România Mare, nr. 1594

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Calitatea de ţăran e cel mai mare titlu de nobleţe din Istoria României.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Ambasada SUA e cauza, educația sexuală e doar efectul

motto: ,,Pînă cînd românii nu se vor sătura şi vor dori să-şi conducă propria ţară, Departamentul de Stat va continua să trateze România ca pe o colonie”.

JACOB GRANDSTAFF, jurnalist Capital Research Center, SUA

Sîntem oficial supuși ai SUA? Așa se pare, după ce însărcinatul cu afaceri David Muniz, cel mai înalt oficial al ambasadei SUA în lipsa ambasadorului, a făcut o declarație revoltătoare, iar oficialii români tac mîlc! Fără nici o reținere, David Muniz a cerut, în numele (Ambasadei) SUA, desființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție. ,,În problema SIIJ, poziţia noastră a fost clară şi o repet: credem că această coaliţie trebuie să îşi ţină promisiunile pentru a desfiinţa SIIJ. Multe instituţii europene de justiţie s-au pronunţat clar că acea Secţie ar trebui să fie desfiinţată”, a declarat Muniz.

Reamintim că mai multe organizații ale magistraților, incluzînd majoritatea judecătorilor români, s-au pronunțat ÎMPOTRIVA desființării SIIJ. De asemenea, cel mai mare partid român, PSD, se opune ferm desființării – poziție la care se raliază mai multe partide.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii Ideologia globalistă a „dublei crize”

A trecut aproximativ un an de la proclamarea Marii Resetări de către Klaus Schwab. Primii pași practici pentru „resetare” au fost deja parcurși, scopul principal fiind trecerea de la capitalismul actual la capitalismul incluziv, în spatele căruia se ascunde un nou sistem de sclavagism. Restructurarea tuturor aspectelor vieții unei persoane va fi acoperită de obiectivele combaterii „pandemiei” și de „amenințarea unei catastrofe climatice”.

ONU și agențiile sale specializate (OMS, UNEP) și-au îndeplinit sarcina de a speria umanitatea,

UE, gata să excludă Ungaria din rîndurile sale

Liderii țărilor UE prezenți la summitul de la Bruxelles, au criticat legea adoptată în Ungaria pentru interzicerea propagandei LGBT în rîndul copiilor, solicitînd excluderea țării din Uniunea Europeană

Discuțiile la ultimul summit al UE de la Bruxelles au fost cele mai fierbinți din ultimii ani. Și nu vorbim doar despre isteria pe care țările baltice și Polonia au creat-o ca răspuns la propunerea cancelarului german Angela Merkel și a președintelui francez Emmanuel Macron de a începe negocierile UE cu Rusia. O reacție nu mai puțin emoțională a fost cauzată de legea adoptată în Ungaria în ajunul summitului privind interzicerea propagandei LGBT, inclusiv pentru minori și în școli.

Liderii europeni au scandat în cor: „Rușine! Excluderea!”, solicitînd astfel excluderea Ungariei din rîndul statelor europene. „Ungaria a adoptat o lege inacceptabilă care transformă o parte a societății într-o minoritate, ceea ce este îngrozitor pentru o țară europeană. Aceasta nu este Europa în care vreau să trăiesc!”, a declarat șeful guvernului luxemburghez Xavier Bettel. „De data aceasta s-a mers prea departe! Nu au altceva de făcut în UE?”, a completat colegul său olandez Mark Rutte. Și premierul portughez Antonio Costa a încercat să explice că Uniunea Europeană nu este un imperiu, dar, aderînd la el, toată lumea trebuie să respecte regulile și valorile general acceptate în cadrul acesteia.

(continuare în pag. a 8-a) rrm

forțînd-o să accepte „dictatura sănătății” și „dictatura climatică”. Mai mult, instituțiile Grupului Băncii Mondiale (Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare – BIRD; Asociația Internațională de Dezvoltare – IDA; Corporația Financiară Internațională – IFC) și Fondul Monetar Internațional vor fi implicate în implementarea Marelui Plan de Resetare. De mai multe decenii, Banca Mondială s-a specializat în acordarea de împrumuturi pentru proiecte de investiții în diferite sectoare ale economiei, iar FMI a acordat împrumuturi țărilor membre pentru redresarea generală a economiilor. În ultimul an, au avut loc schimbări dramatice în activitățile acestor instituții.

(continuare în pag. a 16-a)

Laud

Într-o măiastră dis-diminecioară, a fost dus în faţa gurilor de foc ochii lui ca nişte pui semeţi de vultur fură puşi de-o cîrpă neagră sub obroc martie acela de-nceput de secol poleia cu vlagă firea dimprejur se topea lingoul de argint al iernii sub dogoarea unui colţ de iarbă pur

Viaţa lui? Un uger de albină sacră biciuit de demoni, şi rănit, şi supt plugul umilinţei i-a săpat în carne fluviile unui chin neîntrerupt fericit, ca lumea, n-a fost niciodată nici o fiinţă parcă n-a trăit mai rău drept aceea Christul zugrăvit pe troiţi lua adesea chipul suferind al său

Şi cu toate astea, Doamne, ce lumină revărsa făptura lui în univers! el, ce se hrănise cu pelin şi ştevii îşi muia în doină inima, şi-n vers el ştia tocmeala cerului şi-a vieţii ce detună-n arbori şi-n sălbăticiuni adevărul lumii, căutat aiurea era scris în pumnii lui enormi şi buni

Cum a dus el singur, în spinare, ţara înfruntînd prin veacuri seminţii şi legi! jerfa lui ne face azi s-avem hotare, grai duios şi-atîtea rînduieli întregi. …„Foc!“ – avea să strige, blestemată fiara Pe zăpadă macii înfloriră reci Dar, vă-ntreb: cum poate dintr-atît să moară Cel sortit de zodii să trăiască-n veci?

CornELIU VADIm TUDor

„Țărani la strîns de fîn“, tablou de Magdalena Stavilă

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Clasa Politică sau Gloabă Rahitică? F Gherman – Trahanache a recunoscut la televizor că e caraghios F Un prost sare din baie și zice că vila de la Cornu e a lui F Io ţi-s brother, tu mi-eşti brother!

PArTEA A III-A

F „Casa lui Aristotel a fost spartă de Bulion!“ – aşa s-ar putea intitula un reportaj pe marginea jefuirii locuinţei lui Aristotel Căncescu, senator P.D.-F.S.N. de Braşov, de către ţiganul Bulion F Tot veni vorba: hoţul de zacuscă și de biciclete George Pruteanu (puşcăriaş de drept comun, degeaba face el fiţe şi se dă glumeţ) ne atacă zi de zi pe canalul Pro-TV. Păcat că patronii postului se pot lăsa compromişi de un individ care nu poate avea nici un drept moral să critice pe nimeni, întrucît el e un infractor de drept comun. F „Publicul francez devine din ce în ce mai tîmpit!“ – a spus-o verde (de Paris) în faţă, celebrul realizator de Televiziune Bernard Pivot F Duminică după-amiază, în jurul orei 17, poeta Gabriela Negreanu s-a sinucis, aruncînduse de la etajul 9 al blocului unde locuia. Ea a fost redactorul de carte, din partea Editurii Albatros, la volumul „Saturnalii“, de Corneliu Vadim Tudor, avînd de pătimit ani de zile, alături de acesta, din cauza furiei răzbunătoare a rabinului

moses rosen. Cu cîteva luni înainte de tragicul ei sfîrşit, Gabriela Negreanu s-a apropiat de Partidul România Mare, în care vedea singura forţă demnă, capabilă să salveze Ţara. La trecerea ei în veşnicie – ne rugăm la bunul Dumnezeu să-i primească sufletul hăituit de neoameni şi să o călăuzească spre porţile Raiului. E semn rău pentru o Țară cînd poeţii înnebunesc şi îşi curmă singuri viața. F Dar, ce treabă are beţivanul care scrie cu şliţul, Petre Sălcudeanu? El trage de zor în noi, în jenanta „Tabletă de parlamentar“ găzduită de ziarul „Vocea României“. A mai da lecții de morală şi de înţelepciune politică, după ce te-ai îmbătat ca porcul şi, în calitate de ministru al Culturii, teai dus noaptea la birou, te-ai dezbrăcat în chiloţi tetra şi ai agresat sexual o funcţionară de serviciu, fiind pozat de presă şi pălmuit de soţul ultragiat –iată o culme a neruşinării, care taie respiraţia pînă şi unui sconcs! Autor al celui mai prost scenariu de film din cinematografia română, „Un bunic şi-o bicicleta“, dar şi al unor texte staliniste incalificabile, înjurat pitoresc de prozatorul Dinu

Caseta cu bijuterii

a La 31 martie 1900, apăruse Hotărîrea Sfîntului Sinod cu privire la interzicerea înmormîntării religioase a contelui Lev Tolstoi, de parcă murise, dar nu oricum, ci ca sinucigaș; la 22 februarie 1901, același Sfînt Sinod îl excomunică pe scriitor din sînul Bisericii pravoslavnice. Și atunci, care e diferența, avînd în vedere că Stalin l-a recuperat, publicînd integrala operei sale, în 90 de volume?

a E fascinant destinul marilor oameni care au murit în ziua aniversării nașterii lor: Budha, de pildă, dar și Platon, care moare la o nuntă, chiar cînd sărbătorea vîrsta de 80 de ani. Ce-o fi vrut Dumnezeu să ne transmită prin acest mesaj?

a E incredibil cît de mici de statură au fost oamenii mari! Iată cîțiva care au avut înălțimi de copii, sub 1,62 m: Michelangelo, Carol Quintul, Napoleon, Beethoven, Schubert, Balzac, Ștefan cel Mare...

a Într-un roman englez din Secolul al XVIIIlea, aflu următoarea joacă de cuvinte: un bărbat se bărbierește în viață din două motive: în tinerețe, ca să-i crească barba, iar la maturitate, ca să scape de ea.

a 7 decembrie 1901. Rusia începe bine veacul. Tolstoi vorbește cu Cehov, la telefon, o nebunie! I-o fi interceptat sau imprimat cineva pe cei doi subversivi?

a Boneta frigiană a Revoluției Franceze de la 1789 era inspirată de cușma lui Horea al nostru, martirizat cu 4 ani mai devreme!

a Gurmandul Rossini compune un ciclu intitulat ,,Aperitivele”, în care piesele au nume de ridichi, unt, anșoa etc.

a Delicatul Chopin și răutățile proprii marilor timizi. Într-o scrisoare către Jules Fontana, el scrie despre un confrate: ,,Într-o zi o să fie membru al Parlamentului, sau poate chiar rege al Absiniei, sau al Congoului, dar în privința temelor din compozițiile lui, ei bine, acestea vor fi îngropate în ziare”. Cel anulat astfel nu era altul decît Liszt.

a Fontenelle era nepotul lui Corneille și a trăit

100 de ani în cap. Înainte să-și dea duhul, cineva l-a întrebat în ce stare se află. ,,Nu simt decît o oarecare dificultate de a exista”.

a Înainte de a muri, cu numai cîteva luni, Blaise Pascal inventează omnibuzul – un mijloc de transport în comun pentru nevoile Parisului.

a Sir Sidney Chapman, membru al Camerei Comunelor din Marea Britanie, după ce mă roagă să-l tutuiesc, îmi spune la dineul de la ,,Calul Negru” (Strasbourg, ianuarie 2001): ,,Se pare că Oscar Wilde a murit prin combustie spontană”. Nimeni nu poate explica, încă, acest fenomen, care sfidează toate legile fizicii.

a Regina Maria îi dădea unui ziarist evreu din Apus un răspuns interesant: ,,În structura morală a Poporului Român nu intră asasinatul politic!”. Așa este, dar în structura morală a fiului ei, Carol al II-lea, a intrat, ca dovadă că nu era deloc român: el s-a aflat în spatele lichidării lui I.G. Duca și a lui Corneliu Zelea Codreanu, dar se pare că n-a fost străin nici de moartea dubioasă a lui Octavian Goga și Nicolae Titulescu.

a Toate localitățile din Marea Britanie care se termină în ,,chester” (Manchester, Leichester, Glouchester) sau încep cu ,,chester” (Chesterfield) indică un castru roman.

a Descopăr, fără să vreau, într-o ediție princeps de poezii ale lui Dimitrie Bolintineanu, versul: ,,Ah, ce noapte furtunoasă!”. E clar, Nenea Iancu de aici a luat titlul piesei...

a Persistă bănuiala că Nicolae Titulescu a murit, la numai 59 de ani, ca urmare a impregnării panglicii interioare a pălăriei cu otravă.

a Mîncarea preferată a lui Nicolae Iorga: cartofi cu brînză. Cea a lui Napoleon: pui în sos de roșii. Iar cea a lui Martin Luther: nucile.

a Dimitrie Cantemir, copleșit de durere și neputință la auzul veștii că Petru cel Mare i-a violat fiica, pe Casandra. Moare tînăr, la numai 50 de ani. Ce mai reprezintă azi 50 de ani?

Săraru la parastasul de 6 luni al marelui Eugen Barba, acest Petre Sălcudeanu îl afuriseşte pe preşedintele P.r m , după ce acesta îl apărase în Parlament şi îl salvase de la un dezastru moral sigur. Oare ce funcţie mai vînează carieristul ăsta fără talent, după ce atît Iliescu, cît şi P.D.S.R.-ul au renunţat la el ca la o măsea stricată?! Aceeaşi slugărnicie cu miros de ciolan afumat se degajă şi din minciunile debitate pe seama noastră de un alt alcoolic irecuperabil, Ioan Mânzatu, care vineri seara ne-a sictirit la Radio. N-are rost să mai amintim biografia acestui Arici Pogonici, o ştie toată lumea: de la statutul de „poliţai ştiinţific“ pe lîngă Elena Ceauşescu, pe care o păcălea că a inventat „apa grea“ (aiurea, era vodcă!) şi pînă la acela de... candidat la Preşedinţie, în 1992, cînd îl muşca de posterior pe Ion Iliescu și făcea apel, pe micul ecran, ca Partidul Republican să-i dea voturile, în turul II, lui Emil Constantinescu, după care a sărit repede în barca P.D.S.R.-ului, abandonîndu-şi partidul, fiindcă nu-i aducea nici un profit. Mare lichea, Mânzatu ăsta, nu se dă plecat, n-ar munci el o zi cinstit! F Luni seara, senatorul P.D.S.R., Augustin Botiş i-a acuzat de menşevism (tot un fel de bolşevism) pe dulăii ăia turbaţi numiţi Adrian Popescu-Necşeşti, Vasile Vetişanu şi Nisztor Bădiceanu, care se repeziseră în haită să-l foarfece iar de turul pantalonilor pe preşedintele P.r m

Sfîșit ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 27 octombrie 1995

a În toamna lui 1978 am vizitat casa de la Heilligenstadt, de lîngă Viena, unde tînărul Beethoven și-a scris Testamentul, la 6 octombrie 1802. În primăvara lui 1945, cele două cămăruțe ale apartamentului în care compozitorul plănuia să se sinucidă au fost ocupate de un general sovietic, care a dat chefuri-monstru, distrugînd totul: mobilier, uși, ferestre etc.

a Opera ,,Bastien și Bastienne” i-a fost comandată lui Mozart, în 1768, de dr. Franz Anton Mesmer, inventatorul terapiei prin magnetism.

a Numele Roma vine de la etruscul ruma = țîță (lupoaica alăptîndu-i pe Romulus și Remus). Numele Italia vine de la vitelia = vițel.

a Prințul Karl August despre apetitul pentru băutură al lui Goethe: ,,Bea 17 pahare de șampanie și abia îl rețineam să nu continue”.

a La vîrsta de 30 de ani, Marlowe moare ucis de un polițist, cu o lovitură de pumnal în frunte.

a ,,Eu am văzut idei!” – zicea Camil Petrescu, dar avem de-a face cu un plagiat după R.W. Emerson, care, la 1844, scrisese: ,,Poetul vede idei!”.

a Semnele de punctuație au fost inventate de scribii care trudeau în Biblioteca din Alexandria, în timp ce studiau ,,Iliada” lui Homer.

a ,,Mehr licht” n-au fost ultimele cuvinte ale lui Goethe. În realitate, înainte de moarte el a rugat-o pe nora sa: ,,Otilia, mai lasă mîna ta mică în mîna mea...”.

a Nu toți Papii au fost oamenii Păcii. Papa Sixtus al IV-lea (cel care îl numea pe Ștefan cel Mare ,,Atlet al Creștinătății”), în ziua în care a fost obligat să încheie pacea a murit de necaz – cel puțin, așa spune Guicciardini. a Verdi l-a copiat, fără reținere, pe Beethoven – primele note din aria ,,La donna e mobile” (,,Rigoletto”) provin dintr-o sonatină a acestuia. a Încă n-am aflat ce fel de plantă e anghelica. Dar știu că un francez, pe nume Annibal Camoux, moare, în 1759, la vîrsta de 121 de ani, după ce mestecase, toată viața, rădăcini de anghelică. CornELIU VADIm TUDor

Din culisele istoriei

Rothschild ºi „etalonul aur”

Au trecut 150 de ani de la încheierea tratatului de pace între Franța și Germania, la Frankfurt pe Main, la 10 mai 1871, tratat care a pus capăt războiului franco-prusac din 1870-1871. Cel mai important rezultat al războiului a fost unirea țărilor germane împrăștiate, într-o singură Germania (al doilea Reich). Cu toate acestea, există un alt rezultat important: victoria Prusiei asupra Franței a marcat începutul creării etalonului aur.

Istoria războiului franco-prusac este legată de istoria războaielor napoleoniene de la începutul Secolului al XIX-lea. Ca urmare a numeroaselor operațiuni bancare (orice război este un moment fertil pentru bancheri), familia Rothschild și-a construit o avere impresionantă, astfel că războaiele napoleoniene i-au transformat pe Rothschild în cel mai puternic clan financiar.

Cu toate acestea, aurul trebuia convertit în capital profitabil, iar cel mai simplu mod de a face acest lucru a fost stabilirea unui standard. Emiterea de bancnote ar fi trebuit să fie legată de rezervele de aur ale băncilor centrale (trezoreriile) și să garanteze schimbul gratuit de bancnote pentru metal din rezerve. Pe măsură ce economia se dezvoltă, nevoia de bancnote trebuie să crească. Și pentru a crește volumul emisiunii de bani, ar fi necesară creșterea rezervei de aur. Cel mai simplu mod de a acumula rezerve de aur a fost reprezentat de împrumuturi. Familia Rothschild era pregătită să acționeze precum creditori de aur. Această schemă a fost numită ulterior etalonul aur

Rezerva de aur din proprietatea familiei Rothschild nu a scăzut, ba din contră, iar această practică a etalonului ar fi trebuit să asigure creșterea constantă a prețului aurului. Domeniul aurifer este diferit de cel al mărfurilor, întrucît dacă, relativ vorbind, ieri am fi putut cumpăra o tonă de fier pentru o uncie de aur, atunci mîine am putea cumpăra două, chiar trei tone.

Cei cinci fii ai lui Mayer Amschel Rothschild s-au stabilit în principalele orașe ale Europei: Londra, Paris, Viena, Napoli, Frankfurt pe Main. Toți au căutat introducerea etalonului aur în țările gazdă, dar numai Nathan Rothschild, stabilit în Londra, a avut succes. El a stabilit un control complet asupra Băncii Angliei și, în 1816, Parlamentul englez a votat introducerea etalonului aur. Alte țări europene s-au abținut de la introducerea unui astfel de standard, dîndu-și seama că acesta va deveni o „capcană de șoareci de aur” pentru ei. Pînă la mijlocul Secolului al XIX-lea, Anglia se afla în „clubul de aur”, iar în cele din urmă, cu mare dificultate, a atras Australia și Canada în acest anturaj (în 1852 și, respectiv, 1854). și, de asemenea, Portugalia, care beneficia de un aflux mare de aur din colonii.

Lumea trăia în principal cu bani de argint sau folosea ambele metale ca bani (bimetalism). Unele țări s-au bazat pe banii de hîrtie, care erau legați de argint, dar nu existau schimburi de metal.

La inițiativa Franței, în 1865, o serie de țări din Europa de Vest (Franța, Belgia, Italia, Elveția) au semnat un acord privind crearea Uniunii Monetare Latine. A fost implementat bimetalismul, adică sistemele monetare ale

țărilor membre ale uniunii se bazau atît pe aur, cît și pe argint. Un raport de 15,5:1 a fost înregistrat între aur și argint. Mai tîrziu, mai multe țări au aderat la Uniunea Monetară Latină (Grecia, Spania, România, Bulgaria, Venezuela etc.). Au început să apară monede unificate (aceeași greutate, același conținut al metalului prețios, aceeași dimensiune a monedelor), doar numele monedelor și imaginile fiind diferite.

timp, cu participarea familiei Rothschild. A început, a continuat și s-a încheiat fără a se abate prea mult de la plan. Prusia a cîștigat, Otto von Bismarck a devenit un erou și o autoritate incontestabilă, care a reușit să unească țările germane și să creeze al doilea Reich fără prea multe dificultăți. Se aștepta ca Bismarck și Rothschild să-și îndeplinească promisiunea cu privire la etalonul aur, dar introducerea unei astfel de mărci a necesitat o aprovizionare solidă cu metal prețios, pe care Bismarck nu o avea.

A apărut, astfel, un salvator, sub forma unei despăgubiri pe care Franța trebuie să o plătească cîștigătorului. În temeiul Tratatului de pace de la Frankfurt, Franței i s-a impus o despăgubire de 5 miliarde de franci de aur – un tribut fără precedent în istoria războaielor moderne. Franța a fost devastată de războiul cu Prusia și nu avea această sumă, toate monedele în numerar în aur și argint care erau în țară nu ar fi fost suficiente pentru a plăti nici măcar un sfert din despăgubire. Dar se produce un miracol. Franța primește împrumuturi de la o serie de țări europene, ,,minune” orchestrată de Rothschild. Datorită eforturilor familiei a fost posibilă acordarea unui împrumut european comun în favoarea Franței, în realitate în favoarea mărcii de aur germane. Bismarck și-a ținut promisiunea, iar în 1873 a apărut marca de aur. Bismarck este numit „cancelarul de fier”, deși putem spune că a fost „de aur”.

Germania unită a dat o lovitură zdrobitoare bimetalismului, care a funcționat în cadrul Uniunii Monetare Latine. Germania, care s-a bazat pe marca aurului, a început să acumuleze rezerve de aur, transformînt argintul într-un metal galben. Prețul a început să scadă rapid. Franța nu a mai putut să își îndeplinească obligațiile de a menține o paritate a prețurilor pentru cele două metale într-un raport de 15,5:1. O trecere rapidă de la argint la aur a fost demarată în Europa.

Ultima încercare a familiei Rothschild de a-i convinge pe liderii țărilor europene să abandoneze bimetalismul și să treacă la bani de aur a fost făcută în 1867, cînd, la Paris, a avut loc un congres internațional monetar, denumit ulterior Conferința valutară de la Paris. Congresul a avut loc la inițiativa împăratului francez Napoleon al III-lea, care a invitat reprezentanți ai douăzeci de țări la întîlnire. Împăratul a fost puternic influențat de convingerile familiei Rothschild. Manualele de economie indică adesea în mod eronat că acest congres a stabilit standardul aurului internațional, că a dat naștere unui nou sistem monetar internațional, care a ajuns să fie denumit „parizian”. Acest lucru nu este adevărat. Majoritatea participanților la întîlnire nu au susținut ideea unui standard internațional, iar delegații au declarat că rămîn dedicați Uniunii Monetare Latine. După acest congres, Rothschild și-a dat seama că ar trebui să acționeze mai aplicat, să încerce să impună etalonul aur oricărei țări europene. Au reușit să găsească un limbaj comun cu prim-ministrul prusac, Otto von Bismarck. Războiul franco-prusac a fost pregătit din

Mayer Amschel Rothschild

Acesta este modul în care specialistul în aur, Peter Bernstein, descrie procesul: „Germania a recoltat roadele victoriei din 1871 asupra Franței. Contribuția plătită de Franța a redus nevoia de a vinde argint pentru a cumpăra aur. Germanii au așteptat pînă în 1873 pentru a începe să vîndă argint și chiar au sperat că Franța va cumpăra o parte din el. Francezii nu numai că au refuzat să coopereze în această privință, dar au mers chiar mai departe. La 5 septembrie 1873, a doua zi după încheierea plății contribuției, Franța a redus emisiunea zilnică de monede de argint la 280 de mii de franci pe zi, iar în noiembrie a redus-o din nou la 150 de mii de franci. Acest lucru a dus la o altă scădere accentuată a cererii de argint. Mai multe țări s-au alăturat valului de vînzare, încercînd să scape de stocurile de bani de argint care s-au ieftinit cu pași repezi. Procesul a luat amploare. Decizia adoptată de Franța din motive mai degrabă tactice decît strategice a făcut ca prețul argintului să scadă de la peste 60 de pence o uncie (în anii 1860), la 52 pence în 1876 și 51 pence pînă la sfîrșitul anilor 1870. În acel moment, pe piață, o uncie de aur valora de 18 ori mai mult decît o uncie de argint, iar pînă la sfîrșitul secolului de 30 de ori mai mult.

Așa a început procesul de tranziție rapidă a multor țări către moneda de aur: Suedia (1873), Olanda (1875), Norvegia (1875), Finlanda (1877), Franța (1878), SUA (1879) etc.

D.A.

Otto von Bismarck

TABLETĂ DE SCRIITOR

Și la sat sînt poeți valoroși

George Militaru, colaborator al revistei ,,România Mare”, trăiește de cînd se știe la cîțiva kilometri de Ploieștii lui Nichita Stănescu, în comuna Șirna, sat Tăriceni, din județul Prahova. Desigur că s-ar fi putut realiza în viață și în alte locuri din țară, sau din orice parte a lumii, dar așa i-au cîntat lui ursitorile la botez: să rămînă fiu statornic pămîntului din care-și trag rădăcinile cei din neamul său. De aceea a fost mereu legat de vatra sa dragă, care înseamnă străbuni, bunici, părinți, apoi familia cu cei doi copii minunați și cu nepotul David, care-i va duce neamul mai departe. Iată de ce George Militaru nu s-a înstrăinat de comuna sa, deși ar fi putut să o facă destul de ușor, să ia drumul către oraș și să predea de la catedră altor copii decît celor de la școala din localitatea sa. Nu a făcut-o, pentru că a considerat că rostul lui de dascăl este la fel de important și în satul acesta în care trăiește și unde a format generații întregi de elevi de-ai sătenilor lui, cărora le-a fost profesor de limba și literatura română. Cu mulți ani în urmă (1985), l-am cunoscut la Ipoteștii lui Mihai Eminescu, unde am participat împreună la concursul de creație literară ,,Porni Luceafărul...” și unde am primit amîndoi cîte un premiu. Dar, cum surprizele apar în viața omului, după aproape 30 de ani de la acea primă întîlnire, am avut bucuria să ne revedem. Și lucrul acesta s-a datorat poeziei, pentru că George Militaru nu e doar profesor, ci și poet, după cum am arătat. El are chemare de la naștere către lumina sfîntă din cuvînt, răspunzînd șoaptelor venite din taina sufletului său. Muzele l-au însoțit de-a lungul vieții pînă în clipa de față, cînd a ajuns la vîrsta senectuții, iar cu ceva timp în urmă s-a lăsat la vatră de la catedră: a ieșit la pensie, lăsînd locul unui profesor mai tînăr, să-i ducă opera mai departe. Dar nu despre profesia sa de dascăl vreau să vorbesc aici,

Nicolae Tonitza, un destin curmat prea devreme (2)

Dincolo de corp (2)

Ochii de copil ai lui Tonitza sînt unici, susțin la unison criticii și istoricii de artă. De la munte sau din satele arse de soare ale Dobrogei, copiii din pînzele sale continuă să-și privească trist amatorii de pictură, în muzee sau case particulare. Femeile din saloane sau cele surprinse la muncile cîmpului, ființele acelea fragile care se ascund în spatele privirilor, continuă să transmită aceleași întrebări din ramele în care-și trăiesc viața veșnică. Într-o mulțime de tablouri de diverse dimensiuni, natura continuă să se dezvăluie, în eternitatea și în strălucirea ei, în umbrele și mai ales în luminile ei, atît de adesea insuportabilă.

Din anii petrecuți la Paris, în intervalul 1909-1911, a rămas în primul rînd dragostea pentru portret, și tot atunci pictorul și-a semnat primul autoportret, lucrînd mult și expunînd în atelierul din Montparnasse. Lirism și farmec, nostalgie și un anume sentiment

ci despre activitatea sa mai puțin cunoscută și poate fără importanță pentru colectivitatea în care trăiește.

Dacă se poate spune, cu certitudine, că George Militaru s-a bucurat de succes în munca depusă ca dascăl, cealaltă activitate a sa, de creator de frumos, nu i-a adus mulțumirea așteptată, în ciuda faptului că a publicat sporadic, în cîteva reviste. Este însă un caz fericit, prin faptul că nu și-a abandonat prima sa dragoste, creația poetică, iar talentul său literar a fost cultivat sistematic, în momentele sale de nostalgie, firești. Și uite așa, a ajuns abia astăzi să se convingă de faptul că poeziile sale merită să ajungă în fața cititorilor sub forma unui volum de autor, înscriindu-se astfel în lumea poeților post-decembriști, cu multe resurse lirice descriptive. Se poate spune că volumul său, ,,Cărări prelinse” (2014), este un șantier liric, în care autorul oferă cititorilor capcane stilistice din cele mai aprige, care țin de substanța unui condei în permanentă stare de lucru, pe cale de a defini un poet ce se postează cu sinceritate în universul cuvîntului liber, prin mănunchiul de metafore, ca vis și materie poetică deosebit de clar rostite. Aici se pot desluși temele pe care le dezbate, siguranța cu care pătrunde în profunzimea lor, ceea ce conferă o paletă vastă de nuanțe poeziei sale. Citindu-i volumul, am constatat nu doar seva propriu-zisă a lirismului său, ci și definirea gustului său poetic, care aduce repetat în prim-plan toamna, care pentru poet pare să fi devenit un laitmotiv. De aceea, l-am putea numi, fără să greșim, poet al toamnelor ca structură poetică și meșteșug scriitoricesc. Nu ne grăbim, însă, a-i atribui acest calificativ, dat fiind că poezia sa este încă în faza căutărilor. Va fi, în cele din urmă, un poet cu un vers construit cu multă atenție și migală. Să nu se înțeleagă că George Militaru ar fi doar poetul ce cîntă anotimpul frunzelor galbene, al brumelor și ploilor reci, al toamnelor cu nopți întunecoase și chiciură împrăștiată de vînt prin copaci, în cîntecul păsărilor prevestitoare de nenorociri. Volumul cuprinde o arie destul de largă a temelor poetice. O temă majoră este cea patriotică, în care autorul își revarsă nemulțumirile, văzînd cele ce se întîmplă cu țara și oamenii săi. Nu se lasă intimidat și, în revolta sa, scrie cu scîntei de jar și glas de om rănit

al neputinței străbat numeroasele lucrări ale pictorului care a îndrăgit atît impresionismul și s-a lăsat sedus de lumină, în același timp avînd, de exemplu, toată admirația și pentru Toulouse-Lautrec.

Aproape de arta religioasă

Cu cîțiva ani înainte de a se stinge, Nicolae Tonitza, împreună cu absolvenții Academiei de Arte Frumoase de la Iași, a pictat Mînăstirea Durău, din apropierea Ceahlăului. Pictura în ceară, tehnică nouă în 1935-1937, anii acestei creații, i-a prilejuit artistului o experiență consemnată în biografia sa. „Ceea ce mă impresionează îndeosebi după munca noastră - nota el în jurnal - sînt ţăranii de prin partea locului, în toată biserica am stilizat flori de pe meleagurile lor. Iar la Naştere, ciobanii care vin să se închine Pruncului Sfînt sînt ţărani de-ai noştri, de pe Ceahlău. În partea din spate a decorului se vede silueta Ceahlăului… Cred că e unul dintre cele mai frumoase monumente ale generaţiei noastre, meritul nu e al meu, ci al studenţilor mei”.

De asemenea, Biserica „Sfinții Voievozi-Merișori” din Scorțeni, o comună din Bacău, monument istoric

în ființa neamului său, precum în poezia ,,Blestem” (pag. 33-36): ,,Vouă, ce rupeți taina/ Luminii vieții noastre/ Și-ați coborît doar noaptea/ Să plîngă peste astre,// Vouă, ce nu vă pasă/ De noi, gloata umilă,/ Și ne mințiți întruna/ Și fără nici o milă,// Vouă, ce-ați dus poporul,/ Ce v-a ales, în groapă,/ Ce ne-ați furat lumina/ Din cer, pămînt și apă,/ Vouă, ce știți doar rostul/ Îmbogățirii voastre,/ Vouă, ce-ați pus doar noapte/ Pe zările albastre,// Vouă, ce nu știți plînsul,/ Doar rîsul cinic, rece,/ Vouă dedic blestemul/ Durerii ce nu trece:/ Să nu v-ajute Domnul/ Să ne-adînciți povara,/ Să vă tîrîți în scîrba/ Ce umple astăzi țara,/ Săngenuncheați în taina/ Puroiului din suflet,/ Ca niște viermi nemernici.// În ultimul răsuflet,/ Să vă-necați în iadul/ Cel fără de scăpare,/ Să plîngeți cerșind milă/ Ca javre ordinare”.

Iată o carte ce necesită timp de lectură și pasiune pentru poezie. În ce mă privește, voi urmări pas cu pas evoluția poetului și voi fi de partea sa atunci cînd voi vedea că lucrurile merg într-o direcție bună, dar îl voi și taxa pentru eventualele derapaje. Talentul său și lirica sa solară nu cred însă că-mi vor oferi prilejul unei critici aspre, nedrepte; în nici un caz. După cum se vede, cu argumentele prezentate, putem spune, fără a ezita, că și la sat sînt poeți valoroși.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

P.S. – Știindu-l bolnav de ceva vreme, îi dorim sănătate și să revină cît mai repede la masa de lucru.

„Grădină

din Secolele XVIII-XIX, a fost înfrumusețată tot sub coordonarea pictorului, care și-a pus amprenta asupra stilului byzantin. În 1913, tînărul recent întors de la Paris, care absolvise Școala Națională de Belle-Arte și obținuse prin concurs atestatul de „pictor bisericesc”, primește această sarcină, pe care o va avea și la Văleni.

Nici o zi fără pictură

În 1937, revenit după periplul bucureștean de cîțiva ani, după lupta cu veșnica lipsă de bani, în atelierul său ieșean, pictorul, bolnav, se zbate mai departe să se dedice artei sale. Cu doar cîțiva ani în urmă fusese la Balcic, unde descoperise puterea de seducție a lumii marine pentru arta sa. În deceniul anterior formase „Grupul celor patru” împreună cu Ştefan Dimitrescu, Oscar Han şi Francisc Şirato, după ce participase singur la Bienala de la Veneția, expusese la Salonul Oficial și fusese trimis în capitala Franței. (va urma)

zIARULMETROPOLIS

Mînăstirea Durău, pictată de Nicolae Tonitza

din Văleni“

Polemici « Controverse

Cu epigrama în familie

Familia constituie baza societății. În epoca primitivă, familia, în sensul curent, nu exista: bărbații și femeile trăiau în promiscuitate, fără să fie grupați pe perechi. Odată cu evoluția omenirii, a apărut familia. Scopul căsătoriei, mai exact unirea indivizilor de sex diferit este reproducția, adică perpetuarea speciei umane. Altă soluție pentru ca pămîntul să fie locuit și stăpînit de oameni nu există. Deocamdată, zic unii. Ba, sînt și români care spun (îmi place să cred că doar cu tentă umoristică pentru că, pe aceste meleaguri, locuitorii sînt mai apropiați de realitate și în plus, sînt credincioși):

Se-nsoară Johny cu Mathei

Și-ajunși în față la altare

Se ceartă socrii între ei

Că nu știu care-i socru mare.

Dar, vă rog s-o scuzați, știți ce-a auzit această specie literară la un țăran din Valea Călugărească?

Voi ridica monogamia-n slavă

Doar dac-a ei „podoabă”-nsămînțează, Precum și dacă domnu-ar fi pe fază

Și-ar naște în dureri un prunc pe „țeavă”!

Azi, cînd s-au produs degradări în fibra comportamentală a românilor, cu scop bine manevrat, s-a schimbat, de fapt s-a deteriorat, concepția conform căreia căsătoria stă la baza societății. Tinerii, în marea lor majoritate, vor libertate, distracție, sex liber. Nici tinerele nu mai vor să se transforme în servitoare. Chiar dacă s-au mai schimbat concepțiile, la mare parte din populație, în familia tradițională funcționează cele spuse de George Bernard Shaw (în PRESS/Cuttings p. 1164): „Orice femeie devine o servitoare din ziua în care s-a căsătorit”. Că, vorba aia, „el e bărbatu-n casă”, dar, de fapt, mai mult în afară de casă. De aceea, mulți uită de eveniment:

În voiaj de nuntă-ndat’

Au plecat cu bucurie, Dar, în grabă, au uitat Tocmai de căsătorie.

Azi, cînd la școală „e necesar” să se predea cunoștințe despre sex (ca băgăcioșii, curioșii de copii să încerce și ei!), „iubirea e la modă”, dar tot ea e prinsă-n laț:

Se iubesc pe apucate

Să le treacă de urît:

El rămîne cît se poate, Ea rămîne…și atît!

Ce zicea un tînăr de la Brăila, la concursul de epigrame din 2018?

Burlac e și-astăzi și nu regretă, Căsătoria naște snoabe –Decît pe deșt c-o verighetă, Mai bine-n brațe cu podoabe

Uneori secretul lor se află:

S-au iubit, de ochi feriți, În taină, ocrotiți de zei, Dar tot au fost descoperiți

C-a dat o barză peste ei.

Pentru buna conviețuire, dă și epigrama sfaturi:

Fă un compromis de vrei, Altfel pace-n lume nu-i:

Dă-i femeii ce-i al ei, Însă dă-i și ce-i al lui.

Adevărul e că nici el, nici ea nu sînt perfecți. În plus, femeia se orientează: Ești tînăr azi, vei fi și moș Și-ales te crezi de Dumnezeu

Să fii în casa ta cocoș, Dar soața-i uliu, dragul meu!

Pe de altă parte, nu uita că țanțoșul cocoș tronează în ogradă, avînd în subordine multe găini, dar n-are nici o soacră, pe cînd tu… Vai, și sînt atîtea epigrame care le-ncondeiază pe bietele soacre – bunicile care-

și iubesc nepoții poate mai mult decît pe propriii copii. Dar, ce să-i faci, așa-i românul care, uneori, își face din epigramă o aliată:

Din basme reînvie zîne, Balauri, zmei, ființe hapsîne, Dar, dacă vrei și-o vrăjitoare, E de ajuns o soacră mare.

Se mai întîmplă și minuni:

Cînd hoții jefuiră-a lui strînsură În loc să plîngă blestemînd golanii, Vecinul joacă sîrba-n bătătură

Că i-au furat și soacra, nu doar banii.

Totuși căsătoria rămîne baza societății, și azi întîlnim, încă, mariaje semicentenare:

Momentu-a fost de fericire, Un DA privindu-se în față

Și, mai cu ceartă, cu iubire, Momentul a durat o viață.

Căsnicia cere nu numai iubire, ci și înțelegere reciprocă, atenție unul față de altul, îngăduință, ajutor reciproc, chiar milă – de ce nu?

Iată un soț atent de Ziua femeii, cînd ea bate șaua să priceapă calul:

Ea insista, mergînd agale, Să vadă blănuri naturale

Și dumnealui, galant și logic

A dus-o-n parcul zoologic.

Se pare că dumnealui s-a deșteptat:

Dacă prinde să te fiarbă, Dragostea, se spune,-i oarbă, Căsnicia și muierea Îți reduc rapid vederea.

Unii îi spun femeii zburdalnice „capră”, asociind-o cu cea din proverbul cu capra vecinului, dar cu alt sens: Are capra lui cutare

Sîni bogați și ochi căprui, Coarne însă dînsa n-are, Că le poartă dumnealui.

În cazul neînțelegerilor, unii bărbați găsesc soluția:

Soțu-i înțelept din fire –Cînd în casă e scandal, Pleacă fără învoire În concediu conjugal.

Dacă toate femeile care au un amant și-ar omorî bărbatul, n-ar mai fi bărbați pe pămînt. Nici amanți fiindcă sînt aceiași.

Din păcate, se mai întîlnesc, și astăzi, violențe: E soț model, manierat, Degeaba-i zici mereu „golanul”

El nici o palmă nu i-a dat

Că folosește toroipanul!

Uneori, la plajă, se mai distrează și ea cînd el îi cere leac pentru insolație:

Tare ar fi vrut un hap

Că-l durea la scăfîrlie

Și-i ceru ceva de cap…

Ea-i dădu o pălărie.

Alteori, e mai înțepătoare:

Ți-am pus la îndemînă hapul

Înghite-l cu un pic de ceai

Da-i bine că te doare capul –

Așa mai știm și noi că-l ai.

Dacă am pune într-o căciulă bilețele cu epigramele în care-s prezenți el și ea, singura soluție să le cităm e tragerea la sorți. Iată:

Femeile de astăzi fug De mariaj ca de-o belea

Că ele trag din greu la jug

Și dînșii numai la măsea.

Cei din cuplu ajung, adesea, și în asemenea situații: Ea nu-l suportă cînd e beat Și-o spune tare, cu necaz, Iar el răspunde ne-ntrebat

Că n-o suportă cînd e treaz.

Maxime ºi cugetări despre familie

♠ Familia este Biserica de acasă. SFÎNTUL

IOAN GURĂ DE AUR

♠ Familia este locul în care minţile vin în contact una cu cealaltă. BUDDHA

♠ Poartă-te cu părinții tăi precum ai dori să se poarte și copiii tăi cu tine. SOCRATE

♠ Copiilor trebuie să le lăsăm o frumoasă moștenire de conștiință mai degrabă decît de aur. PLATON

♠ A nu-și iubi părinții înseamnă reavoință; a-i uita sau chiar a se rușina de ei este o nebunie. SENECA

♠ E lege să dai părinților onoruri ca şi zeilor. MENANDRU

♠ Nu există ochi care să privească părintește, în afară de ochii tatălui și ai mamei. JEAN JACQUES ROUSSEAU

♠ Nu e deloc mai uşor să conduci o familie decît să conduci o ţară întreagă. MICHEL DE MONTAIGNE

♠ Nerecunoștința cea mai urîtă, dar cea mai obișnuită și mai veche, este nerecunoștința copiilor față de părinți. VAUVENARGUES

♠ Ca să se simtă fericiți, părinții trebuie să dea mereu. A da mereu – asta te face să fii tată. HONORÉ DE BALzAC

♠ Oamenii cu inima slabă sînt tiranii vieții de familie. GEORGE BERNARD SHAW

♠ O familie trebuie să fie unită și solidară, căci altfel nenorocul bate la ușă. THOMAS mAnn

♠ Familia trebuie să treacă înaintea oricui. VICTor EFITImIU

♠ Nu te mai ocupa de familie, nu vei izbuti niciodată să o satisfaci. JULES RENARD

♠ Dacă vrei să schimbi lumea, du-te acasă și iubește-ți familia. MAICA TEREzA

Se constată că femeile trăiesc mai mult. Cum se explică acest lucru? Pentru că ele-s mai active, mai participative la orice act, gest, sînt mai atente la ținută, muncesc mai mult și se îngrijesc; domnii găsesc altă explicație:

În viața asta de tumult, Bărbații mor ajunși pe creste; Femeile trăiesc mai mult Fiindcă ele n-au neveste.

Adevărul e că ei între ei

Bărbații schimbă multe șoapte, Dar numai una sparge gheața: Femeia-i bună pentru-o noapte, Nevasta-i pentru toată viața.

Pentru cititoarele acestor rînduri, merită să redăm cîteva rînduri dintr-o carte, scrisă în franceză, de Benoîte Groult, „Ainsi soit-elle”, Paris, 1975: „Ca toți cei pe care servitutea i-a degradat, femeile au ajuns să creadă că sînt făcute să poarte jugul, și multe au devenit chiar antifeministe, precum sclavii din Sud care au fost convinși de sclavajul lor și au luptat alături de stăpînii lor împotriva propriei libertăți în timpul Războiului de Secesiune. Multe sentimente le împing să se desolidarizeze de propria lor cauză: interesul, comoditatea, prudența, frica, umilința savant întreținută, dar și dragostea, deși e dureros să-l iubești pe cel care te-a oprimat”. Dar e bine să nu uităm: femeia este egală cu bărbatul și chiar mai mult decît atît ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Paranormale

Lămîiul și furculița. Multe întîmplări ciudate s-au petrecut în viața mea după decesul soțului. Le-am numit paranormale, întrucît nu le-am găsit nici o explicație logică. De pildă, lămîiul uscat, care după stropirea cu aghiazmă, de ,,Bobotează”, a înverzit după ce o lungă perioadă de timp nu-l mai udasem. Lămîiul fusese îngrijit întotdeauna de soțul meu, însă, din cauza bolii, nu s-a mai putut ocupa de el și, în ziua cînd el a murit, lămîiului i-a căzut ultima frunză. În memoria omului drag pe care îl pierdusem, am decis să păstrez lămîiul chiar așa, uscat cum era. La șapte zile după ce preotul l-a stropit cu aghiazmă, lămîiul a înverzit, deși nu-l mai udasem de mult.

Au urmat alte ciudățenii, cărora nu le-am găsit răspuns. Într-o zi, la prînz, mi-am adus în sufragerie farfuriile și tacîmurile. Alături de farfurii, am așezat lingura, cuțitul, dar furculița lipsea. Nu era la locul ei. Am căutat-o peste tot în bucătărie, dar nu am găsit-o. Credeam că, din greșeală, am aruncat-o în punga cu gunoi. Nu era nici acolo. Îmi părea foarte rău, gîndindumă că, nu se știe cum, probabil o pierdusem. Era o amintire de la Paris, unde stătusem cu soțul meu 3 luni, în timpul regimului mult blamat. După 3 săptămîni de la acea întîmplare, timp în care zilnic punga cu resturi menajere era aruncată, ridicînd capacul coșului de gunoi, din el a căzut ceva pe ciment, făcînd zgomotul specific unui obiect metalic. Mare mi-a fost mirarea și nu mi-a venit să cred că era furculița pe care o crezusem pierdută. Am verificat capacul coșului de gunoi, spre a vedea dacă nu cumva furculița fusese lipită de el. Imposibil, capacul neted, din plastic, nu putea susține o furculiță. Acum știu că nu voi găsi niciodată răspunsul le nedumerirea mea, dar sînt bucuroasă că furculița s-a întors la mine și o pot folosi în continuare.

Jackie Kennedy – iubiri rentabile dar tragice (5)

Jackie Kennedy şi Aristotel Onassis

În octombrie 1968, pe insula paradisiacă Skorpios, fortăreaţa lui Onassis, Jackie îi spune da lui ,,Ari”, cu douăzeci şi nouă de ani mai bătrîn decît ea şi cu şapte centimetri mai scund, dar cu trei inele de un milion de dolari pe degete. Invitaţii sînt copleşiţi de daruri, Caroline şi John Junior primesc cîte un poney, cîte o mică motoretă, cîte o mică şalupă. Jackie a renunţat la statutul de văduvă Kennedy, după ce-a negociat o primă de 3 milioane de dolari pentru ea şi cîte 1 milion pentru fiecare copil. În ceea ce-l priveşte pe generosul Ari, acesta îi acordă pentru cumpărăturile personale cîte 30.000 de dolari pe lună: „Numai Dumnezeu ştie prin ce potop de lacrimi a trebuit să treacă Jackie. I se cuvine orice ar putea să-i ofere puţină fericire“, zice el. Inclusiv cel mai mare diamant din lume (vîndut de Jackie pentru 500.000 de dolari, în 1996).

Ari e destul de urît, dar plin de umor şi original, inclusiv atunci cînd o ţine în braţe, unde Jackie descoperă şi altceva în afară de expeditiva „metodă John“. Călătoria de nuntă durează o lună, la bordul Christinei, un yacht de o sută de metri lungime. După care Ari înţelege să trăiască liber. Muncitor înverşunat, călătoreşte mult, adoră femeile şi nu poate renunţa la nici una, mai ales nu la Callas, la pieptul căreia se grăbeşte îndată ce Jackie se întoarce, pe timpul iernii, în apartamentul din Fifth Avenue, împreună cu copiii.

Însurătoarea cu Jackie Kennedy era pentru Ari obsesia absolută: fostă Primă Doamnă a Statelor Unite, încă tînără (42 de ani), ea era, totodată, un paşaport ideal pentru lumea afacerilor americane, care îl numeşte cu dispreţ ,,Grecul“.

Cu Onassis absent, Jackie, ameţită de bani, e cuprinsă de compulsiunea cumpărăturilor: soţul descoperă într-o zi că îşi vinde rochiile de firmă pentru

Un mare savant a spus: ,,M-am născut, am crescut, am îmbătrînit și nu știu nimic. Nici pe mine nu mă cunosc”...

,,Paranormal” pe plan mondial. Ei bine, am asistat la un astfel de fenomen nu cu mult timp în urmă. Cine și-ar fi putut imagina, spre exemplu, că în cea mai democrată țară din lume, pentru suspiciuni de fraudare a alegerilor prezidențiale, se va produce vandalizarea Capitoliului, soldată cu 3 morți, arestări, teroare, gaze lacrimogene, asaltul clădirii. Toată lumea a asistat la acea veritabilă stare de asediu în capitala americană. Validarea victoriei alegerilor s-a soldat atunci cu cel mai mare dezastru la adresa democrației. Puternicii lumii se ,,joacă” de-a alba-neagra, punînd pentru totdeauna o PATĂ NEAGRĂ pe libertate. Climatul de violență a îndoliat speranțele lumii pentru o viață normală, de prosperitate.

Mileniul III este însă coșmarul din care nu te poți trezi. Planeta Albastră pare acum un univers necunoscut, o altă planetă, mai puțin albastră și bîntuită de dezastre – pandemie, schimbări climatice amenințătoare, incendii catastrofale, crize socio-economice. Pe scurt, ,,amputarea” iminentă a speranței.

În lumea de azi, apocalipsa pare aproape, planeta e populată cu ființe monstruoase, degenerate, abstracte, destinul lor fiind propulsat de răsturnările politice ale epocii, constrînsă la un rebut tardiv.

La tot ce se întîmplă, întrebările nu își găsesc răspuns. În istoria omenirii, toate marile imperii au căzut. Nici unul dintre ele nu a fost bătut în cuie, în afară de cel al lui Isus. Toate imperiile s-au prăbușit, dispărînd în negura vremurilor. Probabil că, în locul trîmbițatei Noi Ordini Mondiale, vom avea nevoie de o Nouă Ordine Socială, care va ,,înghiți” capitalismul rapace, pentru ca, în sfîrșit, omenirea să răsufle ușurată.

LILIAnA TETELEA

a-şi completa ,,veniturile modeste”. În 1970, apariţia în presă a unor scrisori dubioase, de-ale lui Jackie adresate lui Gilpatric, îl jigneşte profund pe soţul generos: ea îl aduce la sapă de lemn şi, ca bonus, îl mai ia şi peste picior? Onassis se afişează atunci alături de Callas. Jackie nu manifestă nici un fel de gelozie, dar face anorexie, devine capricioasă, mai fumătoare şi mai risipitoare ca niciodată, încît bogătaşul, epuizat de cît a fost pedepsit, jecmănit şi umilit, se gîndeşte să divorţeze. Însă, în ianuarie 1973, fiul lui de 18 ani, moştenitor al întregului imperiu, moare într-un accident de avion. Iar exemplara Jackie renaşte din propria cenuşă, consolează şi ajută, dar în zadar: bătrînul Ari se scufundă în depresie, apoi în nebunie, alternînd serile homosexuale, cele sado-masochiste şi cele de violenţă conjugală. Jackie se îndepărtează. Cînd el moare la Paris, la 15 martie 1975, Jackie iese liniştită de la coaforul din New York. Callas, în schimb, se prăbuşeşte zdrobită: „Am rămas văduvă“, strigă ea.

Ari a avut totuşi răgazul să-şi schimbe dispoziţiile testamentare, în favoarea fiicei, Christina, cu care Jackie va duce o luptă crîncenă. Bilanţul: o primă de 20 de milioane de dolari, plus 6 milioane pentru impozite. Jackie Onassis îşi va schimba de-acum viaţa, renunţînd la iubirile rentabile, dar tragice.

Sfîrşitul la care a visat

O nouă femeie, de numai 50 de ani, se naşte îndată după decesul celui de-al doilea soţ: un lifting uşor,

SĂMÎNȚA BUNĂ

Heng, băiețelul care a donat sînge

motto: ,,Fiul lui Dumnezeu m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” – Galateni 2.20 În timpul războiului din Vietnam a fost bombardat un cămin de orfani. O fată de nouă ani a fost grav rănită și a pierdut mult sînge. Un medic și o soră medicală au căutat de urgență un donator pentru a-i salva viața.

Heng, un băiat de zece ani, a fost dispus să doneze sînge. Cum grupa lui de sînge era compatibilă cu cea a fetei, a început acțiunea. După scurt timp, Heng a început să tremure și să plîngă. Sora medicală l-a întrebat dacă îi este rău, dar el a dat din cap că nu, continuînd totuși să plîngă. Echipa medicală din America a chemat o soră medicală vietnameză, pentru a vorbi în limba maternă cu Heng. Atunci băiatul s-a liniștit imediat. Sora medicală le-a explicat americanilor motivul pentru care Heng plîngea: dorea să știe ora la care va muri. S-a gîndit că trebuia să doneze tot sîngele său pentru a salva viața fetei.

Adînc mișcat, medicul s-a întrebat de unde a avut băiatul curaj să moară pentru fată. Sora medicală l-a întrebat pe Heng, iar acesta a răspuns: „Ea este prietena mea!“.

Această istorioară emoționantă ne duce cu gîndul la Jertfa supremă. Din dragoste pentru noi, Dumnezeu L-a trimis pe singurul Său Fiu pe pămînt și L-a dat la moarte. Din dragoste pentru noi, Isus a murit de bunăvoie la cruce, pentru ca noi să fim salvați și să putem primi viața veșnică. El Însuși spune: „Nimeni nu are iubire mai mare decît aceasta, ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi“ (Ioan 15.13).

aproape inutil, o viaţă sedentară la New York, nici o legătură oficială şi, mai ales, un loc de muncă, de care, din punct de vedere financiar, n-avea nevoie. Angajată la o editură, cu un salariu normal, rămîne acolo pînă la moartea ei, în 1994, nu fără a dovedi un adevărat fler: ea are ideea biografiei lui Michael Jackson (înainte de proces) şi a Camillei (care declină propunerea). Rămîne surdă la milioanele de dolari care i se propun ca să-şi scrie viaţa, din respect pentru memoria lui John. Nemaicăutînd să se mărite, cochetează în braţele unui tînăr ziarist, în ale fercheşului Warren Beatty şi ale altor cîtorva, dar mereu departe de gusturile sale pentru ,,categoria grea“ din sectorul financiar. Foarte curtată de mediul artistic şi cultural al New Yorkului, înfloreşte în noul ei rol de femeie independentă şi mamă grijulie. Caroline, absolventă de drept, se mărită cu bogatul moştenitor Schlossberg, iar ,,JohnJohn“ acceptă să renunţe la cinema pentru a studia mai serios, chiar dacă, la fire, seamănă cu tatăl său. De la începutul anilor ’80 şi pînă la moarte, Jackie îşi găseşte echilibrul afectiv în braţele lui Maurice Tempelsmann, bijutier în sectorul diamantelor şi om însurat, fără îndoială singurul care a iubit-o fără a mai aştepta alte beneficii ascunse. Devine o amantă blîndă şi o bunică indulgentă pentru cei trei copii ai lui Caroline, născuţi între 1988 şi 1994. În ultimii cincisprezece ani, femeia care şi-a petrecut viaţa în spectacole de elită locuieşte mai multe luni ale anului pe Insula Martha’s Vineyard, departe de mondenităţile capitalei americane. Tocmai în largul acestei insule se va prăbuşi fiul ei John, pe cînd îşi pilota micul avion, în 1999, la vîrsta de 39 de ani. Jackie, care a murit cu cinci ani mai devreme, la 19 mai 1994, după ce-a luptat împotriva unui cancer la stomac, a avut norocul de-a fi scutită de această ultimă lovitură a sorţii. A murit bogată şi senină. E fără îndoială sfîrşitul reuşit la care ar fi visat.

Sfîrșit

CATHERINE SIGURET (,,Femei celebre pe divan”, 2009)

File de istorie

Iustin Moisescu, al patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Iustin Moisescu s-a născut la 5 martie 1910, la Cîndești-Albești, din fostul județ Muscel, încadrat în prezent în județul Argeș, și a murit la 31 iulie 1986, la București. Este al doilea din cei patru copii ai învățătorului Ion și ai Mariei Moisescu. Ion Moisescu moare pe cîmpul de luptă, în toamna anului 1916, fiind îngropat în Cimitirul eroilor ,,Ghencea Militar” din București, iar Maria Moisescu poartă de grijă copiilor, trecînd la cele veșnice în ziua de 21 decembrie 1974.

Tînărul Iustin urmează cursurile școlii elementare în satul natal, între anii 1918 și 1921. Se înscrie, apoi, la Liceul ,,Dinicu Golescu”, din Cîmpulung-Muscel, de unde se transferă, în anul 1922, la Seminarul Teologic al orfanilor de război „Patriarhul Nifon”, de la Mînăstirea Negru-Vodă, din Cîmpulung-Muscel, care tocmai luase ființă, și pe care l-a absolvit, în 1930, ca șef de promoție. Este ales de Patriarhul Miron Cristea dintre absolvenții tuturor Seminariilor din acel an, și trimis cu o bursă de studii în Teologie la Universitatea din Atena. În anul 1934 se întoarce licențiat, cu aprecierea ,,magna cum laude”. Urmărindu-i vocația, Patriarhul Miron Cristea l-a trimis pe tînărul licențiat să-și continue studiile de specializare la Facultatea de Teologie romano-catolică din Strasbourg, Franța (1934-1936). A susținut doctoratul la Facultatea de Teologie din Atena, în anul 1937, cu teza ,,Evagrie din Pont. Viața, scrierile și învățătura”, premiată de Academia de Științe din Atena. Revenind în țară, își face echivalarea titlurilor universitare obținute în străinătate.

În perioada 1937-1938 a funcționat ca profesor de Limba Latină la Seminarul ,,Nifon Mitropolitul” din București și la o școală aparținătoare învățămîntului muncitoresc. La cererea Bisericii Ortodoxe Poloneze și a guvernului polon, în anul 1938 primește binecuvîntarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române și merge ca profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Varșovia. În anul 1939 revine în țară și face serviciul militar la școala de ofițeri din Ploiești, pînă în anul 1940, cînd este numit profesor agreat, apoi titular (1 ianuarie 1942) de Exegeză a Noului Testament, la Facultatea de Teologie din Cernăuți –Suceava. De aici, se transferă la 1 decembrie 1946 la Facultatea de Teologie a Universității din București, devenind, în anul 1949, profesor titular la catedra de Studiul Noului Testament.

Prin trecerea învățămîntului teologic de toate gradele sub directa îndrumare a Bisericii, profesorul Iustin Moisescu devine titularul catedrei de Studiul Noului Testament, la Institutul Teologic Universitar București, unde funcționează pînă în februarie 1956. Între anii 1948 și 1949 a făcut parte din comitetul de conducere al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și din comitetul de redacție al revistei „Biserica Ortodoxă Română”.

La 23 februarie 1956 este hirotonit diacon de către episcopul vicar patriarhal Teoctist Botoșeneanu și, la 24 februarie, preot, de către episcopul vicar patriarhal Antim Nica, fiind hirotesit iconom stavrofor, în Catedrala Patriarhală din București. La 26 februarie 1956 e ales Mitropolit al Ardealului. A fost călugărit în Mînăstirea Cernica, la 8 martie 1956 și hirotesit arhimandrit. La 15 martie, Iustin Moisescu a fost hirotonit arhiereu de către Patriarhul Justinian Marina, în Catedrala Patriarhală din București.

Înscăunarea ca mitropolit a avut loc la Sibiu, în ziua de 18 martie 1956. Aici, a înființat revista „Mitropolia Ardealului”, care a apărut fără întrerupere pînă în prezent.

La 10 ianuarie 1957 a fost ales în scaunul de Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, fiind înscăunat la 13 ianuarie 1957. În cei 20 de ani de păstorire în istoricul scaun vlădicesc de la

Iași, mitropolitul Iustin Moisescu a desfășurat o rodnică și pilduitoare activitate, care îl așează în rîndul marilor ierarhi cărturari ai Moldovei.

Intelectual înzestrat cu un surprinzător spirit practic, ierarhul cărturar a restaurat sau reparat aproape 70 de biserici și chiar a construit unele biserici noi, mai multe case parohiale, un Cămin modern pentru elevii seminariști și mai multe sedii de protopopiate. De asemenea, a construit trei mai clădiri – adevărate monumente de arhitectură – în incinta Centrului eparhial Iași și a restaurat, integral sau parțial, peste 20 de mînăstiri și schituri: Putna, Sucevița, Moldovița, Voroneț, Arbore, Humor, Dobrovăț, Cetățuia, Râșca, Neamț, Sihăstria, Secu, Văratec și altele. Prin stăruința sa, pe lîngă mînăstirile din Moldova, au luat ființă multe muzee, în care se păstrează manuscrise și cărți vechi, icoane, veșminte și vase liturgice, precum și alte obiecte din patrimoniul artistic românesc.

Ca Mitropolit al Moldovei și Sucevei, a fost delegat de Sfîntul Sinod să reprezinte Biserica noastră la zeci de congrese și întruniri intercreștine, aducînd o contribuție prețioasă la promovarea ecumenismului contemporan. Iustin Moisescu a fost membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, participînd la Adunările generale de la: New Delhi (1961), Uppsala (1968) și Nairobi (1975) și la sesiunile anuale ale Comitetului Central la: Paris (1962), Geneva (1966, 1973 și 1976), Heraklion – Creta (1967), Canterbury (1969), Addis-Abeba (1971), Utrecht (1972), Berlin (1974). A făcut parte din Prezidiul Conferinței Bisericilor Europene și din Comitetul Consultativ, participînd la Adunările generale: Nyborg IV (1964), V (1966), VI (1971) și Engelberg (1974). Iustin Moisescu a participat la Conferințele panortodoxe de la Rodos (1961, 1963, 1964) și Chambsey (1968), la Adunările generale ale Conferinței creștine pentru pace de la Praga, la prima Conferință pregătitoare a Sfîntului și marelui Sinod panortodox (Chambsey, 1971).

De asemenea, a făcut parte din delegațiile Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul vizitelor făcute altor Biserici: Anglia (1958), Biserica siriană din Malabar (1961), S.U.A. (1970), Biserica luterană din Danemarca (1971), Patriarhia ecumenică (1974).

Din anul 1957, Iustin Moisescu a fost deputat în Marea Adunare Națională și membru al Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste. A făcut parte din cîteva delegații ale țării noastre la diferite congrese mondiale pentru apărarea păcii:

„Un stîlp neclintit în vremuri potrivnice“

În volumul omagial ,,Patriarhul Iustin Moisescu. Un stîlp neclintit în vremuri potrivnice” (2019), Patriarhul Daniel îi evocă astfel personalitatea celui de al patrulea întîistător al Bisericii Ortodoxe Române: ,,A fost un arhipăstor maiestuos și sobru ca un voievod, iar în tăcere impusă, un neînfricat luptător pînă la moarte, ca un stîlp neclintit în mijlocul furtunii. (...) Părintele Patriarh Iustin rămîne în memoria noastră ca fiind un om echilibrat, un teolog erudit și un păstor înțelept, prin fidelitatea sa față de tradiția ortodoxă, patristică, prin temeinica sa pregătire academică, prin sobrietatea sa în relațiile umane, însă și prin bunătatea și dărnicia sa părintească, exprimate adesea discret, dar eficient. Cunoscînd multa sa hărnicie și dăruire jertfelnică pentru Biserică, moștenirea spirituală și culturală lăsată nouă, celor de azi, precum și lumina înțelepciunii sale în relațiile Ortodoxiei românești cu alte Biserici, în duh de pioasă recunoștință și prețuire, aducem omagiu de pomenire și cinstire memoriei sale ca unui mare ierarh român, care a păstorit în vremuri grele, cînd se demolau biserici și se chinuiau conștiințe creștine. (...) De aceea, ne rugăm azi Preamilostivului Dumnezeu să așeze sufletul lui în corturile Sfinților mărturisitori jertfelnici, în comuniunea Sfinților Părinți, mari Dascăli ai lumii și Ierarhi, în lumina și iubirea Preasfintei Treimi”.

Stockholm (1958), Moscova (1962), Helsinki (1965).

La 12 iunie 1977 a fost ales ca arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind înscăunat la 19 iunie. În această calitate, a continuat osteneala din Moldova și Bucovina, desfășurînd lucrări de restaurare sau reparații la mînăstirile Curtea de Argeș, Cheia, Zamfira, Viforâta, Dealu, Cernica, Pasărea, Țigănești, Căldărușani, Biserica ,,Sfîntul Spiridon Nou”, Biserica ,,Sfîntul Gheorghe Nou”, Catedrala Patriarhală ș.a.

Ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (19771986), Iustin Moisescu a condus delegațiile sinodale care au vizitat alte Biserici: Patriarhia Ecumenică (1978), Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din Statele Unite și Canada (1979), Biserica Ortodoxă Rusă (1980), Biserica Ortodoxă Sîrbă (1981), Biserica Luterană din Suedia (1981), sediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva (1981), Biserica Ortodoxă Bulgară (1982), Biserica Reformată din Ungaria (1982), Biserica Ortodoxă din Grecia (1984). Iustin Moisescu a primit numeroși reprezentanți ai diferitelor Biserici.

Părintele Patriah Iustin a acordat o atenție deosebită activității editoriale. Conștient de marele folos pe care l-ar avea pentru cititorii români traducerea în limba lor proprie a principalelor lucrări teologice, istorice, liturgice și a tot ceea ce ține de trăirea și experiența filocalică a Sfinților Părinți, a inițiat marea colecție patristică intitulată ,,Părinți și scriitori bisericești”, proiectată în 90 de volume, lucrare reactualizată recent, începînd cu anul 2007. De asemenea, el a inițiat colecția ,,Arta creștină în România”, în 6 volume. A tipărit o nouă ediție sinodală a Sfintei Sripturi (1982), o nouă ediție a Noului Testament (1979), manuale pentru învățămîntul teologic superior și pentru Seminariile Teologice, multe cărți de cult, revistele teologice centrale și alte publicații bisericești. Prin bogata sa activitate cărturărească, pastrorală și internațională, Părintele Patriarh Iustin și-a înscris numele în rîndul ierarhilor români harnici și înțelepți. El a trecut la Domnul în data de 31 iulie 1986.

MIRCEA PÎRLEA

LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN

Prof. Dr. IoAn CornEAnU

Polemici « Controverse

Ambasada SUA e cauza, educația sexuală e doar efectul

(urmare din pag. 1)

La rîndul său, multe mass-media resping ideea desființării SIIJ, iar publicația de specialitate, Lumea Justiției, dă argumente clare despre ce s-a întîmplat cînd SIIJ nu exista – și cînd se făceau mii de dosare magistraților. Era perioada Kövesi, personaj susținut puternic de Ambasada SUA.

Care este deci sensul intervenției lui Muniz? Simplu – presiune inadmisibilă, probabil pentru a contracara decizia Curții Constituționale din iunie, care a stabilit că SIIJ este constituțională. ,,SUA dictează României ce să facă pe domeniul justiției și nu numai”, a comentat ziarista Loredana Coruț de la ,,Știri pe surse”, observînd că ,,sub pretextul că la noi corupția e așa pregnantă încît amenință siguranța națională, însărcinatul cu afaceri al Ambasadei SUA la București, David Muniz, a dat indicații României”. În interviul menționat, Muniz a mai făcut o afirmație de un ridicol total, demonstrînd încă o dată ipocrizia politicii americane: ,,Preşedintele Biden a făcut din lupta anticorupţie o prioritate de securitate naţională. Corupţia nu este doar o problemă, deşi este o problemă gravă, pentru ţările în care există. Este o ameninţare la adresa securităţii, pentru că permite unora să exploateze slăbiciunile acelei ţări”. Reamintim că Joe Biden și familia sa au generat mari scandaluri de corupție – de la implicarea în spolierea Ucrainei de bani și resurse, la afaceri dubioase cu țări din fostul bloc comunist (inclusiv cu România, conform lui Donald Trump) și mergînd pînă la jocuri piramidale, în care partenerii familiei Biden au fost condamnați. Bineînțeles, fiul lui Biden a fost scăpat, primind o funcție la stat. Pe scurt, acesta e președintele care ,,a făcut din lupta anticorupţie o prioritate de securitate naţională”. Ridicol, ipocrit… sau ce?!

Să mai amintim că David Muniz a formulat și o veritabilă susținere politică pentru Coaliția de guvernare, despre care a spus că ,,ei muncesc din greu şi cred că rezultatele se vor vedea”. ,,Se muncește mult în parlament şi la guvern pentru a găsi calea cea mai bună, pentru a se ţine de acele promisiuni (desființarea SIIJ, n.n.), pentru a readuce, a reface statul de drept în România”, a spus Muniz, subliniind – ,,sînt foarte încrezător în legătură cu asta, dar e ceva care ne preocupă”. Deci, aceeași formulă folosită de controversatul ambasador Adrian zuckerman, care nu se sfia să atace PSD și să susțină PNL și pe Iohannis, cu aceeași afirmație: ,,a readuce, a reface statul de drept în România”. Adică PSD a afectat ,,statul de drept” și PNL, USR și Iohannis îl refac!

Și, dacă mai era nevoie de lămuriri în privința intențiilor SUA, iată încă o afirmație: ,,Este în interesul strategic al SUA să vadă statul de drept respectat”, a declarat David Muniz. Tradus: este posibil să vedem desființarea SIIJ realizată de urgență, trecînd peste lege și Constituție… din ,,interes strategic”.

Ei bine, după declarațiile însărcinatului cu afaceri al Ambasadei SUA la București, mai mulți magistrați au protestat, fiind sesizat și CSM de către președinta de onoare a Asociației Magistraților din România, judecătoarea Costiniu. A scris și presa, au comentat dur politicieni din afara parlamentului, mai multe personalități din zona civică – dar, în afara Dianei Șoșoacă, nici un demnitar NU a reacționat! Oare de ce?

E clar, pentru că, vorba lui Liviu Pleșoianu, toți cei care au îndrăznit să critice SUA au fost marginalizați, respectiv nu au mai obținut funcții. Demnitarii români actuali nu crîcnesc în fața reprezentanților SUA, indiferent ce ne-ar face!

Și totuși, scandalizarea opiniei publice după declarațiile lui David Muniz chiar nu contează pentru demnitarii români? Măcar de formă să îl convoace MAE să explice? Ei, aș, cum să avem această pretenție de la Bogdan Aurescu, cel care pe unde se duce nu reprezintă decît interesele ,,partenerilor”? Dar Comisia de politică externă a Senatului? A Camerei? Nimic! Iar explicația e simplă: politicienii știu că valul de indignare va trece, mai ales că este acoperit de o temă care acaparează interesul acelorași politicieni, muți și surzi în cazul Muniz: educația sexuală!

Toți vorbesc, contra sau pro, dar în final va fi impus aici, în Rrrromânia, tot ce vor UE și SUA - de la masturbarea copiilor de 4 ani pînă la bărbați care nasc și femei premiate pentru record de avorturi, de la promovarea homosexualității în creșe și stimularea ,,diversității” LGBTetc., pînă la condamnarea (penală) a celor care îndrăznesc să aducă argumente de tip natură, credință, tradiție. Da, toate astea – și multe altele, la care nici nu visăm, vor fi impuse unui popor care, chipurile, este suveran și creștin. Și, sigur, în fața acestei preocupări generale a demnitarilor pentru ,,educație sexuală” și problematica convergentă, ingerința (foarte gravă!) a lui David Muniz este uitată de opinia publică.

Desigur, David Muniz știa că nu trebuie săși facă griji din cauza demnitarilor – dar revolta opiniei publice ar putea face rău imaginii SUA, și așa scăzută după scandalosul mandat al lui Adrian zuckerman. La fel de sigur, nu știu exact cît contează imaginea pentru SUA, ,,partenerul” activînd în România ca un tanc, fără a ține seama peste ce trece cu șenilele ,,strategice”. Dar, oricum, bine nu poate fi pentru (imaginea) SUA în general, în lume și la ei acasă, ca să reiasă din sondaje că românii, băștinașii ,,coloniei strategice”, nu-i înghit pe ,,frații mai mari”. Și nu dă bine, cred, să afle întreaga lume că ,,parteneriatul” cu SUA înseamnă, în fapt, renunțarea la suveranitate, la controlul economiei, al resurselor, al deciziilor interne și externe, la independența instituțiilor Justiției etc. – adică o ocupație, poate cea mai perversă din cîte a suferit această țară europeană. Deci, per ansamblu - nu, totuși nu – deteriorarea imaginii SUA nu-i cade bine lui David Muniz, Chargé d’Affaires ad-interim, care lucrează de peste 20 de ani în Departamentul de Stat, un diplomat profesionist, nu un amator tupeist precum zuckerman.

Și atunci, iată că a venit ,,minunea”: David Muniz este salvat de educația sexuală! Toată lumea vorbește de asta, nu de ingerința diplomatului american.

Ceea ce nu înțelege lumea este că între cele două teme este o legătură directă! Practic, impunerea tuturor aberațiilor occidentale vine pe fondul acceptării călcării în picioare a României de către alde Muniz! A trecerii ,,șenilelor strategice” peste orice din România! Ori, acceptînd de vreo 20 de ani ingerințe și jigniri à la Muniz, demnitarii români și opinia publică au devenit fără putere în fața tuturor impunerilor, diktatelor zonei euroatlantice.

UE, gata să excludă Ungaria din rîndurile sale

(urmare din pag 1)

După aceea, șefii a 17 state ale Uniunii Europene au semnat un apel adresat premierului maghiar Viktor Orban cu cererea de anulare a legii adoptate care încalcă „drepturile omului”. Dar Orban și-a menținut poziția, asigurînd opinia publică de faptul că țara protejează pur și simplu familia tradițională. Și, deși șefii țărilor din Europa de Est nu au semnat apelul, nimeni nu s-a pronunțat în apărarea Ungariei, singurul lucru care s-a auzit a fost propunerea de a nu se grăbi cu o excepție. Deci, Ungaria nu a fost încă expulzată din Uniunea Europeană, dar Orban ar fi fost deja numit un „Putin maghiar”.

Guvernul maghiar a încercat să se apereMinistrul Justiției, Judit Varga, pe pagina sa de Twitter, a atras atenția asupra faptului că domnul Rutte „a vorbit cu o veche aroganță colonială”. „Cît timp sînt în viață, voi lupta din toate puterile pentru ca poporul maghiar să nu îngenuncheze niciodată în fața lui Rutte. Cu remarcile sale, șeful guvernului Olandei s-a exclus din cercul popoarelor civilizate. Cu toate acestea, Ungaria nu intenționează să părăsească Uniunea. Dimpotrivă, intenționăm să o protejăm de ipocriți”, titrează ziarul german Frankfurter Allgemeine avertismentul ministrului maghiar. Publicația menționează că situația Ungariei este foarte gravă - s-a format deja o majoritate în UE, care poate priva Ungaria de fondurile Uniunii, astfel de amenințări au fost deja exprimate la summit. Ursula von der Leyen a spus că Bruxellesul „se va orienta spre un nou instrument pentru protecția statului de drept”, iar acest lucru s-ar putea întîmpla încă din această toamnă.

Cu armate aici și baze militare, cu agenți care participă la deciziile Serviciilor Secrete, primind orice obiectiv economic pe baze ,,strategice”, nu prin liberă concurență, cu presă și diverse ONG plătite să facă niște campanii agresive - alde Muniz ne impun ce vor ei. Și o vor face mai dihai, pentru că noi nu privim cauza și efectul. Ne atacăm de „educația sexuală” sau legile LGBT –dar ne ferim să vorbim de cauza pentru care ni se impun toate aceste chestiuni care NU au nimic comun cu noi, ca națiune și spiritualitate.

Așa că dacă pe Muniz îl salvează astăzi ,,educația sexuală” este pentru că, în aproape 20 de ani, alde el și alți ,,Big Brother” au creat acest cerc vicios al supunerii ,,strategice”, din care nu mai ieșim.

Or, dacă românii au impresia că generațiile viitoare vor ieși din cerul vicios masturbînduse de la 4 ani, atunci înseamnă că, da, Barna a avut dreptate: bine că am scăpat de ,,fantasme medievale” - cum ar fi credința, tradițiile sau suveranitatea.

Mai e nevoie să spun, în final, cît de mult contează că în spațiul public nu mai răsună vocea lui Vadim? Sau a lui Adrian Păunescu? Nu, nu cred că e nevoie – mulți simt asta organic, pentru alții degeaba vorbești, sînt deja călcați de ,,tancul strategic”.

În curînd, se vor naște așa, deja călcați. Asta se și urmărește, inclusiv prin ,,Educația sexuală”.

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Băuturile tari în Bucureștii anilor 1900 (3)

Falsificarea alcoolurilor tari. Legenda otrăvirii rachiului de către cîrciumarii evrei

Cîrciumarul nu s-a aflat niciodată în primele rînduri ale candidaților la eternitatea Raiului. Fiind unul dintre primii emuli ai capitalismului, acesta a fost acuzat de către întîrziații în mentalitățile patriarhale de a fi agent al alcoolismului, pe care l-ar fi încurajat și stimulat prin falsificarea băuturilor, mai ales a celor tari, cu substanțe toxice ce puneau în pericol însăși fibra genetică a națiunii. E drept că unii dintre aceștia au fost prinși în flagrant, dar frauda era departe de un asemenea bilanț morbid. Printre substanțele uzitate s-au numărat acidul acetic concentrat (cel mai uzitat, probabil), leșia, un fel de spirt diluat ce se folosea drept combustibil pentru lămpi, şi uneori ardeiul iute, care dădea iluzia de tărie unei băuturi „botezate” cu apă etc.

Acuzațiile de acest tip au atins isteria în cazul cîrciumarilor evrei, scenariul apocaliptic fiind un pandant al mitului otrăvirii fîntînilor din Evul Mediu occidental. Poate că prima atestare a legendei evreului otrăvitor în București e pitacul domnesc din 26 mai 1796, cînd se cere „poprirea” vînzării de săricică (arsenic) în poliţia Bucureștilor, „iar mai vîrtos la ovrei aflîndu-se unele ca aceste, cu totul să fie popriți […], să se facă zaptu (să se confiște) și să fie oprit”. Un pionier cu sînge albastru al dreptei din Austria, Vogelsand, credea că evreii propagă alcoolismul pentru ca victimele acestuia să uite trecutul creștin. Inventat în spațiul est-european, acest scenariu devine prima temă propagandistică a dreptei. Alecsandri, Bolliac, Conta, Eminescu, Iorga sau A.C. Cuza au susținut teoria folosirii de către cîrciumarii evrei a acidului sulfuric pentru „dregerea” băuturilor tari.

Carpaților” din 17 iunie/1 iulie 1866: ,,Evreii dezputernicează brațele muncitorilor cu otravă ce dau acestora prin mîncare și băutură mai cu seamă, care ard mațele românilor cu vitrion și au făcut acest popor să se degradeze la starea de idiot și să devină mai urîți”. Isteria publicației era iscată de posibilitatea introducerii în Constituție a amendamentului 7, care permitea admiterea evreilor români ca cetățeni. Urmarea a fost că articolul cu pricina a fost respins, iar o mulțime fanatizată de mahalagii bucureșteni a devastat, în mai puțin de 30 de minute, proaspăt construitul Templu Coral, producînd pagube considerabile. În 1895, un tînăr medic, D.D. Niculescu, publică o lucrare altfel bine documentată, ,,Alcoolismul în România”, în care reia tema folosirii acidului sulfuric în contrafacerea băuturilor tari: „Acest rachiu se falsifică de către cîrciumari prin acid sulfuric (vitriol), care se adaugă cu scop de aromatizare, dînd rachiului buchetul său special. Pentru clarificare se adaugă alumen crud și ipsos”. Ironia face ca medicul, pentru această carte, să fie onorat cu premiul Hillel de către Universitatea București, premiu ce avea la bază donația făcută de omul de afaceri evreu, cu același nume, în valoare de 100.000 lei aur, la moartea sa, în 1862.

românești, descrie efectele acestei substanțe asupra consumatorilor: „Beția din eter – spune el – este cea mai periculoasă din cauza acțiunei sale narcotice, din cauza slăbirei sistemului nervos care se manifestă prin colaps, și după un timp mai îndelungat prin ataraxie și asfixie”.

Alcoolul la 1900

Spre sfîrșit de veac, Capitala adoptă și alte tipuri de băuturi tari. Problemele încep să apară din pricina măririi prețului vinului, urmare a ravagiilor produse de filoxeră – pentru prima oară la noi, dăunătorul este depistat în podgoriile de la Dealul Mare (Prahova) în 1883-1884. Clasa de jos nu face față scumpirii și adoptă băuturile tari, ajunse mult mai avantajoase la preț datorită apariției distileriilor industriale sau prelucrării în gospodăria proprie –doctorul Felix susține că în România Mică ar fi existat la sfîrșitul Secolului XIX nu mai puțin de 24.000 de cazane de distilat. Totodată, statistica vremii arăta că exista un debit de băuturi spirtoase la 200 de suflete. Doctorul D.D. Niculescu conchide că e îngrijorătoare „întinderea alcoolismului, deși nu este excesiv de mare”.

La București, legenda otrăvirii alcoolului este lansată prima dată de Bolliac în „Trompeta

Povestiri

din tranzitie ,

Deși doctorul Iacob Felix, primul nostru mare medic igienist, era convins de faptul că impuritățile decelabile în băuturile tari de la noi nu trebuie să reprezinte o sursă de angoasă socială, s-a înregistrat, totuși, un caz aparte: în 1895 și 1896 au fost depistate urme de eter etilic în băuturi distilate importate din Rusia și Galiția. Același D.D. Niculescu, care mai tîrziu va deveni unul dintre pionierii stomatologiei

Omul care a refuzat toată viața înscrierea în C.A.P.: „Am trăit ani de groază” (4)

Umilirea

După trei ani, văzînd că situația rămîne neschimbată, s-a hotărît să desțelenească pămîntul. Într-o noapte, cu un tractor dintr-un sat învecinat, a arat locul. A cultivat vie și porumb, ca la început, numai că, de data aceasta, via nu era nobilă, ci din cea obișnuită. După doi-trei ani, cînd ea a ajuns la rod, l-au chemat din nou la tribunal, pe motiv că nu a respectat hotărîrea judecătorească, obligîndu-l să dea pămîntul înapoi, Un nou „echipaj” a venit să culeagă porumbul. În ziua aceea a încercat să se opună. Șeful de post de atunci, plt. mj. Gheorghe Măhărea, l-a chemat și, după cum mărturisește, „mi-a tras o chelfăneală în mijlocul porumbului, apoi m-au urcat desculț într-un ARO și m-au dus la Miliția din Buzău, unde am mai primit o porție de reeducare”. După cîteva zile, i s-a imputat

producția, punîndu-i-se în vedere să restituie o sumă de bani, reprezentînd contravaloarea acesteia! Se obișnuise. Fiindcă, spune el, „mai tot timpul aveam poprire pe salariu, conform hotărîrii tovarășilor”. Ceva mai înainte, i se imputase un cazan pentru făcut țuică ce-i aparținea, dar, pentru a-l salva, a plătit cinci mii de lei. Rămîne cu jumătate din cei 4.500 m.p. În fiecare an, însă, îi crește cuantumul popririi pe salariu astfel că ,,în 1990-1991 urmau să-mi ipotecheze și casa”. Între timp, ing. Ion Dona, devenind președinte al CAP, dispune să i se caute cererea și să fie trimisă la procuratură. Capotă a fost din nou chemat, dar a cerut o expertiză grafologică. De data aceasta, era o copie scrisă de mînă, după o cerere-tip. Dar în locul semnăturii spațiul era gol. Cei de la procuratură au zis că, în această situație, nu e nimic de făcut, Nicolae Capotă solicită o dovadă din care să rezulte că cererea respectivă nu are valoare. Nu i se dă, ci i se deschide

Bucureștiul, pentru dr. Felix, „dă tonul și în ceea ce privește consumul de alcool în diferitele sale forme; nicăieri cultul alcoolului nu s-a dezvoltat și nu s-a rafinat ca aici”. Dacă cei cu dare de mînă, spune acesta, sînt bine aprovizionați cu băuturi tari de prestigiu, „sticlele cu cognac și cu rom lipsesc rareori chiar dintr-o gospodărie săracă; ele ni se par indispensabile, căci ne-am obișnuim să îndreptăm cel puțin printr-un cognac diferitele neregularități ale vieții fizice și morale”. Iar D.D. Niculescu crede că Bucureștii, dintr-un oraș al manufacturilor, s-a transformat într-unul „de petreceri și consumațiuni”.

Sfîrșit

HISTORIA RO

ușa, spunîndu-i-se că e liber, Este totuși condamnat opt luni cu suspendare, pe motiv că e bătrîn, dar cu amenințarea „vom mai vedea noi”.

Șovăiala și trezirea

În 1982 i se pune iarăși în vedere că trebuie să rămînă cu 250 m.p. de teren. A fost chemat la primărie, dar nu a vrut să se mai ducă. A trimis vorbă prin soție și băiat să fie lăsat să-și facă un bordei la marginea șoselei sau să i se îngăduie să plece în străinătate dacă aici, la el acasă, i se aduce la cunoștință că trebuie să înapoieze pămîntul din propria-i ogradă și că mai are de achitat și suma de 21.456 de lei! A plătit pînă la Revoluție. Ba, o rată, chiar și după aceea!

Evenimentele postdecembriste au însemnat pentru Nicolae Capotă o adevărată revelație. După desmeticire, muncește în gospodăria sa ca-n prima tinerețe. A avut tăria să treacă peste toate șicanele și nenorocirile puse la cale de semeni ai săi. În finalul discuției pe care am purtat-o, a ținut să sublinieze: „Am trăit ani de groază și, deși sînt bătrîn, privesc cu încredere viitorul. Asta nu înseamnă că putem uita ceva”. Sfîrșit

IOAN STOICA

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Hoþia unora + prostia altora = distrugerea României

Pe Cristian Sima (pentru prieteni, Mache, fiindcă așa îl striga, în armată, un locotenent bîlbîit, Sima... Si-mache) mi-l amintesc foarte vag, parcă venind din cețurile toamnei, ca să mă exprim în maniera lui Sadoveanu. Nici figura și nici numele nu le mai țineam minte. Mai știam doar că, într-o seară, se certase la televizor cu niște ciraci de-ai lui Băsescu – bă, mafioților! Degeaba încerca moderatoarea să-l dovedească tot întrerupîndu-l, nu, că n-aveți dovezi, chichiri-michiri, fiindcă omul, pînă n-a vărsat tot ce avea pe suflet, conspirația comunistosecurizată și distrugerea României, nu s-a potolit. Era un ăla de vreo 3540 de ani, cu o voce cam repezită, și tot gesticula, vrînd parcă să-l imite pe Vadim, dar nu avea anvergura gîndirii și nici verbul său necruțător, care nu admitea replică. Avea doar milioane, cîștigate cinstit, zicea el, prin jocuri la Bursă, ceea ce nu se putea spune despre Tribun, care avea să moară sărac.

Pe urmă, m-am luat cu altele și am uitat de acest Cristian Sima (era să-i zic Horia Sima) și de chipul său. Pînă de curînd, cînd i-am citit o carte - ,,Marea spovedanie a brokerului fugar” – apărută la Editura ,,Integral”, în anul 2015, prima dintr-un șir de confesiuni viitoare, prin care să ne clarifice multe dintre nenorocirile care au distrus o țară înfloritoare. Amintind, cel puțin prin titlu, de mai cunoscuta scriere ,,Spovedania unui învins”, a lui Panait Istrati, la o primă evaluare, cartea aceasta este un jurnal al vieții lui Cristian Sima, strălucit matematician, care, în 22 decembrie 1989, ajunsese în curtea Televizunii Române împreună cu atîția alții. Acolo i-a întîmpinat Teodor Brateș, și el făcînd parte din conspirație, care i-a întrebat pe rătăciții ăia dacă ,,sînt cu poporul”. Și cum doar Sima a răspuns că este, l-a poftit înăuntru. Ajuns la etajul 4, a intrat într-o toaletă unde l-a surprins pe generalul Nicolae Militaru cerîndu-i lui Ion Iliescu să inventeze cacealmaua cu teroriștii, altfel pușcărie scrie pe ei. În zilele următoare, cuprinși de un entuziasm fără margini, milioane de români au ieșit în stradă aclamînd libertatea și visînd la o țară, dacă nu mai frumoasă ca soarele de pe cer, măcar egală cu Elveția. Exact în acele momente confuze, eșaloanele doi și trei ale comuniștilor își dădeau mîna cu generălimea și colonelimea din Securitate, Armată și Miliție și plănuiau acapararea României în vederea jefuirii ei metodice, că a sosit vremea noastră, bă! În loc să apere țara, nemernicii ăștia, deveniți politicieni, justițiari și oameni de afaceri acoperiți și descoperiți, urmăreau doar să se îmbogățească.

De ce Mossadul este cel mai performant Serviciu Secret din lume, cu toate că numără doar 1.200 de oameni?, își începe Cristian Sima spovedania. Mossadul este în fruntea tuturor Serviciilor, pentru că ofițerii de acolo cred în ceea ce fac: supraviețuirea evreilor în Israel cu orice preț și cu orice jertfă. Iubirea de țară îi ține în viață și le dă inspirație. Securiștii lui Ceaușescu aveau multe privilegii, dar nu ieșeau din ideologia comunistă impusă, care, în comparație cu capitalismul devastator de astăzi, nu era chiar așa de rea, dovadă că democrații de operetă fură și dau pe degeaba la străini obiectivele economice și culturale făcute ieri. Nu contează că o ideologie este criminală sau utopică, atîta vreme cît dă putere și lasă ceva în urmă. Dar, cînd ideologia dispare, rămîne pofta pentru bani și profit, care duce la dezumanizare și trădare. Așa l-au trădat securiștii pe Ceaușescu, începînd cu generalii ordonatori de credite, care, la

ordinul lui Ceaușescu, transportaseră peste hotare miliardele de dolari pentru plata datoriilor României, și le curgeau balele de poftă pentru ei. Nenorociții au mirosit ce privilegii îi așteaptă dacă el și consoarta ar fi dispărut. Și i-au lichidat. Credința agenților secreți într-un lider politic, lansează Cristian Sima o teorie, spre luarea aminte a celor interesați, se măsoară în bani. Cine dă mai mult, pe ăla îl servim. Securiștii români de azi pierd mai mult timp cu afacerile lor, în detrimentul strîngerii de informații utile țării Dacă Serviciile de după 1990 ar fi fost formate din patrioți, corupția din țară nu ar fi fost așa de mare. Caracatița corupției a avut sprijinul Serviciilor Secrete, iar informațiile le-a folosit pentru propriile afaceri, nu dezvoltării României. În ultimii săi ani, Ceaușescu nu prea mai avea cu ce să le satisfacă pretențiile din ce în ce mai mari. Cu trupele flămînde nu mergi la război. În vara anului 1990, aproape toți securiștii erau la locurile lor, în vechiul sistem. Doar că, acum, tătucul lor era Virgil Măgureanu, nu Ceaușescu. Peste tot în lume se dau și se iau șpăgi. Corupția s-a întins ca o metastază. De-aia se înghesuie politicienii să apuce puterea, ca să nu ia alții șpăgile. La noi nu e nici un capitalist miliardar care să producă ceva pentru popor. Toți vor doar să fure, și atît, pentru ei, rude, prieteni, partidele care i-au produs. Rockefeller și Carnegie, după ce s-au îmbogățit din furturi de mare întindere, au început să facă ceva și pentru America. La noi, comunismul a distrus elitele. Un urmaș al lui Știrbey sau al lui Malaxa ar fi știut ce înseamnă elitele și le-ar fi promovat. Toți capitaliștii noștri de azi sînt urmașii comuniștilor de ieri, proveniți din văcari și plugari, și ai securiștilor, urmașii hoților de buzunare.

Deși membru PCR, Cristian Sima a fot bătut sălbatic de Securitate în 1989 și obligat să fugă din țară, pentru că, susține el în jurnal, a deranjat persoane importante din conducerea Statului și a stricat multe afaceri cu iz securistic.

Deosebiri dintre Germania și noi. Ei au avut Nürnberg, noi nu, și escrocii au proliferat, mai ales după 1989, cînd s-au îmbogățit nerușinat de mult. Mai tîrziu, ei au avut Planul Marshal, noi am avut Sovromurile. Și, uite așa, nemții au progresat, iar noi am tot sărăcit. Ca să nu mai vorbim de inteligență, hărnicie și ordine în toate, care nouă ne lipsesc pe toate planurile. Cît despre securiști, ai lor nu umblă pe Internet, ca pisicile cu clopoței la gît, nu știe nimeni cine sînt aceia, nu au devenit vedete de televiziune. Pe vremea lui Ceaușescu, securiștii lucrau ascunși, și numai pentru țară. Acum au devenit politicieni și oameni de afaceri acoperiți și descoperiți. Nu le mai pasă de țară, vor doar să se îmbogățească. Dacă ar fi fost, într-adevăr, deștepți și patrioți, i-ar fi oprit pe tîmpiții ăștia de politicieni să ia împrumuturi cu dobînzi înrobitoare de la FMI și mai apoi să terorizeze populația cu pușcăria, iar acum cu amenzile, pentru niște acțiuni normale, tipic democratice – greve, demonstrații, cereri de măriri de salariu. Eminescu și Einstein au murit săraci, pentru că inteligența nu se măsoară cu unitățile folosite pentru calcularea conturilor din bancă. Una e să trăiești într-o țară cu bănci proprii, și alta într-o colonie cu bănci străine, care sug miliarde de la FMI.

Citind despre epoca diversiunilor, inaugurată în decembrie 1989, și pînă astăzi, cînd cu ieșirile în stradă, cauzate de Pandemie, se pune întrbarea: nu cumva Cristian Sima o fi și el vreun agent în adormire sau unul lăsat în urmă, cu vreo misiune? Dar, dacă el zice

că nu, zicem și noi la fel, și continuăm comentariile sale, în nădejdea că le va citi cineva și va înțelege ce e de înțeles.

Un loc important în această carte îl joacă jurnaliștii mafioți, formați la școala lui Sorin Ovidiu Vîntu, ,,maleficul magazioner de la Roman” – Corina Drăgotescu, Bogdan Chireac, Mircea Toma, Mircea Dinescu, Adrian Ursu, Val. Vâlcu, CTP și atîția alți acoperiți din presa ticăloșită - ,,Gândul”, ,,Adevărul”, ,,Evenimentul zilei”, ,,România liberă”. Presa scrisă și vorbită adăpostește adevărate cuiburi de mercenari gazetărești, care răspund la comanda mafioților. ,,Nu e greu să-i guvernezi pe români, e inutil!”, lansează un slogan Cristian Sima, o parafrază la vorbele lui Caragiale - ,,E greu să-i cîrmuiești pe proști”, sau o mostră din înțelepciunea populară - ,,Românilor trebuie să le faci binele cu de-a sila și apoi să te ferești de recunoștința lor”. Pîine-Circ-și Gazetari: iată formula chimică miraculoasă, care adună laolaltă batalioane de gazetari năimiți, fascinîndu-i pe românii înțepeniți în fața televizorului și ajutîndu-i pe mafioți să se îmbogățească. Simbioza Hoți + Proști a fost întotdeauna la mare preț pentru români. Pe români nu-i mai impresionezi cu marii noștri oameni de spirit, ca altădată, ci cu vorbele de duh ale mafioților de azi: ,,Da, mă, am furat, și am furat mult, că am fost deștept. Prinde-mă dacă poți!”, un panseu de-al lui Adrian Năstase, dintr-un film care a făcut epocă. Sau altul, cu referire la primarii mai mari sau mai mici: ,,E adevărat, o fi furat primarul nostru, dar ne-a dat și nouă...”. În ziua de astăzi, nu există nici o instituție care să fi scăpat de boala corupției. De la Parlament, Președinție, Guvern, Justiție, Servicii, Poliție, Băsescu, Biserică, Presa, Televiziunea, Armata, Educația, primarii, Iohannis și pînă la cel mai mic organism statal de reglementare sau de verificare, peste tot există metastazele cancerului numit corupție. Care se tot dezvoltă, de 30 de ani, sub privirile noastre și mai ales în fața resemnării noastre. Din haosul acesta nu putem scăpa decît poate printr-un cataclism natural, o intervenție sau o descoperire epocală ori printr-o nouă dictatură, să zicem a dezvoltării sau a ce-o fi, și sub un nou despot luminat, poate un alt Ceaușescu, crede subiectul nostru. Haosul ne caracterizează, l-am creat cu plăcere și îl degustăm cu plăcere. La noi, orice politician, de la președinte și pînă la cel mai mărunt primar de provincie, răspunde la comenzile Serviciilor fără să pună întrebări. Răspunde la un buton. Fiecare are butonul său. Ce Iliescu, Constantinescu și Băsescu? Ce Iohannis? Adevărații conducători ai României sînt: Măgureanu, Coldea, Isărescu, Rus, Codruța, Hrebenciuc, Bombo, Dăianu, Anghelache, Hellvig, Ciocârlan, Predoiu, Geoană, Dâncu. Ei sînt jupînii, ei apasă butoanele. Desigur, păpușați de la Bruxelles, Berlin sau de la CIA. România este pregătită să-și scrie epitaful, dar nimănui nu-i pasă. Ne viermuim pe plajă la Mamaia, ne dăm cu schiurile în Poiană, bem bere și spargem semințe în fața blocului... Într-o Europă care pregătește o criză de proporții (,,Covidul”) și un război, o Românie în haos e binevenită pentru toți vecinii, parteneri sau inamici. Pentru că: una este România ca zonă geopolitică și alta ca popor. Nicăieri, ca la noi, clasa politică nu este atît de infectată de corupție și de prezența unora cu creierul atît de odihnit. Idioți, lacomi și trădători, ușor de manevrat și de șantajat. Niște maneliști, votangii și cocalari. În 1990, ne-au plecat elitele. Spre exemplu, din promoția de 180 de absolvenți ai Facultății de Matematică, 120 au plecat chiar în primul an. Dacă, prin absurd, pe toți emigranții noștri de valoare i-ar convinge cineva să revină în țară, ar intra toți în șomaj, pentru că România nu mai are economie. Naziștii au inventat ura de rasă. Bolșevicii, ura de clasă. Nemernicii din România de azi, ura de massă. PAUL

SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Celălalt Caragiale: cine a fost Luchi, fiul favorit al marelui dramaturg

Luchi Caragiale a fost fiul preferat al dramaturgului

Ion Luca Caragiale. Poet modernist, Luca Caragiale a lăsat literaturii române un singur volum de versuri, publicat post-mortem. A murit la 27 de ani.

Marele dramaturg Ion Luca Caragiale a avut doi băieţi însă numai unul singur i-a fost favorit. Fiul nelegitim Mateiu Caragiale, născut în urma relaţiei amoroase a dramaturgului cu Maria Constantinescu, nu i-a fost aproape de inimă. Nenea Iancu l-a iubit şi l-a considerat fiul său de suflet pe cel de-al doilea băiat, născut de Alexandrina Burelly. Caragiale şi-a botezat fiul favorit chiar cu numele lui: Luca Caragiale. Destinul ambilor băieţi a fost unul ciudat. În vreme ce Mateiu nu a beneficiat de susţinerea tatălui său, a reuşit să scrie o carte cu care a rămas în istoria literaturii române. Luca Caragiale sau Luchi, aşa cum l-a alintat tatăl său în copilărie, deşi a fost favorit şi încurajat de tatăl lui în cariera literară, a rămas un ilustru anonim de care criticii literari amintesc rar.

S-a născut pe 3 iulie 1893 la Bucureşti. Şi-a petrecut prima parte a copilăriei în Capitală, fiind răsfăţatul familiei pînă la apariţia surorii sale Ecaterina, cel deal treilea copil al dramaturgului. A colindat împreună

cu tatăl său, implicat în diverse proiecte artistice, mai multe ţări din Europa, încă din primii ani de viaţă. Atunci cînd Caragiale s-a autoexilat la Berlin, şi-a luat familia cu el. Luca Caragiale şi-a făcut studiile în particular, avîndu-l profesor pe Panait Cerna. Încurajat de tatăl său, începe să aibă în adolescenţă primele încercări literare, scrie poezii şi recenzii.

Caragiale şi-a luat fiul preferat în călătorii. Luca l-a însoţit în Danemarca şi în România, unde Caragiale l-a adus cu puţin timp înainte de moarte. În ziua în care dramaturgul a murit, Luchi a fost ultima persoană care

Dosare secrete ale Istoriei (122)

Misterul Kennedy (34)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELInE KENNEDY

Să revenim, aşadar, la examinarea atentă a filmului lui Zapruder, a rapoartelor autopsiei, a declaraţiilor făcute de martori.

O primă certitudine: Oswald, de la fereastra depozitului, n-a tras decît trei gloanţe. Au fost găsite pe jos cartuşele lor. În graba ei de a demonstra că nu există nici un alt vinovat în afară de Oswald, Comisia Warren a ajuns în privinţa asta la următoarele concluzii: unul din gloanţe – fără-ndoială primul – nu şi-a nimerit ţinta. Una din pietrele de la bordura trotuarului pe lîngă care trecea maşina preşedintelui a fost scrijelită. Un privitor care se afla în locul acela a fost zgîriat pe obraz de „ceva” care a ricoşat de pe trotuar: acest „ceva” ar putea fi primul glonte. Cel de-al doilea glonte e probabil cel care a străpuns partea de sus a spatelui preşedintelui, ca să iasă pe la baza gîtului şi, continuîndu-şi traiectoria, să-1 nimerească pe guvernatorul Connally, care avea să fie străpuns dintr-o parte în alta. Cel de-al treilea glonte probabil că a desprins jumătate din cutia craniană a preşedintelui. Raţionamentul e seducător. Din păcate însă, el nu rezistă deloc la o examinare mai atentă.

Studierea filmului lui Zapruder şi declaraţiile personale ale lui Connally arată că s-a scurs un anumit timp între momentul în care Connally a auzit prima împuşcătură – atunci cînd doamna Connally, întorcîndu-se, 1-a văzut pe preşedinte cum îşi ducea mîinile la gît – şi cel în care Connally a simţit el însuşi izbitura puternică în spate. Cititorul să-şi amintească de declaraţiile personale ale guvernatorului şi ale soţiei sale, reproduse în relatarea de faţă. Totul concordă. Doar nu ne aflăm în faţa unui caz de halucinaţie colectivă?! Şi apoi, e posibil oare ca o halucinaţie de acest fel să fie confirmată de un film în culori? Cele două prime rapoarte întocmite de F.B.I. imediat după crimă, precum şi primele constatări ale medicilor exclud posibilitatea ca un acelaşi glonte să-l fi putut atinge şi pe Kennedy, şi pe Connally în acelaşi timp. Această ingenioasă argumentare a fost susţinută abia mult mai tîrziu în faţa Comisiei Warren. Nu e mai logic

să-ţi închipui că agenţii F.B.I.-ului, fiind mai apropiaţi de eveniment, au fost şi mai aproape de adevăr?

De o importanţă capitală este precizarea că, de fapt, Comisia Warren nu s-a pronunţat deloc în privinţa traiectoriei primului glonte care 1-a atins pe preşedintele Kennedy, după studierea fotografiilor şi a radiografiilor la autopsie, acestea fiind declarate „indisponibile”. Se pare că această interdicţie e datorată familiei Kennedy, care nu a dorit să fie date publicităţii nişte documente cu totul îngrozitoare la vedere. Această atitudine –uşor de înţeles – n-a ajutat la soluţionarea misterului. Comisia a trebuit să se mulţumească cu schemele şi cu desenele executate de un desenator care nici el n-a văzut fotografiile autopsiei; a trebuit să se mulţumească cu instrucţiunile verbale date de maiorul James J. Humes, medic patolog de la marină, care a condus autopsia preşedintelui şi a semnat raportul. Desenatorul a indicat printr-o săgeată traiectoria unui glonte care l-ar fi lovit pe preşedinte în ceafă şi ar fi ieşit prin gîtlej. Orificiul de intrare este situat cu mult deasupra orificiului de ieşire – lucru foarte logic dacă ţinem seama de faptul că glonţul a fost tras de la etajul cinci al depozitului. Bineînţeles că, la vederea desenului, membrii Comisiei Warren s-au declarat absolut satisfăcuţi: o asemenea traiectorie putea foarte bine să fie prelungită şi să străpungă corpul guvernatorului Connally.

Desenul atît de convingător nu are decît un singur cusur: el nu reproduce cîtuşi de puţin traiectoria reală.

Neavînd posibilitatea să tragem o concluzie de pe urma examinării fotografiilor şi a radiografiilor, să ne mulţumim cu alte elemente de apreciere. Căci avem asemenea elemente, şi cît se poate de precise.

Primul element: descrirea rănilor făcută de maiorul Humes în timpul autopsiei. Rana din spate nu se află la ceafă, ci mult mai jos, sub umărul drept.

Al doilea element: agentul Clinton Hill, de faţă la autopsie, declară că a văzut „un orificiu în spate situat la aproximativ cincisprezece centimetri sub linia gîtului”. Agentul Glen A. Bennett de la Serviciile Secrete, care se afla în maşina care venea imediat după „Lincolnul” preşedintelui, a văzut „un glonte nimerindu-l pe preşedinte la o distanţă de unsprezece sau doisprezece centimetri sub umărul drept”. Raportul sumar întocmit de F.B.I. descrie un orificiu de intrare situat „chiar sub umăr”.

Toate astea sînt în totală contradicţie cu raportul Warren, care vorbeşte de o rană „la ceafă”. Mai mult încă:

a vorbit cu Caragiale, aşa cum obişnuiau tatăl şi fiul preferat, pînă la ore tîrzii din noapte.

După moartea lui Caragiale, Luca a revenit în ţară împreună cu mama şi sora sa. Tînărul şi-a continuat activitatea literară şi a debutat în timpul Primului Război Mondial. Pe 14 mai 1916, a publicat poemul ,,Triptic Madrigalesc” în revista literară ,,Flacăra”. Poezia este cea mai cunoscută creaţie a sa şi una dintre puţinele menţionate de criticii literari.

S-a căsătorit cu Funy, fiica deputatului Alexandru Dobrogeanu Gherea. În parteneriat cu Ioan Dobrogeanu Gherea, cel de-al doilea fiu al teoreticianului marxist Constantin Dobrgeanu Gherea, după Alexandru, a scris un roman. ,,Nevinovăţiile viclene” a fost singurul roman semnat de fiul favorit al dramaturgului Caragiale, care avea să fie publicat în 1920 în revista ,,Viaţa Românească”. Nu s-a putut discerne cît a fost contribuţia fiului lui Caragiale şi cît a fost creaţia lui Ioan Dobrogeanu Gherea.

Luca Caragiale îşi adunase toate poeziile scrise şi se pregătea să scoată un volum în 1921. Nu a mai apucat să facă acest lucru pentru că destinul i s-a curmat brusc la doar 27 de ani. A murit brusc pe 7 iunie 1921, înainte să-şi vadă tipărit primul volum de versuri. ,,Jocul oglinzilor”, singurul scris de fiul favorit al dramaturgului, a apărut abia în 1972, graţie criticului Barbu Cioculesscu şi surorii lui Luca Caragiale, Ecaterina. rrm

Al treilea element: s-au făcut fotografii ale hainei, ale cămăşii şi ale cravatei preşedintelui, fotografii care au fost apoi publicate. Publicate, într-adevăr, dar nu în raportul Warren, nici în cele douăzeci şi şase de volume de piese justificative... Aceste fotografii arată clar rupturile produse în stofă de trecerea glontelui. Orificiul de pătrundere a glontelui prin haină se găseşte la 13,7 cm sub guler, iar orificiul de pătrundere prin cămaşă la 14,59 cm sub guler. Aceste dimensiuni corespund descrierii autopsiei, descriere întocmită de maiorul Humes, raportului întocmit de F.B.I. şi declaraţiilor făcute de poliţişti. Bineînţeles, putem să ne imaginăm că haina președintelui s-a ridicat foarte mult în spate în momentul şocului. Filmul lui Zapruder – din nou filmul – nu arată nimic asemănător. De altfel, ca o haină să se ridice atît de mult, trebuie ca cel care o poartă să fie literalmente culcat pe scaunul lui. Or, John Kennedy purta un corset ortopedic care-l silea să stea foarte drept. În partea din faţă, cămaşa e ruptă ceva mai jos de nasturele de la gît. Nodul cravatei este traversat.

Cu cea mai mare bunăvoinţă din lume se pare, totuşi, că e imposibil să ne alăturăm în această privinţă concluziilor trase de Comisia Warren. De bună seamă, experţii în balistică au constatat adeseori nişte devieri cu totul ciudate în materie de traiectorie a gloanţelor. Dar un glonte tras de la etajul cinci în spatele unui individ nu poate, în nici un caz, să iasă prin gîtul aceluiaşi individ mai sus decît a intrat.

O concluzie evidentă: rana din gîtlej nu este orificiul ieşire a glontelui care l-a lovit pe preşedinte în spate.

Ceea ce pare să fi scăpat de asemenea atenţiei Comisiei Warren – lucru foarte curios – e o imposibilitate cronologică.

S-a stabilit că „timpul minim în care putea să tragă arma crimei era de 2,3 secunde. Această cifră reprezintă timpul minim necesar pentru deschiderea şi închiderea chiulasei de la carabina lui Lee Harvey Oswald. Cifră într-adevăr minimă, cu atît mai mult cu cît ea nu include timpul de ochire. Trebuie să presupunem că mişcarea de deschidere şi de închidere a chiulasei nu 1-a determinat pe cel care a ochit să piardă din vedere ţinta şi că el a regăsit-o instantaneu, probabilitate pe care n-o putem accepta decît cu o extremă complezenţă. Mai ales dacă ne amintim că, după declaraţiile superiorilor săi de la Corpul de infanterie marină, Oswald era un ţintaş cu totul mediocru. Bine, să admitem şi asta. (va urma) ALAIn

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

,,Ostaºi, vă ordon: treceþi Prutul!” (2)

Obsesia lui Antonescu –Transilvania!

În episodul anterior al acestui miniserial jurnalistic dedicat împlinirii celor 80 de ani de la data de 22 iunie 1941, zi în care România, alăturînduse Germaniei lui Hitler și acoliților acesteia, a pornit războiul împotriva Uniunii Sovietice, cu un deziderat național – recucerirea teritoriilor pierdute prin ultimatumul din vara anului precedent (Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța), anticipînd desfășurarea evenimentelor, mai mult pentru intrarea în atmosfera inedită a războiului și crearea unei emoții inițiale – am descris locul și momentul în care conducătorul Statului, generalul Antonescu, s-a aflat în minutul în care să rostească formula magică – citată de toți cei care s-au aplecat asupra acestui eveniment: ,,OSTAȘI, VĂ ORDON: TRECEȚI PRUTUL!”. În episodul de astăzi, întorcîndu-ne la paginile generalului

Ion Gheorghe, atașat militar, apoi ambasador la Berlin în perioada 1940-1944, vrem să deslușim o parte din mecanismul infernal care a prins și România în angrenajul său nimicitor, cu obiective precise pentru Țara noastră și, bineînțeles, cu latura pozitivă a acestui demers fundamental, dar și cu erorile care l-au însoțit.

Pentru că nu doresc să predau o lecție de istorie despre participarea României la cel De-al Doilea Război Mondial – nici chiar a etapei din est – vă propun să cunoaștem (să adîncim) cîteva repere ale acestui act major (rar generat și însușit de un stat în întreaga lui existență), care a fost intrarea României în război de partea unei țări agresoare – fapt stabilit de tratatele internaționale convenite după sfîrșitul acestei conflagrații, repere jalonate de memoriile generalului Ion Gheorghe.

Pentru că în literatura dedicată celui De-al Doilea Război Mondial, în ce privește relația dintre generalul (mareșalul) Ion Antonescu și colonelul (generalul) Ion Gheorghe au apărut denaturări ale acestui subiect, majoritatea avînd ca bază locul de naștere comun al celor doi, orașul Pitești, ceea ce a indus în analiza

unor contemporani un anumit grad preferențial al primului față de cel de-al doilea, însemnările fostului atașat militar spulberă aceste supoziții. Într-adevăr, la paginile 119-120, memoralistul consemnează fără a lăsa loc de vreo interpretare: ,,S-a afirmat adesea că am fost «omul» lui Antonescu și că acesta nu a avut nimic mai grabnic de făcut, după ce a preluat conducerea, decît să mă numească pe mine la Berlin. Dacă relațiile mele cu generalul Antonescu ar fi fost într-adevăr de această natură, atunci ar fi avut pentru mine cu siguranță posibilități mult mai bune. Cine a avut de altfel prilejul să-l cunoască mai îndeaproape pe Antonescu, știe că firea rece a acestuia nu permitea nimănui să se apropie de el și că îi lipsea înclinația de a avea «oamenii săi»”.

Din multe pagini din aceste însemnări ale unui bun cunoscător al ,,mașinăriei” pregătirii unei astfel de încleștări militare se desprind idei analitice bine dezvoltate și ancorate într-o realitate care a stat departe de ochii milioanelor de oameni azvîrliți în focul unui măcel uman de aproape 6 ani, nemaiîntîlnit pînă atunci. Referitor la generalul Ion Antonescu, atașatul militar al României la Berlin își susține o ipoteză argumentată, anume aceea că – așa cum a reieșit și din prima întîlnire a Conducătorului României cu Hitler – în țelurile sale politice pe primul loc se afla problema Transilvaniei, și numai după rezolvarea acesteia pot apărea la masa discuțiilor și alte teme. Chiar mobilul conceperii luptei lîngă un om politic precum Hitler – alături de repararea raptului săvîrșit de Moscova în iunie 1940 asupra Țării noastre – era unic: redobîndirea nordului Transilvaniei. Iată cum descrie generalul Ion Gheorghe ,,patima” lui Antonescu, cel care trăia cu Transilvania în sînge: ,,Această redobîndire nu era pentru el numai un scop politic, ci și o credință. Era însuși sensul politicii sale. În numeroasele întîlniri pe care le-a avut generalul Ion Antonescu cu Hitler, Goring și Ribbentrop, problema Transilvaniei s-a aflat pe primul plan, indiferent de pretextul nemijlocit al întîlnirii respective și în ciuda rezervei cu care era întîmpinat cînd punea această problemă spinoasă”.

Analizînd cele două laturi ale politicii lui Antonescu, politica internă și politica externă, generalul Ion Gheorghe are curajul să ne arate eșecul conducătorului Statului pe ambele planuri. Astfel, pe plan intern a eșuat în a însănătoși viața românească, iar în plan extern nu a reușit redobîndirea vechilor granițe ale României. Deși problema ni se pare enunțată în mod prea simplist, deoarece o serie de circumstanțe (naționale și internaționale) au împiedicat înfăptuirea celor două deziderate (în mod definitiv) în timpul vieții și activității mareșalului Ion Antonescu, autorul a dorit ca prin acest demers critic să ne ofere motivația solidă a atașamentului lui Antonescu față de Hitler, față de valorile pe care acesta le reprezenta pe plan european și mondial.

La prima întîlnire dintre generalul Antonescu și Hitler (20-25 noiembrie 1940, Berlin), s-au pus bazele participării României la Pactul Tripartit (Germania, Italia, Japonia). Față de cum a decurs această primă întrevedere dintre cei doi conducători și față de abordarea

acesteia de către partea română (Antonescu și suita sa), ne dezvăluie categoric știința și mania lui Antonescu de a folosi toate argumentele în scopul atingerii țelului său – indiferent de ce subiect s-ar fi discutat – anume Transilvania, și iar Transilvania! Desigur, nu uita nici Basarabia și Bucovina de Nord, considerate în mod logic a fi ale noastre. Între patru ochi (plus interpreții) și în plenul celor două suite, generalul Antonescu a urmărit punctele planului său inițial: teritoriile cedate, armata, economia, finanțele. În fața Führerului, Antonescu și-a pledat cauza primordială, cerînd, în schimbul orientării politicii sale externe în direcția Germaniei lui Hitler, revizuirea Diktatului de la Viena, din 1940. Deși șeful Protocolului Cancelariei lui Hitler îl făcuse atent pe Antonescu în problema Transilvaniei, care nu trebuia abordată deoarece Hitler o considera rezolvată definitiv, Antonescu a fost de neînduplecat. Înarmat cu hîrtii și documente de arhivă (faimoasele hărți demografice), pregătite de experții de la București, Antonescu i-a predat lui Hitler o adevărată lecție de istorie a Transilvaniei, ridicînd și problema comportării sălbatice a trupelor ungare față de populația română din nordul Transilvaniei, insistînd asupra dreptului României de a revendica teritoriul întregii Transilvanii.

Ion Antonescu nu a rămas dator nici cu Basarabia și nordul Bucovinei, semnalîndu-i lui Hitler situația încordată care există pe frontiera convențională și pe Brațul Chilia, unde trupele sovietice au o atitudine provocatoare, încălcînd sistematic limitele de frontieră, provocînd nenumărate incidente, de multe ori terminate cu focuri de armă și victime omenești din partea populației de pe teritoriul românesc. După spusele martorilor, părerile asupra rezultatelor întîlnirii erau biunivoce. Pe de o parte, acaparat de pledoaria tranșantă a generalului Antonescu și pe avîntul ,,revoluționar” cu care și-a însoțit ideile, Hitler a declarat: ,,Generalul Antonescu este un român cu inimă de român”, completînd elogiul de mai sus printr-o frază memorabilă: ,,Aș fi fericit dacă generalii germani ar arăta o asemenea dragoste pentru poporul lor ca Generalul Antonescu pentru națiunea sa”. Pe de altă parte, același Hitler a făcut un joc la două capete, mizînd pe șantaj la adresa celor două țări (România și Ungaria) interesate de Transilvania. În acest scop, Fühurerul avusese grijă ca și lui Horthy, regentul Ungariei, să-i spună că și pentru Ungaria Transilvania întreagă poate constitui un scop! Divagînd în jurul acestei dileme, se spune că, într-un cerc intim, Hitler ar fi declarat, cu vădită emfază, că ,,îl are pe generalul Antonescu într-un buzunar și pe regentul Horthy în celălalt”, dezvăluire ce poate fi credibilă datorită scopului urmărit de regimul de la Berlin, dar și instabilității psihice a lui Hitler. Tocmai din aceste motive (și, desigur, și din altele știute doar de Antonescu), acesta nu a cedat la încercarea germanilor de a rezerva României un rol de rezervor principal al armatelor Reichului, evitînd Armata Română, din cauza înzestrării, echipării și pregătirii sale precare, armata germană rămînînd să recucerească ea teritoriile răpite Țării noastre și să ni le ofere ca ,,răsplată” pentru punerea României la picioarele Reichului, cu toate resursele noastre, în special cele petrolifere. Replica lui Antonescu (ambițios, dar conștient de urmările acestei politici) a fost destul de dură: ,,De neconceput ca, în timp ce o armată străină pornește la luptă de pe pămîntul României pentru recucerirea teritoriului ei pierdut, armata română să stea cu arma la picior. S-ar dezonora

Mareşalul Antonescu şi Adolf Hitler, 20-25 noiembrie 1945, Berlin

Mareșalul Antonescu la semnarea Pactului Tripartit

trupele române. Pentru a înțelege o astfel de anomalie să dăm cuvîntul generalului Ion Gheorghe, care, în stilul său franc, scrie: ,,Explicarea acestei renunțări (a încheierii unui Tratat bilateral – n.a.) este de natură psihologică. Colaborarea româno-germană, și anume nu numai colaborarea vagă, cu scopul unei noi orînduiri în Europa, despre care nu avea o idee clară nimeni, nici măcar conducerea Germaniei, ci mai mult, participarea practică la război, nu era un act spontan de voință al conducerii românești sau rezultatul unor tratative corespunzătoare –acestea ar fi dus în mod necesar la un tratat de alianță – ci o alunecare lentă, treptată și aproape nesesizabilă înspre politica germană. În cele din urmă, situația creată a căpătat oarecum un caracter firesc”.

Adolf Hitler primind pe Regele Carol al II-lea al României la reședința sa de pe Obersalzberg lîngă Berchtesgaden. Lîngă Hitler în stînga, Prințul Mihai al României și Joachim von Ribbentrop și ea, s-ar dezonora și țara. Are datoria sfîntă de a lupta pentru recîștigarea pămînturilor românești luate sub amenințarea forței, pentru a-și afirma în fața lumii drepturile inalienabile ale României asupra Basarabiei și Bucovinei de nord mai întîi...”. În același context, subliniind concepția sa de militar, a mai declarat: ,,România nu va renunța niciodată la nordul Ardealului și dacă la liniștea evenimentelor nu-l va redobîndi la masa verde, va ști să-l cucerească prin sabie”.

România ºi Pactul Tripartit

În întîlnirea dintre Hitler și Antonescu de care am pomenit mai sus, fie tête-à-tête, fie în cadrul celor două delegații militare și civile, s-au pus bazele alianței concrete dintre România, alianța statuată prin semnarea, la 24 noiembrie 1940, de către generalul Antonescu a documentului cunoscut sub numele de Pactul Tripartit – alianța din care făceau parte Germania, Italia și Japonia. În data de 22 noiembrie Ungaria semnase un pact similar.

Citind memoriile generalului Ion Gheorghe, eșalonate pe diverse planuri (politic, militar, psihologic etc.) putem înțelege contextul general, cu tot concursul de împrejurări care le-au generat, ceea ce a fost definitoriu pentru soarta României de la jumătatea secolului trecut. În primul rînd se scoate în evidență faptul că între România și Germania nu a existat un tratat de alianță, document aproape indispensabil întrun moment de angajare a două țări și două națiuni care să lupte alături într-o astfel de conjunctură. Curios este faptul că nici mai tîrziu, cînd România a intrat efectiv în război împotriva URSS, nu s-a încheiat nici un tratat în care să fie stipulate angajamentele României pe de o parte, și beneficiile acesteia, ce urmau să-i revină după victorie, pe de altă parte. În al doilea rînd, Germania avea o viziune inedită asupra raporturilor dintre aceasta și celelalte state din conglomeratul aruncat în război împotriva Uniunii Sovietice. Întrun mod original, Germania a acordat statut de națiuni aliate doar Italiei și Japoniei, celelalte națiuni intrau în categoria ,,participanți la luptă”.

Acest tratament inegal acordat partenerilor de luptă a creat un deranj semnificativ în gestionarea unor probleme stringente, cum ar fi: nivelul colaborării tehnice dintre cele două armate; delimitarea drepturilor și îndatoririlor reciproce; problema administrației militare a Transnistriei; problema prăzii de război capturate de

În al treilea rînd, au existat explicații (politice, istorice, economice) care converg spre justificarea determinării orientării României lui Antonescu privind Axa Berlin-Roma-Tokio. Începuturile par a fi determinate de Pactul Ribbentrop - Molotov, din 23 august 1939, urmat de agresiunea celor două țări semnatare asupra Poloniei, pe care au împărțit-o între cele două puteri: Germania și Uniunea Sovietică. Ținînd cont că Diktatul de la Viena asupra cedării către Ungaria a Transilvaniei de nord a fost o nelegiuire făcută cu acordul Germaniei și Italiei, pare surprinzătoare poziția lui Antonescu de a se alătura acestor două națiuni în lupta împotriva bolșevismului. Doar pare, pentru că, așa cum sînt descrise caracterul și temperamentul Conducătorului Statului, nu lasă nici o îndoială asupra orientării politice a acestuia. În al patrulea rînd, acceptînd Diktatul de la Viena, România și-a pus speranțele în Germania în privința păstrării granițelor rămase, mergîndu-se cu scenariul pînă la alte rapturi posibile, în detrimentul nostru, fără a putea contracara. Da, este și această ipoteză o temă de meditație... Așa cum relevă și generalul Ion Gheorghe, înainte de semnarea Tratatului Tripartit de către Antonescu și înainte ca acesta să ia conducerea Țării, România parcursese o bucată de drum pe această cale, ceea ce a urmat a fost doar menținerea direcției pe același drum. În toiul unor evenimente radicale pentru viața politică a României, așa cum a fost rebeliunea legionarilor din ianuarie 1941, după înăbușirea acesteia, generalul Antonescu s-a simțit îndatorat Germaniei pentru ajutorul oferit de aceasta, fără de care rezultatul final putea să nu mai fie în favoarea lui Antonescu. Nu este mai puțin spus că și Germania a mizat pe Antonescu și împotriva Gărzii de Fier, punînd în balanță puterea armată a generalului, prins astfel în mrejele planurilor de expansiune ale lui Hitler. Se cunoaște că educația lui Antonescu, în raport cu o națiune străină, era filofranceză, pentru Germania avînd doar o înclinație militară. Documentele vremii, coroborate cu unele declarații ale martorilor activi la aceste evenimente, demonstrează că aderarea României la Pactul Tripartit, prin semnătura generalului Antonescu, nu a fost generată de unele convingeri politice sau de unele considerente politice mai înalte, ci fiindcă ,,această hotărîre nu mai era altceva decît o hotărîre banală care confirmă faptele deja petrecute”.

Cînd Germania stăpînea aproape întreaga Europă ar fi putut Antonescu să refuze Pactul Tripartit? Greu de răspuns și incert! În afară de această realitate nu trebuie să uităm că, la 2 iulie 1940, regele Carol al II-lea a transmis lui Adolf Hitler o depeșă prin care solicita trimiterea la București a unei misiuni militare germane, guvernul român renunțînd la garanțiile francoengleze, solicitare reiterată și de Antonescu imediat ce a preluat conducerea Țării. Această entitate militară germană era formată de un Stat Major puternic, în fruntea a cel puțin 3 divizii de diferite arme, la care se adaugă trupe însemnate pentru apărarea regiunii petrolifere. În aceste condiții și în așteptarea recuceririi teritoriilor pierdute, soarta României era pecetluită, în sensul că, intrînd în horă, trebuia să jucăm!

În această nouă conjunctură era și mai greu de rămas pe dinafară. Cîmpurile petrolifere se găseau în mîinile germanilor. Misiunea Militară germană adoptase forme efective de exercitare a puterii în România, depășind limitele convențiilor anterioare. La momentul aderării României la Pactul Tripartit nu s-a auzit nici o voce de politician român să reacționeze negativ la acest fapt, lăsînd totul în seama generalului Antonescu. Parcurgerea filelor cărții generalului Ion Gheorghe ne edifică asupra situației din România în acel moment, situație văzută atît prin ochii clasei politice, cît și prin ochii maselor de români, aici fiind vorba doar de nuanță. ,,Înfricoșați” de dictatura antonesciană, politicienii erau mulțumiți că dictatura le vine în sprijin să stea deoparte și să nu-și asume nici o răspundere cu privire la orientarea politicii externe a României, așteptînd rezultatele, care, în situație favorabilă, i-ar fi umplut de mîndrie patriotică, iar în situația unei înfrîngeri (cum, de altfel, s-au petrecut lucrurile), ar fi aruncat întregul eșec în spatele generalului Antonescu. În partea cealaltă, poporul – pătruns și de propaganda eficientă a Guvernului Antonescu – acceptase cu entuziasm lupta și sacrificiul de dragul realipirii la trupul Țării a teritoriilor locuite de frații îndepărtați de la sînul mamei.

În cîteva linii esențiale, conform mizei și realității societății românești, se vor defini mobilurile aderării României la Pactul Tripartit, prin cîteva negații virtuale, cum ar fi:

1. Era România interesată de o nouă ordine europeană? Nicidecum! Opinia publică românească era preocupată de problemele românești, așa cum am arătat mai sus, ideea europeană fiindu-i străină și de neîncredere;

2. Era România cuprinsă de entuziasmul ideilor revoluționare ale fascismului, și în special ale naționalsocialismului? Nicidecum! Aceste idei găsiseră ecou doar în Garda de Fier și în cîteva cercuri de intelectuali, prea puțin pentru o generalizare;

3. Făcea poporul român o legătură de determinare între starea de război și ideologia unui partid? Nicidecum! Românii nu erau interesați decît de redobîndirea teritoriilor pierdute, de aceea vedeau în politica de orientare a Țării către Germania doar prilejul de a-și îndeplini dorința națională.

În acest fel, aderarea României la Pactul Tripartit a rămas un act oficial fără putere de convingere, cum foarte plastic evaluează situația generalul Ion Gheorghe: ,,Această constatare este de o importanță fundamentală, deoarece clarifică de la bun început natura relațiilor dintre România și Germania. Aceste relații au fost de la început pînă la sfîrșit un oportunism politic obișnuit”. Încheind în mod surprinzător paranteza de mai sus, atașatul militar al României la Berlin, pe lîngă Reichul german, scrie cu amărăciune: ,,Chiar și «războiul sfînt al națiunii» nu era conceput ca atare decît de eroii luptători: ei nu bănuiau că în spatele lor acționa numai un oportunism jalnic”.

Cruntă constatare, dar adevărată! (va urma)

GEO CIOLCAN

Armata Română trecînd Prutul

Groenlanda, cea mai mare insulă din lume (I)

În afară de faptul că este cea mai întinsă insulă de pe Terra, Groenlanda are şi cea mai mică densitate a populaţiei umane, având doar 57.000 de locuitori.

Chiar dacă este o regiune izolată şi care la prima vedere pare plictisitoare, realitatea este cu totul alta: Groenlanda este una dintre cele mai spectaculoase regiuni cu care planeta noastră ne delectează (şi sînt multe astfel de zone).

În ultimii ani această insulă a atras semnificativ mai mulți turiști și oameni de afaceri decît în orice altă perioadă din istoria sa. Unii antreprenori și-au dat seama că există mai multe comori ascunse în Groenlanda decît întinderi de zăpadă și permafrost. La rîndul lor, turiștii obosiți de obiective tipice încep să înțeleagă că acest loc are o cultură, o istorie foarte interesantă și o frumusețe naturală incredibilă.

GEOGRAFIA – Groenlanda este considerată o entitate autonomă în cadrul Regatului Danemarcei. Este, în mare parte, un teritoriu independent, deși se bazează încă pe Danemarca, în special pentru securitate și subvenții guvernamentale semnificative, care asigură aproape 60% din venituri. Insula are aproximativ 2,2 milioane de kilometri pătrați, ceea ce face din Groenlanda cea mai mare insulă din lume. Datorită populației sale relativ scăzute (mai puțin de 57 de mii de oameni), acest loc are, de asemenea, cea mai mică densitate a populației din lume.

Nu este surprinzător faptul că aproximativ 30% din toți locuitorii insulei s-au stabilit în capitala Nuuk, deoarece aproximativ 80% din Groenlanda este acoperită de gheață. Toate orașele sînt construite în zone de coastă, adică în singurele locuri care nu sînt încă complet acoperite de gheață. În ciuda legăturii sale politice cu Europa, Groenlanda face parte geografic din America de Nord.

POPULAȚIA – În Groenlanda se vorbesc două limbi – groenlandeză și daneză. Limba groenlandeză este formată din cuvinte foarte lungi, cu pronunție complexă, făcînd-o una dintre limbile cele mai dificile de învățat. Locuitorii indigeni ai insulei sînt inuiții groenlandezi. Astăzi, aproape 80% sînt inuți sau descendenți ai inuților și danezilor. Străinii se referă adesea în mod greșit la ei ca fiind eschimoși, deși groenlandezii înșiși găsesc o astfel de comparație chiar ofensatoare.

Inuiții groenlandezi sînt dependenți de pescuit și de vînătoarea de balene. De aceea, în multe sate, cei mai pricepuți vînători sînt adevărați eroi în ochii compatrioților lor. O captură bună sau un urs polar ucis echivalează cu o mare realizare și devine motiv pentru o adevărată sărbătoare. Din fericire, nici măcar

clima geroasă sau izolarea nu îi împiedică pe locuitorii Groenlandei să fie atașați de patria lor.

CEL MAI MARE PARC NAȚIONAL DIN

LUmE – Două ministere sînt responsabile cu vînătoarea, agricultura, pescuitul, dar și pentru conservarea naturii în Danemarca și Groenlanda. Aceste departamente supraveghează în comun exploatarea resurselor naturale și se ocupă de siguranța zonelor protejate. În nord-vestul insulei se află Parcul Național Groenlanda, fondat în 1974. Mai tîrziu, în 1988, a fost extins la dimensiunea actuală (0,97 milioane de kilometri pătrați), pentru care a cîștigat titlul de cel mai mare parc național din lume. Rezervația protejează nu numai teritoriile întinse ale stratului de gheață din Groenlanda, ci și multe specii de animale care trăiesc acolo, inclusiv urși polari, iepuri arctici, vulpi polare, belugă, mors și bufnițe polare.

În epoca noastră, principala amenințare la adresa rezervației este reprezentată de schimbările climatice. Topirea accelerată a gheții și zăpezii afectează nivelul mării și provoacă inundații într-o serie de zone. În plus, parcul național este un loc relativ sigur pentru majoritatea locuitorilor săi, deoarece străinii nu sînt dornici să intre în această regiune destul de izolată și neprietenoasă.

Cu toate acestea, cercetătorii sînt atrași de această parte a lumii, prin urmare întreprind numeroase expediții științifice. În plus, turiștii vin în parc, dar cel mai adesea (sau aproape în mod regulat) vînătorii de balene și foci din Illokkortoormiut, unul dintre cele mai îndepărtate orașe din toată Groenlanda, apar în rezervație.

DEnUmIrEA – Istoria numelui Groenlandei este destul de vagă, dar conform versiunii principale, această insulă și-a primit numele de la vikingi, cel mai probabil de la navigatorul scandinav Eric Ryzhy. Se zvonește că acesta ar fi descoperit Groenlanda după ce el și familia sa au fost expulzați din Islanda ca pedeapsă pentru uciderea unui vecin. Probabil că Eric nu a fost primul om care a pășit pe insula permafrost din Europa, dar a devenit cu siguranță primul imigrant care s-a stabilit aici și a trăit cîțiva ani în condițiile dure din Groenlanda. De îndată ce termenul exilului familiei s-a încheiat, Eric a încercat să atragă noi coloniști pe insulă. A convinge pe cineva să se mute într-un loc atît de rece, pustiu și neprietenos este în mod sigur o sarcină aproape imposibilă. Conform legendei, de aceea Eric a prezentat această insulă ca pe un pămînt frumos și a numit-o Groenlanda (pămînt verde). Există și alte versiuni asupra motivului pentru care navigatorul a dat acestei insule un nume atît de controversat. Se spune că rădăcina „verde” este asociată cu o interpretare greșită și că insula a fost numită inițial Gruntland, ceea ce se traduce aproximativ prin ,,terenuri puțin adînci”.

CELE MAI MARI ȘI MAI BINE CONSERVATE RUINE ALE CLĂDIRILOR PRECOLUMBIENE

DIn AmErICA – În Groenlanda se află clădirea Bisericii Hvalsey, una dintre primele biserici creștine din toată America de Nord. În total, aproximativ 1014 biserici au fost construite de primii coloniști din Groenlanda în aproape 200 de ani de dezvoltare a insulei. Biserica Hvalsey a apărut aici la începutul Secolului al XIV-lea și este acum considerată cea mai mare și mai bine conservată clădire europeană care datează din

Ruinele Bisericii Hvalsey epoca precolumbiană din America. În trecut, Hvalsey a fost o clădire foarte impunătoare, cu două hale uriașe, înconjurată de 14 case de piatră, în care locuiau enoriașii și clerul. Se pare că mai mulți pietrari cu experiență au fost aduși în Groenlanda pentru a construi această așezare. Doar cele mai bune materiale au fost selectate pentru construcție și toate au fost prelucrate cu o atenție și precizie deosebite. Cele mai mari blocuri de granit utilizate în timpul construcției bisericii cîntăreau peste 5 tone. Unele detalii arhitecturale, inclusiv ferestrele interioare mai largi decît cele exterioare, par a fi tipice bisericilor timpurii din Marea Britanie. Acest lucru i-a determinat chiar pe experți să creadă că această construcție a fost realizată mai degrabă de zidari scoțieni decît de meșteri din Islanda, așa cum se credea inițial. Totuși, constructorii au făcut și greșeli grave. Biserica a fost ridicată deasupra vechiului cimitir, fără a fi transferate cadavrele, iar fundația clădirii a început ulterior să scadă, și zidurile sale să se prăbușească. În zilele noastre, terenul pe care se află biserica abandonată servește ca pășune pentru oi. În 1999, ruinele bisericii au primit statutul de obiectiv aflat sub protecția statului pentru a preveni distrugerea fundației monumentului istoric.

LIPSA DRUMURILOR – Groenlanda nu este ușor de accesat. Feriboturile nu vin aici, așa că cel mai comun mod de a ajunge pe această insulă înzăpezită este cu avionul. Există zboruri către Groenlanda din doar 4 orașe. Trei dintre ele sînt orașele islandeze Reykjavik, Keflavik și Akureyri, iar al patrulea aeroport este situat în capitala Regatului Danemarcei, Copenhaga. De asemenea, puteți ajunge pe insulă cu croaziere de expediție care sosesc periodic aici din Svalbardul norvegian sau Arctica canadiană.

Odată ce ați pus piciorul pe solul groenlandez, problemele de transport vor continua. În mod literal, nu există drumuri între orașe, nici căi ferate și nici căi de transport maritim importante. Toate mișcările din jurul insulei au loc fie cu elicopterul, fie cu avioane mici, bărci sau chiar sănii trase de cîini.

Datorită distanțelor semnificative dintre așezări și obstacole naturale reprezentate de relieful accidentat și temperaturilor severe, transportul aerian este cel mai des utilizat aici. Cel mai mare aeroport este situat în vestul Groenlandei, în Kangerlussuaq.

CAMPIONATUL INTERNAȚIONAL DE GOLF

PE GHEAȚĂ – Din 1997, Campionatul internațional de golf pe gheață se desfășoară anual în orașul Uummannaq din Groenlanda. Această așezare este situată la 600 de kilometri nord de Cercul polar și găzduiește aproximativ 1.300 de persoane. Cel mai nordic teren de golf din lume este situat în Umanaka și este amenajat pe calota de gheață chiar înainte de competițiile internaționale. Acest sit este înconjurat de ghețari în derivă lentă și aisberguri uriașe. Campionatul se desfășoară în mod tradițional în luna martie, cînd temperatura din zonă scade la -25 de grade Celsius. Cu toate acestea, o astfel de vreme geroasă nu înspăimîntă sportivii din întreaga lume care vin aici pentru a participa la eveniment. Atît jucătorii de golf profesioniști, cît și amatorii se pot înscrie pentru a participa la Cupă, dar există o singură limitare obiectivă: datorită dimensiunii sale, situl poate găzdui doar 36 de jucători. (va urma)

D.A.

87 de ani de la moartea celei mai influente femei din istorie

Marie Curie, o adevărată luptătoare

Este foarte greu, dacă nu imposibil, să o supraevaluezi pe Marie Curie. A fost o uriașă personalitate a științei, prima femeie care a obținut un Premiu Nobel și singura personalitate care a fost răsplătită de două ori cu acesta, în două domenii diferite: fizică (în 1903) și chimie (în 1911). Rezultatele obținute de ea sînt cu atît mai remarcabile cu cît ele au fost obținute într-o perioadă în care femeile își găseau foarte greu locul în lumea științei. Conform unui sondaj realizat în rîndul oamenilor de ştiinţă, academicienilor, dar al altor intelectuali, BBC Magazine a declarat-o pe Marie Curie ca fiind cea mai influentă femeie din istorie.

Copilăria şi tinereţea

Maria Salomea Skłodowska (viitoarea Marie Curie) s-a născut în ziua de 7 noiembrie 1867, în Varșovia, actuala capitală a Poloniei, care pe atunci se afla sub dominația Imperiului Țarist. Apropiații ei o alintau Manya. Tatăl său, Wladyslaw (1832-1902), era profesor de matematică și de fizică, iar mama sa, Bronislawa (1836-1878) era învățătoare. Din nefericire, familia sa nu dispunea de resurse financiare, ba chiar am putea spune că se afla undeva la marginea sărăciei. Deși marcată de tragedii teribile (una dintre surorile sale mai mari moare de tifos pe cînd Maria avea numai opt ani, fiind urmată, după doi ani, de mama sa, răpusă de tuberculoză) ea este atrasă de școală, muncește foarte mult și, la 15 ani, absolvă un liceu pentru fete, fiind răsplătită cu medalia de aur pentru rezultatele la învățătură. Succesul nu a fost obținut cu ușurință, ci în urma unei munci de-a dreptul epuizante. Maria avea să își amintească mai tîrziu: ,,Aveam numai 15 ani atunci cînd am terminat studiile liceale, totdeauna am fost prima din clasa mea. Oboseala acumulată m-a obligat să mă odihnesc, la țară, timp de aproape un an”.

În această perioadă începe să participe cursurile așa numitei Universități Volante, o instituție de învățămînt nerecunoscută de către Imperiul Țarist. ,,Era un grup plin de entuziasm, alcătuit din tineri și tinere care erau uniți de pasiunea pentru studiu. Scopul lui era ca tinerii să se ocupe de propria lor educație, dar și să ofere instrucție pentru muncitori și țărani. În conformitate cu acest scop, ofeream cursuri de seară, fiecare predînd ceea ce știa cel mai bine. Era o organizație secretă, ceea ce a făcut ca activitatea ei să se desfășoare în condiții foarte grele”. Este și perioada în care ia primul contact cu știința experimentală: ,,Spre marea mea bucurie, pentru prima oară în viață am reușit să intru în laboratorul de fizică municipal, care era condus de către unul dintre verii mei. Cu excepția sîmbetelor și duminicilor nu prea aveam loc să lucrez aici. Am încercat diferite experimente prezentate în tratatele de fizică și chimie. Uneori obțineam rezultate neașteptate. Cîteodată eram încurajată de succesele neașteptate pe care le obțineam, alteori mă cuprindea disperarea, în urma experimentelor eșuate din pricina lipsei mele de experiență”.

Pe 5 noiembrie 1891, Maria Skłodowska începe cursurile de fizică la Universitatea Sorbona. Dincolo de constrîngerile financiare, care au obligat-o o vreme să trăiască în frig, hrănind-se aproape numai cu pîine unsă cu unt și ceai, tînăra poloneză se confrunta și cu alte probleme. Iată ce spunea: ,,La început a fost foarte dificil. De fapt, eram insuficient de pregătită pentru a putea urma fizica la Sorbona. În ciuda eforturilor mele din Polonia, nu eram la fel de bine pregătită, cum erau colegii mei francezi care frecventau același curs cu mine. Așa că am fost obligată să suplinesc deficiențele, în special în cele din domeniul matematicii. Mi-am împărțit timpul între cursuri, lucrări experimentale și studiul în bibliotecă. Lucram pînă noaptea tîrziu”. În 1893, obține, ca șefă de promoție, licența în fizică. Un an mai tîrziu, obține și licența în matematică (de data asta ,,doar” pe locul doi din promoție). Pe 26 iulie 1895 se căsătorește cu Pierre Curie, pe care îl cunoscuse, unde altundeva

decît într-un laborator de fizică. A fost o mare schimbare în viața lui Marie Curie, un eveniment care, în anii ce aveau să vină, va duce la o mare revoluție în fizică.

Un scurt intermezzo

La sfîrșitul anului 1895, germanul Wilhelm Röntgen, descoperea niște radiații invizibile, emise de tubul cu descărcări în gaze pe care îl folosea pentru studierea razelor catodice. Mai tîrziu ele aveau să fie numite radiații X. Descoperirea, oarecum neașteptată, a făcut vîlvă în rîndul fizicienilor. Unul dintre ei, francezul Henri Becquerel, decide să studieze îndeaproape fenomenul descoperit de către Röntgen. După o discuție cu Henri Poincaré, care constatase că emisia de radiații X este însoțită de producerea unui anumit tip de fluorescență în interiorul tubului de test, Becquerel se hotărăște să verifice dacă există vreo legătură și între fluorescența naturală a anumitor materiale și radiațiile X. Zis și făcut. De la tatăl său avea o colecție de roci care conțineau săruri de uraniu. După ce erau expuse la o lumină puternică acestea luminau și în întuneric. Becquerel a constatat repede că, după ce erau expuse la lumina Soarelui, aceste săruri fluorescente emiteau radiații invizibile, care erau capabile să impresioneze o placă fotografică, chiar dacă aceasta era acoperită cu o hîrtie opacă. O constatare interesantă, care, printr-o întîmplare fericită, avea să devină curînd o descoperire epocală.

Întîmplarea a făcut ca Becquerel, fiind confruntat cu un șir de zile noroase, să pună într-un sertar, pe o placă fotografică protejată în ambalajul ei, o bucată dintr-o rocă ce conținea uraniu, dar care nu prezenta fenomenul de fluorescență. Tot întîmplarea a făcut, nu știu din ce motiv, ca Becquerel să decidă să developeze placa fotografică. Nu mică i-a fost surpriza atunci cînd a descoperit că roca impresionase placa fotografică. Asta se întîmpla în luna mai a anului 1896. Becquerel descoperise că radiațiile invizibile emise de sărurile de uraniu nu depind de o excitare externă (adică de lumina care provoca fluorescența), ci reprezenta o proprietate intrinsecă a sărurilor de uraniu. Becquerel descoperise radioactivitatea, inovație care, în 1903, i-a adus Premiul Nobel.

Descoperirile

În 1897, la doi ani după căsătoria cu Pierre Curie, Marie începe să lucreze pentru teza sa de doctorat. Și-a ales ca temă studierea ,,razelor uranice”, descoperite cu un an mai devreme de către Becquerel. În același an, pe 12 septembrie, se năștea fiica ei, Irene, care, la rîndul ei, în 1935, avea să obțină Premiul Nobel pentru descoperirea radioactivității artificiale.

Pentru a studia fenomenele care duc la producerea radiațiilor de către sărurile de uraniu, Marie, împreună cu Pierre Curie, se folosesc de un dispozitiv inventat de către acesta din urmă. Este vorba despre un electroscop extrem de sensibil, cu ajutorul căruia se putea măsura intensitatea radiațiilor produse de mostra care conținea compuși de uraniu. În laboratorul de pe Rue Lhomond, Marie începe să analizeze mostre de pehblendă, un mineral care conține oxizi de uraniu. Procedura era foarte minuțioasă. Mai întîi, minereul era mărunțit fin, după care, cu ajutorul unui lung șir de reacții chimice, era separat în componentele principale. A descoperit relativ repede că radioactivitatea este independentă de tipul sării de uraniu, ceea ce a făcut-o

să tragă concluzia că radiațiile înregistrate nu sînt rezultatul unui anumit comportament al moleculelor, ci al unor fenomene care se petrec în interiorul atomului de uraniu. A fost o descoperire excepțională care a adus-o pe Marie Curie în elita fizicii mondiale. Este și momentul în care ea introduce în vocabularul științei termenul ,,radioactivitate”. Dar nu s-a oprit aici. Se obișnuise încă din adolescență să persevereze în experimente. A început să analizeze și alte minerale care conțineau uraniu, pe care le-a obținut de la muzee de geologie. A descoperit că, dintre toate, plehblenda care provenea de la mina Joachimsthal, din Boemia, era de patru pînă la cinci ori mai activă decît ar fi trebuit să fie dacă s-ar lua în calcul numai conținutul de uraniu. Concluzia a venit de la sine: probabil că în mineral există și un alt element chimic radioactiv. Dar concluzia aceasta trebuia să fie confirmată experimental. În iulie 1898, Marie Curie, împreună cu soțul ei, publică un articol în care anunțau identificarea unui nou element chimic, care a primit numele de poloniu. În același an, în luna decembrie, cei doi anunță descoperirea unui alt element chimic care a primit numele de radiu. S-ar părea că, din nou, munca fusese dusă la bun sfîrșit. Dar Marie nu se putea opri aici. Știa că trebuie să mai facă un pas: să demonstreze, fără vreo urmă de dubiu, că aceste noi elemente chimice există cu adevărat și să le determine proprietățile. A decis să obțină un mic eșantion de radiu. A urmat o perioadă de muncă intensă, de-a dreptul legendară. Pentru a putea identifica elementul chimic necunoscut a trebuit ca Marie să proceseze multe tone de plehbendă. Era o muncă fizică epuizantă și extrem de laborioasă. ,,Uneori îmi petreceam toată ziua amestecînd

Caietul de lucru folosit de Marie Curie în perioada 1899-1902 cu notițe despre experimentele pe substanțe radioactive. Acest caiet este radioactiv și va fi pentru încă 1.500 de ani

o masă fierbinte cu o bară grea din fier, aproape la fel de lungă ca mine. La sfîrșitul zilei eram ruptă de oboseală”, nota Marie Curie. Dar munca asta aspră nu a descurajat-o: ,,Nu voi fi în stare niciodată să îmi exprim bucuria și speranțele în rezultatele bune ale cercetării pe care o făceam. Uneori eram descurajată în urma unor eșecuri, dar asta nu dura mult și îmi reluam munca”.

Premiile Nobel

În anul 1903, Academia Regală Suedeză de Științe anunță că Premiul Nobel pentru fizică va fi acordat lui Pierre Curie, Marie Curie și Henri Becquerel. Premiul a fost împărțit în două. Jumătate i-a revenit lui Becquerel ,,pentru descoperirea radioactivității spontane”, iar cealaltă jumătate a fost acordată soților Curie ,,pentru rezultatele deosebite în cercetarea radiațiilor descoperite de dl Becquerel”. Merită să notăm că inițial se decisese ca numai Pierre Curie și Henri Becquerel să primească Premiul Nobel. Din fericire, Pierre a aflat la timp și a reușit să mobilizeze mai mulți oameni de știință reputați pentru susține nominalizarea lui Marie.

În anul 1911, Marie primește al doilea Premiu Nobel, de data aceasta pentru chimie ca o recunoaștere ,,a serviciilor pentru progresul chimiei prin descoperirea elementelor radiu și poloniu, pentru izolarea radiului și studierea proprietăților acestui element remarcabil”.

După o viață intensă, dar și din cauza expunerii, fără protecție, la elemente radioactive, Marie Curie s-a îmbolnăvit de anemie aplastică. S-a stins din viață întrun sanatoriu din Franța, la 4 iulie 1934, la două decenii după moartea soțului său.

REVISTA ,,ȘTIINȚĂ ȘI TEHNICĂ”

Pas tila sãptãmînii

Ideologia globalistă a „dublei crize”

(urmare din pag. 1)

Mai întîi la Banca Mondială, apoi la FMI, două sarcini au devenit prioritare: 1) combaterea „pandemiei” și a consecințelor acesteia; 2) prevenirea încălzirii globale. Toate celelalte proiecte vor fi finanțate de acum înainte din resturi. În multe documente ale Băncii Mondiale și ale FMI, „pandemia” și „încălzirea globală” merg mînă-n mînă, fiind denumite generic „criza dublă”.

Am scris în trecut despre planurile Băncii Mondiale de a combate această „dublă criză”. Cu ceva timp în urmă, Fondul Monetar Internațional a început pregătirile practice pentru următoarea etapă: lansarea unei noi monede, Drepturi speciale de tragere – DST. Anterior, FMI indentificase probleme în această monedă, denumită „aur de hîrtie”, care este plasată pe conturi speciale ale țărilor membre și care poate fi convertită în alte valute de rezervă, acordate sub formă de împrumuturi de la un membru al Fondului la altul, dar nu depășește conturile speciale. În total, de la 1 ianuarie 1970, au fost produse în total puțin peste 200 de miliarde de unități DST.

Volumul noii expansiuni planificate de „aur de hîrtie” este echivalent cu 650 de miliarde de dolari. Ținînd cont de rata DST față de dolarul SUA, se dovedește că valoarea planificată va depăși de 2,3 ori volumul tuturor monedelor DST emise de FMI în ultima jumătate de secol. Motivul unei astfel de operațiuni este că Fondul și țările sale membre trebuie să își construiască capacitatea financiară pentru a face față crizelor.

Într-un comunicat de presă al FMI din 23 martie 2021 este redată declarația directorului executiv al Fondului, care indică faptul că problema unei noi plasări a DST este practic rezolvată. În același comunicat de presă, există o nouă declarație care nu a mai fost auzită pînă acum: „Dacă va fi aprobată, noua alocare a DSTurilor va adăuga creșteri substanțiale de lichidități către țările membre, fără a crește povara datoriei. Acest lucru ar elibera resursele extrem de necesare membrilor pentru a ajuta la combaterea pandemiei, inclusiv pentru a sprijini programele de vaccinare și alte măsuri urgente”. Deci, emisia de „aur de hîrtie” și vaccinarea sînt interconectate. Creditele acordate țărilor membre ale FMI vor fi acordate în primul rînd ținînd cont de programele de vaccinare. Dacă țara respectivă are un program, dar nu are fonduri pentru vaccinarea populației, prioritatea în cheltuirea împrumutului ar trebui să fie achiziționarea de vaccinuri.

Anterior, FMI a spus că o condiție pentru redresarea și dezvoltarea rapidă a economiei mondiale este

Regimul fanariot (1)

În urmă cu 6 ani, cînd domnul Neagu Djuvara încă trăia, iar eu citisem deja o parte din cărțile domniei sale, ba chiar corespondasem cu dînsul pe diverse teme istorice, primind lămuririle cerute, am ajuns să citesc cartea sa, intitulată „Între Orient și Occident”, o lucrare care mi-a adus lămuriri legate de numeroase aspecte pe care nu le cunoșteam îndeajuns de bine privitoare la regimurilor fanariote din Secolul XVIII - începutul Secolului XIX. Tot atunci, mi-am achiziționat și cartea lui Radu Rosetti, intitulată „Amintiri. Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe”, lucrare ce evidențiază obiceiurile, felul de a trăi, de a gîndi și de a acționa al românilor din acele vremuri.

De la început vă spun că nu sînt istoric. Totuși, uneori, însoțind turiștii străini prin România, trebuie să le vorbesc despre foarte multe lucruri, inclusiv despre istoria acestei țări și, ca urmare, am nevoie să citesc și să studiez foarte mult pentru a le putea sintetiza anumite situații. Asta am să fac și acum, prin intermediul acestui articol: vă voi explica de ce consider că trăim într-un regim asemănător din multe puncte de vedere cu cel fanariot.

reprezentată de măsurile țărilor membre de privatizare a proprietății de stat, liberalizarea fluxurilor de capital transfrontaliere, dereglementarea economiei, reducerea cheltuielilor bugetare pentru programe sociale și alte măsuri din arsenalul consensului de la Washington. FMI citează acum vaccinările în masă drept principalul vehicul pentru reînvierea economiei globale. Sînt citate cifrele care demonstrează că investițiile țărilor membre ale Fondului în vaccinuri reprezintă o investiție extrem de satisfăcătoare. Dacă virusul devine controlabil datorită vaccinărilor în masă, veniturile fiscale suplimentare pentru economiile dezvoltate vor ajunge la un trilion de dolari pînă în 2025, explică FMI. Țărilor în curs de dezvoltare li se promite, de asemenea, o reducere a deficitelor bugetare.

În luna aprilie a acestui an a avut loc o sesiune comună periodică a Băncii Mondiale și a FMI. Participanții la sesiune și-au exprimat satisfacția că redresarea economică globală din primul trimestru al anului 2021 a fost mai rapidă decît se așteptau și au căzut de acord că vaccinarea a reprezentat unul dintre factorii redresării economice rapide. De asemenea, în cadrul acestei sesiuni s-au conturat sarcinile pentru anul următor. În special, s-a anunțat că FMI pregătește noi abordări ale cooperării cu țările membre. Anterior, aceste abordări erau determinate de regulile așa-numitului consens de la Washington, dar acum se așteaptă o nouă versiune a consensului, prin care vor fi impuse cerințe suplimentare țărilor care doresc să primească împrumuturi: vaccinarea completă a populației; măsuri de carantinare; decarbonizarea energiei, industriei și transporturilor; scoaterea așa-numitelor arii protejate din circulația economică.

La finalul summitului G-7, care a avut loc în urmă cu cîteva zile, șefa FMI, Kristalina Georgieva, a făcut o declarație în care și-a exprimat satisfacția: „Vreau să-mi exprim recunoștința față de G7 pentru sprijinirea noii alocări a drepturilor speciale de tragere (DST) ale FMI în valoare de 650 de miliarde de dolari, cea mai mare sumă acordată vreodată. Acest lucru va contribui la creșterea rezervelor globale și la crearea de oportunități pentru cheltuielile bugetare necesare pentru a ieși din pandemie”. Pînă la sfîrșitul verii, alocarea acestui buget DST ar trebui finalizată.

Cu toate acestea, situația nu este roz. Distribuția DST între țările membre va fi proporțională cu acțiunile acestora în capitalul Fondului. Țările în curs de dezvoltare au căutat de mult să își mărească cota și să reducă cota nerezonabil de mare a țărilor dezvoltate economic. Conform structurii actuale, țările în curs de dezvoltare pot obține doar o treime din totalul emisiilor (220 de miliarde de dolari). Acest lucru nu este suficient nici măcar pentru a acoperi costurile recurente ale serviciului datoriei în

Domniile fanariote reprezintă o perioadă istorică întinsă pe o durată de 110 ani, în care domnii acestor două principate românești nu mai erau alești de boierii țării, ci erau impuși de sultan. Se ajunge la această situație în momentul în care Țara Românească încearcă să iasă de sub tutela Imperiului Otoman profitînd de faptul că trupele Imperiului Habsburgic erau pe culmile Carpaților transilvani, iar Imperiul Țarist al lui Petru cel Mare era incomodat de vecinul său turc de la sud. Astfel, domnitorii și boierii români au încercat să mulțumească aceste trei mari puteri pentru a cîștiga mai multă independență pentru țările lor. În Moldova ultimul domn care încearcă un astfel de joc este Dimitrie Cantemir, care se aliază cu țarul rus, dar pierde la Stănilești pe Prut bătălia contra turcilor și este nevoit să emigreze în Rusia. Dincoace, în Țara Românească, Constantin Brâncoveanu este omorît în 1814, iar turcii înăspresc controlul asupra acestui principat românesc.

Din acest moment, turcii vor începe să ne impună domnitorii. Aleg, pentru asta, greci dintr-un cartier turcesc al Istanbulului, numit Fanar (de la cuvîntul ,,fanal”, ce înseamnă ,,far de navigație”). Acești greci făceau deja parte din elita politică a statului turc din

grupul țărilor cu venituri mici și medii (LMIC). Vor fi necesare fonduri mult mai serioase pentru a acoperi integral costurile dobînzilor și chiar mai puțin pentru a reduce suma principală a datoriei din grupul LMIC. În caz contrar, programele de vaccinare și decarbonizare în afara habitatului DST vor eșua.

Suma de fonduri cerută de LMIC pentru a aborda sarcinile prioritare de vaccinare și decarbonizare a fost deja stabilită – aproximativ 100 de miliarde de dolari. Lipsa acestei sume ar putea fi obținută de LMIC prin revizuirea acțiunilor (cotelor) din capitalul Fondului. Cu toate acestea, participanții la G7 nu împărtășesc această idee. Este posibil ca planurile globale de vaccinare și decarbonizare să nu fie îndeplinite.

La 15 iunie, la două zile după încheierea Summitului G-7, Banca Mondială și FMI au făcut un alt pas pentru a ajuta la combaterea „dublei crize”. A fost înființat un grup consultativ comun la nivel înalt privind recuperarea și creșterea durabilă și incluzivă. După cum s-a menționat pe site-urile Băncii Mondiale și ale FMI, scopul HLGG este „să dezvolte o înțelegere a principalelor probleme ale politicii economice și a problemelor instituționale care vor determina abordarea combaterii crizei duale”.

Liderii KGVU îl vor pe coordona directorul general al politicii Băncii Mondiale în domeniul dezvoltării și relațiilor de parteneriat, Mari Pangestu, pe directorul Departamentului de strategie, politici și analize FMI, Cheyla Pazarbashoglu și pe Lord Nicholas Stern de la London School of Economics. Șefii ambelor instituții financiare internaționale au comentat crearea KGLU. „Cele mai sărace și cele mai vulnerabile grupuri au fost cele mai afectate de pandemia COVID-19, precum și de schimbările climatice și alte provocări. Sper că acest grup consultativ la nivel înalt va veni cu noi idei de acțiune, la nivel național și global”, a declarat președintele Grupului Băncii Mondiale, David Malpass. Și directorul general al FMI, Kristalina Georgieva, a remarcat: „Lumea se confruntă cu două crize majore – o pandemie și o urgență climatică, care necesită acțiuni radicale. Prin analiza politicilor și prin propuneri practice, Grupul consultativ la nivel înalt va juca un rol cheie în această activitate”.

Cred că în viitorul previzibil sarcina principală de a pregăti propuneri pentru BM și FMI privind combaterea „dublei crize” va fi încredințată KGLU. Cele două instituții se pregătesc acum pentru evenimentele cheie din 2021, cum ar fi Summitul G20 de la Roma (octombrie) și conferința COP26 (a 26-a sesiune a Conferinței ONU privind schimbările climatice) de la Glasgow (noiembrie). Principala temă pe ordinea de zi va fi, cu siguranță, „dubla criză”.

cauza faptului că vorbeau limbile occidentale pe care turcii nu le învățaseră pentru că religia îi împiedica să vorbească limbile necredincioșilor. Astfel au ajuns repede în poziția de translatori și negociatori direcți ai turcilor cu habsburgii, italienii sau francezii ori englezii acelor vremuri.

Ca să ajungă domni în principatele române, unde mulți greci au găsit un teren propice afacerilor lor, mult mai avantajos prin comparație cu cel din Turcia și cu dificultățile pe care le întîmpinau negustorii în Imperiul Otoman, asemenea unui teren de afirmare a puterii lor politice crescînde, mulți dintre fanarioți au intrat în rîndurile boierimii muntene și moldovenești prin alianțe matrimoniale. Totuși, atît aceștia, cît și cei străini de țară trebuiau să plătească sultanului, după obiceiul pămîntului, un plocon atunci cînd erau învestiți domni. Ploconul acesta consta într-o sumă amețitoare de bani, pe care, ca și astăzi, dacă nu o aveai, trebuia să apelezi la creditori, adică băncile moderne. Cînd te duceai să-ți preiei „postul” din suita ta, pe lîngă familie și favoriți veneau cu tine și creditorii. (va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Rãzboi corupþiei * Rãzboi

Cînd va depăși China Statele Unite ca putere economică (2)

Presiunea crizei globale și reziliența RPC

Potrivit calculelor Băncii Mondiale, din ultimul sfert al Secolului al XIX-lea, economia mondială a cunoscut perioade de declin (recesiune) de peste douăsprezece ori: în 1876, 1885, 1893, 1908, 1914, 1917-1921, 19301932, 1938, 1945-1946, 1975, 1982, 1991, 2009 și 2020. Recesiunea globală din 2020 este a paisprezecea la rînd. Este neobișnuit faptul că previziunile de creștere au fost revizuite brusc.

Criza economică globală se caracterizează prin scăderea ratelor de creștere a PIB pe toată planeta. China a introdus măsuri de carantină mai devreme decît alte țări mari și, în 2020, condițiile pentru funcționarea economiei în China s-au schimbat. A existat un șoc simultan atît pentru cerere, cît și pentru ofertă. Iar cînd constrîngerile din partea ofertei s-au relaxat, cererea a continuat să fie slabă, împiedicînd ritmul redresării. Cu toate acestea, RPC este, în prezent, una dintre puținele țări din lume care și-a păstrat creșterea PIB-ului. Potrivit unui raport al Băncii Mondiale, realizat în iulie 2020, creșterea PIB-ului Chinei în cursul anului trecut trebuia să fie de 1,6%. FMI a prognozat o creștere a PIB-ului de 1,9% pentru China, dar RPC a depășit aceste așteptări –rata de creștere a fost de 2,3%. În octombrie 2020, FMI a estimat creșterea PIB-ului Chinei în 2021 la uluitoarea rată de 8,2%!

Care este secretul succesului economiei chineze, în contextual epidemiei din Wuhan? Esența politicii economice de stat din RPC este exprimată în mai multe formule care europenilor li se vor părea banale. Prima dintre acestea este adoptarea unor măsuri pentru stabilizarea situației în șase domenii: ocuparea forței de muncă; finanţe; comerț internațional; investiții străine; investiții interne; așteptările pieței. Planul este aplicat pe șase paliere: protejarea ocupării forței de muncă,

protejarea mijloacelor de trai ale oamenilor, protejarea organizațiilor de piață, securitatea alimentară, securitatea energetică, asigurarea durabilității lanțurilor industriale și a aprovizionării.

Odată cu diviziunea internațională a muncii, nici un sistem economic național nu poate fi recunoscut ca fiind autosuficient. Economia Chinei nu este nici izolată, nici autonomă. În același timp, conducerea chineză a lucrat timp de cîteva decenii pentru a-și reduce dependența de factorii externi. Încrederea în sine și accentul pe autosuficiență au fost inerente politicii economice de stat din RPC de-a lungul istoriei sale. Aceasta este o garanție a dezvoltării progresive și a stabilității relative a economiei chineze în contextul crizei globale.

Conform statisticilor oficiale, în 2019, consumul intern a furnizat aproximativ 58% din PIB-ul Chinei. Potrivit autorităților, țara este destul de capabilă să își satisfacă nevoile alimentare. „Sîntem gata să oferim populației servicii complete”, spune Pan Wenbo, șeful Departamentului de control din Ministerul Agriculturii și Afacerilor Rurale din Republica Populară Chineză. Reprezentanții chinezi au declarat în repetate rînduri că o reducere a investițiilor străine nu va provoca consecințe distructive în țară.

Valorile tradiționale ale societății confucianiste joacă, de asemenea, un rol în răspunsul eficient al Chinei la criză. „Pe scurt, motivul pentru care China este capabilă să depășească o criză gigantică este că această țară nu și-a schimbat modelul de management de bază. Titlurile liderilor și ale diviziilor administrative s-au schimbat, dar conceptul unei legături foarte strînse între autorități și popor nu. Guvernul trebuie să respecte anumite obligații morale și etice, dar în același timp, guvernanților le pasă foarte mult de popor, similar cu modul în care părinții au grijă de un copil, inclusiv prin pedepsirea acestuia dacă se comportă greșit. De îndată ce începe criza, guvernul din China reduce imediat impozitele, crește oferta, iartă

Sindromul mioritic în politica românească de

Ca popor, ne face plăcere să auzim, aidoma unui laitmotiv odihnitor, formula consacrată, elegantă și înălțătoare „mitul mioritic”, ce ne duce imediat cu gîndul la celebra baladă „Miorița”, și, implicit, la originea și preocupările de început ale românilor. Nu intenționez acum dezvoltarea acestei teorii. Dimpotrivă, doresc, mai degrabă, să rețineți, fie doar în treacăt, ideea cu afinități ancestrale ce derivă din această formulare cu încărcătură magico-mitologică. Concret, mă refer la ceea ce ne-am obișnuit să denumim – ca problematică centrală reieșită din baladă - seninătatea în fața morții, văzută și ca trăsătură fundamentală a poporului român. Tot din balada amintită sîntem obligați a mai accepta încă un element – anume acela al fatalității în fața neprevăzutului, adică imposibilitatea de a evita ceea ce dinainte îți e scris. Ciobănașul moldovean nu întreprinde nici o măsură de salvare, chiar dacă miorița năzdrăvană îl avertizează cu privire la intențiile celorlalți doi baci.

Raportînd aceste circumstanțe teoretice la ceea ce se întîmplă în prezent în politica românească, observăm ușor că formula consacrată și înălțătoare, relevată la început – „mitul mioritic” – nu se mai potrivește deloc cu datele și faptele trăite de poporul român în prezent. Astfel, dacă ne-am propune să o utilizăm mai des am sesiza că ea nu ar mai fi în măsură să evidențieze parfumul și rezonanța afectivă de odinioară, ci, dimpotrivă, le-ar pierde! Așadar, chiar sub ochii noștri, fără vreun efort, s-a produs un transfer de termeni în formula consacrată. Ca urmare, în locul blîndului termen „mitul” (povestire fabuloasă cu caracter sacru), s-a impus termenul „sindrom” (totalitatea simptomelor care apar în cursul unei boli, dîndu-i o notă caracteristică). Și cum viata pe care o ducem azi seamănă, din multe puncte de vedere, cu o boală, nu ne rămîne decît să observăm simptomele care o generează și, din ele, să distingem sindroamele care ne fac existența mai grea. Interesant e că aceste

opoziție

sindroame nu sînt greu de identificat, din contră, în ultimul timp sînt chiar foarte frecvente. Apar în diverse forme de manifestare ale comunicării. Le distingem, le analizăm, le criticăm, le identificăm particularitățile nocive, îndeosebi in emisiunile tv, și mergem mai departe, fără ca ceva să sufere schimbări! Și de aici caracterul lor mioritic, contemplativ. Ne mulțumim, cel puțin formal, cu ceea ce avem! Nu dăm niciodată soluții de îndreptare. Ca și cînd nu ar fi admis să dăm asemenea verdicte. Așa a fost să fie și nu avem ce face. Asta ne-a fost soarta. Asta ne-a fost dat. Ca în balada „Miorița”. Baciul mldovean nu vrea să se apere, să înfrunte destinul, manifesță seninătate în fața morții, nedorind să înfrunte fatalitatea. El se mulțumește cu puțin. ,,Și de-a fi să mor/ În cîmp de mohor/ Să-i spui lui vrîncean/ Și lui ungurean/ Ca să mă îngroape/ Aici peaproape,/ În strunga de oi,/ Să fiu tot cu voi...”. Nu vom trece în revistă imensele pierderi din istoria post-decembristă a poporului român. Sînt cunoscute: petrol, combinate, fabrici etc. Spulberate pe nimic, de-ți vine a plînge... S-a invocat lipsa de experiență a poporului în noua ipostază de organizare socială. Fie și așa, dar cînd te gîndești cît au furat unii și cum sfidează acum... Ce vom face? Vom permite ca alte nenorociri să ne lovească? Nu cred că, odată ajunși vremelnic în Guvern, membrii acestuia au puteri depline asupra țării, asupra bunurilor noastre, încît să-și permită a le vinde, fără a avea măcar acordul Parlamentului. Nu cred, de asemenea, că primulministru poate îndatora țara fără rost, fără a da socoteală cuiva. Există impresia că, în cadrul guvernului, nu e instaurată o anumită rigoare din acest punct de vedere. Și nu numai din acesta. Nici în prezent nu-mi vine a crede cum cîțiva indivizi și-au permis ca, în miez de noapte, să evacueze Spitalul de ortopedie ,„Foișor”, scoțînd oameni proaspăt operați sau aflați în tratament, în plină stradă! Aceasta a fost una din cele mai barbare metode de umilire a unor semeni aflați la ananghie! În altă țară nu crede că fi

datoriile”, scrie faimosul sinolog A.A. Maslov. Se crede că sistemul socio-cultural confucianist a permis Chinei să ajungă la o interacțiune optimă între directive și metodele de management economic. Douglas McWilliams, vicepreședinte al firmei de consultanță CEBR (Centrul pentru Cercetări Economice și de Afaceri), spune: „Chinezii par să încerce să stabilească un control centralizat la un nivel, și o economie de piață complet liberă la altul. Piața liberă îi ajută pe chinezi să avanseze în special în domenii precum tehnologia”.

Acestea fiind spuse, chinezii vor rămîne întotdeauna mult mai săraci decît media americanilor chiar și după ce China va deveni cea mai mare economie din lume, avînd în vedere că populația din RPC este de patru ori mai mare decît cea a Statelor Unite. Transportul de pasageri, sistemul de livrări și magazinele din China sînt private, dar creșterile prețurilor sînt influențate de criza din 2020. În China autoritățile au stabilit imediat controlul asupra prețurilor, TVA-ul fiind redus la 6-8%.

Cum au reușit chinezii să respecte restricțiile și să controleze răspîndirea virusului? În provincia Hubei, a cărei capitală este Wuhan (centrul răspîndirii epidemiei), controlul asupra traficului de pasageri a fost stabilit rapid, iar orașul a fost închis. Sistemul de rating social, sau „creditarea socială”, care a intrat în vigoare în 2020, a jucat un rol important. Acest sistem este un exemplu de control al statului, care prevede un sistem de evaluare publică a cetățenilor în funcție de diferiți parametri. Fiecărui cetățean al RPC i se atribuie un rating; se acordă puncte pentru absența încălcărilor legii, pentru activități sociale utile, punctele sînt deduse pentru infracțiuni de gravitate variabilă. Sancțiunile pentru cei cu rating scăzut pot fi interdicția de a lucra în instituțiile guvernamentale, refuzul securității sociale, în special inspecția atentă la vamă, etc. pentru a ieși în afara spațiului determinat de carantina locală. Comportamentul cetățenilor este monitorizat prin programe electronice instalate pe dispozitivele mobile ale tuturor rezidenților din RPC.

D.A.

fost iertat un astfel de gest. Mai ales că, pînă la urmă, s-a dovedit că motivele invocate au fost false! Ce am făcut noi, românii? Ne-am lăsat seduși de... sindromul mioritic! Se aude că, și acum, același individ, Voiculescu, dovedit fără studii de specialitate, propulsat în funcția de ministru al Sănătății în două rînduri, deși demis între timp, își bagă nasul pe unde nu-i fierbe oala. Scopul lui e să tragă sforile pentru privatizarea domeniului medical, fără a se întreba dacă poporul român e pregătit pentru aceasta. Iar noi, românii, ce facem? Contemplăm... sindromul mioritic. Așa a fost să fie – sîntem tentați să spunem.

Cum putem lăsa țara la cheremul unor asemenea indivizi? Pădurile noastre sînt puse la pămînt de străini. La granițe colcăie gunoaiele. Cantități uriașe au pătruns deja în țară. Vin din toate părțile Europei și nu numai. Cum putem să transformăm țara noastră frumoasă într-o groapă de gunoi, în care să ne sufocăm? Am devenit chiar atît de lași și lipsiți de mîndrie? Chiar nu se poate da o lege fermă care să stopeze definitiv această practică umilitoare? Domnul Iohannis nu mai e prezent deloc în viața țării? Nu intră în vederile sale asemenea atitudini ferme? Îmi amintesc că, în timpul campaniilor electorale, era omniprezent! Dar pe domnii guvernanți și parlamentari nu-i preocupă asemenea aspecte? Ca să nu mai vorbim de mascarada din Sectorul 1 al Capitalei, unde asistăm neputincioși la capriciile de prost gust ale unei individe care s-a trezit în funcția de primar, după ce a beneficiat din plin de ospitalitatea poporului român! Clotilde Armand dă un specacol lamentabil în plin Campionat European, în loc să rezolve un lucru atît de ușor!

Se pare că ne aflăm într-un punct în care doar poporul român poate să-și hotărască soarta. Cred că noi, cu toții, trebuie să călcăm în picioare sindromul acesta mioritic și să zdrobim toate relele din țara asta, orientînd-o pe calea cea bună! Sper că nu am devenit atît de neputincioși încît să o lăsăm să devină o colonie bananieră, după cum deja îi cîntă unii prohodul!

IOAN STOICA

Caracatița tehnologică și controlul asupra lumii

Oare studentul de la Harvard Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, a visat vreodată că, 15 ani mai tîrziu, îi va închide gura președintelui Statelor Unite? Cu siguranță nu. Dar acum, cînd Zuckerberg a ajuns miliardar, se referă la președintele SUA astfel: „În ultimii ani, i-am permis lui Donald Trump să ne folosească platforma în conformitate cu regulile noastre. Dar acum regulile sînt diferite în ceea ce privește utilizarea platformei noastre pentru a incita o revoltă violentă împotriva unui guvern ales democratic. Credem că riscul de a-l lăsa pe președinte să continue să folosească serviciile noastre este prea mare. Prin urmare, extindem blocarea pe care am atribuit-o conturilor sale de Facebook și Instagram pentru o perioadă nedeterminată”.

Se pare că lecția predată lui Trump l-a impresionat nu numai pe el. Abuzul de putere al președintelui țării i-a speriat pe democrați.

Săptămîna trecută, Joe Biden a numit-o pe Lina Khan șefa Comisiei federale pentru comerț (concepută pentru a proteja drepturile consumatorilor și a asigura conformitatea țării cu legile antitrust). Același oficial este cunoscut ca ferm contestatar al Amazonului, pentru un articol scris acum cinci ani, în care susținea că platforma de servicii gratuite a Amazonului provoacă mari daune prin stabilirea prețurilor pentru bunurile vîndute și manipularea pieței în detrimentul firmelor mici. ,,Acum trebuie să presupunem – scrie The Economist – că gigantii din domeniul tehnologiei ar trebui să fie îngrijorați, din moment ce șeful FTC promite să acționeze în deplină conformitate cu deviza lui Zuckerberg «Atacă și distruge rapid!»”.

Lina Khan, un avocat specializat în dreptul antitrust și în domeniul concurenței, a căutat de mult timp separarea structurală a marilor companii de tehnologie. Acesta depășește cu mult noțiunile obișnuite de instrumente antitrust și este popular printre republicanii care atacă uzurpatorii platformelor de comunicații pentru suprimarea liberei exprimări.

Șeful FTC a stabilit deja direcția atacurilor: împreună cu Congresul pregătește un proiect de lege pentru a reduce puterea marilor firme de tehnologie prin interzicerea preferinței pentru propriile servicii; va coopera cu colegii europeni care au lansat o ofensivă împotriva giganților tehnologici; inițiază o investigație a activităților lor; va iniția acțiuni legale împotriva unor astfel de afaceri. Cum vor evolua lucrurile nu știm, dar faptul că atitudinea Washingtonului față de giganții tehnologici s-a schimbat dramatic după numirea lui Biden este incontestabil. Studenții de ieri, devenind stăpîni pe internet, au strîns miliarde de dolari și miliarde de utilizatori în subordinea lor și au arătat cum pot înlocui un președinte cu altul. Aceasta înseamnă că mîine vor putea să o facă fără nici o solicitare din partea Washingtonului.

Viktor Orban a stîrnit un roi de viespi

Parlamentul maghiar a adoptat o serie de amendamente constituționale care au provocat reacții în Uniunea Europeană. Deputații maghiari au aprobat includerea în Legea fundamentală a statului a definiției familiei bazată pe căsătorie și pe relația dintre părinți și copii, unde mama este femeie și tatăl este bărbat. În Europa civilizată de astăzi, acesta este un pas revoluționar!

Mai rău, parlamentarii maghiari au indicat în mod specific că țara lor protejează dreptul copiilor la autodeterminare în funcție de sexul cu care s-au născut. Nu există așa ceva în „valorile de bază” ale Europei! Amendamentele constituționale privind educația, bazate pe valorile culturii creștine, sună nu mai puțin sfidătoare. Acesta este obscurantism!

Mai mult. Modificările adoptate interzic tinerilor și copiilor accesul liber la materialele LGBT. Miniștrii de externe din 13 țări europene au decis în cadrul unei reuniuni care a avut loc în 22 iunie, la Luxemburg, că aceasta este o discriminare care subminează valorile de bază ale UE. „Legea încalcă dreptul la libertatea de exprimare sub pretextul protejării copiilor”, se arată într-o declarație comună neobișnuit de dură, expusă la reuniunea amintită. Inițiativa a venit din Belgia, Olanda și Luxemburg, fiind semnată și de reprezentanți ai Danemarcei, Estoniei, Franței, Finlandei, Germaniei, Irlandei, Lituaniei, Letoniei, Spaniei și Suediei. Toată Europa civilizată, unită pentru a proteja drepturile și libertățile homosexualilor! Potrivit miniștrilor, „Comisia Europeană ar trebui să utilizeze toate măsurile de presiune pentru a forța Ungaria să respecte legile europene, inclusiv implicarea Budapestei în examinarea cazului în instanța europeană” .

prevenirea abuzurilor sexuale asupra copiilor și lăsarea problemelor educației sexuale a copiilor în sarcina părinților. Majoritatea celor care condamnă aceste legi nici măcar nu le-au citit”. Szijjártó le-a cerut jurnaliștilor să nu scrie prostii. Cu toate acestea, ministrul belgian de Externe Sophie Vilmes a spus că a citit noua lege: „Nici măcar nu trebuie să mergi la liceu pentru a înțelege că legea este un atac direct asupra valorilor noastre. UE trebuie să ia măsuri absolute împotriva Budapestei dacă se confirmă încălcarea legislației europene”. Potrivit lui Vilmes, ungurii au confundat problemele pedofiliei și libertăților sexuale și dau apă la moară Rusiei, care încearcă să organizeze într-un stat membru al UE o mișcare pentru cenzura homofobă a drepturilor minorităților sexuale. Deosebit de suspect este Viktor Orban, care este recunoscut pentru declarațiile sale homofobe inacceptabile.

Potrivit Organizației Drepturile Omului, modificările din Legea fundamentală a Ungariei vor avea consecințe dezastruoase pentru furnizorii de servicii medicale și educatori. Aparent, aceasta înseamnă că întreaga industrie a reatribuirii chirurgicale de gen se va opri, profesorii de științe despre minoritățile sexuale vor înnebuni, ziarele și site-urile publicitare care promovează perversiuni vor fi închise și panica se va instaura. „Copiii nu au nevoie de protecție împotriva diversității sexuale. Dimpotrivă, copiii cu orientări sexuale netradiționale și părinții lor au nevoie de protecție împotriva discriminării și violenței”, a declarat Neela Goshal, cercetător principal pe probleme LGBT la Human Rights Watch

The Times: Ungaria dă vina pe Uniunea Europeană

Toate aceste inovații vor fi disponibile numai prin intermediul platformelor giganților tehnologici, ceea ce va face ca influența acestora din urmă asupra societății să fie practic incontrolabilă. În fața ochilor noștri se formează un nou guvern, un instrument de influență intercontinental.

În urmă cu o săptămînă, Comisia Europeană a lansat o investigație formală antitrust asupra Facebook, care încalcă regulile de concurență ale UE prin utilizarea datelor publicitare colectate în special de la agenții de publicitate, pentru a concura cu aceștia. Compania folosește în mod greșit o arhivă gigantică de date despre utilizatorii săi din serviciul său de publicitate Facebook Marketplace, care încalcă regulile concurenței din Uniunea Europeană. Așadar, Lina Khan găsește oportune înțelegerea și sprijinul vicepreședintelui executiv al Comisiei Europene Margrethe Vestager, un contestatar vehement al corporațiilor tehnologice americane din Europa.

Rețeaua de socializare care nu cunoaște granițe și obstacole politice a devenit o caracatiță omnipotentă transcontinentală, care a preluat controlul asupra majorității pieței globale de publicitate, bunuri și servicii. Acest nou guvern nu se va apăra. Deviza lui este „Atacă și distruge rapid”.

Puterea internetului crește rapid, cu oportunități care îi leagă din ce în ce mai mult pe utilizatori. Iată ce ne promit experții de frunte în tehnologii inteligente: camere de monitorizare a sănătății și senzori biometrici la fiecare colț, care urmăresc mișcarea și identifică potențialele pericole; cazanele pe gaz, care vor fi interzise în 2025 pentru a reduce emisiile de dioxid de carbon, vor fi înlocuite cu încălzitoarele cu infraroșu; automatizarea tuturor aparatelor din casă: dispozitivele de încălzire, electrificare, alimentare cu apă, aer condiționat conectate într-un singur sistem vă vor face viața eficientă din punct de vedere energetic și economic. „Senzorii inteligenți din haine, mobilier și accesorii se adaptează dinamic la biometria dvs. personală, ceea ce înseamnă că fiecare cameră din casa dvs. va menține întotdeauna un nivel de confort, răcind temperatura cînd lucrați în casă sau ridicînd-o pentru noapte” – se arată într-un articol din ediția Showhouse

săptămîna trecută șeful Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, s-a opus proiectului de lege maghiar care interzice propaganda homosexualității, a criticat-o dur și a spus că, în acest caz, este necesară efectuarea unui control amănunțit „în legătură cu potențialele încălcări ale statul de drept de la Budapesta”.

Premierul ungar Viktor Orban, care conduce guvernul din 2010, s-a confruntat în repetate rînduri cu Comisia Europeană, care nu se poate împăca cu politicile sale autoritare. De data aceasta, el a acuzat-o pe Ursula von der Leyen și toate instituțiile Uniunii Europene că încearcă să-și impună propriile condiții. Toate acestea, potrivit lui Orban, nu corespund principiilor democratice, despre care se vorbește atît de des la Bruxelles. „Bruxelles este condus de oameni care cred că integrarea în Uniunea Europeană este scopul final al fiecăreia dintre țările acestei uniuni. Prin urmare, acei democrați care susțin linia naționalistă vor trebui să lupte împotriva celor care încearcă să creeze un imperiu european”, se arată în discursul premierului maghiar.

Publicația amintește că nu numai guvernul maghiar nu este de acord cu politica Uniunii Europene, în special în ceea ce privește distribuirea cotelor de migrație și unele reforme în domeniul dreptului constituțional. Același guvern conservator este în Polonia. Cu toate acestea, Bruxelles consideră că un astfel de comportament al acestor țări este contrar normelor europene generale, care vor fi considerate o „încălcare a principiului statului de drept”.

În prezent, Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul UE au lansat un proiect numit ,,Viitorul Europei”, în cadrul căruia este planificată discuția despre viitorul Uniunii Europene, notează publicația. Cu toate acestea, Victor Orban intenționează să utilizeze acest proiect pentru a reduce puterea Bruxelles-ului. Șeful guvernului maghiar este în favoarea dizolvării Parlamentului European. În opinia sa, este necesar să se schimbe alegerile pentru deputații în Parlamentul European: în loc de vot direct, parlamentele naționale ale Uniunii Europene ar trebui să numească deputați în Parlamentul European. La Bruxelles, Orban a fost deja acuzat că se opune principiilor democratice care stau la baza Uniunii Europene. În timp ce primministrul ungar este convins că „Parlamentul European a dovedit că acesta este un impas în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor democrației europene”.

Amendamentele adoptate de Parlamentul maghiar interzic accesul tinerilor și copiilor la produse tipărite și video care descriu orice abatere de la relațiile sexuale naturale. Ei descurajează portretizarea homosexualilor și a persoanelor transgender ca parte normală a societății. Ministrul maghiar de Externe Péter Szijjártó, înainte de a pleca la o întîlnire la Luxemburg, a apărat amendamentele: „Reformele vizează în principal Pagină realizată de N.K.

„Premierul maghiar Viktor Orban a acuzat Bruxellesul că a impus condițiile sale țărilor Uniunii Europene. Dacă guvernele acestor țări arată nesupunere, Bruxelles este gata să le pedepsească, în ciuda faptului că sînt alese de către popor. Orban este încrezător că guvernele care încearcă să susțină interesele naționale vor trebui să lupte împotriva celor care încearcă să creeze un imperiu european”, scrie cotidianul britanic The Times. Publicația amintește că

Aşa vă place istoria?

Misterul cadavrului lui Nicolae Bălcescu. Osemintele marelui revoluţionar au fost aruncate într-o groapă

Nicolae Bălcescu, istoric, scriitor şi lider al Revoluţiei din 1848 a murit departe de ţara din care şi-a făcut un ideal, sărac şi bolnav, iar osemintele sale s-au pierdut într-o groapă comună din Palermo. Demersurile făcute de autorităţile române de-a lungul timpului pentru a găsi şi repatria osemintele lui Bălcescu nu au avut succes.

Nicolae Bălcescu a căpătat boala de plămîni pe vremea cînd a fost închis în Mînăstirea Mărgineni, după ce participase la mişcarea complotistă condusă de boierul Dimitrie Filipescu prin care s-a dorit împroprietărirea clăcaşilor. Nu i s-a dat voie să rămînă în România şi a luat calea pribegiei ajungînd la Constantinopol şi mai apoi în Italia. Boala sa a avansat galopant şi de la Napoli, oraşul în care ajunsese iniţial, începînd cu 17 octombrie 1852, s-a mutat la Palermo, unde clima îi era mai prielnică. Aici şi-a petrecut Nicolae Bălescu ultimele zile din viaţă, singur, sărac şi bolnav, într-o cameră a hotelului Trinacria.

,,Mă voi lecui şi voi fi din nou pe picioare”

În ultimele zile de viaţă petrecute, în anul 1852, în camera de hotel din Palermo, Bălcescu a scris la lucrarea ,,Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, sperînd să apuce să o termine. A trimis scrisori prietenilor din ţară, chemîndu-i la el. A corespondat şi cu Luxiţa Florescu, iubita din ţară, mama fiului său nelegitim, Bonifaciu Florescu. Corespondenţa dintre cei doi a fost publicată de Nicolae Iorga. ,,Am aflat că eşti în Sicilia la Palermo ca să petreci iarna şi nu ştiu însă de mai ai vreun prieten care să poată veni la tine. Cu siguranţă acest fapt te chinuieşte amarnic. Cu cîtă mulţumire aş primi suferinţele tale, să te

O istorie a farselor (204)

Sigmund Freud, un farsor?

Unii critici contemporani se îndoiesc nu numai de metodologia lui Sigmund Freud (1856-1939), autorul Interpretării viselor (1900) şi părintele psihanalizei, dar şi de integritatea sa. Într-un articol din 1993 apărut în New York Review of Books, profesorul de limba engleză Frederick Crews, de la Universitatea California, pretinde că Freud: „era complet lipsit de scrupule empirice sau etice pe care sperăm să le găsim la orice om de ştiinţă responsabil, ca să nu mai spunem de unul proeminent”.

Pe măsură ce psihanaliza cădea în declin instituţional, noua imagine a lui Freud este cea a unui om mînat de dorinţa de glorie, care, interpretînd dovezile din punct de vedere retrospectiv pentru a se potrivi teoriilor sale, s-a folosit de pacienţi ca de nişte pioni în jocul de şah. Acuzaţia principală este legată de teoria lui Freud despre seducţia infantilă: baza a ceea ce el denumea mai tîrziu „complexul lui Oedip”. În timp ce, iniţial, credea istorisirile pacienţilor lui, în special ale celor de sex feminin, care afirmau ca au fost abuzate în copilărie de taţii lor, Freud nu putea accepta faptul că aproape toţi cetăţenii Vienei din clasa de mijloc practicau incestul. S-a convins, în consecinţă, că toate erau, de fapt, fantezii. Sau cel puţin, aşa a dat de înţeles o perioadă mare de timp. Problema nu este acum dacă era vorba de fantezii sau nu; ci dacă aceste „amintiri” aparţineau măcar pacienţilor.

Freud însuşi, disperat să afle cauza nevrozelor şi astfel să-şi întărească reputaţia, a afirmat deschis: „Ideea principală este că eu trebuie să ghicesc secretul şi să i-1 spun apoi pacientului direct în faţă”. Procedînd astfel, „nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de dezminţirea

comună (1)

văd scăpat din ele. Eu, Bonifaciu şi toţi ai mei sîntem sănătoşi, toţi îţi trimit complimente. Bonifaciu îţi sărută mîna şi eu prietenul meu te sărut de mii de ori şi te rog acuma ca întotdeauna să mă crezi a ta bună prietenă”, îi scria Luxiţa lui Nicolae Bălcescu, în ultimele sale zile de viaţă. ,,Prietenul tău pe care l-ai iubit ca un frate nu e cu puterile vlăguite... el a pus la rezon suferinţele... Mă voi lecui şi voi fi din nou pe picioare, cîteva zile numai cu cer senin şi soare şi am să pot crede că am scăpat şi de data aceasta cu obrazul curat”, îi scria Bălcescu prietenului său, I. Ghica.

De la Mînăstirea Capucinilor, într-o groapă comună (1) În luna noiembrie, starea revoluţionarului s-a înrăutăţit. Sfîrşitul l-a găsit singur, în camera hotelului Trinacria. Simţind că moare, Bălcescu şi-a făcut testamentul şi a chemat un preot ortodox de la biserica greacă pentru a fi împărtăşit. Potrivit testamentului semnat de scriitor, averea lui Bălcescu se rezuma la 30 de franci, îmbrăcăminte, cărţi şi manuscrise. Conform certificatului de deces, inima marelui revoluţionar român a încetat să bată în noaptea de 29 noiembrie 1852. Trupul neînsufleţit a fost dus a doua zi la Mînăstirea Capucinilor, unde şi-a găsit revoluţionarul român primul mormînt. Osemintele lui Bălcescu au fost scoase cîţiva ani mai tîrziu şi depuse într-o groapă comună, împreună cu alte cîteva sute de morţi.

De-a lungul timpului, au existat mai multe încercări de găsire şi repatriere a rămăşiţelor pămînteşti ale lui Bălcescu. Alexandru Ioan Cuza a trimis la Palermo un emisar pentru depistarea rămăşiţelor revoluţionarului. Tentativa a fost fără succes pentru că nu s-a putut da

iniţială”. Comentînd asupra acestui raţionament, anume că Freud a inventat cazurile de abuz aşa-zis istorisite de pacienţii lui, Allan Esterton, în Mirajul seducţiei, evidenţiază: „Pacienţii nu povesteau ei înşişi experienţe sexuale din copilărie - acestea erau deducţii făcute de Freud pe baza unui postulat teoretic”.

Această acuză, că renumitul psihanalist (conştient sau nu) a inventat dovezile cazurilor tratate, este astăzi folosită pentru a sprijini teoria a ceea ce este cunoscut sub numele de Sindromul memoriei false. Însuşi Freud s-a dat puţin de gol, insistînd că toate opoziţiile la adresa teoriilor lui provin din surse emoţionale, şi nu intelectuale: de exemplu, doar un psihanalist cu experienţă poate evalua psihanaliza. Nici tăinuirea, de către Arhivele Sigmund Freud, de documente posibil nuizibile reputaţiei profesorului nu a lucrat în favoarea lui. Cît priveşte tehnicile deschizătoare de drumuri pe care el le-a înfiinţat, unul dintre cei mai cunoscuţi pacienţi ai săi, Serghei Pankeev, „omul-lup” - care a urmat psihoterapie toată viaţa - i-a spus unui jurnalist în anii ’70: „Mă aflu în aceeaşi stare în care am fost prima dată la Freud, şi acum Freud nu mai este”. A fost Freud un şarlatan? Este psihanaliza doar o escrocherie? Nu se poate da un verdict clar. Vă place sau nu, sistemul iniţiat de Freud face acum parte din viaţa intelectuală modernă. Psihanaliza poate fi văzută ca o formă de conversaţie între două persoane: dar ce fel de conversaţie? Terapeuții care au de-a face cu „pacienţi” sau „victime” se află pe o poziţie de putere. O astfel de putere, după cum pare evident în unele cazuri recente despre aşa-zisele abuzuri de copii, poate fi folosită în mod excesiv pentru propagarea unor idei sau teorii preconcepute. Probabil principala problemă este aceasta: cum pot terapeuții de la Freud încoace să fie siguri că nu se înșeală singuri? (va urma)

STUART GORDON

Mînăstirea Capucinilor, Oradea

de urma mormîntului. Comunişti, care l-au considerat pe Bălcescu un precursor al ideologiei comuniste, dată fiind aplecarea sa către poltica de stînga, au demarat în 1977 o campanie de găsire a rămăşiţelor acestuia. În 1977, o delegaţie română a plecat la Palermo pentru a descoperi locul în care se prespunea ca ar fi fost înmormîntat Bălcescu. Toată aventura de găsire a osemintelor a plecat de la mărturia unui marinar român care a descoperit certificatul de deces.

Şerban Gheorghiu, ofiţer de marină din Constanţa, are meritul găsirii documentului care atestă moartea revoluţionarului. Acesta a descoperit certificatul de deces al lui Nicolae Bălcescu, la Palermo. Ofiţerul de marină din Constanţa a scris şi o carte despre experienţa sa, intitulată „De la Ipoteşti la Palermo“ şi publicată în anul 1995. El însuşi a căutat în catacombele Capuccinilor mormîntul lui Bălcescu, apoi s-a dus la cimitirul Ratoli, unde se afla piatra funerară a lui Nicolae Bălcescu, „pe care o sărutau toţi românii în drumul lor pe aici, precum mahomedanii piatra sfîntă Kaaba, cînd vin în pelerinaj la Mecca“.

(va urma)

ADEVArUL.ro

orIZonTAL: 1) Concurs nefericit de împrejurări; 2) Adus la același numitor; 3) Resortul tehnic – Întorși cu timpul la vîrsta copilăriei; 4) Delirante în felul lor – Pană de despicat lemne; 5) Glod uscat! – Cant pe mijloc! – Produs de larg consum; 6) Angajate în acord – La urma urmei!; 7) Prezent în stil rustic – Diplomat de meserie; 8) Dus cu preșul – Nume clasic... în genetică!; 9) Indică un neajuns – As... în chimie; 10) I s-au aplicat măsurile ce se impun.

VErTICAL: 1) Imagine publicitară; 2) Intervenție diplomatică; 3) Măsuri impuse prin circulație –Teren irigat natural; 4) Agățate... sus! – Prinși în defect – Tip de local de altădată; 5) Căzută în nesimțire; 6) Dus pe apă – Mare de oameni; 7) Aflat în prima fază de coacere – Aflate la sfîrșitul carierei! –8) O dată cît se poate de recentă – Ultimul bun rămas; 9) Simbolul încrederii într-un viitor mai bun (pl.); 10) Se încadrează în norme – Cu vigilența trează. GH. ENE

Dezlegarea careului ,,PRACTICI”

1) ALIMENTARA; 2) MILITAR – OL; 3) ETIRA – ALBI; 4) NECAJITA – O; 5) IR – CAMATAR; 6) NATURA – IB; 7) T –ALEGATII; 8) ADIO – IVITE; 9) RO – SUNA – Iz; 10) ISPITITORI.

Papa Ioan Paul al II-lea a stat în România

trei zile – atîta cît ține o minune... (1)

Am auzit de Papa Ioan Paul al II-lea, pentru prima oară, pe vremea cînd studiam Istoria la Viena. Era în toamna anului 1978. În același Hotel Akademia, al Universității, sălășluia și o studentă poloneză la Arte Plastice, frumoasă, cam fistichie și poliglotă – ca mai toți polonezii. Ea m-a ținut la curent, pas cu pas, cu alegerea lui Karol Woytila în cea mai înaltă dregătorie ecleziastică. „Avem Papă! Avem Papă!” – striga ea, seară de seară, la agapele studențești pe care le făceam. La scurtă vreme, l-am văzut la televizor pe urmașul polonez al Sfîntului Petru efectuînd o vizită spectaculoasă în țara lui natală, fiind primit de oficialitățile comuniste, în frunte cu Edvard Gierek, cu toată deferența necesară, în entuziasmul unei mulțimi care abia atunci m-a făcut să înțeleg de ce se spune că Biserica Catolică are un rol covîrșitor în Polonia.

Trecut-au anii, cum spunea poetul (un om obișnuit zice „Au trecut anii”, asta e diferența dintre artă și viața de zi cu zi). Sincer să fiu, nu mă puteam împăca deloc cu ideea fostei profesii a Suveranului Pontif, aceea de actor. Pentru simplul motiv că nu știam dacă nu cumva el interpretează un rol, mai precis rolul vieții sale, acela de Papă. Actorii au o putere histrionică ieșită din comun. Timpul, însă, avea să demonstreze că omul era profund evlavios și credea în Dumnezeu cu toată ființa lui. Nu-i vorbă, și factorul politic l-a ajutat într-o bună măsură să urce ierarhia de la treapta de cardinal al Cracoviei pînă la aceea pontificală – zilele trecute, înaintea începerii unei emisiuni la postul de Televiziune Antena 1, fostul ministru de Externe Ștefan Andrei mi-a relatat rolul major pe care l-a avut în desemnarea lui Karol Woytila ca Papă însuși consilierul președintelui american Jimmy Carter, pe nume Zbigniew Brzezinski, polonez de origine. A fost o iscusită țesătură politică pentru a duce la prăbușirea comunismului din interior? A fost lucrarea lui Dumnezeu? Dar, în definitiv, totul este lucrarea lui Dumnezeu. Un lucru e sigur: în 1981, atunci cînd se pregăteau să invadeze Polonia, rușii erau exasperați de influența copleșitoare a acestui înalt prelat, care lovea cu inelul pontifical, tenace, în punctul cel slab al cristalului. Am urmărit apoi și eu, ca tot omul, evenimentele care s-au succedat: tentativa de asasinare a Papei de către un turc (nici acum nu se știe exact cine l-a plătit cu adevărat), turneele prin zeci de țări ale lumii, în mijlocul unor mulțimi impresionante, pelerinajul unor români la Vatican, unde au fost strecurați mai ales de congregația masonică italiană Propaganda Due, pentru că, în imensa lor majoritate, erau oameni care nu se făcuseră remarcați prin nimic, în nici un domeniu, dar tocmai din pricina asta încercau să fure din aura Papei.

Și iată că a venit și vremea în care, gîrbovit de ani și de beteșuguri, Papa a poposit și pe meleagurile noastre! Unii l-au contestat vehement. Alții au sărit în cealaltă extremă, propunînd chiar ca întreaga Națiune Română să treacă la catolicism. N-am fost de acord nici cu unii, nici cu alții. Am privit vizita Suveranului Pontif așa cum este ea: ca un eveniment unic, care va lăsa urme adînci pe „tăblița de ceară” a cronicilor acestui sfîrșit de mileniu. M-am bucurat să constat că unele dintre ideile lansate de mine pe postul de Televiziune amintit au fost reluate și de alții. Bunăoară, faptul că urmașul Sfîntului Petru a venit la fratele său, urmașul Sfîntului Andrei, știut fiind faptul că Andrei și Petru, „pescarii de oameni”,

au fost frați buni și creștinați înaintea tuturor. Sau, de pildă, adevărul că șeful celui mai mic stat din lume, Vaticanul, cu cca. 750 de locuitori (nu zic cetățeni, fiindcă ei sînt supuși), este cel mai puternic om al Planetei. Dar, să nu fim vanitoși. Ce contează niște vorbe mai mult sau mai puțin bine meșteșugite în fața realității că Papa a venit la noi, la Gurile Dunării, în ultima primăvară a mileniului? Explozia de bucurie cu care l-au primit românii pe acest bătrînel înveșmîntat în straiele albe ale Păcii a dovedit lumii întregi, inclusiv cîrcotașilor din interior, ce Popor minunat sîntem, care nu cere nimic și e recunoscător la cel mai mic semn de dragoste. Poate că opinia publică internațională, racordată la evenimente prin rețelele de Televiziune, a crezut că în România există atît de mulți catolici încît n-ai loc să arunci un ac. Realitatea este că cei mai mulți erau curioși, fiindcă așa s-au strîns ei, românii, ciorchine, și la vizitele altor personalități istorice care au călcat pe meleagurile noastre: împărații de la Viena Iosif al II-lea și Franz Josef, țarul Rusiei Nicolae al IIlea, Richard Nixon, Mihail Gorbaciov ș.a. Așa ceva e de povestit la copii și la nepoți, atunci cînd vei fi atît de nins de vreme încît nu vei mai ști bine dacă l-ai văzut pe Papa de la Roma la București sau pe Papa de la București la Roma.

N-am să reiau ceea ce au scris mai toate publicațiile și, în bună parte, s-a văzut pe ecranele televizoarelor. E minune mare că, la asemenea aglomerări de oameni, nu s-a întîmplat nici un incident major, ceea ce arată că românii au nu numai un pronunțat sentiment religios, ci și un autentic spirit civic. Prin alte țări, credința degenerează în fanatism și fanatismul se varsă în rîul de lavă al isteriei colective, unii dîndu-și foc, flagelîndu-se sau răstignindu-se pe cruce. Au leșinat și la noi oameni, dar din cauza emoției și a căldurii, precum și dintr-o regretabilă eroare a Primăriei Capitalei: în Parcul Izvor, unde peste o jumătate de milion de oameni au stat în soare 7-8 ore, n-au fost surse de apă potabilă (ce ironie, chiar la Izvor!) și nici toalete portabile, ceea ce arată că mai avem încă de învățat. Din punctul de vedere al Patriarhiei, totul a fost ireproșabil și aș vrea să-i felicit pe Preafericitul Teoctist, pe Mitropolitul Daniel Ciobotea, pe Episcopul Nifon Mihăiță, pe Arhiepiscopul Teodosie Snagoveanu și pe toți ceilalți care s-au ridicat la înălțimea momentului. Pentru că e foarte greu să organizezi o asemenea vizită și cine crede că preoții nu pot conduce o țară au primit acum un răspuns pe măsură. Așa cum tot un răspuns meritat au primit și toți aceia care, la începutul anului 1990, l-au hărțuit pe Patriarhul Teoctist, reclamînd, cu vehemență, destituirea și izgonirea lui; bătrînul s-a retras, mîhnit, la o mînăstire, după care a fost rechemat de Sfîntul Sinod. Pe mulți dintre semnatarii acelui act de linșaj public i-am văzut în toate aceste zile în preajma „victimei” lor, rostind elogii și încercînd să smulgă o privire binevoitoare din partea aceluia pe care îl vînaseră. Oh, cît de răi și de intoleranți sînt tocmai aceia care vorbesc în numele moralei și al drepturilor omului! N-am să le dau numele, se cunosc ei prea bine, dar cînd se va vindeca oare acel mădular al intelectualității române de cangrena urii, a răutății, a judecării celorlalți, a spiritului gregar de a ataca în haită, în numele unui pretins europeism? Și n-am să cad nici în ispita polemică de a-i acuza pe unii și pe alții că au profitat de vizita Papei, că și-au făcut campanie electorală, că și-au prezentat familiile etc.

La urma urmei, ce-ați fi vrut să facă toți acești politicieni? Dacă n-ar fi onorat invitațiile, ar fi fost

Congres cu... „vaccinare“

Campania de vaccinare

A-ncetinit, hienele

Fac alta, dar de ,,drumul mare”

Pentru ,,ciolanul” PNL

Sînt inundații de amploare

Mor oameni, pier și casele

Chiar omenia pare să dispară

Își fac aleșii... ,,schemele”

Campania de desemnare

A ,,primului” în PNL

Ar fi ,,congres de vaccinare”

Baban și Cîțu-s ,,stelele”

Măcel cu semne de scindare

Pînă se văd trădările

În cifrele de vaccinare

Se simt deja ponoasele...

zvîcnește puls de nerăbdare

Pentru ,,ciolanul” PNL

Sînt inundații de amploare

Împart aleșii... ,,stelele”

Baban ori Cîțu, de... salvare

Vor ,,îmblînzi” puhoaiele

La un ,,Congres de... vaccinare!”

LIVIU zANFIRESCU

acuzați că boicotează un asemenea moment istoric. Dacă le-au onorat, ar fi fost acuzați (și au fost!) că speculează, că trag foloase ș.a.m.d. Există unii ziariști care nu te lasă să te încadrezi în nici o opțiune, te pîndesc la cotitură și te alungă cu pietre și săgeți otrăvite din orice locșor, pentru că așa sînt ei, au spiritul contrarietății și al intrigii. Și-au prezentat Emil Constantinescu și Petre Roman fiicele pentru a obține binecuvîntarea papală? Ei, și? Ce-i cu asta? N-am cele mai bune raporturi cu cei doi politicieni, dar sînt și eu părinte de fete și mă gîndesc ce mult contează un semn al crucii pe frunte, mai cu seamă că domnișoarele amintite nu sînt măritate și au nevoie de grația unui ilustru sacerdot. Firește, mi se poate spune că există milioane de oameni care ar fi dorit să obțină indulgența papală, ceea ce e adevărat, dar imposibil fizic. Nu m-a deranjat nici prezența, la Palatul Cotroceni și la Patriarhie, a unor oameni care mă urăsc sincer, dar pe care eu, ca om care pretinde că e creștin practicant, trebuie să învăț să nu-i urăsc, să nu le răspund cu aceeași monedă, pentru că religia iubirii se deprinde greu, dar fără ea va fi imposibil să ne suportăm unii pe alții și să supraviețuim: i-am văzut, în diferite ipostaze, pe Nistor Bădiceanu, Nicolae Dide, Sergiu Nicolaescu, Victor Babiuc, Andrei Pleșu, Sorin Dumitrescu, Horia Bernea, Cristian Hadji-Culea, Nicolae Alexandru, Nicolae Breban, Dan Grigore, Sorin Moisescu, Ion Diaconescu, Ticu Dumitrescu, Octavian Paler, Doru Braia și cele 4 femei care l-au „arestuit” pe Papă și nu știu ce i-au tot povestit, mă refer la Doina Cornea, Ana Blandiana și surorile lui Corneliu Coposu. Toți aveau dreptul să se bucure de aura de raze a Papei. Toți erau păcătoși, dar cel mai mare păcătos sînt eu, care îmi aduc aminte de versetul Apostolului Pavel („Eu sînt un vierme”) și de miracolul pocăirii din „Crimă și Pedeapsă”, de Dostoievski. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare”, 14 mai 1999)

JURNAL DE VACAN� (43)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (14)

În rest, toată stima pentru managerii de întreprinderi turistice şi maeştrii artei culinare, care s-au întrecut şi care, ce-i al lor e-al lor, au realizat nişte performanţe admirabile (platouri, aranjamente, preparate în aspic etc). Cei mai fericiţi au fost bătrînii de la Azilul din Braşov, care au primit pachete cu mîncare gratuit, ceea ce face cinste organizatorilor. Nu vă spun cum a rămas Poiana după ce s-a retras „mareea neagră“ a Guvizilor şi Guvernantelor! Ah, mă mănîncă palma să scriu un pamflet intitulat „Guvizii şi Guvernantele”!

 

Aşa cum mă mănîncă palma, de vreo 5 ani, să scriu şi un pamflet dedicat lui Petre Roman (odrasla generalului sovietic Walter Nemeth-Neulander), care s-a obrăznicit într-atît, încît candidează la Preşedinţia României, fiindcă asta-i Ţara lui Brambura Vodă, o poate beli orice venetic – dar n-aş vrea să se spună că sînt antisemit.

Cîteva perle de înţelepciune, din numeroasele cărţi pe care le citesc, alternativ: „Istoria progresează fără să aibă habar de ea însăşi, altmiteri n-ar fi urmat această cale sîngeroasă“ (Jean Paul Sartre); „Este inutil să încerci a schimba convingerile unui om, cînd el încă nu şi le-a format“ (Jonnathan Swift).

Primesc cu dedicaţie un roman al regretatului dascăl şi scriitor ieşean Corneliu Sturzu, „Enigma tăbliţelor de lut“. Autograful, fireşte, nu-i de la el, ci de la iubitoarea lui văduvă, care îmi aminteşte că în ianuarie, delicatul creator ar fi împlinit 61 de ani de viaţă. L-am cunoscut la prima ediţie a Festivalului de Poezie „Mihai Eminescu“, de la Iaşi, în octombrie 1968, când m-am împrietenit şi cu genialul traducător al lui Esenin, George Lesnea.  

pentru eliberarea mormîntului sfînt al lui Isus, de la Ierusalim); 2) împotriva ereticilor creştini (albigenzii); 3) împotriva slavilor (organizate de către Cavalerii Teutoni). Iată un pasaj dureros din tratatul „Creştinismul de-a lungul secolelor“ de Earle E. Cairns: „Cruciada copiilor din 1212 a fost cel mai trist incident din istoria cruciadelor. Copii din Franţa şi Germania, conduşi de doi băieţi preadolescenţi – Ştefan şi Nicolae – au mărşăluit peste sudul Europei spre Italia, presupunind că puritatea vieţii lor le va aduce succes într-o aventură în care părinţii lor, mai păcătoşi, nu reuşiseră. Mulţi au pierit pe drum, iar restul au fost vînduţi ca sclavi în Egipt. Epoca cruciadelor s-a încheiat o dată cu căderea Acrei în mîinile musulmanilor, în anul 1291!“.

 

Citesc cu plăcere o amplă Istorie a Cruciadelor. Puţină lume ştie că au început în anul 1095 şi au fost de 3 tipuri: 1) împotriva musulmanilor (în special încît Iliescu îl poate tăinui şi apăra, la infinit, pe un răufăcător dovedit, ca Asztalos! Dar, de la oameni care au fost în stare să provoace acea baie de sînge, nici nu te poţi aştepta la altceva. Le poate cere cineva logică, bun-simţ, respectarea legii? Păi au avut aşa ceva, atunci cînd au organizat mascarada de proces şi asasinatul odios din Sfînta Zi de Crăciun a anului 1989? În ceea ce mă priveşte, eu simt că orice demers în plus este o dovadă de batjocură şi de caraghiozlîc. Aici avem de-a face cu o bandă, iar cu bandele trebuie discutat altfel.

Ca orice muritor, am şi eu momentele mele de îndoială. Mă doare sufletul cînd văd că Dumnezeu tolerează nelegiuiri fără seamăn, ori nu-i pedepseşte pe făptaşi. După calapodul minţii mele, reacţia divină ar trebui să se producă imediat, ceea ce este o eroare, desigur. Nu se poate spune că, în ianuarie 1996, am avut o lună uşoară. Fărădelegile strigătoare la cer care se petrec în societatea românească, dar sînt lăsate în sosul propriu, îşi creează propria faună microbiană şi anticorpii de rigoare, care îl atacă pe omul curat la suflet, astfel încît în loc să-i vedem pedepsiţi pe vinovaţi, ne pomenim că sînt hăituiţi cei care au avut curajul să ceară dreptate. Am avut cîteva experienţe de genul acesta, cu nişte gangsteri dovediţi, care în orice altă Ţară a lumii erau aruncaţi după gratii: Gh. Robu, Petre Roman, Niculae Spiroiu, Gh. Florică, Vasile Niţu, Sever Mureşan, Dumitru Iliescu, Virgil AsztalosMăgureanu ş.a. Pe unii am reuşit să-i dobor ca pe nişte copaci putrezi, fiindcă, probabil, nu se întreţeseau interese atît de mari în jurul lor. Pe alţii nu i-a lăsat din braţe Ion Iliescu, în pofida tuturor dovezilor financiare, contabile, locative, judiciare etc. La ora actuală, cel puţin din acest punct de vedere, Iliescu este cel mai abuziv şi mai ilegal şef de stat din lume, cred că nici în fundul Africii nu se poate găsi un asemenea specimen. Să-1 ţii tu la pieptul tău (şi să-l mai şi elogiezi, la Bilanţul S.P.P.!) pe un infractor înrăit, ca acest Dumitru Iliescu, pe care 3 inspectori de valoare ai Ministerului de Finanţe l-au dovedit că e hoţ – aşa ceva e fără precedent în Istoria României. Să-i acoperi tu ciuful unui bolnav psihic, ca acest Măgureanu, care trăieşte ilegal de cînd a făcut ochi pe lume, la el totul e fals şi extra-natur, de la numele propriu şi de familie (şi le-a schimbat de vreo 5 ori), pînă la raporturile cu lumea şi cu instituţiile statului, individul fiind bolnav şi de putere, şi de avere – aşa ceva e de domeniul patologiei politice şi mă face să mă îndoiesc chiar de integritatea mintală a lui Ion Iliescu. Cum, domnule, chiar atît de prost crezi că este poporul acesta peste care conduci, aşa cum conduci? Groaznic trebuie să mai fi fost păcatul acela originar, din decembrie 1989,

Aşa cum altfel trebuie discutat şi cu clica de provocatori siniştri de la „România liberă”, unde zilele trecute a apărut, sub semnătura unui psihopat pe nume Vladimir Alexe, o altă tentativă de a compromite şi a mînji cu noroi patriotismul românesc: „Manipulat de Internaţionala a V-a şi naţionalist-comuniştii de la Moscova, C. V. Tudor este omul de legătură între anti-reformiştii ruşi şi dictatorul Saddam Hussein“. În mod normal, o asemenea porcărie, care se adaugă aberantelor invenţii despre „traficul“ de benzină pe Dunăre, nici n-ar trebui luate în seamă, fiindcă ele sînt erupţiile unui sifilis vechi, care mănîncă vertiginos, cu polonicul, din creierul deţinutului de drept comun P. M. Băcanu. Dar aici e clar că avem de-a face cu o „echipă de zgomote“, care primeşte ordine şi de la Mossad, şi de la Budapesta, pentru a-i sataniza pe liderii românilor. Cu asemenea născociri ridicole, care nu pot fi dovedite cu absolut nimic, timp de 1 miliard de ani, nu-i de mirare că ziarul unguresc de limbă română abia dacă mai numără vreo 25.000 de cititori, şi ăia din ce în ce mai jenaţi. Şi nu-i de mirare că pe traficantul de maşini îl trage iarăşi aţa la puşcărie...  

Deşi am respectat cu sfinţenie hotărîrea de a nu citi presa, de nici o culoare, cineva mi-a semnalat o declaraţie ROMPRES a d-lui Lorin Fortuna, preşedintele Partidului Republican, care a spus la Timişoara: „Opoziţia este doar la suprafaţă dură... În fond, armele senatorului Corneliu Vadim Tudor împotriva P.D.S.R. – sînt infinit mai eficace decît tot arsenalul partidelor din Opoziţie“. Asta cam aşa e, fiindcă eu nu mă joc, cînd am anunţat că voi face ordine în Ţară, eu chiar am vorbit serios. Şi nu cu „dosare“ voi face ordine, cum insinuează istericul de serviciu al P.U.N.R.-ului, veşnicul factor dizolvant al acestui partid, Ioan Gavra (bine i-a zis cine i-a zis Javra, iar Adrian Păunescu din „oligofren“ nu-l scoate) ci cu Doctrina Naţională, şi cu Legea, şi cu Biblia în mînă.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Cetatea Făgăraș

Cetatea Viscri

Biserica Prejmer

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (80)

Administrația în Dinastia Tang (26)

Strategia (9)

Generalul Li Jing (571-649) este considerat unul dintre cei mai distinşi generali din Dinastia Tang. I-a învins pe turci și a consolidat domnia Dinastiei Tang în zona Turkmenistanului. Încă din copilărie, Li Jing şi-a dorit întptdeauna să servească un împărat mare și să aibă realizări eroice. Mai tîrziu, el l-a urmat pe prinţul Li Shimim – care mai tîrziu a devenit marele împărat Taizoag al Dinastiei Tang – și a luptat în numeroase bătălii împotriva rebelilor.

Atunci cînd turcii s-au dovedit a fi cea mai mare amenințare la adresa Dinastiei Tang, Generalul Li Jing a fost numit în funcția de comandant șef, fiind responsabil peste cinci generali și 100 de mii de ostași în lupta cu turcii. Cînd a fost informat că turcii au fost loviți de o furtună gravă de zăpadă, Generalul Li Jing a descis să lanseze un atac surpriză cu 3.000 de soldați de cavalerie sub comanda sa. Comandantul turc Khan a fost șocat de apariția bruscă a lui Li Jing și a trupelor sale și a fugit panicat. Atacul pe la spate l-a forțat pe

Figaro și Lumea Nouă (4)

,,Am fost la Versailles” (3)

Un an mai tîrziu, s-a recăsătorit (prima sa soție murise înainte de plecarea lui Spania) și, cam în aceeași vreme, datorită unei Glume nevinovate ale cărei urmări mi-au otrăvit zece ani din viață (cu acest titlul Beaumarchais a publicat relatarea întîmplării), relațiile cu familia regală s-au răcit. Anecdota, povestită lui Ludovic de unul dintre curteni, făcea aluzie la datoriile monarhului; acesta, iritat, l-a întrebat cum de i-a venit o idee atît de neroadă. Răspunsul a fost: ,,O știu de la Beaumarchais!”.

Este doar începutul unei serii de necazuri. În 1770 rămîne din nou văduv; în 1771, este implicat într-un

Balada (90)

Ani de Facultate (12)

Florin Genoiu citise de curînd un articol în revista ,,Secolul XX” despre mişcarea dadaistă. Pînă atunci nu mai auzise vorbindu-se de o asemenea mişcare literarartistică. Şi spre mirarea lui, fondatorii acelei mişcări estetice ar fi dorit să oprească timpul în loc, la stadiul copilăriei, cînd omul este mai frumos, mai pur, cînd nu ştie încă să ucidă cu voie sau fără de voie în ticăloasele războaie mondiale.

Copiii gînguresc, au limbajul lor monosilabic, greu de înţeles pentru cei maturi, dar plin de o cuceritoare sinceritate. Ma-ma...Ta-ta... Bu-bu... Da-da... Pa-pa... Iată de ce, Tzara şi-a botezat crezul artistic ,,dadaist”

Gîndurile îi veneau şi fugeau din minte în dezordine. Îl obseda figura lui Valeri Osenştain. Datorită preocupărilor comune cei doi se împrieteniseră. Scriau poezii şi învăţau împreună la examene. Colegii îi priveau ca pe nişte trăzniţi.

Absorbit de scris, de lecturi intermitente, Valeri vroia chiar să renunţe la facultatea inginerească şi să se dedice cu totul literaturii. Dar părinţii, vechi ilegalişti, se împotriveau din răsputeri proiectelor literare ale fiului lor. Ei considerau că viitorul aparţine ştiinţelor şi tehnicii. Ideologia, filozofia şi politica viitorului, după părerea lor, fuseseră deja scrise.

Oamenii aveau de construit o societate nouă folosindu-se de ştiinţă şi tehnică automatizată. Florin Genoiu asistase şi la o ceartă în familia Osenştain pe această temă. Tatăl, activist ilegalist şi lector la Academia „Ştefan Gheorghiu”, şi-a mustrat fiul, bătîndu-i capul cu degetele.

- Ai lemn aici, Valeri. Ai lemn, nu creier!

Khan să se retragă către o zonă din nord, mult mai îndepărtată. În timp ce planifica o invazie pentrru anul următor, Khan a trimis soli să negocieze condițiile de predare cu Dinastia Tang pentru a-i induce în eroare pe chinezi. Decoperind manevra lui Khan, Generalul Li Jing s-a gîndit să întoarcă trucul lui Khan împotriva acestuia. Așa că l-a sfătuit pe împărat să accepte cererea de armistițiu a lui Khan, dar și-a condus trupele de elită într-un alt atac surpriză împotriva turcilor. Planul a funcționat perfect, Armata Tang a învins și a capturat cea mai mare parte a forțelor turcești. Comandantul turc, Khan, a fugit, fiind ulterior capturat. Nobilii turci s-au predat cu toții. Generalul Li Jing a fost promovat, fiindu-i acordat titlul de Duce de Dai pentru marile sale realizări în transformarea turcilor estici într-un stat vasal.

În plus față de realizările sale militare, Generalul Li Jing este, de asemenea, amintit pentru faptul că nu îi plăcea să iasă în evidență la Curte. Se apăra foarte rar, chiar și atunci cînd era acuzat pe nedrept. El, pur și simplu, își făcea datoria în tăcere. Marele împărat Taizong i-a apreciat personalitatea și a avut încredere în el toată viața.

Generalul Qin Shubao, cunoscut și sub numele de Qin Qiong, a fost un războinic aprig de pe timpul Dinastiei Tang, iscusit pe cîmpul de luptă și care a slujit cu integritate. Alături de alți 23 de oameni, el

proces, în jurul unei moșteniri, care va dura ani de zile, va duce, în repetate rînduri, la întemnițarea sa și, în final, acuzat că ar fi falsificat o semnătură, la condamnarea pierderii tuturor drepturilor civile; în 1772 îi moare unicul fiu, Augustin; în 1773, premiera piesei Bărbierul din Sevilla este interzisă din cauză că autorul se află în închisoare. Într-o scrisoare, datată 9 aprilie 1773, către șeful poliției, Sartines, unul dintre prietenii care rămăseseră alături de el, Beaumarchais mărturisește: ,,Sînt la capătul puterilor. Circulă zvonul că sînt un om terminat; nu mai am nici un fel de credit, afacerile mi se duc de rîpă; familia mea, căreia îi sînt tată și susținător, e cuprinsă de jale. Domnule, toată viața mea am făcut numai bine, fără ostentație, și mai totdeauna am fost sfîrtecat de răuvoitori... Gîndurile mă macină, situația în care mă aflu mă omoară; din cauza

Spre deosebire de Valeri, Florin Genoiu credea că va putea împăca cele două domenii atît de diferite, închipuindu-se un om al Renaşterii. Dar Valeri îl contra cu argumentele lui.

- Vremea lui Leonardo a apus de mult, Genoiule. Astăzi cunoaşterea umană nu mai poate fi cuprinsă într-o singură minte. Ori te apuci de concasoare, ori faci dadaism. Din două, una... altfel te ratezi! Şi mi-ar părea rău să te văd un ratat peste cîţiva ani. Ştii ce va zice lumea? Că eşti cel mai mare poet dintre ingineri şi cel mai mare inginer dintre poeţi.

Rătăcind pe străzi, tînărul viitor inginer gîndea că poate totuşi Valeri are dreptate şi, la un moment dat, ar fi trebuit să aleagă între literatură şi tehnică. Într-o astfel de stare de îndoială l-au aflat Valeri şi prietena lui, Doina Leşanu. Cînd le-a deschis uşa şi l-a văzut pe Valeri însoţit de o fată cu părul ca spicul de grîu, cu ochii ca două luminiţe verzi de felină, s-a descumpănit în prag şi s-a ruşinat pentru înfăţişarea lui neglijentă.

- Vă rog să mă scuzaţi. Ştiţi, tocmai învăţam la Tehnologie.

Rîzînd din toată inima, Valeri păşi pragul.

- Ce ţi-am zis, Doina?

Fata zîmbi îngăduitoare.

- Genoiu va fi găsit în pijama, singur cuc, citind din Blaga şi tocind la Tehnologie.

Astfel asaltat, Florin se repezi în camera lui, trase la repezeală pe el pantalonii de oraş şi reveni în sufragerie, luînd o mină ponosită.

- Valeri, de ce-mi faci scheme dintr-astea? M-ai luat prin surprindere!

- Am venit să te scoatem la o cafea, la Nestor, şi să mai stăm de vorbă!

La cîteva săptămîni după acea seară, Florin Genoiu a primit un telefon din partea Doinei Leşanu. Doina îl implora s-o viziteze la ea acasă în strada Toamnei.

este considerat unul dintre eroii fondatori ai Dinastiei. Se spune că, la început, cînd era doar un tînăr soldat în armata Dinastiei Sui, Qin Shubao a fost remarcat de generalul armatei, datorită iscusinței sale pe cîmpul de luptă și a integrității cu care slujea. La scut timp a fost avansat, devenind comandantul unei companii. La un moment dat, compania sa a trebuit să se confrunte cu forțele rebele de cinci ori mai numeroase. Pentru a cîștiga bătălia, Qin Shubao a luat hotărîrea de a le întinde o cursă dușmanilor. A provocat o retragere falsă, iar un corp de elită urma să lanseze un atac surpriză asupra bazei inamicului, atunci cînd marea masă a trupelor sale urma să fie ademenită.

Confruntat cu sarcina critică și deosebit de periculoasă de a conduce corpul de elită, Qin Shubao a fost unul dintre cei doi voluntari care a ieșit în evidență. Planul a funcționat atunci cînd trupa lui Qin Shubao a pus stăpînire pe bază și a incendiat-o în urma unei lupte înverșunate și sîngeroase. Pe cînd încerca să se retragă pentru a-și salva baza, forța rebelă a suferit o înfrîngere catastrofală. Bravura lui Qin Shubao ajuns să fie bine cunoscută, iar el a fost promovat la rangul de înalt comandant. Qin Shubao s-a alăturat Armatei Tang și a fost vîrful de lance al prințului Shimin, care a devenit mai tîrziu împăratul Taizong al Dinastiei Tang. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

lipsei de somn și a silei față de orice mîncare, simt că mă paște o boală nemiloasă. Aerul din închisoare este infect și-mi distruge sănătatea și așa mizerabilă...”. ,,În aprilie 1773 – scrie baronul Grimm, care mai lansase diverse atacuri în presă la adresa lui Beaumarchais – întregul Paris îl privea cu oroare. Fiecare, crezînd cele șoptite la ureche, pe cuvînt, îl considera capabil de cele mai odioase crime”. Circula, de pildă, zvonul că își otrăvise nevestele. Parisul care îl ridicase în slăvi îl călca acum în picioare. Frédéric Grendel, autorul unei documentate monografii intitulată Beaumarchais sau calomnia, comentează: ,,Într-adevăr, acest oraș se poate întoarce pe dos ca o mănușă și e în stare să adore mîine ceea ce a aruncat azi la gunoi”. Sîrșit

ANA MARIA ȘERBĂNESCU

- Florine, te rog să vii chiar acum! Bunica ta are săşi revină din comă.

- De unde ştii?

- Presimt… Tu eşti un om foarte bun şi oamenilor buni nu li se pot întîmpla nenorociri peste noapte.

La drept vorbind nu înţelegea rostul acelui neaşteptat telefon din partea studentei de la limbi romanice de la Universitate. Chiar a dorit să se întoarcă din drum, dar ceva lăuntric l-a îndemnat să meargă înainte. În sfîrşit găsi adresa mult căutată. Se afla în faţa porţii unei curţi cu pomi înfloriţi, unde erau înghesuite cîteva scunde corpuri de clădiri. Deschise poarta. Imediat îi ieşi în întîmpinare Doina Leşanu. Era îmbrăcată ca de primăvară. O bluză înflorată din mătase descheiată la piept, îi scotea în relief formele trupului tînăr ce mustea de sănătate.

- Iartă-mă că am întîrziat, dar am rătăcit străzile.

- Nu face nimic. Eram sigură că vei veni. Pofteşte în casă şi fă-te comod.

Doina lipsi cîteva minute, după care reveni cu două ceşti din porţelan chinezesc şi un ibric din care aburea cafeaua. Îşi aprinse imediat o ţigară.

- Ce frumoase ceşti!

- Le-am primit de la o prietenă care pleacă definitiv în Israel. Bluza îţi place?

- Te prinde de minune.

- Tot Anca Brencovici mi-a făcut-o cadou şi tot ea mi-a făcut cunoştinţă cu Valeri.

- Observ că ai prieteni evrei. Din acest punct de vedere ne asemănăm. Eu am copilărit la bunica la Tecuci, unde erau mulţi evrei. Aveam chiriaşi evrei, o familie foarte cumsecade, care a emigrat în Israel. De la ei m-am obişnuit să mînînc pască şi să pun zahăr în mîncarea de mazăre şi în ardeii umpluţi cu orez. (va urma)

FLorIn IorDAChE

Ultimele ore din viața lui Dostoievski (2)

Spre Siberia, cu lanțuri la picioare, o evanghelie și 10 ruble (2)

Între două interogatorii, gîndurile negre îi erau alungate de petecul de cer ce pătrundea prin geamul spart al cazematei și ajungea pînă la patul său de lemn. „Însingurat sufletește, îmi revedeam întreaga viață de pînă atunci, îmi analizam trecutul, mă judecam aspru și fără milă, iar uneori îmi binecuvîntam soarta pentru că mi-a hărăzit această singurătate, fără de care n-ar fi avut loc nici această judecată asupra-mi, nici această severă revizuire a vieții mele interioare”. Tînjește să scrie, dar n-avea pană, hîrtie și nici nu i se dă voie să scrie. În 1854, înrolat ca simplu soldat în Batalionul 7, escortat fără lanțuri, cu „cerul deasupra, aer proaspăt și sentimentul libertății în suflet”, autorul romanului „Crimă și pedeapsă”, ajunge în orășelul uitat de lume Semipalatinsk, aproape de granița cu China, tot în Siberia. Are noroc. Baronul Vranghel, care-l cunoștea și-l adora ca scriitor, devenise procuror, era șeful unității. Îl invită la el, se împrietenesc, fac baie în rîu, pescuiesc, merg în excursii. Îi oferă pană, hîrtie și cărțile din biblioteca sa, în secret. Sub protecția lui Vranghel, autorul romanului „Umiliți și obidiți” citește, scrie, însă n-are voie încă să publice.

„Sînt un nebun fericit”

Regiunea Semipalatinsk era o gubernie de stepă cu ciulini, păduri de conifere și lacuri adînci. Aici o cunoaște pe Maria Dimitrievna, căsătorită cu un bărbat bețiv. Cel care a scris „Adolescentul” avea 35 de ani și nu trăise o dragoste ca acum: „Nu vreau decît să o văd, s-o aud. Sînt un nebun fericit. O asemenea dragoste e boală curată. Ea mi-a apărut în momentele cele mai grele ale vieții și a făcut să-mi reînvie sufletul și toată ființa. Despărțirea de ea m-ar face să-mi iau viața”, îi scria lui Vranghel. Tinerii ajung în fața altarului, cu un naș, șeful poliției și fostul amant al Mariei, pe care ea îl mai iubea în taină. După nunta modestă, pasiunea

Minuni și miracole (5)

Miracole moderne

Toate misterele religioase din acest capitol sînt, într-un fel sau altul, asociate cu miracolele. Sînt inexplicabile, Dumnezeu a provocat aceste fenomene. Scepticii contrazic acest lucru şi spun că, prin natura sa, fiinţa umană este dispusă să creadă în miracole, iar fenomenul exercită o asemenea atracţie că pînă şi ateii şi pragmaticii sînt la un moment dat copleşiţi de acele evenimente bizare. Încă de cînd a apărut omul pe pămînt, indiferent de religie sau neam, se ştie că unele întîmplări sînt provocate de o zeitate şi depăşesc puterea noastră de înţelegere. În ultimii ani, astfel de fenomene au devenit extrem de frecvente. Dintr-un motiv sau altul, unele dintre fenomenele semnalate în ultima vreme au fost chiar miraculoase.

Un prim caz relatat de presa din toată lumea s-a semnalat în aprilie 1968. În oraşul Zeitun din Egipt s-a remarcat o misterioasă apariţie a Fecioarei Maria, fenomen care a durat mai bine de trei ani. Au fost martori oculari peste un milion de oameni, fără a-i pune la socoteală şi pe cei care au văzut fotografii şi filme. Printre cei care au văzut imaginea Fecioarei Maria se numără şi preşedintele egiptean, dictatorul marxist Nasser, care era un ateu convins. Verificarea acestui fenomen nu a fost o păcăleală. Poliţia egipteană a scotocit întreaga zonă şi încă 140 de kilometri în jurul oraşului Zeitun. Zona a fost cercetată cu echipament adecvat pentru detectarea oricărei aparaturi care ar fi putut să genereze o astfel de apariţie. Nu s-au găsit nici un fel de urme.

Apariţiile spontane au devenit cel mai frecvent gen de miracol modern, în decembrie 1995 o imagine a lui

lui s-a transformat în compasiune pentru ea, căci avea tuberculoză, iar cînd nu-i era rău, avea toane sau își manifesta gelozia cronică.

În 1859 scriitorul trece în rezervă, pleacă din Siberia însurat. I se dă voie să locuiască doar în orașele mici, nu în capitale, i se permite să publice. Se instalează în Sankt Petersburg, unde fratele său Mihail înființează săptămînalul „Vremea” și devine redactor-șef.

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”

Paginile lecturate despre iadul ocnei din „Amintiri din casa morților” stîrnesc aplauze furtunoase la serata literară de la Universitate. Studenta roșcată cu ochi albaștri de 23 de ani, Apollinaria Suslova, îi trimite o scrisoare cu niște rînduri înflăcărate. Însuratul îi răspunde: „Dragostea ta a pogorît peste mine ca un dar al lui Dumnezeu, pe neașteptate, ca din senin, după atîta oboseală și disperare. Prezența ta tînără a reînviat în mine credința și rămășițele energiilor din trecut”.

O vreme s-au întîlnit, s-au iubit pe ascuns, feriți de ochii Mariei, apoi au plecat pe rînd din Rusia. În Europa, autorul romanului „Judecătorul” scrie mult fără să publice, descoperă lumea odioasă a viciului de la masa verde, unde în cîteva ore oricine devenea putred de bogat sau dator vîndut. Joacă la ruletă, cîștigă, pierde, rămîne dator.

Polina, rusoaica frumoasă din popor, avea 23 de ani cînd îl cunoscuse, era primul bărbat și prima dragoste, se dăruise fără reguli și calcule, dar își dă seama abia la Paris că nu se potrivesc și că se îndrăgostise de o iluzie. Îl dorea din egoism, vanitate și răzbunare. Plecase din Rusia, ca să nu știe lumea că se încurcase cu un bărbat însurat și insista să se căsătorească cu el la Paris, nu și cu viciul lui. Deși știa că avea acasă o nevastă tuberculoasă, cu zilele numărate pe lumea asta, n-a știut niciodată de ce n-a vrut să divorțeze de ea. Nici el nu i-a spus vreodată de ce n-ar fi luat-o de nevastă. Rusoaica mîndră l-a părăsit cu doar cîteva luni înainte de a-i deceda soția.

După moartea fratelui și a soției, din prea multă suferință, s-a aruncat în brațele Marfei Brown. Rusoaica inteligentă care voia să publice în „Epoha” avea experiență uriașă, agerime spirituală, iar scriitorului îi plăcea să amintească celor care alegeau calea scrisului:

Isus Christos a apărut imprimată pe o rocă de granit din Australia. Julian Webb, un fermier cultivator de grîu, pe terenul căruia a fost găsită roca, a spus că într-o noapte a văzut o rază de lumină care a învăluit o lespede de piatră. În timp ce se uita la piatra respectivă, treptat a început să se contureze imaginea lui Isus. Webb nu se consideră un om credincios şi nici nu se duce regulat la biserică, dar este convins că a fost martorul unui miracol. În ziua de Crăciun a aceluiaşi an, oamenii din jurul oraşului Teheran, Iran, au declarat că imaginea lui Christos a apărut atît pe garduri, cît şi pe zidurile clădirilor. În ciuda faptului că marea majoritate a populaţiei este musulmană, toţi martorii oculari sînt convinşi că au văzut într-adevăr imaginea lui Isus.

La sfîrşitul anului 1995, acest gen de apariţii a marcat începutul unui lung şir de astfel de fenomene survenite pe tot cuprinsul globului în cursul anului următor. În San Francisco a fost semnalată apariţia chipului Fecioarei Maria pe acoperişul unei biserici, în timp ce credincioşii au spus că au simţit un parfum de petale de trandafir. Într-o altă biserică, din sudul Australiei, pe un perete interior a apărut imaginea Sfintei Mame, iar sub clădire s-a descoperit un izvor cu proprietăţi tămăduitoare. Cel mai impresionant exemplu este o întîmplare petrecută în 1996, cu trei săptămîni înainte de Crăciun, cînd aproape o jumătate de milion de oameni au văzut chipul Fecioarei Maria pe geamurile negre ale unei clădiri din Florida. Imaginea măsura 15 metri lăţime şi 10,5 metri înălţime. Apariţia continuă să rămînă inexplicabilă, în ciuda faptului că oamenii de ştiinţă şi academicienii au cercetat fenomenul. Pentru americanii de rînd, receptivi la cele mai neînsemnate întîmplări aparent inexplicabile, naşterea unui bivol alb este un adevărat miracol, asemănător întrucîtva cu marele miracol creştin. Mai mult decît atît, ei erau convinşi că la sfîrşit de mileniu ne vom confrunta cu un război religios.

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”. Relația lor a fost pasageră. Nici ea n-a scris prea mult.

În 1864, Anna Corvin-Krukovski trimite la redacție povestirea „Visul” cu o scrisoare care-l emoționează pe autorul volumului „Eternul soț”. Corespondează, apoi se întîlnesc, se împrietenesc îl invită acasă la ea. Sora ei, adolescenta Sofia, îi devine rivală în dragoste. Tatăl fetelor citește toate scrisorile și le avertizează: „Este ziarist și fost ocnaș. Trebuie să fiți prudente cu el”. Boieroaica răsfățată care dorea să ajungă scriitoare, dacă s-ar fi măritat cu el, nu i-ar fi adus tihna necesară mediului creativ. „Anna este extraordinar de deșteaptă, de cultivată (…) prea categorică și noi n-am fi fericiți împreună”, se consola în urma dragostei neîmplinite, scriitorul. Amîndoi proveneau din medii diferite, hotărăsc să se despartă. Totuși, rămîn prieteni.

Dezvelirea monumentului Pușkin, vorbele testamentare și rangul de „mari gînditori ruși“

În iunie 1880, are loc la Moscova dezvelirea monumentului în cinstea lui Pușkin, poetul național al Rusiei. În ziua evenimentului, în acorduri de fanfară s-au depus coroane, în fața mulțimii adunate în parc. La masa festivă de la Universitate, Dostoievski a citit „Boris Godunov” și a vorbit despre poet. În urma rostirii cuvîntului despre cel care i-a fost model în literatură, scriitorul a fost înălțat la rangul de „mari gînditori ruși”. Vorbele testamentare „Pușkin a luminat calea istoriei Rusiei cu o rază nouă, a murit în plină înflorire a forțelor creatoare și a luat cu el în mormînt o mare taină, iar noi vrem s-o dezlegăm” au stîrnit entuziasmul, ovațiile și aplauzele auditoriului. Tot atunci, Societatea Iubitorilor Literaturii Ruse l-a ales membru de onoare. Se întîmpla cu jumătate de an înaintea decesului său, terminase de scris romanul „Frații Karamazov”, iar țelul „să scriu, chiar dacă ar fi să mor, am să spun tot ce am de spus” părea împlinit. Puțini știau că un emfizem pulmonar îi amenința viața.

(va urma)

Sursa: Leonid Grossman, „Titanul – Viața lui Dostoievski“)

zIARULMETROPOLIS.RO

În mare măsură importanţa unui miracol depinde de reacţia persoanei care participă la el. Oamenii de ştiinţă şi scepticii pun accentul pe adevăr şi explicaţiile pragmatice. Poate fi oare contestat un eveniment care nu este provocat de voinţa umană şi care întăreşte credinţa oamenilor şi îi ajută să trăiască în pace?

Arca lui Noe (1)

Biblia spune că Dumnezeu 1-a avertizat pe Noe că are de gînd să distrugă rasa umană deoarece oamenii păcătuiau din ce în ce mai mult. El i-a mai spus lui Noe că vrea să salveze cîte două fiinţe, pereche, din fiecare specie de animale, precum şi pe Noe, împreună cu familia lui, şi asta pentru ca după Marele Potop lumea, marea Creaţie divină, să existe în continuare. Dumnezeu 1-a instruit pe Noe, spunîndu-i cum să construiască o arcă imensă din lemn, care să adăpostească de furia apelor toate fiinţele specificate de Tatăl ceresc. Arca a avut 13,5 metri lungime, 22,5 metri lăţime şi 13,5 metri înălţime. Timp de 40 de zile şi 40 de nopţi ploaia a căzut continuu, iar apele au crescut pînă cînd au acoperit complet suprafaţa Pămîntului. Atît Biblia, cît şi Coranul spun că, atunci cînd apele au mai scăzut, imensa arcă s-a oprit din drumul ei pe ape pe Muntele Ararat. Acesta este şi locul unde cei mai împătimiţi căutători ai arcei îşi concentrează cercetările. Muntele se află pe teritoriul Turciei, în partea de est, aproape de graniţa cu Rusia, Iran şi Irak. Cea mai înaltă culme are puţin sub 5000 de metri înălţime, dar arca se crede că se află puţin mai jos, într-o prăpastie numită Strîmtoarea Ahora. În Strîmtoarea Ahora există un munte acoperit cu gheaţă, numit Al Judi, care ar fi locul unde, potrivit Coranului, s-a oprit celebra arcă. Din păcate, zona este destul de greu de explorat, fiind accesibilă doar două luni pe an. (va urma)

MATT LAMY

Se vorbește mereu despre al doilea creier al corpului – ,,creierul din intestine”, locul de unde pleacă, prin celulele nervoase, comunicarea cu creierul. Celulele nervoase înconjoară sistemul gastric asemenea unui lanț, în corpul uman regăsindu-se peste un milion de celule nervoase. Studiile de specialitate din ultimul timp au ajuns la concluzia că există o legătură directă între schimbările microbiotice (flora intestinală) și multe boli cronice. Unele afecțiuni nu se manifestă în sistemul gastro-intestinal, ci sînt asociate cu alergii, adipozitate, sindrom metabolic, diabet, inflamații cronice, boli reumatice precum artrita reumatoidă și unele boli neurodegenerative.

Disbioza este denumirea generică dată bolilor cauzate de flora intestinală dezechilibrată, strîns legată de funcțiile imunologice, nutritive și metabolice ale corpului, în special inflamațiile intestinale ca Morbus Chron sau colita ulceroasă. Ultimele cercetări științifice efectuate în domeniu atestă faptul că disbioza joacă un rol semnificativ în bolile sistemice ca artrita reumatoidă, encefalomielita, alergii sau diabetul de tip I. În cele mai multe cazuri, disbioza este asociată cu o mucoasă intestinală dereglată, ale cărei cauze sînt multiple: medicamente, alimentația dezorganizată, stres, alcool, tutun.

Ordinea și echilibrul energetic sînt cuvintele magice pentru sănătate în cadrul unui sistem dinamic complex și permanent activ. Boala oglindește o pierdere a acestei ordini, o pierdere a schimburilor de informații între celule, organe și sistemele din corp. Astăzi gradul de sănătate din corp poate fi măsurat! O persoană care se adaptează rapid la schimbarea mediului este energetic-sănătoasă. Comunicarea energetică la nivel celular o putem asemăna cu o orchestră al cărei dirijor este sufletul, iar dacă toate funcționează în echilibru, viața devine o simfonie.

Orice boală reprezintă o șansă de a ne analiza și accepta necesitatea unei schimbări. Funcționalitatea unui organ și a țesutului său este coordonată de un cîmp magnetic, care poate fi pozitiv modulat. Într-o eră în care toxinele sînt prezente în orice, începînd de la alimentație, pînă la produsele de igienă personală, organismul nostru trebuie să fie în măsură să le recunoască și să le elimine la timp din organism. Pentru activarea acestui proces normal este necesar un echilibru energetic-informațional

în corp. În cazul bolilor, acest echilibru este în ,,dezechilibru”.

Pacientul trebuie să știe că orice boală poate dispărea, că regenerarea este posibilă din perspectiva terapiilor biofizicale. Viața reprezintă o stare coerentă în care toate celulele corpului se află în același stadiu de informație, iar boala reprezintă o întrerupere a coerenței, un haos energetic, locul în care se întîlnesc fizica clasică și fizica cuantică. Viața este posibilă numai datorită caracterului dublu al celulei, iar această bipolaritate reprezintă o informație permanentă. În forma ei singulară celula este controlată de creier și seamănă cu o hartă – în momentul în care celula se conectează la informația generală a corpului, apare pe creier o încrucișare, întregul organism fiind coordonat în acest mod. Boala cronicizată este un semn că unitatea informatică s-a înterupt, iar părți din țesut s-au separat de creier și și-au pierdut funcționalitatea. Boala nu are cauza în simptome, fiind mai mult o greșeală a creierului datorată informației eronate primită de la țesut.

În bolile acute, medicamentele salvează vieți, în bolile cronicizate ele întrețin boala

Corpul este asemănător unui computer care trebuie conectat: etajul psihic, etajul energetic, etajul mental, etajul chimic (analizele de laborator) și etajul mecanic (sistemul osos). Organismul uman este un sistem multidimensional, care dispune de un mecanism de autoreglare ce trebuie pus în mișcare atunci cînd este blocat. Acest blocaj se produce adesea cînd organismul nu se mai poate detoxifia la nivel celular, iar comunicarea energetică este întreruptă. Tratarea ,,picăturii” care a dus la umplerea paharului suprimă simptomul pentru o perioadă de timp, în organism existînd o acumulare extremă de noxe toxice care deschid drumul spre alte probleme de sănătate asemenea unui cerc vicios. Pentru multi dintre noi este foarte important să arătăm perfect din punct de vedere fizic pentru a impresiona, pentru a

cîștiga un loc de muncă mai bun sau aprecierea celor din jur, dar o prezentare perfectă în exterior nu este întotdeauna în echilibru cu ce este în interior. Echilibrul dintre lumea noastră internă și cea externă se reflectă foarte bine în analizele de laborator exprimate în raportul dintre Feritină și Fier.

De multe ori am afirmat faptul că sănătatea începe și se sfîrșește în intestine. În sistemul gastric avem o adevărată fabrică ce trebuie să funcționeze de la intrare pînă la ieșire. Creierul intestinal reglează autonom funcționalitatea intestinelor și a stomacului prin impulsuri nervoase sau chiar prin hormoni. Disfuncționalitățile zonei gastro-intestinale sînt adesea rezultatul unei comunicari greșite între abdomen și creier. Această legătură poate fi restabilită prin redirecționarea cauzelor care au dus la aceste dezechilibre, cu aparatele de biorezonanță care au la bază fizica cuantică.

Pacientul cu probleme de sănătate cronice are întotdeauna un blocaj imunologic, un deficit major în detoxifiere și în integritatea lui psihosomatică. Foarte puțin se discută despre informația pe care o lasă o toxină în organism (bacterie, virus, parazit, metale grele). În medicina energo-informațională această informație are prioritate în tratament, deoarece informația este mai puternică decît materia, cu alte cuvinte informația pe care noxa toxică o lasă în organism poate fi mai dăunătoare decît însăși toxina.

Medicina energo-informațională privește și tratează problemele de sănătate din acest unghi, iar informația energetică este punctul de plecare în diagnosticare și tratamente. Tratînd corpul în totalitate (trup, spirit și suflet), putem ajuta organismul să intre într-un echilibru energetic. Analizele de laborator nu sînt în măsură să ateste informația lăsată de o noxă toxică decît din punct de vedere material. De aici începe munca noastră în a diagnosticarea energetică.

Medicina energo-informațională propune tratamente moderne efective, fără medicamente, fără durere, fără efecte secundare, o medicină în care informația joacă rolul central în tratamente.

Terapia se bazează pe informația furnizată de pacient, deci este o terapie personalizată.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PREss book ConsUltIng sRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPREs DIstRIbUtIon sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.