritorii: „Limba română nu va fi obiect de predare în Ucraina!“, scrie „România liberă“ de miercuri, 20 august. Atunci de ce-ați mai susţinut, mă, Guvernul trădător de Neam? F În acelaşi ziar „România liberă“ a apărut titlul anului: „Ouafu, protejatul lui Găină – O poliţistă, hărţuită sexual de şeful U.M. 0215 Neamț“. F Am primit la redacţie cîteva exemplare ale unei reviste interesante: „Vitraliu Hunedorean“ (redactor-șef poetul Eugen Evu). Am sugera realizatorilor să renunţe la obsesiile anticomuniste, care, după aproape 8 ani, nu mai interesează pe nimeni. F Şacalul Vladimir Cohn dă iarăși tîrcoale Combinatului CEL ROM de la Drobeta-Turnu Severin. De data asta, o va lua rău pe cocoaşă... F Într-un interviu acordat ziarului „Libertatea“, Mădălin Voicu susţine că „Ion Iliescu şi Adrian Năstase sînt revendicați de ţigani“. Cică şi Mircea Dinescu ar fi ţigan

(noi spunem asta de 7 ani, dar ce mai contează, stă el în vila cu 15 camere pe care i-a făcut-o pomană Silviu Brucan?!). F Senatorul P.N.Ţ.C.D. Răzvan Dobrescu a recunoscut luni, în „Cronica Română“, că revendică o vilă la mamaia (să ți-o dea Tataia!) şi două case în Bucureşti (să-ți dăm mielul să-l beleşti!). F Mai mulţi cititori au telefonat la redacţia „Curierului Naţional“ pentru a informa că procurorul mafiot Gh. Mocuţa are în curs de construcţie o benzinărie la intrarea în Oradea. Se pare că e pe numele socrului său, maghiarul Pal. F În ziarul „Adevărul“ din Arad a apărut un interviu cu senatorul Corneliu Vadim Tudor pe care acesta nu l-a acordat niciodată! Nu știm ce-a fost în capul reporterului Daniel Scridon, dar el a scos, efectiv, din burtă, fraze pe care preşedintele P.r.m. nu le-a rostit şi nici măcar nu le-a gîndit vreodată: „De ce nu au pretenţii asemănătoare bulgarii, ruşii, lipovenii sau tătarii? Vă spun eu: pentru că au creier, şi nu minte de bibilică. (...) Îmi vine aşa, dintr-o dată, să mă duc în pribegie şi să mă rog bunului Dumnezeu ca un snop de gloanţe rătăcite să le sfîrtece (la guvernanţi – nota red.) ţestele imbecile. (...) Acum, te rog să mă scuzi, dar sînt aşteptat în lojă, că stă să înceapă meciul dintre

De la A la Haz... culinar

Jean Nestor, ucenic şi rival al lui Grigore Capşa

Jean Nestor a fost ucenicul lui Grigore Capșa iar ulterior și-a deschis pe Podul Mogoșoaiei o cofetărie care a devenit rapid concurența lui Capșa. În comunism locul a fost redenumit Cofetăria Republica, dar a fost dărîmată de cutremurul din 1977.

Dacă ați avea curiozitatea să căutați numele cofetăriilor frecventate de bucureșteni pe la începutul anilor 1960 și ați consulta „Ghidul Bucureștilor din 1962” (apărut la editura „Meridiane”), ați putea avea surpriza să constatați că foarte puține localuri de acest fel mai există în ziua de azi. Totuși, celor care au avut o oarecare tangență cu vremurile respective, fie că le-au trăit, fie că au aflat unele lucruri de la părinți sau bunici, le-ar putea stîrni nostalgii aflînd denumiri precum Albina, Lămîița, Tosca, Amandina sau Ambasador. În toată această înșiruire ni s-a părut curios faptul că n-am găsit pe nicăieri numele cofetăriei Nestor, despre care știm că a funcționat de prin deceniul patru al secolului trecut pînă la cutremurul din 4 martie 1977. Făcînd anumite corelații și adunînd dovezi incontestabile, aflăm că pe Calea Victoriei, la numărul 63, exista o anumită cofetărie Republica, așa

cum, de altfel, tot pe Calea Victoriei, la numărul 36, era o altă cofetărie cu denumire ciudată, anume București. Ei bine, vorbim despre celebrele Nestor și, respectiv, Capșa, ale căror nume au fost schimbate de autoritățile de la acea vreme. Totuși memoria colectivă a reținut tot vechile denumiri, mai ales că în cărțile care le consemnează existența e pomenită rivalitatea dintre aceste două rafinate localuri unde se vindeau cele mai bune cofeturi din București.

Însă nu doar rivalitatea dintre cele două cofetării este singurul element care le-a legat de-a lungul anilor, ci și una care, cel puțin în principiu, ar fi trebuit să le apropie. „Grigore Capșa, prin firma pe care o conducea, ajunsese un personaj foarte cunoscut în București și în întreaga țară. (…) Casa Capșa are meritul de a fi inițiat în delicata artă a cofetăriei o serie întreagă de tineri români, care au devenit cofetari pe cont propriu și care și-au făcut și își fac și astăzi o onoare de a menționa pe firmele lor «foști elevi ai Casei Capșa». Dintre acești elevi care au ajuns unii patroni fruntași în arta cofetăriei amintim pe Niță Ionescu, care a avut prăvălie pe strada Lipscani nr. 81, Nae Drăghiceanu, Jean Nestor pe Calea Victoriei nr. 77, una dintre cele mai renumite cofetării pînă în anul 1977, cînd clădirea a fost distrusă în întregime de cutremur”, ne spune istoricul George Potra în volumul „Din Bucureștii de ieri” (Editura Științifică și Enciclopedică, 1990).

Trecînd peste inadvertența cu nepotrivirea numerelor – în ghidul din 1962, cofetăria Republica (Nestor) era la

«ţiganii» de la Steaua – vă aduceţi aminte cum ne-au catalogat francezii, nu demult – şi ciumeţii de la Paris Saint-Germain“. Cea mai bună dovadă că „dialogul“ e rodul fanteziei reporterului respectiv e finalul: senatorul nu putea spune că e aşteptat în loja stadionului Steaua, pentru că la ora cu pricina el era în concediu, la Poiana Braşov, şi a văzut meciul la televizor... F Singurul om care munceşte cu adevărat în cadrul C.D.r e primarul general al Capitalei, Viorel Lis. Aleargă matahala asta (parca-i Comisarul Piedone, jucat de Bud Spencer) de dimineaţa pînă seara, prin pieţe, prin gropi, prin maldăre de gunoaie, pe la parcurile de maşini destinate curăţeniei, dai nas în nas cu el unde nici nu te aştepţi. Numai generalul Niculae Nițu ar mai fi putut depune un asemenea travaliu în Capitala noastră fanariotă. F Excepţional interviul acordat de fostul prim-ministru Theodor Stolojan ziarului „Naţional“ de luni – parcă ar fi citit Programul P.R.M., n-a iertat pe nimeni, a dat de pămînt şi cu hoţii de la Bell Helicopters (foarte suspectă insistenţa lui Gh. Tinca şi a lui Victor Babiuc de a azvîrli 1,5 miliarde de dolari pe fereastră, pentru a construi 96 de elicoptere de atac, înseamnă că ei au primit niscaiva comisioane şi acum sînt somaţi să dea socoteală!). F Surse din conducerea Serviciilor Secrete ne-au informat că coaliţia C.D.r. – U.S.D. – U.D.M.R. e hotărîtă să țină, cu ghearele şi cu dinţii, de Putere, să astupe cu bani gura protestatarilor şi să împiedice, cu orice preţ, desfăşurarea alegerilor anticipate în 1998... Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 29 august 1997)

nr. 63, iar în nota lui George Potra apare la nr. 77 –, trebuie spus, înainte de toate, că Nestor a funcționat, de la început pînă la sfîrșit, la parterul blocului Societății Anonime Române „MICA”, acesta avînd practic două tronsoane, primul ridicat în 1931, iar celălalt, în care va fi deschisă cofetăria Nestor, în 1937 (arhitect: Duiliu Marcu).

La Nestor se pregătea mazagran

Lăsînd la o parte aceste amănunte tehnice, să-i dăm cuvîntul istoricului Dan Falcan, ca să ne dezvăluie cîteva amănunte „dulci” despre cofetăria Nestor: „Dacă voiai să te duci în vizită undeva și să iei un lucru de calitate te duceai și luai de la cofetăria Nestor. Avea trufe, avea prăjituri foarte bune, indiene, caroline, avea cataifuri, avea diplomaturi, prăjituri cu frișcă, bomboane de ciocolată cu coajă de portocale, care erau excepționale, aveau Langues de Chats (limbi de pisică din ciocolată), avea fursecuri. Erau foarte multe prăjituri cu frișcă, asta în perioada ’60 - ’70. Puteai să și cumperi frișcă, dar după 1980 nu mai găseai nici frișcă, nici prăjituri așa de bune. Aveau bomboane foarte bune la Nestor. Mergeam rar să stau și să mănînc ceva. Ambalajele erau foarte luxoase, hîrtia era bună, era inscripționată cu numele cofetăriei. Era amenajat elegant, era o cofetărie elegantă. Era mai scumpă. Cred că bomboanele respective deja duceau undeva la 120-130 de lei kilogramul, ceea ce era mult pe vremea aceea”.

Pentru a încheia într-o notă la fel de gustoasă și de dulce, vă prezentăm produsele datorită cărora cofetăria Nestor a rămas o amintire foarte plăcută pentru numeroșii bucureșteni care i-au călcat pragul: café-frappé, mazagran (băutură din cafea, originară din Algeria), șvarț, mascotă, cataif, Joffre, Indiene, Caroline, celebrele bomboane Nestor, fructe zaharisite, bomboane fondante, rulade, înghețate de lămîie sau de ciocolată, cacao cu lapte, profiterol, torturi de ciocolată, merengue-glacé, prăjituri Bibescu (redenumite Tosca în noul regim de după 1946), pricomigdale, alune de pădure etc. DULCEromAnIA.ro

Istorii pu ț in ș tiute  Istorii pu ț in ș tiute

Afaceri dulci în vechiul Bucureşti: Primele fabrici de

Fabrica de ciocolată G. Dobriceanu, fondată în anul 1872 de către vechiul industriaș G. Dobriceanu, proprietar în Calea Victoriei, a fost prima de acest tip din România. Bătrînul întreprinzător a fost cel dintîi industriaş român care s-a gîndit la o astfel de afacere, așa că a decis să plece în străinătate şi, cu mari sacrificii, a reuşit să aducă în ţară maşinile necesare pentru fabricarea ciocolatei. În plus, a decis să angajeze un mare număr de lucrători străini, care urmau să îi învețe pe muncitorii români cum se folosesc instalațiile sofisticate pe care le adusese la București. Revista interbelică „Actualitatea” scria în 1921: „Oricine poate să-şi închipuie greutăţile prin care a avut de trecut această fabrică, dacă ţine seama de vremurile critice şi greutăţile cu care avea de luptat atunci o industrie nouă. Totuşi, graţie neobositei energii a acestui fruntaş comerciant şi industriaş, prima fabrică de ciocolată şi bomboane G. Dobriceanu, instalată în Calea Victoriei No. 97, a ajuns una din cele mai mari şi cunoscute fabrici din ţară, a căror produse rivalizează astăzi cu produsele similare străine. Decedatului G. Dobriceanu îi revine meritul de a fi creat o pleiadă de lucrători români specialişti în branşa fabricării ciocolatei, dînd astfel posibilitatea noilor întreprinderi similare să se dezvolte în condiţiuni mult mai uşoare decît acelea în care s-a dezvoltat prima fabrică română de ciocolată şi bomboane, şi tot lui se datoreşte faptul că astăzi toate fabricile lucrează cu personal român. În anul 1911, fabrica, trecînd moştenitorului Gogu G. Dobriceanu, domnia-sa o înzestrează cu maşini moderne, mărind-o şi continuînd la dezvoltarea perfecţiunii în această ramură, astfel că reuşeşte a fi astăzi cea mai mare fabrică de ciocolată şi bomboane. O serie de lucrări executate artistic din ciocolată, precum şi calitatea tuturor produselor acestei vechi case, au atras admiraţia Majestăților Lor Regele şi Regina, care au felicitat călduros pe Dl. G. G. Dobriceanu, proprietarul fabricii”.

Fabrica de Ciocolată „Berindei“, Societate Anonimă cu un capital de 12.000.000 lei, a luat fiinţă în anul 1906 și avea inițial 20 de lucrători. În scurt timp, după perioada critică a războiului, întreprinzătorul a reuşit să-şi mărească numărul utilajelor, ajungînd în anii ʼ20 la un personal de circa 200 de lucrători şi o producţie zilnică de peste 2.500 de kilograme de ciocolată, preluînd locul I pe țară în domeniu.

La Expoziția națională din 1921, gazetari au remarcat: „Tot în stand fabrica Berindei, avînd o instalaţie mecanică, vizitatorii au admirat acurateţa şi condiţiunile de higienă a fabricatelor care se confecţionau sub ochii publicului. Graţie calităţii superioare, produsele de bomboane şi ciocolată Berindei au reuşit să fie cele mai introduse în întreaga ţară, concurînd din toate punctele de vedere cu produsele similare streine. Regele şi Regina, cu prilejul vizitei expoziţiei, au remarcat superioritatea produselor acestei fabrici, aducînd laude conducătorului ei, dl. Berindei, care a dat dovadă încă o dată de pricepere şi muncă pentru înflorirea industriei naţionale, ridicînd la desăvîrşită dezvoltare această industrie, fiind ajutat în desăvîrşirea acestei frumoase manifestări de vechii săi colaboratori, domnii D. I. Vernescu şi A. Hayeck, directorii societăţii”.

Poziția lui Dobriceanu și a lui Berindei a fost detronată în anii ’30 de cea a unui alt întreprinzător, care a preluat primul loc în industria fabricării ciocolatei fine și a bomboanelor. „Organizată în societate anonimă, Fabrica «Regina Maria» lucrează sub conducerea efectivă a domnului Roman Căpăţînă,

ciocolată

care împarte cu dl. Mateiu Alexandrescu funcţiunea de administrator-delegat. Preşedinte al consiliului de administraţie este dl. Grigore Alexandrescu, bine cunoscut industriaş şi filantrop”, scria ziarul „Dreptatea” în 1932. Producţia generală (ciocolată, cacao, bomboane şi patiserie) este considerabilă: 1 milion de kilograme anual. Adică 100 de vagoane de marfă lucrată aici, în ţară, cu lucrători de aici, cu bani de aici, o întreprindere pur românească. Pentru a răspunde unei producţiuni atît de intense, fabrica «Regina Maria» întrebuinţează un număr de patru sute de oameni, maeştrii şi lucrători, din care, în aceste vremuri de şomaj, n-a concediat pe nimeni. Pentru desfacerea produselor sale, Fabrica «Regina Maria» dispune de nouă mari magazine în Capitală, cunoscute pentru eleganţa lor, şi de două frumoase magazine în provincie, unul la Ploieşti şi altul la Braşov. 4.000 de magazine din toată ţara au în depozit şi vînd produsele Fabricii «Regina Maria», incontestabil cea mai mare şi mai cunoscută întreprindere românească în industria ciocolatei. În străinătate, ea rivalizează cu casele cele mai celebre ale pieţelor comerciale din Occident. La expoziţia din Barcelona, Fabrica de ciocolată «Regina Maria» a fost distinsă cu Medalia de aur și Diploma de onoare.

Fabrica a organizat un serviciu special de asistenţă (îngrijire medicală gratuită), precum şi o societate de ajutor reciproc, cu un capital de 1 milion lei. Toate aceste progrese de ordin industrial, tehnic şi comercial, deplina armonie ce există între conducători şi funcţionari, propăşirea permanentă a întreprinderii, Fabrica «Regina Maria» se învredniceşte a spune că le datorează Aceleia care i-a acordat numele Său August. Cu simbolul Majestăţii Sale Regina Maria a plecat această industrie la drum. Cu acest simbol va continua să meargă mai departe pe drumul progresului”.

Aceeași gazetă a făcut o vizită la Fabrica de Ciocolată „Regina Maria”: „În cartierul Lemaître. Colț pur industrial. Automobile, căruţe, coşuri de fabrică. La stînga o uliţă mai liniştită, strada Octavian. Şoferul opreşte. Fabrica ocupă un loc de mare întindere, 5.000 de metri pătraţi, din care mai mult de trei sferturi ocupate de mari şi încăpătoare clădiri. Intrăm într-o curte lungă, plină de oameni. Se simte fierberea, ritmul activităţii. La stînga porţii de intrare se află birourile direcţiei şi ale administraţiei. D. Roman Căpăţînă, foarte binevoitor, consimte să-şi întrerupă pentru jumătate oră lucrul şi să ne călăuzească prin această «cetate a muncii» (cum foarte just a denumit-o cineva), cetate pe care domnia sa o cunoaşte mai bine decît oricine.

numită concastor, unde urmează să fie sfărîmate. De aici, materialul acesta este transportat într-o sală alăturată. Boabele sfărîmate de cacao şi zahărul necesar sînt apoi amestecate într-un aparat numit melanjor. Aici, două roate foarte grele calcă zahărul şi boabele de cacao, făcînd o singură pastă, foarte densă. Pasta aceasta este, în fine, trecută în două alte vase de metal (unul pentru ciocolata cu lapte, altul pentru cea fără lapte) unde pasta este automat bătută, pînă ce devine foarte fină și foarte plastică.

Frigoriferul – Ciocolata, în această stare, este turnată în forme dreptunghiulare pentru pachete (pachetele acelea pe care le știe toată lumea la noi). Dar pentru a fi cu totul gata, aceste forme trebuie să treacă prin frigorifere. Este un frigorifer imens, sistematic, bine acoperit: ciocolata turnată în forme trece pe un platou turnant, pe o lungime de vreo 15 metri, și, la sfîrşitul acestei curse, ciocolata e bună de ambalat. E instructiv să se ştie că acest frigorifer consumă, mai ales vara, cam vreo 5.000 de kilograme de gheaţă zilnic şi că toată gheaţa este fabricată chiar în Fabrica «Regina Maria». Ceva mai mult, chiar apa necesară pentru gheaţă este luată dintr-un puţ propriu şi nu din canalul primăriei. Aceasta pentru evita o însemnată cheltuială.

Bomboane – E adevărata împărăţie a copiilor. Au fost pe aici atîtea şcoli în vizită: ce vor fi spus copiii în faţa acestor minunăţii? O maşină produce încontinuu şerbet. O alta face interioriul bomboanelor fondante, o alta îmbracă aceste bomboane în ciocolată. Sînt operaţii fine, amănunţite, cine şi-ar putea imagina că în bomboana pe care a cumpărat-o de la cofetărie a intrat atîta muncă, atîta bun gust, atîta grijă.

Vom trece în revistă fabrica începînd cu prima fază a materialului brut pînă la ultima etapă.

Pregătirea ciocolatei – Iată boabele de cacao, întregi, aşa cum sînt aduse ca material prim. Ele sînt introduse într-un prăjitor automat de unde, după răcire, trec într-o maşină

Feeria continuă. Da. Feeria. Căci este o feerie această succesie de imagini şi arome subtile, de la sală la sală, de la atelierul de cartonaj la cel de împachetat, de la secţia fructelor (fruits confits din care, în treacăt fie zis, fabrica produce anual în valoare de 20 de milioane) pînă la secţia de expediţie. Este o feerie de zahăr, ciocolată, poleială, o feerie care l-ar putea inspira şi pe Moş Crăciun. Domnul Căpăţînă ne-a însoţit pretutindeni cu voie bună, întîmpinat oriunde de salutul respectuos şi amical al lucrătorilor săi. Este un om de energie şi de bine. Iar fabrica sa, un spectacol frumos şi un îndemn mai frumos. (...) «Cartea de aur» a instituţiei acesteia nu este un simplu registru în care se înseamnă ca într-un calendar simple date. Nu este o înşiruire indiferentă de iscălituri, ci este cu adevărat o operă de inimă, un rezumat viu al tuturor eforturilor ce stau la baza Fabricii Regina Maria. De la Rege pînă la lucrător umil, toţi cei care au trecut cu simpatie prin localul acestei mari întreprinderi româneşti au lăsat scrisă pe paginile cărţii sale de aur mărturia admiraţiei. Familia regală, oameni politici, literaţi, artişti, gazetari, industriaşi, muncitori – nenumărate şi felurite sînt aceste dovezi de prietenie. A răsfoi o asemenea carte este o lectură cît se poate de instructivă. Întîia sa pagină este cu adevărat o pagină istorică. Semnată în ziua de 16 iunie 1921, cu ocazia punerii pietrei fundamentale pentru noile clădiri ale fabricii, această pagină poartă în frunte semnătura Regelui Ferdinand, a Reginei Maria și a Principesei Ileana. De altminteri, ziua de 16 iunie a rămas ziua de sărbătoare a fabricii și e totdeauna un bun prilej pentru conducătorii acestei instituţiuni să afirme în primul rînd legătura sufletească cu Augusta lor ocrotitoare, M. S. Regina Maria. «Cartea de aur» cuprinde în reproducere numeroase telegrame, scrisori şi cuvîntări ce i-au fost adresate Majestăţii Sale în decursul anilor, precum şi înaltele Sale răspunsuri. Dar e greu să reţii tot din această adevărată enciclopedie festivă care este «Cartea de aur». Importanţa şi diversitatea ei o poate sugera distincţia semnăturilor ce cuprinde. Au semnat la felurite ocazii Părintele Patriarh, doamnele Alexandrina Cantacuzino, Simona Lahovari, Elena Simu, Ella Negruzzi, domnii prof. N. Iorga, C. Argetoianu, Vaida Voevod, general ŞtefănescuAmza, C. Sărăţeanu, Sextil Puşcariu, Anastase Simu, Munteanu-Rîmnic, G. Denize, general Văitoianu, general Ion Manolescu, general Zadik, Radu Rosetti, Petre Sturza, Preotul Abramescu, Gh. Mitache, D. R. loaniţescu şi nenumărate alte personalităţi”. D OSARESECRETE RO

TABLETĂ DE SCRIITOR

Lecție de viață pentru contribuabil

Ca un om de bună credință, mai ales în relația mea cu instituțiile statului, de fiecare dată, la început de an, mă prezint la Administrația financiară să-mi achit datoriile pe are le am față de aceasta. Este vorba de impozitul la casă, mașină, dar de cînd dețin firma, o dată sau de două ori pe an, vin aici să-mi iau fișa fiscală pentru a vedea care e situația, ce datorii am, pentru a nu mă trezi cu vreo amendă sau cu vreo penalizare de întîrziere a plăților sau a taxelor percepute... Cu statul și fiscul nu e de glumit!... Cînd ți-e lumea mai dragă, te trezești cu vreo plăcintă din partea lor. Ele nu au nici mamă, nici tată, prieteni sau rude. Sau poate or fi avînd, dar nu din rîndul muritorilor de rînd, care abia se descurcă să facă rost de un ban pentru un covrig dimineața, în fugă spre serviciu, și o sticlă de lapte pentru cei de acasă. Cu ANAF-ul nu te joci, oricît ai vrea să-l trișezi, nu ține, te prinde la înghesuială și nu te lasă pînă ce nu-ți ia totul de pe tine... Un cunoscut de-al meu a pățit-o rău de tot... Era om de afaceri, cu o societate comercială prosperă, cu mulți angajați... Peste noapte, s-a trezit cu toate bunurile sub sechestru și cu conturile blocate... Zile întregi au stat oamenii fiscului pe capul lui, sosiți la sediul societății, cu mașini una și una, de aveai impresia că se toarnă vreun film pentru Oscar... Au făcut în așa fel încît l-au sărăcit pe bietul om cu amenzi, vînzîndu-i toată agoniseala muncii de-o viață, că a ajuns să nu mai aibă după ce să bea apă și fără acoperiș deasupra capului... Dintre oamenii pe care i-a ajutat, nu s-a găsit nici unul care, acum, cînd era la ananghie, să-i fi sărit în ajutor... Părăsit de nevastă și de copii, că nu le mai putea asigura bunăstarea de odinioară, a ajuns să doarmă pe unde apuca, scormonind cu mîinile după o coajă de pîine prin tomberoane. Cum un necaz nu

vine niciodată singur, la scurt timp, de supărare, s-a îmbolnăvit grav de inimă, găsindu-și sfîrșitul pe o bancă din parcul orășelului în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea.

Speriat de cele întîmplate cunoscutului meu, am început să am mare grijă de societate, să nu-mi calce prin bătătură cei de la fisc. Oricît de corect vei fi, ei tot găsesc ceva în neregulă și-ți iau din gologani... Așa că am învățat lecția: fie vînt, fie ploaie, pe ger și viscol, fie cînd e caniculă de-ți fierbe apa la soare, din cînd în cînd, ca să fiu convins că stau bine cu impozitele, vin la ANAF să-mi consult fișa fiscală, nu de alta, să nu mă trezesc cu datorii și, apoi, să mă lupt cu tărășenia naibii... Adică blocarea activității societății, că ăștia sînt în stare de orice... Ca șarpele, te lasă să îl ții covrig în palmă, pînă ce prinde momentul și te-ncolăcește, strîngîndu-te ca într-o menghină, de abia scapi să nu se ridice la gît și să te sugrume... Ei beau cafeaua cu tine, iau masa, glumesc, spun bancuri și, abia după ce pleacă, îți dai seama cu cine ai avut de-a face și cît de vicleni sînt.

Cu toate aceste temeri în minte, nici nu începuse bine anul că m-am și dus la ANAF, unde m-am trezit luat pe sus de o mulțime de oameni care așteptau la rînd ca și mine, fiecare cu problemele lui. În sfîrșit, am reușit să ajung în fața unui ghișeu, care avea să se dovedească buclucaș, pentru mine... Nici nu deschid bine gura să-i spun funcționarei de dincolo de geamul mat cu ce problemă venisem la dumneaei, numai ce o aud apostrofîndu-mă pe un ton destul de aspru, că nu știam dacă așa era vorba ei sau voia să se certe cu cineva, și mă găsise tocmai pe mine, care nu sînt în stare să trezesc o muscă din somn, darămite să mă cert cu cineva. Pînă la urmă, am reușit să-i explic care îmi era dorința. Țîfnoasă din cale afară, nu a întîrziat să-mi întoarcă vorba...

– De ce te grăbești, omule, cu certificatul dumitale?... Nici nu a început bine anul, și veniți buluc pe capul nostru...

Reacția funcționarei mi-a luat respirația de-am dat în bîlbîială, socotind că nu e normal să fiu tratat în halul acesta.

Elena Văcărescu – „ambasadoare spirituală a patriei şi a neamului românesc la Paris”(II)

Implicată intens în activitatea diplomatică internaţională pentru România (2)

După război, datorită legăturilor pe care le avea în lumea diplomatică, a spiritului ei combativ şi a notorietăţii de care se bucura, devine una dintre puţinele femei care iau parte la Conferinţa de Pace de la Paris, ca membră a delegaţiei române. Astfel se deschide drumul diplomatic al Elenei Văcărescu. Potrivit documentelor Arhivelor Diplomatice ale M.A.E., în anul 1919, a fost numită de Regele Ferdinand I al României secretar general al Asociației Române pe lîngă Societatea Națiunilor, funcție deținută pentru o perioadă de 20 de ani. A reprezentat România la Societatea Națiunilor ca delegat supleant între 1922 și 1938, fiind chiar delegat permanent în 1925-1926. Demn de apreciat, Elena Văcărescu a fost singura femeie cu rangul de ambasador (delegat permanent) din istoria Societății Națiunilor. În 1924 va participa alături de nume sonore, precum Paul Valéry, Albert Einstein şi alţii, la fondarea Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală.

Prima femeie care a primit titlul de membru de onoare al Academiei Române

Activitatea culturală îi este recunoscută prin primirea în Academia Română, în 1925, ce-şi deschidea portile femeilor, iar doi ani mai tîrziu

preşedintele Franţei îi va înmîna ordinul Legiunii de Onoare. În 1930, Elena Văcărescu a fondat Comitetul Internaţional pentru Difuzarea Artelor şi Literelor prin Cinematograf, ce va avea o secţie şi în România, iar în 1937 înfiinţează premiul ce-i va purta numele, decernat de Comitetul Femina pentru critică şi istorie.

- Am venit bine intenționat, încerc să port un dialog civilizat, i-am spus. Pentru că anul fiscal s-a încheiat, vreau să știu ce datorii am față de instituția dvs.

- Cît tupeu la dumneata... ANAF-ul nu e instituția mea... E a statului, să vă intre bine în cap... Aici vin oameni cu probleme care trebuie rezolvate azi, dumneata mai poți aștepta vreo cîteva zile... Altul la rînd!... Nu am vreme de explicat...

Numaidecît, din spatele meu, parcă la comandă, mai multe voci de bărbați și de femei se oțărîră la mine să plec de la ghișeu și să fac loc altei persoane. Strigau și mă împingeau cu atîta furie, că nici nu știu cum am ajuns direct în stradă, fără să înțeleg ce s-a întîmplat. Și nu m-am lămurit nici acum, după ce a trecut ceva timp de la acea întîmplare. Nu-mi dau seama dacă a fost adevărat sau cineva îmi făcuse vreo farsă... Și toate acestea au avut loc din cauza incompetenței și aroganței unei funcționare, e drept, frumușică, dar cum de a ajuns ea în acest post, Dumnezeu știe! Nu e treaba mea, dar e evident că o asemenea angajată nu are nimic în comun cu acest loc de muncă, doar că vine la serviciu să se distreze pe nervii și banii celor care îi bat la ghișeu să le rezolve problemele. Din păcate, lucrurile stau cu totul altfel decît așteptările noastre, ale contribuabililor, față de ceea ni se spune la televizor!

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Cînd a devenit membru de onoare al Academiei Române, Vasile Bilciurescu scria în ,,Universul literar”: ,,Urmaşa uneia din cele mai vechi și mai cărturăreşti familii româneşti, domnișoara Elena Văcărescu a ţinut cu sfinţenie să menţină, ca de altfel toţi strămoşii săi, tradiţia rasei, cu toate că a fost crescută în Franţa încă de pe cînd era copilă, în acel Paris de unde nu venea în ţară decît doar vara, în lunile vacanțelor, la moşia părintească din Dîmboviţa. (…) La Paris, unde studiase poezia, sculptura și muzica, d-ra Văcărescu a avut prilejul să fie cunoscută şi să fie apreciată de poeţii Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, François Coppée și chiar de Victor Hugo. (…) Operele sale poetice au fost traduse în mai toate limbile din Europa, iar în prezent, însăşi Regina Greciei, cu recunoscutul talent, binevoieşte să se ocupe de ilustrarea acestor creații ale d-rei Elena Văcărescu. (…) În timpul războiului, patriotismul luminat al d-rei Văcărescu a îndemnat-o să țină conferinţe despre România în mai toate oraşele din Franţa, cîştigînd multe simpatii pentru ţara sa, așa precum acelaşi cald patriotism o îndeamnă astăzi să sprijine pe toți românii aflători în Franţa care au nevoie de sfatul

d-sale. În prezent, d-ra Elena Văcărescu este delegata României la Liga Națiunilor, unde glasu-i a răsunat în mai multe rînduri în folosul umanităţii în general şi al României îndeosebi, glas ascultat întotdeauna şi de multe ori aprobat. Iată, în cîteva rînduri numai, meritele aceleia pe care Academia Română a consacrat-o chemînd-o deunăzi printre membrii ei”.

Într-o cronică apărută în perioada interbelică, Universul literar nota următoarele despre activitatea literară a scriitoarei: ,,Domnişoara Văcărescu a scris aproape numai în franţuzeşte. Unul dintre volume, Chants d’Aurore (Cîntecele răsăritului), a fost premiat de Academia franceză. Dar în poeziile d-şoarei Văcărescu numai forma e străină; sufletul e aproape întotdeauna românesc. De aceea ea nici nu se poate socoti ca o «desrădăcinată», fiindcă a rămas legată de pămîntul strămoşesc. Acest pămînt cu formele lui particulare de viaţă e cîntat în poeziile franţuzeşti ale d-şoarei Văcărescu. Desigur că pentru literatura noastră înseamnă o pierdere că acest talent n-a avut norocul de a se manifesta în limba Văcăreștilor, a căror descendentă e autoarea volumului Le Rhapsode de la Dambovitsa. Cine vrea să cunoască mai deaproape sufletul românesc din creațiunile literare ale d-șoarei Văcărescu să o compare cu o altă scriitoare franceză de origine română, Comtesse de Noailles”. (va urma) r.m.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Involuția generației telecomenzii (I)

Am primit o carte scrisă de un fost student, o lucrare care prezintă un interes major pentru aceste vremuri cu transformări pe care, de obicei, nu le receptăm decît parțial sau nu le înțelegem urmările, repercusiunile: Șerban Dinger, ,,INVOLUȚIA: GENERAȚIA TELECOMENZII”. ESEU, Ed. Someșul, Satu Mare, 2022. De fapt, nu e un simplu eseu, ci se trece de la un eseu la alt eseu, uneori reluîndu-se aspecte legate de noua problemă abordată.

Încă din primele rînduri, deci de la începutul paginii întîi, autorul își devoalează gîndirea, semnificația eseului care se întinde pe 237 de pagini: ,,Quelque grandes que soient nos découvertes technologiques, elles ne diminuent guerre notre mécontentement et semblent avoir un seule effet – nous rendrent inutiles: plus on s’en entoure, moins on utilise son cerveaux”. (Oricît de mari ar fi descoperirile noastre tehnologice, ele nu ne scad deloc starea de nemulțumire și par să aibă un singur efect – acela de a ne face inutili: cu cît ne înconjurăm mai mult de ele, cu atît ne folosim mai puțin creierul). El comunică, de fapt, ideea că tehnica este aspectul concret care duce la schimbare, dar procesul implică factori infiltrați încetul cu încetul în gîndire, astfel încît a apărut o ,,schimbare majoră de atitudine în mentalitatea unor generații pentru care timpul nu mai are răbdare. «Vrem totul astăzi!» par membrii lor să spună, contrariindu-și părinții, care, nu de puține ori, au muncit o viață pînă și-au construit o casă sau și-au cumpărat o mașină” (p. 3). S-a creat cea mai mare prăpastie între generații: oamenii care respectă regulile de comportament, care știu ce e cinstea, decența, reținerea, rușinea, conviețuiesc cu tineri care nu renunță la nimic, sînt năvalnici, vor drepturi fără a fi făcut ceva pentru a le cîștiga, se comportă fără control, cu exuberanță pînă la dezmăț. Cei dintîi au muncit pentru o viață la care au visat, cei din urmă vor să-și trăiască viața cîștigată doar prin naștere. Și, dacă în Vest, lucrurile s-au schimbat treptat, de-a lungul deceniilor, chiar al veacurilor, Estul, încremenit în propria lui anchilozare, a rezistat sub comunism ca un recipient sub presiune la schimbările din jur, dar, la un moment dat, a explodat. Astfel, Occidentul a ajuns la societatea actuală prin evoluție, Estul se schimbă prin ,,revoluție”, care, deocamdată, este o evidentă involuție. Cu toate acestea, nici Vestul, nici Estul n-au realizat ceea ce contează cel mai mult pentru om: mulțumirea, satisfacția, fericirea Iată care este starea actuală, pe plan extins:

,,Am făcut revoluții, am răsturnat guverne, am cucerit libertatea. Popoare întregi și-au dobîndit independența. Am elaborat declarația universală a drepturilor omului. Femeile se apropie cu fiecare zi de visul lor de a fi egale cu bărbații. Am ajuns pe Lună, am descoperit structura atomului și codul genetic, am eradicat boli și am redus drastic sărăcia. Un negru a fost ales președinte al Statelor Unite, o femeie, cancelar al Germaniei. Nu a fost ușor, ne-am luptat pe viață și pe moarte pentru toate acestea, we moved heaven and earth – cum splendid sună o expresie englezească”. Îmi amintesc și ideea asemănătoare din poezia lui Marin Sorescu (19361996) intitulată ,,Dacă nu cer prea mult”: ,,Ce-ai lua cu tine dacă s-ar pune problema să faci zilnic naveta între rai și iad?”. Și totuși, nu sîntem mulțumiți – scrie Șerban Dinger. Dimpotrivă, statisticile arată că depresia nu a fost niciodată atît de răspîndită, frustrarea, atît de vie, sinuciderea, atît de frecventă” (p. 5).

Nu mai putem face aproape nimic în ziua de azi fără calculator și, culmea! hotărîrile din toate domeniile ne obligă să-l adoptăm. Dispar pe bandă rulantă meserii din cauza lui, ceea ce ne obligă să ne recalificăm, de-a lungul vieții, mai mult ca orice altă generație. Computerul pătrunde în gîndirea omului. Nu va mai fi nevoie nici măcar să scriem. El face analizele în locul omului, i le pune la dispoziție. Înainte, ca să rezolvi o problemă banală, îți puneai mintea la contribuție, ți-o ascuțeai. Preluînd rezolvările altora, nu mai gîndim cu propria noastră minte. Și nici nu va mai fi nevoie de ascuțimea minții: beneficiem de documentare serioasă, citate din gîndirea altora. Nu mai e nevoie să facem vreun efort nici în traiul de zi cu zi. Nu mai există dungă la pantaloni, ba, nu mai e nevoie ca pantalonii tinerilor să se spele (și

s-au dedat la ei chiar și cei înaintați bine în vîrstă!), că au aspect de prespălați. De bărbierit, ce să mai vorbim? Pînă și oamenii politici se prezintă cu țepi, cu perișor mai crescut, cu barbișon sau cu barbă. Nici preoții nu se mai deosebesc de ceilalți bărbați. Fetele și femeile nu-și mai pun problema coafatului, a fustei fără cozi etc. etc. De ce? Ca să fie liberi să se distreze, să asculte muzică urlată de cîntăreți care se scălîmbăie, să sară în sus ca maimuțele din vechiul film cu Tarzan.

Și, iată paradoxul: computerele ne fac rău prin ceea ce ne fac bine. Se anihilează gîndirea – cea care ne deosebește de regnul animal. Și omul viitorului va deveni, oare, contrariul său? Involuează spre condiția animalică din care provine? Or, gîndirea e diferența specifică, ea ne deosebește de regnul animal. A devenit un truism că nu se poate trăi din scris, dar se poate trăi excepțional cîntînd manele sau dansînd aproape goală pe scenă sau filmată pentru televizor. Nimeni nu mai face nici cel puțin o înmulțire simplă din cap. Cea mai mare decădere o putem observa în activitatea casierilor din supermagazine, care nu mai fac decît să treacă produsele prin fața unui scaner; dar și aici au evoluat lucrurile, că însuși clientul trece produsul prin fața aparatului la care se aude un piuit și casierele iau doar banii și, eventual, dau restul, care apare și el pe monitor.

Făcînd tot mai multe clase, dar învățînd tot mai puțin, se pierde rigoarea și se îngustează orizontul, ceea ce duce la alt aspect: oamenii devin victime sigure în fața băncilor.

Se știe, de asemenea, că limbajul și gîndirea sînt indisolubil legate, dar studiul limbii aproape a dispărut din școli. La examene nu se mai dau analize gramaticale. Același regres se observă și în învățarea limbilor străine: tinerii s-au obișnuit să traducă instantaneu orice text folosind google translate sau advanced tools. Și azi, tendința din trecut de a se inventa o limbă ,,esperanto” a dispărut pentru că există deja: e engleza. Totuși, uneori ne mirăm cît de prost vorbesc engleza politicienii. Cît despre franceză, italiană, spaniolă și alte limbi, nu mai stîrnesc interesul decît celor care vor să emigreze. Elevii nu mai au nevoie nici de istorie, pentru că pe ei îi preocupă doar prezentul, nici de geografie, că au telefon mobil care-i ghidează – chiar și pe șoferi, șoferia fiind azi o pregătire de care omul contemporan pare mai interesat. Azi, miliarde de oameni, cei mai mulți fără studii superioare, fără lecturi și fără viziune, intră în fiecare zi pe Internet, unde își dau cu părerea despre orice, emit sentințe sau împrăștie invective. Or, libertatea cuvîntului presupune și responsabilitatea pentru ceea ce postează. Dar dă cineva atenție acestui aspect? Se fac comentarii la publicații cu greșeli flagrante de gramatică, de ortografie, de topică. Generațiile de azi pot citi aproape orice, dar nu mai citesc aproape nimic Școala românească din perioada blamată era de o seriozitate extremă, și elevii români care ajungeau, la concursuri, în Occident, aveau un avans față de colegii de acolo. Ceea ce contează însă acum este jocul, care și-a pierdut caracterul de recompensă pentru rezultatele obținute. Domnul Goe s-a generalizat.

Azi, facultățile particulare, instituite din interes material (autorizate de Ministerul Educației, da, al Educației, că Învățămînt nu mai există), au compromis însăși noțiunea de învățămînt superior. Au ajuns să-și ia diplome pînă și portarii și femeile de serviciu, măturătorii de stradă. Prin inflația de diplome acordate fără discernămînt și a doctoratelor plagiate s-a diminuat drastic importanța, valoarea celor obținute de cei care s-au străduit pentru a deveni specialiști într-un domeniu sau altul. ,,Conspirația

mediocrilor a reușit și aici: nu se mai știe exact cine și cît de pregătit e.” (p. 31) S-a prăbușit și respectul față de profesori, și aceștia, la rîndul lor, încearcă să se adapteze, astfel încît puțini își mai fac meseria așa cum trebuie. Sînt angajate la catedră persoane fără pregătire corespunzătoare. Învățămîntul încearcă adesea mascarea involuției cu argumentul că elevul nu mai trebuie să învețe niște noțiuni, ci să deprindă abilități, că poate fi inteligent fără o pregătire deosebită. Or, ,,felul în care gîndim e influențat decisiv de calitatea, dar și de cantitatea informațiilor pe care le-am prelucrat în minte pînă la un moment dat”. (p. 33)

În concluzie, nu mai e nevoie de oameni inteligenți. Aceștia comentează ordinele, au pretenții și au devenit o povară pentru multe firme, care se descotorosesc de ei. Cu alte cuvinte, vorba din bătrîni și-a inversat semnificația: azi se poate spune ai carte, n-ai parte!

Alt factor dominant este televizorul, și oamenii neglijează sau nu-și dau seama de fenomenul negativ și anume că programele nu-i fac numai să se distreze, ci și să involueze. Nu mai este valabilă expresia urmează-ți chemarea pe care ți-a dat-o Dumnezeu ca om, ci urmează-ți instinctul care te-ntoarce la regnul animal.

Tehnica nouă, digitalizarea îl face pe om să avanseze ,,precum un pion care pătrunde tot mai adînc în tabăra adversă, lăsînd-o tot mai descoperită pe a sa. Ahtiat după o viață comodă, omul contemporan își sacrifică singurul lui lucru important: propria și fascinanta sa identitate”. (p. 65)

Se răsucesc în groapă strămoșii emigranților de astăzi: nu mai e la modă să fii patriot. Se găsesc mulți care vor spune: ,,patria e cea pe care ți-o alegi, nu cea în care te naști”. Dornici de experiențe noi și plictisiți de predici educative, pe care nici nu le mai ascultă, ,,tinerii au răsturnat scara valorilor, părînd a le spune părinților că vremea națiunilor a trecut, că acum e vremea indivizilor”. Or fi știind oare ce înseamnă globalism? E clar că, pentru ei, țara și valorile tradiționale nu mai au nici o semnificație.

O dovadă flagrantă a declinului nostru moral e extinderea uluitoare a corupției, practicată în societate de sus pînă jos. Și, din presă, aflăm imediat despre cel mai mărunt act de luare de mită – da, dar nu și despre cel imens. Ba, mai mult, vor să impoziteze și bacșișul, deci îl legalizează. Dar suma pe care, musai, o dai la doctor, cum se numește, că nu poți să-i spui bacșiș (acesta e mic și se dă pe lîngă un preț achitat, știut)? Și corupții își văd mai departe de treabă, deși știu că riscă să fie descoperiți, dar tot ei știu că, cu o sumă frumușică, scapă de acuzații. La nivel mai înalt, corupții devalizează și țara, și companiile unde lucrează, fără conștiința că fac un lucru necinstit. Oare e ceva în codul nostru genetic care îi face pe unii să nu poată acționa fără să nesocotească regulile? Dar dacă, într-adevăr, semenii noștri, care au urcat chiar și o treaptă a civilizației doar, au avut întotdeauna această genă a vicleniei, azi ea pare să se fi dezvoltat fără limite și la cei de pe treptele/funcțiile superioare. ,,Toată lumea încearcă să escrocheze pe toată lumea: firmele îi trag pe sfoară pe oameni, aceștia se înșală unii pe alții și toți se zbat din răsputeri să fraudeze statul”. Se introduc privilegii pentru unii („salarii nesimțite”) și taxe nedrepte pentru alții, „statul își mîngîie pe creștet favoriții și îi pune la plată pe ceilalți”. (p. 77) ,,Dacă nu ne purtăm singuri de grijă, sîntem jupuiți de vii. E vremea escrocilor la limita legii”. (p. 78) Facturile care vin sînt pline de un milion de informații pe care omul nici nu le-ar înțelege chiar dacă le-ar citi, iar lucrurile esențiale – vechiul și noul index al contorului, de exemplu – sînt scrise cu litere atît de mici că-ți trebuie lupă să le citești. Să nu mai vorbim de bănci: știind că mușteriii lor nu au noțiuni financiare și juridice, au devenit maeștri în persuasiune și-i conving să semneze aproape orice, lăsîndu-i, pînă la urmă, despuiați de tot ce au, și-n plus, datori. De fapt, corupția a cuprins întreaga societate, pînă la cel mai înalt nivel. Să ne amintim, de asemenea, că băncile inventaseră moda overdrafturilor, la care dobînda ajungea de trei ori mai mare decît la celelalte credite, în jur de douăzeci și cinci la sută, mizîndu-se pe incapacitatea omului contemporan de a-și înfrîna dorințele și lenea de a face niște calcule simple.

(va urma)

Dr. ELIS RÂPEANU

Balsamuri spirituale În grădina lui ION

Povestea consilierului guvernamental ION, proiectul de inteligență artificială anunțat în urmă cu cîteva zile, are deja notorietate internațională. În România, capacitățile lui ION sînt, deocamdată, subiect de glumă pentru internauți, și nu numai pentru ei, iar pentru specialiști tema naște multe întrebări legate etică. Aflăm (unii dintre noi, cu îngrijorare) că robotul accesează și filtrează postările și opiniile publice din mediul online, extrage temele relevante și raportează Guvernului concluziile. Misiunea anunțată a consilierului ION, dotat cu inteligență artificială, este de a ajuta Guvernul în a lua cele mai bune decizii. Nu e foarte clar dacă și ce are de cîștigat cetățeanul simplu din activitatea lui ION. Toate mesajele și postările ajung în formă sintetizată la Executivul Ciucă. Ce se întîmplă de acolo e încă incert. Cert este că România are primul consilier guvernamental din lume bazat pe inteligență artificială, sarcina principală a lui ION fiind aceea să scaneze rețelele sociale și să informeze apoi Guvernul Ciucă despre propunerile și dorințele românilor (?!).

descoperit încă un motiv de ironii și glume. Cred că Malraux avea dreptate, și mai cred că, mai degrabă, trebuie să regîndim românul. Iar de gîndești, cauzele pierdute, dar și cele lamentabil eșuate capătă semnificație. Sîntem dezorientați, nu mai știm cine sîntem, nici încotro ne ducem, nici dacă mai vrem să ne ducem undeva, cînd, în jurul tău, tot ce a realizat civilizația umană clachează. Parcă vrem, cu tot dinadinsul, să schimbăm natura ,,ca să o salvăm”, să micșorăm drastic efectivele de vaci, care poluează inadmisibil de mult aerul (!), să se renunțe la exploatarea cărbunelui, a lemnelor de foc, să nu mai consumăm decît carne artificială, făină de viermi, greieri, lăcuste și gîndaci și să ne încălzim doar pe bază de eoliene și panouri fotovoltaice (cînd e vînt și luminează Soarele)… Sigur, bune sînt și centralele nucleare…

SĂMÎNȚA BUNĂ

„Invitațiile“ lui Dumnezeu

motto: „Dumnezeu vorbește însă cînd într-un fel, cînd într-altul, dar omul nu ia seama” – Iov 33.14

Într-o dimineață, mă deplasam cu mașina către casă. Era în zori și eram foarte obosit. În loc să opresc într-o parcare și să mă odihnesc puțin, mi-am continuat drumul. Nu peste mult timp am ațipit la volan, iar mașina a ieșit de pe carosabil cu o viteză destul de mare, ajungînd direct pe cîmp. Din fericire, am ieșit de pe șosea exact acolo unde cîmpul și drumul se aflau la același nivel. Am scăpat cu viață, ieșind din mașină fără nici o zgîrietură. Însă nu m-am gîndit nici o clipă că ar fi cazul să-mi schimb gîndirea și atitudinea față de Dumnezeu. Vedeam totul ca pe o simplă întîmplare din care am scăpat cu bine.

Se pare că inteligența umană nu ne mai este de ajuns sau de folos, și că lumea va fi mai fericită dacă deciziile care ne privesc pe noi, oamenii, vor fi luate de un robot.

Malraux spunea că ,,trebuie să retopim omul”, dar noi vrem să-i înlocuim gîndirea cu inteligența artificială (adică nenaturală). Specialiștii în tehnologie spun că nu e clar cum va decide robotul ION, care dintre mesajele primite de la oameni sînt cele mai importante. Ce e foarte clar în acest moment este că românii au

Nu mai e valabil nimic din ce spuneau filozofii (cu gîndirea lor umană) despre natură. ,,Nu există materie neînsuflețită. Spiritul, spunea Fiedrich Wilhelm Schelling (1775-1854), doarme în piatră, visează în plantă, se deșteaptă în animal și capătă conștiința luminoasă în OM. Natura nu este altceva decît o serie de trepte, un șir de eseuri, un șirag de încercări repetate, pe care le face spiritul în căutarea celor mai bune mijloace pentru a ajunge la deplina conștiință de sine, ceea ce se întîmplă de abia în vîrful piramidei, la om. Toate celelalte forme de întruchipări sînt trepte, încercări, ciorne prealabile, ca să se ajungă la FĂPTURA OMENEASCĂ (deci nu la robot!). Însă, după cum la o scară nu pot să existe treptele de sus fără treptele de jos, tot așa, crede Schelling, chiar cînd s-au creat treptele de sus, treptele de jos nu se pot arunca; de aceea toată natura alcătuiește un vast organism, este o superbă operă de artă, și astfel produsul unei fantezii creatoare”…

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Ajutor! Vine primăvara!

motto: „Ajutor, vine primăvara! lată strigătul pe care bieţii bucureșteni trebuie să-l arunce-n văzduh, cu desnădejde, în loc să se bucure ca-nviat liliacul!” –Victor Eftimiu

De multe ori, citind articole din presa interbelică de ieri, avem senzația că acestea – ușor cosmetizate și publicate în ziarele de azi – ar fi privite ca niște reportaje care reflectă lumea în care trăim. Nici o schimbare esențială nu pare să fi avut loc în societatea noastră: aceleași moravuri, aceleași obiceiuri, același amalgam între occidental și oriental, de modern și de rustic. Un exemplu poate fi articolul scris de marele dramaturg Victor Eftimiu și publicat în săptămînalul „Realitatea Ilustrată” – numărul din 14 aprilie 1937. Vom transcrie în continuare pasaje importante ale textului.

„Odinioară, cînd această capitală era cetatea grădinilor, cînd vestirea primăverii însemna explozia calmă a boschetelor de liliac, în jurul fiecărei case și o năvală de iriși și tulipe în parcuri, ne bucuram că vine aprilie, purtător de ramuri înfrunzite și multicolore, legănate de zefiri. Soare, lumină, cer albastru și parfum, iată ce însemnau primăverile de demult. Tot mai puține au rămas grădinile...

De cînd s-au înmulțit bucureștenii și urbea ciobanului a devenit o metropolă modernă, o uzină, un imens șantier, primăvara trebuie s-o căutăm departe, dincolo de hotarele cetății. În fiecare primăvară, începe dansul tîrnăcoapelor. Vor cădea vechile zidiri decapitate, ciopîrțite, vărsînd roșu sînge de cărămidă, înălțînd fum de pulbere, învăluind orașul tot într-o ceață roză, plină de nisip, care ne va roși ochii și ne va colora veșmintele. Zefirul va lua această nisipelniță și o va cădelnița deasupra întregului oraș, în aprilie, în mai, în iunie. Încep construcțiile... Bucureștii sînt plini de căruțe cu pămînt, bîrne, șine, mormane de tinichea ruginită, munte de cărămidă nouă... În drum vor fierbe varul și betonul, vor striga salahorii, se vor certa șoferii strîmtorați și se va strecura nefericitul pieton, care, insultat de toată această lume agitată, va plăti curajul de-a se fi avîntat în împărăția lui Strîmbă-lemne,

Sfarmă-piatră, Mănîncă-moloz... (...) Iată automobilul de lux luptîndu-se să răsbată între un car cu boi și o căruță de cărămidă, trasă de doi căluți jigăriți. Și iată, pe calea Victoriei, frumoasa doamnă fardată, cu piciorușele în pantofi de antilopă, căprioară sau crocodil, între o țigancă desculță și un baci cu falnice obiele. Lîngă vitrina unui bijutier, un călugăr basarabean vinde „Epistolia căzută din cer”, pute și mănîncă semințe de floarea-soarelui... Semințe de dovleac, semințe de floarea-soarelui au năpădit ca lăcustele, din Lăpușna și din Caliacra, aducînd contribuția provinciilor desrobite, coborînd metropola, cu nota lor specifică... În jindul icrelor negre din galantar, toată lumea troznește între dinți semințe și le scuipă, cu dexteritate, cojile... (...) Și toate se vînd și se mănîncă pe stradă. La București se fac pe stradă toate. Să mai vadă și alții! Semințe, alviță, portocale, rahat cu apă rece, alune prăjite, castane, bomboane de tuse – sînt oferite la toate colțurile de oameni în toate vîrstele, în toate mințile, în toate costumele, cum da Dumnezeu. Au acaparat marginea trotuarelor vînzătorii de pahare, ciorapi, covrigi, butoni, floricele, cozondraci, turtă dulce și «cremă contra ridelor». Fiecare își strigă marfa, mai tare ca celălalt, în sunet de clacsoane și întreceri de elocvență. (...) Un reporter parisian a afirmat – și noi neam supărat – că, în unele privințe, Bucureștii îi amintesc Constantinopolul de odinioară. Desigur. Sînt prea mulți cîini mari... nemîncați, rîioși, cari circulă chiar pe calea Victoriei. La Paris, ca-n toate orașele din Apus, nu vei întîlni cîini fără zgardă și fără stăpîn. E lesne de înțeles ca acest fapt să impresioneze pe călătorul străin. Noi nu mai băgăm de seamă neajunsurile, fiindcă ne-am obișnuit cu ele și ne supărăm cînd le remarcă alții. Dar călătorul trece, supărarea trece, aspectul de bîlci oriental rămîne. Nu ne mai impresionează nici femeile desculțe, nici caii bătuți... Dar străinilor li se strînge inima, le vin lacrămile în ochi. Fiecare face ce vrea. Nu-l împiedică nimeni. Un vînt de nebunie bate de pretutindeni. Parcă ne-a luat Dumnezeu mințile la toți. Nu mai e dreptate, nu mai e logică, nu mai e echilibru. Fantezie, bun plac, abuz. Toleranță reciprocă. Fă tu și lasă-mă și pe mine să fac ce-mi place! Nici o răsplată celor buni, nici o pedeapsă ticăloșilor. Egalitate pentru toți,

Dumnezeu îi vorbește însă fiecărui om în parte. După un timp de la accidentul rutier am suferit un accident vascular cerebral grav, în urma căruia n-am mai putut vorbi. Următorii doi ani i-am petrecut mai mult la recuperare. Această perioadă a însemnat pentru mine un timp prielnic să-mi analizez viața și astfel am conștientizat faptul că supraviețuirea mea din accidentul vascular cerebral, precum și celelalte experiențe limită erau de fapt „invitațiile“ lui Dumnezeu de a-mi preda viața în mîinile Mîntuitorului Isus Christos. Acele săptămîni de ședere pe pat au contribuit semnificativ la schimbarea mea, astfel că eu am părăsit cu totul viața de creștin de nume.

Întîmplările din viață nu sînt altceva decît „invitațiile“ lui Dumnezeu de a ne schimba gîndirea și atitudinea față de El și de a veni cu starea noastră rea la Mîntuitorul, pentru a primi iertare.

în lumea morală, acoperind spăimîntătoarele inegalități din lumea socială. Și n-ai cui te plînge. Şi n-are cine să te asculte. Parcă a murit Dumnezeu. Parcă ne pregătim cu toții pentru împărăția lui Anticrist!”.

Se pare că articolul publicat de Victor Eftimiu în revista „Realitatea Ilustrată” a supărat pe mai-marii zilei. Ca urmare, marele dramaturg s-a simțit dator să revină cîteva zile mai tîrziu și să răspundă astfel criticilor: „Cîțiva privilegiați ai soartei, bucureșteni cu burți și cu automobil, s-au supărat pe unul din ultimele mele articole apărute în «Realitatea Ilustrată» din luna trecută: de ce să strig «Ajutor! Vine primăvara!»? De ce să vorbesc de invazia țiganilor, a cerșetorilor care năpădesc în inima Capitalei, odată cu florile de liliac? Îmi pare rău și mie, dar nu sînt dispus să găsesc toate în roz: nu s-ar mai îndrepta nimic, niciodată, dacă am fi încîntați cu toții de cele ce se petrec în jurul nostru. Adevărul trebuie spus mereu, repetat la infinit, pînă neom trezi”. Și nota în continuarea articolului: „Nu cred să existe țară în lume în care prăpastia dintre pătura suprapusă și majoritatea poporului să fie atît de largă și de adîncă. Pe deoparte luxul tîrgoveților: femei fardate, domni cu ghete fine, automobile strălucitoare, vitrine cu toate bunătățile pămîntului: de la pijama de mătase la cutiile cu icre negre... Pe de alta, numai la cîțiva kilometri de centrul Capitalei, mizeria cea mai întristătoare: drumuri desfundate, cîini fără sat, colibe-n fundul pămîntului, copii firavi, oameni pămîntii, femei scofîlcite, băltoace verzi și beznă, luminată numai de ochii arși ai celor halucinați de friguri palustre” (extrase din articolul „S-au supărat boierii! – Prăpastia dintre oraș și sat”, publicat în revista „Realitatea Ilustrată“,numărul din 5 mai 1937)

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

File de istorie

Ioan Slavici şi Academia Română (II)

După a treia votare

Preocupările lui Slavici erau îndreptate nu atît spre învăţămîntul teoretic al elevelor, cît mai ales spre educaţia casnică şi cea fizică. Elevele trebuiau să devină bune gospodine, să se ştie orienta în viaţă. Cum la Măgurele toate erau în paragină, Slavici, asemeni lui Popa Tanda, lucrează fără preget, ajutat de elevele sale. Se amenajează grădina şi livada, se plantează sute de pomi fructiferi, se curăţă aleile. Contribuie la ridicarea satului şi la lărgirea învăţămîntului din Măgurele. Pentru Institut ridică noi clădiri. Sînt acceptate şi eleve din Transilvania şi Banat şi Slavici stăruie pe lîngă „tribunişti“ pentru deschiderea unei şcoli asemănătoare şi la Sibiu. Întrun cuvînt, Slavici pune mult suflet, mult interes şi munceşte enorm pentru propăşirea Institutului.

pentru specializare, două dintre absolventele Institutului, ce urmau să devină maestre de lucru. Unii membri din comisia Fundaţiei, mai ales A.D. Xenopol, nu sînt de acord nici cu organizarea şcolii, pe care o socot foarte costisitoare. Se insistă ca să se respecte dispoziţiile testamentare şi să fie înzestrate fetele, la terminarea cursurilor, ca să se poată mărita şi ca să scape Academia de orice grijă.

Cu cîtă ostilitate îl privea Academia reiese şi din faptul că, prezentînd în martie

În anul şcolar 1898-1899 s-a înfiinţat ultima clasă a Institutului, a cincea, şi cei doi soţi se preocupă intens de popularizarea realizărilor şcolii. Acestea erau evidente şi, cînd în iunie 1899, C. Meissner, inspector general în Ministerul învăţămîntului, însoţit de un revizor, asistă la examenele de sfîrşit de an, rămîne impresionat de cele constatate.

Slavici stăruie pe lîngă conducerea Academiei, şi aceasta aprobă, ca unele absolvente să rămînă în şcoală şi să ajute la realizarea activităţilor practice, care se bucurau de o deosebită atenţie din partea lui Slavici. El cere, de asemeni, în aprilie 1902, ca Academia să aprobe un an de practică pentru absolvente, ceea ce se acceptă, după oarecari amînări. În toamna lui 1904, Grigore Tocilescu şi Ştefan Hepites sînt însărcinaţi de Academie să participe la Măgurele la examene şi să prezinte un raport cu privire la stările de lucru de acolo. Raportul este deosebit de elogios şi sînt analizate toate aspectele, de la procesul de învăţămînt şi pînă la armonia ce se statornicise între conducerea Institutului şi elevele sale.

Dar încep să apară umbre în optica Academiei faţă de activitatea lui Slavici. La aceasta se mai adăuga şi faptul, deloc de neglijat, că Slavici avea darul de-a se face antipatic ca om, prin rigiditatea sa, prin criticile aduse celor mari, inclusiv lui D.A. Sturdza, secretarul general al Academiei, şi Kalinderu, printr-o principialitate exagerată în raporturile cu funcţionarii Academiei care se perindau pe la Măgurele cu treburi administrative. Toate acestea şi altele l-au făcut antipatic şi greu de suportat, în pofida muncii pe care a desfăşurat-o acolo de-a lungul anilor. Încă din 1899 este respinsă propunerea sa de a fi trimise în Germania,

1903 pentru premiere romanul Din bătrîni, cu tot raportul favorabil făcut de N. Quintescu, este respins de două ori şi abia la a treia votare întruneşte numărul de buletine cerut. Un an mai tîrziu, primind o scrisoare de la unul din copii, trimis la studii în Elveţia, pe adresa Academiei, nu s-a găsit nimeni să i-o înmîneze, deşi el însuşi a trecut pe la Academie şi s-a interesat dacă nu cumva i-a sosit vreo veste.

Spre sfîrşitul lui octombrie 1904, Academia îl avertiza pe Ioan Slavici că atribuţiile sale se vor limita numai la conducerea şcolii, urmînd ca de treburile gospodăreşti să se ocupe altcineva. Nu s-a aplicat imediat măsura, dar acesta nu va întîrzia să amărască zilele celui ce dăduse viaţă întregului mecanism economic, cu care Academia se mîndrise cu cîţiva ani în urmă.

O altă problemă ce se punea în faţa Academiei era aceea a echivalării cursurilor şcolii particulare de la Măgurele cu cele ale statului. În această idee ar fi urmat să fie restrînsă activitatea economică a institutului şi să se pregătească schimbări în programa de studii. În acest timp, simţind încorsetarea la care îl supunea Academia, Slavici redactează monografia Institutului Ion Otetileşanu din Măgurele, ce apare în 1906, în care subliniază rolul gospodăriei ridicate acolo în educarea prin muncă a elevelor. Colectivele, ce funcţionau ireproşabil, erau în afara oricărui fel de constrîngere disciplinară, la Măgurele toate realizîndu-se „din simţămînt de datorie şi din dragoste”.

Nici aceste idei nu erau tocmai pe placul conducerii Academiei, dar măsurile definitive împotriva lui Slavici ar fi fost amînate, dacă n-ar fi intervenit participarea Institutului la expoziţia din 1906 (ce marca aniversarea de 40 de ani de domnie a regelui Carol I), împotriva voinţei lui D.A. Sturdza, care dorea ca Academia să stea deoparte, să nu participe la manifestări, întrucît acestea erau organizate de conservatori, atunci la guvernare. I. Kalinderu şi Slavici, de comun acord, hotărăsc ca Institutul să expună ţesături şi alte produse ale elevelor, foarte apreciate şi distinse cu medalia de aur, pe care

D.A. Sturdza refuză să o primească. Tensiunea dintre Slavici şi secretarul general era mare. Cel dintîi nu mai calcă pe la Academie, trimiţînd doar rapoarte ce irită.

La începutul lui februarie 1907, D.A. Sturdza prezintă o dare de seamă cu privire la situaţia gospodăriei de la Măgurele, în care, printre altele, îl socoate pe Slavici incapabil să continue administrarea ei şi insinuează chiar bănuieli privind mînuirea cinstită a fondurilor. Academia hotărăşte ca şcoala să fie separată de gospodărie, aceasta fiind încredinţată unui administrator trimis de secretarul general.

Măsura era mai mult decît jignitoare pentru Slavici şi soţia sa. Aceştia refuză să discute cu administratorul şi tot ceea ce era necesar pentru întreţinerea şcolii este cerut direct preşedintelui Academiei, prin adrese succesive. Lucrurile nu se opresc aici. Slavici pune mîna pe condei şi atacă prin presă oamenii politici din Academie şi stările rele de lucruri din ţară. Se iau măsuri de intimidare. Doamna Slavici este ameninţată cu destituirea, dacă nu-l potoleşte pe scriitor.

Dar Slavici nu era omul care să se plieze poruncilor şi ameninţărilor ce veneau de la conducerea Academiei. Neînţelegerile dintre Slavici şi administratorul gospodăriei adîncindu-se, este trimis Grigore Tocilescu pentru medieri, dar fără nici un rezultat. Se preconizează un regulament care să separe riguros conducerea şcolii de aceea a administratorului. În martie 1908 Slavici este avertizat de Academie că nu va mai tolera stările de lucruri de la Măgurele, de care el se face vinovat. Cîteva luni mai tîrziu, mai exact la 27 iunie, se hotărăşte demiterea lui Slavici şi a soţiei sale. Aceştia sînt chemaţi la Academie şi invitaţi să-şi dea demisia. Li se plăteşte salariul pe o lună şi li se acordă o gratificaţie de 10.000 de lei pentru munca de 14 ani pe care au depus-o. În decurs de o lună urmau să părăsească pentru totdeauna Institutul Otetelişanu. Urmările acestor măsuri nechibzuite s-au văzut curînd. Gospodăria a căzut în paragină, mai ales după desfiinţarea anului de practică, iar cheltuielile de întreţinere ale Institutului au crescut în aşa măsură încît Academia a căutat să se scape de el. Amară deziluzie pentru Slavici care pusese atîta inimă, atîta pasiune pentru a da viaţă unei instituţii de învăţămînt, fără egal la noi. El rămîne în istoria învăţămîntului românesc ca unul din cei mai originali creatori de şcoală, ca una din cele mai luminate minţi, ca unul din cei mai desăvîrşiţi pedagogi. Nu Academia, ca instituţie sacră, a fost vinovată de întorsătura pe care a luat-o colaborarea dintre ea şi clasicul scriitor, ci pătrunderea politicii nefaste sub cupola unde n-ar fi fost permis să sălăşluiască decît ştiinţa, armonia şi buna înţelegere. Sfîrșit

GABRIEL ŞTREMPEL, membru de onoare al Academiei Române

Castelul Otetileșanu, Măgurele

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Otrăvit de moarte bună

În noaptea de 18 spre 19 ianuarie 1821 înceta din viaţă, la Bucureşti, Alexandru Suţu, ultimul domn fanariot al Ţării Româneşti. Încă din momentul respectiv, dar mai ales după aceea, împrejurările morţii acestui domnitor au fost considerate suspecte, suscitînd numeroase controverse. Potrivit lui Constantin D. Aricescu, unul din primii istorici care s-au aplecat asupra momentului 1821, „vodă Alexandru Suţu căzuse bolnav încă de la 3 decembrie 1820 şi muri la 19 ianuarie 1821“. La începutul lucrării sale, acelaşi autor susţinea textual: „Revoluţiunea izbucni în ziua cînd Suţu murea veninat“, lansînd astfel pentru prima oară versiunea morţii prin otrăvire a domnitorului muntean. În acelaşi an cu Aricescu (1874), versiunea morţii prin otrăvire şi-a găsit un nou adept. Ilie Fotino afirmă că domnitorul ar fi fost otrăvit de medicul său personal, doctorul Christari. Dîndu-şi seama, Suţu l-ar fi chemat în grabă de la Craiova pe doctorul Depalte, care îi era prieten, dar, din păcate, acesta a sosit prea tîrziu.

„Veninat“ la „fîntînea“

La sfîrşitul secolului, teza otrăvirii – îmbogăţită cu noi detalii – a fost îmbrăţişată şi de A.D. Xenopol: „Revoluţionarii (români, greci, nu se ştie – n.red.) se hotărăsc atunci a întrebuinţa veninul spre a înlătura atare piedică (opoziţia domnitorului la planurile lor – n.red) şi pun pe medicul lui Suţu, Depalte, a otrăvi fîntîneaua pe care acesta o avea la braţ. Domnul, simţindu-se rău, instituie el singur o căimăcămie care, imediat după moartea lui, întîmplată la 18 ianuarie 1821, avea să fie pusă în faţă cu revoluţia“.

Mitul morţii prin otrăvire s-a perpetuat şi în istoriografia Secolului XX, capcană în care a căzut şi Nicolae Iorga. A fost influenţat de versiunea lui A.D. Xenopol, dar şi de relatările unor izvoare editate chiar de el însuşi. Iată cum descrie Mihail Cioranu „asasinarea“ domnului, mărturie semnalată de Iorga în 1921: „Domnul Alexandru Suţu, simţind mai sus arătatele comploturi şi intrînd în cercetare, a vrut să cunoască acest complot mai de aproape. Grecii, temîndu-se de o trădare din parte-i, prin doctorul Mihail Hristari, l-au otrăvit, punîndu-i otravă la fîntînela ce o avea la braţul stîng, care otrăvire s-a şi dovedit prin doctorul Depalte, iarăşi grec, ce se afla atunci caimacam la Craiova şi care a fost adus pe dată pentru aceasta. Aşadar, la 18 ale lui ianuarie anul 1821 a murit acest domn Suţul şi la 20 ale aceleiaşi luni s-au îngropat în Mînăstirea Sf. Spiridon Nou din Bucureşti“. Versiunea lui Mihail Cioranu indica mobilurile şi nominalizarea făptaşilor (doctorii Christari şi, respectiv, Tebaldo).

Un deceniu mai tîrziu, preocupat în continuare de lărgirea bazei documentare asupra momentului 1821, Nicolae Iorga a introdus în circuit ştiinţific însemnările unuia din cărturarii moldoveni mai puţin cunoscuţi, Ştefan Scarlat Dăscălescu: „Turcia s-a grăbit a numi domn pe Alexandru Vodă Suţu, atît de persecutat de ceilalţi fanarioţi şi de Rusia şi nenorocit, menit să moară de otravă“. Aceeaşi culegere de izvoare editate de Iorga conţinea şi mărturia lui Constantin Izvoreanu (contemporan cu mişcarea revoluţionară de la 1821), cunoscută sub numele de Istoria lui Tudor. Acesta adaugă un amănunt: „În Bucureşti pe Șuțu l-au otrăvit doctorul Hristari (grec de naţie) la fîntînea. Doamna a ascuns moartea lui pînă s-a pregătit de plecare: îl punea

mort la fereastra dinspre pod; eu singur, de mirare, am mers de m-am uitat, pe care l-am şi văzut la fereastră pus; în urmă s-au dat pe faţă şi s-au îngropat, iar Doamna a plecat în Ţara Nemţească“.

Foarte secret, vă informez

Dat fiind caracterul ambiguu şi confuz al izvoarelor, Iorga a fost nevoit să facă o prezentare evazivă: „Ipsilanti ştia încă de la 30 ianuarie că Alexandru Suţu, domnul muntean, murise «de un erisipel flegmonos care i se urcase la piept», deşi s-a crezut că această moarte ţinută în ascuns cîtva timp pentru a se pregăti succesiunea fiului mai mare a fost pregătită prin otrăvirea «fîntînelei» de către doctorul Hristari...“.

Aşadar, versiunea morţii prin otrăvire a fost preluată necritic de la un autor la altul, cu mai multe sau mai puţine adăugiri. Nici unul dintre cei menţionaţi anterior (cronicari sau istorici) nu explică însă ce era acea „fîntînea“ sau „fîntîneală“ şi cum a fost ea (şi cu ce) otrăvită. Acest detaliu medical ni l-a lămurit dl. dr. G. Brătescu, pasionat cercetător al istoriei medicinii româneşti. Potrivit explicaţiei furnizate de domnia sa, exista atunci „părerea“ potrivit căreia imunitatea unui pacient la boli mai grave putea fi obţinută prin administrarea sub control a unei surse de infecţie minoră, şi ca atare neprimejdioasă. „Fîntîneaua“ în cauză nu era altceva decît un flegmon aflat pe braţul stîng al domnitorului şi pe care, în fiecare dimineaţă, medicul acestuia, M. Hristari îl verifica cu atenţie, îl deschidea şi apoi îl închidea la loc.

Putea fi otrăvită o asemenea mică infecţie de o manieră care să provoace moartea pacientului? Răspunsul pe care îl dau virusologii contemporani ţinînd cont de nivelul cunoştinţelor de atunci – este cu fermitate negativ. Şi atunci? Ce s-a întîmplat de fapt cu adevărat, în ianuarie 1821, la Curtea Domnească de la Bucureşti? Răspunsul ni-l oferă, pînă la urmă arhivele. În cazul de față, cele ruseşti. O cercetare atentă, efectuată în urmă cu cîteva decenii la Moscova, în fondul Ambasadei ruse la Constantinopol din Arhiva Politică Externă a Imperiului rus, ne-a furnizat cheia întregii probleme. Ea se află în raportul ultrasecret expediat din Bucureşti, la 20 ianuarie 1821, de consulul general al Rusiei în Principate, Alexandru Pini, către baronul

Grigori Stroganov, ambasadorul de la Constantinopol al aceleiaşi puteri.

Iată cuprinsul documentului:

„Foarte secret

Litteris E

Bucureşti 20 ianuarie 1821

Primit la 1 februarie 1821 cu Pachet N. nr. 17

Domnule Trimis, În raportul meu foarte secret, sub litera D, am avut onoarea să informez pe Excelenţa Voastră de a fi luat măsurile necesare, pentru a proceda, cu ajutorul oamenilor de specialitate, la o inspecţie formală asupra cauzei morţii domnitorului A. Suţu.

Deşi am utilizat precauţiile şi menajamentele cele mai deosebite pentru a risipi orice impresie defavorabilă pe care, după asigurarea cîtorva persoane de încredere, o propunere de asemenea natură ar fi putut să o producă asupra familiei domnului, clerului şi boierilor care, puternic ataşaţi prejudecăţilor religioase şi temîndu-se să se compromită în faţa Porţii, prin consimţămîntul lor la o operaţie pînă acum fără precedent, ar putea să se opună deschis la aceasta, am crezut cu atît mai mult că este de datoria mea să mă abţin de a mai insista asupra executării ordinelor Excelenţei Voastre referitoare la subiectul despre care este vorba.

În afara imposibilității de a întreprinde o disecție în mijlocul mulțimii care nu a încetat să-l înconjoare pe Prinț din momentul morții sale pînă în acela în care a fost coborît în mormînt, trei dintre medicii care l-au tratat pe domn, de-a lungul bolii sale, şi pe care mă bizuisem pentru a efectua operaţia, mi-au declarat că ei sînt intim convinşi că moartea domnitorului nu este efectul unei otrăviri, ci consecinţa unui erizipel care s-a transformat pe nesimţite în gangrenă.

Rămîn al Excelenţei Voastre Prea supus şi umil servitor

A. Pini”

Raportul lui Pini era un act oficial, care implica responsabilitatea personală şi directă a semnatarului, iar în serviciul diplomatic rus furnizarea unor date eronate sau deliberat greşite avea consecinţe dintre cele mai neplăcute pentru persoana în cauză.

Iată ce ne face să credem că aceasta este explicaţia cea mai plauzibilă a evenimentului de la 18 ianuarie (s.v.) 1821. Cuprins de simptomele erizipelului (o boală a pielii vindecabilă azi cu antibiotice cu spectru larg), Al. Suţu a încercat în zadar să preîntîmpine agravarea bolii. Metoda empirică a îngrijirii cotidiene a „fîntînelei“ de la braţ nu a avut, în cazul de faţă, nici o eficienţă. Netratat, erizipelul a degenerat, la începutul lui 1821, în gangrenă, iar evoluţia rapidă a acestui proces a condus la o septicemie ce a provocat moartea domnitorului.

Alexandru Șuțu a murit la 19 ianuarie 1821 (31 ianuarie – s.n.). Este posibil chiar ca el să-și fi dat obștescul sfîrșit ceva mai înainte, dar știrea să fi fost ascunsă pentru a permite finalizarea ultimelor pregătiri ale conspiratorilor pentru declanșarea Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. Deloc întîmplător, Căimăcănia constituită în urma decesului lui Șuțu și care urma să administreze țara pînă la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă de aceiași trei mari boieri cu care Tudor încheiase înțelegerea din 15 ianuarie. Încă din noaptea precedentă anunțului morții domnitorului, 18/19 ianuarie, Tudor plecase din București spre Oltenia, pentru a declanșa acțiunea convenită cu marii boieri, însoțit fiind de Dimitrie Macedonschi, omul Eteriei, și de o gardă de arnăuți. În noaptea de 22/23 ianuarie, Tudor Vladimirescu s-a aflat la mînăstirea Tismana, urmînd ca a doua zi să declanșeze acțiunea revoluționară. Locul ales este cîmpia din aproprierea satului Padeș, de unde și-a lansat celebra proclamație, de fapt primul document al Revoluției.

La aproape două secole de la episodul în cauză, accesul în arhive îngăduie dezlegarea enigmei. Legenda se risipeşte ca un abur în faţa realităţii...

MARIAN STROIA

Biserica Sf. Spiridon Nou, locul în care este înmormîntat Alexandru Șuțu

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (168)

Arta (15)

Muzica și Dansul (5)

Hulusi este unul dintre cele mai curioase instrumente muzicale tradiționale chineze. Este un instrument de suflat și este alcătuit din trei stîlpi nu prea mari de bambus și o tărtăcuță goală, care acționează ca o masă de sonare. Tulpina centrală de bambus are orificii pentru a produce diferite note muzicale. Jiao este un tub lung de bronz, al cărui sunet este asemănător cu cel al cornetului din muzica occidentală. Suona este „oboiul chinezesc“, foarte răspîndit în cea mai mare parte a țării. Are forma unei trîmbițe foarte lungi. Xiao este flautul vertical tradițional, cu șase orificii. Se diferențiază de Dizi prin piesa bucală în forma literei V; are un sunet caracteristic, dulce. Xun este o ocarină de lut cu formă rotundă.

Enumerăm două variante de erhu, prezentat anterior, și anume Gaohu, care emite sunete superioare și Zhonghu, care emite sunete mai grave. Gehu e violoncelul cu patru coarde. Matouqin este vioara chinezească avînd gît lung și carcasă în formă de cap de cal.

Instrumentele muzicale prezentate fac parte din categoria instrumentelor cu coarde cu arc. În ceea ce privește categoria instrumentelor cu coarde fără arc, acestea sînt de două tipuri: verticale și orizontale. Printre cele mai utilizate în mod tradițional în China sînt: Dongbula – o lăută cu mai multe coarde; Duxianqin –o citeră curioasă cu o singură coardă; Konghou – un tip de liră chinezească, la care se cîntă mîngîind foarte ușor coardele; Yangqing – este o harpă mare, cu mai multe coarde decît konghou; Ruan – o lăută în formă de semilună; Sanxiang – o lăută ovală cu trei coarde. Alte două instrumente cu coarde – Qin/Guqin și Pipa – le-am descris mai pe larg anterior.

Bolile și Istoria (46)

Isterie colectivă și sugestie în massă (5)

Creşterea numărului de practicante ale vrăjitoriei petrecută chiar în perioadele de cruntă represiune a dat naştere la o exagerare a panicii. Frica a născut frică, ura a hrănit ură, vrăjitoarele erau văzute pretutindeni. Pînă şi un savant, altminteri cumsecade, precum francezul Nicolas Remy, din Lorena, nu a ezitat să trimită pe rug, între anii 1595 şi 1616, aproape trei mii de femei, în vreme ce piosul arhiepiscop de Trier a poruncit executarea a 368 de vrăjitoare din 22 de sate, între 1587 şi 1593, depopulînd practic aşezările respective de toată suflarea feminină! Din 1623 şi pînă în 1631, prinţulepiscop de Wurzburg a ars pe rug peste 900 de persoane acuzate de vrăjitorie, inclusiv propriul său nepot, un mare număr de copii şi 19 preoţi! Franţa, Germania, Elveţia, Spania, Suedia şi Scoţia au fost ţările care au participat, în mai mică sau mai mare măsură, la această formă de ucidere în masă. Germania a fost ţara cea mai afectată de vînătoarea de vrăjitoare, fapt ce va avea o semnificaţie aparte în secolele următoare, după cum vom vedea curînd. La apogeul terorii, convingerea că existau vrăjitoare devenise o dovadă a credinţei şi a nega existenţa „maşterelor“ putea duce la condamnare...

Cele mai grave excese semnalate în Anglia şi în coloniile americane au fost asociate cu puritanismul extremist. Deşi în insulele britanice, ca şi în Lumea Nouă, represiunile nu au atins niciodată amploarea avută pe continentul european, au existat totuşi două perioade de vîrf. Prima vizează comitatele răsăritene ale Angliei, între anii 1644-1647, cînd armata Parlamentului puritan obţinea numeroase succese împotriva celei regale. Acuzaţiile şi denunţurile isterice au fost instigate de Matthew Hopkins care, în 1645, va reuşi să devină chiar preşedintele unei comisii ce urmărea eradicarea vrăjitoriei din Anglia. Iniţial un modest jurist din Ipswich, Hopkins era animat de o ură profundă împotriva a ceea ce el numea „rătăciri de la adevărata cale a Credinţei“ şi a cutreierat ţara

Instrumente de percuție. Acestea sînt utilizate în piesele muzicale ale Operei chineze tradiționale. Sînt, de asemenea, o bază ritmică sau de acompaniament pentru diverse compoziții tradiționale. De obicei, sînt grupate în două categorii: pas fix și pas variabil. Cele mai populare instrumente de percuție chinezești sînt următoarele: Bo – mici cimbale din alamă, care se ciocnesc între ele pentru a reda un ton fin; Dinyingdangu – tambur cu pas fix, care se bate cu un baston; Gu – tambur cu cap dublu, care a fost folosit inițial ca instrument de război. Cei care cîntă la acest instrument îl poartă, de obicei, la gît cu o panglică și folosesc două tobe pentru a obține sunetul dorit; Clopotul mic; Luo – cunoscut în Occident sub denumirea de gong. Este o placă metalică mare, suspendată vertical, care atîrnă de o structură în formă de arc, cu ajutorul frînghiilor. Motivul pentru care este suspendat este obținerea unei rezonanțe mai mari și mai durabile; Paigu – este un set de tobe mici, între trei și șapte unități, toate cu diferite dimensiuni și sunete; Yongguo – este un set de gonguri mici, legate de același cadru.

Instrumente din mătase. Sînt, în cea mai mare parte, instrumente cu coarde, pe care le-am prezentat anterior. Din cele mai vechi timpuri, chinezii au folosit mătasea răsucită pentru confecționare coardelor, dar, în prezent, metalul sau nylonul sînt mai frecvente.

Jiahu gudi – este cel mai vechi instrument muzical cunoscut în China, datînd aproximativ din anul 7.000 î.Chr. Este un flaut de os și a fost descopertit în localitatea Jiahu, provincia Henan. Acest tip de flaut de os are dimensiuni medii de 20 cm x 1,1 cm. Ele sînt deschise și variază ca număr de orificii de la unu la opt. Există și o versiune cu 24 de orificii, dintre care 23 de orificii în față și unul în spate pentru degetul mare. Aceste flaute/fluiere de os sînt mult mai scurte decît flautele obișnuite. Numărul de orificii și distanța dintre acestea au determinat gama muzicală chineză și scara sau modul în care funcționează acest instrument

în căutarea vrăjitoarelor, sprijinit de un avocat, John Godbolt, mandatat de Parlament să judece cazurile de utilizare a magiei. În mai puţin de un an, cei doi indivizi au spînzurat peste 60 de femei doar în comitatul Essex şi multe altele în Norfolk şi Huntingdonshire. În 1647, Hopkins a publicat chiar un tratat, Descoperirea vrăjitoarelor, dar în acelaşi an avea să fie acuzat el însuşi de practici magice şi denunţat ca impostor. Fostul torţionar a fost supus ordaliei sau „judecăţii lui Dumnezeu“, practică des utilizată în Evul Mediu: legat de mîini şi de picioare, a fost aruncat într-un rîu şi nu s-a scufundat, semn sigur, în opinia acuzatorilor săi, că Diavolul îl proteja. Prin urmare, Hopkins a fost spînzurat, ca vrăjitor.

Episodul american s-a derulat la Salem, pe atunci un sătuc situat la circa 30 km nord-est de Boston, în statul Massachusetts. Obsesia vrăjitoriei a început în 1692, cînd două fete le-au acuzat pe două bătrîne, precum şi pe un sclav indian al reverendului Samuel Parris, că le-ar fi făcut farmece. Tocmai reverendul a fost cel care a declanşat o veritabilă isterie, ce s-a extins rapid, astfel încît în mai puţin de patru luni, sute de femei au fost arestate şi judecate. Judecătorii au condamnat la spînzurătoare 19 femei, pe o alta, care refuzase să recunoască tribunalul, la moarte prin strivire între două pietre uriaşe, restul acuzatelor fiind aruncate în închisoare. Dar isteria a trecut la fel de repede cum se declanşase şi a fost urmată de o reacţie promptă, împotriva unor astfel de procese care încălcau orice lege şi regulă morală. În mai 1693, guvernatorul Phelps a ordonat eliberarea deţinutelor acuzate de vrăjitorie. Pînă şi faimosul Cotton Mather, un preot din Boston care avea să devină mai tîrziu, în 1713, membru al Societăţii Regale, a jucat un rol curios în acest incident. El este considerat de mulţi istorici drept un instigator al vînătorii de vrăjitoare şi nu încape îndoială că el credea cu tărie în existenţa practicilor magice şi chiar a scris cîteva tratate asupra subiectului, înainte de 1700. Pe de altă parte, să nu omitem faptul că în mai multe rînduri, Mather i-a avertizat pe judecători că folosesc metode ilegale şi că acuzaseră pe nedrept unele dintre victime.

muzical arhaic. Suflarea la capătul deschis al unui flaut/ fluier de os se realizează în același mod și produce un efect similar ca și suflarea în partea superioară deschisă a unei sticle. Flautul cu opt orificii poate reda toate armoniile în intervale și două registre. Aceste intervale armonice sînt specifice tradiției muzicale chineze și au un set mai mare față de ceea ce se cunoște în Occident. Flautele de os erau folosite în China arhaică și veche ca parte a riturilor de sacrificiu; erau, de asemenea, folosite la vînătoarea de păsări.

Wenqin – este un instrument muzical tradițional chinez, fiind o combinație de erhu, konghou, sanxian și guzheng. Are 50 sau mai multe coarde realizate din oțel. Xiao/Dongxiao – este un instrument muzical arhaic din categoria instrumentelor de suflat. Orificiul pentru suflat este îndreptat spre buza de sus, iar buza de sus nu trebuie să acopere orificiul în timpul folosirii instrumentului. Funcționează asemenea cu suflarea aerului într-o sticlă goală. Este confecționat din bambus. În tradiția chineză se spune că sunetul produs de xiao/dongziao este la fel de dulce precum cel al păsării mitice Phoenix. Chi – este un flaut transversal de bambus, folosit încă din Antichitate. Da – este un flaut vertical de bambus, de asemenea antic. Este crestat și are trei orificii pentru degete. Era folosit în muzica și dansul rituale confucianiste. Koudi – este un flaut transversal din bambus de dimensiuni mici. Bawu – este o țeavă de suflat, realizat fie din lemn de esență tare în nordul Chinei, fie din bambus în zona Guangdong/Canton. Zhu – este un instrument muzical din lemn, format dintr-o cutie, care se învîrte de sus în jos și care emite sunete muzicale prin lovirea cu un băț în interior. În ritualurile antice, zhu era folosit pentru a marca începutul muzicii instrumentale. Yu – este un instrument de percuție din lemn, sculptat în formă de tigru cu spatele zimțat. Se interpretează lovind cu un băț, care are un capăt format din 15 tulpini de bambus. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Oricare ar fi fost adevărul, trebuie să remarcăm că, într-o epocă în care ştiinţa cunoştea o înflorire remarcabilă, după secolele întunecatului Ev Mediu, mai existau totuşi savanţi luminaţi convinşi că vrăjitoarele merg pe mătură la Sabat...

Două secole mai tîrziu, venirea la putere în Germania a lui Adolf Hitler şi a partidului nazist venea să demonstreze că teroarea poate fi declanşată şi de un individ cu psihicul afectat, dar care dispunea de o uriaşă capacitate de a sugestiona mulţimile, creînd o exacerbare a sentimentelor de ură împotriva minorităţilor şi o stare de isterie colectivă dusă la extrem, pot infecta o întreagă naţiune. Inconştient, Hitler însuşi demonstrează că istoria poate fi afectată nu doar de boala în sine, ci şi de ideile pe care unii indivizi le au în privinţa ei. Conceptul său bizar despre „naţiunile bolnave” era bazat pe două teorii, ambele discutabile. Prima stipula că societatea nu este doar comparabilă cu un organism biologic, dar că trebuie chiar să se comporte ca atare. Societatea este deseori comparată cu un organism, în sintagme de genul „trupul ţării noastre“. Dar Hitler, ca mulţi tirani înaintea sa, a confundat o metaforă cu realitatea. În Mein Kampf, el scria: „Ca arieni, nu putem decît să considerăm statul ca fiind organismul viu al poporului, un trup care pulsează viaţă“. A doua teorie a sa derivă din prima şi reprezintă cheia de boltă a ideologiei rasiste: de vreme ce societatea umană poate fi privită ca un organism viu, este logic să ne imaginăm că, în anumite circumstanţe, ea poate fi îmbolnăvită sau poate îmbătrîni, la fel cum se întîmplă şi în cazul indivizilor, în particular. Mai mult, aşa cum din unirea a doi indivizi pot rezulta generaţii inferioare lor, din punct de vedere fizic şi mental, tot astfel prin contopirea a două societăţi sau „rase“, naţiunea poate degenera.

Spre a-şi justifica opiniile aberante, Hitler a trebuit să postuleze existenţa unei „rase pure“. În acest sens, el a dezvoltat teoria „mitului arian“, lansînd falsa premisă că teutonii nordici ar fi adevăraţii arieni.

(va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Conspecte literare

O apreciere

În nr. 128 din 10-24 ianuarie 2023, număr dedicat, în mare parte, împlinirii a 173 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, Revista ,,Certitudinea” publică la pagina a V-a dreapta-jos articolul ,,Mihai Lăzărescu, fiul din flori al lui Eminescu”. Se vede treaba că textul a fost pritocit în redacție, căci, la sfîrșitul lui, în loc de obișnuita semnătură, apare precizarea: ,,După articolele lui Cosmin Pătrașcu Zamfirache: «Amantele secrete ale pătimașului Mihai Eminescu», titlu ușor pleonastic, deoarece amanta-amantă tocmai asta înseamnă, iubit-iubită, secret-secretă, și «Cine a fost fiul din flori al lui Eminescu, iubit și ascuns de poet»”.

N-am citit respectivele articole consacrate unei chestiuni despre care s-au tot scris și rescris puzderie de articole și de cărți - a avut Eminescu urmași direcți? N-am citit, deci nu mă pronunț asupra afirmațiilor stimabilului Pătrașcu Zamfirache și nici despre informațiile avute de el la îndemînă.

Știu însă că toți exegeții vieții și operei lui Eminescu s-au pus de acord că dintre toți frățînii Eminovici, doar Aglae și Mateiu au avut copii, pentru simplul motiv că au trăit mai mult și, în consecință, au apucat să se căsătorească. Astfel, Aglae Eminovici (1852-1900), din căsătoria ei cu profesorul bucovinean Ioan Drogli, a avut o fată, Victoria, moartă de mică, și doi băieți, Gheorghe (mort de tînăr de tuberculoză) și Ioan (mort în primul război mondial ca ofițer sanitar). Ioan Drogli murind de inimă în 1887 și lăsînd-o cu doi copii mici în grijă, biata Aglae s-a recăsătorit în 1890 cu ofițerul austriac Heinrich Gareiss von Döllizsturm, un bețivan și un grobian fără pereche, care, după ce că pupa mîinile servitoarelor, se mai și culca cu ele (iubiri ancilare), comportament care i-a grăbit frumoasei și delicatei soții sfîrșitul. Cei doi n-au avut copii. La rîndul său, Mateiu Eminescu (1856-1929) a avut cinci copii (Victor, Lelia, Ecaterina, Hanibal și Gheorghe) cu două neveste. Cu cea de-a treia n-a mai avut copii, fiindcă, plictisit de viață, a ales să moară. El este înmormîntat în Cimitirul Militar din Bistrița. Gheorghe Eminescu (1895-1987) a fost colonel genist în Armata Română și un strălucit biograf al lui Napoleon Bonaparte. El a avut o fiică, Iolanda, juristă. Fiica ei este o cunoscută specialistă în limba și literatura portugheză. Este stabilită la Paris și are un fiu care, și acesta, ș.a.m.d... Cu puțin înainte de a muri, Gheorghe Eminescu a acordat un interviu lui Corneliu Vadim Tudor, va dați seama, o peliculă rarisimă cu informații inedite despre poet și familia sa. Dar, scandalos, nici o televiziune nu este interesată să dea filmul pe 15 ianuarie și 15 iunie. Doar OTV a încălcat ordinul acum vreo 10-15 ani. Acolo, între altele, bătrînul spune: ,,Eu am semănat cel mai mult cu poetul Eminescu. Dacă ar fi ajuns la bătrînețe, ar fi arătat ca mine...” Prim-plan cu Gheorghe Eminescu: părul albit și rărit în creștet, aceiași ochi melancolici, ochii dulcei mame, mărunțel, dar vînjos. Fimul acela se află în posesia familiei lui Vadim. Îl caută Miron Manega, să-l dea la ,,Nașul -Tv”, unde apare mereu ca invitat al lui Daniel Roxin?

Aceștia sînt urmașii lui Eminescu. Atunci de ce Revista ,,Certitudinea”, o publicație serioasă, pune în circulație știri neverificate? Căci adevărul cu acel Mihai Lăzăreanu este următorul. Prin anii 1925-1926, avocatul botoșenean Dimitrie Mănăstireanu a produs o vie impresie scoțîndu-l la iveala pe necunoscutul Ilie Lăzăreanu și afirmînd că este fiul natural al lui Eminescu, făcut pe la 1883 cu o țărancă din Ipotești. Mai mult, maestrul se angajase să apere interesele clientului său, care cerea în instanță… să i se rectifice numele de botez din Ilie în Mihai. (Dar n-ar fi fost mai normal să i se modifice numele de Lăzăreanu în Eminescu?, chiar dacă poetul nu-l recunoscuse?) Cîteva luni, subiectul a ținut prima pagină a ziarelor vremii. Pînă la urmă, s-a aflat că, de fapt, Dimitrie Mănăstireanu, în lipsă de clienți, inventase totul, doar-doar își va face oleacă de publicitate. Inexplicabil a fost că reputatul eminescolog Augustin Z.N. Pop a marșat în această direcție și, în cartea sa, ,,Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, a girat cu unele

,,documente” fanteziile lui Mănăstireanu, nebăgînd de seamă că mama lui Iliuță apare cînd Ileana, fata morarului Ichim din Cucorăni, cînd Ileana, nevasta pădurarului Ion Lăzăreanu din Ipotești. Cîțiva ani mai tîrziu, mai mulți istorici literari au lansat știrea cum că Veronica Micle ar fi născut pe la 1881 un copil mort, făcut cu Eminescu. Păi, din moment ce se născuse mort și nu a apucat, sărmanul, să fie declarat la primărie, nu mai putem vorbi de vreun copil, chiar dacă informația se bazase pe o așazisă mărturie a Virginiei Micle, fiica Veronicăi, făcută lui Victor Eminescu, nepotul de frate al poetului. Venind spre zilele noastre, ,,Evenimentul zilei” lansase zvonul cum că undeva, prin Moldova, s-ar fi descoperit mormîntul unei ,,fiice” a lui Eminescu. Desigur, un mormînt străvechi, și părăsit, sigur ocupat de altcineva, prin urmare, imposibil de profanat și cercetat.

Eminescu

în corespondenţă cu Iacob Negruzzi

Cum se știe, în toamna anului 1877, Mihai Eminescu își dădea demisia de la ziarul ,,Curierul de Iași”’, supranumit ,,foaia vitelor de pripas”, ca urmare a unui conflict violent de natură politică cu proprietarul tipografiei, unde apărea respectiva publicație. Și rămas fără nici o sursă de subzistență, el va fi constrîns să accepte găzduirea în bojdeuca lui Ion Creangă din mahalaua Ţicăului. Dar nu pentru multă vreme, căci pe la începutul lunii noiembrie, prin intermediul lui Ion Slavici, el va accepta oferta lui Titu Maiorescu de a lucra ca redactor la ziarul ,,Timpul” din București. Perioada cît a lucrat la ,,Timpul” (noiembrie 1877 - 28 iulie 1883) este cea mai rodnică perioadă de activitate din viața de poet și gazetar a lui Eminescu, dar și cumplit de extenuantă. ,,Am de umplut fiecare zi o coală de tipar, împreună cu Slavici - mărturisește el unui prieten rămas la Iași. Să pot zbura pentru trei zile la Iași, tare aș veni. Dar mai mult de trei zile n-aș avea, pentru că eu n-am vacanțe, ci trebuie să trag ca un catîr, greu la vale, și greu la deal (...) Aștept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormînt, și n-aș mai fi ajuns să trăiesc!...”.

Ceva mai tîrziu, pe 9/23 februarie 1878, Eminescu îi expediază o scrisoare lui Iacob Negruzzi, ,,redactor răspunzător” al revistei ,,Convorbiri literare” din Iași: ,,Iubite prietene, Spun drept că n-aveam de gînd a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram «Junimii» din Iași...”. Se știe că, fără colaborările neîntrerupte ale lui Eminescu, ,,Convorbirile” erau în pericol de a-și pierde cititorii și, pe cale de consecință, să dea faliment. De aceea, lună-de-lună, el îl solicita pe Eminescu să nu uite a-i trimite poezii și alte scrieri tîșnite din prețioasa-i pană. Însă poetul, tracasat de salariul mizerabil primit la ,,Curierul”, conflictul cu direcția ziarului care nu agrea articolele polemice la adresa liberarilor ieșeni, precum și neliniștile sale în legătură cu Veronica, avea momente cînd nu-i mai ședeau gîndurile la rugămințile lui Negruzzi. Mai mult chiar, responsabilul ,,Convorbirilor” ajunsese să-i scrie lui Slavici, rugîndu-l să-i aducă aminte lui Eminescu, nu cumva să uite de poeziile promise la Iași. Și Slavici îi răspunde într-o manieră prin care aproape că-i ia apărarea poetului: ,,Pentru ca să-i vorbesc lui Eminescu, aflați că el lucrează cu zel și cu mai multă bună-credință decît mine. Nu îi strică decît lipsa de lemne de foc”. Dar Negruzzi se înfurie și îi răspunde: ,,Eminescu nu se ține de cuvînt! Îmi făgăduia la plecarea lui că-mi va trimite un teanc de poezii originale și n-am primit nici o față măcar. Vrea să-i scriu direct lui? Voi face asta cu mulțămire”. Peste cîteva zile, la 20 decembrie, Slavici îl informa pe Negruzzi că nici el, nici Eminescu nu vor putea să-i trimită ,,portretele” pentru ,,Albumul «Junimii»”, inițiat de secretarul societății, pentru motivul că nu au bani să se pozeze. ,,Pentru ca să ne pozăm, insistă el din dorința de a fi mai clar, ar trebui ca să avem bani, iară pentru ca să avem bani, ar trebui să ne trimiteți dumneavoastră din Iași”. Dar intuind că a fost cam dur cu părintele ,,Convorbirilor”, cîteva rînduri mai jos, îndulcește tonul, promițînd că vă încerca să vorbească cu Eminescu ,,de

poeziile pe care vi le-a promis” înainte de plecarea la București. Lucru care se și întîmplă, pentru că pe 8/23 februarie 1878, Eminescu îi scrie personal lui Iacob Negruzzi scrisoarea de mai jos. Urmarea a fost că în numărul din 1 martie 1878 al ,,Convorbirilor” a apărut, în sfîrșit, un grupaj de poeme eminesciene. Însă era greu de crezut că această ,,șarjă” lirică n-ar fi fost trimisă fără cîteva rînduri explicative din partea sa, ținînd cont că, la data aceea, relațiile dintre el și revistă nu erau prea cordiale. Care să fi fost cauza răcirii reciproce? În ședințele ,,Junimii” ieșene, în lipsa lui Maiorescu, care în 1874 se mutase la București, caracuda primise poeziile lui Eminescu într-o dezaprobare zgomotoasă, iar poetul a fost luat în derîdere, motiv pentru ca să le arunce aceste versuri disprețuitoare:

,,Și tot mai bună soartă, decît la «Convorbiri»

Ca nimeni să citească a tale izvodiri...

La ce să dai hîrtia cu șiruri numărate,

Pe-a caracudei labe păroase, nespălate?

Să pierzi a ta viață și creierul să-l storci

Zvîrlind mărgăritare în troaca unor porci!”

Perpessicius avea dreptate să afirme că rîndurile lui Eminescu din scrisoarea sa către Negruzzi, cu ,,justificările privind statutul său și condițiile puse pentru o nouă etapă la «Convorbiri», deschide un alt capitol al relațiilor sale cu cercul «Junimii». Și avea dreptate poetul să schimbe foaia cu masonii oportuniști de acolo, căci pe 28 iunie 1883 și-au dat mîna să-l lichideze fizic, politic și artistic” (,,Și mai potoliți-l odată pe Eminescu...”).

… ,,Iubite prietene, Spun drept că n-aveam de gînd de-a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram «Junimii» din Iași, căci desigur că pentru convulsiuni lirice rîsul e mijlocul cel mai bun - și cel mai rău. Atîrnă adică totdeauna de valoarea ce este-n ele și de valoarea ce le-o dă autorul. Acest din urmă punct e mai cu seamă important, nu pentru deșertăciunea personală (departe de mine aceasta) dar pentru convingerea că lucrezi pe hîrtie puținele momente ale vieții destul de deșarte și ne-nsemnate, e un semn că le-am crezut vrednice de aceasta. Dacă forma, pe care ele a-mbrăcat-o, e vrednică de râs,vei concede că nu aceasta a fost intenția mea și c-atunci e mult mai bine ca să nu se publice niciodată. În orice caz, eu n-am vrut să le dau o formă ridiculă și dacă sunt greșeli eu din parte-mi am cîntărit orice cuvînt.

Multe închinăciuni pentru «Junimea» și pentru fiecare «junimist» îndeosebi, iar mai cu seamă mă închin cu multă plecăciune cuconului Drăgănescu și stăruitorului întru cele bune și creștinești Creangă. Dacă n-am scris multora dintre ei, după scrisori primite, precum lui Conta, Creangă, boerului Drăgănescu și «celui tout à fait ramolli par les petites modistes», Xenopol, cauza e că la «Timpul» am în fiecare zi de umplut o coală de tipar (împreună cu Slavici) și această masturbație inetelectuală ne face incapabili de a ne aduna mințile.

«Junimii» de aici i s-a stricat rostul cu Rossi. Pîn’ la venirea acestui genial actor, țineam regulat vinerile ședință în cari s-au citit aforismele lui Schopenhauer, capitole din Bălcescu, o novelă de Slavici «Gura satului», o traducere în versuri a lui «Ruy-Blas» (01.), apoi versurile mele, ce vi le trimit, c-un cuvînt, «Junimea» de aici a mers pîn’ acum strună. De la venirea lui Rossi, serile toate ale săptămînii sunt prinse.

După listă, avem aici pe următorii: Odobescu, Păucescu, Mandrea, Th. Rosetti, Nica, Slavici, Aug. Laurian, Ștef Mihăilescu, Teodorescu, Olănescu, Filibiliu, V. Păun, Botea, Pușcariu ș.a. (M. Eminescu)”. PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cum arăta o seară în oraş cu Eminescu şi Creangă

La 1 iulie 1875 Mihai Eminescu este numit de ministrul Educației, Titu Maiorescu, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui. În această funcție el organizează în primele zile ale lunii august o consfătuire a cadrelor didactice avînd pe ordinea de zi metodica predării. Solicitase din timp prelegeri adecvate pedagogilor experimentați. Deși prelegerile au fost utile, noul revizor a rămas nemulțumit totuși, așa cum sublinia în raportul trimis ministrului. În același raport Eminescu se declară mulțumit de prelegerea învățătorului „V. Creangă”, de la Școala nr. 2 Păcurari. Iată că la prima întîlnire, Eminescu abia reținuse numele de familie al povestitorului din Humulești, nu și prenumele. Participînd la orele sale de clasă, observă cum Creangă „știa mii de versuri populare care de care mai frumoase și mai hazlii” și „nu mai înceta cu frumoasele sale snoave, glume, istorii poznașe, fel și chip…”. Eminescu se hotărăște astfel să-l introducă pe Creangă în cercul „Junimii”.

Jurnalistul George Panu își amintește: „Legătura se stabili astfel încît pe urmă mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amîndoi veneau la «Junimea», amîndoi ieşeau de la «Junimea». Noi ceştilalţi ne duceam după «Junimea», cîteodată, pe la cafenelele cele mai cu vază ale Iaşului. Eminescu ne-a urmat uneori, însă nu cu mare plăcere. Îndată ce cunoscu pe Creangă, el se izola cu totul de noi, dîndu-se în societatea aceluia numai. Ce făceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare, zile, nopţi întregi? Ce făceau şi unde se duceau, ştiu. Plecau amîndoi şi se înfundau pe la vreun crîşmar din Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau pe băut cum se pretindea, sau cum se crede – căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea lui Eminescu şi a lui Creangă – nu; ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţă simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se aşeze într-o odae din fundul unei crîşme, pe lăviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băeţel naiv. Ce făceau

ei? Drept masă sau dejun, cereau să le frigă o bucată de pastramă, mai mîncau cîrnaţi cu usturoiu – şi vai de lume cum erau preparaţi –, ordonau ca să li se aducă o cană de vin, de calitatea cum s-ar fi întîmplat, şi după ce mîncau pastrama, apoi, înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea, dacă crîşmarul le dà voe. Cînd crîşmarul voia să închidă, ei plecau în altă parte a oraşului, unde ştiau că localul stă deschis pînă în ziuă, şi vorbiau, vorbiau, vorbiau, vorbiau, dar şi beau.

Ce vorbiau între ei? Nu ştiu. Eminescu şi Creangă rar primeau cîte un al treilea în intimitatea lor, dar îmi închipui ce trebuiau să vorbească. Creangă, istorisind poveşti din bătrîni şi dela ţară, Eminescu făcînd teorii metafizice şi croind visuri cum ar trebui să fie poporul român. Se înţelegeau, cum se zice, ca gîsca cu raţa; îi uneau aceleaşi aspiraţii. Cîteodată întrebam pe Eminescu:

– Ce vorbeşti tu tot timpul cu Creangă?

El zîmbia, şi cu acea privire vagă şi rătăcită, care-i era caracteristică, răspundea în mod evaziv:

– Vorbim şi noi ce ne trece prin minte! Şi atîta tot. Cîteodată Creangă şi Eminescu dispăreau cîte treipatru zile; nu se ştia ce au devenit. În timpul acesta ei eşiau din oraş pe jos, cutreerau Galata cu tîrguşorul, treceau în spre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou şi Aroneanu, dormiau pe o laviţă la vreun han

Destine feminine de excep ţ ie

Cella Delavrancea – un secol de viaţă trăită alături de figuri marcante ale culturii româneşti (II)

O existenţă fabuloasă (2)

Culmea, cînd Măruca, peste cîțiva ani, s-a măritat cu prietenul comun George Enescu, Cella i-a fost domnișoară de onoare neconsolatei prințese! Cînd Nae Ionescu era închis la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea pachete şi scrisori, iar după ce acesta a fost eliberat, în 1939, Cella a devenit o prezenţă constantă în vila filosofului din Băneasa. Tot ea a fost cea care l-a îngrijit după infarctul din anul 1939, şi tot ea i-a fost alături în ultima clipă din viaţă. Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940, iar Cella, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă unei prietene, a fost cea care i-a închis ochii. După moartea acestuia, s-a făcut nevăzută, fiindcă din cauza soţiei lui Ionescu, Cella nu a putut participa la înmormîntare.

Cella Delavrancea a murit la 9 august 1991, la vîrsta de 103 ani, la Bucureşti, fiind înmormântată în Cimitirul Bellu, pe Aleea Artiştilor.

Amintiri cu oameni dragi (1)

Într-un articol scris în 1958, Cella Delavrancea, care își adorase părintele, i-a făcut acest portret emoționant scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Tatăl meu… (1)

,,Acum o sută de ani s-a născut într-o mahala mărginașă a Bucureștiului un copil ce avea să devină un mare scriitor și un mare orator. Pe atunci, casele erau scunde în Delea Veche, vedeai pînă departe nuci cu mîndre ramuri, salcîmi înălțînd în văzduh canafurile îmbălsămate ale florilor. Și cerul era boltit larg asupra mahalalei. Delavrancea spunea într-o prelegere: «De copilărie stă legată splendoarea imaginației, de

imaginația vie, plasticitatea gîndirii. Poporul român a avut o copilărie de geniu căreia i se datorește acea putere de sensibilizare, de concretizare a imaginilor. Taina rezisenței folclorului se află în puterea imaginilor, în perfecțiunea lor». Crescut în graiul popular, ascultînd povești frămîntate de veacuri, visînd la stele cînd se întorcea din oraș cu tatăl său, Ștefan pe nume, în căruța golită de grînele pe care le vînduse la tîrg, Barbu, copilul mezin, și-a adunat în suflet ritmul magic al sintezei, eliptica verbului care săgetează, melodia graiului pur cu nuanțările bogate și necunoscute în orașul bîntuit de influențe străine. Încărcat cu bogății izvorîte din geniul autohton și-a plămădit dragostea de popor cu vitejia unei inimi care n-a încetat de a bate pentru dragoste, milă și artă. Darul oratoric s-a manifestat puternic pentru prima oară la Biserica Sf. Gheorghe, la înmormîntarea unui profesor. Era licean de 17 ani. Profesorul îi fusese drag. A vorbit cu un avînt patetic atît de mare, încît profesorul de română a spus: «Azi s-a născut un mare orator». La barou, ca și în parlament, în conferințe literare ca și în articole despre artă, Delavrancea a strălucit prin măreția ideilor și un dar de emoție, de care își aduc aminte și cei care l-au auzit cînd erau numai copilandri. În literatură a relevat toate posibilitățile limbii noastre, justețea și profunzimea termenilor, neglijate pînă la dînsul. Ion Marin Sadoveanu spunea acum cîteva zile: «Eu îi datoresc lui Delavrancea tot talentul meu. De la el am învățat să mînuiesc frumoasa noastră limbă muntnească».

Sensibilitate artistică înnăscută în temperamentul lui Barbu Delavrancea a împletit în același fir puterea epică și vibrația lirică. Toată opera lui este străbătută de acest izvor de creație. În preferințele sale literare și

sau la vreo crîşmă, mîncau ce găsiau şi erau fericiţi. Cîteodată îi îndemnam să meargă pe la crîşmele noastre boereşti; mai totdeauna refuzau.

– Nu, nu mergem; preferăm să ne ducem la chir Costache crîşmarul, dela Nicolina. Să vezi ce pastramă minunată are!

– Cer, adaugă Creangă, să-mi aducă pe un hîrb de strachină vreo trei cărbuni şi-mi pun eu singur pastrama pe dînşii de se frige. Apoi este băetul Ghiţă, care e un drac şi jumătate! Vinu-i cam turbure şi cam acrişor, dar bun. Şi stăm de vorbă pînă în ziuă. Nu-i aşa, Eminescule?

Eminescu, cu figura plină de mulţumire, zîmbea. Apoi amîndoi plecau ca oamenii cei mai fericiţi din lume”.

Frumoasele zile petrecute împreună se vor termina însă destul de repede. Pe 3 iunie 1876 noul ministru al Educației îl destituie pe Eminescu din funcția de revizor școlar. Creangă îi oferă găzduire, unde poetul rămîne una, două săptămîni. Pe 13 iunie, Eminescu este angajat „redactor administrator” la ziarul „Curierul de Iași”, care era parțial proprietatea junimiștilor Iacob Negruzzi, Nicolae Gane, Ștefan Vîrgolici și Anton Naum. În octombrie 1877, în urma unui conflict cu directorul Tipografiei Naționale unde se tipărea ziarul, Eminescu pleacă la București, unde va lucra la redacția ziarului „Timpul”.

Creangă își trăiește cu greu singurătatea și scrisorile trimise lui Eminescu sînt pline de nostalgie: „De Crăciun te așteptam să vii. Tinca a pregătit de toate și mai ales sarmale, care ție îți plăceau foarte mult”. Scrisoarea se termina cu o sfîșietoate invitație: „La Ieși ninge frumos de ast-noapte, încît s-a făcut drum de sanie. Criciul parcă e mai frumos acu. Vino, frate Mihai, căci fără tine sînt străin”. Însă Eminescu nu va izbuti să vină. Se vor revedea în 1878 la banchetul „Junimii”. Cu acest prilej poetul îi va oferi un exemplar din cartea lui Amfilohie Hotinul –„De obște geografie”, tipărită în 1795. Pe o filă a cărții, Creangă a notat: „Dăruită mie de d-l Mihai Eminescu, eminentul scriitor și cel mai mare poet al românilor”. ISTORIEPESCURT.RO

muzicale se afirmă același impuls. Adora pe Dante, despre care spune într-o scrisoare adresată doctorului Alceu Urechia, în 1893: «Nici un poet n-a fost mai activ, mai energic, mai erou în imensa lui melancolie». Venera simfoniile lui Beethoven, în special simfonia a 5-a și a 7-a. Cînd studiam la pian, venea, asculta, îmi făcea observații întotdeauna juste și-mi spunea adesea: «Cînd vrei să-ți faci sufletul, să cînți sonate de Beethoven». Înzestrat și cu darul picturii, era un cunoscător neîntrecut în această artă, iar cînd călătorea în Occident se ducea să viziteze muzeele zilnic. Pentru Mona Lisa, celebrul portret al lui Leonardo Da Vinci, avea o adevărată dragoste, și la Paris o vizita în fiecare zi, stînd de vorbă cu dînsa, cum ar fi stat cu o ființă vie. Acel surîs enigmatic al Giocondei i-a inspirat zguduitoarea dramă «A doua conștiință», care n-a fost reprezentată niciodată, fiindcă eroina trebuia să semene cu Mona Lisa, și tipul acela feminin nu s-a putut găsi printre actrițe.

Caracterul părintelui meu era asemenea mării, în veșnica ei mișcare. Nervos, impresionabil, generos, fremătînd veșnic în apărarea unei cauze pe care o socotea demnă de a i se sacrifica, nu-și precupețea niciodată avîntul și nu se preocupa de oboseala firească a unui organism care trăia într-o veșnică tensiune. Singurele săptămîni smulse muncii încordate erau cele petrecute pe malul Mării Negre, în compania celui mai bun prieten al lui, Alexandru Vlahuță. Întindeau un cort mare pe plajă și stăteau ceasuri întregi cu cărți de citit, cu jocul de table, furați de palpitația amiezii pe oglinda apei, sau de zbuciumul valurilor spărgîndu-se pe nisip. Toamna se odihnea cîtva timp la Dragosloveni, lîngă Rîmnicu Sărat, unde poetul își primea prietenul într-o casă albă, sub coasta de vie. Acolo am asistat la ședințe literare incomparabile. Și Vlahuță, și Delavrancea citeau cu măiestrie din marii poeți și prozatori“. (va urma) r.m.

România și cutremurul de pămînt România de lîngã noi – România realã

(urmare din pag. 1)

Știu, știu că veți spune că ne-a pregătit domnul Arafat, sfătuindu-ne cum să nu coborîm pe scări dacă simțim un cutremur, cum să ne ascundem sub o masă sau să stăm în tocul ușii și ce fel de provizii ar fi bine să avem pregătite dinainte spre a ne ușura situația într-un moment de o asemenea gravitate sau chiar de a ne salva viața. Luînd aminte de aceste sfaturi practice, hai să aruncăm o privire mai largă asupra acestui fenomen, avînd posibilitatea, în același timp, să cunoaștem componentele legiuitorului în această problematică și, de asemenea, stadiul de pregătire a unor imobile aflate în pericol, la un cutremur mai serios. În același plan general, să vedem și reacția proprietarilor de imobile în privința asigurărilor acestora în caz de dezastre naturale, dar și posibilitatea (și seriozitatea) Statului Român în a-și onora angajamentele față de un astfel de asigurator.

România și

riscul de cutremur

În luna februarie Oltenia a trecut printr-o sperietură zdravănă: în 13 și 14, două cutremure avînd magnitudinea de 5,2 și 5,7 pe scara Richter, urmate de o explozie de replici – peste 800 în zona Gorjului. Nefiind o zonă seismică activă așa cum este în Vrancea, locuitorii din Gorj s-au panicat îndeajuns, încît pentru autorități s-au creat probleme care trebuiau rezolvate urgent (adăpostirea oamenilor rămași fără locuințe și îndepărtarea urmărilor acestor seisme, concomitent cu începerea consolidării imobilelor afectate de cutremure).

Așa cum a comunicat Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Fizica Pămîntului, distrugerile au fost semnificative (deși magnitudinea cutremurelor n-a fost exagerat de înaltă) din cauza producerii acestora la adîncimi mici (15 kilometri, respectiv 6,2 kilometri) –replicile avînd, de asemenea, o adîncime mică (între 30 de kilometri și un kilometru).

Colac peste pupăză, prof. Gheorghe Mărmureanu, fostul director general al Institutului de Fizică a Pămîntului, în urma clătinării scoarței pămîntului din Gorj, ne-a anunțat de posibilitatea ca acest fenomen natural să se extindă spre zona Vidraru, zona Hunedoara sau chiar spre Sibiu. Desigur, aceste lucruri sînt doar niște supoziții, dar atunci cînd vin din partea unui asemenea specialist în studierea cutremurelor nu poți rămîne indiferent. De la această situație concretă, din Gorj, amplificată de „pronosticurile” domnului Mărmureanu, se naște, în mod legitim, următoarea întrebare: se poate spune că România se află în topul țărilor cu risc maxim la cutremure?

Deși ne cam dă fiori, după aprecierea unor oameni din afara țării (de data aceasta, experți din partea Băncii Mondiale), România se află cu certitudine în zona cu risc seismic ridicat, fapt ce ar putea avea urmări catastrofale în cazul unui cutremur major. Să detaliem. De curînd, probabil, aflată sub impresia dramelor din Turcia și Siria, rezultate din recentele cutremure de la frontiera acestor țări, un mare responsabil al Băncii Mondiale cu sediul central la Washington D.C., doamna Allanna Simpson, care nu are o funcție oarecare, ci este Coordonator regional pentru gestionarea riscului de dezastre în Europa și Asia centrală, s-a lansat într-o serie de declarații și aprecieri la adresa României și a populației țării noastre, în raport cu posibilitatea unui mare cutremur și urmările acestuia. Luînd-o în serios, chiar dacă, de multe ori, Banca Mondială demonstrează faptul că vede în statele debitoare la acest for bancar niște colonii bune de muls, să trecem în revistă cîteva dintre opiniile doamnei Simpson.

2. Prioritate pentru consolidări;

3. Investiții în capacitatea de răspuns la situații de urgență și în clădiri sigure; În acest cadru Banca Mondială implementează în România 3 proiecte cu agenții din subordinea Ministerului de Interne și un proiect implementat de Ministerul Educației, numit „Școli mai sigure, incluzive și sustenabile”

1. România este una dintre țările din Uniunea Europeană cu cel mai mare risc de cutremure;

2. Deoarece peste 75% din populația țării (65% din mediul urban) se află în zona cu risc seismic ridicat, la fel ca și 45% din serviciile critice de transport, energie, alimentare cu apă și comunicații, un cutremur asemănător cu cel de acum 46 de ani va fi devastator. (Mulțumim, asta știam și noi!);

3. Destăinuindu-se mai departe Agenției Naționale de Presă (AGERPRES), experta de la Banca Mondială – care se vede bine că a studiat în profunzime subiectul –ne și face un calcul estimativ al unei viitoare nenorociri, care arată cam așa: pagube economice de ordinul zecilor de miliarde de euro; mii de răniți și sute de mii de persoane rămase fără locuință (nu ne spune nimic despre morți). În schimb, vorbește de trecut, amintind că, la noi, în ultimele 5 secole au fost, în medie, două cutremure cu magnitudinea mai mare de 7 și 5 cutremure după anul 1802 cu magnitudinea de peste 7,5.

După aceste date și cifre menite să ne sperie, experta Băncii Mondiale coboară pe pămînt și ne atrage atenția asupra cîtorva probleme la care ar trebui să medităm fiecare în parte, dar, mai ales, Guvernul și întreaga clasă politică, dintre care am reținut următoarele:

1. Prioritatea în investiții și în pregătirea populației;

4. Într-o singură direcție reprezentanta Băncii Mondiale nu mai este pe subiect, atunci cînd, necunoscînd starea de fapt din România, „decretează”: „Reglementările și normele în construcții din România sînt aliniate la standardele din UE și există multe măsuri în vigoare pentru a asigura respectarea acestor norme în construcții”. Dacă aș avea posibilitatea (și doamna Simpson ar avea timp) aș invita-o pentru cîteva zile în România, unde, într-o călătorie de documentare, i-aș arăta construcții noi, realizate în ultimii 5-10 ani, cărora li se văd fundațiile, unele s-au lăsat deja pe o rînă; altele au pereții crăpați și subsolurile pline cu apă, altele sînt riidcate pe terenuri slabe, care alunecă la vale, trăgînd și construcțiile după ele, unele construite haotic, fără a asigura căi de acces normale, în caz de urgență; ce să mai vorbim de unele poduri și șosele care au crăpături mari, ceea ce ne face să ne întrebăm: ce se va alege de aceste construcții în cazul unui cutremur de gradul 7 pe scara Richter?

Apropo de doamna coordonatoare regională pentru gestionarea riscului de dezastre în Europa și în Asia Centrală: tot gestionînd riscul doar pe hîrtie, nu veți avea ce să mai gestionați dacă, Doamne ferește!, vom retrăi fatidica zi de 4 martie 1977!

Cine protejează imobilele să nu cadă?

Da, cine protejează imobilele să nu cadă (la cutremur), dar – și mai interesant – cine îi protejează pe oamenii care locuiesc în aceste imobile? Întrebarea de mai sus îmi vine în minte ori de cîte ori trec prin fața unor clădiri însemnate cu bulină roșie sau pe lîngă unele care nu au acest semn de alarmă, dar le cad elemente de construcție din balcoane, iar prin ziduri sînt fante prin care poți număra trecătorii de pe stradă. Privind în perspectivă, s-ar putea spune că autoritățile au găsit, în sfîrșit, leacul la această întrebare. Cum? Speriat, probabil, de ceea ce s-a întîmplat în Turcia și Siria, la recentele cutremure, pe fondul unor construcții la care nu au respectat legile în vigoare, Guvernul României a elaborat un Proiect de lege care – dacă ar fi tradus în practică, dar urgent – ar putea diminua niște urmări catastrofale, în caz de un cutremur major în România.

În speță, noul Proiect de lege are în vedere problema consolidării clădirilor cu bulină roșie, cu toate încrengăturile ce decurg din acest proces de modificare structurală a unor imobile, luînd în considerare, în primul rînd, factorul uman. Desfășurat sub egida Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației Programul național de consolidare a clădirilor cu risc seismic ridicat a primit pentru anul în curs un buget de 200

Pe data de 4 martie s-au împlinit 46 de ani de la cutremurul care a zguduit România în 1977

de milioane de lei credite bugetare și 500 de milioane de lei credite de angajament, ceea ce permite finanțarea de 100%, cu specificația că locuitorii clădirilor consolidate și autoritățile locale nu vor fi nevoiți să restituie nici un leu. Fapt inedit în noul act legislativ este modalitatea de evaluare a unei construcții în vederea încadrării acesteia într-un capitol de risc. Astfel, sînt prevăzute termene pentru vizualizarea rapidă a clădirilor, care va fi urmată, dacă este cazul, de expertize, faza a doua constînd într-o expertiză tehnică de complexitate, în urma căreia clădirea respectivă se va alege cu o clasificare de risc seismic.

Acest nou procedeu este extrem de benefic pentru încadrarea unui imobil într-o anumită zonă de periculozitate, mai ales comparat cu situația actuală, care nu este o oglindă fidelă a ceea ce este pe teren. De pildă, în prezent, bulina roșie nu este obligatorie pentru o clădire chiar dacă aceasta are semne vizibile de degradare. Din ce cauză? Pentru că expertiza clădirilor nu este obligatorie, iar dacă aceasta a avut loc, rezultatul nu se face public în mod neaparat. Mai mult, astăzi, expertiza se poate face de un inginer structurist autorizat, cu achitarea evaluării de către proprietar sau de primărie, dacă se solicită acest lucru. La nivel național nu există un registru al clădirilor cu probleme din punct de vedere seismic, în acest caz locatarul plătește personal expertiza, apoi, cunoaște numai el rezultatul. „Drept urmare, precizează într-o declarație domnul Matei Sumbasacu, inginer specialist în cutremure și fondator al Asociației pentru Reducerea Riscului Seismic (Re: Rise), în registrul clădirilor cu bulină roșie se află numai cele cu probleme ale căror proprietari s-au adresat primăriilor pentru a cere bani de expertizare și au fost luați în evidență. Și uite așa avem numai 358 de clădiri cu risc ridicat de prăbușire la cutremur”.

O modificare esențială a vechii legi, în materie, este aceea care introduce posibilitatea obținerii mai ușor a acordului locatarilor în vederea consolidării clădirii, acesta putînd fi al majorității proprietarilor (nu ca mai înainte, cînd se cerea acordul unanim al proprietarilor), metodologie care a frînat procesul de consolidare a multor imobile prin refuzul unor locatari de a părăsi locuința, deși li se asigură apartamente confortabile – vezi cele două blocuri turn din apropierea Palatului Tribunalului București, care așteaptă de ani buni locatarii din blocurile cu bulină roșie. Prevederea de mai sus se va aplica și proprietarilor care nu sînt constituiți în asociații de proprietari. O altă prevedere are în vedere clasificarea urgențelor în raport cu destinația clădirii respective – au prioritate spitalele, școlile, grădinițele, liceele, creșele și toate clădirile în care sînt instituții de învățămînt. Procedura respectivă trebuie începută pînă cel tîrziu la 1 ianuarie 2024 și finalizată pînă cel tîrziu la 1 iunie același an. Alte clădiri publice, în afara celor arătate, se încadrează în același termen.

Referitor la blocurile de locuințe, termenul de începere a evaluării rapide este de 1 ianuarie 2025 și finalizarea pînă cel tîrziu la 1 iunie 2026. O regulă nouă interzice închirierea apartamentelor din clădirile cu risc seismic ridicat pînă după consolidare; de asemenea, în aceste încăperi nu pot fi organizate evenimente cu mulți participanți. Plecînd de la situația din Gorj (Oltenia nu era considerată o zonă cu risc seismic ridicat), Executivul a umblat și la modificarea criteriilor de înscriere în Programul național de consolidare a clădirilor. În acest sens, valoarea de vîrf a accelerației terenului în vederea proiectului la cutremur, potrivit hărții zonale a României din Codul de proiectare seismică, mai mare sau egală cu 0,20 g, se reduce la 0,15 g. De această modificare vor beneficia, de exemplu, localitățile din Gorj, care pînă la acest proiect de lege nu erau considerate cu risc major la cutremure.

Trecînd la treabă, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a definitivat o primă listă cu 50 de proiecte care vor primi finanțare prin Programul național de consolidare a clădirilor cu risc seismic ridicat, acestea fiind repartizate astfel: 19 instituții de învățămînt, 13 edificii socio-culturale, 11 blocuri de locuințe, 4 clădiri administrative și 4 unități din sănătate. Conform site-ului Ministerului Dezvoltării acestea se află în București și în județele: Argeș, Botoșani, Brașov, Constanța, Covasna, Dîmbovița, Dolj, Galați, Giurgiu, Ilfov, Neamț, Prahova, Timiș, Tulcea, Vaslui și Vrancea. Un lucru demn de semnalat este acela că, în afara clădirilor care vor fi introduse în Programul național de consolidare, Ministerul Dezvoltării mai finanțează reabilitarea a 251 de clădiri prin Planul Național de Redresare și Reziliență, alte 57 de clădiri vor avea aceeași soartă prin intermediul Companiei Naționale de Investiții. După cum se vede, este un plan promițător, numai să dea Dumnezeu să se realizeze înainte de vreun mare cutremur!

Cinismul doctorului Arafat

După cum s-a constatat și pe teren, sectorul Sănătate din România prezintă cele mai mari vulnerabilități în caz de cutremur. Datele publicate de oficialități trag un serios semnal de alarmă, punîndu-ne în gardă în privința riscurilor unor bolnavi internați în acele spitale cu mari probleme la sănătatea construcției. Pentru a exemplifica voi folosi două rapoarte de la două instituții, prima fiind chiar Institutul Național de Sănătate Publică. Aceasta arată că aproximativ 45% din clădirile existente în sectorul de sănătate, astăzi, pot avea un nivel ridicat de vulnerabilitate la seism. Un alt raport, de data aceasta al Curții de Conturi a României, arată că 15% din clădirile sistemului spitalicesc au probleme, acestea fiind încadrate în una din cele 4 clase de risc seismic. Același studiu ne arată o rețea de spitale îmbătrînite; altfel cum să fie dacă peste 50% din clădirile rețelei sistemului de sănătate din România au o vechime mai mare de 60 de ani, 10 dintre acestea avînd și peste 100 de ani?

Ceea ce accentuează gravitatea acestei situații este faptul că două unități sanitare (Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului „Alessandrescu-Rusescu” și Spitalul Județean Clinic de Urgență „Sf. Spiridon”, Iași) compuse din 10 clădiri sînt încadrate în clasa de risc seismic cea mai periculoasă, aceste construcții putînduse prăbuși la un cutremur cu o intensitate cît de cît mai mare. Ținînd cont de persoanele care se află în interiorul acestor unități spitalicești – bolnavi și suferinzi, aflați în imposibilitatea de a se mișca rapid, la un cutremur, putem considera în ce situație critică, de viață și de moarte, vor fi acești oameni, pedepsiți, în mod criminal, la moarte! Nu de aceeași părere este și domnul Raed Arafat, șeful Departamentului pentru Situații de Urgență din Ministerul de Interne, care, cu un cinism de neconceput la un om în serviciul sănătății omului, ne recomandă să... evităm internarea în astfel de clădiri spitalicești. Citiți și apreciați pînă unde poate coborî în grobianism un om al Statului Român: „Dacă știi că o locație este într-un risc seismic clasa I și că este un pericol dacă ești acolo, îmi pare rău să o zic, dar mai bine nu te duci. Adică tu trebuie să fii responsabil pentru tine. Nu intri într-un spațiu, dacă nu ești chiar obligat, într-un spațiu care este cu risc seismic și știi despre el că este cu risc seismic de clasa I” Lăsînd la o parte limba încîlcită în care domnul Arafat încearcă să ne arate bau-baul, cred că a omis să ne spună cum procedează un bolnav pentru alegerea spitalului în care, eventual, îl aduce salvarea, în așa fel încît acesta să nu se încadreze în clasa I de risc seismic.

Asigurarea locuinței la români

Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren sau inundațiilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757/10 noiembrie 2008, reglementează condițiile asigurării obligatorii a locuințelor aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice. Statul a gîndit această lege ca pe un sprijin acordat cetățenilor săi în caz de calamități naturale, pentru refacerea gospodăriei distruse. Deși legea este obligatorie și polița de asigurare este modică (20 de euro pe an, dacă locuința este de cărămidă, sau 10 euro pe an, cînd casa este din paiantă), deși primăriile au obligația de a da amenzi cetățenilor care nu au făcut asigurarea obligatorie – la nivel național, dintr-un total de peste 8 milioane de locuințe doar 1.903.853 de locuințe

au asigurare obligatorie, dintre acestea 53.180 avînd încheiată polița de asigurare în luna februarie, după cum comunică directorul de dezvoltare al PAID, domnul Cosmin Tudor.

Cum explică specialiștii această situație care pune România pe o poziție codașă în ceea ce privește politica asigurărilor de locuințe? În primul rînd, prin reticența românilor într-un domeniu prea puțin cunoscut. În al doilea rînd, printr-o lipsă a culturii și cunoașterii acestui procedeu, cu efecte benefice într-un caz real de calamitate naturală. În al treilea rînd, prin slaba activitate a Administrației locale și nerespectarea de către aceste organe a Legii 260/2008. Și, o ultimă cauză – neîncrederea oamenilor în firmele de asigurare, fiind cunoscute scandalurile provocate de unele dintre cele mai cunoscute firme de pe piața de asigurări, așa cum a fost cazul cu Astra, Carpatica și City Inssurance – situație în care s-a ajuns și dintr-o slabă activitate a Autorității de Supraveghere Financiară, lăsînd firmele de asigurări să folosească banii asiguraților așa cum vor ele.

Deocamdată, în contextul valului de cutremure care au avut loc și în România (Oltenia), ultimul comunicat venit din partea Poll-ului de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale (PAID), care este o societate de asigurare-reasigurare, cu capital privat, formată din asocierea societăților de asigurare pentru încheierea de asigurări obligatorii de locuință, conform Legii 260/2008, asigură populația că totul va fi în regulă. Iată o parte din comunicat: „Reconfirmăm faptul că fondurile proprii ale PAID sînt suficiente pentru a răspunde cererilor existente. Totodată, amintim faptul că, în cazul unui dezastru major, PAID beneficiază de cel mai mare program de reasigurare din Europa Centrală și de Est, în valoare de un miliard de euro, pentru reconstrucția locuințelor asigurate în fața celor trei riscuri de calamitate”. În același timp sîntem anunțați că, într-o situație reală, se are în vedere simplificarea metodologiei de anunțare, constatare, evaluare și plata daunelor.

Problematica dezastrelor naturale, în cazul de față, a cutremurelor, fiind un fenomen extrauman, necontrolabil de om, poate fi ameliorată, în afară de ridicarea unor construcții cu rezistență sporită la cutremure și de consolidarea vechilor clădiri deteriorate, și prin metoda asigurărilor obligatorii. Ori cît ai fi de zgîrcit, 50 sau 100 de lei pe an (costul țigărilor pe cîteva zile), sînt sume rezonabile, la îndemîna oricui, mai ales dacă ținem cont de beneficiu – plata pagubelor pînă la cota de 20.000 de euro.

Astfel cum reiese din acest material, eforturile conjugate ale oficialităților (centrale și locale), ale societăților de construcții, ale cercetătorilor în construcții și în fenomenologia cutremurelor, precum și ale proprietarilor de locuințe, la care se adaugă (într-un eventual cutremur cu distrugeri) societățile de asigurări, pot crea un cadru în care pierderile să fie minime, în special pierderile de vieți omenești – cea mai scumpă avuție a omului pe pămînt... Să ne rugăm la Dumnezeu să nu trecem prin astfel de evenimente!

NOTĂ: Apropo de indiferența românilor față de viața lor și de valorile materiale: Știați că unu din trei autoturisme nu are încheiată polița de asigurare (obligatorie) RCA?

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Galileo Galilei – victima iertată (I)

În urmă cu trei decenii, presa mondială anunţa că Vaticanul a lansat cel mai ambiţios program astronomic din istoria sa: construirea unuia dintre cele mai puternice observatoare astronomice din lume, în deşertul american Arizona. Aşadar, dacă odinioară Sfîntul Scaun îi persecuta pe astronomi ca Galilei sau Copernic, cei care puneau la îndoială conceptul unui Univers în care Soarele şi planetele se învîrteau în jurul Terrei, văzut ca centru al Universului, în anii ʼ90 Biserica Catolică aducea în dezbatere chiar trimiterea unor misionari pentru a-i converti pe extraterestri, oi rătăcite înapoiate turmei.

din amvonul Bisericii Santa Maria Novella din Florenţa, plîngîndu-se contra adepţilor lui „Ipernico sau cum s-o fi chemînd“. Savantul a hotărît atunci să-şi justifice poziţia printr-o scrisoare trimisă prietenului şi discipolului său Benedetto Castelli, care, graţie sprijinului acordat de el, era profesor la Universitatea din Pisa. Celebra scrisoare către Castelli poartă data de 21 decembrie 1613

În 1992, Papa Ioan Paul al II-lea l-a „reabilitat“ – după mai bine de trei secole şi jumătate de cînd Vaticanul îl judecase şi condamnase – pe Galileo Galilei pentru ideea conform căreia Pămîntul se învîrteşte în jurul Soarelui.

Galilei locuia la Florenţa din 1610, an în care Cosimo II de Medici, mare duce de Toscana şi vechi elev al învăţatului, îl numise primul său matematician şi filosof, ca şi prim matematician al Universităţii din Pisa. Începînd de atunci, Galilei, originar din Pisa, a putut să se dedice observaţiilor şi experienţelor ştiinţifice. În 1597, an în care îl găsim predînd matematici la Universitatea din Padova, Galilei era partizanul teoriilor lui Copernic. Cel puţin aşa dovedeşte scrisoarea către celebrul astronom Johannes Kepler, din 4 august același an, în care afirma că „de mai mulţi ani m-am convertit la doctrina lui Copernic, datorită căreia am putut să descopăr un mare număr de fenomene naturale pe care, fără nici o îndoială, ipoteza acceptată în general nu este în stare să le explice. În jurul acestei teme am scris multe consideraţii şi cugetări, pe care, pînă în momentul de faţă, n-am îndrăznit să le public, speriat de soarta pe care a avut-o Copernic însuşi, maestrul nostru, care, dacă este adevărat că în faţa unora s-a acoperit de o glorie nemuritoare, pe de altă parte însă, s-a văzut expus baţjocurei şi dispreţului multora”.

În ochii Bisericii, Galilei mergea pe un drum greşit. În 1609 construise nici mai mult nici mai puţin decît un telescop (mare păcat!), iar în anul următor, prin observaţii succesive, descoperise sateliţii lui Jupiter. La toate acestea se adăugau analizele inelelor lui Saturn, ale petelor solare şi ale fazelor lui Venus. Galilei observa mai mult decît era necesar şi scria prea mult; trebuia să i se dea un mic aviz. Concepţia sa despre natură, destul de empirică, nu era evlavioasă şi nu se baza pe Biblie, sau cel puţin aşa credeau teoreticienii teologiei.

Tratat cu prudenţă

Atacurile contra lui Galilei au început în anul 1612, cînd bătrînul predicator Niccolo Lorini a strigat la ceruri

şi conţine o gravă greşeală: aceea de a interpreta Biblia. Galilei afirmă, nici mai mult nici mai puţin, că „nu este credibil că Dumnezeu a oprit numai Soarele, lăsînd celelalte sfere să se mişte, pentru că, fără să fie nevoie, ar fi stricat şi ar fi schimbat toată ordinea, aspectele şi dispunerea celorlalte planete faţă de Soare şi ar fi perturbat în mare măsură cursul naturii. Cel mai raţional este ca El să fi oprit întregul sistem al Sferelor cereşti care, după acel interval de repaus, şi-au reluat în mod armonios cursul normal, fără vreo dezordine sau vreo stricăciune“. Şi, mai departe: „Cine pretinde să pună bariere minţilor omeneşti? Cine îndrăzneşte să afirme că este deja ştiut tot ceea ce este cognoscibil în lume?“.

Un simplu astronom hotăra cum trebuie interpretată Scriptura? Spre nefericirea lui Galilei, scrisoarea către Castelli a circulat prin prea multe mîini, în copii. La 20 decembrie 1614, un alt tînăr dominican, Tommaso Caccini, de la acelaşi amvon folosit de Lorini, a răcnit acuzîndu-i pe matematicienii care contraziceau, cu artele lor diabolice, sublimele cuvinte ale Bibliei. Puţin mai tîrziu, Lorini însuşi l-a denunţat pe Galilei, printr-o scrisoare adresată Inchiziţiei din Roma (7 februarie 1615). Astfel începea primul calvar al savantului din Pisa în faţa teologilor Inchiziţiei.

Scrisoarea cu greşeală

Tribunalul inchizitorial s-a reunit în ziua de 25 februarie 1615, evident, fără ca Galilei să ştie. Dat fiind că pe atunci un alt mare critic al său, părintele Caccini, se afla instalat la Roma, i s-a cerut stăruitor să-şi spună părerea. La 20 martie, în deja tradiţionalul loc aranjat pentru asemenea acte, mînăstirea Santa Maria, Caccini a declarat următoarele: „Declar, prin urmare, în faţa Inchiziţiei, că circulă zvonul public cum că Galilei consideră drept adevărate următoarele două fraze: Pămîntul se învîrteşte ca un tot în jurul lui însuşi, în mişcare zilnică, iar Soarele rămîne neclintit, fraze care în conştiinţa şi raţiunea mea sînt în contradicţie cu Sfintele Scripturi, aşa cum le comentează Sfinţii Părinţi şi, prin urmare, contrazic credinţa care ne învaţă că trebuie să acceptăm drept adevărat ceea ce conţin Scripturile“.

Galilei s-a hotărît să meargă la Roma, în noiembrie 1615, cu scopul de a se apăra împotriva defăimătorilor săi. În toiul luptei, Bellarmino, care nu dorea prea multe scandaluri de teamă ca autorităţile ecleziastice să nu iasă prejudiciate (trebuia să fii prea ignorant pentru a apăra idei atît de tradiţionale), l-a sfătuit pe Galilei să considere teoriile lui Copernic drept o ipoteză, nu o realitate. „Şi dacă este o simplă ipoteză, fără bază reală, de ce se pune atunci problema demonstrării ei?“ – trebuie să fi gîndit savantul, care a refuzat să accepte sfatul. Discuţiile de la Roma au făcut ca o Comisie de unsprezece

teologi, sub patronatul Inchiziţiei, să lanseze la 24 martie 1616 curiosul aviz. Din perspectivă istorică, nici Bellarmino, nici teologii nu au ieşit basma curată. Care a fost scurta sa hotărîre, în faţa celor două chestiuni?

„

1. Soarele se află aşezat în centrul lumii şi, prin urmare, este lipsit de mişcare locală.

Cenzura: Cu toţii au spus că o asemenea teză era neghioabă şi absurdă, din punct de vedere filosofic, şi categoric eretică, deoarece contrazicea în mod expres afirmaţiile Sfintelor Scripturi din multe pasaje.

2. Pămîntul nu se află aşezat în centrul lumii şi nici nu este nemişcat, ci se mişcă în întregime, într-o rotire zilnică.

Cenzura: Toţi au spus că această teză merită o cenzură identică cu cea anterioară, din punct de vedere filosofic; dacă este analizată din punct de vedere teologic, ea este greşită cel puţin în ce priveşte modul cum se referă la credinţă“.

Bunele relaţii cu Paul V și consecinţele lor (I)

În 26 februarie, omul de ştiinţă s-a prezentat la reşedinţa cardinalului, unde au mai fost prezenţi şi comisarul inchizitorial Michelangelo Leghzzi, un notar şi mai mulţi dominicani. Galilei a fost informat despre tot şi i s-a cerut insistent să nu răspîndească nici prin scris, nici prin viu grai ideile lui Copernic. Este foarte probabil ca Bellarmino să-l fi sfătuit în particular să se abţină de la orice protest, deoarece prezenţa dominicanilor i-ar fi putut fi dăunătoare. Aşa stînd lucrurile, savantul nu a putut face altceva decît să se supună ordinului şi, cînd întîlnirea a luat sfîrşit, s-a ridicat şi a plecat.

Acest prim proces s-a terminat pînă la urmă cu edictul din 5 martie, care condamna opera lui Copernic. Despre Galilei nu s-a mai spus nimic, datorită tainicelor relaţii pe care le menţinuse pînă atunci cu Paul V. Gurile rele începuseră să răspîndească zvonul că el fusese condamnat de tribunal, obligat să se lepede de ideile sale şi, în acelaşi timp, pedepsit cu mai multe canoane, de aceea cardinalul Bellarmino a publicat în luna mai un document în care nega asemenea afirmaţii şi informa că pisanului „i se comunicase chiar declaraţia făcută de către Papă, în care se afirma că doctrina atribuită lui Copernic – care susţine că Pămîntul se mişcă în jurul Soarelui şi că Soarele este imobil în centrul lumii şi că nu se mişcă de la răsărit spre apus – este contrară Sfintelor Scripturi şi, prin urmare, nu poate fi menţinută, nici apărată“.

În anii următori, lucrurile păreau a se calma, în 1620 a fost autorizată din nou cartea lui Copernic, deşi corectată, de acord cu opinia lui Bellarmino, adică considerînd că teoriile lui nu erau decît simple ipoteze, fără bază reală. Galilei, descumpănit, învăţase parţial lecţia şi nu dorea să se amestece în discuţii de profunzime. În 1623, el a reuşit să publice la Roma cartea sa Il Saggiatore, un studiu asupra senzaţiilor şi a experimentării, care s-a bucurat de o foarte bună primire în capitala pontificală şi chiar a fost citită cu plăcere de către noul papă, florentinul Urbano VIII Barberini.

(va urma)

Adaptare de A NA VĂDEANU

„Galileo Galilei în fața Inchiziției romane“, pictură de Cristiano Banti, 1857

„Poetul John Milton în vizită la Galileo Galilei, la casa acestuia din Arcetri“, pictură de Solomon Alexander Hart, 1847

Versailles: dacã oglinzile ar putea vorbi... (l)

De-a lungul secolelor, palatul de la Versailles s-a implicat în marile evenimente ale vieţii politice a Franţei şi în numeroase evenimente internaţionale. Aici s-au semnat trei tratate între Franţa şi Austria (în 1756, 1757 şi 1759); aici s-a încheiat tratatul care punea capăt războiului dintre coloniile americane şi metropola engleză, în 1783, Anglia recunosclnd independenţa Statelor Unite. În seara de 2 septembrie 1983, cu ocazia bicentenarului tratatului, la Versallles a avut loc un spectacol-evocare istorică, de mare succes, intitulat „Versailles-ul şi independenţa Statelor Unite”. Tot la Versallles s-au reunit, pentru prima oară, Stările generale (adunările generale ale naţiunii), la 5 mai 1789, în ajunul Revoluţiei franceze; aici s-au votat legile constituţionale din 1875, care au stat la baza celei de-a treia Republici (18701940); tot aici, în Sala oglinzilor, s-a semnat, la 28 iunie 1919, tratatul între Franţa, aliaţii săi şi Germania învinsă, tratat care consfinţea noul raport de forţe de la sfîrşitul primei conflagraţii mondiale. Pînă în 1953, palatul de la Versallles a rămas gazda congreselor desfăşurate pentru alegerile la preşedinţia celei de-a IV-a Republici franceze. Tot în decorul de la Versallles, al istoricului palat al Regelui Soare, a avut loc, în iunie 1982, a opta întilnire, la nivel înalt, a şefilor de stat şi de guvern din principalele state occidentale industrializate – „întrunirea celor şapte“ („clubul bogaţilor“), care au dialogat asupra dosarelor economice ale prezentului.

Cunoscutul istoric francez André Castelot creionează, în cartea sa „Au fil de l’histoire”, apărută la Paris, în 1981, un portret al palatului de la Versallles, însufleţindu-l prin prezenţa cltorva personalităţi care i-au străbătut celebrele săli. Reproducem din lucrarea amintită acest fragment”.

Cum, s-a născut Versailles? „Actul de naştere“ al oraşului este semnat de Ludovic al XIV-lea, la Dunkerque. Prin acest act, regele oferă dreptul de proprietate asupra terenului oricărei persoane care dorea să construiască case la Versailles, cu condiţia ca aceste case să fie ridicate sub supravegherea intendentului-şef al clădirilor regale şi în schimbul unei infime taxe anuale. Pentru a-i atrage pe nobili, regele acorda un privilegiu extraordinar pentru acea epocă: hotăra ca noile construcţii de la Versailles să nu poată fi puse sub sechestru. Privilegiul era cu atît mai ispititor pentru nobili, cu cît mai toţi erau înglodaţi în datorii şi nu-şi achitau niciodată furnizorii – sau, în orice caz, cît mai tîrziu cu putinţă. Nobilii s-au grăbit deci să construiască în acest nou oraş în care casa le era la adăpost de sechestru şi de portărei şi de unde puteau să-şi bată joc de creditori, fiind, în acelaşi timp, la numai cîţiva paşi de Curte.

Construirea Versailles a atras numeroşi muncitori, care s-au instalat în barăcile de lemn ridicate special pentru ei, cei mai înstăriţi preferînd, însă, hanurile din oraş. Mai bine de 30 ani, adevăraţii stăpîni ai oraşului au fost astfel hangiii. Pentru a hrăni această populaţie, ei au fost obligaţi să crească păsări şi porci, pe care îi lăsau să se plimbe în voie pe străzi. Din această perioadă s-au păstrat mai multe decizii, care încercau să impună locuitorilor oraşului să nu-şi mai lase porcii liberi pe şoselele Versailles-ului.

Între timp, la castel, ne povesteşte doamna de Sévigné, „regele este încîntat să facă onorurile Versailles-ului, ca un simplu particular care primeşte vizite, în casa sa de la ţară...“.

Audienþã la Regele Soare

Din acest moment, cele 306 oglinzi de cristal ale Galeriei oglinzilor, bine prinse în cele 17 arcade din faţa ferestrelor ce dau spre bazinele şi fîntînile arteziene de la Versailles, oglindesc un decor cu adevărat impresionant. Lustrele cu cele 2.000 de lumînări, consolele şi sfeşnicele din lemn aurit şi-au găsit într-adevăr locul potrivit şi dau celei mai frumoase galerii din lume o strălucire nouă.

În urmă cu peste 300 ani, în 1684, în apele acestor oglinzi, care tocmai fuseseră executate de manufactura regală din strada Saint-Antoine, din Paris, se răsfrîngeau perdele albe din damasc de mătase şi un mobilier din argint filigranat şi cizelat. Cinci ani mai tîrziu, Tezaurul regal, aflîndu-se într-o situaţie disperată – fenomenul devenise permanent –, mobilierul era trimis la Monetăria

regală; erau trimişi pînă şi suporţii pentru buştenii din cămine şi coliviile păsărilor. Mobile din lemn sculptat şi aurit înlocuiau acest mobilier în Galeria ale cărei proporţii – 73 m lungime, 10,4 m lăţime, 13 m înălţime – ating perfecţiunea, încercînd să o imite. Regele Ludovic al II-lea al Bavariei măreşte cu 22 metri galeria sa din Herrenchimsee, dar rezultatul este dezastruos. Iată de ce replica bavareză a Galeriei oglinzilor dezamăgeşte.

Ah! Dacă oglinzile acestea ar putea vorbi! Cîte n-au „văzut“ ele! Îndreptîndu-se spre apartamentele Doamnei de Maintenon, cu manuscrisul tragediei sale „Esther” sub braţ, mai mult ca sigur că Racine a aruncat o privire într-una dintre aceste oglinzi, verificîndu-şi ţinuta. Şi tot într-una din ele s-a văzut Jean Bart, în timp ce-şi aprindea zgomotos pipa, fumînd indiferent la măreţia acestor locuri.

La 15 mai 1687, oglinzile „asistă“ la un spectacol extraordinar: însoţit de patru senatori, dogele Genovei prezintă Regelui Soare umilele scuze ale republicii care, cu un an în urmă, îndrăznise să vîndă arme corsarilor algerieni și să construiască galere pentru regele Spaniei, în acel moment duşman al Franţei. Abraham Duquesne bombardase atunci oraşul Genova, timp de cinci zile, între 10 şi 15 mai 1686, şi-l distrusese în parte; în acelaşi timp, Ludovic al XIV-lea pretinsese dogelui să se prezinte la Versailles, exact în ziua în care urma să se împlinească un an de la distrugerea capitalei sale. După ce traversează apartamentele mari şi Salonul războiului, dogele –seniorul Lascaro – ajunge la uşa Galeriei. Departe, la celălalt capăt al Galeriei oglinzilor, îl vede pe rege, înconjurat de prinţii de sînge, stînd pe tronul său de argint, drept în faţa intrării în Salonul păcii. Nenorocitul doge îşi scoate pălăria de catifea roşie şi, făcînd adînci plecăciuni, înaintează spre rege... care se afla cam la 73 metri mai departe, îi vorbeşte acestuia despre „durerea republicii de-a fi displăcut Maiestăţii Sale într-un fel sau într-altul“ şi, de fiecare dată în timpul discursului său, cînd pronunţă numele regelui, dogele îşi scoate pălăria... iar Ludovic îl imită. În anul următor, cînd ambasadorii Siamului (Thailandei) vin să se închine în faţa regelui şi să-i aducă daruri din partea marelui lor vizir, mobilierul din argint mai este încă în Galeria oglinzilor. La sfîrşitul discursurilor, traduse de către doi misionari iezuiţi, ambasadorii şi suita lor se retrag în Salonul războiului, de-andărătelea, ca nu cumva să întoarcă spatele celui mai mare din regii pămîntului.

Cu cîteva luni înainte de moarte, la 19 februarie 1715, Regele Soare, acoperit literalmente din cap pînă în picioare cu diamante şi cu perle – în valoare de peste o sută de milioane de franci în monedă actuală –, avînd alături pe urmaşul său, un copil de cinci ani, viitorul Ludovic al XV-lea, îl primeşte, tot în Galeria oglinzilor, pe Mehmet Roza Beg, ambasadorul Persiei, care-i aduce cadouri din partea şahului.

Mansart nu se lasã impresionat (l)

De fiecare dată, Regele Soare este prezent în Galeria oglinzilor în toată splendoarea sa. Dar dacă măreţia monarhului ne impresionează, omul nu ne emoţionează şi nu ne mişcă deloc. Statuie de marmură, împodobită cu purpură şi aur, omul nu trezeşte în noi nici un sentiment. Egoismul său monstruos, un egoism ce poate merge pînă la cruzime, orgoliul său fără măsură sau, mai degrabă, egocentrismul său ne îngheaţă. Nimbul gloriei imortalizate de Le Brun pe tavanul marii Galerii aureolează un om dur, rece, inaccesibil, insensibil, care nu se destăinuie niciodată nimănui şi care „se fereşte şi de dragoste şi de ură“. Stilul său de a domni, de a fi „regele“ chiar şi în cele mai neînsemnate momente ale existenţei, îi umple de admiraţie pe trimişii monarhilor europeni. (va urma)

ANNDRÉ CASTELOT (în româneşte de Mihaela MINOIU)

Sala oglinzilor

Lucrurile încep să devină interesante

(urmare din pag. 1)

Cînd citești așa ceva, rămîi fără reacție cîteva secunde bune. În primul rînd, fiindcă informația este neașteptată; în al doilea, fiindcă îți zdruncină din temelii toate informațiile primite în ultimele luni despre cumințenia și puritatea luptătorilor în galben-albastru. Asta dacă ai înghițit pe negîndite tot ceea ce ți-a livrat propaganda de război. Dacă, însă, ai citit Revista „România Mare” și ai accesat surse de informație independente de „mainstream”, lipsa de reacție e cauzată de tupeul și măiestria de care dau dovadă în astfel de treburi Serviciile Secrete americane. Să afirmi așa ceva după ce Symon Hersh a demonstrat clar cine a avut interesul și mai ales logistica să o facă și să consideri populația globului una care să creadă asta înseamnă că ori ne crezi extrem de ignoranți, ori să îți dorești să mai adaugi o victorie contra rușilor la palmaresul Armatei ucrainene pentru a putea susține că aceasta a cîștigat războiul și să justifici astfel contribuabililor banii cheltuiți – chiar dacă Crimeea și regiunile anexate la Rusia în toamna trecută vor rămîne pe loc, iar granița se va trage pe Nipru.

Să citim, totuși, ce scriu jurnaliștii americani, preluați de cei britanici și de cei germani: „Oficialii americani au spus că nu au nici o dovadă că președintele Volodymyr Zelensky al Ucrainei sau locotenenții săi de top au fost implicați în operațiune sau că autorii au acționat la îndrumarea oricăror oficial al guvernului ucrainean. Atacul neclar asupra conductelor de gaze naturale, care leagă Rusia de Europa de Vest, a alimentat speculațiile publice cu privire la cine era de vină, de la Moscova la Kiev și de la Londra la Washington, și a rămas unul dintre cele mai importante mistere nerezolvate ale Rusiei la un an de război. Ucraina și aliații săi au fost văzuți de unii oficiali ca avînd cel mai logic motiv potențial de a ataca conductele. Ei s-au opus proiectului de ani de zile, numindu-l o amenințare pentru securitatea națională, deoarece ar permite Rusiei să vîndă mai ușor gaze către Europa.

Oficialii guvernului ucrainean și ai serviciilor de informații militare spun că nu au avut nici un rol în atac și nu știu cine l-a comis. După publicarea acestui articol, Mykhailo Podolyak, un consilier principal al lui Zelensky, a scris pe Twitter că Ucraina «nu are nimic de-a face cu accidentul de la Marea Baltică». El a adăugat că nu are informații despre «grupurile de sabotaj» pro-ucrainene”.

Așadar, după ce lansează acuzațiile contra ucrainenilor, oficialitățile americane încep să încurce lucrurile folosind expresii ca cele pe care le veți găsi subliniate, în cele ce urmează:

„Oficialii americani au refuzat să dezvăluie natura informațiilor, modul în care au fost obținute sau orice detalii despre puterea dovezilor pe care le conține. Ei au spus că nu există concluzii ferme în acest sens, lăsînd deschisă posibilitatea ca operațiunea să fi fost efectuată în afara registrelor de către o forță de proxy cu legături cu guvernul ucrainean sau cu serviciile sale de securitate. Oficialii care au analizat informațiile au spus că sabotorii sînt cel mai probabil cetățeni ucraineni sau ruși, sau o combinație a celor două. Oficialii americani au declarat că nu au fost implicați cetățeni americani sau britanici. Explozivii au fost cel mai probabil plantați cu ajutorul unor scafandri experimentați, care nu păreau să lucreze pentru serviciile militare sau de informații, au declarat oficialii americani care au analizat noile informații. Dar este posibil ca făptuitorii să fi primit în trecut o pregătire guvernamentală specializată. Oficialii au spus că există încă lacune enorme în ceea ce știau agențiile de spionaj americane și partenerii lor europeni despre ceea ce s-a întîmplat. Oficialii americani au spus că noile rapoarte de informații le-au sporit optimismul că agențiile americane de spionaj și partenerii lor din Europa pot găsi mai multe informații, care le-ar putea permite să ajungă la o concluzie fermă cu privire la autori. Nu este clar cît timp va dura acest proces”.

E de rîsul curcilor ceea ce spun oficialii americani. Este imposibil, pentru niște forțe independente, să ducă la bun sfîrșit o asemenea operațiune complexă; dacă chiar așa stau lucrurile, atunci înseamnă că apărarea NATO nu face doi bani și că Serviciile Secrete americane sînt formate din ageamii care nu sînt în stare să prindă niște teroriști, după ce nu au fost în stare să păzească un obiectiv aparținînd unei țări membre NATO. În cazul ăsta încep să-mi pun probleme cu privire la capacitatea NATO de a apăra România. La final, americanii își declină orice control asupra ucrainenilor considerîndu-i singuri răspunzători pentru acțiuni împotriva Rusiei și lepădîndu-se de ei ca Sf. Petru de Isus, înainte de a cînta cocoșul de trei ori. Iată ce scrie NYT, citînd aceleași autorități americane: „În ciuda dependenței profunde a Ucrainei de Statele Unite pentru sprijin militar, de informații și diplomatic, oficialii ucraineni nu sînt întotdeauna transparenți cu omologii lor americani cu privire la operațiunile lor militare, în special cele împotriva țintelor rusești din spatele liniilor inamice. Acele operațiuni i-au frustrat pe oficialii americani, care cred că acestea nu au îmbunătățit în mod măsurabil poziția Ucrainei pe cîmpul de luptă, ci au riscat să-și înstrăineze aliații europeni și să extindă războiul. Operațiunile care au deranjat Statele Unite au inclus o lovitură la începutul lunii august asupra bazei aeriene ruse Saki de pe coasta de vest a Crimeei, un atac cu un camion cu bombă în octombrie, care a distrus o parte a podului din strîmtoarea Kerci, care leagă Rusia de Crimeea, și lovituri cu drone care au vizat bazele militare rusești din Ryazan și Engels, la aproximativ 300 de mile de granița cu Ucraina. De asemenea, au existat și alte acte de sabotaj și violență de proveniență mai ambiguă pe care agențiile de informații americane le-au atribuit mai greu serviciilor de securitate ucrainene. Unul dintre acestea a fost plasarea unei mașini-bombă lîngă Moscova, în august, care a ucis-o pe Daria Dughina. Kievul a negat orice implicare, dar agențiile de informații americane au ajuns în cele din urmă să creadă că uciderea a fost autorizată de ceea ce oficialii au numit «elementele» guvernului ucrainean. Ca răspuns, administrația Biden i-a mustrat în mod privat pe ucraineni și i-a avertizat să nu mai întreprindă acțiuni similare. Exploziile care au afectat conductele Nord Stream au avut loc la cinci săptămîni după uciderea doamnei Dughina. După operațiunea Nord Stream, au existat speculații tăcute – și îngrijorarea – la Washington că părți ale guvernului ucrainean ar fi putut fi implicate și în acea operațiune”.

Cu alte cuvinte, americanii aruncă pisica în curtea ucrainenilor, pe care-i mai acuză și de alte fapte reprobabile. Parcă văd că mîine-poimîine o să aflăm și alte știri surprinzătoare, care vor arăta cu degetul spre ucraineni, pînă ce, puțin cîte puțin, americanii se vor delimita de ei complet. Cum spuneam și în titlu, lucrurile încep să devină interesante și asta mă face să cred că se pregătește încheierea războiului.

„Aceste ființe ale societății“

Așa sună definiția femeii după unul dintre secretarii de stat liberali care a ținut să fie și el curtenitor cu femeile, ajunse în sfîrșit ființe ale societății. Din prinosul lui de imaginație, din respectul lui nesfîrșit și, mai ales, din cultura lui înaltă, a ales o formulare care nu e doar ridicolă, ci e și jignitoare. Căci, inspirat de o muză numai de el cunoscută, consideră că e un moment bun, de 8 Martie, să începem să respectăm femeile ca să ajungem astfel la o lume mai bună. Trebuie să începem, ceea ce înseamnă că nu am început. (…) Am în continuare convingerea fermă că unul din criteriile care trag cel mai mult în jos democrația românească este reprezentarea celor două sexe în viața politică. De altfel, acest lucru este dovedit statistic.

Forumul Economic Mondial publică anual un Global Gender Gap Report, care măsoară inegalitățile dintre bărbați și femei în lume. Măsurarea se face după 4 mari criterii (și 14 subcriterii): participarea și oportunitatea economică; accesul la educație; sănătate și speranța de viață; prezența politică.

Am făcut o comparație între rapoartele pe 2017 și 2022 în privința României. În 2022, dezastrul se produce la reprezentarea politică, unde România ajunge pînă pe locul… 122 din 146 de țări. 44 de locuri pierdute în 5 ani! Deasupra noastră, în clasamentul pe 2022, se află Cambogia, Guatemala, Myanmar sau Gambia, iar sub noi, Congo, Benin, Sierra Leone. Sub noi nu se mai află absolut nici o țară europeană. Sîntem mult mai aproape în clasament de Arabia Saudită, Algeria sau Azerbaidjan decît de țările europene, cu excepția tristă a Ungariei. De Iran ne despart 20 de locuri în jos, iar de Moldova în sus… 93 de locuri, care se află pe locul 29 mondial. Ce înseamnă asta? Înseamnă că la o prezență relativ constantă și de bună calitate a femeilor românce în economie și la o pregătire școlară și profesională tot mai bună, rolul lor în viața politică practic a dispărut (cu un punctaj de 0,102 din 1 concurăm doar cu teocrațiile islamiste).

Cum se poate explica așa ceva? Ei bine, eu cred că politica e locul în care se dezvăluie cele mai profunde prejudecăți ale noastre. Nici măcar la școală sau la firmă nu îndrăznim să dăm pe față tot ce gîndim despre femei. Putem face asta abia ajunși în politică, pentru că în politică intervine relația de putere. Acea relație de putere care îl face pe ministrul Budăi, beat fiind, să se creadă atît de seducător încît colega lui va sări din pat, de lîngă soțul ei, și se va arunca în brațele fermecătorului șef.

În politică pot să zburde liber toate fobiile și „ismele” românilor: rasismul, xenofobia, homofobia, antisemitismul, islamofobia, șovinismul și, nu în ultimul rînd, sexismul. În Parlament, am putut auzi cîteva din cele mai abjecte propuneri făcute fără perdea de niște grohăitori unor colege, pentru că în Parlament aceste specimene care chiar nu au devenit „ființe în societate” au putut să-și etaleze vulgaritatea și dominația iluzorie pe care o au asupra femeilor.

Dar tot în spațiul politic am auzit și cele mai fanteziste argumente împotriva parității, nu doar din partea unor bărbați tradiționaliști sau conservatori, ci chiar din partea unora care se pretind liberali sau deschiși la minte. De fiecare dată cînd e adusă paritatea în discuție, se ridică numaidecît împotriva ei scutul de netrecut al meritocrației. Pentru că, nu-i așa, nu putem promova femei decît pe merit, altfel ar fi un abuz, o nedreptate, iar bieții bărbați s-ar simți brusc discriminați. Și nici nu putem promova femei dacă nu „merită”, pentru că asupra lor ar plana brusc suspiciunea de… știți dvs. ce.

S-o spunem foarte simplu: în societatea românească, femeia muncește cot la cot cu bărbatul, este la fel de pricepută în sănătate, în administrație, este la fel de educată, dar, ce să vezi, brusc nu mai apare în viața politică. Există prin urmare un filtru brutal, o piedică majoră care face ca România să se compare mai degrabă cu Iranul decît cu țările europene în materie de reprezentare paritară. Iar acest filtru brutal nu vine doar din prejudecățile noastre istorice (țara condusă de bărbați neînfricați cu pieptul oțelit și femei care îi așteaptă acasă avînd grijă de copii), ci și din organizarea specifică a activităților politice astfel încît femeile sînt sistematic descurajate să intre în politică.

De la discursurile vulgare și comportamentele huliganice ale bărbaților politici, pînă la promovarea unora dintre femei după cu totul alte criterii decît cele ale competenței, trecînd prin felul în care sînt organizate reuniunile politice, agendele de lucru, toate exclud femeile din viața politică. Și mai este ceva: convingerea noastră foarte intimă că paritatea este o nedreptate. Că oamenii politici trebuie aleși după merit (se subînțelege că meritul este în primul rînd al bărbaților), iar orice intervenție artificială în ierarhia meritelor ar fi un abuz.

Un ultim gînd: cîtă vreme nu vom scăpa de această atitudine paternalistă asupra femeilor („să le protejăm”, „să le respectăm” etc.) nu vom scăpa nici de sexism și de discriminare. Reprezentarea politică poate fi înțeleasă ca o oglindă a societății – da, acestea sînt mentalitățile noastre în anul 2023, mai apropiate de un stat fundamentalist decît de unul european. Sau poate fi înțeleasă ca o aspirație: cum ne dorim să fie România de mîine? La fel ca acum? Cu pesediști și liberali care își hărțuiesc colegele în tăcerea generală a colegilor, cu amante, fiice și cunoștințe promovate după zero criterii în posturi bine plătite? Sau să fie o societate în care jumătate din populația României să aibă jumătate din vocea pe care se spun grijile, suferințele și aspirațiile oamenilor?

Ce ne așteptăm noi de la politică: să ne gîdile în continuare prejudecățile, să ne facă să ne simțim bine în mlaștina lor? Sau să ne tragă din această mlaștină și să ne ducă totuși spre o lume în care femeile și bărbații au o voce egală în privința viitorului lor comun?

CIPrIAn mIHALI (Presshub.ro)

Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe

● Pîine, mezeluri și gemuri, acestea sînt doar cîteva dintre alimentele care ar putea intra sub noua etichetă alimentară pe care Comisia Europeană tocmai și-a propus să o introducă pentru a reduce drastic risipa în sectorul alimentar. Denumirea propusă de Bruxelles este „Bun de consumat și după”, pentru a indica faptul că și după data indicată pe etichetă, aceste produse, dacă sînt depozitate în mod corect, sînt comestibile și nu este necesar să fie aruncate, potrivit Agrifood. Numai alimentele ambalate și nu alimentele proaspete trebuie să poarte această etichetă. Există mai multe alimente care pot fi consumate peste o lună dincolo de TMC. Acestea sînt produse din carne ambalate, mezeluri și produse delicate crude, gătite și condimentate. Durata se extinde pe una sau două luni dincolo de TMC pentru: dulciuri ambalate, dulcețuri și conserve, făină și cereale, paste uscate, orez, cuscus. Puteți mînca și la 6 luni după TMC: lapte Uht, condimente și ierburi aromatice, sosuri precum maioneza, ketchup, muștar, sucuri de fructe. ● Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului Băncii Naționale a României, a vorbit despre perspectivele României de adoptare a monedei euro. „România a avut inspirația să renunțe la o cursă în care anunța că vom trece la euro în 2012. Pe urmă am zis de 2015, iar apoi 2019, după care s-a renunțat la această cursă cu dată. Ne-am aliniat Flancului Estic, lîngă Cehia, Ungaria, Polonia și Bulgaria. Nu mai avem o dată precisă. Bulgarii s-au grăbit și acum stau să mai reflecteze. Cînd batem la ușa zonei euro trebuie să avem îndeplinite niște criterii nominale: nu avem deficit bugetar (acum avem), avem o dobîndă pe 10 ani destul de bună (acum e cam mare), avem un curs de schimb stabil și avem o datorie publică de sub 60%”. ● Cantităţile de plastic care ajung în oceanele de pe Terra ar putea să ajungă la un nivel „fără precedent” în raport cu anul 2005 şi s-ar putea tripla pînă în 2040 dacă nu sînt adoptate măsuri suplimentare, potrivit unui studiu publicat miercuri, informează Reuters. Studiul a examinat datele privind poluarea cu plastic la suprafaţa apelor oceanice furnizate de 11.777 de staţii de monitorizare amplasate în şase regiuni marine majore în perioada 1979-2019. „Am descoperit tendinţa alarmantă de creştere exponenţială a microplasticelor în oceanul global de la începutul acestui mileniu”, a declarat Marcus Eriksen, cofondator al 5 Gyres Group „Avem nevoie de un tratat global ONU puternic din punct de vedere legal despre poluarea cu plastic, care să oprească problema la sursă”, a adăugat el. Microplasticele sînt deosebit de periculoase pentru oceane, contaminînd nu doar apa, ci afectînd şi organele interne ale vieţuitoarelor marine, care confundă particulele de plastic cu surse de hrană. ● Papa Francisc spune că este dispus să călătorească în Ucraina, care este atacată de Rusia, dar numai cu condiţia să poată călători şi la Moscova, relatează DPA. „Voi merge în ambele locuri sau în nici unul. Războiul din Ucraina nu poate fi încheiat decît prin dialog şi iniţiative concrete de pace”, a declarat şeful Bisericii Catolice într-un interviu publicat în ediţia de sîmbătă a ziarului argentinian La Nacion Vaticanul a încercat de mult timp să joace un rol de mediator în conflict. În acest context, el a vorbit pentru publicația amintită despre „dorinţa de a servi pacea”. În interviu, Papa Francisc a relatat cum, în a doua zi după lansarea invaziei ruse la scară largă în Ucraina, i-a întrebat pe liderii ruşi dacă ar putea călători la Moscova. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a spus el, a refuzat cu mulţumiri la momentul respectiv. Suveranul pontif şi-a reiterat consternarea faţă de război: „Războiul mă doare,

scurt • Actualitatea pe scurt

asta vreau să spun. Războiul mă doare”. ● Un tribunal japonez a ordonat luni rejudecarea procesului unui bărbat de 87 de ani considerat cel mai vechi condamnat la moarte din lume, la aproape 60 de ani după condamnarea sa pentru crimă, relatează AFP Japonezul a petrecut peste patru decenii pe culoarul morţii după condamnarea sa în 1968 la pedeapsa capitală pentru asasinarea şefului său şi a trei membri ai familiei acestuia. Iwao Hakamada a mărturisit crimele după mai multe săptămîni de interogatorii în detenţie, dar apoi a retractat. De atunci el şi-a susţinut nevinovăţia, însă pedeapsa a fost confirmată în 1980. Fostul boxer a fost eliberat în 2014, un tribunal recunoscîndu-şi îndoielile privind vinovăţia sa plecînd de la testele ADN efectuate pe hainele însîngerate, piesa de rezistenţă a acuzării, şi luînd decizia de a-i oferi un nou proces. Însă în 2018, nouă lovitură de teatru; la apelul parchetului, Înalta Curte din Tokyo a pus la îndoială fiabilitatea testelor ADN şi a anulat decizia din 2014. Curtea supremă japoneză a anulat însă la sfîrşitul lui 2020 decizia care îl împiedica pe Hakamada să fie judecat din nou în încercarea de a-şi obţine achitarea, o veste pe care sora sa Hideko a primit-o ca pe un „cadou de Crăciun”. Apropiaţii săi acuză sechelele psihologice cu care Hakamada a rămas în peste patru decenii de detenţie pe culoarul morţii, temîndu-se în fiecare zi că ar putea avea loc execuţia sa prin spînzurare. ● Covid-19 nu a fost principala cauză a mortalității pentru anul 2020. În 2020, în ciuda pandemiei, bolile sistemului circulator au fost principala cauză de deces în toate țările UE, cu excepția Danemarcei, Irlandei, Franței și Țărilor de Jos, unde cancerul a fost cauza principală. Aceste două grupe de boli au rămas principalele cauze de deces și, în total, 1,7 milioane de oameni au murit din cauza bolilor circulatorii și aproape 1,2 milioane au murit din cauza cancerului. Potrivit Eurostat, dintre țările membre UE, cea mai mare pondere a deceselor din cauza bolilor sistemului circulator a fost observată în Bulgaria (61%) și cea mai scăzută în Franța (20%), în timp ce cea mai mare pondere a deceselor cauzate de cancer a fost observată în Irlanda (29%) și cea mai mică pondere în Bulgaria (15%). Bolile sistemului circulator și cancerul au reprezentat împreună 55% din cauzele de deces în UE, variind de la 42% în Belgia și 76% în Bulgaria. ● Importurile de armament în Europa aproape s-au dublat în 2022, datorită livrărilor masive către Ucraina care a devenit a treia destinaţie mondială, potrivit unui raport al Institutului Institutului Internaţional de Cercetare pentru Pace (SIPRI) din Stockholm, publicat luni, notează AFP. Cu un salt de 93% într-un an, importurile au crescut şi din cauza majorării cheltuielilor militare ale mai multor state europene precum Polonia şi Norvegia, care ar urma să accelereze în continuare, potrivit acestui studiu. „Invazia a provocat într-adevăr o creştere semnificativă a cererii de arme în Europa, care nu şi-a demonstrat încă puterea deplină şi va conduce, după toate probabilităţile, la noi majorări ale importurilor”, a declarat pentru AFP Pieter Wezeman, coautor al raportului anual de peste trei decenii. În afara Ucrainei, creşterea importurilor europene a atins, totuşi, 35% în 2022, potrivit datelor SIPRI. Ucraina, pînă acum un importator neglijabil de arme, a devenit brusc anul trecut a treia destinaţie pentru armament din lume, după Qatar şi India, ca rezultat direct al ajutorului occidental pentru a respinge invazia rusă. Această ţară a concentrat 31% din importurile de armament în Europa şi 8% din comerţul mondial, potrivit datelor transmise AFP de SIPRI în cadrul raportului său anual. ● Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, pregătește o vizită în Ucraina. Putin va vizita Crimeea ocupată pentru a marca aniversarea reunificării

cu Federația Rusă, transmite presa rusă. Vizita va fi efectuată pe 18 martie, potrivit agenției United24Media, care a postat informațiile pe canalul său de Telegram. ● Preşedintele Chinei, Xi Jinping, intenţionează să meargă în Rusia pentru a se întîlni cu omologul său rus, Vladimir Putin, probabil chiar de săptămîna viitoare, potrivit unor persoane apropiate acestei chestiuni – ceea ce ar fi mai curînd decît se anticipase, potrivit Reuters. Planurile privind o vizită a lui Xi în Rusia au apărut după ce China s-a oferit să medieze un acord de pace în Ucraina – un efort întîmpinat cu scepticism de Occident, avînd în vedere sprijinul diplomatic al Chinei faţă de Rusia. Ministerul de Externe al Chinei nu a răspuns, deocamdată, solicitării de a comenta cu privire la posibilitatea ca Xi să meargă la Moscova în curînd, iar Kremlinul a refuzat să comenteze. Sursele care au oferit informaţii în această privinţă au dorit să rămînă anonime, din cauza caracterului sensibil al acestei chestiuni. ● În timp ce creșterea vîrstei de pensionare la 64 de ani provoacă lupte de stradă în Franța, angajații din România vor fi încurajați să lucreze pînă la 70 de ani. Aceasta este doar una dintre prevederile noii legi a pensiilor, impusă de Bruxelles pentru accesarea miliardelor europene din PNRR. Țara noastră s-a angajat ca în România să existe „o vîrstă facultativă de pensionare, iar aceasta să fie vîrsta de 70 de ani”. Practic, statul ar trebui să vină cu o lege prin care românii să fie încurajați să iasă la pensie la 70 de ani. O altă prevedere este creșterea vîrstei de pensionare pentru femei. Aceasta ar urma să ajungă la 63 de ani pînă în 2030, iar acest lucru înseamnă o creștere a vîrstei de pensionare pentru femei cu un an și jumătate. Sînt, de asemenea, reglementări care spun că țara noastră ar trebui să reducă facilitățile privind pensionarea anticipată. Asta înseamnă că, deși vor fi păstrate acele facilități care spun că dacă ai un stagiu de cotizare de 35 de ani și lucrezi opt ani peste acest stadiu ai putea să ieși la pensie anticipat. Țara noastră trebuie să adopte toate aceste modificări și nu numai, pînă la finalul trimestrului unu al acestui an. În caz contrar, România riscă să piardă bani din PNRR. ● Un vicecampion național este nemulțumit că Federația Română de Scrimă l-a premiat cu produse de igienă. Sportivul Daniel Popa a ironizat pe o rețea de socializare premiul de la finalul Campionatului Național U23, care a constat, pe lîngă diploma și medaliile obținute, o loţiune de corp și gel de duș. Tînărul s-a clasat pe locul al doilea, iar drept premiu, acesta a primit produse de igienă personală. În replică, Federația Română de Scrimă spune că aceste premii au fost oferite ca simbol de către partenerii oficiali ai federației și că de premiere a sportivilor trebuie să se ocupe cluburile sportive la care sînt legitimați acești campioni. Mai mult decît atît, Federația spune că obligația ei este de a asigura diplomele și medaliile pe care le primesc sportivii. De altfel, la începutul acestui an, reprezentanții Federației Române de Scrimă atrăgeau atenția asupra faptului că bugetul alocat acestui forum este unul destul de scăzut și că va ajunge doar pînă la finalul lunii iulie, atunci cînd se desfășoară Campionatul Mondial de Seniori.● În timp ce majoritatea românilor abia își duc traiul de pe o zi pe alta, sînt și oameni care trăiesc regește în țara noastră. România are peste 90 de mii de milionari în dolari. Atenție, peste 1.800 dintre aceștia au averi de peste 30 de milioane de dolari. Comparativ cu țările vecine, România are cei mai bogați oameni din regiune, chiar și peste Polonia, țară cu populație dublă. Asta indică un studiu de specialitate, care arată că în următorii cinci ani numărul super bogaților din țară se va dubla. r.m.

13 ani la conducerea

SUA.

Cum a salvat Roosevelt America de sărăcie și a condus-o spre victorie în război (II)

Un tînăr politician care promite (2)

Datorită rezolvării cu pricepere a conflictelor de muncă, tînărul politician a cîștigat un mare prestigiu în mișcarea sindicală din SUA.

La începutul Primului Război Mondial, în 1914, Roosevelt s-a remarcat ca un susținător al intrării treptate a Statelor Unite în conflictul militar de partea Antantei, susținînd poziția președintelui Wilson. Ministerul Naval a început să se pregătească pentru ostilități: flota a fost extinsă, a fost pregătită o rezervă pentru aceasta. Roosevelt a participat la lucrările Consiliului Național de Apărare, care a fost angajat în pregătirea statului pentru participarea la război. Cînd Statele Unite au declarat război Germaniei în 1917, Roosevelt a vrut să participe personal la lupte ca ofițer de marină, dar la cererea personală a președintelui, a rămas în postul de viceministru.

În 1920, Roosevelt a demisionat și a intrat pentru prima dată în cursa prezidențială în postura de candidat la vicepreședinție. S-a poziționat ca un succesor al cauzei lui Wilson și un membru activ al administrației sale. În timpul campaniei electorale, el și soția sa Eleanor au călătorit aproape toată țara. Acest lucru nu a fost de ajutor: republicanii au cîștigat alegerile din 1920 cu un scor zdrobitor. Roosevelt a primit înfrîngerea cu calm. Ulterior, a recunoscut că a apreciat foarte mult experiența acelei campanii, deoarece i-a adus faimă națională și i-a permis să înceapă să-și formeze propria echipă.

După campania prezidențială nereușită din 1920, Roosevelt a decis să dedice ceva timp familiei sale și practicii dreptului. În 1922 urmau să aibă loc alegeri pentru Senat, iar cu această ocazie plănuia să se întoarcă la viața politică, dar nu înainte de a se odihni. Din păcate, aceste planuri au fost zădărnicite de un accident care a schimbat pentru totdeauna viața tînărului politician.

O nouă înțelegere

În august 1921, Franklin a mers să-și viziteze familia în Campobello, o insulă de lîngă coasta Maine. În timp ce traversa Golful Fundy, a căzut în apa rece, iar a doua zi a simțit frisoane severe și dureri de spate. Doctorul l-a examinat și l-a diagnosticat cu răceală, dar a doua zi, picioarele lui Roosevelt erau paralizate, iar orice atingere asupra lor îi provoca dureri insuportabile. Zece zile mai tîrziu, medicii au pus diagnosticul corect – poliomielită.

Roosevelt a rămas paralizat de la brîu în jos, astfel că a trebuit să uite de participarea la alegerile din 1922: de cele mai multe ori politicianul a fost implicat în tentative de reabilitare – din păcate, fără succes. Dînduși seama că va rămîne paralizat pe viață, a acceptat-o cu demnitate și a decis să ajute oamenii care suferă de aceeași boală. El a atras atenția publicului asupra luptei împotriva poliomielitei, a investit bani personali în construirea unui centru de reabilitare și a susținut un fond care dezvolta un vaccin.

În același timp, Roosevelt, dimpotrivă, și-a ascuns problemele de sănătate de publicul larg: deși dizabilitatea i-a zădărnicit planurile politice, nu l-a determinat să le abandoneze. Toate discursurile sale au fost puse în scenă cu atenție, astfel încît publicul (și cu atît mai mult presa) să nu-l vadă pe Roosevelt într-un scaun cu rotile. De obicei stătea în public, folosind sisteme speciale de susținere pentru picioare, în timp ce era sprijinit de un asistent sau de unul dintre fiii săi. În momentul rostirii discursurilor, politicianul se sprijinea de amvon, care era montat special pentru el în fiecare sală în care trebuia să vorbească publicului. Jurnalistul american John Gunther a spus că în anii 1930, mulți dintre liderii europeni nici măcar nu știau că Roosevelt era paralizat de la brîu în jos. Boala nu i-a permis să participe la alegeri, dar a menținut contacte cu conducerea Partidului Democrat și a încercat să se mențină implicat în lucrările partidului. Curînd, s-a ivit o nouă șansă. În 1928, au avut loc următoarele alegeri pentru desemnarea noului guvernator al New York. Partidul Democrat a plănuit să-l desemneze pe Edwin Kornig, care a condus democrații locali. Cu toate acestea, cu puțin timp înainte de alegeri, sănătatea sa s-a deteriorat brusc și a ieșit din politică. Ca urmare, cu o lună înainte de ziua votării, partidul nu avea un candidat. Conducerea și-a amintit de Roosevelt. El provenea dintr-o familie influentă din New York, s-a descurcat remarcabil ca senator din acest stat, iar susținătorii democrați obișnuiți l-au respectat pentru că lupta împotriva corupției în rîndul elitei de partid.

Roosevelt a refuzat initial propunerea pe motiv că încă nu se simțea pregătit să revină în politică și plănuia să continue tratamentul. A fost convins să participe la alegeri de prietenul și consilierul său, Louis Howe. A mizat pe ambiția politicianului, convingîndu-l că postul de guvernator al New York-ului îl va ajuta să deschidă calea către elita de partid. Drept urmare, democrații au cîștigat alegerile de la New York cu o marjă minimă de 25.000 de voturi – adică doar 0,5 la sută (din această cauză, Roosevelt s-a autodenumit în glumă „guvernator pe jumătate”). Factorul cheie a fost carisma lui Roosevelt, care a călătorit prin tot statul rostind discursuri fulminante. A fost victoria lui personală, nu a partidului.

Roosevelt nu avea un plan clar de reformă pentru mandatul său de guvernator. A început prin a lupta împotriva corupției atît în administrația de stat, cît și în rîndurile partidului. Dar în octombrie 1929 a avut loc prăbușirea bursei în Statele Unite, care a dus la Marea Depresiune. Economiile multor oameni s-au depreciat, un val de falimente și sinucideri a măturat țara. Una după alta, întreprinderile industriale s-au închis, șomajul a crescut, americanii au devenit rapid mai săraci. Guvernul SUA credea că economia va depăși criza, trebuia doar să i se permită să se „curețe” de afacerile și industriile ineficiente.

Roosevelt a avut o viziune diferită. El nu numai că a cerut guvernului să întreprindă o reformă, dar a lansat și o luptă activă împotriva consecințelor crizei de la New York. De exemplu, a lansat un sistem de asistență pentru șomeri, care a constat nu numai în plata prestațiilor, ci și în crearea de noi locuri de muncă pentru populație și în stimularea cererii în economie. El a vorbit despre măsurile luate de administrația sa în seria de emisiuni radio „Convorbiri lîngă foc”, discursuri care i-au permis lui Roosevelt nu numai să explice politicile sale cetățenilor, ci și să facă presiuni asupra legislatorilor din New York, care nu au fost întotdeauna dornici să-i susțină planurile. În anii 1920, majoritatea politicienilor americani au aderat la principiul intervenției non-statale în economie. Acest lucru a fost văzut nu numai ca o

garanție a funcționării cu succes a modelului american de capitalism, ci și ca o garanție a democrației. Întradevăr, pentru o politică economică mai activă, ar fi necesară extinderea puterilor guvernului, iar acesta a fost perceput ca primul pas către totalitarism. Roosevelt a trebuit să rupă această prejudecată. Privind rezultatele măsurilor pe care le-a luat în calitate de guvernator al New York-ului, a devenit convins că guvernul are nevoie de mai multă putere pentru a face față unei crize masive. Alegătorii au apreciat eforturile lui Roosevelt, iar în 1930 acesta a fost reales pentru al doilea mandat de guvernator, cu o marjă de 14%. De data aceasta a mers la vot cu un program clar: combaterea șomajului, ajutorarea fermierilor, crearea unui sistem de asigurări sociale și de pensii. În timpul celui de-al doilea mandat de guvernator, Roosevelt a organizat Administrația de Ajutor Provizoriu pentru a distribui fonduri celor aflați în nevoie. Programele pe care le-a inițiat au acoperit pînă la o treime din populația statului New York. Roosevelt nu a uitat de lupta împotriva corupției, ceea ce i-a permis să spargă în cele din urmă vechea elită de partid. Ca rezultat al lucrării unei comisii guvernamentale speciale, el a reușit să înlăture mulți oficiali corupți din funcții și a oprit practica de vînzare a posturilor publice, care exista în New York.

Pe măsură ce alegerile prezidențiale din 1932 se apropiau, Roosevelt a început să se gîndească din ce în ce mai mult la posibilitatea de a candida la președinție. Guvernul lui Edgar Hoover nu a reușit să facă față în mod eficient crizei economice, în timp ce Roosevelt avea un plan clar pentru a scoate economia din impas, deja testat la New York. În plus, avea faimă națională și o reputație de luptător împotriva corupției. Pur și simplu, nu avea rivali în cadrul Partidului Democrat. „În toată țara, bărbați și femei, uitați în retorica politică guvernamentală, caută noi îndrumări cu privire la ce ar trebui să facă și o distribuție mai echitabilă a bogăției națiunii. Promit poporului american un nou curs. Aceasta nu este doar o campanie politică. Acesta este un apel la arme”, spunea Roosevelt. Pentru campania prezidențială, acesta a format o întreagă echipă de consilieri politici și economici, formată în principal din profesori de la Harvard și Columbia, care au avut ca misiune extinderea rețetelor economice care funcționau deja în New York, în întreaga țară.

Victoria asupra lui Hoover s-a dovedit a fi una zdrobitoare: Roosevelt a cîștigat 57,4% din voturi și a cîștigat în 42 de state din 48. Americanii glumeau chiar că Hoover ar fi primit o scrisoare de la unul dintre susținătorii săi, în care i se spunea: „Votează măcar tu cu tine, pentru ca Roosevelt să nu fie ales în unanimitate”. (va urma) n.K.

Doza de sãnãtate

Viața noastră este manipulată de stres

Am intrat în cel de-al treilea an al unei crize mondiale fără precedent, o criză pe care nimeni nu o mai înțelege. Părinții noștri au trăit o viață mult mai liniștită și mai ordonată, copiii aveau libertatea de a se juca în voie, liberi, pînă cînd foamea, frigul sau ploaia îi determinau să intre în case. Astăzi, ei petrec uneori peste 8 ore pe zi la școală, iar cea mai mare parte a timpului liber stau cu ochii pe tabletă sau pe telefon. Mass-media ne „intoxică” permanent cu știri tot mai înfricoșătoare și imagini care ne prezintă o realitate sumbră. Omul merge seara, la culcare, cu problemele „lumi”. Trebuie să înțelegem că nu mass-media, colegii de muncă sau partenerul de viață sînt vinovați pentru starea noastră, ci felul în care reacționăm la toate aceste evenimente imposibil de ocolit.

Oboseala cronică, lipsa de vitalitate sînt semnale clare ale faptului că ne-am pierdut orientarea internă. În urmă cu un secol, doctorul german Carl Ludwig Schleich, inventatorul anesteziei locale, spunea că „cine își învinge oboseala cu nicotină, alcool și alte substanțe, se leagă singur la ochi”.

Medicina energo-informațională ne pune la dispoziție terapii moderne, care se focusează pe echilibrarea energetică, reglarea comunicării energetice între sistemul neuro-vegetativ și organism. Omul este un computer biologic, care trebuie mereu devirusat, deparazitat, pentru a putea elimina noxele

O istorie a farselor (293)

Răpiri de către ozeneuri (3)

Cartea lui a devenit best-seller nu doar datorită măiestriei narative (Strieber fiind un scriitor profesionist de – ia ghiciţi? – romane de groază), ci datorită ideilor lui privind „extratereștrii“ care i-au spus că această lume „este o şcoală“ şi că ei „reciclează suflete“. Dînd de înţeles că ei sînt fizic reali şi totodată sălăşluiesc, într-un fel, în subconştientul oamenilor, Strieber a ajuns la concluzia că extratereștrii pot intra în mintea umană, ne pot influenţa percepţia şi chiar extrage sufletul din trup. Probabil, medita el, ei caută să ne transforme; sau poate, prin intermediul lor, noi căutăm se ne transformăm pe noi înşine. Cît îl priveşte pe Whitley, a suferit un şoc cînd şi-a dat seama că astfel de evenimente i se întîmplau din copilărie şi că teama lui îi provocase starea de amnezie, evenimentele rămînînd ascunse în spatele unui „paravan de amintiri“ – pînă cînd hipnoza a provocat deblocarea.

A fost Strieber un şarlatan? Era oare toată vorbăria lui despre subconştient o mărturisire indirectă a faptului că, la un nivel sau altul, era stingherit ştiind că inventase totul? Sau se ascundeau cu adevărat extratereștri în subconştientul lui? Dacă el are dreptate şi noi sîntem extratereștri, păcălindu-ne singuri? O întrebare complicată. Oricum, pînă în anii ’90, mii de persoane au declarat că au fost subiectul unor astfel de întîlniri şi milioane de oameni i-au crezut necondiţionat. Totuşi, privind problema dintr-o perspectivă mai rezervată, scepticii consideră că majoritatea cazurilor relatate indică paranoia, invenţii exagerate şi fraude ţipătoare. Cît priveşte „confirmarea“ evenimentelor prin intermediul hipnozei, apar aceleaşi probleme ca în cazul folosirii acestei terapii pentru a verifica adevărul amintirilor din vieţi anterioare: la fel de des, „amintirile“ nu sînt nici pe departe amintiri. În plus, după cum avertiza Martin Orne (profesor de psihiatrie de la Universitatea din Pennsylvania), „dacă hipnotizatorul are anumite păreri despre ceea ce s-a întîmplat cu adevărat, devine extraordinar de dificil pentru el să evite să influenţeze, din neatenţie, amintirile pacientului“ – aceasta înseamnă că, în final, persoana hipnotizată „îşi aminteşte” orice hipnotizatorul, deliberat sau nu, îi sugerează.

În legătură cu tipul de personalitate caracteristic „răpiţilor“, studiile indică o tendinţă către inteligenţă

toxice din organism și a reface comunicarea energetică la nivel de celulă, organ, sistem. Noi, oamenii, transportăm în sistemul gastro-intestinal un întreg „autobuz” plin cu viruși, bacterii, metale grele, paraziți, micoze, care formează o simbioză necesară funcționării normale a organismului. Cînd acest sistem este în disbalanță încep să apară probleme de sănătate. În medicina energo-informațională importantă nu este cunoașterea factorului patogen, pornind de la principiul că fiecare bacterie sau virus emite informație. Tratamentele se focusează pe vibrațiile patogene emise, captate de aparatele care au la bază fizica cuantică.

Metabolismul intestinelor (al intestinului subțire, îndeosebi) hotărăște stabilitatea sistemului imunitar. A menține acest sistem în echilibru ar trebui să reprezinte o prioritate a fiecărui organism. Curele de slăbire repetate, abuzul de medicamente sau alcool, o alimentație manipulată și mediul înconjurător tot mai agasant reprezintă factori reali cu care omul modern se confruntă constant. Alimentația noastră conține peste 200 de molecule sintetice pe care organismul le depozitează în țesutul organelor. O microdetoxifiere repetată (de patru ori pe an) la nivel celular este recomandată fiecărei persoane. Iar în cazul celor care au făcut chimioterapie/ radioterapie sau care au diferite boli cronice pentru care

ridicată, imaginaţie bogată, respect scăzut de sine, imaturitate emoţională, confuzie privind identitatea sexuală, egocentrism şi paranoia. Trecînd în revistă întregul fenomen în cartea sa Alb închis (1994), autorul Jim Schnabel trage concluzia că experienţele ce implică răpirea sînt declanşate în diverse moduri – prin stres, prin dorinţa de fi în centrul atenţiei, prin medicamente halucinogene sau transă hipnotică. Evidenţiind modul în care oamenii pot produce informaţii pe care nu şi le amintesc să le fi primit, el aduce ca exemplificare cazul doctorilor terapeuţi de sex feminin care, tratînd veteranii de război din Vietnam, ajung ele însele să trăiască experienţa unor amintiri despre propriile lor „experienţe pe cîmpul de luptă”. El mai menţionează şi o teorie înaintată de doctorul Julian Jaynes de la Princeton care, în Originea conştiinţei din declinul minţii bicamerale (1976), afirma că, pînă de curînd, introspecţia, evaluarea şi luarea de decizii aveau loc la nivelul subconştientului de către emisfera dreaptă a creierului, care pe atunci dădea comenzi, sub forma unor voci sau viziuni –halucinaţii –, lobului stîng ascultător. Astfel de voci sau viziuni erau odinioară interpretate ca aparţinînd zeilor – prin urmare, (conform teoriei) „extratereștrii“ care „răpesc“ există, practic, în lobul drept al creierelor noastre. Ei fac parte din subconştientul nostru! O teorie simplă şi precisă, deşi nu a fost dovedită şi probabil nu va fi niciodată; dar cine ştie, poate Strieber are dreptate şi „răpiţii“ nu doar se păcălesc dar se şi răpesc singuri!

Un impostor la Curtea Angliei (1)

Regina Victoria nu a fost deloc amuzată cînd, în ianuarie 1895, a aflat că Don Jayme de Peraltay-Cordoba, baron de Arizonac şi Caballero de los Colorados, petrecuse şase ani într-o închisoare din Santa Fe pentru simple escrocherii. Trecuseră doar cîţiva ani de cînd ea – alături de Kaizerul Germaniei, regele Spaniei, Papa, ducele de Orleans şi alte personalităţi notabile ale Europei – îl primise la curtea sa pe ilustrul gentleman împreună cu frumoasa lui soţie, Carmelita. De fapt, după cum afla acum, „Don Jayme“ era în realitate James Addison Reavis, un escroc din sudul Americii, care avea doar două talente – era priceput să pretindă că este altcineva şi putea falsifica perfect scrisul de mînă al altor persoane.

(va urma)

STUART GORDON

își administrează medicamente de sinteză se recomandă o microdetoxifiere lunară.

Perioada pe care o traversează întreaga omenire ne-a pus în fața unei realități crude, din care sperăm ca fiecare dintre noi să învețe ce este mai bine pentru el și pentru mediul înconjurător. Nu trebuie să fii mare specialist în sănătate pentru a realiza că omenirea este profund chimizată, că abuzul de medicamente de sinteză este exagerat, și că antibioticele, în cele mai multe cazuri, nu mai ajută. Cheia spre o viață mai sănătoasă este reîntoarcerea la natură și apelarea la terapiile alternative, mai ales în afecțiunile cronice.

Medicina energo-informațională are la bază fizica cuantică, o ramură care se aplică în toate cercetările de neurobiologie din lume, care analizează procesele biochimice din organismul viu și care folosește informația energetică a corpului în scop terapeutic.

Sîntem obligați să acordăm corpul nostru material și energetic mai multă atenție și îngrijire de cea mai bună calitate. Să ascultăm semnalele corpului și să ne ghidăm după ele. Autoreglarea energetică a corpului și readucerea lui în balanță sînt primii pași pe care se focusează terapiile oferite de medicina energoinformațională. Viața este o luptă, dar trebuie să încercăm să păstrăm ce este mai bine pentru sănătatea noastră și să trăim într-un echilibru energetic cu noi înșine și cei din jur.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) În fel și chip (pl.);

2) Prinsă cu minciuna – Ostaș fruntaș!; 3) Lovit prin surprindere – Nivel (superior) de trai;

4) Prinse-n fugă! – Gîndac; 5) A reproduce cu fidelitate – A șterge cu buretele; 6) Blestemat de părinți; 7) Știe de frică (fem.); 8) O doză nelimitată! – Scriere! – Casa copilului; 9) Face mișcări forțate – Suită de cavaleri; 10) Soluție pentru bătături – Bine crescuți.

VERTICAL: 1) Activități de proporții; 2) Adus la același numitor; 3) Un român de la izvor – Cerb lopătar – Pană la pălărie!; 4) Țin hainele în cuier; 5) Lucrează la patron – Pirații aerului; 6) Ascuțit la vîrf! – Motor pentru bărci – Cont deschis! 7) Semna telegrafic; 8) Trimis în instanță; 9) Întreagă – Izvor de lumină; 10) Sînt de ispravă – Pricep greu.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,PISICI”

1) BAUDELAIRE; 2) ANA – BASTET; 3) LI – CABA – AA; 4) AMAN – E – ED; 5) NAGIT – CS – L; 6) ULE – OTOOLE; 7) T – RAMA – PEZ; 8) AGILA – M – GA; 9) AMI – MANET; 10) ALECSANDRI.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (II)

Urcară o vreme și apoi, la propunerea Iuliei, părăsiră traseul marcat hoinărind printre copaci, pe o direcție liniară ca să nu le fie greu să revină la poteca marcată cu o dungă roșie. Se uitau la copacii drepți ca niște lumînări gigantice, zvelți și atît de frumoși. Fermecată de cele din jurul ei, Iulia nu băgă de seamă că rămăsese singură, fiindcă Alexandra se îndepărtase de ea fotografiind.

A continuat să urce, ajungînd în scurt timp într-o poiană. A făcut cîțiva pași și atunci a văzut-o: în fața ei se afla o formă eliptică translucidă, care stătea suspendată în aer la aproximativ 30 cm de sol. Latura mare avea cam un metru și jumătate, iar lățimea cam 50 cm.

S-a mutat cîțiva pași spre dreapta și forma a dispărut. A revenit la loc și a văzut-o din nou. Pasămite dacă schimba unghiul din care privea, aceasta devenea invizibilă. Era așa de uimită încît nu se mai gîndea la nimic altceva decît la forma din fața ei, încercînd săși dea seama ce este. Nu-i venea nimic inteligent în minte, cu excepția imaginilor din filmele fantastice ce prezentau porți de trecere între lumi. Găuri de vierme, cum li se mai spunea. Dar nu, nu putea fi una ca asta. Era doar ceva imaginat într-un film și ea nu citise pînă atunci decît puține și neconcludente studii ale unor astfel de fenomene.

Tot gîndindu-se, începu să dea tîrcoale ciudatului obiect. A observat că era perfect transparent, în afară de fenomenul de unduire, de voalare a spațiului din spatele lui. Marginile erau foarte netede, ceea ce însemna că fenomenul de alterare optică se termina brusc. Fata s-a apropiat de elipsă și a întins degetul arătător să o atingă. A întîmpinat rezistența unui material elastic care, deși se întindea sub apăsarea degetului ei, nu se lăsa penetrat. Atunci, fata s-a gîndit că poate spre centrul ei va avea mai mult succes și, cu ajutorul unei crengi, l-a împuns ușor. A intrat și, cînd Iulia a retras-o, a constatat că bucata introdusă în adîncurile elipsei era intactă. Atunci s-a gîndit să o cheme pe Alexandra ca să-i arate descoperirea făcută și să o studieze împreună.

– Alexandraaaa! Alexandraaaa, vino repede să vezi ce-am găsit! Alexandra, unde ești? Mă auzi?

– Da, te aud, se auzi înfundat vocea brunetei de undeva din josul cărării. Ce e?

– Hai aici, că am găsit o chestie ciudată și nu știu ce e!

– Ce ai găsit? – strigă Alexandra și glasul i se auzi mai de aproape, semn că fata se apropia.

– Nu știu ce e, pare o oglindă uriașă prin care trece lumina, strigă Iulia.

– Ai răbdare că ajung, se auzi glasul prietenei sale, care, în mod evident, făcea eforturi să urce pieptiș muntele.

În acel moment ceva ciudat se petrecu. Elipsa în fața căreia stătea Iulia începu să se unduiască din ce în ce mai repede, ca și cum o vibrație necunoscută o cuprindea. Fata se uita surprinsă la noul fenomen, cînd auzi din apropiere vocea Alexandrei:

– Unde ești?

– Aici sînt, și vino odată că se întîmplă ceva ciudat cu oglinda.

– Da, se-ntîmplă ceva ciudat cu oglinda... Sigur, cum să nu... – o îngînă prietena ei, în timp ce ajunse să o vadă pe Iulia cam la 10 metri în fața ei uitîndu-se la... nimic.

Deodată, o forță ciudată, ca un sorb, o supse spre acel „nimic” și ea dispăru!

Alexandrei i se opri inima în piept. Privea uimită și alergă spre locul unde o văzuse mai devreme pe Iulia. Nu vedea nimic în jur care să fi provocat dispariția fetei, iar asta o înnebunea de furie. Se învîrti haotic prin locul acela, pînă ce, epuizată și speriată, căzu în genunchi exact în locul în care stătuse mai devreme prietena ei, își prinse fața în palme și începu să plîngă încet. După o vreme își ridică capul și privi înainte.

I se păru că vede o oglindă, așa cum îi spusese Iulia mai devreme. Crezînd că este o iluzie optică datorată lacrimilor, se șterse la ochi și privi încă o dată mai bine. Nu, nu era o iluzie optică. În fața ei, minunată și complet transparentă, se unduia liniștită elipsa. Alexandra țîșni surprinsă în picioare și se apropie. Luă o piatră de pe jos și o azvîrli spre ea, iar aceasta dispăru. Surprinsă, aruncă apoi pietre, resturi lemnoase, toate dispărură în oglinda care continua să plutească liniștită deasupra pămîntului.

– Așa deci, strigă Alexandra neputincioasă, mi-ai mîncat prietena, oglindă mizerabilă ce ești! Lasă că te fac eu să mi-o dai înapoi! – exclamă furioasă și o rupse la fugă să anunțe pe cineva despre dispariția Alexandrei.

Se opri după cîțiva metri, pentru că-și dădu seama că nu ar mai fi regăsit locul cu ușurință, așa că se întoarse și îngrămădi în fața oglinzii un morman de pietre și crengi, apoi o zbughi la vale, în timp ce-și scotea telefonul din buzunar pentru a forma numărul de urgență 112.

* * *

De partea cealaltă a oglinzii, Iulia se aduna de pe jos. Se trezise aspirată de elipsa din fața ei și acum se găsea trîntită la pămînt cu fața în iarbă. Se ridică bucuroasă că nu-și rupsese nimic și se uită spre zona de unde se auzise strigată de Alexandra, dar acolo nu era nimeni. Mirată, ocoli elipsa și se duse spre locul unde ar fi trebuit să fie prietena ei, dar nu o văzu. Atunci începu să strige:

— Alexandra! Alexandra! Unde ești? Hai tu, nu mai glumi cu mine! Ieși afară de unde te-ai ascuns! Hai săți arăt elipsa și să mergem acasă, că e trecut de ora 1! Alexandra, mă enervezi deja! Ieși odată afară și nu mă speria, că te fugăresc pînă-n vîrful munților!

Cum nu-i răspundea nimeni, puse mîna pe telefonul mobil și formă numărul Alexandrei, însă nu se întîmplă nimic. Intrigată, se uită la ecran și observă că nu avea semnal. Ce Dumnezeu, ultima dată cînd am verificat aveam două liniuțe – se gîndi ea. Hai să cobor, poate-și revine și vorbesc cu fata asta să văd unde e.

Porni spre canion, gîndindu-se că probabil se vor întîlni acolo sau undeva pe drum. După zece minute de mers prin pădure, ajunse la traseul marcat cu dunga roșie și începu să coboare pe lîngă pîrîu. Ajunse repede la canion și se precipită spre scări. Pe măsură ce se apropia o miră lipsa oamenilor, deși cu 30 de minute în urmă erau mulți turiști. Acum dispăruseră cu toții. S-a oprit din alergare și a parcurs încet ultimii metri pînă la prima scară. S-a apropiat de ea, pînă cînd s-a oprit cu ochii larg deschiși de uimire: aceasta era din lemn! A simțit că neuronii i se scurtcircuitează. Scările astea erau din metal cînd am urcat. Cum de le-au schimbat așa de repede cu unele de lemn și, mai ales, de ce? – se întrebă ea.

Atinse scara cu palma pentru a se convinge că e reală și textura acesteia o înfioră. Inima începu să-i bată mai tare și fata simți cum o cuprinde panica, iar un „clopoțel de alarmă” i se porni în cap. Ceva nu era în regulă deloc. Gîndul la Alexandra îi zburase complet din minte. Simțea că se întîmplase ceva rău și incredibil în același timp. Decise că cel mai bine este să iasă din canion ca să vorbească cu paznicii.

Coborî scările una cîte una, simțind cum clopoțelul de alarmă căpătase dimensiunile unui clopot de catedrală, care suna mai să-i spargă capul. În sfîrșit, ieși din canion și avu o altă surpriză: de pe zona din fața intrării dispăruseră toți oamenii, de parcă ar fi fugit cu toții să se ascundă și acum așteptau momentul potrivit să iasă de după copaci cu Alexandra în frunte, rîzînd fericiți de pozna făcută. Atît de tare a crezut în ideea asta că s-a auzit strigînd: „Alexandra nu e amuzant, ieșiți afară!”. Doar ecoul i-a răspuns... A coborît ultima scară înaintînd spre casa de bilete, dar... și aceasta dispăruse fără urmă. No, acum te poți panica – și-a zis Iulia și a dat drumul unui țipăt pe care orice actor din filmele de groază ar fi fost gelos. S-a trezit alergînd prin pădure, către cabana Dîmbul Morii. La un moment dat s-a oprit și și-a scos telefonul mobil ca să sune pe cineva. Desigur, telefonul nu avea semnal, deși își amintea că în zona aceea chiar

Clipa astrală

Mă-ntorc să simt mustind a primăvară

Verde năvalnic, crud, mistuitor În anotimpul-clipă milenară

A înviere crește domnitor

Trezesc din amintiri dulce comoară

Iubiri de cîntec adolescentin

Din marșul ce vibra odinioară

Din timp cu nevralgii de florentin

Mă reculeg la candela de seară

Apoi te chem, iubire de-nceput

Atîtea clipe în ierbar de gară

Plecări... Întoarceri... Neuitări în lut...

Un tril perputuu, un poem de gală

Mustește-n muguri veșnicind trăiri

Solemnă-i clipa poposind, astrală

Cărări prin anotimpuri, rătăciri...

Îmi sîngerează verde crud, sfială

Poemele mijesc printre lumini

Desprind din amintiri sfîntă petală

Din trandafirii dragostei divini

Mai binecuvîntează-mă-n ninsoarea

Livezilor uitate, de poveste

În rodul lor să simt aniversarea

A tot ce-a fost IUBIRE și mai este...

Mă-ntorc, mă reculeg, trezesc puzderii

De muguri păstrători de rugăciune

Într-un ierbar din irisul vederii

Dintr-o IUBIRE care nu apune...

LIVIU ZANFIRESCU

verificase acest aspect și ecranul îi arătase trei liniuțe. A scos sticla cu apă din rucsac, a luat o înghițitură și a continuat să alerge spre capătul potecii unde lăsaseră mașina și unde spera s-o găsească pe Alexandra. Ajunsă acolo, a descoperit că nu exista nici o mașină în zona aceea, deși știa sigur că acolo o parcaseră. Atunci a început să alerge spre șosea, unde erau și ruinele Cabanei Dîmbul Morii, gîndindu-se că poate nu ținea bine minte locul de parcare. Cînd a ajuns în dreptul Oficiului Postal Timișu de Jos, a încetinit alergarea pînă s-a oprit de tot, sprijinindu-se de gardul de piatră al instituției. Privea la Cabana Dîmbu Morii și simțea cum un pumn nemilos îi strînge inima, cum stomacul i se contractă, cum pulsul îi crește, iar frica pune stăpînire pe ea. Cabana Dîmbul Morii se transformase în cîteva ore, din dărăpănătura pe care o știa, într-o clădire perfect funcțională. Mintea îi spunea că așa o performanță era imposibilă. În cazul ăsta, singura posibilitate ar fi aceea ca elipsa prin care trecuse să fi fost într-adevăr o poartă temporală și acum să se afle undeva în trecut sau în viitor. Dar totuși nu se poate, e neverosimil – gîndi ea, amintindu-și aproape în același moment că tatăl ei îi spusese odată că uneori cel mai imposibil răspuns al unei probleme e cel adevărat. Se hotărî să verifice adevărul, așa că porni privind hipnotizată, spre cabană. A urcat cele cîteva trepte, a deschis ușa și a intrat.

După zidul de cărămidă ce închipuia recepția stătea un tînăr la vreo 30 de ani, tuns impecabil, purtînd o cămașă albă, o cravată de culoare închisă și un sacou negru. Acesta zîmbi larg la Iulia și o întrebă:

— Bună ziua, doriți o cameră?

Iulia se apropie de el, puse mîinile pe blatul de piatră al tejghelei, ridică privirea și întrebă încet:

— Nu te supăra, ce dată e astăzi?

Recepționerul se uită mirat la ea și spuse, în timp ce se întorcea pe jumătate arătînd cu degetul spre zidul din spatele lui:

— După cum vedeți pe calendar, este luni, 9 iulie 1962!

(va urma)

NICU MARIUS MARIN

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

„Războiul se va încheia la masa negocierilor”

Asta declara, în urmă cu cîteva zile, primul-ministru britanic, conform The Guardian: „«Războiul din Ucraina se va încheia la masa negocierilor» – a spus Rishi Sunak, care a promis că îl va sprijini pe Volodimir Zelenski pentru a fi în «cel mai bun loc posibil pentru a avea aceste discuții». Deși premierul a indicat că acum nu este momentul pentru aceste discuții de pace, s-a angajat din nou să ofere sprijin suplimentar Ucrainei pentru a se asigura că are un avantaj pe cîmpul de luptă. Comentariile lui Sunak în drumul său către primul summit Marea Britanie – Franța în

cinci ani au marcat o divizare clară cu predecesorul său, Boris Johnson, în poziția sa cu privire la modul în care se va încheia războiul împotriva Rusiei. Fostul premier a făcut presiuni asupra lui Sunak, cerînd Regatului Unit să trimită avioane și tancuri pentru a ajuta Ucraina să «termine treaba»”.

Au început să ne spună cu toții ceea ce orice om care gîndește a realizat de mult: că războiul se va încheia în momentul în care pe cîmpul de luptă situația va fi favorabilă Ucrainei.

(continuare în pag. 22) n.m.

ETICHETA

Oameni cu probleme

„Johan Vollenbroek trăiește în orașul olandez Nijmegen. Subțire ca un păianjen, cu picioare lungi și brațe care-i atîrnă pe lîngă trup, Vollenbroek chicotește neîncrezător în timp ce povestește amploarea victoriilor sale legale. Individul acesta este atît un activist ecologic, cît și un izvor al haosului – precursorul unei serii de bătălii legale care a răsturnat țara, forțînd guvernul să își îndeplinească angajamentele de mediu”. Asta scrie despre el jurnalul Politico într-un amplu articol din care voi cita în

continuare. „Vollenbroek a impus ca Olanda să limiteze numărul de zboruri care sosesc pe aeroporturile importante, să reconsidere proiectele de locuințe și să reducă limitele de viteză pe autostrăzile sale. Dar confruntarea lui cu fermierii olandezi din cauza poluării cu azot este cea care a atras cea mai mare atenție în lume”. Ați înțeles bine, e un individ care se plictisește grav de tot în viața lui și dă peste cap viețile celor din jur cu ideile lui anormale despre protecția mediului.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Cu o șefă cam zăludă,/ Școala e în degradare./ Fără cărți și fără budă,/ Pe ea, nici în cot n-o doare”. (AURA GEORGESCU)

O concluzie recentă m-a cutremurat: ,,În maximum 10 ani, examenul de capacitate și BAC-ul nu vor mai exista, pentru că nimeni nu va ști să corecteze lucrările”. De cutremurat, m-am cutremurat, dar să mă mir de așa ceva, nici vorbă, mai ales că, în urmă cu vreo 4-5 ani, am scris în paginile Revistei ,,România Mare” despre dezastrul previzibil al învățămîntului românesc.

Erau vremurile în care Iohannis ne tot aburea cu un proiect național educativ, și asta în timp ce Corupția din școlile românești ajunsese pe primul loc în Europa, urmată de cea din Croația și Ungaria. Păi, ce pretenții să avem de la un astfel de panglicar care, nu numai că a girat corupția din România, el chiar face parte din ea. Iohannis este complicele tuturor pungașilor care au pus țara pe butuci. ,,Prin al său proiect «România educată», Iohannis ne-a ucis copiii. El este cu mult mai vinovat decît Irod, spre exemplu, care a omorît fizic mii de copii. Iohannis a ucis sufletul copiilor noștri și continuă să facă asta cu zîmbetul pe buze. Este singurul conducător de țară din istoria României care, prin CRIMĂ, a distrus pentru totdeauna viitorul țării” (Dan Puric, România TV).

Cu toate acestea, ,,Trăim fără vlagă, cu frica în minte/ Pierduți în statistici și false cuvinte” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnă luptă”) și parcă nimeni nu simte că, în timp și cu migală, oamenii au fost îndepărtați de Credință, Sănătate și Educație. S-a urmărit asta pentru că numai cei necredincioși, bolnavi și inculți sînt mai ușor de îngenunchiat, iar mai apoi ,,supuși să trăiască într-o deplină egalitate: toți sclavi!” (David Rockefeller). Este un plan pus la punct cu secole în urmă de așa-zisa Noua Ordine Mondială, care are ca motto următorul enunț: ,,Națiunile pot fi supuse mai ușor, dacă la conducerea lor sînt puși numai idioți”. Mai este, oare, necesar să ne întrebăm dacă, în ultimii 33 de ani, cei care au condus această țară au fost sau nu idioți? Nu cumva este și vina noastră, a societății, că ne-am lăsat prostiți de toți borfașii, care ne-au mințit că ne vor binele, dar ,,Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”)?

Și, dacă, așa cum spunea Mihai Eminescu, ,,Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dînsa sîntem noi” (,,Epigonii”), hai să vedem cum ,,Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi”, care ,,Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă” (,,Scrisoarea III”), se preface că educă nația română, deși ordinul ce trebuie executat este acela de a transforma tînăra generație din România într-o turmă de IDIOȚI care, apoi, ,,vor veni singuri la tăiere” (Jacques Attali, adept înfocat al NOM).

Pentru a înțelege mai bine situația în sine se cuvine să evidențiez ceva bazat pe logica elementară, mai ales că idioții instalați în capul statului de NOM își fac iluzii că nu vor fi în aceeași oală cu cetățenii pe care ei sînt obligați să-i transforme, prin varii metode, tot în idioți. Nu, măi băieți, nu veți scăpa, fiindcă voi sînteți cei selectați ca fiind cei mai idioți din această națiune.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Religia Păcii (4)

– Discurs rostit la ceremonia de dezvelire a statuii lui Yitzhak Rabin –

Tot astfel, dacă evreii și palestinienii nu vor proceda la o „desfacere totală”, la o separare clară, atunci există riscul ca ei să se extermine reciproc. Și eu cred că nici un om rațional nu vrea asta, fiindcă toți sîntem creații ale lui Dumnezeu, care ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa. Firește, nu-mi fac iluzii că ideea zidului îmi aparține, dar un lucru știu, cu certitudine: strategii israelieni, atît cei politici, cît și cei militari, verifică în diferite puncte ale Globului viabilitatea intențiilor pe care le au, prin dialoguri cu tot felul de lideri de opinie.

În ceea ce ne privește, eu și echipa mea de colaboratori le-am întărit convingerea că așa este bine să se procedeze și numai așa se pot apăra viețile copiilor și bătrînilor, femeilor și bărbaților inocenți, care sînt expuși, tot mai des, fenomenului kamikadze. Iată un alt cuvînt care vine din negura vremurilor, fiind

vechi de vreo 800 de ani – cine putea bănui că „furtuna divină”, care i-a salvat pe japonezi de o invazie străină, pe mare, va da numele său unor sinucigași dintr-o altă zonă a globului, care n-au nimic divin în ei? În repetate rînduri, noi ne-am pronunțat pentru aplicarea Planului de Pace – așa-numita „Road Map” – ce poartă semnătura președintelui american George W. Bush. E singura strategie pe cît de înțeleaptă, pe atît de aplicabilă. Prin urmare, sîntem favorabili atît securității pe termen lung a Statului Israel, cît și înființării unui stat palestinian. Numai dialogul politic poate reprezenta o soluție. Violența naște violență, de cînd lumea și pămîntul. Omenește vorbind, ca un creștin practicant, mie îmi pare rău și de palestinieni, dar dacă unii dintre ei au impresia că, atunci cînd se sinucid, ajung direct la Allah – îi privește, nu ne putem amesteca și, în general, noi ne pronunțăm pentru exprimarea liberă a religiei fiecăruia.

„Războiul se va încheia la masa negocierilor”

(urmare din pag. 21)

Asta înseamnă că se pregătește o ofensivă ucraineană sau o lovitură militară care să o aducă pe aceasta în poziția de a pretinde că a cîștigat războiul ca să poată începe negocieri de pace. Cum se vor încheia negocierile acelea e altă poveste, suporterii galbenalbaștri nefiind oricum atenți la detalii.

Exact asta se arată, în continuare. Vorbind la Eurostar, la Paris, cu cîteva ore înainte de a-și întîlni „prietenul” (pe Emmanuel Macron), premierul britanic a declarat: „Oferim instruire pentru a folosi aceste capacități. Totul este în desfășurare, doar pentru a ajuta la apărarea împotriva atacurilor cu care se confruntă, în special asupra infrastructurii lor naționale critice. Acum, asta ar trebui să fie prioritatea tuturor. Desigur, acest lucru se va încheia așa cum se întîmplă în toate conflictele, la masa negocierilor, dar aceasta este o decizie pe care trebuie să o ia Ucraina. Și ceea ce trebuie să facem este să-i punem în cel mai bun loc posibil pentru a avea acele discuții într-un moment potrivit care are sens pentru ei. Dar în acest moment, prioritatea trebuie să fie să le ofere resursele, pregătirea și sprijinul de care au nevoie pentru a avansa și a crea avantaj pe cîmpul de luptă – scrie The

Oameni cu probleme

(urmare din pag. 21)

„Criza azotului a afectat industria olandeză, dar a căzut cel mai greu asupra fermierilor. Mai exact, i-a afectat pe cei care locuiesc în apropierea zonelor Natura 2000, zone pe care Țările de Jos au convenit să le conserve în conformitate cu legislația Uniunii Europene. Esențiale pentru Vollenbroek sînt cele peste 160 de situri protejate ale țării care acoperă 10% din suprafața sa. Întinzîndu-se ca niște zăbrele de-a lungul teritoriului său, aceștia se așază adesea în agricultura intensivă, cel mai mare producător de azot din țară, prin deșeuri animale și îngrășăminte. Luna viitoare, guvernul urmează să publice o listă cu 3.000 dintre cele mai poluante ferme, care urmează să fie închise forțat în acest an și să beneficieze de compensații dintr-un fond de 24 de miliarde de euro. Din cauza lui Vollenbroek, Olanda este prima țară forțată să-și concilieze ambițiile de mediu cu realitatea economică într-un mod atît de dramatic. Pe măsură ce țările încearcă să-și alinieze societățile la limitele naturii, inclusiv reducerea emisiilor de dioxid de carbon pentru a opri schimbările climatice, decizii ca aceasta vor lovi alte țări.

În Țările de Jos, criza azotului a provocat revolte și intimidarea miniștrilor guvernamentali. Un protest al

Guardian. Restul întîlnirii a fost despre începerea unui «nou capitol» în relația sa cu Franța și consideră că perspectiva comună a țărilor privind restabilirea păcii în Ucraina va aprofunda și consolida această relație. În ultimii cîțiva ani, relațiile dintre Franța și Marea Britanie au fost dificile sub conducerea lui Johnson și s-au înrăutățit odată cu pandemia de coronavirus. Deși se va pune accent pe reconstruirea unor relații mai cordiale în urma tensiunilor legate de Brexit și războiul din Ucraina, Sunak se află sub presiunea internă pentru a obține un acord cu privire la întoarcerea persoanelor care sosesc din Franța cu ambarcațiuni mici și pentru o poliție consolidată pe coasta Mînecii. După ce s-a întîlnit cu președintele francez pentru discuții unu-launu la Paris, Sunak a anunțat că Marea Britanie și Franța vor antrena pușcașii marini ucraineni să lupte cu forțele lui Putin”, scrie ziarul britanic citat.

Mai departe, discuțiile s-au învîrtit în jurul aceluiași conflict din Ucraina, vădind dorința părților de a-i ajuta pe ucraineni să vină la negocieri de pe poziții de forță, ceea ce înseamnă că NATO se pregătește de pace, așa cum au semnalat și articolele din The New York Times și Politico. Mai departe: „Vorbind în engleză la conferința de presă, liderul francez a spus: «Pe frontul scurt

fermierilor înaintea alegerilor provinciale din 15 martie este promovat ca o «revoltă» a figurilor de extremă dreaptă. De asemenea, s-a extins și în Belgia vecină, unde fermierii flamanzi au blocat centrul Bruxelles-ului săptămîna trecută cu 2.700 de tractoare, în semn de protest față de un plan regional de limitare a emisiilor. În regiunea autonomă Flandra, ministrul Mediului, Zuhal Demir, a fost plasat sub protecția poliției, după ce un fermier s-a prezentat la un eveniment în care vorbea cu o păpușă în mărime naturală atîrnată de spînzurătoare în fața unui tractor.

În toată Europa, presiunea va crește. UE a propus un grup de legi noi care, dacă vor fi adoptate, ar împinge fermierii să facă mult mai mult pentru a proteja natura, oferind militanților noi arme legale. Și așa – pe măsură ce daunele colaterale, măsurate în vieți distruse și tulburări politice din Țările de Jos, se acumulează – ceea ce se întîmplă acolo ridică întrebări incomode cu privire la schimbarea necesară pentru ca societățile să trăiască în limitele posibilităților lor pămîntești. Salvarea naturii înseamnă neapărat ruperea societății? Și dacă da, se va produce această transformare verde?”.

După cum vedeți, corigenții care ne conduc – băieții și fetele care în societatea normală de acum 30 de ani nici nu ar fi fost băgați în seamă pentru astfel de idei, ba ar fi fost luați cu „huo” de cetățeni – au ajuns acum la conducerea societăților și ne impun nouă, majorității încă normale, ideile lor extravagante.

Dar atunci cînd această sinucidere îi tîrăște, în lumea de dincolo, și pe niște oameni care nu vor așa ceva și au o cu totul altă reprezentare asupra vieții, a religiei, a relației cu Creatorul – atunci asta ne privește pe toți. De fiecare dată cînd iau cunoștință, de pe canalele de știri ale posturilor de Televiziune din întreaga lume, că iar a explodat o mașină-capcană, că iar a sărit în aer un autobuz, un restaurant sau un magazin, că iar s-a produs un atentat cu bombă într-o sinagogă, că iar a avut loc o deflagrație la o școală – mă doare sufletul și am senzația că Holocaustul nu s-a terminat, că încă trăim calvarul lui. Orice moarte e dureroasă, dar există diferite feluri de a muri: una este să închizi ochii la vîrsta senectuții și, eventual, să rostești, ca părintele lui Faust, „Mehr Licht” – „Mai multă lumină”, sau ca Napoleon Bonaparte, „Nu mai e ulei în lampă” – și alta e să fii ciopîrțit în bucăți și să ajungi un fel de moloz de carne și oase, fiindcă așa înțeleg niște descreierați să-și facă dreptate (dreptatea lor!) și să atragă atenția asupra lor. Nu e drept așa ceva. Nu e moral. E mai mult decît scandalos. E strigător la cer! (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

trebuie să reparăm consecințele Brexit-ului. Probabil că unele dintre aceste consecințe au fost subestimate, dar trebuie să le reparăm. Ceea ce vrem să facem acum este să construim noi parteneriate în domeniul apărării și securității, în fața războiului, și în ceea ce privește schimbările climatice, pentru a ne coordona activitatea internațională. Și pentru afacerile noastre și oamenii noștri dorim să construim noi legături, noi relaţii. Dorința mea, cu siguranță, pentru că are sens cu istoria noastră, geografia noastră, ADN-ul nostru, aș spune, este să avem cele mai bune relații posibile și cea mai strînsă alianță. Asta va depinde de angajamentul nostru, de voința noastră, dar sînt sigur că o vom face». Premierul a indicat că măsurile vor pune Ucraina în cea mai bună poziție pentru a negocia o încetare a focului. Downing Street a spus că nu a fost stabilit un interval de timp pentru cînd Ministerul Apărării speră că armele ar putea fi operaționale”.

Lucrurile par să se îndrepte spre pace. Așadar, să fim pregătiți pentru ofensiva ucraineană victorioasă de care toți au nevoie ca să poată proclama victoria Ucrainei și așezarea la masa negocierilor de pace. Adică la un final identic cu cel al războiului sovietofinlandez din 1939.

„Ce-or vrea, să facă”, cum ar fi zis bunica mea, dar pace să fie.

Ăștia au senzația că natura și planeta fără intervenția lor vor fi distruse și pozează în salvatori. De fapt, sînt niște ipocriți cărora le pasă doar de ei și de poziția lor în lume, crezîndu-se niște mici dumnezei, așa cum afirmă, de altfel, și Vollenbroek: „În opinia mea, creștinismul provoacă această atitudine dezastruoasă față de climă. Pentru că... dacă citești Biblia, atunci omenirea se află la un nivel mult mai înalt decît natura. Ar trebui să începem să considerăm că facem parte din natură. Din punct de vedere pur biologic... ai putea considera omenirea ca pe un fel de ciupercă care acoperă Pămîntul. În loc să fie constructorul unei lumi noi și mai bune – probabil în acest caz, treaba guvernului olandez – Vollenbroek s-a descris ca fiind ceva mai aproape de răspunsul imunitar al Mamei Natură. Cînd ai niște bacterii sau viruși în stomac și sistemul devine supărat – a spus el. Ei bine, atunci sistemul va reacționa”.

Înțelegeți, dar, că Vollenboek și cei asemenea lui nu sînt doar oameni cu înalte funcții politice, ci și cu probleme. Multiple. Unele țin de natură, iar altele țin de... natura proprie fiecăruia și cred că natura aceasta a lor ar trebui să primească ajutor specializat de urgență, așa cum și ei vor să ajute natura ce ne înconjoară.

Sper și mă rog ca Dumnezeu, Cel pe care el și cei ca el Îl desconsideră și-L cred un basm pentru copii naivi, să-i aducă cu picioarele pe pămînt, fiindcă noi sîntem atît de dezbinați încît nu avem nici o șansă.

Ligia Deca a dat sentința: Educația, condamnată la... moarte!

(urmare din pag. 21)

În ceea ce ne privește pe noi, ceilalți, rămîne de văzut dacă veți reuși, sau nu, să ne aduceți, prin ordin, la stadiul de idioție. Eu vă spun că nu veți reuși, cel puțin cu mine, și asta pentru că sînteți atît de tîmpiți încît mă și mir că nu ați fost încă săltați în camașa de forță majoră. Aveți și varianta de a vă sinucide, și vă asigur că nimeni nu va plînge după voi. Vă sfătuiesc chiar să nu mai dați interviuri, să organizați conferințe de presă sau să apăreți la TV. Pe lîngă faptul că vă faceți de rîs, ați isca numai băi de scuipați.

Recent, cu prilejul zilei de 1 Martie, Iohannis a organizat o conferință de presă și un eveniment intitulat... ,,Femei în sustenabilitate” (Alo, ambulanța!). Pe cînd un eveniment intitulat ,,Bărbați în indispensabili” sau ,,Femei în bufeuri”? În același timp, la Guvern, Ciucă al nostru a purtat o discuție cu o inteligență artificială, dar nimeni nu a înțeles nimic. Robotul nu știa limba ,,ăăă... îîî...ăăă”, iar Ciucă nu știa ce este aceea inteligență. Iată dovada faptului că NOM nu a greșit atunci cînd și-a selectat candidații pe care i-a pus la cîrma țării pentru a o duce la stadiul de praf și pulbere. Iată de ce acum ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (C.V. Tudor, ,,Demisia!”).

Și, dacă tot vorbim de imbecili, era normal ca Ligia Deca să nu iasă din tipar, atunci cînd a organizat o conferință de presă cu prilejul lansării în neant a noii Legi a Învățămîntului. Fiind o recunoscută habarnistă în domeniu – ea e la bază ,,inginer navalist” – nu i-a fost greu să ne demonstreze că noua lege este una și aceeași cu... vechea lege, așa cum noul ministru al Învățămîntului este o copie fidelă a vechiului ministru.

De fapt, madam Ligia Deca nu a urmărit altceva decît să transmită globaliștilor, printr-un mesaj voalat, că se află în grafic cu executarea planului de imbecilizare a tinerei generații din România. Foarte relaxată, a declarat presei că ,,Profesorii nu știu să predea, și drept urmare elevii nu știu să extragă o idee principală din ceea ce au auzit”, adică, și unii, și alții, niște... idioți. Asta sună exact ca nemulțumirea exprimată de un profesor de matematică: ,,În clasa asta nouă pe care o am, așa o adunătură de tîmpiți n-am întîlnit niciodată. Le-am explicat o teoremă și n-au înțeles-o. Am repetat-o, și tot n-au priceput-o. A treia oară, am înțeles-o și eu, iar ei tot precum curca-n lemne priveau”.

Legat de acest aspect, Legea nouă a Învățămîntului prevede înființarea unui Centru Național de formare a cadrelor didactice. Așadar, pentru eliminarea analfabetizării funcționale a elevilor, profesorii se vor pune cu burta pe carte. Este ca și cum, după terminarea școlii de bucătari, absolventul va fi obligat să urmeze alte cursuri la un Centru Național, unde va învăța ce să facă pentru a nu otrăvi clienții. Mai mult, în folosul noului Centru Național se vor forma comisii de specialitate, care vor alcătui programe de perfecționare a cadrelor didactice. În concluzie, cît mai multe comisii, toate pentru noua clientelă politică și conform principiului: ,,Cînd vrei să se aleagă praful de ceva sau să se mușamalizeze altceva – înființează o COMISIE!”.

De reținut că noua Lege a fost rezultatul unei ample colaborări între navalista Deca și ,,specialiștii” Anisie, Tîmpeanu și un rector din Timișoara, acuzat de plagiat, în prezent consilier al premierului Ciucă. Ce mai, toți unu și unu, după dorința mondialiștilor, adică unul mai bătut în cap decît altul.

A se reține și faptul că, în România, sînt circa 300 de Comisii/ Autorități/ Consilii/ Agenții..., toate de

nivel național, susținute din Bugetul de Stat și care au o schemă salarială de sute și chiar mii de oameni, că doar lipitorii de afișe electorale și trepădușii partidelor politice trebuie și ei răsplătiți. Spre exemplu, o astfel de Agenție se ocupă cu avizarea etichetelor ce se pun pe sticlele noilor sortimente de vinuri, și într-un an s-a aprobat o singură etichetă. Ce să mai zicem de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care soluționează 2-3 dosare pe an, motivîndu-se că nu mai sînt bani. Păi, nu mai sînt, că i-au furat Bica, Cocoș, Pescariu ș.a., care au fost prinși, dar n-au dat nici un leu înapoi. Nu sînt bani și pentru că ANAF nu reușește să recupereze marile datorii bugetare, cum ar fi, de pildă, debitul lui Iohannis pentru casa aceea prăduită. Acum să nu credeți că vrăjelile alea legate de demisii, remanieri, arestări, schimbări... duc la ceva pozitiv. Nu, pentru că totul se desfășoară sub genericul ,,pleacă ai noștri, vin tot ai noștri”, adică se respectă la sînge deviza globaliștilor: ,,Idioții vor fi înlocuiți tot de idioți”.

Și, pentru că ,,actori incumbit probatio” (cel care acuză, trebuie să probeze), sînt nevoit să dau un exemplu cît se poate de edificator. Totul pleacă de la unul dintre cele mai mari jafuri din istoria României, mai precis despădurirea munților noștri în beneficiul firmelor străine. De ani de zile subiectul fierbe, și nimeni nu face nimic. S-au făcut sesizări, s-a tras alarma, s-au constituit comisii, presa a luat foc, dar nici o schimbare. Munții României sînt cheliți și acum într-o veselie. În cele din urmă, Iohannis l-a chemat pe Ciucă și i-a spus: ,,Fă urgent o schimbare la Garda de Mediu, că altfel ne ia lumea cu parul! Vezi să pui tot un bătut în cap, ca la o adică să-l putem schimba ușor, cum vor globaliștii!”. Ei bine, Ciucă, fiind și el tot din categoria celor ,,ușor de schimbat”, s-a conformat și s-a prezentat la Iohannis cu următoarea soluție: ,,Domnule președinte, nici nu mă așteptam să găsesc așa de repede pe cel mai potrivit tîm..., pardon, șef la Garda de Mediu. E român, respiră, merge, a intrat în PNL acum doi ani, nu a lucrat niciodată în domeniu, ca să nu mai spun că au început ăștia să-i caute doctoratul. Ce mai, omul se potrivește mănușă pentru a rezolva problema pădurilor, mai ales că numele său este Aurelian PĂDURARU, adică punct ochi, punct lovit!”.

Revenind la învățămînt, este evident că Ligia Deca a fost numită în funcție tot în baza directivelor globaliste - ca inginer navalist ea neavînd nici o tangență cu învățămîntul românesc. Faptul că a venit cu ideea înființării unor Centre/ Comisii/ Consilii naționale este egal cu zero sau, cum se spune în popor, ,,frecție la picior de lemn”. Pe acest subiect, Ligia Deca s-a dovedit a fi mai pricepută în standup comic. Astfel, în conferința de presă în care și-a prezentat creația numită Legea Învățămîntului, cînd a vorbit despre centre/ comisii/ consilii, s-a folosit de abrevieri rostite rapid, motiv pentru care declarația sa a sunat așa: ,,Cu ajutorul Ce-Ne-Re-Ci-Ri-Pi și CeNe-Se-Fe-Pe, vom revigora întreg sistemul” (căutați momentul pe Internet. E șoc!). Ce mai, presa a rămas perplexă, și toți cei prezenți au crezut că Ligia Deca a dat-o în păsărească sau că vorbește codificat, dar concluzia finală a fost că și domnia sa face parte din categoria ,,celor care sînt numiți în funcție cu condiția de a avea niscai tinichele legate de coadă, ca să poată fi ușor schimbați”.

Legat de acest aspect, țineți minte, dragi cetățeni: enunțurile de genul ,,N-ați știut pe cine să votați” și ,,La viitoarele alegeri vom pune ștampila pe alții” sau ,,Voi l-ați ales, voi să-l dați jos!” – nu sînt decît niște vrăjeli de doi lei. De 33 de ani, la cîrma României nu au ajuns cei pe care lumea i-a votat, ci acei idioți, pramatii și lichele, trădători, corupți și criminali pe care globaliștii i-au ales conform principiului enunțat mai înainte.

Dacă vreți schimbare, hai să modificăm radical Constituția, să desființăm Parlamentul, ce poate fi în locuit de un Institut Legislativ Național, care poate face legi prin intermediul unor adevărați specialiști, al căror post va fi ocupat prin concurs. Astfel vor dispărea și partidele politice, care acum primesc bani de la Bugetul de Stat. Primarii să nu mai fie aleși ai poporului, ci simpli funcționari ai statului, care, dacă își vor face treaba respectînd legile țării, evident că vor satisface și cerințele cetățenilor. A venit vremea să se facă tot ce nu s-a făcut începînd cu 1989, adică o descentralizare politică. Să nu mai fie angajată o femeie de serviciu sau numit un director de școală pe criterii politice. Trebuie scoasă din uz DECIZIA POLITICĂ, care, de multe ori, nu este emisă de un om politic ales prin vot popular. A se constata că Ordonanțele guvernamentale și Hotărîrile ministeriale se emit în cascadă, ceea ce produce dezastre economice, sociale, medicale etc. Amintițivă ce ordonanțe de urgență emitea premierul Florin Cîțu în pandemie, opiniile specialiștilor fiind cu premeditare omise, bagatelizate sau sancționate. Acum, dacă vreun iresponsabil guvernamental iese în fața nației și ne spune că trebuie să plecăm la război, românul ia arma și pleacă la luptă. S-ar putea, însă, să primească și un alt răspuns, de pildă: ,,Ce-ar fi să mergi la război tu, cu tot neamul tău și cu cei apropiați?”. Tot așa trebuie abordat și Iohannis cînd ne spune: ,,Vom ajuta Ucraina cu arme, iar pe refugiați îi vom omeni cum se cuvine”. Din banii românilor, firește, adică din fondurile de salarii și pensii, din banii pentru medicamente și consolidarea școlilor și grădinițelor ș.a.m.d. Are balta pește, cum se spune, dar banii provin din împrumuturi, ale căror dobînzi și rate vor fi plătite de sclavii proveniți din generația tinerilor imbecilizați din România.

Ce mai, beleaua este cît casa, și pe Ligia Deca o preocupă ideea ca profesorii, după ce termină o facultate, să urmeze cursuri de specializare pentru formare profesională, iar elevii..., mai vedem. Adică ,,rămîne să analizăm”.

Printre altele, doamna ministru ușor de schimbat a făcut cîteva referiri la plagiatori, cărora le cam plîngea de milă, încercînd să-i apere cu obstinație: ,,Nu contează fapta, important este ca plagiatorii să aibă tăria de a se uita în oglindă”. Adică, ce atîta caz pentru ceva care, pe noi, oamenii de rînd, nu ne afectează cu nimic? Noaptea minții, nu alta, dar mai pun și eu o întrebare: unde am ajunge dacă îi vom trata cu blîndețe și pe hoți, violatori, criminali, corupți..., contînd doar pe tăria lor de a se privi în oglindă?

Și încă ceva, legat de faptul că Ligia Deca a tratat problema burselor de merit în stilul șmecherașilor de gang. După ce, în toamna anului trecut, s-a mărit de la 8,50 la 9,50 media necesară acordării acestor burse, acum s-a anunțat că a crescut cuantumul lor. Asta da, șmecherie, adică, din cei 10-12 elevi cu media peste 8,50, care pînă acum luau burse de merit, în viitor, vor mai beneficia de acești bani doar 2-3 elevi, cu media peste 9,50. Ne așteptăm ca, în curînd, să se pregătească decizia prin care bursele de merit se fie acordate numai elevilor cu media mai mare de zece, ca să se mai ridice nițel nivelul performanței în învățămînt... În privința mult trîmbițatei gratuități a învățămîntului românesc, MUCLES, sau mai bine zis... ,,Bate vîntul într-o dungă/ Și ne lasă fără pungă.../ Bate vîntul dintr-o parte/ Și ne lasă fără carte!” (Titel Andreianu).

Alte comentarii fiind de prisos, închei prin a vă spune că profesorii au început să pună elevilor următoarea întrebare: La ce timp este verbul din propoziția ,,Ligia Deca a creat o nouă lege a educației”? Surprinzător, elevii răspund la unison: ,,La timpul pierdut!”. Ce mai rămîne de făcut? Nimic altceva decît să tragem capacul peste cavoul învățămîntului românesc.

po LU a R ea me D i ULU i – o p R o BL emă

Planeta oamenilor triști

– oamenii de știință au demonstrat că poluarea mediului provoacă depresie –

Poluarea atmosferică, în toate sensurile, este costisitoare pentru planetă – provoacă pierderi economice de miliarde de dolari și reprezintă o amenințare mortală pentru oameni. Numai în Europa, mii de oameni mor și peste un milion se îmbolnăvesc în fiecare an din cauza calității proaste a aerului.

Recent, oamenii de știință au descoperit că substanțele nocive din atmosferă afectează nu numai sănătatea fizică, ci și cea mentală, provocînd anxietate și depresie. Reducerea emisiilor nocive și introducerea de tehnologii ecologice pot salva umanitatea de la suferință. Cu toate acestea, avînd în vedere ritmul actual de rezolvare a problemei globale, este greu să credem într-un viitor fericit.

Probleme care par să nu aibă rezolvare

Legătura dintre tulburările mintale și poluarea aerului a fost dovedită de cercetătorii de la universitățile din Oxford, Beijing și Imperial College London. Oamenii de știință au monitorizat 390.000 de adulți din Marea Britanie timp de aproape 11 ani, evaluînd și modelînd starea atmosferei în zonele în care aceștia trăiesc. Mai mult de 13.000 de participanți la studiu au fost diagnosticați cu depresie și peste 15.000 cu anxietate. În același timp, oamenii din zonele cu concentrații mari de substanțe nocive în aer s-au confruntatat mai des cu astfel de boli. Expunerea pe termen lung la o poluare mai puțin intensă a avut un efect similar asupra subiecților, au spus cercetătorii. „Un nou studiu a descoperit o legătură între poluarea aerului, anxietate și depresie în Marea Britanie, unde poluarea aerului este printre cele mai ridicate din lume”, a declarat Anna Hansell, profesor de epidemiologie de mediu la Universitatea din Leicester. Adică, pentru populația multor alte țări, riscurile de îmbolnăvire mintală sînt considerabil mai mari.

Impactul calității slabe a aerului asupra sănătății mintale a oamenilor a fost puțin studiat, dar oamenii de știință speră că, după descoperirea efectelor, vor exista mai multe cercetări pe acest subiect, pe măsură ce amploarea problemei crește. Se știe deja că, din cauza conținutului crescut de substanțe nocive din atmosferă, se poate dezvolta nu numai depresia, ci și evoluția schizofreniei și a tulburării bipolare se poate agrava.

Comitetul britanic pentru efectele medicale ale poluanților atmosferici (COMEAP) a avertizat că poluarea aerului amenință și abilitățile cognitive ale oamenilor. Experții au explicat că substanțele nocive inhalate intră în sistemul circulator și împiedică fluxul de sînge către creier. Pe acest fond, memoria

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

și atenția se deteriorează, iar probabilitatea dezvoltării demenței crește. Printre efectele negative ale poluării aerului asupra sănătății mai evidente și stabilite de mult timp sînt bolile cardiovasculare și respiratorii (inclusiv accident vascular cerebral, cancer pulmonar și astm). În plus, la femei pot apărea nașteri premature, iar la copiii prematuri pot fi observate întîrzieri în dezvoltare.

Conform observațiilor oamenilor de știință de la Institutul de Politică Energetică de la Universitatea din Chicago (EPIC), aerul poluat este mai periculos pentru organism decît fumatul, alcoolul sau chiar virusul HIV. Prezența impurităților dăunătoare în atmosferă reduce speranța medie de viață în lume cu 2,2 ani – dependența de alcool, spre comparație, o reduce cu doar 8 luni. În plus, țigările și alcoolul pot fi abandonate oricînd, dar poluarea aerului afectează în mod constant organismul.

Respirația,

un proces din ce în ce mai dificil

Riscurile pentru sănătatea și viața umană sînt acum mai mari ca oricînd – în 2021, concentrația de dioxid de carbon (CO2) în atmosferă a atins un record absolut în întreaga istorie a măsurătorilor, iar în fiecare an amploarea dezastrului continuă să crească. Metanul (CH4) și dioxidul de azot (NO2) au crescut, de asemenea, dramatic în aerul din întreaga lume, provocînd efectul de seră. În plus față de acestea, în atmosferă sînt prezente formaldehidă (HCHO), dioxid de sulf (SO2), aerosoli și particule.

Concentrația mare de substanțe nocive din atmosferă este asociată cu activitățile umane. Principalele surse de poluare, conform experților, sînt autovehiculele, întreprinderile metalurgice, centralele termice, industria chimică, fabricile de celuloză și hîrtie și creșterea animalelor. Problema este agravată de fenomenele naturale – incendii de pădure, furtuni de nisip și erupții vulcanice cu depunere de cenușă vulcanică. Aproape 99% din populația lumii trăiește în locuri în care calitatea aerului este sub nivelul recomandat de OMS. Primele cinci orașe din lume cu cea mai murdară atmosferă, conform serviciului IQAir, includ Delhi (India), Lahore (Pakistan), Dhaka (Bangladesh), Kabul (Afganistan) și Kolkata (India).

Potrivit experților, în 2021, din cauza problemelor asociate cu aerul murdar, 6,6 mii de ruși au murit și peste un milion s-au îmbolnăvit (634.000 de cazuri la adulți, 450.000 de mii la copii). Cu acest nivel de mortalitate, deteriorarea mediului reduce potențialul de creștere economică și socială. Conform estimărilor din 2015 ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, Rusia ocupă locul trei în lume la această categorie, cu un deficit de 447,6 miliarde de dolari, sau 12,5% din PIB. Situația a fost mai gravă doar în China și India.

Fericirea este chiar după colț

Îmbunătățirea calității aerului și creșterea șanselor omenirii pentru o viață lungă, fără anxietate, depresie și alte boli va ajuta la introducerea rapidă și pe scară largă a tehnologiilor ecologice în diverse domenii. De exemplu, în industrie, este necesară reducerea emisiilor nocive ale întreprinderilor, îmbunătățirea sistemului de captare a emisiilor și, dacă este posibil, mutarea fabricilor în afara orașelor. La planificarea mediului urban, trebuie să se acorde atenție eficienței energetice a clădirilor, creării de spații verzi, îmbunătățirii infrastructurii și reducerii suprafeței așezărilor. Dezvoltarea energiei regenerabile ar trebui, de asemenea, să reducă semnificativ poluarea aerului, mărind capacitatea centralelor solare, eoliene și hidroelectrice. În sectorul transporturilor, motoarele cu ardere internă ar trebui abandonate în favoarea celor electrice, anvelopele auto ar trebui schimbate în timp și ar trebui creat un sistem confortabil de transport public de mare viteză și cu bicicleta în orașe. O atenție deosebită trebuie acordată gestionării deșeurilor. Este importantă respectarea principiilor consumului rezonabil, sortarea deșeurilor, trimiterea lor spre reciclare sau eliminarea în mod corespunzător. Cu toate acestea, pentru ca aceste măsuri să fie utile, ele trebuie aplicate pe baza datelor privind calitatea aerului în anumite regiuni. În același timp, în multe regiuni există foarte puține astfel de posturi, mult sub cele cerute de GOST. Acolo unde stațiile de monitorizare sînt instalate într-un număr corespunzător, poate fi nevoie de mai multe – două sau trei dispozitive per oraș cu o populație de peste 100 de mii de oameni nu este suficient din cauza naturii dispersării poluării.

Lipsa controlului calității aerului se bazează pe finanțare – instalarea și întreținerea stațiilor necesită investiții mari. În același timp, trebuie cheltuite fonduri suplimentare pentru achiziționarea de echipamente, pentru care nu este atît de ușoară găsirea specialiștilor. Cu toate acestea, se încearcă extinderea și modernizearea sistemelor de monitorizare. Astfel, Operatorul Rus de Mediu (REO) a creat o nouă soluție tehnică pentru primirea și procesarea informațiilor de la 48 de stații din 12 mari centre industriale. Datele privind conținutul de substanțe nocive din aer sînt vizualizate pe hartă, iar pe baza acestora se formează o evaluare dinamică a regiunilor în funcție de nivelul de poluare. Pe viitor, acest sistem ar trebui să ajute la identificarea surselor de emisii și la îmbunătățirea situației de mediu din țară. Nu merită să amînăm introducerea noilor tehnologii în Europa – există regiuni care se încălzesc de aproape două ori mai repede decît pămîntul planetei în ansamblu. Aceasta înseamnă că efectele poluării aerului vor fi resimțite mult mai devreme decît în alte părți ale lumii. Dacă neutralitatea carbonului nu este atinsă pînă la mijlocul secolului, atunci valurile de căldură în Europa pot fi de 4-5 ori mai mari decît în prezent, iar perioadele de secetă în sudul continentului se vor intensifica. În plus, inundațiile extreme, incendiile de pădure vor deveni mai frecvente – toate acestea vor provoca deteriorarea ecosistemului.

Cu ritmul actual de dezvoltare a sistemului de monitorizare, va fi posibilă evaluarea completă a calității aerului în nordul continentului în cel puțin 100 de ani, prezice Greenpeace. În plus, în ultimii 10 ani, statele nu au reușit să realizeze progrese semnificative în reducerea emisiilor nocive – indicatorii de poluare a aerului nu au scăzut sub nivelurile din 2012. În acest ritm, europenii vor putea respira aer curat și vor putea suferi mai puțin de deprese abia peste 1200 de ani. r.m.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.