România Mare, nr. 1607

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Cea mai mare virtute umană: smerenia. Cea mai importantă calitate: caracterul. Cea mai înaltă expresie a înteligenței: bunul-simț. CornELIU

VADIm TUDor

EDITORIAL

Ultimele evoluții mondialecomunismul național a revenit victorios!

motto: „Într-o dimineață m-am trezit/ Și am găsit invadatorul/ O, partizane, du-mă de aici!/ Pentru că simt că mor!”. „Bella ciao“

Veștile din ultima vreme confirmă ceea ce susțin de mult – că lumea începe să reevalueze comunismul, ca o formă superioară de organizare și de reprezentare a intereselor societății. Mai mult, este vorba de o formulă politică ce susține evoluția omului și societății, nu a discordiei, conflictului și intereselor personale abuzive.

Principalul semnal vine din Rusia, unde politica serioasă a lui Ghenadi Ziuganov a adus Partidul Comunist al Federației Ruse pe locul al doilea, cu aproape 20%, în Duma de Stat. Așa cum am mai explicat, în cazul Partidului Comunist al Federației Ruse nu vorbim de formule incipient bolșevice, dorite de progresiști - ci de un comunism reformat. Este vorba de un comunism cu elemente conservatoare precum familia, tradițiile, interesul național – practic un național-comunism, adaptat la noile realități. Și, cumva apropiat de ,,titoism”, sau chiar de un ,,ceaușism” adaptat la realitatea actuală. Un comunism care aduce statul în prim planul vieții economice, fără a desființa proprietatea privată – ci doar o limitează în cadrul economiei.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Partidul Vadimist Român –renașterea speranței și a patriotismului în România (1)

Pentru o Românie suverană Încă de acum doi ani, am anunțat, în modul cel mai politicos posibil, că drumurile Revistei România Mare și ale Partidului România Mare s-au separat. A fost o decizie unilaterală, dar agreată de către toți cei care au fost convinși că pozițiile celor două părți sînt ireconciliabile. Și a fost liniște pe ambele maluri ale canalelor informaționale care ne separau. Chiar dacă mulți dintre cititorii revistei încă văd o viitoare împăcare, aceasta nu va exista, cu atît mai puțin în prezent, cînd cele două aripi ale PRM dovedesc o totală desprindere de realitate și, mai grav, de valorile pe care Corneliu Vadim Tudor le-a promovat timp de mai bine de două decenii.

Revista „România Mare” nu se va alătura PRM

Prin urmare, acest subiect rămîne închis, și îi rugăm pe cei care încearcă să utilizeze numele Vadim în interes electoral să renunțe la această intenție și să își facă loc în politica mare cu numele lor, cu partidelor lor, cu propriile puteri.

Cei care condamnă familia Tribunului pentru că nu se implică în acțiunile unor foști PRM-iști trebuie să înțeleagă că valorile naționaliste pe care Vadim le-a apărat chiar cu prețul vieții sale nu au fost și nici nu sînt împărtășite de către actuala conducere.

(continuare în pag. a 16-a)

LIDIA VADIm TUDor

Septembrie

Septembrie, aidoma lui Cressus se-arată lumii putred de bogat îi crapă vistieriile de struguri de dropii, și păstrăvi, și grîu curat de-atît albastru cerul se-ncovoaie precum bătrînii țării pe psaltiri e-un aer pur ca de-nceput pe viață că ți se face teamă să-l respiri

Prin delte largi de vin și de iubire își varsă toamna slava peste sat iar soarele topește-n palma ierbii

ducați străvechi de aur strecurat trec vietăți cu lacrime-n privire apoi se-ntorc, încremenesc pe deal adulmecînd sfioase urma unde se-mperecheau în dansul nupțial Ard frunze vechi, coceni și mirodenii în fumul lor gutui de mirt se coc se-aud flăcăii bușumîndu-și caii cu smocuri moi de fîn și busuioc și-n nopți de fluor, sub lună luminată

pămîntul se despică fulgerat să ne pătrundem de sfinția celor care, murind, ne-au binecuvîntat

Din munții noștri sacri se pogoară oieri și cîini cu turmele spre lunci ce forță le-ai dat, Doamne, prin milenii de se supun aceleiași porunci? în transhumanța lor e-atîta pace duh românesc și măduvă de stea încît acei ce ne-ar uita trecutul în fața ei, tăcuți, s-ar închina

CornELIU VADIm TUDor

„Alei înflorite cu toamna“, tablou de Anca Bulgaru

America – demontarea unui mit (5)

Ce-a ajuns DGIA!

Acest capitol al serialului de față nu era programat pentru a fi scris. Din ce cauză? Foarte simplu: nu are legătură cu volumul de la care a luat naștere serialul jurnalistic de față, ,,O lume în criză”, scris de colonelul (r) Florian Gârz. Nu are legătură directă cu autorul cărții amintite, mai bine zis, cu funcția îndeplinită de domnul Florian Gârz atît cît a fost ofițer activ al Forțelor Armate ale României Socialiste – în cadrul fostei DIM (Direcția de Informații Militare), apoi ca atașat militar în cadrul Ambasadelor României de la Londra, Beijing și Ankara.

Chiar și cu aceste legături indirecte, dar concludente, capitolul de față nu-și avea locul și rostul în acest context dacă... dacă nu aș fi fost ,,bombardat” cu telefoane de la anumiți ofițeri în rezervă ai Armatei Române, care, parcă înțeleși apriori, m-au chestionat cam în felul următor: ,,Domnule, ne place cum interpretezi textul cărții «O lume în criză», mai ales că multe dintre problemele abordate le treci prin propriul filtru de gîndire și elocință, împrumutîndu-le o nuanță și tonalitate complementare celor pe care le-a dat autorul textelor respective din carte. Totuși, avem o întrebare: cum de iei de bune toate informațiile din cartea domnului colonel Florian Gârz? Unele dintre acestea pot avea implicații cu anumite schimbări de percepție în mediul istoriografiei românești postbelice. Nu-ți e teamă că unele dintre ele (poate cele mai răsunătoare, date ca inedite) pot fi eronate, sau, mai rău – inventate?“. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Demascarea fraudelor de la Dacia Felix e opera „României Mari“ F Televiziunea Română dă şi fuge F Andrei Pleşu a scris rapoarte la Securitate F Funar îl acuză de corupţie pe Văcaru F Piticul Sovietic s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat (cu Bombonel!) F Lifta opreşte Liftul!

PArTEA I

F Încă o bătălie pe care „România Mare“ a cîştigat-o pe frontul de război împotriva corupţiei. Ca urmare a fraudelor colosale săvîrşite de gangsterul Sever Mureşan (aproape 1.000 de miliarde de lei jefuiţi de la Banca Dacia Felix!), guvernatorul Băncii Naţionale a fost nevoit să ordone un control sever şi, imediat, să-i dea afară pe toţi cei implicaţi! „Dimensiunile prejudiciului sînt ameţitoare“ – declara, zilele trecute, generalul de Poliţie Costică Voicu. Pentru diletanţii gen Adrian Năstase, Radu Timofte, Ion Cristoiu şi N. Manolescu, care ne tot acuză că noi nu aducem dovezi în sprijinul celor afirmate, că, de fapt, ceea ce publicam noi sînt nişte calomnii şi că nu lăsăm instituţiile statului să lucreze, răspunsul a venit năucitor, ca o măciucă în moalele capului: iată dovezile! Ne bucurăm că după primele semnale de alarmă trase de noi cu privire la practicile mafiote ale lui Sever Mureşan – şi la Paniro, şi la Credit Bank, şi la Dacia Felix, şi la atîtea alte firme unde şi-a vîrît coada – au intrat cu plugul în brazdă organele de anchetă, care au cercetat cu un înalt profesionalism şi au ajuns la aceeaşi concluzie la care ajunsesem noi înaintea tuturor: individul e extraordinar de periculos şi desfăşoară activități ilegale, care aduc pagube incalculabile unor largi categorii de oameni, pe care îi jefuieşte fără scrupule. Unde e acum S.R. Stănescu, care scria în toamna lui 1995 că Sever Mureşan a adus glorie Ţării prin turneul lui de tenis, în vreme ce Vadim Tudor a creat numai pagubă României, căreia tot îi strică imaginea?! Uite „gloria“ pe care a adus-o Bostanul – a furat din Țară peste 300 de milioane de dolari! În mod normal cineva ar trebui acum să facă un cocoloş mare din „Ziua“ şi să i-l bage puşlamalei de S.r.S. pe gît, ba chiar să-i dea şi vreo doi pumni în ceafă, amical, ca să înghită mai bine. Fiindcă ceea ce face el nu e presă, ci intoxicare deliberată a opiniei publice, pe care o minte pe față. Cine-l căra pe Sever Mureșan prin turnee în America şi se afişa cu el?

Nimeni altul decît Ion Iliescu, căruia acelaşi mafiot îi făcea propagandă în presa franceză pe bani grei! Cine se fotografia cu el pe Arena Progresul, ud leoarcă de fericire că a țăcănit mingea de tenis cu George Bush? Nimeni altul decît filfizonul cu ciucuraşi şi iegări dantelaţi, Adrian Năstase? Cîți dintre banii jefuiţi de hoț au luat drumul buzunarelor lui Iliescu şi Năstase, ori măcar al protocolului lor? Încă nu se ştie, dar se va afla. Oricum, arestarea lui Sever Mureşan este inevitabilă – n-o s-o facă regimul lui Iliescu, atunci, în mod sigur, o s-o facă regimul lui Vadim F Cerem Poliției şi altor organe să stabilească exact gradul de implicare al lui George Bush şi George Schultz în criminalitatea bancară din România. Pentru că în Mafia internaţională în materie de banci ei ocupă locuri fruntaşe. Am primit recent la redacţie lucrarea „Societăţile Secrete şi puterea lor în secolul XX“ de Ian van Helsing (în limba engleză), în care, la paginile 295-296 figurează membrii de vază ai societății francmasonice „Comitetul celor 300“, care „cuprinde întregul sistem bancar al lumii, plus reprezentanţii cei mai importanți ai naţiunilor occidentale“. Lucrarea mai precizează că prin „Comitetul celor 300“, astăzi „toate băncile sînt legate de Rotschild“. Reproducem numai cîteva dintre numele personalităţilor care au format şi mai formează „creierul“ acestei conjurații oculte, unii trecînd între timp în lumea de dincolo: Arthur Balfour, Willy Brandt, GEORGE BUSH, Lord Carrington, H.S. Chamberlain, Lloyd George, Douglas Haig, Averill

Harriman, CASA DE HOHENZOLLERN, Henry Kissinger, Walter Uppmann, François Mitterrand, Olof Palme, Prințul Rainier de Monaco, David Rockefeller, Lordul Rothermere (protectorul revizionisumului maghiar și dușman al românilor, în anii ’30), GEORGE SCHULTZ, Otto de Habsburg (duşman al românilor) ş.a. Există cîțiva „Mari Preoţi“ care oficiază în Templul Zeului Dolar şi care conduc Planeta. Iar efemerii noştri lideri politici, prizonieri ai unui complex de ţoape ţinute pe la uşi, se zbat din zori şi pînă-n noapte ca să se facă remarcaţi, să cîştige bunăvoinţa Mafiei Transnaţionale! Cu ce preţ? Aţi văzut preţul: închinarea Ţării în faţa aventurierilor, devalizarea şi umilirea ei, sărăcirea fără precedent a milioanelor de români. Iar dacă o serie de patrioţi şi oameni cinstiţi îndrăznesc să se opună, intră automat pe „listele negre“, sînt ștampilaţi ca extremişti şi antioccidentali, fiind hăituiţi politic, judiciar, social şi, în final, sînt izolaţi şi chiar lichidaţi. Aici, în implicarea lui George Bush, George Schultz şi James Backer în scandalul foarte violent de la Dacia Felix şi Credit Bank, precum şi în presiunile neruşinate ale evreilor de a pune laba pe circa 400.000 de proprietăţi din România, ambele nelegiuiri fiind demascate de senatorul Vadim – se găseşte explicaţia furiei bezmetice cu care este atacat acesta de toate canaliile din Țară şi din străinătate. Şi uite că „extremistul“ şi „ultranaţionalistul“ nu vrea să tacă, nu se sperie, nu se dă bătut, nu predă armele! Ce iresponsabil, domnilor, şi nostalgic al vechiului regim, şi adept al dictaturii şi totalitarismului! Să nu-l lase el pe „miliardarul în chiloţi“ să mai fure încă 300 de milioane de dolari, cînd ani de zile acesta intrase ca-n brînză în structurile puterii din România, avea ușile deschise vraiște, peste tot, şi tocmai îi ieşise pasienţa de a aranja întîlnirea de gradul III dintre Iliuşin şi Buşilă! Cînd îi ridicaţi imunitatea aia odată unui asemenea element antisocial ca Vadim, ce mai aşteptaţi, domnilor, nu vedeți că, dacă mai rămîne mult în libertate şi va mai avea cele două „guri de foc“ ale revistelor, va ajunge la izvorul tuturor matrapazlîcurilor şi ne va termina pe toți? F Cam aşa gîndesc lichelele. Care sînt coalizate, atacă numai în haită. N-ai să vezi o lichea că duce o polemică de una singură. Cei 4 „Cavaleri ai Apocalipsei“ care, au provocat voma unei Ţări întregi, Paler, Manolescu, Pleşu şi Arachelian, numai împreună puteau acţiona ținîndu-se de brăcinare, ca într-o horă a hienelor. La fel Bombonel, care s-a aliat cu cei care îl bălăcăriseră pînă acum de-i plîngeai de milă, Cristoiu şi Tinu. Nu altfel a procedat Virgil Asztalos Măgureanu, în apărarea căruia au sărit imediat aceiaşi „chelneri de bacşişuri mici“, pe nume Ion Cristoiu şi Dumitru Tinu, dar şi Emil Constantinescu, Mircea Ionescu Quintus, Vasile Lupu, Nicolae Manolescu, P.M. Băcanu, Mihai Pelin, Vasile Popovici, şi alte căzături. Cînd veţi vedea o încăierare mai mare prin politica şi presa noastră, atunci puteţi fi siguri că la mijloc e senatorul Vadim, care a mai tăiat un braţ al Caracatiţei, dar au sărit celelalte împotriva lui. Ţinta e aceeaşi. Prea ştie multe omul ăsta, prea n-au de unde să-l apuce, prea izbeşte, necruțător, prea are laba grea şi cad ca muştele, dintr-o singură lovitură, atîtea puşlamale! F În continuare, Televiziunea Antiromână REFUZĂ să acorde preşedintelui P.r.m. şi colaboratorilor săi din Comitetul Director Dreptul la Replică prevăzut prin Lege. Fireşte, şmecherii din Calea Dorobanţi nu zic nu, pe faţă ei declară că acordă posibilitatea replicii – dar cum o fac, ce soluţie au găsit? Iată ce i-a comunicat directorul adjunct, Dionisie Şincan, senatorului P.R.M. Ion Cîrciumaru: „În urma discuţiilor dintre Dumitru Titus Popa şi președintele Comisiei de Cultură, Arte, Mass-Media a Senatului,

Adrian Păunescu, s-a stabilit să i se acorde senatorului Vadim 7 minute, peste 2 săptămîni“ (?!) Dar ce atîta grabă, de ce nu peste 2 ani? Măi, copii, de ce sînteți voi laşi? Întîi daţi cu pietre, apoi fugiţi şi vă ascundeţi, care pe unde nimeriţi? Am ajuns noi la mila înţelegerii dintre Popa şi Păunescu? Hai să fim serioşi! Alea 7 minute n-au decît să le ţină pentru ei şi să le dea o întrebuinţare igienică. Nu vă e vouă ruşine? Înţelegem că A. Păunescu candidează şi el la Președinţie şi aşa pricepe el lucrurile, să exploateze la maxim orice prilej de a scăpa de un contracandidat cu mult mai bine plasat, în toate sondajele de opinie. Mai ales că în scandaloasa emisiune nu s-a suflat o vorbuliță despre A.P. şi P.S.m., fiindcă aşa era consemnul (am aflat şi asta), doar Vartan Arachelian e prietenul senatorului P.S.M. Oricum, porcăria e mare şi demonstrează cîtă mizerie domneşte în clasa noastră politica şi cîtă PANICĂ i-a cuprins pe toţi la aflarea adevărului că popularitatea preşedintelui P.r.m. e într-o creştere continuă. Nu-i nimic, de ce vă e frică n-o să scăpați. Ajunge Paler să-i acuze de comunism, totalitarism si dictatură, la televizor, pe alţii? Păi, în 1949, cînd se năştea Vadim, Paler colectiviza satele româneşti cu forţa şi lăuda „marele popor sovietic“! (Aceeaşi remarcă şi pentru penibila lui apariţie la „Memorialul Durerii“ de săptămîna trecută, unde iar se bîlbîia, regurgita, se poticnea, icnea din greu şi gîfîia ca o Iudă bolnavă de ulcer, înjurînd fostul regim, deşi la ora la care bieţii partizani erau vînați prin munţi, el cutreiera cu GAZ-ul sau cu Volga prin satele Făgăraşilor, făcînd propagandă colhoznică şi fiind decorat chiar de Gheorghiu-Dej!). Vorbeşte Andrei Pleşu de cinste? Păi cine a furat incunabulul acela foarte scump, tipărit la 1493, şi care din biblioteca lui Ionel I.C. Brătianu a ajuns în posesia lui, de-a fost nevoie chiar de o anchetă a Poliţiei şi de un proces (muşamalizat între timp)?! Și cine a şterpelit trusele de scris şi de bărbierit, din aur, ale lui Ceauşescu, mințind-o pe îngrijitoarea Vilei 10 de la Snagov, Florica Ispas, că le va duce la muzeu? Acuză acelaşi ţigan turcesc, în hidoşenia lui fizică şi morală, Securitatea? E posibilă atîta nesimţire? Iată ce ne-a declarat un colonel de S.r.I. vineri seara, la sediul central al P.r.m.: „Pleşu a avut o bursă la Heidelberg, în Germania. Înainte de a pleca, a fost pregătit confrainformativ de Securitate, adică a fost instruit. Ulterior, cînd mai venea în Ţară, a dat rapoarte scrise, ele trebuie să se păstreze pe undeva“. F Şi mai vorbeşte şi pocitania aia de Manolescu împotriva vechiului regim? Cine scria de Lenin şi Gheorghiu-Dej, în „Contemporanul“ din 1962? Cine îl sufocase pe Gogu Rădulescu cu vizitele lui, cu pretenţiile nesfîrşite, pentru tot felul de ajutoare, privilegii şi paşapoarte? Chiar şi în 22 decembrie 1989 el l-a dus pe Gogu Radulescu la Televiziune (aceeaşi Televiziune unde pozează acum în democrat!) ca să-l bage pe post şi să preia puterea! Şi tot el are neobrăzarea să-l facă „odios“ pe Vadim? E posibil? Să-și aducă el aminte cum a abandonat-o în mizerie pe femeia cu care a concubinat peste 10 ani, prozatoarea Dana Dumitriu, atunci cînd aceasta s-a îmbolnăvit de o gravă afecţiune a pielii, după care biata femeie a şi murit! Despre Arachelian, ne e şi silă să mai vorbim, stricăm cerneala – el e un gunoi, care îşi face etnia de rîs, fiindcă astăzi, în România, cine aude de armeni, se gîndeşte, automat, la baniţa cu terci pe care o bălăngăne ticălosul ăsta pe umeri, la tupeul şi năpîrlirea lui, aşa că lumea e tentată să-i taxeze pe toți minoritarii ăştia după chipul şi comportarea vagabondului. În orice caz, din tagma unor asemenea bestii fără milă şi fără Dumnezeu, spoite pe faţă cu cîrmîzul „elitei intelectuale“, gen Paler, Manolescu, Pleşu şi Arachelian, se recrutează asasini precum acel monstru care a mitraliat zilele trecute 16 copii într-o şcoală din Scoția Pentru că germenele crimei aşa se manifestă. F Conducerea P.r m l-a dat în judecată pe Dumitru Titus Popa, pentru abuzul grav de a călca în picioare Legea Audiovizualului (va urma)

ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 22 martie 1996)

Actualitatea internaţională

Karel Čapek: „Noua normalitate” a fost prezisă în urmă cu 85 de ani

În opinia mea, Karel Čapek (1890-1938) este unul dintre cei mai mari scriitori ai Secolului XX. În lucrările sale, a anticipat ascensiunea la putere a lui Hitler, Acordul de la München, al II-lea Război Mondial. A anticipat mult mai multe, fapt evidențiat în una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, piesa de știință-ficțiune „RUR” („Rossum Universal Robots”), scrisă în 1920. De altfel, cuvîntul „robot” a fost inventat și pus în circulație de Karel Čapek. În romanul său, „Război cu salamandrele” (1936), el a avertizat asupra consecințelor periculoase ale robotizării universale.

Piesa „Boala albă” (1936) ar trebui, de asemenea, considerată una dintre cele mai reprezentative lucrări ale lui Čapek, ale cărui predicții încep să se împlinească. Interesul pentru piesă a crescut anul trecut, cînd OMS a declarat pandemia COVID-19. În urmă cu 85 de ani, în piesa „Boala albă”, cuvîntul „pandemie” era frecvent folosit. Intriga lucrării este construită în jurul unei pandemii provocată de o boală necunoscută și a căutării unui remediu pentru aceasta pe fondul pregătirii unui război major în Europa. Boala contagioasă provenea din China și se manifesta prin apariția pe corpul uman a unei pete albe (un alt nume utilizat de Čapek este boala chengovaya, foarte asemănătoare cu lepra). Știința medicală a fost neputincioasă, boala condamnîndu-i pe oameni la o moarte dureroasă, care survenea la cîteva săptămîni după apariția petei albe. Întregul rol al medicinei oficiale se reducea la prescrierea deodorantelor (pentru a alunga mirosul de corp putrezit) și a analgezicelor (morfină). O altă caracteristică a infecției este că afecta persoanele cu vîrste peste 45 de ani, ocolindu-i pe cei mai tineri.

Țara în care au loc evenimentele nu este numită de autor, dar personajele principale ale piesei sînt următoarele:

Siegelius este consilier de instanță, profesor, șef al unei clinici, căruia i se încredințează căutarea unor modalități de a salva oamenii de boala albă. Dr. Galen este un medic care cunoaște secretul tratamentului bolii albe și salvează oamenii în cabinetul său medical. El este figura centrală a piesei. Galen încearcă să-și folosească secretul astfel încît cercurile conducătoare să refuze să se pregătească pentru un mare război și emite un ultimatum autorităților și celor bogați: ,,Voi dezvălui secretul tratamentului numai dacă sînteți în măsură să cădeți de acord asupra unei păci generale”. Baronul Krug este unul dintre puternicii acestei lumi, șeful unei întreprinderi foarte mari care produce tunuri, vehicule blindate, aeronave și gaze otrăvitoare. Este unul dintre cei interesați de război. Mareșalul este șeful militar principal, care pregătește țara pentru război de două decenii. El dezlănțuie un război și așteaptă o victorie rapidă. Baronul Krug este mîna dreaptă a Mareșalului. Există și membri ai unei anumite familii în piesă („tată”, „mamă”, „fiică” și „fiu”) care vorbesc despre boala albă. Prin intermediul lor, Karel Čapek arată percepția publicului asupra pandemiei și a războiului iminent.

Citind, ascultînd sau urmărind această operă pe scenă, veți începe să proiectați unele dintre evenimentele și cuvintele persoanelor publice de astăzi, cînd „pandemia” se transformă într-un eveniment central în viața personală și socială a fiecăruia dintre noi. Pentru o serie de personaje, boala albă este

localizată la periferia conștiinței lor. De exemplu, mareșalul este absorbit de pregătirea pentru război, nu este speriat de moarte. Cei sub 45 de ani gîndesc la fel. Cineva este posedat de spiritul patriotismului; cineva se așteaptă ca țara sa să primească mari „dividende” dintr-un război victorios.

Există, de asemenea, persoane care salută pandemia. De exemplu, regăsim o conversație între trei pacienți dintr-o secție clinică. Unul dintre ei spune: „Există un singur motiv: prea mulți oameni s-au înmulțit în lume, jumătate dintre ei trebuie să ia o pauză și să facă loc celorlalți. Asta e. De exemplu, tu, brutar, faci loc unui alt brutar. Și eu, săracul, voi da locul unui alt om sărac: să sufere sărăcie și să moară de foame în locul meu. De aceea, această ciumă a atacat oamenii”. Aproximativ aceleași idei sînt rostite de o fiică și de un fiu nenumit. Sînt tineri, iar pandemia eliberează rapid locuri de muncă pentru cei peste 45 de ani. Tatăl și mama sînt revoltați de această logică a copiilor, dar în curînd tatăl familiei primește o ofertă pentru a deveni contabilul-șef al corporației baronului Krug. Îi spune soției: „Contabilul-șef al concernului Krug! Milioane vor trece prin mîinile mele în fiecare zi. Un fraier nu s-ar descurca. Cine ar fi crezut acum treizeci de ani, cînd am intrat în firma lui Krug, că voi ajunge contabilul-șef? Frumoasă carieră, mamă! Adevărat, o merit! Am lucrat cinstit, neobosit... Însuși Baronul mă numește «coleg». Și știi, mamă, încă cinci oameni vizau acest loc. Dar, vezi tu, toți au murit din cauza bolii albe. Cum să nu mă gîndesc la asta? Știi ce, îți spun sincer, mamă: slavă Domnului că a apărut această boală albă!”.

Într-o formă satirică, Čapek arată impotența științei medicale oficiale, reprezentată de profesorul Siegelius și de clinica sa. Într-o conversație cu un jurnalist care pune întrebări naive, Siegelius începe să-și piardă liniștea sufletească. Cînd reporterul l-a întrebat cum se poate proteja de infecție, profesorul strigă: „Absolut imposibil! Toți vom muri din cauza ei. Toți cei care au peste 45 de ani sînt condamnați! Ție nu îți pasă, ești tînăr… Vino aici! Uite, nu am nimic pe față? Vezi vreo pată albă? Știi de cite ori pe zi mă uit în oglindă? Cititorii tăi sînt interesați de cum se pot proteja. Doamne, cît de neputincioasă este știința!”. Reporterul îl roagă pe domnul consilier să spună cititorilor cîteva cuvinte încurajatoare. Iată răspunsul lui Siegelius: „Scrie în ziarul tău că trebuie să ne împăcăm cu asta”. Acest răspuns îmi amintește de ideea lui Klaus Schwab, enunțată în cartea „COVID-19. Marele reboot”: ,,noua normalitate” instalată odată cu pandemia Covid-19 este ceva cu care trebuie să ne obișnuim.

Deodată, dr. Galen apare în cabinetul profesorului Siegelius. Îl invită pe profesor să testeze metoda de tratare a bolii albe. Galen are un istoric de tratament cu rezultate foarte bune. Treptat, scepticismul profesorului face loc interesului. În cele din urmă, este de acord să-i ofere lui Galen o secție în clinica sa, unde sînt cazați cei mai săraci pacienți. Doctorul explică imediat că va dezvălui secretele tratamentului său doar cu condiția ca factorii de decizie ai acestei lumi să abandoneze războiul. Pe de o parte, milioane de oameni care au contractat boala albă vor fi salvați de la moarte. Pe de altă parte, moartea mai multor oameni pe cîmpurile unui mare război va fi prevenită. Galen clarifică faptul că, pînă la îndeplinirea acestei condiții, el îi va trata doar pe cei săraci, pentru că bogații au ocazia să facă presiuni asupra autorităților, să caute să oprească cursa

înarmărilor și să încheie pacea mondială. Acesta este un ultimatum pentru toți cei bogați.

Profesorul Siegelius își dă acordul pentru studiile clinice ale metodei lui Galen, sperînd că va renunța la extremism, după ce a primit o poziție bună recompensată cu mulți bani. Cu toate acestea, după cum arată evenimentele, Dr. Galen este de neclintit. El cere profesorului să-și folosească autoritatea pentru a pune presiune asupra autorităților. Începe astfel o confruntare între profesorul Siegelius și puterile din spatele său (inclusiv baronul Krug), pe de o parte, și dr. Galen, pe de altă parte. Știința medicală oficială încă nu poate face nimic.

Evenimentele devin din ce în ce mai dramatice. În timpul conversației dintre profesor și baron, apare o pată albă pe corpul acestuia – Krug a fost infectat. Baronul este cuprins de frică. Vine la doctorul Galen, dar îi dă ultimatumul. Krug, după chinuri îndelungate, merge la Mareșal, rugîndu-l să nu se pregătească pentru război. Mareșalul este implacabil, iar baronul se sinucide. După un timp, Mareșalul se infectează. Își pierde liniștea sufletească. Înțelege că războiul pe care tocmai l-a început nu poate fi cîștigat (mai are doar cîteva săptămîni de viață). Nici măcar din teama de moarte, ci din convingere, el se transformă dintrun lider militar nemilos în pacifist. Piesa se încheie tragic: pe drumul către mareșal, Galen este ucis de o mulțime furioasă de susținători ai războiului, care au aflat că medicul nu susține acest război.

Karel Čapek a pus punct lucrării sale în decembrie 1936, cu trei ani înainte de izbucnirea celui de-al IIlea război mondial. Astăzi vedem prototipuri atît ale mareșalului, cît și ale baronului Krug, ale profesorului Siegelius și, desigur, ale dr. Galen. Atunci s-au pregătit pentru un război, în care avioanele, tancurile, tunurile și substanțele toxice trebuiau să distrugă oamenii; războiul actual se bazează pe utilizarea de viruși, bacterii și medicamente dubioase. Astăzi, adepții doctorului Galen sînt gata să salveze omenirea, cerînd totodată încetarea războiului barbar împotriva umanității.

Pe vremea lui Karel Čapek, ipocriții spuneau că doar armele, tancurile și avioanele ar putea salva omenirea. În zilele noastre, ei spun că numai vaccinurile vor salva omenirea. Adepții moderni ai Dr. Galen obiectează: spun că aceasta este o armă nouă. Iar adepții profesorului Siegelius, baronul Krug și Mareșal nu se pot trezi decît atunci cînd noi arme încep să-i lovească. Nu ar fi prea tîrziu. D.A.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Sub talpa străinilor

Am obosit să tot ascult fel și fel de minciuni gogonate, pe care ni le livrează guvernanții noștri, în vremurile acestea de pandemie și criză mondială. Am obosit să fiu prigonit în țara mea, unde nimic nu mai e cum a fost cîndva: o minune de țară, cu munți și păduri dătătoare de viață, cu lanuri întinse și grîne cu spicele aurii în bătaia vîntului. Am obosit să văd cum românii se dușmănesc între ei, iar datinile și obiceiurile noastre sînt date uitării, și cum, de la o zi la alta, sîntem tot mai copleșiți de grija zilei de mîine, măsurîndu-ne anii prin dogoarea lacrimilor din priviri.

Am obosit să văd că pe nimeni nu mai interesează soarta țării. Grija fiecăruia este cum să fure tot ce se poate fura de pe aici, iar tot mai mulți români se gîndesc cum să plece de pe aceste meleaguri, unde încă se mai aud pe văi boncăluitul cerbilor, în coroanele copacilor, cîntecul cocoșilor sălbatici, dimpreună cu trilul privighetorii, pasărea hărăzită de Dumnezeu cu frumusețea luminii în glas.

Am obosit de timpurile acestea, într-o continuă schimbare, în care sînt promovate sexul, ipocrizia, dar mai ales demagogia. Am obosit de cînd se tot vorbește despre democrație, dar nimic din spiritul ei nu se mai regăsește în aceste vremuri de haos mondial, în care

Din Bucure ş tii de altădată

Dîmboviþa de odinioară (II)

De-a v-aþi ascunselea

Într-un articol jucăuș din februarie 1934 despre viitorul Bucureștilor, un personaj inventat, fachir și oracol, le spune celor de la „Realitatea ilustrată” cum va arăta orașul în 1960. Printre multele noutăți, acesta vorbește despre acoperirea integrală a Dîmboviței cu un planșeu de beton, de la intrarea pînă la ieșirea ei din capitală: „Încă pe vremea cînd primarul d-voastră Dobrescu era tînăr acum treizeci de ani, făcuse planul să acopere Dîmbovița, între Podul Șerban Vodă și Palatul Justiției. Malurile s-au tăiat atunci vertical, în pereți drepți, întăriți cu beton și căptușiți cu plăci. […] Experiența reușind de minune, a fost acoperită apoi toată Dîmbovița, de la frumoasa grădină zoologică botanică, de la Cotroceni, și pînă la punctul sud-estic, unde rîul părăsește orașul”.

Într-adevăr, primul care a avut ideea „ascunderii” Dîmboviței în zona ei centrală a fost Dem. I. Dobrescu, primar al capitalei între 1929 și 1934. Planul nu a fost pus în aplicare în timpul mandatului său, ci în 1935, cînd primarul Bucureștilor era Alexandru Gh. Donescu. Sporirea incontrolabilă a circulației în preajma Halelor Centrale (centru comercial și loc de aprovizionare cu carne și legume pentru întreaga urbe), care ducea la frecvente ambuteiaje, a dus în cele din urmă la materializarea acestui proiect îndrăzneț, menit să permită realizarea de linii noi de tramvai și de benzi noi pentru automobile și căruțe. Lucrările au început în zona cea mai congestionată, dintre Palatul de Justiție și

pandemia de covid, virusul ăsta nenorocit, mai rău decît orice blestem, s-a abătut peste capul nostru, semănînd suferință și lacrimi în sufletul oamenilor.

Am obosit că nu știu ce să fac să scap de sub talpa străinilor hrăpăreți. Vreau să fiu liber, eu cu mine, cu frații mei, în țara aceasta, cu cerul învolburat de argintul albinelor-stele.

Am obosit de bătutul vostru din palme cînd, prin urbea voastră, cu oameni simpli, respectuoși, se abate în vizită de lucru vreun politician. El vine și pleacă, lăsînd în urmă minciunile lui grozave, iar voi, oameni buni, rămîneți pe mai departe cu viața voastră amărîtă și cu nevoile voastre, de care lui nici nu-i pasă. Am obosit să trăiesc în țara lăsată pradă incompetenței crase a politicienilor și a unui regim clădit pe minciună, corupție, dezmăț și ură. Am obosit de toate relele lumii,

Hale, pe o lungime de 246 de metri, unde se strîngeau nu mai puțin de 12 linii de tramvaie.

Început în decembrie 1934, șantierul era prevăzut să se încheie în iunie 1935, presupunînd acoperirea rîului cu o placă de beton de 32 metri lățime, pe care urmau să fie amplasate 4 linii de tramvai, 10 metri de trotuar, 2 refugii și 24 metri de carosabil. Placa a fost atent gîndită astfel încît să reziste la un trafic dens de camioane și vagoane: „Lucrarea monumentală a fost calculată ca să poată suporta șiruri de camioane de 13 tone, compresoare de 23 de tone, tramvaie cu 23 de tone pe o osie și aglomerații de oameni pe toate spațiile libere cu 500 kg pe fiecare mp”. Aceste valori au fost în plus mărite cu 30-40% pentru a ține seama de șocurile dinamice și vibrația vehiculelor.

Pînă la începutul lunii mai 1935 fuseseră deja așezați 1.200 de stîlpi de stejar și 450 de stîlpi de beton armat pentru a susține imensa placă. Ziariștii de la „Ilustrațiunea română” au făcut chiar o serie de calcule privind cantitățile de materiale necesare pentru realizarea proiectului: „1.100.000 kg de lemnărie diferită; 2.270.000 kg ciment; 1.000.000 kg de fer; 16.000.000 kg. pietriș, piatră, nisip; 6.000.000 kg pavele, fără a mai socoti celelalte materiale (cuie, legături de fier, asfalt, de asemenea în cantități de milioane)”. Se lucra intens, în mai multe schimburi, pentru a putea termina lucrările pe 15 iunie, termenul inițial. Inclusiv noaptea se auzea cum ciocanul mecanic bate stîlpii de stejar la 10 metri adîncime sub apă. Stîlpii de beton armat ajungeau și ei la aceeași adîncime.

Desigur, proiectul nu a stîrnit un entuziasm unanim. Henri Stahl ataca, de pildă, inițiativa, redactînd o magistrală apărare a rîului în fața pornirilor veacului: „Loc de bulevard este din belșug în acest București cu raza mult prea mare, cît a Parisului, și de aceea nu văd nevoia de a acoperi Dîmbovița pentru a face un bulevard sub care să curgă, anonimă și neagră, Dîmbovița dulce. Un oraș fără curs de apa întristează. […] E și o nepioasă ingratitudine să îngropi de vie Dîmbovița pentru că a îmbătrînit, pentru că nu mai ai nevoie de dînsa. Azi, cînd în fiecare casă e destul să deschidem un robinet pentru ca să avem apă proaspătă cîtă vrem, am uitat că atîtea veacuri în șir numai apa Dîmboviței o beam; azi cînd avem ștrandul unde, în tricouri quasi-nudiste, mai mult se dansează tangouri decît se face baie, am uitat că generații după generații de bucureșteni făceau baie de familie, fără jaz și chiar fără izmene, în Dîmbovița, noaptea, pe lună și chiar ziua în ameaza mare. Ascundem Dîmbovița așa cum parvenitul își ascunde părinții pentru că poartă straie țărănești”. ,,Realitatea ilustrată” scria și ea despre cum viitoarele generații vor uita aproape cu totul de existența Dîmboviței, ce va fi transformată, ca și

chiar dacă, pe ici, pe colo, se mai simte o brumă de sinceritate și de prietenie, o mînă de om gospodar. Dar e prea puțin pentru a a ne cunoaște și a afla cine sîntem cu adevărat și care ne e rostul vieții pe aici. Am obosit de tristețea pe care o port în mine, simțindu-mă neputincios, incapabil de a face lucruri trainice pentru viitorul copiilor noștri, al urmașilor acestei națiuni. Căci vin pe capul nostru tot felul de legi năroade și inepții scoase din mintea unora, pe care nu îi interesează soarta oamenilor de rînd. Nu poți face nimic de unul singur. Nu cred că mă voi vindeca de amărăciunea lacrimilor care curg pe obrațul țării decît atunci cînd voi auzi că frate cu frate și soră cu soră se vor uni în același glas, și-și vor da mîna pentru a reconstrui o Românie liberă, cu o democrație corectă, fără ca românii să mai simtă pe grumaz talpa grea a străinilor pe care nu îi interesează decît profitul lor. Pentru un asemenea deziderat, e nevoie de muncă, osteneală, curaj, dar mai ales de luptă dîrză, dimpreună cu toți iubitorii de țară, împotriva răului care s-a abătut peste noi... În felul acesta, pentru fiecare român, România va fi casa lui, și nimeni nu se va mai simți năpăstuit, nici măcar de lacrimile gîndurilor sale.

Am obosit, dar încă mai am putere să strig: România, trezește-te!

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Bucureștioara, micul ei afluent, într-un canal subteran: „…va fi uitat şi rîul selbatec, făcut prizonier, străjuit, timp de jumătate de veac, de taluzuri înalte, sortit acum la o pedeapsă şi mai aspră. Pentru generaţia viitoare, Dîmboviţa nu va fi decît un simplu canal subteran, ceva mai mare decît al altor gîrle, peste cari trec azi străzile Capitalei, fără ca nimeni să-şi mai aducă aminte de dînsele. Oare generațiile viitoare vor pomeni cu mai mult respect numele Dîmboviţei, de cît pomenim noi azi pe bătrîna Bucureştioara, gîrlă care în secolul trecut venea cam de pe la grădina Icoanei, trecea pe lîngă biserica cu Sfinţi şi ajungea să se verse în Dîmboviţa cam pe unde e azi strada Bazaca?”.

Alex F. Mihail, autorul articolului „Dîmbovița devine canal subteran”, publicat în martie 1935 în „Realitatea ilustrată”, părea să critice lucrarea începută în centrul Bucureștilor, care costa în total 18.794.400 lei, în condițiile în care populația din cartierele periferice suferea constant din cauza inundațiilor pricinuite de lipsa canalizării. Placa pusă în 1935 a rezistat pînă la sistematizarea Dîmboviței din anii ʼ80, cînd a fost scoasă, fiind lăsat doar planșeul din zona Pieței Unirii de astăzi. În 1970, Alexandru Predescu deplîngea și el faptul că bucureștenii își întorseseră, în modernitate, privirea de la bătrîna apă murdară, ironizînd-o și renegînd-o: „Anacronică pentru proporțiile și viața uriașei metropole, sluțită de rolul ingrat pe care i l-au impus vremurile și oamenii, bătrîna noastră gîrlă ani de-a rîndul n-a mai sfîșiat vălul uitării decît biciuită de glumele umoriștilor. […] Orașul indiferent și străin, de care a dat de mult un divorț sentimental, a început s-o privească cu coada ochiului. Ba, acolo unde i s-a părut că prea îl face de rîs, i-a întins pe față o crustă opacă de beton!”.

Sfîrșit

VIABUCURESTI RO

Acuarelă de Amedeo Preziosi, 1868 – Dâmbovița în dreptul Bisericii Radu Vodă, București

Podul Radu Vodă, Dîmbovița, 1874

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ultimul interviu cu Elena Galaction

–

fiica scriitorului preot Gala Galaction (1)

După prima vizită, de recomandare, la Elena Galaction, în brațe cu flori și cu cărțile mele recent apărute, a urmat mult așteptata întrevedere de joi, 15 mai 2003.

M-a primit în capul scărilor, la etaj, și m-a condus la o măsuță de la geamul dinspre stradă. Era parcă alt om. Nici nu bănuiai că are 92 de ani. Într-o rochie elegantă, discret fardată, ochii accentuați de creion păreau mai mari și mai albaștrii pe fața albă, iar părul ca zăpada era prins într-o panglică de catifea neagră, cu o fundiță în față. Mergea greu, s-a scuzat că, la această vîrstă, beteșugurile nu ocolesc pe nimeni. Ca-n vremuri străvechi, imediat a apărut femeia de încredere cu tablaua pe care tronau două pahare aburinde cu apă minerală („Apă țîfnoasă”), care stăteau de strajă la două farfurioare pline ochi cu dulceață de cireșe albe. Au sosit, apoi, saleurile făcute de femeia pe care o avea de ajutor, saleuri mai pufoase, cu foitaj mai adunat decît la cele de la cofetărie. Și deosebit de gustoase.

I-am adus la cunoștință descoperirea mormîntului comun al bunicii sale – Chirica Pișculescu (18501936) și al unchiului Dimitrie Pișculescu (1881-1945) și mi-a reamintit destinul familiei din care provenea.

Gala Galaction, după tată, se trăgea din aromâni, dar și din ardeleni din Țara Bîrsei, iar după mamă, din familia Protoistosului Constantin Ostreanu din Roșiorii de Vede. S-a căsătorit cu o tînără pregătită să devină călugăriță. Pe Zoe, care avea cu 12 ani mai mult decît el, a cunoscut-o în vara anului 1989, cînd cel care dovedise deja că mînuiește pana scriitoricească, avea 19 ani. În plină criză sufletească, mergînd la Mînăstirea Agapia, împreună cu bunul său prieten și coleg n.D. Cocea, o cunoaște aici pe vara acestuia, Zoe Marcoci, care era „soră în ascultare”, stadiu care premerge intrarea în monahism. „Născută la 1 mai 1867, din tainica legătură a maicei Elipidia Cocea cu călugărul Marcoci, Zoe trăise tot timpul numai între chiliile mînăstirii și alt viitor nu avea decît viața monahală. Iată însă că sufletele celor doi tineri sînt zguduite de cele mai firești sentimente lumești. Galaction se hotărăște să urmeze drumul teologiei și cei doi se căsătoresc la 17 aprilie 1903” (Cf. Teodor Vîrgolici, prefață la JURNAL de Gala Galaction, vol. I, Ed. SAlbatros, București, 1996,p. 13-14).

Rodul dragostei lor, care a durat cît a trăit, au fost cele patru fete:

Magdalena-Dalina (ianuarie 1905), care va ajunge la Opera din Milano, se va căsători în Italia cu un conte, Bajocchini, și va rămîne acolo, Lucreția-Luchi (aprilie 1906) va fi pictoriță și scriitoare, căsătorită și rămasă tot în Italia, a scris cărți în limbile italiană și română, Maria-Marioara-Mara (mai 1910), cu două doctorate, va fi profesoară, va publica și scrieri literare, căsătorită cu avocatul Șerban Țuculescu, fratele pictorului Ion Țuculescu, Elena-Leanța-Nunuța (octombrie 1911), căsătorită Stănciulescu.

Pe măsură ce-mi spunea aceste date, ochii i se împăienjeneau. Am întrebat-o dacă este de acord să-i iau un interviu și mi-a spus că interviul începuse deja, văzînd că mi-am notat cele spuse înainte.

Transcriem, mai jos, o seamă de lucruri interesante, necunoscute publicului, prin care intrăm, într-un fel, în intimitatea familiei scriitorului Gala Galaction, prin bunăvoința ultimului vlăstar – artista ELENA GALACTION.

Reporter – Doamnă Elena Galaction, vă mulțumesc că m-ați primit, deși ați spus că nu mai acceptați vizite

decît de la vechii prieteni. Vă rog să mă considerați un vechi admirator al scriitorului Gala Galaction și să mă asimilați cu prietenii care vă iubesc. Mă simt onorată să pătrund în acest univers. Cînd intri aici, simți că pătrunzi într-o catedrală a spiritului românesc. Cum sînt nerăbdătoare, încep cu întrebarea care mă arde: ce legătură există între bunica dumneavoastră, mama scriitorului Gala Galaction, și Valea Călugărească?

Elena Galaction – Bunica mea, deci mama tatei, și-a trăit ultimii ani de viață într-o vie la Valea Călugărească, era via băiatului ei, al doilea, Dumitru Pișculescu, care și el a locuit acolo mulți ani de zile, a găzduit-o pe Mamamare cîțiva ani buni, unde Mamamare și-a dat sfîrșitul. Era, cred, prin 1935-36. A fost înmormîntată în cimitirul din Valea Călugărească, care se numește Schiau. Asta este legătura între Mamamare și Valea Călugărească r. – Am stat de vorbă cu o bătrînă de acolo, care se numește Alexandra Răducanu și care spune că este nora unor oameni care au slujit la via unchiului dumneavoastră. A adăugat că dumnealui a venit în Valea Călugărească prin soție. Știți cumva din ce familie se trăgea soția lui Dumitru Pișculescu?

E.G. – Da, era văduva lui Grigoriu, cel care înființase Opereta Română. Rămasă văduvă, după cîțiva ani de zile, s-a recăsătorit cu unchiul meu, Dumitru Pișculescu. r – Dumneavoastră ați fost vreodată la această vie?

E.G. – Da, am fost demult, împreună cu tata, cînd eram tînără. Îmi aduc aminte de un loc foarte frumos, o casă foarte primitoare, cu un nuc bătrîn care mi-a rămas în amintire pentru toată viața r – Această bătrînă, la care revin, îmi spunea că via se afla la jumătatea coastei dintre Valea Călugărească și Urlați…

E.G. – Da, se poate, nu pot să dau lămuriri exacte, dar știu că via, odată cu venirea comunismului, a fost luată, distrusă, desființată, deci nu a mai rămas decît în amintire

r – Acest frate al scriitorului Gala Galaction mai are urmași?

E.G. – Da, acest unchi al meu a avut două fete, care și ele, la rîndul lor, au copii. Aceste două fete au murit de mult, dar au copii, una este doctoriță celebră care lucrează la Spitalul Filaret, iar cealaltă este în California, într-o slujbă științifică, nu știu exact, nu prea sîntem în legătură cu ei pentru că viața ne-a despărțit r - Și credeți că vor fi interesați să-și revendice această vie? Că despre conac știu că nu mai este.

E.G. – Nu, nu-i interesează această vie pentru că n-a fost a lor niciodată. A fost o dată fata lui cea mare cînd unchiul meu era bolnav și l-a îngrijit ea cîteva zile, dar nu cred că are vreo pretenție, nu doresc nimic. Cele două fete nu mai trăiesc, urmașii uneia sînt departe, în America, în California, iar doctorița care e aici și lucrează la Filaret are meseria ei, n-o interesează r – După cîte știu, și unchiul dumneavoastră, Dumitru sau, cum îi spuneau oamenii, Conu Mitică, este înmormîntat în același loc cu mama.

E.G. – Da, a fost înmormîntat în locul în care a fost, cu ani în urmă, înmormîntată MAMAMARE, Chiriaca Pișculescu. Își doarme somnul în același mormînt. A murit și el prin 1945. Așa că, cu siguranță, mormîntul e părăsit, e aproape necunoscut r. – Vă spun eu, că am identificat cu greu acest mormînt, pentru că nu mai are nici un alt semn, cu ajutorul femeii despre care v-am vorbit, Alexandra Răducanu, care are 74 de ani și locuiește în apropierea acestei foste biserici. Mormîntul are bordura de ciment fracturată, ruptă

în bucăți. Femeia mi-a spus că exista o cruce frumoasă, cu un fel de acoperiș, era o placă pe care scria Chiriaca Pișculescu, pe care au desprins-o și au luat-o niște elevi de la liceul seral, pentru că un timp au funcționat cîteva clase de la liceul seral la școala din Valea Călugărească. La ora actuală, singurul indiciu este că mormîntul se află lîngă cel al familiei Răducanu, cît o mai fi și acesta identificabil, pentru că, am înțeles, a fost scos de acolo răposatul Răducanu și dus în cimitirul de la biserica din centrul satului Nigovani. Bătrîna Alexandra va fi, probabil, înmormîntată tot acolo, să fie cu soțul și copilul ei. Am vorbit cu domnul primar și cu domnul viceprimar și mi-au spus că cimitirele și toate treburile legate de biserici țin de Patriarhie, de Biserică. Dar eu mă voi îngriji să se pună o cruce la acest mormînt.

E.G.

r. – Mă scuzați că vă pun această întrebare… un proverb franțuzesc spune să nu întrebi niciodată pe o femeie cîți ani are (on ne demande jamais l’âge à une femme)… Cîți ani aveți, iertați-mă că vă pun această întrebare…

E.G. – Draga mea prietenă Elis, niciodată nu miam ascuns vîrsta. Dacă Dumnezeu vrea să mai trăiesc pînă la toamnă, în ziua de 5 octombrie voi împlini 92 de ani

r. – Mulți înainte!

E.G. – Prea mult, drăguța mea. Este o pedeapsă. Să știi că la Biblie scrie clar: anii omului sînt 70, între 70 și 80 sînt un dar de la Dumnezeu, după 80 – osîndă și durere, așa că eu trăiesc acum în această osîndă și durere cu o sănătate foarte precară și aproape infirmă. Dar am credință în Dumnezeu, lăsată de tata, o puternică credință care m-ajută, și suport cu răbdare cît vrea Dumnezeu să mai trăiesc

r. – Da, viața e dată de Dumnezeu…

E.G. – Viața nu e o destinație, e o călătorie, drăguța mea. Și eu sînt de mult pregătită să închei această călătorie și să mă duc lîngă părinții mei r – Puteți să-mi spuneți de unde vine numele Gala Galaction cu care e cunoscut scriitorul de toți cei care-l citesc, mulți dintre ei făcînd abstracție sau chiar necunoscînd cum s-a numit el înainte – Grigore Pișculescu?

E.G. – Acesta nu e un secret. Tata a spus-o la mai mulți: întîi și-a ales, pentru monahism, pentru că, un timp s-a gîndit la acest lucru, dacă viitoarea mea mamă nu primea învoirea să părăsească mînăstirea și să se căsătorească cu tata, un nume care să aibă aceeași inițială cu Grigore. L-a văzut scris pe un perete la Mînăstirea Neamț: Galaction Gala este o creație personală. De fapt este prima parte de la Galaction, și tata spunea că, stînd în tren și, ascultînd ritmul roților, a auzit, în loc de țac-țac! țac-țac-țac!, Ga-la Ga-laction. I-a plăcut această succesiune, care era un ecou al aceluiași cuvînt, avea muzicalitate și așa și-a adoptat pseudonimul literar r – Aș îndrăzni să vă stîrnesc amintirile. Puteți sămi spuneți, să luminați vreo imagine din copilărie, din tinerețe…

E.G. – La vîrsta mea, cînd citesc cu lupa, stau mult cu gîndul în trecut și-mi amintesc toată viața, ca-ntr-un film r – Ce puteți să-mi spuneți despre tatăl dumneavoastră?

E.G. – A fost cel mai bun tată din cîți există pe pămînt. Sînt ultimul copil al său, al patrulea, și niciodată n-a regretat că are numai fete. Mi le-a dat Dumnezeu – spunea el. Se îngrijea de fiecare dintre noi, ca o mamă bună, chiar dacă a fost un savant. Și-a dat doctoratul în Teologie, l-a obținut cu calificativul de excepție „eminent cu unanimitate” (Ausgezeischnet mit Stimmeneinhelligkeit). Un singur doctor în Teologie român a mai obținut, la Universitatea din Cernăuți, acest calificativ de excepție: Nicolae Bălan, mitropolitul Transilvaniei. A fost ales membru al Academiei Române, în 1947. Dar multe amănunte din viața lui, din zbaterea lui permanentă pentru scris, pentru știință, din grijile lui, din multele griji pentru familie, le găsiți în JURNALUL său (va urma) ELIS rÂPEAnU

Polemici « Controverse

„Păpuşi“ de cîrpă

Copilăria mea a fost marcată în zorii zilei în care în țară n-a mai fluturat Tricolorul roșu, galben, albastru. Eram uimiți, nevenindu-ne a crede că el a devenit roșu, alb, verde... Au fost ani care au înglobat istorie pentru un veac și care m-au afectat personal, schimbînd destinul meu și al familiei mele, dar și soarta întregii țări. Fiind doar o copilă, nimic nu mi-a părut greu, chiar dacă noapte de noapte avioanele aduceau moarte și, în zgomotul lor de sus, din cer, marș funebru, îl trezeau pe Chopin din tenebre. De frică, strîngeam în brațe păpușa mea de cîrpă, făcută de mama, din rochia ei de catifea, ochii fiind două mărgele ce străluceau ca niște stele. Erau frumoase păpușile mele și mă mîndream cu ele. Pe atunci, nu știam cum arată o păpușă adevărată.

Prima păpușă din porțelan, am luat-o dintr-un tren marfar, plin cu pradă de război și bombardat în sat la noi. Oamenii au scotocit și au luat tot ce-au găsit, iar eu m-am ,,pricopsit” și cu un coșuleț împletit, din porțelan fin. Îl am și azi în vitrină, amintindu-mi că am fost cîndva copilă, el fiind martor de necontestat al timpului ce a înglobat istoria unui veac.

Jucăria mea preferată era, însă, mingea, confecționată din părul calului țesălat, care, umezit și rotunjit cu palmele, se întărea, iar mingea ,,bătută” sărea la țintă.

Pace și război, război și pace... dar oare Pace a fost vreodată? În prezent, războiul e în interiorul partidelor și în Parlament. În apriga luptă pentru putere, speranța de mai bine piere, iar noi, neglijați și abandonați, asistăm pasivi și ne ducem mai departe traiul de doi bani. În beția libertății a plouat cu promisiuni, dar ne-am ales cu trei Românii: cea a bogaților, a săracilor și a emigranților. În timp ce unii o duc regește, ceilalți n-au bani nici de-o pîine.

A venit toamna, au început școlile. La țară, aceleași clădiri dărăpănate, cu toalete în curte și fără apă. Copiii, tot mai triști, fără părinții lor, plecați la muncă în străinătate, sînt crescuți de bunici. Mulți se culcă frămînzi, sperînd că ,,România educată” le va fi ,,mamă și tată”.

LILIAnA TETELEA

Chopin, un „poet al pianului“

În doar 39 de ani de viață, marele compozitor romantic cu rădăcini poloneze și franceze și-a dăruit toată dragostea sa claviaturii, transformînd pianul într-un instrument-vedetă. Lucrările sale implică în exclusivitate sau în prim-plan acest instrument, căruia i-a descoperit infinite nuanțe.

Supranumit adesea un „poet al pianului”, Chopin a influențat major istoria muzicii: a adus un suflu complet nou în ceea ce privește interpretarea pianistică, dar și în maniera de a compune o muzică plină de delicatețe. Pînă la el, tehnica de pian se baza pe o lovire puternică a clapelor, în timp ce Chopin mîngîia claviatura și, către finalul vieții, se spune că mai mult șoptea decît cînta la pian...

Spre deosebire de alți muzicieni celebri, Chopin nu a creat simfonii, opere, balete sau alte tipuri de lucrări de dimensiuni mari (cu excepția celor două concerte de pian). Partiturile sale sînt mai degrabă miniaturale: balade, nocturne, valsuri, mazurci, poloneze, sonate, fantezii, studii de pian. Posteritatea sa nu este bazată, aşadar, nici pe lucrări monumentale, nici pe succes de public ca interpret: Chopin era aplaudat în atmosfera intimă a saloanelor pariziene și nu agrea concertele în săli mari, deși a fost unul dintre cei mai mari pianiști pe care i-a avut vreodată lumea.

„Jos, pălăria, domnilor! Un geniu!”

Frédéric François Chopin (în originalul polonez Fryderyk Franciszek Chopin) a văzut lumina zilei la 1 martie 1810, într-un sat situat la aproximativ 50 km distanță de Varșovia. Tatăl său, născut în Franța, emigrase în Polonia în adolescență și devenise preceptor pentru micii membri ai familiilor din aristocrația locală. Mama sa, poloneză, era doamna de onoare a unei contese. Familia s-a mutat la Varșovia imediat după nașterea lui Frédéric, dar vacanțele au fost petrecute în continuare în mediul rural, prilej ca muzicianul în devenire să ia contact cu folclorul polonez, transpus ulterior în multe creații ale sale.

La 6 ani, micul Chopin, singurul fiu al familiei alături de cîteva surori, primea deja primele lecții

de pian chiar de la mama sa. La 7 ani compune deja o poloneză și un marș militar și la 8 ani interpretează pentru prima oară în public și cîntă și în fața unor capete încoronate. Admirația pe care Chopin o stîrnea era similară celei pe care o provocase anterior Mozart.

La 15 ani era deja elev al Conservatorului din Varșovia. După absolvire, a debutat la Viena, unde a interpretat Variațiunile pe tema Là ci darem la mano, lucrare compusă la doar 17 ani și inspirată de celebra operă a lui Mozart, Don Giovanni. Importantul moment din cariera sa artistică a fost remarcat de alt mare compozitor, Schumann, care a declarat: „Jos, pălăria, domnilor! Un geniu!”.

În jurul vîrstei de 20 de ani, Chopin a creat cele două concerte de pian, dar și în aceste creații orchestra are un rol „de fundal”, ulterior el concentrîndu-se doar asupra partiturilor miniaturale pentru pian. Primul concert a fost interpretat chiar de Chopin în octombrie 1830, anul în care crease lucrarea, la Teatrul Național din Varșovia. Simțind nevoia unui univers mai complex decît ceea ce îi oferea capitala poloneză, în 1831, tînărul în vîrstă de 21 de ani decide să se mute la Paris, unde va locui pînă la sfîrșitul vieții. Dincolo de dragostea pentru orașul ales, se pare totuşi că dorul de Polonia a fost o constantă tradusă permanent în muzica sa. Cunoscutul muzicolog francez Bernard Gavoty îl caracteriza pe Chopin drept „un poet polonez al pianului parizian”.

După o perioadă dificilă, în care a căutat să-și găsească un loc în luxoasa societate franceză, șansa îi surîde pianistului genial. Este invitat în casa baronului de Rothschild, o poartă deschisă spre o lume care îi va deveni „scena” artistică: salonul parizian.

Un bărbat sensibil, rafinat, preocupat de stil, căruia îi plăcea să se îmbrace elegant și să trăiască în mijlocul aristocrației, Chopin își găsește locul potrivit nu doar alături de cei înstăriți, ci și în mediul intelectual ce reunea mari nume ale literaturii și artelor plastice. În anturajul în care își va petrece viața de acum înainte se aflau figuri celebre precum Hugo, Balzac, Delacroix, Lamartine, de Musset, Gautier, dar și muzicienii Liszt, Berlioz, Rossini sau Mendelssohn. Atmosfera saloanelor

Aripile noastre de amiază

Elevilor de orice vîrstă

Sînt tineri, aripi albe de amiază

Cu-avînt de zboruri înmuiate-n Vreme, Sînt raze de iubire ce visează

Să urce necuprinsul în poeme

Ei poartă zvon de depărtări în glas, Au ochi de sori și suflete-n șuvoi, Reinventează cu puteri de-Atlas

Conturul visului rămas în noi

Ei trec voioși cu sufletul în palmă

Prin universul fără de capcane, Topesc în primăvara lor cea calmă

Ghețari ascunși în mările umane

Cînd gîndurile noastre se prefac În amfore de vise ancestrale, Ne-mbracă-amiaza-n flori de liliac Și-n crini amurgul nostru de petale

Simțim miros de toamnă istovită, Dar pe cărări de timp urcăm prin ei, Sînt cei ce duc pe umeri netopită Secunda caldă în mileniul trei.

este exact mediul în care muzica lui Chopin înflorește. Este tot mai apreciat și mai solicitat să cînte în astfel de locuri, unde se reunea crema artistocrației, este căutat ca profesor pentru membri ai clasei înstărite, și situația sa materială devine una foarte bună.

Povestea de dragoste cu George Sand

Chopin a fost un om sensibil nu doar sufletește, ci și fizic. Sănătatea sa era mereu precară. Acest lucru i-a afectat și viața sentimentală, pentru că, după o dragoste neîmpărtășită pentru o tînără soprană, s-a îndrăgostit de Maria, fiică a contelui Wodzinska, dar continuarea relației a fost împiedicată de familia fetei, care s-a temut de problemele de sănătate ale muzicianului. A urmat apoi celebra poveste de dragoste cu una dintre cele mai revoluționare figuri ale societății franceze: George Sand, scriitoarea care scandaliza saloanele pariziene, îmbrăcată în haine de bărbat și fumînd. În timpul celor zece ani petrecuți alături de această femeie fascinantă, Chopin a creat unele dintre cele mai importante partituri ale sale. În portretul pe care i-l face muzicianului, George Sand îl descrie ca pe un artist extrem de autocritic, care permitea greu publicarea lucrărilor sale, după nenumărate corecturi: „Puterea lui creatoare – scrie ea - dădea dovadă de spontaneitate și era miraculoasă. Venea în el fără efort și fără avertizare... Iar apoi începea cea mai tumultuoasă muncă interioară la care am asistat vreodată. Era o serie de încercări, de potriviri, de nehotărîri și nerăbdare pentru a recupera anumite detalii. Concepea o melodie ca un întreg, dar, cînd încerca să o scrie, o analiza prea mult și regretul că nu reușea să o redea în forma ei ideală îl arunca într-un soi de disperare. Se închidea în camera lui zile întregi, umblînd încolo și încoace, rupînd stilourile, repetînd și modificînd o măsură de sute de ori. Petrecea șase săptămîni pentru o pagină, doar ca să o termine, scriind exact ceea ce schițase inițial în prima versiune a lucrării”.

Despărțirea de George Sand a fost trăită de Chopin ca o ruptură dureroasă, dar, se pare, mult mai puțin marcantă pentru iubita sa. Un an mai tîrziu, în 1849, la doar 39 de ani, artistul a trecut în neființă la Paris, fiind îngropat în cimitirul parizian Père Lachaise, dar inima sa a fost dusă la Varșovia, în Catedrala Sfintei Cruci. Sursa: HISTORIA.RO

Epoca RenaŞterii (I)

Dacă s-ar elimina termenii inexacţi de Ev Mediu şi Renaştere, ne-ar fi mai lesne să o înţelegem pe aceasta din urmă. Ne-am dezbăra în acest chip de o mulţime de prejudecăţi şi mai cu seamă de ideea că o adîncă prăpastie desparte o perioadă a întunericului de o eră a luminii.

Un concert de scrîşnete

Creată de umaniştii italieni, noţiunea unei renaşteri a artei şi culturii antice a fost cît se poate de fecundă, devenind un manifest al tinereţii, al dinamismului şi al dorinţei de reînnoire. A cunoscut declaraţiile definitive –inevitabile şi de multe ori nedrepte – ale adolescenţilor dornici să se dezică de valorile înaintaşilor. Dar înţelesul restrîns pe care i-1 atribuiau umaniştii – referindu-se doar la literatură şi artă – ni se pare azi insuficient, căci Renaşterea nu a fost numai o întoarcere la civilizaţia antică. Orientarea spre Antichitate nu are nici un amestec în descoperirea tiparului, în invenţia ceasornicului mecanic, în perfecţionarea artileriei sau în organizarea sistemului bancar. Dar cuvintele se bucură uneori de o inexplicabilă longevitate şi ni se impun în ciuda voinţei. Negăsind unul mai potrivit, mă resemnez şi eu să-1 folosesc pe cel consacrat. Dar să fim înţeleşi: cuvîntul „Renaştere” nu-şi mai poate păstra sensul original. În contextul larg, general, al dezvoltării societăţii omeneşti, el desemnează epoca în care civilizaţia Europei s-a distanţat în mod evident de celelalte civilizaţii. În vremea primelor cruciade, tehnica şi cultura arabilor şi a chinezilor erau la acelaşi nivel –dacă nu chiar superior – cu cele ale europenilor, în 1600, lucrurile nu mai stăteau aşa. Civilizaţia Europei începuse să se impună lumii întregi. Cîţi istorici – tot atîtea măsurători ale duratei Renaşterii. I se poate acorda o desfăşurare vastă, începînd din Secolul XIII pînă la finele Secolului XVII şi o arie ce însumează toate elementele progresului, din Bretania pînă la Moscova. Dar nu e mai puţin adevărat faptul că Italia – datorită umaniştilor săi, a pictorilor, artiştilor, neguţătorilor, inginerilor şi matematicienilor săi – a stat în fruntea celorlalte ţări.

Renaşterea n-a fost o epocă plină doar de frumuseţe şi succes. Aspectele ei negative nu pot fi trecute cu vederea. În Secolele XV şi XVI, de pildă, obscurantismul alchimiştilor, al astrologilor, al vrăjitoarelor şi al vînătorilor de vrăjitoare – n-a fost înlăturat, ci dimpotrivă, s-a accentuat. Au dăinuit tipuri de eroi – ca de pildă condotierii – şi sentimente –ca dorinţa de răzbunare – pe care mulţi le-au socotit caracteristice Renaşterii, dar care, de fapt, erau o moştenire a perioadei anterioare. Acele timpuri, dominate de ură, de lupte cumplite, de procese neverosimile, acea epocă a lui Barbă Albastră şi Torquemada, a masacrelor din America şi autodafeelor, izbeşte omul modern de azi tocmai prin duritatea ei. Atunci a început în Lumea nouă exportul de negri şi tot atunci s-a adîncit în Europa prăpastia dintre exploataţi şi exploatatori. Bogaţii au devenit mai bogaţi, iar săracii mai săraci.

Rareori în cursul istoriei s-au amestecat, într-o măsură atît de mare, binele cu răul, ca în timpul lui Savonarola şi al Lucreţiei Borgia. Renaşterea poate fi imaginată ca un

ocean de contradicţii, ca un concert de scrîşnete şi aspiraţii divergente, ca o convieţuire anevoioasă între setea de putere şi ştiinţă – încă plăpîndă, între năzuinţă spre frumuseţe şi poftă morbidă de orori, ca un amestec de simplitate şi complicaţii, de puritate şi senzualitate, de caritate şi ură. În timpul Renaşterii, evoluţia a mers pe căi ocolite. Întoarcerea spre Antichitate i-a înşelat pe cei care, privind epoca în perspectiva drumului întortocheat parcurs de oamenii de atunci, i-au acuzat pe aceştia de a fi zăbovit prea mult într-un trecut depăşit. În fapt, revenirea spre izvoarele frumuseţii şi cunoaşterii a fost un mijloc de progres. În ciuda contradicţiilor şi a căilor sinuoase, în ciuda visurilor fantastice cu paradisuri artificiale şi ţări utopice – Renaşterea a însemnat un uriaş salt înainte. Niciodată în trecut nu s-au făcut atîtea descoperiri într-un timp atît de scurt. Căci Renaşterea a însemnat şi progres tehnic; ea i-a dat posibilitate omului să se afirme ca stăpîn al lumii, stimulîndu-1 s-o cunoască. Ea 1-a învăţat să treacă peste oceane, să fabrice fonta, să folosească armele de foc, să măsoare scurgerea vremii cu ajutorul unui ceas mecanic, să scoată cărţi cu ajutorul tiparului. De multă vreme, în cadrul civilizaţiei mediteraneene, devenită după căderea Imperiului roman „civilizaţia occidentală”, meşteşugurile şi munca manuală în general vădiseră o tendinţă spre perfecţionare. Moara de apă, cunoscută în antichitate, se răspîndise în cursul Secolelor X-XIII, moara de vînt – importată din Orient – fusese adoptată prin Secolul XII. Căruţa cu roţi cu spiţe, potcoava, introducerea în agricultură a asolamentului trienal şi în arhitectură a ogivelor încrucişate, au constituit tot atîtea victorii repurtate de către om în timpul Evului Mediu, în lupta sa zilnică pentru supunerea forţelor naturii. Urmaşul său din epoca Renaşterii a mers înainte, pe drumul croit, dar păşind mai iute. Pilda Antichităţii i-a dat imbold, căci inventatorii greci din perioada elenistică avuseseră aceeaşi predilecţie pentru aparate automate şi maşinării.

Invenţiile au nevoie de sprijinul consumatorilor. Fabricarea sticlei pentru geamuri, a caleştilor, înlocuirea sipetelor cu dulapuri, obişnuinţa de a folosi furculiţa – toate aceste „inovaţii” ale Renaşterii nu pot fi explicate decît prin ridicarea nivelului de viaţă al societăţii. Tiparul a apărut ca un răspuns la nevoia de a se instrui.

Leonardo da Vinci s-a înşelat

Un factor important care a favorizat dezvoltarea tehnicii a fost consolidarea statului; extinzindu-şi autoritatea pe un teritoriu mai vast şi dispunînd de mijloace băneşti, el a putut finanţa lucrări de amploare şi bugete militare din ce în ce mai mari.

Renaşterea a fost prea adesea confundată cu realizările pe plan artistic ale epocii, fără a se ţine seama că marii săi artişti – Donatello, Leonardo da Vinci, Dürer – n-au despărţit arta de tehnică. După cum reiese din caietele sale, Leonardo da Vinci socotea că a închipui sau a desena maşini de forjat metale, de ţesut sau dărăcit lîna, a face lucrări de fortificaţii sau hidraulice, erau activităţi intelectuale la fel de elevate ca literatura de pildă. Solicitînd o slujbă la curtea unui monarh, da Vinci s-a prezentat în calitate de tehnician: „Am proiectat podeţe foarte uşoare... Ştiu să deviez cursul unei ape ce alimentează şanţul din jurul unei fortificaţii. Cunosc procedee pentru a distruge orice întărituri... Ştiu să construiesc tunuri uşor de transportat... trăsuri acoperite, inatacabile şi sigure, prevăzute cu tunuri...”. Și continuă, referindu-se la lucrările pe timp de pace: „Sînt în stare să mă iau la întrecere cu orice arhitect, atît pentru a construi edificii publice sau particulare, cît şi pentru a schimba cursul unei ape”. De abia după această enumerare, autorul Giocondei a adăugat: ,,Dacă e vorba de pictură sau de executat ceva în marmură, metal sau argilă, mă pot compara cu oricare altul, oricine ar fi el”.

Această scrisoare – al cărui original s-a pierdut – și caietele sale au contribuit la crearea unei legende. Pînă nu de mult, celebrul pictor florentin a fost considerat un tehnician multilateral, un inventator genial şi un precursor în numeroase domenii. „Maşinile-unelte, automobilul, aeroplanul, paraşuta, submarinul, maşina de ţesut mecanică, toate aceste invenţii moderne și multe altele se

Filă din caietele de invenții ale lui Leonardo da Vinci

află schiţate în operele lui Leonardo” – se spune într-o lucrare destul de recentă. Dar azi nu ne mai este îngăduit să dăm crezare acestei afirmaţii: Leonardo da Vinci nu a fost un geniu al inovaţiilor, şi nici cercetările sale atît de vaste. Acum, cînd îi cunoaştem mai bine predecesorii, nu ne mai apare ca „primul inginer” al Renaşterii. De altfel, cuvîntui inginer – folosit pentru prima oară în Secolul XVII – a avut la început sensul de tehnician militar. Priceperea lui Leonardo da Vinci în domeniul militar nu depăşea nivelul timpului, ca, de altfel, nici celelalte „invenţii” ale sale. Ce este, la urma urmelor, „maşina zburătoare” despre care s-a vorbit atîta? Leonardo a studiat mai întîi zborul păsărilor, apoi a formulat o teorie, încercînd în final să facă proiectul unei maşini. El a pornit de la ideea că pasărea are un excedent de putere, din moment ce, printr-o uşoară mişcare din aripi se poate susţine în aer, și din moment ce putem vedea un şoim ridicînd o raţă, un vultur purtînd un iepure. Deşi muşchii şi nervii omului sînt mai puţin puternici decît la păsări, deţine şi el un excedent de forţă pe care o poate folosi pentru a zbura în aer. Leonardo a calculat nişte aripi reprezentînd rădăcina pătrată din greutatea omului, şi a plasat pilotul mai întîi culcat, apoi în picioare, între cele două perechi de aripi, acţionate de mîini şi de picioare. Apoi, măsurînd limitele puterii musculare umane, a imaginat un sistem mai complicat, utilizînd două resorturi cu arcuri capabile să ridice şi să coboare aripile cu ajutorul scripeţilor. De fapt, Leonardo se înşela atît asupra zborului păsărilor, a cărui studiere corectă a permis-o abia fotografia, cît şi asupra forţei pe care omul o poate da braţelor și picioarelor. Aceasta nu depăşeşte 20-25% din greutatea sa totală. În timp ce la păsări proporţia se apropie de 50%. De altfel, cum ar fi putut cunoaşte da Vinci deosebirile de metabolism intre om şi pasăre? Măreţia lui Leonardo tehnician rezidă mai puţin în „invenţiile” sale decît în curiozitatea ştiinţifică şi în metodă. Cu el, tehnica nu mai era o chestiune de meşteşug şi depăşea empirismul. El s-a ridicat deasupra celorlalţi ingineri ai timpului deoarece a simţit nevoia de a generaliza, de a ajunge la teorie şi la abstracţie.

Cazul lui Leonardo clarifică o întreagă perioadă istorică: în epoca Renaşterii, civilizaţia tehnică europeană a cucerit o treaptă. Se poate alcătui o lungă listă de realizări spectaculoase ale timpului: măreaţa cupolă a Catedralei din Florenţa, înălţată fără eşafodaj exterior, fără contraforţi sau arcuri de sprijin; un tunel larg de 2,47 m şi lung de 72 m, construit la cererea lui Ludovic XI, pentru a străpunge Alpii; un mare baraj de zidărie, care există şi azi, a fost construit către mijlocul Secolului XVI la Almansa pentru a uşura irigaţia în sudul Spaniei. El are 20,69 m înălţime, 89 m lungime şi formează un rezervor pătrat cu latura de 1.500 m. Adîncimea sa iniţială – căci acum este acoperit cu nisip – atingea 80 m. Împortante au fost însă trei „invenţii” majore de la sfîrşitul Secolului XIV: locomotiva-mobilă, furnalul şi sistemul bielă-manivelă. Prima a facilitat transportul terestru, a doua a permis fabricarea fontei din fier şi dezvoltarea metalurgiei, iar cea de-a treia a constituit cea mai importantă cucerire a mecanicii din această perioadă. Ea a dat maşinismului, în diferitele ramuri ale activităţii umane, un avînt remarcabil; de atunci a devenit posibilă perfecţionarea strungurilor pentru prelucrarea lemnului şi a metalelor, îmbunătăţirea vîrtelniţei şi fabricarea pompelor aspiratoare-respingătoare.

(va urma)

JEAn DELUmEAU

În 1563, Bruegel nu putea concepe înălțarea Turnului Babel fără ajutorul macaralei

Polemici « Controverse

Ultimele evoluții mondiale –comunismul național a revenit victorios!

(urmare din pag. 1)

Adică statul este proprietarul sau acționarul majoritar în domeniile economice esențiale – industria grea și extractivă, energia, construcții edilitare – iar privatul se poate dezvolta plenar în domenii precum serviciile, turismul, dar și pe orizontala marii industrii, fără a pune în pericol mersul planificat al economiei. Pentru că și despre asta este vorba – de o planificare judicioasă, care să asigure dezvoltarea națională, nu să fie împinsă în derapaje de interese străine sau de nepriceperea unor privați – de multe ori niște parveniți, fără pregătire. Printre rînduri, am subliniat și un alt aspect fundamental al componentei naționale a noului comunism, așa cum îl promovează Ghenadi Ziuganov – proprietatea națională asupra pachetului majoritar din domeniile esențiale ale economiei. Sigur, aceasta va impune un proces de recuperare, prin mijloace legale, nu prin naționalizări samavolnice… ci motivate legal. Și, nu, noul comunism nu înseamnă confiscarea sau interzicerea proprietății private, la fel cum așa ceva nu s-a întîlnit nici în perioada pe care o cunoaștem bine, cea a lui Nicolae Ceaușescu.

Deci, cam acesta este modelul noului comunism rus, care a obținut un remarcabil succes în Rusia la recentele alegeri! Dar, atenție, nu este partid comunist care a avut succes – ci, iată, Europa occidentală se trezește! Mai exact, acum cîteva zile a fost consemnată victoria comuniștilor la alegerile locale din Graz, al doilea cel mai mare oraş din Austria. Este o surpriză majoră, dar în același timp, este un semnal că începe să prindă noul comunism! În Austria, Elke Kahr, candidata de 59 de ani a Partidului Comunist Austriac (KPÖ) a ieşit pe primul loc, învingîndu-l pe primarul conservator în exerciţiu, Siegfried Nagl, candidat din partea Partidului Popular Austriac (OVP) care se află în funcţie de 18 ani. Atenție și la mesajul comunistei austriece: modestă, Elke Kahr a recunoscut că și pentru ea succesul este o mare surpriză, dar l-a explicat prin aceea că în timp ce unii au făcut ,,promisiuni cu doar cîteva săptămîni înainte de alegeri, noi (comuniștii) sîntem prezenţi în fiecare zi şi de mulţi ani alături de oameni, în special alături de cei mai nevoiaşi”. Un mesaj care ne amintește de societatea noastră din trecut, în care populația vedea realizări concrete pentru societate, nu numai mesaje mincinoase și satisfacerea unor interese personale, ale unor grupuri restrînse de îmbogățiți!

Interesant este că succesul candidatei comuniste NU a fost anticipat de sondaje, iar surpriza este foarte mare – inclusiv pentru cei din KPÖ. Presa internațională arată că, deocamdată, Partidul Comunist Austriac este bine cotat numai în Graz, dar în restul Austriei are rezultate slabe. Cu toate astea, la actualele alegeri, KPÖ a obținut un rezultat bun și în Linz, alt mare oraș austriac – precum și în alte cîteva localități. Altfel spus, Austria, țară-cheie a Europei, se mișcă într-un sens.. al noului comunism!

De fapt, culmea este că, în acest moment, bătălia mondială pare a se da între… două forme de comunism. Sau între un comunism cu rădăcini sănătoase – și unul asemănător cu deviații și fundături ale perioadei de început a URSS.

Este vorba de ,,progresism”, o formă de neomarxism oportunist, un troțkism modern, care nu pune în centru omul, ci revoluția. Progresismul vrea să revoluționeze tot și continuu, fără a avea coordonate reale, ci numai teoretice, extrem de periculoase prin ignorarea experienței umane, a evoluției spiritualității, precum și, culmea, a științei! Da, culmea este că progresismul, prin teoriile expuse și susținute asiduu, ignoră chiar gîndirea comunismului istoric: materialismul dialectic, științific și istoric.

Cîteva exemple sînt suficiente – în ce dialectică științifică, biologică, se înscrie teoria multor genuri, a

schimbării genului pe baza „impresiei” că băiatul e fată și fata – băiat?! Cromozomii spun totul, pentru că știința este biologia - nu vreo făcătură pseudo-științifică din zona psihologiei! Deci unde este dialectica științifică a acestei axe a teoriilor progresiste?

Unde este aspectul istoric al dialecticii, din moment ce progresismul vrea să ignore, să șteargă cu buretele etape ale istoriei, una dintre ele fiind chiar comunismul, o experiență fundamentală a omenirii, cu aspecte negative – dar și foarte, foarte multe pozitive?! De fapt, în dialectica istorică NU există aspecte pozitive și negative, ci numai aspecte ce trebuie analizate și dezbătute cu argumente! Or, progresismul neagă acest aspect fundamental al filosofiei comuniste.

În fine, dialectica progresistă este ipocrită, este mincinoasă sau, mai corect, ea lipsește cu desăvîrșire din moment ce nu folosește nici dialogul, nici argumente – ci numai sloganuri rupte de realitate și de experiența istorică.

De fapt, pentru cei care au studiat opera lui Marx, Engels, Bakunin, Hilferding, Lenin și Troțki, originea ideologică a ceea ce se petrece acum cu această tentativă ”progresistă” apare clar – sînt feluritele schimburi de mesaje din corespondență, de schițe, de memorialistică rămasă de la acești gînditori. Nu au avut decît în foarte mică măsură legătură cu realitatea – ci au fost un fel de fundături în care au eșuat zone limitate din tînăra Uniune a Sovietelor. Fundături rapid lichidate nu numai de Stalin, creatorul puterii sovietice, ci de respingerea de către un popor care dorea dezvoltarea, nu experimente absurde și haos. Ei bine, din păcate lumea trece actualmente printrun experiment aberant, bazat pe teorii sterile și haotice, precum cele de gen, cele care desființează cultura și istoria, cele ce impun bazaconii pseudo-ecologiste, sau cele pseudo-etice, care impun un radicalism nociv – culmea, dominate de un fanatism specific unui Savonarola, fascismului sau ,,revoluțiilor culturale” din zorii Chinei lui Mao sau ale Reich-ului de tristă amintire. Iar, din păcate, aceste experimente sînt extrem de puternic susținute – financiar și logistic – manipulînd masse și falsificînd identitatea unor partide și curente politice.

Liberalii din Europa fie au dispărut, fie au devenit progresiști, social democrații europeni sînt adevărați piloni ai progresismului – ba chiar și ,,popularii”, foștii ,,creștin democrați” susțin curentul neo-marxist! Să ne înțelegem bine – NU e vorba de o susținere directă a unui partid cu această denumire sau doctrină, ci mai grav – sînt preluate și susținute ideile principale ale progresismului neo-marxist, care înlocuiesc valorile tradiționale ale respectivelor partide! Cum altfel vă explicați că, într-o Uniunea Europeană dominată de ,,populari” (repet, creați pe baze creștin democrate, în statele catolice!) NU se mai poate vorbi de fundamentul creștin al Europei!

Culmea, se vorbea de importanța creștinismului în URSS începînd cu anii celui de-al II-lea răsboi mondial, în România lui Ceaușescu se scriau cărți și se făceau studii – dar NU se pomenește despre creștinism în documentele europene!

Peste toate astea, la Bruxelles s-a înființat și un grup definit clar ca progresist, ,,Renew Europe”, susținut de partide progresiste din întreaga Europă. În plus, la nivelul Europei s-a transmis un cuvînt de ordine –combateți naționalismul, dar și suveranismul și, mai nou conservatorismul!

Asta se întîmplă și în România, unde principalele partide sînt grav contaminate de ,,progresism”. Social democrații au trecut aproape total sub controlul grupării progresiste de la Bruxelles, condusă de fostul agent ale Serviciilor Secrete olandeze, Frans Timmermans – iar asta se vede în voturile acordate în Parlamentul European. Cu mici excepții, europarlamentarii PSD au votat cuminți, alături de ,,Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților”! Pe de altă parte, PSD,

care a dat ultimul lider suveranist puternic, Liviu Dragnea, și are în rezervă cel puțin o personalitate internațională de talia lui Adrian Năstase, era văzut ca un pericol – deci trebuia subminat din interior. Așa că a fost instalată o conducere… sinistră, formată din personaje cu probleme, fără charismă, fără șanse de a lansa vreun mesaj național, care să se transforme în vreun fenomen periculos pentru orientarea impusă de Bruxelles.

De la cîntecul ,,Eu nu-l vreau pe Timmermans” (Eu nu-l vreau pe Timmermans/ Că-i un om părtinitor/ Din ţara lalelelor”), ajuns un fel de imn de campanie la un moment dat, PSD a devenit o pîrghie a olandezului progresist.

La liberali, situația este mai gravă, fiind și în România un vector progresist. De altfel, orientarea noului președinte, Florin Cîțu, este clar progresistă, internaționalistă – astfel că particula ,,Național” din titulatura partidului este acum cu totul nepotrivită. Să nu uităm că acest nou președinte a făcut pușcărie în SUA, este acuzat pe față de consum de droguri, de atac asupra monedei naționale, dar și de o țeapă penibilă, o găinărie săvîrșită în SUA… Acesta e „urmașul Brătienilor”… și ca atare acesta e ,,noul PNL”!

Și, fără nicio jenă, iresponsabil, acest personaj acuză de ,,extremism”, ba chiar de ,,neo-fascism”, de ,,antisemitism” un partid parlamentar românesc! De fapt, nu vorbim de un atac politic, ci de un atac direct la principala instituție a statului român! Sau un atac la statul român!

Să nu uităm că PNL a fost afectat de un scandal ridicol, prelungit timp de o jumătate de an, în care figuri penibile, tip Rareș Bogdan sau Florin Roman, au schimbat imaginea partidului istoric într-o… bătaie de joc! PNL a fost sabotat de însuși nivelul la care a ajuns competiția la vîrf - între două personaje controversate, cu probleme mari în trecut, fără calități, fără merite personale sau politice.

De fapt, în acest moment, ce poate vedea românul? Că are ca principale partide un PSD, vopsit cu statutul de „partid al corupților”, cu lideri condamnați, și un PNL condus de un fost pușcăriaș și cu lideri… hahalere! Cum să mai iasă românul din casă, la vot?! În aceste condiții au apărut alternative – AUR, cu o doctrină specifică naționalismului de opoziție, adică un partid fără pretenții de guvernare, ci care se dorește a fi un reper în parlament, o stavilă contra aberațiilor anti-naționale. În același timp este un apărător al valorilor tradiționale, ceea ce îl duce în categoria partidelor necesare, sănătoase, un fel de leucocite parlamentare, care să atace infecțiile sau ingerințele externe periculoase. Dar AUR nu are valența unui partid de guvernare, pentru că nu are anvergura unei asemenea misiuni.

Ultimul lider suveranist al unui partid mare, Liviu Dragnea, a început o construcție politică, el are fără îndoială experiență și pregătire – dar nu e clar ce dorește să facă din punct de vedere structural economic și social – și pînă unde este dispus să meargă? Se va situa el pe o linia socialist – suveranistă? Probabil că da.

Totuși, la final, întrebare: de ce România, care a avut cel mai performant și modern partid comunist în perioada anilor 1960 – 1985, cu realizări unice pe plan mondial, oare de ce se teme de comunismul de tip nou?

De ce România nu permite dialogul pe tema comunismului, evaluarea corectă a acelei perioade, singura preocupare fiind denigrarea – inclusiv a marilor realizări? Oare tocmai pentru că realizările și gîndirea politică exemplară a lui Nicolae Ceaușescu, reiterată în contextul actual, ar fi soluția corectă? Și, mai ales, soluția îmbrățișată de români, nu hahalere precum Cîțu, Nicușor, Ciolacu, Barna… sau subordonarea totală, păguboasă, față de străini?

Iată, Europa se trezește în sens comunist, iar imnul legat indisolubil de patriotism, rezistență și comunism, ,,Bella Ciao” răsună tot mai tare… și place lumii, chiar dacă noile generații nu mai știu ce este și ce reprezintă.

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (93)

Medicina tradițională chineză

în Dinastia Tang (4)

Metoda susţinută de dr. Bian Que și transmisă pînă în zilele noastre constă în: l. Doctorul caută să descopere mai întîi semnele exterioare ale bolii; 2. Ştiinţa pe care o practică medicii este empirică și logică şi nu are nici o legătură cu magia; 3. Doctorii țin seama de teoria care susţine că orice boală debutează la suprafaţă şi apoi pătrunde tot mai adînc în organism, pe măsură ce se agravează; 4. Orice maladie se diagnostichează conform celor patru tipuri de investigaţii; 5. Citirea pulsului este privită ca cel mai important procedeu în stabilirea diagnosticului; 6. În jur de 300 de afecţiuni sînt tratate prin acupunctură și mexacombustie. În cazul de pierdere a cunoştinţei, pacientul este adus la viață folosind un punct sensibil aflat pe buza superioară, sub nas; 7. Decocturile şi preparatele din plante prescrise de medicii practicieni ai MTC se pregătesc, în general, după aceleaşi reţete rămase neschimbate de sute de ani.

MTC apreciază mult psihologia, considerînd că numeroase boli sînt cauzate de afecţiuni psihice. Consideră că există şapte sentimente diferite care pot provoca boli, și anume: mînia, bucuria, îngrijorarea, îngîndurarea, tristețea, panica și frica. Manifestarea în exces a acestor sentimente poate provoca diferite maladii. Înlăturarea problemelor psihologice ale pacientului reprezintă un punct cheie în procesul vindecării. În MTC, un medic bun nu poate avea un psihic şi o gîndire lipsite de bunătate. El trebuie să trateze bolnavul cu inima curată şi să îi trateze pe toţi pacienţii cu aceeaşi atitudine.

În Dinastia Tang și în toată vremea Chinei clasice, Medicina era una dintre disciplinele predate în școlile

Minuni și miracole (18)

Personaje misterioase (9)

Uri Geller (2)

În 1972, Geller a părăsit Israelul şi o apariţie la emisiunea Talk-In din Marea Britanie l-a transformat pe loc într-o celebritate. A realizat alte demonstraţii de-a lungul Europei şi, folosindu-se doar de puterea minţii, a reuşit să oprească funcţionarea unei cabine de funicular din Germania. Celebritatea lui a crescut în întreaga lume şi a fost invitat să viziteze Statele Unite ca să îşi demonstreze abilităţile şi acolo. Mulţi dintre cei ce făceau parte din comunitatea ştiinţifică americană erau nerăbdători să vadă acest fenomen uman şi Geller a fost supus la tot felul de teste în nenumăratele institute de vază ale ţării. Una dintre personalităţile eminente pe care le-a întîlnit a fost doctor Wernher von Braun, creierul principal din spatele programului spaţial al NASA, omul poreclit „Tatăl Erei Spaţiale“. Von Braun a fost printre primii care au constatat efectele abilităţilor lui Geller, cînd tînărul invitat a reuşit să îi îndoaie acestuia verigheta fără vreun contact fizic.

La Stanford Research Institute, în condiţii de laborator, Geller a demonstrat că are înzestrări predictive foarte bine dezvoltate şi a reuşit să determine fluctuaţia unui cîntar de precizie concentrîndu-se asupra greutăţii măsurate, performanţă realizată doar prin puterea minţii. La Birkbeck College din Londra a dereglat un contor Geiger, făcîndu-l să arate un nivel de radiaţie mult mai mare decît cel real şi a deformat cristale prin puteri parapsihice. Una dintre cele mai impresionante performanţe a fost realizată la baza de înaltă securitate US Navy Weapons de la Silver Springs, în Maryland. Aici, Geller şi-a folosit abilităţile psihice pentru a modifica în esenţă structura unui nou metal creat, numit nitinol. Şi totuşi, Geller este renumit pentru că a îndoit tacîmurile şi a oprit ceasurile şi susţine că el a fost cel care a oprit de trei ori Big Ben-ul, în anii ’90.

Relevanţa sa pentru comunitatea ştiinţifică a fost înlocuită de statutul său de celebritate. A apărut pe coperta celor mai importante ziare şi reviste din toată

superioare din capitala Chang’an. La Curtea imperială exista un Consiliu Medical. De asemenea, fiecare Tribunal avea un medic legist pentru a determina cauza morţilor suspecte. La ordinul Guvernului Tang, medicii au elaborat lucrarea „Tang Ben Cao“: Tratatul despre plantele medicinale din Epoca Tang. Este cea mai veche operă de acest fel din Medicina chineză clasică, fiind mai veche cu cca. 1200 de ani față de lucrări similare din Occident. Medicina Tradiţională Chineză recomandă ca mintea, sufletul și trupul să fie curate pentru a preveni dezechilibrele dintre Yin (Femininul) și Yang (Masculinul) și deci pentru a preveni îmbolnăvirile.

Acupunctura (1)

Acupunctura este prima dintre cele cinci ramuri principale ale Medicinei Tradiţionale Chineze. Este o metodă terapeutică și tratează afecţiunile organismului reglînd echilibrul dintre cele două elemente esenţiale – Yin (Femininul) și Yang (Masculinul). Ea constă în înţeparea pielii în punctele energetice, prin utilizarea unor ace metalice fine, de unică folosinţă. O şedinţă de acupunctură poate dura, după fiecare caz, de la cîteva minute pînă la jumătate de oră, 45 de minute sau, în cazuri speciale, chiar o oră. Deşi, în general nu are contraindicaţii, tratamentul prin acupunctură poate declanşa crize de astm bolnavilor hipersensibili şi poate declanşa naşterea prematură în cazul femeilor gravide. Acupunctura este o excelentă metodă anestezică – de la intervenţiile de microchirurgie pînă la tratamentele stomatologice și operaţiile complexe pe torace, cord sau abdomen deschis, ori neurochirurgie. Anestezia prin acupunctură nu are contraindicaţii pentru nici un fel de afecţiuni, previne dereglarea funcţiilor organismului, aşa cum se întîmplă cu anestezia clasică şi ajuta la restabilirea rapidă după operaţie. Acupunctura se utilizează cu succes în tratamentul a numeroase afecţiuni.

lumea. A participat la emisiune radiofonice şi televizate de pe întreg globul şi s-a realizat chiar şi un film, „Mindbender“, care îi prezintă viaţa. Au fost scrise în jur de 15 cărţi despre el, în care este prezentat drept o celebritate de talie mondială.

Geller însuşi pare să se fi acomodat cu noul său statut şi considera că oameni ca Michael Jackson şi David Blaine se numără printre prietenii lui apropiaţi. A jucat în numeroase filme şi a fost unul dintre primii participanţi la programul TV britanic I’m a CelebrityGet Me Out of Here. Totodată, a produs artă şi ceramică şi chiar a înregistrat o selecţie de cîntece. În ultimii ani, şi-a îndreptat atenţia spre piaţa invenţiilor tehnologice şi a creat un echipament care poate deosebi diamantele şi bancnotele reale de cele false.

Toate acestea pot spori celebritatea lui Uri Geller, însă nu fac obiectul unui studiu serios asupra puterilor lui. Şi e regretabil, întrucît mulţi experţi eminenţi par să fie convinşi că e înzestrat cu abilităţi care depăşesc cu mult capacităţile majorităţii oamenilor din ziua de astăzi.

Societăți secrete și comori ascunse (1)

Misterul cavalerilor templieri (1) În anul 1118, la Ierusalim, un grup de 9 cavaleri francezi a fondat un ordin numit „Cavalerii Săraci ai lui Christos“. Războinicii împărtăşeau vederi monahale şi şi-au dedicat vieţile protejării călătorilor creştini şi Țării Sfinte. Ei au fost găzduiţi la palatul regelui Balduin al II-lea, regele francez al Ierusalimului, situat pe locul Templului lui Solomon, de unde şi titlul „Cavalerii Templieri“. În anul 1128 au fost recunoscuţi oficial de Papa Honorius al II-lea şi li s-a oferit o „cartă“ din partea lui Saint Bernard de Clairvaux. Cavalerii şi-au cîştigat o reputaţie binemeritată, fiind neînvinşi în bătălie, curajoşi şi onorabili. Au luptat în cruciade alături de Richard Inimă-de-Leu şi au strîns repede bogăţii şi pămînturi oferite de monarhii europeni, drept recunoştinţă.

În 200 de ani, Templierii părăsiseră Țara Sfîntă şi se stabiliseră la Paris, însă influenţa lor era atît de mare, încît li se cerea să răspundă pentru faptele lor doar

Cei care au fost supuşi tratamentului cu acupunctură de către medicii specialişti în acest domeniu susţin că experienţa trăită nu este numai una mentală. Ei pot descrie senzaţii interne legate direct de acul aflat într-un anumit punct, deşi nu cunosc nici un amănunt referitor la teoria acupuncturii. Aceasta este un argument împotriva scepticilor din Occident, care pun succesele tratamentului cu acupunctură şi ale Medicinei Tradiţionale Chineze în general, pe seama efectului „placebo“. Senzaţiile fizice produse ca rezultat al acupuncturii sînt: stare de toropeală, dilatație, căldură, apăsare, încordare, răceală sau arsură și uneori chiar senzaţia unei radiaţii în lungul canalului penetrat. Acupunctura este utilizată din timpuri imemoriale, nu numai ca analgezic sau pentru vindecarea suferinţelor trupeşti ori mentale, ci și în ținerea sub control a epidemiilor. Există numeroase teorii privind descoperirea acupuncturii. Una dintre ele susţine că această metodă a fost descoperită încă din Epoca de Piatră, cînd oamenii foloseau unelte de piatră foarte ascuţite. Ei au observat că, dacă atingeau accidental părţi ale corpului cu aceste unelte, o durere sau o mai veche problemă de sănătate, aflată într-o altă zonă a corpului, se vindeca. O altă teorie susţine că acupunctura a fost descoperită de către soldaţii răniţi de săgeţi în luptă. Aceștia au remarcat că, în urma rănirii, mai vechi suferinţe ale trupului dispăreau. Cea mai răspîndită și credibilă teorie susţine că acupunctura este o metodă descoperită și pusă la punct treptat de către tămăduitorii din Antichitate. Aceştia au reuşit să găsească canalele energetice în timp ce consultau pacienţii și atingeau zonele sensibile ale corpului omenesc. Multe din punctele folosite în acupunctură sînt zone cu un înalt grad de sensibilitate Deseori, pacienţii simt efectul acului nu numai în zona în care acesta a fost introdus, ci și de-a lungul canalului respectiv.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

în faţa Papei. Deţineau averi fabuloase, ceea ce le-a permis să pună bazele primei forme de sistem bancar; ulterior au devenit cunoscuţi pentru a fi împrumutat bani monarhiilor europene. Însă acest lucru, la care se adăuga obişnuinţa lor de a ţine întruniri în secret, a dus la căderea lor. Regele Filip cel Frumos al Franţei era îndatorat cu sume imense ordinului. La 13 octombrie 1307, el i-a acuzat de erezie pe Templieri, a arestat toţi membrii ordinului din Franţa şi le-a sechestrat bunurile. Templierii i-au acceptat decizia fără să scoată un cuvînt, însă apoi mulţi dintre ei au fost torturaţi ca să depună mărturii false despre practici păgîne. Dar numai un Papă putea condamna ordinul, şi noul Papă, Clement al V-lea, s-a grăbit să se supună deciziei lui Filip.

Ordinul a fost desfiinţat, iar monarhiilor europene li s-a cerut să ia măsurile necesare pentru suprimarea mişcării. La 19 martie 1314, ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri, Jacques de Molay, a fost ars pe rug pe o insulă din mijlocul Senei. Se spune că, în timp ce se ridicau flăcările, de Molay i-ar fi blestemat pe Filip şi Papă să îl urmeze în mai puţin de un an. Blestemul i s-a împlinit – Clément a murit la o lună după aceea şi Filip după şapte luni. Totuşi, se spune că membrii ordinului au continuat să se întrunească în secret, şi, înainte de moartea sa, de Molay desemnase un succesor. Se crede că unii dintre Templieri au găsit refugiu în Scoția în timpul anilor următori, însă mișcarea nu a ieșit la suprafață decît în 1705.

De atunci, ordinul avut legături cu francmasoneria şi alte societăţi secrete, însă mişcarea s-a dezvoltat, atrăgînd mulţi membri influenţi din înalta societate. După al II-lea război mondial, coeziunea întregului ordin internaţional a avut de suferit. Întrunirile se ţin încă în secret.

Dincolo de păstrarea cu stricteţe a ritualurilor şi tradiţiilor, s-ar părea că există cîteva mistere care înconjoară ordinul. Însă rămîne o întrebare – de ce nu au luptat Templierii parizieni atunci cînd Filip a ordonat să fie arestaţi? În zilele premergătoare capturării lor, se pare că o căruţă încărcată a fost scoasă din clădirea unde se aflau.

(va urma)

mATT LAmY

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dicţionar mitologic

În puținătatea minții lor, protooamenii s-au înspăimîntat de fenomenele naturale curente, de pildă, fulgerele și tunetele sau cutremurele. Și ca urmare, au născocit totemurile, pe care și le-au reprezentat sub forma unor obiecte însuflețite din piatră, lemn sau capete de animale mai mari, înfipte într-un par, și s-au închinat la ele cerșind îndurare. Dar, generațiile succedîndu-se, și oamnii, învățînd cîte ceva unii de la alții, sau poate doar imitînd, le-a încolțit și imaginația, ca un sîmbure al rațiunii, cu privire la realitățile înconjurătoare. Așa au apărut miturile și legendele, ca o primă manifestare a vieții social-politice din vechea Eladă, ca să ne mărginim la unul dintre locurile unde a înflorit străvechea civilizație. După Homer (Secolul IX î. Chr.), și atîția alți poeți au cules și prelucrat miturile și legendele în concordanță cu primele concepte filozoficoreligioase ale vremurilor, contribuind la îmbogățirea tezaurului folcloric, fundamentul primelor manifestări de literatură cultă.

Din aceste mituri și legende s-au ivit zeii, care și ei erau înzestrați cu puteri supranaturale care să justifice fenomenele naturale inexplicabile pentru oamenii din acele vremuri. Dar care, în plus, au primit și slăbiciuni omenești. Zeii aveau o statură și o alcătuire excepționale, dar erau și cîrcotași, geloși, ușuratici. Astfel, Afrodita era o curtezană. Ares urlă de durere cînd este rănit. Diomede, rănit și el, fuge de pe cîmpul de bătaie și se ascunde ca un laș în Olimp ș.a.m.d. Adesea, contrastul dintre calitățile și defectele zeilor – sau dintre aparență și esență, osatura dramaturgiei de moravuri produce efecte comice. În plus, cum doar vechile generații mai știu, literatura latină cultă a apărut în a doua jumătate a Secolului al III-lea î. Chr., urmînd modelele grecești, și a fost ilustrată de Livius Andronicus, Titus Macius Plautus, Quintus Ennius. Majoritatea creațiilor din această perioadă sînt puternic influențate de literatura multiseculară grecească. Așa se explică de ce zeii greci au și denumiri latinești. Totuși, în timp, au apărut și unele deosebiri. Astfel, dacă legendele grecești au un caracter mitologic, cele latinești au o notă istorică dominantă. În plus, la greci, cultul eroilor are un caracter religios, în timp ce, la romani, termenul de ,,virtus” exprima toate calitățile pe care trebuie să le aibă un erou.

Oamenii au inventat zeii și le-au găsit domiciliul în Olimp, un masiv muntos aflat la granița dintre Macedonia și Tesalia. Vîrful său cel mai înalt atingea 2917 m, era acoperit de zăpadă mai tot timpul anului și învăluit cu un strat gros de nori. Cîntînd Olimpul, Homer spunea: ,,El nu este niciodată bătut de vînt și nici nins de zăpadă. Aerul cel mai pur îl împresoară. O lumină albă îl învăluie și zeii gustă, aici, o fericire care va dăinui cît zilele eterne ce le sînt hărăzite”. În Olimp, locuiau, printre alții: Zeus (Jupiter), cu soția Hera (Junona), Apollon (Apollo), Artemis (Diana), Afrodita (Venus), Atena (Minerva). Oamenii au inventat zeii cărora le-au transmis virtuțile și slăbiciunile lor. Singura deosebire a fost că i-au făcut nemuritori – aspirația supremă a protooamenilor pe vremea cînd trăiau în Rai și nu cunoșteau moartea. Dar, din nefericire, pentru păcatele

lor, Dumnezeu i-a azvîrlit pe Pămînt și i-a pedepsit cu boli și moarte.

* * *

AFroDITA = zeiță a frumuseții în mitologia greacă. Era fiica lui Zeus și se născuse în Cipru, din spuma mării. Nu se știe cum ajunsese soția uriciosului Hefaistos (Vulcan), fierarul zeilor, care mai era și șchiop. Eugen Lovinescu a imortalizat-o într-o piesă într-un act, unde își înșală soțul cu zeul Marte. Dar, la intervenția zeilor, nici ei neprihăniți, părțile se împacă. ANTIGONA = prototipul femeii gata să se jertfească. S-a născut în urma unui incest între regele Oedip și Iocasta, mama lui. Dar, această grozăvie nu a împiedicat-o pe Antigona să-și însoțească părintele orb prin lume. Mai departe, ea a mai făcut o ispravă: l-a înfruntat pe Creon, tiranul Tebei, care îi interzisese să-l îngroape, după datină, pe fratele ei, Polinice. Mihail Sadoveanu a luat-o ca model cînd a imaginat-o pe Vitoria Lipan, țăranca de la munte, plecată la drum în căutarea soțului. ArCADIA = provincie din Peloponez (Grecia), de o rară frumusețe naturală, poate chiar Paradisul, care a generat numeroase legende, inspirînd pictori și muzicieni. A rămas celebră expresia: ,,Et in Arcadia ego” (Și eu am fost în Arcadia), cu referire la nostalgia după un loc sau o fericire pierdută. Cuvînt sinonim cu tinerețea trecătoare. AUrorA = Era zeița dimineții și a luminii diurne în mitologia romană, preluată după zeița greacă Eos, fiica lui Hiperion. Aceasta a făcut trei copii: Helios (Soarele), Selena (Luna) și Eos (nume care nu trebuie confundat cu Eol, zeul vînturilor la romani). Marin Sorescu, autorul capodoperei ,,La Lilieci”, aduce în discuție o expresie oarecum sinonimă: ,,Întuneric de zi/ Întuneric de noapte”. CALIoPE = muza poeziei și a elocinței. Era reprezentată ca o tînără cu o cunună de lauri pe cap și o tăbliță de scris. Am luat-o în evidență, întrucît era de-a noastră, cea care îl născuse pe Orfeu, cel mai mare poet trac. CAPIToLIU = una dintre cele 7 coline ale Romei. Celelalte se numeau: Palatin, Quirinal, Viminal, Esquilin, Caelius și Aventin. A mai existat o colină separată, Velia, netezită în Secolul XX, pentru deschiderea drumului spre Forul Imperial. DEmonII sau DAImonII = ființe intermediare, între oameni și zei, unii buni, alții răi. Romanii le spuneau genii și îi considerau spirite ale morților, apărînd ca niște copii goi și cu aripi. Fiecare om ar avea cîte un geniu (înger?). Socrate însuși recunoștea că are un geniu, glasul conștiinței. Daimonii apar și în poezia lui Nichita, unde sînt duhurile poetului, în opoziție cu îngerii, care reprezintă starea fragilă a acestuia, imprevizibilă și efermeră. DAFnIS = păstor în Sicilia, se pare fiul lui Mercur. A făcut o pasiune aprinsă pentru nimfla Chloe. I-a inspirat pe mulți artiști, printre care și Maurice Ravel, care a compus baletul ,,Dafnis și Chloe”. GORGONA = în mitologia greacă erau trei monștri marini, de gen feminin, Gorgonele, cu capul plin de șerpi: Medusa, Euriale și Steno. Medusa avea darul să împietrească cu privirea pe oricine. Doar Perseu a reușit să-i taie capul și să împietrească cu el dușmanii. Din sîngele Medusei a țîșnit Pegas, calul înaripat. Tot o Gorgonă, cioplită în piatră și cumpărată în Sicilia, îi face cadou orientalistul Bonifaciu Hagienus prietenului său, arhitectul Ioanide, care o lipește pe scara interioară a

casei sale abia construită. HErmAFroDIT = fiul lui Hermes și al Afroditei. Nimfa Salmacida l-a iubit foarte mult și i-a implorat pe zei să le contopească trupurile într-unul singur. Hermafrodită era și o atletă sovietică, acum mulți ani, campioana olimpică la aruncarea greutății, Tamara Press. Suferind o mică operație, a devenit tovarășul Serghei Press. Astăzi, hermafrodiții nu mai sînt victimele eredității, ci ale hormonilor de sinteză. Vezi cazul jucătoarei de tenis Serena Williams, care va deveni ditamai bărbatul. HImEnEU = zeul căsătoriei la vechii greci și la romani. Fiul lui Dyonisos și al Afroditei. Priap, alt fiu al celor doi, zeul fertilității de tot felul. Onan e din aceeași arie semantică. HorUS (fiul) și Annubius (cîinele) au ajutat-o pe zeița egipteană Isis să găsească rămășițele soțului Osiris și să le îngroape după tradiție. (La greci, triunghiul Antigona-PoliniceCreon. Sau, la noi, Gheorghiță-Lupu-Vitoria Lipan. Era să zic Vittoria Setubal.) HIPnoS = frate geamăn cu Tanatos, Somn-Moarte. (Sau cum era odată o fată. Se numea Bolnavu și s-a măritat cu unul Viorel Mortu care a ajuns profesor la Brăila, prieten cu Fănuș Neagu și prefect.) IrIS = personificarea curcubeului la greci. La noi, sinonim cu numitul Pîrțu. Iris era mesagera zeilor, o fată cu aripi de aur, care ținea în mînă o nuia. Era și mesagera Herei. LAmIA = tînăra iubită a lui Zeus, căruia i-a dăruit mai mulți copii pe care, însă, Hera i-a uicis pe toți din gelozie. În cele din urmă, a fost prefăcută într-o cățea de către rivala ei. (Lamia Beligan, fosta actriță la TNB, acum pensionară, și colegă cu Medeea Marinescu. Triunghiul zeițelor malefice, ajunse actițe, trebuie completat cu Didona Popescu, mama fostului romancier Paul Popescu.) LAVInIA = fiica lui Latinus și a Amatei. Pentru a-și împlini destinul terestru, astăzi, o Lavinie trebuie să se mărite cu un Eneas și să aibă un fiu, Silviu, precum modelele antice. mEnTor = prietenul lui Ulise, pe care l-a lăsat acasă, în Ithaca, să-i educe fiul, Telemac, în timp ce dumnealui era ocupat cu războiul Troiei. Astăzi, cuvîntul înseamnă persoana însărcinată să-i învețe carte pe cei tineri, profesor. moIrELE (Parcele). Zeițele destinului la greci. Erau trei: Lachesis, care ținea fusul și deșira firul vieții fiecărui muritor, Clotos, care lua hotărîri asupra vieții oamenilor; Aropos, care tăia firul vieții. Erau urîte și murdare. morFEU = fiul Somnului și al Nopții. Zeul Viselor, în care lua forma omenească. Avea aripi de fluture. În mîini ținea frunze de mac cu care atingea pleoapele oamenilor. Sinonim cu Moș Ene de la noi, nelipsit din careurile enigmistice. nArCIS = face parte din categoria zeilor frumoși: Apollo, Endimion, Ganimede și alți cîțiva care, cu timpul, au trecut de partea cealaltă. Fiindcă a respins-o pe nimfa Eco, zeii l-au pedepsit să se îndrăgostească de propria imagine, reflectată în apa unui lac. Nemaisuportînd chinurile, s-a înecat și, pe locul acela, a răsărit o floare care s-a numit narcisă. PAnDorA = prima femeie din mitologia greacă. Era atît de frumoasă, că îi scotea din minți pe toți bărbații (gr. ,,pandora”, toate darurile). A primit și o cutie plină cu toate relele lumii, pe care nu trebuia să o deschidă. Aidoma pomului sub care Adam și Eva nu trebuiau să se odihnească. Dar, curioasă, Pandora a deschis-o și toate relele s-au răspîndit în lume. Iar Adam și Eva, care se visa Dumnezee, au fost azvîrliți pe Pămînt. PAnACEEA = fiica lui Esculap. Generic, medicamentul miraculos la care visează toți bolnavii. O aiureală. PSICHE = personificare a sufletului uman, la greci. S-a îndrăgostit de Eros. Amor și Psiche simbolizează viața intimă, înțelegerea dintre doi tineri care trebuie să se supună legilor morale. rEmULUS = cel din tribul rutulilor, ucis de Ascaniu, fiul lui Enea. N-are nici o legătură cu Romulus și Remus. SATUrnALII = serbări romane, care începeau pe 17 decembrie, cînd sclavii erau egali cu stăpînii lor. Serbările erau dedicate lui Saturn (Cronos, la greci) și evocau Vîrsta de Aur. SILEn = bătrîn dezgustător din suita lui Dyonisos. Era gras și veșnic beat. Orientalistul Bonifaciu Hagienus avea un profil de Silen. Smarandache lansase vorba că, într-o noapte, Hagienus și Ioanide făcuseră orgii cu femei întrun cavou din Cimitirul Bellu. TAnAToS = zeul morții în mitologia greacă. Zeu crud, era frate cu Hypnos, zeul somnului. Cuvîntul ,,eutanasiere” de aici vine.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Debutul radiofoniei în România

Aici Radio Bucureºti (I)

Ca mai toate proiectele inovatoare, drumul parcurs de la ideea de a fi înființat în un post de radio în România și pînă la punerea acestuia în funcțiune a fost unul sinuos și dificil. Proiectul a debutat în anul 1908, atunci cînd Serviciul Maritim Român a instalat la Constanța un prim post de radiotelegrafie. În anul următor, marina militară a instalat încă trei posturi (la Călărași, Giurgiu și Cernavodă). În 1921 a fost instalată o rețea de posturi radiotelegrafice care acoperea întreg teritoriul țării. Patru ani mai tîrziu, la inițiativa fizicianului Dragomir Hurmuzescu, a fost constituită, în cadrul Institutului Electrotehnic, Asociația „Prietenii Radiofoniei”. Unul dintre membrii acestei asociații, inginerul Emil Petrașcu, cel care a proiectat și a construit primul post de emisie românesc, rezuma întrun articol publicat în revista „Boabe de grîu” (numărul din iunie 1930) povestea debutului radiofoniei în România: „Broadcastingul, adică radiodifuziunea, îşi are la noi în ţară originile cele mai modeste. Plecat de la un mic post de emisie, a evoluat treptat pînă la marele post actual de 12 kw (notă: articolul citat a fost publicat în iunie 1930). Întîiul post de emisie a luat naştere după congresul radiofoniştilor români din 13 iunie 1926. (...) Interesul deşteptat a fost mare. Un telefon cu fir lega sediul Asociaţiei de diferiţi amatori din oraş, permiţînd să se controleze calitatea emisiilor, după raportul amatorilor. S-a căutat atunci să se transmită muzică instrumentală (vioară) sau cu un gramofon enorm. Primele încercări dădură un rezultat lamentabil. Microfonul cu cărbune, în vechea sa construcţie, se dovedea o dată mai mult a fi un instrument mediocru şi instabil, pentru că nu permitea transmisia energiilor mai însemnate. (...) Asociaţia s-a gîndit atunci la un microfon electromagnetic. Un haut-parleur în serie

cu un amplificator de voce dădu de prima dată rezultate cu mult superioare celor de la început. Treptat, se ajunse să se înlăture toate cauzele de distorsiune a sunetelor, astfel că prin luna lui august se putu transmite corect un recital de pian dat de pianistul Const. Ionescu. Concertul fu auzit pînă la Giurgiu în haut-parleur. De asemenea, fură transmise apoi concerte de vioară şi pianină, sau mandolină şi ghitară. Se stabili apoi o legătură prin fir cu Ateneul Român, ceea ce permise difuzarea diferitelor concerte ce aveau loc. Concertele Filarmonicei, ale soliştilor ca violonistul Teodorescu, basul NiculescuBasu etc. fură transmise aproape regulat. Tot aici începură primele transmisii prin doză electro-magnetică. Astfel se transmise timp de 9 zile consecutiv cele 9 simfonii ale lui Beethoven, etc. De atunci datează primele frecături cu diverşii impresari de concerte care se credeau ameninţaţi în rețetele lor dacă concertele patronate de ei s-ar fi difuzat. (...) În octomvrie 1928 luă ființă Societatea de Radiodifuziune, care începu să funcţioneze efectiv în primăvara anului 1929. Primul post de difuziune îşi făcuse datoria şi, ca Maurul din legendă, era timpul să se ducă. În primăvara anului 1929 acest post îşi încetă emisiile. După încetarea de a funcționa a postului Institutului ElectroTehnic Universitar, funcţionă în mod provizoriu un post

Dosare secrete ale Istoriei (135)

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (12)

Culmea culmilor: piloţii japonezi acţionează întocmai ca şi cum ar fi la exerciţiu. Pe cer, deasupra Pearl Harborului zboară acum patruzeci şi nouă de bombardiere, avînd fiecare cîte o bombă de opt sute de kilograme antiblindaj; patruzeci de bombardiere aruncătoare de torpile; cincizeci şi unu de bombardiere în picaj, prevăzute cu bombe de cîte două sute cincizeci de kilograme; o escadrilă de patruzeci şi trei de avioane de vînătoare „zero“, însărcinată cu apărarea bombardierelor. Şi ce condiţii nesperate! „Soarele strălucea pe marea liniştită – avea să spună Brix –, pe cerul albastru abia dacă se zăreau cîţiva nori albi, iar posturile de radio din Honolulu continuau să transmită o muzică plăcută, ceea ce a îngăduit avioanelor din fruntea valului de asalt să se îndrepte spre obiectivele lor branşîndu-şi radio-goniometrele pe frecvenţele staţiilor americane...“.

Comandantul primului val japonez, Mitsuo Fushida, avea să povestească: „Era un spectacol pe care n-aş fi putut să mi-1 imaginez nici în visele mele cele mai îndrăzneţe, întreaga flotă americană a Pacificului se afla dedesubtul meu, în formaţie, ca la paradă. O flotă de război ar trebui să fie mereu în stare de alarmă, ca să poată răspunde unor eventuale atacuri prin surprindere“.

La 7,55 au căzut pe aerodromul Wheeler primele bombe. Avioanele americane stăteau înşirate unul lingă altul. Fuseseră scoase de curînd din hangare şi aşezate în şiruri lungi, alăturate, „pentru a se evita eventualele sabotaje“. Jerbe de foc, gheizere de praf: sub ploaia de bombe japoneze, avioanele fac explozie unul după altul. Bombardierele în picaj se îndreaptă apoi spre aerodromul Hickam, după aceea spre

aerodromul aeronaval instalat pe Insula Fort. Tactica e clară: urmăresc să imobilizeze pentru început aviaţia americană. După aceea vor trece la nave.

Nefericitul amiral Kimmel aşteaptă acasă la el să vină maşina pe care a cerut-o. Sună telefonul. E căpitanul de fregată Vincent Murphy, ofiţerul de gardă de la cartierul general. Vestea pe care i-o dă amiralului se rezumă la puţine cuvinte: japonezii atacă Pearl Harbor. Înnebunit, amiralul lasă telefonul şi aleargă afară.

Avea să aştepte maşina încă două minute. Probabil cele mai lungi din viaţa lui. Stînd în curtea reşedinţei lui de la Makalapa Heights, el vede, „ca un stol de vampiri, bombardierele şi avioanele de vînătoare japoneze care mătură cerul la Pearl Harbor“. În sfîrşit, vine maşina. Kimmel se aruncă în ea, şi abia aici îşi înnoadă cravata. Soseşte la postul său de control între orele 8,05 şi 8,10. Atacul e în toi. „Vuietul bombelor – spune Gordon W. Prange –, şuierul jalnic al gloanţelor, vacarmul făcut de avioane, bubuitul tunurilor apărării antiaeriene (care, instalate în cele patru colţuri ale lui Pearl Harbor, au şi început să-şi scuipe cu furie obuzele), mirosul acru al prafului de puşcă şi al fumului, toate astea se amestecară într-o învălmăşeală de nesuportat, într-un haos care seamănă cu cel mai negru infern. Majoritatea americanilor care au îndurat grozăvia acestui prim atac aveau să declare că au rămas încremeniţi de uimire“. Amiralul Kimmel s-a repezit la biroul lui: „Lovitura aceasta extraordinară 1-a făcut aproape insensibil, şi faţa lui, palidă, pare lipsită de orice expresie. Încearcă să se reculeagă în mijlocul unei lumi care se năruie şi în care el a avut rolul principal“.

Pînă la orele 8,25 au loc patru atacuri succesive ale avioanelor torpiloare. Atacul principal e dat de douăsprezece „Kate“ venite din direcţia sud-est, peste Mary Point. Se pare că fiecare japonez are propriul lui

Marconi de 400 de Wați elementari pe care societatea Marconi l-a împrumutat societăţii de radiodifuziune românească pînă la sosirea postului celui mare de 12 kw. (...) În octomvrie 1929 începură și primele emisii cu postul cel mare al societăţii de difuziune din România”.

Aici Radio-Bucureşti (1)

Dacă prima parte a articolului a părut pare poate prea ,,tehnică”, vă propun, în compensare, să pășim acum în studioul postului de radio de pe strada General Berthelot și să îl vedem așa cum era el în anul 1931. Ca de obicei, un reporter interbelic ne va fi însoțitor și ghid: ,,Care din cetitorii noştri, chiar fără a fi radioamatori, n-a auzit această formulă? Spusă cîteodată de o voce cristalină de femeie, altă dată de o voce care pare a fi tranziţia dintre bariton şi bas, această formulă nu e altceva decît cartea de vizită a postului nostru. Toată lumea ştie şi vorbeşte astăzi despre radiofonie. Unul se duce acasă ca să asculte radio. Altul, că nu poate dormi, fiindcă vecinul are un aparat de radio; al treilea că nu poate recepţiona bine fiindcă are ca vecin un doctor care are instalate o serie de aparate electrice. Cuvintele «difuzare», «radio», «transmisiune», «paraziţi» şi mai ales «clandestini» sînt acum la modă.

Dat fiind însă că acest capitol vast al cunoştinţelor omeneşti nu e de dată prea nouă, foarte puţini cunosc «bucătăria» unei transmisiuni. E drept că e o zicală veche: «Dacă vrei să mănînci cu poftă, să nu intri ia bucătărie şi nici să nu ai curiozitatea să întrebi cum a fost preparată mîncarea». Se vede că din această pricină, toate ziarele şi revistele n-au voit pînă acum să desvăluie publicului cititor felul cum se face o transmisiune de radio şi de unde porneşte. Reportagiul nostru va satisface curiozitatea publicului deoarece îl vom conduce prin citadela radiofoniei româneşti”.

Să pornim!

(va urma)

DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

obiectiv, pe care-1 vizează. Un obiectiv pe care-1 atacă cu aerul cel mai liniştit din lume – tot „ca la exerciţiu“. Primul val de avioane aruncă torpile speciale pentru adîncime mică, de la o înălţime care variază între doisprezece şi treizeci de metri. După care, aceleaşi obiective – navele ancorate în port – sînt atacate de trei avioane. Pe urmă, un singur avion atacă crucişătorul Helena. Apoi, cinci avioane atacă navele ancorate la postul din nordul insulei. La cinci minute după primul atac, bombardiere în picaj se năpustesc asupra prorei şi pupei cuirasatelor. După ce şi-au aruncat torpilele şi bombele, avioanele „Kate“ şi „Val“ se înapoiază deasupra obiectivelor lor şi mitraliază echipajele. La o jumătate de oră după ce a început atacul – spune profesorul american Samuel Elliott Morison – „Arizona nu mai e decît o epavă în flăcări, Oklahoma s-a răsturnat într-o rînă, West Virginia s-a scufundat, California a luat apă şi toate vasele cuirasate (afară de Pennsylvania, care se află în reparaţie) sînt serios avariate. La orele 8,25, japonezii au atins aproape nouăzeci la sută din obiectivele lor: au izbutit să scoată din circulaţie flota americană din Pacific“.

Pretutindeni, pe navele lipsite de apărare, acelaşi spectacol îngrozitor. În interior, apa urcă, lămpile electrice se sting. „Un infern dezlănţuit – spune Walter Lord. Obuze de cîte cinci sute de kilograme, scăpate din legături, mătură toţi oamenii din faţa lor. Ghemele de cablu de oţel pentru remorcare zăceau încurcate pe jos, blocînd accesul scărilor de la cea de-a doua punte... Oamenii se băteau ca să ajungă pe punte pe cele cîteva scări care mai erau accesibile“. Patru din cele opt cuirasate ale corpului de luptă american s-au dus la fund. Un altul, dezechilibrat, s-a culcat pe o parte ca să nu se scufunde. Ultimele trei au fost scoase din funcţiune pentru mult timp.

(va urma)

ALAIn DECAUX

Guglielmo Marconi (1874 - 1937), fizician și inventator italian (imagine din 1903)

lumea nesigurĂ ÎN CARE TRĂIM

America – demontarea unui mit (5)

(urmare din pag. 1)

Dacă, telefonic, le-am răspuns pe loc, accentuînd intuiția personală în bunele intenții ale domnului colonel (r) Florian Gârz, bazîndu-mă pe probitatea și morala unui ofițer de informații, care nu se joacă nici cu cuvintele, nici cu morala și cu răsturnarea tablei de valori reale ale membrilor unei societăți, punînd în prim-plan respectarea Jurămîntului Militar, adăugînd că multe date și situații din carte le verific din surse oficiale, acum, în scris, sînt obligat să-mi dezvolt argumentele printr-o contraargumentare tot ca efect intim la o altă ,,împunsătură” a acestor moraliști de ocazie. În final, pentru a-mi diminua încrederea (sperau ei) în judecata și relatarea unui fost ofițer de informații militare, miau dat un fel de „lovitură de grație”, replicînd: ,,Ați auzit de cazul generalului Gherghe? Gherghe a fost arestat pentru delapidare. Unde mai sunt moralitatea și credibilitatea unui ofițer de informații?”

Atît mi-a trebuit – pronunțarea numelui generaluluilocotenent (r) Iulian Cristian Gherghe, fost director adjunct al Direcției Generale de Informații a Apărării, acuzat că ar fi delapidat 179.470 de dolari din fondurile Serviciului Secret al Armatei, într-o corelație nefericită cu numele autorului cărții ,,O lume în criză”, colonel (r) Florian Gârz – mi-a detonat capsa confruntării imposturii cu realitatea cinstei, corectitudinii și devotamentului cu hoția pură, cu interesele personale puse înaintea intereselor Statului, cu trădare, în final, a hainei militare și a Jurămîntului Militar. Din aceste ciocniri de valori și non-valori s-a născut acest capitol.

Colonel (r) Florian Gârz.

Absolvent al Academiei Militare din București, ofițer în Direcția de Informații militare (DIM), expert în analiza informațiilor și șef al Secției de analizăsinteză aI DIM, lucrînd în atașatura militară la Londra, Beijing și Ankara, apoi, după trecerea în rezervă, consilier pe probleme de siguranță națională în diverse departamente ale Președinției României. Este autor a peste 40 de volume încadrabile la capitolul ,,literatură de informare”.

General-locotenent (r) Iulian Cristian Gherghe. Pînă nu demult era locțiitorul generalului Marian Hăpău, directorul DGIA. În luna martie a acestui an a fost arestat preventiv pînă pe 17 iulie, motivul fiind, conform unui Comunicat al Parchetului: ,,În fapt, s-a reținut că, la data de 27.11.2018, inculpatul Gherghe Iulian Cristian, care avea calitatea de locțiitor al șefului DGIA, și-a însușit, fără drept, suma de 179.470 USD din fondurile ce aparțin acestei structuri militare, scop în care a falsificat și folosit mai multe înscrisuri oficiale. Prejudiciul material cauzat a fost recuperat în întregime în cursul urmăririi, de către inculpat, prin restituirea sumei sustrase”. Mai pe înțelesul tuturor spus, domnul general, tocmai unul din fruntea structurii de informații militare, numit pe acest post și plătit gras din cei 2% din PIB alocați Armatei, a furat banii din fondurile Serviciului Secret al Armatei, fonduri destinate pentru situații de criză și război. Cu acești bani și-ar fi achiziționat un teren în Corbeanca, pe care și-a ridicat o vilă. Ajuns în arest, Iulian Gherghe a dat vina pe șeful său, generalul Hăpău, susținînd că acesta ar fi delapidat cei aproape 180.000 de dolari, acuzînd că, de-a lungul timpului, din același fond special au fost sustrase sume și mai mari... Vorba domnului Chiriac, la „Antena 3”: ,,Despre ce vorbim noi”? Păi, noi vorbim, cu subiect și predicat (inclusiv cu virgula dintre aceste două părți de vorbire) despre hoția în haine de general, în principal, și, în secundar, despre ineficiența Seviciului Secret al Armatei, care n-a fost în stare să descopere chiar în sînul propriei familii, timp de 3 ani, o fraudă de 180.000 de dolari, fraudă făcută, cu ajutorul unei ștampile, cu semnătura comandantului destinată... felicitărilor!

Neocolonialismul american

Acum vine bomba secolului, un fel de bomboană pe colivă, cînd, în urma faptei penale de mai sus, Curtea Militară de Apel București, picurînd din ochii legați ai Justiției lacrimi invizibile, a rezolvat într-un mod original cazul Gherghe: după ce a recunoscut că a delapidat 179.470 de dolari din fondurile operative ale Direcției Generale de Informații a Armatei, al doilea om din serviciul secret al MApN, pe numele lui – Iulian Cristian Gherghe, general, a primit o pedeapsă demnă de rîsul curcilor! Citiți: ,,În temeiul art.93 alin.2 lit.b) din C.pen., impune inculpatului general maior (r) Gherghe Iulian Cristian să execute obligația care constă în frecventarea unui program de reintegrare socială derulată de către Serviciul de Probațiune Ilfov sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate în legătură cu importanța respectării normelor legale privitoare la norma de desfășurare a raporturilor de serviciu. În temeiul art. 404 alin. 2 din C.pr.pen. și art.93 al.3 din C.pen., pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 70 de zile lucrătoare în cadrul uneia din următoarele instituții, la alegerea consilierului de probațiune: Primăria comunei Cornetu și/sau Școala Gimnazială nr. 1 Cornetu”.

Pentru furtul a 180.000 de dolari, generalul Gherghe va da cu mătura sau cu mopul 70 de zile. O zi pentru 11.428 dolari. Halal Tribunal! Halal DGIA! Cum vedeți, acum, diferența dintre fosta Direcție de Informații Militare și actuala Direcție Generală de Informații a Armatei? Dar diferența dintre ofițerii care au activat în vechea DGI și cei care activează astăzi în DGIA? Din aceste diferențe fundamentale rezidă personalitatea și verticalitatea domnului colonel (r) Florian Gârz și, bineînțeles, credibilitatea sa, și imposibilitatea de a-l încadra în rama de coceni a maleficului Gherghe, zis mop...

După explicația necesară din prima parte a acestui episod, operațiune ce reliefează și mai pregnant importanța cărții ,,O lume în criză”, prin prisma însușirilor și caracterului autorului acesteia, a venit timpul să ne întoarcem la ,,oile” noastre, la americani și la America. De data aceasta, în sănătosul stil al scoaterii la lumină a unor etape și fapte din activitatea regimurilor și personalităților care au condus, în cei peste 200 de ani, SUA, vom aborda o problematică puțin considerată anacronică, dacă nu chiar derizorie –neocolonialismul. Pentru înțelegerea literară a acestui substantiv, propun să deschidem Dicționarul și să cităm o parte a definiției, necesară edificării intenției declarate: ,,Politică a unor state dezvoltate care are drept obiectiv continuarea, în forme și cu metode noi, a exploatării economice a fostelor colonii, devenite state suverane, și asigurarea dominației lor politice prin așa-zisul «ajutor» economic sau militar, atragerea noilor state în zonele monetare ale fostelor metropole sau în blocuri militare, constituirea de guverne-marionetă, fărîmițarea politică, provocări etc.”.

Dovedindu-se un analist inteligent al întregului spectru socio-economic din diferite părți ale lumii, cu specificul fiecăruia, autorul cărții ,,O lume în criză” ne provoacă încă o dată la un act ingenios – recursul la Istorie – de data aceasta obiectivul întoarcerii în trecut fiind un capitol din viața unor popoare, aproape uitat – NEOCOLONIALISMUL – cu precursorii săi, Colonizarea și Decolonizarea. Pătruns de necesitatea tratării acestui subiect, și sigur pe informațiile pe care le deține, colonelul (r) Florian Gârz ne introduce vijelios în temă, ,,decretînd”: ,,Colonialismul a fost, în viziunea unor analiști obiectivi, printre care m-aș bucura să mă număr, cea mai inumană, mai criminală, mai devastatoare și mai bestială forță de dominație. A fost o crimă odioasă împotriva umanității, fapt pentru care fostele metropole deținătoare de imperii coloniale nu vor pune niciodată în lumină adevărata esență a colonialismului. Apologeții colonialismului îl asimilează cu «rolul civilizator al Occidentului în lumea popoarelor sălbatice»”. După cum ne demonstrează Istoria, frazele de mai sus le putem interpreta ca pe o definiție de suflet a autorului referitoare la acest flagel mondial, ridicat la rang de ,,catalizator al civilizației popoarelor”. Așa cum am învățat și la școală, nașterea imperiilor coloniale a început odată cu marile descoperiri geografice din Secolele XVXVI, primele puteri coloniale fiind Spania și Portugalia, urmate de Olanda, apoi de Anglia. Înscriindu-se ca un

nonsens în dezvoltarea societăților umane, descoperirile geografice au creat o crevasă adîncă între descoperitori (cuceritori) și ,,Lumea Nouă”, cea care, fără voia ei, s-a transformat în teritorii de exploatare și teatre de măcel pentru stăpînii veniți de aiurea.

Pentru a veni cu aplicația jurnalistică la subiectul number one al acestui serial – Statele Unite ale Americii – să plasăm efectul colonialismului în sfera de acțiune a acestui stat. Aflăm astfel că peste 15 milioane de africani au fost răpiți și vînduți ca sclavi în America de Nord și America de Sud. Pentru a-și crea cadrul oficial de asuprire a altor popoare, SUA – ,,cea mai desăvîrșită democrație a lumii” (cum o definește autorul) – a consfințit sclavia prin Constituție, această degradantă practică inumană fiind activă pînă în 1864. Mai mult decît atît, luîndu-l pe Dumnezeu martorul lor (ce imensă blasfemie), americanii au avut tupeul să introducă în predicile din biserici sloganuri de genul: ,,Dumnezeu i-a făcut pe negri să-i slujească pe albi”.

Ce comentariu mai poți face după aceste ,,precepte biblice” americane, mai ales, în raport cu ,,farul democrației mondiale – SUA”?

După ce autorul cărții ,,O lume în criză” ne lămurește cum a fost cu barbaria colonizării, făcîndu-ne (pe cei apți de asemenea sentimente) să trăim, imaginar, drama acelor milioane de oameni ,,vinovați” doar de culoarea ne-albă a pielii, ne poartă pașii printr-o perioadă mai luminoasă a omenirii – decolonizarea, etapă ce durează de peste 70 de ani, fiind departe de a se fi încheiat. În sprijinul afirmațiilor domniei sale, autorul citează din lucrarea ,,Scurtă istorie a decolonizării”, scrisă de doi autori germani – Jan C. Iansen , cercetător la Institutul german de istorie, și Jurgen Osterhammel, profesor de Istorie comparată al Universității din Konstanz, carte ajunsă în mîinile domnului Florian Gârz, în 2019, în traducere în engleză.

Procesul decolonizării popoarelor a avut loc, în proporție considerabilă, între anii 1945-1975. Acest act major, de a repune în drepturile sale legitime statelecolonii, nu a fost floare la ureche. Există date care atestă că, în anul 1914, 56% din populația globului se afla sub jug colonial. În cifre, în anul 1938, aproximativ 644 de milioane de oameni trăiau în colonii, protectorate și țări dependente. În viziunea autorilor citați, decolonizarea constituie unul dintre cele mai dramatice procese din istoria modernă a lumii, care a dus la dispariția – ca formă politică – a imperiilor, avînd la bază concepția rasială.

Pentru statele care au pierdut colonii, impactul resimțit le-a dezechilibrat stabilitatea economicofinanciară, și nici cu starea psihologică nu stăteau prea

Sclavi pe plantații de tutun din Virginia, 1670

grozav. Imaginați-vă schimbările majore săvîrșite pe plan mondial, dacă pînă în 1962 s-au eliberat de sub dominația colonială peste 50 de națiuni, cu o populație de peste 1,6 miliarde de locuitori și cu un spațiu terestru de 40 de milioane de kilometri pătrați. În acest context unic de modificare a stării de fapt a zeci de state s-au creat două tendințe și atitudini antagoniste: în timp ce țările eliberate de sub jugul colonialismului încercau noua cale de dezvoltare, punînd accent pe propriile forțe, fostele puteri coloniale, nemulțumite de pierderile suferite, se aflau în căutarea și descoperirea de noi căi, în vederea subordonării – sub o formă voalată – națiunilor care le scăpaseră din mînă: într-un cuvînt, căutau metode de reînviere a colonialismului.

Aceștia au fost germenii neocolonialismului.

Analiștii politici europeni consideră războaiele purtate de SUA în Coreea de Nord (1950-1953) și în Vietnam (1965-1973) ca fiind tipice forme de război colonial, percepute chiar ca fiind cele mai distructive forme de neocolonialism. Distrugerile materiale masive și pierderile de vieți omenești (peste 8 milioane de oameni), sînt elemente care vin în sprijinul caracterizării de mai sus. Ca dovadă a neocolonialismului sînt și exemplele cu războaiele izbucnite imediat după decolonizare în țări ca: Angola, Congo, Mozambic, Nigeria și în alte zone ale globului. În anul 1945, cînd Europa mai fumega încă în urma cataclismului adus de cel de-al II-lea Război Mondial, a luat ființă Organizația Națiunilor Unite, cu 51 de state, organizație internațională guvernamentală, în scopul menținerii păcii și securității mondiale, asigurării relațiilor de prietenie dintre state și colaborării internaționale. Potrivit documentului de bază semnat de toate cele 193 de state cît numără, astăzi, ONU, această organizație are misiunea de a asigura ,,pacea mondială”, ,,respectarea drepturilor omului”, ,,cooperarea internațională” și ,,respectarea dreptului internațional”. Cum, însă, de la teorie la practică este o cale lungă, în ultimele decenii rolul ONU a devenit mai mult decorativ, din cauza unor mari puteri, în frunte cu SUA, care nu dau doi dolari găuriți pe Carta ONU (a se vedea Irak, Afganistan, Libia, fosta Iugoslavie – în acest secol, și Vietnam și Coreea de Nord – în secolul trecut).

Apropo de Organizația Națiunilor Unite și de neocolonialism, în anul 1960, la cea de-a XV-a sesiune a Adunării Generale a acestui for internațional, blocul statelor comuniste din Europa de Est a propus adoptarea unei Declarații privind abolirea totală a colonialismului din întreaga lume. Deși propunerea a fost votată de majoritatea covîrșitoare a statelor membre, sfidînd Carta pe care înaintașii lor o semnaseră la 26 iunie 1945 la San Francisco, statele care mai aveau colonii sau cele care pregăteau etapa neocolonizării s-au opus cu vehemență.

Pentru a înțelege mecanismul decolonizării și al neocolonizării, astăzi, cînd evenimente de alt gen țin capul de afiș al calendarului politic al lumii, în cartea în cauză ni se explică schema aplicată de aceste transformări majore, plecînd de la principiul fundamental al dreptului popoarelor de autodeterminare, născut după încheierea Primului Război Mondial și recunoscut de Conferința de Pace de la Paris, din 1919. Respectînd litera cărții ,,O lume în criză”, adăugăm la cele de mai sus că: ,,recunoscute la Conferința de Pace de la Paris, din 1919, dar nu și pentru popoarele din colonii, ci numai pentru cele albe, din Europa”. Iată, deci, discriminarea este perpetuată chiar și sub stindardul unei Conferințe de Pace (era ,,firesc”, spun eu, odată ce greutatea semnăturilor pe documentele acestei întruniri speciale veneau din partea Marilor Puteri interesate de menținerea unui statu-quo asupra acestor state). Acolo unde decolonizarea s-a înfăptuit, începînd cu războiul de eliberare a coloniilor albe americane, din perioada 19761983, decolonizarea a îmbrăcat, de regulă, forme violente.

Pentru a elucida sintagma uzitată ,,colonii albe”, plecînd de la demonstrația Statelor Unite ale Americii, cărora li se alătură țări precum Australia,

Canada și Noua Zeelandă, ni se reamintește de masivele emigrări ale populației ,,albe” din Europa, o cifră care depășește 70 de milioane de oameni. ,,Îmbogățirea și dezvoltarea «coloniilor albe» a început cu masacrarea majorității populației autohtone și acapararea pămînturilor acestora”. Teoretic, s-a mimat grija față de națiuni, indiferent de mărimea lor și de situarea geografică pe globul pămîntesc. De pildă, la 21 august 1941, președintele SUA, Franklin Delano Roosevelt și premierul Marii Britanii, Sir Winston Leonard Spencer Churchill, au semnat Carta Atlanticului, în care s-a stipulat dreptul popoarelor la autodeterminare și autoguvernare. Aiurea! Idem cu respectarea, din doi în doi, a Cartei ONU, Carta Atlanticului n-a fost nici măcar studiată de cei în cauză, dar să și fie aplicată! Pentru că teorema încălcării propriului angajament se potrivește mănușă comportamentului SUA, Istoria ne arată realitatea: sub acoperirea unui slogan parșiv – lupta împotriva colonialismului – Statele Unite au comis crime care depășesc, în dimensiune și ferocitate, exploatarea colonială, în special în Asia de Sud-Est și în Peninsula Coreeană.

Perversitatea SUA, în materie de neocolonialism, întrece orice imaginație. Necunoscînd latina, limba din care avem zicerea ,,Patere quam ipse fecisti legem” (Suportă legea pe care tu însuți ai făcut-o), SUA, după ce au sprijinit lupta de eliberare a popoarelor din colonii, le-au încălecat din nou, prin implicarea Serviciilor în politica acestor state sau prin instalarea de baze militare. Exemple? Cu duiumul: după ce, în 1946, au acordat independența Filipinelor (colonie SUA din 1899), SUA și-a rezervat dreptul de a menține baze militare pe teritoriul acestei țări; după obținerea independenței, în fostele colonii ale statelor din Europa Occidentală au pătruns americanii, sub pretextul construirii de baze militare americane. Astfel, după cum apreciază cei doi autori germani amintiți mai înainte, ,,prin sistemul bazelor militare, americanii au transformat sistemul colonial clasic într-un sistem neocolonial”.

Istoria postbelică ne-a demonstrat că statele care au permis instalarea de baze militare pe propriile teritorii își pierd, într-o măsură considerabilă, independența, suveranitatea și integritatea teritorială. Se încadrează România în acest tip de stat? Cu certitudine – da! Mult trîmbițatele baze militare americane de la Deveselu, Mihail Kogălniceanu (Constanța), precum și cea în devenire de la Cîmpia Turzii, constituie un act de renunțare din partea Statului Român a unora dintre cele mai sfinte prerogative ale sale, consfințite ca atare în Constituția României: INDEPENDENȚĂ –SUVERANITATE – INTEGRITATE NAȚIONALĂ. Președintele României, Guvernul, Parlamentul, CSATul, au cedat pîrghiile esențiale ale Statului Român în favoarea aliatului principal din NATO – SUA – aceasta, din punct de vedere militar – pentru că, în ceea ce privește economia, am pierdut de mult resursele Țării! În timp ce alte țări parcurg faza neocolonialismului, România a pășit în faza primară – ajungînd colonia Statelor occidentale și a SUA... (va urma)

Constituirea Statelor Unite ale Americii

Actualitatea internaţională

Liga.net

(Ucraina): Peste zece ani, lumea occidentală ar putea muri (I)

În cartea sa „Anul 2034: un roman despre următorul război mondial”, Amiralul James George Stavridis lansează ipoteza conform căreia peste doar 10 ani lumea occidentală ar putea dispărea. Deși a a fost publicată acum șase luni, cartea a reușit deja să provoace agitație în Statele Unite și în lume.

Anul 2034. După o serie de incidente în Marea Chinei de Sud cu nave de război americane și chineze, relațiile dintre țări depășesc linia roșie. Cele mai importante două puteri de pe planetă își îndreaptă armele una împotriva celeilalte. În ciuda sutelor de miliarde de dolari investiți, armelor și curajului armatei americane demonstrat pe toate cîmpurile de luptă ale celui de-al III-lea război mondial, Statele Unite nu pot depăși coaliția Chinei, Rusiei și Iranului. Și fiecare american – de la oficialii Casei Albe, la un pușcaș marin obișnuit sau chiar la președinte – începe să înțeleagă că înfrîngerea este inevitabilă.

Aceste idei nu reprezintă scenariul unui alt blockbuster de la Hollywood, setarea unui joc pe computer sau fantezia unui comentariu anonim scris pe rețelele de socializare. Sînt idei preluate din cartea lui James Stavridis, un amiral pensionar de patru stele al Statelor Unite și fost comandant suprem al forțelor NATO din Europa. „2034: Un roman al următorului război mondial” a fost publicată în primăvara acestui an, provocînd deja rumoare pe tot mapamondul. Motivul redactării acestei cărți nu a fost dorința unui militar pensionar de a cîștiga bani de pe urma unui subiect atît de controversat, ci propagarea tezei legată de pierderea avantajului SUA asupra Chinei în viitorul apropiat și inevitabilitatea înfrîngerii în cazul unei ciocniri militare directe.

Marea Chinei de Sud de Oceanul Indian, circulă anual aproape jumătate din comerțul mondial. În plus, Marea Chinei de Sud are o valoare semnificativă a resurselor. Rezervele dovedite de petrol se ridică la 11 miliarde de barili, iar de gaze naturale la aproximativ 19 trilioane de metri cubi. Resursele biologice ale mării, în special pescuitul, care, în ceea ce privește volumul total, ocupă locul al patrulea în lume, au o valoare semnificativă pentru statele vecine. Toate țările din regiune și cei doi aliați direcți ai Statelor Unite, Filipine și Taiwan, au pretenții de a redesena liniile apelor teritoriale și zonele de interese economice exclusive din Marea Chinei de Sud.

Potrivit Statelor Unite și aliaților săi, în conformitate cu Convenția ONU privind dreptul mării (UNCLOS), trebuie să aibă libertate de navigație prin zona chineză pe mare și nu sînt obligați să raporteze activități militare”. Confruntarea dintre Statele Unite și China este în prezent una dintre cele mai mari contradicții dintre state și cel mai popular scenariu pentru a simula începutul unui conflict armat.

Dar problemele nu se limitează la această regiune. China are revendicări teritoriale persistente de la un alt aliat direct al Statelor Unite, pe care Washington s-a angajat să îl protejeze în caz de agresiune – Japonia. Mai precis, Insulele Senkaku sau, conform versiunii chineze, Insulele Diaoyu, situate la 170 de kilometri nord de Taiwan, sînt acum sub control japonez. Dar la nivel oficial, China își declară în mod constant suveranitatea asupra arhipelagului și orice utilizare a numelui japonez Senkaku este „interzisă” în segmentul chinez al internetului. Motivele interesului pentru insule sînt similare cu situația din Marea Chinei de Sud – controlul asupra cîmpurilor de petrol și gaze și a apelor Mării Chinei de Est. În ultimii ani, au existat o serie de incidente în care navele de război din ambele țări au venit pe insule pentru a arbora steagul, iar Beijingul construiește în mod activ insule artificiale pentru a maximiza protecția apelor teritoriale japoneze.

Profesorul Howard Stofer, fost înalt oficial al Departamentului de Stat al SUA și profesor la Universitatea din New Haven, spune: „Pentru Washington, problema proprietății Insulelor Senkaku/ Diaoyu este, de asemenea, importantă în contextul problemei Taiwanului. Aceasta va sparge arcul de securitate pe care Statele Unite și aliații săi încearcă să îl construiască în estul Pacificului”.

Statutul Taiwanului (oficial Republica Chineză) este, de asemenea, un factor de dispută în relațiile dintre Beijing și Washington. De la începutul anului 1970, cînd guvernul lui Chiang Kai-shek a fost chestionat la Consiliul de Securitate al ONU, unde a reprezentat China, și a fost înlocuit cu reprezentanți ai RPC, SUA, pe baza legii privind relațiile cu Taiwanul, a furnizat în mod constant arme către insulă și a oferit sprijin politic Taipei.

Una dintre cele mai mari publicații în limba engleză – Wired – a făcut un pas fără precedent prin achiziționarea drepturilor de publicare și punerea la dispoziția publicului a unei părți semnificative din cartea lui Stavridis. Jurnaliștii speră, astfel, că tezele amiralului vor acționa ca un vaccin și vor salva lumea dintr-un scenariu apocaliptic.

Autorul publică articole analitice, ține conferințe și discută public cu principalele grupuri de reflecție din America, apărîndu-și poziția: cea mai puternică mașină militară a planetei – armata SUA și complexul militarindustrial – în caz de coliziune cu RPC, se poate dovedi a fi neputincioasă. Mai mult, potrivit lui Stavridis, în fiecare an, decalajul Chinei față de Statele Unite este în scădere, iar într-o serie de industrii China este deja înaintea Americii. Și avînd în vedere că, în ultimii ani, relațiile dintre Statele Unite și China au devenit mai tensionate, ne este mai ușor să credem în realismul unei ciocniri militare între Washington și Beijing.

Pubricația Liga.net, împreună cu cei mai buni gînditori și autori din întreaga lume, încearcă să afle dacă vocea „profetului” Stavridis a rămas singulară, dacă superioritatea militară în noul război nu va fi, întradevăr, de partea Occidentului.

De ce războiul este posibil

Există o serie de aspecte conflictuale în relațiile dintre Beijing și Washington, de la contradicții cu privire la principiile comerciale echitabile și interpretări ale drepturilor omului, la dispute teritoriale directe. Lupta este resimțită în toate sferele globale, dar, în sens militar, disputele privind teritoriile și insulele sînt de primă importanță, iar grupurile de reflecție occidentale le recunosc în unanimitate ca fiind cele mai probabile scenarii pentru izbucnirea conflictului direct. Poate că cea mai acută problemă este reprezentată de revendicările chinezești în Marea Chinei de Sud. Aproape 3,5 trilioane de dolari din traficul maritim trec anual prin zona sa acvatică, 40% din transportul mondial de gaze naturale lichefiate și o serie de alte transporturi semnificative. Și prin strîmtoarea Malacca, care leagă

Profesorul Roger Dingman, de la Universitatea din California de Sud, expert în politica SUA din Pacific, susține faptul că această criză s-a agravat în ultimele decenii. Și nu este vorba doar de resurse naturale. Datorită geografiei complexe a recifelor, mările au un număr limitat de zone adecvate pentru traficul maritim activ. Includerea acestor zone în apele lor teritoriale sau în zonele cu interese economice exclusive este cheia sarcinii părților aflate în conflict. Osul disputelor este reprezentat de Insulele Spratly – o mînă de insulițe, roci și recife cu o suprafață totală de teren mai mică de cinci kilometri pătrați, care, în condiții normale, ar trebui să fie mai interesante pentru pescăruși și cormorani decît pentru state. Dar… există un ,,dar”. Recunoașterea suveranității uneia dintre țările asupra insulelor va da guvernului său controlul asupra a 400.000 de kilometri pătrați din Marea Chinei de Sud și prelua cele mai importante rute comerciale din lume. „Scopul strategiei Chinei de a obține suveranitatea asupra insulelor a fost militarizarea și extinderea artificială a zonei”, a declarat amiralul William Fallon, fost șef al Comandamentului Pacificului SUA și analist la Centrul pentru Studii Internaționale al MIT. „Obiectivul Chinei este schimbarea statutului juridic de la recife la insule și extinderea apelor teritoriale În acest scop, China a construit peste 3.000 de acri de insule artificiale și zeci de instalații militare în Marea Chinei de Sud începînd cu 2013, inclusiv aerodromuri, garnizoane și baterii de rachete”.

Principalul aliat al Statelor Unite în regiune este Filipine, obligațiile Washingtonului față de această țară fiind similare cu relațiile aliate ale Statelor Unite cu țările NATO. În 2016, Curtea Internațională de Arbitraj de la Haga a dat dreptate Filipine, dar China a ignorat decizia instanței. De atunci, Statele Unite au trimis periodic escadrile militare în Marea Chinei de Sud pentru a demonstra ilegalitatea revendicărilor chineze. Din 2018, a existat o creștere a cazurilor în care atît SUA, cît și grupurile de portavioane din China se aflau pe mare în același timp. „China susține – explică amiralul Fallon – că, potrivit dreptului internațional, personalul militar străin nu poate desfășura activități de colectare a informațiilor, cum ar fi zboruri de recunoaștere, în zona economică exclusivă a RPC din Marea Chinei de Sud.

Guvernul chinez consideră Taiwanul doar o provincie „rebelă” și propune restabilirea integrității teritoriale a țării conform principiului care a fost aplicat în timpul integrării Hong Kongului – o țară - două sisteme. Dacă situația nu este rezolvată pe cale pașnică, Beijingul își demonstrează în permanență disponibilitatea pentru metodele militare – păstrează o grupare navală și o cantitate semnificativă de arme de aviație și rachete lîngă Taiwan.

Statele Unite nu au o obligație militară directă față de Taiwan, dar legea prevede că Statele Unite trebuie să „reziste oricărei utilizări a forței sau a altor forme de constrîngere care ar putea amenința siguranța, statutul social sau economic al oamenilor din Taiwan”. Relațiile SUA cu Taiwanul au fluctuat constant odată cu dezvoltarea relațiilor cu RPC. Și contradicțiile în creștere din ultimii ani au afectat sprijinul Taipei.

Profesorul Douglas Kriner de la Universitatea din Boston, expert în politica militară americană, spune: „Administrația Trump a intensificat transporturile de arme către Taiwan și și-a arătat dorința de a menține stabilitatea guvernării politice a insulei. Principiul o țară - două sisteme este văzut diferit la Beijing și la Washington. Administrația Biden nu a anunțat deocamdată o schimbare de poziție”. Desigur, contradicțiile dintre Statele Unite și China nu se limitează la disputele teritoriale din Oceanul Pacific. Țările sînt treptat atrase în confruntarea globală în multe domenii: de la interpretări ale dreptului internațional și ale drepturilor omului, la curse tehnologice și războaie comerciale. Cu toate acestea, tocmai contradicțiile de natură aplicată sînt cele mai critice în contextul unui posibil război. „La fel ca evenimentele din Războiul Rece – explică profesorul Dingman – cînd confruntarea dintre Statele Unite și URSS a fost purtată la mai multe niveluri, dar tocmai problemele specifice de securitate pe care le-au adus incidentele din Berlin, Cuba și au dus lumea în pragul războiului. Conflictul dintre Statele Unite și China, revendicările reciproce din Pacific, sînt principalele puncte fierbinți”. (va urma) n.K.

Închisoarea Doftana. Adevărul neştiut din „Bastilia României“

Despre închisoarea Doftana de la Telega, numită şi ,,Bastilia României”, pentru că nimeni nu ar fi reuşit vreodată să evadeze de aici, se pot spune multe. Ajunsă o ruină din cauza lipsei de implicare a autorităţilor, a rămas o clădire care înfricoşează din cauza stării avansate de degradare în care a ajuns, dar și din cauza poveştilor ascunse între zidurile ei.

Penitenciarul Doftana este o construcție ridicată la sfîrșitul Secolului al XIX-lea, care a servit ca loc de detenție aproape o jumătate de veac, inclusiv pentru deținuți politici. Printre numele importante care au fost închise aici sînt de menționat comuniștii Nicolae Ceaușescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ilie Pintilie și legionarii Horia Sima și Corneliu Zelea Codreanu. În perioada regimului comunist a fost transformat în muzeu tocmai datorită apartenenței unora dintre deținuți la această ideologie politică, iar după Revoluția din 1989 a fost abandonat. În momentul de față este clasat ca monument istoric.

Istoric

Penitenciarul a fost ridicat la ordinul regelui Carol I între 1894 și 1896 (după unele surse 1892 - 1895) pe locul unei ocne. Legenda locală spune că regele căuta un loc pe care să-și construiască o reședință de vară datorită condițiilor ambientale favorabile din acea regiune. Totuși, o întîmplare nefericită l-a făcut să renunțe: calul său și-a rupt piciorul, fapt care a fost considerat un semn rău. De aceea a pornit să caute alt loc pe teritoriul comunei Telega și atunci i-a ieșit în cale fata unui sătean care i-a spus că a fost violată de ocnașii minelor de sare din zonă. Auzind aceasta, regele a hotărît să ridice acolo o închisoare pentru ocnași, de unde să nu poată evada.

Penitenciarul a fost construit după planurile unui arhitect belgian, fiind dotat cu instalații de apă, încălzire și electricitate, ultimele două fiind dispuse pe holuri. Totuși, aceste facilități erau folosite și pentru a pedepsi sau răsplăti comportamentul deținuților.

Secţia H, spaima deţinuţilor

Penitenciarul, construit în formă de potcoavă, a avut opt secții de celule, trei luminoase și cinci întunecate, botezate cu litere de la A la H. Avea, însă, și spital, curți interioare de plimbare, ateliere de croitorie și tîmplărie, beci pentru hrană, dar și o pază ștrașnică. A evadat cineva de la Doftana? „Normal că a evadat, chiar dacă în cărți scrie altceva. Dar așa dă mai bine, nu?”, este amuzat George Lopătaru, un bărbat care a lucrat 23 de ani ca electrician la Doftana, localnic din Telega. cel care servește drept ghid vizitatorilor. „Doftana, la început, a avut 308 celule. Mai tîrziu, prin modificarea unor camere comune, a avut 397. Oricum, ceea ce se vede acum este de după 1940. În noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, Doftana s-a dărîmat, la cutremur. Atunci au murit și o parte din pușcăriași. S-a mai dărîmat o dată și în 1977”, explică bărbatul.

„Închisoarea asta a fost treabă serioasă. Cînd a fost construită, pe timpul regimului burghezo-moșieresc, că așa i se zicea atunci, arhitectului care a fost trimis în Belgia și i s-a cerut o închisoare modernă, cu apă curentă, încălzire centrală și curent electric. La 1895, cînd a fost dată în folosință, Doftana le-a avut pe toate trei, doar că era electricitate numai pe culoare și pe zidul de rond, iar calorifere tot pe culoar”, răsfoiește din nou paginile istoriei domnul Lopătaru. În secțiile întunecate, celulele nu aveau ferestre, iar geamurile de pe holuri erau vopsite pentru ca lumina naturală să nu pătrundă. H era secția în care nimeni nu-și dorea să ajungă, destinată deținuților periculoși sau pentru pedepse. Celulele nu aveau paturi, doar o rogojină, iar deținutul primea doar o jumătate de pătură. „Dacă gardianul era mai al dracu, arunca și niște apă pe jos”, spune ghidul.

Penitenciarul a fost dat în folosință în 1897 (1895 conform altor surse) și supranumit „Bastilia românească” tocmai datorită legendei, infirmată ulterior, conform căreia de acolo nu ar fi evadat nimeni. Totuși un fost angajat al muzeului înființat ulterior susține contrariul.

În penitenciarul Doftana au fost închiși, pe lîngă hoți și criminali, țărani care au participat la răscoala din 1907, comuniști și ulterior legionari, însă vestea despre această categorie a fost ascunsă de către fostul regim pentru că nu servea intereselor sale de propagandă. Pentru evitarea conflictelor ce puteau izbucni între membrii celor două ideologii politice, deținuții au fost închiși în sectoare separate.

În comunism, pionieri din cîteva generații, din Prahova și din București, și-au legat prima dată cravata la gît în curtea flancată de zidurile groase ale Doftanei. Simbol puternic, exploatat pentru a pune în valoare suferințele deținuților politici socialiști și comuniști, penitenciarul din comuna prahoveană Telega a trăit o perioadă de glorie maximă între anii 1960 și 1989. „Pe platoul din fața închisorii, cît era de mare, nu aveai loc să arunci un ac. Atît de mulți oameni erau. Dar nici unul nu cînta, doar mimau, totul era înregistrat pe bandă și suna în difuzoarele puse în castanii din curte. Tovarășul, mic și pătat pe față, mergea numai pe covorul roșu, erau zeci

de metri întinși”, își amintește de acele vremuri George Lopătaru.

Filmul pe care ți-l proiectează despre vizitele „tovarășului”, prin vorbe descriptive și apăsate, animă brusc curtea penitenciarului. Te aștepți oricînd să fii luat de tăvălugul oamenilor aduși să cînte ode și să scandeze patriotic, auzi aplauzele frenetice și te ferești să nu calci covorul. Dar domnul Lopătaru, ghid prin penitenciar și vremuri, întrerupe brusc proiecția. „Haideți înăuntru. Nu mai există nimic de atunci. S-a furat tot”.

În anul 1929 comuniștii închiși la Doftana au obținut statutul de deținuți politici beneficiind de anumite privilegii, însă condițiile s-au schimbat după grevele din 1933 de la atelierele CFR Grivița și ale muncitorilor petroliști din Valea Prahovei.

Ceaușescu a fost închis doi ani pentru activism și instigare la revoltă fiind încarcerat și în secția H, însă relatarea fostului angajat al închisorii susține că perioada petrecută de dictator acolo a fost doar de cîteva luni în timp ce se afla în tranzit spre alt penitenciar. Motivul pare și mai fantastic. Se pare că Ceaușescu nu ar fi fost deținut politic, așa cum s-a susținut pentru glorificarea sa de luptător al comunismului, ci a fost închis pentru furturi comise în Gara de Nord. O altă sursă menționează o variantă diferită: Ceaușescu a fost închis în perioada 1936-1938 pentru propagandă comunistă și, din cauză că a furat mîncarea unui coleg de celulă bolnav, a fost bătut în asemenea măsură încît a rămas cu defectul de vorbire.

În 1940 au avut loc două cutremure, unul în octombrie și altul în noiembrie. Primul dintre ele n-a adus pagube semnificative și nu s-a luat nici o măsură pentru mutarea deținuților, însă cel de-al doilea a avut urmări mult mai importante. Din cauza prăbușirii unor ziduri peste cei închiși, printre care s-a aflat și liderul comunist Ilie Pintilie, penitenciarul a încetat să mai funcționeze.

După 1960 a fost transformat în muzeu de către regimul comunist, devenind loc de ceremonie pentru pionieri și un simbol de punere în valoare a suferințelor îndurate acolo de comuniști. Structura a fost din nou afectată la cutremurul din 1977.

Natura şi omul, mînă în mînă pentru dezastru

În anii care au trecut de Revoluție, Doftana a ajuns o ruină, o „pedeapsă” pentru vremurile în care a închis între ziduri deținuții comuniști. Natura și-a făcut drum cu brațe de crengi prin geamuri, a surpat acoperișul și a mușcat din ziduri. Ninsorile abundente au distrus peste 80% din acoperiș. Cu un apetit și mai mare, oamenii au furat tot ce s-a putut: fier, lemn, cărămizi, astfel că penitenciarul a ajuns ca un decor pentru un film de groază.

În 1990 penitenciarul a fost preluat de Ministerul Culturii care a desființat Muzeul Eroilor din Telega și a abandonat clădirea, care a început să fie prădată și devastată. Doi ani mai tîrziu, Ministerul de Interne a intenționat să-și amenajeze acolo arhiva, dar Consiliul Local s-a opus acestui demers.

În 2011 penitenciarul a fost transferat din domeniul public în cel privat al localității Telega. În încercarea de a-l conserva s-au organizat trei licitații, însă nimeni nu a fost prezent la acestea. Ulterior, și-au manifestat interesul doi investitori care plănuiau să transforme clădirea în clinică de tratare a cancerului sau în hotel, însă prețul foarte mare a îndepărtat și aceste posibilități. r m

Partidul Vadimist Român – renașterea speranței și a patriotismului în România (1)

(urmare din pag. 1)

De-a lungul timpului au demonstrat că nu doresc să ofere electoratului naționalist nimic altceva decît multe vorbe goale, trădînd PRM-ul, valorile sale.

Iată de ce Revista România Mare își dorește să îi apropie pe cei care încă împărtășesc valorile pentru care Corneliu Vadim Tudor a luptat. Revista are în plan crearea unui grup de lucru, care să constituie baza pentru renașterea spiritului suveranist al poporului român. Ne dorim să alăturăm grupului pe cei care simt că vadimismul este mai mult decît un nume, care cred că vadimismul este un curent al renașterii naționale. În acest sens, vom expune, din nou, în numărul viitor al revistei un decalog ca punct de plecare, iar cei care aderă la acesta vor deveni membri ai acestui grup care, cu ajutorul lui Dumnezeu, va pune bazele renașterii naționalismului autentic românesc.

De curînd, de cînd prin intermediul site-ului Revistei România Mare am anunțat inițierea acestei mișcări

Uitarea (2)

motto: ,,Uitarea reprezintă igiena minții”

În acest fel, apar situații, în care, spre exemplu, la 30 de ani de la lansarea Revistei „România Mare“, doar o foarte mică parte a societății își mai amintește de ea și de ideile lui Corneliu Vadim Tudor, deși atunci, în anii ʼ90, acestea stîrneau polemici și nenumărate discuții, iar la 11 ani de la moartea lui Adrian Păunescu, un mare poet al României, nimeni nu mai vorbește de el și de cărțile lui pe nicăieri, cu foarte mici excepții. Generația tînără, în marea ei majoritate, habar nu are de opera și activitatea lui, așa cum nu știe nimic nici de Vadim Tudor, nici de Revista ,,România Mare”, nici de luptele duse de aceste repere ale naționalismului românesc pentru apărarea țării de atacurile ce veneau din toate părțile și de jaful organizat asupra economiei și bogățiilor naționale. Tinerii aceștia nu știu nimic despre trecutul lor din ultimii 50 de ani. Nu doar în ceea ce privește economia, societatea sau politica, dar nici în ceea ce privește sportul. Mulți dintre ei nu știu de Nadia, nu știu că am jucat de trei ori cu Salatiera pe masă și că Ilie Năstase a fost primul număr 1 ATP. Nu știu că echipa de fotbal Steaua București a cîștigat Liga Campionilor, că Universitatea Craiova a fost prima echipă de fotbal românească ce a jucat într-o semifinală de cupă europeană, au auzit vag de Hagi, dar nu cred că l-au văzut jucînd, deși geme internetul de video-uri cu el, iar pe Stelea, Ilie Dumitrescu și Balint îi știu din reclamele la bere și la case de pariuri.

Se întîmplă asta fiindcă părinții acestor tineri au uitat să le spună că, odată, ne băteam de la egal la egal cu Europa și cu lumea în sport, în industrie și în inventică, iar de multe ori am fost campioni. Iată cum uitarea părinților și a mass-media sau social-media, nu e doar igiena minții, ci și un factor care îi lipsește pe acești copii de niște repere solide pe care să-și construiască viitorul. Mulți dintre ei nu știu, sau au auzit vag, că acum 40 de ani România era o țară care producea de toate, care avea performanțe deosebite în sport, o țară care era privită cu respect de concurenții ei, că învățămîntul românesc era un bun antrenor de creiere și că țineam capul sus în lume. Tinerii se uită în jur și văd o țară în ruine, condusă de niște politicieni care le servesc circ, dar nu și pîine, țară din care nu doresc decît să scape cît mai repede, fiindcă li s-a băgat în cap că viitorul lor nu e aici, ci în alte colțuri ale lumii, unde totul e mult mai bine și mai roz ca la noi, chiar dacă acolo, de multe ori, sînt tratați ca niște cetățeni de mîna a treia.

Ei bine, această generație tînără ar trebui să afle de la noi, cei care nu am uitat, despre trecutul de dată recentă al României, ca să se poată poziționa corect în

politice, Partidul Vadimist Român, care să ducă, într-un final, la renașterea spiritului naționalist al românilor, am primit o mulțime de gînduri bune, sprijin și încurajări. Nu știm dacă acestea se vor transforma într-un sprijin efectiv, trup și suflet, sau financiar, așa cum ne așteptăm. Mai ales că ne dorim să cooptăm în această mișcare și tineri, care să poată duce mai departe această „povară“ a înțelepciunii patriotice.

Am primit, însă, și altfel de ,,încurajări”, la care, evident, nu dorim să răspundem individual, pentru simplul motiv că nu are sens să ne pierdem vremea cu cei care au o altă viziune asupra lumii. Vom oferi 10 principii de la care pornim pe acest drum. Cine crede în ele și dorește să adere este binevenit. Dar cine consideră că aceasta este o ocazie de a promova ideile sale personale sau ale vreunui partid, este din start exclus. Nu dorim să transformăm ceea ce începem acum într-o acțiune fără rost, așa cum vedem că se întîmplă în Parlament, de exemplu. Noi venim spre dumneavoastră

noianul de idei, modele și curente social-politice care vin peste ei din toate părțile. Să le dăm niște repere naționale de care să se prindă ca să nu se ducă la vale, ci să rămînă aici.

Dacă vorbim de modul în care, acum 20-30 de ani, industria românească care producea totul – de la un ac, la un tanc – era falimentată, vîndută, într-un cuvînt distrusă cu bună-știință de o clasă politică care a declarat-o „morman de fier vechi”, prin vocea unuia dintre premierii de atunci (al cărui nume l-am uitat, ca să fiu în ton cu articolul), ce preluase pe 22 decembrie 1989 o țară fără datorii și cu piețe externe de desfacere pentru produsele sale și a transformat-o într-o piață de desfacere pentru concurenții noștri de pînă atunci. Mă raportez la faptul că un om de 35-40 de ani, moderator la un post de sport (am uitat cum îl cheamă) spunea că industria noastră era falimentară în 1989, iar străinii neau ajutat dîndu-ne bani (uitînd la rîndul lui, că ne-au luat cu zece mîini) – e clar că el ori a uitat cum s-au întîmplat lucrurile, ori și-a însușit extrem de bine niște idei care i-au fost îndesate în cap, fiindcă acolo nu mai era nimic din ceea ce ar fi trebuit să țină minte. Făcuse curat între timp.

De asemenea, sînt convins că, dacă întrebi acum oameni de pe stradă ce promisiuni au făcut politicienii în campaniile electorale, despre vorbe spuse și angajamente luate și nerespectate, de oamenii politici din ultimii 10 ani (ca să nu zicem 30) puțini își vor aminti, iar asta e rău, fiindcă vor continua să-i voteze doar pentru că leau uitat minciunile și se concentrează pe timpul prezent. Iată că uitarea curăță mintea de cele rele, dar, în același timp, te împiedică să nu repeți greșelile trecutului.

Pe de altă parte, am întîlnit și tineri din aceeași categorie de vîrstă, care nu doar că își amintesc de Vadim Tudor, dar regretă că nu l-au putut vota, fiindcă le lipseau cîteva luni pînă la majorat, dar și foarte mulți oameni din categoria mea de vîrstă care acum 30 de ani citeau probabil, ca și mine, Revista ,,România Mare”. Eu o citeam cu colegul meu de bancă, exact înaintea orei de română, ca să ne vadă profesoara cînd intra în clasă și să ne mai tachinăm cu ea, fiindcă nu era fan Vadim Tudor. Iată, deci, că uitarea nu a șters în cazul meu și al altor oameni ceea ce Corneliu Vadim Tudor și revista sa au însemnat pentru societatea românească acum puțină vreme.

Constat că uitarea de care vorbeam a pus în conservare ideile lui Vadim, iar ele au încolțit, fiindcă timpul a confirmat ceea ce el a spus acum 30 de ani despre corupție, despre cercurile de putere internațională și interesele lor, despre jefuirea țării, despre faptul că naționalismul este unul din pilonii de care poporul trebuie să se prindă la vreme de nevoie. Acum avem șansa de a le reaminti oamenilor despre ele. Avem șansa

cu un set de principii pe care dorim să le dezbatem, să le îmbunătățim, să le împachetăm într-un program, și să le implementăm. Acesta este singurul obiectiv. Dorim să ne construim propriul drum, care știm că nu va fi foarte ușor.

Privind din alt unghi, am observat că mulți sînt cei care demonetizează mișcările naționaliste cu fel și fel de replici simple, pe care nici măcar ei nu le înțeleg, insistînd să ne convingă cît de rău este să fii naționalist. Pentru acestia noi nu avem nici un fel de leac, susțin asta din convingere.

Lăsînd la o parte toate aceste mici neajunsuri, vă spunem, dragii noștri patrioți, care doriți să ne urmați în acest demers, că drumul la care ne înhămăm este unul dificil, plin de piedici, dar, cu cît este mai grea o sarcină, cu atît este mai frumoasă izbînda.

Nota redacției: În următoarele numere ale revistei, în pagina 3 vom relua principalele obiective și principii ale Partidului Vadimist Român, partid care va fi lansat oficial în prmăvara anului 2022. Cei care doresc să adere la viitorul grup de lucru, ne pot scrie la adresa partidulvadimistroman@gmail.com

de a le spune tinerilor că viitorul nostru poate fi bun, că putem să producem din nou, fiindcă am mai făcut asta, că putem să ne hotărîm singuri soarta, că ne vom ridica din genunchi si vom trage și țara după noi. Avem o generație de tineri inteligenți și bine pregătiți, care pot ridica România de unde se află acum, împreună cu noi, cei care nu am uitat valorile în care românii au crezut mereu și pe care le-au aplicat mereu: patriotismul, credința, libertatea, munca și seriozitatea.

,,Fără Mine nu puteți face nimic” (1)

Titlul articolului este un citat din Evanghelia după Ioan, cap. 15, versetul 5, și, în același timp, o realitate. De cîte ori nu te-ai silit, cititorule, să faci un lucru care ți se părea lesne de îndeplinit și nu ai reușit să-l duci la bun sfîrșit fiindcă mereu apărea cîte ceva care te împiedica? De cîte ori ai fost pus în fața unei munci pe care nu te-ai crezut capabil să o termini și, cu toate astea, ai terminat-o ușor și repede? Sînt convins că fiecare dintre noi a avut în viața lui momente în care oportunitățile i s-au ivit în cale din nimic și ajutor nesperat i-a bătut la ușă pe negîndite. Ei bine, acesta este felul în care lucrează Dumnezeu. El ne dă ceea ce avem nevoie, uneori fără să cerem, și ne ajută în ceea ce avem de înfăptuit, căci fără El nu putem face nimic. Nimic nu e al nostru, cu excepția păcatelor, pe care singuri le facem, restul e al Lui.

Uitîndu-mă în urmă, pe parcursul acestei pandemii, îndrăznesc să spun că nu ne-a fost și nu ne este foarte rău comparativ cu locuitorii altor state ale lumii. Pînă una alta, lockdown-ul din 2020 nu a fost atît de strict încît preoții să nu se poată ruga și credincioșii să nu poată sta în fața bisericii la slujbe, pelerinajele la moaștele sfinților au avut loc, iar această oprire a lumii sînt convins că pe foarte mulți dintre noi i-a readus la rugăciune și la nădejdea în Dumnezeu. În timp ce peste tot în lume sînt instituite lockdownuri exagerate – Australia – în China, Italia, Germania, Franța, dacă nu porți „pecetea” vaccinului nu mai poți intra în magazine, teatre, cinematografe, restaurante. În România e o veselie totală, de zici că nu există vreo pandemie. Nici la numărul de vaccinați nu sîntem fruntași, avem undeva la 30% din populație vaccinată, ceea ce nu este rău în condițiile în care acest vaccin nu ne-a convins încă de efectele sale benefice asupra organismului uman.

(va urma)

mA r IUS mA r I n, antreprenor HORECA

Rãzboi corupþiei

Un român se ia de piept cu Bruxellesul: ,,UE a ajuns azi un LAGĂR!”

Nu este nici un secret – România contează prea puțin în structurile europene. Cu toate astea, unii români fac furori în instituțiile europene… chiar dacă de la dispariția lui Corneliu Vadim Tudor și distrugerea lui Adrian Severin sînt foarte puțini în această situație.

Minimalizarea importanței prezenței în Parlamentul European și transformarea funcției de europarlamentar într-o sinecură, o răsplată politică, o contraofertă pentru trecerea pe linie moartă sau chiar ca un refugiu pentru politicieni cu probleme au făcut ca România să aibă o prestație lamentabilă la Bruxelles, care nu face decît să confirme acceptarea stării de colonie de către principalele partide. Excepția o constituie europarlamentarii din partidele mici – cum sînt Maria Grapini (PP-USL) și Cristian Terheș –preotul româno-american ajuns europarlamentar PNȚCD. Despre Terheș vreau să și scriu azi, pentru că merită toate felicitările pentru remarcabilul său curaj.

Astfel, într-o recentă intervenție în plenul Parlamentului European, Terheș a susținut un discurs în care a apărat dreptul cetățenilor UE, deci și românii, de a cunoaște prețul vaccinurilor, dar și clauzele contractuale ,,cu privire la cine e responsabil de efectele secundare adverse ale acestora”. În discursul său, Terheș a pornit de la explicația autorităților UE privind ,,clasificarea” contractelor pentru vaccinuri ,,pentru a proteja interesele firmelor”.

,,Va întreb, însă, dar interesele și drepturile cetățenilor Uniunii Europene cine le protejează?”, a punctat Terheș, subliniind: ,,Cetățenii UE au dreptul să cunoască prețul acestor vaccinuri și, mai ales, clauzele contractuale cu privire la cine e responsabil de efectele secundare adverse ale acestor vaccinuri”.

Europarlamentarul român l-a citat pe comisarul european pentru Justiție, Didier Reynders, care a spus, tot în Plenul Parlamentului European, la dezbaterea despre Certificatul Verde Digital, că ,,pînă în acest moment nu se cunosc complet efectele vaccinurilor”.

,,Este corect atunci ca birocrații sau politicienii europeni să expună cetățenii europeni la riscuri și efecte negative ale vaccinurilor care încă nu se cunosc complet? Dar cetățenii să nu știe cine răspunde efectiv în cazul în care există asemenea efecte secundare adverse?”, a întrebat dur Cristian Terheș. Politicianul român a dat un exemplu concret: Firma Pfizer, care ,,și-a modificat prospectul și a recunoscut că vaccinul său poate produce miocardita și pericardita, mai ales în rîndul tinerilor”.

,,Este nedrept, de aceea, a condiționa, prin Certificatul Verde Digital, cetățenii Uniunii Europene să-și exercite drepturile pe baza injectării cu un astfel de produs medical ale cărui efecte secundare încă nu se cunosc complet”, a declarat Terheș. În plus, Terheș atrage atenția că, în afară de lipsa transparenței cu privire la aceste vaccinuri, ,,mai este o problemă” – și anume faptul că ,,luni de zile s-a spus public că aceste vaccinuri sînt singura soluție la stoparea pandemiei coronavirus”.

Ei bine, acum însă vedem țări cu cea mai mare rată de vaccinare ,,că au și cea mai mare rată de infectare din lume, ceea ce contrazice toată retorica care ni s-a spus de luni de zile”, punctează Terheș. Desigur, este tema care frămîntă multă lume – iar răspunsurile întîrzie deocamdată, mai ales cele clare, argumentate!

Or, în acest context, Cristian Terheș consideră că UE ,,a ajuns azi dintr-un spațiu al libertății, unde drepturile fundamentale ale oricărei persoane sînt respectate și protejate, un lagăr, unde exercitarea unor drepturi fundamentale ține de obținerea unui certificat verde”.

,,Acest certificat e eliberat pe baza primirii acestui vaccin, care nu oprește persoana vaccinată să se îmbolnăvească și nici să răspîndească boala, sau pe baza unui test RT-PCR, care dă erori foarte mari”, a subliniat Terheș în plenul Parlamentului European.

Politicianul român a atras atenția că nu e prima dată în istorie cînd Europa și lumea au fost într-o pandemie. ,,Este prima dată, însă, cînd se condiționează exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale de produse medicale care nu opresc răspîndirea virusului ce a generat aceasta pandemie”.

,,Vă solicit să nu pierdeți din vedere că Europa a fost gîndită ca un spațiu al libertății, de aceea aveți obligația să RESPECTAȚI și să PROTEJAȚI drepturile tuturor, și să nu creați o Europă în care oamenii sînt discriminați sau segregați în funcție de primirea sau nu a unui vaccin ale cărui efecte încă nu se cunosc complet”, a încheiat Cristian Terheș discursul din Parlamentul European.

Este de precizat că europarlamentarul PNȚCD Cristian Terheș a votat împotriva introducerii Certificatului Verde Digital, arătînd în mai multe luări de poziție publice și discursuri în plenul Parlamentului European că ,,introducerea acestuia va încălca drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor UE”.

DRAGOȘ DUMITRIU

Cînd țara arde și baba se piaptănă...

Încă o dovadă că înțelepciunea populară poate exprima în chip metaforic, concis și sugestiv, printr-o formulă eliptică, pe baza unei îndelungi experiențe, un fapt sau un aspect al vieții de toate zilele, este un fapt recent petrecut la vîrful societății românești. De obicei, faptul sau aspectul de viață aflate în obiectiv constituie o învățătură sau o morală. Despre ce este vorba?

Este îndeobște cunoscut faptul că președintelui Klaus Werner Johannis îi place sportul. Astfel, a fost

surprins nu o dată practicînd cu dezinvoltură ski, tenis sau... golf. Și, de multe ori, unele dintre aceste activități se desfășurau în momente nepotrivite, cînd țara trecea prin situații precum înzăpeziri, inundații, jafuri în pădurile patriei, gunoaie aduse la noi din afară, incendii – sau în alte momente de restriște în care vocea domniei sale nu s-a făcut auzită. L-a văzut cineva pe domnul președinte grăbit să ajungă în niscaiva localități, unde apele au spart digurile și au inundat casele oamenilor, punîndu-le viața în pericol? Cred că nu. Ne amintim, însă, că un alt om politic abandona vizite oficiale, uneori la nivelul cel mai înalt, pentru a fi, în momente dificile, alături de oamenii năpăstuiți!

Pe aceeași linie, consemnăm „lecția” de golf predată de președinte pe un excelent teren – o raritate – apărut pe undeva prin județul Alba. Am auzit alte referiri ulterioare, din care am înțeles că, după partida cu pricina, președintele a găsit timpul necesar să facă apologia

Congresul PNL, care s-a desfășurat weekend-ul trecut, a validat trupa de muzică de dor și jale CC Crash, o replică autohtonă a ceea ce în anii ʼ80 se numea CC Catch, un mare succes al muzicii. Spre deosebire de faimoasa artistă, trupa Ciolacu-Cîțu Crash se va axa pe stilul muzical ,,bocet la căpătîiul țării”, singura, de altfel, care se pretează în România de cînd aceste două marionete au fost împinse pe scenă de către marele dirijor și orchestrator de tragedii Klaus Iohannis, zis și Marele Ghinion. „Obiectivul trupei noastre este să ne calificăm la Eurovision și chiar să îl cîștigăm pînă în 2024. Avem în plan cumpărarea trofeului prin vînzarea rapidă către Europa a ceea ce a mai rămas pe aici, prin țară”, a declarat ,,guristul” trupei, Florin Cîțu.

La rîndul său, Ciolacu – alintat ,,basistul” – și-a asigurat colegul că îi va ține spatele, susținînd toată orchestrația necesară atingerii acestui obiectiv. ,,Am făcut o listă cu ce bunuri mai avem de vîndut din țară, mai ales că după aceea vom urma în mod sigur calea celebrei trupe Phoenix, ai cărei membri au fugit din țară în 1977, ascunși în boxe”, a precizat Marcel Ciolacu.

În curînd, marele Inchizitor de la Cotroceni va integra în trupă un al treilea membru, care va asigura armonia, știut fiind faptul că, pe vremea în care era membru MISA, spiralele organizate la malul mării sau în munți stabileau un cadru armonios în grup. ,,Este doar o chestiune de timp pînă cînd un al treilea membru, Dacian Cioloș, se va alătura trupei, care își va schimba denumirea în CCC Crash. În această formulă nu vom rata calificarea și cîștigarea la scor a Eurovisionului”, a declarat impresarul, dirijorul și mare orchestrator Klaus Iohannis. D.A.

golfului ca sport, adresînd, în final, un puternic îndemn tineretului de a practica această nobilă activitate. Dar tocmai această lecție, propusă de Klaus Iohannis, și desfășurată pe fundal pandemic a avut un ecou negativ în sufletele românilor, îngrijorați de suprataxele și restricțiile impuse în arhitectura economico-socială a țării, în principal de către acest Florin Cîțu, un primministru atipic.

Ca urmare a magistralei lecții „Golful ca sport aristocratic”, un parlamentar îmbrăcat nu întîmplător în costum popular, originar tot din Alba, a pătruns în plenul Parlamentului cu o sapă, scandînd: „Voi cu crosa, noi cu sapa”. Inspiratul demnitar nu s-a lăsat pradă sugestiilor ci, ajuns la tribună, a ținut să sublinieze fără echivoc: „Președintele Iohannis și premierul Cîțu au adus țara în sapă de lemn!”. Această secvență mi-a amintit de legendarul Moș Ion Roată... Și, fiindcă Iohannis e atît de îndrăgostit de sport, sîntem curioși dacă știe că, la recent încheiatele Jocuri Olimpice de la Tokyo, România a obținut cele mai slabe rezultate din istoria participărilor sale olimpice.

Pînă la ridicarea golfului la rang de sport național mai e un drum lung, mai ales acum, cînd țara arde și baba se piaptănă...

IoAn SToICA

Pandemia si criza industrială globală

James Rickards despre „Înșelăciunea oficială și știința rea”

„Pandemia” parțial exacerbată a servit ca o acoperire PR pentru declinul producției industriale care a început în 2019, ca urmare a agravării crizei sistemului capitalist mondial. În luna decembrie a acelui an, producția industrială globală a scăzut cu 0,53% pentru prima dată din octombrie 2009. În Statele Unite, producția industrială scădea pentru a treia lună consecutivă. Situația din Germania a fost și mai gravă: acolo s-a observat scăderea producției industriale timp de 12 luni consecutive.

După cum menționează portalul economic german Quest-Trendmagazine, o altă criză ciclică globală a început în 2019, criză care a afectat țările industrializate. În ultimele decenii, durata ciclurilor de criză a scăzut, crizele au devenit mai profunde și mai prelungite. În plus, în loc de „tendința ascendentă a afacerilor”, comună tuturor țărilor industrializate, există „depășirea inegală a crizei cu coexistența creșterii, stagnării și declinului producției industriale, dînd naștere unei tendințe generale stagnante”. După cum scrie Quest-Trendmagazine, „pandemia a exacerbat brusc această dezvoltare, dar nu a provocat-o”.

În octombrie 2019, directoarea Fondului Monetar Internațional Kristalina Georgieva a anunțat o încetinire record a creșterii economice mondiale. „Acum doi ani, economia mondială se afla într-o fază de redresare sincronizată. Astăzi, mare parte din economia globală se dezvoltă sincronizat, dar, din păcate, de această dată a scăzut la cel mai mic nivel de la începutul deceniului. Dacă există o recesiune gravă, datoria corporativă, care prezintă riscul de neplată, va crește la 19 trilioane de dolari, sau aproape 40% din datoria totală a celor opt economii de frunte”, a spus Georgieva.

Unul dintre factorii din spatele declinului producției industriale a fost scăderea cererii de hidrocarburi, din cauza blocajelor „pandemice”, cînd majoritatea țărilor lumii au început să-și închidă granițele și să oprească întregi sectoare de producție. Financial Times scria: „Rata reală a șomajului, care include americanii care doresc să lucreze, dar au renunțat la încercarea de a găsi de lucru, a crescut la 22,8% în aprilie 2020, ceea ce este aproape de situația din anii 1930” (în timpul Marii Depresii).

Renumitul avocat și economist american James Rickards consideră că principalul motiv al declinului industrial din 2020 este reprezentat de „carantinele inutile și ineficiente bazate pe înșelăciunea oficială și pe știința rea”; în timp, potrivit lui Rickards, aceste carantine vor fi privite ca „una dintre cele mai mari greșeli din istorie”. Criza mondială a afectat cel mai puțin Rusia și China. În 2019, producția industrială din Rusia a crescut cu 2,4% și, deși creșterea sa a încetinit față de 2018 (2,9%), s-a dovedit a fi ușor mai bună decît prognoza oficială a Ministerului Dezvoltării Economice (2,3%). În industria de prelucrare, creșterea producției a fost asigurată în principal de industria alimentară, industria chimică și metalurgie. Cu toate acestea, în 2020 această tendință s-a schimbat: industria rusă a redus producția cu aproape 3%, declinul fiind înregistrat pentru prima

Laț american în jurul Iranului

A cincea flotă americană, cu sediul

în Bahrain, creează noi forțe speciale

pentru a lupta împotriva Iranului

Transformarea Asiei într-un centru de superinovație care atrage investiții din întreaga lume nu ar putea ocoli Iranul. China a devenit motorul schimbării, dar în zilele noastre a sosit ceasul și pentru Iran, deși de jumătate de secol această țară se află sub presiunea sancțiunilor SUA, care nu permit Teheranului să folosească în mod eficient principala bogăție a țării – petrolul.

Preocuparea extremă a israelienilor l-a determinat pe directorul general al AIEA, Rafael Grossi, să meargă la Teheran pentru discuții cu șeful programului nuclear iranian, Mohammad Eslami, cu privire la posibilitatea de a restabili supravegherea inspectorilor AIEA asupra instalațiilor nucleare. Astfel, a fost împiedicată rezoluția anti-iraniană a Consiliului guvernatorilor AIEA, care ar face situația pentru această organizație imposibil de gestionat. Grossi a declarat la Viena: ,,Acum avem o soluție”. Aceasta înseamnă că inspectorii, salvînd acordul cu Iranul, vor putea continua observațiile la uzinele de îmbogățire a uraniului din Natanz și Fordow. Și aceasta înseamnă o cotitură a Europei pentru a înfrunta Iranul. Rămîne doar să se asigure aceeași cotitură a Statelor Unite. Acest lucru nu este ușor de făcut, dar spectrul bombei iraniene poate ajuta. A doua zi după vizita lui Grossi la Teheran, ziarele irakiene au scris că „Iranul nu și-a dezvăluit secretele” Sancțiunile SUA sînt greu de eludat. Chiar și în China și Rusia, băncile și alte instituții financiare nu sînt dispuse să riște să facă plăți cu Iranul. După cum se arată în Asia Times, pînă la sfîrșitul lunii iunie aceste sancțiuni au crescut rata anuală a inflației în Iran la 43%. Creșterea economică a scăzut la 2,1%. Cei 120 de miliarde de dolari ai Republicii Islamice blocați în băncile din 21 de țări ar putea atinge un sfert din bugetul anual. Iranienii fac schimb de bunuri esențiale în schimbul petrolului.

dată din 2009; principalele afectate au fost petrolul și gazul rusesc, pe fondul acordului OPEC+, care a redus producția cu peste 10%. Producția de petrol în Rusia la sfîrșitul anului 2020 a scăzut cu 8,6%, la 512,7 milioane de tone, ceea ce corespunde nivelului din 2011. Acest lucru este corelat și cu scăderea generală a producției industriale din Federația Rusă în 2020. „În mai 2020, producția industrială a scăzut cu 9,6%, depășind așteptările și atingînd cel mai înalt nivel din octombrie 2009. Principala cauză a recesiunii din ce în ce mai puternice a fost producția limitată de petrol în cadrul acordului OPEC+ pe fondul lipsei pieței globale”, se arată în presa rusă.

„Scăderea producției industriale în Rusia, la vîrful restricțiilor cauzate de carantină, s-a dovedit a fi semnificativ mai mică decît în alte țări; cu toate acestea, nu ar trebui așteptată o redresare atît de rapidă ca în China și chiar Brazilia și India”, spune Evgeny, șef adjunct al Departamentului de Cercetare al Complexului de Combustibili și Energie de la Institutul Monopolurilor Naturale Rudakov. Motivul: complexul de combustibili și energie are o influență decisivă asupra dinamicii întregii industrii, producția din toate sectoarele cărora nu se poate trece încă la faza de creștere din cauza cererii mondiale scăzute de resurse energetice și a acordurilor existente pentru a limita producția în sectorul petrolier.

În China, industria prelucrătoare este locomotiva întregii economii. Autoritățile chineze urmăresc o politică industrială consecventă orientată spre export, oferind preferințe fiscale, de credit, vamale și de altă natură industriilor și întreprinderilor care vizează piețele externe. Astfel, creșterea industrială în 2019 s-a realizat în RPC datorită faptului că Ministerul Industriei din această țară a făcut „eforturi intense” pentru a menține creșterea industrială în contextul protecționismului comercial al SUA.

În ciuda redresării treptate a industriei rusești în prima jumătate a anului 2021, repetarea unor carantine „inutile și ineficiente”, spune James Rickards, va avea consecințe nedorite.

subvenționate, asistență medicală, reducerea inflației în trei ani la cifre simple și asigurînd o creștere de 40% prin exportul de mărfuri iraniene. Toate acestea pot și ar trebui promise, dar cum să convingi alte țări să cumpere petrol iranian, încălcînd sancțiunile SUA cu riscul de a pierde accesul pe cea mai profitabilă piață din lume?

Da, are succes cu Libanul care suferă de penurie severă de combustibil. Al treilea petrolier cu petrol iranian navighează acolo, dar acest lucru nu poate fi numit o rezolvare a blocadei economice. Scăderea continuă a combustibilului din Liban a atins un punct critic în septembrie, amenințînd că va opri activitățile cotidiene, statul temîndu-se că o cooperare cu Iranul „ar putea duce la impunerea de sancțiuni atunci cînd economia țării este în criză de aproape doi ani”. Iar Iranul, spun analiștii, va avea nevoie de cel puțin 300 de miliarde de dolari investiți în drumuri, transport, aviație, agricultură, metalurgie și energie pentru a le ridica după decenii de blocadă americană.

Și bomba atomică este văzută aici ca un atu, sau poate singura speranță de a scăpa de îmbrățișarea sufocantă a Statelor Unite. La urma urmei, dacă înainte de alegeri Joe Biden a promis că va întoarce Statele Unite la JCPOA din 2015, scrie Information Clearing House, acum secretarul de stat Tony Blinken îi avertizează pe aliații europeni că „o revenire strictă la respectarea JCPOA nu reproduce beneficiile din acest acord”, sugerînd că cerințele SUA s-au schimbat față de Iran și au depășit cu mult limitele specificate în acord.

Flota a cincea americană, cu sediul în Bahrain, a anunțat săptămîna trecută crearea unei noi unități speciale care combină aviația, forțele navale și dronele submarine pentru a confrunta Iranul – în special în strîmtoarea Hormuz, Marea Roșie, Canalul Suez și strîmtoarea Bab el Mandeb, lîngă malurile Yemenului.

Teama Israelului față de Iran este de înțeles. Iranul este singura putere de pe continent care poate pune la îndoială existența unui stat evreu. AIEA a fost alarmată de știrile despre producția de uraniu metalic în Iran și îmbogățirea uraniului cu 60%. Times of Israel scria pe 14 septembrie: „Iranul poate acumula suficient uraniu de calitate pentru a crea o bombă atomică într-o lună, conform Agenției Internaționale pentru Energie Atomică. În trei luni pentru două bombe, în cinci pentru trei”. Cu toate acestea, publicația nu a spus nimic cu privire la faptul că amenințarea creării unei bombe atomice de către Iran a fost răspunsul Republicii Islamice la lipsa de progrese în restabilirea condițiilor Planului de Acțiune Comprehensiv Comun (JCPOA) 2015, pe care Marea Britanie, Germania, China, Rusia, Statele Unite Franța și Iranul l-au semnat, fiind de acord să ridice sancțiunile în schimbul limitării programului nuclear al Iranului. Trei ani mai tîrziu, Donald Trump a rupt acordul prin restabilirea sancțiunilor anti-iraniene, iar Iranul a răspuns declarînd o reducere treptată a obligațiilor sale. Teheranul consideră că „bomba” este cheia restabilirii respectului față de țară, principalul instrument pentru ridicarea sancțiunilor SUA. Pagină realizată de n.K.

Pe cît de conservator este noul președinte al Iranului, Ebrahim Raisi, el trebuie să caute noi oportunități pentru a reconstrui economia. Ceea ce și face, anunțînd o nouă „diplomație economică” care ar trebui să reînvie țara. Obiectivele sale declarate sînt împrumuturi la rate scăzute ale dobînzii pentru săraci, construcția a cel puțin 4 milioane de locuințe în țară (cu un total de 85 de milioane de locuitori), locuințe închiriate

Doza de sãnãtate

Creierul din intestine

Cel mai puternic organ din corpul nostru este intestinul gros. Dacă l-am desfășura, toată suprafața lui ar fi echivalentă cu cea a unui teren de fotbal. În intestine se depozitează în permanență o serie de bacterii, viruși, dar și multe alte noxe toxice, fiind, practic, asemenea unui autobuz. Important este ca aceste noxe toxice să fie mereu în echilibru.

Flora intestinală conține bilioane de microorganisme, iar legătura simbiotică dintre om și aceste microorganisme este esențială pentru o viață sănătoasă. Din păcate această floră intestinală

nu a constituit subiectul cercetărilor, deși aproximativ 85% din imunitatea noastră este determinată de sistemul gastric. Mai mult, somnul este influențat în cea mai mare parte de mucoasa intestinului gros, unde se găsește cea mai mare cantitate de serotonină care, la lăsarea serii, se transformă în melatonină, hormonul somnului.

Oistorie a farselor (217)

Un escroc bine ,,orientat” (2)

Numindu-i pe cei din neamul Shepherd primii din cei cincisprezece agenţi care operau în nouă state, Hartzell le-a cerut să strîngă 2500 de dolari pe săptămînă pentru a acoperi preţul investigaţiilor şi al bătăliei legale ce urma să aibă loc. Trimiţînd, din cînd în cînd, „rapoarte” despre evoluţia afacerii pentru a-şi menţine victimele fericite şi în expectativă, Hartzell s-a ocupat liniştit de afacere timp de unsprezece ani. Nimeni, se pare, nu şi-a pus întrebarea evidentă: cum e posibil, după mai mult de trei secole, să mai existe un singur moştenitor printre toţi descendenţii familiei Drake? Dar nu numai atît, de ce nici una dintre victime nu-1 întîlnise niciodată personal pe Hartzell?

Inventivitatea lui nu a slăbit nici o clipă. Sugerînd că fiecare fluctuaţie din şubreda economie britanică era legată de această bătălie juridică în desfăşurare, el a mărit valoarea proprietăţii fictive la 400 de miliarde de dolari, insinuînd că însăşi regina Elisabeta se îngrijise de copilul nelegitim al lui Sir Francis, făcînd astfel aluzie la implicarea familiei imperiale britanice. Totuşi, amintindu-şi probabil aforismul lui Abe Lincoln despre imposibilitatea de a fraieri pe toată lumea în acelaşi timp (pînă în acest moment, se strînseseră 70.000 de „donatori”) şi încercînd să-şi potolească propriile temeri plătind de trei ori pe săptămînă şedinţe cu domnişoara St John Montague, o foarte cunoscută ghicitoare în globul de cristal, Hartzell ştia că, în curînd, va trebui să se retragă. Aşadar, în vara anului 1932, şi-a pregătit dispariţia trimiţînd agenţilor lui telegrame prin care îi anunţa că ultima înfăţişare în justiţie privind moştenirea a fost fixată la data de 1 iulie 1933. Dar imediat totul s-a prăbuşit. Mai mulţi agenţi, folosind neglijent serviciile Poştei Americane, au fost arestaţi. Cei care au rămas în libertate se întruneau în secret sperînd că vor găsi o cale de ieşire, unele întîlniri înregistrînd chiar şi 4.000 de participanţi. Hartzell îi îndemna prin telegrame să se adreseze în scris membrilor Congreslui, procurorului general, şi chiar preşedintelui Roosevelt. Dar era prea tîrziu. Departamentul de Stat pornise deja pe urmele lui. Extrădat din Marea Britanie în februarie 1933, a

Studii recente relevă faptul că hipertensiunea arterială este, în mare parte, influențată de bacteriile din intestine. De mare importanță pentru sănătatea intestinelor este pancreasul, care realizează echilibrul între bacteriile bune și cele patogene, stabilește concentrația enzimelor digestive, insulina produsă de pancreas avînd rolul de a păstra bariera necesară în fiziologia intestinelor. Intestinul este supus în permanență suprasolicitărilor care influențează microorganismele și care pot atrage după sine multe probleme de sănătate într-un mod silențios: supragreutate, diabet, diferite inflamații neurologice.

Noile studii realizate în domeniu ne arată că imu-

fost arestat în New York de către FBI şi apoi acuzat de fraudă în statul Iowa. Spunîndu-le agenţilor săi că întregul chin la care a fost supus nu este altceva decît o dovadă în plus a legitimităţii revendicării sale şi că Washington şi Londra conspirau împreună împotriva lui, cei mai fideli dintre aceştia au continuat investiţiile. Hartzell a mai primit 130.000 de dolari, destul ca săşi plătească eliberarea pe cauţiune; şi-a angajat avocaţi şi a trăit confortabil pînă la 1 iulie 1933, cînd ziua cea mare a sosit şi trebuia reglementată situaţia proprietăţii Drake. Adus în faţa justiţiei, Hartzell a fost acuzat de înşelarea a 270.000 de oameni. Martorii pregătiţi să jure că îi dăduseră bani erau la dispoziţia acuzării, dar toţi ar fi dorit să facă declaraţii în favoarea lui. Încrederea lor în el a supravieţuit chiar şi iremediabilelor pierderi financiare. Trimis la închisoare pentru zece ani de zile, pe motiv că ar fi cauzat „trimiterea de corespondenţă prin poşta de stat în scopul de delapidare”, a început săvîrşirea pedepsei în ianuarie 1935; pînă în acel moment însă, farsa căpătase o viaţă proprie. Bani pentru Hartzell şi pentru investiţia în fondul Drake continuau să curgă în valuri. Cînd fostul său sediu din America a devenit obiectul unei razii, a ieşit la iveală că, din momentul condamnării lui, contribuţiile se ridicaseră la valoarea de 350.000 de dolari: o altă sumă de 25.000 de dolari sosise la trei zile după razia poliţiei. Părea o situaţie de neoprit. Se zvonea că un important post de radio anunţase apropierea reglementării, în justiţie, a statutului moştenirii. De asemenea, se auzea că un vas din cheiul de acostare Galveston adusese primul transport de aur din Anglia. Chiar şi cînd „donatorilor” locali li s-a arătat că respectivul vas transporta doar conducte de petrol, ei au tras concluzia că este vorba de altă muşamalizare a guvernului şi că, în curînd, adevărul va ieşi la suprafaţă, Hartzell va fi eliberat şi investiţiile lor vor fi răsplătite. Unii din ei au murit crezînd aceste lucruri.

Farsa, care a adus un profit de peste două milioane de dolari, nu a fost demascată niciodată cu adevărat. În timp ce-şi îndeplinea sentinţa în închisoarea de la Fort Leavenworth, Hartzell a început să sufere grav de iluzia grandorii şi, mutat într-un spital de boli mintale, a murit acolo în 1943.

(va urma)

STUART GORDON

nitatea noastră joacă un rol foarte important în sănătatea intestinului. Imediat după naștere, celulele de susținere a microbiomului își iau rolul în serios. Intestinul are o influență mare și asupra vaselor de sînge, echilibrul microbiotic din intestine putînd preveni infarctul și accidentul vascular cerebral.

Simptomele care trădează un dezechilibru intestinal sînt: dureri epigastrice, diaree, balonare, meteorism, greață, crampe intestinale, sentimentul de suprasaturație, arsuri, aciditate și reflux gastric. În cazul unui număr mare de persoane nu se găsesc cauze organice.

Medicina energo-informațională, prin terapiile personalizate oferite, este în măsură să refacă echilibrul atît de necesar în microbiomul intestinal, fără utilizarea unor medicamente de sinteză.

Diagnosticarea energetică urmată de un buletin de analize energetic ne arată cu exactitate relația dintre patogenitate și normalitate existentă în flora intestinală, mucoasa intestinelor și comunicarea energetică celulară din intestine.

Măsurătoarea energetică ne ajută în personalizarea terapiilor. Aparatele de medicină energo-informațională, care au la bază fizica cuantică, sînt în măsură să descifreze debusolările energetice existente pe organul bolnav. Fiecare organ este readus în echilibrul energetic din care este ieșit, proces prin care se întreupe fenomenul de autodistrugere.

Autoreglarea energetică a corpului și repunerea comunicării la nivel de celulă-organ-sistem dă un nou potențial corpului. Omul trebuie tratat integral, aceasta fiind cheia succesului!

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Valuri, valuri!

ORIZONTAL: 1) Bis! – Îmbogățit; 2) Se lasă cu greutate – Tasare; 3) Stadiu de dezvoltare –Culoar de trecere; 4) Apus la Răsărit – Luat în nume de rău – Unde!; 5) Ieșită din cale; 6) Nota unu – Înșelată de cavalerul ei – Ironii; 7) Trei într-o barcă! – Vechiul sacagiu – Puse în cont!; 8) Atac pe centru! – Invadați; 9) Om de nimic (fig.) – Cot întors!; 10) Bărbierit – Cel mai bun atac.

VERTICAL: 1) Putere limitată – Bun de plată; 2) Casă! – Iubită peste măsură; 3) Grădini de iarnă – Curs!; 4) Rîuri secate! – Început nesigur!; 5) Una peste alta!; 6) Cap!; 7) Înșirată!; 8) Tras în gol – Casete! – Card!; 9) Munte în Algeria – Necunoscuta de la geam! – Nu se descurcă singură; 10) Vine cu vicleimul – Rest la bilete; 11) Plăcute privirii la TV.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,DOCUMENTE!”

1) CONTACT – RAC 2) URA – ACTRITE; 3) INTACTA – OL; 4) AGA – ACTIUNE; 5) PI – PACT – N – N; 6) ANTRACTE – VT; 7) SAC – ACTINIE; 8) AL – TACT – IAR; 10) ERE –ACTIVAT.

Candele de zăpadă (9)

Secvenţa 24 (2)

La căpătîiul sublocotenentului Dumitru Iordănoiu veghează un coleg de-al său, sublocotenentul Gh. Stancu.

Soblocotenentul Iordănoiu (în şoaptă, cu ultimele puteri): Dragă Stancule, te rog să-mi scoţi actele şi banii din porthart, am 85.000 de lei. E solda mea pe cîteva luni din urmă. Am 32 de ani... Sînt neînsurat... Te rog ca 50.000 de lei să-i trimiţi în satul meu natal, Sîmbureşti, pentru a fi împărţiţi de primărie orfanilor de război şi celor mai sărace văduve. Restul să-i trimiţi surorii mele, Domniţa...

Sublocotenentul Stancu: Aşa am să fac. Încearcă să bei puţină apă...

În timp ce Stancu îi întinde bidonul cu apă, Iordănoiu moare. Soarele asfinţeşte peste un cîmp de luptă de o măreţie antică: pe alocuri fumegă încă trupuri şi care de luptă incendiate, caii păşesc maiestuoşi cu furgoanele după ei, iar într-un plan mai îndepărtat, şi mai înalt, se desfăşoară un pîlc de copaci plantaţi, cîndva, cu două decenii în urmă, care configurează numele pădurii: ROMÂNIA MARE.

Secvenţa 25

25 octombrie 1944. Eliberarea ultimei brazde de pămînt. Soldatul Trifu înfige Tricolorul românesc pe Primăria din Carei. La o tribună improvizată, mai multe oficialităţi, civile şi militare primesc defilarea trupelor române victorioase. Pavoazarea consacră două tablouri mari, îngemănate: Generalissimul Stalin şi Regele Mihai. În tribună, maiorul sovietic Priasnikov – devenit, între timp, colonel – se întreţine cu colonelul român Nerone Lupaşcu.

Colonelul Priasnikov: Domnule colonel Lupaşcu, cum este posibil ca voi, luptînd în munţi, pe un teren accidentat, avînd şi-un flanc descoperit, să vă plasaţi tot timpul înaintea corpului de armată sovietic?

Colonelul Nerone Lupaşcu: Nu uitaţi că noi sîntem vînători de munte. Şi muntele a fost, dintotdeauna, leagănul Neamului Românesc.

În defilarea lor, soldaţii intonează „Cîntecul camarazilor de la Oarba”:

Caseta cu bijuterii

a La 1802, cu numai 3 ani înainte de moarte, Schiller scrie: ,,Măreția Germaniei constă în cultura sa și în caracterul națiunii, care sînt independente de destinul ei politic!”. Iată un gînd adînc: o cultură și un caracter național care nu se subordonează deloc destinului politic. Și totuși, vreme de mai bine de 40 de ani, RDG-ul (unde se afla și Weimar) a infirmat teza lui Schiller, arătînd că nu toată Germania și nu în toate epocile poate fi măreață...

a Mă gîndesc la Goethe și la Schiller cum beau bere la „Lebăda Albă” și scriau epigrame în metru antic grecesc, „xeniile”. Alți băutori de bere fruntași: Beethoven, Hegel, Bismark.

a La 1806, Napoleon scria ceva nostim: „Supușii mei italieni mă cunosc prea bine ca să uite că este mai mult în degetul meu mic decît în toate capetele lor împreună”. Astăzi, o asemenea frază ar fi taxată ca o insultă. Să ne gîndim, bunăoară, la portretul în „apă tare” pe care Pat Buchanan i l-a făcut lui Tony Blair, după vizita zgomotoasă a acestuia în SUA: „Șoarecele care rage ca leul”.

a I.L. Caragiale (care nu era grec, ci aromân) despre cîini. Amintirea provine de la Victor Eftimiu, pe care l-am cunoscut și eu, la 31 decembrie 1967, cînd mi-a înmînat un premiu de dramaturgie la Radio. „Știți voi de ce latră cîinii la Lună? Își dau semne. E un obicei rămas din vremea cînd omul mergea din pădure în pădure să-și caute hrana. Cîinele a fost cel

Colo-n Oarba între vii

S-au făcut măcelării

Nu-s măcelării de boi

Ci-s tot de voinici ca noi.

Sînge negru, închegat

Sînge de român curat.

Mureş, apă spumegată

De-o fi să mai trec o dată

Spune-i la a mea soţie

C-am plecat în bătălie

Pentru scumpa Românie.

Ghenerale, ghenerale

Dă ordin de-naintare

Să trecem prin foc şi pară

Să-i scoatem pe hoţi din Ţară!

Printre cei care se agită, ca oameni de ordine, pe lîngă tribuna festivă de la Carei se află şi o figură cunoscută: Căpitanul Esterhazi, îmbrăcat, de data aceasta, în ţinută proletară, cu şapcă prevăzută cu o stea în cinci colțuri, din email, şi brasardă roşie. E plin de importanţă, împarte steguleţe cu Secera şi Ciocanul. În învălmăşeala din zonă, aude un mîrîit din spate, se întoarce si dă cu ochii de cîinele ciobănesc Mura. Acesta se repede la gîtul lui, îl doboară la pămînt şi îl tăvăleşte cîteva clipe. Ajutat de cîţiva militari, care nu înţelege ce are namila aia de dulău cu un civil paşnic. Groparul fuge către un bîlci ţărănesc din apropiere, încercînd să se ascundă întîi în baraca de tir, apoi în Roata Mare. Sublocotenentul Petreanu, secondat de Trifu şi de cîinele Mura, a pornit în urmărirea lui. Pînă la urmă, Esterhazi este găsit de Petreanu – are loc o luptă pe viaţă şi pe moarte, sub privirile uimite ale alaiului unor nuntaşi, care trece prin zonă, cu taraful după el.

Încleştarea celor doi are loc pe fondul unui cîntec de petrecere ardelenesc, de genul: Hai, iu-iu, iu-iu-iu/ Că diseară frigem puiu.. Un chefliu cîntă aparte, cu o damigeană în mînă: Uite-așa cum ne vedeţi/1-am f... în cur pe nemţi/ Si acuşi, acuşi, acuşi/ O să-i f... și pe ruşi!”. E redus la tăcere de naș, care îi arde una după ceafă.

Sublocotenentul Iordănoiu: Aha, acuma eşti comunist, Gropare! Horthyştii de ieri, comuniştii de mîine, nu-i aşa? Te-ai copt de-a binelea: ieri ai fost pătlăgică verde, acum eşti roşie. Ţine, pentru tata şi

dintîi prieten al omului, cîinele a fost tovarășul omului înainte ca femeia să-i fi fost tovarășă de viață. Umbla cu el, îl ajuta în lupta cu fiarele, murea lîngă el. Femeia a venit abia tîrziu, numai cînd a văzut că bărbatul are să-i dea un adăpost în cea dintîi peșteră. Și tot atunci s-a ivit și pisica la casa omului...”. Involuntar, mă gîndesc la cîinii care îl fugăreau pe Rică Venturiano, în „O noapte furtunoasă”. Probabil că și ei își dădeau niște semne...

a Petru Dumitriu „subtilizează” de la Ion Vinea o întreagă nuvelă, pe care acesta i-o înaintase spre publicare, la editura unde romancierul era director. Acesta a încorporat-o, integral, în capodopera sa „Cronică de familie”. La fel a procedat și Marin Preda cu o nuvelă a unui scriitor obscur, Anatolie Paniș, despre un cormoran roșu: a „topit-o” în ultimul său roman, „Cel mai iubit dintre pămînteni”.

a Garibaldi, în Brazilia: pirat, jefuind navele europene ce făceau legătura cu Lumea Nouă. Apoi, în Uruguay, a vîndut spaghetti. Pe urmă, formează o legiune italiană de partizani (guerillas), care poartă cămăși roșii (de-aici și viitoarea lui costumație, care a făcut furori în Europa). A refuzat gradul de general, dar l-a primit în Italia, unde s-a întors atras de mirajul Revoluției de la 1848. După care a început legenda... Interesant este că el a lăsat, prin testament, să fie incinerat în cămașa roșie.

a N-am să pricep, în ruptul capului, de ce Voltaire nu îl suporta pe Shakespeare! Într-o scrisoare către DʼAlembert, din 3 septembrie 1776, el îl atacă pe „acest înfiorător Shakespeare, care, de fapt, nu este

mama! Na şi pentru soră-mea şi copilaşul ei! Ce-a fost, mă, în capul vostru? Aţi crezut că-i puteţi lichida pe români, ca să rămîneţi numai voi în Ardeal? Şi ce să faceţi voi, mă, în Ardeal? Nu mai avem, mă, carne crudă, au apărut şi la noi fabricile de conserve! Într-un tîrziu, după o luptă epuizantă, Esterhazi s-a urcat în Roata Mare, de unde a început să tragă în mulţime. Rînd pe rînd, oamenii care se învîrteau cu roata au sărit din mers, dispărînd printre nuntaşi. Dispozitivul s-a blocat într-un punct, Esterhazi aflîndu-se în scaunul cel mai înalt. La cîteva zeci de metri, parada militară româno-rusă îşi vede de cursul ei. Se aude „Volga, Volga”, imn cîntat de militarii ruşi, care, la semnalul colonelului Priasnikov, se opresc, primesc raţii de vodcă şi încep să joace kazaciok. Sublocotenentul Iordănoiu a ajuns pînă aproape de „cupa” din care Esterhazi seamănă panică în oameni, dar face o mişcare greşită, alunecă şi se agaţă cu o mînă de un lanţ al mecanismului. Groparul îl vede, se apropie de el şi îi pune pistolul la tîmplă. În aceeaşi clipă, cînd totul părea pierdut, răsună o împuşcătură de armă: este evreul hassidic de la Spitalul din Reghin, care, se vede treaba, îl urmărea şi el pe Esterhazi. O a doua împuşcătură secţionează cablul care s-a blocat, iar Roata Mare porneşte din nou, în acordurile tarafului de lăutari, în timp ce Esterhazi se prăvăleşte în gol.

Evreul hassidic (suflă în ţeava puştii): Ungaria a ucis, a ucis, a ucis!

Pe ecran apare, în final, pe acelaşi fond imagistic de la început – cîmp de candele de zăpadă – un ştraif: La Oarba de Mureş au murit, în numai trei săptămîni de luptă, peste 11.000 de militari români şi au fost răniţi cca. 20.000. Aceasta a fost una dintre cele mai sîngeroase bătălii din ce de-al II-lea război mondial. Deşi s-a vorbit mereu de o trădare săvîrşită de Armata Sovietică, pînă în prezent nu există documente scrise care să confirme aceste acuzaţii. În cea mai mare parte a lor, personajele şi evenimentele din acest film sînt adevărate...

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

decît un Gilles de bîlci și care n-a scris două rînduri cumsecade”.

a Măreț e umorul involuntar! Într-o întîlnire electorală din Rîmnicu Sărat, politicianul țărănist D.R. Ioanițescu s-a adresat astfel alegătorilor: „Iubiți rîmniceni săraci!”. În anul 1973, am cunoscut-o pe nepoata lui. L-am întrebat pe tatăl ei (fiul lui D.R. Ioanițescu) dacă este adevărat ceea ce zicea lumea. Puțin jenat, omul a recunoscut că da, așa vorbise tatăl lui. Ba mai mult, a agăugat el, la o altă întîlnire acesta mai lansase o perlă: „Munca și igiena socială sînt cele 3 coloane vertebrale prin care respiră creierul unei Națiuni!”. Nu e România patria suprarealismului?

a La 5 august 1778, Goethe îi scrie amicului său Meck: „Am ajuns să-l văd chiar și pe bătrînul Fritz (Frederic cel Mare), de foarte de-aproape. I-am văzut chipul, aurul, argintul, marmura, maimuțele, papagalii, perdelele rupte (de cîini – n.m.), și i-am auzit vorbind pe seama lui și pe proprii lui ticăloși”.

a La Castelul Dux, din Boemia (Cehia), am văzut masa de biliard unde își petrecea timpul Beethoven, atunci cînd venea să-și trateze beteșugurile la Teplitzbad și să-l întîlnească pe protectorul (sponsorul) său, Contele Wallenstein; pe atunci, biliardul se numea carambol. Dar, ceea ce la Beethoven era un hobby, la Mozart era patimă, avînd în vedere că îngerul căzut pe pămînt pierdea nopți întregi aplecat peste masa de postav verde.

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Pe urmele virusului

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Originea Covid: îndoielile se acumulează în jurul laboratorului din Wuhan

Originile Sars-Cov-2 rămîn un mister, dar elemente noi ridică semne de întrebare cu privire la natura cercetărilor efectuate la Institutul de Virologie Wuhan și alimentează posibilitatea unei erori. După mai bine de un an de criză, problema originii Sars-Cov-2, virusul responsabil pentru actuala pandemie, rămîne la fel de actuală. Statele Unite, prin reprezentantul lor, Jeremy Konyndyk, au cerut Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) o nouă investigație „solidă, completă și condusă de experți cu privire la originile Covid-19”. Elementele recente reafirmă, într-adevăr, ipoteza unei scurgeri din laboratorul Wuhan. O posibilitate care fusese menționată la începutul pandemiei, deși uneori confundată cu ipoteza unui virus produs în laborator. Astfel, Wall Street Journal afirmă că trei cercetători de la Institutul de Virologie (WIV) din orașul chinez din care a început pandemia au fost spitalizați în noiembrie 2019 cu „simptome sugestive pentru Covid-19 sau „o boală sezonieră comună”. (continuare în pag. a 23-a)

D.A.

ETICHETA

Diletanții

În ultimii ani se scrie și se vorbește despre atitudinea pe care trebuie să o adoptăm cu toții pentru a nu mai afecta echilibrul natural al planetei noastre. Din corul vocilor pro ecologie se disting cele ale oficialilor Uniunii Europene și Statelor Unite ale Americii, care se pronunță pe toate căile pentru înverzirea planetei prin reducerea emisiilor de carbon care, spun ei, ne otrăvesc viața. Așa că ce s-au gîndit? Să înceapă schimbarea aceasta de la autoturisme. Au făcut niște studii din care au aflat că autoturismele sînt cele mai mari poluatoare ale planetei și, prin urmare, ele trebuie să dispară. Au fixat și niște termene în direcția asta, pentru

următoarele două decenii. Ca urmare, toată Uninunea Europeană a început să aplice cu frenezie noile directive. Au apărut trotinetele electrice, iar producția autoturismelor electrice, demarată în urmă cu cîțiva ani, s-a intensificat. Statele au început să acorde subvenții cetățenilor dornici să-și cumpere autoturisme nepoluante, iar campaniile prin care cetățenii sînt încurajați să folosească bicicleta sau să meargă pe jos s-au intensifcat, iar în marile orașe au început să apară noi piste pentru biciclete și trotinete electrice.

(continuare în pag. a 22-a) mArIUS mArIn

EDITORIAL

România a pierdut războiul cu ea însăși

Cu ani în urmă, în lista bibliografică pe care o primeau elevii în timpul vacanței de vară se afla o carte scrisă de Emil Gîrleanu: „Din lumea celor care nu cuvîntă”, un volum de schițe și povestioare care ne bucura verile.

Privind nebunia congresului PNL, mi-am amintit de cartea respectivă, în timp ce vedeam o gloată ,,necuvîntătoare” în cele omenești, care asculta sau huiduia, după caz, la alt soi de „necuvîntătoare”, care le răcneau de la prezidiu. Klaus Iohannis, vorbind pe limba lui despre lucruri pe care el nu are cum să le înțeleagă, a făcut o caracterizare a liberalismului, neavînd în CV nici o referință care să îl valideze ca liberal. Am mai văzut un descreierat, fost jurnalist, care a preluat din mers viața de „necuvîntător”, vorbind în numele liberalismului, el neavînd, la fel ca și idolul său, Iohannis, nimic care să îl valideze ca fiind „cap” peste gloata care l-a ascultat. Sau care l-a huiduit, după caz.

În România, liberalismul a ajuns pe mîna unor netoți, afoni în ale valorilor liberale, în mînile unor bugetari - căpușe ale bugetului de stat. Nu am văzut nici în perioada lui Stolojan, nici a lui Valeriu Stoica, nici măcar a lui Crin Antonescu, vreo echipă cu adevărat liberală la conducerea celui mai antinaționalist și antiliberal partid din România – PNL. Ludovic Orban nu are nimic în comun cu liberalismul, așa cum nici omul vesel și bun cunoscător al alfabetului cu liniuțe și puncte, Florin Cîțu, nu are. Ei știu că tot ce e românesc le pute, iar tot ce este străin e bun. Pentru că ceea ce fac ei este vînzarea țării către străini, fără să țină cont de nimic și de nimeni, ieșind în față și argumentînd că fac acest lucru în baza unor „valori liberale” autentice, care îl fac pe I.C. Brătianu să se învîrtă în mormînt, împreună cu marii liberali pe care acest partid istoric i-a avut.

Alegerile de sîmbătă nu au mirat pe nimeni. În fond, chiriașul de la Cotroceni nu se dă în lături de nimic. A vrut guvernul lui – l-a avut. A vrut Parlamentul lui – l-a avut. Acum vrea să aibă totul al lui, o România a lui, pe care să o ofere cui vrea și cum vrea, doar, doar o să aibă o cale de scăpare atunci cînd va veni ziua în care, într-un fel sau altul, se va ajunge la plata datoriilor către țară.

Tripleta Cîțu – Ciolacu – Cioloș, cei trei C., îi va aduce lui Iohannis bucuria și forța necesară pentru a conduce mult mai dictatorial această țară. Modul în care Iohannis conduce România îmi amintește de Ștefan cel Mare în bătălia de la Vaslui. A distras atenția turcilor cu toboșarii și trupa gălăgioșilor din pădure în timp ce forțele principale au făcut zob o armată de peste 100.000 de otomani. Klaus a pus în pădure o gașcă gălăgioasă – cei de la AUR – care distrage atenția românilor, anesteziindu-i puțin și lăsîndu-le impresia că mai există persoane în România care luptă, timp în care armatele principale conduse de Cîțu, care este flancat de Ciolacu și Cioloș, distrug o țară locuită de 19 milioane de români.

(continuare în pag. a 24-a)

TA no

Un om, o via Þ ă, o epocă

Aristide Buhoiu face parte din tinerețea mea... (I)

Întristată adunare, am simțit că este de datoria mea să îi aduc un ultim omagiu, acum și aici, prietenului meu de-o viață, Aristide Buhoiu. El merită mult mai mult decît o slujbă religioasă, de altfel, strălucită pe care au oficiat-o preasfinții părinți, merită mult mai mult decît filmele și fotografiile care se fac, merită mult mai mult și decît omagiul pe care i-l aduc eu acum. El merită o recunoștință veșnică pentru frumusețea morală pe care a adus-o în civilizația și în societatea românească. Permiteți-mi să încep prin reproducerea cîtorva versete din Psalmul 12 al Regelui David: ,,Vino în ajutor, Doamne, căci se duc oamenii evlavioși, pier credincioșii dintre fiii oamenilor, oamenii își spun minciuni unii altora, pe buze au lucruri lingușitoare, vorbesc cu inimă prefăcută, nimicească Domnul toate buzele lingușitoare, limba care vorbește cu trufie“. Am început cu acest Psalm, mai puțin citat, din opera monumentală a Regelui David, cel care a fundamentat Ierusalimul drept capitală a Statului Israel, pentru că mă doare sufletul să văd cum se duc oamenii buni, cum se duc oamenii de valoare. Parafrazîndu-l pe Iov, întreb și eu: pînă cînd vor dăinui cei răi, cei cu limbă de șarpe, cei care nu lasă nimic în urma lor? Zace aici în fața noastră, în această zi de septembrie, unul dintre cei mai buni patrioți pe care i-a avut această țară. La el patriotismul nu a fost o profesie, cum este la mulți alții, care fac avere

ETICHETA

(urmare din pg. 21)

din simțămîntul național. La el a fost fibra cea mai adîncă a neamului său de români, din moși strămoși. În tot ceea ce a făcut el s-a simțit iubirea față de țară și față de generațiile viitoare. N-am avut timp să scriu un necrolog adevărat, cum aș fi dorit și cum am rostit la mormîntul lui Eugen Barbu, la mormîntul altor oameni iluștri, de prietenia cărora m-am bucurat, pentru că eu însumi sînt hărțuit zi și noapte, așa cum a fost și acest om; efectiv, nu am avut starea sufletească și nu am avut vreme să zăbovesc, să mă reculeg și să-mi adun gîndurile la un loc pentru a-l cinsti cum se cuvine pe acest om. Dar vorbesc din adîncul inimii. Acesta e al doilea discurs pe care îl țin într-un cimitir, în decurs de două zile.

Duminică am fost la Țebea, la mormîntul lui Avram Iancu, și am omagiat memoria lui Aristide Buhoiu, întrucît am fost revoltat că numai cu o zi înainte de a se stinge din viața pămîntească, un post de Televiziune (nici alaltăieri, nici acum n-o să-i fac cinstea să-i dau numele), a anunțat în direct, după-amiază, că Aristide Buhoiu agonizează pe un pat de spital și are cancer cu metastaze. Nenorocirea a făcut ca el să fie în rezerva lui, cu televizorul deschis pe acel post de Televiziune și să afle diagnosticul lui de la această parte ticăloșită a presei noastre, care, parcă, a turbat, s-a barbarizat. El nu știa toate astea atunci, doctorii l-au mințit frumos, cum se mai întîmplă, e o diplomație medicală, nu-l deprimi pe om, îi menajezi ultimele clipe, ultimele

Diletanții

Pentru încurajarea cetățenilor în a adopta acest nou stil de viață ecologic liderii și formatori de opinie s-au lăsat fotografiați și filmați pe trotinete și biciclete, încurajînd toate aceste activități nepoluante. Pînă aici, toate bune. Problemele încep în momentul în care ne uităm mai atent la ceea ce înseamnă această ecologizare a transporturilor cel puțin la noi în România. În primul rînd, creearea de spații speciale pentru biciclete a implicat îngustarea infrastructurii rutiere și pietonale existente, ceea ce a dus la o aglomerare a traficului rutier, la timpi mai mari de stat în trafic și, implicit, la emisii mai intense de dioxid de carbon. Nu mai punem la socoteală surmenarea șoferilor obligați să stea la volan minute, uneori ore în șir ca să ajungă din punctul A în punctul B sau ca să găsească un loc de parcare, mai ales în zonele centrale ale municipiilor. Uneori, pe durata sfîrșitului de săptămînă, secțiuni ale anumitor artere centrale au fost închise traficului rutier, fiind destinate cetățenilor care doreau să desfășoare activități sportive pe stradă. Asta a presupus devierea traficului și supra-aglomerarea altor zone ale orașului, intensificarea poluării și a stresului conducătorilor auto. Exemplele acestea le dau gîndindu-mă la Calea Victoriei și la Bulevardul Pavel Kiseleff din București, afectate în ultimii ani exact de evenimente ca cele explicate mai sus.

Trotinetele electrice sînt extrem de utile atunci cînd te grăbești, doar că nereglementarea circulației acestora a dus la accidentarea unor pietoni; ca să nu mai vorbesc despre faptul că abandonarea lor în mijlocul trotuarelor dă un aspect extrem de dezordonat orașului și stînjenește circulația pietonilor.

Pe urmă, lipsa unei infrastructuri a stațiilor de încărcare a mașinilor electrice îngreunează folosirea acestora. Îmi povestea un mecanic auto cum niște prieteni de-ai lui au pornit de la Brașov la Constanța cu o astfel de mașină ecologică în vara care tocmai s-a încheiat. Au alimentat bateria mașinii la plecare, au mai alimentat o dată la Ploiești și s-au trezit în plină

autostradă că li s-a descărcat bateria. Asta fiindcă aerul condiționat, farurile și radio-ul se alimentau din baterie. Au ajuns la mare cu mașina pe platformă, cheltuind bani, enervîndu-se, și probabil trecîndu-le pofta de a mai face turism ecologic.

Observ că oamenii nu sînt încă pregătiți să facă trecerea asta de la hidrocarburi la energie regenerabilă în următorii 20 de ani, fiindcă infrastructura de alimentare a mașinilor nu se pune la punct bătînd din palme și nu e singura problemă a statelor, iar problema reciclării bateriilor acestor mașini nu e încă rezolvată. După cum știți, bateriile conțin plumb, siliciu și tot felul de compuși toxici pentru mediu, care odată ajunși la o groapă de gunoi nespecializată, vor polua mediul. De asemenea, panourile solare, cele care convertesc lumina solară în energie electrică nepoluantă, au început să fie folosite din anul 2000, iar valabilitatea lor era atunci de 25 de ani, ceea ce înseamnă că vor trebui schimbate în următorii 4 ani. Doar în Uniunea Europeană au început deja să se recicleze mii de tone de astfel de panouri solare. Da! Mii de tone, fiindcă uneori vorbim de hectare de astfel de panouri solare. În Europa se reciclează, există o legislație clară, dar în SUA nu există așa ceva, ceea ce înseamnă că pînă în 2050 se vor arunca la gunoi 86 de milioane de tone de astfel de panouri. Unde le vom recicla? În natură? Adică în loc să facem ceva bun mai rău stricăm?

Toate acestea reprezintă doar un aspect al acestei mișcări mondiale pentru „înverzirea” planetei. Observați cît de complex e totul! Ei bine, nu pot să nu mă întreb de ce, în loc să se ocupe aproape exclusiv de poluarea cauzată de autoturisme, conducătorii statelor importante de pe planetă nu s-au ocupat de marii poluatori, de complexurile industriale care poluează infinit mai mult decît un autoturism. Peste tot în Europa există, la periferiile orașelor, fabrici, uzine, prevăzute cu coșuri înalte de fum pe care ies vălătuci groși care, desigur, nu elimină în atmosfera terestră aer respirabil. Sigur, aceste complexe industriale se află în afara orașelor, dar nu ca să protejeze nasurile și urechile locuitorilor, ci ca să fie mai greu observabilă poluarea pe care o produc. Fiecare

momente de viață. Asemenea scene de cruzime nu se întîmplă nicăieri în lume. De cele mai multe ori, chiar într-un necrolog care apare în presa scrisă sau se difuzează în presa audio-vizuală nu se spune că cineva a murit de cancer. Formula consacrată este: ,,S-a stins după o lungă și grea suferință“. De ce trebuie să facă un post de Televiziune așa ceva? Aici trebuie să ne punem problema punctului în care a ajuns societatea românească. Ne abrutizăm, în lipsa reperelor morale, care, iată, dispar, unul cîte unul. Încep să dea năvală niște reprezentanți ai unei generații care, parcă-parcă, n-au auzit de Biblie, parcă-parcă, nu știu că Dumnezeu vede și lucrează fulgerător, și ca recompensă, și ca pedeapsă. Rușine oamenilor de știință că, de mii de ani, n-au reușit să găsească leacul la această boală devastatoare și nemiloasă! Am trecut prin asta de mai multe ori. Acum 5 ani mi s-a prăpădit de aceeași boală unul dintre iubiții mei frați, la începutul anului s-a prăpădit de aceeași boală soțul uneia dintre surorile mele, îl avem aici pe Gheorghe Funar, care a trecut și el printr-o asemenea tragedie, cu o soră preaiubită a lui. Nu mă împac deloc cu ideea că oamenii de știință nu reușesc să găsească antidotul la acest flagel. Sau poate așa vrea Dumnezeu, poate lucrarea morții trebuie să meargă înainte în această direcție, iar atunci cînd se va găsi leacul la neoplasm, să se moară din altă cauză. Nu știu, vom vedea atunci cînd Dumnezeu ne va transmite mesajul Lui și vom înțelege mai mult.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(Necrologul a fost rostit liber, marți, 19 septembrie 2006, la ceremonia funerară de la Cimitirul Bellu Militar)

dintre dumneavoastră cunoașteți astfel de exemple lîngă orașele unde locuiți. La Brașov există astfel de fabrici poluante, care prelucrează lemn pentru a face produse PFL destinate exportului, de unde se întorc în România sub formă de mobilă, cel mai adesea. Procesul de fabricație este unul extrem de poluant, motiv pentru care activitatea acestor fabrici se desfășoară extrem de intens în special noaptea între orele 2 și 5. Sînt convins că în toată lumea există exemple și mai grave ca acesta. Vorbind despre lemn, nu pot să nu observ că în Brazilia pădurile amazoniene ard cu regularitate pentru a face loc dezvoltatorilor imobiliari, în Grecia și Turcia de asemenea, ca să nu mai vorbesc de Australia. La noi știți foarte bine cum stau lucrurile. Pădurile acelea nu contribuiau la ecologizarea Terrei, la îmbogățirea cu oxigen a atmosferei? Cum de acești „Captain Planet” moderni nu au făcut nimic pentru a stopa acest fenomen al dispariției pădurilor? Cum de nu i-au prins și pedepsit pe vinovați? Oare fiindcă s-ar putea să aibă și ei ceva de cîștigat din asta și atunci s-au gîndit că, în loc să-i deranjeze pe marii teroriști ecologici, să ne deranjeze pe noi și să ne pună să mergem pe jos în ideea în care trebuie să protejăm mediul, în timp ce ei își văd bine mersi de ale lor?

Una peste alta, au pornit prost programul acesta de ecologizare, fără să se gîndească ce fac cu bateriile, ce fac cu infrastructura, fără să pună la punct întreg sistemul. S-au legat la cap fără să-i doară și sînt foarte curios unde va duce acest program cu mașinile electrice, fiindcă următorul pas va fi acela de a interzice deținerea unei mașini, obligarea tuturor oamenilor să folosească transportul în comun ca să reducă poluarea atîtor mașini, revenirea la ciculația cu trenurile, firește monitorizarea în acest fel a deplasărilor unei persoane, într-un cuvînt limitarea posibilității de mișcare, fiindcă, dacă vom depinde de transportul în comun iar acesta va fi oprit, singurul mod de a ne deplasa va rămîne cel pedestru, iar asta cred că ne va lega tot mai mult de locul în care trăim.

În concluzie, e bună ecologizarea, dar făcută temeinic, nu după ureche și începută de la marii poluatori, nu de la noi. Procedînd altfel, marii conducători ai lumii se comportă ca niște diletanți.

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Originea Covid: îndoielile se acumulează în jurul laboratorului din Wuhan

(urmare din pg. 21)

Informațiile provin dintr-o notă a serviciilor secrete americane. Și dacă Wall Street Journal precizează că experții nu sînt de acord cu privire la credibilitatea sursei, în orice caz, această revelație vine într-un moment de mare tensiune pentru laboratorul chinez.

Nu există dovezi ale transmiterii de la animale la om

Într-adevăr, chiar dacă ancheta OMS consideră ipoteza unei scurgeri de laborator ,,improbabilă”, ea nu reușește să ofere dovezi ale transmiterii de la animale la oameni, în ciuda urmelor de pangolin. Pentru acest lucru, ar fi fost necesară prezența la un animal a unui virus foarte apropiat de Sars-Cov-2. „Peste 80.000 de probe de la animale sălbatice, domestice sau de fermă, au fost testate în piața din Wuhan și din alte părți ale Chinei. Toate au fost negative. [...] Din momentul în care o ipoteză științifică a fost testată pe 80.000 de subiecți, fără rezultate convingătoare, este normal

să-i punem la îndoială validitatea și să-i testăm pe alții”, notează virologul francez Etienne Decroly, în Mediapart În ultimele săptămîni, elementele indică, dimpotrivă, responsabilitatea Institutului de Virologie din Wuhan. De asemenea, mai mulți cercetători au publicat o scrisoare pe această temă în prestigioasa revistă Science. Mai ales că acest institut nu a fost corect în punerea la dispoziția publicului a secvențelor virușilor studiați în cadrul acestuia. De exemplu, a întîrziat să recunoască faptul că lucra la coronavirusurile prelevate, în 2012, dintr-o mină, și responsabile de moartea, prin pneumonie, a mai multor mineri. Mai mult, virusul natural cel mai apropiat genetic de Sars-CoV-2, numit RaTG13, provine din această mină, chiar dacă „nu pare a fi progenitorul direct al SARS-Cov-2”, notează Etienne Decroly.

După ce a împărtășit această secvență, laboratorul Wuhan a publicat încă opt luna trecută, toate recoltate din aceeași mină, pe care specialiștii le-au studiat

Despre naţionalismul liberal (III)

Principii esenţiale ale naţionalismului liberal (2)

Este posibil, de asemenea, ca distincte naţiuni să decidă să compună un singur stat. Astfel, Elveţia incorporează o serie de cantoane care ţin de trei naţiuni distincte, germană, franceză şi italiană. În acelaşi timp, în cazul Spaniei, putem considera existenţa a cel puţin trei grupuri naţionale, castilian, catalan şi basc.

În legătură cu principiul autodeterminării, este important să facem, totuşi, două nuanţări. În primul rînd, că decizia de a face parte sau nu dintr-un stat politic nu trebuie să fie obligatoriu o decizie de tip explicit (deşi nici nu trebuie exclus ca în anumite circumstanţe istorice, prin referendum, să se decidă o secesiune, cum s-a întîmplat recent în relaţia cu naţiunile cehă şi slovacă). În multe ocazii, determinarea de a forma un anume stat se manifestă de o manieră consuetudinară, adică prin voinţa implicită istoric menţinută de către majoritatea membrilor unei anume naţiuni de a face parte şi trăi într-un stat specific. A doua observaţie este că principiul autodeterminării nu se referă exclusiv la posibilitatea ca, în acord cu criteriul majorităţii, indivizii care locuiesc într-un anumit spaţiu geografic să trebuiască să decidă dacă doresc să stea sau nu într-un anumit stat în funcţie de afilierea lor naţională, ci că un astfel de principiu trebuie aplicat cu caracter general la toate nivelurile şi pentru toate sub-ansamblurile societăţii civile, legate sau nu într-o reţea de tip naţional. Acest fapt înseamnă că este perfect compatibilă cu principiul autodeterminării existenţa naţiunilor care decid liber să se disperseze în diferite state şi, pe de altă parte, că trebuie acceptat, de asemenea, că, în interiorul unei aceleiaşi naţiuni şi în interiorul aceluiaşi stat, grupurile minoritate să decidă a se separa sau incorpora într-un alt stat în funcţie de interesele lor particulare. De aceea, trebuie evitat ca un anume grup naţional, care a decis să se separe de un stat în care se găsea în minoritate, să utilizeze coerciţia sistematică de care suferea anterior pentru a subjuga alte grupuri naţionale minoritare din interiorul său.

Al doilea principiu esenţial care trebuie să guverneze relaţia dintre diferitele naţiuni este cea a completei libertăţi comerciale dintre ele. Într-adevăr, dacă naţiunile se încăpăţînează în fixarea de frontiere geografice specifice care să le separe ridicînd bariere în calea libertăţii comerţului şi măsuri de tip protecţionist, atunci, inevitabil, se va naşte, într-o măsură mai mică sau mai mare, necesitatea de a-şi organiza economiile şi societăţile pe baza principiului autarhiei. Autarhia nu este viabilă din punct de vedere economic deoarece astăzi, cu înaltul

grad de dezvoltare a diviziunii internaţionale a muncii, nicio zonă geografică nu dispune de totalitatea resurselor necesare pentru a menţine o economie modernă, motiv pentru care o naţiune protecţionistă se află mereu în situaţia de a forţa expansiunea frontierelor sale cu scopul de a obţine mai multe resurse economice, materiale şi umane. Înţelegem prin aceasta că protecţionismul în plan naţional generează inevitabil logica conflictului şi războiul, care se justifică cu scopul de a împinge frontierele şi de a obţine mai multe pieţe şi resurse productive. Prin urmare, protecţionismul naţional, în ultimă instanţă, distruge şi sacrifică propriile realităţi naţionale într-un război inevitabil al tuturor naţiunilor contra tuturor naţiunilor.

Este uşor de înţeles că marile conflicte războinice au avut mereu originea în naţionalismul protecţionist şi că, pe de altă parte, conflictele naţionale pe care le cunoaştem astăzi (Iugoslavia, Orientul Mijlociu etc.) vor dispărea într-un mediu în care va exista o piaţă comună cu o libertate completă a comerţului între toate naţiunile implicate.

În ceea ce priveşte acest principiu, trebuie să ţinem cont de următoarea lege economică. În circumstanţe identice, cu cît o naţiune este afiliată unui stat mai mic, cu atît îi va fi mai dificil să impună protecţionismul centralist generator de conflicte războinice şi cu atît mai mult va fi forţată să accepte libertatea comercială. Se întîmplă aşa deoarece cu cît este mai mic statul în cauză, cu atît mai puternic vor resimţi locuitorii săi imposibilitatea de a accede la pieţe şi resurse din străinătate, dacă nu există o completă libertate a comerţului. Din contră, cu cît este mai mare geografic şi uman organizarea statală, cu atît mai facil s-ar putea organiza economia sa din punct de vedere autarhic fără ca cetăţenii săi să fie capabili de a identifica tot ceea ce pierd în absenţa libertăţii comerţului. Această importantă lege economică este, fără nicio îndoială, un argument prima facie în favoarea descentralizării şi localizării politice a naţiunilor în unităţi administrative cu cît mai mici, cu atît mai bine. Libertatea comerţului nu este suficientă în absenţa unei paralele şi complete libertăţi de emigrare şi imigrare. Dacă nu există libertatea de a emigra şi imigra, se pot menţine importante disparităţi de venit între anumite grupuri sociale şi celelalte, care îşi au originea în existenţa unui monopol protecţionist pe piaţa muncii (constituit tocmai prin frontierele şi reglementările care împiedică libertatea de emigraţie), care, în ultimă instanţă, poate face loc unor importante tulburări şi violenţe între anumite grupuri sociale. (va urma)

J.H. SoTo

cîțiva ani în laborator. Chiar mai deranjant – rapoartele masterale și o teză susținută la institut, publicată pe contul de Twitter The Seeker, „indică faptul că există cel puțin un alt coronavirus de lilieci ținut la WIV și că acest coronavirus este foarte interesant”, explică același Etienne Decroly în Le Monde. În cele din urmă, se arată că a existat „o finanțare de 250.000 de yuani (32.000 de euro), în 2018, pentru studiul patogenității a doi noi lilieci de tip Sars, pe șoareci transgenici care exprimă receptorul ACE2 uman” la laboratorul Wuhan.

Această ultimă dezvăluire pune sub semnul întrebării natura cercetărilor asupra coronavirusului efectuate în acest institut. Oare oamenii de știință chinezi au manipulat virusul? O practică puternic dezbătută constă în special în a face virușii mai capabili să infecteze oamenii pentru a-i studia mai bine. Vorbim despre experiențe de „cîștig de funcție”. În 2014, Statele Unite au plasat un moratoriu temporar asupra acestui tip de cercetare privind coronavirusurile și gripa. Cu toate acestea, în 2015, cercetătorii americani au creat un coronavirus capabil să infecteze oamenii.

Oricum, fie că este un virus stocat sau modificat în laborator, primul punct de interes ar fi modul în care ar fi putut scăpa de la Institutul de Virologie Wuhan.

România a pierdut războiul cu ea însăși

(urmare din pag. 1)

Acesta este Marele Plan funcțional, în prezent, 100%. Așa cum Adrian Severin, fostul ministru de Externe al României, spunea acum ceva timp, interesele SUA în țara noastră s-au redus la un minim istoric. SUA va rămîne în țara noastră doar prin bazele militare, dar fără nici un ambasador. Acum, pe trupul sfîrtecat al țării se bat două mari puteri europene – Franța și Germania. Iohannis este reprezentantul Germaniei, Cioloș al Franței. Cumva, prin acest furt major, în care Ciolacu asigură spatele și ține de șase, cele două puteri își vor împărți tot ce mai găsesc, în aplauzele unui popor pe cît de divizat, pe atît de inert, care, din întîmplare, trăiește în interiorul acestor granite. La adăpostul mitei electorale total ilegale prin care Guvernul PNL a cumpărat voturile celor prezenți sîmbătă la Romexpo se află, de fapt, deschiderea largă si definitivă a ușilor trădării și ale economiei românești. Sîmbătă, 25 septembrie 2021, România a fost condamnată definitiv la sărăcie. Cei prezenți în sală nu erau votanți și membri PNL, ci doar un juriu. Iohannis nu se afla acolo în calitate de președinte, ci de judecător. Florin Cîțu nu a fost ales președinte al PNL, ci procuror, care va pune cătușele țării, alături de aghiotanții săi, fie că vorbim de Rareș Bogdan, fie de alți kominterniști care au făcut ca experimentul Pitești din anii ʼ50 să fie nimic pe lîngă Experimentul România din prezent.

Să nu îi uiți, române, pe trădători, sau cel puțin pe cei puși în geam de Serviciile Secrete, pentru ca tu să te hlizești la ei, să îi aplauzi sau să îi înjuri, după caz: Klaus Iohannis, Marcel Ciolacu, Florin Cîțu, Dacian Cioloș. În planul doi se află trupa de toboșari auriți și aghiotanții celor enumerață mai sus.

Alegerea lui Ciolacu la șefia PSD, a lui Cîțu la PNL și (urmează) a lui Cioloș la USR va defini faza finală a ocupării complete a României, fază începută pe data de 14 septembrie 2015 și pusă în aplicare pe data de 31 octombrie a aceluiași an. Pot spune că în bătălia de la Romexpo, din 25 septembrie 2021, România a pierdut, de fapt, războiul.

nATO va revizui conceptul strategic al Alianței

Partenerii NATO, la inițiativa Franței și Germaniei, au fost de acord să revizuiască conceptul strategic al blocului militar-politic. Acest lucru a fost anunțat în cadrul unei întîlniri a Senatului francez de către ministrul Apărării, Florence Parley. „Motivul existenței NATO este securitatea transatlantică. Asta vrem să reamintim Statelor Unite”, a declarat oficialul.

Parley a adăugat că o astfel de inițiativă va ajuta la clarificarea situației la Summitul NATO de la Madrid, precum și la consolidarea capacităților de apărare ale Europei. „A fi aliat nu înseamnă a fi ostatic al intereselor altei țări”, a concluzionat șeful departamentului francez de Apărare.

Pe 16 septembrie, a devenit cunoscut faptul că autoritățile australiene au decis să rezilieze contractul cu Franța pentru construirea a 12 submarine de atac în valoare de 90 de miliarde de dolari australieni (66 miliarde de dolari). Statele Unite și Marea Britanie au format alianța trilaterală AUKUS cu Australia.

po L i T ică G eopo L i T ică

Cinci semne ale prăbușirii lumii unipolare

Într-un articol pentru The National Interest, editorialistul Mark N. Katz a identificat cinci semne ale prăbușirii lumii unipolare condusă de Statele Unite.

Potrivit acestuia, în perioada sistemului bipolar al relațiilor internaționale, două mari puteri – URSS și Statele Unite – au concurat în lume. După prăbușirea Uniunii Sovietice și a blocului țărilor socialiste, se părea că Statele Unite au devenit singura putere dominantă pe Pămînt, dar provocările de la începutul Secolului XXI au pus la îndoială această teză, scrie Katz.

Potrivit expertului, o serie de evenimente prevestesc sfîrșitul dominației Washingtonului pe arena mondială. În primul rînd, eșecul Americii în a cîștiga operațiuni militare pe scară largă și susținute în Afganistan și Irak. În al doilea rînd, răspunsul ineficient al Americii „la confiscarea de către Rusia a teritoriilor Georgiei în 2008 și Ucrainei în 2014”. În al treilea rînd, America a cedat altor puteri – Rusiei, Iranului și Turciei – inițiativa de soluționare a conflictelor din Siria, Libia și Yemen. În al patrulea rînd, America nu a reușit să oprească China de la consolidarea puterii sale, afirmîndu-și conducerea în Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud sau extinzîndu-și influența prin Inițiativa Economică a Centurii și Drumurilor. În al cincilea rînd, Washington a

Uniunea Europeană ar putea să își reconsidere parteneriatul cu Statele Unite ale Americii

Bruxelles-ul nu exclude revizuirea parteneriatului său cu Washington. Nemulțumirea europeană a fost provocată de alianța militară din Statele Unite, Marea Britanie și Australia, care a privat Franța de un contract militar major.

Eșecul contractului pentru furnizarea de submarine între Franța și Australia creează un fundal general pentru deteriorarea legăturilor transatlantice, iar UE ar putea să își reconsidere parteneriatul cu Statele Unite – a declarat comisarul european pentru piața internă, Thierry Breton, citat de Financial Times Australia, Regatul Unit și Statele Unite au anunțat pe 15 septembrie un nou parteneriat de Securitate, denumit AUKUS. Ca parte a acordurilor, Canberra va primi cel puțin opt

submarine nucleare din Washington și Londra și va putea, de asemenea, să-și echipeze forțele armate cu rachete de croazieră americane. Această decizie a dus la încetarea contractului dintre Franța și Australia pentru furnizarea de submarine fabricate în Franța, care la Paris a fost catalogată drept o „înjunghiere în spate”.

„Auzim cîteva opinii conform cărora, probabil, după ce s-a întîmplat în ultimele două luni, ar putea fi o idee bună să reconsiderăm tot ceea ce facem, inclusiv parteneriatul nostru”, a precizat Breton. În același timp, comisarul european a clarificat că Parisul încearcă să facă presiuni asupra Bruxelles pentru a promova decizia de amînare a ședinței Consiliului UE - SUA, programată pentru sfîrșitul lunii septembrie.

încercat fără succes să se apropie de adversarii Statelor Unite (de exemplu, Donald Trump a vrut să facă acest lucru cu RPDC și chiar cu Iranul).

Katz a catalogat retragerea forțelor armate americane din Afganistan și retragerea planificată din Irak de la sfîrșitul acestui an ca ultimele semne că lumea unipolară condusă de Statele Unite a ajuns la sfîrșit.

Anterior, președintele rus Vladimir Putin și-a exprimat speranța că Statele Unite vor abandona ideea hegemoniei absolute.

Erdogan trimite peste 4.000 de soldați în Siria

Înainte de a se întîlni cu președintele rus Vladimir Putin, președintele turc Recep Tayyip Erdogan a ordonat deplasarea unui contingent militar suplimentar în provincia Idlib, care nu este controlată de guvernul sirian, relatează Bloomberg, citînd surse din guvernul turc. Forțe suplimentare –peste 4.000 de trupe turcești susținute de 300 de vehicule blindate – au fost trimise în provincia Idlib pentru a împiedica forțele siriene să recupereze teritoriul necontrolat și drumurile care duceau la granița turcă. În plus, analiștii Bloomberg consideră că acțiunile președintelui turc sînt asociate cu o viitoare întîlnire cu președintele rus Vladimir Putin.

Anterior, a devenit cunoscut faptul că vizita lui Erdogan în Rusia este

Zelenskiy îi cere lui Stoltenberg să mărească flota nATO în Marea neagră

Președintele Ucrainei Vladimir Zelenskiy a vorbit, într-o întîlnire cu secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg, la New York, despre importanța creșterii numărului de nave din țările membre NATO în Marea Neagră, declarînd că acest lucru va spori securitatea în regiune.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43

redactie@revistaromaniamare.ro

Președintele a subliniat importanța creșterii prezenței flotelor țărilor NATO în Marea Neagră, precum și a interacțiunii dintre statele de pe coasta Mării Negre. Zelenskiy a confirmat, de asemenea, disponibilitatea Ucrainei de a participa la acțiuni comune cu NATO în regiune și și-a exprimat interesul pentru creșterea numărului de exerciții comune.

Anterior, a devenit cunoscut faptul că, în ultimii doi ani, Ucraina a finalizat practic formarea unui nou sistem integral de securitate națională, care este pe deplin construit pe standardele țărilor NATO. Acest lucru a fost declarat de Vladimir Zelenskiy la o întîlnire cu Jens Stoltenberg la New York. El a adăugat că politica militară a Ucrainei este pusă în aplicare, printre altele, pentru a asigura „respingerea și limitarea agresiunii armate a Rusiei”.

programată pe 29 septembrie. Posibila vizită de lucru a lui Erdogan la Soci a devenit cunoscută luni, 20 septembrie. Secretarul de presă al președintelui rus, Dmitri Peskov, a declarat că, în timpul discuțiilor, șefii Rusiei și Turciei vor discuta o serie de probleme, de la relațiile bilaterale pînă la situația din Siria.

Abonamentele la Revista ,,România mare” se pot face prin intermediul Poștei Române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar);

- pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 17 RON

– 3 luni – 51 RON

– 6 luni – 102 RON

– 12 luni – 204 RON

Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim!

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS BOOk COnSULTInG SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIBUTIOn SRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.