România Mare, nr. 1577

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

,,Gînd la gînd cu bucurie” – iată cel mai scurt tratat de telepatie.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Fenomenul Diana Șoșoacă –sau Lupta care reîncepe

Motto: „Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi înălţare”.

Mareșal Ion AnTonEsCU

Știu, pare absurdă chiar și numai ideea unei ,,bătălii” între avocata Diana Șoșoacă și imperialismul progresist occidental – reprezentat, printre alții, de oameni puternici ca lideri ai finanțelor mondiale, ai lumii occidentale, sau de magnați internaționali ca George Sörös. Dar, problema este că… acolo am ajuns, iar Diana Șoșoacă este ultima speranță în acest moment.

De ce asta? Pentru că NU mai există altcineva pe prima scenă politică și pentru că ,,senatoarea fenomen” este singura care a scăpat unei epurări planificate – și derulate în ani de zile! PSD este un partid mort, fără viață, cu niște ,,zombi” de tip Ciolacu executînd un teatru ieftin, evident fără nici o intenție de a se opune planurilor externe! PSD este nul ca putere, nul ca prezență – și mai ales nul ca intenție de a apăra interesele românilor!

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Războiul

care ne bate la ușă

Nu este un secret că, de mai bine de un an, scriu despre un potențial război, unul real și sîngeros, în care România riscă să fie implicată. Am spus asta, o spun și încă îmi mențin părerea, pentru că pandemia a avut rolul de a amîna puțin starea explozivă din zona noastră, dar în acest timp s-au acumulat tensiuni care sînt pe punctul de a exploda.

Lăsînd la o parte nebunia guvernanților români, care nu au nici o treabă cu politica externă, românii trebuie să înțeleagă că țările vecine, dar și marile puteri, sînt destul de decise să rezolve unele probleme comerciale pe calea unui conflict armat. De mai mulți ani, faza subversivă a războiului se află în plină desfășurare, dar, dacă nu va ieși așa cum Occidentul își dorește, pasul următor va fi unul clar, violent, nu de durată, dar cu bătaie lungă în timp.

Senatul din Cer (1)

Îndoliată adunare, Stimați și întristați membri ai familiei, Preacinstiți preoți ai Bisericii Ortodoxe, Ne-am adunat astăzi aici, în această zi însorită de iarnă, într-o biserică pitorească a Bucureștilor, care are un nume ce ne duce cu gîndul tot la economie, Precupeții Noi, pentru a-l petrece pe ultimul drum pe omul exemplar care a fost Carol Dina. Un om cu nume regal, cu maniere desăvîrșite. Odată cu trecerea lui în veșnicie, Senatul din Cer se întregește cu unul dintre cei mai străluciți membri. Pentru că, neîndoielnic, există un Senat românesc în cer, format din Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Eugen Florescu, Doru Liviu Bindea, Valentin Dinescu, George Pruteanu și mulți alții. O echipă ca asta n-a mai avut, și nu va mai avea, niciodată, Senatul României. Majoritatea au fost membri ai Partidului România Mare. Toți au plecat din această lume prematur, la vîrsta cînd încă mai puteau dărui semenilor și țării din preaplinul inimii lor.

Da, în Roma antică, Senatul era un fel de ,,Sfat al bătrînilor“ - de aici și senior, senectute etc. Dar ei, frații și prietenii noștri, nu erau bătrîni. Erau înțelepți, dar nu bătrîni. Inimile lor generoase n-au mai rezistat. Atîta mizerie! Atîta măcinare în gol! I-am văzut, mai ales în plenul Senatului, cum se consumă, cum ard ca o flacără.

(continuare în pag. a 20-a)

CornELIU VADIm TUDor

(Necrolog rostit la Biserica Precupeții Noi, din București, vineri, 24 februarie 2012)

Citeam deunăzi că România a achiziționat cîteva echipamente deștepte ce țin de artileria reactivă, cu rază de acțiune de 300 km și care vor fi puse în formație de luptă la Focșani. Cei care sînt la curent cu jocurile de război pe care armata americană le practică în această zonă, pentru un potențial inimic – Rusia, direcția Focșani este cea mai des întîlnită și se pare că limita dintre Țara Românească și Moldova, va fi un punct crucial al viitorului conflict.

Am înțeles că Armata Română a cumpărat sau va cumpăra rachete de coastă, care au un rol decisiv în apărarea zonei maritime a României. Un lucru bun, mai ales că de pe întregul litoral de vest al Mării Negre, singurul țărm care permite debarcarea trupelor de desant ale unui potențial inamic, este cel al României, mai ales în zona Vadu – Năvodari, loc unde, preventiv, se află și poligonul militar de la Midia.

(continuare în pag. a 16-a)

„Alături de mama“, tablou de Samuel Mützner

Mulumesc, iubit mam

Mulţumesc, iubită mamă, Steaua mea din zori de zi Fără tine îmi este teamă Că planeta s-ar răci.

Te-am secătuit de vlagă, M-ai crescut, m-ai înflorit. Pentru tine, mamă dragă, Soarele e-n asfinţit.

Mamă frumoasă, primul meu rai, Fă o minune, te rog, mai stai!

Dulce lumină, ram de măslin, Încă nu-i vremea, mai stai puţin!

Lege tainică a firii, Nu pleca fără să-mi laşi Zăcămintele iubirii, Mamă, suflet uriaş, Şi secretul nemuririi, Mamă, suflet uriaş!

Mulţumesc, iubită mamă, Iubită mamă, iubită mamă...

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Cum a fugit nevasta Iui Feldman cu un hăndrălău american F A reapărut pușcăriaşul Lucian Mătăchescu F Adio, generale Nițu! F Mortul care rîde F Fantoma lui Marghiloman sau a lui Brucan? F Oltenii cu cobilița

PArTEA A I

F P.D.-F.S.N. a devenit, iremediabil, un partid evreiesc: Petre Roman-Neulander, Adrian Severin, Cristian Sorin Dumitrescu, Radu F. Alexandru, iată numai cîţiva dintre minoritarii extrem de agresivi care se agaţă de microfoane, de condeie, de agenţiile internaţionale de presă, se agită, sînt activi şi vigilenţi, ei nu scapă nimic din vedere, ţin totul sub control, dau cel puţin trei comunicate pe zi, fiindcă aşa se întreţine o gogoaşă înfuriată, în şase colţuri. Ne pare sincer rău de valorile autentice, româneşti, pe care le mai are acest partid, atît în Senat, cît şi în Camera Deputaţilor, dar şi în structurile ceva mai anonime – însă nu putem pricepe cum se lasă aceşti oameni remarcabili traşi de o mîrţoagă răpciugoasă ca acest Radu (Feldman) Alexandru?! Ce-i ţine zălog în acest partid pe cale de dispariţie? Onoarea lor, de a nu părăsi o barcă ce se scufundă? Numai că ideologia acestei grupări este net antiromânească, acum s-au dezmeticit pînă şi copiii. Dar, să revenim la acest Feldman care joacă pentru evrei rolul de spălător de morţi pe care îl au, la români, Ion Cristoiu, la armeni, Varujan Vosganian, la ţigani, Nicolae Dide, la germani, deputatul ăla care tot reclamă România, pe nume Wittstock, la unguri Borbely Ernö (ăla cu stat în stat), la tătari, Anton şi Daniel Uncu ş.a.m.d. Adică, mai pe româneşte, nu există pădure fără uscături. Dar, să-i dăm cuvîntul unui epigramist român, vecin cu el, care îl cunoaște bine pe saltimbancul fără talent, fără ruşine şi fără țară: „Feldman ăsta e o jigodie care se naşte o dată la o sută de ani. Şi nici atunci în pat, ci în eprubetă. Nu se știe cine i-a băgat în cap, pe la începutul anilor ’70, că poate fi şi el scriitor. Plîngăreț, văicăreț, încă din zorii zilei putea fi văzut mereu cu o mapă sub braț, pe scările C.C. al P.C.R. Îl vîna, în special, pe Petru Enache. În

1974, Nichita Stănescu a fost scandalizat de maniera abjectă în care acest Feldman a înjurat piesa «Viața pe scaun» de Corneliu Vadim Tudor, prezentată în spectacol-lectură la Casa Scriitorilor, așa că aflînduse în grădina-restaurant, marele poet a trimis prin dramaturgul Dorel Dorian o poezie de îmbărbătare, înjurîndu-l în gura mare pe «jidanul care l-a încolţit pe român». Prin presiuni sîcîitoare, individul a căpătat de la partid o garsonieră splendidă în Blocul Seriitorilor, din str. Apollodor nr. 13-15, pe lîngă fosta Operetă. Avantajul acestei garsoniere, situată la ultimul etaj, al 9-lea, era o terasă uriașă, cam de 4 ori mai mare ca suprafaţa casei. Aici făcea Feldman, împreună cu un vecin de-al nostru, Bujor Nedelcovici, tot felul de orgii sexuale. Într-o zi, i-a dat prin cap să-l atragă şi pe Marin Preda în vîrtejul plăcerilor, dar nu degeaba, ci în schimbul publicării la «Cartea Românească» a mizeriilor sale. Aşa că s-a dus la Preda la birou învîrtind și zornăind o legătură de chei, cu subînţeles. «Ce faci dom’le, aici?» – l-a întrebat monşerul, de după lentilele groase ale ochelarilor. «Dom’ Preda, ştiți, am și eu un volum de teatru, la d-na Magdalena Popescu, mereu iese din planul editorial...». Şi continua, pungaşul, să facă prestidigitație cu cheile. Atunci, enervat, Preda l-a întrebat: «Ce tot răsucești cheile alea, domnule, ce-i cu ele? Sînt de la maşină?». Atîta aștepta proxenetul: «Vai, maestre, sînt cheile de la garsoniera mea!». Monșerul a înţeles. Şi aşa a debutat Feldman în volum și așa a devenit «tanti de bordel», alergînd prin piețe și pe la shopuri, să cumpere mîncare şi băuturi fine, pentru plăcerea stăpînului. Şi în vreme ce marele romancier se distra cu vreo aspirantă la glorie, Feldman se refugia în apartamentul de dedesubt, al lui Bujor Nedelcovici, ori cînd acesta nu era acasă sau avea şi el vreo vizită,

Un compozitor de geniu – Frédéric Chopin (2)

Dragoste ºi boală (2)

Cu trecerea anilor, starea sănătății lui s-a agravat tot mai mult. La toată înălțimea lui apreciabilă avea numai 50 de kilograme, cu ceva mai mult decît Solange la 12 ani ai săi. Cu toate aceste impedimente, la cererea prietenilor, Chopin a hotărît să susțină mai multe concerte în public. Decizia lui i-a creat totuși o stare de neliniște și îngrijorare. Marie d’Agonet, iubita lui Franz Liszt, a și remarcat odată că Chopin își schimbă părerile în mod continuu. La el un singur lucru era constant: tusea.

În acest timp, relația dintre Chopin și George Sand a început să se destrame, și această decepție a agravat starea sănătății compozitorului. Pe măsură ce creșteau copiii scriitoarei, certurile dintre ei au devenit tot mai dure. Sand scria un roman a cărui eroină se distrugea din cauza scenelor de gelozie ale iubitului său grav bolnav. Concluzia era foarte clară: scriitoarea se săturase de Chopin. Legătura lor s-a terminat în 1847, după un scandal furtunos.

Sfîrºitul

Starea sufletească și sănătatea lui Chopin se degradau tot mai mult. Prietenii lui îl îndemnau la o nouă apariție în public pentru a-i abate atenția de la suferințele sale. De această dată, o fostă elevă, Jane Stirling, îl sprijinea în crizele nervoase și stările depresive devenite tradiționale înaintea concertelor. În urma unei invitații, în aprilie 1848, Chopin a

plecat în Anglia. Grav bolnav, a concertat la Londra și s-a angajat și pentru Edinburgh în Scoția, chiar după o călătorie de 12 ore cu trenul. În scrisorile sale se plîngea că nu are aer și că are impresia că imediat își dă duhul. Stirling, care voia să-i devină soție, îl enerva tot mai mult. Invocînd efectele dăunătoare ale climei britanice asupra sănătății sale, Chopin s-a întors la Paris în noiembrie al aceluiași an.

Îmbunătățirea temporară a stării sănătății sale a făcut posibil să petreacă cîteva luni fericite printre prietenii săi. I-a revenit și dispoziția creativă (care îl părăsise după despărțirea de George Sand) și în această perioadă a compus două mazurci, care au apărut numai după moartea sa.

Boala l-a atacat din nou, și de această dată l-a învins. În ultimele zile a fost îngrijit de sora sa, Ludwika. Chopin a murit pe 17 octombrie 1849 în Paris. Înmormîntarea s-a desfășurat după un scenariu conceput de el, și printre altele în timpul ceremoniei s-a cîntat și Recviemul lui Mozart. Frédéric Chopin a fost înhumat în cimitirul Père-Lachaise, nu departe de mormintele altor doi compozitori italieni decedați nu cu mult timp înainte: Donizetti și Cherubini. Sicriul lui a fost presărat cu acel pumn de pămînt pe care-l adusese din Polonia, și pe care îl păstrase cu grijă pe tot timpul șederii sale în străinătate. Numai după mulți ani i-a fost transportată inima la Varșovia și zidită într-o navă laterală a bisericii Sfînta Cruce. Monumentul de pe mormîntul lui Chopin a fost executat de ginerele lui George Sand, soțul Solangei. În satul său natal, Zelazowa Wola, au fost ridicate două monumente în

rebegea pe la colțul străzii. Fireşte, un minicasetofon discret mergea tot timpul, avusese grijă puşlamaua să-i dea drumul, pentru a-l înregistra pe monşer, ca să-l aibă la mînă, cine ştie, pentru vremurile cînd n-o să vrea să-l mai publice. Chiar aşa, unde or fi casetele alea acum? Pe la noi, prin bloc, se făcea larmă mare, cînd Marin Preda isprăvea cu femeiuşca de ocazie şi trecea la jocul cu bilele pe parchet – arunca un fel de bile la o poartă, ceea ce, pe la 11 noaptea, ne scotea din minţi. Datorită orgiilor repetate, cu sau fără Preda, Feldman a fost reclamat de vecini de mai multe ori la Miliţie, dar avea tupeu, tot el făcea scandal şi ameninţa că se duce la C.C. al P.C.R. şi la Municipiul de Partid. Din păcate pentru el, Feldman a isterizat-o pe nevastă-sa în asemenea hal, încît, prin 1975, aceasta a dispărut cu desăvîrşire. Parcă o înghiţise pămîntul. Era o evreică frumoasă, se zvonea că lucrează la Ambasada S.U.A. dar, după cum se ştie, în proporţie de vreo 90 la sută, cei care lucrau pe la ambasade străine erau securişti. Nevolnicul ei bărbat a căutat-o peste tot. La început, s-a crezut că ea şi-a luat lumea în cap cu amantul pe care îi avea la institutul Elenei Ceauşescu, ICECHIM, unde se zvonea că lucrează ea ca inginer chimist (ca orice securistă, avea mai multe locuri de muncă, nici unul cert!). Pînă la urmă, după vreo 2 ani, s-a auzit că fugise cu un funcţionar american de la ambasadă, direct în S.U.A. Toţi ne-am întrebat de ce s-a păstrat un asemenea secret mormîntal şi de ce Feldman n-a păţit nimic, cum păţeau alţii, care erau scoşi din partid sau trecuţi pe linie moartă. Pînă la urmă, neau lămurit, la un pahar de vorbă, cei doi ofiţeri de securitate care răspundeau de scriitori, A. şi P.: «Nu fiţi fraieri, totul era aranjat. Aici e mîna noastră, femeia s-a dus cu treabă, e clar? Nu mai puneţi întrebări». Aşa cu Feldman. E un gunoi. El altceva nu ştie să facă, decît să țină de şase, să pună şprițul la gheaţă, să fie peşte şi «nene» pe la mai-marii zilei. Nu m-ar mira ca minciunile debitate de coreligionarii lui de la «France Presse» şi «Le Monde» să fie scrise de şmecherii ăştia de la F.S.N.“.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 30 iunie 1995)

Mormîntul lui Frédéric Chopin, din Paris

amintirea lui, unul în 1894, celălalt în 1968. În 1948, casa natală a lui Chopin a fost transformată în muzeu. În amintirea marelui compozitor polonez s-au fondat mai multe societăți muzicale care îi poartă numele, iar începînd din 1927 la Varșovia, din cinci în cinci ani se organizează Concursul Internațional de Pian Chopin.

Sfîrșit

Toma Caragiu. Dragoste cu predestinare ºi final apocaliptic

Povestea de dragoste dintre Elena şi Toma Caragiu s-a înfiripat la Teatrul din Ploieşti şi a durat pînă la moartea lui, în 1977. Pe 4 martie se împlinesc 44 de ani de la moartea actorului.

S-a despărţit de Toma Caragiu brusc, la cutremurul din 1977, apoi a plecat în Franţa, într-o excursie. Acolo i-a venit viza și a zburat spre America, unde trăiește și astăzi. Elena Caragiu a avut forţa pe care ţi-o dau toleranţa şi respectul adevăratelor valori morale: să o ia de la capăt în alt colț de lume, unde vărul ei îi promisese că o va susține; însă el a murit subit, înainte ca ea să fi ajuns acolo. O vreme a trăit din banii obținuți din ghicitul în cărți și dînd lecţii de franceză, apoi a lucrat ca actriţă. „M-am despărţit de România şi am fost nevoită să renunț la absolut tot ce am avut: o viaţă îndestulată şi fără grija zilei de mîine, o poziţie socială privilegiată, mulţi prieteni dragi, toate visele mele şi profesia pe care o iubeam. Am plecat complet singură în necunoscut. Am supravieţuit. Am plecat din România ca să-mi refac sănătatea, după tragedia de la cutremur. Doream să mă refac sufleteşte, să-mi găsesc liniştea. Trauma s-a metamorfozat în chip miraculos în forţă creatoare. Am scris «Gonită din şapte ţări» într-o săptămînă, la Paris. Primind viza, am plecat în SUA, unde am devenit cetăţean american. Am fost un copil înzestrat cu multe calităţi, dar mi-a lipsit imaginea clară a identităţii mele, pe care nu am găsit-o decît prin plecarea în America”.

încît ea să fie distribuită în aceleași spectacole, pentru a pleca împreună în turnee. Într-o zi, la o îngheţată, intuind că i-a fost „trimisă”, i se destăinuie Elenei: ,,Acum doi ani a venit la mine o femeie care a insistat să-mi vorbească. Aştepta în secretariat mai bine de două ore. Mi-a spus că o cheamă Aphrodita şi e trimisă de Leontin, un spirit din sfera a şaptea, care vrea să mă anunţe că va veni în viaţa mea cineva care mi-a fost predestinat. Se va numi Elena. «Vei avea o mare dragoste care te va înălţa şi împlini cu o nouă entitate, Eleto». Vor fi 14 ani de succes. După aceea va veni un cataclism, ca un uriaş accident, multă omenire va pieri odată cu tine. M-a sfătuit să evit călătoriile cu avionul”. O conduce la gară și o însoțește pînă la Bucureşti, unde Toma Caragiu o prezintă familiei sale care locuia pe strada Polonă. La plecare, îi şopteşte tandru la ureche Elenei: „Dacă va trebui, te aştept toată viaţa”.

Dragoste în spuma mării

cu o capră, Zaza, doi cîini ciobăneşti, Păcui şi Haiduc, două pisici, Tiţa şi Pisicuţ. ,,Am iubit mult locul acela, magia nopţilor încărcate de stele şi animale, de glumele şi poveştile fascinante ale lui Toma. Veneau musafiri şi prieteni cu care Toma juca table sau şah”.

Pînă să plece Elena la Paris, unde prinsese un contract, au jucat împreună în spectacole de teatru și de film, în seriale de televiziune.

Puşi, căţelul, şi cutremurul din 1977

În 2008, după 31 de ani de la plecarea din România, soţia lui Toma Caragiu sosește în țară dornică să viziteze locurile copilăriei şi ale tinereţii. Ajunge la Bucureşti unde descoperă o ,,lume agitată, plină de ambiţii şi de aspiraţii” și poposește la Cimitirul Bellu, la mormîntul soțului său. ,,M-am apropiat de mormînt. Era plin de flori proaspete şi lumînări aprinse. «Oh, tătuţule, au trecut 31 de ani şi n-ai fost uitat. Sînt aici, fetiţa ta… Tu ai ştiut dintotdeauna că dragostea noastră va fi mai puternică decît moartea»”.

„Dacă va trebui, te aştept toată viaţa…”

Povestea de dragoste dintre Elena și Toma Caragiu se înfiripă la Teatrul din Ploiești. În 1963, Elena era căsătorită cu Paul Ioachim, actor şi scriitor, care avea faţă de femei o mentalitate veche, și anume că bărbatul e centrul universului, iar femeia trebuie să-l servească. Era irascibil, bătăuș, gelos și bun prieten cu Bachus.

Fiind în primul an de după absolvire, actrița se angajează la Teatrul din Ploieşti și face naveta la Bucureşti, unde locuia. Cînd s-au cunoscut, Toma Caragiu era căsătorit cu actriţa Maria Bondar și era directorul teatrului ploieștean. Se spunea că nevasta sa fusese amanta lui Ion Finteşteanu şi din cînd în cînd cei doi se vizitau. Căsnicia lor era tensionată şi nu s-a întîmplat ceva în sensul bun al relaţiei lor nici cînd – la dorinţa Mariei – au înfiat-o pe Doiniţa, care avea 4 ani, de la electricianul teatrului. Avînd o căsnicie în pragul divorţului, directorul teatrului ploieștean face în așa fel

Erau căsătoriţi amîndoi şi nu le mai păsa de persoana care le învenina viaţa acasă. Se întîlnesc pe ascuns o vreme. Nu se simţeau ca nişte tineri îndrăgostiţi sau ca nişte amanţi tîrzii. Ajunseseră în miezul iubirii eliberaţi de agonia tinereţii şi de calvarul vieţii conjugale. Pleacă împreună la Constanţa cu un spectacol, în turneu, dar nu cu autobuzul teatrului unde erau colegii lor, ci cu o motocicletă cu ataș unde stătea ascunsă Elena. Se cazează la hotel separat, apoi își dau întîlnire la „dune” – un loc pustiu, botezat aşa de către pescarii constănţeni. Poteca îngustă era greu de urcat sau de coborît, faleza era înaltă și oamenii ajungeau greu din cauza drumului inaccesibil, însă se putea pescui. În largul mării, Toma găsise un banc de nisip departe de curioșii lumii. ,,Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă bage cu capul la fundul mării – își amintește Elena. Deodată a început să mă dezbrace încet, foarte încet… Mi-a desfăcut încet sutienul şi l-a agăţat de geamandura veche. Mişcările erau încete, mîinile aveau un tremur ce dădea fiori. Eram complet pierdută. Pasiunea lui era atît de puternică, contagioasă, îl simţeam ca pe o forţă căreia nu te puteai împotrivi, un curent de energie copleşitor. Frunţile ni s-au apropiat irezistibil. Frenezia ne oprise respiraţia, stăteam furaţi de vraja ei dulce. Ca într-un ralanti, trupurile s-au apropiat şi s-au contopit în apă. Eram într-o lume ireală, o senzualitate magică. Am avut sentimentul că sînt o amoebă, o meduză, o scoică, o sirenă! Ne-am iubit în marea caldă şi sărată, fără să ne sărutăm. Acum descoperisem că, pînă nu experimentezi această senzaţie divină, nu ştii cu adevărat ce e dragostea“. Dragostea lor tîrzie era solidă, fără minciuni și false pretenţii, mergea dincolo de fantomele deziluziei.

Despre povestea lui Puși, căţelul mic, negru şi buclat, cu ochi de mărgele, simpatic şi prietenos, Elena își amintește: ,,Toma m-a aşteptat la aeroport cu Puşi pe cînd mă întorceam din Franţa unde avusesem un contract trei ani, veneam în vacanţe. Cu un an înainte văzusem unul asemănător într-un calendar şi-i spusesem mamei lui Toma că seamănă cu el. Din întîmplare, un prieten de-al lui, ministru, primisese un astfel de căţel de la Şahul Iranului. Ministrul l-a adus cadou copiilor care aveau şcoală şi alte activităţi. Căţelul, rămas acasă, într-o săptămînă a ros perdelele de mătase, fotoliile, picioarele de la mobile, pantofii doamnei, a zgîriat mobile şi covoare. Soţia domnului ministru i l-a pus în braţe ca să-l ofere cadou. Acesta l-a dus la serviciu, Toma l-a vizitat, a văzut căţelul şi l-a luat acasă. I-a pus numele Puşică şi l-a băgat în baie, știind povestea cu distrusul, unde i-a ros tot, inclusiv pantofii lui de casă. Mergea cu el în Cişmigiu, era senzaţia străzii. Pînă să vin eu, Toma l-a dat cîte două zile pe la prieteni unde a ros și pe acolo cîte ceva. «O dulceaţă de căţel, ce mai face Puşi, ce-a mai ros?» – așa zicea lumea. L-am instruit, l-am antrenat, l-am disciplinat, şi i-am arătat ce nu are voie să facă, s-a potolit. Juca fotbal cu Toma la Periş”.

O capră, doi ciobăneşti, o casă de vacanţă la Periş

Toma Caragiu nu era genul de bărbat care să alerge după femei. Era serios şi preocupat de teatru; nu-l interesa altceva. ,,Povestea mea şi a lui Toma a fost deosebită, de la începutul ei plin de pasiune pînă la finalul apocaliptic”, obişnuia să spună Elena. După ce s-a căsătorit cu Elena în 1964, şi-a găsit liniştea seninătăţii casnice, fiind preocupat de roluri, spectacole, teatru. În 1965, familia Caragiu şi-a cumpărat o căsuţă de vacanţă, cochetă, mică, în stil patriarhal românesc, făcută din chirpici cu acoperiş de stuf, în spate cu piscină, şi glicină multă în jur, cu vie şi livadă, cu un cuptor de pîine în curte. Populează curtea

La cutremurul din 4 martie 1977, Puşi a rămas acasă cu Toma, s-a ascuns sub fotoliu şi n-a murit. Elena plecase la Sinaia ca să se întîlnească cu producătorii ei din Franța. În timpul cutremurului, Toma Caragiu și regizorul Alexandru Bocăneț, care venise în vizită, ieșiseră pe scări să se salveze. Au decedat sub dărîmături. Din imobilul dărîmat în întregime rămăsese primul etaj, cu singurul apartament intact cel al familiei Caragiu, iar cățelul a fost scos de sub fotoliu, de pompieri. După cutremur ,,am stat în faţa blocului în aşteptare cu speranţa că-l găsim în viaţă. Spectacol sinistru, coşmar insuportabil. Miros de cadavre. Au fost salvate multe persoane cu ajutorul căţelului nostru. Plîngea şi zgîria dacă era cineva în viaţă. Puşică mergea din ce în ce mai des, fără să ţină cont că-l cert, la uşa mare de la intrarea imobilului, blocată de un morman imens de moloz, şi făcea pipi. Tîrziu am înţeles de ce o făcea, la capătul zilelor de disperare şi agonie, în spatele acelei uși a fost găsit Toma. Avea capul strivit. Ultima speranţă se prăbuşise. După mulţi ani, la New York, mama îmi povestea cum am vrut să mă sinucid. Trăiam într-o halucinaţie continuă. Dormeam la părinţi, mă trezeam din somn, plîngeam. Familia lui Toma era sfîşiată de durere. La puţin timp a murit şi tatăl lui. Ce groaznic trebuie să fie ca un părinte să supravieţui0ască copiilor săi!”.

Cît a trăit Toma Caragiu, prima soţie îl terorizase cu procese şi scandaluri pentru că dorea cît mai mulți bani pentru întreținerea copilului înfiat. Locul acela căruia obișnuiau să-i spună ,,la noi, la ţară” s-a pierdut. Fosta soție a vîndut casa pe care o moştenise prin Doiniţa, fiica adoptivă, iar comuniştii au confiscat livada, după moartea actorului. Cîinele lui Toma, Haiduc, a murit în ziua înhumării stăpînului. Cățelul Puşi, cu instinctul lui fenomenal, a murit în casa părinților Elenei, bolnav. Elena Caragiu s-a căsătorit cu americanul de origine română Ion Stoica (pe numele american – John Chester), inginer, pe care l-a cunoscut la New York, în 1978, la un an de la decesului soțului său.

ZIARULMETROPOLIS RO

Ruinele blocului în care a locuit Toma Caragiu, la cutremurul din 1977

Mormîntul lui Toma Caragiu, din Cimitirul Bellu

š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š›

La mulţi ani, femeie!

Omagiu

Superbe șiraguri de perle albesc Carpații în straie de horă, Și drepte lumini pe zare iar cresc, Desenînd anotimpuri de ultimă oră.

Natura vă-nchină un larg evantai

De soare – cupole de crizanteme, Și poeții vă cîntă ca pe-o rază de mai În cele mai calde și dense poeme.

Mamă, și soră, soție, iubită, Copilă în leagăn de raze dormind, Peste harul vostru iubirea palpită

Și izvoarele vieții tresaltă, pornind.

Auroră de lauri v-aducem în dar

În zi de lumină și de sărbătoare:

Fie-vă viața flori de mărgăritar, Armonii de iubire, nestinse izvoare.

Superbe șiraguri de perle albesc

Carpații în soare de miere, Pentru voi, ghioceii gingași înfloresc, Pentru perpetua feminității veghere!

Asemănare

Dimineața, te-asemeni cu roua fragilă

Ce se mai visează pe lujeri de trandafiri.

Trupu-ți scăldat în floare și clorofilă

Cheamă ziua de giuvaier cu roua-n priviri;

La amiază, te asemeni cu scoica de aur

Eșuată pe țărmul cu alge și perle.

Ești toată un cîntec de orgă, din plaur, Și-n lumina zilei te speli cu cîntec de mierle;

š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š› š›

Dar, noaptea? O, din toate cîte-au fost peste zi Rămîne doar dorul neadormit pe retine, Și mai rămîn îngerii care te vor păzi. Acum te asemeni cu primul meu vis depre tine!

Cu prietenie, doamnei Elis Râpeanu, colega noastră de revistă, ,,regina” epigramei autohtone

De 8 Martie

Chipul ți l-aș pune-n ramă Dacă n-aș avea regrete: Spînzurată de perete, Cum să mai scrii... epigramă?

Luptătoarea

Cum soldatul are arma Să-i împuște pe dușmani, Tu, de-atîtea zeci de ani, Ne omori cu... epigrama!

Creație

Epigramei îi ești mamă Alăptînd-o viața toată. Cu-așa mamă, cu ce tată Ai făcut tu epigrama?

Speranță

Cu Covid, fără Covid, Vine drama, trece drama, Tu, însă, cu epigrama Rămîi veșnică, zîmbind!

Seara, te-asemeni cu o stea prea albastră

În care norii se topesc buimaci și nomazi.

Închisă cu luceferi, a zilei fereastră

Înflorește-n vitralii pe sînii tăi calzi;

TABLETĂ DE SCRIITOR

Curajul, bată-l vina!

Pentru Andreea Ruxandra Tudor, placheta „Ocean” (2020) reprezintă o apariţie editorială interesantă, prin faptul că autoarea debutează în acelaşi timp ca poetă, cu cele cîteva poezii din sumar, şi ca prozatoare, cu lucrarea „Far”. Este o povestire în care firul naraţiunii porneşte de la un vis banal, care transformă puterea de percepţie a autoarei într-un film al descrierilor comune ca loc de meditaţie şi refugiu. Sînt lesne de înţeles stările pe care trăiește în clipele de singurătate, cînd toate gîndurile venite din adîncul ființei sale devin mai puţin luminoase. În proza sa, Andreea Alexandra Tudor nu creează personaje, nici eroi, ea meditînd mai mult asupra felului în care se desfășoară acțiunea. Cu toate acestea, credem că Andreea Ruxandra Tudor are potenţial scriitoricesc, dar pare că îi lipsește încrederea în sine pentru a se depăşi şi a-şi călăuzi paşii spre descrieri ceva mai ample, care i-ar motiva astfel dorinţa de a scrie. Tînăra are, însă, vocaţia scriitorului, dînd dovadă de o maturitate artistică pe care și-o impune ca regulă de viaţă şi nu ca voinţă în a-şi descrie trăirile, în relaționarea lor cu evenimentele la care participă. Un exemplu în acest sens, în proza sa, îl regăsim în momentul introducerii din culise a personajului reprezentat de șefa sa, o fiinţă sociabilă, la care nu se întrevede în nici un fel afișarea unui aer de superioritate față de subalterni, cum se întîmplă adesea în relațiile de muncă: ,,Mă aşezasem la birou şi începusem să tastez. Gîndul nu îmi era tocmai la ceea ce făceam şi biroul fiind la etajul şase, ochii mei mai zburau pe geam la norii negri ce presărau nenumărate picături de ploaie.

Dorință

Cu catrenul treci o vamă Din tristețe-n reverie. Să dea Domnul, să te ție, Să scrii mereu epigramă!

GEO CIOLCAN

- Eşti bine? Nu eşti în apele tale astăzi?... a spus ea blînd.

- Aaa... da... sînt puţin obosită, dar sînt bine, am încercat eu să afişez un zîmbet convingător”.

Dialogul, pentru Andreea Alexandra Tudor, este o formă firească de comunicare şi înălţare a spiritului ei creator... Doar atît – deoarece, în proza sa, aproape că lipsesc personajele, ori se fac vag simţite pentru a le putea cunoaşte tipologia. Autoarea se rezumă doar la spaţiu, prin definirea locului și a timpului de creație, la vis, prin descrieri atipice care vin din lumea haosului fantastic. Ce trebuie reţinut este că, în proză, Andreea se prezintă ca o autoare demnă de a scrie pagini de jurnal mai puţin picante, cu un conţinut relevant ca filozofie a propriei sale condiţii de tînără scriitoare, într-o lume în care deprinderea de a învăța este luată peste picior, iar cultura lasă de dorit. Ne mirăm totuşi că printre noi se mai află entuziaşti ca ea, care scriu literatură... Dacă în proză spiritul ei neliniștit este înclinat spre reverie, în poezie se observă acurateţea unei persoane sensibile, amăgită, să zicem, în dragoste, temă pe care o dezbate, aparent, prin prisma singurătății. În realitate, însă, răzbate dorinţa sa ca, scriind, să treacă peste momentele de dezamăgire: „Rar, foarte rar,/ În anumite zile, pe anumite versuri/ Îmi amintesc de vorbele tale, de tine./ Şi fără vreun sentiment sau resentiment,/ Mă întreb dacă mai eşti.../ Dacă ţi-am mai scris pe suflet cuvinte,/ Dacă le-ai scris tot cu cerneală neagră... (n.n. culoarea neagră semnifică durere, suferinţă, înstrăinare. În cazul său, „cerneala neagră” este un lait-motiv poetic.) Dar nu te teme, nu o să te mai citesc.// Nu am putut atunci să te înţeleg,/ Nici tu pe tine şi nici pe mine/Am plecat şi tot eu te-am urît.../ Iar tu? Tu ai jucat un rol, aplauze la scenă deschisă,/ M-ai plimbat prin fum, mi-ai rătăcit

Lumina de la mama

Te-a-nvins tăcută clipa răstignirii, Ți-e sufletul topit în curcubeu, Pe deal mai arde candela iubirii

Și ciocîrlia cîntă-n zori mereu

Cu gîndul merg pe drumul de-nceput, Aud în zodii plînset de vioară, Se-adună cer amestecat cu lut, Cuvintele spre inimă coboară

Nici mie Timpul nu-mi mai dă răgaz, Îmi stă pe prag cu ochi bănuitori. Secunda o să-mi bată în pervaz Să stingă curcubeul din culori

Spre tine aripa de fum mă duce, Da-n suflet zarea încă e senină, Tu m-ai purtat în spate ca pe-o cruce Și-n crucea-aceea ai turnat lumină.

ELIs rÂPEAnU

inima prin nonculori”. Am citat aceste versuri din poemul de dimensiuni apreciabile, „Origami” (pg. 27-29), în care poeta se dezlănţuie ca o furtună, nu să se vaiete, ci să-şi regleze conturile cu cel care, probabil, într-un fel sau altul i-a produs suferinţă, printr-un joc de cuvinte greu de suportat pentru o fiinţă sensibilă care crede în iubire ca într-o rugăciune. Poemul „Septembrie” (pg.50) exprimă, metaforic vorbind, remediul autoarei împotriva suferinţei, întru optimismul şi bucuria de a-şi fi găsit calea către mulţumirea sufletească, chiar dacă oscilează între vis şi realitate: „Sunt departe, într-un loc fără nume./Am pierdut Soarele printre nori.. ./ Îl poţi găsi pentru mine/ Şi să-l aduci înapoi?// Simt gustul ploii în cafeaua mea,/Afară plouă în tăcere,/Dar eu aud povestea spusă/ De fiecare picătură de ploaie.// Pune o umbrelă peste inima mea/ Chiar dacă întreaga lume își schimbă culoarea/ Şi se pregăteşte să dispară,/ Noi putem rămîne la fel?// Nu vreau să ascult melodii triste de toamnă,/ Vreau să ascult bătăile inimii tale,/ Deoarce ştiu că în sufletul tău/ Este veşnic primăvară./ Nici tu nu ştii dacă este vis sau realitate/ Dar luna răzbate printre nori,/ Privindu-ne în ochi, e real.../ Pune-ți o dorinţă”.

Acest poem, balsam pentru sufletul poetei, este o rugăciune pornită din adîncul ființei sale, pentru a trece peste suferinţa creată nu de destin, ci de lumea în mijlocul căreia trăieşte. Aşadar, este o reușită poetică, de care Andreea Tudor trebuie să ţină seamă, pentru o carieră literară pe măsura sensibilităţii pe care nu ne îndoim că o are. Talentul o va ajuta în amîndouă cazurile, îi lipseşte doar curajul, bată-1 vina!

ION MACHIDON, revistei „Amurg sentimental”

„Portret de mamă“ de Emanuel Tancău

Polemici « Controverse

Iarnă de coșmar

Am senzația ciudată că asta nu-i viață adevărată, ci un coșmar în care nu se știe dacă ești om sau ești piftie! În casă, aerul rece te îngheață. Îți pui masca pe față, să simți că aerul pe care-l respiri se mai încălzește puțin. Nasul îți curge; la culcare, somnul îți fuge. De atîta frig te doare în gît, ești livid, intri în panică: am Covid?

Iarna întreagă n-am avut nici căldură, nici apă caldă. M-am spălat doar pe ,,lăbuțe”, ca pisica, și pe cap mi-am pus bonețica. Din cînd în cînd, caloriferele au fost puțin călîi, prin voia dumnealui-edilului. Cică ți s-a dat căldură, pretext să te fure la factură. Ce nerușinare! Pe micile ecrane, declară cu dezinvoltură că în casă ai căldură. Cîtă impostură...

Pensionarul e mai sărac, fiindcă și pensiile au înghețat. Prin urmare, bugetul are bani în plus, pentru

Amintiri de scriitor

4 MARTIE 1977 (2)

Secvenþe imaginare

- Ora 20,30, bănuiesc că soții Baconsky sună la ușa Veronicăi Porumbacu; sînt invitați la o mică petrecere de familie. Îi întîmpină Mihail Petroveanu, se schimbă amabilități, strîngeri de mînă. La puțin timp, sau mai înainte au venit sau urmează să vină, invitați cu același prilej, soții Gafița. Flori, atmosferă plăcută, muzică. Începea o seară frumoasă…

- Nicolae Ștefănescu e acasă. Se uită probabil la televizor. A primit telefon de la Răzvan, blondul și minunatul Răzvan, care ascultă muzică undeva în oraș. Anunță că va veni în cîteva minute. Soția lui, Tatiana, e la Teatrul Național. Soacra trebăluiește în bucătărie, pregătește cina. Timpul se scurge implacabil…

Secvenþe reale

- Ora 21 și 15, Alexandru Ivasiuc se află în dreptul blocului Scala. A vrut să cumpere prăjituri? A vrut să dea un telefon? Nu vom ști niciodată. Peste două minute va începe secunda infernală…

- Ora 21… și Daniela Caurea, frumoasa, tînăra și talentata poetă cu păr lung și ochii negri, tulburători își trăiește ultimele minute ale vieții…

- Ora 21 și 20, soții Bratu sînt acasă, în blocul Casata. Profesorul și criticul scrie ceva la birou. E liniște în camera cu cărțile ridicate pînă aproape de tavan. Ácele ceasornicului înaintează implacabile…

- Ora 21 și poate chiar mai devreme. Poetul Virgil Gheorghiu (o știm din mărturisile unui prieten intim), împins de o ciudată și stranie presimțire aruncă o ultimă privire pe scrisori și fotografiile din tinerețe și mai recente, apoi le rupe migălos și le arde… Ora 21

mașinile de lux. Cu ele se plimbă demnitarii, după ceși aruncă pe capotă, cu arțag, paltoanele, ca să-și arate toanele. Căldura se răsfață doar la cei cu salarii grase, în vilele lor pompoase.

Pentru tot ce nu s-a înfăptuit, de vină e Covid. El e vinovat pentru oamenii arși de vii în spitale. Bieții de ei au murit, neavînd scăpare. În cîteva secunde, au devenit umbre. Dar nimeni nu răspunde.

Una se spune, alta se face. La alegerile parlamentare, unul cîștigă, altul conduce. După 31 de ani de ,,democrație”, românii au înțeles că jocurile se fac peste capul lor, după cum ,,cîntă” stăpînii cei mari, din forțele oculte.

Prin intermediul micului ecran, intră în case toată scursura omenească: crime în stil mafiot, răfuieli între rivali; părinți uciși de copii; nou-născuți abandonați; violuri; părinții nu-și mai trimit copiii la școală, din lipsă de bani...

Ce mai poți spera, cînd cel care conduce Speranței i-a pus Cruce?

și 22… Șocul este atît de puternic încît inima lui bolnavă și sensibilă nu mai rezistă. A mai trăit cîteva zile dar, practic, moartea lui s-a produs la 4 martie 1977…

Ora 22 și 30… Anatol, Alec, Daniela, Milo, Nicolae, Mihai, Savin, Virgil, Veronica, dragii noștri, colegii noștri au trecut în neființă sau poate… cine știe dacă atunci sau mai tîrziu, după ore de chin…

Ora 21,45 de minute, ne reîntoarcem în restaurant escaladînd geamul nu prin intrarea din față, cum era firesc, ci pe geam, gest absolut reflex, călcînd printre cioburi și mobile răsturnate. Pe masă ard lumînări. Se zăresc umbre lunecînd încoace și încolo. Serioși și preocupați cerem să ni se facă nota de plată. Șeful de sală e debusolat și uluit. Cum, pentru asta ne-am întors? Frmidabil! N-a mai venit nici un client. Pagubele sînt immense. Plecăm plini de îngrijorare. Nu cunoaștem încă proporțiile dezastrului. Găsim Dacia lui Gruia între două balcoane surpate, neatinsă. Intrăm pe Calea Victoriei, ne oprim cîteva clipe la Casa scriitorilor. Pustiu… Cineva ne spune totuși că soția și fetița lui Fănuș plecaseră de aproximativ o jumătate de oră… Demarăm încet spre Macul roșu. Moloz, mașini, praf, oameni alergînd în toate părțile. În dreptul cofetăriei Nestor, o grămadă de moloz… Ocolim, ajungem în fața blocului unde locuiește Fănuș… E absolut isterizat. Îmi dă cheile și mă roagă să urc pînă la el. Urc pe întuneric, pe dibuite, ajung, încerc cheile, dar degeaba. Bat, strig speriat de propria-mi voce: Stela! Anita!...

Se deschide o ușă de alături. Mi se spune să nu mai țip. Au scăpat amîndouă. Au ieșit pe la vecini deoarece se blocase ușa. Din coridor, printr-o spărtură imensă, se vede biroul lui Fănuș… Cobor! Pleacă să le caute. Ne despărțim… Demarăm spre Drumul Taberei, cu Gruia. Pituț se pierde în marea de oameni gonind spre casă. Învălmășeala e de nedescris. Trec mașini claxonînd, se aud sirenele mașinilor de salvare. Oameni îmbrăcați sumar, unii fără cămașă, alții în pijama, stau în fața caselor. Ajung în cartier. Nimic deosebit. Nici un bloc

Rămîi dezorientat și scoți un oftat. Apoi te întrebi: Tu cine ești - Nepăsarea, Ignorarea, Răbdarea?

,,Doamne, de ce îi tolerezi pe ticăloși?

Tu nu vezi că-Ți batjocoresc lucrarea?

Ce să-nțeleagă bieții credincioși:

Că Tu le dai la hoți încuviințarea?” (C.V. Tudor)

LILIAnA TETELEA căzut… Panică și spaimă. Acasă, soția și soacra, calme, năuce, aranjează cărțile căzute din bibliotecă. În loc de final

S-au făcut fel și fel de legături între cei morți la cutremurul din 4 martie și ,,premonițiile” lor. Chiar dacă ele sînt pur întîmplătoare și legăturile sînt de natură… speculativă, să le revedem totuși. Ultimul cuvînt scris de Baconsky, găsit într-un caiet, pe pat, a doua zi după cutremur, era cuvîntul moarte. Nicolae Ștefănescu refuză compania unor prieteni buni și intimi, motivînd că vrea să se odihnească Virgil Gheorghiu își arde corespondența și pozele din tinerețe. Veronica Porumbacu scrie o poezie, absolut zguduitoare, pe care o reproducem. Alexandru Ivasiuc, într-un interviu dat cu cîteva zile înainte, vorbește despre puterea și nemurirea scriitorului… * * *

Cînd scriu aceste rînduri, urmele dezastrului s-au șters. Oamenii încearcă să uite. Peste lacrimi am presărat flori. Celor dragi le-am făcut morminte să le cinstim amintirea. Viața și-a reluat cursul firesc, forța ei uriașă a netezit dureri și ruine. Durerea după cei dispăruți nu ne-o poate netezi nimeni. Îi păstrăm în memorie, vii și adevărați, prieteni și ideal, plecați brusc dintre noi, într-o seară de martie, smulși de natura dezlănțuită. Poate au plecat doar să se plimbe puțin… Jos… pe Cîmpiile Elizee… Sfîrșit

MIRCEA MICU (1978)

Ţie

Și-n țara tîrzie alergam uneori peste case, lunatec jucîndu-mă cu stele și vîrste. Cît de frumoasă lumea în somnul cu ochii deschiși, cît de sigur pasul meu, ca pe un pod suspendat, care-mi da o plăcută-amețeală! Deodată o ciocnire-a troleelor pe bulevard, apoi țipete, șuierul mașinii salvării, lama sonoră tăindu-mi legătura cu propriul somn – și brusca trezire-n văzduh, pe coama unui acoperiș care nu mai era, cum nici o lucarnă pe unde să pot coborî, nici o scară, nici barem burlanul de scurgere, numai văzduhul cu mine – fără altceva de făcut decît să-mi zidesc din prefabricate fluide acoperișul, lucarna, etaj cu etaj, populîndu-le cu prieteni uituci, capricioși, pîn’la vîrsta cînd, îndrăgostiți, curățam de moloz bulevardul. VERONICA PORUMBACU (1921-1977)

File de istorie

Bolşevismul şi sovietizarea (3)

Lupta pentru putere

în Uniunea Sovietică, după moartea lui Stalin (1)

După moartea lui I.V. Stalin a început o luptă pe viață și pe moarte pentru acapararea puterii politice, atît în interiorul conducerii superioare a Partidului

Comunist al Uniunii Sovietice, cît și în cea a Statului Sovietic. Înaintea „declarațiilor de război” au început răfuieli și ample controverse în fiecare ședință a Biroului Politic al P.C.U.S., precum și înfruntări directe între gruparea condusă de Nikita Hrușciov, Bulganin, Jukov și nucleul conducător în frunte cu Lavrentie Beria și Malenkov

Mareșalul Jukov, în ciuda eforturilor lui Hrușciov și Bulganin, nu a mai fost ales în Biroul Politic al P.C.U.S., dar el totuși asista la marea majoritate a ședințelor acestuia în calitate de veritabil comandant al Armatei Sovietice, fiind recunoscut de toți. Acest fapt explică raporturile de forță între grupurile marcante din vîrful P.C.U.S. și al Statului Sovietic. Conform procesului-verbal, prima confruntare directă foarte violentă, în cadrul căreia s-a hotărît convocarea Biroului Politic a fost în ziua de 9 aprilie 1953. În spatele frazei laconice din procesul-verbal se ascundea (...) „o luptă crîncenă pentru a se menține la putere dictatura stalinistă sau mai degrabă să se întărească și să se restabilească cultul personalității”, care șchiopăta, lovit de moarte din toate părțile.

Mai tîrziu, la Odessa, N.S. Hrușciov a declarat (...): „În ședința Biroului Politic, sau mai degrabă a Prezidiului, conform noii terminologii oficiale, care a avut loc la începutul lunii aprilie 1953, s-a produs ruptura decisivă, am putea zice chiar istorică. A fost pentru prima dată cînd, în ciuda opozițiilor și a intervențiilor provocatoare ale lui Lavrentie Beria, noi am obținut majoritatea voturilor. Chiar și Malenkov a fost de partea noastră”. Întreruperea urmăririlor și eliberarea din lagăre (gulaguri care au funcționat în perioada 1923 – 1961), a celor arestați pe nedrept, a grupului de medici și de alți specialiști în medicină în cadrul „Afacerii halatelor albe”, apoi a mareșalului de aviație Vinogradov și a numeroși alți ofițeri, precum și a unui mare număr de rude și prieteni ai membrilor Biroului Politic, arestați în ultimele zile ale vieții lui I.V. Stalin, făceau mult zgomot la Moscova și în toată Uniunea Sovietică, în ciuda lui Lavrentie Beria și a guvernului de a nu divulga nici cea mai mică informație despre repararea greșelilor evidente și grave comise de I.V. Stalin în ajunul morții sale.

Vestea acelor eliberări s-a răspîndit foarte repede și a ajuns chiar în lagărele de muncă forțată, gulaguri și în închisorile îndepărtate ale Siberiei, unde erau deținuți peste două milioane de oameni. În documentele Congresului al XX-lea al P.C.U.S. se arată: ,,(…) La Comitetul Central au sosit sute de mii de scrisori de revizuire a condamnărilor celor arestați (...). Aceste manifestări față de alte personalități condamnate nu erau decît un semnal pentru ruperea lanțurilor, deja roase, ale stalinismului”. Populația de la orașe și sate din U.R.S.S. simțea că moartea lui I.V. Stalin confirma în mod oficial că stalinismul a fost un sistem criminal

și irațional pînă la inuman, care a fost împins pînă la absurd, avînd coloana vertebrală frîntă.

Pentru prima dată în istoria U.R.S.S., în lagăre și închisori, deținuții au intrat în grevă generală, refuzînd să lucreze sau să se deplaseze la locurile de muncă, au făcut greva foamei, cerînd reducerea zilei de muncă, pîine și hrană și dreptul de a primi scrisori. În procesul-verbal al ședinței Biroului Politic al P.C.U.S. din 2 aprilie 1953 se găsește aprecierea: (...) „Tovarășul Lavrentie Beria a declarat, în raportul său de circumstanță, că în mai multe lagăre și închisori au izbucnit răscoale și evadări organizate, dar serviciile de ordine au intervenit pe loc în forță, restabilind calmul și disciplina. (…) Unitățile înarmate ale Ministerului de Interne au folosit mitraliere și aruncătoare de grenade. (...) Au fost uciși zeci de mii de deținuți. (...) Numai în închisoarea de la Norilsk au fost uciși sute de deținuți”. Cu aceste cazuri și-a început Lavrentie Beria raportul despre situația politică internă din 9 aprilie 1953.

Lavrentie Beria era conștient că zvonurile despre răscoalele sîngeroase au crescut valul de furie și că problema este a prizonierilor și a deținuților. La ședință, în calitate de președinte, Malenkov a cerut să se supună la vot propunerea proiectului de lege. În această situație, Hrușciov a luat cuvîntul, în care a spus: (…) „Mă opun categoric unor reguli de genul celor care sînt propuse“. Înseamnă că nu vom impune niciodată poporului din U.R.S.S. acest gen de ilegalități. I.V. Stalin îl numea pe Lavrentie Beria „săgeata revoluției”. Hrușciov avea să scrie: (…) „Beria încerca, în special prin C.E.K.A. să se amestece în treburile partidului și ale statului”. De asemenea, procesele-verbale ale ședințelor Biroului Politic, dictate sau redactate de Malenkov, nu oferă decît o vagă situație din sînul partidului și guvernului. Ele se defineau mai bine în discursurile și declarațiile secretarului general al partidului, Nikita Hrușciov.

De remarcat că Raportul cu privire la Ucraina a fost aprobat în unanimitate, inclusiv de Hrușciov. Era vorba de greșeli care au dus la căderea capului Comitetului Central Ucrainean Melnikov și înlocuirea lui Kiricenko și Korneciuk, toți fiind ucraineni. S-a renunțat la cadre de etnie rusească, trimise de la Moscova. În timpul dezbaterilor din Biroul Politic, Lavrentie Beria atrăgea atenția că (...) „se insistă prea mult pe teze necomuniste, că este o realitate faptul că toți primii secretari ai Comitetelor Centrale și ai comitetelor corespunzătoare din provinciile autonome sînt ruși, formați și trimiși de Moscova (…), este o realitate faptul că limba oficială în toate republicile naționale este limba rusă”.

Vorbind în Plenul Comitetului Central din iulie 1953 despre destituirea lui Beria, Hrușciov a comentat: (...) ,,Fiecare știe că era vorba despre un punct de vedere just și conform liniei partidului dar, la început, oamenii n-au înțeles că Beria se angajase pe această cale cu intenția de a agrava conflictele naționale între ruși și neruși, între conducerile naționale ale republicilor cu Moscova”. (Amintiri, Hrușciov, Paris, LAFFONT, 1971.) Cel mai virulent a fost Molotov. Luînd cuvîntul, acesta a declarat: (…) ,,Propunerile lui Beria sînt un atac împotriva lui I. V. Stalin și a concepțiilor staliniste

despre problema națională”. (Editura LAFFONT, pag. 314-315 și citatele anterioare din acest capitol.) În lista documentelor confiscate de la Beria se găsește și o discuție între Nikita Hrușciov și Mihail Șolohov, celebrul scriitor sovietic, în biroul lui Hrușciov de la Kremlin, în 16 mai 1953, după ce marele scriitor a anunțat apariția romanului ,,Pămînt desțelenit”. Serviciile și tehnica de ascultare au înregistrat-o și au clasat-o la rubrica ,,Strict Secret” G. 116, Secția a II-a, Nr. 2178 din 16 mai 1953. Șeful secției de asculare S.J. Tiholiubov spune: (...) „Eu am retranscris conversația. N. Hrușciov i-a spus scriitorului: există mult adevăr în cărțile dumneavoastră. Sîntem încă departe de ceea ce s-a spus în timpul colectivizării agriculturii, fără îndoială că nu vom cunoaște niciodată cîte vieți omenești au fost înghițite, dumneavoastră n-ați vorbit decît de Ucraina. Eu cunosc sute de mii de cazuri. Savanții spun că în acea campanie de colectivizare au căzut victime aproape trei milioane de oameni. Mă întrebați pe mine cine e de vină? Eu spun chiaburimea, burghezia și imperialismul. (…) La fel sînt vinovate metodele staliniste, violența și teroarea fără milă, mai mult decît foametea. (…) La fel, în acea perioadă I.V. Stalin devenise dictatorul absolut al Uniunii Sovietice. Rykov, Buharin, Zinoviev, Kamenev, toți erau personaje neînsemnate, iar Troțki era în exil. Deci dacă ar fi să găsim un răspunzător pentru milioanele de morți și anii aceia de oroare, atunci pe I.V. Stalin ar trebui să-l întrebăm”. (…)

Al doilea Raport înregistrat de Servicii cuprinde convorbirea între Hrușciov și Voroșilov din ziua de 6 iunie 1953. Voroșilov, în același timp, îndeplinea funcția de Președinte al Sovietului Suprem, deci șef al Statului Sovietic. Și acest raport a fost un avertisment al lui S.J. Tiholiubov. În raport Hrușciov spune: (...) „Să trecem acum la o problemă foarte importantă, este vorba de conduita și inițiativele lui Lavrentie Beria, care ne nemulțumesc serios“ (…). Voroșilov arată că: (...) „Eu nu am de spus decît lucruri bune despre Beria” (…). Hrușciov zice: ,,Bine, bine, Kliment Efremovici, dar dumneavoastră nu vă dați seama care sînt scopurile lui Beria? Nu putem asista la conducerea lui arbitrară și legătura lui cu imperialiștii și cu spionajul internațional”. Voroșilov îi răspunde lui Hrușciov: (…) „Pe cuvîntul meu, Nikita Hrușciov, ești un imbecil, dacă poți să spui asemenea prostii. Înțelege bine unde trăim și unde ne aflăm” (…).

Există dovezi prin care Beria era avertizat de oamenii lui infiltrați și știa sigur că „era lucrat” de un grup, anume sancționarea aplicată de partid lui Alexander Ievdochimovici Korneiciuk, om de litere, academician și secretar al Comitetului Central Ucrainean, printre altele și colaborator apropiat al lui Beria, care l-a promovat în înalte funcții. Kroineiciuk a fost condamnat în iulie 1953, după destituirea lui Beria, pentru că i-a dezvăluit (...) „secrete ale partidului, dînd astfel dovadă de superficialitate și lipsă de vigilență”, ceea ce s-a întîmplat ca la 21 iunie 1953, Beria să fie destituit din toate funcțiile ocupate și apoi arestat, condamnat și executat.

Abia la 10 iulie 1953 cotidianul Pravda a publicat un Comunicat cu privire la lucrările Comitetului Central al P.C.U.S. Malenkov a rostit o cuvîntare prin care afirma că Beria a avut (...) „o activitate antipartinică și antinațională, avînd ca scop subminarea Statului Sovietic, în sprijinul capitalului străin și punerea Ministerului de Interne deasupra partidului, devenind dușman al partidului comunist și al poporului sovietic”. De asemenea, a fost publicată Rezoluția Prezidiului Suprem al U.R.S.S., în care s-a prezentat destituirea lui Beria din toate funcțiile, indicînd Curții Supreme a U.R.S.S. arestarea lui. Această Rezoluție a fost aprobată în unanimitate, în instituții industriale, agricole, de educație, de cultură, sănătate, în armată. (va urma)

Prof. dr. IOAN CORNEANU

Ing. MIRCEA PÎRLEA

Av. NICOLAE DECSEI

Beria, Malenkov și Hrusciov

Polemici « Controverse

Fenomenul Diana Șoșoacă – sau Lupta care reîncepe

(urmare din pag. 1)

Cealaltă grupare, AUR, începe să se exfolieze, ieșind la iveală plumbul folosit pentru a înșela cîntarul electoral!

Autoritatea unor personaje fără valoare și notorietate, blocări sau excluderi, lipsă de transparență, deturnarea atenției de la vectorii agresiunii, Occidentul și SUA, la… Rusia, ba chiar încercînd să implice și biserica în conflicte! Asemenea prostii au încercat și legionarii, asociind Biserica, fără voia ei, în acțiuni și luări de poziție care nu îi erau proprii! De fapt, AUR pare din ce în mai clar o creație a unor grupuri de putere (Servicii?) care vor să demonstreze că naționalismul românesc nu este bun decît de scandaluri.

Revin la PSD - rînd pe rînd, politicienii valoroși, luptători pentru suveranitate, au fost îndepărtați. În schimb, au urcat aceste nulități, gen Ciolacu, Grindeanu, Stănescu sau Simonis, personaje pe care nu le votează nimeni – dar mai ales care NU reușesc să inspire populației decît… indiferență, dacă nu chiar repulsie.

Reacțiile la mesajele lor publice o dovedesc: audiențe slabe la televiziuni, aprecieri insignifiante la ,,postările” de pe rețelele de socializare. Cînd un președinte PSD primește 200 - 300 de reacții la o postare, e foarte grav! Pur și simplu, el NU există! Ciolacu e și cel mai slab cotat lider politic pe rețele de socializare, factor esențial în ziua de azi!

De fapt, PSD-ul NU mai există! Este pupătorul de timermanși, este ștergătorul de scame la Bruxelles, este ridicătorul la plasă al PNL, este sacul de box al lui Iohannis și al USR! Și, mai rău, este groparul unor politicieni care au vrut altceva de la țara asta: Adrian Năstase, Adrian Severin, Șerban Nicolae, Liviu Pleșoianu, Codrin Ștefănescu, Ecaterina Andronescu, Petre Daea și alți cîțiva care nu au fost… ceea ce este PSD azi! Pe aceștia PSD-ul lui Ciolacu vrea să-i îngroape în uitare, punînd, cu o consecvență demnă de o cauză mai bună, problema ,,ne-am schimbat!”. Da, corect, v-ați schimbat… dar nu mai bine spuneți că v-ați evaporat?

Ei bine, pe acest fond a apărut Diana Șoșoacă, pe care nu mă sfiesc să o numesc ,,un fenomen”. Un prim argument este că, în nici două luni de parlament, a devenit cel mai mediatizat politician! Sigur, pentru că face scandal, iar asta place publicului, veți spune; nu, asta e ceea ce vor să se înțeleagă cei care au interesul să o denigreze, să o minimalizeze! Progresiștii și slugile lor, dar și pretinși naționaliști, cărora senatoarea le demonstrează, prin comparație, că… nu sînt nici pe departe patrioți sau naționaliști!

Așa cum scriam, Diana Șoșoacă a scăpat cumva prin ,,filtrul” politic, de care nu au trecut cei menționați anterior! Mult mai notorii, au fost ținte clare! Pe ea nu au luat-o în vizor la timp! O iau acum, dar e prea tîrziu – Diana Șoșoacă e senator, dar și ,,vedetă” media. Și, mai ales, a devenit un simbol!

Un simbol nu doar al nemulțumiților, al revoltaților – ci al faptului că SE POATE!

Recent, un distins sociolog spunea că ,,nu poţi construi politic prea mult timp aşa”, adică doar pe o imagine publică vehementă. ,,Politicianul de valoare este cel care vine şi cu proiect sau o idee care mă captează, îmi spune o poveste frumoasă despre ce pot să fac eu”, spunea Alfred Bulai. De acord cu principiul – dar nu și cu paradigma fenomenului Diana Șoșoacă!

De ceva timp, un grup de oameni de Drept – avocați, judecători, procurori –, oameni politici, oameni de afaceri, ziariști și intelectuali din mai multe domenii lucrează la un proiect major, de salvare a României: o lege a suveranității naționale, după o idee, un proiect al avocatului Dan Chitic, poate primul care a ridicat steagul suveranismului românesc! Ei sînt cei cu care se poate asocia ideea unui politician neînfricat, așa cum este Diana Șoșoacă. Sau, așa cum sînt Marine Le Pen în Franța și Matteo Salvini în Italia, ori chiar Orban Viktor în Ungaria! Patrioți curajoși, urmați de popor, gata să se lupte pentru națiune, credință, tradiții! Ei sînt cei care se opun progresismului anti-credință și

anti-normalitate, susținut de corupta moral structură de la Washington și de grupările de tip Sörös! Or, în România, pînă la apariția Dianei Șoșoacă NU mai era cineva care să îmbine idealul cu impactul favorabil la popor! De la Vadim Tudor încoace, nimeni nu a mai reușit să adune mulțimi, să capteze atenția poporului și a presei pentru o cauză justă, națională, românească! Acum a apărut ,,fenomenul Șoșoacă”, iar gîndirea patrioților are, iată, și voce! O voce puternică! Unul dintre emulii progresismului, îmbătrînitul în rele C.T. Popescu o numea în batjocură ,,Senatoarea Cascada Urlătoarea”; dar uită energumenul progresismului că acela este un minunat simbol al muntelui – un glas al naturii pe care lumea îl ascultă cu bucurie, încărcîndu-se de energie! Așa se întîmplă și cu „fenomenul Diana Șoșoacă”, o voce puternică de la care lumea sceptică, deznădăjduită, se încărcă de energie. De energia lui SE POATE! O energie care îi dă peste cap planurile curentului reprezentat de Sörös – cel cu care se dă acum bătălia pentru România. Și căreia, mărturisesc, mă alătur din tot sufletul meu… de vadimist!

* * *

Închei cu cîteva idei spuse de marele artist Dan Bittman, într-o discuție cu una dintre cele mai bune realizatoare TV, Adriana Bahmuțeanu. Ei bine, în momentul în care Bittman s-a plîns de lipsa unor politicieni care să fie pentru țară, să acționeze independent de interesele altora, Adriana Bahmuțeanu a intervenit: ,,Acum avem un politician independent, doamna Diana Șoșoacă!...”.

,,Ah, da, o salut și, uite, beau un pahar de vin în cinstea ei!”, a spus Dan Bittman. ,,Dacă mai aveam 20 de politicieni ca Diana Iovanovici-Șoșoacă – eram Suedia, nu România! Eram departe de tot…”. De ce consideră Bittman asta? Pentru că vede în senatoare pe cineva care cere deschis drepturi pentru oameni! ,,Românii au uitat să-și ceară drepturile, nu știu nici ce drepturi au…”, spune Bittman.

,,Unii sînt deranjați de modul în care ea se exprimă…”, remarcă Bittman, explicitînd contextul: ,,Ea e femeie, iar în România misogină femeile trebuie călcate în picioare, dar este o femeie care cunoaște legile, este o femeie care apără legile și vorbește în numele legii”. Sîntem într-o țară, România, în care nimeni nu apără legea în fața autorităților – ,,Nu avem o lege a răspunderii prezidențiale – pentru că președintele încalcă legea în fiecare zi”, spune Bittman. Noi nu avem un lider, continuă Bittman, la care Adriana Bahmuțeanu intervine: ,,Doamna Șoșoacă ar putea fi un lider?”. Bittman răspunde: ,,Ar putea fi… Doamna Șoșoacă este un om credibil, are elocință, se înțelege ce spune. Alții dau cu invective în ea…. Pentru că… e pe interese, întreaga presă e pe interes, e plătită… presa liberă e o poveste.

Dan Bittman vede în Diana Șoșoacă un început al unei mișcări noi. ,,Fără îndoială, Diana Șoșoacă este un început, îmi pare rău că cei din fostul ei partid nu au știut să renunțe la orgolii, Diana Șoșoacă trebuia menținută, pentru că face treabă. Ea face treabă, face pentru popor –ea este un adevărat avocat al poporului!”.

Cam despre asta e vorba – românii onești, de la minerii din ,,Valea Plîngerii”, pînă la un artist celebru precum Dan Bittman, văd în Diana Șoșoacă un apărător – un om care trebuia să apară.

Pe scurt: lupta reîncepe.

329 de candidaţi, propuşi la Premiul Nobel pentru Pace 2021

Lista este secretă, dar diverse informaţii publice apărute pînă acum relevă că printre propuneri se numără Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), fostul preşedinte american Donald Trump, activista pentru mediu Greta Thunberg, opozantul rus Alexei Navalnîi sau mişcarea Black Lives Matter.

Candidaturile, care sînt mai puţine în acest an, comparativ cu numărul record de 376 înregistrat în 2016, sînt repartizate între 234 de persoane şi 95 de organizaţii, a precizat Institutul Nobel. Numele candidaţilor rămîne secret timp de cel puţin 50 de ani, însă cei care i-au propus - parlamentari şi miniştri din toate ţările, foşti laureaţi, unii profesori universitaripot alege să le dezvăluie identitatea.

Printre candidaturile cunoscute se numără Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Alianţa Vaccinului (GAVI) şi Coaliţia pentru inovaţii în materie de pregătire pentru epidemii (CEPI), în prima linie a mobilizării împotriva pandemiei de COVID-19, care afectează întreaga lume de un an.

,,A fost un an special, marcat de COVID-19, şi ar fi fost surprinzător dacă acest lucru nu s-ar reflecta în natura candidaturilor”, a comentat pentru AFP directorul Institutului Nobel, Olav Njolstad, fără a face alte precizări. Au fost de asemenea propuse organizaţii neguvernamentale de apărare a libertăţii presei, precum Reporteri fără Frontiere (RSF) şi Comitetul pentru Protecţia Jurnaliştilor (CPJ), opozanţi precum belarusa Svetlana Tihanovskaia sau rusul Alexei Navalnîi, mişcarea Black Lives Matter şi activista de mediu Greta Thunberg din Suedia.

Printre nominalizaţi se numără şi fostul preşedinte american Donald Trump, ginerele său Jared Kushner, premierul israelian Benjamin Netanyahu şi prinţul moştenitor din Abu Dhabi, Mohammed bin Zayed Al Nahyan, creditaţi cu progrese în procesul de pace din Orientul Mijlociu şi cu eforturile de apropiere între Israel şi ţări din lumea musulmană.

A fi propus pentru premiu nu înseamnă a primi girul Comitetului Nobel care, înainte de a acorda Nobelul pentru Pace, acceptă toate candidaturile, atît timp cît au fost trimise pînă la data-limită de 31 ianuarie de către persoane care au acest drept. Printre alţi candidaţi cunoscuţi se mai află NATO, forţele pro-democraţie din Hong Kong, Agenţia ONU pentru Refugiaţi (UNHCR), o campanie pentru interzicerea roboţilor care ucid şi mişcarea de cercetaşi.

Comitetul Nobel îşi va anunţa alegerea la 8 octombrie. În 2020, Premiul Nobel pentru Pace a ajuns la Programul Alimentar Mondial (PAM), cea mai mare organizaţie umanitară mondială de luptă împotriva foametei, scrie Agerpres. Sursa: DCNEWS

Polemici « Controverse

Destinul tragic al unei actri þ e de comedie: Nora Piacentini

Una dintre marile vedete ale teatrului românesc din perioada interbelică a fost – fără îndoială – actrița Nora Piacentini (1905 – 1945). Iată cum o caracteriza teatrologul F.O. Fosian în volumul ,,87 de artiști bucureșteni”: „Întruchiparea în carne și oase a celebrei vedete a desenului animat Bety Boop… În plus un farmec personal, un haz copios, o actriță care posedă la superlativ arta de a amuza spectatorii. E o apariție de ghiduș svăpăiat, de ștrengariță, de drac împielițat… De la cocotele pe care le-a interpretat la «Teatrul Vesel» –cocotele de hilariantă realizare – pînă la profesoara din «Ionescu G. Maria» și de la aceasta la «Kiki» – recenta ei mare creație – Nora Piacentini a parcurs etape grele, pe care le-a învins cu succes”.

Debutul

Nora Piacentini - „un moț de fată picat de pe malurile Dunării” (conform aceluiași autor) – a fugit de acasă după ce a văzut piesa de teatru „Moartea civilă”, în care juca marele Manolescu, aflat în turneu cu trupa sa la Galați. A plecat la București, unde s-a înscris la Conservator. A studiat teatrul în clasa celebrului actor Constantin Nottara. Nora Piacentini a debutat la „Teatrul popular”, în „Școala femeilor” de Molière. Au urmat roluri memorabile „puse exclusiv în slujba genului comic pe care-l reprezintă chipul ei șăgalnic…” pe mai multe scene bucureștene: Teatrul Regina Maria, Teatrul Vesel, Teatrul Comedia.

Nora Piacentini

în trupa lui Sică Alexandrescu

Între anii 1941-1942 Nora Piacentini a făcut parte din trupa lui Sică Alexandrescu (cel care mai tîrziu avea să fie directorul de scenă al Teatrului Național) împreună cu o întreagă pleiadă de mari actori, dintre care îi amintesc doar pe Ion Iancovescu, Jules Cazaban, V. Maximilian si pe mai tinerii pe atunci Radu Beligan, Gr. Vasiliu-Birlic, Mișu Fotino.

Actrița a avut parte – asemeni tuturor actorilor – de critici bune în presa vremii: „D-ra Piacentini a jucat foarte frumos. Știind totdeauna să sublinieze prin mimică și atitudini variate momentele caracteristice din interpretarea d-sale” (cronică publicată în ,,Universul literar” din

18 februarie 1939, la spectacolul ,,Kiki” de Andre Picard). De critici ,,bunicele”: „Doamna Piacentini a găsit cîteva accente frumoase în rolul dactilografei. O preferam, însă, în comedie. Iată, de pildă: acum 10 ani a interpretat în «Mărgeluș» rolul deținut acum de Fifi Harand. Și a dobîndit, în scurta sa apariție comică, un succes mai mare decît în rolul de astăzi, de proporții mai mari, dar ușor melodramatic” (cronică publicată de ,,Universul literar” din 11 aprilie 1942, la reluarea piesei ,,Mărgeluș”, jucată pe scena Teatrului Comedia). Sau de critici devastatoare: „D-na Nora Piacentini merge pe rol ca pe catalige, sigură și grăbită, fiindcă pe lîngă clișeul de succes al rolului își are și d-sa mecanica de succes a rutinei. Dl. Radu Beligan a pus nu numai frumoși bemoli și discreție în rolul de sigur succes al eroului, ci din nefericire și ceva mai mult: o prematură blazare a unei stele obosită de a mai fi cu coadă” (cronică apărută în ,,Revista Fundațiilor Regale” din 1 octombrie 1943, pentru piesa ,,Pensiunea dragostei” de Al. Kirițescu și N. Vlădoianu, jucată pe scena Teatrului Alhambra)

„Domnişoara Cucu”

din „Steaua fără nume”

Roluri multe – roluri frumoase. Dar rolul care va rămîne cu siguranță în istoria teatrului românesc este acela al ,,Domnișoarei Cucu” din piesa ,,Steaua fără nume” de Mihail Sebastian. Premiera a avut loc în ziua de 1 martie 1944 la Teatrul Alhambra, în regia lui Soare Z. Soare. A fost un succes de proporții. Rolurile principale ale piesei au fost scrise special pentru cei doi mari actori ai scenei românești, Radu Beligan și Nora Piacentini. Mihail Sebastian nota în jurnalul său: ,,M-am zvîrcolit pînă dimineaţa, asaltat de gînduri, de soluţii, de întrebări – şi pentru toate mi se părea că găsesc răspuns, cu o magică uşurinţă. (...) Rolul bărbatului îl potrivesc pentru Beligan, rolul femeii îl potrivesc pentru Nora Piacentini”.

Teme juridice de actualitate

Drepturile

fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului din sfera informaţiei, comunicării şi imaginii (3)

I. Documente politico-juridice istorice esenţiale comunicării (3)

Art. 9 - 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Art. 10 - 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Art. 11 - 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrîngeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

Bogata jurisprudenţă a Curţii europene a Drepturilor Omului, instanţa însărcinată cu controlul jurisdicţional

Această premieră ascunde o poveste adevărată: în anul 1944, din cauza legilor antisemite impuse de statul român, evreilor fiindu-le interzis să apară pe afișele teatrelor românești, Mihail Sebastian nu avea drept de semnătură. Autorul meționat pe afiș: Victor Mincu. În fapt, este vorba despre Ștefan Enescu, un fost coleg de liceu al lui Mihail Sebastian la Brăila. La premieră sala a fost arhiplină. Agenții Siguranței statului împînzeau și ei sala Teatrului Alhambra. ,,Nu a fost un succes, a fost un triumf!“ – scria presa vremii. Emoțiile nu s-au încheiat însă odată cu seara premierei. La cîteva zile după premieră, Neagu Rădulescu a publicat mai multe caricaturi ale actorilor și o anagramă în care se întreba cine este autorul piesei. Literele dădeau ,,Mihail Sebastian”. La cinci zile după premieră, sub semnătura V. Mardare, apărea un articol în ,,Universul” cu titlul ,,Camuflaj în teatru“, articol în care spectacolul era atacat virulent datorită originii semite a autorului adevărat, știut în fapt de toată lumea. Din fericire, avocatul Ștefan Enescu nu s-a lăsat intimidat de virulența atacului. El a obținut un drept la replică care a fost publicat a doua zi în ,,Universul”. Aici a afirmat din nou că el este autorul piesei ,,Steaua fără nume”. Abia acum campania de presă s-a oprit.

În mod straniu, mulți dintre cei implicați în conspirația premierei cu ,,Steaua fără nume“ au avut un destin tragic: regizorul Soare Z. Soare a murit în 23 august 1944 la podul Băneasa, ucis de un glonț rătăcit ricoșat din pavaj. Mihail Sebastian a murit într-un accident de automobil, pe bulevardul Regina Maria, în mai 1945. Nicu Vlădoianu s-a sinucis în anul 1948, în Egipt. Mircea Șeptilici a făcut închisoare în anii ʼ50 pentru ,,delicte politice“. Nora Piacentini s-a sinucis în anul 1945. Iată cum consemna acest trist eveniment un articol publicat în 21 ianuarie 1945 de revista ,,Universul literar”: „Cu ce judecată poți împăca uneori durerea ajunsă să doboare pînă și sentimentul de viață, atunci cînd orice nădejde din tine este distrusă? Doamne, de cîte neîndurătoare renunțări s-o fi lovit Nora Piacentini ca să accepte porunca unui tragic destin! Și – poate – de cîte alte dureri a vrut să fugă ca să-și găsească liniștea în veșnicie! Prinsă de-o meserie a cărei izbîndă era rîsul și veselia ei, Nora Piacentini trebuia să se împotrivească oricărei urme de tristețe, numai ca să-și păstreze nemicșorată dispoziția cu care își obișnuise publicul. Pe forța neegalabilului său talent comic, drama sufletească urma să capete întîietatea. Și a murit… a murit rîsul, a murit veselia și – ce e mai dureros – am pierdut talentul actriței care ne dăruise etalonul valorii prin muncă și nedesmințită pasiune de artă”.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

al aplicării convenţiei, constituie un izvor de mare importanţă în cercetarea dreptului comunicării.

6. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 2000

Drepturile omului au fost protejate în jurisprudenţa Curţii de justiţie a Comunităţilor europene în absenţa unui document juridic relevant în materie al comunităţilor, prin referire la principiile de drept, la Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948, la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului.

Absenţa unui document cu valoare juridică cu privire la drepturile omului în cadrul uniunii îşi are explicaţia în dezvoltarea istorică a integrării europene. În contextul în care protecţia drepturilor omului era principala preocupare a Consiliului Europei, ,,părinţiifondatori” ai comunităţilor au rezervat acestora un rol predominant de integrare economică, văzut ca o etapă preliminară a unei depline integrări politice, economice, monetare, sociale, militare şi de altă natură a ţărilor bătrînului continent.

Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1992, a confirmat expressis verbis ataşamentul statelor membre ale Uniunii Europene la principiile libertăţii, democraţiei şi respectului drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi statului de drept. S-a afirmat în tratat că Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sînt garantate de Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, ca principii generatoare de drept comunitar. (va urma)

Av. ION SCĂUNAȘU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Titu Maiorescu, alt fel de cum îl ºtiam

Deși era mai mult scund decît înalt și o pată violacee îi urîțea întrucîtva chipul, prin prestigiul, personalitatea și poziția lui socială, Titu Maiorescu (1840-1917) a fost, toată viața, o țintă predilectă a femeilor. Dar, tot atît de adevărată este și afirmația că, nu de puține ori, a fost atras de farmecul femeilor, așa cum s-a întîmplat în 1864, cînd a compărut în fața justiției, acuzat fiind de imoralitate. La Universitatea din Iași, unde era rector, Maiorescu întîmpina opoziție din partea grupului de profesori ardeleni, conduși de cărturarul Timotei Cipariu. Cunoscîndu-i slăbiciunile, aceștia l-au urmărit pe cînd îi făcea o curte intensă unei profesoare de la Școala Normală din Iași și i-au dres un proces răsunător. După spusele lui G. Călinescu, unul dintre martorii acuzării a fost eleva Veronica Micle care, instigată de Ștefan Micle, profesorul și soțul ei ardelean, ar fi declarat că-l văzuse pe Maiorescu bătînd la ușa domnișoarei profesoare cu somația: ,,Décidez-vouz!”. Dar, la proces, împricinatul a venit cu o armată de avocați dintre cei mai în vogă, toți junimiști și masoni – Iacob Negruzzi, P.P. Carp, Vasile Pogor, Nicolae Mandrea, Grigore Paucescu. Natural, în fața unui asemenea comando, instanța s-a fîstîcit, și Titu Maiorescu a scăpat cu fața curată. Dar îi va păstra Veronicăi o ranchiună feroce, care se va materializa în 1881 și 1882, cînd îl va determina pe Eminescu să nu o ia de nevastă. Ceva mai tîrziu, în ciuda misoginismului său, sau poate, paradoxal, tocmai de aceea, căci nu dădea 2 bani pe inteligența femeilor, erotismul lui Maiorescu avea să facă și alte victime –Cleopatra Poenaru-Lecca, Mite Kremnitz, Ana Rosetti, Olga Neumann – alimentînd gelozia Clarei care, în cele din urmă, va divorța. Ca atare, mentorul ,,Junimii” avea o nevoie organică să vadă cît mai multe doamne și domnișoare în jurul său, și de aceea le introdusese la ședințele ,,Junimii” bucureștene, spre nemulțumirea lui Iacob Negruzzi și a altora care se temeau că, prin promovarea femeilor, scade spiritul critic al dezbaterilor. Eminescu și Veronica Micle au numit grupul feminin de la ,,Junimea” (în fapt niște doamne instruite și inteligente, căci altfel n-ar fi rezistat acolo) ,,Haremul lui Maiorescu”, în care Mite Kremnitz era ,,Sultana favorită”. Dar, Veronica Micle, deși, toată viața, l-a detestat, ca orice femeie sensibilă la aspectul material al existenței, în forul ei interior, îl admira totuși pe marele profesor, jurist, logician, politician și critic pentru succesele și poziția lui socială. Spre deosebire de el, idealistul Eminescu părea mai degrabă un învins al vieții. Același cuconet era prezent, desigur, mai mult din snobism, și la cursurile pontifului de la Universitate, unde respectivele doamne se distingeau de celelalte studente mai mult prin rochiile lungi, crinolinele și pălăriile sofisticate.

cele din urmă nefaste, din partea perechilor legiuite, care vor forma, astfel, o altă familie sub același acoperiș. Nu peste multă vreme, de supărare, cei doi frați vor muri la vîrste încă tinere. Cînd Mite îl va naște pe Georg Titus, rodul dragostei sale parșive cu Maiorescu, în cinismul și uzanțele mincinoase ale vremii, prietenii de familie se vor grăbi să-l felicite pe bietul Wilhelm, soțul legiuit al adulterinei păcătoase, nu pe Maiorescu. Penibilă situație pentru cei doi frați. La scurt timp, micuțul s-a îmbolnăvit și, la recomandarea medicului, întrijorați, părinții săi naturali au procedat la o schimbare de aer, în Germania. Atunci, penibilul și necontrolatul Wilhelm s-a gîndit la o răzbunare... cruntă. Însoțindu-i la gară în trăsură pe cei doi, dumnealui a omis să ia de acasă și geamantanul cu lucrurile lui Maiorescu.

În 1876, Maiorescu se gîndește, pentru prima oară, la divorțul de Clara. În 1878, cînd se încurcă cu Ana Rosetti, viitoarea soție, pune iarăși pe tapet problema divorțului. (Estimp, Mite, care era doamnă de onoare în suita reginei Elisabeta și secretara regelui Carol I, are o aventură cu acesta și îi dăruiește un fiu, Emanuel.) În 1882, biata Clara se operează de cancer, boală care va recidiva peste 8 ani. Altă operație la care perfidul soț o asistă în salonul de terapie intensivă, o ține de mînă, și lacrimile îi șiroiesc pe obraji. Cei care au cunoscut-o mai bine au spus că n-a avut demnitatea unei femei distinse, care să-și merite soțul în plan spiritual. Cum a avut, de exemplu, Alexandra Odobescu, care a aprobat aventurile extraconjugale ale strălucitului ei soț, Alexandru Odobescu. Ba, mai mult, s-a dus acasă la amanta acestuia, Hortensia Racoviță, mărturisindu-i că e dispusă să divorțeze, numai să nu se pună în calea fericirii soțului. Dar, ingrata Hortensia i-a trimis la plimbare pe amîndoi, forțîndu-l pe sensibilul Odobescu să ia morfină. În 1885, de comun acord, Titu și Clara Maiorescu vor divorța, în sfîrșit. În urma documentelor rămase, Maiorescu se va arăta generos cu fosta soție și fiica lor, care vor rămîne împreună, și cărora le va ceda casa din Str. Mercur 1, plus sume impresionante de bani pentru existența zilnică. În 1887, Clara și Livia vor părăsi țara și se vor stabili la Berlin, în casa părintească a Clarei. Clara va muri în 1890.

Cine privește chipul Anei Rosetti (1854-1914), din fotografiile rămase, se poate întreba, și pe bună dreptate: ce a văzut Titu Maiorescu la această femeie atît de ștearsă? Și urîtă, și fată bătrînă, și fără vreo zestre impresionantă, nici inteligentă și nici cu vreo cultură vastă. Ana Rosetti nu se putea compara cu Mite Kremnitz cea mintoasă și nici cu frumoasa Cleopatra. Cu toate acestea, ea a contribuit hotărîtor la divorțul Clarei de Maiorescu. Și Călinescu, și Lovinescu, în monografiile lor, se miră de această alegere.

această evreică de lîngă Focșani a fost o parteneră indispensabilă pentru marele critic, profesor și om politic, în ultimii săi ani. Maiorescu a murit pe 1 iulie 1917 în locuința sa din Str. Lahovari nr. 7 și i-a lăsat prin testament 20.000 de lei, o sumă uriașă la vremea aceea, precum și casa respectivă. A murit în brațele ei. Olga Neumann l-a iubit cu sinceritate, l-a admirat și l-a cerut în căsătorie. Atunci de ce această femeie inteligentă și instruită nu s-a învrednicit să lase posterității amintirile ei despre Maiorescu? Și de ce n-au îndemnat-o să scrie nici cei apropiați din familiile Delavrancea, Gherea, Caragiale și nici junimiștii? După moartea lui Maiorescu urma ei s-a pierdut și nu se mai știe nimic despre ea, nici unde s-a dus și nici cînd a murit. N-a mai apărut în nici un document sau crîmpei de amintire a cuiva.

Ultimele clipe din viața lui Maiorescu sînt, în general, cunoscute, dar mai mult din relatările altora. În colecția Bibliotecii Centrale de Stat se găsește o parte dintre caietele cu însemnările zilnice făcute de Titu Maiorescu. Printre ele, și ,,Jurnalul nr. 42. De la 23 aprilie/6 mai 1917 pînă la...”. În total sînt doar 17 pagini cu diferite notații domestice – lecturi, vizite și primiri, starea vremii și unele gînduri, alternate cu momentele cînd îi este rău. Atunci întrerupe orice activitate și se dă pe mîna credincioasei secretare Olga Neumann.

Căsătoriile lui Titu Maiorescu

Maiorescu n-a iubit-o niciodată pe Clara Kremnitz (1839-1890), destul de grasă și urîtă, pe care a luat-o de soție mai mult dintr-o exaltare de moment. Mai degrabă i-ar fi plăcut să se însoare cu sora ei mai mică, Elena, frumoasă, vioaie și inteligentă. Dar, dacă apucase să-i promită Clarei, aia e. Maiorescu o cunoscuse pe Clara pe cînd era student la Berlin și îi medita la Limba Franceză pe copiii juristului Georg Kremnitz. Înțelegînd că, la valoarea ei, nu se va mai întîlni cu o asemenea partidă, Clara îl încuraja pe timidul românaș căutînd să rămînă singuri cît mai mult timp și lăsîndu-se pipăită. Dar ea n-a fost fericită cu Maiorescu, un auster și un introvertit, care îi va provoca acute crize de gelozie, aducîndu-și amanta în casă, pe Mite Kremnitz, nimeni alta decît soția fratelui ei, doctorul Wilhelm Kremnitz. Mai rară situația fraților Kremnitz de a suporta, ani la rînd, și cu consecințe, în

În cei 27 de ani de căsnicie, Ana a fost, pentru soțul ei, o secretară devotată: i-a redactat scrisorile, i-a bătut la mașină discursurile și mare parte din operă, i-a tradus scrierile, i-a pus ordine în hîrtii, i-a ținut socotelile, i-a aranjat vizitele etc. Chiar și pe patul de moarte, la Heidelberg, cînd femeia se lupta cu cancerul, Maiorescu n-a cruțat-o, dictîndu-i ultimele pagini din lucrarea ,,Discursuri parlamentare”. Căsătoria Anei cu Titu nu a fost deloc fericită, pentru nici unul dintre ei. Ana era de o gelozie maladivă, sîcîitoare, isteroidă. Era geloasă și pe trecutul, și pe perezentul erotic al soțului. Era dominatoare, voia să știe tot, îi controla vizitele și corespondența și i-a interzis să fumeze în dormitor. N-a avut copii. De aceea, moartea ei în 1914 i-a adus lui Maiorescu liniștea mult-dorită.

Ultimele clipe din viaţa lui Maiorescu

Necunoscuta Olga Neumann (1880-?) a fost ultima femeie din viața lui Maiorescu. Poliglotă, dactilografă, secretară deosebit de pricepută și damă de societate,

Boala de inimă a lui Titu Maiorescu, stenocardita, cronicizîndu-se, bolnavul își redusese considerabil activitatea zilnică. Uneori, se simțea atît de rău și durerile de inimă îl chinuiau, încît notațiile în jurnal le făcea domnișoara secretară după dictare sau în urma propriilor observații. Cum se știe, în vara anului 1914, Maiorescu se retrăsese din viața politică, și doar Alexandru Marghiloman, înlocuitorul său la conducerea partidului conservator, îl mai vizita. În rest, el prefera liniștea lecturilor și confortul primirii de oaspeți. Ieșea rareori, dar se întorcea de îndată acasă cînd începeau să-l deranjeze durerile de inimă. Pe 5 decembrie 1916, cînd germanii ocupaseră Capitala, Maiorescu, care susținuse întotdeauna neutralitatea României, refuzase să plece în exil la Iași, ca mai toată aristocrația bucureșteană. Spera că dacă mareșalul Mackensen îl va căuta, îl va convinge să încheie pace cu românii. Se delimitase de P.P. Carp, care se gîndea la o îndepărtare a regelui Carol I, căci, în forul său interior, rămăsese un dinastic de neclintit. Se gîndea chiar la o Austrie Mare, avînd ca suveran pe împăratul Austriei. Adoptînd o astfel de existență, quasisedentară, Maiorescu se rezuma la eforturi minimale, așa cum îi recomandaseră medicii. Sfîrșitul lui Maiorescu l-a consemnat și Al. Marghiloman în notele sale: ,,3/16 iunie 1917: Maiorescu este subit apucat de un acces de angină de piept destul de grav. I-am dus cu sila pe doctorul Hammer”. Sau: ,,18 iunie/1 iulie: Azidimineață la ora 5, Maiorescu s-a stins subit”. Mult mai bogate în detalii sînt notațiile secretarei Olga Neumann în caietul lui Maiorescu. ,,Vineri 16/29 iunie. Noaptea a fost cam agitată, bolnavul s-a trezit adeseori și respira cam greu (...) Sîmbătă s-a hrănit destul de bine, era binedispus. Noaptea a fost relativ liniștită, s-a sculat o dată. Apoi duminecă dimineață la 5 a cerut iar să se scoale; pe cînd era pe scaun, un geamăt adînc – m-am repezit la dînsul, i-am dat o «ampoule» Boissy, a respirat adînc, ochii jumătate închiși, expresie de durere, fruntea încrețită. I-am dat o a doua «ampoule» Boissy, n-a mai respirat, capul s-a lăsat pe umărul meu. Pulsul nu mai bătea, inima se oprise. Nu mai era! – L-am întins pe pat (...) La 6 ore p.m., duminecă 18 iunie/1 iulie l-am dus la cimitir, petrecut de prieteni, elevi, partizani. Pînă a doua zi, luni 19 iunie/2 iulie, 4 ore p.m. a rămas la capela cimitirului, apoi l-am dus la lăcașul de veci al părinților lui – după dorința lui. Îmormîntarea simplă, demnă, fără discursuri în împrejurările actuale. La coborîrea în groapă cînta o privighetoare. Secretara Excelenței Sale – Olga Neuman”.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (33)

Partea a II-a – VARA Martor fără voie (2)

Plîngeam în hohote, căzut lîngă un copac, privind cum fata era prinsă ca într-o cursă, în timp ce N. parcă înnebunise. Fiecare secundă din acea scenă mi-a rămas întipărită în minte, fiecare strigăt, fiecare privire disperată. Această întîmplare a fost, pentru mine, pentru copilăria mea, acel duș rece de care nu aveam nevoie.

Din fericire însă, strigătele disperate ale femeii s-au auzit pînă la noi în sat, iar adulții s-au pus imediat în mișcare fără să știe exact din ce direcție se auzeau sunetele. Salvarea a venit înainte ca un dezastru să se producă, în momentul în care un grup de băieți din satul vecin a asmuțit un cîine lup pe noi. Ușurat, dar și speriat, am început să alerg ca un nebun, Alin de asemenea, iar cel care mai devreme era curajos nevoie mare, cu bîta în mînă, alerga de parcă îl fugăreau dracii. Cred că Dumnezeu a avut grijă de mine, deoarece am ales să mă opresc și să privesc cîinele în față, gest care l-a intimidat. Eram speriat pentru că băieții veneau și ei spre mine și, mai mult ca sigur, nu ar fi făcut vreo diferență între noi. Răzbunarea lor era dură, pentru că, într-un fel, chiar dacă eu nu am înțeles nimic din ce se întîmplase, meritam din plin asta.

Într-un moment de rațiune, N. a înțeles că, dacă eu aș fi pățit ceva, fratele meu mai mare l-ar fi bătut

zdravăn așa că a pus cîinele pe fugă, timp în care eu am luat ceva distanță. Printr-o minune însă, a doua din ziua aceea, frații noștri mai mari au încercat să aplaneze conflictul. Despre ce s-a întîmplat cu N. nu știu mare lucru, dar am aflat ulterior că a încasat o bătaie bună. Ceea ce a făcut era în contradicție cu valorile promovate în comunitatea noastră, iar faptul că noi am fost martori nu a avut consecințe, dat fiind faptul că în anii următori astfel de evenimente nefericite s-au repetat. Pentru mine, acea zi de primăvară care începuse atît de frumos s-a terminat cu un șoc. Cu toate acestea, datorită vîrstei fragede am depășit cu ușurință evenimentul care nu mi-a afectat relațiile viitoare, dar nu am uitat și nu am să uit niciodată ziua aceea. Am încă întipărită în minte figura disperată a acelei fete, părul ei creț șaten deschis, ochii albaștri, pantalonii bleu și bluza cu imprimeu marin cu care era îmbrăcată. Știu exact și cum arăta acea batistă –albă cu dungi maro, de care era agățată o bucată de sfoară, așa cum țin minte furia acelui cîine care m-a alergat mai mult de 200 de metri pînă cînd am avut curajul să îl înfrunt și să mă apăr cu o creangă subțire, plină de frunze, pe care o găsisem pe jos. A fost o zi extrem de încărcată emoțional, dar care, din fericire, nu s-a mai repetat niciodată pentru mine.

În trecut, însă, nu știam că în spatele zîmbetelor amabile ale unor consăteni se ascundeau atîția depravați, așa că îi priveam cu ochi nevinovați crezînd că ei privesc toți copiii cu aceeași nevinovăție. Trăiam într-o bulă și credeam că toți oamenii sînt buni și că doar cei nebuni cu acte ne pot face rău.

În afară de violența sexuală, agresiunile față de animale erau comune. Sătenii aveau o duritate înnăscută, pe care noi, copiii, o credeam normală, o refulare a spiritelor sălbatice pentru conservarea unui statut. Am văzut cai uciși cu ciocanul, berze omorîte în mod sălbatic, arici arși de vii doar de dragul distracției, cîini și pisici uciși în mod josnice. Pentru noi, copiii, era normal să vedem cîte o pisică sau un cîine mort la margine de drum, dar, din fericire astfel de evenimente erau, totuși, rare, singulare într-o imensă mare a unei armonii desăvîrșite a omului cu natura. Probabil că în orice societate există acest grad de nebunie, pentru că, în mod cert, o societate bazată pe armonie totală nu există.

(va urma)

Dosare secrete ale Istoriei (105)

Misterul Kennedy (18)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

Pe un perete lateral al cantinei se afla un automat care distribuie băuturi nealcoolice. Necunoscutul mergea spre el. Din uşa cantinei, Backer ordonă:

– Dumneata, ia vino încoace!

Văzînd că Backer nu-l mai urma, Truly făcu calen-toarsă şi veni lîngă poliţistul care, în uşa cantinei, îl ameninţa cu revolverul pe un individ.

Individul părea foarte calm, netrădînd nici un fel de emoţie, nici măcar surprindere: „Nu părea surescitat – va spune Truly – sau deosebit de speriat, sau ceva asemănător. Era poate puţin surprins, cum aş fi fost şi eu, fără îndoială, dacă m-ar fi interpelat cineva. Dar nu pot să-mi amintesc nici un fel de schimbare a expresiei pe chipul lui”.

Omul era de statură mijlocie, foarte slab, cu părul şi ochii negri. Se conformă şi veni în faţa poliţistului.

– Îl cunoşti pe omul ăsta? – îl întrebă Backer pe Truly. – Da.

Îl cunoştea fiindcă era unul din lucrătorii de la depozit. Se numea Lee Harvey Oswald.

Pentru Backer – în chip inconştient –, ucigaşul, dacă exista vreun ucigaş, trebuia să fie străin de personalul depozitului. Îl lăsă deci pe Oswald şi se repezi pe scară, urmat de Truly. Urcă pînă la acoperiş, cercetînd totul amănunţit. Dar fără nici un rezultat.

Oswald – cu acelaşi calm – se duse la automat, de unde îşi luă o sticlă cu coca-cola. Apoi se întoarse, străbătu sala cea mare a secretariatului, se îndreptă spre scară. Se întîlni cu directoarea administrativă a depozitului, doamna R.A. Reid, care observă sticla plină pe care o ţinea el în mînă şi-i strigă:

– S-a tras asupra preşedintelui! Dar poate că nu l-au nimerit!

Oswald, spune doamna Reid, „a mormăit ceva neclar”. El îşi continuă drumul, coborî pe scară, ajunse la intrarea

Toată lumea mea a fost zguduită în urma întîmplării din pădure. Cu toate acestea, evenimentul a fost repede uitat. Din păcate, astfel de abuzuri aveau loc des în zona noastră, unele ieșind la iveală mulți ani după aceea, altele rămînînd îngropate în trecut. În spatele aparenței de bătrînei joviali se ascundeau cîteodată adevărați monștri; eu am cunoscut o astfel de persoană, a cărei victimă a căzut una dintre fetele din gașca mea. Am aflat, binînțeles, mult timp după aceea. Astfel de fapte, deși izolate, au rămas ascunse legilor, iar cei care au încălcat regula sfîntă a respectului au murit demult. În aceste zile, cînd decadența este privită cu îngăduință, copilăria este total compromisă, distrusă de animale cu chip de om trecute bine de a doua tinerețe.

dinspre faţadă. Erau orele 12,33. Abia se scurseseră trei minute de la primul foc de armă. Poliţia nu înconjurase încă imobilul. Se intra în imobil şi se ieşea. Oamenii se înghesuiau. Mersul şi înfăţişarea lui Oswald erau perfect normale. El ieşi – şi nimeni nu băgă de seamă că a ieşit.

Toţi oamenii pe care-i întîlnea alergau, se chemau, strigau. Alţii, înspăimîntaţi – după cum s-a văzut –, se aruncau la pămînt. Oswald părea a nu-i fi băgat măcar în seamă. Mergea fără să se oprească, nu întreba pe nimeni care e motivul acelei agitaţii atît de neobişnuite. O apucă pe Elm Street, în direcţia lui Murphy Street. Şapte corpuri de case mai încolo staţiona un autobuz care era tocmai pe punctul de a se pune în mişcare. Oswald bătu în uşă şi urcă. Autobuzul porni.

Peste cîteva clipe, poliţia năvăli în imobilul depozitului. Declaraţiile lui Brennan şi Euins făcute imediat după asasinat au avut un efect prompt. Se percheziţiona clădirea „de-a fir a păr”. Pe la orele 13, şeriful-adjunct Luke Mooney pătrunse într-o încăpere situată la extremitatea sud-estică a etajului cinci: o boxă pentru manuale, înţesată cu cutii de carton, unele pline, altele goale. Şeriful-adjunct observă un vraf de cutii de carton aşezate – într-un mod foarte ciudat – în faţa ferestrei. Se apropie şi cercetă încăperea cu deosebită atenţie. Deodată – erau orele 13,12 – zări pe jos, lîngă fereastră, trei cartuşe goale. Imediat Mooney îl anunţă pe căpitanul J.W.Fritz, şeful biroului de asasinate al poliţiei din Dallas. Fritz dădu instrucţiuni categorice ca nimic să nu fie „atins sau deplasat” pînă la sosirea specialiştilor de la laboratorul de criminalistică al poliţiei, care vor fotografia obiectele în starea în care se află şi vor lua amprentele digitale. Şeriful-adjunct Mooney fu special însărcinat să supravegheze cu toată atenţia. Peste cîteva minute, locotenentul J.C. Day de la poliţia din Dallas sosi în mare grabă. Fotografie cartuşele. Pînă în momentul acela nu fusese nimic deplasat. (va urma)

T.T.

SĂMÎNȚA BUNĂ

„Pista morții“

Motto: ,,Multe căi i se par drepte omului, dar la urmă sînt căi ale morții” – Proverbe 16.25

În urmă cu mulți ani, într-o dimineață de iarnă, doi bărbați au ponit la drum spre o nouă tabără de mineri, aflată în partea superioară a Peninsulei Michigan, care însă era încă nelocuită. În timpul nopții, zăpada acoperise urmele lăsate de alți călători.

Totuși, bărbații au pornit încrezători înainte. Timpul trecea și pădurea devenea tot mai deasă. Pentru că erau în pădure și din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile, cei doi nu s-au mai putut orienta după soare. Puțin neliniștiți, au mers totuși mai departe. În sfîrșit, au descoperit deodată urme proaspete în zăpadă: doi oameni mergeau la distanță mică de ei înaintea lor. Păstrînd liniștea, ei au grăbit pasul. După o oră de mers au fost siguri că sînt aproape de țintă.

Dar s-a instalat amurgul și tabăra nu se vedea nicăieri. Atunci, în fața lor s-a mișcat o umbră. Instinctiv au dus mîna la armă. Umbra era de fapt un indian, care le-a vorbit într-o engleză stîlcită: „Bărbații albi sînt pierduți pe pista morții“. Atunci au înțeles eroarea lor: urmele pe care le urmaseră erau propriile lor urme; umblaseră în cerc! Multor oameni li se întîmplă ca celor doi bărbați: speră să ajungă în cer, dar se orientează numai după ei înșiși și după mintea lor. Astfel, se află pe „pista morții“! Numai dacă ne orientăm după Isus, vom ajunge în cer la Dumnezeu. „Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine“!

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –

ROMÂNIA REALĂ

La Flămînzi, în căutarea anului 1907

Motto: ,,Minciuna stă cu regele la masă.../ Dar asta-i cam de multișor poveste:/ De cînd sînt regi, de cînd minciuna este,/ Duc laolaltă cea mai bună casă” – Alexandru Vlahuță, poezia ,,1907”

Fiind într-o călătorie prin Moldova și Bucovina în căutarea unor obiective de interes public național, de care acest areal românesc nu duce lipsă, după Palatul lui Cuza de la Ruginoasa am luat drumul Tîrgu Frumos – Hîrlău – Botoșani, pentru a ne mai întîlni încă o dată cu umbra Poetului de la Ipotești. După ce trecem de Poiana și Frumușica, primele localități din județul Botoșani, intrăm în satul Nicolae Bălcescu și oprim în fața unui magazin de la șoseaua națională. Aici, unde era și o răspîntie de drumuri, descoperim un obelisc impunător, cu o flacără stilizată în vîrf, la bază fiind legat de două tronsoane placate cu marmură, cu înscrisuri despre un eveniment cu proiecție în veacul trecut, acum mai bine de 100 de ani – anul 1907.

Eram, de fapt, în unul din satele orașului de astăzi Flămînzi, fosta comună moldavă de unde, la 21 februarie 1907, s-a aprins vîlvătaia răscoalei.

,,Flămînzi – 1907”, ,,Răscoala țăranilor din 1907”, ,,1907 – din primăvară pînă-n toamnă”, ,,Răscoala celor 11.000 de morți”... și cîte alte zeci de titluri nu ne răscolesc amintirile celor care am apucat, în mileniul trecut, să învățăm, la Istorie, despre 1907 – anul ultimei mari răscoale țărănești din Europa. Iată-ne, la o distanță de peste un secol de la aceste evenimente încă neelucidate complet în istoriografia autohtonă, la Flămînzi, județul Botoșani, România.

Pentru că iubesc istoria și pe cei care au făurit-o –de multe ori nebănuind ce ,,cutremure” sociale lasă în urma lor – de-abia așteptam să fiu față-n față cu Istoria țăranilor din Flămînzi, istoria lor (și a noastră) oprită la acul ceasornicului universal – 1907. Și ce era mai reprezentativ pentru a ilustra această pagină de istorie decît vizitarea unui lăcaș unic în România – ,,Muzeul țăranului din Flămînzi”.

Dar, pînă să deschidem ușa acestui muzeu, hai să deschidem ferestrele acestui sat moldav – actualmente avînd rang de oraș – și să vedem cum o istorie seculară a scăpărat flacăra unui avînt revoluționar, ca răspuns la comportamentul unor minorități care-i credeau pe țărani că nu sînt decît boi de tras în jug.

Primul document în care apare numele satului Flămînzi este datat 4 septembrie 1605, scris în limba slavonă, în cancelaria voievodului Ieremia Movilă,

avînd aplicate două peceți. Este vorba de boierul Stroici, mare logofăt, căruia, după indicarea unor danii, documentul consemnează: ,,Și deasemeni dăm și întărim ( loc alb, șters) care a slujit nouă și țării noastre, anume Flămînzi, care este din același hotar și au fost deasemeni ascultătoare de aceeași curte a noastră, ca să-i fie și de la noi ocină cu tot venitul”.

Fiind vremuri neclare, dominate de lupta pentru putere (proprietatea pe pămînt oferea deținătorului o putere înzecită), satul răsculaților de peste aproape 3 secole, Flămînzi, trece prin mai multe mîini, fiecare stăpînire punîndu-și amprenta peste viața satului și săpînd adînc în memoria colectivă brazda suferinței țăranului român: Mînăstirea Dragomirna (act semnat de domnitorul Gheorghe Ștefan, 1654), logofătul Teodor Balș (1804), domnitorul Mihail Sturdza (1834), acesta mărindu-și moșia, astfel că, în 1838, deținea o suprafață imensă – 7300 de hectare ,,cu dealuri acoperite de păduri și cu un lac întins de 1350 de hectare, lung de peste 5 km., bogat în crap, caras, știucă, lin, mreană precum și în stuf și în păsări de apă, între care și lebede”, așa cum este descris de G.I.Lahovari în ,,Marele dicționar geografic al României”.

Pînă la promulgarea Legii rurale, emisă de CuzaVodă în anul 1864, Flămînzii n-au cunoscut stabilitatea. Acum, prin desființarea boierescului și împroprietărirea țăranilor, aparent se crea o stare de dreptate. Luînd în considerație unele clauze din lege, se poate constata că situația țăranului român rămînea, în continuare, la cheremul marilor latifundiari. Noutatea venea din faptul că țăranii aveau dreptul la 2/3 din suprafața unei moșii, dar, timp de 15 ani aceștia erau obligați să plătească despăgubiri, ceea ce pentru țăranii de pe moșia lui Mihail Sturdza urma să devină o corvoadă imensă, amplificată de noul contract încheiat de boier, în anul 1873, cu Costea Harreto et.comp., apoi cu Asociația lui Abraham, Calman și Marcu Fischer. Dubla exploatare: proprietarul și arendașul, ajunsese de nesuportat. ,,De mai bine de zece ani noi am îndurat mari încercări, persecuții și am fost speculați și tratați mai rău decît robii. (...) Angajamentele nu se respectă niciodată după cum este scris pe hîrtie și nouă ni se dă ca hrană mămăligă de popușoi stricați, brînză roșie iute și cu viermi, curechi și castraveți împuțiți, din care cauză cea mai mare parte dintre noi ne-am îmbolnăvit de pelagră. (...) Vitele noastre de asemenea nu au avut imaș suficient, ba chiar nici apă ” – se arată într-o petiție a țăranilor din Flămînzi, adresată prefectului județului Botoșani. Astfel reușim să înțelegem nucleul care a detonat ,,bomba” din 21 februarie 1907, pe moșia fraților Fischer, fitilul aprins la Flămînzi extinzînd focul răscoalei pe întregul cuprins al țării, unde țăranii au dat foc conacelor, alungîndu-i pe arendași și pe boieri, pe unii chiar omorîndu-i. Pentru a se apăra, Guvernul de la București a trimis armata care a înecat în sînge răscoala, înfrîngînd orice împotrivire a bietului țăran. ,,Așa s-a-nceput răscoala/ De s-a-ntins în toată țara/ Și-au luptat pentru dreptate/ Atunci la

nouă sute șapte./ Jandarmii telefonau/ De la Botoșani veneau/ Armata cu tunurile/ Să distrugă satele./ Tunurile le-au pus pe deal/ Cu țevile spre Prisecani/ Și înspre Flămînzii Mari./ Dară lumea răsculată/ Striga mereu la armată:/ Lăsați tunurile, băieți,/ Înspre noi nu mai trăgeți/ Distrugeți-i pe ciocoi/ Nu ne omorîți pe noi” (Balada răscoalei, publicată de învățătorul Petru Munteanu în volumul ,,Flămînzi Monografie”). Dorind să arate și generațiilor viitoare drama țăranilor din Flămînzi în contextul anului 1907, dar și aspecte din viață ale locuitorilor de pe aceste meleaguri, cu exemplificări concrete, în anul 1971 aici se deschide o expoziție dedicată răscoalei din 1907. În acel timp comuna Flămînzi este vizitată de un membru marcant al C.C. al P.C.R. – secretar cu problemele de propagandă – care, luînd cunoștință de doleanțele locuitorilor de a se înființa un muzeu, aduce propunerea la București, unde, într-o ședință a C.P.Ex., se și aprobă. Astfel, la 22 aprilie 1972 se inaugurează Muzeul ,,Răscoala țăranilor din 1907”, vizitat, în anii ce au urmat, de mii de români, dar și de numeroase delegații din țări precum: China, Coreea, Bulgaria, Uniunea Sovietică etc., instituția muzeală înscriindu-se într-un inedit circuit turistic, prezentînd lumii una din paginile sîngeroase ale Istoriei României.

Circulară pentru interzicerea participării elevilor din Botoșani la manifestația țăranilor

Această poveste frumoasă, scrisă de niște moldoveni inimoși, se va sfîrși brusc, la nici un deceniu de la inaugurare – în noaptea de 20/21 octombrie 1981, cînd, din cauza unui foc lăsat nesupravegheat (în timpul unor lucrări de reparații, după cutremurul din 1977), muzeul a ars, rămînînd doar pereții și o mică parte din exponate, ce au fost depozitate într-o încăpere a casei de cultură.

Dar, cum Istoria nu stă pe loc, tot așa și reflectarea acesteia prin diferite modalități nu se oprește niciodată, cum nu s-a oprit dorința sătenilor din Flămînzi de a-și reface muzeul.

A fost găsită o veche clădire, construită în stil de conac, din anul 1910, și aceasta avînd o istorie interesantă: inițial – sediu de bancă, apoi, timp de 60 de ani a fost sediul primăriei din comună; după 1990, a devenit sediul Ocolului Silvic, după care a fost abandonată. Proiectul ,,Valorificarea potențialului turistic și conservarea moștenirii culturale a orașului Flămînzi prin restaurarea și interconectarea monumentelor istorice din patrimoniul cultural local într-un ansamblu reprezentativ pentru turismul cultural-istoric”, desfășurat în perioada 09.07.201231.12.2015, a revigorat întreaga moștenire a flămînzenilor, amenajarea clădirii pentru noul muzeu constituind doar un punct al acestui proiect.

Cu o clădire în haine noi, cu săli amenajate după standarde moderne, cu anexe pentru organizarea de expoziții muzeale, cu parc și alei, noul Muzeu al țăranului din Flămînzi (de ce nu ,,Muzeul Țăranului

Semnăturile țăranilor analfabeți

din Flămînzi și al Răscoalei de la 1907”, cum era la început?) a fost inaugurat la 1 decembrie 2016. Așa cum ne explică muzeograful Gheorghe Nistor: ,,Muzeul scoate în evidență importanța localității Flămînzi în declanșarea răscoalei de la 1907, dar și de a prezenta și păstra universul țărănesc de acum mai bine de o sută de ani”.

În prima sală din stânga, de la intrare, prin intermediul unor lucrări de artă – în special sculptură în lemn – ni se prezintă aspecte din viața grea a țăranului român, imagini care impresionează prin reliefarea durității vieții, cu expresia colțuroasă a fețelor arse de soare ale țăranilor, culminînd cu încleștarea mîinilor pe furci și topoare – unelte devenite arme de luptă împotriva arendașilor hrăpăreți.

Continuînd reflectarea răscoalei, expoziția din sala mare din centru este organizată pe criteriul documentelor autentice, unele fiind inedite. Aici întîlnim multe înscrisuri, precum ordine ale prefecturii, rapoarte ale unor primari, plîngeri ale unor boieri înfricoșați de amploarea evenimentelor. De asemenea, sînt tabele cu semnăturile țăranilor puse pe niște jalbe, majoritatea aplicate cu buricul degetului mare de la mînă, îmbibat cu cerneală, în lipsa științei de carte... Emoționante prin mesajul transmis, într-o situație limită, sînt două fotografii ale tablourilor lui Octav Băncilă intitulate: ,,Cunoașterea” și ,,Înmormîntarea”, unde, mai ales în primul, se condensează întreaga durere și neputința omenească, momentul fiind reprezentat printr-o imagine apocaliptică: printre trupurile țăranilor împușcați, ,,răsădite” parcă pe pămîntul negru pentru care s-au răsculat, rudele își caută morții, ridicîndu-i în brațe, într-o durere sfîșietoare, cu ochii spre cer, într-o rugă sau într-un blestem (nu știm care!), pentru că, în cazul de față, nici acolo, în cer, țăranii din Flămînzi nu mai află alinare...

Tot în sala mare, în centrul acesteia, pe bază de manechine, muzeul ne prezintă o imagine bucolică: o familie, în drum spre cîmp, bărbații cu furci și coasă, femeile – cu merinde, avînd alături și o fetiță. Într-un car autentic, cu jug cu boi, o țărancă stă pe banca din față, cu privirea ațintită înspre direcția de mers. Tabloul, în sinea lui, poate că nu ar spune prea mult, dacă îmbrăcămintea personajelor n-ar fi atît de autentică, albul și negrul dominînd imaginea.

Pășim prin sălile muzeului, încîntați și acaparați de atmosfera creată, aruncîndu-ne în tunelul timpului, cu peste un secol în urmă. Aici este țăranul român, în speță, cel moldovean, cu întreaga zestre făurită de mîna lui, în coordonatele satului moldav de început de Secol XX.

Tînărul muzeograf, domnul Gheorghe Nistor, excelent cunoscător al acestui sat, și inspirat comunicator al realității reprezentate în muzeu, ne prezintă, pe rînd, toate sălile, coborînd parcă din viața satului, cu ritualurile lui vechi, consemnate pe scara timpului, în viața obștei: nașterea, căsătoria, moartea, semănatul, culesul, și – în cazul de față – răzmerița.

Pentru a înțelege lumea satului dincolo de fila cărții de istorie trebuie să vezi neapărat cel puțin două alegorii din acest muzeu, realizate într-un mare grad de autenticitate, pe care le prezint cu mult drag, dar și cu o mare încărcătură emoțională resimțită și acum, la un timp apreciabil de la impactul cu aceste scene: Nunta. O masă autentică, la care nuntașii stau pe lavițe acoperite cu pleduri împletite și mănîncă din blide, cu linguri de lemn. Bineînțeles, îmbrăcămintea este de sărbătoare, înfloriturile cămeșilor și nojițele opincilor – atît la femei cît și la bărbați – ne testează imaginația, punînd aceste straie în contextul unei bătute moldovenești.

Al doilea moment, altă scenă reprezentată magnific de către cei care au trudit să ne aducă, nouă, trăitorii mileniului III, viața în imagini a Secolului XX, din mileniul II: Înmormîntarea. Oare ce reprezintă pentru cei rămași să-l conducă pe ultimul drum pe răposat, acest eveniment nedorit, dar obligatoriu din viața de familie? Desigur, un moment de reflectare a durerii umane pentru ființa pierdută, o zi de încărcătură nefirească a emoționalului, cu urme de regrete. Iată că, în interpretarea sătenilor din Flămînzi, acest moment

poate îmbrăca – dincolo de suferința firească, în care se zbat familia și rudele – ori poate împrumuta o viziune alegorică de un realism și naturalism nepereche: din imaginea unei înmormîntări din satul Poiana se vede ceva de neimaginat: vara, mortul se transportă spre cimitir în... sanie! Sania trasă de boi, peste colbul albicios al drumului de țară!

Înmărmurit, aștept explicația muzeografului Gheorghe Nistor, care, atent la mirarea mea – exprimată prin cei cîțiva pași înapoi, spre a avea o privire mai largă asupra acestei scene – era deja pregătit: ,,Explicația este simplă, privită din interiorul filozofiei țăranului român: mortul, purtat pe sanie la groapă, pe timp de vară, cînd zăpada lipsește cu desăvîrșire, înseamnă un drum greu, în speță – prelungirea timpului de parcurs, și, implicit, amînarea momentului despărțirii definitive de persoana dragă...”.

După această lecție de... morală țărănească de la Flămînzi, ce mai pot să adaug pentru a vă suscita interesul, în continuare? Faptul că – prezentînd toată gama scenelor din viața de la țară, cu ateliere de rotărie, de tîmplărie, de fierărie, de lucru la războiul de țesut, reconstituind cele mai semnificative momente ale unei zile de la țară: munca în gospodărie, masa, diferite obiceiuri, odihna – toate marcate printr-o recuzită originală – acest muzeu reprezintă o frescă a satului românesc de la începutul Secolului al XX-lea, și o cronică vie a Răscoalei de la 1907.

Așa cum ne-a spus domnul Gheorghe Nistor, majoritatea obiectelor din muzeu sînt obținute din donațiile unor oameni din zonă. Cele mai vechi au fost recondiționate, neabandonîndu-se autenticitatea originalului. Din acest punct de vedere, un obiect original, de o importanță aparte, este un bici, care se presupune că ar fi fost al vătafului de pe moșie, cu care îi bătea pe țărani. La răscoală, acest vătaf a fost prins și biciuit chiar cu ,,instrumentul” lui...

Să încheiem vizita la ,,Muzeul Țăranului din Flămînzi și a Răscoalei din 1907” cu redarea unui document zguduitor, care ne transmite și astăzi – la o distanță de 114 ani – fiorul și spaima acelor zile:

Obelisc - Flacăra revoltei de la 1907

,,Domnule prefect, Am respectul de a vă raporta că astăzi, după plecarea dumneavoastră din comuna Flămînzi, un număr de peste 100 de locuitori în frunte cu Grigore Țurcanu s-au dus la casa vătafului domnului arendaș Fișer, numit Ion Mihai Dumitriu, lau (sîc!) căutat prin casă și nu lau (idem) găsit, peste cîteva momente venind acasă Ecaterina Dumitriu, soția numitului vătaf. Numiții erau hotărîți că dacă în termen de opt ore, vătaful nu pleacă cu totul din sat, atunci îi va da foc casei și pe el îl vor arde de viu” (Raportul primarului din Flămînzi despre momentul începerii revoltei).

Dacă aveți drum prin Moldova, nu ocoliți comuna Flămînzi!

GEO CIOLCAN

Conflictul Falklands. Implementarea

operațiunii Rosario și rezultatele acesteia (2)

Argentina atacă, Anglia răspunde

Percepţia guvernului conservator de la Londra, potrivit căreia arhipelagul avea o importanţă periferică, a determinat acceptarea unor reduceri bugetare la capitolul apărare, ceea ce s-a concretizat în Atlanticul de Sud prin retragerea singurei nave militare britanice care activa în zonă (HMS Endurance). Acest lucru a determinat impulsul comercianţilor argentinieni care, în martie 1982, au ridicat steagul Argentinei pe insula Georgia de Sud, aflată la sud-est de Falkland, şi izgonirea lor de către marina britanică. Iniţial guvernul argentinian lua în considerare o posibilă acţiune militară pentru perioada cea mai favorabilă, către sfîrşitul anului, dar evenimentele din Georgia de Sud, din perioada 19-26 martie, au determinat devansarea proiectului. Ca urmare a acestui incident, la 2 aprilie forţele militare argentiniene au debarcat în Falkland şi au întîmpinat rezistenţa îndîrjită a micii garnizoane britanice, în jurul reşedinţei guvernatorului britanic, Rex Hunt. Operaţiunea ,,Rosario” a continuat în ziua următoare cu invadarea şi ocuparea Insulelor Georgia de Sud şi Sandwich de Sud. Reacţia Londrei nu a întîrziat să apară şi, în aceeaşi zi, primul-ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher, declara în Camera Comunelor următoarele: ,,Trebuie să spun Camerei că Insulele Falkland şi dependenţele lor rămîn un teritoriu britanic. Nici o agresiune şi nici o invazie nu pot afecta acest simplu fapt. Obiectivul Guvernului este acela ca insularii să fie eliberaţi de sub ocupaţie şi să se întoarcă sub administraţia britanică cît mai repede cu putinţă”. În cadrul guvernului britanic a luat fiinţă un Cabinet de Război condus de „Doamna de Fier“ care avea să gestioneze acţiunile legate de operaţiunea Corporate ce viza recuperarea insulelor. O serie de factori au concurat la tranzitul eficient al Forţei Expediţionare Britanice din porturile engleze pînă în Atlanticul de Sud. Unul dintre factori este menţionat de amiralul Sandy Woodward, comandantul operaţiunii Corporate, care în însemnările sale a specificat importanţa din punct de vedere logistic a susţinerii Statelor Unite, în special prin intermediul Secretarului Apărării Caspar Weinberger, de care au beneficiat britanicii. Aceștia au putut utiliza facilităţile instalaţiilor militare americane din Insula Ascension, aflată în mijlocul Atlanticului, insulă ce face parte din dependenţele Insulei Sf. Elena, colonie a Regatului Unit.

Implicarea SUA

În primăvara anului 1982 Statele Unite se aflau într-o poziţie delicată din punct de vedere al relaţiilor internaţionale deoarece factorii de decizie americani conştientizau faptul că erau puşi în situaţia de a alege între aliatul lor tradiţional şi un regim politic care, oricît ar fi fost de nociv, era susţinătorul fervent al politicii de îngrădire a comunismului în America Latină practicată de Washington. Ferm ataşată de valorile care ghidau dreptul internaţional, America nu putea fi de acord cu o încălcare a principiilor menţionate în Carta O.N.U. potrivit cărora un teritoriu nu putea fi preluat prin forţă de către un stat. Statele Unite au abordat, astfel, o poziţie de neutralitate binevoitoare faţă de Marea Britanie, iar colaborarea între cele două naţiuni s-a realizat în mod discret, aproape clandestin. La nivel oficial, însă, Statele Unite şi alte ţări latino-americane au încercat să medieze conflictul dintr-o poziţie de distanţare faţă de ambele părţi.

Război fără declaraţie de război

Este interesant de precizat, din perspectiva relaţiilor internaţionale, faptul că nici una dintre părţi nu a declarat război celeilalte, în mare parte datorită restricţiilor impuse lor de către Carta O.N.U., iar ostilităţile militare au avut un caracter limitat. Se poate afirma că articolul 2, alineatul 3, dar mai ales alineatul 4, din Carta O.N.U., scot practic în afara

dreptului internaţional posibilitatea unei ţări membre a organizaţiei de a recurge la război pentru a-şi rezolva disputele internaţionale. De observat faptul că nici în 1833, cînd Marea Britanie a preluat arhipelagul, între ea şi Provinciile Unite (Argentina) nu a intervenit starea de război, lucru care susţine teza Buenos-Airesului conform căreia în 1982, Regatul Unit era, ilegal, în posesia unui teritoriu naţional argentinian faţă de care Argentina nu renunţase niciodată să-şi reclame suveranitatea. Intenţiile belicoase ale Marii Britanii au fost puse în evidenţă prin declararea unei Zone de Excludere Maritimă, iar ulterior datei de 30 aprilie 1982 a unei Zone de Excludere Totală în jurul insulelor.

La 25 aprilie Marea Britanie a obţinut un prim succes militar prin recuperarea insulei Georgia de Sud. Au urmat luptele din 1 mai care, împreună cu primele angajamente navale, au avut drept scop crearea unei diversiuni capabile a permite infiltrarea echipelor de comando în arhipelag. Posturi de observaţie au fost amplasate de către britanici în jurul celor mai importante localităţi din insule, dar o semnificaţie crucială a deţinut-o un post de observaţie amplasat de către membrii S.A.S. în Chile.

Necesitatea ca avioanele de tip Sea Harrier să primească o avertizare din timp a determinat această acţiune. Zvonurile susţineau că sateliţii americani furnizau informaţii britanicilor, dar adevărul este că acest post monitoriza decolările avioanelor argentiniene şi transmitea în timp real informaţii utile flotei britanice prin intermediul unui echipament de ultimă generaţie în domeniu. Chiar şi în aceste condiţii britanicii au pierdut multe nave, dar acţiunile echipei S.A.S., care a evitat capturarea, au redus mult numărul pierderilor. Ulterior, cu ocazia reţinerii la Londra a generalului Augusto Pinochet, liderul de la acea dată al statului Chile, sub acuzaţia de genocid, acesta a fost vizitat de Margaret Thatcher. Specialiştii britanici consideră că Doamna de Fier a rămas profund îndatorată dictatorului chilian pentru sprijinul acordat de acesta Marii Britanii în conflictul din Falkland.

Pe 2 mai 1982 crucişătorul argentinian ,,General Belgano” a fost torpilat şi scufundat de submarinul nuclear britanic ,,Conqueror”. Peste 370 de militari argentinieni şi-au pierdut viaţa, iar consecinţa imediată a acestui tragic eveniment a fost retragerea marinei militare argentiniene în porturi. Acest lucru a însemnat şi diminuarea pericolului reprezentat de portavionul argentinian ,,25 Mayo” pentru flota britanică. Două zile mai tîrziu, în replică, două avioane argentiniene Super Etendard au lovit şi scufundat cu rachete anti-navă din clasa Exocet distrugătorul HMS Sheffield provocînd moartea a 20 de militari şi rănirea altor 24 de marinari, acesta fiind primul conflict militar în care s-a folosit acest tip de rachetă.

Unii istorici au susţinut că atacul a provocat retragerea grupării de portavioane britanice mult la est de arhipelag, slăbind astfel defensiva aeriană a navelor din avangardă precum şi a infanteriei debarcate. De altfel, după 2 mai, se poate trage concluzia că forţele aeriene argentiniene au fost singurele care au opus o rezistenţă veritabilă Forţei Expediţionare Britanice, trupele terestre fiind copleşite de superioritatea tehnică, profesionalismul şi eficienţa adversarilor britanici, în

timp ce marina a preferat să se retragă în porturi după dezastrul crucişătorului ,,General Belgrano”. Pe 21 mai a avut loc o debarcare amfibie a trupelor britanice în Port San Carlos, pe insula principală a arhipelagului. După stabilirea unui cap de pod la San Carlos militarii britanici s-au îndreptat către capitală, dar pentru că înaintarea lor era ameninţată din flanc de prezenţa trupelor argentiniene în jurul locaţiei de la Goose Green, în sudul insulei, şi-au concentrat atenţia în acea direcţie. Aici, în noaptea zilei de 28 spre 29 mai 1982 a avut loc o lungă luptă nocturnă în care membrii batalionului 2 al regimentului de paraşutişti au înfrînt o forţă net superioară argentiniană, iar ulterior britanicii şi-au reluat marşul spre Port Stanley.

Argentinienii s-au retras în regiunile muntoase ale insulei unde au opus rezistenţă, în special în zona Muntelui Kent, dar cea mai puternică regiune fortificată argentiniană a fost cea din jurul Muntelui Longdon şi Two Sisters unde trupele britanice au purtat cele mai violente confruntări, în noaptea de 11 spre 12 iunie. În 14 iunie aviaţia argentiniană a înregistrat cele mai mari pierderi, iar situaţia pentru trupele terestre argentiniene era conştientizată ca fiind fără ieşire, căci de pe înălţimile din jurul capitalei trupele britanice aveau sub supraveghere Port Stanley. În acest context comandantul trupelor argentiniene staţionate în Islas Malvinas, gen. Mario Menendez, s-a predat cu toate trupele din subordine în seara zilei de 14 iunie 1982. Primul-ministru, Margaret Thatcher, avea să primească următorul mesaj: ,,Comandantul Forţelor Terestre din Insulele Falkland, Port Stanley. În Port Stanley la ora locală 21.00, 14 iunie, generalul maior Menendez s-a predat împreună cu toate forţele armate argentiniene din East şi West Falkland, laolaltă cu armamentul din dotare. Se fac pregătiri pentru ca oamenii să se întoarcă în Argentina, şi să-şi strîngă armele şi echipamentul. Insulele Falkland se află din nou sub guvernarea dorită de locuitorii lor.

Dumnezeu să ocrotească Regina, (semnat) J.J. Moore”.

Urmările conflictului

Consecinţele la nivel politic ale războiului din Falkland nu au întîrziat să apară. După trei zile de la capitulare, locotenent-generalul Leopoldo Galtieri, comandantul suprem al Juntei, a fost demis din funcţia de preşedinte al ţării, deschizînd calea spre instaurarea unui regim democratic în Argentina. În Marea Britanie, conservatoarea Margaret Thatcher a beneficiat de pe urma puseului patriotic pe care l-a declanşat conflictul în rîndul britanicilor, asigurîndu-şi o victorie electorală covîrşitoare şi realegerea în funcţia de prim-ministru al Regatului Unit. Ulterior conflictului, Argentina a reiterat pretenţiile sale, afirmînd că va urmări realizarea acestora exclusiv prin mijloace paşnice. În decursul anilor care au urmat diferendului, relaţiile diplomatice între Londra şi Buenos Aires au fost reluate abia în 1990.

Pînă în 1993 singurele contacte pe care le-au avut cele două ţări s-au limitat la întrecerile sportive internaţionale unde resentimente de ambele părţi au continuat să existe. Spre exemplu, cu prilejul Campionatului Mondial de Fotbal din Mexic, în 1986, cele două naţiuni s-au confruntat într-un meci eliminatoriu din faza superioară a competiţiei, pe care argentinienii l-au cîştigat printr-un gol marcat de Armando Diego Maradona cu ajutorul mîinii. Jucătorul argentinian a susţinut că a fost ,,mîna lui Dumnezeu”, referire evidentă la o posibilă pedeapsă şi revanşă divină. Britanicii, în schimb, nu au ezitat să-l numească pe Maradona trişor. În 1993, ministrul britanic de Externe de la aceea dată, Douglas Hurd, a fost primul membru al unui cabinet britanic care a vizitat oficial Argentina de la terminarea războiului. Abia în august 2001, la mai bine de nouăsprezece ani de la conflict, Tony Blair avea să fie primul prim-ministru britanic care vizita Argentina, aflată în plină criză economică, marcînd astfel sfîrşitul unei perioade de evitare şi susceptibilităţi la nivel diplomatic. Sfîrșit

Alexander Graham Bell –

omul care ne-a dat telefonul

La început a fost cuvîntul. Şi-apoi, la un moment dat, a fost inventat telefonul. Una dintre acele invenţii care deschid noi ere, care schimbă radical ritmul vieţii şi percepţia asupra timpului şi spaţiului – nu chiar ca-n teoria relativităţii restrînse, dar orişicît. A trecut bine de aniversarea centenarului, a fost vechi şi a fost nou, dar a fost mereu prezent, aproape indispensabil pentru mii, zeci de mii, sute de mii, milioane, miliarde de oameni. Aşa a fost să fie. Telefonul a fost veriga esenţială, deloc slabă, în dezvoltarea lanţului tehnologiilor de comunicaţii. La început, ca în orice început, nimeni nu l-a luat în serios. Apoi mulţi s-au certat – în instanţă, nu în glumă – pentru inventarea, îmbunătăţirea şi răspîndirea sa. În final, a devenit absolut necesar. Aceasta este istoria scurtă a telefonului, cu oprire acasă la marele maestru de ceremonii: Alexander Graham Bell.

Bell fost un audiolog american de origine scoţiană, a cărui familie a fost recunoscută ca o autoritate în dicţie şi în corectarea vorbirii, lucrarea ,,Dicţia standard” a lui Alexander Melville Bell avînd aproape 200 de ediţii în limba engleză. Tînărul Bell şi cei doi fraţi ai săi au fost instruiţi să continue profesiunea familiei. Primele sale realizări dedicate persoanelor cu deficienţe de auz şi inventarea telefonului la nici 30 de ani sînt o mărturie a instruirii sale temeinice. Cel mai valoros brevet din istoria americană – după considerentele mai multor istorici – a fost primit pe 7 martie 1878, la 4 zile după ce Alexander Graham Bell împlinise 30 de ani.

Viaţa lui Bell

Alexander („Graham“ a fost adăugat abia la vîrsta de 11 ani) a fost al doilea dintre cei trei fii ai lui Alexander Melville Bell şi ai Elizei Grace Symonds Bell. A învăţat un an la o şcoală privată, doi ani la Liceul Regal din Edinburgh (unde a absolvit la 14 ani) şi a luat parte la cîteva cursuri la Universitatea din Edinburgh şi la University College din Londra, însă a primit cea mai mare parte a educaţiei în familie şi ca autodidact. Primul său post a fost la şcoala Dl. Skinner din Elgin, Comitatul Moray, unde a predat copiilor muzică şi dicţiune. În 1864 a devenit masterand rezident la Academia Weston House Elgin, unde a realizat primele studii despre sunet. În această direcţie, Bell şi-a început o profesie pe care avea să o continue toată viaţa – cea de profesor-cercetător. În 1868 a devenit asistentul tatălui său în Londra şi a preluat în totalitate postul de profesor, în vreme ce Bell senior a ţinut cursuri în America. Şocul morţii subite a fratelui său mai mare, cauzată de tuberculoză, boală de care suferea şi fratele său mai mic şi efortul îndatoririlor sale profesionale şi-au lăsat amprenta asupra tînărului Bell.

Grija pentru singurul fiu rămas în viaţă a determinat familia să se mute în Canada în august 1870, unde, după ce s-au stabilit lîngă Brantford, Ontario, sănătatea lui Bell s-a îmbunătăţit rapid. În 1871, a petrecut mai multe săptămîni în Boston, ţinînd cursuri şi demonstrînd eficienţa sistemului propus de tatăl său în cartea ,,Vorbirea vizibilă”, publicată în 1866, ca metodă de a-i învăţa să vorbească pe cei fără auz. Fiecare simbol fonetic indica o poziţie clară a organelor de vorbire, cum ar fi buzele, limba şi vălul palatin şi putea fi folosit de surzi pentru a imita sunetele vorbirii într-un mod neobişnuit.

Tînărul A. Graham Bell, dornic acum să se afirme, a arătat, utilizînd sistemul tatălui său, că vorbirea poate fi predată celor fără auz. Rezultatele sale uimitoare au condus rapid la cercetări aprofundate. Chiar şi în vacanţele petrecute în casa părinţilor Bell şi-a

continuat experimentele cu sunetele. În 1872 a deschis o şcoală proprie în Boston pentru instruirea profesorilor care le predau persoanelor fără auz, a editat pamfletul ,,Pionierul vorbirii vizibile” şi a continuat să studieze şi să ţină cursuri. În 1873 a devenit profesor de fiziologie vocală la Universitatea din Boston.

Inventarea telefonului

Chiar dacă nu a avut niciodată abilităţi tehnice, Bell a avut norocul să îl descopere şi să îl inspire pe Thomas Watson, un tînăr mecanic reparator şi creator de modele, care l-a asistat cu entuziasm în proiectarea unui aparat pentru transmiterea sunetului prin intermediul electricităţii. Lungile lor sesiuni nocturne au început să producă rezultate palpabile. Taţii lui George Sanders şi Mabel Hubbard, doi studenţi surzi pe care i-a ajutat, au fost suficient de impresionaţi de tînărul profesor încît să îl sprijine financiar în demersul său ştiinţific. Cu toate acestea, în orele de lucru normale, Bell şi Watson erau obligaţi să îndeplinească un program încărcat de cerinţe profesionale. Sănătatea lui Bell avea să se deterioreze din nou. La 6 aprilie 1875, i s-a acordat un brevet pentru telegraful multiplu; dar după încă şase luni extenuante de lungi sesiuni nocturne în atelier, respectîndu-şi în acelaşi timp programul său profesional zilnic, Bell a trebuit să se întoarcă la casa părinţilor săi din Canada pentru a-şi îngriji sănătatea.

În septembrie 1875 a început să scrie specificaţiile pentru telefon. La 7 martie 1876, Biroul de Patentare din Statele Unite i-a acordat lui Bell numărul de patent 174.465 pentru „Metoda şi aparatul pentru transmiterea sunetelor vocale sau altor sunete pe cale telegrafică cu ajutorul ondulaţiilor electrice, asemănătoare ca formă cu vibraţiile de aer care însoţesc sunetele vorbite sau alte sunete“. După un an a urmat scoaterea telefonului pe piaţă şi, cîteva luni mai tîrziu, primele sute de procese. În mod ironic, telefonul – considerat pînă atunci o glumă, iar creatorul său, în cel mai bun caz, un excentric – a fost subiectul celor mai aprinse procese de patentare din istorie.

Contemporanii cei mai demni de menţionat ai lui Bell au fost Antonio Meucci, care a pus la dosarul juridic o notificare în 1871 şi a lăsat-o nefinalizată din cauza lipsei de fonduri şi Elisha Gray, care a avut altă întîmpinare la 14 februarie 1876, la cîteva ore după ce Bell a predat solicitarea de patentare. Pentru primele cercetări ale lui Meucci, Camera Reprezentanţilor din SUA a aprobat o rezoluţie la 11 iunie 2002 prin care i se recunoştea contribuţia. Cele două acţiuni anterioare cele mai cunoscute au fost cazurile Dowd şi Drawbaugh, în care Bell Telephone Company a contestat cu succes două filiale ale gigantului Western Union Telegraph Company pentru încălcarea dreptului de brevet. Reproşurile şi acuzaţiile au fost deosebit de dureroase pentru mîndria de scoţian a lui Bell, dar

rezultatul litigiilor, cu efect pe toată durata de viaţă a brevetelor sale, a dus la recunoaşterea lui Bell drept primul inventator care a conceput şi aplicat curentul ondulatoriu pentru transmiterea sunetului. În 1877, Bell s-a căsătorit cu Mabel Hubbard, o tînără cu 10 ani mai mică decît el.

Povestea lui Bell nu se încheie odată cu inventarea telefonului; în multe sensuri, acesta a fost doar începutul. Ca rezident în Washington DC, Bell şi-a continuat experimentele în comunicare, care au culminat cu invenţia fotofonului – transmiterea sunetului pe o rază de lumină – făcînd totodată şi cercetări medicale şi perfecţionînd tehnicile de învăţare a vorbirii destinate persoanelor fără auz.

În 1880, Franţa l-a onorat cu Premiul Volta, de 50.000 de franci (cca. 10.000 de dolari) din partea Laboratorului Volta, unde, în colaborare cu Charles Sumner Tainter şi vărul rău, Chichester A. Bell, a inventat grafofonul. Folosind un creion de gravură, un tambur cu viteză controlabilă, cilindri de ceară şi discuri, grafofonul a prezentat o abordare practică de înregistrare a sunetului. Partea lui Bell din drepturile de autor a finanţat Biroul Volta şi Asociaţia Americană pentru Promovarea Predării Vorbirii Persoanelor fără Auz, devenită din 1956 Asociaţia Alexander Graham Bell pentru persoanele fără auz. 8 mai 1893 a fost una dintre cele mai fericite zile ale lui Bell; pacienta sa în vîrstă de 13 ani, Helen Keller, a participat la ceremonii fără precedent pentru noua clădire a Biroului Volta – astăzi, un centru internaţional de informare despre educaţia orală a surzilor.

În 1885, Bell a cumpărat un teren în insula Cape Breton din Nova Scoția. Aici, în peisajul care îi aducea aminte de primii săi ani în Scoţia, a clădit o casă de vară, Beinn Bhreagh, dotată cu laboratoare de cercetare. În 1898, Bell şi-a succedat socrul la postul de preşedinte al National Geographic Society. Convins că geografia trebuie predată prin imagini, el a urmărit să promoveze o metodă de înţelegere a vieţii în ţinuturile îndepărtate într-o perioadă în care călătoriile erau rezervate persoanelor privilegiate. Din nou a găsit un ajutor de încredere, Gilbert Grosvenor, viitorul său ginere, care a transformat o fiţuică modestă într-un jurnal educaţional unic, care a ajuns la milioane de persoane din întreaga lume.

Pe măsură ce interesul în posibilitatea zborului a crescut la sfîrşitul secolului, Bell a experimentat crearea de zmee gigantice care să transporte oameni. Ca de fiecare dată, Bell a găsit din nou un grup de patru tineri entuziaşti care să îi pună în practică teoriile. Mabel Hubbard Bell a dorit să păstreze atmosfera stimulatoare din jurul grupului şi a fondat la scurt timp Asociaţia de Experimente Aeriene (Aerial Experiment Association), prima organizaţie de cercetare fondată şi organizată de o femeie. Lipsa auzului nu a fost un handicap pentru soţia profesorului Bell.

Pe lîngă ataşamentul său de o viaţă pentru cauza persoanelor fără auz, Bell nu s-a limitat niciodată la un singur proiect. Interesele sale de cercetare s-au bazat pe principii de bază mai degrabă decît pe detalii. Examinarea cea mai sumară a numeroaselor sale agende arată mementouri marginale şi note, de multe ori fără nici o legătură cu subiectul propus – mementouri despre întrebări şi idei pe care a dorit să le investigheze. A fost imposibil să îşi materializeze fiecare idee. Multe dintre concepţiile sale sînt puse în practică abia astăzi, iar altele nici nu au fost încă cercetate aprofundat. Anvergura geniului său inventiv este reprezentată doar parţial de cele 18 brevete acordate doar în numele său şi de cele 12 împărţite cu colaboratorii săi. Printre acestea se numără 14 brevete pentru telefon şi telegraf, patru pentru fotofon, unul pentru fonograf, cinci pentru vehicule aeriene, patru pentru hidroavioane şi două pentru o celulă de seleniu. Chiar şi cu cîteva zile înainte de moarte, Bell a continuat să scrie în jurnal. Pe cînd dicta ultimele cuvinte, i s-a spus „Nu te grăbi“, la care a răspuns: „Trebuie să mă grăbesc“. SCIENTIA RO

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Războiul care ne bate la ușă

(urmare din pag. 1)

De curînd, 30 de elicoptere americane și-au anunțat prezența la Kogălniceanu, iar la Turda mai multe drone de atac și cercetare au fost instalate cu scopul clar de a supraveghea frontiera rusească. Și aici putem spune că în fiecare săptămînă, la granița de vest a Rusiei zboară mai mult de 20 de avioane și drone de cercetare, al căror scop declarat este acela de a identifica ,,goluri” și proceduri în sistemul rusesc de apărare antiaeriană.

Un element de noutate este faptul că trompeta sistemului, Radu Tudor, ne spune că Rusia va invada România. Normal că o va face, doar că așa cum Israelul a făcut-o cu țările arabe în 1967. Sau o va face pentru că nu are încotro, armatele conduse mediatic de marele analist militar Radu Tudor fiind deja la granița Rusiei. Alarmarea populației de către un exponent al sistemului are ca scop o manipulare mizeră care să determine românul de rînd, nu foarte deștept, să pună repede mîna pe armă și să își apere sărăcia, pentru că tot avutul lui, toată țara lui, aparțin altora.

În fapt, declarația lui Radu Tudor, la o analiză mai atentă, este un preambul la care trebuie să ne așteptăm. Piesele sînt puse deja pe tabla de șah, și de o parte și de alta a liniei de contact Rusia – NATO. Doar că Rusia nu va fi atacată de NATO, ci de țările pe care aceasta le conduce „din umbră”; ceea ce nu se știe este faptul că nici un soldat din Vest nu își va sacrifica viața pentru apărarea țării. Dacă România atacă în Moldova și omoară un singur soldat rus, nimeni, absolut nimeni, nu îi va opri pe ruși să vină la București și să ceară socoteală. Problema e că cei care acum ne montează împotriva Rusiei au case în Vest, așa că aici nimeni nu va fi tras la răspundere, decît poate vreun păcălici de politician care nu a prins loc în avionul trădătorilor care va decola imediat ce prima rachetă rusească va exploda pe teritoriul românesc.

În Ucraina, instructori britanici, americani și turci antrenează trupele locale și le pregătesc pentru lupta în mediul urban. Observatorii turci evaluează pregătirea militarilor ucraineni în atacurile cu dronele turcești Bayraktar, folosite cu succes în războiul recent încheiat din Nagorno-Karabakh.

În ultimii patru ani, mai mulți conducători militari ai celor două republici separatiste din Donbass au fost uciși în diverse atentate. De curînd, în urmă cu mai puțin de două săptămîni, un altul era să fie omorît, dar a scăpat cu viață. Deocamdată. În zona liniei de contact este acumulată o tensiune foarte mare. Așteptarea trupelor de voluntari locali din Donbass, care se opun armatei Ucrainiei, devine din ce în ce mai greu de suportat, ei nemaivînd nici un fel de moral de luptă, vrînd cumva să se încheie acest statu quo. Prin urmare, unii vor să atace primii armata Kievului, numai să termine odată cu statul în tranșee, iar alții vor să renunțe. Se pare că timpul este în favoarea Kievului.

Totodată, în ultima perioadă, tehnica militară convențională este transportată în zona de contact dintre trupele ucrainiene și rebelii din Donbass, cu trenul. Pe internet, mai multe filmări realizate de către diverse persoane prezintă trenuri încărcate cu tancuri și transportoare blindate, care merg într-o singură direcție. Poate să fie doar propagandă, poate să fie un joc la cacealma al Kievului, poate să fie un joc care poate declanșa noi ostilități. Obervatorii OSCE au raportat că în zona Lugansk a fost identificată o stație radar rusească, care are ca principal scop controlul spațiului aerian din zona celor două auto-proclamate republici separatiste. Putem spune că aceasta este propagandă. Important este

că acolo, la Donețk, temperatura este în creștere. Nu rămîne decît ca un imbecil să ia o decizie greșită pentru ca un război regional de amploare să înceapă.

Poate cel mai important aspect este faptul că Ucraina nici măcar nu vrea să audă de angajamentele de la Minsk, iar vocile care indică preluarea cu forța a Donbass-ului și Crimeei sînt din ce în ce mai puternice. De fapt, venirea lui Biden la Casa Albă a dat multă apă la moară celor care vor preluarea cu forța a teritoriilor separatiste, așa că nu mai există nici un fel de piedică, alta în afară de reținerea Washington-ului, ca războiul să nu înceapă.

Un alt aspect, care acum un an nu exista, este prezența Maiei Sandu la Chișinău și presiunea pe care ea o pune pe Transnistria. Ea încă nu înțelege, dar cum are o poliță de asigurare, nu își bate capul cu miile de vieți care vor fi curmate dacă va urma jocul în care a acceptat să participe. Acum un an, cînd eu scriam că va începe nebunia în Donbass, Dodon nu ar fi procedat așa, el fiind adeptul unei politici prietenoase cu Moscova. Despre atacurile existente pe linia de contact din Donbass și sabotajele pe care cele două părți le aplică reciproc, deja nu se mai vorbește, ele intrînd în ordinea de zi a războiului surd de acolo.

Vladimir Putin, președintele Federației Ruse, a declarat ferm că Rusia nu va sta cu mîinile în sîn și nu va accepta ca viețile celor peste 250.000 de cetățeni ruși din Donbass să fie puse în pericol, așa că atenționează că linia roșie care începe pe Nord Stream 2 se sfîrșește pe Nistru și Volga. De fapt, cînd președintele rus declara că ,,oricine va atinge Rusia, își va rupe mîinile” trebuia avut în vedere că rigorile diplomației au fost deja depășite și că realitatea este alta, și anume aceea în care locul lui Lavrov este luat de Șoigu. În România există voci care spun că noi nu vom fi afectați. Acesta este cîntecul de leagăn pentru cei care adorm repede. Sau cîntecul lor de lebădă. Ei bine, vor fi tare dezamăgiți. Dacă Rusia reușește să țină piept avalanșei pe care trei țări o vor pune la granițele ei –Ucraina, Moldova și Georgia, țări non-NATO, dar care vor fi sprijinite logistic de NATO – atunci teatrul de operațiuni se va desfășura pe direcțiile Kiev - Chișinău - Tbilisi. Cum Hitler a forțat România să treacă Prutul, în 1941, ca aceasta să își apere fratele de dincolo, de data asta Biden o va face, așa că România va intra în zona de conflict pentru a elibera Moldova, și de aici firul se va rupe. Rusia va pune stăpînire pe Moldova și București, desfășurînd trupe pe latura de sud și de est a Carpaților, după care țările civilizate vor dori să negocieze. Transilvania nu este luată în calcul, este deja alocată Vienei, nu Budapestei, așa cum se tot spune. Dacă noi și NATO vom învinge, românii care vor muri de ambele părți ale Prutului vor avea o înmormîntare aleasă, cu lacrimi și fanfară, în timp ce noi, ca țară, vom rămîne aceleași slugi care sîntem acum. Fiecare familie îndoliată va avea parte de un steag frumos împăturit și de un mare gol care va rămîne pentru totdeauna în inimile noastre, dar pe care istoria îl va prezenta ca o mare victorie. Una sub steag fals, din păcate.

Motto: ,,Uzină a vieții, dar, vai, și a morții!/ Acesta-i spitalul: un bîlci de proporții/ Mă rog, zi de zi, pentru cei din spitale/ Acolo e iad: flăcări, disperare și jale” – Corneliu Vadim Tudor

La începutul acestui an, în Mongolia o mămică a fost mutată de urgență la alt spital, drumul de la ușa unității pînă la ambulanță fiind parcurs pe jos, prin zăpadă și ger. În urma acestui incident, ministrul Sănătății și primul-ministru al guvernului mongol și-au dat demisia! Între timp, în România au ars de vii 19 oameni în incendiul de la Institutul ,,Matei Balș”. Ei, și ce? Este pentru prima dată? Am uitat, cumva, ce este acela un spital? ,,Acolo ne naștem, din nou, sau murim/ Ne ducem acasă sau la țintirim” (Corneliu Vadim Tudor). În ultimii ani, anormalul a devenit normal și viceversa. Luați exemplul iresponsabilului Iohannis, care, în loc să convoace C.S.A.T.-ul pentru a declara stare de urgență, s-a dus la schi, fără remușcări. Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Stimate domʼle Prezident Rentabil/ V-ați dovedit extrem de grijuliu/ Cuacest popor al nostru, nerentabil/ Și vinovat că este, încă, viu”. Cert este că modul în care se comportă Iohannis îmi amintește de acțiunea romanului ,,Acei bolnavi care ne guvernează”, scris de Oliver Stone, cu referire la problemele psihice ale președinților americani. Există voci care susțin că președintele României ar suferi de tulburare de personalitate antisocială, dat fiind faptul că nu simte remușcări sau rușine în fața unor evenimente tragice (a plecat la schi a doua zi după incendiul de la ,,Matei Balș”), promovează acțiuni distructive (,,Jos PSD!”), este necinstit și manipulator, avînd ca unic scop obținerea unor avantaje personale. De asemenea, este narcisist, manifestînd o grandomanie ieșită din comun și o admirație neobișnuită față de propria persoană. Este cunoscut faptul că ,,psihopații iubesc puterea, războaiele, nedreptățile, iar toate acestea ies la iveală atunci cînd astfel de persoane urcă la vîrful funcțiilor politice, administrative, sociale” (Martha Stout, ,,Psihopatul de alături”). La solicitarea unor jurnaliști români, specialiștii americani în domeniu l-au analizat pe Iohannis în baza celebrului Test al Psihopatului creat de Bob Hare, care vizează 20 de trăsături de personalitate. Ei bine, solicitarea, care a avut la bază doar o curiozitate, a atins un total de 34 de puncte din 40 posibile. Fiecare poate trage propriile concluzii. Celor care vor să aprofundeze subiectul le recomand volumul ,,Diagnostic Statistical Manual of Mental Disorders” editat de Asociația Americană de Psihiatrie, în care veți găsi multiple tulburări mintale de care îi putem suspiciona atît pe Iohannis, cît și pe guvernanții săi.

Demisiile de bun-simț nu ar fi decît frecții la piciorul de lemn din două motive: nu avem de unde să luăm atîta bun-simț și toți sînt făcuți din același aluat. Dacă acest ,,Domn prezident-tiranrentabil/ Nu a ezitat, nu a lăcrimat deloc/ Și-un întreg popor român, nerentabil/ A fost trădat scurt și univoc” (Adrian Păunescu), Iohannis ar trebui să își pregătească pijamaua, cana, periuța de dinți, iar noi să efectuăm un apel scurt: ,,Alo, ambulanța!”.

VALENTIN TURIGIOIU

Maia Sandu, președintele Republicii Moldova și Vladimir Zelinski, președintele Ucrainei

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Tupeu șocant al Ambasadei SUA –România e o colonie, Opoziția NU există!

Un eveniment șocant, petrecut recent, a stîrnit uimirea multor observatori ai scenei politice: Ambasada SUA, prin ,,Chargé d’Affaires” David Muniz, cel care îi ține loc ambasadorului, și Consilierul Juridic Rezident Jessica Kim, un fel de ideolog pe justiție pentru România și Bulgaria, s-au dus la ministrul Justiției, Stelian Ion, pentru a pune problema concret: SUA vrea desființarea SIIJ!

Și nu, nu este vreo interpretare a mea, ci este chiar ceea ce a transmis Ambasada SUA, pe pagina sa de Facebook. ,,În cursul acestei săptămîni, Chargé d’Affaires David Muniz și Consilierul Juridic Rezident Jessica Kim au participat la numeroase întîlniri, continuînd sprijinul pe care Ambasada îl acordă promovării statului de drept în România, inclusiv desființării SIIJ”, transmite vocea ,,strategică”.

Deci, fără a ține seama de reglementările diplomatice, cei de la Ambasadă se implică direct, la punct ochit, pentru a se asigura că procuratura și pîrghiile din Justiție se modifică după CUM VOR EI! Ați mai auzit așa ceva? Da, din cărțile de istorie, din vremurile ocupațiilor sau protectoratelor! Asta în condițiile în care CSM și multe asociații ale magistraților au exprimat un punct de vedere – ALTUL decît cel pe care Ambasada SUA vrea să îl impună! Cu alte cuvinte, Ambasadei SUA puțin îi pasă de opinia magistraților, ei impun ceea ce vor. Punct!

Fostul ministru de Externe și președinte al Adunării Parlamentare a UE, Adrian Severin, a comentat: ,,Ambasada SUA susține desființarea SIIJ. Adică este împotriva avizului CSM. Cu ce drept? Mai lipsește să îi aresteze pe susținătorii SIIJ”.

Dar… credeți că a mai comentat cineva? NIMENI dintre cei care contează – PSD? Absolut NIMIC! Ei sînt ,,europeni”, ascultă glasul lui Timmermans! AUR? Din nou NIMIC! Ei au treabă cu rușii, de ,,naționaliști europeni” cum sînt, nu cu cei care au pus stăpînire pe România! Presa mainstream? În afară de osanale la adresa SUA, nu ai să găsești altceva!

Singură ,,Lumea Justiției”, publicația lui Răzvan Savaliuc, scrie curajos: ,,SCANDALOS: AMBASADA

SUA ÎNDEAMNĂ LA DESFIINȚAREA SIIJ – Oficialii americani se implică în distrugerea Secției”. Imixtiunea Ambasadei SUA în operațiunea de desființare a SIIJ reprezintă ,,o gravă încălcare a Convenției de la Viena”, scrie excelentul jurnalist George Tărâță, arătînd că ,,România a revenit la vremurile în care primea pe față

După mărțișorul oferit cu mănuși vom avea și furculiță cu prezervativ

1. Înregistare cu premierul Cîțu, pe whatsapp. Și dacă ar fi fake, filmulețul ar releva adevărul. „Amendamentele USR le-am aprobat, chiar dacă unele nu au fost în interesul cetățeanului”, a spus rockerul de onoare al patriei. Aceasta a fost, de fapt, definiția relației pe care o au liberalii de azi cu USR. În traducere, „ne e frică de ăștia mici!”. E ușor să-i dai una după ceafă unui ciutan, dar întîi trebuie să vezi al cui e ciutanul.

2. Ca o contrapondere firească a faptului că tatăl lui a venit de la Moscova pe tancurile sovietice, Vladimir Tismăneanu s-a întors din America și a amenințat că va renunța la cetățenia română dacă vom trimite în SUA un ambasador de care nu-i place lui. De dragul USR, partidul care a dat premierul „a aprobat unele amendamente care sînt împotriva cetățeanului”. Să vedem ce va face Statul român pentru cetățeanul Tismăneanu. Cum era sintagma aia? „Cetățean exceptat”? Și mai e o expresie hapciupalitică: „dubla măsură”. Sînt curios și ce părere are Gabriel Liiceanu despre „cetățeanul exceptat” Vladimir Tismăneanu. Mă gîndesc la Liiceanu fiindcă nici dumnealui nu îi place „dubla măsură.” Dar deloc, deloc nu îi place. Liiceanu a scris cartea „Dragul meu turnător”, însă nu-l jenează moral trecutul lui Lucian Boia

ordine de la ambasadele marilor puteri despre ce trebuie să legifereze și cum trebuie să legifereze”.

Sigur că jurnalistul are dreptate, Ambasada SUA încalcă flagrant Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice - Articolul 41, alin 1: Persoanele cu statut diplomatic ,,au datoria de a respecta legile și regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat”.

Dar cine să atragă atenția stăpînilor coloniei? Nimeni, desigur! Ce înseamnă gestul de sfidare al Ambasadei? O confirmare că România este doar o colonie, unde stăpînii își impun regulile și instituțiile lor!

Atenție însă, SIIJ e primul obiectiv, dar urmează și alte detalii în mesajul Ambasadei: ,,Săptămîna a debutat cu o întrevedere cu ministrul Justiției, Stelian Ion, pentru a evidenția Parteneriatul Strategic și pentru a discuta prioritățile esențiale referitoare la sistemul de justiție, inclusiv reformele necesare pentru asigurarea independenței sistemului judiciar”.

Deci după ce au călcat în picioare opinia și avizul magistraților, cei de la Ambasadă vorbesc de ,,reformele necesare pentru asigurarea independenței sistemului judiciar”. Bătaie de joc și cinism! ,,David Muniz și Jessica Kim au mai participat la o întîlnire la Direcția Națională Anticorupție (DNA), evidențiind parteneriatul solid dintre Ambasadă și DNA și declarînd că sprijină activitatea importantă a DNA în lupta continuă împotriva corupției din România”, se mai arată în mesajul Ambasadei.

Rămîi uluit: Ambasada SUA are un „parteneriat” cu DNA? DNA e un stat? Sau e o confirmare plină de ironie că e… ,,Statul paralel” care revine acum în forță, susținut de SUA?

Deci asta se petrece în timp ce, în România, ce discutau partidele și presa? O problemă fundamentală – eliminarea ,,pensiilor speciale” ale parlamentarilor, adică eliminarea unor drepturi pe care le au toți parlamentarii din lumea asta și care reprezintă 1% din totalul așa-ziselor ,,pensii speciale”.

La adăpostul isteriei politicienilor și presei, Ambasada SUA pune mai bine piciorul pe gîtul României, ale cărei elite răspund în cor: ,,Mulțumim Marelui Frate!”.

Concluzie: Orwell - nici nu știi cît de mic începi să fii!

D RAGOȘ D UMITRIU

sau dosarul (de privighetoare a Securității) pe care îl are tatăl lui Vlad Voiculescu.

3. După ce l-au încurajat pe Selly să-și lase pamperșii pe catedră, cartofiorii prăjiți ai deontologelii au început să sfîrîie pe centurile de socializare pe motiv că Spiru Haret în pantaloni scurți a petrecut cu manelistul Tzancă Uraganu’. Selly v-a ars cu armele generației lui, pe care le preamăriți, dar nu le înțelegeți! Trufandaua flagelului din educație s-a asociat cu Tzancă Uraganu’ fiindcă manelistul are mai multe vizualizări pe youtube decît el. Selly e un Marco Polo care face bani. Sigur, mai face și hărți pe cearceaf, cînd simte o furnicătură în catarg. Asta reprezintă yotube și, sintetizînd, asta e grozava industrie IT. Există și milionari din IT mai mici decît Selly. Milionari de 12 ani. Dacă ajungi milionar înainte de pubertate, nu înseamnă că faci ceva care schimbă lumea în bine. O contribuție în știință presupune geniu și acumulări. Chimiști de 13 ani și chirurgi de 15 ani nu vom avea. IT e o dexteritate. E ca gimnastica sau urechea muzicală.

4. După ce elevii au fost sfătuiți să poarte, cînd împart mărțișoare, mănuși (pentru tușeu rectal), reporterii TV au urcat în stratosfera jenibilului. Îi certau și pe adulți. „Aloooo, domnu’, de ce cumpărați mărțișoare? V-ați dezinfectat mîinile?” E clar. Următoarea stație – cosmosul imbecilității. Patronii de restaurante ar trebui să se pregătească. Vor umbla ziaricii printre mese și vor întreba „ați pus prezervativ pe furculiță?”

RĂZVAN IOAN BOANCHIȘ (,,Național”)

POVESTIRI DIN TRANZIȚIE

ACCENTE (5)

Continuă degringolada jocului de umbre de pe frontispiciul politicii românești. Toată lumea e tare și mare. Orban zburdă de plăcerea fentării postului de prim-ministru, încărcat de gravitatea cifrelor cu miros de valută europeană, în timp ce Cîțu, cel care a dezertat inițial de la ședința de promovare în funcție, pare a avea alura luptătorului cu destinul, fapt amintit de zglobiul proverb românesc conform căruia „ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. Fulminant recentul său discurs din plenul Parlamentului, în care trei sferturi din timpul rezervat intervenției sale a fost folosit pentru a îndrepta săgeți otrăvite către adversarii politici din PSD, în timp ce conducătorul ședinței veghea cu strășnicie: „Vă rugăm să nu îl întrerupeți pe vorbitor! Continuați, domnule prim-ministru!”. Odată ce lista cu adversari a fost epuizată, s-a consumat și timpul pe care vorbitorul îl avea la dispoziție, astfel încît acesta a încheiat, în cel mai neaoș stil carnavalesc: „Nu mă las! Le arăt eu la toți: sînt un prim-ministru care rezistă!”. Alte referiri despre buget n-au mai avut loc, în afara grijii de a sugera că acesta e teribil de bine gîndit, cum nu a mai văzut Parisul! Au urmat la cuvînt reprezentanții PSD și AUR, cei doi parlamentari zdruncinînd din temelii discursul lui Cîțu, care, pînă în final, nu a mai schițat vreun gest. În plus, reprezentanții celei de-a doua grupări au părăsit sala...

Tristă și dezolantă imaginea minerilor din Valea Jiului – oameni cu figuri palide, prost hrăniți, modest îmbrăcați, mers indecis – amintind de vechi ilustrații înfățișînd (iertat fie-ne cuvîntul) amărîte cete de sclavi din timpuri imemoriale! Oamenii aceia nu doreau altceva decît plata corectă a muncii lor, nici o favoare în plus! Să faci grevă atîtea zile, sau să protestezi rămînînd în subteran atîtea ore – iată cîteva aspecte care nu au ce căuta într-o țară civilizată! Un lucru e cert: incapacitatea clasei politice românești de a rezolva amiabil situația unei categorii profesionale cîndva de o certă utilitate economică. Trebuie să recunoaștem că, fără intervenția fermă a Dianei Șoșoacă, o senatoare cu profil asemănător acelora din galeria marilor luptătoare clasice feminine, situația ar fi rămas, probabil, tensionată încă multă vreme! Nu credem că în spatele umilinței trăită de greviștii mineri stau ascunse niște interese meschine ale guvernanților, ce ar viza subminarea economiei naționale, ci, mai degrabă, presupunem că e vorba de crasă aroganță, de indiferență și de dispreț față de niște oameni sărmani! Este regretabil că actele de curaj probate de senatorul Daniela Șoșoacă sînt sistematic denigrate, într-un mod grotesc, de anumiți indivizi, cu scopul de a-i diminua meritele. Probabil așa ar trebui să procedeze, de fapt, fiecare senator în parte, odată ce aceștia au drept de control în orice situație, spre binele poporului, conform reglementărilor constituționale. De neînțeles este atitudinea realmente neinspirată a jurnalistului Cristian Tudor Popescu la adresa doamnei senator Diana Șoșoacă, aceasta fiind, înainte de toate, o femeie bine pregătită în profesia sa.

Faptul că premierul României a evitat în repetate rînduri să explice pe ce au fost cheltuite imensele sume de bani împrumutate a condus la suspiciuni și neînțelegeri care tind să alimenteze tot mai mult conflictul dintre Putere și Opoziție! Prin urmare, o întîlnire a tuturor factorilor de decizie la o discuție civilizată, menită să înlăture orice suspiciune cu privire la cheltuirea banilor, apare ca imperios necesară! Să reunești atîtea partide pentru a obține cu orice preț o grupare majoritară, adică să îi transformi pe învinși în învingători, iar pe cîștigătorii de drept să-i arunci peste bord nu este o mutare de bun augur, ci, dimpotrivă, o contrafacere care, mai devreme sau mai tîrziu, se va dovedi păguboasă pentru inițiatorii ei!

IoAn sToICA

Terminatorul

În anii ʼ90, un film ne-a uimit pe toți, o serie pe care nu o vom uita prea curînd – Terminator. Acolo, Arnold Schwarzenegger, plin de mușchi, a întrupat robotul antiuman ce avea rolul de a distruge total lumea. Acum, la foarte mulți ani de atunci, pot să spun că în aceeași perioadă, umanitatea a avut un Terminator care, printr-o semnătură, a reușit să distrugă națiuni, vieți, regimuri politice, concepte, economiii, fabrici, principii care, la nivelul acelor ani, erau valoroase poate nu doar din punctul de vedere al inventarului, ci mai degrabă al oamenilor care le însuflețeau. Atunci, mașinile au fost distruse laolaltă cu viețile celor care le conduceau și de aici, precum un bulgăre imens de zăpadă, declinul a fost total, iar efectele se văd și azi, la atîția ani distanță.

Nu voi face analiza vreunui regim, nu condamn societățile care locuiau aici sau dincolo de Zidul Berlinului. În fond, într-un război, întotdeauna există învinși și învingători. Mereu există trădare, așa cum mereu există interese personale directe. Acest Terminator a distrus zeci de ani de evoluție printr-o semnătură, pentru că, în ciuda multor păreri, nu putem spune că din 1917 pînă în 1991 URSS nu a evoluat, mai ales că praful din perioada țaristă s-a transformat într-o superputere după cel de-al doilea război mondial. Deci, acel individ care, culmea, încă mai trăiește, i-a avut de-a dreapta și de-a stînga pe acei trădători fără de care nimic nu ar fi fost posibil: un anonim secretar de partid și un ministru de Externe ale căror interese, trădări și vanități au provocat dezastrul. Că vorbim de Yalta, de Malta, de Islanda sau de Teheran, totul s-a tranșat la Berlin. Așa cum tot

la Berlin a fost tranșată și dispariția familiei țariste din timpul revoluției bolșevice.

Dacă vom cumula valoarea de inventar a tot ce s-a distrus în perioada 1990 – 2000 în fosta URSS, valoarea este de miliarde de dolari. Pe lîngă fabricile și uzinele demolate, pe lîngă șantierele navale și unitățile militare, pe lîngă tehnica de luptă și facilitățile din agricultură a căror valoare este, așa cum am spus, imensă, dacă mai punem și suma vieților distruse ajungem la ceva de neimaginat. O lume întreagă s-a prăbușit fără a avea nici o vină, speranțe și vise au murit odată cu libertatea, iar

ceea ce a urmat, această lume unipolară care încă mai există, a făcut și mai multe milioane de victime nu doar în Europa de Est, ci în întreaga lume.

Practic, putem spune că adevăratul Terminator –această ultimă verigă a unui trecut zbuciumat – nu a fost nici pe departe personajul interpretat de Arnold. Oricît de mult a ucis, nu a atins nici măcar o milionime din capacitatea de distrugere a celui care a pus pe butuci nu doar un regim comunist, ci și viețile a milioane de

oameni. Se pare că este mai simplu să distrugi pentru ca alții să vină și să construiască peste, dacă este profitabil. Terminatorul nostru, cel real, a avut puterea și vanitatea să semneze declinul, dar nu a avut nici cea mai mică idee legată de cum se va produce schimbarea și cum va proteja sacrificiul celor care, cu greu și cu alte sacrificii, au făcut aceste țări să crească. Așa cum trădarea lui a fost de o magnitudine cosmică, și trădarea celor fără chip, a Serviciilor, a fost pe măsură. Pentru că, indiferent de țară, puterea Serviciilor este imensă, așa cum și a armatei este. Dar, așa cum vedem acum, cei care au trădat au luat o bună bucată din ce era de luat, și-au însușit inclusiv puteri supra-statale, așa că pentru ei a fost profitabil să pactizeze cu dușmanul.

Conceptul ăsta de libertate, de democrație, de lume liberă cu care cei din vest au trecut peste rămășițele zidului care împărțea Berlinul în două, este frumos, este tentant, este ideal și, așa cum vedem acum, irealizabil. Nu sîntem mai liberi ca în 1990, așa cum nu sîntem nici mai capabili să ne dorim asta. Avem doar dreptul de a înjura, dar se pare că și acesta ne va fi restrîns. În rest, economia a fost total captată, dar nu de stat, de data asta, ci de corporații, deci, cumva, sîntem la același nivel, doar că directorul fabricii se numește CEO, iar la stat merg doar niște taxe și impozite, restul banilor produși aici avînd pașaport străin.

Terminatorul a reușit să facă ceea ce puțini oameni în istorie au reușit. Cred că acest individ, prin numărul victimelor sale, prin pagubele materiale imense, îi depășește și pe Stalin, și pe Hitler și chiar și pe Mao. Nici un rege, nici un împărat, nici un dictator, nici un președinte și nici măcar cele două bombe atomice nu au reușit să provoace atîtea pagube precum Mihail Gorbaciov.

Ungaria se confruntă cu sancțiuni din

cauza legii împotriva lui Soros

Comisia Europeană a lansat o procedură de penalizare împotriva Ungariei din cauza încălcării legislației UE. În iunie 2020, Curtea de Justiție a UE a decis că o lege care impune tuturor ONG-urilor să dezvăluie sursele de venit este incompatibilă cu dreptul uniunii. Cu toate acestea, Budapesta a ignorat decizia sa. Acum, Comisia Europeană amenință să readucă cazul în fața instanței și să aplice sancțiuni. Uniunea Europeană are pîrghii de presiune asupra Ungariei, conform Gazeta.ru.

Comisia Europeană amenință să intenteze un proces împotriva guvernului maghiar la Curtea Europeană de Justiție pentru legea privind organizațiile neguvernamentale, care impune ONG-urilor să dezvăluie sursele lor de finanțare. „Ungaria are două luni pentru a răspunde la întrebările lansate de Comisia Europeană. În caz contrar, ea poate decide să restituie cazul Curții Uniunii Europene și să propună sancțiuni financiare”, se arată în document.

Pe 18 februarie, Comisia Europeană a trimis o notificare oficială guvernului premierului Viktor Orban. În aceasta este stipulat faptul că legea organizațiilor publice „amenință rolul societății civile ca entitate independentă”, creînd în același timp „o atmosferă de neîncredere în ele, precum și limitînd intimitatea donatorilor”. Actul normativ în sine, din poziția Comisiei Europene, încalcă legislația Uniunii Europene, iar trimiterea unei scrisori către Orban este primul pas în procedura de suprimare a infracțiunii.

Comisia Europeană s-a prezentat în instanță solicitînd declararea ilegală a inițiativei ONG-urilor din Ungaria în 2019. În iunie, Curtea UE i-a admis cererea, explicînd că Budapesta a încălcat regulile UE privind libera circulație a capitalurilor, precum și drepturile la protecția datelor și libertatea de asociere. „Organizațiile societății civile fac parte integrantă din democrațiile noastre. Trebuie să îi sprijinim, nu să ne luptăm cu ei”, a declarat zilele trecute Vera Zhurova, șef adjunct al Comisiei Europene.

Legea organizațiilor neguvernamentale a fost adoptată în Ungaria în 2017. ONG-urile au fost

obligate să declare donații și subvenții în valoare de peste 24.000 de euro și să publice toate informațiile despre acestea. În ceea ce privește acele organizații care încalcă cerințele, se poate lua o decizie de încetare a activităților lor. Criticii lui Viktor Orban au spus imediat că legea a fost lansată în contextul respingerii miliardarului american de origine maghiară-evreiască George Soros. El finanțează programe destinate dezvoltării instituțiilor democratice în statele totalitare, în special o serie de ONG-uri maghiare care ajută refugiații.

Autoritățile maghiare sînt printre cele mai refractare față de decizia UE de a „deschide ușile” pentru migranți. De exemplu, Budapesta a refuzat pur și simplu să pună în aplicare regulamentul Consiliului UE din 2015 privind redistribuirea refugiaților.

Relația dintre Orban și Soros este una ostilă. Premierul maghiar crede că adversarul său este responsabil pentru criza migrației din UE, facilitînd sosirea a milioane de migranți pe continent. La un an după adoptarea legii ONG-urilor, Budapesta a aprobat și un pachet de legi numit Stop Soros. Inițiativa obligă toate ONG-urile „care contribuie la orice formă de migrație ilegală” să fie supuse unei înregistrări speciale și să raporteze periodic activitățile lor. Acele organizații care primesc mai mult de jumătate din finanțare din străinătate au fost impozitate cu 25%. De asemenea, Stop Soros conține o serie de măsuri care vizează, în general, înăsprirea migrației. Legile ONG-urilor sînt departe de a fi singura sursă de controversă dintre Budapesta și Bruxelles. UE îl acuză pe Viktor Orban și partidul său Fidesz că au preluat controlul asupra opoziției, mass-media, grupurilor religioase, mediului academic, instanțelor și sectorului privat.

În ceea ce privește latura juridică, Comisia Europeană are dreptul să depună o cerere împotriva unui stat membru al UE, aceasta fiind o practică standard. În plus, în conformitate cu legislația UE în acest caz, instituția are toate motivele. Nu este nevoie să politizăm. Datorită faptului că Europa nu poate împiedica ideile naționale ale Ungariei (cum ar fi, de exemplu, Polonia) chiar și în domeniul juridic, instituțiile UE și reprezentanții

individuali ai autorităților europene amenință cu sancțiuni, care în realitate sînt extrem de dificil de pus în aplicare datorită criteriului unanimității în Consiliul UE. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană nu are pîrghii reale de presiune; pentru a lua orice măsură semnificativă, inclusiv sancțiuni financiare, are nevoie de voturile tuturor membrilor comunității. În orice proces inițiat de Bruxelles cu privire la Budapesta, acesta poate conta pe sprijinul a cel puțin un membru al UE, care se află în aceeași situație și aproape sigur îi va oferi lui Orban un serviciu, chiar și numai din solidaritate. Vorbim despre Polonia.

Bruxelles are pretenții similare cu privire la Varșovia față de Budapesta. Mai mult, a fost lansată și o procedură de penalizare împotriva Poloniei. Din cauza reformei judiciare, în aprilie 2020 Comisia Europeană a acordat guvernului polonez două luni pentru a răspunde tuturor pretențiilor Bruxelles-ului. Comisia Europeană consideră că reforma legislației poloneze a slăbit principiul de bază al independenței sistemului judiciar și a făcut judecătorii mai dependenți de puterea executivă. La sfîrșitul lunii ianuarie, Poloniei i s-a acordat o lună pentru a răspunde acuzațiilor de încălcare a independenței sistemului judiciar.

Nu se întîmplă nimic nou în planul politic al Uniunii: dacă un stat, cum e în acest caz Ungaria, are un aliat în orice problemă – și vorbim aici de Polonia – nu vor exista consecințe negative grave pentru țară: excluderea din Uniune este imposibilă din punct de vedere legal, iar sancțiunile personale împotriva politicienilor sînt pur și simplu de neconceput.

Pagină realizată de N.K.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Mici meseria º i de alt ã dat ã (1)

O notă caracteristică a străzilor bucureştene din perioada anilor ‘30 o reprezenta comerţul ambulant. Pe oriunde te învîrteai, din centrul luxos şi pînă în îndepărtatele mahalale ale oraşului, întîlneai ,,olteni” îmbrăcaţi cu cămăşi lungi şi albe, ,,moţi” cu tot felul de obiecte şi de farfurii din tinichea, ,,bulgari” şi ,,turci” care îţi ofereau bragă, îngheţată sau alviţă. Mai erau ,,evreii” cu joben negru şi cu pantofi de lac, cumpărători de haine vechi şi ,,ţiganii” care te îmbiau la tot pasul cu ,,porumbelul fierbinte” sau cu ,,floricele de porumb”. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureştilor…

Din lumea străzilor bucureştene nu puteau lipsi micii meseriaşi şi zilierii, care îşi ofereau serviciile în ,,locurile de adunare” – adevărate burse ale locurilor de muncă – ştiute de toţi bucureştenii. Cele din Piața Mare (piața Bibescu Vodă) sau din grădina bisericii Sf. Gheorghe erau doar două dintre ele. O lume pestriţă şi gălăgioasă alcătuită din cizmari, tinichigii, tîmplari, coşari sau spoitorese aşteptau aici ofertele de ,,lucru pentru o zi”.

,,O lume pestriţă la port şi la vorbă, un mozaic de transilvăneni, bucovineni şi regăţeni înfrăţiţi în nevoi, în faţa vîrtejului ameţitor al Capitalei care rîde şi plînge, al Capitalei luminilor orbitoare, a luxului, a risipei, a sărăciei şi a mizeriilor de cea mai sfîşietoare speţă. De aceea, această lume de oameni nevoiaşi are o înfăţişare ciudată: feţe triste, ostenite, cu priviri nostalgic rătăcite în zare aşteptînd ceva care nu mai vine; oameni cu gîndul dus departe, în satul din care au dezertat în lupta aprigă a vieţei; frunţi încreţite pe care doar glumele celor ce au bătătorit oraşele cît le mai luminează. Aşteaptă cu toţii, sub cerul liber,

Oistorie a farselor (187)

Farse de război (4)

Pe de altă parte, forţele aliate l-au angajat pe romancierul Louis de Wohl (vezi Amintiri din vieţi anterioare) pentru a face acelaşi lucru, dar cu scopul de a profeţi victoria lor, nu a germanilor.

Multe şiretlicuri de acest fel au fost inventate de ambele părţi beligerante, dar cele mai eficiente dintre toate au fost înşelătoriile care i-au destabilizat complet pe nazişti în lunile cruciale dinainte de invazia Europei, de la 6 iunie 1944. Avînd ca ţintă iniţială Normandia, forţele aliate au riscat viața a aproape 200.000 de civili. Cinci mii de nave de război şi nouă mii de avioane au fost implicate în această acţiune. Din cele cincizeci şi nouă de divizii germane aflate în Franţa, în Ziua D (aşa cum a fost denumită această zi) doar şase se aflau în Normandia. Aliaţii îi convinseseră pe germani că adevărata lovitură va fi la Pas de Calais, unde ecranele cinematografelor de propagandă prezentau din belşug imagini false cu avioane şi nave ce se apropiau de oraş. În acea dimineaţă, aliaţii „atacaseră” în apropiere de Cherbourg. Asaltul aerian „era constituit din trei trupe de paraşutişti britanici, sute de marionete ce explodau, un produs chimic ce emitea fum şi un sistem de amplificare a sunetelor asemănătoare celor produse de focuri de armă, voci de soldaţi şi mişcări de trupe“. Astfel, o divizie germană de infanterie a fost deviată de la poziţia ei din spatele plajei Omaha, permiţînd marinei americane să o asedieze. Între timp, postul BBC emitea Rezistenţei franceze mesajul că atacul asupra Normandiei a fost oprit; că forţele pregătite pentru invazia de la Pas de Calais au fost întoarse din drum, dar că erau înlocuite de forţe americane proaspete, pregătite de atac imediat ce trupele naziste erau deviate în Normandia. Un agent britanic cu numele de cod Garbo împrăştia ştirea despre atacul asupra Normandiei cu patru ore înaintea de începerea efectivă a acestuia, dar sugera că este doar o diversiune de la atacul asupra oraşului Pas de Calais. Aflînd toate acestea, Hitler şi-a contramandat ordinele anterioare, ţinîndu-şi astfel A Cincisprezecea Armată departe de

ca într-o imensă sală de aşteptare a unei gări în care pasagerii de clasa a treia, cu desagi şi bagaje, aşteaptă un tren care nu mai vine…” (articolul ,,În lumea celor mici”, ,,Ilustraţiunea Română” din 24 octombrie 1929).

,,Pe străzile Capitalei noastre, care este în acelaşi timp punct de încrucişare a ştiinţei occidentale cu moravurile Orientului, desigur că nu poate fi vorba de meserii de artă, pe trotuar. Întîlnim adesea, în amurg şi noaptea la lumina palidă a felinarelor de gaz, obiecte de tîmplărie şi chiar de sculptură. Măsuţele şi scaunele pentru diferite scopuri – măsuţe de joc de cărţi, de şah, de ceai, busturile din ghips cu reflexe de marmură ale lui Napoleon şi Mihai Viteazul fug de lumina zilei, ca iluzia să fie mai completă, iar cumpărătorul să fie mai ispitit a cumpăra «opera de artă»”.

Cizmarul însă, care nu are a se teme de nimic, deoarece cu puţină sfoară ceruită, un ac, o sulă, un lighean de apă, unde se moaie curelele de transmisie care vor deveni pingele, corespunde unei necesităţi urgente, el stă cu ,,atelierul” – o ladă răsturnată şi un scăunel – la colţ de stradă sub un copac pe maidan, sau

Normandia. Plajele de la Pas de Calais au fost acoperite de bombardiere în timp ce debarcările începeau în Normandia. Aliaţii au înregistrat 2500 de morţi, şi nu 20.000 sau mai mult, cît se temea Churchill. La mai puţin de un an, al II-lea război mondial a luat sfîrşit. Oare Homer a ştiut vreodată ce a început?

Farse despre sfîrșitul lumii (1)

De-a lungul secolelor, şarlatanii au cîştigat putere prin înfiinţarea unor culte pseudoreligioase, propăvăduind sfîrşitul iminent al lumii şi oferind, în acelaşi timp, salvarea adepţilor supuşi. În apropierea cifrei fatidice a Mileniului trei, adică 2000 d. Chr., astfel de culte s-au înmulţit exagerat de repede. Nu toate sînt deliberat exploatatoare, deşi se pare că sistemele de credinţă autoamăgitoare sînt cele mai numeroase. Mulţi creştini fundamentalişti, în special în America, aşteaptă „răpirea“ cînd - cred ei - în „ultimele zile“ ale pămîntului, vor fi singurii ridicaţi „în mijlocul aerului“ pentru a fi salvaţi de către Isus. Secte precum „Adventiştii de ziua a şaptea“ sau „Martorii lui Iehova“ dispun de un sprijin imens chiar şi cînd, aşa cum s-a întîmplat cu „Martorii“ din 1975, data prezisă sfîrşitului lumii vine şi trece fără a se întîmpla nimic. Data este pur şi simplu revizuită, avansată cu fiecare an sau se dă explicaţia conform căreia „sfîrşitul“ este o metaforă, aşa cum se poate observa în decăderea moralităţii sociale. Credinţa unui astfel de cult oferă un confort psihologic de aşa natură, încît credinciosul va considera practic orice prostie ca pur adevăr.

Multe culte scapă de scandaluri publice. Iată totuşi cîteva cazuri tragice recente, semnificative pentru teribila puterere pe care o pot căpăta autodenumiţii Mesia ce anunţă „sfîrşitul“: David Berg, exploatatorul „Copiilor Domnului“; sinuciderea în masă a 900 de adepţi ai lui Jim Jones, în Guyana, în anul 1978; moartea în incendiu a peste nouăzeci de membri ai „Ramurii davidiene“ condusă de David Koresh în Waco, Texas, în 1993; tărăboiul iscat pe seama „Frăţiei albe de la Kiev“ (tot în 1993), alături de sinuciderile în masă (sau genocid) din Canada şi Elveţia din anul 1994. (va urma)

STUART GORDON

alături de prăvălioara pe rotiţe a unui vînzător de fructe şi legume. Clienţii cizmarului sînt oameni tot atît de nevoiaşi ca şi el: mici slujbaşi pe la autorităţi, oameni de serviciu, vînzători de prăvălie al căror timp liber nu depăşeşte răstimpul de la serviciu pînă acasă. Pe drum, adăstînd un sfert sau o jumătate de oră, ei şi-au îndreptat tocurile, şi-au reparat pingelele, şi-au cusut vreo ruptură la ghetele care se înnoiesc o dată la doi ani, de Paşti. Tinichigii se văd mai rar; deși nu lucrează în stradă, ci în vreun subsol sau magazie de scînduri vechi, marfa tot pe stradă şi-o vînd ca şi geamgii. Un lighian, un făraş, un cazan, o cursă de şoareci, un grătar – sînt obiecte care fac trebuinţă mare şi lipsesc aproape întotdeauna din gospodărie, mai cu seamă cînd e urgentă nevoie de asemenea lucruri. Iar tinichigiul care se urcă pe acoperiş să puie un petec de tablă pe locul ruginit de unde la zile de ploaie picură-n casă, el poate fi văzut în fiecare dimineaţă trecînd drumul spre piaţă, în mîna stînă cu toate uneltele: cleştele, ciocanul, cuiele, cositorul, vîrîte într-o paporniţă de papură naţională, specifică operă de artă. (va urma)

Sursa: Art. ,,Toate meseriile pe stradă” –„Realitatea Ilustrată”, 20 noiembrie 1935

Luare cu frumosul

ORIZONTAL: 1) Un vis frumos – A exista; 2) A provocat discordie între Atena, Hera și Afrodita pentru că pe un măr era scris ,,Celei mai frumoase” – Autorul cunoscutului șlagăr ,,În tot ce e frumos pe lume” (Elly); 3) Mici păsări cîntătoare, frumos colorate în galben – Ilustrul necunoscut; 4) Cotă medie! – Eroul operetei ,,N-a fost nuntă mai frumoasă”, de Nicolae Kirculescu – Prinse în fapt!; 5) Autoarea volumului pentru copii ,,Patrocle, Făt Frumos” (Viorica) –Frumuseți feminine; 6) Rîu în Rusia – Fructul discordiei între frumuseți; 7) Amețit la sfîrșit! – Gros cît cuprinde! – Personificarea frumuseții la indieni; 8) A apărea pe furiș – Rocă asemănătoare cu oolitul; 9) A face o figură frumoasă – Campioni; 10) O frumusețe de fată de la țară – Cea mai frumoasă pasăre de pe glob – Frumoase într-un final!

VERTICAL: 1) Specialiști în înfrumusețarea diverselor interioare; 2) Vorbitul frumos stă în firea lor – Extreme ca atare!; 3) Fluviu european –Îmbrăcat frumos; 4) În volumul ,,Cîntarea munților” ne prezintă poezia ,,Frumoase-s cîmpiile vieții” (Magda) – O țesătură delicată, deosebit de frumoasă; 5) Fisură foarte fină – Regizorul italian al peliculei ,,Tineri și frumoși” (Dino); 6) Sufix cu rădăcina din lb. greacă, avînd semnificația ,,fir de păr” – Frumoasă la inimă și... plină de amor! – În zare!; 7) Autogol de toată frumusețea! – Eroina nuvelei ,,Frumusețe”, de Șerban Nedelcu; 8) Primele miss! – Frumoasa tătăroaică din romanul ,,Pădurea nebună” de Zaharia Stancu; 9) Felinar (înv.) – Frumusețea fiecărei țări; 10) Călăuză capricioasă la izvoarele frumuseții. DICȚIONAR: ARAS; UMA; AMIT; TRIC

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LUME, LUME!” 1) CARICATURI; 2) ADEVAR – MIT; 3) PUMA – ATOMI; 4) ANI – STIRE; 5) TA – AMOR – LN; 6) UTER – SAT – I; 7) IURES – NAUM; 8) ARATAT – ISE; 9) LAT – LIU – IN; 10) A – ADAPTARI.

Senatul din Cer (1)

(urmare din pag. 1)

Cu ce speranțe porniseră ei în viață, pentru ce lume, mai bună și mai dreaptă, îi pregătiseră părinții și dascălii lor - și iată în ce fundătură istorică am ajuns, ca Neam și ca Țară! ,,Somnul rațiunii naște monștri“ - scria Goya, pe una dintre picturile sale.

Dar ,,Somnul națiunii“ ce naște, oare? Ceva mai rău decît monștri - demoni. Iar Națiunea Română doarme. E un somn fără vise, adică fără speranțe. Partea cea mai activă a acestui popor a plecat din țară, pentru a-și cîștiga existența. Acum, pleacă și partea cea mai deșteaptă, în lumea de dincolo. Și noi cui rămînem? Cum ne organizăm? Cum salvăm ce se mai poate salva? Fără îndoială, trăim un moment crucial. Cale de întoarcere nu mai este. Dar iată că nici înainte nu mai putem merge. Înapoi e prăpastia unui trecut pe care ni l-am distrus singuri, prin necredința și ingratitudinea noastră. Înainte e prăpastia unui viitor din care Noua Ordine Mondială a exclus Poporul Român. Din poziția în care mă aflu, vă rog să mă credeți că știu bine ce i se rezervă acestui popor - și mă îngrozesc. Dar nu abandonez lupta, iar asta o știu și vrăjmașii noștri.

Ani de zile, în lupta aceasta l-am avut alături și pe Carol Dina. Astăzi, pot afirma că el a fost - ca om și ca profesionist - ireproșabil. Analizele și rapoartele economice pe care i le solicitam, periodic (fie pentru Congresele sau Plenarele partidului, fie pentru cele două publicații ale noastre) erau bune de pus în ramă. Le citeam și mă minunam cîtă precizie, cîtă rigoare și cîtă luciditate aveau. Totul, pe fondul unui interes legitim: acela de a apăra Patrimoniul Național! Așadar, țara. Dacă nu era această falangă de luptători, de la PRM, dezastrul național ar fi fost total. Noi ne-am opus privatizării frauduloase a CEC-ului, a Spitalului Fundeni, a Fabricii de Antibiotice Iași, a altor bunuri și valori. Pe acestea le-am salvat, deocamdată. Pe altele nu am putut să le salvăm, cîrdășia dintre Mafia străină și Mafia băștinașă a fost prea puternică. Mă refer, printre altele, la PETROM. Carol Dina este unul dintre fruntașii PRM care au făcut Legea de naționalizare a PETROM, act normativ ce avea

să treacă, prin aprobare tacită, de Senat, dar care, din păcate, a fost amînat, la nesfîrșit, la Camera Deputaților, pînă cînd noi, patrioții și justițiarii, am fost eliminați, prin fraudă, din Parlament. Destinul a făcut ca, exact în ziua în care am aflat de încetarea din viață a lui Carol Dina, să aflu și cifra profitului pe care PETROM l-a adus Mafiei de la OMV în anul 2011: peste 1 miliard de dolari! Ce buni erau banii aceștia pentru pensiile bătrînilor! Ce bun era PETROM-ul pentru tot angrenajul economiei naționale, mai ales prin prisma prețului carburanților! Dar, vorba zicalei din bătrîni: ,,Copacul, unde e aplecat, acolo cade“. Sau, ca să-l parafrazez pe regretatul meu amic, fost ministru al Culturii, Marin Sorescu: și pentru că toate aceste catastrofe trebuiau să poarte un nume, li s-a spus privatizare. Adică jaf. Adică Legea Junglei. Și coșmarul încă nu s-a sfîrșit. Carol Dina zace acum pe catafalc, iar Mafia străină ne rîde în nas, PETROM-ul valorează peste 17 miliarde de euro, deși a fost vîndut pe un bacșiș, prețurile explodează în cascadă și mă mir că românii încă mai au bani să cumpere grîu de colivă.

Măcar acum vor înțelege toți ce crimă s-a făcut în decembrie 1989, cînd s-a dat foc la țară? Atunci, au fost uciși, sau închiși, ori terorizați mai mulți oameni politici și specialiști care puseseră umărul la construirea României Moderne. Cine avea dreptul moral să-i judece și să-i pună la stîlpul infamiei? Am spus-o și o repet: dacă după ,,baia de sînge“ din decembrie 1989, ar fi existat o viață mai bună în România, n-ar mai fi zis nimeni, nimic. Dar totul a mers din rău în mai rău. O ,,revoluție” care nu e urmată de o ,,evoluție“ e o nenorocire. În ceea ce-l privește, Carol Dina a fost demn pînă la capăt, nu și-a falsificat biografia. A avut caracter. Asta m-a atras la el încă de la început. Iar ,,nucleul“ dur, intransigent, vertical al formațiunii noastre este format din oameni dintr-o bucată, care nu pretind că ar fi altceva decît sînt, care rostesc, cu voce tare, ceea ce toți românii de bună-credință gîndesc, dar nu au unde să o spună. Nu știu dacă și în alte țări există acest proverb: ,,Adevărul umblă cu capul spart“. Dar la noi, în România, adevărul șiroiește de sînge. Ce patimi biblice îndură acest popor! Popor care nu cunoaște faze intermediare ale revoltelor, acestea fiind prea apatice, sau prea sălbatice. (va urma)

Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii (4)

Eu, unul, cred cu tărie în vocaţia mesianică a Poporului Român. Da, avem o misiune pe lume! Dumnezeu nu ne-a creat întîmplător şi nu ne-a aşezat de florile mărului aici, la Gurile Dunării şi în Carpaţi. În această operă grandioasă, voi, revoluţionarii, aţi avut şi veţi mai avea un cuvînt greu de spus. Acum, ştim cine sînt vrăjmaşii şi lichidatorii României. Nici 1.000 de Securităţi n-ar fi reuşit să-i demaşte atît de bine cum au făcut-o singuri, în aceşti aproape 11 ani. La orizont se prefigurează cel mai mare război de eliberare din Istoria României – eliberarea de sub jugul Mafiei, care n-are Patrie, n-are Naţionalitate, n-are Lege, n-are Dumnezeu. România trebuie să re-înceapă să muncească, să se bucure de viaţă, să reintre, cu fruntea sus, în rîndul Ţărilor lumii. Noi credem într-o Europă a Patriilor şi a Naţiunilor.

Cine vă spune că se poate şi altfel – ori nu ştie legităţile istorice, ori minte deliberat, pentru a vă domina şi deznaţionaliza mai uşor. Iar cei care pretind că P.R.M. ar fi izolat pe plan intern şi extern ignoră, cu bună-ştiinţă, faptul că acesta e cuvîntul de ordine al Mafiei, să demonizeze, în orice punct al Globului, acele mişcări patriotice care îi strică toate socotelile. Slavă Domnului, Planeta nu stă numai în infractorii ăştia şi noi avem destule relaţii de cooperare pe plan internaţional. Eu sînt încrezător în biruinţă. Au încercat să mă distrugă, numai cu

tunul şi cu bazuka n-au tras în mine, dar ei n-au nici un spor. N-au ce să spună despre mine, numele meu nu se regăseşte în nici o afacere murdară, pe nici o listă de datornici la bănci, în nici un Consiliu de Administraţie, au tot căutat cu lumînarea – mai ales că toate Serviciile Secrete ale Ţării sînt în mîna lor – dar, pînă la urmă, s-au lăsat păgubaşi, iată de ce am mîinile libere şi pot să mă lupt cu balaurii Mafiei, iată de ce tot mai multă lume vine alături de noi, în ciuda boicotului la care ne supune postul public de Televiziune TVR, pentru care, pur şi simplu, P.R.M. nu există. Nu-mi fac griji, fiindcă nici Vlad Ţepeş şi nici Tudor Vladimirescu n-au apărut la nici o Televiziune, dar tot au făcut ordine în Ţară. Aşa şi cu noi. Lăsaţi-i pe cei de la Putere să-şi piardă suflul şi să-şi termine muniţia. În această luptă pe viaţă şi pe moarte, un ajutor de primă mărime ne dă, de aproape 1 an încoace, formaţiunea politică desprinsă din UNORD, care a fuzionat, prin absorbţie, cu P.R.M. Un număr important din aceşti revoluţionari va intra în viitorul Parlament, pentru că locul unor astfel de oameni este în principalul forum democratic al Ţării. A bătut ora să vă luptaţi şi cu alte arme, mai bune şi mai eficiente, astfel încît lumea să vă cunoască aşa cum sînteţi cu adevărat. Atunci cînd vă veţi întoarce pe la casele voastre, risipite prin toate judeţele şi pe toate meleagurile Ţării, spuneţile oamenilor că m-aţi văzut, m-aţi auzit, că nu sînt nici nebun – cum mă pictează hoţii pe care i-am prins la

Necredinţa noastră

Demult s-a scris despre aceste vremuri Cînd omenirea cade-n dezbinare Și se înfruntă știința cu neștiința Și răul cere loc la guvernare

Înțelepciunea strînsă în milenii Cu care se mîndrește omenirea S-a dovedit a fi neputinciosă, În fața răului ce schimbă firea

Prin necredință și prin nepăsare, Am pregătit venirea celui rău Și sîntem dezarmați în fața fiarei Și ne-ntrebăm ce face Dumnezeu

Sîntem produsul patimilor noastre Să nu Îl acuzăm pe Dumnezeu Că pe pămînt se cerne omenirea Și mulți apucă drumul celui rău

Se vor sminti în vremuri de prigoană Și dintre cei ce au credință Și vor primi pecetele Satanei Și se vor închina cu umilință

Isuse Doamne, iartă-ne păcatul Și miluiește-ne, pornim la oaste Și-n fața fiarei întărește scutul Ajută, Doamne, necredinței noastre! M ARIUS B UDĂR Ă SCU

furat – că nu sînt nici extremist, nici antimaghiar, nici antisemit, nici antiţigan, şi nici n-o să bag Ţara în război, după cum mint, în mod iresponsabil, cei care n-au ce să spună despre mine – eu sînt, pur şi simplu, un patriot cu gura arsă după setea de Adevăr şi Dreptate, care s-a săturat ca Poporul lui să fie răstignit la fiecare răscruce a Istoriei. Aici, la cîţiva paşi, în parcul de peste drum, îşi dorm somnul de veci 69 de eroi ai Revoluţiei, din cei 100 căzuţi în Municipiul Braşov. Am depus la monumentul lor funerar o coroană de flori cu mătase Tricoloră, am ascultat slujba oficiată de preasfinţii părinţi, am răspuns onorului prezentat de o gardă militară şi, la un moment dat, în pacea asfinţitului de august, pe crucea înaltă, de oţel, au poposit 3 porumbei. Am privit scena aceasta ca pe un semn de la Dumnezeu. Să ne gîndim şi la fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina, teritorii străvechi româneşti, care vor reveni la Patria-Mamă. Nu vom abandona niciodată acest ideal! Pregătiţi-vă, români, de ultima Revoluţie din acest veac şi din acest mileniu, cînd se vor înfricoşa antichriştii care v-au prigonit, şi v-au împuşcat, şi v-au îndoliat, şi v-au flămînzit, iar martorii vor întreba, aidoma Regelui David, în Psalmul 114: „Ce aveţi, munţilor, de săltaţi ca nişte berbeci şi voi, dealurilor, ca nişte miei? Da, cutremură-te, pămîntule, înaintea lui Dumnezeu!”.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor (24 august 2000, Sala de Festivităţi a Hotelului ARO, din Braşov; discursul a fost rostit la Congresul Extraordinar al UNORD ’89)

JURNAL DE VACAN� (26)

Partea a III-a

AUGUST 1995 (11)

„Şi astăzi, avem cereri mari, atît pe piaţa internă, cît şi la export, Ţăranul român trebuie subvenţionat de stat pentru a cumpăra maşini agricole. Pentru a ajunge la un nivel mediu de mecanizare – nu ca Germania, dar măcar la jumătate – mai trebuie 300.000 de tractoare în agricultura românească. În privinţa contractelor la extern, avem cereri foarte serioase: 7.500 de tractoare pentru Turcia (cu o societate mixtă), 3.500 pentru S.U.A., apoi mai sîntem solicitaţi în Siria, Egipt, Slovenia, Croaţia, Canada şi, după vizita premierului în Asia – Pakistan. Avem forţă de muncă, extrem de bine specializată, dar n-avem lichidităţi. Ne lipseşte şi oţelul special, necesar pentru fabricarea tractoarelor. Se aude că, pe undeva, pe la centrele de putere ale Uniunii Europene, pe la Bruxelles, s-a spus că nu mai e nevoie ca România să producă atîta oţel. Iată de ce producţia de oţel a scăzut la 1/3 în ultimii ani. Şi aşa se face că din 17.800 de angajaţi, am fost nevoiţi să trimitem în şomaj 1.200 de oameni. Pentru relansarea producţiei, avem nevoie de o recapitalizare rapidă. Mai exact, de 15 miliarde de lei, după care ne putem încumeta să cerem un credit extern de 30 de milioane de dolari. Pentru asta, e necesară o garanţie din partea Comisiei Interministeriale a Guvernului. În ceea ce ne priveşte, noi am început diligențele pe lîngă 5 bănci străine, sîntem siguri că vom obţine banii şi, evident, că îi vom returna foarte rapid, fiindcă vom produce şi vom exporta. Unde ne-am împotmolit?

Fondul Monetar Internaţional zice că n-are resurse pentru recapitalizarea întreprinderilor din țări ca România, şi, de fapt, nici nu acceptă ideea. Acesta e motivul pentru care nici F.P.S.-ul nu se implică în recapitalizare, ci numai în modernizarea producţiei (luni, 4 septembrie, Emil Dima, pe care l-am abordat la Senat, m-a asigurat că instituţia pe care o conduce a aprobat livrarea a 4 miliarde de lei către „Tractorul“, e bine şi atît! - nota C.V.T.). Numai că noi nu mai

avem ce să modernizăm, pînă nu producem şi nu ne vindem marfa. Impresia noastră tot mai temeinică este că F.M.I.-ul are interesul să falimenteze cît mai multe unităţi, odinioară înfloritoare. Astfel nu se explică politica asta. Din păcate, chiar guvernanţii noştri fac jocul acesta. Avem aici, la îndemînă, un Proiect de Hotărîre de Guvern, semnat de ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără, prin care se propune importul, de urgenţă, a 270.000 de tractoare, ceea ce ar însemna distrugerea noastră”. Am răbdat ce am răbdat, dar o asemenea nerozie n-am suportat. Am pus să fie căutat Valeriu Tabără. În 5 minute m-a sunat el, pe telemobil. Era la Ministerul de Finanţe.

- Domnule Tabără, cum ai putut d-ta să emiţi un asemenea document, prin care România să importe 270.000 de tactoare? Chiar vrei să distrugi industria românească? Eu mă aflu acum la Uzina „Tractorul” şi oamenii sînt revoltaţi, vor să ştie ce se întîmplă... Spre ruşinea lui, acest ministru m-a minţit în faţă, pretinzînd că este vorba numai de importul de... combine! Numai că eu aveam documentele pe masă, inclusiv originalul răspunsului pe care 1-a adresat Ministerul Industriilor, de comun acord cu conducerea Uzinei „Tractorul”. Şi chiar dacă ar fi fost vorba de combine, cine a avut interes să falimenteze Uzina „Semănătoarea“? Îmi pare rău pentru colegii de la P.U.N.R., la care ţin sincer, printre ei există oameni minunaţi, ca Doina Ignat, Augustin Crecan, Viorel Sălăgean, ca să nu mai vorbesc de bunul meu amic Gheorghe Funar – dar trei din cei patru miniştri ai lor sînt o năpastă pe capul Ţării, în aproape doi ani au făcut dovada că sînt foarte slabi profesional şi frînează evoluţia Ţării. Îmi asum răspunderea de a-i şi nominaliza: Aurel Novac (promite marea cu sarea, dar nu face nimic); Valeriu Tabără (poate că o fi bun conferenţiar, dar nu stăpîneşte deloc practica agrară); Gavril Iosif Chiuzbaian (om cu reale calităţi, dar francmason declarat şi mămăligă în fruntea Ministerului Justiţiei, tot haosul în domeniu plecînd de la el şi de la Vasile Manea Drăgulin). Prin urmare, trei ministere-cheie ale Ţării sînt ruinate sistematic de trei personaje paraşutate în virtutea unor acorduri făcute sub o permanentă presiune: Transporturi, Agricultură şi Justiţie. Nu voi face eu politica de cadre a P.U.N.R.ului, ori a Guvernului, dar conduc un partid aliat, care îi

Casa cu Cerbi, Sighișoara

ţine la Putere, în felul lui, şi care în toate sondajele de opinie e creditat cu procentaje de două ori mai mari decît P.U.N.R.-ul, aşa că nu-mi este indiferentă ruina pe care o lasă în urma lor aceşti trei fanfaroni.

Dar, să revin la întîlnirea de la „Tractorul“. În cîteva cuvinte, m-a lămurit care e situaţia la Uzina 2 din Braşov directorul Ciprian Lovin: „Domnule senator, România era a 5-a sau a 6-a putere exportatoare de arme. Astăzi, am ajuns o umbră a ceea ce am fost. La 1 septembrie 1995, noi simţim nevoia să închidem capacităţile speciale (producţia de armament – nota C.V.T.) din lipsă de comenzi. Se pare că e o politică de autodistrugere. Cealaltă ramură de activitate –producţia economică – e şi ea periclitată, nu ştiu cît mai rezistăm. Lumea îşi îndreaptă speranţele spre dvs., ce-i de făcut? Ştiţi de ce îmi e teamă? Că s-ar putea să vină o vreme cînd ni se va spune să producem armament, dar să nu mai avem cu ce!“. Mă uit cu inima strînsă la toţi aceşti oameni. Cum aş putea să-i fac să priceapă că România a fost vîndută şi numai o schimbare politică majoră poate determina un alt curs, firesc, al societăţii noastre? Deocamdată, singura doctrină care se face simţită la nivelul conducerii acestei Ţări este o paralizantă şi penibilă SLUGĂRNICIE faţă de nişte forţe externe oculte, situaţie în care n-a mai fost România de pe timpul fanarioţilor! › š

Într-una din zile, la invitaţia arhitectei Anca Petrescu, vizităm Sighişoara. Nu insist asupra micului pelerinaj prin oraş, care a culminat cu urcarea în Turnul cu Ceas (unde nişte păpuşi medievale bat sferturile, jumătăţile şi orele), dar nu pot pierde prilejul de a mă felicita pentru ideea de a lua masa în Casa Vlad Dracul – monument de prin anii 1200, unde se pare că s-a născut Vlad Ţepeş. Primarul P.U.N.R. al municipiului, Ştefănescu, mi se plînge că aproape toţi consilierii municipali (P.N.Ţ.C.D., P.D. - F.S.N., P.L. ’93 ş.a.) se opun cu înverşunare înălţării în zonă a unui bust al marelui voievod, nepot al lui Mircea cel Bătrîn. De ce? Pentru că sînt nişte oportunişti, i-au văzut pe saşi că nu agreează ideea (ăştia îl urăsc pe Vlad Ţepeş cu o tenacitate teutonă, de 500 de ani în cap!), aşa că îşi dau şi ei cu presupusul.

Atît primarul Sighişoarei, cît şi prefectul de Mureş, Ioan Racolţea, mă roagă să intervin la Bucureşti pentru a se obţine aprobarea ca faimoasa Casă cu Cerb, care datează tot de vreo 600 de ani şi se află în ruine, să fie restaurată de Fundaţia Messerschmidt, din Germania. Sînt perfect de acord, întrucît prioritatea este ca edificiul să fie salvat de la distrugere, dar insist asupra regimului de proprietate al clădirii, care a fost, este şi va trebui să rămînă a statului român. În ideea asta vorbesc pe loc, telefonic, cu Mihai Ungheanu, şi respectiv, cu Octav Cosmîncă.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Turnul cu Ceas, Sighișoara

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (63)

Orașele Dinastiei Tang (15)

Administrația în Dinastia Tang (9)

Administraţia Imperiului TangCenzorii și controlul (2)

Este evident că cele două instituţii se bazează, în primul rînd, pe principiul egalităţii dintre oameni. Cenzorii şi reglatorii trebuie să fie incoruptibili şi devotați. Fără îndoială că munca lor nu era lipsită de tentaţii şi de riscuri. Un anumit funcţionar putea avea relaţii la Curte şi nu era întotdeauna sigur că cenzorul avea de spus ultimul cuvînt. În asemenea situaţii, cariera şi chiar viaţa cenzorului erau în pericol. În ceea ce îl priveşte pe reglator, acesta trebuia să înfrunte eventuala mînie a împăratului pe care-l contrazicea. Cît despre Suveran, acesta trebuia să fie îndeajuns de luminat pentru a admite criticile și a ţine seama de ele.

Sistemul de examene (1)

Sistemul de examene era strîns legat de Administraţie în China veche, aici evidenţiindu-se clasa așa-numiților cărturari funcţionari/mandarini. Nici o funcţie publică nu putea fi ocupată decît în urma unui examen public.

Tu, in questa tomba (Aida) (8)

Ce demonstraţie reprezentau aceste lecţii! Callas devenită profesoară a renunţat la statutul ei de primadonă, dar trăieşte şi vibrează mereu ca Maria Callas. Lecţiile au loc luni şi joi, şi durează două ore, de la 17.30 la 19.30. La fiecare şedinţă, Callas lucrează cu studenţii cinci, şase arii. De fiecare dată este o adevărată şedinţă de entuziasm. Callas explică. Callas raţionează, Callas cîntă, Callas ascultă. Ea face să trăiască nu numai muzica, ci rolul în întregime, toate aspectele personajului pe care-1 dezvăluie în cîteva minute, tot atît de subtil cum a ştiut să o facă de-a lungul anilor parizieni ai carierei sale. Adevărate focuri de artificii de adaptare şi versatilitate, de adîncă inteligenţă, aşa sînt lecţiile ei, aşa este tot ceea ce dezvăluie. De fiecare dată cîntă cîteva măsuri ale unei arii, interpretează toate rolurile, acele ale tenorului, ale mezzosopranei sau basului ca şi ale ei: toate registrele tuturor sopranelor. Şi auditoriul simte luînd fiinţă în ea o

TATĂL ŞI FIUL (1957- 1995)

Ani de Liceu (4)

Savel Lascu, celălalt frate al Getei, locuind la Cîmpulung Muscel, dorea neapărat să-şi aducă familia la Bucureşti. Pentru a-şi atinge ţelul visat, insista să se vîndă casa de la Tecuci în favoarea lui, iar bătrîna Vasilica Lascu să se mute la Bucureşti. Motivul invocat era viitorul celor două fetiţe, Didi şi Pupi, pe care numai Capitala, cu liceele şi facultăţile de prestigiu, putea să le scoată la lumină şi din anonimatul provincial.

Sora cea mică, Lolica Lascu se împotrivea cu înverşunare vînzării casei de la Tecuci. Deşi ajunsese, cu ajutorul consilierului sovietic, directoare de laborator, după specializarea în Uniunea Sovietică şi avea o stare materială de invidiat, nu vroia în ruptul capului să renunţe la partea ei de moştenire. Locuind singură într-o garsonieră, pe strada Brezoianu, foarte aproape de familia Ştefan Genoiu, mai toate serile şi duminicile se afla invitata colonelului pensionar, care încerca în acest fel să dreagă busuiocul, după ce din vînzarea proprietăţii de la Hînţeşti, nu-i dăduse Lolicii măcar un sfanţ... Lolica Lascu devenise parte integrantă din familia Genoiu şi cele două surori păreau a se înţelege de minune. În nici un caz Lolica nu-şi putea închipui că Geta va ieşi din cuvîntul ei...

Acest sistem de examene a fost pus la punct cu mare precizie în cursul Dinastiei Tang. El îşi are originea în Dinastia Han şi reprezintă, alături de sofisticarea ierarhiei administrative, cea mai importantă contribuţie a Epocii Tang în constituirea civilizaţiei chineze. Trăsăturile dominante ale acestei civilizaţii din Dinastia Tang ne-au parvenit în această formă pînă în zilele noastre.Cele două trăsături esențiale – Administrația și Examenele – au fost un exemplu pentru întregul Extrem Orient, iar influenţa lor s-a manifestat și dincolo de acest areal. Acest sistem de examene își are originea încă din Dinastia Zhou, mai exact în învăţaturile lui Confucius. Pentru a combate răul cauzat de transmiterea ereditară a rangurilor și funcţiilor, Confucius recomanda extinderea studiului. În dinastiile Qin și Ian a fost conceput un sistem prin care oamenii de valoare din rîndul populaţiei erau recomandaţi superiorilor la fiecare nivel administrativ. În dinastia Ian sistemul de recomandări era obligatoriu. Totuşi, pentru ca sistemul recomandărilor să nu ducă la extinderea nepotismului şi a corupţiei, tot în Dinastia Ian s-a hotărît ca recomandările să se îmbine cu o formă de examene care consta în verificarea cunoştinţelor şi a aptitudinilor. Această procedură a fost sistematizată și perfecţionată în Dinastia Tang.

Diferitele examene, a căror finalitate se leagă de mandarinat și de ceea ce, în Occident, reprezintă o funcţie publică, erau împărţite în patru categorii:

energie şi o vigoare aşa cum erau cele pe care le punea în valoare pentru a face să trăiască pe scenă personajele pe care le interpreta. Nimic altceva, dar totul: geniul. Adrienne Lecouvreur umilă, care se face şi mai umilă încă, Rigoletto urlă ca o fiară, Margareta din Faust ai cărei ochi şi voce strălucesc cu o inocentă rîvnire în faţa bijuteriilor: cu o fustă de culoare închisă şi un corsaj alb, cu părul desfăcut, ochelari pe nas, Maria devine timp de cîteva secunde o eroină a lui Cilea, un bariton al lui Verdi, o primadonă franceză.

De fiecare dată cel care o ascultă şi care îi urmează sfaturile are o adevărată revelaţie. Într-o lecţie aproape ,,particulară“ de un sfert de oră, douăzeci de minute, ea transformă un cîntăreţ, îi insuflă ardoare şi-l face să uite toate proastele deprinderi moştenite de la un sistem de predare tradiţional, pentru a-i da dintr-odată dorinţa de a interpreta rolul cu multă înflăcărare.

„Trebuie să vibrezi!“ declară Callas tinerei fete care cîntă, se opreşte, o priveşte, fără a înţelege: ,,Să vibrezi ca o vioară!”. Callas face cîţiva paşi înainte, murmură cîteva note din Boema. Asta-i tot. Am înţeles în cîteva secunde o eroină a lui Cilea, un bariton al lui Verdi, o primadonă. Sala, în spatele ei, îşi ţinea

- Geto, ştii cît de mult ţin la mămica... Acum numai eu o ajut cu bani şi din cînd în cînd voi o aduceţi de la Tecuci fie la doctori, fie pentru a-şi bucura singurătatea după moartea lui papà... Să nu cumva să semnezi fără ştirea mea un act de vînzare-cumpărare pentru casa părinţilor, că mă fac foc!

În cele din urmă, casa de la Tecuci s-a vîndut în favoarea lui Savel Lascu, dar fără ştirea sorei Lolica... Şi astfel în neamul Lascu a ieşit un balamuc de nedescris!

Cea mai vinovată se simţea Geta Genoiu, care pusese la cale toată afacerea, umblase după acte şi cu naivitatea ei proverbială, nu i-a asigurat, printr-un act adiţional, mamei sale o viaţă liniştită pe lîngă familia lui Savel.

La început, Florin Genoiu s-a bucurat de sosirea verişoarelor la Bucureşti. În mai multe rînduri le vizitase la Cîmpulung Muscel şi le păstra amintiri frumoase de la scăldatul în Rîul Tîrgului şi de la excursiile la Rucăr, pe unde îi ducea unchiul Savel.

Cînd şi-a văzut sacii în căruţă, mutat cu familia într-o vilă din cartierul Panduri din Bucureşti, Savel Lascu nici nu a mai vrut să audă de existenţa bătrînei sale mame... Îi făcea viaţa amară, trimiţînd-o să locuiască în familia Genoiu. Soţia lui, Jeni, profesoară de matematici şi cele două fete o batjocoreau pe Vasilica Lascu şi aruncau după ea cu oase...

Supărată şi furioasă, Lolica Lascu îşi certa de fiecare dată sora pentru prostia ce-o făcuse.

l) Examenele de lectorat, al căror prestigiu era ridicat, dar care, de fapt, nu permiteau decît participarea la examenele de selectare a funcţionarilor. Aceste examene se prezentau sub mai multe forme, al căror prestigiu varia: a) Examenul de cărturar desăvîrşit; b) Examenul de clasice; c) Examenul de Drept; d) Examenul de caligrafie; e) Examenul de matematică. Ultimele trei examene erau mai puţin preţuite şi mai rare. În schimb, majoritatea oamenilor iluştri din Dinastia Tang dădeau unul dintre primele două examene şi, uneori, chiar pe amîndouă. Principiul pe care se bazau aceste examene era identic şi presupunea trei serii de probe: Întrebări asupra citatelor din textele clasice; Întrebări orale asupra sensului unui text; Disertații drept răspuns la întrebările puse în scris. Reuşita la aceste examene dădea dreptul la un grad modest în ierarhia mandarinală – VIII sau IX, în funcţie de rezultat –, dar nu era însoțită de atribuirea unei funcţii. Această reuşită dădea doar posibilitatea de a se prezenta la examenul pentru selectarea funcţionarilor. Prestigiul legat de trecerea acestor examene care aveau loc anual era mai mare decît poziţia care însoţea rezultatul. Mai mult de două treimi din miniştri din prima parte a Dinastiei Tang au dat acest tip de examene. O parte din candidaţii la aceste examene erau fiii unor familii ilustre, care studiaseră în colegiile şi Universităţile ce le erau aproape exclusiv rezervate.

(va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

respiraţia. Într-o clipă s-a simţit geniul. Dar nimeni nu are dreptul să aplaude. Să tăcem, este un miracol, atît şi nimic mai mult! Uneori vocea Mariei Callas se ridică superbă, apoi dintr-o dată se sfărîmă. Ca în Norma la Paris: nu mai este nimic. Pustiul. Moartea. O frază de cinci, şase note pluteşte în sală cu toate catifelările de altă dată – şi apoi dispare, fără nici o avertizare. Dar că Maria a acceptat să dea aceste lecţii – să se expună totodată publicului – era semnul că dorea să desfăşoare o activitate şi mai mare.

Este adevărat, Maria are acum şi mai multă încredere în ea. Asemenea unui bolnav cuprins de o maladie gravă, care dintr-odată îşi spune că totul este posibil încă, timp de doi ani Maria se va apuca din nou de lucru. Vor fi ultimele străluciri – înfrînte – ale vocii ei. Nici măcar un cîntec al lebedei, ultimele îngăimări...

Dar mai întîi va avea loc acea nefericită încercare de punere în scenă de la Torino. I se propusese să producă împreună cu Di Stefano, pe care-1 doreşte lîngă ea –Vecerniile Siciliene. Această operă în care cu douăzeci şi unu de ani înainte îşi făcea debutul la Scala... (va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

- Vezi, Geto, unde ne-ai adus? Ai dat-o pe mămica pe mîna unor criminali!

Pentru Geta Genoiu se derulau ani de calvar. După ce îşi termina activitatea de profesoară la o şcoală din cartierul Militari, se ducea după-amiezile săşi îngrijească mama. Iarna îi căra lemne cu sacoşa, deoarece Jeni Lascu devenise atît de cîinoasă cu soacra încît interzisese acesteia şi accesul la magazia cu lemne. Într-o zi s-a mai întîmplat un necaz. Savel Lascu a divorţat, s-a dus după o femeie la Drăgăneşti Olt şi nimeni nu a mai ştiut de existenţa lui. Jeni Lascu a vîndut casa şi Vasilica Lascu, ajunsă pe drumuri, a trebuit să se refugieze în familia Genoiu… Florin Genoiu avea acum posibilitatea să stea îndelung cu bunica lui Dada şi să-i cunoască firea şi viaţa. Dada avea darul povestirii. Astfel, a aflat că Vasilica Lascu, în copilărie, deşi era fată de preot, nu învăţase decît 4 clase primare. Cu toate acestea, îi plăcuse tot timpul să citească mult şi mai ales din scriitorii români. În tinereţe i-a cunoscut la Nicoreşti şi Tecuci pe Natalia Negru, Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel şi Ilarie Chendi. Era deci o martoră a tragediei petrecută cu aceşti oameni de talent, amestecaţi întrun joc al dragostei şi urii, datorită frumuseţii clasice a Nataliei Negru. (va urma)

Balada

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (71)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (14)

Lawrence intră în scenă (4)

Dar, se pare că Londra are rezerve în valiza diplomatică. Pentru ca ea să accepte realităţile de după războiul mondial şi anume prezenţa franceză în Alsacia şi Lorena, Parisul nu trebuie să se opună intrării englezilor în Mosul, care, la 22 noiembrie 1922, se produce, odată cu apariţia trupelor comandate de Feisal.

Între timp, în septembrie 1921, proaspăta Societate a Naţiunilor, prin preşedintele ei, Lordul (englez) Balfour oferă Imperiului britanic mandatul asupra Irakului: „pentru a-1 conduce către bunăstare şi cultură”(?!). Dacă Feisal nu obiectează, în schimb, poporul „îşi vrea propria bunăstare şi propria cultură” şi nu doreşte, în nici un fel, „să fie condus către bunăstarea petrolieră engleză”. Tulburările îşi fac loc şi continuă pînă în

Trenul de aur (10)

– În 1939, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident, împreună cu o parte a armatei, mulți civili și... cu tezaurul polonez –

Fabricius bătea cu pumnul în masă

– Descrieţi-mi ultima noapte dinaintea trecerii frontierei.

– Din ce punct de vedere? Meteorologic? Tensional? Intim?

– Să zicem patriotic.

mai 1924. Acum Feisal cere deputaţilor poporului să-şi spună părerea. Venind spre palatul suveranului, aceştia sînt bine verificaţi de armata engleză dar, la vot, din cei 110, numai 38 sînt pentru, 25 contra, restul nu votează sau lipsesc iar Feisal anunţă trecerea Irakului sub protectorat britanic.

La 15 martie 1927 însă, agenţia de ştiri „Reuter” anunţă că „Majestatea Sa, regele Irakului, acordă, pentru 75 de ani, Societăţii Turce a Petrolului dreptul de exploatare exclusivă a petrolului Irakului. Documentul a fost semnat de E. H. Kesling şi reprezentantul Societăţii Turce a Petrolului. Capitalul societăţii se ridică la un miliard lire-aur”.

Multă vreme nu se va şti cine a mijlocit această ieşire aparent onorabilă. Se zice că, din nou, viclenia lui Gulbenkian s-a verificat. Nu e surprinzător şi nici nefiresc, mai ales că „cele 5 la sută” şi le revendică, în continuare, cu acelaşi aplomb, deşi noul nume al lui „Turkish Petroleum Company” este, de acum, „Irak Petroleum Company”. Undeva, departe, noul destin al petrolului din Mosul creează nemulţumire. E vorba de John D. Rockefeller şi cei cîţiva apropiaţi ai

săi, cărora acordul amintit nu le convine, dat fiind că ,,Standard Oil” îi aprovizionase cu petrol pe aliaţi exact în momentul critic al conflictului, iar acum, ca răsplată, trustul se vede ţinut deoparte.

Împărțeala prăzii (1)

De fapt, lucrurile nu stau chiar aşa pentru că, încă de prin 1921, unor guverne ,,interesate”, societăţi petrolifere mari şi cîtorva oameni de afaceri li se adresează o înştiinţare, al cărei conţinut e, în linii mari, următorul: „Ne permitem să vă amintim că singurul proprietar legitim al districtului petrolifer Mosul este Majestatea Sa defunctul calif Abdul Hamid. Majestatea Sa n-a cedat nimănui drepturile sale. În 1904, a dat o opţiune lui Deutsche Bank. Această opţiune a expirat. Prin urmare, drepturile au revenit primului proprietar, califul. După moartea Majestăţii Sale, drepturile de proprietate au trecut la moştenitorii săi, copiii săi. Subsemnatul a fost desemnat de ei să acţioneze prin toate mijloacele de drept contra furtului proprietăţii lor particulare“. (va urma)

DUmITrU ConsTAnTIn

– Deci, în timpul acesta, trenul de aur gonea spre Constanţa.

– Exact. Detaliile din drumul lui nu-mi sînt cunoscute. Mi se comunicase doar de către ambasadorul nostru la Bucureşti vestea că viceconsulul englez la Constanţa, Sir Denis Wright, reuşise să rechiziţioneze singura navă sub pavilion britanic aflată atunci în port, un petrolier de numai 4.000 de tone aparţinînd societăţii „Socony Vacum Oil Company”...

– Ştiţi cumva cum îl chema pe căpitanul navei?

– Nava se chema „Eocene”, asta cred că vă este cunoscut... Pe căpitan, dacă nu mă înşel, îl chema Brettam, prenumele nu i-l mai ţin minte. Ştiu că, prin martie 1940, a apărut în ziarul francez „Ce Soir”, ca şi în londonezul „Sunday Dispatch” un interviu cu acest căpitan, care relata despre riscurile şi dificultăţile acelei curse de la Constanţa la Istanbul.

– Ştiaţi că Wilhelm Fabricius, ambasadorul Reichului la Bucureşti, a ameninţat că nava ar putea să fie bombardată de Luftwaffe în largul mării?

– Puteţi înţelege ce înseamnă sentimentul ruperii? Incertitudinea drumului pe care porneşti? Necunoscutul? Teama ascunsă, care te roade pe dinăuntru, ca un cancer, că poate nu-ţi este dat să-ţi mai revezi niciodată patria? Că pe umerii tăi apasă o grea răspundere, şi că va trebui să o suporţi ani în şir, în ciuda vicisitudinilor, a hazardului, a riscurilor? Noaptea aceea a fost pentru noi toţi o noapte de coşmar... În orice moment bombardierele fasciste îşi puteau face apariţia şi să aşterne peste Sniatyn un covor de bombe. S-a lucrat sub camuflaj, atîta cît se putea asigura în acele condiţii, cînd mii de refugiaţi îşi căutau drumul spre România, concentrîndu-se într-un punct unde domneau deruta, panica, înghesuiala. Eu a trebuit să plec, cum vă spuneam, înaintea convoiului, cu un tren de persoane, prin Cernăuţi, spre Bucureşti. Dimineaţa, cînd am ajuns şi m-am dus la Banca Naţională a României, acolo mă aştepta o telegramă prin care mi se confirma că „ai mei” îşi începuseră cu bine călătoria „împreună cu toţi copiii” – adică încărcătura plecase din Sniatyn.

Vrăjitoarele - un genocid de trei secole (2)

Minunatul an 1484 (2)

În anul 936, Papa Leon VII (936-939) a recomandat principilor germani să nu aplice acuzatelor pedeapsa cu moartea, aşa cum o cerea codul penal, ci să le lase în viaţă, pentru a le da posibilitatea să se căiască. Această moderaţie a înaltelor vîrfuri ecleziastice pornea din raţiuni nu umanitare, ci politice.

În ciuda fervorii misionarilor şi a numeroaselor convertiri ale regilor şi altor cîrmuitori „barbari“, Biserica nu avea nici puterea, nici armătura ideologică, pentru a dezrădăcina vechile credinţe şi tradiţii păgîne. Această reţinere din partea înaltului cler a avut drept efect, pe de o parte, o atenuare a traumatismului cultural provocat de trecerea la o altă religie, pe de altă parte, o alimentare a „idolatriilor“, pe care creştinismul se străduia să le combată.

Dar, în 1484, atitudinea Sfîntului Scaun a suferit o transformare radicală. Decretat drept mirabilis (minunat), ca urmare a conjuncţiei dintre Jupiter şi

Saturn, sub semnul Scorpionului, anul 1484 promitea credincioşilor începutul unei noi Epoci de aur. Din păcate, bula papală promulgată de Inocenţiu VIII la acea dată nu confirma prin nimic optimista profeţie şi marca, de fapt, debutul oficial al vînătorii de vrăjitoare. „Episcopul Inocenţiu, sluga slugilor lui Dumnezeu, întru veşnică amintire – începea documentul. Dorind din adîncul sufletului, aşa cum o cere îndatorirea noastră păstorească, ca în vremile noastre credinţa să sporească şi să se răspîndească pretutindeni şi mai presus de orice, şi ca răutăţile eretice să fie smulse din sînul credincioşilor, ne mărturisim sfînta şi smerita rîvnă de a face totul pentru a atinge acest ţel. Şi pentru ca toate greşelile să fie smulse, mulţumită grijii noastre, ca de săpăliga plivitorului destoinic, zelul credinţei trebuie să sporească în inimile credincioşilor. De curînd a ajuns la urechile noastre, pricinuindune multă nemulţumire, vestea că în anume părţi ale Germaniei, cum ar fi parohiile Kölnului, Salzburgului şi Bremenului, bărbaţi şi femei, uitînd de mîntuirea lor şi abătîndu-se de la credinţa catolică cea dreaptă, s-au încredinţat demonilor pe calea vrăjilor şi au făptuit fărădelegi, ucigînd copii, nimicind roadele pămîntului,

– Acum e rîndul meu să vă previn că realitatea evocată adineauri a fost atît de uluitoare, încît nu mai avem nevoie să apelăm la imaginaţie. Cunosc din documentele noastre răspunsul lui Gafencu. El nu s-a eschivat, nu a promis nici o anchetă, ci a răspuns clar că guvernul român a refuzat să primească în depozit acest aur, dar el nu s-a putut opune să tranziteze aurul polonez care era o marfă ca oricare alta... Bunăoară, ca petrolul importat de Germania din România. Tot atunci, cu privire la refugiaţii polonezi, Gafencu i-a arătat ambasadorului german că, potrivit angajamentului solemn de a respecta regulile de neutralitate, se va proceda la dezarmarea militarilor, care vor fi internaţi, dar civilii aveau să fie consideraţi refugiaţi politic. Acesta n-avea să fie însă nici primul, nici ultimul protest al ambasadorului Reichului fascist pe lîngă guvernul de la Bucureşti în legătură cu evacuarea tezaurelor poloneze prin România...

Pan Karpinski mi-a zîmbit ridicînd din umeri.

– După cum vezi, din momentul acesta am putea inversa rolurile. Eu să întreb, dumneata să răspunzi. Pelerinajul nostru e însă de abia la început.

I-am mulţumit şi i-am promis bătrînului meu prieten că voi citi cu cea mai mare curiozitate broşura şi cartea pe care mi le-a dat. Ne-am luat rămas bun.

La hotel am avut o noapte albă. Uitasem să-i pun bătrînului cel puţin o duzină de întrebări esenţiale.

A doua zi sunam din nou la uşa apartamentului din Strada Zelenski.

Sfîrşit?

Nu!

Sfîrșit

IOAN GRIGORESCU

– Totul era posibil. De aceea, „Eocene” n-a navigat decît în lungul coastei Mării Negre şi în limitele apelor teritoriale româneşti şi bulgare. Eram încă la Bucureşti cînd mi s-a spus că Fabricius a protestat energic, bătînd cu pumnul în masa lui Grigore Gafencu, ministrul de Externe în guvernul lui Armand Călinescu, declarînd că aurul polonez era „material de război”, deşi eu cred că fasciştii îl socoteau drept obiect de captură germană în virtutea tezei „bunurile inamicului învins sînt bunurile învingătorului”! Mi se pare că Gafencu i-a răspuns atunci lui Fabricius că nu era în cunoştinţă de cauză, şi că avea să dispună imediat anchetarea cazului... Asta, probabil, ca să cîştige timp.

măcelărind vitele şi făcînd să piară bunuri pămînteşti - de tot soiul... Vrăjitorii şi vrăjitoarele împiedică pe bărbaţi şi pe femei să dea naştere copiilor, ba chiar să-şi îndeplinească îndatoririle luate prin cununie şi îndeobşte săvîrşesc nelegiuiri care pun în primejdie nu numai sufletele lor, ci şi ale semenilor lor, aducînd o grea jignire Împăratului Ceresc şi dînd multora o pildă scîrbavnică”.

Doi călugări misogini (1)

De fapt, prin această bulă, Papa consacra în chip oficial opera a doi inchizitori dominicani, Jacob Sprenger şi Heinrich Kramer. Manualul celor doi călugări, publicat în 1486, sub titlul Malleus Maleficarum (Ciocanul răufăcătoarelor), a devenit în următoarele două secole textul fundamental care stabilea legătura indisolubilă dintre vrăjitorie şi sexul feminin. Definind magia ca o crimă cu caracter religios şi social, manualul autoriza în mod explicit exterminarea vrăjitoarelor şi avea să servească drept cod de jurisprudenţă pentru investigarea, judecarea şi condamnarea femeilor învinuite de vrăjitorie. (va urma)

SERENA FOGLI

Doza de sãnãtate

Pandemia provocată de coronavirus și urmările ei

În timp ce întreaga planetă se luptă cu criza acută provocată de coronavirus, cercetătorii studiază posibilele urmări ale pandemiei pe o perioadă mai lungă de timp.

Infecțiile cu Sars-Cov II au manifestări diferite de la persoană la persoană. Se pare că cei cu o constituție limfatică și cu mucozități sînt mai predispuși la îmbolnăvirea cu Covid-19. Mergînd pe această linie, cercetătorii au putut verifica ce se ascunde în spatele diferitelor manifestări ale bolii.

De exemplu, cercetătorii de la MHH Hanovra (Medizinische Hochschule) au stabilit că există o legătură directă între limfocite (răspunzătoare de sistemul imunitar) și evoluția bolii. De asemenea, cercetătorii de la Ruhruniversitaet Bochum au stabilit că aceasta are legătură directă cu sistemul imunitar înnăscut al corpului. Analizele de sînge ale pacienților din grupa de risc infectați au arătat că celulele T ajutătoare nu mai funcționau la capacitatea lor obișnuită. Cercetătorii Centrului german pentru boli neuro-degenerative au dat publicității rezultatele unor studii care susțin faptul că celulele de apărare se produc în permanență în masă, dar funcționalitatea lor este dereglată. Cercetătorii centrului amintit au stabilit că există 28 de factori importanți în infectarea cu coronavirus, ca de exemplu: gene, proteine și enzime. Iar punctele fierbinți ale corpului sînt: rinichii, intestinele, și o parte din organele genitale. Alte studii au arătat importanța proteinelor – o anumită proteină PD-1 ar putea fi răspunzătoare de scăderea sistemului imunitar în corpul celui infectat.

Pornind de la sudiile menționate mai sus, putem formula concluzia conform căreia persoanele care au fost infectate cu coronavirus trebuie să ia în considerare urmările grave.

În cazul unei infecții, inima, ficatul, splina, pancreasul și sistemul renal se dereglează cel mai repede. În cazul celor care suferă de Parkinson, nu boala este factorul de risc în cazul infectării cu coronavirus, ci faptul că aceștia suferă adesea de pneumonie, iar asta poate atrage consecințe grave. Analizînd cele menționate – și anume faptul că infecția cu coronavirus constituie pentru mai

multe organe din corp un pericol – acest virus mai este supranumit ,,Multiorgan Virus”, atacînd celulele sîngelui și, prin aceasta, întreg organismul.

Un lucru e sigur: pandemiile sînt comune în istoria omenirii. Este important să privim în urmă și să observăm strategiile de apărare dezvoltate de diferite culturi, să învățăm și să punem în aplicare planuri de prevenție.

Medicina energo-informațională oferă aceste planuri de prevenție, respectiv de autoechilibrare și readucere a organismului în propria balanță energetică. Detoxifierile la nivel celular pe fiecare organ al corpului, însoțite de restabilirea imunității înnăscute și dobîndite, reglarea metabolismului sînt numai cîțiva dintre pașii propuși în tratamente, atît preventiv, cît și pentru persoanele care au fost infectate. Ca să înțelegem universul, trebuie să gîndim în termeni precum energie, frecvențe, oscilații. Universul este asemănător unui vacuum în care energia, informațiile și frecvențele sînt în continuă schimbare. Boala are o componentă energetică de la care ar trebui să pornească orice terapie, și care acționează direct pe cauza bolii.

Pe tot parcursul pandemiei, ne-am tratat pacienții cu ajutorul acestor metode, iar rezultatele sînt excepționale! Numai un organism aflat în echilibru energetic cu el însuși și cu natura din jurul său poate face față solicitărilor care vin din toate direcțiile: mediul înconjurător supraîncărcat, alimentația manipulată, excesul de medicamente de sinteză, stresul permanent.

Mai mult, Centrul German Dermavital vine în ajutorul dumneavoastră cu terapii de eliminare rapidă a efectelor negative lăsate de vaccinul anticovid.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro;

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică –întîlnire între știință și

sănătate

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

- reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PreSS book ConSuLtIng SrL. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPreS DIStrIbutIon SrL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA roMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.