România Mare, nr. 1597

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

E fericit omul care se roagă lui Dumnezeu pentru sine însuși. Dar e de o mie de ori mai fericit omul care găsește forța să se roage lui

Dumnezeu pentru alții.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Ce alegem: lecția Ungariei sau lecția Dragnea?

motto: „Democraţia se confundă, pentru mine, cu suveranitatea naţională”

ChARLEs DE GAULLE

Ați observat că România nu mai are, de ceva timp, vești bune? Tot ce ni se prezintă ca ,,succes” este, de fapt, fie vreun fonfleu penibil marca Iohannis, fie o atitudine greu de tratat ambulatoriu à la Cîțu. Și mai este un fel de ,,vești bune” – cele care ne spun că ni se face favoarea de a mai da niște bani pentru firme din sUA – sau că, vai, mare fericire, am stricat relații cu state prietene, ori că ne-am mai băgat în scandaluri internaționale pentru… interesele altora! Aici sînt specialiști Aurescu și Ciucă, dar și marele președinte Iohannis.

Ei bine, în amalgamul asta de ,,vești bune” precum cele de mai sus, a lovit trăsnetul în butoiul cu boască vestea eliberării lui Liviu Dragnea.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Lăcomie și minciuni –despre relația dintre Big Pharma și mass-media

Unde sînt direcționate toate fluxurile de capital din lume?

Cu aproximativ o lună în urmă, pe internet a devenit popular articolul ,,shady own the people Big Pharma and media” (,,Oamenii din umbra Big Pharma și mass media”) scris de Joseph Mercola, figură bine cunoscută în America, medic cu mai mult de un sfert de secol de practică medicală, expert în domeniile biologiei și chimiei, care conduce din 1997 site-ul Mercola.com, considerat a fi principala sursă de informații în domeniul sănătății. În anii 2000, a expus înșelătoria „sIDA” a Big Pharma, iar în prezent luptă împotriva unei campanii masive de vaccinare COVID-19.

Ultima carte a lui Mercola – ,,Adevărul despre COVID-19: divulgarea adevăratelor obiective ale marii resetări, certificatelor de vaccinare și noua normalitate” a contat pe participarea în calitate de co-autor a lui Ronnie Cummins, fondator și director al Asociației Consumatorilor Organici (OCA). (continuare în pag. a 16-a) rm

Moartea calului

Îngenuncheat sub bicele de plumb se stinge calul pe un drum de ţară îl priveghează lanul de porumb şi un schelet de piatră funerară

Înalte parapete de tutun trimit arome vechi din depărtare îl părăseşte îngerul cel bun ca pe-o ruină necuvîntătoare

În groapa zării albe abaţii îşi lustruiesc păşunile şi strana –sînt grajdurile marii herghelii unde-a deschis întîia oară geana

Şi cum l-au buşumat cu busuioc şi cum îi înflorea pe limbă fînul! De-acolo, într-o seară cu noroc îl luase Dumnezeul lui: stăpînul L-a ţesălat şi parcă i-a şoptit versete dulci numai de ei ştiute

şi n-a fost mînz ca el mai fericit cînd l-a lăsat pe haine să-l sărute

Cum a ajuns aici? Ce s-a-ntîmplat de l-au trădat puterile deodată? Parcă un disc de foc l-a fulgerat cu gust amar ca frunza de muşcată

De bună seamă, vipia de prînz i-a mai furat din umbră şi din vlagă deşi bătrîn, se simte încă mînz şi-ar mai putea un veac întreg să tragă

Oh, de-ar ploua acum ce bine-ar fi i-ar înmuia gingia însetată dar seceta regină-i pe cîmpii şi doar un nor de ulii se arată

L-au deshămat şi l-au lăsat în praf un cal mai tînăr droşca o va duce cadavrul unui stîlp de telegraf îi stă la căpătîi, în chip de cruce

Pastila sãptãmînii

Noul joc din jurul Afganistanului

Americanii au părăsit Afganistanul, iar căderea actualului regim la Kabul este o chestiune de timp. Cum se vor comporta talibanii atunci cînd vor accede la putere, în raport cu vecinii lor? Vor reuși să țină întreaga țară sub control? Ce vor face cu radicalii Al-Qaeda? Cum se vor dezvolta relațiile talibanilor cu statele Unite, China, Iran, Rusia, Pakistan și Turcia? Nu există un răspuns clar la toate aceste întrebări. Este imposibil să afirmăm cu certitudine faptul că prezența militară americană în Afganistan este, din nou, o realitate.

În opinia mea, punctul cheie este planul Washingtonului de a transforma Afganistanul într-o a doua siria (sau Libia), astfel încît liderii talibanilor, sau ai altor islamiști, să arunce tot haosul afgan asupra Chinei, Iranului și Rusiei. (continuare în pag. a 16-a)

E pentru prima oară liber azi fără de şa, căpăstru şi zăbală cum sîngerează rana pe grumaz l-a podidit un vis ca o sfîrşeală

Şi se făcea că vin toţi mînjii lui adulmecîndu-l fermecaţi cu botul –dar vraja moare iar şi nimeni nu-i să-i spună cum s-a risipit cu totul Priveşte-n lungul drumului smerit presimte că stăpînul o să vină iar mîine, în galop dezlănţuit o să şi-l poarte iar ca pe-o lumină Îl năpădesc mărunte vietăţi îi intră-n ochi şi-n nări viscolitoare de-ar mai putea acum ca-n alte dăţi să se-arcuiască teafăr în picioare!

Îi dezmierdau copiii coama grea cu ei se potrivise cel mai bine dar ce departe sînt, şi n-ar putea să-l izbăvească astăzi de ruşine

se zbate iar, dar fără de folos un geamăt surd îi macină rărunchii n-a fost pe lume cal mai credincios şi tocmai lui i s-au topit genunchii

Nu trece nimeni, nici un pui de vînt doar păsări mari de pradă dau ocolul o larmă crudă urcă din pămînt şi cerul parcă-l dă de-a rostogolul Îi creşte-n ochi un cald păienjeniş se-ncheagă spuma lui ca o camee oştiri hidoase îl privesc pieziş cu cap de bronz şi trupul de ştiulee Într-un tîrziu, cînd mai era puţin nişte năluci au tremurat în zare pe o mînzacă în valtrap de in trecea stăpînul drag la vînătoare

Şi fericit primi, cu un suspin un glonţ în cap şi-o sfîntă uşurare!

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Revelionul unor celebrităţi F Măgureanu joacă la cacealma şi îşi face harakiri F Balada lui Neulander: „Aseară ți-am luat balton/ Şi-acum dîrdîi pe balcon“ F Peripeţiile aviatice ale Piticului sovietic F Noi sîntem Barometrul societăţii româneşti.

PArTEA A III-A

F Ştiţi care e, totuşi, greşeala cea mare a lui Virgil Măgureanu? Că n-a rămas pe capra căruţei! Şi că a crezut că, tot studiindu-se în oglindă, cum îşi pune şi îşi scoate ochelarii, cu aere profesorale, cum se încruntă amenințător și cum zîmbește iertător, îi va lăsa mască pe fraieri, alde Ileana Lucaciu și Ovidiu Trăznea. Uite că Bucureştii ăştia sînt mai parşivi decît a crezut el, vizitiul maghiar, şi l-au terminat. Tot ce va face şi va spune de acum înainte e în plus. Pentru că, lacom, le-a vrut pe toate: şi as al Serviciilor Secrete, şi stăpîn al dosarelor şi vieţilor omeneşti, şi terminator de generali, şi executor al lui Ceauşescu, şi om de afaceri multimiliardar, şi politician influent (vizitele lui Emil Constantinescu şi nicolae Manolescu, la cîte un prînz de lucru, sînt cunoscute de noi), și profesor universitar, şi mare diplomat à la metternich, şi agent electoral (a strîns 100.000 de semnături pentru candidatul său la Preşedinţie, în 1992) şi multe altele. Nu mai ţine, Virgil. S-au adunat prea multe. Mult prea multe. De la tămbălăul Berevoieşti la scandalul filajului de pe Terasa Anda, de la imprimare non-stop a telefoanelor şi sediilor unor partide (inclusiv P.r.m.!) la epurarea S.r.I. de cel puţin 35% din personal, fiindcă aşa au ordonat nişte forţe străine – ai izbutit să provoci, periodic, nişte scandaluri de care munca asta secretă, cu specificul ei, n-are nevoie. Te-a ajuns blestemul lui Ceauşescu. Sau, poate, cine ştie? Poate că ţi-ai publicat dosarul ca să arăţi tuturor că nu-ţi pasă şi nu păţeşti nimic? Desigur, se poate şi varianta asta, dar pe termen lung tot va veni o zi a socotelilor în faţa Poporului Român – adevăratul Judecător, înaintea Judecătorului suprem, care e Dumnezeu. F Şi încă ceva: Măgureanu-junior a venit în vacanţă de la studiile (?!) din SUA, aşa că s-a dus glonţ la Cazino sofitel, unde a pierdut într-o singură seară 300.000 de lei (adică ajutorul de şomaj a 4 muncitori). De ce a jucat acolo şi nu în altă parte?

Pentru că la Complexul sofitel se pare că e amestecat şi tăticul, prin mijlocirea unui anume Alexandrescu. Scena, incredibilă, s-a petrecut marţi, 27 decembrie 1995, cînd sute de mii de angajaţi din Armată, sănătate, Învăţămînt şi Cultură erau disperaţi că nu şi-au primit salariile. F De notat că junele marian (care a devenit dintr-un elev mediocru un adevărat savant de renume mondial!) şi-a lăsat barbă, între timp, în speranţa că nu va fi prea uşor recunoscut. Ne apucă groaza la gîndul că, dacă aici, în inima României, unde e cunoscut ca un cal breaz, acest băiat de bani-gata îşi permite se sfideze bunul-simţ, vă daţi seama ce sume de bani o pierde el în Patria jocurilor de noroc, America? Şi mai protestam, acum vreo 10 ani, împotriva lui Nicu Ceauşescu, că a jucat la Las Vegas! Dar mucosul ăsta al lui Măgureanu ce face?! Încheiem, cu îndemnul nostru tradiţional: „Potoleşte-te, Virgil, că-ți faci singur rău!“. Adică nu te mai mutila singur, nu-ţi mai tăia urechea, ca Van Gogh, că nu te simpatizează nimeni iar prin frică şi teroare nu poţi controla destine la infinit. F Tare rău îl mai chinuieşte lipsa de talent pe oligofrenul ăla mic de la „Academia Caţavencu“, parcă Liviu Mihaiu

îl cheamă: „Cuvîntul care caltaboşizează“, îşi intitulează tembelul o rubrică. Pînă unde îşi poate bate joc cineva de frumuseţea limbii române? Care e umorul aici? A rîs cineva? Azi-mîine, vagabonzii ăştia de teapa lui Liviu Mihaiu (cică-i inginer), mircea Toma (cică-i psiholog), Cornel Ivanciuc (cică-i flaimuc) vor scrie şi „Cuvîntul care sarmalizează, chiftelizează ori caţavencizează“ –ceea ce reprezintă tot atîtea barbarisme. F Jale mare pe capul ciufulit şi puţintel al lui Emil Constantinescu! N-a fost invitat la Balul „Academiei Cațavencu“! Aşa că, purtătoarea lui de behăială, Lia Trandafir (asta ar trebui să-şi schimbe numele, fiindcă e semn electoral F.S.n., să-şi spună deci Lia Cheia!) – trînteşte un Comunicat de Presă în care se răfuieşte cu toată lumea, de la Iliescu şi Dinescu, la Caragiale şi Vadim F Titlu de pagina I a „Evenimentului zilei“: „Testiculele detaşabile ar fi principalul avantaj al reproiectării corpului uman“. Culmea e că articolul e semnat de un anume... Bărbat! Săracul Ardei Umplut! Se agață cu disperare de orice zvon, de orice cercetare de laborator. Ce-ţi mai trebuie, mă, nenorocitule, să fii reproiectat?! Şi unde, mă rog frumos, intenţionezi să-ți detaşezi testicolele?! (aşa se scrie corect, nu testiculele). Să le detaşezi cu serviciul, în provincie? Ori vrei să ți le pui pe moațe, în cap? Şi cu ce le vei mişca oare, de la locul lor, două scobitori de măsline sînt bune pentru planurile tale genetice? Dar mai ai tu oare ceea ce în popor se numeşte „fudulii“? Înainte de a te apuca de deşurubarea lor, te sfătuim să le dai un telefon înainte, ca să le găseşti acasă. Şi cine, păcatele mele, o să te descheie pe tine la blugii ăia scorţoşi, ca tabla zincată? N-ar fi mai bine să faci un schimb de locuri (contra filodormă) între doua testicole şi două amigdale, că tot au aceleaşi dimensiuni? Situaţia e valabilă şi pentru scapetele naţional, Nicolae Manolescu F Nebuloasa erotică din capul Piticului sovietic explodează şi în altă revistă a lui, „super Magazin“, unde o gagică pe nume Petula se joacă cu sula-n coasta noastră şi publică incredibilul articol „Broscoii sînt obsedaţi sexual“. După ce face o întreagă şi savantă descriere a porcărelelor la care se dedau aceşti monştri pofticioşi, Petula ne rupe rotula şi conchide: „Ca o culme a ironiei, cu care natura îi sfidează pe oamenii de ştiinţă, broscoiul nici măcar nu are penis“. De ce n-ai spus, nebunatico. de la bun început? Şi de ce nu dai şi numele broscoilor fără penis, care sînt obsedaţi sexual? Lasă-ne să ghicim, tu să nu zici nimic, doar să încuviinţezi prin eliminarea a 100.000 de ovule. Nu-i aşa că unul dintre broscoi e Adrian severin? (aha, am nimerit-o, Petula a apreciat formula, dă cu ovule după noi, parcă-i o ploaie de meteoriţi!) Şi ai putea să negi că un alt broscoi e horia Rusu? (ha-ha-ha, Petula răcneşte ca dacul Gerula şi ne torpilează cu ovule!). Putem continua pînă mîine, n-are ea atîta materie ginecologică cîte prostii ne trec nouă prin cap. F De vreo 5 ani, la „Cotidianul“ scrie un nătărău pe nume Emanuel Bădescu, dar nu-l bagă nimeni în seamă. Joi, 28 decembrie, de pildă, el ciripeşte că P.U.n.r. şi P.r.m. sînt partide de „dreapta şi extremă dreapta“ iar P.S.m. „reprezintă imperialismul rus de tip comunist“. Alo, băieţică, tu cînd ţi-ai luat temperatura ultima dată? Şi de ce-ai

băut mercurul de la termometru? F Un post privat de Radio face reclamă la... arme! Ba chiar a dat-o pe folclor: „Foaie verde de Top-Gun / La Anul şi la Mulţi Ani“. Ca mîine, creaţia noastră populară se va îmbogăți cu țipurituri de genul „Frunză verde măr domnesc/ Napalm vreau, napalm găsesc!“ sau „Dimineața cînd mă scol/ Și văd peisaj nasol/ Trag rachete aer-sol“ F Ziarul unguresc de limbă română condus de clăpăugul octavian Paler nici măcar nu e de limba română, ci de patachineză: „Inundaţiile se extinde (sic!) şi în alte zone“ – sună un titlu de pe ultima copertă a numărului de joi, 28 decembrie. F Violatorul de Găini are apucături de măgar fără maneră. În ultimul număr al fiţuicii „Expres Magazin“, el insultă grav poporul român: „În rest, jegul etern al lucrurilor româneşti. JEGUL NOsTRU nATIonAL (?!). JEGUL NOsTRU MIORITIC (?!). Pe tot ceea ce pui mîna e lipicios“. F De unde a plecat supărarea piticaniei soioase? Am dedus că l-au tăiat nevoile burţii pe tren, ori la un birt, unde intrase să bea spirt, şi n-a avut toate condiţiile. „Da, dar la un bar drăguț, de altfel făurit pe principiul auto – masă din roţi de cauciuc, semafor la intrare – WC-ul e undeva în curte, la vreo trei sute de metri. stă închis cu cheia, să nu-l murdărească golanii. Dacă te trece vreo nevoie, te adresezi ospătăriţei, care ia cheia din cui, te duce pînă la locul cu pricina, deschide şi se pune pe aşteptat în fața uşii, să termini“. Mai degrabă, el s-a supărat pe ospătăriţă nu pentru că s-a postat în faţa uşii, ci fiindcă nu l-a ridicat în braţe, de subţiori (de-atîtea ori; de-atîtea ori, vorba romanţei) ca să-l aşeze cu picioruşele pe toaletă, iar la sfîrşit nu i-a dat o mînă de ajutor să tragă apa, astfel încît a rămas Şobolanski spînzurat de lanţ şi s-a bălăngănit pînă i s-au detaşat testicolele, dar tot el le-a prins din zbor, cu gura, că avea antrenament de la alviţă. Dar, aventurile Butoiaşului cu varză roşie, căruia îi lipseşte o doagă, continuă într-un avion Airbus (importat de ortacul lui, Neulander). Să vedeţi ce-a pățit caricatura asta de om: „Drept urmare, una din toaletele de la business-class nu funcţiona. Cînd am intrat în cealaltă, era să cadă peste mine dulapul cu hîrtie igienică“. Extraordinar, ce păţanii grozave, demne de un film de groază, cu poltergeist şi zombi! Parcă ne și imaginăm scena carevasăzică, pe Piticul Utecilă îl doare burtica, se dă jos de pe scaun, o apucă binişor pe culoar, legănîndu-se ca monstruleţul din serialul „Twin Peaks“, se pierde printre fustele şi picioarele lungi ale stewardeselor, ba una chiar îi scapă un tampax în tărtăcuţă, dar el crede că e şerveţel chinezesc, de-ăl parfumat, care refrişează, pe urma trece printre rotiţele căruciorului cu mîncare şi băuturi, apoi ajunge la o toaletă; dar, dezastru, asta nu funcţiona, nu ni se spune cum (adică nu se deschidea ușa, ori n-a ajuns el pe colacul WCului?!). Cu chiu, cu vai, handicapatul se rostogoleşte spre cealaltă toaletă, dar, minune: cum a deschis uşa, o ploaie de suluri de hîrtie igienică i-a căzut în bostanul ăla putred, care-i ţine loc de cap! E lesne de înţeles că nici prima, nici a doua oară el n-a nimerit la WC, ci prin vreo debara de serviciu. Ce cauţi mă, proasta satului, din bidon direct în avion, dacă nu ştii să te descurci? Şi de ce te-au lăsat printre oameni, în loc să te bage la cală, printre bagaje? Tu nu vezi ce faţă de geamantan ai? F Fără falsă modestie, vom reproduce ceea ce ne-au scris nişte cititori: „Rubrica «săptămîna pe scurt» este cel mai bun și mai sensibil BAROMETRU al societății româneşti“ sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. 5 ianuarie 1996)

Actualitatea internaţională

Talibanii au intrat în Kandahar.

Urmează Kabul

Mișcarea radicală talibană continuă să invadeze Afganistanul: militanții luptă în prezent pentru Kandahar, al doilea oraș ca mărime din Afganistan.

Militanții mișcării talibane au atacat unul dintre districtele Kandahar, al doilea oraș ca populație din Afganistan. Potrivit surselor Tolo News, teroriștii au reușit să captureze două avanposturi. Surse relatează despre bătăliile din zona închisorii centrale și din zona pieței. Presa susține că, în urma atacului, mai mulți locuitori ai orașului au fost răniți și uciși, dar nu se cunoaște numărul exact al victimelor.

Oficialii, în special guvernatorul Kandahar, spun că situația din oraș este sub control și că talibanii s-au retras. Cu toate acestea, autoritățile resping și alte succese ale talibanilor, care susțin că pînă acum controlează deja aproximativ 85% din teritoriul țării. Este adevărat, chiar și talibanii recunosc faptul că ei controlează în principal regiunile mici și împrejurimile lor. Centrele administrative provinciale sînt încă deținute de autoritățile afgane. În același timp, nu se poate spune că talibanii nu încearcă să preia controlul asupra orașelor. În prezent, potrivit unor informații, există bătălii în cel de-al treilea cel mai populat oraș - Herat.

Ofensiva talibanilor împotriva orașului Mazari-Sharif a fost oprită recent. Militanții nu își abandonează încercările de a pune mîna pe Jalalabad și, potrivit rapoartelor mass-media, chiar controlează unul dintre districtele orașului. Motivele pentru care formațiunile armate ale talibanilor nu încearcă încă să intre în posesia centrelor provinciale și a capitalei Afganistanului prin forță sînt în general de înțeles. În această etapă, garnizoane mai mult sau mai puțin importante ale armatei afgane sînt staționate în aceste orașe, care rămîn încă loiale autorităților oficiale, iar liderii mișcării în această etapă nu vor bătălii urbane asociate cu distrugeri și cu mari victime în rîndul populației civile.

Conducerea talibanilor se așteaptă pur și simplu ca mai devreme sau mai tîrziu unitățile și formațiunile propagandiste ale armatei afgane să treacă de partea talibanilor și problema să fie soluționată de la sine. Intriga principală este dacă forțele armate ale Kabulului vor rezista atacului formațiunilor talibane și în ce măsură se poate conta pe ele.

Forțele părților implicate În prezent, efectivul armatei naționale afgane, conform estimărilor inexacte și incomplete ale massmedia străine, ajunge la aproape 200.000 de oameni (Forțele Terestre – 130.000 de persoane, Forțele Aeriene – 6.000 de persoane, personalul militar al forțelor de comandă și control, forțe operaționale, structuri auxiliare – 55.000 de persoane). Aproximativ 20.000 de soldați și comandanți servesc în corpurile și subdiviziunile Direcției principale a securității naționale din Afganistan și peste 140.000 de oameni în poliția națională afgană, de frontieră și locală. Forțele armate afgane sînt echipate cu peste 170 de transportoare blindate М113А2, 8.500 vehicule HMMWV, 250 de tancuri T-62 și aproximativ 600 de tancuri T-55 depozitate. Artileria cu rachete include 50 de vehicule BM-21, artileria cu butoi mai mult de 150 de obuziere D-30A.

În plus, armata afgană a primit de la țările NATO și aliații lor o cantitate semnificativă de arme și echipamente militare în cadrul programelor de asistență militară – în principal arme de calibru mic, mortiere, lansatoare de grenade și muniție. De exemplu, în 2007, Turcia a donat 24 de obuziere M-114 de 155 mm armatei afgane, precum și piese de schimb și 2.200 de runde pentru acestea. În ceea ce privește numărul formațiunilor armate ale talibanilor, nu există date exacte despre numărul acestora, nici despre echipamentul cu arme și echipamentul militar. Conform unor estimări, există mai mult de 100.000 de luptători și comandanți în rîndurile talibanilor, deși mai des putem vedea estimări în regiune de 70.000 - 80.000 de oameni.

Conform raportului Camerei de Conturi a SUA, numai în perioada anterioară datei de 12 februarie 2009, în Afganistan s-au pierdut aproximativ 87.000 de arme transferate guvernului afgan din Statele Unite în 20042008, precum și 135.000 de arme trimise în Afganistan de către țările membre NATO. Cu alte cuvinte, aceste arme au fost fie vîndute de soldații și comandanții afgani, fie înlăturate împreună cu dezertorii.

În doar patru ani, armata națională afgană a pierdut atîtea arme de calibru cît a avut cea de-a șasea armată a Wehrmachtului de la Stalingrad. Potrivit NBCNews.com, talibanii au afișat recent containere pline de arme și echipamente militare confiscate de la forțele armate afgane. Vorbim despre 900 de unități de arme de calibru mic, 30 de vehicule tactice ușoare (cel mai probabil HMMWV) și 20 de pickup-uri ale armatei. Majoritatea armelor și echipamentelor militare se află capturate (sau, cel mai probabil, predate) fără luptă.

Lupta împotriva eficienței și a moralului

Aceste fapte conduc la o analiză a eficacității și pregătirii în luptă a forțelor armate din Kabul, deoarece acești indicatori nu sînt mai puțin importanți decît numărul de arme și echipamente militare. În acest sens, este recomandată referirea la experiența sovietică în construirea armatei afgane în perioada 1979-1989.

Unii consilieri și specialiști sovietici au crezut că este mai ușor să rezolve singuri problema decît să învețe un ofițer afgan să o facă. În același timp, au fost încurajați de declarațiile liderului de atunci al Afganistanului, Babrak Karmal, de genul: „Avem încredere deplină în voi. Comandați, dacă vi se pare necesar, trupele noastre, ca pe ale voastre”.

Cu toate acestea, în orice moment, lupta și puterea numerică a mișcării pot crește de mai multe ori, deoarece liderii talibani aderă la principiul lor tradițional de completare a rîndurilor unităților lor: „ziua –un fermier, noaptea – un luptător pentru credinţă”. Putem spune cu încredere că o parte semnificativă a echipamentului militar a căzut în mîinile talibanilor direct de la armata afgană.

Acest lucru a dus la faptul că, la vîrful campaniei din 1979-1989, armata afgană nu a fost capabilă să desfășoare operațiunile militare pe scară largă și cu intensitate ridicată, cerute de condițiile situației din Afganistan. Armata afgană a suferit din cauza unor probleme, precum dotarea scăzută a formațiunilor și unităților și dezertările în masă. Inclusiv din această cauză, capacitățile de luptă ale armelor și echipamentelor militare nu au fost pe deplin utilizate. Adesea, subunitățile și unitățile afgane, fiind supuse unei propagande islamice masive, își pierdeau capacitatea de luptă și în deplină forță treceau de partea rebelilor. Specialiștii militari sovietici nu au reușit să scape complet armata afgană de viciile grave. Și nu există nici o îndoială că armata americană care părăsește Afganistanul s-a confruntat cu aceleași probleme.

Prin urmare, aceasta este o concluzie dezamăgitoare – cel mai probabil, armata națională afgană, sub asaltul talibanilor, fie se va împrăștia, fie batalioanele și brigăzile conduse de comandanți vor începe să treacă de partea mișcării islamiste. Acesta a fost deja momentul în care talibanii au luat Kabul fără luptă la 27 septembrie 1996 și au fondat Emiratul Islamic al Afganistanului. Cel mai probabil, acest lucru se va întîmpla din nou în prezent. Liderii Kabulului nu ar trebui să se bazeze pe armata lor națională ca pe o forță formidabilă și stabilă în luptă. D.A.

Talibanii au obținut cîștiguri teritoriale în lupte aproape fără precedent la nivel național, încurajate de o retragere aproape completă a forțelor străine după 20 de ani de lupte

Atitudini

TABLETĂ DE sCRIITOR

Nicolae și Miron Țic, scriitori brănișceni de talie națională

Două cărți într-una singură... Doi scriitori pe coperta aceleiași cărți... Cartea poartă titlul ,,Arșița verii și a sufletului meu” și face parte din scrierile regretatului scriitor Nicolae Țic, unul dintre autori, și ale lui Miron Țic. Coincidență de nume? Nu! Cei doi sînt frați și s-au născut în satul Boz, comuna Brănișca, județul Hunedoara. Așadar, în cazul de față avem de-a face cu doi bozeni care au crescut în aceeași ogradă, sub privirea ocrotitoare a părinților lor, oameni simpli, cu credință în Dumnezeu, preocupați de gospodărie, de creșterea și educarea celor doi fii. În acest sens stau mărturisile oferite de ei cu diverse ocazii. Nicolae Țic, fratele mai mare al lui Miron, își începe cariera literară destul de timpuriu, de pe vremea cînd era elev, cum își amintește mai tîrziu Miron Țic, în cuvinte emoționante: ,,Fratele meu a lucrat în gazetărie încă din anii cînd era elev în clasa a V-a, cînd, în vacanța mare, a fost reporter în redacția ziarului «Zori noi». Așa a început să cunoască viața grea a minerilor din Valea Jiului, sau Valea Plîngerii, cum era denumită, în timp ce a scris reportajele pe care le-a publicat în acest ziar”. Și autorul continuă să povestească: ,,Pe vremea cînd fratele meu era elev în clasa a IV-a a Școlii Normale Deva, a participat la primul concurs literar organizat pentru elevi. Atunci a luat premiu pentru poezie, primind un aparat de radio, la care părinții i-au putut asculta, după ce el devenise scriitor, interviurile despre literatura română. La începutul anilor 1944-1945, fratele meu obține aprobarea de a se transfera la vestitul Liceu «Decebal» din Deva, unde, la scurt timp, a fost cooptat ca vicepreședinte al Societății literare «Al. Vlahuță», iar, mai apoi, ca președinte, dovadă este registrul de procese-verbale cu desfășurarea ședințelor, care se află în bibioteca personală”.

Privind succesiunea evenimentelor care au dus la consacrarea lui Nicolae Țic pe tărîm literar, spunem,

fără să greșim, că, pentru el, pronia chiar a funcționat, înzestrîndu-l cu un talent deosebit... Cărțile pe care le-a publicat sînt dovezi certe, care confirmă că Nicolae Țic a fost un om complex, prin subiectele variate și felul în care le-a tratat în scrierile sale. Cu simțul său artistic original, a pus accent pe psihologia personajelor, mai mult sau mai puțin inventate, pornind adesea de la realitatea înconjurătoare... Toate acestea avînd un rol esențial nu doar în evidențierea greutăților oamenilor (V. Lupeni ’29), ci și în educarea și formarea sa ca maestru cioplitor în marmura cuvintelor... Scrierile sale sînt la fel de actuale ca subiecte și narațiune, ca descriere și dialog, așa cum o face un povestitor remarcabil cu Ghiuță, care ,,roade un capăt de creion” pentru ,,a rezolva niște probleme de aritmetică”.... Autorul este un fin observator, folosindu-se de toate detaliile pentru a da contur scrierilor sale, astfel încît să stîrnească interes, în alternanță cu emoția, așa cum reiese din capitolul ,,Urmele oamenilor”.

De partea cealaltă se află Miron Țic, care publică în spațiul tipografic rezervat, sub titlul ,,Copilăria și părinții nu se uită”, mai multe tablete care au apărut după 1990. Timbrul scriitoricesc al acestuia, spre deosebire de cel al fratelui său, este mai poetic și mai muzical, mai lesne de receptat. Prin structura sa, Miron Țic este o fire poetică, un om sincer cu sine și cu metafora pe care o cultivă cu rațiunea omului sensibil.

Tabletele sale sînt atractive pentru căldura pe care o emană prin limpezimea descrierilor, ca rezultat al temperamentului său, predispus la meditație. ,,Călătorim în lungul brazdelor, purtînd pe umeri coama vîntului. Coborîm dintr-un tren întîrziat și urcăm într-un tramvai ce ajunge în mijlocul orașului. (...) Ne ascundem în lumea din noi. Luăm poziție de tragere, și timpul se repetă cu frîne. Ne privim și ne vedem înainte de a fi prea tîrziu” (,,Iarna și primăvara copilăriei” – pag. 238). M-am oprit asupra acestui fragment din scrierile lui Miron Țic, pentru a ilustra acuratețea tabletelor sale, și regret că, din cauza spațiului tipografic insuficient, nu am avut posibilitatea să-l publicăm integral. Fie și numai din aceste rînduri se poate trage concluzia că, în cazul lui Miron Țic, spre deosebire de fratele său, Nicolae Țic, cu o operă de dimensiuni ample, lucrurile sînt clare, pentru că în cazul său avem de-a face cu un scriitor la

Polemică pe temă sportivă între N. Iorga și M. Sebastian

În 1933, cei doi iluştri scriitori, cu patima unor simpli microbişti, îşi revărsau energiile gazetăreşti în „Neamul Românesc” şi în „Gazeta Sporturilor” (ziar apărut în peisajul publicistic românesc la 16 septembrie 1924). Pe 11 iunie 1933, România cîştiga la Bucureşti Cupa Balcanică, sub privirile entuziasmate ale celor 25.000 de spectatori din tribune: 5-0 cu Iugoslavia, după 7-0 cu Bulgaria şi 1-0 cu Grecia.

Prestaţia echipei antrenate de Constantin Rădulescu, avîndu-i în teren pe celebrii jucători Bodola şi Dobay, a fost motiv de sărbătoare, dar şi de dezbatere publică. La trei zile după meci, marele istoric Nicolae Iorga scria în „Neamul Românesc” un articol în care asimila bucuria suporterilor unei jigniri faţă de adversar, numind fotbalul acelor vremuri drept „o copilărie”. Replica venea în ,,Gazeta Sporturilor”, din partea altei personalităţi interbelice, dramaturgul Mihail Sebastian. Scriitorul intuia deja succesul ulterior al fenomenului: „E manifestarea de viaţă modernă cea mai apropiată de instinctul maselor şi de orientarea timpului nostru”. Între cei doi a avut loc atunci o polemică suculentă pe teme fotbalistice, republicată recent de ,,Gazeta Sporturilor”, din care reproducem cîteva fragmente.

„Să-mi fie permis – scria profesorul Nicolae Iorga - să nu mă bucur ca toată cealaltă lume de marea victorie pe care a repurtat-o România contra Greciei, Bulgariei şi Iugoslaviei la recenta Balcaniadă. Nu înţeleg de ce ne-am bucura de faptul că am jignit,

prin demonstraţiile noastre, nu numai nişte presupuşi adversari ca bulgarii, ci un aliat şi un prieten cu care n-avem nimic de împărţit. Nu înţeleg iarăşi de ce succesul unor jucători de minge englezească aruncată în aer cu deosebite părţi ale corpului ar putea fi o dovadă a superiorităţii României asupra tuturor vecinilor săi, superioritate aplaudată frenetic de cîteva mii de oameni, în frunte cu Prinţul Moştenitor şi cu preşedintele Consiliului. Şi mai ales nu înţeleg unde e dovada vredniciei, fie şi în acest brutal domeniu, copilăresc şi inferior, a echipei tricolore. Şi am crezut că trebuie să arăt şi altora, cari poate sînt în măsură să mă lumineze, de ce nu înţeleg ceia ce mi se pare numai o imensă copilărie a unei lumi uşuratece”.

Mihail Sebastian dădea următoarea replică: „O imensă copilărie - sportul? Poate da. Am spune, chiar

care cuvîntul cînd rîde, cînd plînge, cu fața mereu îndreptată spre Dumnezeu.

La ambii autori –, analizați, bineînțeles, de pe poziții diferite – este evidentă pasiunea de a scrie literatură. Ei au făcut-o cu talent, fiecare în felul lui, măiestrind cuvintele în așa fel, încît acestea să devină interesante pagini de carte care, datorită dinamismului lor, sînt de pe acum subiecte de analiză literară.

Iată cum Dumnezeu le rînduiește pe toate, iar acești doi frați scriitori, Nicolae și Miron Țic, au făcut din Brănișca-Hunedoara o comună celebră, prin frumusețea scrierilor lor.

Ion mACHIDon, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

mai mult decît atît: singura copilărie, ultima copilărie ce mai rămîne. Într-o lume apăsată numai de drame obscure şi obosită de descompuneri latente, e puţin lucru să existe undeva posibilitatea de a evada, de a redeveni simplu, de a reintra în copilărie, de a regăsi bucuria vieţii fizice? Instinctul nostru de joc – ceea ce însemnează în fond necesitatea noastră ireductibilă de poezie, de odihnă, de gratuitate – în nici un alt spectacol nu-și găsește o mai largă descărcare decît în spectacolul sportului. (…) E prea ușor să condamni sportul, opunînd stadionului biblioteca. Întrebarea este însă dacă un intelectual nu are nimic de învățat din stadion. (…) Dacă d-lui profesor Iorga i-ar fi fost dat să cunoască în activitatea d-sale științifică sau politică numai adversari de loialitatea unui foot-balist, poate că munca i-ar fi fost pe jumătate mai simplă. (…) Oriunde se pot truca valorile şi ierarhiile. Absolut oriunde: în ştiinţă, în artă, în literatură, în politică. Numai în sport nu. Aici valorile autentice se impun necesar, direct, prin calităţi mereu dovedite, mereu supuse unui examen permanent. «Cel mai bun» numai în sport izbuteşte să fie în rîndurile dintîiu. În toate celelalte activităţi omeneşti, «cel mai bun» este destinat să crape de foame.

Dacă nu ar fi decît justiţia aceasta sumară şi infailibilă, pe care sportul o realizează între oameni, dacă nu ar fi decît spiritul acesta de virilitate simplă, fără ascunzişuri, fără trucuri, şi încă ar fi suficient pentru ca biblioteca să-şi deschidă din cînd în cînd ferestre spre stadion”.

sURsA: GsP RO

Polemici « Controverse

Cîinii, prietenii statornici ai scriitorilor

Vom găsi, în literatura noastră, numeroase exemple care susţin simbioza om-cîine. Cîteva dintre ele ni le amintim dintr-un excelent articol - ,,Oameni și cîini” - publicat de Paul Suditu în urmă cu cîțiva ani (,,România Mare”, nr. din 4 martie 2015), din care aflăm, între altele, că la Revista Viaţa românească, potrivit afirmațiilor lui Mihail Sevastos, ,,cercul scriitorilor-vînători, condus de Mihail Sadoveanu, avea numai laude la adresa dalmaţianului Cezar. În Dumbrava minunată, tot de Sadoveanu, micuţa Lizuca, orfană de mamă, îşi găseşte un prieten adevărat în persoana lui Patrocle, căţelul vorbitor. Tudor Arghezi avea, şi el, un căţel, alb, pe nume Zdreanţă, care şi-a cîştigat nemurirea într-o poezie arhicunoscută. Şi Fofează, cîinele lui George Călinescu, a ajuns celebru sub numele de Stolţ, prietenul arhitectului Ioanide. În Hronicul său, Lucian Blaga îşi aminteşte, cu melancolie, de un cîine mare, bernardin corcit, pe nume Nero. Pe cînd se odihnea în casa lui de la Valea Mare, Liviu Rebreanu nu se îndepărta de o căţeluşă, Deiţa. Profesorul Spiru Haret avea, şi el, un pui de St. Bernard, numit Dago, un căţel foarte deştept, care citea gîndurile oamenilor. După cum îşi amintesc amicii, Ion Vinea intra în redacţia Revistei Facla cu un imens cîine în lesă. Acelaşi obicei îl avea şi prozatorul Petru Dumitriu, un boier al realismului socialist, care îşi permitea să intre în biroul lui Gheorghiu-Dej cu 2 cîini în lesă. Şi suavul poet Vasile Voiculescu era un mare iubitor de cîini. Nu se aşeza la masă decît cu toată armata de lătrători în jurul lui”.

Ion Barbu iubea enorm cîinii, aflăm din cartea Ioanei Pârvulescu - ,,Întoarcere în Bucureștiul interbelic”, în capitolul dedicat animalelor de companie. Ba, mai mult decît atît, în relațiile cu oamenii, un criteriu important era cît de mult iubesc aceștia cîinii și cum se poartă cu ei. Pe Ralf, primul cîine al familiei Barbilian, Ion Barbu l-a luat de la Capșa, de la un băiat, și l-a plimbat apoi prin țările europene. ,,Mi-ar părea rău să mă cert cu dumneata fiindcă ții oarecum la cîini”, îi scria Barbu lui Arghezi. Relațiile dintre ei s-au deteriorat cînd Arghezi i-a cerut un pui lui Barbu, care avea foarte mulți, dar Barbu a aflat că animăluțul urma să stea în curte, nu în casă.

Nici Constantin Noica nu a scăpat de filtrul dur al lui Barbu. Cînd a mărturisit, la un moment dat, că ,,nu are organ pentru cîini”, Barbu rupe legăturile cu el, pentru că, spune Ioana Pârvulescu, ,,asemenea lui Francisc din Assisi, pentru care are un cult, poetul știe limba păsărilor, a viețuitoarelor pădurii și, cel mai bine, pe a cîinilor”.

În timpul celui de al II-lea război Mondial, Ion Barbu a fost nevoit să se refugieze lîngă București, la Tînganu, unde a închiriat o casă suficient de mare ca să poată adăposti și cei șaisprezece cîini ai săi. În toate scrisorile, Ion Barbu se interesa de soarta cîinilor, purtîndu-le de grijă ca unor copii, iar moartea unuia

dintre ei e printre puținele ocazii la care, recunoaște el însuși, poetul plînge.

Despre Tudor Arghezi se știe bine că era un mare iubitor de cîini, pe cîțiva dintre ei i-a imortalizat în scrierile sale: La mormîntul cîinelui Baciu, Inimă de cîine, Joacă de cîini ș.a. Era extrem de atașat de ei (ca, de altfel, și de pisici și de toate vietățile din curtea sa de la Mărțișor). Toată lumea cunoaște poezia ,,Zdreanță”, dar puțini știu că Arghezi are și o scurtă scriere în proză despre același personaj, pe care îl descoperise în grădina de la Mărțișor: ,,Pe Zdreanță l-am găsit prăbușit în irișii aleii. Era ca o sarică focoasă, bălțată, cocoloșită. Și-a ridicat capul pătrat, năpădit de buruienile unei chici care-i acopereau ochii și botul cu barba încîlcită. Cînd un cîine nu mai seamănă cu cîinele, e cîine «de rasă». Îmi aducea aminte de fotografiile din cărțile canine englezești și ființele de lux, purtate prin parcurile din străinătate cu o curea spînzurată de un deget de mănușă. L-am mai văzut în Champs-Elysées și pe la Kursaal, pe Léman. S-a muncit să se scoale; fusese desigur bătut în spinare. Șovăind întrun șold, ni se arată în mărimea lui, cît un miel, dar ca un clovn, împiedicat în nădragi, de cîteva ori mai largi decît măscăriciul. Părea ca un copil, îmbrăcat în izmenele părintești, rupte de jur împrejur. Schimonosita făptură s-a lipit numaidecît de noi. «- Adoptat!», zise cineva. «- Aprobat!», răspunse unanimitatea”. Zdreanță a trăit 16 ani în curtea de la Mărțișor, și tot acolo e înmormîntat, alături de Arghezi și de soția sa.

Despre marele romancier Mihail sadoveanu s-a scris mult şi se va scrie mai puţin în următorii ani ai acestui secol al IT-ului, telefoniei mobile, sportului trucat, manelelor şi altor tentaţii nefaste, care vor îndrepta paşii tinerilor înspre alte direcţii şi mai puţin spre sălile de bibliotecă. Mihail Sadoveanu, alături de multe alte figuri reprezentative ale culturii române, poate fi considerat un bun naţional ce nu poate fi înstrăinat, chiar dacă unii dintre cei amintiţi au ales să trăiască pe alte meleaguri, cu „pîine” mai bună. Iubitor de viaţă, mare patriot, sedus de frumuseţile acestei ţări, marele romancier moldovean descrie în stilu-i caracteristic, în numeroase nuvele, propriile sale experienţe din mijlocul naturii. Că acestea au avut loc în Delta Dunării, în Moldova,

Ardeal sau în alte zone ale acestei întinse ţări, oamenii locului, codrii sau animalele sînt zugrăvite în cel mai frumos mod posibil. Prima evocare a contactului său cu natura o face în povestirea „Ucenicie într-o breaslă veche”, care-şi are acţiunea în îndepărtatul an 1894, cînd un băieţandru de 14 ani, cu puşca-n spate, colinda luncile Siretului şi avea prima experienţă vînătorească. Tot aici sînt amintiţi pentru prima dată şi cîinii. Mai exact setterii, rase prezente deja în România acelor ani. Deosebit de pitorești sînt însă povestirile sale „Vînt dinspre Călimani” şi „Kiki dă examen în faţa onoratei comisii”, în care apar doi cîini, probabil din rasa teckel. Comedieru şi Kiki, eroii patrupezi ai acestor nuvele au în comun talia – sînt mititei, picioarele strîmbe -, pasiunea pentru vînătoare şi, nu în ultimul rînd, „nas fin”, o caracteristică importantă a acestei rase. Originea lor este diferită, Comedieru fiind un căţel furat dintr-un circ nemţesc, iar Kiki – „ce mai nume de căpău, zicea răzeşul Iancu Iorga”, fost cîine de salon al unei doamne doftor, a ajuns mare vînător pe meleaguri moldoveneşti. Căţeii, împreună cu stăpînii lor, sînt prezentaţi în cel mai pur stil sadovenian, în grai moldovenesc, cu scene de vînătoare nostime şi sugestive, într-o natură descrisă artistic, cu flora şi fauna autohtone, aşa cum le-au cunoscut răzeşii şi aşa cum o ştiu și iubitorii de azi ai naturii româneşti. Pe faimosul Patrocle, celebru în urma ecranizării nuvelei „Dumbrava minunată”, Sadoveanu îl descrie astfel: „un boldei roşcat, cu picioarele scurte şi strîmbe şi cu capul mare”. Este de înțeles că prozatorul se simțea deosebit de atașat de cîinii cu instinct vînătoresc, care îl însoțeau în lunci, la partidele de vînătoare de păsări sălbatice. Se spune că Sadoveanu a fost nu numai un pasionat chinolog, ci şi un bun cunoscător al raselor canine. Cezar, Kiki, Tom, Molda, eroii canini ai paginilor romancierului, sînt mai întotdeauna caracterizaţi fenotipic înainte de a li se atribui un anumit rol în poveste.

Nu putem încheia aceste rînduri fără a aminti de un alt mare scriitor și gazetar care a nutrit o dragoste imensă pentru cîini, alături de toate vietățile naturii: Corneliu Vadim Tudor. Toată viața el și-a împărțit

căminul cu patrupezi, prietenii lui de suflet, găsiți pe străzi, abandonați, pe care îi creștea ca pe copiii săi. Nu-i uita nici pe cei fără stăpîn, de care se îngrijea aproape zilnic, cărora le oferea mîncare, străduinduse să-i salveze pe cei mai slabi și mai neajutorați. Tribunul și-a mărturisit în repetate rînduri marea lui dragoste pentru cîini, pentru animale în general, transpusă în poeme de o mare sensibilitate, și le-a dedicat, în paginile revistei sale, ,,România Mare”, o rubrică foto permanentă: ,,Păpușile cu patru lăbuțe”. ,,Poate că această literatură fără intrigă și peripeții – scria Tudor Arghezi – îl va face pe cititor mai atent față de căței, bun față de cîini, milos pentru lumea prietenilor statornici, a tuturor tovarășilor cu patru picioare ai nefericitului și sălbaticului om. Povestea unui cîine frumos e povestirea tuturor cîinilor, a cîinilor părăsiți, izgoniți, pribegi din orașe și sate, bătuți, bolnavi, ocărîți de cîte un gazetar fără cămin, fără familie, cu aversiune față de un animal care nu se mănîncă și nu cîntă. Și nu e nevoie ca un cîine să fie lup, mops, dobermann, șpiț, setter, griffon, ca să merite o atenție respectuoasă. Toți cîinii sînt cîini, de neam și de ne-neam, și cei mai de preț îs cîinii boemi, fără vatră, fără patrie, fără ogradă…”. r m

Mihail Sadoveanu, la vînătoare de gotcani (cocoși de munte), în Munții Sebeșului (1937)

Polemici « Controverse

Captivi între două lumi

Ținutul în care m-am născut e un loc binecuvîntat, pudrat cu aer ozonat și albastru sidefat cînd norii se destramă peste sat ca o năframă. Acolo, crengile brazilor falnici brodează Cerul, căutînd să descifreze misterul stîncilor de argint, din care țîșnesc izvoare cristaline ce plutesc la vale lin, să se scalde în Cibin...

Ruinele Cetății dacice veghează satul de sus, de pe ,,coastă”, conferindu-i o frumusețe unică în lume. Aici și-au pus pecetea Traian și Decebal, în vremuri de mult apuse, dar puterea ei dăinuie pînă azi, pentru a ne aminti că sîntem stăpîni pe acest pămînt, de la facerea sa de către Domnul Sfînt.

În satul meu, oamenii au frica lui Dumnezeu, pentru ei, cuvîntul OMENIE e sfînt, iar termeni precum hoție, viol, pedofilie, crimă, obrăznicie sînt scoși din vocabular. Oamenii respectă tradiția și regulile consfințite din moși-strămoși: credința, cinstea, hărnicia și încrederea în semeni. Cînd pleacă de acasă, sătenii nu încuie poarta, ci lasă doar o jordiță pe clanța ușii, ca semn că stăpînul e plecat.

Crescută în Ardeal, mă uit cu mirare la ,,domnii” care se ceartă ca la șatră, în Palatul pentru care cel ce l-a creat, cu execuția a fost ,,recompensat”. Chiar în sferele ,,de sus”, respectul reciproc a apus, lupta pentru ,,ciolan” a atins cote alarmante și nimic altceva nu mai contează. Țara pare a fi un sat fără cîini, unde zilnic se petrec tot felul de anomalii și de atrocități. Îți este teamă să mai ieși din casă, căci nu știi ce te așteaptă...

Dar, să mă întorc în trecut, la vremurile fericite ale copilăriei mele, cînd totul era simplu și curat. Îmi amintesc de o întîmplare în care, ca protagonistă, am dovedit ingeniozitate, rezolvînd, fără ajutor de specialitate, o problemă cu care mă confruntasem ca adolescentă. Aveam 16 ani cînd, din senin, într-o dimineață am constatat că sînt o ,,pepinieră” de negi, apăruți pe degete, pe genunchi, pe obraz, pe frunte. Eram disperată, medic în comună nu era. Dar, plină de încredere, am găsit singură soluția. La chimie tocmai învățasem că soda caustică arde. Venind acasă de la școală, mama tocmai făcea săpun de rufe, din grăsimi

Victor Hugo ºi românii

Personalitate marcantă a vieţii culturale şi publice din Franţa Secolului XIX, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii, Victor Hugo a fost, în cursul îndelungatei sale vieţi, sensibil la orice manifestare progresistă. Cîteva mărturii – parte inedite - ilustrează interesul său pentru lupta de eliberare socială şi naţională a românilor. Ele au fost publicate în ,,Magazin istoric” (nr. din martie 1971), sub semnătura istoricului Dan Berindei.

animale și sodă caustică. Fiertura ,,bolborosea” pe sobă, într-o oală mare, și atunci mi-a venit ideea să moi în ea un băț de chibrit, cu care am atins fiecare neg în parte. A doua zi, toți negii s-au înnegrit, iar după o săptămînă nu mai rămăsese nici urmă de ei, doar niște semne care, cu timpul, au dispărut.

Așa decurgea viața în vremea aceea, totul era normal și natural. Aerul era nepoluat, nu existau E-uri în mîncare, nici... Acum, deși mereu am fost o ființă curajoasă, mă tem să mai ies din casă, fiindcă la tot pasul te paște necazul. Este o lume în derivă, de care îmi este tot mai frică.

Categoria numită azi ,,defavorizată” au fost odată MAMĂ și TATĂ, în prezent, ea a devenit ciumată. Încet, încet, părți esențiale din identitatea noastră trebuie să dispară: nu se va mai spune ,,el” sau ,,ea”, ,,elev”, sau ,,elevă”, ,,mamă” sau ,,tată”. Doar ,,persoană”, sau ,,părintele 1 și părintele 2”. La genurile ,,masculin” și ,,feminin” s-a adăugat și genul ,,neutru” al indivizilor umani. Sînt schimbări uluitoare, cărora nu știu cum le vom face față. Oare așa va evolua omenirea, astea sînt problemele de care se ocupă cei ce vor să schimbe lumea?

Timpul nu stă pe loc, vremurile de altădată au rămas în amintirea lui ,,A fost odată...”.

,,Mi-e dor de eroica Luptă de Clasă

Eram așa tineri, trăiau toți cei dragi

Plutea peste lume o boare frumoasă Întîiul de Mai avea flamuri de fragi...

Era școala gratis și ieftină cartea

La radio coruri de vis ascultam

Eram toți egali, nu-și făcea nimeni partea

Zideam din ruine o țară. Trăiam...” (C.V. Tudor)

LILIAnA TETELEA

● La 11 august 1864, Hugo adresa o interesantă misivă lui Anastase Panu, aflat în acea vreme în Occident, ca emisar al cercurilor opoziţioniste de stînga din România. Scriindu-i acestuia, el i se declara – fapt semnificativ – „compatriot“ şi „frate“. „Autonomia română şi libertatea română – adăuga poetul – fac parte esenţială din civilizaţia Europei“.

Legăturile franco-române îi apăreau lui Hugo fireşti, deoarece „românii sînt romani, francezii sînt latini; sîntem acelaşi neam; avem acelaşi viitor“.

● Cîţiva ani mai tîrziu, Victor Hugo trimitea o scrisoare unui alt român, Ion Al. Florescu, fiul marelui logofăt Alexandru Florescu şi al Elenei Florescu, sora poetului tîrgoviştean Vasile Cârlova.

Născut în 1836, Florescu şi-a făcut studiile la Paris, unde s-a afirmat în publicistică mai întîi ca redactor la „Le Nain Jaune“, iar apoi, împreună cu românul Grigore Gănescu – la „L’Europe”, revistă ce apărea la Frankfurt.

Intransigent în opiniile sale, Ion Al. Florescu (care nu trebuie confundat cu generalul Ion Emanoil Florescu, contemporanul său) a executat în 1866 o pedeapsă de o lună închisoare pentru „delict de presă“ (s-a păstrat ordinul din 24 februarie 1866 al Parchetului, prin care directorul vestitei închisori Ste. Pélagie primea dispoziţia de a-1 întemniţa). „Eu – scria Florescu la 1 mai 1867 logodnicei sale, Zoe Lenş – cînd am fost condamnat la o lună închisoare, aş fi putut accepta ceea ce mi se oferea și astfel nu aș mai fi ispășit delictul meu de presă. N-am vrut, ci am ţinut să ispăşesc tocmai ceea ce se considera o vină, pentru a nu datora recunoştinţă nimănui. Nu datoram, deci, nimic“. În trecere prin Frankfurt – unde se tipărea „L’Europe“ – Victor Hugo adresează o scrisoare lui Ion Florescu, pe care nu-1 găsise acolo:

„9 septembrie, Frankfurt. Domnule, n-am vrut să trec prin Frankfurt fără a vă mulţumi și a vă felicita pentru articol și pentru excelentul ziar pe care-l publicaţi aci pentru lumea întreagă. Orice democrat vă datorează o strîngere de mînă şi în ceea ce mă priveşte mă simt concetăţeanul tuturor oamenilor generoşi şi curajoşi ca Dvs.

Regret absenţa Dvs. în acest moment. Primiţi, deci, ca şi onorabilii Dvs. colaboratori, asigurarea întregii mele cordialități și a înaltei mele stime. Victor Hugo“.

● În 1885, cu puţin înainte ca inima să-i fi încetat să bată, Victor Hugo a avut un nou prilej de a-şi manifesta simţămintele faţă de români. Tînăra Elena Văcărescu i-a fost prezentată într-o seară de poetul Leconte de Lisle. Vizitatoarea şi-a depănat ea însăşi, într-o conferinţă, amintirea acestei memorabile întîlniri:

Doina

se naște în ființă ca fuiorul, În suflet toarce zodii murmurînd, În doină-i stîlpul casei și pridvorul Cu vise și-amintiri ce ară-n gînd

În melodie cîntă mii de stele, E, după lacrimi, cer senin de vară, În ea-i durere, e speranță, jele, E unda mării ce-n adînc coboară

se-aude rîul, cîntul ciocîrliei Și ploaia care naște curcubeie, se-neacă doru-n valul melodiei, Neliniștea din ochii de femeie

simți că plutești, dar norii iar se-adună, Auzi oftatul clipei care geme, O notă-naltă-aduce vestea bună Și iar se pierde în adînc de vreme

Cînd dorul ară verile plîngînd Și toamnele cu frunze brumării, Adună pulbere de ierni în gînd, se roagă pentru duși și pentru vii

E doina ca o rugăciune sfîntă, sădită-n noi de timpul cel bătrîn, Pe melodii cu unduiri ne cîntă Din vale-n deal destinul de român

Ființa-ntreagă dorul o străbate, Românul înspre slăvi își nalță cîntul, Duiosul glas al doinei legănate Adună-n suflet cerul și pămîntul.

ELIS rÂPEAnU

„El părea că doarme... Dar îndată ce mă zări, începu să surîdă.

– Cum te cheamă?

– Elena Văcărescu!

– Elena... Nume frumos, predestinat – şi murmură un vers pe care nu-1 auzii bine.

– Vii din ţara lui Rosetti, copila mea?

– Era unchiul meu, răspunsei.

– ...România, o văd foarte bine – un stindard avînd în mijloc efigia Romei şi raze multe împrejur...

Apoi, deodată, la un semn ce i-l făcuse Leconte de Lisle, care intrase acolo ca un rege în cuşca unui leu, Victor Hugo ni se adresă din nou:

– Am auzit că ştii să spui foarte bine versuri. Recită-mi una dintre poeziile tale. Şi adăugă: Ai să-ţi aminteşti toată viaţa că ai recitat într-o zi în faţa mea.

Îşi îndreptă asupră-mi privirile de un albastru şters, în care mai pîlpîiau luminiţele. Începui să recit cu voce tare, pentru a-mi ascunde stinghereala şi sfîrşii îndată poemul. Atunci îl rugai simplu:

– Recitaţi-mi ceva!

Melancolic, Victor Hugo răspunse:

– Eu nu mai recit. De altfel, nu mi-am recitat niciodată bine versurile. Ai face bine să te adresezi celui de colo.

Leconte de Lisle tresări deodată.

Victor Hugo îşi plecă fruntea. Obosise ascultînd, încercînd încă să mai surîdă. Îşi puse mîna pe umărul meu, mîna sa grea şi zbîrcită, care aşternuse pe hîrtie atîtea pagini strălucitoare. Leconte de Lisle îmi făcu semn că trebuia să ne retragem“.

Nu peste mult timp – la 22 mai 1885 – Victor Hugo s-a stins din viaţă. Cultura universală suferea o grea pierdere iar poporul român era lipsit de un statornic prieten. r. m.

File de istorie

Columna lui Traian (1)

Existenţă, permanenţă şi continuitate

Istoria este știința care studiază dezvoltarea societății omenești din negura vremurilor și pînă în zilele noastre.

Fiecare popor are propria lui istorie, istoriile popoarelor adunate împreună formează Istoria Universală a omenirii. Istoria se bazează pe izvoare scrise și nescrise. Printre izvoarele scrise sînt inscripțiile pe pietre, pe lemn, pe vase, pe documente vechi, cărți, hărți, monede, construcții, monumente, castele și altele, apoi urmează izvoarele nescrise privind ruinele unor construcții de apărare, castele, cetăți, monumente, arme, bijuterii, vase de ceramică, picturi rupestre etc. În sprijinul dezlegării tainelor istoriei au apărut și s-au dezvoltat și alte științe: arheologia, epigrafia, numismatica, heraldica și altele.

Istoria României este istoria unui popor statornic, așezat în una și aceeași vatră în care și-a urmat făgașul propriu de acțiune și manifestare, de cultură materială și spirituală, zămislind valori de originalitate și trăinicie intrate de mult în patrimoniul culturii universale. Plămădit ca popor unitar pe teritoriul străbun al Daciei, românii și-au păstrat neîntrerupt, în decursul timpului, continuitatea de viață materială, comunitate etnico-lingvistică și cultural-spirituală, în pofida tuturor vicisitudinilor cu care au fost confruntați, este vorba de un popor care prin moșii și strămoșii săi își are rădăcini de șase ori milenare.

Mărturie dăltuită în piatră

Pentru poporul român a rămas o istorie dăltuită în piatră, de o valoare inestimabilă, care dăinuie de peste 2000 de ani. Este vorba despre Columna lui Traian, amplasată în Cetatea Eternă a Romei. Apoi mai sînt încă două mărturii: Tropaeum Traiani din Dobrogea, numit și Monumentul Triumph ridicat la ordinul lui Traian ca urmare a victoriei împotriva dacilor (Tocilescu) și Podul de peste Dunăre la Drobeta-Turnu Severin, ridicat de Apolodor din Damasc.

Marea descoperire de la Drobeta Turnu

Severin

În anul 2010 la Drobeta Turnu Severin, specialiștii au descoperit la un picior al podului, cînd apa fluviului era mai scăzută, după 100 de ani de cercetări: (...),,Forumul roman reprezentat pe Columna lui Traian, ceea ce confirmă încă o dată valoarea documentară excepțională a Columnei pentru trecutul Poporului Român. Această descoperire demonstrează că opera lui Apolodor din Damasc mai are și alte lucruri de descoperit. Iată cum și această nouă descoperire arheologică vine să confirme încă o dată că scenele sculptate pe Monumentul din Capitala Imperiului Roman nu sînt fantezii ale celebrului arhitect Apolodor din Damasc, ci o adevărată cronică dăltuită în piatră a unor evenimente reale despre care Istoria României vorbește cu probe curate”.(Dumitru Manolache)

Culorile Columnei

Cercetătorii și istoricii italieni au reușit să reconstituie cu tehnici ultramoderne culorile originale care dădeau strălucire Columnei în urmă cu 2000 de ani. În anul 1980, un colectiv de specialiști și istorici a folosit metoda cu infraroșii, ceea ce a scos în evidență culorile autentice ale marmurei, identificînd în perfecțiunea individualizată a celor 2500 de figuri păstrate în frînturi de conică (Ion Dumitru Snagov, în Monumenta Romanae Vaticana). În acel mod a fost reconstituită fotografia întregii Columne, iar imaginile au fost expuse la cea de-a XLII-a Bienală a Academiei de Artă din Veneția, vernisată sub titlul „Știința pentru Artă”. Acele fotografii au fost un uriaș tezaur de informații care ar putea completa cunoștințele despre strămoșii noștri geto-daci, un adevărat document multidisciplinar, care din nefericire a rămas puțin cercetat și nevalorificat în România.

Însemnele de pe Columnă

La un studiu de cercetare științifică, se pot vedea „icoanele și simbolisticile creștine”, spune arhitectul Crisofi P. Cerchez, care în anul 1928 a publicat o broșură ilustrată. Cea dintîi icoană creștină pe monument se află pe unul din registrele Columnei numerotate XVII de către Cristofi în monumentala lucrare a lui Apolodor din Damasc, un arhitect greco-sirian, favorit al împăratului Traian. Vasile Lovinescu completează informațiile furnizate de Cristofi; și el a descoperit și alte semne simbol: ,,Pe încrețiturile veștmîntului care acoperă trupului identificat de Cristofi ca fiind Mîntuitorul Isus Christos, pe umărul și pe brațul stîng, cînd imaginea este inversată se poate observa crucea creștină în formă de X, numită în mod obișnuit Crucea Sfîntului Andrei”.

Au urmat și alte păreri, printre care cea a arhitectei Silvia Păun; în anul 1939, aceasta prezintă și alte semne creștine pe Columnă, în scena sinuciderii lui Decebal, unde descoperă un personaj care, fără dubii, își face semnul crucii.

Desigur că toate aceste puncte de vedere pot da naștere și la alte interpretări, pot ridica numeroase semne de întrebare și, de ce nu, pot constitui elemente

de plecare într-un studiu mult mai aprofundat din perspectiva sugestiei celor trei cercetători, care să fie o completare a începuturilor noastre creștine. Adică după anul 106 cuvîntul Mîntuitorului Iisus Christos a fost auzit și de către daci?

Ce s-a şters de pe Columnă?

Foarte mulți cercetători care au studiat reliefurile de pe Columna lui Traian sînt de părere că (...)...„Filmul derulat în basoreliefurile de piatră ar fi povestea scrisă și ilustrată și pierdută a Împăratului Traian despre războaiele cu Dacii și de aceea episoadele dăltuite în piatră sînt pentru noi enigmatice”.

Din scrierea episoadelor face parte și aceeași scenă a sinuciderii lui Decebal: (...) „Sînt destul de des redate imaginile cu doi soldați romani care prezintă mulțimii pe un scut capul sîngerînd al regelui Decebal”. Despre această scenă, sursele scrise spun că (…) „atît capul, cît și mîinile regelui Decebal au fost duse la Roma și aruncate pe treptele Templului Gemonilor. Interesant că această scenă a fost ștearsă de pe Columnă printr-o cioplitură foarte fină”.

Despre autenticitatea acelui eveniment, Michael P. Speidel, de la Universitatea din Honolulu, în anul 1965, depune o mărturie despre un monument funerar de pe teritoriul fostei provincii romane din Macedonia, în satul Grammeni din apropierea anticului oraș Philippi, închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care a dus la Roma capul și mîinile regelui Decebal și le-a înmînat împăratului Traian (...) „Pe acel mormînt este o inscripție în care se arată că Tiberius Claudius Maximus, veteran, fiind în viață s-a îngrijit să se facă acest monument. A fost făcut cercetaș de către împăratul Traian, care l-a avansat ca decurion... fiindcă l-a prins pe Decebal și i-a dus capul și mîinile la Ronisstorum”. Deși despre cetatea sau castrul și orașul cu acest nume din Dacia, unde se afla Traian după războiul din 105 – 106, istoricul și cercetătorul Ștefan Greceanu este de părere ...„că ar fi vorba despre localitatea Zlatna din Munții Apuseni”. De remarcat este și faptul că acea imagine privind fapta soldatului Tiberius Claudius Maximus este confirmată și de relieful de pe monumentul funerar din Macedonia, care îl reprezintă călare repezindu-se la un dac prăbușit la pămînt, din mîinile căruia cade un pumnal încovoiat, adică este vorba de regele Decebal, care tocmai se sinucise. De asemenea, scena acestui suicid apare și pe unele vase din Galia și Spania, ca dovadă că evenimentul a avut un larg ecou în epocă (va urma)

Prof. Dr. IoAn CornEAnU LACRIMA TEOCAN IsTRĂUAN mIrCEA PÎrLEA

Columna lui Traian, de la Roma

Tropaeum Traiani, de la Adamclisi

Podul lui Traian, Drobeta

Polemici « Controverse

Ce alegem: lecția Ungariei sau lecția Dragnea?

(urmare din pag. 1)

Adică un fost conducător politic, deloc perfect dar purtător la ultimelor reminiscențe de patriotism și demnitate suveranistă, este eliberat cu greu după o condamnare nedreaptă. Pardon, după două condamnări nedrepte. Reacțiile sînt interesante, dîndu-mi încă o dată impresia că România a devenit un fel de cîine al lui Pavlov.

Adică PSD Ciolacu a avut reflexul lașității delimitării și ignorării, găștile ,,rezistente” - reflexul ticăloșiei decerebrate, iar mulți dintre cei cu dorință național suveranistă au avut reflexul găsirii unui Mesia. În privința lui Dragnea, cred că el a fost cea mai plăcută surpriză, demonstrînd curaj și dorință de luptă din prima clipă de libertate. Mărturisesc, nu am mai văzut o asemenea reacție curajoasă la un proaspăt eliberat!

La fel de sincer, nu spun că Liviu Dragnea ar fi vreun Mesia politic, nici că nu a comis erori – dar este posibil să fie o soluție. Una dintre puținele! Dar cred că o soluție și mai bună ar fi o colaborare a celor care cred că România trebuie să iasă de sub tălpile ce o strivesc actualmente – SUA, NATO, UE – dar și o coroborare între calitățile diverșilor oameni politici din această zonă. Dragnea e unul dintre aceștia. Și cred că, la ora actuală, Dragnea este printre foarte puținii care acceptă să lase din orgolii – el fiind, pînă la încarcerare, un tip orgolios și destul de infatuat, conform multor mărturii.

Dar, în opinia mea, Liviu Dragnea este foarte important prin lecția pe care drama lui o oferă românilor care îndrăznesc să ridice capul. Este lecția coloniei – în care orice lider care încearcă să pretindă suveranitate, independența deciziei și interese cu valențe naționale este distrus, călcat în picioare. Este lecția pe care, dacă nu o înțeleg, cei mai buni și ambițioși dintre români riscă să o repete pe pielea lor! Așa cum nici Dragnea nu a înțeles lecția Adrian Năstase! Sau lecția Ion Iliescu. Sau lecția Viorel Hrebenciuc. Sau… atîtea altele din politică sau afaceri.

Lecția Liviu Dragnea este simplă: dacă rămînem colonie, te porți ca un supus, altfel o pățești rău la cea mai mică tentativă de desprindere din lesă. Asta e lecția care trebuie înțeleasă, pentru a supraviețui… sau pentru a avansa!

Odată avansați, după lecția Liviu Dragnea se poate trece la lecția Ungaria lui Viktor Orban. Sau lecția Vișegrad. Pe scurt - ce spune lecția asta: că dacă ai inimă de patriot, mintea la locul ei și sînge în instalație, NU au ce să îți facă! Poate să amenințe și UE, poate să se burzuluiască și progresiștii lui Sörös, pot să țipe și ,,reziștii”, și SUA că ai relații cu Estul – tu îți vezi de treabă! Și, culmea, chiar dacă pe vorbe Ungaria și Orban Viktor sînt supuși atacurilor, pe fapte… tot ei stau mai bine, mult mai bine decît supusa colonie România!

Ungaria are fonduri europene berechet, România nu! Ungaria are investiții din SUA și Occident mai multe ca România, în condițiile în care are colaborări excelente și bănoase cu Rusia și China! România se îndatorează teribil ca să plătească sume uriașe SUA, pentru ca o firmă oarecare să-i construiască reactoarele de la Cernavodă –în schimb Ungariei i le-a construit cea mai experimentată companie din Rusia, în condiții superavantajoase!

Ungaria beneficiază de investițiile chineze, inclusiv de prezența puternicei Bank of China, în timp ce România alungă firmele chineze!

România este gata să-și distrugă viitorul acceptînd aberațiile politicilor sexuale în școli – pe cînd Ungaria a zis STOP și a dat legi ferme în acest sens! Și aici ajungem la un alt punct dureros: Ungaria spune clar – deciziile naționale sînt deasupra deciziilor de la Bruxelles, pe cînd România nu știe ce să mai facă să demonstreze că este mai supusă! Și, culmea, așa cum spuneam, tot Ungaria cea rebelă, cea criticată are parte de beneficii mai mari din partea Europei! De ce? Pentru că lecția Ungariei este una a demnității și interesului național! Și NU este una a trădării!

Păi între noi și unguri, apare și ,,diferența” umană pe care o aminteam mai sus – Liviu Dragnea. Adică omul politic cel mai puternic la un moment dat și care a fost trădat – sau ,,vîndut”, cum spune el! Păi au făcut ungurii așa ceva cu Viktor Orban? Nu, categoric nu! Deși acuzațiile contra lui Orban seamănă cu cele aduse lui Dragnea – corupție, dictatură, politică anti-UE, legături

cu Rusia, naționalism și alte chestiuni din arsenalul grupărilor ,,rezistente”, natoiste sau bruxelleze! Dar, repet – ungurii NU l-au trădat pe ,,Dragnea al lor”!

Și ungurii NU s-au trădat pe ei, credința, istoria și viitorul lor! Nu și-au trădat credința pentru pretențiile progresiste de a denatura esența căsătoriei, nu intoxică mintea copiilor cu aberații, nu admit să se bage alții peste decizia politică internă, nu admit să li se dicteze politica externă, nu își vînd pămîntul, nu își dau aurul din țară… Or noi facem taman invers – adică, pe scurt, noi ne trădăm pe noi înșine, istoria și viitorul nostru. Și credința!

Da, iată, în această situație am ajuns, și anume ca, în publicația care a atras zeci de ani atenția asupra iredentismului maghiar, să public cuvintele liderilor de la Budapesta ca exemplu de demnitate – iar pe conducătorii noștri să-i dau ca modele de personaje penibile, supuse, de exponenți ai subjugării României! De fapt, efectul pervers și periculos al decăderii așa-zișilor conducători (așa-zis) români este chiar popularitatea extraordinară pe care naționalistul maghiar Orban Viktor o are acum printre românii… naționaliști! Popularitatea premierului maghiar Orban Viktor în România depășește orice așteptări – certifică și cunoscutul sociolog Vladimir Ionaș într-un interviu acordat presei budapestane. Ce consecințe va avea acest fenomen în viitor – este greu de prevăzut! Asta pentru că, spre deosebire de România, Ungaria are o politică națională de anvergură, pe termen lung – și cu respectarea tradițiilor, istoriei și a unor idei care… de multe ori nu sînt în interesul nostru! Toată această admirație pe care Orban Viktor o cîștigă – meritat! – în România, ei bine, sînt convins că el și Ungaria o vor păzi, ca un bun cîștigat – pentru a o folosi la momentul oportun.

Dar, repet, la ora actuală România are de învățat de la Ungaria, asta e situația de fapt – și o voi ilustra cu cîteva declarații ale ministrului Justiției și Afacerilor Europene de la Budapesta, Judit Varga, un jurist eminent, cu mare experiență în lucrul cu structurile europene, o femeie inteligentă, cultă și frumoasă, devenită noua stea a suveranismului și conceptului Europei statelor puternice.

În fapt, declarația Juditei Varga – ,,Nu vrem să părăsim Europa, ci să o scăpăm de ipocrizie” – a devenit o adevărată deviză a celor ce doresc reforma și însănătoșirea Uniunii Europene. Din păcate, printre aceștia nu se regăsesc și reprezentanții de frunte ai României – și nici ai principalelor partide românești. ,,Europa viitorului va fi determinată de state naționale puternice, care vor lucra îndeaproape împreună”, mai spune Judit Varga, iar formula pe care politiciana-juristă o propune este demnă de reținut: ,,Împreună, dar respectîndu-ne reciproc valorile, putem construi o Uniune Europeană care își poate proteja în mod eficient cetățenii”.

Tot curajoasa voce critic-constructivă de la Budapesta, Judit Varga, transmite un mesaj fulminant către Bruxelles: ,,Jos mîinile de pe competențele naționale!”. Seamănă cu ,,Jos labele de pe Uniunea Sovietică”? Da – pentru că are același sens! Acum este vorba de tentativele Bruxellesului de a impune voința asupra statelor membre – inclusiv prin transferul competențelor de pe plan național la nivelul instituțiilor europene. ,,Anul trecut, Germania și, acum, Polonia au demonstrat că legislația UE nu poate suprascrie normele constituționale naționale și nici nu poate depăși competențele naționale”, este replica fermă a Juditei Varga. ,,Curțile Constituționale ale statelor membre trebuie să poată examina dacă instituțiile UE, inclusiv, după caz, Curtea de Justiție, acționează în sfera competențelor conferite de tratatele UE” și, respectiv, ,,dacă actele juridice ale UE sau Hotărîrile CEJ sînt contrare principiilor Constituțiilor naționale”. Atenție mare la concluzia mesajului ministrului maghiar, poate învață și România ceva: ,,Independența sistemului judiciar este un principiu important și o valoare democratică. Protecția sa este în primul rînd responsabilitatea instituțiilor constituționale naționale!”, scrie Judit Varga.

Deci, un mesaj care contravine total ideilor promovate în România de actuala putere, care încearcă să cimenteze statutul de colonie, total supusă Bruxellesul. Să nu uităm de atacurile la adresa CCR, ÎCCJ sau CSM pentru că nu s-au supus total unor decizii, recomandări sau chiar puncte de vedere ale unor instituții europene. Ce diferență uriașă față de atitudinea curajoasă, suverană a Ungariei!

Hai să vedem și opinia a doi intelectuali români, scriitorii Alexandru Petria și Varujan Vosganian. Petria

scrie fără ocolișuri: ,,Am impresia că românii îi țin pumnii și se roagă pentru Viktor Orban cît de mult le doresc de dulce propriilor politicieni lași, 90% gușe și fălci de doi bani”. Altfel spus: ,,The enemy of my enemy is my friend”. Scriitorul motivează această convingere a sa prin faptul că Orban ,,este un om al speranței pentru debarasarea UE de pegra neo-liberală”. Și, atenție, asta în condițiile în care românii ,,și-au cam pierdut speranțele, văzînd cum se deturnează voința voturilor la București, cum guvernanții și majoritatea opoziției parcă sînt prinși într-un concurs despre care trădează mai repede și mai eficient”. De asemenea, românii văd cum de la Bruxelles ,,ni se dorește vîrîrea forțată pe gît a corectitudinii politice, a iubirii forțate a homosexualilor și a altor ciudățenii ale naturii, cum se vrea transferarea de la părinți către stat a felului în care îți educi odraslele și transformarea totală a modului nostru de viață, cu tradițiile și religia aruncate la gunoi sau considerate boli psihice”. Or, în acest context ,,oamenii se gîndesc că puterea exemplului premierului de la Budapesta o să aibă roade fericite la noi, contagiunea și o epidemie de curaj fiind binevenite”.

,,Cum să nu fii de acord cu liderul maghiar, care spune că «se edifică la Bruxelles un super-stat, căruia nu i-a dat mandat nimeni. Noi spunem NU imperiului european»?”, întreabă Petria, subliniind că Orban dezaprobă și ,,dubla măsură în relațiile cu statele central și est europene”. Scriitorul român întreabă și ce e în neregulă aici cu afirmația lui Orban că ,,Parlamentul European s-a dovedit a fi o fundătură: el îşi reprezintă exclusiv propriile interese ideologice şi instituţionale” și, în acest context, ,,Trebuie consolidat rolul parlamentelor naţionale”. Încheierea textului lui Petria nu necesită comentarii: ,,Vînt bun din pupa, Viktor Orban!”, încheie Alexandru Petria fulminantul său text despre premierul Orban Viktor și felul în care mulți români îl văd ca pe un model. Și caută un asemenea model de lider politic. Varujan Vosganian nu abordează Ungaria ca scriitor – ci ca economist, fost ministru al Economiei și Finanțelor. Varujan Vosganian este revoltat în fața realității economice, care dovedește cum și aici liderii fac România de rîs și o împing la pierzanie! ,,În relațiile comerciale, Ungaria ne umilește, pur și simplu”, scrie Varujan Vosganian. Intelectualul român scrie, nu fără amară ironie, că ,,Ungaria n-o să ne ia Ardealul, dar, în fiecare an, din buzunarele românilor pleacă spre Ungaria o sumă echivalentă cu 7% din PIB-ul Ardealului”. Concret, Vosganian arată că deficitul comercial al României în relația cu Ungaria a ajuns la ,,un incredibil 2,8 miliarde de euro, cel mai mare deficit comercial al României după relația cu China!”. Și dacă vedem din ce se compune deficitul, chiar că ne luăm cu mîinile de cap! Peste jumătate de miliard de euro (564 milioane) este la agricultură – în condițiile în care ,,înzestrarea naturală a solului românesc este mult mai avantajoasă, ca să nu mai vorbim de faptul că suprafața României este de două ori și jumătate mai mare decît cea a Ungariei”, precizează revoltat Vosganian, prezentînd și sumele deficitului: ,,Exportăm de 80 milioane de euro și importăm de 644 milioane de euro!”.

Apoi, o mare contribuție o are ,,deficitul comercial de aproape jumătate de miliard de euro produse farmaceutice”, în condițiile în care, în 1989, România avea o industrie farmaceutică puternică – și o remarcabilă cercetare în domeniu! De asemenea, deficite mari se înregistrează la mai toate gamele de produse: produse electrice, produse chimice, combustibili etc. etc. –notează Varujan Vosganian.

Nu mai continui, pentru că ar trebui să citez mulți naționaliști români care, șocant, laudă Ungaria – și cer susținere pentru conducătorii acesteia! Iar și mai șocant este că… au dreptate să dea Ungaria ca exemplu pozitiv!

Concluzia mea este că trebuie să învățăm din cele două ,,lecții”: Dragnea și Ungaria! Din prima, să învățăm ce pățim dacă rămînem în situația de acum, de colonie – iar din a doua putem înțelege că o țară, chiar mică și săracă în resurse naturale, cum e Ungaria, poate deveni o voce puternică și ascultată, dacă resursa umană are curaj, demnitate și ține cu ea însăși, cu națiunea. De aceea insist – hai să ne mai uităm în prezent, dar și spre trecut cu ochii noștri, nu cu cei impuși de străinătatea care ne vrea colonie – și să studiem exemplul lui Nicolae Ceaușescu. Așa vom vedea, poate, un viitor luminos, cum spunea tot acel mare și patriot conducător.

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

ªtrandul Kiseleff – cel mai mare bazin din Europa în anul 1929

Ştrandul Kiselef – cel care a primit mai târziu numele de ,,Ştrandul tineretului” – a fost cel mai mare ştrand şi de asemenea cea mai mare bază sportivă a Bucureştilor din perioada interbelică. Arhitectura clădirilor din zona ştrandului era una simplă, într-un limbaj modern, cu evidente referiri la stilul Art-Deco. Ştrandul în ansamblul lui reprezenta de altfel unul dintre primele ansambluri de arhitectură modernă din Bucureşti. Ansamblul proiectat de Marcel Iancu a suferit însă în perioada comunistă transformări considerabile, care au alterat imaginea arhitecturală unitară iniţială. Imediat după terminarea construcţiei sale – în numai 52 de zile – ştrandul Kiseleff a devenit una dintre cele mai aglomerate zone de agrement ale Bucureştilor:

,,Ştrand. Minunat loc de recreaţie pentru bucureştenii condamnaţi de soartă să rămînă pe meleagurile pe care a păstorit Bucur. Instalaţia din Şoseaua Kiseleff vine să umple un gol demult resimţit. Deşi a apărut ca din pămînt – construirea lui nu a durat decît 52 zile – ştrandul se prezintă astăzi admirabil din toate punctele de vedere. În primele zile, este adevărat, el a avut lipsurile inerente oricăror începuturi, dar cei puşi să conducă monumentala operă şi-au înţeles menirea şi, cu o perseverenţă rară, au procedat la înlăturarea a tot ceea ce nu corespundea cerinţelor. Astăzi, imensa construcţie dintre Şcoala de Agricultură şi Hipodromul Băneasa este gata să concureze cu instalaţiile similare din străinătate. Cine nu a văzut ştrandul nu-şi poate da seama de măreţia lui, cu atît mai mult cu cît durata construirii lui a fost excesiv de scurtă. Este deci nevoie să te plimbi pe alei şi prin atenanse spre a-ţi putea face o idee exactă asupra formidabilei întreprinderi. Imaginaţivă un teren imens, în mijlocul căruia se află un bazin de dimensiuni respectabile, înconjurat de o plajă în

TRANSILVANIA

MULTICULTURALĂ (III)

Germanicii – sașii (2)

Organizarea extrem de strictă a vecinătăților în care era împărțită comunitatea a constituit premisa muncii în comun, element atît de necesar supraviețuirii. Străinii călători prin Transilvania notau despre sași că ,,au ceva manierat și totodată forțat în comportamentul lor, ceva care prin practică îndelungată le-a devenit a doua natură. Ei dau dovadă de liniște și de aceeași uniformitate rigidă în ținută și conduită. În relațiile cu sașii îți vei da seama de același formalism exagerat. Fără ordinea strictă și o minunată regularitate a vieții ar fi pierit cu siguranță. Pînă și în ziua de azi (1868 – data la care sînt făcute aceste însemnări) sasul nu seamănă și nu recoltează cînd vrea el, ci cînd hotărăște comuna, atît de mult se supun sașii hotărîrilor acesteia. Probabil de aceea acești oameni se feresc să hotărască singuri și dau dovadă de o redusă spontaneitate.

Renunțarea la libertatea individului în favoarea libertății comunității apare ca o necesitate istorică și nu e o alegere făcută independent de fiecare cetățean, ci impusă de comunitatea în mijlocul căreia se nasc și în ale cărei reguli sînt înglobați de mici copii. Acum sper că românii din afara spațiului transilvănean vor

înțelege de ce românii transilvăneni se gîndesc mult pînă iau o hotărîre și sînt chibzuiți în toate. De la influența comunităților de sași, alături de care au trăit vreme de secole”.

Din păcate, după 900 de ani, descendenții creatorilor unei culturi materiale aparte, purtătorii unei filosofii de viață și a unei mentalități care a influențat în mod decisiv mentalitatea și viața românilor transilvăneni, s-au întors în patria lor de origine, temîndu-se că relaxarea sovieticilor din 1989 ar putea fi de scurtă durată, iar ei ar pierde oportunitatea de a ajunge în lumea liberă.

În Transilvania, vom găsi aproape pretutindeni, uneori pe aceeași stradă – cum e cazul în Brașov – o biserică catolică, una ortodoxă și una evanghelică. Comunitățile religioase au trăit în armonie atunci ca și acum, fără să aibă ceva de împărțit. În 1535, Johannes Honterus, sasul brașovean, scrie ,,Cartea Reformei” și modifică religia sașilor din catolică în evanghelică, ajutîndu-i pe maghiari să-și schimbe catolicismul cu religia inspirată de scrierile lui Calvin și numită din acest motiv ,,calvinistă”.

Însă nu toți sașii au aderat la noua religie. Spre exemplu, o parte din familiile săsești au rămas la religia catolică. Deși puțini în comparație cu cei convertiți la protestantism, ei au primit dreptul de a-și organiza o mică capelă într-unul din turnurile bisericii fortificate, pentru a-și continua nestingheriți practicarea vechii religii. Există vreun exemplu mai bun de toleranță religioasă?

suprafaţa de 12.000 de metri pătraţi! Aşa vă veţi putea da oarecum seama de impunătoarea instalaţie”. După cum vă spuneam, începînd cu anul 1929, de-a lungul multor decenii, Ştrandul Kiseleff a fost de asemenea una dintre bazele sportive cele mai importante din Bucureşti. Practicarea sporturilor nautice în Capitală a luat un considerabil avînt imediat după inaugurarea noii baze sportive: ,,Pentru sport în sine, ştrandul constituie un aport considerabil. A fost suficient să se construiască acest bazin de mari dimensiuni pentru ca nataţia să ia un neobişnuit avînt. Graţie realizării acestei admirabile opere am putut asista mai demult la prima întîlnire nautică inter-oraşe, iar mai de curînd la un veritabil match intercluburi. Cu prilejul acestor două întruniri am făcut o constatare îmbucurătoare. Sportul nautic are în Capitală cîţiva reprezentanţi de elită, a căror muncă trebuie încurajată pe toate căile. Este necesară sprijinirea elementelor de clasă, pentru a putea face din Capitala României Mari un puternic centru nautic, de la care provincia să ia exemplu”.

Ştrandul a suferit de-a lungul timpului mai multe modificări. O primă intervenţie a avut loc la începutul anilor ʼ40, atunci cînd s-au amenajat terenurile de tenis înşirate de-a lungul şoselei Kiseleff şi cînd s-a construit, în dreapta intrării, în apropierea restaurantului, o cabană cu rol de vestiar pentru jucătorii de tenis. Tot atunci a fost construită în imediata apropiere a intrării sala de gimnastică. O altă reabilitare a ștrandului s-a făcut înainte de organizarea festivalului sportiv din anul 1953. Atunci, unul dintre pavilioanele de vestiare a fost adaptat în scopul amenajăriii unor noi spaţii de cazare.

A treia perioadă de transformări semnificative a ansamblului a avut loc în anii ʼ70 - ʼ80. Ansamblului i s-au adăugat atunci un turn de apă precum și cîteva clădiri anexă. De asemenea în anul 1981 – cu ocazia Jocurilor Olimpice Universitare – au fost adăugate grupurile sanitare la sala de gimnastică şi au fost transformate în spaţii de cazare alte cîteva dintre pavilioanele de vestiare.

sursa: Art. ,,Măreaţă serbare la strand”, Jenny Dumitrescu, publicat în numărul din 15 august 1929 al săptămânului ,,Ilustraţiunea Română”

Ortodocșii ­ românii (1)

Românii sînt, cred eu, singurul popor din lume care a fost creșțin înainte să devină popor cu limbă și identitate proprie. Spun aceasta fiindcă atunci cînd Apostolul Andrei i-a creștinat pe daco-romani aceștia nu vorbeau încă limba română, deci nu erau români, iar cînd s-au format limba și poporul român ei erau deja creștinați. Mai mult decît atît, aș putea îndrăzni să vorbesc despre un pre-creștinism încă de la daci, fiindcă aceștia aveau un zeu principal, pe Zamolxe. Acesta le-a dat codul de comportament moral dacilor sub forma unui cod format din zece lucruri pe care să nu le facă. De asemenea, la un moment dat dispare în camera sa de sub pămînt timp de 3 ani și reapare spre bucuria dacilor care-l credeau mort. Apoi, dacă e să-l cred pe Mihail Sadoveanu, sacii cunoșteau chiar și semnul crucii, fiindcă marele scriitor român își încheie cartea „Creanga de Aur” spunînd: ,,și atunci, ultimul preot dac făcu asupra ucenicilor săi semnul celor patru puncte, același pe care propovăduitorii noii religii (creștine) îl făceau asupra oamenilor din satele din vale”. Toate aceste lucruri au făcut ca daco-romanii să accepte extrem de ușor creștinismul. În timp, din cauza influenței Imperiului Byzantin și sub înrîurirea bulgarilor, devenim și noi creștini. Astfel, sîntem singura națiune latină care e creștin-ortodoxă, în timp ce polonezii sînt singura națiune slavă care e catolică. (va urma) mA r IUS mA r I n

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Jurnlul unui prigonit: Nichifor Crainic

Au fost vremuri cînd despre nichifor Crainic (1888-1967) nu se mai știa nimic, deși, în perioada interbelică, jucase un rol important în cultura și politica românească – poet creștin militant și ziarist, profesor de teologie și animator cultural, eseist și doctrinar gîndirist, academician, deputat și ministru, deținut politic. În această ultimă ipostază se cuvine să reținem că nu l-a agreat nici un regim. Regele Carol al II-lea l-a aruncat în închisoare cu două acuzații: ar fi calomniat-o pe Elena Lupescu și ar fi contribuit la asasinarea lui I.G. Duca, în 1933. Iar comuniștii l-au potcovit cu 15 ani la Aiud, Gherla și în alte locuri, pentru ,,crime de război”. Cei mai în vîrstă îl uitaseră de tot, iar tinerii nici nu auziseră de el. Dar, nici după 1990 nu intrase, în vreun fel, în centrul atenției generale. N-am văzut comemorări, filme sau articole despre viața și opera lui Nichifor Crainic, că nu degeaba fusese academician. Doar într-un manual de clasa a XII-lea de acum vreo 10-15 ani am găsit o referire de cîteva rînduri la Revista ,,Gîndirea”, pentru care era acuzat că ar fi propovăduit un ,,patriotism de nuanță religioasă și existențială și o înnoire morală îndoielnică”, cu trimitere la simpatiile sale mai vechi pentru Mișcarea lui Zelea Codreanu. Doar în memoriile altor foști deținuți politici, preoți și mireni, am găsit consemnate, în fel și chip, unele informații despre trecerea sa pe pămînt, pentru unii, laudative, pentru alții, defăimătoare. Astfel, Ion Ianolide își aduce aminte că, la Aiud, Nichifor Crainic ținea prelegeri de religie, istorie națională, filozofie și literatură, urmărite cu atenție și de ceilalți deținuți, și de gardieni deopotrivă. La început, gardienii îl șicanau prostește: ,,Scrie pe hîrtie că nu există Dumnezeu și îți dau arpacaș pînă te saturi”. Iar el a scris: ,,Nu, există Dumnezeu”. Într-un tîrziu, cedaseră: ,,Mă, da’ deștept mai ești!”. Povestea aceea cu hrana zilnică a fost calul de bătaie al detractorilor, care l-au acuzat că, în lăcomia sa, era în stare să-și toarne la gardieni tovarășii de suferință.

numai așa s-a putut prelungi, aproape o jumătate de secol, legenda unei mari injustiții.

Nichifor Crainic și-a redactat memoriile între anii 1944 și 1947, pe cînd se ascundea prin Transilvania. Avem de-a face cu un text curat, căruia i s-ar fi distrus ultimele 14 pagini, se pare, cele mai interesante. O vreme, manuscrisul a fost păstrat, cu mari precauții și riscuri, de părintele Arsenie Boca, prietenul său, dar a putut fi tipărit abia după prăbușirea comunismului. La o primă evaluare, lectura notațiilor te cucerește prin informații (mai ales cele de nuanță politică, dar nu știm cît de exacte) și maniera stilistică adoptată.

Nichifor Crainic, portret în creion de Șt. Dimitrescu

După eliberarea din detenție (1962), Nichifor Crainic a așteptat în zadar să-i fie recunoscute meritele, așa cum s-a întîmplat cu atîția alți scriitori, susținînd că, datorită reeducării, în concepțiile sale au intervenit schimbări majore, care îi dau ghes să participe și el la construirea socialismului. Dar, postura de oportunist nu l-a ajutat prea mult. Ce-i drept, va fi integrat în redacția Revistei de propagandă externă ,,Glasul Patriei”, la fel ca alți foști deținuți politici, precum Radu Gyr, Vasile Militaru, Vasile Voiculescu sau Camil Petrescu, va primi o pensioară și o cămăruță cu chirie în palatul de la Mogoșoaia, și cam atît. Motivul marginalizării lui Nichifor Crainic ar fi fost, susține Marian Popa, editarea sa de către exilații din Occident, precum și publicarea în ,,Scînteia” a unui articol laudativ la adresa socialismului, gest semănînd mai degrabă cu o șopîrlă, o ofensă la adresa regimului. După 1990, tot ce i s-a permis a fost editarea unui volum conținînd versuri din închisoare - ,,Șoim peste prăpăstii” (1990), precum și două volume de memorialistică - ,,Zile albe, zile negre” (I: 1991 și II: 1996). Tîrziu (2015), Editura ,,Floare Albă de Colț” a reușit să tipărească o ediție integrală, cu o prefață, note și biografie semnate de Florin Duțu. Dar, paradoxal, această atitudine incalificabilă a autorităților de dinainte și de după 1990 a avut și o latură pozitivă:

Nichifor Crainic (pe numele său adevărat Ioan Dobre) s-a născut într-o familie de țărani săraci din satul Bulbucata, de pe malul Argeșului. Primele 5 clase le-a făcut în sat, avîndu-l ca învățător pe unicul Constantin Spâneșteanu, un dascăl excepțional, din stirpea mai cunoscuților Bădița Vasile, Bazil Drăgoșescu sau Neculai Busuioc, formați la școala lui Haret și eternizați de Ion Creangă, Caragiale sau Sadoveanu. Bulbucata, sat de cîmpie, care va deveni sursă epică și lirică și pentru alți scriitori, precum Zaharia Stancu, Marin Preda sau Marin Sorescu. O minunăție care i-a marcat copilăria - pădurea de tei și o constatare cu valoare de maximă: ,,Frumoasă e lumea lui Dumnezeu, dar atît de greu se trăiește în această lume!”. Importanța familiei cu rolurile ei vechi este covîrșitoare. Tatăl este modelul uman – muncă, morală, aspirație spre înălțarea economică și spirituală a neamului cu orice sacrificiu. Urmează episodul Seminarului Central din București, unica șansă pentru copil să se salveze, devenind preot sau învățător. Aceasta este o experiență mult peste ,,Fabrica de catiheți de la Fălticeni” sau ,,Fabrica de popi de la Socola”. Ion Dobre intră primul, cîștigîndu-și mult-dorita bursă, dar, pentru manuale și haine, tatăl este obligat să vîndă unicul porc și unul dintre cai. Urmează notațiile despre primele impresii din școală, cu profesorii și colegii din clasele mai mari. Vecernia este un miracol: ,,Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă... Să se îndrepte rugăciunea mea ca tămîia înaintea Ta...”. În 1907, Nichifor Crainic publică primele versuri în ,,Viața Românească”, ,,Luceafărul”, ,,Ramuri”, ,,Cosînzeana”, ,,Neamul Românesc”, ,,Dacia”. Urmează un mare succes cu Revista ,,Gîndirea” (1926-1944). Firesc, va veni și rîndul primelor volume de versuri: ,,Șesuri natale”, ,,Icoanele vremii”, ,,Darurile pămîntului”, ,,Țara de peste veac”. Apar primele pagini de doctrină ortodoxă, prilej de nemulțumire pentru ideologii de mai tîrziu.

Să răsfoim mai departe jurnalul lui Nichifor Crainic. În 1912, se înscrie la Facultatea de Teologie, dar nu va practica niciodată preoția. Momentul 1916, cînd începe războiul și este mobilizat, ca soldat sanitar, la spitalele din Iași, sufocat de refugiați. Frig și mizerie cumplite. Politicieni hoți și nepăsători. Popor nenorocit. Cu toate acestea, un neam care l-a dat pe Eminescu n-are cum să piară. Pansează răni groaznice. Tifos exantematic. În publicațiile lor, N. Iorga și Al. Vlahuță întrețin încrederea în izbînda finală. Prin comparație, în Bucureștii ocupați de nemți, C. Stere, filogerman declarat, scoate ziarul ,,Lumina”, la care scrie și Rebreanu. Ei, și? Poate n-o fi avut sărmanul unde să publice în altă parte. La fel precum Slavici și Arghezi, colaboratori la ,,Gazeta de București”, scoasă de nemți. Ca întotdeauna, intelectualii sînt niște curve: și cu poporul, și cu nemții. Printre ei, G. Galaction și mitropolitul Iuliu Scriban.

Numai Iorga și Vlahuță o țin drept. Amintirile din a doua parte a jurnalului conțin aventuri picarești și de moravuri, apreciate de cititori. Care găsesc peste tot intrigi, boicoturi, impostură și provocări diabolice pentru subminarea românismului promovat de Iorga, A.C. Cuza, Codreanu. Biserica e lașă, cum va fi și mai tîrziu. În 1920, devine student în Filozofie la Viena. Împreună cu Lucian Blaga, proaspăt doctor în Filozofie, vizitează galerii de artă și zăbovește în sălile de concerte. În 1925, este numit profesor de Mistică la Universitatea din Chișinău. În 1929, ajunge deputat. Surprinzător, se manifesta intolerant cu dementul de Panait Istrati, care tot batjocorește numele României. Să nu surprindă această atitudine a lui Nichifor Crainic la adresa intelectualilor din vremea sa, dar, acesta este rolul unui jurnal: să ajungă terenul pentru unele răfuieli personale, căci, altfel, ar fi mai greu, din pricina confruntărilor directe. În 1933, îl cunoaște pe Zelea Codreanu, căruia îi pune la dispoziție ziarul ,,Calendarul”, pe care abia îl scosese. Susține mișcările naționaliste și de înnoire morală, conduse de O. Goga, A.C. Cuza, Gr. Forțu, Z. Codreanu. Consideră că intrarea lui Nae Ionescu în Garda de Fier va însemna sfîrșitul legionarilor. Un gînd al lui Nichifor Crainic, valabil și pentru politicienii de astăzi: ,,Ca om independent, cine pleacă și vine la guvernare o face pentru a slugări camarila Serivciilor. Dar, procedeul în sine este intolerabil pentru demnitatea poporului român”. Anul 1940 este aducător de vești bune pentru Nichifor Crainic. Mai întîi, este numit doctor honoris causa al Universității din Viena și, mai apoi, membru al Academiei Române, unde îi revine fotoliul lui O. Goga, mort în 1938. Discursul de recepție este rostit în onoarea ,,Poetului pătimirii noastre”, care-i marcase tinerețea. Și două rele: mai întîi, în iulie 1940, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, sovieticii ne răpesc Basarabia și nordul Bucovinei. Și mai apoi, prin Diktatul de la Viena, pierdem nord-vestul Transilvaniei. 6 septembrie: abdicarea regelui Carol al II-lea, care măcelărise teritoriul țării, întregit prin jertfa a milioane de români. Noiembrie 1941: asasinarea lui Nicolae Iorga, marele dascăl de istorie națională, umple de furie întreaga societate românească. În semn de protest, Emil Cioran și Mircea Eliade ies din Mișcare. Ianuarie 1941: rebeliunea legionară. 27 martie: Nichifor Crainic este ales ministrul Propagandei într-un guvern condus de generalul Ion Antonescu. Primele contre cu Ică Antonescu îi inspiră următoarele notații: ,,Ică Antonescu, obscur țuțăr al lui Gheorghe Brătianu, care, în spiritul vremii, face figura vițelului de poartă nouă”. Ceva mai tîrziu, cei doi Antonești, tulburați că Nichifor Crainic le face opoziție, trag sforile, și Furtuna Ioana, fata lui Crainic, intră în pușcărie total nevinovată. Prigonit din toate părțile, poetul naționalist e gata să moară. August 1944: este dat afară din Uniunea Scriitorilor și din Uniunea Ziariștilor Români. Cărțile îi sînt scoase din circuit. ,,Gîndirea” este suprimată. ,,Criminalul de război” Nichifor Crainic este aruncat în închisoare pentru 15 ani, fără să fi fost judecat. Condamnă cameleonismul lui Gala Galaction care se dăduse cu nemții, ocupanți ai Bucureștilor în 1916. Nu-l agreează nici pe N.D. Cocea. Ignorantul Ștefan Voitec, un dușman al culturii române. Este dat afară și din Academie și reprimit cu greu în 1995, post-mortem. Între anii 1944 și 1947 este transfug prin Transilvania, transfug în țara sa, sub o identitate falsă: negustorul Ion Vladimir Spînu. Obosit și nedorind să facă vreun rău protectorilor săi, în cele din urmă, se predă și se alege cu 15 ani de temniță grea. În 1958, prietenii și admiratorii îl sărbătoresc cu prilejul împlinirii a 70 de ani de viață. ,,Cine vrea să mă cunoască cu adevărat, să mă caute în paginile Revistei «Gîndirea» și ale ziarului «Calendarul», în cursurile de la Facultatea de Teologie, în cărțile mele. Acolo sînt eu, un pumn de țărînă sub cruce...”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

„Elveţia României”: locurile unde se află cele mai frumoase sate din ţara noastră

Nu trebuie să ieşiți din România ca să găsiți peisaje rustice superbe, asemeni celor din Elveţia sau Franţa. Le avem şi noi! Şi nu numai că le avem, dar sînt de o sută de ori mai pitoreşti. Am pregătit o listă cu cinci dintre cele mai frumoase sate din România. Aşa că, în cazul în care plănuiți o escapadă de weekend şi nu ştiți ce destinaţie să alegiți, inspirați-vă.

Şirnea e un sat parcă ieşit din romanele lui J.R.R. Tolkien. E un sătuc din Braşov, amplasat la poalele Munţilor Piatra Craiului, la o altitudine de aproape 1.400 m. În 1960 Şirnea a fost declarat primul sat turistic din România, iar în prezent acolo se organizează o mulţime de evenimente interesante precum Focul lui Sumedru (ocrotitorul recoltelor şi oierilor), care are loc în fiecare an la 25 octombrie. Atunci copiii din sat se îmbracă în portul popular specific locului, fac un foc mare şi dansează în jurul lui. Cei mai curajoşi dintre ei sar prin foc sau sar peste focul lui Sumedru, cum spun sătenii.

Ce mai puteți vizita dacă ajungeți în Şirnea? Dacă vă plac lăcaşurile de cult, trebuie să ştiți că sînt o grămadă în apropiere. Mai puteți vizita şi Parcul Naţional Piatra Craiului, Prăpastiile Zărneştilor, Cheile Moieciului, Peştera şi Cheile Dîmbovicioara, Peştera cu lilieci din

satul Peştera, Barajul Pecineagu şi Lacul Vidraru.

Pleşa – Puţină lume ştie că în Bucovina, foarte aproape de Gura Humorului, se găseşte un sat foarte frumos, locuit exclusiv de polonezi. Limba română nu se aude decît de sărbători şi e folosită doar atunci cînd vin musafiri români.

Ciocăneşti e alt sat de poveste. Îl găsiți pe Valea Bistriţei, pe drumul ce leagă Moldova de Maramureş, nu departe de Vatra Dornei. Pe pancarta de la intrare veți citi „sat muzeu”, pentru că e unul dintre puţinele sate româneşti care a reuşit, în ciuda trecerii timpului, săşi păstreze armonia arhitecturală într-o lume obsedată de termopane, artificii pompoase, finisaje moderne şi grilaje de inox. Numele îi vine de pe vremurile cînd sătenii făureau arme şi armuri pentru oştile voievozilor Moldovei. Legenda spune că Ştefan cel Mare ar fi stabilit locul de altar al Mînăstirii Putna slobozind în văzduh o săgeată făcută de oamenii acestor meleaguri. Aici găsiți şi case încondeiate, de o frumuseţe rară. În Ciocăneşti mai puteți vizita şi Casa Muzeu Leonida Ţăran, prima locuinţă din sat care a fost zugrăvită cu motive tradiţionale. Tradiţia caselor încondeiate a luat naştere în 1950, dintr-un gînd al unei doamne din familia Ţăran, care, în momentul cînd a vrut să schimbe culoarea casei, şi-a dorit ca la pereţii clădirii ,,să se uite şi Lună şi la Soare”. Rezultatul a fost nu numai pe placul soarelui şi al lunii, ci şi al zecilor de turişti care ajung la Ciocăneşti în fiecare an.

Botiza – În inima Maramureşului, pe Valea Izei, vă aşteaptă un ţinut de poveste, locuit de oameni ce sfidează timpul neostenind niciodată. Botiza a fost atestată documentar în 1373 sub denumirea de Batizha şi, pe lîngă frumuseţea locurilor care vă vor încînta cu siguranţă, aici puteți vizita şi Mînăstirea Botiza sau izvorul cu ape minerale Borcut. Odată ajunși aici, mai puteți vedea şi Bîrsana, alt sătuc de care maramureşenii sînt mîndri şi care e la fel de pitoresc ca Botiza.

Dosare secrete ale Istoriei (125)

să fi „dorit“ Roosevelt Pearl harbor? (2)

„Japonezii n­aveau decît o singură cale pentru a­l scoate pe Roosevelt din încurcătură şi pe aceea au și ales­o...“. ROBERT shERWOOD (Memorialul lui Roosevelt)

Churchill, care stătuse pînă atunci înfundat în scaun, cu burta înainte şi cu capul rotund şi pleşuv aproape vîrît între umeri, se ridică deodată. Plecă de la masă, străbătu holul şi ajunse în biroul unde lucrau secretarele lui.

– Daţi-mi, vă rog, legătura cu preşedintele – spuse el.

Peste cîteva minute, la celălalt capăt al firului era Franklin D. Roosevelt.

– Domnule preşedinte – mormăi Churchill –, ce se întîmplă cu japonezii?

Tonul voia să pară indiferent. Dar ochii mici, îngropaţi în grăsime, străluceau.

– Este absolut exact – răspunse vocea distinsă a lui Roosevelt. Ne-au atacat chiar acum la Pearl Harbor. Iată-ne deci de acum înainte îmbarcaţi cu toţii pe aceeaşi galeră.

Churchill îi întinse receptorul lui Winant. Acesta schimbă cîteva cuvinte cu preşedintele. Ambasadorul exclamă: „Foarte bine, foarte bine!“. Apoi, pe un ton mai grav: „Ah!“.

Churchill luă din nou receptorul:

– Asta simplifică în mod categoric lucrurile – spuse el. Să vă ajute Dumnezeu!

Cei trei bărbaţi se înapoiară în hol. Churchill încerca să-şi adune gîndurile – povestea el mai apoi – „ca să reflecteze la acel extraordinar eveniment mondial, atît de neaşteptat încît le tăiase răsuflarea pînă şi celor care se aflau în miezul problemelor“.

Nu mai încăpea nici o îndoială: din momentul acela Statele Unite şi Marea Britanie se uniseră indisolubil în război, şi la bine, şi la rău. Şi acest lucru avea o semnificaţie foarte precisă: „Ei bine, după Dunkerque, după căderea Franţei, după episodul înfiorător de la Mers-el-Kebir, după ameninţarea invaziei, în timp ce, făcînd abstracţie de marină şi de aviaţie, noi eram un popor aproape dezarmat, după îngrozitorul război submarin, cea dintîi bătălie din Atlantic pe care noi era cît pe-aci s-o pierdem, după şaptesprezece luni de luptă izolată şi nouăsprezece luni de grele responsabilităţi pentru mine, nouă avea să ne revină, în sfîrşit, victoria în război“. Churchill nu se mai îndoia cîtuşi de puţin: alianţa dintre Imperiul britanic, Uniunea Sovietică şi, din momentul acela, Statele Unite avea să distrugă coaliţia condusă de Hitler. „O dată mai mult în îndelungata istorie a insulei noastre, deşi striviţi şi mutilaţi, noi reînviam, salvaţi şi victorioşi. N-aveam să mai pierim. Istoria noastră n-avea să se sfîrşească. Şi poate că nici ca indivizi n-aveam să mai murim. Soarta lui Hitler fusese pecetluită. Soarta lui Mussolini fusese de asemenea pecetluită. Cît despre japonezi, ei aveau să fie făcuţi praf şi pulbere“. Lui Winston Churchill nu-i mai rămînea decît să se ducă la culcare. Era pur şi simplu sătul de atîtea emoţii şi senzaţii. În noaptea aceea a dormit „somnul unui om căruia i se asigurase salvarea şi a cărui inimă era plină de recunoştinţă“.

rimetea e unul dintre cele mai frumoase sate din Transilvania. Sătenii spun că aici soarele răsare de două ori. Şi, într-un fel, e chiar aşa. Localitatea e mărginită de versanţi abrupţi, care creează impresia că soarele se ridică de două ori pe cer. La Rimetea trebuie neapărat să ajungeți dacă vă plac escaladările şi sporturile aeronautice, pentru că – datorită felului în care e aşezată – Rimetea e destinaţia ideală pentru zborul cu parapanta, off - road şi drumeţii. Iar dacă sînteți dispuși să înaintați 5 kilometri, puteți vizita şi Cetatea Colţeşti, care a fost ridicată în Secolul al XIII-lea, pe o stîncă abruptă, pentru a le servi sătenilor ca loc de refugiu din calea invaziilor tătarilor.

Ce mai puteți vizita? Puteți încerca să treceți şi pe la Muzeul Etnografic, Moara de Apă (datează din 1275), Biserica Unitariană (construită în Secolul al XVIIlea), Piatra Secuiului (mai e numită şi Uriaşul Culcat pe Spate, pentru că noaptea arată ca un uriaş culcat pe spate) şi aşa-numitele morminte din stîncă, unice în România.

TUrISmISTorIC.ro

Raţionamentul lui Winston Churchill avea să se verifice punct cu punct. Nu se mai poate nega faptul că intrarea Statelor Unite în război a pus capăt speranţelor lui Adolf Hitler. Or, tocmai certitudinea aceasta ne face să ne punem o întrebare cu totul neobişnuită. Japonezii au fost cei care au atacat la Pearl Harbor. Şi americanii au fost cei atacaţi. Ca urmare a acestui atac, americanii au intrat în război alături de englezi şi ruşi. După părerea lui Winston Churchill însuşi – cel dintîi interesat –, înainte de Pearl Harbor victoria aliaţilor nu era sigură. După Pearl Harbor obţinerea ei a devenit aproape neîndoielnică.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este deci următoarea: oare n-a dorit preşedintele Roosevelt înfrîngerea de la Pearl Harbor? Mai mult chiar, oare n-a făcut el totul pentru ca această înfrîngere să aibă loc?

Întrebarea aceasta ne face să-1 punem în discuţie pe unul din marii capi ai celui de-al II-lea război mondial, pe unul din oamenii admiraţi de toată lumea: Franklin D. Roosevelt. La Pearl Harbor au murit mii de americani. O bună parte din flota Statelor Unite şi o parte considerabilă din aviaţie au fost distruse de japonezi. A priori pare aproape de necrezut, chiar absurd, ca înfrîngerea şi masacrul respectiv să fi fost puse la cale în mod deliberat de către un şef de stat. Dar adevărul, a spus Pascal, poate uneori să nu fie verosimil. E o constatare atît de des verificată în istorie, încît este de datoria istoricului imparţial să nu elimine niciodată neverosimilul din probabilităţile istorice.

Să deschidem, aşadar, dosarul Pearl Harbor. Şi în acelaşi timp să deschidem şi dosarul Franklin D. Roosevelt.

(va urma)

Casele încondeiate de la Ciocănești

Satul Pleșa

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

ªtefan cel Mare – domn autoritar, diplomat iscusit

Cum se explică domnia fără seamăn a lui Ştefan cel Mare, care, după ani grei de frămîntări interne şi de năvăliri străine din vremea urmaşilor lui Alexandru cel Bun, a ridicat din nou ţara pentru a face faţă altor năvăliri şi care, înfruntînd peste treizeci de bătălii, a apărat cu succes Moldova împotriva tuturor adversarilor ei? Ce resurse a pus în acţiune domnul care, potrivit spuselor cronicarului – suprem omagiu adus omului de acţiune –, „biruit fiind se ridica deasupra biruitorilor”?

A da răspuns cuprinzător acestor întrebări înseamnă a pătrunde toate aspectele istoriei Moldovei în timpul acestei domnii. Din complexul de realităţi, din a căror îmbinare a rezultat „miracolul moldovenesc“ în vremea lui Ştefan, vom desprinde – în lumina unor izvoare noi – cîteva momente însemnate ale politicii externe a Moldovei. Regimul de largă autonomie pe care Petru Muşat îl dăduse Moldovei şi pe care Alexandru cel Bun îl transformase, cel puțin în ultimii săi ani de domnie, într-o adevărată stare de independenţă, fusese grav compromis de spiritul anarhic al marii boierimi. Începutul domniei lui Ștefan s-a desfăşurat în cadrul unor realităţi externe complexe. Ca şi predecesorii săi, noul domn a fost confruntat cu necesitatea de a alege între cele două suzeranităţi – ungară şi polonă – ce i se ofereau cu egală insistenţă. În aprilie 1459, Ştefan a acceptat să recunoască suzeranitatea polonă (tratatul de la Overchelăuţi), după ce regele Poloniei, Cazimir Iagellonul, a primit să-l înlăture de la graniţa ţării pe Petru Aron, pribeagul care urmărea să-şi recapete, cu sprijin străin, domnia. Ștefan înţelegea să limiteze cît mai mult dependenţa sa faţă de Polonia, pînă la a o înlătura cu totul, după cum o va dovedi întreaga sa acţiune în deceniile următoare.

Ostilitatea cu Matei Corvin era virtual deschisă prin recunoaşterea suzeranităţii polone. Din potenţială, primejdia a devenit reală din clipa în care Petru Aron, ale cărui nădejdi de restaurare cu ajutor polon se spulberaseră, şi-a găsit adăpost şi ocrotire la curtea lui Matei, probabil încă din 1460 sau cel mai tîrziu în anul următor. Găzduindu-l pe domnul pribeag, Matei Corvin îşi pregătea instrumentul politic al intervenţiei în Moldova; faptul redeschidea brusc, în forme violente, un vechi conflict.

Regele Cazimir îºi informează consilierii

Desfăşurarea campaniei de la Baia, unde a avut loc lupta cu Matei Corvin, era cunoscută pînă acum în primul rînd din scrisoarea adresată de domnul Moldovei regelui Cazimir al Poloniei, de îndată ce Ştefan s-a înapoiat în capitala sa (1 ianuarie 1468). Textul acestei scrisori, de însemnătate excepţională pentru istoria Moldovei din acele timpuri, a fost descoperit în Polonia, înainte de cel de-al doilea război mondial.

Cercetări recente în arhivele polone au dat de urma altui document, deosebit de însemnat pentru înţelegerea acestui moment decisiv din domnia lui Ştefan. E vorba, de fapt, de un text complementar scrisorii domnului Moldovei şi anume de

acela expediat consilierilor săi din Cracovia de regele Cazimir, în primăvara anului 1468. Raportul se întemeia pe informaţiile culese de emisarii trimişi de rege în diverse regiuni şi pe ştirile culese din ţară de Mihul logofătul, mare boier moldovean pribegit în Polonia odată cu Petru Aron. Neîncrezător în ştirile relatate de mesajul lui Ştefan, regele Cazimir s-a văzut aşadar silit să obţină pe alte căi informaţiile de care avea nevoie pentru a-şi fixa atitudinea faţă de situaţia creată de campania regelui Matei Corvin în Moldova şi de perspectiva unei noi acţiuni militare. Ştirile cuprinse în raportul regelui Cazimir sînt de două feluri: unele privesc desfăşurarea luptei de la Baia, altele – cele mai însemnate – se referă la situaţia internă a Moldovei după retragerea armatei lui Matei. Cele dintîi nu spulberă, din păcate, nedumeririle cu privire la motivele exacte ale retragerii regelui maghiar după lupta de la Baia.

Mult mai bogate şi interesante sînt informaţiile cuprinse în documentul amintit cu privire la situaţia internă a Moldovei în această vreme. Se ştia de mult timp că, în cursul campaniei lui Matei Corvin în Moldova şi mai ales în cursul luptei de la Baia, poziţia lui Ştefan a fost slăbită de potrivnicia unora dintre boierii săi. Dar dimensiunile acestei defecţiuni şi reacţia domnului erau puţin cunoscute, datorită sărăciei şi impreciziei izvoarelor aflate pînă acum la dispoziţia cercetătorilor. Or, raportul regelui Cazimir este foarte explicit în această privinţă. Înfăţişînd posibilitatea unei noi campanii a lui Matei Corvin în Moldova, regele polon îşi manifesta îngrijorarea cu privire la eventualele ei urmări, dată fiind situaţia foarte încordată din ţară, unde conflictul dintre domn şi o parte însemnată a boierimii căpătase în timpul şi după campania ungară forme deosebit de ascuţite. „Căci mulţi dintre

moldoveni – scria regele sfetnicilor săi – s-au îndepărtat sau au fugit de la acel voievod Ştefan şi de curînd întreaga Ţară de Jos a Moldovei, aşezată spre Ungaria, s-a răsculat, sustrăgîndu-se autorităţii domnului; şi aceasta, fiind provocaţi şi amărîţi de faptul că, înapoinduse din luptă la Suceava, domnul a condamnat la pedeapsa capitală pe mai mulţi dintre boierii şi nobilii săi, dintre care pe douăzeci mai de frunte – anume pe supremul său mareşal (marele vornic) şi pe alţi domni –, iar pe alţi patruzeci mai de rînd i-a tras în ţeapă, pe unii pentru că nu s-au purtat vitejeşte în luptă, pe alţii învinuindu-i de necredinţă...“.

Informaţia e deosebit de însemnată. În primul rînd, pentru că dă la iveală faptul că Ştefan a înţeles să guverneze autoritar, încă din prima etapă a domniei, şi că s-a străduit să restaureze prerogativele puterii domneşti, grav diminuată de tendinţele centrifugale ale boierimii în timpul domniilor anterioare. Hotărît să restituie Moldovei independenţa, Ştefan a înţeles de la început că trebuia să înlăture factorii care o subminau dinăuntru.

Ameninţată în unele din poziţiile politice dobîndite la adăpostul crizei de autoritate care a caracterizat viaţa ţării după dispariţia lui Alexandru cel Bun, o parte însemnată a boierimii a găsit în campania regelui Ungariei prilejul potrivit pentru a scăpa de domnul a cărui concepţie de guvernare se îndepărta atît de mult de interesele ei. Dar Ştefan a ştiut să domine dubla primejdie – externă şi internă – care ameninţa ţara şi domnia. Abia înapoiat din campania care s-a încheiat cu retragerea precipitată a lui Matei Corvin, domnul a reprimat cu energie neascultarea acelora dintre boieri care nu-şi împliniseră datoria, ieşind astfel învingător din cea dintîi şi, probabil, cea mai gravă criză a îndelungatei lui domnii.

Aşadar, imaginea unui Ştefan slab şi tutelat de marea boierime, în primul deceniu al domniei sale, trebuie părăsită definitiv.

Închinare, dar nu supunere

După campania lui Matei Corvin şi în faţa primejdiei unei noi invazii a regelui Ungariei, Ştefan a consolidat relaţiile cu Polonia. La 28 iulie 1468, el a încheiat un nou tratat cu solii poloni, prin care recunoştea suzeranitatea regelui Cazimir şi se angaja să depună personal jurămîntul de credinţă în Polonia, ca şi predecesorii săi. Dar toată acţiunea politică a lui Ştefan, timp de un sfert de veac, de la primul tratat încheiat cu Polonia, dovedeşte că domnul înţelegea să dea un nou conţinut relaţiilor dintre cele două ţări şi să transforme de fapt vechea subordonare faţă de regatul polon într-o alianţă pe bază de egalitate. Semnul exterior al acestei hotărîri politice a domnului a fost refuzul său de a se duce în Polonia pentru a presta regelui omagiul, conform ritualului tradiţional. Zadarnic a aşteptat regele Cazimir, în primăvara anului 1469, pentru a primi omagiul vasalului său; şi tot atît de zadarnic a coborît, din nou, un an mai tîrziu, la hotarul de miazăzi al ţării, în aşteptarea voievodului Moldovei.

Dar cum – în concepţia şi în practica politică medievală – raportul dintre suzeran şi vasal nu lua efectiv naştere decît odată cu ceremonia închinării personale a celui din urmă, e evident că Ştefan, refuzînd să îndeplinească acest ritual, refuza să accepte însuşi raportul de subordonare a ţării sale faţă de regatul polon. În dreptul medieval, actul scris nu avea decît valoare secundară, de consemnare a unui raport născut prin împlinirea acestui gest simbolic; în cazul legăturii dintre senior şi vasal, acest gest simbolic era închinarea personală a vasalului, care, îngenuncheat în fața suzeranului, îi jura supunere şi ascultare; mîinile împreunate ale vasalului erau cuprinse de mîinile

Cazimir Iagellonul, regele Poloniei

seniorului, semn al intrării în dependenţa şi protecţia acestuia. Contemporanii ştiau prea bine că, în lipsa acestui act simbolic, legătura vasalică nu putea lua naştere şi nu avea valoare de drept.

Dar marea invazie otomană din 1484, care nu numai că a smuls o parte din teritoriul ţării, dar ameninţa să subjuge Porţii întreaga Moldovă, l-a silit pe Ştefan săşi modifice atitudinea faţă de Polonia. Pentru a obţine ajutor, domnul s-a văzut silit să accepte condiţiile impuse de regele Cazimir, condiţii pe care un sfert de veac refuzase să le împlinească. În septembrie 1485, la Colomeea, Ştefan a depus jurămîntul de credinţă regelui polon, în formele rigide ale ceremonialului tradiţional, la care fuseseră constrînşi si predecesorii săi. Cu ajutorul unui contingent polon, voievodul reintră în ţară şi izgoneşte pe invadatorii turci şi pe pretendentul pe care aceştia încercaseră să-1 înalţe în domnie.

Curînd după aceasta, Ştefan a înţeles să se elibereze de tutela polonă. Încă din 1489, el a încheiat un tratat cu Matei Corvin, angajat într-o luptă decisivă cu familia regală polonă a Iagellonilor, în vederea stăpînirii Boemiei. Pentru a obţine sprijinul Moldovei în această luptă Matei Corvin s-a hotărît la un act deosebit de însemnat: el a acordat, cu titlu de feud, cetăţile Ciceiul şi Cetatea de Baltă lui Ştefan. În felul acesta, legăturile tradiţionale dintre Moldova şi Transilvania s-au consolidat prin prezenţa politică permanentă a Moldovei pe teritoriul transilvan.

Codicele de la Zagreb

Moartea prematură a lui Matei Corvin, în 1400, a deschis o grea şi disputată succesiune. La tronul vacant al Ungariei, trei pretendenţi şi-au depus candidatura: Viadislav Iagello, fiul cel mai vîrstnic al regelui Cazimir, devenit în anii anteriori rege al Boemiei, IoanAlbert, fratele său şi succesor prezumtiv al coroanei polone, şi Maximilian de Habsburg, viitorul împărat.

Deosebit de semnificativ pentru însemnătatea Moldovei în relaţiile internaţionale ale acestei perioade în Europa răsăriteană este faptul că toţi trei candidaţii s-au străduit să obţină concursul lui Ştefan pentru a-şi atinge ţelul.

Descoperirea, în anii din urmă, a unui codice de documente aparținînd coroanei ungare – în arhivele din Zagreb – recenta sa editare, a dat la iveală existența unei iniţiative similare din partea lui Ioan-Albert. Codicele de la Zagreb a păstrat conceptul întocmit de sfetnicul lui Ioan-Albert – umanistul italian Filippo Buonaccorsi (Callimachus). Documentul cuprinde instrucţiunile înmînate solului trimis la Suceava; el dă la iveală în același timp prestigiul dobîndit de Ştefan pe plan internaţional şi însemnătatea acordată concursului său: „Moștenitorul Albert transmite salutări Maiestății Voastre (Ştefan), a cărui sănătate şi prosperitate e bucuros să le afle, tot atît de mult ca şi despre ale sale. Apoi vă transmite că, de cînd a avut ştire despre lucrurile acestei lumi, a fost din plin informat despre virtutea Voastră, într-atît încît a fost întotdeauna dornic să încheie cu Serenitatea voastră o prietenie puternică şi statornică, astfel încît ambele părţi să se poată ajuta reciproc în toate ocaziile, după cum v-a comunicat în chip deosebit şi Callimachus, cînd a fost în solie la turci“. Ioan-Albert cerea domnului Moldovei să-l sprijine cu trupe şi bani în efortul său de dobîndire a tronului ungar.

Suceava, devenită sediul unei intense activităţi diplomatice, a găzduit, aşadar, mai multe solii polone în primăvara şi în vara anului 1400. Eforturile Poloniei de a dobîndi concursul Moldovei în această privință

Un nume străbate veacurile

a ,,(Ștefan) Era însuflețit pentru lucruri frumoase și mîndru, pe lîngă acestea activ și strașnic la război!”.

PAPA SIXT al IV-lea

a ,,O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care atît îi admirăm, care cel dintîi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atît de strălucită contra turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpînirea lumii și mai ales funcțiunea de comandant și conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înțelegerea și hotărîrea creștinilor, pe cînd ceilalți regi și principi creștini trîndăvesc în lene, în desfătări și lupte civile”. JAN DLUGOsZ (cronicar polon) a ,,Prin știința militară și faptele săvîrșite în război a fost renumit și sărbătorit toată viața”. MIKLOs IsTANFFI (cronicar ungur) a ,,Ei (moldovenii) nu avură îndată trebuință decît de un căpitan mare ca să se facă vestiți și să fie eroi ai creștinătății. Acest căpitan nu întîrzie a se ivi și fu Ștefan cel Mare”. NICOLAE BĂLCEsCU a ,,Ștefan este un nume drag românilor! Fii viteaz ca dînsul, dragul meu român”. C.A. roSETTI a ,,Inima mi se bate cînd aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ștefan cel Mare, lui Mihai Viteazul, dar, domnii mei, și nu mă rușinez a vă zice că acești bărbați pentru mine sînt mai mult decît Alexandru cel Mare, decît Anibal, decît Cezar; aceștia sînt eroii lumii, în loc că cei dintîi sînt eroii patriei mele”. MIhAIL KOGĂLNICEANU a ,,Și prin victoriile sale strălucite asupra numeroasei oști turcești și-a înscris numele în istoria eroilor mari; el s-a arătat curajos în primejdie, tare în nenorocire, modest în fericire (...), a fost obiectul

au constituit în acelaşi timp o încercare de a readuce Moldova în sistemul său politic. Dar, în cele din urmă, cînd a devenit evident că Maximilian de Habsburg nu avea sorţi de izbîndă, Ştefan s-a decis să-1 sprijine pe Vladislav Iagello, după ce acesta s-a angajat în faţa stărilor regatului ungar să nu se abată de la politica externă a predecesorului său. Legăturile cu Moldova au fost confirmate şi, o dată cu ele, stăpînirea lui Ştefan asupra cetăţilor transilvane, Ciceiul şi Cetatea de Baltă. Noul rege al Ungariei avea să se dovedească fidel angajamentului său.

Noua legătură stabilită de Ştefan s-a dovedit deosebit de folositoare în anii următori, cînd din nou Moldova s-a aflat expusă invaziei străine. În împrejurările grele din 1497, cînd Ioan-Albert, devenit între timp rege, a încercat să readucă Moldova la situaţia din 1485, Ştefan a ştiut să-şi asigure un larg concurs militar şi diplomatic, izolîndu-şi adversarul. O însemnătate deosebită a avut, atît în timpul desfăşurării conflictului, cît şi după aceea, în cursul negocierilor de pace, acţiunea regelui Vladislav, pe care Ştefan a ştiut să-l cîştige de partea sa. Codicele de la Zagreb aduce, pentru întreaga această perioadă, revelaţii neaşteptate.

După ce, într-una din soliile sale, regele Ungariei îl avertizase pe fratele său Ioan-Albert că „în mîinile acestui voievod (Ştefan) se află toată temelia şi puterea păcii între cele două regate“, el a reuşit să-l convingă, în cele din urmă, să accepte condiţiile de pace ale lui Ştefan. Deosebit de semnificativă este însemnarea regelui Vladislav pe marginea proiectului de reglementare generală a litigiilor dintre ele două regate: „Aceste articole se consideră a fi încheiate în măsura în care cele care îl privesc pe voievod, însuşi voievodul Moldovei le va accepta“. Vecinii Moldovei înțeleseseră aşadar că ţării nu-i mai puteau fi impuse, ca odinioară, condiţii potrivnice intereselor ei. Pacea încheiată: între Moldova şi Polonia în iunie 1499 s-a întemeiat pe un raport de paritate care a sancţionat pe plan juridic îndelungatul efort militar şi diplomatic al lui Ștefan de a asigura independenţa ţării sale.

ŞERBAN PAPACOsTEA, doctor în Istorie („Magazin istoric“, martie 1971)

mirării printre suverani și popoare, realizînd fapte mari cu mijloace modeste”. N. KARAMZIN (istoric rus) a ,,Omul cel mai mare ce a avut nația română de la descălicarea lui Dragoș și Radu Negru pînă astăzi”. DIMITRIE BOLINTINEANU

a ,,Dar Ștefan cel Mare n-a fost un scornitor de războaie. Niciodată el n-a căutat un dușman, niciodată n-a avut o toană sîngeroasă, cheful unei mari vînători de oameni. În alte vremi, el ar fi fost un bun păstor de oameni, un împărat cu iubire și credință, țesînd firele de aur ale unor zile pașnice, în mijlocul mulțămirilor ce s-ar fi înălțat de pretutindeni spre bunătatea lui. Dar, bătută de valurile tuturor furtunilor, țara avea nevoie de un paznic neadormit. Și el fu acela, omul viteaz, dar nu crunt, pe care-l cereau vremile (...) Țara se întremase cu totul: an de an se înălțau falnicele lanuri și mii de mii de oi și vite străbăteau pășunile grase ale Moldovei. Orașele fuseseră împodobite pe rînd cu frumoasele biserici de piatră săpată, înflorite cu fluturi de smalț verde și galben, de maiștrii lui Ștefan, care totdeauna aveau de lucru undeva. În ele se întîlneau nemții, armenii din Lemberg, sașii din Ardeal, grecii și turcii care veneau de la miazăzi, lăsînd bogăție în urma lor (...) Într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină și mai curată icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mînie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printrînsul de aiurea și de mai sus. Și cu cît se vede această icoană mai limpede, cu atît se înțelege mai desăvîrșit și se iubește mai mult, cu atît și viitorul se vestește mai bun, căci atunci neamul merge pe drumul strămoșului cuminte”. NICOLAE IORGA

Cetatea de scaun a Sucevei

Blazonul lui Ștefan cel Mare dintr­un manuscris moldovenesc păstrat la Viena

Din culisele istoriei

Cum a reușit SUA să intre

în posesia unui submarin rusesc

Lumea nu mai fusese niciodată atît de aproape de al treilea război mondial. Doar cîțiva oameni au știut că soarta planetei depindea de un submarin - nava sovietică K-129, care, la apogeul războiului din Vietnam, a fost însărcinată să ia în considerare orașele mari ale coastei Pacificului și navele celei de-a șaptea flote americane. În căutarea secretelor tehnologice ale unui potențial inamic, armata este gata să depună eforturi mari – costurile materiale nu sînt decisive. Dar chiar și într-o astfel de situație, operațiunea specială americană desfășurată în cadrul Proiectului Azorian este unică în întreaga lume. În dimineața zilei de 24 februarie 1968, în Kamchatka, submarinul K-129, cu 98 de membri la bord, a părăsit Golful Krasheninnikov. Cu toate acestea, submarinul nu a apărut în largul coastei americane. Pe 8 martie, echipajul nu a contactat baza. 70 de zile de căutări nu au dat rezultate. Submarinul sovietic a dispărut în ocean.

O perdea de fier atîrnă deasupra secretului dispariției K-129. Presa a păstrat tăcerea, iar ofițerilor flotei din Pacific le-a fost interzis să discute pe acest subiect. Pentru a descoperi misterul dispariției submarinului, trebuie să ne întoarcem în urmă cu 53 de ani, cînd toți participanții la această tragedie erau încă în viață. K-129 nu trebuia să pornească în expediție atunci, deoarece cu doar o lună și jumătate înainte de această tragedie se întorsese dintr-o campanie planificată. Echipajul a fost epuizat de o incursiune prelungită, iar partea materială a necesitat recondiționare. Submarinul, care urma să navigheze, nu era pregătit pentru campanie. În acest sens, comanda Flotei Pacificului a decis să trimită K-129 în patrulare. De urgență, membrii echipajului au început pregătirile pentru o nouă campanie. Doar o parte din ofițeri au fost rechemați din vacanță.

Pe 8 martie 1968, ofițerul de serviciu operațional de la postul de comandă central al Marinei a dat alarma: K-129 nu a dat semnal referitor la trecerea liniei de control. Și atunci a devenit clar că la postul de comandă al escadrilei nu exista nici măcar o listă de echipaj, semnată personal de comandantul submarinului și certificată de sigiliul navei. Din punct de vedere militar, aceasta este o conduită gravă. De la jumătatea lunii martie pînă în mai 1968, a fost efectuată o operațiune fără precedent în domeniul de aplicare și secret, pentru a căuta submarinul dispărut, în care au fost implicate zeci de nave ale flotilei Kamchatka și aeronave ale Flotei de Nord. Au căutat cu încăpățînare în punctul calculat al traseului K-129. Speranța slabă că submarinul a fost în derivă în poziția apei, neavînd progrese și comunicații radio, nu s-a materializat în două săptămîni. Operațiunile de căutare au atras atenția americanilor, care au indicat cu exactitate coordonatele unui mare punct petrolier din ocean, situat în apele sovietice. Analiza chimică a arătat că locul este identic cu combustibilul utilizat în submarinele Marinei URSS. Locația exactă a dispariției K-129 în documentele oficiale a fost desemnată punctul „K”.

Căutarea submarinului a durat 73 de zile. După finalizarea lor, rudele și prietenii tuturor membrilor echipajului au primit o notificare într-un registru cinic: „recunoscut ca mort”. Comandantul șef al Marinei URSS S. G. Gorshkov a făcut o declarație fără precedent, refuzînd să recunoască dispariția submarinului și moartea întregului echipaj. Refuzul oficial al guvernului URSS a condus la faptul că nava a devenit „proprietate fără proprietar”, astfel încît orice țară care descoperea un submarin dispărut era considerată proprietarul acesteia.

Au fost create două comisii pentru a investiga cauzele dispariției submarinului K-129: comisia guvernamentală condusă de președintele Consiliului de Miniștri al URSS L. Smirnov, și Marina, care era condusă de unul dintre cei mai experimentați oameni, primul comandant adjunct în șeful Marinei, V. Kasatonov. Concluziile trase de ambele comisii au fost similare. Aceștia au recunoscut că nu a existat nici o vină a echipajului submarinului. Cea mai probabilă cauză a catastrofei ar fi putut fi o defecțiune cauzată de înghețarea valvei plutitoare a conductei de aer a RDP (funcționarea motorului diesel sub apă). O confirmare indirectă a acestei versiuni a fost aceea că ordinul comandamentului flotei a semnalat comandanților să utilizeze modul RDP cît mai mult posibil. Ulterior, procentul de timp de navigare în acest mod a devenit unul dintre criteriile pentru succesul campaniei. Trebuie menționat că submarinul K-129 nu a rămas niciodată în urmă la acest indicator în timpul călătoriilor lungi la adîncimi extreme. A doua versiune oficială a fost o ciocnire cu un submarin străin sub apă. Pe lîngă cele oficiale, a existat o serie de versiuni neoficiale exprimate de diverși experți în ani diferiți: coliziune cu o navă de suprafață sau transport la adîncimea periscopului; eșecul la adîncimi care depășesc adîncimea maximă de imersiune și o încălcare a rezistenței la proiectare a carenei din cauza acestui lucru; o lovitură pe panta valurilor interne ale oceanului (a căror natură nu este încă stabilită precis); o explozie a bateriei în timpul încărcării sale ca urmare a depășirii concentrației admisibile de hidrogen (versiunea americană).

Între 1968 și 1973, americanii au examinat locul dispariției K-129, poziția și starea navei cu ajutorul unui instrument de apă adîncă, ceea ce a permis CIA să concluzioneze că submarinul sovietic putea fi ridicat la suprafață. CIA a dezvoltat o operațiune secretă, numită ,,Jennifer”. Toate acestea au fost realizate în speranța obținerii de documente secrete, echipamente de luptă și echipamente de comunicații radio și folosirea acestor informații pentru a citi întregul schimb radio al flotei sovietice, care ar deschide sistemul de desfășurare și control al Marinei Sovietice. Și cel mai important, a făcut posibilă găsirea fundamentelor-cheie. Datorită interesului autentic pentru rachetele sovietice și armele nucleare din timpul Războiului Rece, aceste informații au avut o valoare deosebită. Doar trei oficiali înalți din Statele Unite au fost conștienți de operațiune: președintele Richard Nixon, directorul CIA William Colby și miliardarul Howard Hyoz, care a finanțat operațiunea. Pregătirea lor a durat aproape șapte ani, iar costurile s-au ridicat la aproximativ 350 de milioane de dolari. Pentru ridicarea epavei K-129, au fost proiectate două nave speciale: Glomar Explorer și camera de andocare NSS-1. Ambele nave au fost realizate în șantiere navale diferite de pe coasta de vest și est a SUA, ca și cum ar repeta tactica creării Nautilus de către căpitanul Nemo. De asemenea, era important ca, în timpul asamblării finale, inginerii să nu aibă habar despre scopul acestor nave. Toate lucrările au fost realizate în secret.

Dar, indiferent de modul în care CIA a încercat să clasifice această operațiune, activitatea navelor americane într-un anumit loc din Oceanul Pacific nu a trecut neobservată. Șeful Marinei URSS, vice-amiralul I.N. Khurs, a primit o notă conform căreia nava americană Glomar Explorer finalizează lucrările pregătitoare pentru recuperarea K-129. Cu toate acestea, el a răspuns

următoarele: „Vă atrag atenția asupra unei mai bune îndepliniri a sarcinilor planificate”.

După cum s-a făcut cunoscut mai tîrziu, la Washington a fost trimisă o scrisoare chiar la ușa ambasadei sovietice, cu următorul conținut: „În viitorul apropiat, agențiile de informații din SUA vor lua măsuri pentru ridicarea submarinului sovietic care s-a scufundat în Oceanul Pacific. Înțeleaptă decizie”.

Operațiunea de ridicare a K-129 a fost foarte dificilă din punct de vedere tehnic, deoarece nava era la o adîncime de peste 5000 m. Căutările au durat 40 de zile. În timpul ascensiunii, submarinul sovietic s-a rupt în două bucăți, astfel încît doar una, formată din primul, al doilea și o parte din al treilea compartiment, a fost ridicată. Trupurile celor șase marinari morți au fost scoase din arcul navei și îngropate pe mare conform ritualului adoptat de Marina sovietică. Sarcofagul cu cadavrele a fost acoperit cu drapelul Marinei URSS. După ce au acordat ultimele onoruri marinarilor sovietici, americanii au început să caute informațiile dorite, dar nu au atins scopul dorit. Motivul a fost mentalitatea rusă: în timpul reparației K-129 în 1966-1967 în Dalzavod, constructorul-șef, la cererea comandantului submarinului, căpitanul de rangul IV. Kobzar, a transferat cabina de cifrare în compartimentul rachetei. Dar secretul ridicării submarinului scufundat nu a fost respectat. În jurul operațiunii „Jennifer” a izbucnit un scandal internațional. Lucrările trebuiau să fie secrete, iar CIA nu a ajuns niciodată la pupa K-129. Curînd, principalii actori care au organizat această operațiune au părăsit și arena politică: Richard Nixon a fost înlăturat din postul său în scandalul Watergate; Howard Hughes a fost declarat nebun. Congresul a interzis CIA să continue să se angajeze în astfel de operațiuni dubioase. Singurul lucru pe care patria l-a făcut pentru marinarii morți a fost faptul că Ministerul Afacerilor Externe al URSS a trimis o notă către Departamentul de Stat al SUA, acuzînd americanii că au încălcat dreptul internațional al mării (ridicarea navei altcuiva de pe fundul oceanului) și că au făcut public ,,mormîntul” marinarilor. Cu toate acestea, nici unul, nici celălalt nu au avut vreun temei juridic.

Conform propunerii ministrului Apărării I. Sergeyez, prin decretul președintelui Federației Ruse din 20 octombrie 1998, toți membrii echipajului au primit ordinul de curaj (postum), dar numai opt familii ale marinarilor decedați au fost premiate. În orașul Cheremkhov a fost ridicat un monument în memoria eroilor care au murit în această tragedie.

Deși nu sînt cunoscute încă circumstanțele care au dus la tragedie, disparițua sa este considerată unul dintre cele mai mari mistere ale Războiului Rece, care s-a desfășurat între două superputeri - URSS și SUA. rm

Una dintre ultimele fotografii ale echipajului submarinului K­129, în centru, Zhuravin Alexander Mikhailovich, comandant principal al submarinului

Samuel von Brukenthal –omul care a adus schimbarea (1)

E o zi de sfîrşit de iulie. Într-un micuţ sat de lîngă Sibiu se naşte Samuel Brukenthal, în anul Domnului 1721. În Europa adie vînt de schimbare. Încep să circule ideile, valorile libertăţii şi egalităţii propun o asociere fraternă, fără a ţine cont de graniţe naţionale, confesionale sau de stare socială. Se respinge tirania nobleţei ereditare şi urmează alinierea la principiul meritului personal. Ideile iluminismului circulă rapid legînd extremităţile de metropolă, periferia de centru. Lumea era în schimbare.

Samuel creşte sub îndrumarea mamei, o femeie cultivată şi sub puterea exemplului tatălui său. Michael Brukenthal luptase eroic în apărarea casei imperiale de Habsburg şi primise răsplată un titlu de nobleţe. Astfel a reuşit să recupereze, prin merite proprii, handicapul faţă de poziţia socială mai înaltă a soţiei. Dar Samuel merge mai departe şi de la şcoala din Sibiu pleacă la marile universităţi din Europa. Studiază la Halle şi Viena, unde îi cunoaşte pe marii filosofi. Parcurge drumul luminii.

Tînărul Brukenthal ajunge la Viena cînd în Imperiu se arată zorii unei „democraţii progresiste”. Maria Tereza încuraja artele, în Imperiu era abolită pedeapsa cu moartea, se deschideau porţile şcolilor pentru doritorii de carte, se federalizează imperiul şi provinciile au drept de autoguvernare. În America, tot atunci, se formula Declaraţia de Independenţă. Împărăteasa simte că e vremea reformelor. Îşi alege cu grijă oamenii de care se înconjoară, mizează pe cei progresişti, cu viziune. Printre ei, şi Samuel Brukenthal, care îl cunoscuse pe Kant, citea Seneca şi Aristotel, vedea dincolo de timpul lui. El va fi secretarul împărătesei, apoi va fi numit guvernator al Transilvaniei. În centrul Vienei, întrun grup statuar impozant dedicat Împărătesei Maria Tereza, se află şi Samuel Brukenthal, printre ceilalţi guvernatori ai vremii, care o înconjoară.

Cît timp a stat la Viena, peste 25 de ani, Samuel a absorbit ca un burete tot ce putea oferi mai avansat în materie de cultură, ştiinţă şi civilizaţie Viena. Descoperă valoarea artei şi începe să achiziţioneze tot ce apărea mai bun, ajutat şi de un consilier de specialitate, Martin Stock. Timpurile sînt prielnice: mulţi aristocraţi francezi se refugiau la Viena şi vindeau bunuri ca să aibă din ce trăi. Bruky, aşa cum aveau să-i spună urmaşii prietenoşi, se inspiră de la ginerele Mariei Tereza, Albert Teschen, care în acea perioadă pune bazele muzeului Albertina din Viena. Almanach de Vienne din 1773 menţionează pinacoteca personală a lui Brukenthal din capitala imperiului, ca fiind una remarcabilă, demnă de vizitat.

În 1777, Maria Tereza îl numeşte guvernator de Transilvania. Samuel se întoarce acasă, la Sibiu. Se însoară cu Sofia, fiica primarului, şi devine cetăţean al oraşului. Demolează două case în Piaţa Mare, una a nevestei, şi pentru alta plăteşte despăgubiri şi construieşte primul palat urban: Palatul Bukenthal. La etajul întîi al palatului se locuia, dar la etajul doi, guvernatorul umple saloanele cu tablouri pe toţi pereţii, şi pe tavan. Saloanele acelea rămîn deschise, astfel că puteau fi vizitate încă din 1790. Ca guvernator, baronul se dovedeşte la fel de progresist. Brukenthal va pava străzile Sibiului, va introduce canalizarea, va construi şcoli şi va face o bibliotecă.

Cartoful, bivolul alb

şi ciocolata caldă (1)

Samuel avea două vieţi. Sau chiar mai multe. La Sibiu era guvernatorul luminat, dar la Avrig era omul pragmatic. Acolo făcea agricultură şi făcea bani. Cu banii cumpăra de la Viena tot ce apărea nou şi aducea acasă, în Transilvania. Dacă la Sibiu construieşte un palat pentru colecţia sa de picturi, cărţi, monede, hărţi, piese naturale, la Avrig ridică un palat pe modelul Schonbrunn-ului vienez, înconjurat de grădini şi ogoare cultivate cu soiuri noi de plante,

de la cartofi la aloe vera. Iar la Sîmbăta înfiinţează o herghelie cu rase noi de cai. „Samuel Von Brukenthal a adus soiuri noi de culturi din vest, de cartofi şi alte legume, soiuri de pomi fructiferi din toată Europa, a creat prima orangerie din Transilvania. Acolo lucra cu ţăranii ardeleni care în felul acesta erau învăţaţi cum să le îngrijească, cum să le folosească. Făcea un fel de şcoală agricolă, pe viu”, povesteşte muzeograful Liviana Dan, o bună cunoscătoare a personalităţii baronului. La fel s-a întîmplat cu animalele. Baronul a adus bivolul alb în Transilvania, de undeva din centrul Italiei. Avea o crescătorie de bivoli la ferma de la Avrig, iar brînza şi carnea le vindea în Europa. Aşa s-a răspîndit acest bivol prin gospodăriile ardelene.

Dacă la Avrig făcea agricultură şi şcoală de botanică, atunci cînd stătea la Sibiu, baronul implementa stilul de viaţă aristocrat occidental. De două ori pe săptămînă oferea concerte la palatul Brukenthal sau spectacole de teatru. În fiecare seară chema 14 invitaţi la cină, numărul lui Kant. Acolo se prezenta în ţinute la modă în capitalele europene, oferea feluri de mîncare necunoscute locului, după reţete din bucătăriile vestice, se făcea conversaţie elevată şi se cînta la pian. În bucătăriile palatului Brukenthal s-a pregătit pentru prima dată o băutură la modă atunci în alte capitale: ciocolata. Tot el organizase la palat o cafenea, iar în pivniţe avea adevărate colecţii de vinuri, deşi el nu bea decît apă. Samuel Brukenthal a introdus şi ceaiul de la ora cinci în societatea de la Sibiu.

În 1802, Samuel Brukenthal îşi face testamentul. Pentru ca această colecție să nu fie dezmembrată după moartea sa, baronul a prevăzut în testament ca numai urmașii de parte bărbătească să poată moșteni colecția. În cazul stingerii descendenței pe linie bărbătească, colecțiile urmau să fie gestionate de o fundație și să intre în proprietatea Gimnaziului Evanghelic din Sibiu. În anul 1867, baronul Joseph von Brukenthal, unul din moștenitori, a lăsat prin testament ca și palatul (care era deja din 1817 un muzeu deschis publicului) să fie atribuit acestei fundații.

(va urma)

rEVISTASInTEzA.ro

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Noul joc din jurul

Afganistanului

(urmare din pag. 1)

După plecare, americanii se așteptau să primească o bază, un punct de aprovizionare și un transfer de militari în Pakistan sau într-una din republicile din Asia Centrală. Cu toate acestea, Islamabad, susținînd mult timp talibanii, a refuzat să furnizeze Washingtonului infrastructura militară solicitată. Reprezentanții republicilor din Asia Centrală au fost aparent convinși la Moscova că acest lucru este imposibil în cazul unei abordări multi-vectoriale.

Oficialii din Rusia, China și Iran înțeleg situația și chiar fac afaceri cu talibanii. Viitorul acestora depinde de poziția pe care o vor adopta talibanii, de modul în care își văd interesele și de ceea ce sînt dispuși să ofere. Probabil, talibanii nu înțeleg pe deplin în ce vîrtej de politică internațională se vor afla în curînd. Cu toate acestea, putem presupune că nu au nevoie de el. În primul rînd, trebuie să preia controlul asupra

Afganistanului, sarcină foarte dificilă avînd în vedere numărul mare de grupuri și comandanți de teren de pe ambele părți ale Hindu Kush. În al doilea rînd, talibanii nu au nevoie de probleme cu marii jucători de pe scena mondială, ci de recunoaștere din partea lor.

Dacă talibanii se confruntă acum cu o alegere – să închidă ochii la prezența unei „organizații rivale” pe teritoriul lor sau să scape de ea – este puțin probabil să o aleagă pe prima. Mai mult, „concurenții” îi vor expune cu siguranță pe talibani la ura vecinilor lor prin provocări la frontieră, iar apoi vor încerca să preia pîrghiile guvernului din țară. Talibanii se vor ocupa de „oaspeți”? Au o experiență uriașă în operațiuni militare, dar numai cu infanterie și vehicule blindate vechi nu pot avea succes. Aviația (inclusiv aeronavele fără pilot) are o mare importanță, iar țările interesate să se asigure că nu există un focar de tensiune constantă în apropierea lor pot veni în ajutor. Încă o dată, problema plasării unei baze aeriene străine în Afganistan poate reapărea.

Talibanii sînt extrem de critici față de armata străină, dar situația îi poate obliga să cedeze. Apoi apare o altă întrebare: care dintre cei „mari” este pregătit pentru un astfel de pas? Rusia suferă încă de

Lăcomie și minciuni – despre relația dintre Big Pharma și mass-media

(urmare din pag. 1)

Cuvîntul înainte este scris de Robert F. Kennedy Jr., nepotul președintelui John F. a fost asasinat în 1963. Dacă această carte a fost deja citită de zeci de mii de oameni, atunci articolul menționat a fost deja citit de milioane de oameni din toată lumea.

În argumentație, Mercola depă șește cu mult sfera medicală – la ni organizațiilor care încununează pira mida puterii reale din America. El își începe raționamentul întrebînd: „Ce au în comun New York Times și majoritatea mass-media cu Big Pharma?”. Răspunsul este că sînt „deținute în principal de BlackRock și Vanguard Group, două dintre cele mai mari firme de administrare a activelor din lume”. Cele două companii „formează un monopol secret care deține aproape toate corporațiile la care ne putem gîndi”. Lumea modernă, scrie Mercola, este structurată conform principiului piramidei: „Investitorii mai mici aparțin investitorilor mai mari. Corporațiile acestora, la rîndul lor, sînt deținute de corporații și mai mari. Partea superioară vizibilă a acestei piramide este reprezentată doar de două companii – Vanguard și BlackRock. Ele formează un fel de cartel, participînd reciproc la capital”. Dintre cele două corporații, Vanguard este cea mai controversată. Această companie este deținută de diverse fonduri și companii, în spatele cărora se află alți investitori. Nimeni nu a fost încă în stare să dezlege această încurcătură pînă la capăt. În același timp, „o analiză superficială ne sugerează că Rothschild Investment Corp. și Edmond De Rothschild Holding sînt cei doi principali actori”, scrie Mercola. Într-o scurtă listă de potențiali investitori și beneficiari ai Vanguard, Mercola numește și familia italiană Orsini, familiile Bush, Dupont, Morgan, Vanderbilt și Rockefeller. Lista lui Mercola este foarte asemănătoare cu lista acționarilor Rezervei Federale SUA. Există o versiune conform căreia acționarii Rezervei Federale au decis să creeze o alternativă sub forma

misterioasei corporații Vanguard. În anul 2000, nu deținea blocuri mari de acțiuni și, după 15 ani, cota companiilor din Top 500, în capitalul cărora cota Vanguard era de 5%, a sărit la 94. 3%. În ceea ce privește cota gigantului investitor în capitalul social agregat al companiilor americane din Top 500, precum și în ceea ce privește cota în voturile acționarilor agregate acestora, în 2000 Vanguard s-a clasat pe locul al treilea după BlackRock și State Street. Pînă la sfîrșitul anului trecut, activele administrate de Vanguard au depășit 7 trilioane de dolari. Activele Fed pînă atunci ajungeau, de asemenea, la 7 trilioane. Mercola citează un raport Bloomberg conform căruia Vanguard și BlackRock vor controla active în valoare de 20 de trilioane de dolari în 2028.

Autorul articolului menționează, de asemenea, faptul că BlackRock și Vanguard dețin în total aproximativ 1.600 de firme americane, al căror venit cumulat în 2015 a fost de 9,1 trilioane de dolari. Apoi, Mercola face referire la companiile Big Pharma, Vanguard și BlackRock, care dețin toate companiile farmaceutice majore din SUA. În februarie 2020, BlackRock și Vanguard erau cei mai mari doi acționari ai gigantului farmaceutic GlaxoSmithKline, cu acțiuni de 7% și respectiv 3,5%. În cazul Pfizer, Vanguard a devenit principalul investitor, iar BlackRock a devenit al doilea acționar. Cei doi giganți „estompează granițele dintre capitalul privat și afacerile publice”. În

„sindromul afgan”. China devine din ce în ce mai activă pe arena internațională, dar va risca să adere la lista celor care au părăsit Afganistanul cu mîinile goale? Este puțin probabil ca Iranul să realizeze o astfel de sarcină. În plus, chiar recunoașterea de facto a talibanilor prin cooperarea cu aceștia reprezintă o legătură cu extremismul islamic.

Există un alt argument care poate forța Moscova și Beijingul să se apropie de talibani – drogurile. Pînă la finele anului 2001, cînd Afganistanul a fost condus de talibani, producția a scăzut. Ei bine, cea mai neașteptată veste este reprezentată de intenția Turciei de a interveni în afacerile afgane. Decizia finală nu a fost încă luată, dar, judecînd după activitatea Ankarei în Siria, Libia și Karabakh, acest lucru este posibil. Turcia nu dezvoltă relații cu America, iar Erdogan are un „atu sirian” de militanți care poate fi util Washingtonului pentru a destabiliza Afganistanul și pe care actualele autorități din Kabul îl pot lansa în țară în încercarea de a opri talibanii. Acest lucru nu poate decît să îngrijoreze Rusia și China. Poate că vor trebui să rezolve problema afgană împreună (de exemplu, pe platforma SCO). Acum, Afganistanul este la un pas de o etapă complet nouă de dezvoltare.

raport cu pandemia COVID-19, autoritățile sanitare din SUA primesc comenzi de la Big Pharma, care are o ocazie unică de a se îmbogăți în lupta împotriva coronavirusului.

Mercola citează raportul Global Justice Now din decembrie 2020 – „Povestea oribilă a Big Pharma” – care analizează „istoria rușinoasă a șapte dintre cele mai importante companii farmaceutice din lume care dezvoltă și produc în prezent medicamente și vaccinuri bazate pe gene împotriva COVID-19, în timp ce mass-media ajută la suprimarea informațiilor despre medicamentele mai vechi ușor disponibile, care sînt extrem de eficiente împotriva infecției”. Acestea sînt aceleași medicamente pe care Mercola le promovează de mulți ani prin intermediul site-ului Mercola.com.

Din păcate, raportul de forțe este inegal. Big Pharma beneficiază de suport consistent. Din luna mai, acționarul principal al New York Times este Vanguard Group, care deține 8,11% din capitalul acestei corporații media. Pe locul al doilea se clasează BlackRock, cu o cotă de 7,43%. Vanguard și BlackRock sînt, de asemenea, cei mai mari acționari ai Time Warner, Comcast, Disney și News Corp – patru dintre cele șase companii media care controlează peste 90% din piața media SUA. În plus, perechea BlackRock - Vanguard deține acțiuni la toate companiile digitale din Silicon Valley: Microsoft, Apple, Amazon, Facebook și Alphabet Inc.

Mercola își încheie articolul cu următoarele cuvinte: „Pare destul de clar că pandemia COVID-19 a fost orchestrată pentru a conduce la o Nouă Ordine Mondială – Marea Resetare. Și în centrul tuturor se află BlackRock și Vanguard.

Pe 2 iulie, Joseph Mercola a publicat un nou articol – ,,COVID Vaccine Deathsand Injuries are Secret Inhumate”, în care găsim detalii interesante despre activitățile Big Pharma. În prezent, există zeci de procese civile și penale împotriva celor trei corporații farmaceutice din SUA care produc vaccinuri COVID-19, la instanțele federale. Pînă acum, vorbim despre acuzații legate nu de cele mai recente vaccinuri, ci de alte medicamente care au devenit cauzele îmbolnăvirilor și chiar ale deceselor. Inculpații sînt Pfizer, Johnson&Johnson și AstraZeneca. Valoarea totală a cererilor de despăgubire este de 8,6 miliarde de dolari.

Marea resetare a lumii (1)

În ultimul an, am citit multe articole care făceau referire la „Covid 19 - Marea Resetare”, cartea lui Klauss Schwab, fondatorul Forumului Economic Mondial, care-și ține întîlnirile anuale din luna februarie în localitatea elvețiană Davos. Membrii acestui forum declară că obiectivul lor principal este acela de a acționa în interesul public global, susținînd în același timp cele mai înalte standarde de guvernare. Forumul angajează cei mai importanți lideri politici, de afaceri, culturali și sociali pentru a contura agende globale, regionale și industriale, considerînd că progresul se face prin reunirea oamenilor din toate categoriile sociale, care au dorința și influența necesare pentru a face schimbări pozitive.

Revenind la cartea care mi-a stîrnit curiozitatea, trebuie spus că ea a apărut la mijlocul anului 2020, în plină pandemie de coronavirus și prin ceea ce teoretizează în paginile sale a fost văzută de mulți jurnaliști ca un plan al puternicilor vremelnici de a schimba lumea, în forma pe care o știam pînă acum, folosindu-se de pandemia care ne-a afectat pe toți. Eu sînt foarte circumspect cu informația care ajunge la mine, așa că, oricît de seducătoare ar fi fost teoriile conspirației ce se foloseau de această carte pentru a-și demonstra temeinicia, nu le-am dat crezare în totalitate, ci am căutat să o citesc, pentru a putea constata eu însumi despre ce e vorba.

Cartea urmează un plan bine structurat, tratează resetarea economică, socială, geopolitică, de mediu, tehnologică, individuală, și schimbarea priorităților. Ne vorbește în prima parte despre faptul că avem o lume interconectată, bazată pe viteza informației și pe complexitatea relațiilor dintre membrii ei. Conform autorului, aceste trei elemente (interconectare, viteză și complexitate) sînt un rezultat al globalizării de care avem parte în prezent. Globalizare pe care domnia sa o vede ca pe ceva bun și necesar, deși recunoaște că e un sistem care necesită o conducere unică, care să poată reacționa imediat luînd aceleași măsuri pe tot globul în caz de nevoie. Vorbind despre resetarea economică, Schwab afirmă că pandemia va modifica economia globală, în sensul că statul va trebui să intervină ajutînd companiile aflate în nevoie și implicîndu-se mai mult decît pînă acum în piață. Tot o consecință a pandemiei va fi și creșterea, cel puțin pentru moment, a inegalităților sociale, aducînd ca argument spusele domnul Angus Deaton (laureat al Premiului Nobel și co-autor al cărții „Deaths of Disperation and the Future of Capitalism” împreună cu Anne Case), care a observat că: „producătorii de medicamente și spitalele vor fi mai puternici și mai bogați ca niciodată”, în dezavantajul celor mai sărace segmente ale populației. Din cauza creșterii inegalităților sociale, afirmă autorul, vor apărea mișcări sociale, motivînd că „în era post-pandemică șomerii și păturile sărace ale populației vor crește numeric. Tragedii personale se vor acumula, promovînd furia, resentimentele și exasperarea în diferite situații”, argumentînd că „la momentul scrierii acestei cărți, COVID-19 deja a declanșat un val global de neliniște socială. A început în SUA cu Black Lives Matter, care protestează în urma uciderii lui George Floyd la sfîrșitul lunii mai 2020, dar s-a răspîndit rapid în jurul lumii. Noi nu știm cum va evolua mișcarea Black Lives Matter și, dacă persistă, ce formă va lua. Cu toate acestea, indicațiile arată că se transformă în ceva mai larg decît problemele specifice rasei, iar protestele împotriva rasismului sistemic au dus la apeluri mai generale despre justiție, economie și incluzivitate”. Ei bine, dacă tot trăim într-o lume interconectată, pe care COVID-19 o dă peste cap distrugînd printre altele lanțurile economice, iar guvernele trebuie să ajute prin împrumuturi cu dobîndă cetățenii și companiile pe care le guvernează, se va ajunge, încet, la un control public al companiilor private, în special (dar nu numai), pentru toate afacerile care au beneficiat

de bani publici. Pentru că, nu-i așa, „una dintre marile lecții din ultimele cinci secole în Europa și America este aceasta: crizele acute contribuie la creșterea puterii de stat”. Klaus Schwab merge mai departe cu predicțiile spunînd că, pentru a ajuta economia și proprii cetățeni, „unele țări vor apela la naționalizare, în timp ce altele vor prefera să acorde credite. (...) Ca supliment, guvernele vor încuraja puternic parteneriatele de tip public-privat, astfel încît companiile private să se implice mai mult în atenuarea riscurilor globale. Indiferent de detalii, rolul statului va crește și acest lucru va afecta modul în care se desfășoară activitatea. La diferite grade, directori de afaceri din toate industriile și toate țările vor trebui să se adapteze la o mai mare intervenție guvernamentală. Impozitarea va crește, în special pentru cei privilegiați, deoarece guvernele vor trebui să își consolideze capacitățile de reziliență și vor dori să investească mai mult în ele”.

Vă mărturisesc faptul că toate acestea îmi aduc aminte de epoca socialistă. Parcă lumea ante-covid ar fi fost lumea capitalistă românească plină de inegalitate socială, a liberalilor și țărăniștilor care oprimau clasa muncitoare, iar epoca post-covid vorbește despre intervenția statului în companiile private, în creșterea impozitării pentru cei privilegiați, chiar și despre naționalizare. Schwab continuă: „este aproape inevitabil ca pandemia să nu determine multe societăți din întreaga lume să își reconsidere și redefinească termenii contractului lor social. Definit pe larg, «contractul social» se referă la un set de aranjamente și așteptări care guvernează relațiile dintre indivizi și instituții. Pur și simplu, este «o legătură» care unește societățile; fără ea, țesătura socială se desface. Astăzi, motivele fundamentale care stau la baza pierderii credinței în contractele noastre sociale se unesc în jurul problemelor inegalității, ineficienței dintre majoritatea politicilor de redistribuire, un sentiment de excludere și marginalizare și un sentiment general de nedreptate. Ce formă ar putea lua noul contract social?

1. O furnizare mai largă, dacă nu universală, de asistență socială, asigurări sociale, asistență medicală și servicii de bază de calitate;

2. O migrare către o protecție sporită pentru lucrători și pentru cei care în prezent sînt cei mai vulnerabili (precum cei angajați în alimentarea economiei de concerne în care angajații cu normă întreagă sînt înlocuiti de antreprenori independenți și liber profesionisti)”.

Am avut senzația că citez din Lenin sau Marx, nu dintr-un capitalist sadea! Nu pot să nu mă întreb ce urmărește autorul cu tot acest discurs despre egalitate socială, uniformizare și un stat atotputernic care să controleze masele și economia. Răspunsul începe să mi se dezvăluie în capitolul legat de ,,Resetarea geopolitică”, care tratează existența ,,anarhiei post COVID-19” prin „diverse forme de naționalism agresiv care iau locul ordinii și al cooperării”. Cu alte cuvinte, naționalismul e rău și agresiv, iar globalismul e bun, ordonat și cooperant, fiindcă, susține Schwab, a scos milioane de oameni din sărăcie creînd locuri de muncă. Da, de acord, dar ne gîndim în ce condiții și pe ce salarii de mizerie muncesc unii oameni pentru a produce bunuri la un preț de nimic, pe care marile companii le vînd la prețuri de 4 sau 5 ori mai mari, pe motiv că „numele firmei costă”? De fapt, Toți promotorii echității și egalității sociale, ai asistării celor săraci, sînt continuatori ai lui Lenin și Marx doar la nivel de vorbe. Persoanl, cred că tot ceea ce urmăresc este transformarea oamenilor în niște asistați social, lăsați la mîna guvernelor care controlează totul, astfel încît, avînd asigurat un trai călduț, vor accepta să muncească pentru a spori veniturile celor care-i conduc, renunțînd pentru asta la identitate și la mare parte a drepturilor lor, fiindcă așa le spune cel care le dă banul.

Firește că, într-o asemenea situație, naționalismul e dușmanul de clasă, cum se spunea în anii ʼ50, fiindcă nu acceptă politici sociale și economice precum cele enumerate mai sus. Tocmai pentru a se feri de „pericolul naționalismului”, un economist de la Harvard a inventat

o teorie conform căreia „cele trei noțiuni – globalizare economică, democrație politică si statul național – sînt reciproc ireconciliabile, bazate pe logica conform căreia doar două pot coexista efectiv la un moment dat”, afirmînd, de asemenea, că democrația și suveranitatea națională sînt posibile doar dacă le alăturăm globalizarea.

Mă întreb cum au fost posibile democrația și suveranitatea națională în ultimii 200 de ani fără globalizare, iar acum, dintr-odată, fără aceasta nu pot conviețui? Domnul Schwab uită că mai sînt pe lume oameni care cunosc istoria, trecutul și cel mai important, își pun întrebări. De fapt, cea mai bună minciună este cea combininată cu un sîmbure de adevăr, care să o facă greu de contestat.

Pînă în acest moment, am înțeles că globalizarea e bună, că naționalismul e rău fiindcă împiedică globalizarea, că ar trebui să fie mai multă egalitate socială și asistență socială, iar statul să se implice cît se poate de mult în controlul cetățenilor și al afacerilor private, inclusiv prin naționalizare. Dacă guvernul ar trebui să aibă o funcție atotputernică, atunci de ce nu am vorbi despre ,,guvernarea globală”, adică despre procesul de cooperare între actorii transnaționali care vizează furnizarea de răspunsuri la problemele globale (cele care afectează mai multe state sau regiuni). Desigur, o asemenea guvernare nu poate fi implementată fără cooperarea statelor, care să legifereze aplicarea măsurilor luate la nivel global. Mă întreb, însă, de ce e nevoie de o guvernare globală? De ce e nevoie ca niște oameni să decidă pentru mine? Să hotărască ce cuvinte să folosesc, ce termeni culturali sînt interziși, ce vini să-mi asum, ce gen să am, ce trebuie să consum și cum trebuie să gîndesc? Ce-i recomandă ca pe autorități supreme în materie? Nu sînt Dumnezeu! Oricum, El lipsește cu desăvîrșire din planurile bogaților lumii. E considerat un basm de către indivizi care au senzația că s-au născut inteligenți, că pot face totul singuri, că au întotdeauna dreptate, iar noi ar trebui să-i ascultăm și să le mulțumim că ne dau voie să respirăm același aer cu ei. Aer care trebuie să fie mai curat și mai sănătos –conform arhitecților Noii Ordini Mondiale post COVID – făcînd trecerea la următorul capitol important al cărții, cel legat de mediu. Sîntem cu toții de acord că mediul a fost poluat în ultimii zeci de ani, că pădurile dispar într-un ritm amețitor (la noi, dar și în alte părți), că emisiile de carbon otrăvesc atmosfera, că încălzirea globală e un pericol. Ei bine, stimații domni care se erijează în sfătuitori și, poate chiar mîine, în conducători ai planetei, au soluții și pentru asta. În primul rînd vor trece la retehnologizarea companiilor ce produc emisii de carbon stimulîndu-le să folosească tehnologii verzi. Firește că nu e suficient, trebuind să se acționeze în schimbarea comportamentului tuturor oamenilor. În acest sens, se va încuraja munca de acasă, prin aplicațiile online, avînd loc o resetare tehnologică. Vîrful de lance al acestei resetări tehnologice va fi transformarea digitală, care deja ne schimbă viețile și obiceiurile. Astfel, cumpărăm mai mult de pe internet decît din magazinele fizice, ne uităm mai mult la filme online din confortul casei decît să mergem la cinematograf, mîncăm acasă comandînd mîncare, ba uneori discutăm cu prietenii pe Zoom sau alte aplicații în loc să ieșim în oraș. Dacă tot facem atîtea activități online, autorul cărții recomandă și înlocuirea zborurilor pentru întîlniri față în față cu întîlniri și discuții online. Ce se va întîmpla dacă generația care e acum în școala generală va înclina balanța în sensul celor descrise în cartea lui Klaus Schwab? În completarea acestei resetări tehnologice vorbim despre utlizarea inteligenței artificiale adică a roboților, în toate domeniile vieții economice și sociale, orașe precum Hangzhou, Washington DC și Tel Aviv anunțînd că sînt pe cale să dezvolte „livrarea robotică” a produselor prin intermediul unei armate de roboți care să se deplaseze pe pămînt și prin aer către beneficiari. (va urma)

mA r IUS mA r I n, antreprenor HorECA

Merkel cere introducerea „formulei Steinmeier” în legislația ucrainiană

În Donbass este necesară organizarea unui referendum pentru introducerea „formulei Steinmeier” în legislația ucrainiană. Cancelarul german Angela Merkel a declarat acest lucru în cadrul unui briefing comun cu președintele ucrainian Volodymyr Zelensky, luni, 12 iulie. Ea a subliniat că nu s-au realizat „progrese suficiente” în cursul punerii în aplicare a acordurilor de la Minsk, relatează TASS. „Pe de altă parte, avem nevoie de implementarea «formulei Steinmeier» în legislația ucrainiană. În cele din urmă, avem nevoie de alegeri în Donbass”, a subliniat Merkel. Potrivit acesteia, „întărirea forțelor rusești în jurul Ucrainei” sporește nedumeririle cu privire posibilitatea ajungerii la o soluție pașnică în Donbass. ,,Germania va continua să depună eforturi și cred că orice nou guvern va continua acest lucru pentru a permite punerea în aplicare a acordurilor de

la Minsk și pentru a realiza progrese, dar a trebuit să recunoaștem în ultimele zile că va fi dificil”, a subliniat cancelarul german.

Anterior, în timpul negocierilor cu Merkel, Zelensky a spus că ar dori ca Statele Unite să participe la rezolvarea

Miliardarii devin din ce în ce mai bogați, iar omenirea din ce în ce mai săracă și înfometată

Din cauza restricțiilor privind activitatea economică, numărul persoanelor aflate în pragul înfometării a ajuns la 270 de milioane pe întreg mapamondul. Numărul deceselor din cauza foametei la nivel mondial a crescut de șase ori în ultimele 12 luni „pandemice”. Acest lucru a fost raportat de Organizația internațională pentru lupta împotriva sărăciei Oxfam. În prezent, peste 155 de milioane de oameni din lume nu au acces la nutriție adecvată (cu 20 de milioane mai mult decît în 2020).

Potrivit Oxfam, nivelul de malnutriție din lume continuă să crească. Numărul persoanelor care au murit de foame în ultimele 12 luni depășește semnificativ numărul de decese cauzate de virusul COVID-19.

Șeful Programului Alimentar Mondial al ONU, David Beasley (SUA), a informat anul trecut că, din cauza restricțiilor privind activitatea economică, numărul persoanelor aflate în pragul foametei a ajuns la 270 de milioane. ,,Anul viitor, o catastrofă umanitară de proporții fără precedent ar putea izbucni în lume”, a anunțat Beasley la Adunarea Generală a ONU. ,,Aceasta va fi, probabil, cea mai gravă criză umanitară de la înființarea ONU în urmă cu 75 de ani. Nu putem ajuta pe toată lumea, așa că trebuie să acordăm prioritate. Foamea bate la ușa a zeci de țări”, a adăugat oficialul.

Prețurile la alimente cresc rapid în întreaga lume, ajungînd la un nivel maxim, relatează Oxfam. „Țările cu cele mai ridicate rate de malnutriție – spune Abby Maxman, președinte și CEO al Oxfam America – sînt Afganistan, Etiopia, Sudanul de Sud, Siria și Yemen. Dificultățile legate de securitatea alimentară au început

să crească și în țări precum India, Africa de Sud și Brazilia”.

Din martie 2020 pînă în iunie 2021, indicele FAO al prețurilor la alimente a crescut cu 31 de puncte procentuale. Creșterea prețurilor la alimentele de bază este vizibilă în supermarketuri și tarabe din întreaga lume: sud-africanii, de exemplu, trebuie să cheltuiască acum cu 30% mai mult pentru roșii, uleiuri vegetale și leguminoase decît acum un an. În Brazilia, oamenii se plîng de creșterea prețurilor la carne de vită, pui și orez. Supa tradițională indiană de fasole a devenit, de asemenea, semnificativ mai scumpă. Publicația germană Spiegel avertizează: „Prețurile la alimente au crescut. Unul dintre cele mai importante obiective de dezvoltare durabilă ale Națiunilor Unite – încheierea foametei pînă în 2030 – are acum un termen mult mai îndelungat”. Același lucru este menționat și de analistul economic FMI Ervin Prifti: „Conform analizei, în lume, în 2020, numărul persoanelor care suferă de malnutriție sau foamete ar putea crește la 60 de milioane. Potrivit altor estimări - 130 de milioane de oameni”.

Și în Statele Unite oamenii mor de foame. Conform declarației canalului ABC News, ca urmare a panicii generate de pandemie, în ultimul an aproximativ 50 de milioane de americani au fost afectați. 778.000 de lucrători au depus noi cereri de ajutor de șomaj; numărul total de beneficiari ai unor astfel de ajutoare în Statele Unite depășește 20 de milioane. Băncile de alimente din toată țara văd o creștere a cererii pentru serviciile lor. Liniile pentru mîncare gratuită la punctele de distribuție

situației din Donbass. Potrivit liderului ucrainian, acest lucru ar putea fi realizat în formatul Normandiei sau ar putea fi o chestiune de negocieri între Merkel și președintele SUA. Totodată, a amintit că va purta negocieri cu șeful Casei Albe, iar în acest cadru va ridica problema Donbass-ului. Din 2014, Kievul desfășoară o operațiune militară împotriva locuitorilor din Donbass care au refuzat să recunoască noul guvern din Ucraina. În același timp, autoritățile ucrainiene dau vina pe Rusia pentru situația actuală. Moscova a menționat în repetate rînduri că nu este parte în conflictul intern ucrainian. Posibilitățile de soluționare sînt discutate în formatele Minsk și Normandia (Rusia, Ucraina, Germania, Franța).

Formula invocată de Merkel, numită după fostul ministru de Externe care a propus-o, în prezent președintele Republicii Federale Germania, FrankWalter Steinmeier, definește mecanismul pentru introducerea în Ucraina a unei legi privind o procedură specială pentru autoguvernarea locală în anumite zone din regiunile Donețk și Lugansk.

se întind uneori pe kilometri. Organizația Feeding America prezice că numărul persoanelor înfometate în Statele Unite în viitorul apropiat va crește cu 35 de milioane de oameni.

Și în acest context absolut scandalos, vom oferi încă două serii de cifre: 1) cheltuielile militare totale ale tuturor țărilor lumii în 2020 au continuat să crească și s-au ridicat la 1,93 trilioane de dolari, o creștere de 130 miliarde față de anul anterior; 2) averile celor mai bogați oameni din lume în pandemie a crescut cu 413 miliarde de dolari. Aceștia au început să trăiască și mai bine. Creșterea averilor de-a lungul anului 2020 depășește estimarea Organizației Națiunilor Unite cu privire la costul întregii asistențe umanitare necesare pentru a preveni malnutriția și foamea pe planetă de 11 ori.

Pentagon: Presupușii asasini ai președintelui haitian, instruiți în armata SUA

Columbienii reținuți ca fiind suspectați de asasinarea președintelui haitian Jovenel Moise au fost instruiți în armata SUA, a declarat pentru Fox News purtătorul de cuvînt al Pentagonului. ,,Un număr mic de columbieni reținuți ca parte a acestei investigații au participat la programe de instruire și educație militară din SUA în timp ce serveau în armata columbiană”, a spus Hoffman.

Pentagonul organizează în mod regulat exerciții pentru sute de militari - bărbați și femei - din țările partenere ale SUA în America Centrală, America de Sud și Caraibe, a spus el, precizînd că se continuă căutarea urmelor presupușilor ucigași la Pentagon.

Aceasta este a doua dovadă a legăturii deținuților cu autoritățile americane. Anterior, s-a raportat că unul dintre ei a fost un informator al Administrației SUA pentru controlul drogurilor.

În total, 23 de persoane au fost reținute sub acuzația de ucidere a lui Jovenel Moise: cinci haitieni și 18 columbieni.

Pagină realizată de N.K.

Aşa vă place istoria?

Machu Picchu, povestea unui oraº pierdut

În 24 iulie 1911, Hiram Bingham, un explorator american, ajunge în Machu Picchu după ce un fermier local îi vorbește despre niște ruine din vîrful unui munte. Fiul de 11 ani al fermierului îl însoțește pe Bingham pentru a-l călăuzi. Vegetația crescută peste ani ascundea aproape în întregime amalgamul de piatră, de ochii privitorilor. Cînd Bingham avea să privească situl, a observat că acesta era abandonat de 400 de ani, cu excepția cîtorva familii indigene care trăiau în zonă, în fermele lor.

Deși Bingham nu este primul străin care a văzut ruinele – documentele arată că misionari fuseseră deja aici, în deceniile trecute – acesta a fost primul care a făcut publică existența acestor ruine în fața întregii lumi, prin cartea sa, ,,Orașul pierdut al incașilor”. Desigur, orașul antic nu era „pierdut” – existența acestuia era cunoscută nativilor de secole. Nici măcar nu era locul pe care îl căuta, de fapt, Bingham: acesta căuta orașul Vilcabamba, unde o parte din civilizația incașă scăpase după sosirea spaniolilor. Însă pentru lumea „din afară”, construcțiile antice de la Machu Picchu erau, indubitabil, noi. De-atunci, Machu Picchu, care în quechua (limba incașilor) înseamnă ,,piscul bătrîn”, a devenit unul dintre cele mai vizitate locuri din America Latină și cel mai faimos obiectiv turistic din Peru.

Viaþa înainte ca oraºul să fie „pierdut”

Înconjurat de o pădure tropicală, Machu Picchu se înalță la 2.414 m deasupra nivelului mării, în partea estică a Anzilor Cordilieri. Parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, ,,piscul bătrîn” este construit pe o enclavă remarcabilă. Vizitatorii ce sosesc aici se pot plimba prin ceața dimineții care îmbrățișează ansamblul de ruine. La răsăritul soarelui care încălzește cele 200 de structuri care alcătuiesc sit-ul, ceața dispare și dezvăluie o priveliște încîntătoare asupra celor 700 de terase ale sale.

Atunci cînd a fost redescoperit, la începutul Secolului XX, s-a crezut inițial că orașul antic incaș a avut rolul

O istorie a farselor (207)

Un medium de senzație (3)

Şi acum, contraatacul. Atît Randi cît şi Charles Reynolds (un alt magician profesionist) au afirmat că „puterile” lui Geller sunt explicabile prin dexteritate. Randi a respins sarcastic metodologia lui Targ şi a lui Puthoff. Neluînd în considerare testele pe care Geller nu le-a trecut, aceştia ar fi scos din raport şi alte rezultate ambivalente pentru a mări procentajul de „lovituri“, de succese. Dar chiar şi Randi a fost derutat de „modul în care Geller i-a păcălit pe cei care au condus experimentele la Institutul Stanford”, sugerînd astfel că el fusese ajutat în şiretlicul lui de Shipi şi Hannah Strang, două asistente pe care le pregătise în Israel, şi de Jean Mayo, discipolul său devotat. Toţi trei au fost prezenţi la testare, un fapt nesemnalat însă în raportul lui Targ şi Puthoff.

Totuşi Randi (ca şi Houdini) a folosit metode dubioase de-a lungul cruciadei sale pentru a dovedi că toate activităţile paranormale ale lui Geller sunt false. Deşi foarte curînd Geller a dispărut din atenţia publicului, s-a spus mai tîrziu că el a devenit milionar după ce şi-a vîndut serviciile unor companii multinaţionale în căutare de minerale rare. În 1986, îi spunea autorului Bob Couttie că deja cota lui de succes atinsese treizeci de procente. Financial Times anunţa că Geller, prin contract, avea să primească, în schimbul drepturilor de autor, un milion de lire sterline (fără a putea fi returnat). Printre clienţii săi se afla compania de minerit Rio Tinto Zinc. Pare ciudat că oameni de afaceri cu capul pe umeri ar fi în stare să scoată din buzunar o avere dacă nu s-ar aştepta să primească în schimb ceva profitabil.

Mai mult de atît, acţiunile continue (şi variate) în instanţă ale lui Geller împotriva declaraţiilor făcute de Randi nu au rămas complet fără rezultat. În 1993, cu alte procese încă pe rol sau în aşteptare, el a cîştigat un caz de

unui sanctuar. Investigările ulterioare au arătat că orașul antic a fost, în fapt, un ansablu rezidențial, precum și un loc ceremonial. Agricultura constituia o parte importantă a vieții în Machu Picchu, iar structurile agricole construite în terase au constituit și suport infrastructural pentru variate clădiri. Opinia experților arată că Machu Picchu a fost rezidența guvernatorului incaș Pachacútec, precum și un templu. Pe cînd era locuit, istoricii estimează o populație cuprinsă între 300 și 1.000 de incași, toți membri de elită ai societății incașe.

Înainte de redescoperirea lui Bingham, sit-ul, acum considerat de mulți a fi una dintre cele opt Minuni ale Lumii, a fost neglijat din Secolul al XVI-lea. Așezămîntul a fost construit în jurul anului 1450 și a fost abandonat după invazia imperiului Spaniei și izbucnirea unui război civil incaș. Chiar și astăzi, ingineri, arhitecți, istorici, sînt fascinați de felul în care a fost construit Machu Picchu, declarîndu-l „o minune inginerească”. Istoricii estimează că a durat circa 90 de ani construirea complexului rezidențial, mai mult de jumătate din acest timp fiind dedicat pregătirii și construirii fundației care constituie mai mult de jumătate din întregul sit. Astfel, ceea ce se vede cu ochiul liber din Machu Picchu este doar vîrful iceberg-ului. Excavările au dezvăluit că fundațiile din piatră și pămînt ajung pînă la aproape trei metri sub pămînt, lucru care are sens ținînd cont că orașul antic incaș este construit pe două falii de teren. Atunci cînd se produce un cutremur – aspect oarecum frecvent în Peru – rocile trepidează, însă nu cad. Cum anume a reușit o civilizație care nu cunoștea scrierea, nici măcar roata, să proiecteze și să construiască Machu Picchu, rămîne un mister.

De ce a fost construit oraºul, de fapt?

Trebuie menționat faptul că Machu Picchu este unul dintre cele trei piscuri sacre ale incașilor, astfel că pentru un împărat precum Pachacutéc nu ar fi existat alt loc mai bun pentru a-și stabili rezidența. Deși Machu Picchu stă

defăimare de caracter, bazat pe afirmaţia falsă a lui Randi, emisă în cadrul unui interviu din 1989 acordat revistei japoneze Days Japan; atunci, doctorul în metalurgie Wilbur Franklin, care credea cu adevărat în puterile lui Geller, îşi pusese singur capăt zilelor, nemaiputînd suporta ruşinea „discreditării“ puterilor lui Geller de către Randi. Adevărul este însă că Franklin a murit din cauze naturale. Geller a primit despăgubiri substanţiale.

Farse în mass-media

În vara lui 1991, Muriel Gray, personalitate energică a mass-media scoţiene, a prezentat, pe canalul de televiziune Channel 4, un set de emisiuni denumite ARTA A MURIT- Trăiască televiziunea!. Inspirat din credinţa că arta kitsch este luată prea mult în serios, numele iniţial al programului a fost HNÎ („Hainele noi ale împăratului“), dar s-a crezut că acesta dădea prea mult în vileag de la început. Filmată în Edinburgh (un oraş bogat în snobismul artistic), seria era formată din cinci emisiuni, prima parte concentrîndu-se pe prezentarea unor „artişti“. Sculptorul Kenneth Hutchinson folosea ca materie primă carcase putrezite de animale; romanciera Laura Mason se inspira în creaţiile sale literare din transcrieri ale discuţiilor telefonice de pe liniile de chat; iar casele biodegradabile ale arhitectei Hannah Patrizzio erau filmate aparent în Bavaria, dar de fapt, în Scoţia; în cel de-al cincilea şi ultim episod al seriei de programe, o discuţie aprinsă între Gray şi cei patru artişti s-a încheiat prematur, cînd unul dintre „artişti” i-a aruncat moderatorului în faţă un pahar cu vin. Pînă în acel moment emisiunea fiind acceptată ca atare de către presă, public şi criticii de artă (unii chiar inventînd informaţii precedente despre cei patru artişti), Gray a dat totul în vileag, declarînd că era o farsă. Toată lumea, cu excepţia celei artistice, din nou luată prin surprindere, a fost teribil de amuzată. Poate că totuşi mai există o speranţă şi pentru mass-media.

(va urma)

sTUART GORDON

pe un pisc, se află mult mai jos decît orașul cel mai apropiat, Cuzco, ceea ce îl face, din punct de vedere meteorologic, mai cald ca orașele din apropiere. Ploaia și rîul sacru Urubamba își aduc aportul într-un sistem intrinsec de irigație și de canalizare al complexului. În prezent, 2.500 de vizitatori pot vizita zilnic orașul antic. Deoarece accesul la sit este foarte dificil – în ciuda sistemului de transport pus la dispoziție în ultimii ani – numărul de vizitatori este considerabil. Majoritatea turiștilor se avîntă pe traseul care începe în Cuzco, la 80 de kilometri distanță, pentru o călătorie de trei zile prin junglă, către Aguas Calientes, satul cel mai apropiat de sit-ul arheologic. De acolo, turiștii pornesc într-o călătorie scurtă cu trenul pînă la baza muntelui pe care stă Machu Picchu. Unii ghizi locali avertizează că, din cauza eroziunii și a turismului, sit-ul pierde aproape 2 cm pe an. Aceiași ghizi spun și că există mai multe locuri precum Machu Picchu în pădurile peruviene, care așteaptă să fie redescoperite și explorate.

rAFTULCUIDEI.ro

orIzonTAL: 1) Poză cu defecte; 2) Prins în hora fetelor; 3) Stă tare prost cu experiența – Material de probă; 4) Sînt bune de spînzurat;

5) Invitat oficial – A se afirma în cadrul opoziției; 6) Lovitură de la centru! – Esență de viață lungă – Irina Petrescu; 7) A pierde forma de vîrf – A pune în vedre; 8) Compoziție muzicală scurtă, ușor de interpretat – Face tușa; 9) Jocul puștilor – Fixată în țintă; 10) Supus ordinelor.

VERTICAL: 1) Atuul reușitelor; 2) Au calitatea de a... duce; 3) Angajat în ture –Spectacol în arenă; 4) Te mănîncă de viu; 5) Piese de rezistență într-un sistem clasic de apărare –Redus ca volum; 6) Băgate în lăzi la magazie! –Una de la care nu pică nimic; 7) Mers pe bîjbîite – Han părăsit!; 8) Părăsite după naștere – Cuprins de o puternică pasiune; 9) Pecetluită; 10) Admis la facultate – Lucrează mecanic.

Gh. ENE

Dezlegarea careului ,,ZĂMIsLIRI”

1) sPECIALIsT; 2) PERIsCOAPE; 3) ENE – PIC – ON; 4) CEsTI – ACRA; 5) TT – ATELA -C; 6) ARACIT – PUI; 7) CAPITALIsT; 8) OB – TONA -CA; 9) LICAR – sTAT; 10) ELE – INAPTE.

PE

n T r U Î m P ro SP Ă TA r EA m E mor IEI

Măreția cailor (1)

Nu de puține ori sîntem impresionați de aflarea unor vești, de prin ziare sau din emisiunile de radio și televiziune, despre acte aproape umane ale unor specii de animale. Cel mai recent exemplu care îmi vine în minte este salvarea unui copil dintr-un naufragiu, petrecută în urmă cu un an: salvatori nu erau alții decît admirabilii delfini, care l-au menținut cu boturile lor calde la suprafață și l-au împins pînă la limanul speranței și al vieții.

Cazuri de inteligență și de noblețe provin și din rîndul cîinilor, care dovedesc, uneori, un devotament dus pînă la sacrificiu, ceea ce, din păcate, nu prea întîlnim la mulți oameni. Faimoasa Caștanca a lui Cehov, sau nu mai puțin faimosul Colț Alb al lui London au corespondențe vii în realitate, iar, dacă ar fi să ne gîndim numai la emoționantele pilde de abnegație și bravură ale unor cîini-eroi, din timpul celui de-al II-lea război mondial, ne-am da seama că în multe privințe viața întrece literatura. Poate că există un cod universal al limbajului întregii vieți de pe pămînt, poate că „necuvîntărețele“ lui Antim Ivireanul, ca și plantele, au o comunicare subterană care depășește încă puterea de înțelegere a științei, poate omul este încununarea și expresia de geniu a acestei comunicări, care îl face aidoma zeilor. Nu știu dacă toate acestea vor fi descifrate de oamenii de știință, dar știu că inteligența animală atinge, uneori, cote excepționale. Iată, de pildă, cei doi cerbi ai lui Mihai Viteazul, care, după spusele mai multor martori oculari, îl însoțeau de bunăvoie pe ilustrul principe, încadrîndu-l în bivuacuri sau pe cîmpurile de luptă, unul în dreapta și altul în stînga, la distanțe egale, privind uimiți la tot ceea ce vedeau și ocrotindu-l, parcă, pe om cu coarnele lor rămuroase. Au stat așa vreme îndelungată, domesticinduse sub vraja magnetică a acelui om de o statură impunătoare, fermecați de inima lui generoasă, om care i-a îndrăgit ca un copil, pînă cînd unul dintre cerbi a fost ucis într-o luptă, iar celălalt, înnebunit de durerea fratelui răpus prin mîrșăvia oamenilor, s-a pierdut pentru totdeauna în desimea codrilor. Poate că n-ar fi tocmai rău ca un pictor să imortalizeze și această imagine mai puțin cunoscută a viteazului prinț, străjuit de falnicele făpturi, într-o stampă ce ar putea avea o grandoare de forța legendei.

minuni ale naturii? Nu, calul nu poate fi șiret. Ulysse putea alege nu un cal troian pentru amăgirea asediaților, ci un gigantic șarpe de lemn, ferind admirabila specie de rușinea unei legende atît de îndepărtate de trăsăturile sale reale. Sînt pline istoriile adevărate ale lumii, dar și poveștile, de cai fermecați, pe care omul s-a sprijinit cu nădejde în tentativa lui de a străbate bezna mileniilor. La noi, pe aceste pămînturi generoase pentru toate vietățile firii, caii au o istorie tot atît de îndelungată ca și a oamenilor, fiind apreciați în întreaga lume antică pentru noblețea rasei lor. Iată un singur episod, pe care Vasile Pârvan nu s-a sfiit să-l preia de la Justinus (care la rîndul lui scria apud Trogus) și să-l introducă în „Getica“ sa: una dintre prăzile luate de temutul Filip al Macedoniei în timpul unei expediții nord-dunărene a fost o herghelie imensă, de 20.000 de cai, pentru prăsilă. Noroc că, la întoarcere, geții l-au prins într-o ambuscadă, au ucis calul de sub el (tot calul, săracul!), rănindu-l chiar pe rege la coapsă și luîndu-și comorile înapoi.

Exemple mai mult sau mai puțin asemănătoare există cu nemiluita. Adevărul este că înaintașii noștri au iubit calul aproape ca pe un membru al familiei, l-au îmblînzit într-un mod aparte, cu bunătatea specifică etniei noastre, l-au bușumat cu busuioc și dacă se întîmpla cumva să le moară, jalea era de nedescris. „Murgule, de cînd te-am luat/ Nici o palmă nu ți-am dat“ – spune un vechi cîntec românesc și cîtă duioșie degajă el! Românul nu s-a despărțit de cal niciodată și l-a făcut părtaș la muncile cîmpului sau ale pădurii, la cătănie sau în sărbătorile verii și ale iernii, pe drumeagurile dragostei, ale haiduciei și, mai apoi, ale trecerii în lumea de dincolo. Poate din această cauză, cea mai cumplită bătaie o sufereau hoții de cai, care furau „noaptea pe fulgerătură“ și care, odată prinși, erau judecați cu asprimea unor paricizi. Animal de o demnitate aproape solemnă, înzestrat cu proprietăți fabuloase de imaginația folclorică, printre care și cu darul vorbirii, calul a fost din toate timpurile, pentru noi, un stîlp de pridvor și o zeitate bună a vetrei patriarhale. Istoria, din păcate, e scrisă în exclusivitate de oameni, iar aceștia și-au luat partea leului, vorbind numai despre ei. Dar cum ar arăta, oare, prin absurd, o istorie povestită de cai, văzută, așadar, prin ochii lor? „Dragi mi-au fost pe lumea asta/ Calul, pușca și nevasta“ – grăiește un alt cîntec, în fața căruia orice comentariu e de prisos. Să mai vorbim, oare, de misteriosul Catalan al lui Ștefan cel Mare, cal alb moldovenesc, care i-a purtat noroc în multe bătălii și căruia i se dusese vestea pînă la Veneția? Să mai vorbim despre caii Brâncoveanului, care, intrînd pe poarta Curții Domnești în nefasta zi a mazilirii prințului, au avut, parcă, un presentiment tragic și s-au speriat ca de îngerul morții, avertizîndu-și stăpînul? Ar fi multe de spus, firește, dar peste toate pildele plutește duhul unui adevăr de o infinită tristețe: am avut cai minunați, unii dintre ei de-a dreptul glorioși, ne-am ajutat cu ei în momente grele și, drept mulțumire, după numai un

s ĂMÎNȚA BUNĂ

Trei astronauți

motto: ,,Și dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei care pier” –2 Corinteni 4.3

Pe 26 iulie 1971, trei astronauți americani au plecat cu naveta spațială „Apollo 15“ spre Lună. Pe 7 august, cînd s-au întors pe Pămînt, în viața unuia dintre ei se făcuse o schimbare. Ce se întîmplase? În cele trei zile cînd James Irwin a fost pe Lună, soția sa privea noaptea spre astrul selenar, îngenunchea și se ruga pentru soțul ei. Soția Îl primise pe Mîntuitorul în viața ei cu puțin timp înainte. Însă soțul ei rămăsese în necredința lui. Dar soția nu a încetat să se roage, iar rugăciunile ei au primit un răspuns.

Pe cînd se plimba pe Lună și privea Pămîntul, Irwin a fost copleșit de ceea ce vedea. Deasupra orizontului lumii a văzut răsărind splendida planetă albastră – Pămîntul. Înconjurat de o liniște nespusă, el a văzut această „perlă“ uriașă plutind în nemărginita îndepărtare și parcă auzea glasul fără sunete al Creatorului. Copil fiind, James Irwin auzise despre mîntuirea prin Isus Christos, dar rămăsese indiferent. Acum s-a hotărît să-și predea viața în mîinile acestui Mîntuitor atotputernic și să ducă vestea bună despre Cel care a stat pe cruce pe această planetă și care i-a luminat inima. James Irwin mărturisea: „Dumnezeu a decis să-L trimită pe Fiul Său Isus Christos pe această planetă albastră. Isus a făcut liberă calea spre Dumnezeu și prin El putem să ajungem la Dumnezeu. Isus Însuși a spus: «Eu sînt Calea, Adevărul și Viața; nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine». Faptul că Isus a umblat pe acest pămînt este mult mai important decît faptul că omul a ajuns pe Lună… Cînd am început să spun și altora despre vestea bună a lui Dumnezeu, viața mea a primit un nou sens. Astăzi pot spune că Dumnezeu m-a trimis pe Lună, ca să pot istorisi despre Isus pe pămînt“.

La mare (3)

Aud cum nechează armăsarii Mării. Țipătul pescărușilor îmi sfîșie inima. Plopii înalți foșnesc ca rochia de dantelă a unei mirese. Firește, are grijă cîte-un neam prost să-mi strice dispoziția, adică să mă filmeze pe plajă așa, într-o doară, sau să-mi facă poze în costumul de baie fără să-i dau voie, călcîndu-mi în picioare dreptul la viața privată. Va trebui, odată, să scriu un eseu despre neamul prost, care trage în jos acest Popor. Într-o zi, s-au înecat doi tineri lîngă digul de vizavi de Vila Scriitorilor; era vreme de furtună și ei au vrut să braveze. Dumnezeu să-i aibă în paza Lui. În urmă cu cîteva nopți, mi-am adus fetițele acasă cu o caleașcă albă, trasă de căluțul Maradona. Atunci, pentru un sfert de oră, s-au simțit prințese. Dar cîte milioane de

Dacă cerbii și cîinii pot fi așa, cum or fi oare caii? Caii, despre care un istoric de talia lui Arnold Toynbee spunea că s-ar putea scrie o istorie a umanității, de la hitiți și pînă la Napoleon, avîndu-i ca personaje centrale numai și numai pe ei. Cine oare nu iubește caii, cine nu se înfioară la gîndul că de-a lungul a mii de ani de Istorie aceștia au dat, alături de oameni, cel mai greu tribut de sînge, cine nu se uită la cai ca la autentice temple vii, impunătoare și blajine copii nu-și pot permite nici măcar un balon colorat? Mă gîndesc la inepuizabila artă a Mării. La picturile lui Aivazovski. La „Bătrînul și Marea”, pentru care Hemingway a primit Premiul Nobel. La „Odyseea” lui Homer și „Eneida” lui Virgiliu. La cîntecul „Marea”, de Charles Trenet. La acel text sacru, din Noul Testament, care redă călătoria pe Mare a Apostolului Pavel și naufragiul lui, pe Insula Malta. Dar, iată ce s-a întîmplat, cu adevărat, așa cum reiese din „Faptele Apostolilor”, cap. 28: „După ce am scăpat de primejdie, am aflat că ostrovul se chema Malta. Barbarii ne-au arătat o bunăvoință puțin obișnuită; neau primit pe toți la un foc mare, pe care-l aprinseseră din pricină că ploua și se lăsase un frig mare. Pavel strînsese o grămadă de mărăcini și-i pusese pe foc; o năpîrcă a ieșit afară din pricina căldurii și s-a lipit de mîna lui. Barbarii, cînd au văzut năpîrca spînzurată de mîna lui, au zis unii către alții: «Cu adevărat omul

deceniu de la ultimul război mondial, o nevăzută mînă i-a masacrat, fără milă. Este cunoscut cazul principesei Levelin care, auzind strigăte din camera copilului și văzîndu-și cîinele ciobănesc cu botul plin de sînge, a luat din panoplie o armă și l-a împușcat: apoi, intrînd în odaia micuțului, a văzut lîngă leagăn leșul unui lup, răpus de credinciosul său patruped, care apărase viața copilului și, ca răsplată, în urma acelei cumplite neînțelegeri, a fost el însuși ucis. Ei, bine, cam așa îmi închipui – la o scară monstruoasă – tragedia petrecută cu caii noștri în perioada 1956-1960. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor („Luceafărul“, nr. din 31 august 1985)

acesta este un ucigaș, căci Dreptatea nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat din Mare». Pavel a scuturat năpîrca în foc și n-a simțit nici un rău. Oamenii aceia se așteptau să-l vadă umflînduse, sau căzînd deodată mort; dar, după ce au așteptat mult și au văzut că nu i se întîmplă nici un rău, și-au schimbat părerea și ziceau că este un zeu”.

Tot astfel voi scutura și eu vipera Mafiei care și-a înfipt colții în mine, dar care n-are nici o forță asupra mea. Pont Euxin, dă-mi ceva din măreția ta! Ajută-mă să-mi păstrez mintea limpede și sufletul viteaz! Tu, Mare Neagră, ai fost și ai rămas cel mai bun vecin al țării mele. Iar dacă un Xerxes nebun va porunci Mafiei de la București să te lege în lanțuri și să te biciuiască, eu te voi elibera! sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor (16 iulie 1999)

JURNAL DE VACAN� (46)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (17)

Aflu că în ruşinea presei româneşti, „Evenimentul zilei“, o creatură negînditoare, care răspunde la numele Doina Alexandru, publică nişte tîmpenii fără margini la adresa mea. De pildă, pretinde că, la începutul anului 1990, ea ar fi fost de faţă la o întîlnire de-a mea cu Corneliu Coposu, în timpul căreia m-aş fi plîns acestuia că n-am ce mînca şi că m-ar fi dat nevasta afară din casă, ba, mai mult, că dorm în gară, probabil printre aurolaci. După care, minune mare, din sărăcia lucie în care mă zbăteam şi mă mîncau păduchii, am devenit proprietarul unei ferme, ca-n serialul „Dallas . E inutil să mai precizez că totul nu este decît rodul fanteziei bolnave a acestei femei aflate, probabil, la o vîrstă critică. Eu să dorm în gară? Păi eu la vremea aceea nici măcar nu dormeam, mă gîndeam la gloria lui Coposu, care acum doarme el, spre marea zvîrcolire a P.N.Ţ.C.D.-ului, care se sfărîmă, încet-încet, ca o bucată de halva... Încă o dată, cititorii au dovada caracterului absolut ridicol al tuturor calomniilor cu care încearcă unii să mă murdărească.

Joi am vizitat din nou Herghelia. Cu numai cîteva zile înainte, dădusem celor 32 de cai vreo 5 pungi cu bomboane, le-am fi dat zahăr cubic, dar nu se găseşte pe nicăieri. Acum, nea Florică ne aranjează o cavalcadă cu săniile trase de cai. Mai puţin pentru noi, ditamai măgădanii, mai mult pentru copii. Aleg din nou sania trasă de cei doi cai albi, Breazu şi Cabinet, care au 12 ani fiecare. În spate, cei doi murgi, Mugur şi Dumbravă. Pornim de la Herghelie, pe sub streşini de pădure, pline de dantele de fildeş, ca-n picturile lui Vermeer, înspre Stîna Turistică şi, apoi, îndărăt, E o nebunie! „Peste stepă-n goană cu alai/ Rîde pîn’ la lacrimi clopoţelul!“, zicea Esenin. Ce mai orgă de zurgălăi, şi fornăit de nări de cai, şi fîşîit de tălpice pe zăpadă, şi bice împletind aerul, totul sub un cer de azur cristalin, ca într-o carte poştală ilustrată. Spiriduşii sînt în al nouălea cer, îşi fac semne dintr-o sanie în alta – Lidioara cu Bogdănel, dar şi mormolocul de Eugenia, care se ceartă cu armăsarii, le strigă „Ho,

ho!“ şi „Tu, tu!“, a cuprins-o o veselie de nepovestit, cînd deodată, sfîrrr, îmi fură telemobilul din buzunarul de la piept, exterior, îl duce la ureche şi vrea să spună „Alo“, dar nu ştie să zică decît „A, a, a!“, pentru o clipă îmi trece prin faţa ochilor regele bîlbîiţilor, Mihai de Hohenzollern, noroc că mă sună Cristina Zaharia de la PRO-TV (pentru a pune la cale un interviu cu Ilie Şerbănescu) – se miră şi ea de hărmălaia ce irumpe în aparatul miraculos. Şi în acest iureş entuziasmant, cînd era să ne răsturnăm de cîteva ori, cînd am redevenit copii şi pădurea ne-a primit cu dragoste de mamă, am fost, cu toţii, impresionaţi de o scenă unică: pe tot parcursul expediţiei noastre am fost însoţiţi, cînd de-o parte, cînd de alta a săniilor, de o căţeluşă de la Herghelie, pe nume Meda, sîngerînd la cap de la o încăierare proaspătă, care fugea mîncînd zăpada, şi ne apăra, şi trăgea din cînd în cînd cu coada ochiului, pe furiş, la noi, să vadă dacă îi apreciem devotamentul. Cred că am parcurs, cu totul, dus-întors, vreo 7 kilometri de drum greu, cu hîrtoape, poduri, podeţe, dealuri, poteci înguste, troiene de zăpadă – dar Meda nu ne-a slăbit o clipă, tot pe lîngă noi fugea, cu limba scoasă, cu ochişorii ei străjuiţi de sprîncene galbene ca spicul de grîu, în montura unei blăniţe negre şi scărmănate. Şi măcar dacă era ceva de capul ei, dar aşa cîine mic şi jigărit rar am văzut -numai inima, inima din pieptul ei generos, era uriaşă! Ceea ce ne-a marcat însă profund a fost vitejia căţeluşei, manifestată cu prilejul trecerii noastre vijelioase pe lîngă o turmă de oi: atunci, s-au repezit spre ea vreo 7-8 cîini ciobăneşti, mari cît viţeii, cu jujeul la gît, s-o sfîşie, nu alta, ea îi mîrîia şi se apăra, tupilată în zăpadă, apoi, cînd vedea că ne pierde din ochi, făcea eforturi supracîineşti pentru a ţine pasul cu noi, dar, vlăjganii ăia de dulăi iar îi tăiau calea şi o atacau, ceea ce ne făcea să o încurajăm cu toţii, „Hai Meduţa! Hai fetiţa noastră, nu te lăsa, sîntem cu tine!“ – dar asta n-o încălzea prea mult, aşa că fluieram şi băteam din palme, pentru a-i izgoni pe agresori, tămbălău care îi mai ţinea la respect,

ce-i drept, dar uite că veneau alţii din spate, şi mai răi, care iar o tăvăleau pe mascota noastră, numai că ea îşi arăta din nou colţii, se zburlea la ei, ca o Ţară mică la Marile Puteri, le zicea vreo două, pe limba lor, cîştiga răgaz, apoi se arcuia, ţîşnea şi o zbughea iar în urmărirea noastră, ca un înger păzitor, îndemnîndu-se la drum, nu care cumva să ajungă caii înaintea ei, la masa de seară... Spectacolul a fost măreţ şi, cînd am aflat de la Angela, nevasta lui Nea Florică (cea care a adus-o de la Cluj) că Meda face vreo 7-8 curse de-astea pe zi, petrecîndu-i pe toţi turiştii, ne-a apucat un leşin la inimă. Nu vă mai povestesc ce răsplată regească a aşteptat-o pe eroina noastră, ce mîncăruri alese, ce dezmierdări, pe măsura abnegaţiei ei desăvîrşite. Eu, unul, am ţinut-o în braţe şi am mîngîiat-o vreme de un ceas, la căldură, suflîndu-i tandru peste rana din frunte, iar ea, parşiva, picotea de plăcere şi îi simţeam inimioara cum bate în ritmul zurgălăilor. Oh, sfînt devotament şi sacrificiu animal, pentru o zi de iarnă binecuvîntată a fost Meda!

 

Omul deosebit care e Otilian Neagoe, directorul Societăţii Comerciale „Poiana Braşov“, mi se plînge – în timpul vizionării frumosului spectacol artistic de la „Favorit“, unde excelează o trupă de dansuri ţigăneşti din Basarabia – de rapacitatea afaceristului

George Copos:

– Acest Copos face mari presiuni să pună mîna pe cele 3 hoteluri, care reprezintă inima staţiunii: Hotelul Sporturilor, Poiana şi Bradul. M-a reclamat peste tot. Că el e Copos, vînzătorul de televizoare, care a făcut 3 facultăţi: Educaţie, Fizică şi Sport! Gluma asta, ca să fiu sincer, mi-a plăcut, v-aţi prins că e vorba de o singură facultate, fostul I.E.F.S., pe care noi, în studenţia noastră, o numeam Facultatea de Tumbe.

Prefectul Al. Popa n-a apărut, timp de 3 săptămîni. Mai bine. Aud că e acuzat în toată presa Braşovului de nişte afaceri scandaloase. Aşa or fi oare toţi prefecţii P.D.S.R., puşi pe japca?

Ascult, la nesfîrşit, „Uvertura 1812“, a lui Ceaikovski. Am fost nedrept cu ea. Cred că este cea mai strălucită piesă muzicală închinată războiului, un fel de transpunere pe note a capodoperei „Război şi Pace“, de Lev Tolstoi. Întîi acordurile „Marseillezei“, apoi galopul cailor pe cîmpia de la Borodino, în salvele bubuitoare ale tunurilor, pe urmă viscolirea de clopote de la Biserica Vasilii Blajenîi şi din toate locaşurile de închinare ale pravoslavnicei Rusii, al cărei Ţar la ora aceea nu era Alexandu I, ci Generalul Iarnă, singurul care l-a învins pe marele Napoleon. Ce mult îmi place piesa asta, ce suflu eroic degajă, este de calibrul celeilalte bijuterii, care e la antipodul ei, adică „Oda Bucuriei“ a lui Beethoven. Cum v-am spus, Război şi Pace...

Mă impresionează, pînă la lacrimi, soarta unei căţeluşe albe dintr-o ogradă învecinată: e bătrînă, nu prea mai vede şi de-abia mai pîlpîie viaţa în ea, vlăguită de o tumoare imensă, care îi spînzură de unul din picioarele din spate. Aranjez să o opereze un medic veterinar din Braşov, pe cheltuiala mea, poate o da bunul Dumnezeu să-i mai prelungim viaţa.  

Nici acum, ministrul de Interne, D.I. Tărăcilă (subalternul lui Arghiroiu!), n-a izbutit să-i facă dreptate meşterului cu mîini de aur Aurel Săplăcan, angajat al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Braşov – acesta are un petic de pămînt prin judeţul Iaşi, dar un „îmbogăţit de război“ a construit ILEGAL o casă pe pămîntul omului...

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (83)

Administrația în Dinastia Tang (29)

Artele marțiale (2)

Tradiția consemnează scopul meditației lui Bodhi-Dharma – perfecționarea propriului Eu pentru atragerea Iluminării, a stării de Buddha. BodhiDharma își transmite învățătura discipolilor și astfel ia naștere „recta“/curentul spiritual budist Chan (n.n.: în Budism și respectiv daoism, „recta“ nu are sensul de cult disident, ca în Creștinism, ci acela de grupare/ școală spirituală). Budismul Chan este o sinteză a curentelor filosofice și spirituale tradiționale chineze și a tendințelor reformiste ale Budhismului „Mahayana“. Maestrul Bodhi-Dharma este fondatorul curentului spiritual/„rectei“ Chan. Budismul Chan va fi preluat în Japonia sub numele de Zen, precum și în celelalte state ale Asiei de sud-est. Tipul de meditație practicat de Bodhi-Dharma propovăduiește că autoperfecțiunea se poate atinge prin meditația „cu fața la perete“, pînă în clipa cînd omul ajunge la înțelegerea propriului său Eu, iluminat de starea de Buddha. Prin acest tip de meditație are loc o concentrare asupra perfecționării Eu-

Daniel Defoe și Serviciul Secret Britanic (3)

Cînd la Toryi, cînd la Whigi (2)

În cele din urmă, Daniel Defoe a datorat libertatea bunelor oficii ale lui Harley. Documentele private ale acestuia dovedesc clar că, o bună bucată de timp a domniei reginei Ana, Defoe a servit ca agent al Serviciului Secret, la ordinele lui Harley și ale Lordului Godolphin, secretar de stat. Cînd a fost concediat de către regina Ana, în 1710, Lordul Godolphin l-a recomandat personal pe Defoe succesorului său, Harley, ca agent secret de încredere. Defoe fusese atît de eficace pe cînd erau whigii (liberalii) la putere, încît toryi, lăsînd la o parte prejudecățile, au continuat să-l folosească în aceeași specialitate.

El reprezintă unul dintre primele exemple de membru important al Serviciului Secret folosit de partide sau guverne rivale, diametral opuse. Ceea ce constituie, de fapt, un omagiu adus capacităților scriitorului în mseseria de spion. În prefața uneia dintre lucrările sale, Defoe și-a rezumat astfel poziția politică: ,,Totodeauna am gîndit că adevărata maximă politică, fundamentală, pentru a face această națiune fericită este următoarea:

Balada (93)

Ani de Facultate (15)

„Poezie la malul mării – Răsare soarele din valuri/ Şi se înalţă-n vîrf de cer./ Pe seama lui au fost scandaluri/ Cînd mai era înc-un mister...// La fel şi luna cînd răsare/ Nu mai e frunte de poet./ Se duc poeţii la culcare,/ Visînd la un profan sonet.// Dar miliardele de stele/ Şi apa dătătoare vieţii,/ Aprind gîndirile rebele/ Din anii dragi ai tinereţii.// Şi din aproape în aproape/ Din adevăr în adevăr,/ Savanţii lasă să le scape/ Gravitaţionalul măr...// De-ar afla ei unda sorţii,/ Din stea în stea cum să ajungi,/ Ar fi învingătorii morţii/ Şi oamenii n-ar fi nătîngi!// Ar fi desigur altă lume/ Cu alte vieţi prinse în joc!/ Cu alte valuri, alte spume/ Şi alte clipe de noroc!“.

- Prin alegerea acestor texte, cred că ţi-am spus şi părerea mea. Prin ce scrii eşti un raţionalist cartezian. Îţi urez să te descurci în serviciul militar!

Poetul A.P. strînse mîna lui Florin Genoiu şi dispăru grăbit printr-o uşă laterală.

Armata Populară (1)

motto: ,,Armata populară, armata din popor.../ Apărătoarea păcii şi-a libertăţilor...”

lui, asupra cunoașterii, precum și controlul funcțiilor vitale, în primul rînd controlul qi-ului – energia vitală. Această latură a „rectei“/curentului spiritual Chan se va încorpora în artele marțiale. Între meditația „cu fața la perete“, care înseamnă imobilitate fizică totală și artele marțiale, care includ mișcări bruște, brutale, chiar agresive, există o falsă incompatibilitate. Reiterăm ideea că daosimul consideră că anumite mișcări fizice favorizează concentrarea mentală necesară meditației. Budismul are o viziune similară. După lungi răstimpuri de meditație, călugării simțeau nevoia relaxării mușchilor și eliminării amorțelii prin mișcări de extensie, fandări, elongații ș.a.m.d. Ei se pregăteau, de asemenea, pentru a se apăra de animalele sălbatice și de atacurile cetelor de tîlhari ori răsculați, ale unor invadatori barbari sau ale unor armate dezorganizate, care puteau ataca mînăstirile în perioadele tulburi ale istoriei Chinei În paranteză fie spus, nu putem exclude o paralelă, în planul artelor marțiale, ca arte ale războiului, între Daoism și Budism, pe de-o parte și Creștinism, pe de altă parte. Creștinismul occidental/ catolic are o lungă tradiție a ordinelor de călugări militari, iar Ortodoxismul românesc cunoaște tradiția instituției preoților militari, care s-a transmis pînă în prezent. Menționăm, de asemenea, că, așa cum, după meditație, călugării daoiști și budiști practică artele marțiale, călugării creștini, atît ortodocși,

guvernul nu trebuie să fie părtinitor... Treaba oamenilor de stat este nu de a fi părtinitori, de a dezbina națiunea în facțiuni, nici de a le asmuți pe unele contra celorlalte. Sarcina lor ar trebui să fie... menținerea echilibrului între diversele interese ale națiunii...”.

În așteptarea ,,plicurilor” lui harley (1)

Atunci cînd a cerut ajutorul lui Harley pentru a ieși din închisoare, Defoe a fost mînat însă de considerente practice foarte urgente. Într-una dintre scrisorile sale către contele de Oxford, în 1703, el menționa: ,,Șapte copii a căror educație cade în sarcina mea, pentru a face să li se umple mintea, dacă punga nu se poate – datorie care dacă nu e plătită nu va putea fi niciodată recuperată -, sînt pentru mine o sursă de griji care adesea mă copleșesc”. O altă epistolă a lui Defoe către Harley conținea argumente pentru crearea unui nou Serviciu Secret britanic, care să permită furnizarea de informații detaliate despre toate colțurile regatului, către miniștrii reginei, astfel încît să se poată cunoaște cu certitudine, în orice clipă, atitudinea fiecărui oraș, a fiecărui district față de guvernul la putere. Era indispensabil pentru guvern, susținea Defoe, să se știe totul despre caracterul și moralitatea judecătorilor, oamenilor Bisericii și notabililor din orașe și parohii, ca și despre partidele pentru care aveau intenția să voteze

În familie nu găsise înţelegere. Tatăl său o ţinea una şi bună.

- Armata are să te trezească la realitate, Valeri. La noi în casă nu ţi-a lipsit nimic şi nu ai ştiut să apreciezi această stare materială de excepţie.

- Dar nu înţelegi, dragă tată, că nu sînt făcut pentru militărie? Ce legătură am eu cu simţul cazon? Urăsc uniforma, urăsc puşca, urăsc scara ierarhică. La cazarmă voi sta numai la carceră.

Previziunile lui Valeri Osenştain se adeveriră. Carcera devenise pentru el un al doilea dormitor de campanie. Trecînd peste situaţia penibilă de a fi păzit de sentinelă, zilele de carceră aveau avantajul lor. Îl scăpau de nesuferitele ore de instrucţie şi mai ales de piţigăiata voce a căpitanului Fînaru. ,,Drepţi, elev! La stînga’mprejur, elev! Culcat, elev! Ocheşte ţinta, elev! Trage în american, elev! Foc!”.

În orele de odihnă, Florin Genoiu şi Valeri Osenştain purtau discuţii pe teme de etică şi estetică.

- Valeri, latinii aveau o vorbă: ,,Si vis pacem, para bellum”.

- Latineasca asta mă oripilează. Aşa ceva putea fi valabil în Evul Mediu!

- Şi ultimul război mondial?

- Tot Evul Mediu a fost cînd noi evreii am fost arşi în cuptoare, după ce am fost gazaţi. Inchiziţia ne ardea de vii. Pentru ce să învăţ să ucid, Genoiule?

cît și catolici, urmează preceptul „Ora et labora“, alternînd rugăciunea și meditația cu activitatea fizică. Asemănările dintre Creștinism și Budism ori Daoism sînt ample și complexe, dar expunerea lor nu face obiectul prezentei lucrări. Revenim la maestrul BodhiDharma, fondatorul curentului spiritual/„rectei“ Chan și la templul „Shaolin“, sanctuarul unde s-a născut Budismul Chan și au înflorit artele marțiale. Maestrul a observat că, din cauza ascezei exagerate la care se supuneau călugării din Templul „Shaolin“, sănătatea și vigoarea lor fizică erau grav afectate, ceea ce împiedica meditația și progresul lor spiritual. Ca urmare, Bodhi-Dharma le-a dat discipolilor săi drept „canon“ – cum putem reda în terminologie religioasă creștină – practicarea unor exerciții de luptă numite „Mîinile celor optsprezece Arhați“ – sfînt budist, ființă care a atras Nirvana (Paradisul) și a scăpat de ciclul reîncarnărilor. Cei optsprezece Arhați sînt primii discipoli ai lui Buddha. După sfîrșitul vieții maestrului Bodhi-Dharma, antrenamentele din mînăstirea/ Templul „Shaolin“ continuă, devenind foarte dure. Se pun bazele unor noi tehnici de luptă, cu și fără arme. Călugării Shaolini devin astfel experți neîntrecuți prin eficacitatea lor în artele marțiale, tehnica înaltă și pregătirea fizică și spirituală deosebite.

(va urma)

ChRIsTINA MEIţĂ-TANG

aceștia. Propunerea aducea foarte mult cu un sondaj de opinie din epoca modernă.

Ideea i-a surîs lui Harley. În vara lui 1704, el l-a însărcinat pe Defoe să străbată incognito toată țara, sub pseudonimul Alexander Goldsmith, și să culeagă informații. Un agent secret călare investiga opinia compatrioților lui. ,,Sînt absolut convins că această călătorie va pune bazele unui Serviciu de Informații cum n-a mai avut niciodată Anglia”, îi scria el lui Harley în același an. Misiunea primită l-a satisfăcut pe Defoe, printre altele, pentru că iubea grozav intriga; scrisorile sale sînt pline de accese de exuberanță și dovedesc mîndria autorului pentru caracterul secret al însărcinării sale și pentru primejdiile pe care le presupunea aceasta.

Ca majoritatea agenților secreți, Defoe se afla adesea strîmtorat cu banii: ,,magazia se golește – se lamenta într-o scrisoare – și se completează din surse particulare insignifiante”. În stilul său, acesta era un mod, pe jumătate glumeț, pe jumătate încărcat de reproș, de a sugera că următorul ,,plic” de la Harley ar fi binevenit. Serviciul Secret britanic era însă proverbial de avar cu agenții săi. De obicei, fondurile alocate acopereau cheltuielile angajate de aceștia cu luni în urmă. (va urma)

rICHArD DEACon

- Ca să te poţi apăra de cel ce vrea să te ucidă!

- Aha! Mulţumesc, nu am nevoie! Mai bine ascultămi ultimul meu poem, ,,Cîrje”: ,,M-am întîlnit pe stradă/ Cu-n prieten bun, de-o seamă./ Am vrut să-i întind braţul,/ Voios că-l întîlnisem!/ Dar prietenul acela,/ Cu greu şi-a ridicat braţul/ Avea un braţ de lemn./ Privindu-i ochii limpezi,/ Cu greu îmi stăpînisem/ O lacrimă să-mi cadă./ Am vrut să-i simt ochii,/ Dar ochii lui prea limpezi/ De sticlă îi avea.../ - Să mergem, dar, ’nainte,/ Cunosc aici izvorul,/ Ce viaţă ne va da!/ - Zadarnic, nu pot merge,/ Picioarele-s de lemn!/ - Dar inima, simt eu,/ O ai din carne vie./ - Din cauciuc, amice/ Sînt totul o proteză!”.

Marşurile, tragerile, lecţiile în poligon, alarmele în miez de noapte oţeleau voinţele, caracterele. Mai erau şi din aceia crescuţi în puf, pentru care timpul petrecut sub haina militară era o corvoadă insuportabilă. Dar nu aveau curajul să protesteze. Osenştain era singurul elev care nu se supunea ordinelor. Colegii de pluton erau contrariaţi.

- Măi drăcie, ce proptele ai tu că nu ajungi la Tribunalul Militar?

- Ce aveţi cu mine? Nu e destul că stau numai la carceră?

(va urma)

FLorIn IorDACHE

Maladiile în Lumea Antică (2)

Ciuma care a devastat Atena, în 430 î.Chr. (2)

Tucidide notează că pînă și cei mai cumpătați și mai respectabili cetățeni nu se mai înfrînau de la plăcerile trupului, mîncînd, bînd și destrăbălîndu-se cu curtezanele, în fața iminentului sfîrșit.

Cînd se părea că epidemia a încetat, Pericle a trimis o flotă puternică spre a captura fortăreața spartană de la Potideea. Dar abia ce navele părăsiseră portul cînd, la bordul lor, epidemia a izbucnit cu atîta violență, încît decimate, echipajele au fost nevoite să se înapoieze la Atena. Un dezastru similar a avut loc atunci cînd Pericle însuși a preluat comanda unei flote, îndreptîndu-se spre Epidaur. Ciuma îi răpunea nu doar pe soldații săi, ci și pe toți cei care veneau în contact direct cu ei, astfel încît, în orice oraș de pe țărm unde s-ar fi oprit, oamenii lui Pericle nu erau bine primiți. Însuși liderul lor pare să se fi îmbolnăvit de ciumă, în timpul expediției, fiind singura explicație pe care istoricii o pot da morții sale subite, în același an, 429 î.Chr.

Natura acestei plăgi a rămas necunoscută chiar și pînă în zilele noastre. Nici o mențiune asupra ei nu apare în scrierile atribuite legendarului Hipocrat, părintele medicinei. În schimb, istoricul Tucidide o descrie ca avînd o evoluție rapidă, cu frebră mare, sete mistuitoare, limba și amigdalele roșii sîngerii, pielea întregului trup, roșie sau vineție, umplîndu-se, în final, de pustule și ulcerații. Molima s-a extins pretutindeni, atacînd fără milă toate clasele sociale, bogați și săraci deopotrivă. Medicii erau neputincioși și de altfel ei înșiși au căzut victime bolii, în număr mare. Astăzi, majoritatea specialiștilor înclină să creadă că a fost vorba despre o formă de febră stacojie, probabil prima apariție a acestui tip de infecție în bazinul mediteranean și din această cauză, în mod deosebit mai violentă. Alte opinii vorbesc despre tifos, variolă sau pojar, sau chiar despre o boală apărută de mult și necunoscută oamenilor de știință contemporani. Oricare ar fi fost însă natura infecției, cert este că ea trebuie să fi provenit dintrun alt habitat, unde se dezvoltase o anumită matrice a

Minuni și miracole (8)

Vălul

Veronicăi (2)

Documetele istorice atestă că vălul se află la Roma cel puţin din Secolul al IV-lea. În anul 1297 a fost aşezat în Bazilica din Vatican şi a devenit obiect de adoraţie pentru pelerinii care credeau că imaginea era cu adevărat o reprezentare autentică a trăsăturilor lui Christos. Imaginea era aproape identică cu cea de pe Giulgiul de la Torino. În anul 1608, zona Bazilicii în care era expus vălul a fost demolată cu scopul reconstrucţiei şi pînza a fost depusă în arhivele Vaticanului. Sub o atentă supraveghere, era scoasă o dată pe an spre a fi arătată publicului. Sau, cel puţin, aşa credeau catolicii.

În ziua de 3 iunie 1999, un profesor de istoria artei creştine de la Universitatea Gregoriană din Vatican, care era şi consilier oficial al Comisiei Papale pentru Istoria Culturală a Bisericii, a dezvăluit că a încheiat cu succes o investigaţie de 13 ani în scopul găsirii vălului original al Veronicăi. Un iezuit german, Heinrich Pfeiffer, a explicat că artefactul prezentat anual era doar o copie creată de Vatican pentru a nu dezamăgi pelerinii.

El a susţinut că a găsit relicva originală într-o abaţie din cătunul Monopello, situat în vîrful Munţilor Alpi din Italia. Documente din mînăstirea cătunului au scos la iveală faptul că soţia unui soldat întemniţat a furat vălul în anul 1608 şi 1-a vîndut unui nobil din Monopello în schimbul eliberării soţului ei din închisoare. Nobilul a dăruit vălul călugărilor capucini din abaţie, care, de atunci l-au ţinut în mînăstire şi l-au venerat ca pe un obiect sacru.

Vălul găsit de Pfeiffer este o pînză aproape transparentă, cu o lăţime de 17 cm şi o lungime de 24 cm. Imaginea de un roşu-închis înfăţişează un bărbat cu barbă, părul lung şi ochii deschişi. Sînt prezente

virusului. Total dezarmată în fața acestui virus ,,străin”, populația din bazinul Mediteranei s-a văzut confruntată cu o amenințare terifiantă, și nu-i de mirare că, în lipsa dezvoltării oricărei imunități, molima a secerat zeci de mii de vieți omenești. Supraviețuitorii săi vor dezvolta, treptat, mecanisme de apărare, și așa se explică de ce, în secolele ce au urmat, epidemii similare nu au mai făcut un număr la fel de mare de victime.

Epidemia care a lovit Atena în plin ,,secol de aur” a contribuit, fără îndoială, la prăbușirea gloriosului imperiu atenian. Ucigînd așa mulți locuitori, demoralizîndu-i total pe supraviețuitori și, mai presus de toate, distrugînd puterea de luptă a flotei, molima i-a împiedicat pe atenieni să dea lovitura de grație inamicilor spartani. Războiul s-a prelungit, timp de încă 27 de ani, sfîrșinduse cu înfrîngerea Atenei, în 404 î.Chr. Învinșii au fost nevoiți să renunțe la flotă, mîndria statului atenian, și la posesiunile de peste mări, iar zidurile de apărare ale orașului au fost rase de pe fața pămîntului. Din fericire pentru posteritate, monumentele urbei au rămas neatinse de mînia aprigilor spartani...

starea sănătății publice

după căderea Imperiului Roman (1)

Unul dintre cele mai uimitoare evenimente ale istoriei, prin amploarea și durata în timp a efectelor sale, a fost căderea Imperiului Roman. Cauzele acestei prăbușiri au fost îndelung dezbătute de istorici, de-a lungul veacurilor, astfel încît în aceste rînduri ne vom mulțumi să abordăm doar acele aspecte care au legătură cu bolile și epidemiile.

Sănătatea publică și salubritatea erau mai dezvoltate în anul 300 decît aveau să fie în tot decursul Evului Mediu și al Renașterii; abia Era industrială a adus cu ea progrese considerabile pe tărîmul igienei. Uriașul sistem de canalizare al Romei, cunoscut sub numele de ,,Cloaca Maxima”, a fost început în Secolul VI î.Chr. și a îndeplinit funcția unui canal colector modern, planul construcției sale fiind repetat în numeroase alte urbe ale imperiului. Ruinele orașelor Herculaneum și Pompeum, acoperite de lava Vezuviului în anul 79, au relevat un complex sistem de canalizare urbană, locuințele fiind dotate nu doar cu apă curentă, ci și cu toalete similare celor din zilele noastre. Sub domnia împăratuui Vespasian, în jurul anului 70, o clădire

şi urme de picături roşii, despre care se crede că ar fi sînge. Imaginea apare şi dispare în funcţie de lumină - o particularitate despre care Pfeiffer spune că ar fi putut fi considerată supranaturală în vremuri mai puţin evoluate. Totodată, Pfeiffer a dezvăluit că testarea cu ultraviolete a vălului a confirmat faptul că imaginea nu a fost creată cu ajutorul vreunei vopsele şi că a fost impregnată identic pe ambele părţi.

Scepticii nu sînt convinşi. Ei consideră că materialul extrem de subţire al pînzei a permis imaginii să se impregneze şi să fie aceeaşi pe ambele părţi. Mulţi cred că similitudinile dintre văl şi Giulgiul de la Torino există fiindcă vălul a fost o copie deliberată a pînzei mai mari. Totodată, ei subliniază că întîlnirea Veronicăi cu Christos nu a fost niciodată atestată istoric şi că însuşi numele ei este fictiv - fiind un amalgam al cuvintelor latine, „vera icon”, care semnifică ,,imagine adevărată”.

Singura modalitate ştiinţifică prin care se poate determina vechimea pînzei este cea prin datare cu carbon, însă din pricina fragilităţii ei, ar putea fi distrusă în timpul unor astfel de teste. Pfeiffer n-a avut nici un dubiu în privinţa autenticităţii vălului, fiind pe deplin convins că el a descoperit adevăratul artefact. Însă, pentru alţi catolici, lucrurile nu sînt atît de simple. Chiar dacă acceptă legenda, nu pot decide care dintre cele două văluri este o relicvă autentică.

statui care plîng

dotată cu pisoare de marmură a fost ridicată la Roma, pentru ca orice cetățean să-și satisfacă aici nevoile fiziologice, contra unei sume infime.

O metropolă precum Londra a mai avut de așteptat aproape două milenii, pînă la Marea Expoziție Universală din 1851, spre a construi un stabiliment asemănător. În acel an, ,,camerele publice de așteptare” pentru doamne, pe Bedford Street și cele pentru domni, pe Fleet Street, au fost deschise în cadrul unui experiment de către edilii londonezi, taxa de intrare fiind de 2 peni pentru folosirea toaletei și de 4 peni pentru folosirea unui prosop fierbinte. Costul întregii investiții s-a ridicat la suma de 680 de lire sterline și, în ciuda distanței destul de mari ce separa aceste toalete publice de expoziția deschisă în Hyde Park, Primăria Londrei a încasat, în doar cinci luni, nu mai puțin de 2.470 de lire din utilizarea lor...

Curățenia depinde, fără îndoială, de o alimentare adecvată cu apă. Primul apeduct care a adus apă curată la Roma a fost înălțat în anul 312 î.Chr. La începutul erei creștine, existau șase apeducte, iar un secol mai tîrziu opt, transportînd spre orașul cezarilor nu mai puțin de un miliard de litri de apă în fiecare zi! Din această enormă cantitate, băile publice necesitau mai bine de jumătate, iar restul era folosit de locuitori, ceea ce însemna că fiecărui roman, plebeu sau patrician, îi reveneau 200 de litri zilnic, adică aproximativ aceeași cantitate de care dispun astăzi locuitorii celui mai ,,risipitor” oraș din lume, New York...

Interesant de amintit faptul că, în 1954, patru dintre anticele apeducte romane au fost renovate și introduse în circuitul modern de canalizare al capitalei italiene! Băile lui Caracalla, datînd din anul 200, puteau găzdui 1.600 de clienți simultan, iar cele ale lui Dioclețian, construite opt decenii mai tîrziu, aveau peste 3.000 de încăperi! Baia, semănînd mult cu moderna saună, a însoțit civilizația romană oriunde triumfătoarele legiuni au pătruns; unele regiuni din imperiu au devenit faimoase pentru virtuțile curative ale apelor lor, indiferent că acestea erau termale sau minerale. Unele, precum Bath, în Anglia, sau Wiesbaden, în Germania, beneficiază și astăzi de acest renume, fiind vizitate anual de zeci de mii de persoane, în scop terapeutic. (va urma)

FREDERICK CARTWRIGhT, MIChAEL BIDDIss

Un eveniment similar s-a petrecut în micul sat Mura, aflat în Spania, la 56 de kilometri la nord de Barcelona. Lîngă biserica satului, o statuie din marmură a Fecioarei Maria, înaltă de 61 de centimetri, fusese aşezată pe un piedestal înalt de 213 centimetri. În martie 1998, preotul local, Luis Costa, a descoperit că aceasta plîngea cu lacrimi de sînge. Locuitorii din Mura au fost convinşi că fenomenul era real. Investigaţii ulterioare au dezvăluit că sîngele avea caracteristici umane. Scepticii au respins categoric aceste poveşti. Unii susţin teorii fanteziste potrivit cărora apa ar fi absorbită la baza statuii, s-ar amesteca apoi cu lutul roşu dinăuntru pentru a ieşi ulterior prin cap sub forma unui lichid sîngeriu. Alţii sînt ferm convinşi că aceste evenimente sînt rezultatul unui truc magic. Evident, locul exact în care apare sîngele pe asemenea statui este rar confirmat de vreun martor. Distrăgînd oamenilor atenţia, este uşor să acţionezi asupra figurinelor fără să fii observat. Însă aceste explicaţii sînt respinse de un public credul. Deşi descoperirea adevărului este esenţială, acest gen de misticism demonstrează că, în viaţă, încă există anumite lucruri pe care pur şi simplu nu le putem explica. (va urma)

mATT LAmY

Fenomenul statuilor religioase care plîng sau lăcrimează este, în religia catolică, una dintre cele mai vechi şi mai stereotipe imagini ale puterilor divine. În Irlanda, America de Sud şi Europa de Sud există relatări bine documentate despre figurine reprezentînd-o pe Fecioara Maria din care se preling lichide bizare. Şi, în timp ce scepticii consideră că există motive întemeiate pentru a pune la îndoială veridicitatea unor asemenea întîmplări, pentru locuitorii zonelor respective acestea sînt adesea explicabile doar prin termenul „miracol”. În noiembrie 1992, o statuie de porţelan în alb şi albastru, înaltă de 13 centimetri, reprezentare a Fecioarei Maria, a început să plîngă cu lacrimi de sînge la Santiago, Chile. Figurina, care aparţinea unei casnice din partea locului, a devenit punct de atracţie pentru locuitorii cartierului La Cisterna şi a fost chiar testată de poliţia chileană. Medicii legişti din Santiago au descoperit că lichidul scurs din ochii statuetei era sînge uman din grupa 0-4.

După mai bine de 20 de ani de experiență în domeniul medicinei energo-informaționale am învățat faptul că o durere corporală cronică poate fi îndepărtată doar cînd se lucrează întregul organism, punînd accent în terapie pe partea emoțională, care, de cele mai multe ori, este cauza durerilor. Reumatismul caracterizat de durerile migratoare este nevindecabil conform medicinei clasice, cel mult putînd fi îmbunătățite simptomele prin intermediul medicamentelor de sinteză.

Poliartrita cronică, Morbus Crohn sau tiroida Hashimoto sînt considerate boli autoimune, fiind tratate cu medicamente de sinteză precum cortizon, methotrexat sau injecții, care țin durerile în frîu timp de circa 14 zile și implică costuri enorme, constituind o afacere bună pentru orice producător. Despre efectele secundare nu discută nimeni!

În domeniul medicinei energo-informaționale este importantă lămurirea unui aspect: de ce apare în corp o asemenea inflamație? De ce sistemul imunitar începe să lupte împotriva propriilor structuri? De ce locul durerii se înroșește și se umflă? Răspunsurile sînt explicate, în mare parte, în studiile și cercetările imunologice din domeniul psiho-neuro-imunologie. De aici deducem faptul că tot ce e prea mult și prea greu pentru suflet se repercutează asupra nervilor – conductorul durerilor în corp. De cele mai multe ori, durerile sufletești se manifestă prin dureri corporale. De asemenea, terapeuții din domeniul medicinei energo-informaționale știu că o durere corporală cronică nu poate fi îndepărtată fără a trata în paralel psihicul pacientului.

Este, de asemenea, cunoscut faptul că sistemul imunitar depinde în mare măsură de stabilitatea sufletească. În activitatea noastră, observăm zilnic că pacienții deprimați, ce suferă de atacuri de panică, au o teamă constantă că s-ar putea infecta cu Covid. Desigur, un rol important îl joacă mass-media, care

difuzează într-un mod agresiv știri alarmiste despre pandemie.

Pacienții care frecventează centrul nostru au trecut prin forme ușoare de coronavirus. DermaVital pune la dispoziția pacienților care au fost infectați tratamente menite a elimina efectele bolii.

Stresul permanent duce la dureri în corp, mai ales musculare, tensiune arterială, migrene, afecțiuni gastrice, dureri ale coloanei vertebrale. Medicina energo-informațională ne arată faptul că, în lipsa unui echilibru energetic în corp, nu se pot produce schimbări majore în privința stării noastre de sănătate. Energia corpului influențează atît starea corporală, cît și pe cea sufletească, sistemul neuro-vegetativ, calitatea somnului, gîndirea, capacitatea noastră de a ne afirma, sistemul imunitar, bucuria de a trăi.

În perioada aceasta dominată de pandemia Covid-19, numeroși specialiști din toată lumea au clamat necesitatea unei gîndiri corente în medicina clasică, prin recomandarea terapiilor alternative. Medicina energo-informațională ne pune la dispoziție o diagnosticare energetică și un buletin de analize energetic, urmate de recomandarea terapiilor necesare. Fiecare terapie este personalizată, în funcție de energia pacientului și se adresează atît copiilor cît și adulților indiferent de vîrstă. Scopul terapiilor este readucerea corpului în balanța energetică, întreruperea fenomenului de autodistrugere și repunerea sistemului de autovindecare în mișcare.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PreSS BooK ConSULtIng SrL. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPreS DIStrIBUtIon SrL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA roMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.