România Mare, nr. 1650

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Pe vreme de criză, banii se topesc în palmă ca fulgii de zăpadă.

CornELIU VADIm TUDor

Putinisme...

Putinismul se referă la ideologia, prioritățile și politicile sistemului de guvernămînt practicat de politicianul rus Vladimir Putin. Înțelesul popular al termenului se referă la toți cei care îndrăznesc să se abată de la propaganda oficială avînd alte opinii cu privire la războiul din Ucraina și la problemele economice cu care ne confruntăm cu toții. Ca să fie clar, propaganda oficială spune că Putin a început de capul lui agresiunea asupra Ucrainei și că e direct vinovat de creșterea prețurilor, de sistarea alimentării cu gaz a Europei și – de ce nu? – de faptul că te-a înșelat partenerul de viață. Putin este noul Acar Păun al Europei și al SUA și, dacă nu ești de acord cu asta, ești un putinist nenorocit.

Din moment ce am stabilit ce este acela un putinist, să facem o scurtă recapitulare a evenimentelor din ultimele 12 luni și să vă spun cum se

vede de la mine, de pe prispă, tot ceea ce s-a întîmplat. Am tot scris că nu pricep de ce occidentalii și americanii i-au permis lui Putin să înceapă războiul, deși ar fi fost foarte simplu să răspundă pozitiv solicitărilor lui de a nu invita Ucraina în NATO, mai ales că, așa cum chiar ei au recunoscut, această țară nu putea fi primită în organizație din cauză că regiunea Crimeea era ocupată de ruși încă din 2014, iar Donbass se declarase independent; în atare condiții, Ucraina nu putea fi admisă. Am presupus că au făcut-o din orgoliu, însă cred că au mizat și pe reacția violentă a Rusiei, fiindcă în luna februarie a acestui an inflația ajunsese în SUA la 7,9%, aflîndu-se pe un trend ascendent de la valoarea de 1,4% încă din luna ianuarie anului 2021.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

Vedeta populară și alte vedete (2)

Viața de după concurs

Continuăm, astăzi, cu episodul al doilea din ceea ce am început în numărul anterior –privirea în oglinda emisiunii postului Național de Televiziune „VEDETA POPULARĂ”, o analiză a unui fenomen de televiziune, într-un context în care poluarea folclorului autentic se desfășoară pe mai multe fronturi, artiștii adevărați și instituțiile abilitate făcînd cu greu față unui asalt apodictic generalizat. Radiografia emisiunii cu titlul de mai sus se vrea, în afara unor semnale cu rol de îmbunătățire a programului respectiv, un omagiu adus producătorilor și realizatorilor emisiunii, în cele 8 sezoane parcurse, precum și zecilor și sutelor de aspiranți la gloria muzicii populare

românești prin încoronarea cu mult rîvnitul titlu de „Vedetă Populară” Pentru că la un concurs de o asemenea anvergură finalizarea nu se termină în momentul desemnării cîștigătorului și recompensarea acestuia cu frumușica sumă de 100.000 de lei (sau așa ar trebui să se petreacă lucrurile), să aruncăm o privire postconcurs asupra evoluției în materie de muzică populară a laureaților edițiilor (sezoanelor) desfășurate pînă acum, mai puțin ultimul. Considerînd că sensul benefic al concursului, în speță, al emisiunii „Vedeta populară” constă nu doar în opera de descoperire a unor talente și premierea acestora, ci și în afirmarea lor pe scena Națională a muzicii populare, mai ales cînd este vorba de interpreți tineri, așa cum i-au văzut telespectatorii în cele 8 sezoane, să privim interdependența dintre aceste faze.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Naturã vie cu flori

Atîtea flori pe masa mea de lucru ai revărsat, iubito, și te-ai dus eu le cufund în tainice vitralii extaziat din zori pînă-n apus Și ele ard prin casă mirodenii îmbată totul cu aroma lor ca niște mici vestale fără templu slujind un zeu absurd și muritor Și rînd pe rînd își dau cu toate duhul le prinde crabul timpului în clești eu le adun cadavrele strivite și le presar prin cărți bisericești În urma lor plutește-n încăpere miros de opium și de cancer greu oculte descompuneri vegetale de care-n somn mă-mbolnăvesc și eu Apoi visez cum cineva mă strînge ca pe-un gigantic trup de crin ucis și-mi risipește generos făptura prin file vechi pe care ți le-am scris Inițiatic spațiu, pentagramă

Actualitatea pe scurt

● Marele val de căldură care acoperă zone întinse din Europa s-a deplasat în mod constant spre est, forțînd țări precum Italia, Polonia și Slovenia să emită cele mai înalte alerte de caniculă, iar pompierii au luptat cu incendii de vegetație pe întreg continentul, scrie Reuters. De cînd temperaturile din sudul Europei au început să crească la începutul acestei luni, valul de căldură a provocat sute de decese și a declanșat incendii care au ars zeci de mii de hectare de teren în Spania, Portugalia și Franța. Valul de căldură extremă face parte dintr-un model global de creștere a temperaturilor, atribuit pe scară largă

de aur roșu scînteind pe prag în vis mi-aduce Hermes Trismegistul înluminura chipului tău drag Nu mă lăsa, iubito, să mă nărui întoarce-te prin lujere de maci căci slăbiciunea ta îmi dă tărie tu ca un nufăr știi să te desfaci Aruncă-ți iar năvodul voluptății și binecuvîntează din amvon să fim un singur trup ce se devoră fantastic precum șarpele glycon Și-așa-i îndoliată primăvara și e leșie multă împrejur să nu sporim și noi cenușa zilei predîndu-ne pustiei prematur Revino, înainte de-a se stinge și cea din urmă floare din mănunchi –vei fi împărăteasa ce-mi dă viață voi fi gladiatorul în genunchi

CornELIU VADIm TUDor

de oamenii de știință și climatologi schimbărilor climatice cauzate de activitatea umană. „Criza climatică este acum evidentă în întreaga Europă, cu o intensitate deosebită în regiunea mediteraneană extinsă. Cocktailul de temperaturi ridicate, rafale de vînt și secetă puternică duce inevitabil la incendii de vegetație”, a declarat purtătorul de cuvînt al guvernului elen, Giannis Oikonomou. „Europa trebuie să acționeze într-un mod coordonat și rapid pentru a inversa criza climatică”, a declarat Oikonomou reporterilor. „Soluția nu poate fi dată la nivel național, deoarece problema este transnațională și uriașă”.

(continuare în pag. a 17-a)

IOAN STOICA

„Crîmpei de vară“, tablou de Anca Bulgaru

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F O nouă Baladă a lui Ciorbea Chiorul F Derbedeii de la „România libera“ F Incultura pe posturile de Televiziune F Alina Mungiu transmite prin... Kiev! F Un ucigaş în libertate: Gelu Voican Voiculescu F Măseaua prezidenţială va ajunge la Muzeu F Neulander şi Severin, botezaţi la Debreţin

PArTEA I

F A trecut în veşnicie, după o serie de atacuri de cord, poetul şi publicistul Gheorghe Tomozei. El s-a ilustrat, totodată, şi printr-o laborioasă îngrijire a operei marelui poet care a fost Nicolae Labiş, pe urmele căruia s-a dus acum. Peste cîteva zile, urma să împlinească 61 de ani. Dumnezeu să-i ierte păcatele şi să-i dea drumul prin Poarta Raiului. F Balada primăverii lui 1997 se intitulează „Ura, drăguța mea“ şi se cîntă în fiecare zi, de trei ori pe săptămînă: „Mai am un singur dor/ Pe Ciorbea să-l omor/ Ura, drăguța mea/ Să îl omor pe Chior!/ Să-i dea primarul Lis/ Cu Verde de Paris/ Ura, drăguța mea/ Sau să-l băgăm, monşer/ Cu porcii-ntr-un ungher/ Ura, drăguța mea/ Să roadă drugi de fier/ El zice că e moț/ Dar este prost şi hoț/ Ura, drăguța mea/ E pus doar pe negoţ/ Ar vinde orişicui/ Morminte şi statui/ Ura, drăguța mea/ Să-i fie bine lui/ Flegmatic şi scîrbos/ Cu capul colţuros/ Ura, drăguța mea/ S-a tăvălit pe jos/ Străinii sînt şocaţi/ De ce văd în Carpaţi/ Ura, drăguța mea/ Ne fac handicapaţi/ E lider sindical/ Intrat cu primul val/ Ura, drăguța mea/ Pe-un bălegar de cal/ Ascultă Ciorbeabaci/ De ce te mai prefaci?/ Ura, drăguța mea/ Ești posedat de draci/ Ai reuşit s-aduci/ O Ţară pe butuci/ Ura, drăguța mea/ Parc-ai mîncat lăptuci/ Ce iele te-au fătat?/ Ce şerpi te-au alăptat?/ Ura, drăguța mea/ Că tare ne-ai speriat/ Născut să fii slugoi/ Cu ochii reci şi goi/ Ura, drăguţa mea/ Parcă te strîmbi la noi/ Ce știi, de fapt, să faci?/ Aprobi orice şi taci/ Ura, drăguța mea/ Zici thank you very much/ Măi Ciorbeo Ochi Sticlos/ Ia dă-te-n piață jos/ Ura, drăguţa mea/ Să-ți trag un şut în dos/ Și fiindcă eşti nasol/ Rămîi în fundul gol/ Ura, drăguța mea/ Şi intră în formol/ Mai am un singur dor/ Să-l judecăm pe Chior/ Ura, drăguţa mea / Ca pe un trădător!“ F Agenţia France Presse comentează pe larg prezența senatorului Corneliu Vadim Tudor la cel de-al X-lea Congres al Frontului Național din Franţa. La fel face şi Radio France, care comite însă impoliteţea de a-l numi pe preşedintele P.R.M. „Jirinovski al româniei“. De ce, domnilor, vă minţiţi ascultătorii? În vreme ce Jirinovski a ameninţat românia cu sfîșierea teritorială – Vadim se luptă pentru unificarea Ţării. În timp ce Jirinovski face declaraţii inacceptabile, şi se bate cu toată lumea, la modul fizic – Vadim e un om cît se poate de paşnic. În timp ce Jirinovski n-a fost dorit şi nici invitat la Congesul Frontului Naţional – Vadim s-a bucurat de cele mai înalte onoruri. F La fel de necinstit se poartă şi măruntul șperţar Dan Diaconescu, care, în falita fiţuică „Oglinda“ (pe care n-o citeşte nimeni, dar care suge bani din surse dubioase), publică denunţul intitulat „Nostalgia după un führer“. Ţigănuşul își dă cu părerea, precum Dide, în chestiuni la care nu se pricepe. Şi mai e şi analfabet. Scrie „führer“ cu literă mică, deşi în limba germană substantivele se scriu cu majusculă. Apoi zice „mijloacele mass-media“, dar aşa ceva e un pleonasm (dacă nu chiar un neoplasm!), fiindcă în limba engleză „media“ chiar asta înseamnă, „mijloace“. Pe urmă, îl botează pe unul dintre vicepreşedinţii Frontului Naţional

Dominique... Chabocine, tîmpenie de neînţeles, fiindcă pe distinsul politician îl cheamă Chaboche Ca mîine vom afla cîte sute de milioane de lei au pompat, în aproape 3 ani, Banca Internaţională a Religiilor şi BANCOREX, dar şi alte instituţii, în această pîrîitoare jenantă, care îşi zice pe nedrept „Oglinda“, fiindcă ea e „Ciob de oală spartă“ F Derbedeii de la „România liberă“ o ţin ca gaia mațu’ şi fac pe proştii. În numărul de sîmbătă, 5 aprilie 1997, ziarul unguresc de limba română, nemaiavînd ce inventa, redescoperă o poezie veche de 15 ani (pe care Vadim i-a dedicat-o Elenei Ceauşescu, în mod dezinteresat) şi face gargară cu ea, de parcă ar fi găsit leacul pentru brîncă. De ce n-o publica agentul K.G.B. Băcanu propriile sale texte despre Nicolae Ceauşescu, sau cele scrise de Paler, Uncu, Creangă, Florica Ichim, fiindcă le are la îndemînă, nu trebuie decît să răsfoiască varza viermănoasă aflată la colecţie?! Alături de poezie se află o notiţă otrăvită, intitulată „Revoluţionar de pivniţă“. Reproducem cîteva rînduri grăitoare pentru stilul, de-acum cunoscut, al vidanjorilor presei române: „Vestea că justiţiarul de circumstanţă Corneliu Vadim Tudor a obţinut certificat de revoluţionar (?!) ne-a lăsat cu gura căscată pe toţi“. Foarte bine, aşa să rămîneți, fiindcă la unu, doi, trei şi – o să facem ceva în gura voastră. De ce? Pentru că minţiţi ca nişte purcei de lapte bătut, Vadim n-are nici un fel de certificat şi nici nu-l interesează aşa ceva. Dar, să mergem mai departe. „Se ştie că în decembrie ’89, revoluţionarul Vadim a stat ascuns (?!) două săptămîni în pivniţa (?!) fratelui său Marcu Tudor“. În primul rînd că fratele senatorului, care e colonel, n-are pivniţă. În al doilea rînd, Vadim a fost şi el pe străzi, fie la redacţia „Săptămîna“, fie la Radio, fie în Piața Palatului. În al treilea rînd, atunci cînd a văzut ce lumpeni şi beţivani invadaseră oraşul, şi-a văzut de treburile lui. Ca dovadă că a dormit acasă este și telefonul pe care, în ziua de 23 decembrie, l-a primit – de la cine credeţi? Chiar de la P.M. Băcanu, proaspăt ieşit din puşcărie! Aşa e, Ion Bocioacă, îţi mai aminteşti, că doar tu ai format numărul?! Printre numeroasele persoane care atestă că Vadim nu şi-a părăsit în nici o seară locuinţa, fiindcă n-avea de ce, se numără şi marele antrenor de fotbal Emerich Jenei, care i-a telefonat într-una din serile lui decembrie 1989 și l-a asigurat de preţuirea lui. Întrucît toate aceste afirmaţii calomnioase sînt de natură să aducă prejudicii imaginii sale publice, ca senator şi preşedinte de partid, Corneliu Vadim Tudor va da în judecată, din nou, ziarul „România liberă“. Şi va cîştiga procesul, de asta poţi să fii sigur, Băcane. Apropo: dle Valerian Stan și Bran, dacă te ții așa de corect, de ce nu declanşezi o anchetă şi cu privire la maniera frauduloasă în care a fost privatizat patrimoniul ziarului „România liberă“?! Abia atunci o să te creadă lumea. Pînă atunci, d-ta nu eşti privit de oameni şi de instituţii decît ca o unealtă docilă (levier) în mîna traficantului de maşini. F Incultura face ravagii pe micile ecrane! Iată-l pe Victor Babiuc, acest triplu-şmecher al politicii româneşti, care a deţinut portofoliile Justiţiei, Internelor şi Armatei: prezent în direct la Antena 1 ruteanul miop şi cu capul ca un dop a declarat că „Armata şi-a adus un aport exemplar“ – ceea ce reprezintă un pleonasm, fiindcă, în franceză, verbul

„apporter“ asta şi înseamnă, „a aduce“. Tot la Antena 1, la rubrica Sport s-a zis că Steaua încearcă „să depăşească complexul moldav, jucînd cu Gloria Bistriţa“. Numai că municipiul Bistriţa e în inima... Transilvaniei! La Concursul „Te uiţi şi cîştigi“ de la Pro TV s-a pus, joi seara, următoarea întrebare: „Cum se numea Palatul unde s-a semnat Diktatul de la Viena, din 1941?“ Gafă mare, care poate zăpăci mintea tinerei generaţii, dornică să înveţe Istoria Patriei: în 1941 nu s-a semnat nici un fel de Diktat, nicăieri, anul corect fiind 1940. Dar, nici TVr nu-i scutită de greşeli, care mai de care mai penibilă. La „Jurnalul“ de sîmbătă seara, Andreea Marin (reluînd informaţia reporterului din zonă) a afirmat că Mînăstirea Comana ar fi fost construită de Șerban Cantacuzino în anul 1703. Fenomen parapsihologic absolut curios, fiindcă Domnitorul murise, de apoplexie, în anul 1688. În altă seară, şefa d-şoarei Andreea, tovarăşa maior Anca Toader, a vorbit de „premierul elen Başkim Fino“, ceea ce nu există, persoana în cauză fiind primul-ministru al Albaniei. F Dar, haideţi să vedem împreună cîteva dintre cele mai grave abateri şi greşeli pe care le comite conducerea ILEGALĂ a Televiziunii Române. Ele sînt prezentate, sintetic, într-un amplu Dosar alcătuit de Federaţia Sindicatelor Unite din TVR, organism democratic nou creat, condus de Dona Tudor (preşedinte) şi Cicerone Grigorescu (vicepreşedinte): „Continuă angajările la Departamentul Emisiunilor Informative, deşi se zice că personalul TVR trebuie redus cu 30%; încadrarea noilor angajaţi, fără perioadă de probă şi cu salarii la maximum (există unii noi angajaţi cu salarii de 3 milioane de lei); angajarea pe funcţii neexistente în nomenclatorul prevăzut prin Contractul Colectiv de Muncă; realizarea de emisiuni cu colaboratori externi, în timp ce specialiştilor din TVR nu li se dă de lucru – colaborările externe pe primele două luni ale anului 1997 însumează 162.762.000 lei; monopolizarea spațiilor de emisie de către cadre de conducere de la DEI, TVR Internațional și Redacția Culturală; incompetență managerială; emisiunea «România ora 6 fix» (2 h 30’) se realizează cu costuri între 38 şi 45 milioane de lei pe zi, ceea ce înseamnă 150-200 de milioane săptămînal; emisiunea «Doar o vorbă ...» se realizează în studioul 3 (cel mai mare şi mai complex), inclusiv în zilele de sîmbătă şi duminică, între orele 17-21 (4 ore pentru 5 minute!), cu costuri exagerate, pentru ca dl. George Pruteanu să apară de două ori pe zi pe ambele posturi ale TVR; pentru o transmisie directă de la Iaşi (în 31 martie a.c.) s-au închiriat relee pe ruta: Chişinău, Kiev (?!), Suceava, Harghita, Bucureşti; generice şi înregistrări de sunet se realizează cu firme particulare, nefolosindu-se corespunzător baza proprie; lipsa de organizare a muncii în lunile ianuarie şi februarie a dus la prestarea unui mare număr de ore suplimentare, în valoare de 360.590.000 de lei; prin împuternicirile date de Comitetul Director, Alina Mungiu Pippidi conduce, de fapt, Societatea Română de Televiziune“. Rugat de Sindicatele Unite să discute împreună toate aceste probleme, aşa-zisul director interimar Stere Gulea le-a răspuns în scris, cu o formulare antologică: „Timpul este totuşi o problemă“. Făra virgulă. Făra jenă. Fiindcă bulgarul ce se dă aromân se crede un gînditor universal. Dacă n-ar fi semnat Stere Gulea ci Sfinctere Gulag nu ne-am fi mirat deloc. Nu timpul e o problemă, Sterică băieţică, ci chiar tu eşti problema.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 11 aprilie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Ce deserturi a inventat Capºa

Printre delicatesele dulci servite de-a lungul timpului de Casa Capşa şi rămase consemnate în meniurile tipărite se mai află prăjitura Capşa, înghețată, bomboane, corbeilles de fruits, precum şi diverse compoturi, cafea, cognac, bonbons, gateaux Boissier aux pistaches, glacés surprises Capşa, fraises nouvelle etc.

O particularitate a Casei Capșa a fost și aceea că, de la un moment dat, „la mesele festive date în onoarea unor personalități de seamă din țară sau de peste hotare să fie lansată și o nouă specialitate a casei (de cofetărie, de patiserie)”. Iată cîteva dintre acestea:

● „În anul 1896, cînd împăratul Franz Joseph a vizitat Bucureștii, Capșa, care nu a lipsit de la festivități cu preparatele sale, a lansat și pus în vînzare «Molles Francois Ioseph, Garnier, des merveilleux, chocolate Francois-Ioseph»”.

● „În anul 1897, Capșa a lansat delicioasa «Bonbons Theodorini», în cinstea marii cîntărețe române Elena Teodorini, care obținea succese răsunătoare în țară și peste hotare”.

● „În amintirea reprezentațiilor marii tragediene Rejane, a lansat chocolata «Sans-Geene», «Sapho» și «La Douloureuse»”.

● „În anul 1885, Alexandru Marghiloman, cîștigătorul Derby-ului, a dat un banchet cu care ocazie Capșa a lansat bomboanele «Jokey-Club»”.

● „Cu ocazia venirii la București a comedienei Reichemberg, Capșa a lansat bomboanele «Reichemberg»”.

Dulciurile românilor – tranziþia spre modernitate

Cofetăria românească de tranziție are o poveste nu foarte veselă. Este, într-un fel, o continuare colorată țipător a cenușiilor ani ‘80. Cavalcadei „privatizărilor” nu i-au rezistat multe cofetării. În paralel, s-a desfășurat o altă cavalcadă: cea a noilor dulciuri și produse de patiserie dulce, importate cu sîrg de proaspeții capitaliști ai țării.

Asaltul dulciurilor

S-a spus, pe bună dreptate, că Revoluția a fost una incompletă, atîta vreme cît „la butoane” au rămas sau au ajuns multe personaje dubioase din vechiul regim și că, cel puțin la început, multe schimbări au fost mai mult de formă. Că răul, vechiul nu au fost smulse din rădăcină, așa cum sună definiția unei revoluții clasice. Dar în cazul dulciurilor, cel puțin, se poate spune că revoluția a fost cît se poate de completă.

Vechile bomboane și înghețate, vîndute vrac sau împachetate în ambalaje triste, au dispărut cu totul, fiind înlocuite cu produse noi care atrăgeau privirea, importate din diverse țări, cu precădere din Turcia. Noile produse provocau prin ambalaj și prin diversitate, iar cei mai mulți dintre noi nu mai văzuseră așa ceva. Anii ‘90 au fost perioada lor de strălucire. Cu siguranță că azi oferta este încă și mai variată și de o calitate superioară, însă impactul avut de noile produse asupra amatorilor de dulciuri abia ieșiți din ceaușism a fost răsunător: de la gri la țipător.

După 1989, piața românească s-a aflat sub un veritabil asalt al produselor turcești, inclusiv în ceea ce privește dulciurile. Firma turcească Kent din Istanbul a fost o vreme preferata importatorilor. Din extinsul portofoliu al fabricii de dulciuri, printre cele mai căutate produse par să fi fost gumele Turbo, bomboanele Bonibon, jeleurile Jelibon și acadelele Topitop.

Guma Turbo este probabil cea mai celebră dintre așa-numitele, pe atunci, „gume cu surprize”. Surprizele constau în imagini imprimate pe hîrtiuță lucioasă. Imaginile (mașini în cazul Turbo) alcătuiau adevărate serii, astfel că era încurajată colecționarea lor. Nu de puține ori, timbrele din vreun clasor erau nevoite să facă loc surprizelor cu fotbaliști, actori, benzi de desene animate, mașini, avioane sau tancuri. Cele din urmă, fără a exclude mașinile, erau specialitatea gumelor produse de firma Ülker, tot din Istanbul. Țin minte că eu mă specializasem la un moment dat pe

tancuri. O grămadă de copii schimbam între noi astfel de „surprize”.

Tot cei de la Kent-Istanbul erau responsabili de Bonibon, bomboane-drajeuri cu ciocolată. Apărute în Turcia tot prin anii ‘80, imitau celebrele M&Ms care se găsesc astăzi și la noi și pe care compania americană Mars le produce încă de prin anii ‘40. Mai găsim și azi Bonibon, dar cred că sînt produse de Milka. Jelibon erau jeleuri în formă de ursuleți. Și iarăși nu putem să nu remarcăm asemănarea cu ursuleții Gummibärchen produși de compania Haribo din Bonn încă de prin anii ‘20. Dintre noile acadele libere și tot de la Kent, Topitop au fost pe val în primul rînd pentru că erau 2 în 1: conțineau și gumă de mestecat.

Turcia a fost doar primul mare partener al importurilor de dulciuri. Pînă să auzim de batoanele Twix sau Mars, neam trezit cu batoanele Kiss importate, cred, și atunci, din Grecia, și care se mai găsesc și azi. Mai apoi au început să fie aduse din SUA pliculețele Pop Rocks, care conțineau ceea cea păreau a fi bomboane zdrobite. Numai că, odată puse pe limbă, începeau să sfîrîie și să pocnească. Le puteți încerca și astăzi, cred. Dar cele cîteva mărci prezentate mai sus nu acoperă nici pe departe diversitatea multicoloră de dulciuri produse industrial care au apărut, parcă peste noapte, în magazinele și buticurile din acea perioadă. O diversitate ușor primitivă care a anunțat-o pe cea de azi, mai „cu ștaif”.

Cofetãria de tranziþie

Pentru cea mai mare parte a cofetăriilor, perioada de tranziție a însemnat sfîrșitul. Le-au luat locul buticuri, săli de jocuri, second-hand-uri și tot felul de alte magazine și magazinașe, de firme și firmulițe. De cofetării cu laborator propriu nu prea mai era timp. Însetată pe bună dreptate de capitalism, România s-a umplut peste noapte de antreprenori și întreprinzători care pot fi împărțiți în două mari categorii: cei cu îndrăzneală și apetit pentru risc și cei cu informații și conexiuni. Dintre cei din prima categorie, a adevăraților întreprinzători dacă mă întrebați pe mine, au rezistat foarte puțini. Au existat cazuri fericite în care încăpățînarea unora i-a scos la liman. Cîțiva au vrut cu tot dinadinsul cofetărie. De exemplu, Maria, de meserie cofetar, care a preluat o cofetărie bucureșteană de cartier prin privatizare, în 1992. Maria, care mai lucrase la „Scala”, a reușit, după multe-multe prăjituri, să creeze treptat, pe la începutul anilor 2000, un mini-lanț de 3 cofetării: o „Maria” și două „Constance”, ultimele denumite după fiica ei, care continuă afacerea.

O altă poveste cu happy-end a avut loc la Dej. A început în 1991 cu Felicia, care a închiriat și apoi a cumpărat spațiul în care lucrase; o locație binecunoscută dejenilor încă din Secolul XIX, întîi ca Nagyfa, apoi ca „Lemnul verde”. Din 2000, cofetăria are și laborator propriu așa cum îi stă bine unei cofetării care se respectă, apoi au mai apărut acolo și un restaurant și o cramă ca să fie tacîmul complet.

● „Cu alte ocazii a lansat prăjiturile: «Bibescu»”, «Tache Ionescu»”, «Princesse»” ș.a.m.d. Poate cea mai cunoscută delicatesă inventată de Grigore Capșa este Joffre. În 1920, la invitația regelui Ferdinand și a reginei Maria, sosea la București celebrul mareșal francez Joseph Jacques Césaire Joffre. Cu această ocazie, Grigore Capșa a creat în cinstea omului de stat o prăjitură de ciocolată care sugera forma cilindrică a caschetelor militare franceze. Mareșalul suferea de diabet (pe atunci altele erau tratamentul și restricțiile), fapt pentru care maestrul cofetar a inventat o prăjitură care putea fi consumată fără riscuri din partea oaspetelui. Prăjitura făcută din unt, zahăr, ouă, făină, arome și multă cacao de cea mai bună calitate, îmbrăcată în glazură de ciocolată, a primit numele mareșalului și a ajuns pe rafturile cofetăriilor din întreaga lume, mai ales ale celor din Franța, din tradiția cărora fusese inspirată. DULCEromAnIE.ro

La Bîrlad a apărut o nouă „Capșa”, tot datorită unui cofetar. Capșa de Bîrlad nu este alta decît fosta cofetărie optzicistă „105”, iar cofetarul, Gică Șerban, un profesionist care a învățat meserie de la Guguianu, o legendă locală a cofetăriei. Azi firma poartă denumirea de „Capșa Delice” și tradiția este continuată de fiică. În Timișoara, mini-lanțul „Codrina”, dezvoltat pas cu pas din 1993, se prezintă singur ca 4 x 4: avem 4 cofetării și 4 laboratoare, iar produsele se fac în locul în care se cumpără. Cam despre asta vorbim!

La celălalt capăt dăm peste cofetăria „industrială”, masivă și impersonală a marilor lanțuri extinse la nivelul întregii țări. „Ana Pan”, „TipTop”, și acestea își au începuturile în anii ‘90, prima fiind parte a concernului Ana Holding și creația controversatului om de afaceri George Copos. Extinderile peste extinderi, deschiderea de fabrici pentru produsele oferite sau inaugurarea de mega-cofetării aduc capitalismul impersonal într-un domeniu în care nu este nevoie decît de ingrediente naturale și de un mic laborator propriu în care să se respecte rețetele cofetarilor de odinioară, cu cantități, cu răbdare și cu tot dichisul.

Dacă ar fi să alegem o prăjitură-simbol pentru primul deceniu post-ceaușist, cel mai probabil că „Romanița” ar fi cea mai indicată. De ce? Pentru că a fost mai cunoscută sub denumirea de „prăjitura (lui) Petre Roman”, marele „star” al politicii românești de atunci, adorat de lucrătoarele de la APACA care nu voiau nici bani și nici valută. Nu prea avea cum să fie rea prăjitura asta la tavă, dar nici foarte originală: pandișpan, nucă, zahăr caramelizat, cremă de vanilie, totul așezat în straturi și cu topping de ciocolată rasă.

La capătul acestei perioade, în 2008 mai exact, coli mari de hîrtie albă erau lipite pe geamurile fostei „Scala”, la acel moment deja mult restrînsă. Asta după ce s-a încercat zadarnic revitalizarea ei de către un bătrîn cofetar, care lucrase la vechea „Scala” încă de cînd se numea „Angelescu” în anii ‘40. A fost sfîrșitul categoric al unei alte epoci.

Nu știm dacă tranziția societății românești s-a încheiat cu adevărat, dar cea a cofetăriei pare că da. Începutului (sau re-începutului) timid din anii ‘90 i-a urmat dezghețul adevărat, revitalizarea și extinderea din anii 2000, o tendință mai generală a societății românești. ANDREI GUSTy (Sodelicious.ro)

Grigore Capșa

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Doruri multiplicate la guri de curcubeu ploios

E iulie, și zorii zilei se destrăbălează cu cîntec de privighetoare pentru iubiri de căpșuni îmbrăcate în catrințe de iarbă sprîncenată, cu alai de ploi și fulgere șerpuitoare, cernite din cișmele de nori pestriți, pentru a răcori pămîntul însetat... Cerul e buhăit de nesomnul de peste noapte din cauza veverițelor ce n-au încetat a chițcăi la vijelia vîntului, de teamă ca puii golași să nu cadă din cuiburile răspîndite în frunzișul copacilor.

Stoluri de grauri își iau zoborul pentru sfînta împărtășanie către dealul cu cireșele îmbujorate de razele soarelui, toarse din caiere de lumini argintate, spre bucuria lor pentru un ospăț de pomină.

Herghelii de cai sălbatici au împînzit luncile și crîngurile cu nechezatul lor, cînd pasc iarbă la umbra iepurelui, pentru a fi sprinteni la drumul pavat cu lăcrămioare și săpunaș de spălat ciubotele cucului. Regi și regine de trifoi vin să spună povestea copiilor de

pîine, cu părinți de poezii melancolice. Greieri guralivi, cobzărind la spectacole cu furnici și hîrciogi poznași, dansează în lătratul cățeilor lunii. Toți sînt pregătiți pentru logodna lor cu brazdele acestea de pămînt, tatuate cu turtă dulce de floarea soarelui, purtînd pijamale de rouă numai bune de petreceri cu fete frumoase, pe culmi de măguri și singurătăți, întru împlinire de soartă.

E luna lui Cuptor, și de peste tot răsar fete morgane, la margini de păduri cu ghioluri de ape, adormite în lumina lunii, sub sălcii pletoase, gata să primească inelul de logodnă șlefuit din boabe de mărgăritar, întru toate fericirile de liniști patriarhale. Undeva, la marginea cîntecului de mierlă, se aude calendarul răsucindu-și filele – semn bun, întru dorință de iubire și dragoste adevărată, miză pentru totdeauna a grădinii cu fluturi dalbi. Obiceiul este de-a cînta cu glas de cuc, pentru spălarea dușumelelor izvoarelor, cu cele mai parfumate miresme de iulie feciorelnic, revărsat, pe aceste meleaguri, din scăldători de aorte dumnezeiești și cord înfrunzit de doruri multiplicate la guri de curcubeu ploios.

Cerul e ca o vitrină cu bijuterii etalate sub steaua încrederii și speranței, la un tîrg de cireșe cu obrajii bucălați și buzele rujate cu cele mai strălucitoare nuanțe

Cella Serghi, prozatoarea pe care iubirea a îndemnat-o să scrie

Născută la 22 octombrie 1907, la Constanța, , într-o familie de vechi dobrogeni, Cella Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, dupǎ numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, a fost una din cele mai remarcabile prezențe literare feminine ale secolului trecut. În cărțile sale, va descrie copilăria petrecută la malul mării, debutul său artistic și cariera sa literară, dar mai ales povestea de dragoste dintre ea și celebrul Camil Petrescu.

Din pricina războiului, familia Cellei alege să se refugieze la Brăila, apoi la București. Atașamentul scriitoarei față de locul natal face ca marea să devină un izvor de inspirație în scrierea operelor sale, după cum însăși Cella Serghi mărturisește: „M-am născut la Constanța, într-o casă de pe Strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adînci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria”.

Cella își continuă studiile în orașele în care se refugiază cu familia ei, absolvind, în 1931, la București, Facultatea de Drept. Pe parcursul liceului

leagă o frumoasă prietenie cu colega sa, Margareta (Tiţa) Bresliska, care-i va servi ca model pentru personajul Ilinca Dima din „Pînza de păianjen”. Încă din timpul facultății începe să lucreze ca secretară la cabinetul unui avocat, iar mai tîrziu ajunge ea însăși să practice avocatura, lucru care o ajută să cunoască mai bine caracterul oamenilor și să realizeze descrieri cît mai veridice pentru personajele sale.

Povestea de dragoste dintre scriitorii Cella Serghi și Camil Petrescu este una dintre cele mai frumoase din literatura română. Ea, tînără, frumoasă, blondă și mîndră, el, scund, puțin surd, cu ochii albaștri - s-au cunoscut în vara anului 1927 la Ștrandul Kiseleff din București, după ce ea tocmai își finalizase studiile liceale. ,,Nu era înalt, şi asta îl supăra poate tot atît de mult cît şi surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înţepeniţi, ochii apropiaţi, atenţi, vrînd parcă să audă cu ei şi protestînd permanent, vehement, împotriva a tot ce se întîmplă în jurul lui, în ţară, în lume”. Un an mai tîrziu se întîlnesc din nou, tot la ștrand. De data aceasta, Cella studia Dreptul și era căsătorită cu inginerul Alfino Seni, pe care i l-a prezentat lui Camil. Autorul profită de ocazie și-l consultă pe inginer în legătură cu niște amănunte tehnice pentru unul dinte romanele sale. Din acest moment, Cella se îndrăgostește iremediabil și dezvoltă o pasiune imensă pentru scriitor: „În care anume clipă m-am îndrăgostit de el, nu voi ști niciodată. Dragostea mea pentru el s-a născut, poate, din nevoia mea de a iubi”.

Legătura cu Camil Petrescu a însemnat mult pentru Cella, deși acesta o trata cu o oarecare nonșalanță. Clipele petrecute alături de el la teatru, cinema sau chiar acasă la ea au determinat-o să se gîndească la mai mult decît o relație de prietenie, chiar să-și dorească să devină „doamna Petrescu”. Cu toate acestea, Camil nu a cerut-o niciodată de soție.

Sentimentele Cellei sînt, însă, vizibile și pentru soțul ei, care, în ciuda a ceea ce observa, hotărăște să-i rămînă alături. Mihail Sebastian este cel care îi dă tinerei planurile peste cap și îi explică de ce o căsătorie cu Camil Petrescu ar fi total nepotrivită: ,,Pentru un scriitor, nimic nu-i mai periculos decît să te însori cu o femeie inteligentă”. În cele din urmă, în pofida sentimentelor

de roșu, galben și negru, date de Dumnezeu pentru recunoașterea bunătății Sale.

Seara își lasă obloanele în boncăluitul cerbilor și dangăt de clopote de lună nouă, cu bursuci albaștri hălăduind prin bulboane de stele tînguitoare și rugi de mure, pentru o partidă de joacă și tumbe în univers.

E un iulie fierbinte și rareori răcorit de ploi vijelioase, iar faldurile dimineții revarsă-n cascade bucurii nestăvilite de plaje întinse peste tot.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental” de vinovăție pe care le nutrea, Cella divorțează, fără a mai spera la o căsătorie cu Camil, și se dedică artei literare.

Prietenia cu scriitorul Camil Petrescu a avut efecte pozitive asupra ei, întrucît a determinat debutul artistic al acesteia și stabilirea unor rodnice prietenii literare cu Mihail Sebastian, Eugen Lovinescu și Liviu Rebreanu. Camil este cel care-o determină să scrie și care îi inspiră multe dintre personaje. Cella a fost și ea prezentă în opera acestuia - personajul doamnei T. din „Patul lui Procust”, inspirîndu-i și toaletele personajelor feminine din „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război”.

După ce debutează în ziarele „Gazeta”și „Reporter”, în 1937 apare în „Revista fundațiilor” primul fragment din romanul autobiografic „Pînza de păianjen”, poate cel mai frumos roman de dragoste al literaturii române, în care autoarea descrie cu o deosebită măiestrie Balcicul, străzile și orașele prin care eroina, Diana Slavu, trece, dar și tumultoasa și săraca sa copilărie.

Debutul este remarcabil, lucrarea fiind apreciată de Camil Petrescu și Alexandru Rosetti. De fapt, Camil Petrescu o și determinase să scrie, după cum mărturisește ea însăși. Romanul în manuscris fusese citit în 1936 de Mihail Sebastian, care l-a recomandat lui Liviu Rebreanu. Se poate spune că talentul Cellei Serghi s-a afirmat odată cu apariția acestui roman. De altfel, cartea a apărut cu o banderolă pe care scria: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest roman”.

Este chemată să publice în „Viața românească” și „Revista Fundațiilor” de Mihai Ralea, D. I. Suchianu și Al. Rosetti, iar Eugen Lovinescu o invită la „Sburătorul”. Leagă astfel multe prietenii literare. Schițele publicate în revistele amintite, avînd aceeași eroină – Mirona –, vor deveni romanul de mai tîrziu „Cad zidurile”, apoi în alte ediții „Cartea Mironei” sau „Mirona”

În afara creației originale, Cella Serghi s-a dovedit a fi și o bună traducătoare, oprindu-se însă la lucrări care se circumscriu temperamentului său artistic („Vă place Brahms?” de Francoise Sagan și „Casa de hîrtie” de Françoise Mallet-Joris). Pe lîngă romanciera apreciată de critici și scriitori, Cella Serghi demostrează că este și o bună și talentată memorialistă prin romanul „Pe firul de păianjen al memoriei”, ce poate fi văzut drept cartea de vizită a autoarei. În roman, Cella scrie despre Camil Petrescu și povestea de dragoste ce i-a unit, cum s-au legat frumoasele prietenii literare cu Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, și cum a luat ființă și s-a dezvoltat cariera ei literară. Iubirea pentru Camil a urmărit-o toată viața, nu s-a stins nici după moartea acestuia (1957), chiar dacă Cella a mai trăit încă 35 de ani de atunci. „Niciodată nu va şti omul ăsta cît rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor... cum să-ţi explic?... neliniştea mea...”. r.m.

Cella Serghi și Camil Petrescu

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAMIȘTI UITAȚI

Veron Ene (1948-1997)

Odătă cu Veron Ene, literatura umoristică românească a pierdut, înainte de vreme, un talent autentic. În lungul timpului parcurs, la unii urmele se șterg, alții lasă amprente vizibile. Zăpada uitării nu va acoperi numele său pentru că a lăsat, în patrimoniul nostru spiritual, o operă de valoare – în special epigrame și poezii, operă care ar fi avut alte dimensiuni dacă timpul ar fi fost mai răbdător cu el.

În capitalul său genetic, s-au îmbinat, fericit, „munteanul cu moldoveanul”: tatăl său, colonelul Gheorghe Ene, se trăgea din Surdulești (Argeș), mama sa, Emilia, din Iași, iar el s-a născut la Roșiori de Vede, la 28 septembrie 1948. Spiritul și l-a format , totuși, la Iași, de la clasele primare pînă la terminarea facultății. Acumulează noi valențe la Brăila, centru cultural în care, încă din 1969, ia ființă un cenaclu de epigramiști, după cele din București (Cenaclul „Cincinat Pavelescu”) și din Timișoara („Ridondo”). Aici a fost repartizat la terminarea facultății, la Întreprinderea de Utilaj Greu „Progresul”, unde a funcționat, ca inginer, timp de 10 ani. În 1983, e transferat, în interes de serviciu, la Combinatul de Utilaj Greu din Iași, revenind, pentru totdeauna, în sînul familiei și în atmosfera culturală efervescentă, în care încă domina spiritul lui Păstorel. Să nu uităm că aici fusese înființată, în 1935, de un grup de scriitori, în frunte cu Alexandru Osvald Teodoreanu și Mihail Sadoveanu, Societatea „Academică” Hanul Ancuței; pentru plăcerea cititorilor, redăm cele trei condiții prevăzute în Pravila redactată de Păstorel:

„1. – Ertat este fiecărui să bea cît îl ține punga și boiul său, numai cît pe vecini și tovarăși de ospăț să nu supere. Altfel, se va certa”.

„2. – Acel ce, în stare de beție și, mai vîrtos, de va fi treaz, în toate mințile sale, se va îndemna a hulire vinul Măriei Sale de la Cotnari, ca un suduitor de domnie se va certa”.

„3. – Nu se va certa, pentru întîia oară, omul prost [simplu] care, căpătînd vin vechi, bun, ales domnesc, în nesimțirea lui cea dobitocească, îl va spurca cu apă, borhut sau oarice alte născoceli și drăcii. Iar a doua oară se va certa, anume scoțîndu-l pe uliți și purtîndu-l cu alai cu burduful de apă în spate, ca tot omul s-auză și să vază.

Iar dacă acel ce va cădea în această ispită va fi răzeș înstărit, oștean domnesc sau boiarin, chiar de-ntru-ntîi foarte tare se va certa, după voia Divanului, ca unul ce trebuia să știe unele ca acestea” (Cf. G. Călinescu, Istoria literaturii…, Ed. Fundațiilor, 1941, p.694).

La Brăila a fost membru activ al cenaclului umoriștilor, colaborînd la publicațiile de umor din țară, alături de Ștefan Tropcea, Gheorghe Leu ș.a.

Din 1983 pînă în 1997, cînd a plecat să sentîlnească cu Păstorel prin viile Raiului, locuind la Iași, s-a alăturat grupului de epigramiști. De la George Petrone, am aflat lucruri interesante care-l privesc și pe Veron Ene, pe care-l consideră un epigramist foarte talentat. Consideră că scria „epigrame iscusite” și avea un șarm deosebit cînd le spunea în public. A condus, un timp, clubul epigramiștilor ieșeni care, la început, s-a numit „Flacara Iașului”, după ziarul care avea rubrică

permanentă pentru epigramă, în fiecare sîmbătă. A fost singurul cotidian de partid din țară care a promovat un cenaclu de epigramiști. G. Petrone a propus numele de „Păstorel”, dar redactorul-șef Mihai Dumitriu n-a fost de acord: „Dom’le, toată lumea o să știe, datorită epigramei, de Păstorel, or, eu vreau ca numele Flacăra Iașului să fie cunoscut în toată țara”. Se înțelege că acest activist era conștient de rolul pe care-l căpătase epigrama. După revoluție, „Flacăra Iașului” se desființează și apare „Monitorul”, scos de redacția revistei studențești „Dialog” (abandonată), devenit, apoi, „Ziarul de Iași”

Veron Ene a condus cîțiva ani Clubul epigramiștilor, care capătă denumirea Academia Liberă „Păstorel”. Se îngrijea ca epigramele membrilor să alimenteze, săptămînal, rubrica de sîmbătă a ziarului menționat.

Era tot timpul în acțiune, în vervă, avîndu-l drept model pe Păstorel, cel despre care Mircea Ionescu Quintus spune: Ridicăm paharul/ Pentru Păstorel/ N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el.

De la Veron Ene ne-a rămas o operă epigramatică de valoare, cu catrene armonioase, în cea mai mare parte cu exprimare firească, orientate meșteșugit spre surpriza poantei.

Veron ne-a lăsat moștenire nu numai epigrame, ci și poezii – lirice și umoristice – cu reușită formă clasică, în care sensibilitatea ascunde spiritul de veghe mereu prezent în condeiul său. Demonstrează astfel o strînsă înrudire între cele două specii ale genului liric. La începutul Secolului XIX, Barbu Lăzăreanu scria că, pentru a dăinui, umorul „trebuie să vibreze, încaltea de puțin lirism”. Și, într-adevăr, epigramele și poeziile lui Veron Ene exprimă nu numai gîndirea, ci și simțirea sa, participarea la actul comunicării. Este inginerul preocupat mai mult de cuvînt decît de rigla de calcul. Chiar și în poezie se simte creatorul care stăpînește cuvîntul; or, specialiștii susțin că o trăsătură care diferențiază cele două specii este raportul dintre autor și cuvînt: pentru poet cuvintele au o viață a lor și, de multe ori, ele îl stăpînesc pe autor (deci, de multe ori, nu totdeauna!), pe cînd, în acest raport, epigramistul e stăpînul, el caută cuvîntul și-l impune ideii sale.

În multe din epigramele sale, Veron Ene alunecă de la cuvînt la o expresie care-l conține, conducînd ingenios spre surpriză: Măsura

Se aude că poznașul, Doar prin rude avansat, Și-a găsit, în fine, nașul: Șeful său l-a cununat!

Ca orice epigramist cu har, închide în patru rînduri semnificații nebănuite, legătura existențială cu obiectul muncii, cu lemnul, lutul, în ultimă instanță, cu pămîntul:

Epitaf unui olar

Cînd văzu că n-are cele Necesare la-ndemînă, Se făcu pe loc țărînă... Azi e... oale și ulcele.

La fel se întîmplă și cu pescarul:

Epitaf unui pescar Acuma văd aceia care Făceau pe seama-i glume seci Că numai el a fost în stare Să prindă...somnul cel de veci.

Cununată cu epigrama, poezia umoristică își găsește și ea expresia în creația sa, nefiind ocolită nici picanteria, ca-n rondelul După șaizeci de ani, închinat regretatului Constantin Iurașcu – Tataia, pe 10 martie 1989, avînd următoarea încheiere: Iar cînd te-o apuca văpaia

Cum mai se-ntîmplă între soți Mai bine mergi de spală baia Că orice-ai face, tot nu poți De-acum, Tataie,...vorba aia!

Omul care gîndește și-și trăiește gîndurile e prezent în poetul care-i legat structural de soartă, de timp, de istorie:

E soarta-ne-n timpuri săpată

Cu trepte urcînd din morminte

Vom trece din fiu în părinte, În fiu vom purcede din tată, Noi nu vom muri niciodată!

Referindu-se la Veron Ene, C. Iurașcu – Tataia, într-una din cronicile cu „boltagii” cuprinse în ultima parte a volumului, subliniază: „Mai mult ca orice (…) [la Veron] te lovește gîndirea sa aforistică plină de har și de înțelesuri”. Aforistice sînt multe din epigramele sale, demonstrînd, încă din primul deceniu de „democrație”, că autorii sînt înclinați spre constatări cu substrat mai degrabă etic decît umoristic. Iată o Definiție epigramatică: Minciuna este o cortină care Ascunde după faldurile sale, Probabil din motive de pudoare, Mulțimea de-adevăruri goale.

Zestrea epigramatică lăsată moștenire îl definește pe Veron Ene ca reprezentant de neuitat al breslei mînuitorilor condeiului buclucaș. Publicîndu-i-se volumul de epigrame, prin grija fratelui său, col. (r) Eduard Ene, i se îndeplinește dorința pe care și-a exprimat-o în catrenul cu același titlu. De altfel, cu el se deschide acest volum, care ne va oferi o lectură deconectantă, cucerindu-ne prin călătoria de la o idee la alta și prin umor: S-adun averi nicicum nu vreau, Voi numai o modestă sumă, Din anticariat să iau Un tom din opera-mi postumă.

Pînă în prezent, tomul nu a ajuns la anticariat, ci la cititorii iubitori de forme literare scurte, și, de asemenea, ca sclipire, și în revista cîmpulungenilor dominați de spiritul lui Topîrceanu.

Dr. E LIS Râ PEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

O. Goga, un mare poet , ,,etern uman”

La noi sînt cîntece și flori Și lacrimi multe, multe...

SĂMÎNȚA BUNĂ

Producția supersonicelor în declin

motto: ,,Omul nu este stăpîn pe suflarea lui ca s-o poată reține și n-are nici o putere peste ziua morții” – Eclesiastul 8.8

O bună parte a istoriei și criticii noastre literare a restrîns universul poeziei lui Octavian Goga (1881-1938) sub cupola unei singure formule: ,,poetul pătimirii noastre”, care, oricît ar fi de aforistică și de pregnantă, nu poate cuprinde toată amploarea și diversitatea unei personalități atît de complexe, a unui poet național în toată puterea cuvîntului. Cu atît mai puțin, ,,caracterizările de «poet al satului», al Transilvaniei sau al «dezrădăcinării» nu vor putea defini pe deplin versurile care încheagă imaginea unui poet căruia nu-i scapă nici gesturile solemne și eroice ale unui trecut glorios, nici geamătul robului lovit, nici vehemența revoltatului, nici vaietele mulțimii, nici tumulturile sonore ale durerii, nici mînia împotriva oprimării, nici undele nostalgice ale drumețului îndrăgostit de soare, nici amărăciunea drumului sinuos, nici conștiința norocului și-a nenorocului unui neam întreg, nici fiorul naturii și al dragostei, nici aspirația spre o lume mai bine orînduită. El este, indiscutabil, un poet social și național” (Ion Dodu Bălan).

În poezia lui Octavian Goga, pătimirea Ardealului clocotește în vaiet jalnic, sfîșietoare simfonie de durere:

La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătase

La noi atîția fluturi sînt Și-atîta jale-n casă.

Privighetori din alte țări

Vin doina să ne-asculte;

Din Bucure ş tii de altădată

Dealul Mitropoliei – ce se ascunde pe colina de deasupra Bucureştilor

Dealul Mitropoliei se află printre cele mai cunoscute și populare locuri din București, avînd o însemnătate aparte din punct de vedere istoric și religios. An de an, aici se adună mii de pelerini și credincioși cu ocazia sărbătorilor, dar și cu prilejul praznicului lăcașului de cult, de pe 27 octombrie, pentru a ajunge la moaștele Sfîntului Dimitrie cel Nou.

Situat chiar în centrul Bucureștilor, Dealul Mitropoliei se află în același timp „în buricul” tîrgului, dar totodată departe de zgomotul și traficul din zona Pieței Unirii. Cunoscut și sub denumirea de „Colina Bucuriei”, pe acest deal se află două clădiri cu însemnătate aparte pentru istoria Capitalei: Palatul Patriarhal și Biserica Patriarhiei. Mai mult, pînă și drumul pietruit care duce la piața de pe deal este cu însemnătate: acesta a fost pavat în perioada interbelică, la dispunerea primarului Capitalei de la acea vreme, Dem I. Dobrescu. Pavajul s-a dovedit atît de rezistent încît este folosit și în prezent, fiind unul dintre puținele locuri din București unde pavajul se păstrează încă din acea perioadă.

Cînd a fost ridicată

Biserica Patriarhiei

Printre cele mai importante și cunoscute biserici din întregul București se numără Biserica Patriarhiei, aflată tocmai în centrul pieței amenajate pe Dealul Mitropoliei. Trebuie precizat că în jurul anului 1600 aici se afla o viță de vie deținută de Curtea Domnească, însă pe același loc s-ar fi aflat anterior și un mic schit de lemn înainte de ridicarea bisericii. Lăcașul de cult a fost ridicat începînd cu 1654 de Constantin Şerban Basarab şi de soţia acestuia, iar construcția a durat patru ani de zile. Denumită Catedrala „Sfinților Împărați Constantin și Elena”, aceasta a fost ctitorită după

Tumultul învins din poezia lui Goga culminează prin erupția vulcanică din Oltul; în undele sălbatice ale acestuia, el descifrează crîncena soluție pentru revolta însîngerată a neamului său:

Ca unda ta strivită gemem Și noi tovarășii tăi buni

Dar de ne-om prăpădi cu toții

Tu, Oltule, să ne răzbuni.

Să verși păgîn potop de apă

Pe șesul holdelor de aur.

Să piară glia care poartă

Înstrăinatul nost’ tezaur.

Țărîna timpurilor noastre

S-o smulgi de unde ne-ngropară

Și să-ți aduni apele toate

Să ne mutăm în altă țară!

O. Goga rămîne un mare poet al satului natal, un erou al luptei pentru unitatea națională, crainic al dezrobirii neamului, formidabil ziarist și orator de zile mari. Talentul de traducător al lui O. Goga completează și adîncește universul structural al personalității sale. George Călinescu a observat că traducerea lui Goga a poemului Tragedia omului, al marelui scriitor ungur Madách Imre, e făcută într-o românească ce se apropie de perfecțiunea și frumusețea limbii lui Eminescu: ,,E limba și chiar stilul lui Eminescu potrivit vremii noastre și e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbutește să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism”.

Tudor Vianu scria, la moartea lui Goga, astfel: ,,Vor trece anii, în curgerea neistovită a timpului, vor apărea mereu copii care vor crește și tineri care vor îmbătrîni, și undele acestui fluviu vor purta de-a pururi imaginea lui O. Goga, așa cum, în nopțile senine, valurile Oltului duc, pe crestele lor, chipul strălucitor al luminii”.

LILIAnA TETELEA

Pe 24 iulie 2000 s-a încheiat primul contract preliminar de cumpărare a unui Airbus A380, cel mai mare avion civil fabricat în serie. Semnarea contractului a fost elogiată într-un ziar regional din sudul Franței, sediul firmei Airbus fiind în Toulouse. Același ziar scria a doua zi un alt articol triumfal despre „campionul“ ceva mai bătrîn, Concorde, și încheia cu mîndrie: „Concorde va zbura și în anul 2020“.

Dar, în seara zilei de 25 iulie 2000, la decolarea de pe aeroportul din Paris, s-a întîmplat tragicul accident care a făcut 113 victime și care a fost începutul sfîrșitului avionului Concorde… Între timp, cererea de avioane A380 a scăzut și ea, iar Airbus a anunțat că avea să oprească în anul 2021 producția lui. Airbus A380, Concorde sau chiar și naveta spațială americană Columbia au demonstrat într-un mod impresionant progresele tehnicii. Lumea ia cunoștință cu mîndrie de astfel de succese mărețe. Dacă mai tîrziu însă, din cauza unor eșecuri tehnice sau umane, se ajunge la declin, atunci sîntem cuprinși de un sentiment de adîncă nesiguranță și simțim o neputință înfricoșătoare.

Și Eclesiastul vorbește în versetul acesta despre lucruri pe care nu le putem opri, despre evenimente în fața cărora sîntem neputincioși. El ne arată neputința omului de a controla hotarele vieții sale. De aceea, omul trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu și să se încreadă în mîna Lui!

modelul Mînăstirii de la Curtea de Argeș și este vizitată anual de zeci de mii de enoriași atît cu ocazia sărbătorilor religioase importante, cît și cu ocazia pelerinajului la moaștele Sfîntului Dimitrie cel Nou (Basarabov), ocrotitorul Bucureştiului, care se află într-o raclă de argint la această mînăstire încă din Secolul al XVIII-lea. Mult timp, complexul mînăstirii a fost înconjurat cu ziduri de apărare, din cauza vremurilor tulburate, accesul în curtea mănăstirii făcîndu-se prin clopotnița construită de Constantin Brâncoveanu. Biserica a fost pictată în timpul voievodului Radu Leon, moment în care a devenit reședința Mitropoliei. Forma pe care o are în prezent lăcașul de cult a fost definitivată în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, iar picturile din biserică au fost refăcute în Secolul XX.

Palatul Patriarhal, locul în care s-a înfăptuit Unirea din 1859

Palatul Patriarhal a fost ridicat în timpul domniei lui Constantin Șerban Basarab, avînd la acea vreme rolul de reședință a starețului. Desigur, de-a lungul timpului i-au fost ridicate mai multe corpuri. Totuși, această clădire are o valoare istorică extrem de ridicată, aspect care este marcat chiar pe fațada palatului, unde se pot citi următoarele rînduri: „În vechea clădire a Adunării –ce se ridica pe acest loc – s-au desfăşurat sub presiunea poporului lucrările Adunării elective din 1859, care a ales la 24 ianuarie pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti înfăptuind pe această cale Unirea”.

Palatul Patriarhal a fost modificat între anii 1932 și 1935 de arhitectul Gheorghe Simotta, fiindu-i adăugat un corp palatului, format din sala mare a Tronului, cancelariile Patriarhiei, apartamentul Patriarhului precum și alte încăperi anexe. De asemenea, în fața palatului se află și statuia lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost ridicată în 2004. Surprinzător și dezamăgitor, totodată: înfăptuitorul Unirii de la 1859 și primul domnitor modern al României nu avea pînă atunci nici o statuie în București. Cîteva zeci de ani mai tîrziu, în 1907, în imediata apropiere a fost ridicat noul Palat al Camerei Deputaților, o clădire impunătoare și elegantă, realizată de arhitectul Dimitrie Maimarolu, cunoscută pentru acoperișul prevăzut cu o cupolă aparte. Palatul este construit în stil neoclasic, cu o fațadă de 80 de metri, fiind prevăzut cu șase coloane ionice. În interiorul palatului se află o mulțime de picturi și de busturi de marmură și bronz, care înfățișează marile figuri politice din istoria României. De asemenea, aici se află și o bibliotecă ce găzduiește 11.000 de texte de dezbateri parlamentare și monitoare oficiale, dar și peste 7.000 de cărți. Clădirea a fost sediul Camerei Deputaților pînă în anul 1997, an în care sediul Camerei Parlamentului a fost mutat alături de Senatul României în Palatul Parlamentului. Începînd cu anul 1997 palatul se află în administrarea Patriarhiei Române.

În prezent, ansamblul de pe Dealul Mitropoliei este o oază de liniște și spiritualitate în centrul zgomotos al Bucureștilor, acest loc reprezentînd simbioza dintre religie, spiritualitate și istoria României.

B.365.RO

File de istorie

Savantul Petru Poni - memorialist

Petru Poni (1841-1925), chimist, fizician, pedagog, mineralog și om politic român, pionier al școlii românești de chimie, s-a născut la Secărești, județul Iași, a urmat școala elementară la Tg. Frumos și studiile liceale la Iași – la Liceul Național sau la Academie, cum i se spunea acestei școli ieșene. Ca bursier la Paris, s-a specializat în chimie, fizică și mineralogie la „Collège de France” și Sorbona. Întors în țară, în 1865, se angajează ca profesor la Liceul Național, iar din anul 1866, predă și la Școala Militară din Iași. În anul 1878 este numit șef al Catedrei de Chimie din cadrul Universității din Iași unde a predat timp de 33 de ani. Aici a înființat: Primul laborator de Chimie al Universității din Iași (1882) și Catedra de Chimie organică (1891). În 1879 a devenit membru al Academiei Române, al cărei președinte, în cîteva rînduri, a fost. Ca fruntaș liberal al vieții politice ieșene, a ocupat funcția de ministru al Instrucțiunii (1891, 18951896 și 1918). Către sfîrșitul vieții, în 1922, s-a decis să-și scrie amintirile, să arate generațiilor de după el ,,Ce am voit să fac” – cum își intituează această scriere, din care prezentăm cîteva framente.

Profesor la Universitate

,,La 1878, în sfîrşit, după 13 ani de aşteptare, s-a pus la concurs Catedra de chimie de la Universitatea din Iaşi. Eram, în sfîrşit, profesor la Universitate! Cel dintîi lucru de care m-am preocupat, luînd această sarcină, a fost să-mi organizez un laborator. La începutul lui decembrie am adresat ministerului un raport în care arătam că învăţămîntul chimiei nu se poate face fără un laborator. Am recitit acuma, după 44 ani, acest raport şi nu găsesc ceva de schimbat într-însul. Deşi cererile mele erau foarte modeste: un local în care să pot lucra fără a-mi compromite, eu şi studenţii, sănătatea, mărirea subvenţiei anuale şi acordarea unei retribuţii mai omeneşti profesorului, nu am putut totuşi obţine ceva. Cinci ani de zile am stat cu laboratorul meu în bucătăria lui Roznoveanu. Abia în 1883 am izbutit să capăt, în clădirea principală a Universităţii vechi, două camere. Una din ele, care era spaţioasă, servea pentru facerea cursurilor şi avea, în acelaşi timp, o serie de mese la care puteau să lucreze studenţii. Eu însumi lucram tot în această cameră. Eram mulţumiţi că aveam cel puţin lumină, aer şi putinţa de a ne încălzi în timpul iernii. Alăturea aveam o mică odăiţă în care am instalat biroul meu, biblioteca şi balanţele. Alăturea cu sala de curs se afla o altă cameră, pe care am izbutit mai tîrziu să o capăt şi să instalez într-însa mesele de lucru ale studenţilor şi depozitul de material.

Subvenţia a fost mărită treptat, aşa că mi-a fost cu putinţă să cumpăr în fiecare an, pe lîngă productele chimice, unele din aparatele cele mai indispensabile. Îmi amintesc şi acum profunda mea emoţiune cînd am văzut cei dintîi 11 studenţi, instalaţi la mesele lor, şi învîrtind la lampa Bunsen tuburile de sticlă pentru a face dintr-însele diverse aparate. Prin muncă, perseverenţă şi răbdare, izbutisem să fac la mica Universitate din Iaşi ceea ce nu puteam să am la bătrîna Sorbonă.

Cel dintîi lucru de care avea nevoie Universitatea noastră era localul în care trebuia să fie instalată. Dl. Sturdza, ca ministru al Instrucţiunii, a propus şi a făcut să se voteze în Corpurile legiuitoare un credit de trei milioane de lei pentru construirea acestui local.

Îmi aduc aminte de cele petrecute şi sînt de atunci peste treizeci şi cinci de ani. Eram, seara, amîndoi în biblioteca sa. El deschide, surîzînd, un portofoliu, scoate dintr-însul cîteva hîrtii şi mi le dă să le citesc. Era proiectul de lege pentru cererea creditului, cu expunerea de motive şi cu Mesajul regal cu care se înainta Camerei Deputaţilor. Nu am putut să-mi stăpînesc emoţia şi i-am mulţumit cu efuziune pentru marele act pe care-l făcea. Voind să contribui, în marginile puterilor mele, la facerea acestei clădiri, fără să spun nici un cuvînt d-lui Sturdza, am plecat în străinătate, pentru a vedea localurile universităţilor. Am fost în Austria, în Germania, la Şviţera [Elveţia]. M-am oprit mai mult timp în oraşele unde se făcuseră mai de curînd clădiri universitare. Am studiat în toate detaliile lor aceste clădiri şi mi-am procurat scrierile şi planurile publicate. Peste tot locul însă m-am lovit de o mare dificultate.

De la universităţile cele mai mari, ca la Viena, Berlin, Strasbourg [pe atunci în Germania] pînă la cele mai mici, ca la Graz, sistemul adoptat era următorul: o construcţie centrală, care cuprindea localurile administraţiei universitare (rectoratul şi decanatele facultăţilor), amfiteatrele facultăţilor pentru studiile teoretice, sălile seminariilor cu bibliotecile lor, biblioteca universitară. Pe lîngă această clădire centrală, fiecare ştiinţă experimentală avea un institut separat, aşezat în apropierea palatului universitar. În multe Universităţi, construirea unui singur institut şi înzestrarea lui a costat o sumă mai mare decît cele trei milioane oferite. Dl. Sturdza îmi spusese că nu poate obţine mai mult decît s-a dat. Așadar, m-am hotărît să studiez ce este posibil de a face cu suma de care dispuneam. Cea dintîi chestiune de care m-am ocupat a fost aceea a Facultăţii de medicină. Universitatea veche este alăturea cu Spitalul „Sfîntului Spiridon“. Era natural ca această clădire să fie dată Facultăţii de medicină. Întrînsa se va amenaja administraţia facultăţii (decanatul), sălile de curs, laboratoarele şi, la nevoie, se vor clădi şi alte laboratoare, cum s-a şi făcut. Clinicile se vor face în spital. Clădirea centrală a Universităţii se va construi pe terenul cumpărat de stat în Strada Carol.

În privința institutelor, am fost nevoit să renunţ la instalarea lor în clădiri separate, cu locuinţe pentru director şi personal, ca în Germania, şi să mă mulţumesc cu construcţia de laboratoare care să cuprindă numai localurile destinate învăţămîntului practic al studenţilor şi acele ale cercetărilor ştiinţifice. Pentru botanică, gîndul meu era ca statul să cumpere Grădina botanică, înfiinţată cu aşa de mare zel pentru ştiinţă de regretatul A. Fătu. În sfîrşit, pentru astronomie, dorinţa mea era să se clădească un observator pe dealul de la Copou, lucru care a fost realizat. Fiecare din aceste trei grupe de laboratoare va forma cîte un pătrat în mijlocul căruia se va construi cîte un auditoriu putînd conţine pînă la o sută de studenţi. În fiecare din aceste trei auditorii se vor putea face nu numai cursurile ştiinţelor propuse în laboratoare, ci şi unele din cursurile Facultăţii de Litere şi [a celei] de Drept, pentru care auditoriile din clădirea centrală vor fi insuficiente. Încălzirea centrală a întregului edificiu se va face într-o mică uzină situată în dosul laboratorului de chimie.

Consultînd un arhitect, acesta m-a încredinţat că construcţiile prevăzute de mine se pot face cu 3 pînă la 3,5 milioane, astfel că am redactat apoi un memoriu asupra construcţiei Universităţii. În acel memoriu –după ce dezvoltam cele expuse mai sus în rezumat –dădeam programul construirii şi amenajării laboratorului de chimie minerală cu toate detaliile necesare. Acest laborator a fost descris de dl. Costăchescu în volumul intitulat Omagiu profesorului P. Poni de foştii săi elevi, şi cred inutil să fac şi eu această descriere. În privirea celorlalte laboratoare am cerut să fie consultaţi profesorii respectivi. Am dat d-lui Sturdza memoriul meu, împreună cu planurile şi descrierile construcţiilor universitare pe care mi le procurasem. El, după ce şi-a luat timpul să le studieze, mi-a exprimat cele mai vii mulţumiri pentru munca mea şi m-a asigurat că programul meu va fi executat de arhitectul însărcinat cu facerea lucrărilor.

Miniştrii se schimbă deseori în ţările constituţionale. După ieşirea d-lui Sturdza din minister, arhitectul Blanc a modificat în parte planurile Universităţii elaborate după indicaţiile mele”.

În noua clădire a Universităţii

,,În toamna anului 1897 ne-am strămutat în noua clădire a Universităţii. Eram aşa de mulţumiţi văzîndune instalaţi într-însa, încît nu mă mai gîndeam la defectele ei.

Pe cînd se construiau aceste laboratoare, și în special laboratorul de chimie minerală, în care aveam să lucrez și eu, în Iași nu erau nici apă, nici gaz. Atît apa cît şi gazul însă sînt absolut indispensabile oricărui laborator. Pentru apă am cercetat şi analizat cele mai însemnate izvoare dimprejurul oraşului. Atît din cauza situaţiei [poziţiei] şi a calităţii apei, m-am oprit asupra izvoarelor de la Valea Lupului şi am propus Ministerului să aducă apa lor la Universitate. Izvoarele au fost captate şi, prin scurgere naturală, apa a fost adusă pînă la bariera Păcurari, pe o distanţă de aproape 5 kilometri. Acolo ea a fost primită într-un rezervor, de unde a fost ridicată prin o pompă la castelul de apă construit, din dosul palatului universitar. De aici a fost distribuită în întreaga clădire sub o presiune îndestul de mare, pentru a permite întrebuinţarea ei la facerea oricăror studii ştiinţifice. Mai în urmă s-a adus în Iaşi apa de la Timişeşti, şi instalaţia de la Valea Lupului a fost părăsită. În privința gazului, am rezolvat problema încă de cînd eram cu laboratorul în Universitatea veche. Aparatul pentru carburarea aerului a fost aşezat în una din camerele care se află dedesubtul amfiteatrului de chimie. El funcţionează şi acuma foarte bine, deşi sînt 25 ani de cînd a fost instalat.

Studenţii şi oamenii de ştiinţă care lucrează într-un laborator – pe lîngă localurile și instalaţiile de care am vorbit mai sus – au nevoie şi de o bibliotecă în care să găsească tot ce s-a făcut, s-a scris şi s-a publicat asupra chestiunii ce voiesc să studieze. De la venirea mea la Universitate am căutat să satisfac şi eu această cerinţă. Pentru aceasta, în marginile mijloacelor de care dispuneam, am cumpărat tratatele de chimie şi mineralogie cele mai complete şi mai renumite şi m-am abonat la principalele reviste de chimie. Colecţiile complete ale acestor reviste se găsesc cu greu şi sînt foarte scumpe. Cu toate acestea, am izbutit să-mi procur unele din cele mai renumite.

Laboratorul avea încă multe lipsuri. Aveam nevoie de multe aparate mai scumpe, de multe cărţi şi colecţii de reviste. Aşa cum era însă, ne permitea să dăm şcolarilor noştri un învăţămînt solid, care se putea compara cu acel care se dădea în institutele cele mai celebre din străinătate, şi să facem şi cercetări ştiinţifice originale.

Rezultatele acestei activităţi însă nu erau cunoscute din cauză că lucrările ştiinţifice făcute la noi erau răspîndite în diferite reviste române şi străine. Atunci, împreună cu ceilalţi colegi ai mei, ne-am hotărît sa scoatem o revistă în care să publicăm toate lucrările ştiinţifice făcute în Universitatea noastră. Revista va fi scrisă în limba franceză, pentru ca aceste lucrări să poată fi cunoscute în străinătate. Titlul revistei va fi: Annales scientifiques de l’Université de Jassy; ea va apărea în fascicole reunite cîte patru în un volum, fără dată fixă. Primul fascicol a apărut la sfîrşitul anului 1900. Au fost publicate pînă acum (1922) zece volume şi două fascicole din volumul XI, cuprinzînd 251 memorii şi note originale. În anii 1916 pînă în 1920 nu s-a putut publica nici un fascicol din cauza războiului. Localul Universităţii a fost ocupat în acel timp de Ministerele de război şi de instrucţiune publică. Aceste cifre ne arată, mai mult decît am putea zice, cît de rodnică a fost activitatea ştiinţifică a Universităţii din Iaşi şi cîtă dreptate am avut să mă lupt, cum am făcut, pentru a menţine această Universitate şi a-i da mijloacele de a lucra”.

Pînă la sfîștiul vieții sale, Peru Poni a fost animat de convingerea, mărturisită public, că ,,Omul de știință face parte dintr-o națiune, și cea dintîi și cea mai mare datorie pe care o are pe pămînt este să lucreze la înălțarea și întărirea neamului din care face parte”. r m

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

O dispută ce rămîne deschisă – cine a descoperit Polul Nord?

La 6 aprilie s-au împlinit 61 de ani (articolul a fost scris în 1970 – n.red.) de cînd primul om a ajuns pînă în regiunea situată la 90° latitudine boreală – cu alte cuvinte, la Polul Nord. Se încheia astfel cu bine o epopee care dura de aproape trei secole – o suită lungă şi grea de speranţe şi decepţii, de tentative şi eşecuri, de eroisme şi laşități, de drame şi tragedii, ale căror personaje reale suferiseră de foame, de frig, de singurătate şi mai ales de teamă. Dar piedicile nu descurajaseră pe călătorii spre necunoscut, în cele două decenii care precedaseră descoperirea, raidurile şi expediţiile deveniseră foarte numeroase şi candidaţii la gloria de a păşi primii pe calote de miazănoapte a globului terestru se numărau cu sutele.

Cele mai multe şanse de reuşită părea să le aibă, în 1909, încercatul explorator american Robert E. Peary, care pornise la 1 martie cu o caravană de 19 sănii trase de cîini. Trei săptămîni mai tîrziu, el depăşise latitudinea de 85°23ʼ şi îşi continua drumul, trimițîndu-şi pe rînd însoţitorii, în grupuri mici, înapoi, la baza principală.

Dar iată că, la 5 septembrie 1909, lumea afla că succesul fusese repurtat de un alt american, pe nume Frederick A. Cook. Sosit la Copenhaga, pe un vas care venea din Groenlanda, el declara, imediat după debarcarea în capitala Danemarcei, că ajunsese la Pol cu peste un an înainte, la 21 aprilie 1908. Deşi nu se bucura de o faimă deosebită, Cook nu era un novice: în 1898, el participase la expediţia spre Pol a belgianului Adrian de Gerlache, care se soldase cu un eşec. I se acordă creditul cuvenit, şi ziarele de pretutindeni îşi făcură datoria, scriind pe larg despre strălucita victorie a americanului. Mai toate îşi puneau însă o întrebare care era destul de firească: de ce îi trebuise îndrăzneţului explorator un an şi mai bine pentru a face cale întoarsă? Cook răspunse prompt: banchiza pe care se afla derivase mult spre apus, astfel încît numai cu preţul a mii de dificultăţi el izbutise să treacă prin Labrador şi Ţara lui Ellesmere, pentru a ajunge în cele din urmă în Groenlanda. Explicaţia suna verosimil şi a fost rapid acceptată. Dar exact la 24 de ore după sosirea sa la Copenhaga, Peary dădea de ştire că ajunsese la Polul Nord în ziua de 6 aprilie 1909. Cook nu se tulbură:

– Bravo lui! – se mulţumi să spună. Nu e lucru simplu să ajungi la Pol, chiar dacă eşti al doilea...

Lui Peary însă nici nu-i trecea prin minte săşi cedeze întîietatea. Cînd i se aduseră la cunoştinţa afirmaţiile lui Cook, el se grăbi să telegrafieze că nu dăduse peste nici o urmă a unei expediţii anterioare şi că se consideră – şi cerea să fie considerat şi de restul lumii – drept primul descoperitor al Polului Nord. Încă pe drumul de înapoiere, Peary făcu o mică anchetă, aşa încît la debarcarea sa în Statele Unite declară ziariştilor pe un ton peremptoriu:

– Cele spuse de Cook sînt basme pentru copii! Am stat de vorbă cu doi eschimoşi din expediţia lui. Ei recunosc că nu au parcurs mai mult de 20-30 de mile spre nord şi că au avut grijă să nu piardă nici un moment din vedere ţărmul Groenlandei.

Fără voie, Cook dădea apă la moară rivalului său. Într-o conferinţă ţinută la Copenhaga în ziua de 12 septembrie, el relata voiajul său, făcînd o captivantă descriere, plină de imagini lirice, dar în termeni foarte vagi din punct de vedere ştiinţific. Nici la întrebările venite din rîndul auditoriului exploratorul nu se dovedi capabil să furnizeze datele precise care i se cerură.

– Am lăsat în localitatea Etoh din Groenlanda o ladă plină cu releveuri, calcule, observaţii şi fotografii, spuse el în încheierea conferinţei. Un american îmi va aduce de acolo tot materialul, direct în Statele Unite.

Misterul unei lăzi

Între cei doi pretendenţi la premiera polară se născu o polemică înverşunată. Fiecare dintre ei îşi găsi susţinători şi adversari, atît în SUA cît şi în

Europa. După unii, Peary era „un farsor de proporţii fără precedent“. După alții, „numai ignoranţii şi naivii“ puteau da crezare relatărilor lui Cook. În mica familie internaţională a exploratorilor, părerile erau, de asemenea, împărţite: Otto Nordenskjceld opta, „cu oarecare rezerve“, pentru versiunea lui Peary, în vreme ce Nansen şi Amundsen opinau că cele spuse de Cook aveau „logica interioară a adevărului şi autenticităţii“.

Pe măsură ce se scurgeau săptămînile, balanţa începea să încline de partea lui Peary, graţie datelor precise pe care le pusese la dispoziţia celor interesaţi. La 260 km de Pol el se despărţise de prietenul său Bartlett şi pornise mai departe, spre nord, însoţit numai de patru eschimoşi și de valetul său, Matthew Hansen. La orele 10, în dimineaţa zilei de 6 aprilie, Peary se afla pe o banchiză zguduită de valuri şi ameninţată cu dislocarea din cauza fisurilor tot mai numeroase. Pe jumătate orbit de o oftalmie, din cauza frigului, Peary calculase poziţia și, constatînd că nu mai avea decît cîţiva kilometri pînă la ţel, parcursese şi restul drumului în cursul aceleiaşi zile. Cook era mult mai zgîrcit (sau mai sărac) în materie de amănunte. El continua să afirme, imperturbabil, că ajunsese la Pol în ziua de 21 aprilie 1908, „însoţit de cîţiva eschimoşi“. Singurele indicaţii furnizate de el priveau două insule pe care pretindea că le descoperise, botezîndu-le Crocker şi Bradiey. Cît despre faimoasa ladă care conţinea documentaţia de sprijin, ea nu mai apucă să ajungă în SUA. Peary refuză să o accepte la bordul vasului său şi cel căruia Cook i-o dăduse în grijă o abandonă pe chei, de unde dispăru fără urmă.

– Peary mi-a furat-o pentru a se servi de notele mele! – tună indignat Cook.

– Lada e un bluff! – ripostă dispreţuitor concurentul său. Probabil că era plină cu zdrenţe şi că dispariţia ei a fost pusă în scenă pentru a se evita demascarea impostorului.

Singura mărturie în favoarea lui Cook veni din partea unui om pe care nimeni nu-l putea bănui de subiectivitate. Ralph Davidson, secretarul „Clubului Arctic al Americii“ – o respectabilă societate ştiinţifică formată din geografi, meteorologi, geologi şi exploratori preocupaţi de cercetarea Polului Nord – declară că lada lui Cook existase cu adevărat şi că era plină de documente. Mai mult, Davidson adăugă:

– Peary are cunoştinţă de conţinutul lăzii. Sînt în posesia unei depoziţii, luată sub prestare de jurămînt, care arată că el a deschis-o şi a scos din ea un vraf de hîrtii. Din păcate pentru Cook – şi în ciuda strădaniilor lui – forurile ştiinţifice americane nu luară în seamă comentariile făcute de Davidson. Susţinătorii lui Peary lansară teza că depoziţia la care se referea secretarul „Clubului Arctic“ provenea de la un eschimos şi fusese obţinută ca urmare a mituirii lui. Nimeni nu-şi luă osteneala să cerceteze mai îndeaproape problema şi, pe baza materialelor pe care le adusese cu sine, Peary a fost declarat în mod oficial descoperitorul Polului Nord.

Anti Peary ºi pro Cook

Opinia publică nu se ralie însă de la început acestui punct de vedere. Unii se ridicară împotriva uşurinţei cu care se trecuse peste cele spuse de Davidson. Alţii remarcară că atitudinea lui Peary era cel puţin bizară: dacă Cook mituise pe cineva pentru a face o depoziţie falsă şi dacă Davidson dădea crezare unui martor mincinos, nu ar fi fost normal ca cel frustrat astfel să intenteze proces calomniatorilor săi? De ce nu adusese Peary întreaga chestiune în faţa unui tribunal, preferînd să o muşamalizeze, lăsînd-o fără replică? Sentimentele

de care era însufleţit publicul s-au manifestat din plin în cîteva rînduri. Astfel, la 2 octombrie 1909 a avut loc în Statele Unite o ceremonie în memoria lui Robert Fulton, inventatorul navigaţiei cu aburi. Invitat să asiste la solemnitatea care se desfăşura pe rîul Hudson, Peary veni „ca un rege“, după cum scria presa vremii, la bordul navei sale Roosevelt (numită aşa în cinstea fostului preşedinte al SUA, Theodore Roosevelt). La un moment dat, strigăte puternice răsunară pe ambele maluri ale Hudsonului. Crezînd că erau aclamaţii care i se adresau, Peary flutură din mînă, în semn de răspuns. Abia peste cîteva minute îşi dădu seama că mulţimea îl huiduia şi îl fluiera. Pe malul drept, un grup masiv de spectatori scanda: ,,Peary e un hoţ!”. Pe malul stîng a fost arborată o imensă pînză albă pe care scria cu majuscule roşii: ,,Polul Nord îi aparţine lui Cook”. Încetul cu încetul însă, spiritele se potoliră. Oficialităţile refuzară să revină asupra hotărîrii lor, cu atît mai mult cu cît nici o expediţie ulterioară efectuată la Pol nu confirmă existenţa celor două insule pe care le văzuseră Cook, Crocker şi Bradley. Aşadar, Peary rămase înscris în Cartea de aur a marilor descoperitori ca primul om care răzbise pînă la extremitatea arctică a globului. Treptat, Cook fu dat uitării, deşi el însuşi nu se recunoştea înfrînt. În 1937, de exemplu, dădu în judecată Enciclopedia Britanică, cerînd daune în valoare de 25.000 de dolari, deoarece, în articolul „Polul Nord“, celebrul dicționar scria că „pretenţiile lui Cook au fost respinse de unanimitatea oamenilor de ştiinţă“. În 1954, Cook publica volumul ,,Return from the Pole” (,,Întoarcerea de la Pol”), în care făcea din nou o sinteză a întregului „caz“, afirmînd că dreptatea era de partea lui. Printr-o bizară întorsătură a destinului, afacerea Peary-Cook a reînceput să pasioneze, în ultimii ani, cercurile de specialişti. În 1954, revista americană de călătorii şi explorări geografice „Blue Book“ a publicat un portret al lui Robert Peary, scriind dedesubtul lui: „Acest om a minţit!“. În articolul ce însoţea fotografia se expuneau o serie de motive pentru care se aprecia că trebuiau puse la îndoială afirmaţiile celui învestit cu titlul de descoperitor al Polului Nord. Cîțiva ani mai tîrziu, savantul suedez Walter Schytt a reluat lista „semnelor de întrebare referitoare la sinceritatea lui Peary“, adăugîndu-le altele noi. În sfîrşit, în 1968, Theon Wright, membru al „Clubului exploratorilor“ din New York, a consacrat acestui caz un volum întreg, pe care l-a intitulat ,,Cuiul cel mare”, după numele dat de eschimoşi Polului Nord.

Stranie se dovedeşte o coincidenţă. La 6 aprilie, Peary notează în jurnale: „După cîte am impresia, mă găsesc în vecinătatea imediată a Polului“. Două ore mai tîrziu, el îşi calcula poziţia şi înregistra o latitudine nordică de 89°57ʼ „E prea frumos pentru a fi adevărat – comentează Wright. E mai probabil că, obosit şi bolnav de ochi, neputînd accepta ideea unui eşec după atîtea eforturi, Peary nu a constatat, ci a decis că se află la Pol“.

„Probele“ anti-Peary nu se opresc aici. Fără îndoială, ele sînt speculaţii faţă de care este greu ca cineva să ia o poziţie foarte netă. Să mai semnalăm însă că la dosar s-a adăugat şi un argument în favoarea lui Cook. O serie de raiduri aeriene polare, efectuate în ultimul deceniu de aviatorii sovietici şi americani, au dus la descoperirea a două gigantice blocuri de gheaţă, care se deplasează lent în derivă şi care au fost botezate T1 şi T2. Un glaciolog din Leningrad, Valerii Inostranţev, a avut ideea să calculeze itinerarul lor trecut şi viitor. Spre surprinderea lui, el a ajuns la concluzia că în 1908 blocurile ocupau exact poziţia în care Cook descrisese „insulele“ Crocker şi Bradley. În felul acesta, devenea explicabil și faptul că exploratorii de mai tîrziu nu le-au mai găsit acolo.

Cine a avut dreptate, prin urmare? Cine a minţit şi cine a spus adevărul – Peary sau Cook? Cine a descoperit, la urma urmelor, Polul Nord? Disputa rămîne deschisă.

CĂLIN IONESCU

Frederick Cook

Robert Peary

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (136)

Artele în Dinastia Tang (6) Caligrafia (6)

În timpul dinstiei Yuan-mongolă, un caligraf celebru numit Zhao Mengfu a studiat stilurile caligrafilor Wang Xizhi și Wang Xianzhi și a creat un stil original. El folosea Scrierea Standard și stilul Scrierii Libere, ale cărei ideograme sînt groase, omogene și al cărei stil este îngrijit și elegant. Yan Zhenqing, Liu Gongquan, Quyang Xun și Zhao Mengfu sînt elogiați drept „Cei Patru Maeștri ai Scrierii Standard“.

Xing Zhi (Formele lucrărilor caligrafice)

1. Zhing Tang se referă la marile lucrări caligrafice atîrnate pe peretele cel mai important din salonul unei locuințe. Este vorba de o hîrtie Xuan de mari dimensiuni, al cărei raport lungime-lățime este de 2 la 1 și care, de sus în jos, conține scriere fără restricții privind conținutul sau numărul cuvintelor.

2. Dou Fang reprezintă lucrarea caligrafică sub forma unui pătrat, a cărei latură măsoară 33 sau 66 de centimetri.

3. Shou Zha. Sensul original al cuvîntului a fost cel de scrisoare. În ultima vreme el deservește scrisori, manuscrise, note, chitanțe, rețete ș.a. Caracteristicile Shou Zha sînt conciziunea, diversitatea formelor, bogăția conotațiilor și stilul liber al scrierii.

4. Tiao Fu se scrie de sus în jos pe hîrtie Xuan, care se pliază pe lungime într-un dreptunghi așezat pe verticală și al cărei raport înălțime-lățime este de 3 la 1 sau de 4 la 1.

5. Dui Lian se referă la distihuri rimate scrise pe hîrtie sau țesături, sau cioplite în bambus, în lemn sau pe stîlpi. Primul vers al distihului este scris de la dreapta la stînga, iar celălalt este scris invers. Inscripțiile sînt amplasate în colțul din stînga jos al primului vers și invers în cazul celuilalt vers.

Bolile și Istoria (14)

Gin, gripă şi tuberculoză (4)

Au mai existat şi alte epidemii similare, în 1557 şi 1580. Apoi, pentru aproximativ o sută de ani, nu s-au mai semnalat decît cazuri izolate, regionale, pînă cînd o pandemie de gripă avea să se declanşeze, în Europa, în 1729. Au urmat epidemii majore în 1732, 1781 și 1788. Cea din 1781 a fost nu numai foarte extinsă, dar şi deosebit de drastică. Se crede că mai bine de trei sferturi din populaţia Marii Britanii s-a îmbolnăvit, iar molima s-a întins curînd şi peste Atlantic. Din nou a urmat o perioadă de linişte, pînă în 1830. În Secolul XIX, o altă epidemie s-a declanşat în 1833 şi o a treia în 1847. Apoi, gripa a dispărut complet din Europa, pînă în 1889.

Atunci, pandemia a durat pînă în 1892 şi a fost mai gravă decît multe dintre atacurile anterioare. De asemenea, referirile la ea sînt mai bine documentate, fiind prima epidemie de gripă numită după presupusul loc de origine. „Gripa rusească” a apărut în cartierele oraşului Sankt Petersburg în decembrie 1889 şi, pînă în martie anul următor, împînzise deja tot continentul european. Aceasta este de asemenea prima epidemie de gripă despre care se ştie cu siguranţă că a evoluat în „valuri” de severitate diferită, fiind acută în iarna lui 1889, înrăutăţinduse în primăvara lui 1891 şi devenind relativ blînuă în iarna 1891-1892. Epidemia a făcut ravagii, ucigînd nu mai puţin de un sfert de milion de oameni numai în Europa, numărul total al victimelor, pe întreaga planetă, ridicîndu-se la peste un milion! Această „gripă rusească” pare să fi persistat pentru mai mulţi ani, scăzînd în intensitate şi amploare pe măsura trecerii timpului.

În 1918, condiţiile existente la nivel mondial favorizau apariţia unei epidemii de proporţii. Trecuseră patru ani de război de poziţii, cu milioane de soldaţi stînd în tranşee mizere, nespălaţi şi fără o hrană adecvată, ducînd lupte în condiţii cumplite, cum nimeni pînă la

6. Heng Pi se referă la lucrările caligrafice executate pe orizontală. Are conținuturi diferite și mai puține ideograme. Se scrie de la dreapta la stînga pe plăcuțe orizontale, care pot fi văzute în palate, turnuri, pavilioane, curți și case.

7. Shou Juan este similară scrierii Heng Pi, dar cu restricții de lungime. Reunește cîteva caracteristici ale stilurilor Shou Zha, Dou Fang și Heng Pi. Acest stil nu se folosește pentru decorarea pereților, dar lucrarea caligrafică poate fi expusă și apreciată.

8. Tiao Ping. Este o scriere care constă în ideograme asemănătoare celor ale scrierii Tiao Fu, de mărimi diferite și poate include numere pare ca doi, șase etc. Ideogramele în stil Tiao Fu pot fi alese din același pasaj sau din pasaje diferite, dar care au conținut similar și sînt scrise la fel sau diferit.

9. Ce ye se referă la asamblarea și legarea unei lucrări și poate fi privită ca o scriere Shou Juan pliată. Ea este menită să fie admirată în compania prietenilor. Dacă unul din elemente este excepțional, el poate fi atîrnat pe perete de unul singur.

10. Shanh Mian. Există două feluri de Shan Mian/ Shan Zi – Zhe Shan poate fi pliată și deschisă, în timp ce Tuan Shan are o formă rotundă, hexagonală, octogonală sau formă de pepene ori banană.

Principalele tehnici ale caligrafiei chineze (1)

Termenul Bifa desemnează modul corect de a scrie folosind o pensulă. El se referă la ținerea și folosirea corectă a pensulei. Chinezii au început să teoretizeze modul în care trebuie ținută și folosită pensula încă din timpul dinastiei Han. Renumitul scriitor și caligraf Cai Yong a stabilit mai multe deprinderi specifice pentru Bifa, cum ar fi trasarea delicată a începutului și sfîrșitului unei ideograme și apăsarea pensulei la mijlocul acesteia. Caligrafi au acordat mai multă atenție folosirii Bifa în timpul Dinastiei Tang. În acestă epocă, teoretizarea caligrafiei a atins punctul culminant și a devenit una dintre cele mai importante teorii din istoria caligrafiei chineze. Specialiștii acelor vremuri au stabilit mai multe

ei nu mai întîlnise. Toate acestea au creat condiţiile propice pentru infecţii şi boli. Foametea afecta majoritatea popoarelor europene, ca şi ţările sărace de pe planetă, şi mulţi oameni de ştiinţă şi medici erau convinşi că o epidemie de proporţii urma să cuprindă Europa răvăşită de război şi să se întindă rapid, prin intermediul vapoarelor, în toate colţurile lumii. Iar cînd această molimă aşteptată a venit, ea va lua forma unei tulpini de gripă de o virulenţă nemaiîntîlnită.

Una dintre caracteristicile gripei ar fi aceea că pare să atace simultan un număr de regiuni situate chiar la mare distanţă una de cealaltă. Din acest motiv, este dificil, dacă nu imposibil, să stabilim originea pandemiei din 1918. Numele contemporan, de „gripă spaniolă“ nu are legătură cu originea bolii, dar istoria acestei denumiri este interesantă şi merită amintită. Ţările beligerante, temîndu-se că raportarea de victime umane, cauzate de molimă, ar putea încuraja inamicul şi în egală măsură ar slăbi moralul propriilor soldaţi, au impus o cenzură asupra rapoartelor anunţînd o epidemie severă. Guvernul spaniol, neftind implicat în conflict, a permis dezvăluirea în presă a faptului că ţara este bîntuită de o epidemie de gripă de o virulenţă neobişnuită.

Primul val al bolii a apărut la începutul verii lui 1918, atît în Statele Unite, cît şi în taberele armatei americane din Franţa şi nu a atras atenţia, neavînd o severitate deosebită. Al doilea val, declanşat în august, a fost total diferit, şi primele cazuri au fost semnalate în mai multe localităţi, risipite pe glob. Freetown, capitala statului Sierra Leone, Brest, portul francez unde erau debarcate trupele americane în Europa şi Massachusetts, par să fi fost lovite de boală în acelaşi timp. De asta dată, gripa nu era doar foarte contagioasă, dar şi letală, în majoritatea cazurilor. Simptomele erau tipice pentru o gripă severă tipică: temperatură ridicată, amigdale inflamate, migrene, dureri generalizate în membre şi stare de moleşeală – dar şi durerile abdominale şi pneumonia erau frecvente. Deşi copiii şi bătrînii au fost ţintele principale ale bolii, şi adulţii între 20 şi 30

reguli de scriere și comportament, cum ar fi „simbolul Bizhen“, „Cele opt comportamente“, „deprinderile Hanlin“, „simbolul chinez Young“ pentru a descrie diferite trăsături de pensulă ale unei ideograme sau „Cele 24 de reguli ale Hanlin“. Acestea au dat naștere la numeroase metafore pentru a descrie trăsăturile de pensulă. De exemplu, o trăsătură orizontală este ca răbufnirea unui pîlc de nori. Simbolului dian i-au fost atribuite numeroase metafore, cum ar fi: „o piatră de pe dealurile înalte“; „păsări din pădure“ etc.

Cum se ține pensula de scris. De-a lungul timpului, chinezii au teoretizat modalitățile de a ține pensula, stabilind mai multe tipuri. Dintre toate modalitățile de a ține pensula de scris, cea mai importantă a fost prezentată de Lu Xisheng din Dinastia Tang. Ea a fost numită „modalitatea wuzhi de a ține pensula“. Între termenii folosiți sînt: ye – degetul mare trebuie să fie poziționat spre interiorul pensulei. ya – mînerul pensulei se apucă atît cu primul segment al degetului arătător, cît și al degetului mare. Gou – exteriorul mînerului pensulei se ține cu primul și al doilea segment ale degetului mijlociu. Ge – degetul inelar trebuie să împingă partea dorsală dreaptă a mînerului pensulei în afară, pentru a contrabalansa forța aplicată dee degetul mijlociu. Di –degetul mic se poziționează imediat sub inelar, astfel încît să îi ofere acestuia susținere și echilibru. În ceea ce privește modul în care trebuie ținut mînerul pensulei, caligrafii antici aveau păreri diferite. De exemplu, Doamna Wei consideră că pentru o scriere simetrică, pensula trebuie ținută la 4 cm distanță de vîrfrul din păr al acesteia; în cazul scrierii cursive, pensula trebuie ținută cu vîrful degetelor la o distanță de 7 cm față de vîrful de păr al acesteia. Renumitul caligraf Yu Shinan consideră că lungimea pensulei trebuie să fie mai mică de 20 de cm și atunci cînd caligraful o ține în mînă, el nu trebuie să o țină de jumătatea de sus a mînerului, ci de cea de jos. Pentru realizarea scrierii obișnuite și cursive, trebuie să respectăm regulile ținerii pensulei de la o lungime de aproximativ 3,33 cm, 6,66 cm și respectiv 9,99 cm.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

de ani i-au căzut pradă, în număr mare. Într-o tabără militară din Massachusetts, primul caz de gripă a fost diagnosticat pe 12 septembrie. La mai puţin de două săptămîni, 12.604 de soldaţi zăceau bolnavi. Oraşul Boston a fost, la rîndu-i, grav afectat, circa 10% din populaţia sa îmbolnăvindu-se, două treimi din acest procent decedînd din cauza gripei. Spitalele din San Francisco au primit în acea perioadă 3.509 de pacienţi suferind de pneumonie, dintre care aproape o mie au murit. Se apreciază că o cincime dintre soldaţii armatei americane s-au îmbolnăvit între august şi octombrie. În total, circa 24.000 de militari americani au murit de gripă sau de pneumonia consecutivă bolii, comparativ cu 34.000 cîţi au murit pe front, pe tot parcursul implicării Statelor Unite în conflagraţia mondială.

Aceste cifre indică nivelul extraordinar de ridicat al mortalităţii cauzate de acest al doilea val de gripă. Ultimul val va începe în primăvara lui 1919 şi, deşi aproape la fel de sever, nu s-a mai extins în întreaga lume. Pe durata pandemiei, Insula Sfînta Elena, Noua Guinee, cîteva insule din Pacific şi regiuni din Africa, Asia şi America de Sud au scăpat neatinse. Dar în regiunile unde gripa şi-a făcut apariţia, rata mortalităţii a fost înspăimîntătoare – 150.000 de oameni pierind doar în Marea Britanie – cifrele vehiculate mergînd de la 21 milioane la 25 de milioane de victime, pe întregul mapamond! (şi chiar aceste cifre s-ar putea să fi fost subestimate, studii recente dovedind că numărul de decese, în lume, ar fi putut să fie dublu faţă de cel stabilit, deci 50 de milioane de morţi, în vreme ce în insulele britanice s-a stabilit că ar fi murit peste 200.000 de persoane). Pandemia din 1918-1919 a produs, indubitabil, cea mai mare pierdere de vieţi omeneşti cauzată de o singură maladie, de la Moartea Neagră încoace, deşi, luînd în considerare numărul total de populaţie, în Evul Mediu şi acum, rata mortalităţii a fost sensibil mai mică decît în 1347-1350.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Din epoca romantismului revoluţionar

Abia făcusem primii pași pe drumul incert dintre adolescență și prima tinerețe, cînd, isprăvind școala profesională de laminate reci, am fost repartizat să lucrez într-un atelier de tinichigerie din spatele Gării Basarab. Pînă la ora aceea lăsasem impresia că, orice aș face, n-am să fiu în stare să conduc pe cineva sau ceva. Tata se prinsese că sînt genul perdant, bun doar să muncească la ordin și fără să pună întrebări, nicidecum să îi privesc pe ceilalți de sus.

Independent de verdictul care mi se cuvenea, în forul meu interior, eram mulțumit că practicam o meserie curată și ușoară, deși, uneori, același tată, subofițer în rezervă, credea că e foarte subtil dacă mă ia pe la Ploiești: mă, nu zic să-mi dai și mie, cum ți-am dat și eu ție, dar măcar nu-mi mai cere, că vezi că le am și pe astea pe cap (adică pe surorile mele mai mici).

Zona Gării Basarab era unul dintre cele mai sordide locuri din Bucureștii acelor ani. Cele cîteva cîrciumi răpănoase, cu bere trezită și mici împuțiți, chioșcul de răcoritoare și covrigi plini de praf și de muște, și un fel de cofetărie, cu prăjituri din ipsos în vitrină, atrăgeau de-a valma și călători, și cerșetori, și cîini, și pisici vagaboande. Tot în zonă era și vadul hoților de buzunare și de bagaje, dar și al curvelor cu tarifuri reduse, care, pentru 5 lei jumătatea de oră, îi cărau pe soldații veniți în permisie în cele cîteva vagoane abandonate pe liniile secundare. Acest decor sumbru era garnisit cu gunoaie, dîre de urină și mirosuri grele. Din sfert în sfert de oră, cursele dinspre Pietroșița, Ploiești, Videle sau Mizil deșertau mii de călători pe care numai necazurile îi mînaseră de acasă, unii pe la vreun doctor, alții pe la procese. Îi vedeam de la fereastra prăvăliei noastre –bărbați și femei înfrînți de viață, coborau buluc din tren, se uitau speriați în jur și, după ce se obișnuiau cu locul, își tîrau pașii spre vreo cîrciumă, să mai prindă la inimă cu o bere leșinată. Copiii ronțăiau covrigi și beau cîte doi din aceeași halbă, să nu se îmbete. Cu toții se chinuiau să meargă pe drumul sucit al vieții. Apoi, se înhămau la bagaje și se urcau țipînd în tramvaiul 26, care întorcea chiar acolo, plecînd la necazurile lor.

În jurul tinichigeriei noastre se aflau tot felul de chioșcuri și prăvălioare, făcute special pentru săraci: una cu mărunțișuri pentru înmormîntări – coroane și flori din hîrtie, lumînări, pantofi și haine pentru morți; o alta cu unelte de muncă, lopeți, coase, lanțuri și lacăte; alta cu bulendre ieftine, din stambă și supraelastic. De cum ridicam obloanele și pînă la ora închiderii, în atelierul nostru se auzea bocănit de ciocane și se simțea un miros pătrunzător de apă tare și cositor. Acolo meșteream și puneam la vînzare tot felul de fleacuri: burlane, fărașe și găleți din tablă galvanizată, felinare, lămpi de gătit cu petrol, cutiuțe pentru arderea lumînărilor la capul morților. Cînd se întorceau din oraș, mulți dintre oamenii aceia de dimineață ne vizitau, dar puțini cumpărau ceva

și numai după o aprigă tocmeală. În total, munceam acolo 5 oameni. Șeful nostru era tovarășul Scabie, om strașnic, nu glumă. Pentru noi, era înțeleptul care știa să se plaseze la locul și în momentul cele mai potrivite, dar știa și să fugă de la locul primejdiei. Comunistul de factură leninistă în stare să dăruiască semenilor ce era mai bun în văpaia inimii sale, el mulțumindu-se cu puțin și aproape lăcrimînd cînd ne vedea fericiți. Pînă să vină în mijlocul nostru, cică lucrase ca activist pe o funcție de mare răspundere la regiune și deținea multe secrete și învățături păstrate special pentru noi. Se mai zvonea și că știa ce o să se întîmple mai înainte de a se întîmpla, așa că nimic nu putea să-l ia prin surprindere. Pe mine, ca mai tînăr, această zestre supranaturală a tovarășului îmi împurpura obrazul. Cît privește inima, aproape că îmi flutura zbătîndu-și aripile.

Nu ne supăram cînd ne trata cu superioritate, fiindcă atîta meritam, cîtă vreme ne luam după un zvon sau altul, în loc să citim ziarele. Nivelul nostru ideologic era jalnic. Cînd se întorcea de la vreo ședință, rămînea tăcut ore în șir, iar noi insistam să ne împărtășească măcar o fărîmă din ce ascundea cu atîta strășnicie.

– Nu-mi puneți întrebări idioate, ne tempera el, ca să nu vă răspund cu minciuni.

Urma o tăcere lungă, mai ceva ca traversarea tunelului spre cea lume. Doar bocănitul ciocanului de lemn în tabla galvanizată, care, încet-încet, prindea forma unui burlan sau a unei stropitori, ne mai aducea aminte de existența lui. Alteori, tovarășul Scabie se arăta generos cu noi și ne amețea cu cîte o parabolă:

– Omul trebuie să fugă de spațiile călduțe – filozofa el în spirit militant – și de tot ce frînează afirmarea spiritului nou.

La început, n-am fost în stare să pătrundem tîlcul acestor vorbe. Dar, curînd, dinspre forul tutelar, ne-a parvenit un zvon care ne-a cutremurat: tovarășul Scabie își oprise urcușul spre funcția de secretar cu propaganda la regiune, ca să coboare printre noi, cei săraci cu duhul, și să ne dea lumină, ca să nu ne mai bălăcim în nămolul mediocrității ideologice. Din acel moment, am început să-l privim altfel. Deși aproape că-i plîngeai de milă –mărunțel și slab ca un pui de bogdaproste, jerpelit și cu un început de chelie – dacă aveai ochi, întrevedeai în el modestia studiată, omul deosebit și histrionul născut să treacă încoace și încolo fără să fie dibuit de cineva. Era ca actorul de geniu care îl joacă la matineu pe Chaplin și seara pe Hamlet. Ce mai tura-vura, tov. Scabie n-avea concurent cînd era vorba să se ascundă prin mulțimi. De cîte ori cei de la centru îl convocau la vreo ședință, îl așteptam nerăbdători, să vedem ce se mai aude acolo, sus. (,,Cu sufletul la gură v-am așteptat, tovarășe, căpitan, să ne spuneți ce avem noi aici... Da, ce avem noi aici?...”) Dar, el, ca de obicei, se înfășura în mantia-i și ne răsplătea cu o tăcere de nepătruns. Minute în șir treceau în vîrful picioarelor pînă cînd se îndura să ne arunce cîteva vorbe:

– Ați aflat cumva de necesitatea ridicării agriculturii noastre pe noi culmi, superioare?...

Într-o zi, însă, tovarășul Scabie s-a întors total schimbat de la centru – gîfîia de emoție și din ochi îi țîșnea o lumină strălucitoare. Cum a intrat în dugheană, și-a pus servieta pe godinul din colț și s-a uitat spre noi:

– Dați-vă mai aproape, căci vreau să vă comunic ceva important, de nivel republican...

Cum aveam un singur scaun, pe el s-a așezat meșterul nostru, nea Osică. Ceilalți, pe unde au găsit: o ladă de scule, un balot de tablă. Eu, ca mai tînăr, m-am rezemat de un perete. Era zăpușeală și am deschis ușa. Chiar în fața noastră, se găsea stația de tramvai, și călătorii, văzînd scena, se uitau curioși la noi. Unul chiar s-a pus în prag, cu mîinile în buzunare. Un cîine galben și tupeist a intrat în prăvălie, a dat un ocol și a plecat plictisit.

– Tovarăși, a continua șeful nostru, fără să se sinchisească de cei din ușă, a sosit momentul să ieșiți din rutina preocupărilor voastre mărunte. Dacă, din motive obiective, vînzările noastre au scăzut, trebuie să devenim rentabili. Cum? Prin reducerea prețului de cost!

Ne uitam nedumeriți unii la alții, întrebîndu-ne cum adică să reducem prețul de cost, că doar nu noi îl stabileam. Și parcă ghicindu-ne gîndul, tot el ne-a luminat:

– Vom scădea prețul de cost prin trei inițiative: simplificarea manoperei, scurtarea timpului de lucru și economia la materiale.

Și aplicînd principiul de bază în pedagogie, exempla docet, ne-a și făcut o demonstrație. Pînă atunci, lipeam scîndurile cu o pensulă de clei de oase și un cui. Însă el a eliminat cleiul, spunînd:

– Iată economia!

Și a continuat:

– Aștept idei și de la voi...

A doua zi, cum nu ne trecuse vreo idee prin cap, tovarășul Scabie ne-a scos din stinghereală punînd mîna pe topor și fărîmînd cuierul de după ușă.

– ... Tot îmbrăcîndu-ne și dezbrăcîndu-ne, pierdem timp prețios!, ne-a lămurit el. Și, în loc de zece burlane pe zi, facem doar nouă.

Ulterior, aveam să înțelegem că treaba asta însemna creșterea productivității muncii și, implicit, scăderea prețului de cost la fiecare sortiment, nu numai la burlane.

– După ce vă aduc tinichigeria la linia de plutire, ne-a spus tovarășul Scabie, bătînd patru cuie după ușă, plec spre alte zări, căci vocația mea este să trezesc la viață colectivități întregi de oameni ai muncii, ca un adevărat stahanovist.

Stimulat de aceste vorbe, chiar a doua zi, tov. Broscaru, responsabilul grupei noastre sindicale, i-a venit de hac singurului scaun din atelier. Cînd se apropia ora mesei, puneam un ziar pe acel scaun, scoteam merindele și ne așezam de jur împrejur, pe unde apucam. Se vede treaba că întîrziam prea mult cu masa, plus ce-i dam ocol scaunului. De la o vreme, tovarășul Scabie a început să se uite cam lung la nea Osică, pompierul nostru voluntar. Și ca să nu dea impresia că se pune de-a curmezișul partidului, căci, altfel, la Canal i-ar fi albit oasele, nea Osică a început să-și frămînte și el mintea. Și, uite așa, i-a sunat ceasul lopeții cu care adunam resturi de tablă, chiștoace și coji de salam. Nu toată lopata, desigur, ci numai coada ei de care ne tot împiedicam și risipeam timp prețios. Spre iarnă, tovarășul Scabie a zîmbit la mine: – La vară faci 16 ani și intri în UTC. Vezi că te așteaptă sarcini și izbînzi mărețe. Pregătește-te să fii la înălțimea lor! Știam și, ca să-l fac praf, mă gîndeam să sparg cele două geamuri ale prăvăliei, chiar în ziua primirii carnetului roșu de utecist, să nu mai pierdem timp prețios cu spălarea lor de Paște și de Crăciun. – E-hei, tovarăși, a exclamat șeful nostru, luînd un creion și calculînd economiile pe luna trecută: adevăratul talent muncitoresc înseamnă onestitate și curaj!

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Adevărul despre moartea lui Van Gogh

Viața, opera și moartea lui Van Gogh au fost studiate foarte bine. S-au scris zeci de cărți și monografii despre marele pictor olandez, sute de disertații au fost susținute și au fost făcute mai multe filme. În ciuda acestui fapt, cercetătorii găsesc în mod constant noi fapte despre artist. Recent, cercetătorii au pus la îndoială versiunea canonică a sinuciderii geniului și au prezentat propria lor versiune. Artistul nu s-a sinucis, ci a fost împușcat din greșeală.

Versiunea oficială

În anul 1888, Van Gogh era într-o perioadă în care picta neîncetat, moment în care face cunoștință cu un alt mare pictor, Paul Gauguin. În primă fază, cei doi încearcă o colaborare, care se va dovedi dificilă, cei doi avînd păreri diferite în ceea ce privește pictura. Timp de două luni, cei doi au locuit în aceeași casă, încercînd să pună bazele unei asociații avangardiste. Conform documentelor vremii, scandalul dintre cei doi a început și din cauza faptului că Van Gogh a încercat să profite de banii lui Gauguin.

Ca urmare a unei discuții violente pe care cei doi au avut-o în 23 decembrie 1888, Van Gogh hotărăște să-și taie o ureche. Conform unui desen și unei scrisori descoperite în anul 1930, aparținînd medicului care l-a îngrijit, acesta și-a secționat întreaga ureche cu minuțiozitate și nu lobul, așa cum s-a crezut mult timp. După această macabră operațiune, Van Gogh împăturește urechea și pleacă la Rachel, o prostituată pe care o frecventa. Este descoperit de poliție după două zile.

Doi critici de artă germani au avansat teoria conform căreia cel care ar fi tăiat urechea ar fi fost

Lumea regilor şi culisele ei

Există diferențe de rang între regi (3)

Cel dintîi eveniment oficial la care urma să luăm parte, marea paradă cu prilejul aniversării zilei de naştere a sultanului, urma să aibă loc abia a doua zi de dimineaţă. Aşa cum ne-a informat ofiţerul de legătură, după aceea era prevăzută audienţa la sultan, iar seara devreme trebuia să participăm, în sala tronului, la discursul anual asupra stării naţiunii, în imediata apropiere a familiei regale. Mi se părea o enigmă de ce eram trataţi cu asemenea risipă de onoruri. Probabil sultanul considera că face astfel un gest amabil faţă de casa regală prietenă, plasînd-o pe Irina la periferia acesteia.

Parada cu ocazia zilei de naştere a fost de un suprarealism perfect. S-a desfăşurat pe un soi de stadion de fotbal. Am stat în loja regală, înconjurat de generali plini de decoraţii, în uniformele lor de gală generos brodate cu aur. Undeva departe în spate, corpul diplomatic. Punctul culminant al paradei, cînd toate categoriile de arme ale forţelor armate au dat de mai multe ori ocol stadionului, în ritm de marş dictat de fanfară, a fost sosirea sultanului. A apărut stînd în picioare şi salutînd de sub un baldachin montat pe un Rolls-Royce alb, decapotat - în uralele populaţiei. Apoi, peste stadion au trecut în zbor razant trei avioane cu reacţie, lăsînd în urmă dîre de fum în culorile naţionale, galben, alb şi negru. în final, sultanul s-a retras tot în vehiculul său ciudat. Şi cu asta basta. Happy birthday!

Peste două ore trebuia să ne prezentăm la palat. Istana Nurul Imam este considerat cel mai mare palat

Gauguin. Expoziția prezintă mai multe scrisori datate 1888-1890, între Van Gogh și fratele său, Theo. Relațiile dintre cei doi erau violente, textele scrisorilor relevînd acest lucru. Cu toate că trecea printr-o perioadă grea și că în momentele de nebunie își înghițea tuburile de vopsea, Van Gogh pictează cele mai colorate și mai vii tablouri în ultimele luni de viață.

Sărac, izolat, bolnav, își găsește refugiul în brațele unei prostituate. Conform unor scrisori, neavînd bani, Van Gogh nu mînca 2-3 zile la rînd. Era foarte slăbit, dinții încep să-i cadă, este cu moralul la pămînt. În această situație, mentalul clachează. Cu două zile înainte să se sinucidă, primește o scrisoare de la fratele său, care îi descrie situația financiară dezastruoasă în care se află. În 27 iulie 1890, pictorul se sinucide prin împușcare, într-un lan de grîu.

Van Gogh nu s-a sinucis?

Cercetătorii biografiei lui Van Gogh – Steven Naifeh și Gregory White Smith – cred că artistul nu s-a sinucis, ci a devenit victima unui accident. Oamenii de știință au ajuns la această concluzie după ce au efectuat o muncă de căutare pe scară largă și au studiat multe documente și memorii ale martorilor oculari și ale prietenilor artistului.

Nifee și White Smith și-au proiectat lucrările sub forma unei cărți numite „Van Gogh. O viață”. Cercetarea pentru noua biografie a artistului olandez a durat mai mult de 10 ani, în ciuda faptului că oamenii de știință au fost ajutați de 20 de cercetători și traducători.

Se știe că moartea l-a găsit pe Van Gogh într-un hotel din orașul Auvers-sur-Oise, situat la 30 km de Paris. Se credea că pe 27 iulie 1890, artistul a ieșit la plimbare în împrejurimile pitorești, timp în care s-a împușcat în zona

regal din lume, dar cu suprafaţa lui locuibilă de, se pare, peste două sute de mii de metri pătraţi, arată mai degrabă a centru de congrese luxos, decît a palat regal. S-ar zice că a fost înălţat din doar două materiale: marmură şi aur. După ce am fost conduşi dintr-o încăpere într-alta, una mai plină de aur decît cea dinainte, la un moment dat s-a deschis uşa dublă a unui salon. Am luat loc. După douăzeci de minute nesfîrşite, a apărut un omuleţ în uniformă stacojie, care s-a înclinat, a tuşit de două ori şi ne-a anunţat că sultanul avea să apară din moment în moment. Cele două canaturi ale uşii s-au deschis şi iată-1 pe sultan stînd în faţa noastră, împreună cu cele două soţii, scăldate în giuvaiere din cap pînă-n picioare. Îi adusesem în dar o casetă mică de porţelan, Jugendstil, de la Königliche Porzellan-Manufaktur, pentru că, dintre toate materialele pe care suveranul pune un preţ oarecare, ceramica rămîne singurul la îndemîna noastră. A primit cadoul fără să-1 bage în seamă şi s-a întreţinut o vreme cu noi despre... nimic. Dar cît se poate de animat. Mi-a făcut impresia că discuţia cu doi europeni civilizaţi a fost pentru el un interludiu binevenit. Altfel, toţi cei care îl înconjurau practic mergeau în genunchi. Avea un aer recunoscător să se vadă în prezenţa unor oameni capabili de o conversaţie banală. Desigur, îmi pregătisem cîteva întrebări, dar în acele circumstanţe mi-au fugit cu totul din minte. Conversaţia întinsă a fost pentru mine un prilej să-1 pot studia în voie. Fără să fie masiv, avea un aer atletic. Plăcut la vedere, cu piele de culoare deschisă, pori puţin cam mari, trăsături regulate, ochi ciocolatii şi dinţi sclipitori de albi. Şi o barbă potrivită cu atîta precizie, de ai spune că bărbierul curţii se ocupă pe rînd de fiecare fir, sub lupă. Probabil că m-am concentrat atît de intens

inimii. Glonțul nu și-a atins ținta și a coborît, așa că rana, deși severă, nu a dus la moartea imediată. Van Gogh, rănit, s-a întors în camera sa, unde hangiul a chemat un medic. A doua zi, Theo, fratele artistului, a ajuns la Auvers-sur-Oise, în brațele căruia a murit la 29 iulie 1890, la 1.30 a.m., la 29 de ore după împușcarea fatală. Ultimele cuvinte ale lui Van Gogh au fost: „La tristesse durera toujours” („Tristețea va dura pentru totdeauna”). Dar, potrivit cercetărilor efectuate de Stephen Nyfee, Van Gogh nu a ieșit la plimbare în cîmpurile de grîu de la periferia orașului Auvers-sur-Oise pentru a se sinucide. „Oamenii care l-au cunoscut au crezut că a fost împușcat accidental de cîțiva adolescenți din micul oraș, dar a decis să-i protejeze și și-a asumat vina”.

Crimă prin imprudenţă

Pentru prima dată, versiunea unei crime prin imprudență a fost prezentată în 1930 de John Renwald, un renumit cercetător al biografiei pictorului. Renwald a vizitat orașul Auvers-sur-Oise și a vorbit cu mai mulți rezidenți care încă își aminteau de tragicul incident.

John a putut să acceseze fișele medicale ale medicului care a examinat rănitul în camera de hotel. Conform descrierii plăgii, glonțul a intrat în cavitatea abdominală în partea superioară de-a lungul unei traiectorii apropiate de o tangentă, ceea ce nu este deloc tipic pentru cazurile în care o persoană se împușcă singură. Stephen Knife propune o versiune foarte convingătoare a ceea ce s-a întîmplat, în care tinerii săi prieteni se făceau vinovați de moartea artistului. „Se știe că cei doi adolescenți ieșeau frecvent la băut cu Vincent în timpul zilei. Unul dintre ei avea un costum de cowboy și un pistol defect, cu care juca de-a cowboy-ul”.

Oamenii de știință consideră că manipularea armei defecte a dus la moartea artistului. Pur și simplu, pistolul s-a descărcat. Van Gogh a fost împușcat, din greșeală, în stomac și în cele din urmă a murit. Pentru că a vrut să-i protejeze pe cei doi adolescenți, a luat fapta asupra sa.

CONVORBIRI.RO

asupra bărbii lui, perfecte de parcă ar fi fost falsă, încît mi-a dispărut complet din memorie tot ce am vorbit în acea jumătate de oră. Însă culoarea acelei întîlniri aparte, auriul, nu am s-o uit niciodată. Şi, straniu, vagul iz de iasomie.

Doar după ce a trecut totul şi ne-am întors în palatul nostru să ne schimbam în ţinută de seară, în cinstea discursului, am început să mă gîndesc la strania întîlnire. Adesea, împreună cu Irina, mă amuzasem pe seama maiestăţilor lor, rudele ei îndepărtate, care mergeau pe bicicletă sau mîncau pîine cu unt la plajă. Nu cumva acum trăiam totuşi experienţa unei regalităţi adevărate? Nu era un rege aşa cum mi-am imaginat întotdeauna, ca în poveştile din copilărie? Sau sultanul, cu luxul său excesiv, amintea mai degrabă de un soi de Dr. No, iar tărîmul său de un soi de regat high tech, pe model James Bond? Tocmai mă aflasem în prezenţa unui suveran cu putere reală. Dar, în ciuda autorităţii sale naturale de necontestat, nu reuşise să-mi inducă nici pe departe acel tremur pe care l-am simţit la prima mea întîlnire cu regele Spaniei (deşi în clipa aceea purta T-shirt şi se uita după o blondă bine făcută). Şi, bizar, în Brunei nu m-a mai încercat nici sentimentul că aş fi în faţa judecăţii de apoi, cum mi s-a întîmplat la cele două sau trei întîlniri cu regina Angliei, cu toate că Maiestatea Sa este, în esenţă, o doamnă la o vîrstă şi plină de umor, prietenoasă şi puţin îndesată, dar lipsită de simpla autoritate de a cere să mi se ridice maşina, în vreme ce sultanul din Brunei ar fi putut să mă condamne pe loc la decapitare, fără să aibă nevoie să precizeze vreun motiv.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

România de lîngã noi – România realã

VEDETA POPULARĂ ȘI ALTE VEDETE (2)

(urmare din pag. 1)

După ce euforia evenimentului se stinge, concurenții se întorc la vetrele lor și echipa TVR începe munca pentru o nouă selecție a următorului sezon, cine are rolul de a urmări evoluțiile viitoare ale celor ce au avut onoarea să se producă, muzical, pe prestigioasa scenă a Televiziunii Române? (întrebarea referindu-se nu doar la cîștigătorii finalelor). Dacă despre cîștigătorii emisiunii „Floarea din Grădină” am scris în episodul anterior, mulți dintre aceștia confundîndu-se cu însăși etapa de efervescență a culturiii și muzicii românești, bucurîndune simțurile și în anii de pe urmă, ce cunoaștem astăzi, în legătură cu „Vedetele Populare” lansate de actuala emisiune de la TVR? Și-au consolidat, în continuare, statutul de „Vedetă Populară”, prin apariții pe scenă, în spectacole de muzică populară, prin apariții la radio și TV sau prin lansări de albume muzicale?

Astfel cum veți putea citi (și constata), spirala viitorului laureaților celor 8 ediții de pînă acum ale emisiunii „Vedeta Populară” – viitor în viață, în general, și în muzică, în mod special, a fost determinată de premiul material, însemnînd cei 100.000 de lei, spre deosebire de vechii cîștigători ai concursului „Floarea din Grădină” care erau premiați doar cu un trofeu din metal galben stilizat, ce reprezenta un fel de vază pe care era aplicat un disc din care ieșeau petale (sugerînd floarea soarelui), cu un brîu tricolor și cu motive populare, la baza căreia scria „FLOAREA DIN GRĂDINĂ”. La acest trofeu se adăuga și o diplomă. Așadar, iată impactul premiului de 100.000 de lei asupra cîștigătorilor din sezoanele 1-7 ale emisiuniiconcurs „Vedeta Populară”.

ALEXANDRA CHIRA

Avea 19 ani și venea din Sălaj, atunci, în 2017, cînd a fost desemnată prima cîștigătoare a noii emisiuniconcurs lansată la TVR. Bucuria acestui premiu a venit ca o încununare la un buchet de premii cu care a fost recompensată la concursuri și festivaluri de gen din Țară, trofeul și premiul de la „Vedeta Populară” fiind, bineînțeles, cele mai prețioase. Pe scenă declara că a moștenit talentul muzical de la tatăl ei, preot într-o comună sălăjeană. Ce a urmat după marea finală? A avut mai multe apariții în concerte și la televiziune – statutul de „vedetă populară” fiind confirmat. În plan evolutiv, a terminat Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, și s-a înscris la Conservatorul „Gheorghe Dima” din aceeași localitate, de unde, în curînd va deveni profesoară de muzică.

CĂTĂLINA ROTARU

La 20 de ani era cea de-a doua cîștigătoare a prețiosului premiu, ea reprezentînd zona folclorică a Sucevei. Fiică de lăutar, cu o copilărie lăsată în grija bunicilor despre care are numai cuvinte de laudă, Cătălina Rotaru a crescut (muzical) sub aripa profesoarei Maria Macovei pe care n-o va uita niciodată. După ce a cîștigat premiul, debordînd de entuziasm, i-a telefonat mamei sale, aflată la muncă în Italia, și a rugat-o să vină acasă, acum avînd o situație materială bună. În plan profesional, a terminat Etnologia, pregătindu-se pentru atractiva meserie de etnolog, activitate ce o va determina să înțeleagă și mai profund rădăcinile și cultura melosului muzicii populare românești.

MIHAI TEACĂ

Este unul din cei doi cîștigători ai sezonului cu numărul 3. Cu antecedente lăutărești în familie,

a fost atras, de mic, mai întîi de anumite instrumente muzicale, prin care reușea să transmită o stare de bine, apoi și cu vocea, dînd glas învîrtitelor din zona Făgărașului, de unde vine. A făcut și muzică clasică (studiind ca tenor și, în paralel, ca pianist), trofeul de la „Vedeta Populară” i-a întărit încrederea în muzica populară pe care o interpretează și la clarinet. În prezent, este student în domeniu, adică studiază arta belcantoului, a pianului și a taragotului – viața tînărului făgărășan fiind compusă din muzică, în diferitele forme ale ei.

VLĂDUȚ SĂRMAȘ

Primind aceleași note, a împărțit premiul cu Mihai Teacă – o situație puțin „neplăcută” (cum s-a întîmplat și la ediția din acest an), dar, vorba românului, „decît nimic, te mulțumești și cu mai puțin!”. Cînd a fost încoronat cu titlul de „Vedetă Populară”, Vlăduț Sărmaș era deja student la canto clasic. Sub auspiciile emisiunii de la TVR, care i-a creat o determinare în plus, după terminarea Conservatorului s-a înscris la Facultatea de Teologie (Teologie Pastorală) din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În prezent, este cîntăreț bisericesc la Catedrala Mitropolitană „Adormirea Maicii Domnului” din capitala transilvană.

SIMONA ALEXANDRU

Reprezentantă a Olteniei, (mai „matură” la 26 de ani), Simona Alexandru urma deja studii de folclor, după absolvirea liceului, dragostea pentru muzica populară împingînd-o spre studiul organizat. Titlul de „Vedetă Populară” a fost răsplata unui talent nativ, șlefuit prin muncă și studiu, participarea ulterioară la spectacole și emisiuni de profil i-a întărit încrederea în forțele proprii, iar lansarea primului ei album (cu muzică lăutărească) este semnul care îi arată că drumul pe care merge este cel pe care și l-a dorit, trofeul și premiul concursului dîndu-i aripi pentru a zbura mai departe pe notele muzicale ale folclorului românesc. În prezent, este masterand în domeniul muzicii, și activează ca profesor de cantomuzică populară. Un vis și un destin – împlinite!

MĂDĂLINA MUREȘAN

Spre deosebire de ceilalți laureați care au fost desemnați „Vedete Populare”, Mădălina Mureșan nu studiază muzica și nu activează într-un domeniu adiacent acestei arte, fiind chiar la polul opus, dacă se poate spune așa, întrucît este programator IT. La 28 de ani, datorită calităților sale vocale și a modului original în care a interpretat piesele muzicale din concurs, Mădălina a ajuns „Vedeta Populară a Văii Mureșului”, titlu ce i-a facilitat prezența la diverse spectacole de gen, alături de nume cu rezonanță națională ale muzicii populare. Lucrînd, în continuare, în fața calculatorului, definind noțiuni străine muzicii populare, Mădălina s-a fixat în conștiința melomanilor ca un reper al muzicii Văii Mureșului – o binemeritată laureată a emisiuniiconcurs „Vedeta Populară”.

facultate „aridă” (dar folositoare oamenilor): Facultatea de Inginerie Medicală a Universității București (domeniul care se ocupă cu aparatură de spitale). Deși tot parcursul ei a fost impresionant, finala a impus-o, în special, prin piesa obligatorie din repertoriul lăutăresc „Spune, spune, pui de corb”, și printr-o piesă din perioada interbelică, studiată după varianta „Dealu-i deal și valea-i vale”, a neuitatului rapsod popular oltenesc Lică Militaru.

INGRID BOENGIU

ANDREEA DINU

Penultimul cîștigător prezentat, de fapt, o cîștigătoare, prezintă un istoric și mai bizar, ceea ce întărește rolul emisiunii „Vedeta Populară” în a descoperi și impune talente originale întrun peisaj social inițial, departe de atmosfera și cultura muzicii populare. Olteanca din Balș, județul Olt, Andreea Dinu, deși era admisă la Conservator, ceea ce se potrivea de minune cu cîștigarea finalei din sezonul 6 al concursului „Vedeta Populară”, a renunțat, pragmatismul ei precoce (are doar 20 de ani) a îndemnat-o spre o

După două oltence victorioase în finala concursului, a venit rîndul unei reprezentante a cîntecului gorjenesc să triumfe pe scena de la TVR, eveniment petrecut chiar în noaptea magică dintre ani – Revelionul 2022. Așa cum îi stă bine unei medaliate cu „aur”, în apariția noii generații de interpreți de folclor, și numele domnișoarei Ingrid Boengiu a produs vîlvă în rîndul telespectatorilor care au auzit povestea de viață a tinerei, poveste structurată pe două știri esențiale: este cea mai tînără premiată cu titlul „Vedeta Populară” (17 ani), și a trecut vama unei hotărîri unice, pe care a trebuit s-o ia, înainte de a se înscrie la concurs – anume, renunțarea la a urma studiile muzicale la Conservatorul de la Viena, în favoarea dragostei pentru muzica populară, alegere ce i-a adus confirmarea că eleva de la Colegiul Național „Dinu Lipatti” din București este chiar o vedetă populară. Chiar dacă este născută în Drobeta-Turnu Severin, avînd bunicii din Gorj, a ales să reprezinte în concurs această zonă muzicală. Nu putem uita prestația ei din finală, unde a impresionat prin cîntecul Mariei Lătărețu „Mai treci, neică, și tu dealul”. Hotărîtă să rămînă la alegerea care i-a adus acest premiu prestigios, Ingrid Boengiu a declarat, cu supapa emoției deschisă la maximum: „Cînd am auzit că eu sînt cîștigătoarea premiului am simțit cea mai mare bucurie, un sentiment care nu poate fi explicat prin cuvinte”. Ce va face cu premiul? „Premiul va fi investit în muzică, în pregătire la alt nivel și în proiecte frumoase în anul 2022”. Frumos glas, frumoasă preocupare pentru a ajunge și a rămîne în vîrful muzicii populare românești! Șapte ediții, opt biografii cu coordonate și trăiri oarecum diferite, dar toate găsindu-se sub lumina emblematică a viersului popular la a cărei perpetuare laureații premiilor „Vedeta Populară” sînt așteptați să confirme, așa cum au făcut înaintașii lor de la întrecerea „Floarea din Grădină”. Să putem alătura numelor din trecut numele „eroilor” cărora le-am consacrat aceste pagini – iată o mîndrie a acestora din urmă și o bucurie a iubitorilor de muzică populară...

Emisiunea „Vedeta Populară” și sincopele ei Într-o emisiune-concurs cu o cuprindere teritorială la nivel național, așa cum este „Vedeta Populară”, munca în echipă, pe o durată mare de timp, presupune nu doar efort fizic, ci, în principal, cunoașterea și stăpînirea, la

Iuliana Tudor și cîștigătoarele sezonului 8

Trofeul „Floarea din grădină“

un standard optim, a mijloacelor de realizare a unei astfel de emisiuni și, nu în ultimul rînd, manifestarea unei puternice coeziuni în cadrul echipei (echipelor), în teren, deziderat realizat și prin sudarea legăturilor dintre specialiști, ca urmare a unei colaborări îndelungate în timp. Ce să mai vorbim de structura muzicală a întregului travaliu, testarea talentului muzical al candidaților, combinat cu alte însușiri ce se cer într-un astfel de concurs, obligînd la un mănunchi de buni specialiști în domeniul folclorului – punctul cheie al unei corecte selecții și al promovării în fazele superioare ale concursului a celor care au trecut prin furcile caudine ale etapelor.

Cum noi, ca telespectatori, nu avem acces în bucătăria interioară a concursului la care ne referim, rămîne să apreciem doar ceea ce ni se prezintă pe micile ecrane ale televizoarelor, în cadrul desfășurării concursului propriu-zis. La această ipoteză face trimitere intertitlul de mai sus, sintagmele lui sugerînd faptul că mai pot fi aduse unele îmbunătățiri celei mai populare emisiuni de folclor realizată de o televiziune din România.

Așadar, să pornim la drum.

Emisiunea fiind gen concurs, presupune că, toți candidații se prezintă cu piese (conform probelor impuse) din zona folclorică din care provin, piese muzicale cu un anume grad de dificultate, care să pună în valoare calitățile vocale și interpretative ale acestora. Așa precum membrii juriului au sesizat de multe ori, prezentarea pe scenă cu un „cîntecel” cu tonuri și cu o frazare muzicală destul de facile, „momentul este potrivit pentru o serbare populară, aici, la concurs, vă puteți exprima talentul și calitățile interpretative prin prezentarea unei melodii puțin mai pretențioase”. Așa se face că aceia care au înțeles aceste „pretenții” ale specialiștilor în folclor au primit și note pe măsură.

Tot ca un „secret” al alegerii repertoriului concurenților mi se pare total inoportun – așa cum s-au petrecut lucrurile la finala ultimului sezon – ca toți concurenții să aleagă, la una din probe, melodii din repertoriul aceleiași cîntărețe – concret, e vorba de Gabi Luncă. Nu că această mare reprezentantă a muzicii lăutărești nu ar avea piese memorabile, care ar trebui reascultate și interpretate de alte voci, dar acest gen de muzică, în România, are o pleiadă de interpreți care trebuie perpetuați prin prezentarea melodiilor acestora. Iată numai cîteva nume: Romica Puceanu, Ion Albeșteanu, Frații Gore, Dumitru Dona Siminică,

Constantin Lătărețu, Ionel Tudorache, Cornelia Catanga și, de ce nu – Zavaidoc și Barbu Lăutaru! Să nu uităm că, în afara scopului pentru care este creată emisiunea cu pricina, acesteia îi revine și rolul de readucere la lumina rampei a muzicii lăutărești vechi, a cărei muzică și ale cărei versuri ne sînt oglinda unor ani uitați și chiar a unui secol cu realizări memorabile în muzica lăutarilor care își făceau veacul prin cîrciumile din cartier.

După cum am văzut pe scenă, participarea la concurs nu are limite de vîrstă, concurenții înscriindu-se între minim 16 ani și maxim de 80 de ani. E de bine sau e de rău lipsa de limită a vîrstei în concurs? Deși ar părea paradoxal, judecînd după unele întîmplări jenante, în sezoanele desfășurate pînă acum, cred că e de rău. De ce? Iată justificarea, cu exemplele de rigoare.

Conform Dicționarului, cuvîntul vedetă se explică astfel: „Artist de (mare) renume”, ceea ce, tradus în situația de față, înseamnă un interpret de muzică populară deja format (cu un repertoriu complex, recunoscut de către iubitorii de muzică populară), ce mai, un artist adevărat! Dacă nici Dicționarul nu operează cu delimitări de vîrstă privind statutul unei vedete, poate că e bine că nici organizatoriii emisiunii-concurs „Vedeta Populară” n-au apelat la acest artificiu care putea fi privit ca descriminatoriu. Numai că... numai că, promovînd în concurs și oameni în vîrstă (nota bene: promovare pe principiul meritului personal), datorită unei „bîlbîieli” în gestionarea etapelor semifinale și finale de către –nu știm precis de cine (juriul sau organizatorii) – s-a ajuns la eliminarea mascată a concurenților cu vîrste rezonabile, după ce, într-o atmosferă entuziastă, doamna Iuliana Tudor anunțase promovarea acestora în fazele superioare ale concursului.

Ce s-a întîmplat, de fapt?

Unii dintre acești concurenți au fost prezentați ca rapsozi, cum a fost cazul cu domnul Iosif Pușchiță din Banat, în vîrstă de 80 de ani, invitat pentru a aduce în scenă cîntece vechi, lăsînd telespectatorii să descopere și să aprecieze boabe de tezaur folcloric readuse la lumina rampei de acești bunici și străbunici minunați, repere vii ale unui trecut ce nu trebuie înmormîntat niciodată. Deci, am știut din start că rapsodul popular este în afara concursului, acesta venind pe scenă pentru a ne prezenta o bijuterie muzicală peste care, prin efortul acestor rapsozi, praful lumii trecute este șters din cînd în cînd. În sezonul 8 al concursului, o doamnă participantă, Lelea Viorica Ciui, rapsod popular din Căianul Mic, județul Bistrița-Năsăud, în vîrstă de 65 de ani, a participat la concurs (la toate fazele) „pe bune”, ajungînd în semifinală. Aici a fost, din nou, la înălțime, descurcînduse excelent la toate probele, inclusiv la cea care-i sperie pe concurenți: proba de reproducere a unui fragment muzical prezentat de un membru al juriului. Juriul a aplaudat. Sala a aplaudat. Cred că și telespectatorii au aplaudat în fața micilor ecrane – totul a mers șnur pînă la anunțarea rezultatelor. Lelea Viorica a fost eliminată, drumul spre o finală în care urma să fim martori la o nouă probă de folclor autentic a fost barat din motive (presupuse) că o doamnă de 65 de ani nu poate aspira la titlul de „Vedetă populară”! Dacă aceasta este viziunea organizatorilor și a juriului, de ce se admite înscrierea în concurs a unor persoane în vîrstă? Doar pentru a le umili, așa cum s-a întîmplat în acest caz? Măcar dacă s-ar fi

realizat promisiunea făcută în acel moment: aceea că, în finală, rapsodul popular Viorica Ciui va fi pe scenă, în calitate de invitat, spre a prezenta un microrecital!

O întîmplare jenantă a avut loc în finala de la sezonul 8, în faza de premiere. La calculul notelor acordate, deoarece două concurente acumulaseră note identice, juriul le-a desemnat pe ambele cîștigătoare ale ultimului sezon, acestea fiind Maria Chivu și Ioana Ștefan. Toate bune pînă la înmînarea trofeului, primit de una dintre cele două, cealaltă încercînd să-l atingă măcar, tentativă eșuată. Veți spune că aceasta a fost situația, organizatorii nefiind pregătiți pentru un astfel de final inedit. Tocmai de aici rezidă jena și penibilul produse, întrucît cazul nu e nicidecum inedit, o situație similară petrecîndu-se și în sezonul 3, cînd au fost declarați doi cîștigători: Mihai Teacă și Vlăduț Sărmaș. În acest caz, de repetare a acelei faze grotești (cum să tai trofeul în două?), de ce nu s-a învățat nimic dintr-o întîmplare asemănătoare, cînd puteai să pregătești un trofeu rezervă, pentru orice eventualitate? Așa cum au văzut și telespectatorii, în afară de promovarea pe scară a zeci de melodii de muzică populară din toate zonele folclorice ale României, emisiunea-concurs „Vedeta Populară” ne bucură privirea cu originale costume populare, reprezentative pentru portul nostru din bătrîni, multe dintre acestea venind din alt veac, moștenire și tradiție perpetuate de acești aspiranți la gloria muzicii populare. Nu de multe ori membrii juriului elogiază originalitatea acestor costume populare, punîndu-i pe concurenți să descrie, în cîteva fraze, bogăția de culori și modele tradiționale cu care au venit pe scenă. Peisajul este îmbogățit de formațiunile muzicale care acompaniază concurenții, membrii acestora purtînd cu fală portul popular din regiunile geografice din care vin.

Ce păcat că această imagine splendidă ce reprezintă, în miniatură, satul românesc din totdeauna, este umbrită chiar de realizatoarea și prezentatoarea acestei emisiuni, doamna Iuliana Tudor, care, la unele etape ale concursului, apare costumată foarte ciudat (pe românește – anapoda), cu un fel de zeghe protectoare, terminată cu niște aripi de ființe supranaturale, gîtul fiindu-i încorsetat de împletituri în formă de faguri, așa cum apar în filme unele personaje feminine pe post de împărătese ale unor imperii ale fricii. Pe îndrăgita prezentatoare Iuliana Tudor am văzut-o și am admirat-o în alte emisiuni îmbrăcată în portul popular românesc, chiar dacă, vizibil stilizat, și recunoaștem, o prindea excelent. Ținînd cont de specificul emisiunii ,Vedeta Populară”, cred că aici este cel mai fericit moment spre a îmbrăca ia sau zăvelca, chipul domniei sale strălucind mai natural în lumina reflectoarelor, prin culorile vii ale costumului nostru popular, decît în creații vestimentare bizare, care, poate, s-ar potrivi la alt gen de emisiuni (spectacole) de televiziune.

Cunoscînd oarecum istoria celor celor 8 sezoane parcurse pînă acum de emisiunea-concurs „Vedeta Populară”, așteptăm cu optimism următorul sezon. Folclorul românesc are nevoie stringentă de un suport așa cum este Televiziunea Română, căreia îi mulțumim pentru că aduce în casele românilor bogăția și lumina cîntecului popular!

Sfîrșit

Mihai Bogdan Simion și cîștigătoarele sezonului 8

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile

Căpitan Costache – spaima bucureştenilor de altădată (I)

În timpul copilăriei mele, am auzit de multe ori pe unii bătrîni care spuneau: „Daʼ ce, sîntem pe vremea lui căpitan Costache?“. Nu era o vorbă goală, spusă în vînt. Era amintirea tristă, transmisă din generaţie în generaţie, de pe vremea cînd acest slujbaş al Agiei (Prefectura de poliţie) îşi făcea de cap, asuprind şi schingiuind nu numai pe cei vinovaţi, dar de multe ori şi pe cei fără nici o vină. Căpitan Costache n-a fost un vis, o iluzie, un personaj legendar, ci o realitate, o realitate dureroasă, care, în generaţiile trecute, a lăsat urme vindecate cu multă greutate. Despre el s-a dus faima pînă departe. Niciodată teroarea poliţienească a claselor stăpînitoare, manifestată brutal şi fără nici un discernămînt, adesea împotriva tinerilor progresişti, n-a produs mai multă spaimă și groază ca în vremea de pomină a căpitanului Costache Chihaia, poreclit „Chiorul“, din serviciul Agiei bucureştene. Era de ajuns să i se rostească numele ca lumea să intre în panică şi să-şi piardă cumpătul. Apariţia lui pe vreo uliţă de mahala, mai ales pe înnoptate, făcea ca negustorii să-şi tragă în grabă obloanele şi să-şi zăvorască uşile, iar paşnicii gospodari să dea drumul la cîini şi să urmărească pe după garduri trecerea lui. Răsuflarea de uşurare şi de trecere a spaimei revenea numai atunci cînd tropotul cailor şi larma suitei sale se stingeau în depărtare..

O carieră de 26 de ani

trei subalterni cărora le dăduse mînă liberă şi care-l ascultau orbeşte. Între aceştia, căpitan Costache era cel dintîi, fiindcă el deţinea forţa de execuţie cu care ţinea oraşul în mîini.

În octombrie 1842, Alexandru Dim. Ghica a fost silit să părăsească domnia și în ianuarie a venit domn Gheorghe Bibescu. Prin ofisul din 29 iunie 1843, acesta alcătuia un nou guvern, în care bătrînul Manolache Florescu, socrul fratelui domnului, a fost numit şeful Departamentului Credinţei, în locul lui fiind adus, ca şef al Agiei vellogofătul Iancu Manu, de asemenea rudă a lui Bibescu. Această schimbare a bucurat cel mai mult pe şeful dorobanţilor, care era un vechi devotat al noului numit. Timp de douăzeci şi şase de ani, protejatul celor doi boieri care au condus poliţia Capitalei a fost biciul de foc şi urgia unei populaţii înspăimîntate şi terorizate pînă dincolo de marginile răbdării.

sau prin curţile lor, de la Paşte şi pînă la Rusalii“. Era un joc românesc, cu caracter tradiţional, în care erau simbolizate puterile naturii ce reînviază primăvara. El consta din următoarele: „o momîie de femeie uriaşe, înaltă de trei stînjeni, avînd două feţe, înlocuite cu cîte o oglindă mare peste care atîrnau panglici, cu trupul gros cît o butie, juca încet, după cîntecul lăutarilor, mişcată de un om care era înlăuntrul ei“. După cum ne spune Antemireanu, „jocul acesta fusese oprit odată cu punerea în aplicare a Regulamentului organic printrun ofis special. Dar deşi toţi ştiau asprimea cu care se aplicau legile pe vremea de atunci, veselii privitori din Dealul Spirii, tîrîţi de bucuria ce le-o făcea acest joc, atît de plăcut odinioară, se înghesuiau cu mic cu mare împrejurul geamalei, scoţînd strigăte de bucurie şi de aprobare. (...) Pe cînd jocul era în toi şi veselia lui se împărtăşise întregei mulţimi care înconjura alaiul, din partea opusă cazarmei se produse o învălmăşeală neprevăzută. Se auzeau ţipete şi răcnete, înjurături şi blesteme – dintre care se deslănţui un strigăt înspăimîntător, care zăpăci toată mulţimea adunată pe maidan.

– Căpitan Costache! Vine căpitan Costache!

Activitatea sa în serviciul poliției bucureştene a început în 1824, după cum ne mărturiseşte un revoluţionar paşoptist, dar teribila sa faimă s-a accentuat prin 1836 şi mai cu seamă în jurul anului 1840, pe vremea cînd şef al poliţiei din Bucureşti era fostul mare logofăt Manolache (Emanoil) Florescu (1836-1842). În această vreme, Costache Chihaia era comandantul dorobanţilor agiești, adică al corpului de slujbaşi de poliţie – 50 la număr –, care asigura ordinea şi paza în capitala ţării. Poliţia se numea Agie, fiindcă altădată şeful său era aga sau velaga, boier de categoria a doua. Şi pentru că deţinătorii funcţiilor în stat erau aleşi dintre boieri şi boiernaşi, însuşi Costache Chihaia era serdar, rang cu care Alexandru Dim. Ghica boierise pe mulţi dintre slujitorii statului. Dar serdăria lui căpitan Costache se pare să fi fost mai veche, întrucît el se trăgea dintr-un neam de boiernaşi bucureşteni prea puţin cunoscuţi.

Manolache Florescu, şeful Agiei, avea o casă de copii – doi băieţi şi cinci fete – şi trecuse de vîrsta cînd putea să facă faţă ostenelilor pe care le pretindea funcţia de şef al poliţiei. Se mulţumea cu veniturile Agiei, legale şi extralegale, şi se sprijinea pe doi-

La sfîrşitul primului an de domnie (6 decembrie 1843), domnitorul Gheorghe Bibescu, în urma raportului primit de la Departamentul din Năuntru (Ministerul de Interne) care recomanda răsplătirea unor slujbaşi din poliţia Capitalei „pentru osîrdia şi activitatea cu care îndeplinesc ostenitoarele lor îndatoriri”, arăta că primeşte „cu mulţumire“ această recomandaţie. Drept urmare, dă dispoziţie Departamentului Vistieriei ca, din fondurile rezultate din export, să dea următoarele gratificaţii: clucerului G. Urdăreanu, ajutorul şefului de poliţie, şi serdarului Costache Chihăiescu, şeful dorobanţilor Agiei, leafa pe nouă luni; serdarului Ghiţă Titcanu, ajutorul celui dintîi, şi pitarului Gheorghe Popescu, ajutorul celui de-al doilea, leafa pe şase luni. Căpitan Costache primea 2.700 de lei, ceea ce înseamnă că avea o leafă de 300 de lei pe lună. Se recomanda să fie gratificaţi şi cei 50 de dorobanţi ai Agiei cu leafa pe o lună, adică cu 84 de lei fiecare.

Obrazuri tăiate, spete învineţite...

Costache Chiorul, cum era mai bine cunoscut la vremea sa „şeful“ dorobanţilor agieşti, n-a fost decît un sinistru tip de poliţist samavolnic şi hrăpăreţ, care reuşise să dea numelui său echivalenţa unui strigăt de groază. Faima sa pătrunsese deopotrivă între negustorii şi mahalagiii paşnici şi cinstiţi ai Bucureştilor, ca şi între vagabonzii, borfaşii şi tîlharii de toate categoriile, care jecmăneau sau jefuiau la drumul mare. Şi pentru oamenii timoraţi, dar paşnici şi corecţi, ca şi pentru răufăcătorii foarte numeroşi ai epocii, căpitanul Costache era omul fără milă, care te lovea cu gîrbaciul şi te jefuia de ultimul ban din pungă.

Deşi s-au bucurat de o tristă faimă, care s-a prelungit multă vreme după ce ieşise din actualitate, „faptele“ căpitanului Costache se cunosc însă mai puţin. Eroii săi fiind în cea mai mare măsură oameni simpli, buni şi răi, fără situaţie socială, obişnuiţi să rabde și să tacă, au făcut ca faptele sale să fie înăbuşite în beciurile Agiei, de unde strigătele de suferinţă rareori răzbăteau pînă în stradă. Din această pricină, isprăvile sale, nesfîrşit de multe şi sîngeroase, au intrat toate în uitare. A rămas însă de pomină „sistemul“ său, „metoda de a face cercetări“, gama variată a mijloacelor de a schingiui ca să obţină mărturisirea convenabilă. Totuşi, cîteva din faptele sale care ilustrează „sistemul“ ne sînt cunoscute din cartea lui Alexandru Antemireanu, care oglindeşte sinistrul personaj în preajma anului revoluţionar 1848. Povestirea – bazată pe un bogat material documentar şi bibliografic şi pe spusele multor bătrîni care trăiau încă şi apucaseră evenimentele de la 1848 şi pe căpitan Costache – îl pune într-o lumină justă şi completă pe zbirul, rămas de pomină, al poliţiei bucureştene din prima jumătate a secolului trecut.

Episodul ,,geamalei“ este pitoresc şi sugestiv. „Ce este geamala? Un joc cu care bucureştenii noştri pînă la Regulamentul organic se desfătau, văzîndu-1 pe uliţă

Trăsnetul căzut în mijlocul unei serbări n-ar fi produs atîta spaimă, n-ar fi sugrumat de groază atîtea inimi ca numele acesta, aruncat în mijlocul acelei mulţimi. Şi în urma acestei turme îngrozite, cu gîrbaciul lui cu douăsprezece varvarichiuri, căpitan Costache Chiorul, în fruntea a şase dorobanţi călări, venea în goana calului, izbind în dreapta şi în stînga, glonţ spre locul unde se vedea încă geamala. În urma dorobanţilor rămîneau copii călcaţi, obrazuri tăiate de bice, urechi crăpate, spete învineţite, fără ca un singur glas să îndrăznească a striga acelei cruzimi. (...) Cînd căpitan Costache ajunse lîngă momîia răsturnată, nevăzînd pe nimeni împrejurul ei, turbat de furie, se repezi spre mulţimea înfricoşată şi înghesuită şi răcni: – Să-mi scoateţi pe smintiţii care au adus mascaraua asta pe stradă, ori vă duc pe toţi la Agie!“.

„Spui, fără să mă baţi“ (1)

Jefuitorii şi tîlharii aveau la Agie un tratament special: bătaia cu gîrbaciul. Bătaia era argumentul cel mai convingător, nu ca să scoată mărturisirea adevărului, ci-ca să indice locul unde a fost ascunsă prada. Ceea ce interesa pe omul lui Iancu Manu era să afle unde sînt ascunşi banii şi obiectele jefuite, dar nu pentru a fi înapoiate celui păgubit. Nu, goana după această pradă era născută mai mult din nesecata poftă de înavuţire a acestui om al stăpînirii.

„ – Eu, coane Costache, spui fără să mă baţi... Spui tot ce vrei, dar numai măriei tale!

Atunci şeful porunci la toţi oamenii săi să iasă puţin afară, iar el rămase singur cu tîlharul. Cînd nu mai fu nimeni în beci afară de ei doi, acesta se apropie de căpitan Costache şi zise aşa de încet că nici păreţii nu-1 puteau auzi:

– Coane Costache, Simion n-a spus tot... şi nici n-are să spuie mai mult. Pe mine chiar dacă m-ai svînta în bătaie şi m-ai trimite la ocnă, tot nu spui mai mult. Dar dacă vrei... ştii, ca altădată, să ne înţelegem...

– Ce dai şi ce vrei? – întreabă căpitanul de dorobanţi.

– Eu nu cer mai nimic, coane Costache, numai să nu mă baţi şi dacă vrei... ştii... ca atunci cînd cu jupîn...

– Acuma-i greu! – îl întrerupse căpitan Costache. Nu prea-mi stă în mînă să te fac scăpat... E moarte de om la mijloc... Cam cîți bani sînt?

– Ca la vreo două sute de galbeni, parale mărunte... Mai am şi eu ceva...

– Cît?

– Vreo cincizeci de galbeni, mai mult nici o para...

– E prea puţin! – zise căpitan Costache.

– Dar dacă mă îngădui vreo două săptămîni, urmă cu stăruinţă vinovatul, mă leg să-ţi aduc încă vreo două sute şi să fiu robul măriei tale, în toate...

Căpitanul Costache se mai răzgîndi niţel, apoi zise:

– Bine, o să încerc!... Acum să mergem la scule... Banii unde-i ai?“.

(va urma)

GEORGE POTRA doctor docent în ştiinţe istorice

Uniforme de dorobanți: în stînga, uniforma pe care o purta și Căpitanul Costache, în dreapta noua uniformă a dorobanților din timpul Războiului de Independență, de li se zicea Curcani

Asasinatul care a marcat

istoria Veneţiei

(II)

Să ne fie îngăduit a lua măsurile de cuviinţă... (2)

Mudacio a fost însă un om perseverent. El a propus Consiliului o altă variantă: folosirea unor otrăvuri mai subtile, care îşi făceau efectul turnate în băuturi sau chiar prin simpla atingere a epidermei victimei. Prin intermediul magistratului din Corfu – posesiune a Republicii la vremea aceea – i s-a dat încuviinţarea de a veni la Veneţia spre a primi toate substanţele cerute. Un ultim document care vorbeşte despre afacerea Mudacio: scrisoarea prin care acesta este „invitat“ să trimită la Veneţia – prin Francesco Contarini, din Brescia –corespondenţa compromiţătoare, „dacă nu vrea să aibă soarta celor pe care şi-a propus să-i suprime”. În ciuda acestor uneltiri, Veneţiei nu i-a fost dat să se bucure de moartea unui vrăjmaş „pe care era licit să urmărească a-l răpune“, ci a fost constrînsă să ducă tratative cu el.

Se caută un personaj discret

În analele dezbaterilor Consiliului celor Zece este înregistrată şi urmărirea unui alt adversar al Veneţiei: Francesco Sforza, conte de Ancona şi duce de Milano, care ameninţa expansiunea comerţului veneţian în Peninsula Italică. Fiu bastard al condotierului Muzio, tată a 9 copii legitimi şi a 21 născuţi „extra nuptias“. Sforza a ştiut să administreze cu pricepere capitalul feminin al familiei sale; fetele sale măritate cu temuţi

Frumoasa Veneţie...

Veneția de astăzi este asaltată de turiștii dornici să o cunoască, să se piardă pe canalele ei conduși de gondolieri, să admire Canal Grande cu ale sale palate negustorești, să uite de timp pierzîndu-și pașii prin Piața San Marco și să se lase purtați de romantismul cuceritor al orașului. Ce-ar fi Veneția fără celebrele canale… Trebuie să recunoaștem că ele au fost primul succes al venețienilor. La fiecare cîțiva ani sînt golite și supuse unui proces de reparații și întreținere. Cel mai larg și încîntător este Canal Grande, care se întinde de la bazinul Sf. Marco, șerpuind spre cartierul comercial Rialto, fiind principala arteră a Veneției și locul de întîlnire a tuturor canalelor.

În Secolele XIV-XV, bogăția le-a dat posibilitatea venețienilor să își arate puterea prin construirea unor palate fabuloase. Stilul ales a fost occidentalul gotic, îmbogățit cu influențe byzantine și arabe, din care a rezultat un stil propriu – goticul venețian. Palatul Dogilor este cel mai reprezentativ în acest sens, iar palatele negustorilor bogați s-au întrecut în a arăta orgoliile proprietarilor. Aceste palate aveau o dublă funcționalitate, la etaj fiind locuința negustorului, iar la parter locul lui de muncă. Casele venețienilor aveau două intrări: una pe uscat, mică, cu un pasaj întunecat,

condotieri i-au creat o adevărată reţea de legături în întreaga Italie. Planurile sale au început să stînjenească din ce în ce mai mult pe cele ale Republicii, al cărei cîmp de acţiune pe continent fusese mult redus de cuceririle otomane. Prin intermediul lui Laurenzio Minio, un necunoscut s-a oferit să-l ucidă pe conte, în schimbul a 10.000 de ducaţi, al unei rente viagere de 2.000 de ducaţi sau al comenzii unui regiment de 400 - 500 de lăncieri. Mai prudenţi de astă dată, consilierii au încercat să îmbine negocierea cu ameninţarea şi au tergiversat tratativele începînd din septembrie pînă la începutul anului următor, în ianuarie 1449. O nouă ofertă, ai cărei termeni nu-i cunoaştem, a fost respinsă sub pretextul că „Republica este în bune şi filiale relaţii cu contele menţionat“. Totodată, consilierii au hotărît ca intermediarului să i se achite măcar... cheltuielile de deplasare: opt ducaţi trecuţi în contul onorabilităţii... Dar, la 26 august 1450, Consiliul a ajuns din nou la concluzia că „moartea contelui ar însemna mîntuirea şi pacea Italiei întregi. Drept care Jacoppo Antonio a fost însărcinat să răspundă în cel mai scurt termen unei oferte mai recente, făcute de Vittorio de Scoradeniis –încunoştinţîndu-l pe acesta că va primi 20.000 de ducaţi şi comanda a 200 de lăncieri, dacă va duce la capăt, cu discreţia cuvenită, misiunea de a-l înlătura pe Sforza de pe scena politică peninsulară. Angajatul însă s-a dovedit nepriceput şi tentativa a eşuat. Totuşi, Veneţia n-a renunţat la proiect. Mai întîi, oamenii de specialitate au cealaltă pe apă cu dublu rol de a primi oaspeții, dar și mărfurile. Aceasta din urmă trebuia să fie largă și impozantă. Fațada dinspre canal era cea oficială și trebuia să impresioneze și să arate prosperitatea proprietarului. Cu cît era mai bogat negustorul, cu atît avea fațada casei mai mare. Pămîntul era extrem de prețuit în Veneția, cu atît mai mult cu cît era insuficient. Casele au trebuit să fie înghesuite unele în altele, lăsînd uneori prea puțin loc luminii să intre. În vreme ce nobilii și regii Europei aveau în ferestrele castelelor pînze sau covoare, venețienii au creat primele ferestre din bucăți rotunde de sticlă, ce arătau ca baza paharelor cu picior de astăzi și care erau „legate” între ele cu fîșii de plumb, asemeni tehnicii vitraliilor. Sticla făcea ca interiorul luxoaselor case să strălucească, iar jocul apelor să dea o sclipire mirifică interioarelor.

În 1514, Veneția a luat foc. Fiind apă peste tot, te gîndești că nu prea au cum să fie incendii de proporții. Și, totuși, Veneția a ars 24 de ore… Dezastruosul incendiu a izbucnit într-o zi geroasă de ianuarie, cînd toate canalele erau înghețate. Întreg Rialto a fost distrus. Însă, tot răul spre bine, întrucît s-a ivit oportunitatea de a reconstrui totul. Întrebarea era: cum? Venețienii au ales clasicul. Fostul pod de lemn de la Rialto trebuia să fie puternic și durabil, astfel că a fost organizat un concurs la care au participat, printre alții, Michelangelo, Sansovino și Palladio. Nici unul nu a cîștigat prestigioasa întrecere. Venețienii au ales un arhitect puțin cunoscut, care făcuse pînă atunci reparații la Palatul Dogelui. Numele său era Antonio da Ponte. Designul podului a fost inspirat de comerț, cu magazine aliniate, astfel că podul a devenit o extensie a pieței Rialto.

Așa cum goticul a avut amprenta sa venețiană, și clasicul s-a lăsat influențat de originalitatea orașului. Cel mai remarcabil arhitect venețian din perioada Renașterii a fost Jacopo Sansovino. Se născuse în Florența și se formase la Roma, dar se stabilise în Veneția, unde fusese numit arhitect-șef. Proiectele sale de palate și biserici s-au inspirat din arhitectura Antichității și au reușit să

pregătit o substanţă otrăvitoare care, aruncată în foc, omora prin miros pe cei din jur: s-a comandat pe dată o provizie suficientă pentru a elimina definitiv tot clanul Sforza, cu aliaţii lui. Mai rămăsese de găsit purtătorul „la destinaţie“ al otrăvii. Consiliul a recomandat angajarea unui „personaj discret, distins, inteligent – de preferinţă supus al altui stat“; după ce această „rara avis“ a fost găsită la 30 mai 1451, i s-au acordat şi trei complici, iar la 16 iunie i s-au oferit, pe lîngă renta viageră, o „primă“ de 500 de ducaţi şi dreptul de a rechema din exil patru nobili veneţieni. Dar scopul nu a fost atins nici de data aceasta. Deplasările contelui Sforza erau prea imprevizibile şi garda sa prea credincioasă. În clipa cînd cei Zece erau gata să renunțe la plan, s-a prezentat un nou ucigaş – un nobil străin – mînat nu atît de dorinţa de cîştig, cît de ura sa împotriva contelui. Nobilul a încunoştiinţat Consiliul că aflase „de promisiunile mai mari făcute altor persoane“ – dar n-a cerut decît să i se trimită la Brescia o porţie din otrava „produsă“ la Veneţia. Grija pentru menţinerea secretului a fost atît de mare de ambele părţi încît măsurile de pregătire a crimei nu sînt trecute decît în Cartea Consiliului. Aceste eşecuri repetate au ridicat cota contelui Sforza la cursa asasinatelor politice. La 17 septembrie 1453, un „prieten care doreşte să rămînă necunoscut” a cerut, pentru a-l extermina, uriaşa sumă de 100.000 de ducați şi privilegiul de nobleţe. Pînă în cele din urmă, Francesco Sforza şi-a sfîrşit zilele fără ajutorul Veneţiei, la vîrsta de 65 de ani.

Documentele, deşi numeroase, sînt incomplete şi nu îngăduie o imagine foarte precisă asupra ansamblului de măsuri pe care le lua în domeniul politicii externe, Republica Veneţia. Ele contribuie totuşi la o mai bună înţelegere a moravurilor unei epoci în care asasinatul intra, în mod firesc, în arsenalul diplomatic al unei oligarhii.

Sfîrșit

E UGEN B. M ARIAN

dea o față renascentistă Veneției. Astăzi, vizitatorul nu trebuie să caute prea mult pentru a vedea arhitectura sansovină, ci e suficient să își rotească privirea în Piața San Marco, unde va admira Procuratie Vecchie, Loggetta di San Marco, Biblioteca Marciana sau La Zecca (Monetăria).

Venise timpul

lui Andrea Palladio!

Biserica San Francesco della Vigna îl are ca designer la interior pe Sansovino, dar exteriorul i-a fost dat lui Palladio, care l-a creat uriaș și îndrăzneț, fiind simbolul decăderii lui Sansovino și ascensiunii lui Palladio. Acesta a adus ceva inovator Veneției, iar cea mai mare operă este mînăstirea și biserica San Georgio Maggiore, care i-a asigurat recunoașterea de cel mai influent arhitect al vremii sale.

Trecură aproape 100 de ani, iar venețienii, atîția cîți supraviețuiseră după 11 luni de ciumă, glorificau viața și îi erau recunoscători Fecioarei, construind o nouă biserică: Santa Maria della Salute. Era debutul unei noi epoci a opulenței, excesului, extravaganței și bogăției. Era vremea barocului. AVEHISTORIA BLOG

Francesco Sforza, fondatorul dinastiei cu același nume

Vedere din Piața San Marco

Biserica San Georgio Maggiore

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Putinisme...

(urmare din pag. 1)

Ce putea fi mai ușor decît să dai vina pe Federația Rusă, pe Putin și pe război, ca să nu se ia cowboy-ii după tine cu furcile?

Despre inflație vorbea, pe data de 8 iunie, secretarul trezoreriei americane, Janet Yellen, în fața unei comisii a Congresului, spunînd că, atunci cînd, în vara lui 2020, a afirmat că inflația va fi una tranzitorie, nu se gîndea ca vor exista atîtea valuri de Covid care să afecteze producția și transporturile și nu și-a imaginat că impactul asupra prețurilor la alimente și energie create de invazia Rusiei în Ucraina va fi atît de mare. Asta e ca și cum tu, cititorule, nu ai fi în stare, la locul tău de muncă, să faci niște previziuni legate de activitatea pe care o desfășori. Diferența între tine, cel care citești acum, și această doamnă este aceea că ea dispune de o armată de sfătuitori care îi aduc la nas toate informațiile de care are nevoie pentru a vedea viitorul și a avea timp să ia măsurile ce se impun ca să evite dezastrele financiare și economice ale țării sale. Cu toate astea, tiparnița de bani a SUA a aruncat pe piață, încă din 2020, 5,9 trilioane de dolari, crescînd astfel cu peste 38% masa monetară a Statelor Unite ale Americii, iar emisiunea excesivă de monedă, peste oferta reală de bunuri și servicii a unei țări, generează inflație.

M-am întrebat: oare ce soluție a găsit secretarul Trezoreriei Statelor Unite ale Americii la problemă? Iată soluția: „Sper ca inflația să nu crească”. Cum adică „speri”? Pe lîngă faptul că ar trebui să știi exact dacă va crește sau nu, ar trebui să ai și mijloacele de a o face să scadă, iar dumneata ne spui că „speri”, de parcă ai fi „nea Marin” de la colțul străzii, care „speră” că Universitatea Craiova o să cîștige campionatul, fiindcă el nu are nici un control direct și eficient asupra acestei chestiuni. În concluzie, Yellen e o putinistă, fiindcă spune că inflația nu e din vina lui Putin, așa cum ne-a indicat și președintele Klaus Iohannis. Așadar, inflația pornită din SUA a băgat Europa în hazna și mă gîndesc că ar putea fi o mișcare un pic premeditată, fiindcă Uniunea Europeană devenise un concurent serios al supremației economice americane, euro domina dolarul, iar Macron vorbea de o armată europeană punînd în pericol NATO și, pe cale de consecință, veniturile industriei militare americane, pentru că nici un stat european nu ar mai fi plătit 2% din PIB pentru înarmare.

În momentul de față, economia europeană se sufocă fără gazul rusesc, iar complexul militar american vinde plin de avînt arme Ucrainei, încheind totodată contracte pe sute de milioane de dolari cu țările membre NATO, contracte care vor trebui derulate și plătite, chiar dacă războiul se încheie mîine. Carevasăzică, SUA a readus Europa sub ascultare atît economic cît și politic și militar, a scos din joben vinovatul de serviciu – Federația Rusă, și se pregătește de un nou război rece, în care va avea desigur rol de salvator al europenilor. Unde am mai auzit-o noi, românii, pe asta cu armatele eliberatoare și cu salvatorul? Că parcă nu-mi aduc aminte...

Armatele astea eliberatoare, adică forța rapidă de răspuns a NATO, constau în 40.000 de oameni, la care se mai adaugă încă 5.000 de soldați parte a unui grup operativ comun de pregătire foarte ridicată. Am putea crede că, în momentul în care zile de-a rîndul presa semnala masări de trupe ale Rusiei la frontiera ucraineană, serviciul american de spionaj CIA și-a dat seama că urmează o invazie și atunci l-a anunțat pe președintele Joe Robinett, iar acesta a dispus activarea celor 40.000 de soldați din forța

rapidă de intervenție NATO, trimițîndu-i în Europa să ne apere de pericolul rusesc. Așa ar fi trebuit.

Ei bine, pe data de 23 februarie, secretarul de presă al Pentagonului, John Kirby, întrebat fiind despre această Forță de Reacție Rapidă (FRR) a NATO, a spus că activarea acesteia o va decide Consiliul NordAtlantic și că trupele americane parte a acestei FRR se află deocamdată în Statele Unite. Deci războiul era la ușă și ei nu activaseră această forță de protecție fiindcă nu considerau atacul Rusiei în Ucraina un pericol pentru țările NATO sau cele vecine ori fiindcă erau iresponsabili, lucru pe care nu prea-mi vine să-l cred la nivel de specialiști militari. Vedeți? Iată un putinist american care ne spune că Rusia nu e un pericol. A doua zi a început războiul și Comandantul Suprem al forțelor NATO din Europa, Tod Saceur, activează cei 5.000 de oameni din forța de pregătire ridicată, existenți deja pe continentul nostru, și-i mută mai spre est, inclusiv pe la noi, prin România, ca să ne dea senzația că „au venit americanii”, deși nu activaseră acel FRR, ci doar plimbau niște soldați și tehnică pe sub nasurile noastre ca la paradă.

La începutul războiului, după cum vă amintiți, majoritatea presei americane, europene și românești, a spus că intenția lui Putin este aceea de a cuceri mai întîi capitala Kiev, apoi întreaga țară, distrugînd totul în cale. A mai spus și că armata rusă este prost echipată, că soldații sînt demotivați și că rachetele rusești au lovit multe ținte civile, nu militare, ucigînd o sumedenie de oameni. Am să vă prezint în continuare niște putinisme debitate chiar de celebra revistă americană Nesweek care, pe data de 22 martie 2022, publica articolul intitulat „Bombardamentele lui Putin pot distruge Ucraina, dar el se reține s-o facă”, semnat de William M. Arkin, un jurnalist multipremiat, specializat pe probleme de securitate națională. În material se arată următoarele: „Comportamentul Rusiei în război este diferit de opinia larg acceptată conform căreia Vladimir Putin intenționează să demoleze Ucraina și să provoace pagube civile maxime – dezvăluind actul de echilibrare strategică al liderului rus. Dacă Rusia ar intenționa să fie mai distructivă, strigătele pentru intervenția SUA și a NATO ar fi mai puternice; în schimb, scopul lui este să ia suficient teritoriu pentru a avea ceva cu care să negocieze. Înțelegerea gîndirii din spatele atacurilor limitate ale Rusiei ar putea ajuta la elaborarea unei căi către pace, spun experții”. Cui să-i pese, însă, de gîndirea Rusiei, cînd activitatea acesteia servea perfect interesului SUA de a aduce Europa sub ascultare? Citez mai departe din articolul „putinist” al analistului american care lucrează la Defense Intelligence Agency (DIA): „Daunele asociate cu un război nu ar trebui să-i orbească pe oameni și să vadă ceea ce se întîmplă cu adevărat. (Analistul a cerut anonimatul pentru a vorbi despre chestiuni secrete.) Inima Kievului abia a fost atinsă. Și aproape toate loviturile cu rază lungă au vizat ținte militare”. „Trebuie să înțelegem comportamentul real al Rusiei”, spune un ofițer retras al Forțelor Aeriene, care a fost implicat în aprobarea țintelor pentru luptele americane din Irak și Afganistan, în același articol din Newsweek. Ofițerul lucrează în prezent ca analist cu un mare contractant militar care consiliază Pentagonul și i s-a acordat anonimatul pentru a vorbi sincer. Weekendul trecut, în 24 de zile de conflict, Rusia a efectuat aproximativ 1.400 de atacuri și a tras aproape 1.000 de rachete (în schimb, Statele Unite au operat mai multe ieșiri și au livrat mai multe arme în prima zi a războiului din Irak din 2003). Marea majoritate a atacurilor aeriene au loc pe cîmpul de luptă, aeronavele rusești oferind „sprijin aerian apropiat” forțelor terestre. Restul – mai puțin de 20%, potrivit experților americani – a fost destinat aerodromurilor militare, cazărmilor și depozitelor de sprijin. „Știu că este greu de înghițit faptul că măcelul

și distrugerea ar putea fi mult mai grave decît sînt – spune analistul DIA, dar asta arată faptele. Acest lucru îmi sugerează că Putin nu atacă în mod intenționat civilii“.

Ați înțeles, da? Analistul acesta american e un putinist, fiindcă contrazice prin declarațiile lui toată propaganda presei americane și europene. Declarațiile lui coincid cu cele ale Margaritei Simonyan, șefa de la Russia Today, care, într-un interviu citat de hotnews.ro, a spus că: „Moscova ar fi rezolvat Ucraina în cîteva ore, nu zile, dar a decis altfel pentru că efectuează o «operațiune militară specială» în țara vecină și «nu un război». Apoi, ne dăm seama că mulți oameni de acolo sînt de partea noastră și că sînt ostatici”, a mai afirmat ea în intervenția sa la Rossiya-1. Ați înțeles? A spus că „mulți oameni de acolo, adică din Ucraina, sînt de partea noastră”, în contextul în care media ne informa despre ura ucrainenilor contra rușilor. O declarație putinistă, fără îndoială, pe care o voi lega imediat de alt eveniment petrecut recent.

Războiul a continuat într-un ritm lent, fiindcă rușii obișnuiesc să rusifice teritoriile cucerite, iar asta cere timp. Între timp, armata lui Zelenski a obținut o mare victorie recucerind Insula Șerpilor de la armata rusă și acum este obligată să demineze apele din jurul portului Odessa pentru exportul de cereale către Africa și Asia; Turcia a ajuns la un acord preliminar cu Rusia pe această temă și acum președintele Ucrainei va trebui să dea drumul grînelor, nimeni nu-l mai împiedică s-o facă. Pînă atunci, însă, ne sufocă nouă portul Constanța, tranzitînd prin el grînele sale, iar ale noastre se strică în depozite, ca să nu mai vorbesc de faptul că le-am dat permisiunea să folosească Canalul Bîstroe pe care l-au făcut acum 15 ani, punînd în pericol ecosistemul din Delta Dunării, fapt ce a stîrnit atunci protestele Uniunii Europene și ale organizațiilor de mediu care acum nu mai zic nimic despre asta, că deh... „slavă Ucrainei”.

Ei bine, a venit momentul ca ucrainenii să treacă la contraofensivă, după ce armata rusă s-a instalat confortabil în Donbass și Lugansk și, în acest scop, președintele Zelenski intenționează să adune 1 milion de soldați la noua graniță cu Federația Rusă. Poate vă întrebați de unde scoate un milion de oameni. Ministrul apărării ucrainean, Oleksii Reznikov, spune, în interviul acordat ziarului britanic The Times, următoarele: „Am încercat să explic că, după opt ani de război hibrid, avem peste 400.000 de veterani, plus rudele lor în diferite părți ale lumii. Muncitorii din Polonia pînă în Portugalia au decis să se întoarcă în Ucraina pentru a-și apăra țara. Pe măsură ce rușii au avansat spre capitală în februarie, guvernul a distribuit 21.000 de puști de asalt Kalashnikov persoanelor care se înscriau la apărarea teritorială a capitalei, în doar două zile. Pînă în a zecea zi, 130.000 de ucraineni din întreaga țară s-au alăturat forțelor de apărare teritoriale iar acestora li se pot adăuga acum garda națională, poliția, poliția de frontieră, adică în jur de un milion de puternici. Pe lîngă trupele mai sus menționate, soldații britanici antrenează deja două batalioane de soldați ucraineni în Anglia, ca parte a angajamentului lui Boris Johnson de a antrena 10.000 de soldați la fiecare 120 de zile. Kievul nu este îngrijorat că plecarea iminentă a prim-ministrului ar putea deraia acest angajament“, a spus ministrul. Hai să zicem că așa este și se adună 1.000.000 de oameni la granița cu Donbass și Lugansk, deși în ultimele luni de război cifrele astea s-au subțiat considerabil pentru că au murit destul de mulți ucraineni, ceea ce mă face să cred că știrea cu milionul de soldați e cam ca steagurile lui Pristanda. Ce faci însă cu ei? Ai arme pentru toți? Ai uniforme 

pentru toți? Dar bocanci ai? Cartușe și proiectile pentru milionul ăsta există? Sînt foarte curios să văd imagini din satelit cu milionul de soldați, așa cum vedeam cu cei 200.000 de ruși înainte de invazie, gîndindu-mă că un număr de 5 ori mai mare s-ar vedea mult mai clar.

Nu știu însă cum va acționa această armată cînd Putin îi știe deja toate mișcările încă de la început. Nu mă credeți? Eu zic că ar trebui, fiindcă revista Politico publica, pe 17 iulie, articolul intitulat „Ukraine’s Zelenskyy fires top spy chief and prosecutor general” – „Zelensky i-a concediat pe șeful serviciului secret și pe procurorul general”. Știrea ne spune că președintele ucrainean a declarat, într-o adresă video publicată pe Telegram, că l-a demis pe șeful securității Ivan Bakanov, un prieten din copilărie, care i-a condus campania prezidențială, și pe procurorul general Iryna Venediktova, un aliat apropiat care i-a fost consilier pentru afaceri externe în timpul mandatului său, pierzînd încrederea în abilitățile lor de a-și conduce birourile. Sute de dosare au fost deschise oficialilor din ambele birouri, acuzați de „înaltă trădare” pentru că au ajutat Rusia în invadarea Ucrainei. Peste 60 de angajați ai ambelor birouri lucrează în prezent cu autoritățile impuse de Rusia în teritoriile ocupate „împotriva statului nostru”, a adăugat Zelenski.

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Premierul Italiei, Mario Draghi și-a dat demisia, care a fost acceptată joi, 21 iulie, de președintele Sergio Mattarella. Italia se îndreaptă probabil către alegeri anticipate, sînt luate în calcul datele de 18 sau 25 septembrie, precizează Rai News Draghi și-a prezentat demisia președintelui Sergio Mattarella în timpul unei întîlniri joi dimineață la Palatul Quirinale. Biroul lui Mattarella a anunțat că președintele „a luat act” de demisie și i-a cerut guvernului lui Draghi să rămînă în funcție în calitate de interimar. ● Papa Francisc a plecat duminică din Roma într-o călătorie apostolică în Canada pentru a-şi cere iertare pentru rolul Bisericii RomanoCatolice în problema şcolilor rezidenţiale, unde mulţi copii indigeni au fost abuzaţi, informează Reuters Călătoria, cu durata de o săptămînă, va include cel puţin cinci întîlniri cu populaţiile indigene, după ce papa Francisc şi-a luat angajamentul că şi va prezenta scuze pe teritoriul lor de origine pentru rolul Bisericii în şcolile rezidenţiale, care au căutat să elimine culturile indigene. Voiajul va fi totodată şi un test pentru sănătatea Papei, nevoit să anuleze o călătorie în Republica Democrată Congo şi în Sudanul de Sud, la începutul lunii iulie, din cauza unei probleme la genunchi, care l-a obligat să folosească mai întîi un fotoliu rulant şi mai tîrziu un baston. ● Spectacol de excepție al Cenaclului Flacăra pe plaja de la Corbu. Mii de oameni au mers pentru a-i asculta live pe artiștii consacrați al folkului românesc. Melodii care au încîntat generații întregi în anii 1970-1980 au fost apreciate acum și de cei tineri. Cenaclul Flacăra, cel mai mare fenomen de cultură vie, așa cum îl caracterizează Andrei Păunescu, fiul poetului Adrian Păunescu, a reunit pe scena de la Corbu nume mari ale folkului românesc. „După 2010, lumea practic ne-a împins din nou către scenă și, din 2010, am făcut și noi sute și sute de spectacole”, a spus Andrei Păunescu. ● Cercetătorii americani au descoperit că sistemul global de supraveghere și răspuns la gripă al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) a arătat semne timpurii ale pandemiei de Covid-19. Practic, în 2020, în acest sistem au fost înregistrate „valori aberante” ale numărului de boli similare gripei în 16 țări, cu o medie de 13 săptămîni înainte de raportarea primelor focare de SARS-CoV-2, arată

Prin această declarație, președintele ucrainean a confirmat putinismul lansat de Margarita Simonyan, șefa de la Russia Today, care spunea că mulți oameni din Ucraina sînt de partea rușilor; propaganda zicea contrariul, ceea ce îl face pe Zelenski putinist la rîndul său! O Ucraină penetrată de spionajul rus la toate nivelurile nu are nici o șansă să cîștige războiul, adică să-i scoată pe ruși din Donbass, Lugansk și Crimeea, așa cum ne tot spune presa occidentală. Dacă lucrul acesta nu se va întîmpla, inflația va crește, antrenînd cu ea prețurile. E posibil ca în momentul în care guvernele europene se vor trezi cu oamenii pe străzi cerîndu-le capul, să-i găsească ucraineanului un nod în papură, care să le permită să se lepede de el așa cum s-au lepădat de Stalin, pe care în timpul războiului nu mai știau cum să-l pupe pe toate părțile. În același timp presa americană ajunsese, în încercarea de a cosmetiza regimul sovietic, să scrie că URSS evoluează „spre ceva care seamănă cu democrația noastră și a Marii Britanii”. Asta, la cinci ani după Marea Epurare, cînd Stalin lichidase circa un milion de oameni în dorința de a-și elimina adversarii politici.

The New York Times a fost de acord, afirmînd, în 1944, că „gîndirea marxistă a apus în Rusia sovietică. Sistemul capitalist, mai bine descris ca sistem competitiv, a revenit”. Revista Life a glorificat

un studiu recent. Deși România nu a fost inclusă în acest studiu, datele Institutului Național de Sănătate Publică (INSP) relevă că numărul acestor afecțiuni respiratorii a crescut brusc și mult mai mult decît se așteptau epidemiologii la finalul lunii ianuarie 2020. Primul caz de Covid-19 din țara noastră a fost raportat abia o lună mai tîrziu. ● Aflat în vizită în România, premierul Ungariei, Viktor Orban, a făcut mai multe declaraţii cu privire la Uniunea Europeană, susţinînd că este nevoie de o nouă strategie privind războiul din Ucraina, deoarece sancţiunile împotriva Moscovei nu au funcţionat şi „stăm într-o maşină care are pană la toate cele patru roţi”. Liderul maghiar a vorbit şi despre o împărţire a Europei, pentru care dă vina pe fenomenul migraţionist. „Fenomenul migraţionist a împărţit în două Europa. Pur și simplu Occidentul s-a destrămat, s-a împărţit în două.(...) Se dă o bătălie între cele două părţi ale Europei. Deci, noi am făcut o ofertă post-occidentalilor, le-am spus, lăsaţi-ne în pace să ne decidem fiecare cine cu care vrea să fie vecin şi cu cine vrea să trăiască. Post-occidentalii au refuzat această ofertă şi au spus nu, noi o să vă transformăm în ceea ce sîntem sau am devenit şi noi. Acum se vorbeşte mai puţin despre migraţie, dar credeţi-mă, nimic nu s-a schimbat. Bruxellesul şi echipele soroşiste pur şi simplu vor ne să ne forţeze să îi acceptăm pe migranţi”, a mai susţinut premierul Ungariei în cadrul vizitei sale din România. ● Uniunea Europeană a început discuții de aderare cu Albania și Macedonia de Nord, o mișcare descrisă drept un „moment istoric” de către șefa executivă a blocului, Ursula von der Leyen. „Este ceea ce cetățenii voștri au așteptat atît de mult timp și pentru care au muncit atît de mult, și este ceea ce merită”, a declarat von der Leyen la Bruxelles, la 19 iulie, felicitîndu-i pe Edi Rama și Dimitar Kovacevski, prim-miniștrii Albaniei și Macedoniei de Nord. „Acest moment istoric este succesul vostru. Rezultatul muncii voastre asidue”, a scris von der Leyen și pe Twitter. ● La cea de a 52-a ediție a Olimpiadei Internaționale de fizică din Elveția, desfășurată online, la care au participat 369 de concurenți, echipa României a ocupat locul doi pe națiuni, cu patru medalii de aur și una de argint. Și la Olimpiada Internațională de geografie românii au obținut succese meritorii: două medalii de aur , una de argint și două de bronz. ● Institutul Naţional de Statistică anunţă prelungirea perioadei de culegere a datelor pentru Recensămîntul Populaţiei şi Locuinţelor pînă pe 31 iulie 2022. Potrivit unui comunicat al INS,

conducerea sovietică prezentă și trecută, inclusiv numindu-l pe Vladimir Ilici Lenin „un om normal, bine echilibrat, care s-a dedicat salvării a 140 de milioane de oameni dintr-o tiranie brutală și incompetentă”. A fost o laudă de-a dreptul ciudată, avînd în vedere că guvernul SUA nu a recunoscut URSS decît la aproape un deceniu după moartea lui Lenin. Life i-a lăudat și pe cetățenii sovietici, numindu-i „un popor strașnic” care „arată ca americanii, se îmbracă precum americanii și gîndește ca americanii”. Poliția secretă brutală a lui Stalin, NKVD, a fost descrisă drept „poliție națională similară cu FBI”, a cărei sarcină era „de urmărire a trădătorilor”. Life a adăugat: „Dacă liderii sovietici ne spun ceva, ne putem permite să-i credem pe cuvînt”.

Rămîne de văzut cît vor rezista cetățenii din vestul european la noile condiții de austeritate pe care sînt deja nevoiți să le suporte și cînd vor ieși să protesteze, asta dacă nu cumva autoritățile or să readucă COVID-ul înapoi, ca să poată în mod convenabil să interzică adunarea oamenilor în grupuri largi. Cert e că „putinismele” s-au dovedit a fi adevărate în marea lor majoritate, spre deosebire de faptele mincinoase și exagerate prezentate de presa occidentală, care și-a tăiat singură de sub picioare craca pe care și-o crescuse cu trudă în atîția ani.

prelungirea se aplică în localităţile în care recenzarea nu s-a încheiat, adică acolo unde, din cauza gradului scăzut de recenzare, există riscul ca pînă la finalul perioadei de recenzare să nu se acopere întreaga populaţie rezidentă estimată. Pînă la data de 20 iulie 2022 au fost recenzate la nivel naţional aproape 17 milioane de persoane, ceea ce reprezintă 87,4% din populaţia rezidentă ţintă estimată la începutul recensămîntului (19,02 milioane). Pentru a veni în întîmpinarea cetăţenilor, la nivelul municipiului Bucureşti, primăriile de sector au deschis pînă în acest moment 80 de centre de recenzare fixe, în vreme ce în restul ţării funcţionează peste 700 de astfel de centre. ● Organizația Mondială a Sănătății a declarat că răspîndirea variolei maimuței e o urgență globală, o etapă care ar putea face ca ea să capteze atenție internațională și investiții pentru a combate această boală, pînă nu demult rară. Variola maimuței, întîlnită de decenii în regiuni izolate din Africa, s-a răspîndit rapid pe glob din luna mai, contaminînd zeci de persoane în mai mult de 70 de țări ale lumii. Boala e rareori letală. Directorul general al OMS Tedros Adhanom Ghebreyesus a luat decizia de a declara variola maimuței urgență globală în ciuda lipsei unui consens în rîndul comisiei pentru urgențe din cadrul Agenției pentru sănătate a Națiunilor Unite. E pentru prima oară cînd un șef OMS ia unilateral o astfel de decizie fără recomandarea experților. Urgența globală e cel mai înalt tip de alertă al OMS, dar nu înseamnă neapărat că o boală e în mod particular transmisibilă sau letală. ● Apa Mării Negre este cea mai poluată din Europa, arată un raport european. Circa 90 de substanţe care pun în pericol viaţa oamenilor sînt prezente în apa Mării Neagre, adică de două ori mai mult ca în Marea Mediterană. Informațiile sînt precizate de proiectul EU4EMBLAS – European Union for Improving Environmental Monitoring in the Black Sea, adică Uniunea Europeană pentru optimizarea monitorizării mediului din Marea Neagră. La poluarea din Marea Neagră contribuie mai mulți factori. Transportul maritim este de vină pentru reziduurile de petrol și derivați ajunși în apă. Apele uzate, de altfel, sînt una dintre principalele surse de poluare în Marea Neagră. Bazinul mării primește ape uzate de la orașele riverane și din alte 20 de țări europene.

Cancer, demență și aritmie: întreaga lume discută despre sănătatea lui Joe Biden

Joi, 21 iulie, ofițerul de presă de la Casa Albă Karine Jean-Pierre a anunțat că președintele american Joe Biden a fost testat pozitiv pentru Covid-19. Unde s-a infectat Biden, Casa Albă nu a precizat, subliniind că liderul american a fost vaccinat cu cele două doze de vaccin. „Președintele Biden este complet vaccinat, revaccinat de două ori și se confruntă cu simptome foarte ușoare de boală” – se arată în comunicatul oficial emis de Casa Albă.

Biden a fost izolat pe durata tratamentului, în timp ce va continua să-și îndeplinească sarcinile de la distanță. În special, el va participa la întîlnirile programate prin telefon și prin Zoom pînă cînd testele vor indica un rezultat negativ.

I s-a prescris un medicament cu efecte adverse grave

Politicianul a început să ia medicamentul antiviral Paxlovid. Site-ul web al autorității de reglementare medicală din SUA indică faptul că medicamentul prescris prezintă un risc ridicat. Virologul rus Alexander Butenko crede că viața președintelui SUA nu este în pericol. Potrivit șefului laboratorului Institutului de Cercetare în Virologie. DI. Ivanovsky, Biden s-a îmbolnăvit de una dintre subspeciile tulpinii Omicron, care sînt acum distribuite în întreaga lume. Infectarea cu Omicron nu prezintă riscuri nici măcar la o vîrstă atît de înaintată.

Cu o zi mai devreme,

Biden a anunțat că are cancer

În ajunul confirmării infectării, președintele american a declarat că are cancer. În timpul unei întîlniri dedicate abordării consecințelor crizei provocată de schimbările climatice, Biden a spus că el,

la fel ca mulți dintre compatrioții săi, are cancer cauzat de poluarea mediului. Președintele a copilărit în Claymont, Delaware, care găzduiește multe rafinării de petrol. Casa Albă s-a grăbit să clarifice că Biden se referea la neoplasme benigne pe piele de tip non-melanom, pe care le îndepărtase înainte de a prelua mandatul.

Mass-media a raportat posibila demență a lui Biden

În presă apar regulat reportaje despre numeroasele boli ale președintelui american. Așadar, pe 25 noiembrie 2021, medicul său personal, Kevin O’Connor, a spus că președintelui i s-a îndepărtat un adenom tubular, o formațiune benignă care este considerată potențial precanceroasă, dar, potrivit medicului, asta nu înseamnă că președintele are nevoie de terapie specială. De asemenea, potrivit lui O’Connor, Biden suferă de fibrilație atrială, hiperlipidemie (valori crescute de grăsimi în sînge), reflux gastroesofagian, alergii sezoniere, ușoară neuropatie senzorială a picioarelor, dar, în același timp, rămîne un „om sănătos și energic”, capabil de performanță în a-și îndeplini îndatoririle de șef de stat. Cu toate acestea, colegii lui O’Connor nu sînt de acord cu el. Medicul C. J. Baker a declarat că este o tragedie națională faptul că președintele Statelor Unite este „un bătrîn fragil, decrepit, incomod”.

Într-un articol pentru American Thinker, un expert medical a opinat că Biden ar putea să nu trăiască pînă la sfîrșitul celui de-al doilea mandat dacă este reales. Specialistul crede că demența președintelui progresează, iar pentru anturajul său devine din ce în ce mai greu să o ascundă înmînîndu-i cartonașe cu indicii. În medie, o persoană cu demență poate trăi puțin peste patru ani de la diagnosticare. Probabil, autorul articolului a fost Christopher J. Baker, membru al Asociației Americane și

Cum se poate adapta Europa la căldurile extreme?

Valuri de caniculă intensă devin tot mai frecvente în Europa pe măsură ce efectele schimbării climatice se înrăutăţesc. Ce soluţii au alte regiuni afectate de călduri extreme pentru diminuarea riscurilor? Ţările din Europa se pregătesc pentru un val de călduri extreme săptămîna viitoare, cînd se aşteaptă ca termometrele să înregistreze în unele regiuni temperaturi-record. În Spania, unde temperatura a depăşit deja 40 de grade Celsius, autorităţile sanitare au avertizat asupra riscurilor pentru sănătate rezultate din expunerea la soare, sfătuind oamenii să se retragă la umbră sau în spaţii în care există aer condiţionat, şi îndemnîndu-i să se hidrateze corespunzător. „Afectează părţi largi ale Europei şi se va intensifica”, a declarat marţi, la Geneva, purtătoarea de cuvînt a Organizaţiei Meteorologice Internaţionale, Clare Nullis, în cadrul unei conferinţe de presă.

Pe măsură ce efectele schimbării climatice se înrăutăţesc şi perioadele de caniculă prelungită devin o normă în Europa pe perioada verii, avertismentele precum cel de mai sus vor fi la ordinea zilei. Climatul blînd de pe continent se schimbă rapid, şi aceasta ridică o

sumedenie de probleme, de vreme ce ţările depun eforturi să se adapteze. Aceste probleme sînt familiare în regiunile cele mai afectate de călduri extreme de pe glob. Multe din soluţiile pe care le-au dezvoltat pentru a face faţă vremii toride ar putea fi modele utile şi pentru Europa.

Schimbarea modului de viaţă şi de lucru

Mulţi europeni sînt în continuare obişnuiţi ca temperaturile înalte să fie ceva extraordinar şi nu sînt conştienţi de riscurile de sănătate pe care le presupun. Autorităţi sanitare cum este National Health Service din Marea Britanie au îndemnat oamenii să-şi schimbe obiceiurile, să evite expunerea la soare între orele 1115 şi i-au învăţat să depisteze primele simptome ale şocului caloric. În regiuni afectate de caniculă din întreaga lume se fac campanii şi mai intense pentru a-i îndemna pe oameni să-şi schimbe obiceiurile de muncă şi socializare în perioadele cu temperaturi extrem de ridicate. În regiunea Ahmedabad din vestul Indiei, care suferă regulat de pe urma unor perioade de caniculă, s-au dezvoltat mai multe planuri de acţiune în ultimul deceniu, care coordonează măsurile statului cu cele ale comunităţilor locale. Cînd se dă alarma de caniculă posturile tv şi radio emit avertismente şi un număr de telefon special pentru caniculă este afișat în spaţiile publice.

Grupuri de sănătate comunitare au sarcina să se îngrijească de persoanele vulnerabile; patronii trebuie să le asigure angajaţilor locuri la umbră, unde să se poată odihni, mai ales celor care lucrează în aer liber; bisericile, bibliotecile şi staţiile de autobuz devin centre de răcorire şi puncte de distribuire a apei.

al Congresului Neurochirurgilor, cîștigător al premiilor pentru realizările în studiul vaselor cerebrale și neurochirurgie, specialist în studiul leziunilor cerebrale.

Evaluarea președintelui actualizează anti-recordurile

Pe 20 iulie, a fost dat publicității un sondaj conform căruia doar 36% dintre americani susțin acțiunile lui Biden, cel mai mic procent din cele 19 luni de mandat. În decursul unei singure săptămîni, politicianul a pierdut 3% din sprijin, din cauza creșterii necontrolate a inflației, care a atins un maxim al ultimilor patruzeci de ani, precum și a creșterii prețurilor la alimente și carburanți. Popularitatea politicianului este afectată și de declarațiile sale ambigue și de acțiunile ciudate. De exemplu, în declarațiile sale, a confundat Rusia cu Ucraina. În plus, declarațiile neglijente ale lui Biden afectează politica externă. Din cauza referirilor la protejarea Taiwanului, relațiile dintre Beijing și Washington s-au deteriorat brusc, drept urmare, Casa Albă a trebuit să-i caute repede scuze. Politicianul a eșuat și în timpul vizitei în Arabia Saudită, unde i-a amintit prințului moștenitor Mohammed bin Salman de uciderea jurnalistului The Washington Post Jamal Khashoggi. Anterior, Biden a susținut că bin Salman a dat personal ordinul de lichidare. n.K.

Patronii din Europa vor trebui să-şi schimbe atitudinea faţă de cei care muncesc în aer liber sau în spaţii insuficient ventilate, chiar dacă aceasta va presupune o scădere a productivităţii. Sindicate germane au sugerat deja că în zile extrem de toride muncitorii ar trebui să aibă dreptul să-şi prelungească pauza de prînz în adăposturi puse la dispoziţie de angajator. „Patronii trebuie să-şi protejeze muncitorii şi guvernul trebuie să se asigure că aceştia sînt protejaţi fie că e vorba de sieste, de program flexibil de muncă, de începerea programului de lucru mai devreme sau de pauze frecvente”, a declarat pentru DW Sari Kovats, profesoară de sănătate publică la London School of Hygiene and Tropical Medicine.

Sisteme anticaniculă

Prin tradiţie, vara a fost o perioadă de relativă acalmie pentru sistemele sanitare europene, dar înmulţirea perioadelor de caniculă le obligă să se pregătească pentru o creştere a numărului pacienţilor cu afecţiuni cauzate de temperaturile ridicate. Unele studii au arătat că în perioadele de caniculă vizitele la camera de gardă se înmulţesc cu cel puţin 10%, pacienţii manifestînd simptome de deshidratare, şoc caloric şi stări de greaţă. Cei cu vîrste peste 65 de ani se confruntă cu riscuri sporite pentru sănătate, şi aceştia constituie un segment larg din populaţia europeană. Dacă societatea nu se va adapta la noua situaţie, numărul anual al deceselor provocate de caniculă va creşte în UE de la aproximativ 2.700, în prezent, la 30 - 50.000 în anul 2050, potrivit unui document al Comisiei Europene publicat anul trecut.

Dar pregătirile pentru perioade de caniculă s-au intensificat în ţările Europei începînd din torida vară a anului 2003, cînd temperaturile de peste 40 de grade au umplut spitalele din Franţa, preponderent cu oameni mai în vîrstă. Acum metropole cum ar fi Parisul s-au dotat cu sisteme de supraveghere intensivă şi planuri speciale de acţiune pe timp de caniculă.

DW.Com

Oamenii fără adăpost din New Delhi s-au retras la umbră sub un pod pentru a se proteja de caniculă

Doza de sãnãtate

Să întîmpinăm boala dinamic

Un conflict sufletesc nerezolvat este, de multe ori, cauza unei îmbolnăviri, drept pentru care semnalele energetice din corpul nostru sînt folosite în scop terapeutic. Corpul uman este un computer biologic care trebuie mereu resetat și readus în balanța energetică din care este ieșit.

Omul modern are nevoie de terapii personalizate adecvate informației energetice a corpului său. Funcționalitatea autonomă a sistemului neurovegetativ este influențată de sistemul limbic și de noxele toxice depuse pe țesutul organelor sau pe spațiul extracelular. De cele mai multe ori, în centru stă un conflict nerezolvat. Cele mai multe astfel de conflicte sufletești se produc în jurul vîrstei de patru ani, cînd copilul încă nu are conștientul destul de dezvoltat. Pacientul este diagnosticat energetic, în acest proces fiind investigate organele care oferă informații multiple. Blocajele energetice corespunzătoare chakrei 1 și 7 dau cele mai multe informații din subconștientul pacientului.

Boala poate fi astăzi tratată dinamic, deoarece este în continuă modificare și are nevoie, în fiecare fază de evoluție/involuție, de o terapie personalizată bazată pe informația energetică a pacientului aflat în terapie.

Oistorie a farselor (259)

O farsă literară bazată pe nostalgie (2)

Scriindu-i din Londra lui Blair, filozoful David Hume spunea că poemele sînt considerate „un fals evident şi neruşinat”, iar mai tîrziu, îl descrie pe Macpherson drept „cel mai pervers şi mai rău intenţionat”.

Dispreţuindu-i pe cei ce se îndoiau de el, Macpherson a refuzat sugestia lui Blair de a solicita mărturia sub jurămînt a celor care îi puseseră la dispoziţie materialele de arhivă. Provocat să prezinte originalele galice, el a lăsat manuscrisele la editorii săi, a făcut acest lucru public şi a promis să le tipărească dacă vor exista doritori de abonament. Dar nimeni nu a dorit să se aboneze. Recuperîndu-şi manuscrisele, s-a retras din mijlocul scandalului şi a ignorat acuzaţiile de fals ce i se aduceau. După care, doar Samuel Johnson a fost singurul în stare să-i intre sub piele. Bunul doctor avea încă resentimente în urma păcălelii a cărei victimă căzuse în 1748 cînd, un alt scoţian, James Lauder, îl trăsese pe sfoară cu „dovada” că Milton plagiase Paradisul pierdut pe baza unor manuscrise mai vechi, din limba latină. Acum, numind limba galică „limba primitivă a barbarilor care au avut prea puţine gînduri de exprimat”, în lucrarea sa Călătorie în insulele de vest ale Scoţiei (1775), Johnson nega existenţa textelor originale din limba galică, afirma că nu existau nici 500 de rînduri în limba galică mai veche de o sută de ani şi batjocorea îndrăzneala lui Macpherson, numind-o „ultimul refugiu în faţa vinovăţiei”.

Înfuriat, Macpherson (un bărbat solid) l-a provocat. Johson a cumpărat, prevenitv, un baston de stejar foarte rezistent. „Am primit scrisoarea ta prostească şi imprudentă”, a răspuns el, declarînd că respinge orice formă de violenţă şi că „niciodată nu va fi împiedicat... de ameninţările celor ticăloşi”. Dar disputa (despre care Walpole scria că dovedise că Macpherson era un mare huligan, iar Johnson, un ticălos pe măsură) nu a mai continuat. Îndreptîndu-se către politică, Macpherson a apărat politica americană a Lordului North şi, în timp, s-a retras din activitate cu o avere considerabilă, în oraşul său natal, Badenoch. Ironia finală a apărut după decesul lui. Înmormîntat la Westminster Abbey (un ciudat loc de odihnă veşnică pentru un galez înflăcărat), a aterizat chiar lîngă mormîntul lui Johnson! Fără îndoială, spiritele lor încă poartă controverse.

În terapiile oferite de medicina energo-informațională, măsurătoarea energetică a pacientului, înainte de terapie, oferă terapeutului posibilitatea de a alege programul adecvat informației energetice a pacientului și, mai departe, a organului în cauză.

Prin autoreglarea energetică a corpului, blocajele dintre cele două emisfere ale creierului se reglează, corpul nu mai acumulează stres, iar energia curge nestingherită în organism. Neuro-hormonii încep să devină mai activi, memoria se îmbunătățește, iar procesele fiziologice din organism se produc cu regularitate. Mai mult, terapiile oferite de medicina energo-informațională pot activa asimilarea mineralelor de către organism. De multe ori, pacienții care acuză crampe musculare sînt sfătuiți să ia mai mult magneziu. În domeniul pe care îl practic, de cele mai multe ori nu este nevoie de administrare pe cale bucală, organismul avînd nevoie să învețe să asimileze mineralele. De asemenea, vitamina D sau ionii negativi pot fi asimilați de receptorii pielii și setați în țesuturile circulare ca într-un depozit; astfel, corpul avînd rezerve, nu ar avea nevoie de altă dozare, bazîndu-se pe rezerva

În 1805, un comitet înfiinţat în 1797 de către societatea Highland din Scoţia pentru a examina acest caz, a declarat că legenda lui Fingal şi Ossian este foarte veche în Scoţia; că poezia osianică a rămas bogată în zonele muntoase ale Scoţiei; şi că Macpherson a brodat fantezii pe marginea unor materiale originale –aşa cum autorul recunoscuse în prefaţa la Fingal. Mult mai tîrziu, publicaţia Cartea decanului din Lismore din 1862 arăta că Macpherson se folosise de colecţia de la începutul Secolului al XVI-lea compusă din aproape 11.000 de versuri din poezia celtă timpurie. Deşi, în Lismore, se bazase doar pe patru pasaje osianice (aparent, considera că aluziile poemelor erau prea moderne), se pare că tocmai acest text îl dăduse spre păstrare editorilor săi din Londra cînd a fost provocat să publice sursele folosite. Ca urmare, nu mai era vorba de o farsă. Totuşi, nu s-a descoperit niciodată epopeea a cărei existenţă Macpherson o pretindea şi, în timp ce aranja cu sinceritate fragmentele colecţionate, materialul original era veritabil, deşi nu din Secolul al III-lea. Puţini sînt cei care au citit Fingal în zilele noastre, dar dilema se păstrează. Chiar în anul 1983, opera lui Macpherson a fost atacată de către istoricul englez Sir Hugh Trevor-Roper. Este oare o coincidenţă (la fel cum s-a întîmplat cu Johnson privitor la Lauder, înaintea lui) că, în aprilie acel an, Trevor-Roper rămăsese îngrozit să afle că Jurnalele lui Hitler, pe care anterior le acceptase ca originale, sînt... un fals?

Record, și nu prea... (1)

În decursul anilor ‚50, chiar în timp ce se organizau expediţii redutabile pe vîrfurile cele mai înalte ale munţilor Himalaya, un alt fel de ascensiune avea loc pe vîrful de sud al munţilor Anzi din Patagonia, Chile, unde suliţe dramatice din granit se avîntă între cîmpiile estice şi gheţarii din vest. Deşi nici unul din aceste vîrfuri nu depăşeşte înălţimea de 3375 m, sînt îngrozitor de abrupte şi biciuite de intemperii necruţătoare. În 1952, urcînd pe cel mai înalt dintre aceste piscuri – Fitzroy -, Lionel Terray şi Guido Magnone au observat în apropiere un pisc sub formă de ac. Denumit Cerro Torre, cu o altitudine de 3020 m, nu fusese niciodată escaladat. Terray se gîndea că probabil nimeni nu-1 va cuceri vreodată şi majoritatea specialiştilor au căzut de acord că este cel mai dificil vîrf muntos din întreaga lume. (va urma)

STUART GORDON

proprie. Vremurile pe care le trăim ne oferă avantajele tuturor descoperirilor științifice efectuate, iar noi trebuie să ne folosim de ele din plin. O diagnosticare energetică atestă sau infirmă prezența blocajelor energetice din organism. Din activitatea mea de peste 30 de ani în acest domeniu, foarte rar am întîlnit persoane, indiferent de vîrstă, care să nu acuze blocaje energetice.

Boala reprezintă o întrerupere în sistemul de comunicare energetică între celulele corpului. Sănătatea, în schimb, este o comunicare coerentă și continuă în sistemul de comunicare celulară.

Medicina energo-informațională ne pune la dispoziție diagnosticări și tratamente fără durere, fără medicamente și un buletin de analize energetic – toate într-un singur centru dotat cu aparate care au la bază fizica cuantică. Atît diagnosticarea cît și terapiile se bazează pe informația energetică a pacientului.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Modelri

ORIZONTAL: 1) Moștenire foarte veche; 2) Strînge rău; 3) Cedează ușor la presiuni (masc.pl.) – O latură a corpului; 4) Văzută cu ochii minții; 5) Dă ordine la școală – Luate din fugă! – Indicator de poziție; 6) Final de exod! – Cuprins de panică; 7) Foarte fin – Date în clar; 8) Soluție pentru bătături – Expus în public; 9) Străvechi – Talent precoce!; 10) Prins în cursă.

VERTICAL: 1) Specialist la table; 2) S-a adaptat cu ușurință (fem.); 3) Scos din text –Butoiul cu apă (od.); 4) Echipele la centru! –Comedia erorilor – Intrat la apă!; 5) Îmbie la visare – Manuale de sudură; 6) Tras la tir! –Martor la cununie – Solo la tobă; 7) Tragere de timp; 8) Termen limită – Cap de linie; 9) Ambianțe cromatice; 10) Studiată la geologie – Sare bună pentru dizolvat.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,FRANCHEȚE”

1) LEPADATURA; 2) ECONOMICOS; 3) GURI – ANI – T; 4) IS – MANAGER; 5) FOCARE – ARI; 6) ENOT – TASA; 7) R –SACAL – TA; 8) ACU – ATIPIC; 9) RARIT – NUCA; 10) EVIDENTIAT.

MÎNDRIA DE A FI

Modestia Creatorului (II)

Aşa se face, din punct de vedere muzical, că umila făptură Elise a rămas în muzica beethoveniană, iar marele corsican nu. „Imperiul lui Beethoven a dăinuit mai mult decît imperiul lui Napoleon”, scria Romain Rolland. Ce altceva decît o etică profundă 1-a determinat pe titanul de la Bonn să nu pactizeze cu despotismul, cu călcarea în picioare a demnităţii umane şi a libertăţii popoarelor?

În cultura română, întîmplarea (putem să-i zicem aşa?) face ca exemplul suprem de moralitate să fie şi exemplul suprem de valoare: Mihai Eminescu. Oricît de mult s-au străduit unii în timpul vieţii sale, dar şi după aceea, să-i găsească deficienţe de caracter Poetului Naţional, nu au reuşit şi nu au cum să reuşească. Un episod mai puţin important poate aduce o lumină veridică: relaţiile sale cu Veronica, la modul intim al cuvîntului, n-au început decît după moartea profesorului Micle; pentru structura sufletească a poetului ar fi fost de neconceput o altfel de situaţie, un adulter. Titu Maiorescu îi dojenea pe toţi aceia care deplîngeau, la scurtă vreme după prăpădirea fiinţei pământeşti a poetului, faptul că acesta n-a beneficiat de nici o decoraţie. El însuşi rege al cugetării omeneşti, scria în esenţă criticul, ar fi refuzat orice distincţie, din partea oricui. Goana după onoruri, vînarea posturilor, meschinăria în relaţii, dedublarea gen Arettino, care ziua scria psalmi curtenitori, iar noaptea blesteme şi pamflete – toate acestea au fost atît de departe de steaua poetului încît opera lui sporeşte în magnificenţă şi din acest punct de vedere.

Reciteam, nu de mult, un text care m-a amuzat, dar mi-a provocat şi o uşoară întristare. El face parte dintr-un studiu al „divinului critic” despre Gr. H. Grandea şi se referă la discordia dintre modestul poet şi medicul general Carol Davila: „Ei bine! – declama ziarul Reforma – d. Davila cu toate puterile de care dispune astăzi nu va reuşi niciodată să omoare talentul şi geniul unui om, talentul şi geniul poetului Grandea. D. Davila va muri, prin istorie. Grandea va trăi; şi dacă va rămîne vreo suvenire despre d. Davila va fi aceea că a fost un doctor Davila care a persecutat pe poetul Grandea” Ironia istoriei face însă ca situaţia să se prezinte în posteritate exact pe dos: de poetul Grandea (care era, de altfel, destul de comic cu pretenţiile sale de nepot direct al marelui Byron) nu a mai auzit nimeni, în schimb memoria lui Davila este nestinsă în istoria poporului. Ce vreau să spun cu asta? Nimic mai mult, dar nici mai puţin, decît adevărul că tentaţia de a umfla artificial un creator, de a-i stimula vanitatea şi de a-i face loc în epocă ameninţînd cu judecata viitorului, este veche de cînd lumea şi poate da naştere la situaţii groteşti. Mereu au existat din nefericire, şi nu numai la noi, personaje care, îndeletnicindu-se cu arta, au avut senzaţia că istoria universală n-are altă treabă decît să se uite la ei prin gaura călimării, să le imortalizeze faptele, să le umilească în postumitate adversarii din timpul vieţii, pe scurt, să le confirme unicitatea geniului şi să le justifice toate viciile şi abaterile de la morală. Unul nu se gîndea decît la lecţiile de şcoală consacrate biografiei şi sărmanelor lui texte industrioase, altul n-avea în cap decît că tot ceea ce face el este pur şi simplu istorie literară, plimbîndu-şi corpul ca pe o statuie pe rotile. Un

prozator contemporan vorbea despre „succesul la români”, care în multe privinţe poate fi nespus de vătămător. Nu de puţine ori se întîmplă ca un tînăr să debuteze genial, să se maturizeze mediocru şi să sfîrşească penibil. Auzeam, de la unii scriitori mai vîrstnici, de măsurile extraordinare pe care în timpul celui de-al II-lea război mondial unele cercuri de la Palat le luaseră pentru protejarea unui tînăr care, vezi doamne, se anunţa a deveni un geniu naţional şi trebuia ocrotit ca o floare rară: l-au mutat într-o vilă pe Valea Prahovei, departe de bombardamente, i-au creat condiţii princiare şi i-au făcut toate hatîrurile. Omul însă era steril şi, odată cu sfîrşitul războiului, a eşuat lamentabil, atît moral, cît şi fizic. Cum ne apare astăzi palida lui figură faţă de Nicolae Grigorescu, cronicar imagistic al unui mare război, pe care 1-a simţit din plin, faţă de Săulescu şi Trivale, morţi în primul război mondial, faţă de Iorga, Goga, Sadoveanu şi alţii care au îmbrăcat efectiv haina militară şi au simţit gustul amar al prafului de puşcă? În viaţa literară a unei ţări poate exista, de pildă, un scriitor care se bate cu pumnii în piept lîngă drapel, dar nu-şi îndeplineşte nici măcar datoria elementară a unui bărbat faţă de ţara sa: satisfacerea stagiului militar. N-aş fi crezut asta dacă nu mi-ar fi relatat cineva de încredere, care cunoaşte personal acest caz de patologie literară.

Sînt caractere şi caractere, bineînţeles, dar artistul, mai cu seamă scriitorul, care e menit să formeze şi să cizeleze conştiinţe, trebuie să se gîndească la exemplul personal pe care-l dă propria sa viaţă. Astfel, va consfinţi chiar adevărurile operei sale, iar judecata timpului va avea nu numai jaloane estetice, ci şi etice. Artă fără morală nu există, aşa după cum e de neconceput o revoluţie fără jertfe şi fără o încredere totală în drumul mulţimilor.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

Var vs. var

Se joacă teatru în teren

Că-i ofsaid, fault, joc barbar Arbitrii simt, e mult antren Tot mai greșesc, deși e...var

Favorizînd pe băștinași De frică, de-a primi vreun dar

Că prin tribune sînt țintași... Azi nu mai ține, avem var

Și chiar de nu e peste tot Greșelile ne pun pe jar Apar dileme la raport Însă le ștergem, dăm cu... var?

Eterna pulsiune

După scriitorul George MITROI

Mormîntul părinților din pămînt viu

Cel care iubirea te-nvață

Să nu uiți că ești între fii cel mai fiu

Ce încă îi ține prin moarte în viață

Mormîntul părinților pulsează, e viu

Doinind în tril de verdeață

Din oale, ulcele... același îl știu

Că încă îi ține în viață!

LIVIU ZANFIRESCU

Triptic cu mare, soare ºi iubire

(Soției mele, Corina)

În oglinda mării

Ca un ceasornic de mistere Născut din alge fără chip Izbește valul mării-n țărmuri, Spălîndu-ți trupul de nisip;

Ești ca o iarbă de cîmpie

Pe care-o spală roua-n zori, Înfășurată în nisipul Cu irizări de vagi ninsori;

Te luminează fața Mării Și-ți pune peste umbră scut, Iar eu încerc să prind în palme Valul din care te-ai născut;

Privind la Marea liniștită, Pe plaja cu nisipuri fine, În milenara ei oglindă Te văd mereu numai pe tine!

Paşi pe nisip

În urma ta vin eu, și-n urma mea e vîntul, Prin fluiere de trestii trecînd ca un tangou

Să-ți măture cu teamă, și umbra, și cuvîntul

Ce ți-au sculptat pe plajă al verii lung ecou;

Dar tu măsori distanța din universul verii Cu pași călcînd alene pe dune de nisip, Iar cercul de lumină, la marginea tăcerii, Închide-ncet clepsidra pe fragetul tău chip;

Întipăriți pe fibra nisipului jilav, Ca un sigiliu rece pe un hrisov domnesc, Aud și-acuma pașii, ca un descîntec grav În care știu să creadă doar cei ce mai iubesc;

Din vara care-acuma lumina și-o răsfrînge Unde-ai călcat, iubito, nisipul te mai plînge...

Rămîi la ţărm

Rămîi la țărm, iubito, acolo, unde crengile se-apleacă în sărutul lacrimii de apă, și unde valul fruntea și-o ridică pentru a-ți mîngîia gleznele de catifea;

Așteaptă-mă, înălțată pe un fir de iarbă ca pe un promotoriu al speranței de unde iubirea curge spre mal;

Rămîi la țărm, iubito, și privește: Eu sînt în fiecare val!

GEO CIOLCAN,

iulie, 2022

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Interzicerea culturii

A fost nevoie ca la SAGA Festival să moară cîțiva copii din cauza supradozei de stupefiante pentru ca autoritățile să-și dea seama că sînt depășite de această problemă. Organizatorii și-au declinat responsabilitatea susținînd că au afișat mesaje contra consumului de stupefiante – dar aici s-a oprit totul, pentru că DJ-ii simțeau nevoia să chirăie pe scenă, pe toate undele și în toată social media.

Aceeași nenorocire a drogurilor ce a îndoliat atîtea alte familii va face, cu siguranță, și alte victime, dar la umbra ei o altă nenorocire, mai mare, stă la pîndă: așa-zisele festivaluri de muzică electronică. Muzică e un fel de a denumi sunetele fără sens care-ți paralizează

creierul și simțurile atunci cînd te expui prea mult la ele. Spun asta din postura de consumator de muzică rock, ba chiar power-metal, demonstrîndu-vă că sînt capabil să diger și sunete mai tari. Ceea ce se întîmplă la festivalurile acelea întinse pe 2-3 zile depășește cu mult orice fel de limită a normalului.

Problema este că festivalurile astea de înnebunire a oamenilor desăvîrșesc opera de aducere sub ascultare a tinerelor generații, încercare demarată de societate prin renunțarea la cultură. Sînt de părere că cel mai bun mod de a măsura anumite afirmații este comparația.

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

Problema grîului

Știm cu toții că, pe vremea Epocii de Aur (nu aia recentă, cea interbelică), România era grînarul Europei.

Acum exportăm mai ales în Orientul Mijlociiu, lucru confirmat și de New York Times, care publica, în 24 iunie a.c., un articol intitulat „As Russia Chokes Ukraine’s Grain Exports, Romania Tries to Fill In”, în care se

arăta că „anul trecut, România a trimis 60% din grîu în străinătate, mai ales în Egipt și în restul Orientului Mijlociu.

Anul acesta, guvernul a alocat 500 de milioane de euro (527 de milioane de dolari) pentru a sprijini agricultura și a menține producția”.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Onorată instanță, vă rog să aveți respect și milă de un biet orfan!” (Un criminal odios care și-a ucis părinții)

Nu cred că ați uitat momentul în care George Simion l-a făcut pe actualul ministru al Energiei, Virgil Popescu, ,,nesimțit, hoț, trădător, incompetent”, mai că i-ar fi tras și cîteva scatoalce, lucru ce n-ar fi fost rău. În țara în care trăim, e posibil orice, mai ales că ,,Mafia ne pune capac la sicriu/ Primind, pretutindeni, onorul./ Poporul Român putrezește de viu,/ În sufletul lui viscolește-a pustiu/ Și totuși, ascute toporul...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Mafia e-n toate”).

Deși au pus țara pe butuci, nu poți să le zici nimic ăstora de la putere. Ei vor să fie respectați, să le vorbești civilizat, să le mai dai o șansă și încă un cașcaval de ros. Am ajuns în situația în care ,,Umblăm prin Europa ca bezmeticii,/ N-avem de lucru, n-avem bani de pîine,/ În vremurile cînd nu mai contează/ Deosebirea dintre om și cîine” (Adrian Păunescu, ,,Români prin Europa”). Zi de zi ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe creier niște javre/ Chiar morții își fac cruce în sicriu” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”).

Și ăștia vor să fie respectați? Se pare că ei n-au aflat că respectul se cîștigă prin CARACTER, EDUCAȚIE, CULTURĂ, COMPETENȚĂ, INTELIGENȚĂ, BUN-SIMȚ și chiar CREDINȚĂ, toate manifestate sub genericul unei reciprocități tacit înțeleasă, sau, cum se spune prin popor, ,,Ești om cu mine, sînt om cu tine!”.

Iată de ce Valer Dorneanu, judecător CCR (pînă în iunie 2022), a așteptat în zadar să vină uraganul respectului peste el, cînd a spus: ,,Să mă pupe-n fund presa!”. Și, tot așteptînd el, așa, să-l invite respectul la o cafea, a apărut, din de te miri unde, jurnalistul Mihai Radu, cu următoarea replică: ,,Acestui pîrțîit ajuns printre pensionarii aleși ai neamului îi spun doar atît: Să ne pupi în cur, Valerică, ești un om mare!” (,,Cațavencii”, nr. 23/2022).

Cert este că de lipsa respectului s-au plîns mai mereu politicienii români, care, în loc de ,,băi de mulțime”, făceau ,,băi de scuipați”, și asta, în timp ce se scandau celebrele lozinci ,,Ieși afară, javră ordinară!”, sau ,,M...e PSD!”. Îmi amintesc că, în anul 2009, cînd Corneliu Vadim Tudor a scris poezia ,,Lumea românească”, vreo 3-4 parlamentari l-au dat în judecată pe motiv că domniile lor s-ar fi regăsit în versurile: ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri./ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri”. Evident că acțiunea a fost respinsă, dar Vadim a fost la un pas de a fi amendat de judecător pentru ,,perturbarea solemnității ședinței de judecată” (Art. 217 pct.1/Cod pr.civ.). Adevărul este că, atunci cînd i s-a dat cuvîntul, Vadim a iscat un adevărat vacarm în sala de judecată, prin simplul fapt că s-a apărat cu alte versuri din aceeași poezie: ,,Șleahta asta de handicapați/ Falsă e, din cap pînă-n picioare./ Zău că-ți vine cap în cap să-i bați/ Și să-i bagi în ocnele de sare”. Vorba confratelui său, Adrian Păunescu: ,,Abia de mă mai mișc de-atîția viermi/ În fojgăiala lor cotidiană,/ Analfabeți din ce în ce mai fermi,/ Cu zvastica în minți și la icoană” (,,Sătul de viermi”).

(continuare în pag 2 ) VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Marele Zid Chinezesc al Berlinului (II)

Noi ne pronunțăm pentru doctrina economică a capitalismului popular. Știm foarte bine ce trebuie făcut pentru țara noastră. Mai ales în condițiile nou create, cînd România a devenit membră NATO și se pregătește să adere la Uniunea Europeană. Acolo este locul țării noastre și mulțumim lumii libere că, după o absență de cca. 50 de ani, timp în care a avut răbdare cu noi, ne-a reprimit, cu brațele deschise. România are, încă, mari resurse naturale și umane. Încă mai avem o forță de muncă extrem de calificată. Știți, cu toții, ce priorități tehnico-științifice îi au ca autori pe compatrioți ai noștri, de la stilou, inventat de românul Petrache Poenaru, pînă la avionul cu reacție, creat de un alt român, Henri Coandă, care a dat numele său aeroportului internațional unde au sosit cei mai mulți dintre oaspeții străini. Așadar, inventivitate este, din belșug. Ceea ce ne-a lipsit, pînă acum, a fost voința politică, în contextul unei necesare solidarități și concordii naționale. Așteptăm, de la participanții străini la acest Forum, să ne împărtășească din experiența lor. Fiindcă nu dorim și nici nu e posibil să reinventăm apa caldă. Aproape tot ce era mai semnificativ în materie de organizare umană și administrativă s-a făcut deja, iar sosirea noastră, tîrzie, la schimbul mondial de valori are și un aspect pozitiv: putem arde etapele și putem evita unele erori. Noi, cei de la PRM, promitem să fim parteneri serioși și de o reală integritate morală. Cele două mari probleme care macină societatea românească, la ora actuală, sînt: nivelul de trai foarte scăzut și o corupție anormală, ieșită din comun. Iată de ce este absolut necesar să vină la Putere oameni cu frica lui Dumnezeu, întrucît creștinii nu fură, nu mint și nu trădează, așa după cum bine îi scria filozoful atenian Aristides împăratului roman Hadrian. Cu creștinii, chiar cînd mergi la pagubă, ai măcar satisfacția că te afli în tabăra lui Dumnezeu, care le vede, le judecă pe toate și, într-un tîrziu, te răsplătește pentru credința ta. În curînd, în România vor intra mari fonduri comunitare. Este evident că numai o guvernare cinstită și responsabilă poate gestiona, cum se cuvine, aceste sume de bani, pentru a anula, cît mai rapid, decalajul existent între țara noastră și Comunitatea Europeană. De altfel, aceasta este și deviza noastră: ,,România

Mare într-o Europă Unită!”. Evident, contribuabililor din Germania, Franța, Italia, Spania și din alte țări ale Europei Unite nu le este indiferent unde ajung banii recoltați din munca lor, din taxele lor, din sacrificiile lor. România merită o soartă mai bună. România n-are voie să fie o țară săracă! Acesta e numai începutul. Dumnezeu să vă binecuvînteze! (Aplauze)

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor (Discursul a fost rostit duminică, 7 noiembrie 2004, în deschiderea celui de-al II-lea Forum Economic al PRM)

motto: „Boala Europei constă în aceea că nu crede în nimic, pretinzînd că știe totul” – Albert Camus Doamnelor și domnilor, Strasbourgul este orășelul acela alsacian unde cîndva, demult, într-o noapte de inspirație divină, un tînăr căpitan francez scria versurile și muzica înălțătorului marș de luptă ,,Marseilleza” – devenit, mai tîrziu, Imnul Național al Franței. ,,Haideți, copii ai Patriei/ Ziua Gloriei a sosit!”. Dar ea, această glorie, se construiește greu. Și indiferent cît de mult ai lupta pentru a purta mantia de purpură a gloriei, ca să dobori zidurile Cetății Ierihon cu vibrațiile trîmbițelor este nevoie, în primul rînd, de ajutorul lui Dumnezeu. Din păcate, de ceva vreme încoace, Dumnezeu Și-a întors fața de la noi. În Biblie sînt personaje cărora Dumnezeu le primește rugăciunea și jertfa; dar sînt și altele, cărora nu le primește nimic, ignorîndu-le. În Secolul XX, noi, românii, am trăit două experiențe istorice contradictorii: Dumnezeu ne-a primit jertfa din primul Război Mondial, de 800.000 de morți, și ne-a ajutat să recuperăm teritoriile furate de alții și să făurim România Mare, deși totul părea pierdut, la un moment dat; în al II-lea Război Mondial, Tatăl Ceresc nu ne-a mai primit sacrificiul și, deși am dat mai multe jertfe și ofrande decît în primul război, ne-a pedepsit cum numai El știe s-o facă, judecîndu-ne aspru și făcînd să simțim mînia Sa pînă astăzi, și geografic, și istoric. Ce se întîmplase între timp? Cu ce L-am mîniat pe Dumnezeu? Răspunsul îl știu cei din generațiile mai vechi, ca și cercetătorii acelor vremuri: timp de două decenii, între 1920 și 1940, a fost un dezmăț nemaivăzut în România, s-au degradat moravurile, s-a furat, s-a mințit, s-a ucis.

Cerșetorii de respect

(urmare din pag. 21)

Acum este în vigoare și Legea defăimării oamenilor politici, care ne obligă, practic, să-i respectăm cu forța pe acești neisprăviți. Așadar, în cazul unui politician care acționează total opus intereselor pentru care l-am votat, nu pot decît să-i sărut mîna, sau augustu-i dos, cum își dorea Valer Dorneanu. Situația e valabilă și în cazul lui Iohannis: după ce ne-a anunțat, zîmbind sardonic, că ,,Țara a eșuat!”, nu avem decît să-i mai acordăm un mandat (în eventualitatea schimbării Constituției), pentru a avea timp să tragă și capacul la cavoul nației.

La drept vorbind, chiar să vrei să-i judeci pe acești ciocli care ne pîndesc sfîrșitul, nu există nici o șansă, avînd în vedere justiția pe care o avem, ticsită de judecători de teapa lui Marius Iosif, cel care l-a ,,albit” pe premierul Ciucă, în cazul doctoratului plagiat. Nu știu dacă e o glumă, sau o întîmplare reală, dar v-o spun așa cum mi s-a relatat: un domn a întrebat la o librărie unde poate găsi o carte despre reforma din Justiția românească și i s-a răspuns: La raionul de S.F.-uri... Să nu uităm că România este singura țară din lume în care s-a înființat Asociația Victimelor Magistraților, a cărei personalitate juridică s-a obținut la instanța supremă de la Strasbourg, întrucît judecătorii și procurorii români au respins solicitarea de înființare a asociației, pe motiv

că ,,În România nu sînt victime ale justiției” (?!).

E de notorietate faptul că mai toți judecătorii și procurorii acestor vremuri sînt cei care au făcut Dreptul cu stîngul la facultățile private, unde diplomele se acordau pe bani și unde aveai posibilitatea să faci miting pentru a da profesorul afară din institut. Ce mai, viață, nene!, dar cîte nenorociri au făcut ei, nu mai știe nimeni, de unde și butada, intrată în folclorul urban: ,,Dreptatea este o carte,/ Dumnezeu a fost zețar,/ Iar Justiția românească,/ O greșeală de tipar”.

Cîndva, am fost să dau o declarație în fața unui procuror de acest soi, care m-a trimis să fac cîteva copii xerox și să-i aduc un top de hîrtie de la magazinul din colțul străzii. Așa am făcut, numai că rezerva de topuri de hîrtie se epuizase. Înștiințîndu-l despre asta pe magistrat, acesta mi-a spus, cu seninătate, că puteam să-i aduc topul, așa epuizat cum era... La plecare, mi-am uitat umbrela, agățată de scaunul pe care șezusem, dar cînd am revenit după vreo cinci minute să o recuperez, procurorul a sărit ca ars: ,,Gîndește-te pe unde ai mai fost, că aici nu ai uitat nici o umbrelă!”. Vă dați seama ce anchete penale fac ,,procurorii” ăștia, care au ajuns în funcții precum tractoriștii, manichiuristele, coafezele, amantele, cumnatele, analfabeții și alții asemenea, în cadrul instituțiilor de stat? Știți că în Parlamentul României sînt senatori și deputați care nu

Pe scurt, s-au făcut multe urîciuni înaintea Domnului. Sigur, de la depărtare, o dată cu trecerea timpului, se vede altfel, ies în relief realizările, cum este, de pildă, înființarea, chiar acum 70 de ani, a Muzeului Satului. Fondul problemei constă, însă, în faptul că aveam un Muzeu al Satului pitoresc și minunat – dar aveam un sat real într-o mizerie îngrozitoare. Anii au trecut. Românii au dovedit, încă o dată, că au o slabă memorie a răului. Cei care au făcut mari averi în acele vremuri, prin jaf, sau prin împrumuturi bancare pe care nu leau rambursat niciodată, fiindcă a venit războiul și s-a schimbat regimul politic, s-au reîntors recent în țară, ca fantome, ori prin nepoți, sau prin rude colaterale, la a șaptea spiță, și revendică munți întregi (relieful țării!), palate care n-au fost niciodată ale lor, uzine care, la origine, fuseseră doar niște ateliere prăpădite. România a devenit o pradă, la discreția tuturor șmecherilor, aventurierilor și escrocilor, care ne asurzesc cu placa hodorogită a unor șabloane, de genul ,,proprietatea e sfîntă” și ,,restitutio in integrum”. Dacă proprietatea e sfîntă, atunci Mama lui Isus Christos cum mai e?

Oh, sfîntă mare nerușinare! Ce-a ajuns țara asta, o victimă a celui mai feroce egoism! În toate sectoarele s-a instaurat cîte o Mafie rapace, care și-a creat și sisteme de protecție, ba chiar unii au posturi de Televiziune și Trusturi de Presă cu care îi țin pe toți la respect. Concomitent, o echipă de zgomote bine dresată și remunerată, care țipă în numele unei autorități false, încearcă să șteargă cu buretele intoleranței o bună parte din Istoria modernă a țării și să pună la zid un popor întreg, culpabilizat, acuzat că n-a fost vigilent atunci cînd Winston Churchill i-a trasat lui Stalin, la Yalta, pe un șervețel de hîrtie, cu un creion albastru, noua și criminala configurație a Europei de Est. Alții au vocație economică și finanțistă, încercînd să explice tot ceea ce ni se întîmplă prin prisma unor fenomene, cauzalități și serii logice de această natură. Portativul meu are, însă, o altă cheie: cea istorică. România se află în plină criză a destinului ei istoric. Primul-ministru a vorbit de ideea pe care o avea generalul de Gaulle despre Franța. Eu aș aminti aici de Emil Cioran al nostru, care, într-o carte de tinerețe, scria: ,,Visez la o Românie cu destinul Franței și cu populația Chinei”. Încă un deziderat care, bineînțeles, nu se va împlini niciodată. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (17 mai 2006, discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

știu să întocmească o banală cerere, iar alții nu citesc nici măcar un rînd din proiectele de legi ce urmează să intre la vot, din simplul motiv că nu pricep nimic, analfabetismul funcțional fiind, în cazul acestora, la el acasă? Și uite-așa am ajuns să trăim vremuri în care ,,Pe cei plătiți să-și facă datoria/ Îi doare-n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile-i recunoști” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia”).

Deja, guvernul pregătește măsuri împotriva marilor proteste sociale, iar în privința pensiilor, medicamentelor, autostrăzilor... cu altă ocazie, că doar n-au intrat zilele-n sac... Cu toate acestea, după cum spunea Vadim, ,,Românii sînt buni, deopotriva, și răi/ Ei rabdă, dar zilnic fac plîngeri/ Ades geniali, rareori nătărăi/ La nunți se iubesc, ori se rup în bătăi/ Pe scurt: ei sînt oameni, nu îngeri” (,,Mafia e-n toate”). Și, pentru că ,,Nu-i pace nicăierea, în marile palate/ Și-n micile cocioabe, același trist prăpăd,/ E de mai multe feluri pedeapsa ce ne-ncearcă,/ Și ochii noștri prea tîrziu o văd” (Adrian Păunescu, ,,Perechi pentru ultimul bal”). Dar, mai există o șansă, există în toate, iar dacă a început telenovela sau meciul, spuneți măcar atît: ,,Coboară, Doamne,/ În această țară,/ Tu, care lumea/ Zilnic o străbați,/ Și reașază,/ Ca pe o lege sacră,/ Încrederea/ Și pacea între frați” (Adrian Păunescu, ,,Coboară, Doamne!”).

ETICHETA

Problema grîului

(urmare din pag. 21)

Prin urmare, ne confirmăm statutul de mare producător de cereale și am putea trage foloase de pe urma războiului din Ucraina exportînd la rîndul nostru producția de anul acesta, care, din cîte înțeleg, este însemnată. În loc să facem asta, noi îi dăm foc pe cîmp pentru ca apoi televiziunile să prezinte incendiile ca find cauzate de caniculă.

Vineri, 22 iunie, la Istanbul s-a semnat înțelegerea dintre Rusia și Ucraina pentru deblocarea portului Odessa, necesară exportării grînelor spre țările din Africa și Orientul Mijlociu, evitîndu-se o tragedie umanitară. Detaliile acordului semnat sub egida ONU și sub patronajul președintelui turc Erdogan sînt, conform CNBC, momentan necunoscute, însă știm sigur că ucrainenii nu vor demina apele din fața Odessei, ghidînd navele cu cereale prin cîmpurile de mine plutitoare fără a fi atacați de Rusia, cu care s-a încheiat un armistițiu strict pe zona aceea. De asemenea, se așteaptă ca oficialii turci să inspecteze transporturile pentru a exclude orice contrabandă cu arme.

Cu toate astea, observatorii sînt precauți cu privire la acord, iar Rusia va fi urmărită îndeaproape pentru ca oficialii să se asigure că își menține partea sa din înțelegere, mai ales că și Moscovei i se permite să-și reia exporturile de cereale. Sigur că foametea e un lucru cu care nu te joci, o crimă împotriva umanității, dar nu pot să nu vă semnalez faptul că terenurile agricole din Ucraina sînt deținute nu doar de stat, ci și de investitori privați după cum urmează: Kernel – deținut de un cetățean ucrainean, dar înregistrat în Luxemburg, cu aproximativ 570.500 de hectare; UkrLandFarming (570.000 de hectare); firma americană de capital privat NCH Capital (430.000 de hectare); MHP (370.000 de hectare) și Astarta (250.000 de hectare).

Important de semnalat este și faptul că o altă companie agricolă americană, Cargill, desfășoară operațiuni în Ucraina, avînd pe malul Mării Negre silozuri și fabrici de procesare a uleiului de floarea soarelui. De asemenea, Oakland Institute, grup de experți în politică și economie cu sediul în Oakland Institute, publica în decembrie 2014 un document intitulat „the corporate takeover of ukrainian agriculture country fact sheet”, pe românește „Preluarea agriculturii ucrainene de către corporațiile străine”. În documentul respectiv scrie negru pe alb că Institutul Oakland a expus modul în care instituțiile

financiare internaționale au intervenit după Maidan în Ucraina pentru a reglementa și a deschide vastul teritoriu agricol al națiunii către corporațiile străine. Această fișă informativă oferă detalii despre agrobusiness-urile transnaționale în care investesc din ce în ce mai mult în Ucraina, inclusiv Monsanto, Cargill și DuPont și despre modul în care corporațiile preiau toate aspectele ce țin de sistemul agricol al Ucrainei. Aceasta include eludarea moratoriilor asupra terenurilor, investițiile în semințe și achiziționarea de instalații de producție, procesare și transport de mărfuri. Alături de teren, oportunități în Ucraina pentru dezvoltarea, producerea și utilizarea de inputuri agricole cum ar fi semințe, produse agrochimice, iar îngrăşămintele au atras investiţii prin giganții agricoli Monsanto, Cargill și DuPont.

Este clar că toate companiile astea au suferit și suferă în continuare pierderi importante de pe urma atacului declanșat de Rusia, iar acordul acesta încheiat la Istanbul cred că a fost făcut și la presiunea lor. The Washington Post titrează, citîndu-l pe directorul general al Crucii Roșii, Roberto Mardini, că „este o înțelegere care permite cerealelor să părăsească porturile Mării Negre, salvatoare pentru oamenii din întreaga lume care se luptă să-și hrănească familiile”. El a menționat că, în ultimele șase luni, prețurile la alimente au crescut cu 187% în Sudan, 86% în Siria și 60% în Yemen, pentru a numi doar cîteva țări.

Secretarul General al ONU, Antonio Guterres, a spus, la rîndul său, că „astăzi există o rază de speranță pe Marea Neagră, o rază de speranță, într-o lume care are nevoie de ea mai mult ca niciodată. Ați depășit obstacolele și ați lăsat deoparte diferențele, pentru a deschide calea unei inițiative care să servească interesele comune ale tuturor”. Guterres a descris acordul ca fiind unul fără precedent între două părți implicate într-un conflict sîngeros, iar președintele Erdogan a sperat că va fi „un nou punct de cotitură care va reînvia speranța de pace”.

E de mirare un asemenea acord, mai ales că, după tentativele de a semna un tratat de pace, discursul lui Volodimir Zelenski s-a acutizat și s-a orientat clar împotriva Rusiei, dînd asigurări că nu va face pace cu un agresor care i-a ocupat țara și i-a omorît oamenii. E de mirare, dacă nu observi lucrurile din jur. Dacă, însă, le observi, înțelegi că acordul a fost posibil pentru că președintele ucrainean pare a fi de capul lui acolo, dar nu e, așa cum nici agricultura Ucrainei nu e de capul ei, ci în mîinile marilor corporații americane și europene, care nu

Interzicerea culturii

(urmare din pag. 21)

Bunăoară, afirmînd aici că, de cîțiva ani, se renunță la cultură prin faptul că se citește tot mai puțin, că spectacolele de calitate pe tv sînt tot mai puține, că la școală copiii nu mai învață poezii, că pe toate canalele media comerciale se promovează exclusiv sunete fără nici o legătură cu muzica, fie ea și rock și, în general, are loc o scădere a calității cîntecelor compuse, fac o comparație cu anii ʼ80 - ʼ90 sau chiar mai în urmă, pe vremea cînd se compuneau șlagăre nepieritoare.

În anii aceia exista muzică adevărată, ba se și putea dansa pe ea, ceea ce astăzi este complet exclus, fiindcă mîna ridicată în aer pe care o miști din cot în ritmul muzicii nu se poate numi în nici un caz dans. Acum 40 de ani existau filme și piese de teatru care nu promovau anormalul, cum se întîmplă acum, care nu erau de-a dreptul pornografice, cum sînt cele actuale, iar oamenii chiar citeau – de la articole de ziar la cărți, iar prin citit își dezvoltau memoria, spiritul de analiză și pe cel de sinteză, justificîndu-și statutul de ființe gînditoare. În zilele noastre, nimeni nu-și mai amintește cum era nici măcar în urmă cu cinci ani, iar oamenii nu mai analizează informația primită, ci iau de bun tot ce li se oferă prin televizor.

În acest fel, apar generații care muncesc, excelează în domaniul ales, dar atît. Au fost învățați de mici că e plictisitor să citești și oricum nu folosește la nimic, au ajuns să gîndească uniform orice deviere de la gîndirea grupului, pe care o sancționează cu o caterincă aspră,

inoculîndu-li-se ideea că membrii comunității LGBT sînt cool, trebuie respectați și că stelele filmului și ale muzicii sînt niște exemple de urmat. Relaxarea și distracția pentru acești tineri înseamnă mersul la un club în care se aud aceleași sunete „bumți-bumți”, repetate obsesiv și hipnotizant pînă te îndoctrinează să nu mai vrei nimic altceva decît ce-ți oferă sistemul. Te transformi într-un consumator, într-un individ a cărui unică grijă este aceea de avea cît mai mulți bani, plăceri carnale și bunuri materiale, așa cum ești îndemnat de „modelele” societății, într-un ins superficial, manipulabil, care nu știe de unde vine și unde se duce, exact așa cum dorește Noua Ordine Mondială. În acest context al îndoctrinării la care sînt supuse tinerele generații, comunicatul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, prin care respinge organizarea unei noi ediții a „Cenaclului Flacăra”, anunțată de fiul lui Adrian Păunescu, Andrei, pe plaja din Corbu, mi se pare de prost gust, mai ales din cauza motivelor invocate: 1. Cenaclul Flacăra a avut drept scop îndoctrinarea comunistă a tinerei generații și susținerea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu; 2. Obiectivul acestei diversiuni ideologice nu a fost acela de a crea cultură, ci de a transforma cultura în propagandă; 3. Organizarea unei noi ediții nu este altceva decît un act de dispreț la adresa victimelor regimului comunist.

Gîndindu-mă la cele ce se întîmplă în prezent aș putea să-i întreb pe distinșii membri ai IICC ce

sînt de acord să piardă bani doar fiindcă statele cărora le aparțin sînt conduse de niște băieți care, din plictiseală au început să se joace „de-a războiul”.

Rezolvînd problema grînelor, printr-o modalitate care îmi amintește de cea a „lemnelor poporului” din piesa de teatru „Plicul”, scrisă de Liviu Rebreanu, trecem la cealaltă chestiune stringentă a continentului nostru – cea a gazului rusesc, care a început să curgă din nou prin Nord Stream 1 către Germănica. Spun „din nou” pentru că zece zile conducta a fost închisă pentru reparațiile anuale, iar una dintre turbine a fost trimisă pentru reparații la o firmă canadiană ce nu a mai vrut să o returneze Rusiei, în acord cu sancțiunile existente acum. Acest fapt a panicat Germania, care a început să facă presiuni pentru a li se trimite turbina fără de care conducta ar fi rămas închisă, iar economia Germaniei s-ar fi blocat.

Turbina s-a trimis pînă la urmă, că deh... sînt între ei și toți au gulere albe la cămăși... Acum, potrivit Deutsche Welle, gazoductul Nord Stream 1 a fost redeschis conform programului, joi dimineață. Președintele Agenției Federale de Rețele a Germaniei, Klaus Müller, a declarat pe Twitter că această conductă funcționează la aproximativ 30% din capacitate și că această valoare era garantată pentru două ore. Agenția germană de presă mai spune că Europa așteaptă revenirea livrărilor de gaz din Rusia, pe fondul temerilor că Moscova va decide să țină robinetele aproape închise, ceea ce ar putea declanșa o criză energetică. Germania a acuzat Kremlinul că folosește energia ca „armă”. „Moscova nu se ferește să folosească livrările de cereale și energie ca armă. Trebuie să fim hotărîți în a ne proteja”, a declarat cancelarul german Olaf Scholz reporterilor, la începutul săptămînii trecute. Începînd de miercuri, 20 iulie a.c., rezervele de gaze germane erau de aproximativ 65%, conform estimărilor oficiale.

Vă rog să observați îndrăzneala cancelarului german care acuză Rusia că folosește livrările de cereale și energie ca armă. Spun îndrăzneală fiindcă nu vreau să folosesc un cuvînt mai dur, deși l-ar merita. Ce ar fi vrut Scholz să facă Putin? Să se predea și să le dea gazul gratuit, în condițiile în care sîntem cu toții parte a celui de-al III-lea Război Mondial și fiecare folosește ce arme are?

Sper ca aceste schimbări să însemne primii pași către închiderea conflictului din Ucraina și ca Dumnezeu să le dea conducătorilor mintea cea de pe urmă încît să scoată maximum de profit din comerțul cu cereale și din refacerea Ucrainei.

au de spus cu privire la îndoctrinarea progresistă și neomarxistă a tinerei generații și la faptul că obiectivul acestor festivaluri de muzică electronică nu este cel de a crea bună dispoziție, ci de a crește consumul de droguri în rîndurile tinerilor, iar organizarea fiecărei noi ediții nu este altceva decît un act de dispreț la adresa familiilor ai căror copii au murit de supradoze. În comparație cu aceste festivaluri de sunete careți amorțesc memoria și voința, Cenaclul Flacăra a fost și va rămîne un factor de cultură, un loc în care s-au lansat toate marile talente ale muzicii folk românești. Condus de unul dintre cei mai mari poeți români ai Secolului XX, Adrian Păunescu, Cenaclul Flacăra nu suportă comparație nici din punct de vedere al ținutei, al calității publicului, al muzicii și al poeziei care se revărsau de pe scenă cu nici unul din festivalurile astea de sunet și lumini. Nu le pot cere celor de la IICC să observe toate aceste diferențe, pentru că, probabil, au fost supuși îndoctrinării anticomuniste, care le-a afectat structura cognitivă punîndu-le ochelari de cal pentru a vedea într-o singură direcție. Așa cum tinerii care țopăie transfigurați în fața unor boxe imense prin care se revarsă șuvoaie de bubuieli lansate de niște DJ de care n-a auzit nimeni nu mai sînt capabili decît să dea din mînă pe ritmul dictat de „omul de la butoane”. Rămîne de observat că interzicerea culturii te transformă la tinerețe într-un zombi fără gînduri, care dă din mîini pe ritmurile dictate de un neica nimeni, iar la bătrînețe într-un putător de ochelari de cal, nu de vedere.

po L i T ică G eopo L i T ică

Criză sau recesiune? (I)

– ce amenință economia mondială în viitorul apropiat –

De la debutul pandemiei, blocajele și închiderea masivă a lanțurilor de aprovizionare în comerțul global, analiștii financiari se confruntă acum cu o nouă criză majoră. Într-adevăr, pandemia și blocajele nu au trecut neobservate – multe țări au înregistrat o scădere a PIBului în 2019-2021. Apoi a urmat o redresare fragilă, care s-a încheiat cu sancțiunile anti-ruse. Restricțiile la scară largă introduse de Occident au determinat o creștere fără precedent a prețurilor la transportatorii de energie, în primul rînd la gaz, petrol, benzină, carburanți, păcură etc. Revoltați de creșterea costurilor la benzinării, cetățenii Europei și ai Statelor Unite au cerut de la conducerea lor politică remedierea acestui fapt. Cu toate acestea, Joe Biden, Boris Johnson și alți lideri au dat vina pe Rusia pentru tot. Dacă este așa, vom afla puțin mai tîrziu, dar deocamdată să vedem ce este recesiunea. Aceasta reprezintă una dintre fazele ciclului economic, care se caracterizează printr-o scădere a producției, sau mai bine zis, rate negative ale PIB pentru cel puțin două trimestre la rînd.

Rusiei de 40-60 de dolari, amenințănd că va interzice transportul petrolului rusesc. Noțiuni ciudate de liberă întreprindere, nu credeți?

După cum știți, economia se dezvoltă ciclic: după o perioadă lungă de creștere economică și atingerea următorului vîrf, se instalează o recesiune – una relativ moderată – după care are loc fie o nouă redresare a economiei, fie o nouă recesiune în forma unei crize care durează relativ scurt, sau sub forma unei căderi prelungite a economiei. Cea mai severă astfel de criză a fost Marea Depresiune din Statele Unite, care a avut loc în perioada 1929-1933. A durat patru ani, iar consecințele au fost cele mai dificile pentru economia SUA și, într-adevăr, pentru Europa. Din cele 25.000 de bănci americane, jumătate au dat faliment. Acceptînd banii deponenților, băncile i-au investit în acțiuni și au umflat o bulă financiară. Afluxul proaspăt de bani a împins cotațiile mai sus decît orice estimări rezonabile, astfel că toată lumea părea să fie bogată. Dar dintr-o dată totul s-a sistat. Cei mai prevăzători au reușit să-și retragă capitalul și să-l investească în active sigure: aur, obligațiuni de la Trezoreria SUA etc. Dar majoritatea și-au pierdut economiile. Mulți investitori nefericiți șiau luat viața, aruncîndu-se pe ferestrele zgîrie-norilor. Restul au stat la coadă la bursa de muncă, sperînd să obțină măcar ceva de lucru. Adesea, în loc de bani, oamenii primeau un castron cu supă. Europa de dinainte de război s-a confruntat cu o criză severă, care, printre alte motive, a contribuit la ascensiunea la putere a național-socialiștilor în Germania. Astfel, recesiunea despre care se vorbește din ce în ce mai des nu este încă o criză în adevăratul sens al cuvîntului, dar poate deveni prevestitorul ei. Unul dintre factorii cheie din spatele recesiunii este creșterea prețurilor la energie, în principal la gazele naturale și petrol, și inflația record rezultată în aproape toate țările lumii. Astfel, potrivit Bloomberg, creșterea prețurilor la gazele naturale în Europa de la începutul anului 2021 s-a ridicat la 700% în acest moment. Prețurile au ajuns la 2.000 de dolari sau mai mult per mia de metri cubi. Potrivit autorilor raportului Bloomberg, „criza ucraineană” a dus la o luptă pentru aprovizionarea cu gaz natural lichefiat și la o „zdrobire la nivel mondial pentru achizițiile de combustibil”. Mulți analiști occidentali sînt și mai specifici – NWO din Ucraina a fost cel care a dus la deficitul de gaze și la inflația globală, care amenință să se transforme într-o recesiune globală. Vedem că războiul economic declarat de „Occidentul colectiv” Rusiei continuă și în domeniul propagandei.

De fapt, creșterea prețurilor la gaz a început încă din 2017 și a continuat pînă în 2022. O serie de factori au contribuit la aceasta. În 2017, un accident la un hub de gaze din Austria și chiar și veștile anterioare despre o defecțiune a conductei Ineos din zăcămintele din Marea Nordului au provocat creșterea prețurilor la gaze. În plus, Europa a anunțat așa-numita „agendă verde” – trecerea la surse alternative de energie („curate”) și implementarea tehnologiei pe bază de cărbune. Dar în perioadele de calm, parcurile eoliene nu funcționau. În plus, în această primăvară, de exemplu, temperaturile înregistrate au fost mai scăzute decît se așteptau meteorologii, ceea ce a determinat o creștere a cererii pentru același gaz. De asemenea, ne amintim că multe țări europene erau puternic dependente de aprovizionarea cu combustibil din Rusia, în principal gaz natural. Și această situație le-a convenit mulți ani partenerilor europeni, deoarece au primit gaz rusesc în baza unor contracte pe termen lung, la prețuri stabile, mult mai mici decît media mondială. Importurile de gaz ieftin prin conductele din Rusia au ajuns la 150-155 de miliarde de metri cubi pe an – aproximativ 60% din totalul consumului din UE. Mai mult, oficialii au dat undă verde construcției noii gazoducte Nord Stream 2, pe lîngă Nord Stream 1 aflată deja în funcțiune, care asigură principalele aprovizionări cu gaze către Europa. Această situație deranja cercurile politice americane, care au văzut acest lucru ca pe o amenințare la adresa influenței lor în Europa.

Sub presiunea acestora, a fost blocată certificarea gazoductului deja construit Nord Stream 2, precum și adoptarea de sancțiuni anti-ruse în domeniul energiei. Dar aceste măsuri au fost preluate și de politicienii vesteuropeni – fostul prim-ministru britanic Boris Johnson, cancelarul german Olaf Scholz, liderii Poloniei, țărilor baltice și Bulgariei. Pomparea de gaz prin Nord Stream 1 a fost oprită recent din cauza necesității de a repara o turbină fabricată de Siemens, care era în curs de reparare în Canada. Abia după cererile în lacrimi ale autorităților germane, canadienii au eliberat turbina, pe care au reținut-o, invocînd sancțiuni. Avionul cu turbina a zburat în Germania pe 17 iulie, urmînd, conform programului, să ajungă după o săptămînă în Rusia. După aceea, Gazprom va avea nevoie de cel puțin încă o săptămînă pentru a verifica starea conductei Nord Stream 1. Așadar, astfel de probleme nu pot fi rezolvate rapid, avînd în vedere că țările de tranzit ar putea să urmeze scenariul lituanian și să blocheze livrarea turbinei către Rusia. Dar, desigur, Gazprom va fi de vină. Europa a început deja să vorbească despre intenția Gazprom de a opri total fluxul de gaz în această direcție. Care este rezultatul? Încă o creștere a prețurilor la gaze. La momentul scrierii acestui articol, prețurile la gaze cresc cu 7%, iar acest lucru se întîmplă pe o piață americană relativ calmă.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Nici furnizarea petrolului pe piața mondială nu este pe roze. Joe Biden a efectuat zilele trecute o vizită la saudiți, cerînd mai multe livrări pe piață pentru a scădea prețurile, promițînd unele concesii. Saudiții au fost evazivi, deși Biden s-a grăbit să anunțe deja acordul regatului de a crește exporturile. Este puțin probabil ca Arabia Saudită să facă acest lucru înainte de reuniunea ministerială OPEC + din august, deoarece, pe de o parte, vrea să mențină unitatea în rîndurile cartelului și prețurile ridicate, iar pe de altă parte, nu vrea să se certe cu Rusia. Chiar și-a exprimat dorința de a se alătura alianței BRIC împreună cu Egipt și Turcia. Între timp, secretarul american al Trezoreriei, Janet Yellen, a cerut RPC să impună un plafon la exporturile de petrol ale

Avînd în vedere toată agitația pe care SUA și UE au provocat-o în jurul exporturilor de energie din Rusia, băncile de investiții importante din SUA își ridică previziunile pentru prețul petrolului în trimestrul al treilea. Goldman Sachs și-a ridicat estimările la 140 de dolari pe baril de Brent, menționînd că piața rămîne întrun deficit structural, ceea ce va duce la prețuri mai mari în 2023. Nu departe sînt analiștii Morgan Stanley, ale căror evaluări au ajuns la 150 de dolari în trimestrul al treilea. Este clar că, în aceste condiții, inflația va crește atît în SUA, cît și în alte țări. Între timp, proprietarii de tancuri intensifică livrările de petrol rusești înainte ca embargoul petrolier să intre în vigoare în decembrie 2022. Astfel, proprietarii greci de petroliere, care controlează o treime din toate transporturile maritime de petrol, au dublat transportul de materii prime rusești în ultimele două luni față de perioada corespunzătoare a anului trecut. În același timp, China aproape și-a dublat achizițiile de petrol rusesc în iunie față de februarie a acestui an, iar India a crescut semnificativ și importurile de petrol, notează The Wall Street Journal. Avînd în vedere cererea uriașă de petrol din Rusia în țările asiatice, Rusia s-ar putea descurca fără cumpărători din Statele Unite și Uniunea Europeană, scrie ziarul.

Mulți politicieni și economiști occidentali admit deja că sancțiunile au făcut mai mult rău Europei decît Rusiei: ratele record ale inflației, închiderea industriilor chimice, porțelanului, ceramicii și a altor industrii care depindeau de gazul rusesc, deteriorarea situației rezidenților europeni, ale căror costuri au crescut brusc. Astfel, publicația croată Advance notează că sancțiunile care vizează distrugerea economiei ruse nu și-au atins scopul și au lovit Uniunea Europeană ca un bumerang, care și-a subordonat politica Washingtonului. Să nu uităm vremea anormal de caldă care a afectat nu numai Europa, ci chiar și Canada și alte țări. Pădurile ard, oamenii suferă din cauza temperaturilor care depășesc adesea pragul de 40 de grade, iar prețurile la energie electrică cresc constant.

Pe fundalul problemelor economice tot mai mari și al facturilor de utilități în creștere, nemulțumirea europeană a fost îndreptată împotriva celor mai vehemenți politicieni care au susținut un embargo energetic. Boris Johnson a fost primul care și-a părăsit scaunul, după ce i-a înfuriat destul de mult pe locuitorii din Foggy Albion cu petrecerile sale în timpul carantinei, precum și din cauza faptului că a sprijinit oficialii a căror reputație a fost pătată de scandaluri cu tentă sexuală. Cancelarul Scholz s-a remarcat întrun mod similar, deoarece la petrecerile sale au avut loc acte de hărțuire sexuală și consum de droguri psihotrope. Și Mario Draghi își părăsește postul după ce a pierdut sprijinul coaliției. Toate acestea mărturisesc nemulțumirea tot mai mare a populației țărilor europene față de cursul sancțiunilor anti-ruse. (va urma) n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.