România Mare, nr. 1573

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Dumnezeu nu e dictator, cu etalonul suprem al democrației: întîi te lasă să te exprimi, după care te răsplătește sau te pedepsește.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Cum e, români? E mai bun

Klaus decît Viorica?

Vă doare prostia?

Motto: ,,Pe zi ce trece, proştii fac progrese: devin şi mai proşti!”.

CornELIU VADIm TUDor

Poporul român a fost binecuvîntat cu inteligență, har artistic, frumusețe. Mai mult, națiunea română a avut norocul aportului unor etnii conlocuitoare valoroase, multe de maximă bună credință – și toate îndrăgostite de aceste locuri. Chiar mulți străini care au venit aici au fost vrăjiți de aceste plaiuri și oameni, ajutînd imens devenirea ca națiune! De la domnitorul pirat grec Nicolae Mavrogheni la contele rus Kiseleff, de la pictorul erou evreu-ungur Rosenthal la scoțiana Maria Rosetti, de la doctorul italo-francez Davilla pînă la regina anglo-rusoaică Maria, străini de neam au dat minte, inimă și chiar viață pentru națiunea română! Așa am devenit o națiune care… putea să fie mare. Dar nu a ajuns, pentru că și-a lovit cei mai buni fii, pentru că orgoliul și superficialitatea au alimentat invidia și o anume răutate. Răutate stupidă… neproductivă, nu încrîncenare, ci o plăcere de a-și bate joc de cel de lîngă ei, mai ales cînd acesta se dovedea bun, îngăduitor. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Democrația

a murit. Nu o mai invocați!

Legislația internațională a devenit, în ultimii 20 - 30 de ani, total inexistentă. Democrația a suferit modificări structurale, de profunzime, și este aplicată în funcție de interesele strategice sau financiare ale celor puternici. Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că aplicarea dublului standard este regula care a dus omenirea în fundătura în care ne aflăm azi. Mulți bagatelizează, sau efectiv nu au capacitatea intelectuală să înțeleagă faptul că în spatele acelor ,,teorii ale conspirației” stau adevăruri fundamentale. Lumea nu mai este așa cum era în urmă cu 30 de ani, iar provocările pe care populația le va avea de depășit sînt direct proporționale cu dorința de control a celor puternici.

Focul ucigaș al corupției

Se pare că ghinionul de a-l avea președinte pe Iohannis se extinde și asupra premierilor. Am avut un incendiu devastator în 2015, la Colectiv, apoi un alt incendiu la Piatra Neamț, iar zilele trecute, la doar două luni distanță, la Institutul ,,Matei Balș” din Capitală încă șapte oameni au murit, patru dintre aceștia carbonizați. Nu arși, nu cu leziuni severe. Carbonizați!

În cazul incendiului de la Colectiv, după mai bine de 5 ani nu avem nici un vinovat. Cel puțin, nu unul condamnat definitiv de justiție. Am participat, însă, la demonstrații de forță care au dus la căderea guvernului Ponta. După aceea, s-a așternut o perioadă de liniște, pentru că, în fond, la acel moment Iohannis avea ,,guvernul lui”. Nu avem vinovați nici la Piatra Neamț. Românii nu au mai ieșit să protesteze, Iohannis a transmis condoleanțe, iar tragedia a fost repede uitată. Guvernul Orban și-a făcut autocritica în modul cel mai comunist cu putință, și viața a mers mai departe. Acum, la Institutul ,,Matei Balș”, alți oameni au murit cu zile într-un mod dramatic, arși de vii în saloane încuiate cu cheia de un sistem care nu încetează să ne uimească. Nu vorbim de o închisoare, ci de un spital, un loc în care, dacă ai o nevoie și starea de sănătate îți permite, te poți ridica din pat și cere ajutorul unei asistente. Dar nu! În România totul e modern, cu cartelă.

(continuare în pag. a 17-a)

LIDIA VADIm TUDor

Pînă în 1990, bipolaritatea a fost un mare avantaj pentru omenire: de dragul aparențelor, regimurile aflate la putere fie în Vest, fie în Est, erau cît de cît atente la nevoile populațiilor pe care le păstoreau. De frica propagandei existente de ambele părți ale zidului, omul de rînd era oarecum protejat, dar este adevărat că depindea și de care parte a zidului se afla. Pentru că, în comunism erau protejați cei din pătura de mijloc, erau ucise din fașă visurile celor care își doreau să evolueze. În Vest, însă, lucrurile erau mult mai bine gîndite, mai ales în partea europeană, atît cei din clasa de jos, cît și cei din clasa de mijloc avînd o șansă de a crește, împreună cu spiritele inovatoare, întreprinzătoare, care au făcut ca Occidentul să devină forța motrică a întregii civilizații. Ei bine, în Est nu era așa.

(continuare în pag. a 16-a)

Romnia pitoreasc

Cascada Bigăr, județul Caraș-Severin

mi spui c limba voastr e mai pur

Îmi spui că limba voastră e mai pură tu, blond vlăstar al lui Athanaric eu nu sînt trist, nu te privesc cu ură și nici măcar nu caut să-ți explic

Dar te poftesc în țara mea măiastră în dreapta Europei, mai la sud ea a topit, spre mîntuirea voastră oțet și fiere ca ficatul crud

Și-am să-ți arăt țăranul cu sfială cum își dezmiardă caii bărbătești cînd îi asudă-n cîmp, sau îi țesală

Iar limba lui cea simplă, din povești, o folosiți și voi, cu mare fală, în denumiri savante, latinești

CornELIU VADIm TUDor

,,ȘCOALA DE LA TÎRGOVIȘTE” ȘI

Tehnica jurnalieră a lui Radu Petrescu

Pagina 10

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Experienţa comunistă: un tezaur extraordinar F Noapte Bulă, copii!

F Un maniac care strică cheful de viață al românilor: Cristian Tudor Popescu F Cine îl trage de coadă pe motanul paranormal Costică?

F U.D.M.R. trimite bombe

PARTEA A III-A

F Tot mai infectă şi antiromânească, gazeta finanţată de Sörös, care-şi zice abuziv „România literară“. Cînd ciuguleşti cu dinţii şi cu limba lată din palma unui agent al Budapestei, atunci totul e posibil, şi curvăsăria ţine loc de doctrină. Murdăresc hîrtia pe la fiţuica asta ofticoasă nişte nulităţi zgomotoase şi îmbibate în venin, pe nume Mircea Mihăeş, Rodica Zafiu (proasta asta cu un păr de mătură retezată crede că dacă trăieşte cu studenţii de la filologie, e şi ea filoloagă), Gheorghe Grigurcu, Cristian Teodorescu (ăsta zice că ţine o Cronică TV, dar, de fapt, agită un toroipan politic, fără nici o legătuă cu programele respective). Ruşine, Manolescule, ai ajuns slugă la bătrîneţe! F Boanghenii chiar ne cred proşti! După ce au înscenat expedierea din Austria a unei bombe artizanale pe adresa preşedintelui U.D.M.R., Marko Bela, la numai o săptămînă, au mai luat la ochi un şef de partid etnic, pe Paul Philippi, de la Forumul Democrat al Germanilor din România, căruia i-au trimis, tot din Austria, o altă bombă artizanală. Şi dintr-un caz, şi din altul, trebuia să rezulte că ar fi vorba de o mînă românească: pe prima jucărie scria chiar „bombă“, în româneşte, iar la cea de-a doua, firele de contact erau de culoare roşu-galben-albastru. Provocarea e atît de infantilă, încît ne insultă inteligenţa. E clar unde bat ungurii: vor să ne strice relaţiile cu nemţii, atît din România, cît și din Germania. Şi n-ar fi de mirare ca, odată şi odată, o astfel de maşinărie chiar să explodeze, fiindcă aşa ceva face parte din planul acestor nemernici de-a izola şi de-a învinovăţi, prin orice mijloace, România. F Încă doi „ziarişti“ de la cocina lui Ardei Umplut au fost umflați de Poliție: e vorba de Toni Avramescu şi Leonard Chioveanu, care au furat obiecte de valoare de la Tîrgul Internaţional Bucureşti. Băgați în dubă şi duşi la Circa 2 Poliţie, cei doi infractori, demni urmaşi ai lui Lucian Mătăchescu, au făcut

POVESTIRI DIN TRANZIȚIE Accente

Nici nu s-au stins bine ecourile tragediei de la Piatra Neamț, că germenii altor necazuri n-au întîrziat să-și întindă tentaculele asupra vieții tot mai încercate a unor semeni de-ai noștri. După minuțioase examinări de specialitate, medicii au stabilit fără echivoc: ministrul mediului, Doina Pană, a fost otrăvită și, prin aceasta, s-a înregistrat o nouă tentativă de omor! Zicem „tentativă” pentru că doar intervenția hotărîtă a slujitorilor în alb a făcut să fie salvată viața fostului demnitar, ca și aceea a agentului silvic Daniel Butnar din Suceava, care a ajuns pe un pat de spital din Iași din cauza unor incidente repetate cu bande din mafia lemnului, omul riscînd să rămînă paralizat pe viață. Cazurile menționate se adaugă unui șir lung de victime provenite din rîndurile românilor, care au încercat să pună stavilă tăierilor ilegale a pădurilor de către grupări infracționale românești și – rețineți! – străine, ce au reușit nu o dată, prin forțe inegale, să umilească oamenii de pază la locurile lor de muncă. De ani de zile se taie în draci din pădurile românești, ca dintr-un sat fără stăpîn, răufăcătorii reușind să „mutileze” întinse suprafețe din aurul verde al patriei. Faptele sînt cunoscute, ne exprimăm indignarea, dar factorii de la vîrf întîrzie să ia cele mai drastice măsuri, prin legi ferme, care să pună definitiv capăt acestui dezmăț forestier. Simpla pasare a răspunderii, prin mult trîmbițata formulă , „P.S.D.-ul e de vină”, a devenit

gălăgie, au fluturat legitimaţiile cu preţioasa semnătură a Piticului Utecilă, dar în zadar. Asta-i „Şcoala de gazetărie“ a Violatorului de Găini: hoţi, curve, şantajişti, traficanţi de copii, barbugii, bulangii, bătăuşi – pe scurt, o pleavă socială de cea mai joasă extracţie, pe care o vor mătura cu furtunul femeile noastre de serviciu, în prima zi după alegerile din toamna lui 1996, între orele 7 şi 9 dimineaţa (că pe urmă se duc şi ele la coafor, ca nişte doamne ce sînt). F Aceeaşi „şcoală de gazetărie“ infracţională viermuieşte şi la „România liberă“, unde se agită pe lanţul unguresc nişte potăi zgomotoase şi fără analize făcute la zi: Tudor Octavian (fost secretar P.C.R. la „Flacăra“, actualmente idiot de serviciu şi fără pic de umor, care scrie texte „şocante“, de genul „Fostul deţinut politic Eminescu“, „Emigrant în ţara mea“ ş.a.m.d.), Roxana Iordache, Daniel Uncu, Virgil Lazăr (cel mai penibil corespondent județean înainte de decembrie 1989, toate articolele lui erau nişte lecţii de învăţămînt politic), Ana Maria Vinţan, Dorina Băeşu, Claudiu Hîrceagă, Clementina Filip, Gilda Lazăr, Eugen Şerbănescu, Vasile Şelaru, Ion Medoia, Al. Mihalcea, Petru Ignat, Corneliu Antim, Dan Preisz (o venitură jegoasă, cu o barbă de camionagiu, eliberat cu amnistia de la 1 Decembrie, care luni încerca să toarne gaz pe foc între P.R.M. şi P.D.S.R.) ş.a. După cum se vede, nu sînt mulţi: cam vreo 30 de lepădături, cu totul încap într-o maşina de vidanjat canalele şi toaletele, dar ar fi de dorit să intre acolo cît mai repede, fiindcă înveninează o ţară întreagă. F Frumos, cald, uman –microrecitalul Mirabelei Dauer, prezentat duminică, la ora 15, la Albumul Duminical (realizator, unul dintre cei mai cinstiţi şi muncitori profesionişti ai Televiziunii Române, Gh. E. Marian, care îşi vede de drumul lui).

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 9 iunie 1995)

un laitmotiv plicticos, păgubos și chiar pervers. A lăsa lucrurile să curgă la fel în continuare înseamnă a accepta ideea unei țări căzută în genunchi, cu o coloană vertebrală tot mai incertă, la a cărei siguranță se poate atenta oricînd! Deocamdată, Daniel Butnar, erou în felul său, are nevoie de sprijin din partea autorităților statului, în vederea deplasării grabnice în Germania, spre a beneficia de un tratament corespunzător recuperării funcțiilor locomotorii, puternic afectate în lupta pentru apărarea bunurilor țării. Sperăm să fie ajutat cu toată deferența de către cei în drept, în tentativa de a-și redobîndi sănătatea. Unul dintre subiectele dezbătute frecvent în emisiuni din cadrul majorității posturilor TV din România este cel legat de problema pensiilor și salariilor, în prezent ideea ce se desprinde cu tot mai multă acuitate din discursurile politicienilor de la putere fiind aceea a înghețării fondurilor aferente, ceea ce a stîrnit un val de puternice nemulțumiri în rîndurile populației. Indignarea oamenilor e cu atît mai mare cu cît, pe măsură ce trece timpul, se lărgește mult mai vizibil discrepanța dintre vorbele rostite de candidații la alegeri și faptele pe care aceștia le săvîrșesc în prezent. Improvizația și superficialitatea par a fi trăsăturile dominante ale actului de guvernare, iar îngîmfarea și aroganța sînt caracteristici definitorii ale multora din demnitarii guvernelor Orban și Cîțu, care s-au perindat pînă în prezent la cîrma, în derivă, a țării. Frapează împrumuturile fabuloase care au fost efectuate în numele guvernului de fostul ministru de Finanțe și actualul prim-ministru, același Florin Cîțu, care refuză cu obstinație justificarea la centimă a banului public, ori de cîte ori este chestionat în legătură cu acestea.

Ard spitalele cu noi!

Se frînge iarna peste noi, în vis, Imaculată zestre de departe, Și-n neputință mergem spre abis, Mergînd, de fapt, spre propria noastră moarte.

Bolnavi de boala veacului acest Ne-ascundem trupul tot prin vechi spitale, Fără să știm că de la est la vest Și de la nord la sud cresc, imorale,

Din minți prea strîmte, niște legi nătîngi, Făcute pe picior, așa-ntr-o doară. În veacul pandemiei, dacă plîngi, Îți spune legea: taci, că n-o să doară!

Ce să mai doară-n trupul care-a fost Carbonizat pe paturi din spitale?

Acum, durerea nu mai are rost, E-nchisă-a lumii, ultima ei cale!

Bolnavul nu mai are pașaport

Ca să reintre-n viața lui normală, În acte, cinic, voi îl treceți mort, Dar omul n-a murit de nici o boală,

Destinul lui s-a frînt fără noroc

Printre seringi și măști, fără vreo vină, În albul din salon, negrit de foc, Doar geamul a rămas, ca o vitrină,

Și amintirea unuia ca noi

Plecat pe drumul morții, din saloane, Nu din tranșee, dintr-un nou război!

Unde-ai murit tu, Gheorghe, tu, Ioane?

Te-a luat spitalul să te facă om Cu trup întreg și răsuflare vie. Acum ești scrum, atom lîngă atom, Concluzie la noua pandemie!

De ce tot ard spitalele cu noi, În loc să fie cale de salvare?

Încrezători venim, și mai apoi, Ne risipim – cenușă-n depărtare!

Cea mai stupidă moarte, ca-n pustiu, Pe care o cunoaștem, din păcate:

Să mori într-un spital, arzînd de viu!

Să n-ai de-o sfîntă lumînare parte!

S-ajungi, din om, un scrum într-un sicriu!

Oameni de Stat – opriți această moarte!

GEO CIOLCAN

Serioase disensiuni în rîndul populației au creat marile sume puse înainte de alegerile locale la dispoziția primului-ministru Orban, precum și modurile diferite în care guvernanții tratează diversele categorii de cetățeni: în timp ce angajaților din administrațiile locale și centrale li se pot acorda sporuri importante, pentru altele nu sînt bani deloc. Dar modul cel mai jenant, discriminatoriu, este acela în care sînt priviți pensionarii, nu o dată percepuți ca niște obstacole în bunul mers al societății, sugerînd că le sînt făcute permanente concesii, ignorîndu-se totodată că acei oameni au muncit la rîndul lor o viață întreagă, plătind C.A.S. cu regularitate. Sînt mereu amăgiți, „ciupiți” din pensii, cu legi schimbate, cu recalculări și amînări, de parcă pensionarii ar mai avea în față o altă viață de trăit! Pensiile mici, amărîte au fost încurcate hoțește în hățișul celor speciale, multe dintre acestea din urmă fiind calculate după criterii aberante, fanteziste sau fără criterii. A devenit de pomină faptul că pensia unui fost comandant de pușcărie comunistă de la Colibași, Argeș, este mai mare decît cea a fostului președinte al SUA, Donald Trump!

IoAn SToICA

114 ani de la moartea chimistului care a scris istorie

Dmitri Mendeleev, geniul din inima Siberiei

Orice copil care a trecut prin primii ani de școală a auzit de celebrul tablou periodic al lui Mendeleev, tabelul în care sînt incluse toate elementele chimice. Este practic lecția cu care începe orice curs de chimie și ordinea fără de care chimia, așa cum o știm azi, nu ar fi fost posibilă. La o primă vedere, pare o înșiruire banală, pe care oricine și-ar fi putut-o închipui dacă ar fi știut numărul de protoni dintr-un atom. Însă povestea din spatele acestei invenții este mult mai complexă decît și-ar fi putut închipui cineva, iar Mendeleev, savantul căruia îi datorăm această ordine, este un personaj demn de romanele lui Dostoievski. Un personaj despre care, dincolo de toate controversele sale, se poate afirma pe drept cuvînt că a fost unul dintre acele genii care se nasc odată la un secol.

Dmitri Ivanovici Mendeleev, pe numele său complet (Mendeleiev sau Mendeleef după unele variante), s-a născut la 8 februarie 1834 într-un sătuc din inima Siberiei, situat în apropierea orașului Tobolsk. A fost cel mai tînăr dintre frații și surorile sale, numărul acestora rămînînd un subiect de controversă pînă astăzi, atîta vreme cît el oscilează în funcție de sursă undeva între 11 și 17 copii. Bunicul din partea tatălui, Pavel Maximovici Sokolov, a fost un preot creștin-ortodox, copiii acestuia schimbîndu-și ulterior numele de familie în Mendeleev. Chiar dacă vorbim despre o familie tipică Rusiei de la început de Secol XIX, o familie cu o puternică educație religioasă, Dmitri a fost educat de părinții săi, Ivan Pavlovici Mendeleev și Maria Dimitrievna Mendeleeva (născută Kornilieva), în spiritul observației practice, științifice, a realităților lumii, considerînd că aceasta este metoda ideală de a-L cunoaște pe Dumnezeu și creația Sa.

Petersburg. Grație faptului că tatăl său fusese un student eminent, iar parte dintre dascălii și colegii săi încă activau la Institutul Pedagogic din acest oraș, Dmitri este admis și începe studiile care urmau să îi ofere diploma de profesor. Avea doar 16 ani. La scurtă vreme după absolvire, Mendeleev se îmbolnăvește de tuberculoză, o boală care la acea vreme se dovedea adesea fatală. Medicii îi recomandă să părăsească Sankt Petersburg și să se întremeze pe țărmul Mării Negre, în Crimeea. Și astfel, doi ani mai tîrziu de la sosirea sa în această parte a Rusiei, în 1857, Dmitri obține diploma de masterand al Gimnaziului Simferopol. Devenise evident că tînărul dascăl nu era făcut doar pentru a preda copiilor. De la vîrsta de 20 de ani, el scria articole de știință cu regularitate și devenise un împătimit al chimiei, știință pe care o studiase în paralel cu pedagogia. Toată această pasiune, dublată de o perseverență de fier, îi asigură lui Dmitri o bursă ce îi permite să studieze chimia în Germania, la Universitatea din Heidelberg, alături de unii dintre cei mai mari chimiști ai vremii, așa cum erau Robert Bunsen sau Gustav Kirchhoff. Aici are șansa, în 1860, să asiste, alături de cei doi chimiști, la descoperirea unui element chimic complet nou – cesiul – printr-o metodă inovativă inventată de Bunsen&Kirchhoff: spectroscopia chimică. În același an, Mendeleev participă la o conferință internațională, în care majoritatea discuțiilor purtate au privit un aspect extrem de important: nevoia stringentă de a face ordine în elementele chimice și a de a găsi o metodă pentru catalogarea acestora. A fost, practic, unul dintre punctele de cotitură din viața lui Dmitri Mendeleev.

Tabelul periodic al elementelor

cînd caracteristicile elementelor se repetau, Mendeleev avusese inspirația (sau geniul) de a lăsa spații goale. Aceste spații goale erau rezervate elementelor chimice încă nedescoperite, așa cum ar fi galiul sau germaniul, anticipînd descoperirea lor și a altora.

Mendeleev așezase de acum Rusia în rîndul celor mai importante țări din punct de vedere al contribuției acestora în știință. Iar pe măsură ce noi elemente chimice erau descoperite, iar oamenii de știință din toată lumea vedeau cum acestea se așezau perfect în tabelul conceput de Mendeleev, ba mai mult, fuseseră anticipate de savantul rus, faima acestuia creștea de la an la an în toată lumea. Ca un exemplu, în anul 1905, Societatea Regală Britanică îi acorda cea mai mare distincție, Medalia Copley, iar, în același an, Academia Regală de Științe din Suedia îl desemna membru cu drepturi depline.

Un geniu controversat

La scurtă vreme după nașterea lui Dmitri, tatăl orbește. Incapabil să mai predea sau să se ocupe de afacerile familiei, acesta se vede nevoit să lase totul pe mîna soției sale. Ulterior, decedează pe cînd Dmitri avea doar 13 ani, iar doi ani mai tîrziu, singura sursă de venit a familiei Mendeleev, fabrica de sticlă, dispare într-un incendiu. Pusă în situația dificilă de a nu își mai putea întreține familia, Maria Dimitrievna adună ultimele economii și se mută împreună cu Dmitri la Moscova, în speranța unui viitor mai bun. Însă nici aici șansa nu avea să le surîdă. Ambii sperau ca Dmitri Mendeleev să fie acceptat de Universitatea din Moscova, diploma obținută aici urmînd să îi asigure un viitor cît de cît stabil. Însă tînărul siberian este respins. Mamă și fiu aleg să se mute iarăși și, într-un final, ajung la Sankt

Reîntors la Sankt Petersburg în 1861, Dmitri obține un post de profesor la Institutul Tehnic, însă atenția sa era îndreptată în continuare către aspectele științifice despre care aflase în Germania. El devenise conștient că Rusia se afla cu mult în spatele țărilor occidentale din punct de vedere al avansului științific, situație pe care decide să o schimbe de unul singur. Doi ani mai tîrziu, Mendeleev publica o altă lucrare, „Principiile Chimiei”, care avea să îi aducă notorietatea internațională, ea fiind publicată în toată Europa în limbile engleză, franceză și germană. El notase pe cartoane numele tuturor celor 65 de elemente chimice cunoscute la acea vreme, asemenea unui pachet de cărți de joc. Pe fiecare dintre ele notase proprietățile fiecărui element, apoi masa atomică, aspect extrem de important în ceea ce avea să urmeze.

Mendeleev observase că, în funcție de masa atomică, anumite proprietăți ale elementelor se repetau, însă nu putea vizualiza tiparul acestora. Ceea ce a urmat a devenit (nici nu este de mirare pentru această parte a lumii) o veritabilă legendă. Se spune că, mutînd ore întregi cartoanele pentru a le găsi o ordine, Mendeleev a ațipit cu capul pe birou. În vis i-ar fi apărut tabelul care l-a făcut celebru, un tabel în care elementele se așezau singure în locurile în care ar fi trebuit să se poziționeze. Trezindu-se brusc, Dmitri Mendeleev a pus totul pe hîrtie și Tabelul Periodic al Elementelor a fost publicat după doar două săptămîni de lucru. Ei bine, aceasta este varianta romanțată. Realitatea a fost, cel mai probabil, mai puțin lipsită de elementul magic. Adevărul este că, încă din Secolul al XVIII-lea, savanții Europei Occidentale încercaseră să descopere această ordine a elementelor chimice. Într-un final, în anul 1869, tabelul lui Mendeleev avea în sfîrșit să facă ordine în misterioasa lume a elementelor chimice. Un an mai tîrziu, în 1870, Julius Lothar Meyer publica și el, independent, un tabel care semăna izbitor cu cel al lui Mendeleev. Creditul i-a fost acordat savantului rus. În primul rînd, acesta publicase tabelul periodic al elementelor cu cîteva luni înaintea celui german. Apoi, chiar dacă ambii așezaseră elementele chimice în coloane, în funcție de masa atomică, deschizînd coloane noi atunci

Chiar dacă era privit ca un erou național în Rusia natală, Dmitri Mendeleev nu a fost lipsit de controverse și nu o dată și-a atras antipatia rușilor, fie ei de rînd, fie din cele mai înalte cercuri. S-a căsătorit în 1862 cu Feozva Nikitcina Leșceva, alături de care avea să aibă patru copii (dintre care primul, o fetiță pe nume Maria, a decedat la mai puțin de un an de la naștere). Douăzeci de ani mai tîrziu, la vîrsta de 48 de ani, Mendeleev se îndrăgostește nebunește de o tînără de numai 21 de ani, Anna Ivanovna Popova, pe care începe să o curteze insistent. Ajunge pînă acolo încît amenință că se va sinucide dacă aceasta nu va accepta să îi fie soție, și, în 1881, cere divorțul de Feozva Nikitcina. Un an mai tîrziu, Dmitri se căsătorea cu Anna Ivanovna, cea care avea să îi dăruiască alți trei copii. Această căsătorie i-a adus o gravă antipatie din partea oamenilor simpli, mai ales că, în conformitate cu cutumele bisericii ruse, după divorț ar fi trebuit să aștepte șapte ani înainte de a se recăsători, altfel era considerat un bigam. O altă antipatie și-a atras-o din partea familiei țarului și a membrilor guvernului rus. Așa cum menționam, dorința sa cea mai mare era aceea de a ridica Rusia din punct de vedere științific și de a o așeza alături de țările occidentale. Pentru acest deziderat, Dmitri Mendeleev a dus o amplă campanie de popularizare a științelor. Criticile deschise aduse la adresa lui Svante Arrhenius, de asemenea, au făcut ca acesta din urmă să se opună vehement atunci cînd Mendeleev a fost propus pentru Premiul Nobel atît în 1906, cît și în 1907. Și astfel, faimosul premiu a fost înmînat altor oameni de știință. S-a mai spus despre el și că era extrem de neîngrijit, cu un aspect hirsut, tunzîndu-și părul și barba uriașă doar o singură dată pe an.

Însă viața și activitatea lui Dmitri Mendeleev nu s-au rezumat doar la descoperirea tabelului periodic al elementelor și nici la controversele din viața sa personală. El a fost cel care a introdus sistemul metric în Rusia, la finalul Secolului al XIX-lea, aliniind această țară la principiile științifice europene. De altfel, din anul 1893, an în care a fost numit director al Biroului pentru Măsuri și Greutăți, el avea să păstreze această funcție pînă în anul morții sale. A întreprins numeroase studii în domeniul petrochimiei, analizînd compoziția petrolului și conștientizînd încă din Secolul al XIX-lea importanța acestuia. Mendeleev a fost, de altfel, cel care a susținut și ajutat la fondarea primei rafinării din Rusia și tot el a fost cel care a propus în premieră mondială ca petrolul să fie transportat prin conducte, și nu în butoaie, așa cum se întîmpla în toată lumea. A continuat să muncească cu aceeași intensitate pînă în anul 1907, an în care, cu doar șase zile înainte de a împlini 73 de ani, s-a stins din viață în urma unei gripe. În memoria sa, elementul cu numărul 101 a fost desemnat să îi poarte numele, Mendeleviu. Peste toate, moștenirea sa uriașă a influențat destinul a milioane de oameni. Iar el, Dmitri Mendeleev, s-a stins mulțumit că își îndeplinise visul, acela de a își educa poporul și de a ridica Rusia la rangul uneia dintre cele mai importante țări europene din punct de vedere al științelor.

REVISTA ȘTIINȚă ȘI TEHNICă

Schița originală a primului tabel la care a lucrat Mendeleev

TABLETă DE SCRIITOR Atitudini « Polemici

Dinu Săraru, vrăjitorul care a schimbat

în aștrii cioburile de la Horezu

Recitesc ce am scris anul trecut de ziua lui Dinu Săraru - și observ ceva în neregulă, chiar la începutul textului: ,,Dinu Săraru este un om ce nu are egal”. E prea simplu, prea banal spus… De fapt, cum e Dinu Săraru? Amîn puțin răspunsul…

Mai departe, în textul de anul trecut i-am descris destul de exact multiplele manifestări: ,,Spirit neliniștit, perfecționist, profund, pătrunzător, este învățătorul rural ce a creat punți de cultură de la estul la vestul Europei”. Și, da, în Dinu Săraru, în reflexul său literar și social, a rămas, indiferent de meandrele devenirii, jurnalistul iscoditor al Capitalei, cînd frenetic, cînd fin diplomat, mereu atașat unei ,,averi” (sau moșteniri) pe care a considerat-o, cu egoism și gelozie, numai a lui: șlefuirea ,,prețiosului giuvaer numit spiritualitatea populară românească”.

Este o formulă pe care am gîndit-o anul trecut, cînd Dinu Săraru împlinea o vîrstă ,,rotundă” – 88 de ani. Acum, a mai trecut un an în care am avut timp să mă gîndesc la el – și adaug un aspect: căutător de suflete. Din fărîmele pe care mulți calcă, fără să știe că sînt fărîme de pietre prețioase, Dinu Săraru a ,,iscat” alte diamante.

Altfel decît Arghezi, creînd nu din ,,bube, mucigaiuri și noroi”, ci din cioburi de Horezu,,frumuseți și prețuri noi”, Săraru a redat podiumul întîietății originii rurale a românului; a regăsit într-un sat bolta cerească, și a numit aștrii – nu după zei, ci după oameni cărora le-a scos la iveala cărților suflete la fel de cerești ca astrele.

Da, asta nu am scris anul trecut: Dinu Săraru, căutătorul de suflete. De cînd l-am cunoscut am fost uimit de felul în care întreabă, descoase, află – intră într-un fel de abataj prin care sapă în tine, în mintea și comportamentul tău, după sufletul tău - de multe ori atît de ascuns, că nici tu nu îți dai seama unde este, pe unde l-ai uitat! În schimb îl găsește Dinu Săraru!

Este talentul romancierului! Pentru că… atenție – ce e Dinu Săraru? Scriam anul trecut de ,,polivalența acestui intelectual de o rară dinamică: romancier sensibil, dramaturg nelimitat de lăsarea cortinei, analist desăvîrșit, cel mai bun director de teatru, șef de gazete, om de radio... ba chiar și tată a două ziariste excepționale – Ruxandra și Alexandra!”.

Dar ce este, de fapt, Dinu Săraru, în primul și în primul rînd? Este ROMANCIER. Sau este ROMANCIERUL. Ce este romancierul? Este creatorul de romane. Ce este un roman? Este un suflet care are viața lui, destinul lui – ceva ce articolul, schița și nuvela – sau chiar drama și poezia – nu au. Spui ,,Luceafărul… de Eminescu”. Spui ,,Romeo și Julieta… de Shakespeare”. ,,Spui Albatrosul, de Baudelaire”, ,,Faust, de Goethe”. Dar la ,,Frații Karamazov”, nu trebuie să mai adaugi și autorul, chiar dacă e vorba de zeul Dostoievski. Nu e nevoie de autor nici la ,,Muntele vrăjit” sau la ,,Delirul”… Nici la ,,Ion” sau la ,,Desculț”, nici la ,,Clipa”, nici la ,,Niște țărani” – mă rog, aici poate trebuie, pentru că apare fenomenul invers. Unii cred că pe Dinu Săraru îl cheamă ,,Niște țărani de Dinu Săraru”.

Artistul, creatorul, romancierul a găsit sufletele și le-a dat clipa eternității, transformîndu-le în romane.

Poate că aici aflăm și răspunsul la întrebarea ,,De fapt, cum e Dinu Săraru?”. Cum poate fi un om a cărui viață este o permanentă căutare a sufletului pentru a-i da Clipa - Clipa nemuririi?

Amîn răspunsul pentru la anul, cînd îl vom sărbători la 90 de ani. Pe al nouăzecilea an a pornit azi copilul năzdrăvan și genial din Slătioara Vîlcei, iubit și trimis de Dumnezeu - care i-a dat un toiag sub forma condeiului, cu care să-i îndrume turma către minunata dar ascunsa pajiște a sufletului autentic românesc.

La Mulți Ani, maestre Dinu Săraru!

DRAGOȘ DUMITRIU

Locul unde Orientul se îmbină perfect cu tradiția românească

Un local cochet, micuț, ascuns parcă privirilor grăbite. Excelează, însă, prin servicii și preparate de foarte bună calitate, pe care le oferă clienților încă de la deschidere. Mereu am spus că un restaurant bun este acela care de-a lungul timpului își păstrează calitatea serviciilor și a mîncării indiferent de anotimp, de vremuri, indiferent de micile migrări ale personalului. Nu am scris niciodată despre restaurante – în fond, acest lucru trebuie lăsat în seama celor care au sarcina aceasta, dar, cum de cîțiva ani trec pragul acestei locații, nu pot să nu îmi expun punctul de vedere în mod public, ca un mod de apreciere la adresa acelora care, prin munca lor, aduc clipe de fericire celor care le trec pragul.

Nu are notorietatea altor restaurante orientale din București, dar este net superior multora în ceea ce privește calitatea produselor, a meniului în sine. Chiar dacă, din păcate, proprietarul localului nu se mai află printre noi, urmașii lui au reușit să îi ducă munca mai departe fără a face rabat de la calitate. Nu există încă în București – sau dacă există, încă nu am aflat noi –un local cu specific libanez care să se ridice măcar la nivelul micului local situat pe strada Clucerului, lipit de un alt restaurant pe care îl frecventez cu plăcere ori de cîte ori am ocazia.

Acolo, la intersecția Clucerului cu Nicolae Racotă, se îmbină în mod armonios arta culinară pe care bucătari de valoare reușesc zi de zi să o pună pe mesele celor care doresc să mănînce bine, sănătos și curat, la un raport calitate-preț net favorabil clientului. Personal, le mulțumesc celor de la Restaurantul Beirut pentru că, în ultimii cinci ani, nu m-au dezamăgit niciodată.

B.B.

O carieră artistică de succes

Volumul de versuri ,,Unda luminoasă” (2020), a mezzosopranei Lucia Cicoară Drăgan, este rezultatul fericit al exprimării în scris, de către cunoscuta artistă, a unei stări poetice de o mare sensibilitate, generată de dragostea pentru lucruri care o captivează, care o inspiră și din care se naște acea iluminare de care au parte numai acele persoane înzestrate cu har artistic.

Odată ce s-a decis să se dedice carierei artistice, Lucia Cicoară Drăgan nu s-a abătut în nici un fel de la drumul ales, iar rezultatele s-au dovedit a fi peste așteptări, atît în ceea ce privește munca scenică, în primul rînd, în calitatea sa de mezzosoprană cu o voce de excepție, cît și în cea poetică.

Autoarea volumului amintit nu face rabat de la imagini și metafore, dar le folosește cu măsură și fără exagerări menite să ,,dea bine” în fața contemporanilor săi, așa cum o fac unii poeți chiar din generația sa. Ea își așterne gîndurile și impresiile pe hîrtie cu sinceritate și, folosind expresii poetice simple și metafore sugestive, cugetă, în același timp, la lumina propriei existențe. În poezie, autoarea se prezintă ca un personaj liric, fiind atrasă de natură, pentru care pune accent pe descrieri luminoase, folosindu-se de limbajul omului obișnuit. Mesajul este direct și plin de muzicalitate. Prin construcția generală a frazelor poetice, ea reușește să transmită căldura ce izvorăște din acest gen de scriere. Să ilustrăm cele afirmate pînă acum, cu cîteva versuri relevante pentru stilul său poetic: ,,În așteptarea ghioceilor,/ Simt în suflet primăvara,/ Privesc lumina, zarea./ Cerul înseninat și miracolul parfumat/ Îmi dăruiesc iubire cu strălucire./ Florile de măr, splendide, adună albinele toate/ Cu zumzetul lor și balsamul miresmelor./ Mă-nconjoară veselia și bucuria,/ Iar gîndul mă poartă în primăvară/ Mereu, la mirifica pruncie/ Cînd culegeam, cu atîta bucurie, floricele, viorele,/ Măicuței mele”. (,,În așteptare”, pg. 17). Sau poemul ,,Unda luminoasă” (pg. 29), care împrumută titlul volumului și care reprezintă o chemare cu tentă ludică, din care răzbate dragostea poetei pentru natura aflată în continuă mișcare: ,,Vino!/ S-ascultăm împreună/ Iarba cum cîntă./ Vino! S-ascultăm împreună/ Susurul izvorului,/ Freamătul vîntului,/ Strigătul cucului./ Vino! Te aștept/ La dîmbul gîndului,/ La răscrucea dorului/ Cu parfumul florilor”

Numai din aceste două poezii pe care le-am luat ca exemplu, putem observa că autoarea îmbină în mod armonios cîntecul cu poezia și, în egală măsură, bucuriile și tristețile omului, cel menit să facă lucruri bune și frumoase în viața sa trecătoare pe această lume. Iar Lucia Cicoară Drăgan este un astfel de om, prin felul în care a slujit arta și spiritul Neamului Românesc. Stă mărturie în acest sens biografia sa, care poate fi interesantă atît pentru publicul meloman, cît și pentru amatorii de poezii luminoase, care răspund gustului cititorului pasionat de simplitate și naturalețe. Doar cunoscîndu-ne valorile, vom putea înțelege cu adevărat fenomenul cultural... Vrem, sau nu, să acceptăm, Lucia Cicoară Drăgan este o personalitate marcantă a vieții noastre culturale, de care trebuie să ținem seama. Drept care, cu ocazia aniversării zilei sale de naștere, editura noastră i-a conferit doamnei Lucia Cicoară Drăgan, pentru întreaga activitate artistică, titlul de ,,Om al anului 2020”.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Polemici « Controverse Personalitatea epigramistului (3)

Epigramistul învăluie valorile comicului în umor

Pentru a fi epigramist trebuie să știi ce vrei, să ai acel instinct, care numai din naștere e dat, să vezi lumea cum se arată ea și cum nu se arată, să te așezi în toate unghiurile posibile să intuiești unghiul din care ghicești aspecte pe care alții nu le realizează sau le neglijează. La această calitate se adaugă imaginația surprinzătoare. Ion Ionescu-Quintus (1875-1933), în Mulțumire, ironizează Parlamentul care produce ilaritate. Tonul patetic de rugăciune potențează ironia:

Smeriți, o, Doamne,-Ți mulțumim

Că Parlamentul mai există!

Putem să ne înveselim, Puțin, pe lumea asta tristă!

Epigramistul „scormone” tainele firii umane ca un detectiv de geniu și nu iartă. Sarcasmul mobilizează luciditatea:

Zadarnic strigă Themis că o doare

Simțind balanța cum se-nțepenește:

Cînd adevărul nu stă în picioare

O Țară-ntreagă vezi cum se tîrăște!.

Epigramistul este scriitorul care, în epigramele sale, cuprinde întreaga gamă a comicului – de la umor la ironie, la satiră sau sarcasm. Interpretînd afirmațiile lui Ștefan Cazimir, comparăm umoriștii cu satiricii: atît unii, cît și alții vizează defectele umane, de orice natură ar fi ele, defecte care declanșează reacția umoristică sau satirică, dar, spre deosebire de satirici, umoriștii privesc natura umană cu compasiune, chiar cu înțelegere, dar nu și cu aprobare. Armele umorului și ale satirei sînt îndreptate împotriva răului social. Umoriștii și satiricii sînt tot timpul în polemică – acidă sau amuzantă – cu prezentul, trecutul și viitorul, pentru că ei cenzurează realitatea, o văd prin lentile care măresc, micșorează sau o colorează în gri sau maro. Contradicția dintre real și aparent creează explicit sau implicit o antiteză între „victimă” și „agresor”. Cei care simt direcția sau pișcătura săgeții fie se îndreaptă sau se consolează, fie o ignoră. Totuși, această contradicție duce la relaxare, chiar la distracție, în cazul umorului, îl detașează pe receptor de supărarea pe care, eventual, o are. De altfel, I.St. Bogza i se adresează Unuia astfel:

Plînsul inima nu-ți frînge, Treci prin viață ca un gîde, Nu te rîd că nu poți plînge, Ci te plîng că nu poți rîde.

Epigramistul este, în primul rînd, umorist. La Festivalul de Umor „Povestea vorbii” de la Rîmnicu Vîlcea, Ediția a XIV-a (25-27 octombrie 2019), Prof. univ. Claudiu T. Arieșan, de la Universitatea din Timișoara, și-a lansat un studiu monumental, ISTORIA COMICULUI ROMÂNESC (Ed. Datagroup, Timișoara, 2016, 580p). Cu această ocazie, a subliniat și Domnia Sa ceea ce susțin mulți specialiști în domeniu, vocația comică a românului, accentuînd latura umorului – filon al culturii românești, care nu dispare nici în vremurile grele. Umorul popular, care mustește de realitate, e, poate, mai dur, mai brut; umorul, în general, e o forță, un operator, un „controlor” care „inspectează” zone disparate, aspecte din viața social-politică și culturală, dar, mai ales, din existențial. Ascultînd epigramele din recital, a considerat că epigramistul are „o limbă ascuțită de umanist subtil”, dînd dovadă de o „forță intelectuală deosebită și de intensitate a observației”. Umorul epigramei este un „umor complex” care a ridicat pe soclu arta umorului universal; „umorul e o Biblie a comicului, se citește ca o Biblie – literatura folclorică constituie sufletul umorului, valorile umorului românesc; umorul nostru (deci și al epigramei, zicem noi) e un umor care crede și nu desființează”.

Cum epigrama realizează, în egală măsură, trăire și comunicare, participare, atitudine, judecăți de valoare din partea autorului, prin umor ea exprimă dominarea subiectului față de obiect, „a gîndirii față de gîndit, a creatorului față de creațiile sale și chiar față de el

însuși. Prin gîndire, omul depășește prezentul lucrurilor și pătrunde în viitorul lor, iar prin umor el rîde de ceea ce este (subl. în text) în numele a ceea ce trebuie să fie” (Henri Wald, Limbaj și valoare, Ed. Enciclopedică Română, 1973, p.191). În epigramele satirice, în cele ironice sau în pamflete, autorul se detașează de obiectul luat în vizorul săgeții, exprimîndu-și direct sau voalat respingerea, dar nu fără artă:

Unui filantrop

N-am să-ți spun de el decît

Că în felul lui e-un as: Tot ce-ți vîră-ntîi pe gît

Îți va scoate-apoi pe nas! (Sorin Pavel)

Prin umor, el „pedepsește” cu oarecare înțelegere, chiar cu compasiune. „Animalele n-au umor. Ele omoară, nu rîd. /…/ În natură nu există decît parteneri și dușmani. Numai oamenii sînt capabili să-și transforme agresiunea naturală într-una culturală. Prin umor, atacul fizic este înlocuit cu unul spiritual. Umorul încearcă să dreagă fără să distrugă” (ibid, p.192)

Soție bănuită

Soțul o tot spionează, Dar și ea se revanșează:

C-un vecin de la etaj

Face… contra-spionaj. (Sorin Beiu, 1978)

Umorul, fără combatere, se diluează, iar combaterea fără umor este pur și simplu o acțiune morală, precum acțiunea unui proverb sau a unei maxime. Din opera „Răzvan și Vidra” de Hașdeu, criticul desprinde următorul catren cu valoare aforistică:

Răzbunarea cea mai cruntă

Este cînd dușmanul tău

E silit a recunoaște

Că ești bun și dînsul rău.

Henri Wald consideră că numai fuziunea dintre combatere și umor poate genera o operă de artă. „Umorul este un demers fundamental al conștiinței umane, o manifestare firească a înțelepciunii, o atitudine spontanfilosofică în fața vieții, în timp ce prin comic spiritul își ia revanșa asupra materiei care tinde să-i oprească zborul”. Scriind epigrame, autorul demonstrează că „umorul e o atitudine specific și adînc umană” (H. Wald).

Venit beat mort în ziua de chenzină, Greșind și ușa, ce mai tura-vura, A nimerit în pat la o vecină…

Deci, iată unde duce băutura! (G. Petrone)

Prin creația epigramatică, autorul contribuie la actul cunoașterii, al cunoașterii de sine dar și a lumii în care trăiește. Și cunoașterea cuprinde aspecte diverse pentru că nu există numai cunoaștere conceptuală, ci și cunoaștere afectivă și autoafectivă care se rafinează, parcurge noi trepte pe măsura acumulării culturii, a experienței de viață, care îl îmbogățesc relațional și sufletește. Și, poate că la epigramist – creatorul care parcurge întreaga arie semantică a vocabularului din sistemele și subsistemele limbii române, în care face corp comun binele cu frumosul, răul cu urîtul etc., apare în mod mai evident această opoziție, avînd inteligența emoțională atît de importantă în decelarea ideilor. Se înmagazinează îndemînarea ce conduce „la cunoașterea operațională” (Cf. Dan D. Farcaș) cu efecte directe asupra mînuirii condeiului de către cel ce s-a consacrat epigramei, în conformitate cu regulile care guvernează această specie literară atît de ușor de abordat, dar atît de greu de realizat. Cert este că, în aceste vremuri, lectura acestei forme literare scurte și ingenioase este preferată genurilor mai lungi, și chiar poeziei.

Cu alte cuvinte, cunoașterea afectivă include esteticul (frumosul), dar și eticul (binele), prin cunoașterea artistică și prin cea morală, „omul se integrează în structura de competiții, cooperări și ierarhii” a colectivității din care face parte și a vremii sale. Pentru cel ajuns pe o asemenea treaptă, prin talent și educație, lezarea frumosului sau a binelui duce la suferință.

Epigramistul surprinde, din aspectele realității, ceea ce e contrar uzanței, ceea ce încalcă buna cuviință sau legea – scrisă și nescrisă – și atunci devine ironic sau/și satiric.

E importantă sănătatea Și, astăzi, unui biet sugar I-ar garanta imunitatea Vaccinul de parlamentar.

Și acest „neobișnuit” pe care îl relevă și pe care, poate, numai el l-a sesizat, e receptat de gîndirea lui, de structura lui afectivă și existențială: Românul s-a născut rîzînd: Aflat în pîntecele mumii, O glumă i-a venit în gînd

Și a ieșit s-o spună lumii. (Sorin Beiu)

Pentru român, rîsul este și un leac: Amar m-au plîns întreaga viață Și cei deștepți, și cei netoți, Dar eu, acoperindu-mi fața, Am rîs de toți! (I. Ionescu-Quintus)

Bine, bine, dar și rîsul are rostul lui:

I-e dat să rîdă omului

Cum frunza-i dată pomului

Că rîsu-n viață-și are rostul,

Dar nu și-atunci cînd rîzi ca prostul!

De fapt, epigramistul învăluie în umor și „obișnuitul”, și „neobișnuitul”:

Unei Doamne

În laudele mele, doamnă, Atît de sus te-am ridicat

C-ai amețit de înălțime

Și-atunci în brațe mi-ai picat! (Traian Florescu,1898)

Epigramistul ia în vizor orice aspect al vieții sociale, epigrama devenind document al epocii sau al unei profesii:

Epitaf unui polițist

S-a trudit în viața-i toată

Grai de pe la hoți să scoată; Totuși, firilor rebele

Nu le-a scos decît măsele. (C. Nicola)

La actualitatea, în care totul e anormal, s-au adaptat și acești apărători ai cinstei:

Aleargă polițiștii toți

Ca în această eră nouă

Să-i prindă în flagrant pe hoți, Să-mpartă prada pe din două.

Cum majoritatea epigramiștilor sînt de genul masculin, aceștia, ajunși la vîrsta „înțelepciunii”, rămîn cu o armă la-ndemînă, pe care s-o-ndrepte spre genul feminin, și aceasta, este condeiul. Și există, nu numai la francezi, ci și la români, ceea ce se cheamă pincesans-rire – înțepătură, umor pișcător, malițios, dar învăluit, adesea, în tristețe:

Unei femei

Eu, cu glumele mărunte, Descrețesc azi orice frunte; De-aș glumi chiar toată viața Nu-ți pot descreți și fața. (Vero, 1894)

E de la sine înțeles că, pentru domnii confrați, există tema „Femeia – eterna poveste”:

Unei doamne

Plăpîndă ca și frunza-i doamna, Dar diferența este una: O frunză cade numai toamna, Ea cade-aproape-ntotdeauna! (I. Ionescu-Quintus)

Între paranteze fie spus, o doamnă de azi, crescută printre marii epigramiști, deci dedată la umorul maeștrilor, i-ar putea replica acestui mare autor: Te legi de fundul nu știu cui/Că dînsa „cade” ca oricare,/ Dar tu, de cîte ori te „sui”/Ai numărat vreodată oare? De fapt, atitudinea domnilor față de femeie devoalează idei preconcepute, transmise de generații, conform cărora cumpăna moralității e înclinată doar de dînsa (nu și de dînsul, Doamne ferește!). Totuși, ei recunosc că femeia are forța ei:

Eu te-aș blestema, iubito, Și te-aș da voios la Dracu’, Dar mă tem că n-o să aibă

El cui să te dea, săracu’! (George Ranetti, 1915) (va urma) Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

De-a ,,alandala”

În amintiri, ard torțe cu umbre și lumini. Prezentul e condensat într-un singur cuvînt: COVID. În capul lui se sparg toate. E vinovat că economia a ,,șchiopătat”, și cu ,,baston” drumul e greu.

Țara care în trecut a înflorit, acum s-a veștejit, fiindcă ,,grădinarii” au plecat peste hotare. Au fost de mare folos dezinformările cu obiect precis, calomniile, campaniile de presă împotriva valorilor naționale, urmărindu-se lichidarea economiei românești pentru a ajunge la cheremul străinilor. De la ideea de patriotism la cea de etnicitate, pe care Ceaușescu le promova, de la valorile ortodoxiei la cele ale moralei populare, nimic n-a scăpat celor care au dorit să ne aducă la ,,sapă de lemn”. În mare parte, s-a reușit: industria - ,,morman de fiare vechi” a fost pusă pe butuci, și ,,Ion-fără-țară” a plecat peste hotare.

Au fost date uitării învățăturile preoților la început de Secol XX către tinerii feciori de la sate: ,,Ioane, noi toți avem nevoie de tine aici. Tinerii de seama ta sînt stîlpii și pietrele de temelie pe care se sprijină toată rînduiala noastră, căci voi sînteți fiii în care și-a pus nădejdea neamul nostru românesc. Din mila lui Dumnezeu ați deprins învățătura, fără nici un alt ajutor decît mintea voastră luminată. Fără îndoială, învățătura este un dar de Sus, și roadele ei trebuie să le dai înapoi neamului din care te-ai ridicat. De aceea, nu pleca în țări străine și ne lăsa pe noi aici, mai săraci

decît am fost înainte. Nu duce binecuvîntarea ce ni se cuvine nouă, între străini care nici nu te-au îngrijit, nici nu te-au încălzit cu dragostea lor. Tu ești rodul pămîntului nostru binecuvîntat. Aici trebuie să te pîrguiești, și lui trebuie să-i dai puterea ta, nu s-o duci altora”.

Rugămintea a fost în zadar, Ion a plecat. A uitat că pentru el, munții au cules, din Stele, Soare, Lună, izvoare din care a sorbit de cîte ori a obosit.

La fel și azi, cînd ,,Democrația e în floare”, după cum spuse ,,Cel Mare”: Plecați peste hotare! Românii l-au ascultat și au plecat, cu mari speranțe, în lumea mare.

Din Turnul Londrei – după ieșirea din UE - ,,lorzii” au hotărît ca și emigranții români, fii ai nimănui, să se întoarcă la Patria-Mamă. Sărmanii de ei, dezorientați, pe străzile din Capitală, declară fără sfială: ,,Am revenit în România, dar nu știm ce vom face. Nu avem casă, nimănui nu-i pasă că pe pămîntul străbun, sîntem frunză-n vînt”. Prima măsură luată de cei ce-ar trebui să le vină în ajutor: au pus Poliția pe urmele lor (,,Sîntem cu ochii pe voi!”). Patria-Mamă nu-i ia în seamă și, pentru a avea ce mînca, posibil, vor fura...

În acest timp, în case tremurăm de frig, ca în ,,epoca de tristă amintire”, iar ,,îmbogățiții” care au prădat avuția națională, au plecat, în plină iarnă, să se relaxeze în țările calde. Pe umerii țării atîrnă o grea povară: copiii care plîng de foame, în timp ce ,,barosanii”, cu sume enorme în buzunare, se răsfață pe plajele de la oceane.

,,Ce nedreptate barbară: Unii fură o pîine, alții fură o țară

Dej, față-n față cu Stalin. Mărturii ale întîlnirilor dintre cei doi ,,Am plecat de la Stalin cu Canalul Dunăre-Marea Neagră în buzunar...”

– Relatare a lui Gheorghe Gaston Marin (Gheorghe Grossman – 1918-2010) despre vizita pe care a întreprins-o la Moscova, împreună Gheorghiu-Dej, în iunie-iulie 1949, și primirea celor doi comuniști români de către Stalin –

,,Cu ocazia unei convocări la Stalin, Gheorghiu-Dej și Ana Pauker au amintit de stăruințele lui Gheorghi Dimitrov de a construi un pod peste Dunăre între Giurgiu și Ruse, pentru ca Bulgaria să aibă o legătură feroviară mai directă cu România și îndeosebi cu URSS, cu care Bulgaria realiza un trafic intens de mărfuri. Răspunsul lui Stalin a fost neașteptat: «Ceea ce vă trebuie vouă nu este acest pod, ci un canal care să realizeze o ieșire directă la Marea Neagră, ocolind greutățile navigației de pe brațul Sulina și pragul de nisip la ieșirea la mare». Ideea a fost îmbrățișată cu entuziasm de Ana Pauker și a obținut și acordul lui Dej. S-a hotărît ca un grup de specialiști în proiectarea și construcția de canale navigabile, în mare vogă pe atunci în URSS, să vină la București și, împreună cu specialiștii români, să studieze și să facă propuneri în legătură cu posibilitățile construcției unui asemene canal.

În primăvara lui 1949 a sosit la București brigada condusă de generalul Șapoșnicov, cunoscut constructor de canale navigabile. Au fost găsite unele studii mai vechi ale specialiștilor români în legătură cu un canal care să lege Dunărea de mare. Sovieticii, între care se găseau topometri și geologi, au găsit un traseu convenabil între Cernavodă și Capul Midia, trecînd prin Medgidia și traversînd, cu excavații adînci, piatra calcaroasă de la Poarta Albă. După vreo lună de studii la Ministerul Industirei și mai ales pe teren, proiectul a fost terminat. Dej, profitînd de prezența specialiștilor din diferite ramuri ale URSS, i-a invitat să viziteze mai multe viitoare amplasamente de hidrocentrale, printre care Porțile de Fier pe Dunăre și Bicaz pe Bistrița, găsite foarte potrivite de oaspeți.

După terminarea studiului, împreună cu brigada, Dej, Posteucă și Gaston Marin au plecat la Moscova. După o zi de așteptare, fiind găzduiți într-o casă de

oaspeți a Comitetului Central, am fost chemați seara la Kremlin.

În cabinetul său de lucru, am fost primiți de Stalin. La o masă lungă, dreptunghiulară, erau așezați toți membrii Biroului Politic, în ordine după Stalin: Molotov, Beria, Kaganovici și ceilalți conducători ai PCUS. La intrarea noastră, Stalin s-a ridicat de la masă și ne-a salutat, strîngîndu-ne mîna și întrebînd cine este traducătorul. Fiind indicat de Dej, Posteucă, foarte emoționat, a ocupat scaunul desemnat de Stalin în fruntea mesei. Stalin era îmbrăcat într-un costum gri cu guler închis și pantaloni pentru cizme. Fuma încontinuu o pipă în care strivea tutunul de la țigările Kazbec. Se ridica des de pe scaunul său și se plimba prin cabinetul spațios. Dej a fost așezat în fața lui Stalin, iar eu, după un scaun liber, am nimerit în fața lui Beria, care prin ochelarii săi – pincenez – nu mă slăbea deloc din priviri.

După cîteva cuvinte de prezentare a obiectivului venirii noastre la Moscova, a fost chemat în cabinet ministrul Energiei Electrice al URSS, Jmerin, și generalul Șapoșnicov. Acesta din urmă a prezentat traseul și caractristicile canalului studiat, aspectele tehnice și economice, problemele geologice, îndeosebi cele de la Poarta Albă, datele tehnice ale celor două ecluze de la Cernavodă și Năvodari. În concluzie, canalul putea fi realizat pe traseul propus, iar executarea lui necesita sprijin tehnic și de utilaje din partea URSS. Jmerin și, după el, Gheorghiu-Dej au confirmat expunerea și concluziile lui Șapoșnicov. După aceea, Stalin, întorcîndu-se spre

Și atunci unde-i morala?

De ce umilința, mizeria, boala?

Ridică-te Gheorghe! Ridică-te, Ioane!

Nimic nu s-a schimbat pe vatra Daciei Romane.

A fost rău cu rusul, dar nici cu stăpînul yankeu

Nu-i este mai bine poporului meu...

Iată de ce mă rog lui Dumnezeu

Să facă dreptate poporului meu”. (C.V.T.)

LILIAnA TETELEA

membrii Biroului Politic, a întrebat dacă sînt de acord să se dea ajutor României pentru construcția canalului. După răspunsul unanim afirmativ al acestora, Stalin a dat dispoziția ca a doua zi dimineață delegația română să fie primită la Ministerul Energiei Electrice, pentru a stabili nomenclatorul și volumul utilajului necesar să fie alocat. Cu aceasta, vizita noastră la Kremlin a luat sfîrșit.

A doua zi, pe baza listei întocmite de Șapoșnicov, i-am cerut lui Jmerin echipamentele și utilajele necesare construcției. Jmerin a redus mult cererile noastre, arătînd că are el însuși greutăți mari în construcția noilor centrale. Ne-am întors la casa de oaspeți cu un sentiment de insatisfacție. În cursul nopții, Dej a primit un telefon de la cabinetul lui Stalin, fiind invitat într-o vilă de lîngă Moscova. Întors spre dimineață, Dej s-a arătat încrezător în obținerea utilajelor ce ne-au fost refuzate. Stalin i-a spus că toate se pot obține dacă faci presiune (Najimati) asupra celui în cauză. Și, într-adevăr, dis-de-dimineață, Jmerin ne ruga să venim urgent la minister. Cu un zîmbet larg și binevoitor, el ne-a dat tot utilajul cerut și am plecat acasă cu «canalul în buzunar». (...)

A devenit din ce în ce mai clar, însă, că lucrarea, care apăsa greu pe resursele economiei slăbite de război a țării, nu avea o eficiență economică acceptabilă. Mă întreb și azi care puteau fi motivele lui Stalin să propună o asemenea lucrare uriașă unei țări ca România, avînd o economie slăbită și mijloace tehnice de realizare reduse? Poate interesul său de a elimina navigația vaselor străine de pe porțiunea Dunării: Reni – începutul brațului Sulina, care constituie granița cu URSS, cu două porturi importante, Reni și Ismail, care realizau un volum însemnat de trafic fluvial. (...)

Două luni după moartea lui Stalin, Chivu Stoica și cu mine am primit dispoziția conducerii de a opri lucrările canalului, după 3 ani și jumătate de la începerea lor. Am repartizat oamenii și utilajele pe alte șantiere, și lucrările de la canal au rămas în starea în care au fost oprite, pînă cînd Ceaușescu a hotărît să le reia, amplificîndu-le cu un braț suplimentar pînă în Portul Cosntanța”.

G HEORGHE G ASTON M ARIN (În serviciul României lui Gheorghiu-Dej. Însemnări din viață, Editura Evenimentul Românesc, București, 2000, pp.133-135)

File de istorie

710 ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti al lui BASARAB I cel MARE – întemeietorul statului românesc independent Ţara Românească şi dinastiei Basarabilor (2)

O puternică oaste maghiară, în frunte cu Carol Robert, pătrunde pe la Severin în luna septembrie 1330. În fața înaintării oastei maghiare, Basarab I, adept al politicii de pace, trimite soli la Carol Robert cu condițiile cele mai avantajoase. Dar, Carol Robert refuză și continuă înaintarea. În această situație, a unui act clar de agresiune și cotropire, Basarab I pregătește țara în vederea apărării, rezistenței și luptei. Din felul cum a organizat întreaga acțiune se desprind tactica de luptă folosită de Basarab I, care cuprinde patru aspecte esențiale: a.) retragerea din fața dușmanului; b.) pustiirea; c.) hărțuiala; d.) alegerea locului favorabil de luptă. Această tactică era izvorîtă din realitățile mediului românesc și se putea aplica cu succes aici. De aceea, în liniile ei generale, va fi folosită de toți domnii români luptători. Drumul parcurs de oastea maghiară pe parcursul a două luni (septembrie – noiembrie 1330) este cunoscut. Pătrunzînd în țară pe la Severin, străbate Oltenia îndreptîndu-se spre Argeș, capitala lui Basarab. Necunoscînd bine drumul, fiind curînd lipsit de posibilitatea aprovizionării, pierzînd din luptători, Carol Robert se hotărăște în cele din urmă să treacă munții pentru a ajunge în Transilvania. Este surprins însă în defileul Posadei de oastea lui Basarab I.

În legătură cu identificarea Posadei, în istoriografie s-au purtat numeroase discuții, s-au emis multe ipoteze. Dificultatea localizării Posadei, unde a avut loc marea bătălie din 9-12 noiembrie 1330, a fost determinată, în primul rînd, de faptul că la cumpăna munților există mai multe „posade” (loc înalt, întăritură).

Contribuții esențiale au adus Ion Conea în studiul de geografie istorică ,,Țara Loviștei” (1934) și Constantin C. Giurescu (1935), care au susținut, ca loc de desfășurare a bătăliei, Posada din Țara Loviștei. Mai recent (1972), Andrei Pandrea, pe baza unor indubitabile argumente documentare și logice, situează această Posadă în așezarea numită ,,Pripoarele Perișanilor” din Țara Loviștei.

Bătălia de la Posada a fost descrisă în celebra Cronică pictată de la Viena (Chronicon Pictum Vindobonense), alcătuită pe la 1358 de canonicul Marcu din Kalt. Deși prin moartea autorului, a rămas neterminată, ea reprezintă o istorie a ungurilor din vremuri îndepărtate pînă la domnia lui Carol Robert de Anjou. Textul, prelucrarea după Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor), ne ajută în reconstituirea bătăliei. Valoarea cronicii constă însă în primul rînd în cele peste 150 de imagini zugrăvite în miniatură cu o deosebită măiestrie artistică, dintre care două înfățișează bătălia. Confruntarea s-a încheiat printr-o strălucită biruință a oștii lui Basarab I, care a însemnat consfințirea independenței statului întemeiat la 1324.

Numeroși istorici români au subliniat însemnătatea și semnificația biruinței de la Posada: „În acest sînge se

botează neatîrnarea noastră de unguri” și ,,… o biruință mare și întreagă, vrednică în urmări, fiindcă lupta se dădea în direcția naturală a dezvoltării noastre și pe pămîntul nostru ocrotitor pentru ai săi” (Nicolae Iorga). Bătălia de la Posada ,,este de covîrșitoare importanță istorică, semnificînd însuși botezul de sînge al celui dintîi stat mromân independent” (Ioan Lupaș). Această victorie ,,a adus după sine independența completă a statului român al Basarabilor față de unguri, înlăturînd pentru cîtăva vreme orice fel de urmă de vasalitate de pînă la această dată” (G. Popa-Lisseanu); „Victoria strălucită de la Posada arăta puterea noului stat românesc și, în același timp, îi asigura o dezvoltare liberă” (Constantin C. Giurescu). Însemnătatea biruinței, cucerirea independenței statului Țara Românească împarte de fapt lunga și fructuasa epocă de domnie a lui Basarab I în două perioade: 1310-1330; 1330-1352. Între 1324 și 1330 și, mai cu seamă în a doua perioadă a domniei, pînă la sfîrșitul vieții, politica lui Basarab I pe plan intern și extern a fost aceea a consolidării statului întemeiat și a independenței cîștigate prin luptă, organizarea și dezvoltarea multilaterală a Țării Românești.

Pe plan extern, Basarab I a urmărit, ca om politic și diplomat, să mențină bune relații cu vecinii, așa cum s-a văzut în cazul lui Carol Robert prin solia de pace trimisă în ajunul Posadei. Strînse legături politice și de rudenie a întreținut Basarab I cu vecinii de la sud de Dunăre, din țaratele bulgărești. Basarab I îi trimite în ajutor lui Mihail, țarul bulgarilor, un corp de oaste, împotriva sîrbilor, în bătălia de la Velbujd (28 iunie 1330). Expediția se terminase însă cu înfrîngerea lui Mihail, care cade pe cîmpul de luptă. Este unul din motivele pentru care Carol Robert a început expediția în septembrie și nu în primăvară, deoarece îl socotea pe Basarab I slăbit după această înfrîngere.

Biruința de la Posada l-a determinat pe Carol Robert să nu mai cuteze a ataca pe Basarab I pentru a-i cere tribut, pînă la moartea lui, din 1342. Cît privește relațiile cu tătarii, se pare că în bătălia de la Posada a avut ajutorul armat al tătarilor. Dar, aceste relații de conjunctură nu l-au făcut pe voievodul român să renunțe la lupta împotriva tătarilor începută de Litovoi și Seneslau sau Tihomir. În luptele conduse de Basarab I, dintre anii 1345 și 1352 împotriva tătarilor, aceștia sînt înfrînți. Nu știm dacă înainte de aceste lupte sau ca rezultat al lor Basarab I a intrat în stăpînirea teritoriului de la nordul gurilor Dunării și a cetății Chilia. Mai sigur este că, pierzînd mai multe bătălii și fiind alungați de pe teritoriul de la sud de Carpați, tătarii au cedat sau li s-a impus cedarea acestui teritoriu, denumit și Bugeac, loc de pătrundere al tătarilor din răsărit (hanatul Hoardei de Aur din Crimeea în teritoriile românești. Dar, obținîndu-l și adăugîndu-l procesului de unificare, teritoriul acesta va căpăta denumirea de Basarabia (adică Țara lui Basarab). Denumirea s-a menținut pînă în anul 1812 cînd, prin pacea de la București, rușii au extins denumirea pentru întreg teritoriul dintre Prut și Nistru, de la Cetatea Hotinului pînă la Marea Neagră. Se pare că Basarab I a reușit să reia, pentru Țara Românească, cetatea Severinului, smulsă în anul 1330 în urma atacului armatei maghiare. Așadar, Basarab I a dus o politică unificatoare în tot timpul vieții sale.

Pe plan intern, Basarab I s-a îngrijit de toate laturile vieții statului. În epoca sa, Țara Românească avea o economie înfloritoare, dovedită prin faptul că, la 1330, Basarab I putea oferi lui Carol Robert de Anjou, ca una dintre condițiile menținerii păcii, suma de 7.000 de mărci de argint (1.680.000 de dinari), o sumă considerabilă pentru vremea aceea. Pe plan politic, după întemeierea statului, îi lărgește hotarele și îi asigură independența.

,,Poporul care nu izbutește să întemeieze un stat sau care nu e în stare să și-l păstreze, își riscă însăși ființa sa etnică… Statul e garanția dezvoltării optime a unui popor, deci putem ușor înțelege însemnătatea faptei lui Basarab...” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu). El a organizat statul întemeiat printrun aparat de stat incipient, dar eficient, menit să corespundă cerințelor interne și externe ale acelei vremi. Organizează temeinic „oastea cea mare”, oastea populară, în care elementul țărănesc are rolul hotărîtor.

Pe planul vieții dinastice, el este începător de dinastie. Urmașii, familia lui au adoptat numele său personal: familia Basarabilor. Viața religioasă a stat în centrul atenției Întemeietorului pe linia menținerii și dezvoltării credinței românești de tradiție, ortodoxismul. În condițiile ofensivei catolicismului, deși tolerant față de catolicism, el apără tradițiile ortodoxismului. Actul ctitoricesc al lui Basarab I, în privința așezămintelor religioase, n-a fost mai puțin important, reliefat mai ales în cetățile de scaun Cîmpulung și Curtea de Argeș. În actul ctitoricesc, de cultură, ca și în cel politic, diplomatic și militar, l-a avut alături pe fiul său, Nicolae Alexandru, pe care l-a asociat la domnie, se pare din 1342. Basarab I este ctitor al Bisericii Negru-Vodă din Cîmpulung și al Bisericii Domnești din Curtea de Argeș. Acest al doilea așezămînt a fost început de Basarab I, dar n-a apucat să-l vadă terminat. El va fi tencuit și pictat sub urmași. Cît privește familia lui Basarab I, soția, Doamna Marghita, a fost de credință catolică. După tradiție, biserica Sîn Nicoară din Curtea de Argeș (de rit catolic) este ctitoria Marghitei Doamna. Basarab I a avut cu Marghita două fete: Teodora și Ruxandra. Teodora a fost măritată cu țarul Bulgariei de la Vidin, Alexandru, nepot și coregent al țarului Mihail. Mai tîrziu, călugărindu-se, va lua numele Teofana (iubitoare de Dumnezeu). Ruxandra a fost soția regelui Serbiei, Ștefan Uroș III. A avut ca fiu pe Nicolae Alexandru care, în timpul vieții, îl va urma la tron (C. Gane). Basarab I moare în anul 1352 și este înmormîntat la ctitoria sa de la Cîmpulung.

Personalitatea lui Basarab I este de primă mărime în galeria iluștrilor voievozi români, opera lui fiind grandioasă și, mai ales, cu urmări esențiale pentru evoluția țării. Întemeietor de țară, om politic și diplomat, conducător militar și tactician, ctitor de așezăminte, Basarab I merită pe deplin epitetul de „cel Mare” pe care i l-a conferit istoria.

Sfîrșit

mIrCEA PÎrLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare

Bătălia de la Posada

Biserica Sfîntul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, ctitorie a lui Basarab I

Polemici « Controverse

Cum e, români? E mai bun Klaus decît Viorica? Vă doare prostia?

(urmare din pag. 1)

E un fel de nerecunoștință a românului față de cel care l-a ridicat, care a stat de vorbă cu el – și, în contrapartidă, o apreciere pentru cel care l-a călcat în picioare! Poate că acesta e blestemul neamului nostru: ingratitudinea! Să-și bată joc, să-l trădeze pe cel bun – și să-l aleagă pe cel care îl jecmănește și-l calcă în picioare! Așa am făcut cu Cuza, cu Ceaușescu… Antonescu a dat în vileag stigmatul: ,,Popor ingrat!...”.

Uitați-vă și acum: după primii 10 ani în care s-a mai păstrat ceva bun din perioada Ceaușescu, am început să alegem – de fapt, să adulăm! – un ticălos: Traian Băsescu! Însoțit de o gașcă de ticăloși, pe care poporul i-a îndrăgit pentru că l-a învățat să urască! Să vrea pușcărie, execuții, pedepse peste pedepse! Apoi l-au găsit pe Iohannis!

Un personaj mai grotesc, mai arogant, mai dubios ca gîndire, ca trecut, ca relaționare externă NU se putea găsi! Românii trăiesc epoca aroganței, pe care și-au dorit-o și o aplaudă, în ciuda tuturor dovezilor că totul este făcut neconstituțional, ilegal, că se calcă totul în picioare! Nimeni nu a încălcat Constituția cum a făcut-o Iohannis! Nimeni nu a demonstrat atîta nesimțire, cinism, aroganță și ipocrizie ca acest personaj care, pe de altă parte, NU a demonstrat nici o calitate! Nu are pregătire înaltă, nu are merite profesionale, nu e un om cult – și, mai ales, nu are bun-simț și compasiune!

Cred că nimic nu m-a revoltat mai mult decît atitudinea lui după tragediile din spitale! Românii au văzut acum adevărata lui față: a rostit, ca un robot, aceleași cuvinte după tragedia de la București, ca după cea de la Neamț! Iar acum abia aștepta să plece la schi, ceea ce a și făcut, fără să-i pese vreo clipă de tragedia românilor! Dumnezeule, acesta e omul pe care l-au votat românii și care, conform sondajelor, se menține în topul preferințelor!

Episodul vizitei prezidențiale la locul tragediei, la Institutul ,,Matei Balș”, este epocal! Mărturia unui ziarist care a stat lîngă președinte scoate la iveală aspecte revoltătoare: Klaus Iohannis nu a vrut să i se pună întrebări, a selectat ziariștii și a dorit o vizită… de imagine! Printre familiile care își plîngeau morții! Este mărturia reporterului de teren Cristi Popovici, de la Antena 3. ,,Sînt în curtea Institutului Matei Balș, unde a avut loc dezastrul. Vine președintele”, a scris reporterul – și, atenție acum: ,,Jurnaliștii au fost selectați și primiți înăuntru, fără camere, fără a putea pune întrebări”. Și, constată jurnalistul: ,,Practic voi fi un martor al discursului acestuia, al vizitei de imagine pe care o face. Ne este interzis de echipa de comunicare să-i adresăm întrebări, nu care cumva să-l deranjam”, scrie reporterul, încheind cu o concluzie – ,,Nu știu de ce, dar mă simt ca în Coreea de Nord”.

Nu, nu cred că mult criticatul conducător din Coreea de Nord putea fi atît de cinic, de nepăsător. Și da, a doua zi după ,,vizita de imagine” printre morți și durere, Iohannis s-a dus la schi! Acesta e omul ales de români să-i conducă și să-i reprezinte – și pe care încă îl plac, îl ascultă – și l-ar alege dacă ar putea!

Reamintesc ce spuneam în toamna lui 2019, cînd românii au respins varianta Viorica Dăncilă, pe care au numit-o cu dispreț ,,proastă”! Da, sigur, bine că este Iohannis deștept! Se vede asta la fiecare pas!

Românii au ales un bărbat arogant, cinic, ipocrit și pervers, în locul femei atente și grijulii, empatice și cu bun-simț, care demonstrase patriotism și credință – în timp ce arogantul este exponentul progresismului globalist, antinațional și lipsit de Dumnezeu!

Scriam în noiembrie 2019 că România are nevoie de cineva cu onestitatea, curajul răspunderii și respectul față de opinia publică de care a dat dovadă Viorica Dăncilă. Consideram atunci că prea mulți aroganți și pretinși atoateștiutori au fost în fruntea statului, prea mulți care au tratat cu dispreț suveran opinia publică – și uite unde s-a ajuns, la o mentalitate de colonie.

În 30 de ani de presă și politică i-am cunoscut pe mai toți șefii de stat și de guvern, parlamentari importanți și miniștri, spuneam în 2019, subliniind că involuția clasei politice este tragică, iar asta s-a realizat pe fondul intereselor străine ca România să fie prost condusă – dar și datorită aroganței și suficienței celor ce au ajuns la putere. ,,Micuța doamnă Dăncilă ar putea fi o schimbare în bine”, scriam atunci, ,,ar putea întrerupe linia aroganței și suficienței așa-zișilor bărbați politici de dreapta, pro-occidentali, de tip Iohannis sau Băsescu, în realitate, niște atîrnători la stat cu averi făcute dubios, cu dosare camuflate de o justiție pe care au folosit-o ca pe o armă politică. Viorica Dăncilă a arătat tuturora că o femeie NU cedează în fața unei mulțimi gata să o linșeze, ca imagine, desigur, că are responsabilitatea răspunsurilor directe, față în față cu orice ziarist, nu prin interpus, nu prin filtre de selecție și protecție – într-un cuvînt, a arătat că e peste orice om politic al momentului din punct de vedere al curajului, ori așa ceva NU e de pierdut, ci de votat”.

Întrebare: am avut dreptate – sau nu? Oare cum ar fi reacționat Viorica Dăncilă în cazurile tragice de la spitale? Și, în general, la tragediile care i-au lovit pe români, în ultimul an? Mai mult ca sigur că ar fi fost… proastă – și i-ar fi păsat! Ar fi fost proastă și nu s-ar fi dus la schi, ba chiar nu ar fi selectat ziariștii, nu s-ar fi ferit de întrebări, așa cum a procedat de fiecare dată, răspunzînd sutelor de întrebări, care mai de care mai ostile, mai puse să o încuie! Probabil că s-ar fi dus printre oamenii loviți de supărare, ar fi înfruntat și manifestanții – la fel, așa cum a făcut-o cînd a condus guvernul! Da, Viorica ar fi fost „o proastă” că i-ar fi păsat de români – e bun Klaus, care îi scuipă din fuga schiurilor lui scumpe!

Da, români, acum eu am avut dreptate, cînd am fost poate singurul editorialist care a susținut deschis un om onest și bun în fruntea României. Da, și eu am fost prost să cred că românii de azi au minte!

Răzvan Savaliuc: ,,Băga-ți-ai schiurile în fund, Iohannis, cu tot Guvernul tău!”

Este poate unul dintre cele mai dure și bine scrise pamflete pe care le-am citit în ultimii 30 de ani! Autorul, cunoscutul jurnalist de investigații, Răzvan Savaliuc, explodează de mînie, revoltat de atitudinea președintelui Iohannis, după tragedia de la Matei Balș: ,,Cîtă nesimțire ai, omule, să te duci la schi a doua zi după uriașa tragedie de la Spitalul «Matei Balș», cînd te-ai deranjat 5 minute să te prefaci preocupat de problemele din spitale, și să lauzi «eroismul» trupelor de intervenție ale lui Arafat pentru modul în care au intervenit să care cu paturile morții carbonizați, în timp ce un alt mort, nedescoperit de vajnicele trupe ale lui Arafat, zăcea într-o baie în care nu a catadicsit să intre nimeni...?”. Și, continuă Savaliuc, criticîndu-l și pe Arafat și ai săi – ,,s-au lăudat cu peste 100 de mașini de intervenție, cu sute de «eroi» sosiți val-vîrtej să salveze morții, în timp ce un mort zăcea într-o baie fără să fie văzut de nimeni!”. Incompetență, prostie, crasă nesimțire – este verdictul dat de investigator reacției lui Iohannis și a autorităților. Răzvan Savaliuc spune că Arafat, Cîțu și Vlad Voiculescu îi consideră pe români ,,un popor de proști, numai bun de manipulat”, așa că ,,dezastrul din spitalele românești, unde mor oamenii arși de vii, carbonizați, a fost transformat de Iohannis într-un act de eroism - la pachet cu Cîțu, Arafat și Vlad Voiculescu, care la înțelegere au ieșit pe televiziuni să ridice ode de eroism forțelor de intervenție, de parcă cine știe ce ispravă s-a făcut!

Atît au dat ăștia pe România – se revoltă Savaliuc – ,,Atît valorează țara asta pentru Iohannis, căruia i s-a acordat cinstea nemeritată de a fi președinte, deși mulți știu cum a furat 6 case și au fost mințiți că le-a dobîndit din meditații...”. ,,Crăpai, Iohannis, dacă nu fugeai la schi? Te sufocai? Incendiul de la «Matei Balș» ți-a deranjat weekendul? Pentru tine Președinția României e un parc de distracții?”, întreabă dur Savaliuc. După toate astea, spune ziaristul, ,,mă simt umilit ca român în propria mea țară. Plătesc taxe și impozite pentru tîmpiții de la guvernare, care nu fac decît să ne distrugă și să ne lase pe mîini străine”. ,,Țara arde și prostovanul național se dă cu schiurile!”, scrie Savaliuc; ,,Ai rezolvat problemele din țara asta, Iohannis, ca să primești dreptul să te dai cu schiurile în fața țării întregi? Ești cumva rege/împărat, sau ești președintele unei țări democratice în care președintele trebuie să se sacrifice pentru poporul său? Din turnul tău de fildeș, din care sugi banii acestui popor pe toate capriciile și mofturile tale, mai vezi suferințele poporului român?”.

Ziaristul continuă unul dintre cele mai dure rechizitorii la adresa lui Iohannis cu o altă realitate dureroasă: ,,România a ajuns la cheremul unor șmecheri din afară, care și-au pus slugi în funcții-cheie - și toți trebuie să suportăm ifosele și tabieturile cretinilor ăstora, care se cred mari scule că au pus mîna pe cîte o funcție - cretinii ăștia care au uitat că trebuie să-și slujească poporul”.

Savaliuc declară ferm: ,,Eu nu vreau să mai tac!”. Și asta pentru că ziaristul și revoluționarul din 1989 este convins: ,,Realizez că vom dispărea ca nație sau că vom ajunge slugi în propria țară dacă noi, românii, vom mai tolera nesimțirea incomensurabilă a guvernanților, și a acestui președinte care de 6 ani nu a făcut nimic, dar absolut nimic, decît să sădească ura și dezbinarea între români”. ,,Alo, români, de ce nu putem fi ca ungurii, ca polonezii și ca alte popoare, și acceptăm să fim conduși de niște neica-nimeni, impuși de afară și aleși prin fraude și manevre la care își dau concursul propriile noastre Servicii de Informații? De ce

nu putem să fim uniți și să nu mai acceptăm să ni se distrugă viitorul”, se adresează fulminant ziaristul românilor.

Savaliuc spune fără ocolișuri: ,,Sîntem cea mai bogată țară din Europa – nici o țară europeană nu are, nici pe departe, resursele noastre naturale. Resursele sînt singurul motiv pentru care încă mai existăm”. În aceste condiții, ,,cum am ajuns să fim cea mai distrusă țară din Europa, cu cel mai mare exod din lume, după Siria tocată sub bombardamente de marile puteri?...”, întreabă Savaliuc. ,,Vă place, români, ce ni se întîmplă?”, continuă incendiar ziaristul. ,,Cît mai punem botul la împărțirea noastră în PSD-iști, PNL-iști, USR-iști? În timp ce toți șmecherii ne fură. Ne irosim aiurea în patimi politice gratuite, ne certăm în familii, între prieteni pentru preferințele noastre electorale, în timp ce nimeni nu pune preț pe noi...”.

Și iată un alt adevăr, pe care Savaliuc îl spune deschis: ,,Ne mințim între noi, românii, că preferații noștri politic sînt mai cinstiți decît ceilalți! Nu vrem să vedem ce nu ne convine, din orgoliul prostesc de a nu fi ales pe cine nu trebuia. Furăciunile la alții le vedem imediat, dar la preferații noștri politic niciodată, orice ar face”. De fapt, ,,am devenit fricoși, indiferenți, și nu ne pasă de celălalt dacă avem burta plină. A ajuns să ne fie frică să nu cumva să murim, de orice... Fără să înțelegem că fără libertate nu există nimic, că fără drepturile fundamentale ale omului nu contăm nici cît negrul sub unghie pentru nimeni”, scrie Savaliuc.

Români, declară Răzvan Savaliuc, ,,sîntem conduși de un Guvern care minte cum respiră, format la cheremul iresponsabilului Iohannis, cu agende străine, susținut din afară, care nu are nimic de-a face cu acest popor”. Investigatorul acuză Guvernul: ,,a mințit că nu va tăia pensiile și salariile, și acum distruge tot. Guvern care se împrumută premeditat pentru a îngloda țara în datorii - ca să ajungem sclavi în propria țară!”.

Unde sînt cele peste 35 de miliarde de euro împrumutate în ultimul an? - întreabă Savaliuc, acuzîndu-l pe ,,nesimțitul de premier Florin Cîțu” că ,,nici măcar nu vrea să spună! Se crede superior, el nu dă nimănui socoteală. A refuzat să vină să spună pînă și în fața Parlamentului ce-a făcut cu uriașele sume împrumutate!”. ,,Sîntem mințiți și manipulați la tot pasul”, declară Savaliuc. ,,Nici un român patriot și cinstit nu-și mai găsește locul în țara asta, care mustește la vîrf de impostori, neaveniți, proști și teleghidați din afară”.

Răzvan Savaliuc mărturisește, în finalul fulminantului său editorial: ,,Am făcut Revoluția din Decembrie 1989 în prima linie de la Baricada de la Intercontinental! În noaptea de 21 decembrie 1989. Aveam pe atunci 22 de ani. Am crezut că dacă vom scăpa de comuniști vom avea un viitor așa cum merită națiunea noastră. Nu avem nici un viitor dacă nu ni-l facem singuri!”, scrie Savaliuc, trăgînd o concluzie gravă: ,,Ce se întîmplă acum cu România e mai rău decît pe vremea comuniștilor! Globalismul, neo-marxismul, userismul și acest președinte iresponsabil cu toată camarila lui, cu tot «Guvernul Meu» impus din afară, sînt cancerul acestei țări. Să plece!”. Iar ziaristul încheie acest mesaj-pamflet-manifest totodată, cu un îndemn la fel de fulminant ca întregul text: ,,Ieșiți în stradă, români! Apărați-vă dreptul de a fi cetățeni europeni!”.

Așa cum scriam la început, acest editorial din ,,Lumea Justiției” este printre cele mai dure, bine scrise și incendiare pamflete… de la celebrul „Baroane…” al lui Tudor Arghezi încoace! Dacă nu sînteți de aceeași părere… mai citiți-l o dată!

DRAGOȘ DUMITRIU

Polemici « Controverse

Teme juridice de actualitate

Comentariile personale ale avocatului cu privire la informații care sînt deja cunoscute presei (1)

Avocatul se bucură, în principiu, cu privire la informațiile care sînt deja cunoscute mass-media, de libertatea de exprimare recunoscută celorlalți subiecți de drept în temeiul art. 30 din Constituția României și art. 70 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin prisma limitelor enunțate de art. 75 din Codul civil și al actelor normative și normelor deontologice în materia profesiei de avocat, putem însă să vorbim și despre unele atenuări ale acestui principiu.

Astfel, potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările și completările ulterioare, avocatul este obligat să respecte solemnitatea şedinţei de judecată, să nu folosească cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului

de judecată, procurorului, celorlalţi avocaţi şi părţilor ori reprezentanţilor acestora în proces. Nu este permis, așadar, avocatului să folosească informații care au fost făcute publice pentru a defăima și denigra participanții la proces pe durata acestuia.

Printre îndatoririle avocatului se numără și cele de a nu folosi procedee incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul dobîndirii clientelei ori de a folosi mijloace de reclamă sau de publicitate în acelaşi scop, cu excepția celor permise de statut (art. 48 din Legea nr. 51/1995). Atunci cînd afirmațiile avocatului cu privire la fapte cunoscute publicului au drept finalitate unul sau altul dintre cele două rezultate enunțate mai sus, ele urmează a fi tratate ca încălcări ale îndatoririlor sale profesionale.

Avocatul are îndatorirea de a-şi îndeplini cu conştiinciozitate, onoare şi probitate profesională obligaţiile faţă de client, în raporturile cu persoanele

Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (31)

7. Astra basarabeană – o veritabilă academie militantă (8)

În acest sens, „o Basarabie care ar fi numai a Basarabenilor – afirma O. Ghibu – n-ar putea trăi nici 24 de ceasuri, nici din punct de vedere al siguranţei, nici financiar, nici cultural”, astfel încît „existenţa şi dezvoltarea firească a Basarabiei, numai în cadrul României întregite poate avea loc”. Cît priveşte „regionalismul constructiv”, înţeles în sensul că „cineva poate şi trebuie chiar să fie membru devotat al familiei sale şi al provinciei sale, fără ca să-şi neglijeze datoriile care îi revin ca membru al comunei sau al statului din care face parte”, autorul era de acord că un astfel de regionalism constructiv „nu numai că nu poate fi combătut, dar el trebuie chiar cultivat”. În loc de concluzii…

La o distanţă de peste nouă decenii de la extinderea „Astrei” în Basarabia, se constată o certă actualitate a activităţii acestei organizaţii în vederea redresării stărilor de lucruri şi ridicării nivelului de cultură şi instrucţie a maselor largi ale populaţiei şi, în special, a tinerelor generaţii. De o importanţă şi actualitate identică sînt şi pledoariile lui Onisifor Ghibu vizînd necesitatea cultivării în mediul tineretului a unor principii călăuzitoare esenţiale, ca naţionalismul luminat, patriotismul şi regionalismul constructiv – valori larg dezbătute în prezent în cadrul Uniunii Europene, aflată în plin proces de transformare, astfel încît experienţa perioadei interbelice în acest domeniu necesită a fi studiată în continuare şi valorificată inclusiv în context european. De rînd cu progresele menționate ale „Astrei”, care a urmărit, pe întreg parcursul existenței sale, „cunoașterea amănunțită a Basarabiei, cu toate laturile și nevoile ei de toate categoriile”, în Basarabia interbelică a funcționat și un alt important centru de cultură – Universitatea populară din Chișinău, înființată la 18 februarie 1918 de un grup de intelectuali în frunte cu Pan Halippa, Ștefan Ciobanu, Ion Pelivan, Pantelimon Erhan, Elena Alistar, Nicolae Alexandri ș.a. Instituția dată a fost apreciată, pe bună dreptate, cea de-a cincea universitate a României după cele din București, Iași, Cluj și Cernăuți, în cadrul ei organizîndu-se numeroase cursuri pentru masele largi ale populației, cu participarea unor astfel de personalități marcante precum V. Harea, S. Cujbă, Șt. Ciobanu, Iustin Frățiman, L. Boga, I. Nistor, Romulus Cioflec, S. Panaitescu etc.

În cadrul aceleiași perioade istorice au luat naștere un mare număr de societăți culturale (Universități populare și muncitorești, societăți culturale feminine, fundații de cultură regale, cămine culturale, societăți muzicale, societăți de intelectuali și scriitori etc.), desfășurînd o vie activitate de ridicare a nivelului cultural al maselor populare. Au luat ființă, de asemenea, numeroase formațiuni coral-artistice precum: Societatea „Doina” condusă de preotul Gheorghiu-Sulima, corul C.F.R. dirijat de Mihai Stegaru, corul Liceului Eparhial dirijat de compozitorul Al. Cristea, corul Catedralei condus de preotul Berezovschi etc. În 1921, sculptorul Al. Plămădeală a creat Societatea de Arte Frumoase din Basarabia. Ulterior, Al. Plămădeală a organizat 11 expoziții ale operelor sale în diferite localități din România, a realizat monumentul lui Ștefan cel Mare (1927), bustul lui Alexei Mateevici (1937), precum și diverse denumiri de sculpturi. O tendință tot mai pronunțată a perioadei interbelice a constituit-o integrarea vieții culturale a Basarabiei în principalele curente culturale ale României și chiar ale celor din Europa. Așa cum menționa unul din cronicarii vieții cultural-artistice din acea perioadă, „anul 1932 a accentuat și la noi divorțul dintre cele două tabere beligerante: una, a celor ce continuă să fabrice, pe ruinile vechilor canoane, cópii de pe natură, alambicate, pitorești, lipsite de viață, de bun simț și de personalitate; alta, în care se grupează novatorii, moderniștii de toate categoriile”. La o privire de ansamblu asupra perioadei dintre cele două războaie mondiale, se constată că spiritul democratic al Marii Uniri din 1918, al reformelor care au însoțit-o și au consolidat România Întregită, a stat la baza unei opere culturale și a unui învățămînt expresie a participării tuturor provinciilor istorice, a locuitorilor întregii țări, indiferent de etnie, limbă sau religie. Indiscutabil, nu au lipsit greutățile, care s-au manifestat inclusiv în domeniul spiritual, atitudini extremiste, anumite discrepanțe între ideile programatice și realizările obținute, însă politica statului român, participarea activă a numeroase categorii de intelectuali și rezultatele înregistrate sînt semne clare ale procesului de modernizare desfășurat într-un cadru incomparabil mai favorabil în cei 22 de ani de existență a României întregite, față de perioada istorică anterioară. Sfîrșit

Prof. univ. dr. hab. nICoLAE EnCIU (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

fizice, cu autorităţile şi instituţiile publice sau private, cu alte persoane juridice, cu ceilalţi avocaţi, precum şi în relaţia sa cu publicul în general. Totodată, prejudicierea intereselor clientului său prin comentarii la informații cunoscute presei reprezintă, în accepțiunea noastră, o atingere substanțială adusă onoarei și demnității profesionale.

În opinia noastră, limite ale libertății de exprimare a avocatului sînt reglementate și de art. 173 din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărîrea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64/2011, potrivit căruia relaţiile dintre avocaţi sînt bazate pe încredere şi respect reciproc şi impun un comportament adecvat menţinerii reputaţiei profesiei [alin. (1)], iar avocatul nu trebuie în nici un moment să prezinte cu bună ştiinţă o informaţie falsă ori să inducă în eroare [alin. (4)]. Așadar, interesele menținerii reputației profesiei și probității comunicării profesionale ar trebui să conducă avocatul la a se reprima din a prelua și disemina informații publice cu privire la care se pot manifesta anumite rezerve. (va urma)

Av. ION SCăUNAȘU

Jurnal de pe Frontul de Vest (9)

Luptele pentru eliberarea Ardealului

- Luptele de pe Mureş, în capul de pod Oarba de Mureş. Între 24 septembrie şi 5 octombrie 1944, Regimentul 2 Dorobanți atacă cu ambele Batalioane în linie, la Nord de Mureş, în scopul de a lărgi şi a adînci capul de pod pe direcția: Vest Oarba de Mureş - Pădurea România Mare - Dealul Negrici. Deşi inamicul rezistă cu înverşunare, Regimentul 2 Dorobanţi cucerește, prin lupte grele ce se succed zi şi noapte, Pădurea România Mare şi dealul Negrici. Ulterior, toate contraatacurile inamice sînt meritul Regimentului 2 Dorobanţi care păstrează poziţia cucerită. În aceste lupte Regimentul pierde: morţi: 1 ofiţer, 2 subofiţeri şi 83 trupă; răniţi: 14 ofiţeri, 4 subofiţeri şi 502 trupă. Pentru aceste frumoase fapte de arme, Regimentul a fost citat prin ordinele de zi Nr. 409 din 3 noiembrie 1944 şi nr. 423 din noiembrie 1944 ale Armatei a IV-a, anexate în copie.

- Luptele pentru cucerirea localităţilor Socond, Gerăuşa şi Tătăreşti. După o urmărire energică, pe un timp ploios şi pe drumuri desfundate, barate de obstacole, cu poduri rupte sau minate, Regimentul 2 Dorobanţi ajunge în regiunea Cehul Silvaniei, în ziua de 18 octombrie 1944. Batalionul 1 respinge la Socond un contraatac inamic dat cu care de luptă (tancuri - n.n.). Batalionul 2 ocupă prin lupte satul Selteşte Cornul, trece prin Solduba, ocupă prin lupte Homorodul de Mijloc şi împinge pe inamic spre Tătăreşti unde este oprit de un foarte puternic foc de artilerie şi arme automate. În cursul nopţii de 19/20 octombrie 1944, printr-o acţiune îndrăzneaţă, ocupă satul, şi în zorii zilei, întreg Batalionul se afla instalat la nord-vest de sat. Inamicul, întărit cu 15 care de luptă, atacă puternic frontul, şi printr-o manevră pe la nord-vest şi sud-est de sat cade în spatele Batalionului II, dar acesta rezistă eroic. După două ore de lupte înverşunate Batalionul este complet încercuit, însă continuă lupta pînă la ultimul cartuş, cauzînd inamicul pierderi mari. Pentru avîntul cu care a înaintat, cucerind într-o singură zi, prin lupte, cinci sate, şi pentru rezistenţa neînfricată, Batalionul II a fost citat prin ordinul de zi Nr. 112 din 3 noiembrie 1944, al Corpului 2 Armată, şi ordinul de zi Nr. 10, din 9 februarie 1945, al Ministerului de Război.

La 25 octombrie 1944, Regimentul duce lupte grele pentru cucerirea oraşului Satu Mare şi trece frontiera în Ungaria, Ardealul fiind în întregime eliberat. Pentru eliberarea Ardealului, Regimentul 2 Dorobanţi a dat următoarele jertfe de sînge: morţi: 6 ofiţeri, 2 subofiţeri şi 156 trupă; răniţi: 32 de ofiţeri, 12 subofiţeri și 780 trupă.

Luptele din Ungaria

Luptele din capul de pod Tiszalök. Între 8-16 noiembrie 1944, se dau lupte înverșunate pentru a se lărgi şi adînci capul de pod de la Tiszalök, format de trupele aliate. În noaptea de 8/9 noiembrie 1944, Regimentul 2 Dorobanţi se angajează cu ambele Batalioane spre vest Csobay. Inamicul contraatacă puternic şi sileşte cele două Batalioane aliate, ce ţineau Capul de pod, să se replieze. Regimentul 2 Dorobanţi trece, pe Batalioane, la contraatac, chiar de pe pIaja de debarcare, şi aruncă pe inamic pe baza de plecare. Sfîrșit

Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUţU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

,,ȘCOALA DE LA TÎRGOVIȘTE” ȘI

Tehnica jurnalieră a lui Radu Petrescu

În lupta cu rigorile ideologice și de sistem, născocite de inflexibila cenzură comunistă, scriitorii noștri de pînă în 1990 erau puși în situația să găsească noi căi și metode pentru a le ocoli. Sau de a le face mai suportabile. Căci și funcționarii de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, subordonați lui Mihai Beniuc, Paul Cornea, Dumitru PopescuDumnezeu sau Mihai Dulea (omul de încredere al tovarășei), erau deosebit de activi în a-și dovedi atașamentul la idealurile partidului neînfrînt. Toate instituțiile de creație – că se numeau Radio și Televiziune, Cinematografie, edituri și gazete, teatre, biblioteci și case de cultură – aveau propriul grup de activiști care cu așa ceva se îndeletniceau: să nu lase să le scape nici cea mai neînsemnată aluzie (șopîrlă) la adresa orînduirii socialiste. Ajungînd în acest punct, să-i amintim pe culturnicii Zaharia Stancu, Mihai Novicov, Crohmălniceanu, Mihnea Gheorghiu sau Ion Dodu Bălan, care, prin creațiile proprii (exemplia docet) arătau ce și cum trebuie făcut. Dresarea creatorilor ajunsese la un nivel atît de înalt, încît, în fiecare dintre ei, se dezvoltase tumora autocenzurii, ceea ce, să fim sinceri, pentru noi, românii, nu era un obiectiv prea greu de atins. Încai Marin Preda, cît era el de bine văzut politic și răsplătit cu decorații și funcții pe măsură, nuși mai bătea capul să-și curețe creațiile de buruienile ideologice intolerabile și, îndată ce termina o carte, o bătea la mașină cu indigoul, și un exemplar i-l trimitea lui Ov. S. Crohmălniceanu, să taie dînsul ce era de tăiat și să adauge ce era de adăugat, scăpînd astfel de rclamațiile ulterioare. Dar cenzura venea și de afară. De multe ori, de la Răsărit. În anul 1975, cînd i-a apărut romanul ,,Delirul”, același Marin Preda s-a pomenit luat în tărbacă de publicația ,,Literaturnaia Gazeta” de la Moscova, pe motiv că, în doar cîteva fraze, încercase să-l reabiliteze pe Mareșalul Ion Antonescu. Sigur, această libertate nu și-o luase de la sine, ci îi fusese oferită tacit de Nea Nicu, care, periodic, avea chef să-i zgîndărească pe ruși. În plus, Marin Preda, cîteva pagini mai încolo, ridicase în slăvi activitatea revoluționară a tînărului Ceaușescu, abia ieșit din închisoare și trimis, din post în post cu jandarmul dindărăt, care îl tot pocnea, fiindcă, sanchi, încercase să fugă de sub escortă. Dacă ne gîndim bine, politica aceasta de a lovi în cineva, printr-un interpus, este veche și o făcuse și Ică Antonescu în 1943, cînd îl pusese pe Arghezi să-l atace pe ambasadorul von Killinger în pamfletul ,,Baroane”. Un alt caz de autocenzură s-a produs în 1977. Atunci, la Editura ,,Junimea” din Iași apăruse în românește volumul ,,Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu”, scris de eminescologul francez Alain Guillermou, care îi provocase supărarea, fiindcă îi fusese eliminat capitolul consacrat poeziei ,,Miorița”, și nu putea înțelege teama românilor că o simplă poezie ar fi putut să-i înfurie pe ruși.

tutelar, și lucrurile se îndreptau. Acesta era rostul emisiunilor de satiră și umor, difuzate la radio și la televizor, ajungînd prin cărți, piese de teatru și filme. Bunăoară, într-un film, directorul-adjunct al unui spital, neapărat de provincie, un șpăgar cu vilă și mașină, îl împiedică pe un tînăr medic să facă și să dreagă, spre binele orășelului în care fusese repartizat. Dar, Partidul prinde de veste și... Dincolo, într-un sat, președintele ceapeului, care ținea și locul primarului, plecat la perfecționare, vrea să scape, cît mai repede, de un medic, un agronom și o profesoară, cu toții bucureșteni, care veniseră chitiți să rămînă definitiv în satul acela. În scheciurile de la radio și de la televizor sînt luați în tărbacă leneșii, chiulangiii, bețivii, femeile rele de gură și de muscă; ospătarii, frizerii și vînzătorii de aprozar, care pretind bacșiș; tramvaiele și troleibuzele care întîrzie, și, cînd vin, n-ai loc nici pe scară. Într-o piesă, la ,,Național”, un tip (închipuițivă, pe nume Suditu, dar nu eram eu) înțelege ce prostie făcuse rămînînd în Occident, se întoarce acasă, își pune cenușă-n cap, și tovarășii îl iartă. Într-un film, frumoasa Ioana Pavelescu se mărită cu un nemțălău urît ca Iohannis și ajunge în Re Fe. Însă dorul de țară o chinuie în așa hal, încît slăbește, devine irascibilă ceva de speriat. O ia pe vodcă, își bagă-n venă și trage pe nas, dar tot degeaba: iarba verde de acasă nu-i iese din cap. Ajunsă în Gara de Nord și înconjurată de ai săi, o bușește plînsul, e fericită. Propagandă ieftină.

la notațiile din critica vremii, s-ar mai putea adăuga că membrii ,,Școlii de la Tîrgoviște” se pot considera postmoderniști avant la lettre prin arta transformării notațiilor de tip jurnalier în fapte tipice prozei ficționale. După 1989, toate scrierile ,,tîrgoviștenilor”, care zăcuseră în sertare, au văzut lumina tiparului.

Dacă M.H. Simionescu trecea drept liderul grupului, Radu Petrescu (1927-1982), deși a trăit puțin, a scris versuri și proză cît în 7 vieți și, pentru mulți, cititori și critici deopotrivă, a fost cel mai talentat. A început în 1970 cu romanul ,,Matei Iliescu”, în care, printr-o tehnică sui-generis, scrierea curge spre jurnal, sfîrșit tot ca roman. La fel sînt și celelalte cărți: ,,Ocheanul întors” (1977), ,,Părul Berenicei” (pagini din perioada 1961-1964, 1981), ,,A treia dimensiune” (1981).

Critica și autocritica erau considerate de regimul comunist un mijloc de a scoate la iveală slăbiciunile oamenilor cu scopul de a le elimina cît mai repede. Critica se făcea de sus în jos, pe orizontală, și, uneori, de jos în sus. Cînd se făcea de jos în sus, critica mergea doar pînă la directorul-adjunct, cînd intevenea forul

Tot pe aceeași filieră, a satirei la adresa societății, o șopîrlă deșteaptă, dar cam fără motiv, căci nu prea aveau de ce să se plîngă, și-au făcut apariția și membrii ,,Școlii de la Tîrgoviște” – Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Radu Petrescu, Tudor Țopa și sporadic Petru Creția. O grupare atipică, fiindcă șeful ei, prozatorul Mircea Horia Simionescu, ajunsese secretarul lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, fusese promovat în C.C., căpătase funcții (o vreme, directorul Operei Române), și își adusese prietenii în București. Inventivi, cultivați și inteligenți, spiritul lor critic și bășcălios îi împinge să facă o literatură comico-satirică la adresa societății. De fapt, o literatură adevărată într-o vreme ostilă, cînd amestecul politicului în toate era la ordinea zilei. Recurgînd la tehnica jurnalieră, ei vor scrie romane peste romane în care, ocolind cenzura, vor exiba un limbaj comico-satiric de mare curaj și cu priză la public. Dacă prin anii ’50, după cum spune MHS, editurile îi refuzau cu zîmbete, sînteți niște nebuni simpatici, cu timpul și miraculos, încep să le apară cărțile în librării. Eram elev de liceu cînd am văzut o coadă mare pe bulevard. Am crezut că e la Cinematograful ,,Scala”. Ce se dă? Ce se putea da într-o librărie? Mircea Horia Simionescu, un scriitor la modă - ,,Dicționarul onomastic”. Tot pe atunci, la Teatrul ,,Cărăbuș”, într-un spectacol coupé, muzică, balet și literatură, în această ordine. După balet, intra în scenă Virgil Ogășanu și citea fragmente din ,,Dicționarul onomastic”. Și sala se prăpădea de rîs, mai ales din pricina șopîrlelor strecurate, care aminteau de cuvintele: ,,Regele Midas are urechi de măgar!”, strigate de un sclav într-o groapă săpată anume, să nu fie auzit de rege. Și iar începeau cîntările etc. Apelînd

,,Catalogul mișcărilor mele stilistice” este un jurnal de lungă durată, început în 1946 și continuat toată viața, ba chiar și după aceea, cînd familia îi descoperă mai multe însemnări și i le publică. Era o epocă tulbure, cînd cea mai mică nesupunere la rigorile instaurării comunismului în România era aspru pedepsită. Aparent, ,,Catalogul...” lui Radu Petrescu este un inventar de fapte banale, petrecute într-un cotidian cenușiu –lecturi din autori diverși; figuri comune; gînduri fără elan. ● ,,17 ianuarie 1946. Zi liniștită și albă. Teză la elină. La prînz am mîncat marmeladă cu pîine, brînză și două bucățele de slănină”. ● ,,20 ianuarie. Patinez lîngă moara Baronide, apoi «Originile creștinismului», de Kautinsky”. ● ,,23 ianuarie. Teribil de frig. Mi se lipesc nările. De două zile, stare imposibilă, adorm doar către 2 dimineața”. ● ,,31 ianuarie. Noroi și cer deprimant, dar, deasupră-mi și peste oraș, un cer proaspăt, albastru. Am făcut planul lucrării despre Blaga. La 19 ani, Iorga știa infinit mai mult ca mine”. ● ,,4 februarie. Fumez, trîntit în pat”. ● ,,Pantofi noi. E soare, bate vînt primăvăratic. Nehotărîndu-mă să învăț la latină, privesc pe fereastră”. ● ,,12 februarie. Citind Marx, am curioasa senzație că mănînc icre”. ● ,,23 februarie. De două zile ninge mult și s-a făcut noroi. Ieri am primit o scrisoare opacă de la Costel. Recitesc scrisoarea lui Sașa Pană. Amabilități seci despre gustul meu de a alcătui o carte”. ● ,,6 martie. Guvernul Groza împlinește un an. Nu am învățat decît primele ore. Noroi, ploaie. Lume multă și amenințătoare, cu steaguri roșii, în fața prefecturii. Cîntă două fanfare. Frig”.

Intenționînd să scoată specia de la periferia literaturii și să o ducă unde îi este locul, Radu Petrescu declară: ,,Ca și romanul, jurnalul este o machetă a Universului. Eroul jurnalului este o creație ca și eroul de jurnal”. Continuînd lectura, nu găsim nimic ieșit din comun în notațiile sale. Întîmplări cotidiene, activități casnice, notații medicale, întîlniri, informații culturale, buletine meteo, anecdote literare, fleacuri. ● ,,19 mai. Am spart lemne, apoi m-am dus la biserică, dar mai mult decît slujba m-au interesat picioarele și spatele a două sîrboaice. Rabelais, cel mai italian dintre scriitorii francezi”. ● ,,12 iunie. Fiecare atom de aer este încins și îmbîcsit de praf. Ne fotografiem, toată clasa, cu profesorii, și am impresia că cineva mă trage de poala hainei. Seara, mă vizitează Mircea Simionescu. Citim din Musset și Baudelaire, vorbim despre clasicism. Destul cu starea poetică, văd construcția!”. ● ,,24 iunie. Luni. La 6 după-masă iau un premiu pentru literatura franceză și o mențiune pentru limba franceză. Din bani împrumut 3.000 de lei lui Ț și-mi cumpăr «Viața lui Ion Creangă», de Călinescu”. ● ,,6 august. Marți. S-au întîmplat atîtea de cînd n-am mai scris aici! Le voi nota mai tîrziu, dacă n-am să uit. Rămîne rușine a adolescenței mele, această absurdă, imensă, nebunească și ridicolă sete de a realiza ceva mare, o operă care se pregătește, știu, dar din care acum nu cunosc nimic...”.

De fapt, tot atîtea cicluri de viață. Interesant este că, din cînd în cînd, Radu Petrescu întrerupe fluxul narațiunii introducînd mostre ale stilului parodic, metodă la mare preț, folosită și de postmoderniștii lui Mircea Nedelciu.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (29)

Partea a II-a – VARA

Kartul cu rulmenți și deltaplanul din ,,foaie de ceapă” (1)

Asfaltarea șoselei principale a satului și valea care pornea de la noi din fața casei pînă jos, spre moară, neau determinat să căutăm noi modalități de a experimenta mai multă adrenalină. Prin urmare, preluînd exemple din reviste precum ,,Cutezătorii”, am putut observa că trei scînduri și patru rulmenți pot face minuni. În vremea aceea, rulmenții nu prea se găseau pe toate drumurile, așa că am început să căutăm prin zona de fier vechi a colectivului (C.A.P.-ul), unde găseam camioane și tractoare scoase din uz, locul de unde, în general, colectam fel și fel de chițibușuri cu care ne jucam.

Dacă pentru oamenii mari nu însemna nimic, pentru cei mici un comutator de semnalizare de Bugeac (camionul acela care transporta recolta de la cîmp la siloz și nu numai), sau fel și fel de beculețe, reprezentau o adevărată avere, pe care o prețuiam și o foloseam cu înțelepciunea noastră copilărească. Era însă, mai dificil de ajuns în locurile unde se găseau rulmenții, mai ales pentru noi, copiii. Am reușit să facem rost printr-o relație, prin intermediul părinților unui copil, care lucrau la fabrica din Alexandria, care, și atunci, ca și acum, producea rulmenți.

Kartul nostru era confecționat dintr-o scîndură mai mare, mai groasă, pe care așezam perpendicular încă două – cea din spate era fixată în mai multe cuie, iar cea din față într-un fel de piron central. La capete, cu ajutorul unei toporiști, ajustam astfel încît rulmenții să se fixeze perfect. Evident că nu ne gîndeam la partea de frînare a vechiculului, viteza fiind, în fapt, provocarea. Frînarea se făcea cu picioarele, mai exact cu călcîiul, și asta doar dacă tenișii chinezești în care eram încălțați rezistau. Odată construcția terminată, am purces la vale avînd drept obiectiv un concurs de genul ,,cine ajunge primul la podișcă” – acel podeț care traversa un pîrîiaș și care făcea trecerea dintre satul nostru, Răreanca, și comunamamă, Frumoasa. Evident că primele încercări au fost sortite eșecului, ba cădeau rulmenții din cauza vitezei, ba ceda direcția. Dar nu ne lăsam păgubași. În cîteva zile aceste mici neajunsuri au fost depășite, mai ales că îi aveam alături pe cei mari, care ne învățau să ungem rulmenții cu vaselină ca să țină bine la turație, iar cuiul mai mare care servea inițial la direcție, a fost înlocuit cu un șurub ceva mai solid. Modul în care aceste încercări ne-au marcat copilăria se vedea pe genunchii și coatele julite, precum și în zîmbetele pe care le afișam de fiecare dată cînd o cursă se sfîrșea cu bine. În perioada aia mașinile treceau rar pe la noi prin sat, nu reprezentau un pericol cînd ne lansam de-a lungul văii care se întindea pe aproximativ 200 de metri.

Dosare secrete ale Istoriei (101)

Misterul Kennedy (14)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

Bowers a mai adăugat următoarele: „Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost că s-a oprit... deasupra locului unde s-a petrecut asasinatul”.

Mai există altă parte a depoziţiei lui Bowers în faţa Comisiei Warren, la fel de impresionantă. Cu cîteva clipe înainte de a răsuna împuşcăturile, Bowers a văzut „doi oameni stînd lîngă gard”. Unul era „de vîrstă mijlocie şi destul de solid”. Al doilea „era de vreo 25 de ani, avea o cămaşă, sau o haină, sau o jachetă în carouri”. Descrierea aceasta, subliniază Mark Lane, nu se deosebea de cea a domnişoarei Mercer, care-i înfăţişase pe cei doi oameni, dintre care unul scosese „tocul de puşcă” şi-1 transportase după gard. Bowers precizează că cei doi oameni se aflau „la trei-patru metri unul de altul” şi stăteau cu faţa spre cortegiul prezidenţial. Bowers crede că nu erau nici feroviari, nici poliţişti. „Aceştia doi erau singurii străini aflaţi în zonă. Ceilalţi erau muncitori pe care-i cunoşteam”. Fapt ciudat, Comisia Warren n-a căutat cîtuşi de puţin să obţină de la Bowers şi alte precizări, care par totuşi capitale.

Mai tîrziu, Mark Lane i-a luat un contra-interogatoriu lui Bowers, care a relatat următoarele:

– În timp ce se trăgeau focurile, în vecinătatea locului unde se aflau cei doi oameni descrişi de mine s-a petrecut ceva ca o fulgerare sau, cel puţin în ce mă priveşte, ceva ce n-am putut identifica, dar a fost ceva, s-a întîmplat ceva care mi-a atras atenţia în această zonă, chiar de lîngă ridicătură. Ce să zic, ce a fost nu m-am putut dumiri atunci, iar acum nu pot lămuri lucrul acela altfel decît că era ceva neobişnuit, o dîră de lumină sau de fum, sau ceva ce m-a făcut să cred că acolo s-a întîmplat ceva ieşit din comun.

La numai treizeci de minute după asasinat, un alt martor a venit să dea o declaraţie scrisă in biroul şerifului din Dallas. E vorba de un oarecare Brice. El se afla în partea cealaltă a pieţei, pe acoperişul unui imobil. Cum s-au auzit împuşcăturile, privirea i-a fost atrasă de zona dindărătul gardului, de pe dîmbul acoperit cu iarbă. „După ce am auzit focurile, am văzut un om alergînd spre vagoanele de pasageri garate pe linie. Omul avea

cam vreo 25 de ani şi purta pantaloni kaki... şi avea ceva în mînă”. Price n-a fost audiat de Comisia Warren.

A venit momentul să ne ocupăm acum şi de acei martori, mai puţini la număr, care indică o altă sursă a focurilor de armă. Este cu atît mai important să cercetăm declaraţiile lor, cu cît ele au fost singurele reţinute de Comisia Warren.

Un instalator de ţevi de 45 de ani, Howard L. Brennan, vrînd să vadă bine convoiul prezidenţial, se aşezase pe un parapet de ciment la colţul de sud-vest dintre Elm Street şi Houston Street. Stînd în locul acela, el se afla chiar în faţa Depozitului de manuale şcolare, mai precis la o distanţă de 33 de metri de intrarea imobilului. Prezenţa lui Brennan în acest loc e un fapt cert: el apare pe filmul lui Zapruder, în salopetă de lucru kaki, avînd pe cap o şapcă gri şi stînd aşezat pe parapet. În aşteptarea convoiului – aşteptare care a durat şapte minute –, Brennan a privit mulţimea de pe stradă şi oamenii care stăteau la ferestrele clădirii depozitului. El a remarcat un bărbat aşezat la o fereastră de la etajul cinci din extremitatea sud-estică a imobilului, pe care 1-a văzut plecînd de la fereastră „de vreo două-trei ori”.

Peste eîteva clipe, întreaga atenţie a lui Brennan s-a concentrat, natural, asupra maşinii preşedintelui, care tocmai trecea colţul dintre Houston Street şi Elm Street şi o apuca spre pasajul subteran cu trei nivele. Nici n-a trecut bine maşina, şi Brennan a auzit o detunătură „asemănătoare cu zgomotul produs de un rateu al motorului unei motociclete”. Brennan a declarat: – Cum s-a auzit detunătura, nu ştiu ce m-a făcut să cred că din imobilul depozitului fusese aruncată, probabil, o pocnitoare. Mi-am ridicat privirile şi am văzut că bărbatul pe care-1 remarcasem mai înainte era pe cale să ochească înainte de a trage ultimul foc... Am avut impresia că stătea în picioare, sprijinit de marginea din stînga a ferestrei; îşi ţinea puşca proptită de umărul drept, o susţinea cu mîna stingă şi, ţintind cu multă siguranţă, a tras ultimul foc. Nu cred că toate astea să fi durat mai mult de două secunde. Apoi a retras puşca de la fereastră, ca şi cum ar fi pus-o la loc lîngă el, şi, după ce a mai aşteptat circa o secundă, de parcă ar fi vrut să se asigure că-şi atinsese ţinta, a dispărut”. (va urma)

ALAIn DECAUX

În curînd, însă, am găsit o activitate mult mai interesantă. Kartul era obiectul pe care ne testam vitejia, alături de bicicletă și, la un moment dat, de căruță. Dar, marea problemă era cum să facem să mergem cu kartul și la deal, cu bicicleta fiind mult mai simplu, chiar dacă modelele nu aveau atîtea facilități precum cele de acum. Ne doream să urcăm fără prea mare efort dealul, așa că, în primă fază, am apelat la ,,un cal putere”. Am luat calul din garaj, cînd părinții nu erau acasă, l-am înhămat la un căruț mai mare, ne-am urcat cinci copii, și am purces la vale. Evident că a fost o experiență dură: odată ce calul a început să coboare, căruțul i-a lovit picioarele, acesta s-a împiedicat și a căzut. Noi, cei cinci copii nebuni, am căzut peste cal, și căruțul peste noi. A fost o nebunie, din care eu, personal, m-am ales cu o copită în piept, dar nu am fost singurul marcat, toți ne-am ales cu răni pe genunchi, coate, umeri și chiar la cap. Era clar că a înhăma calul la căruț nu a fost o idee bună, așa că am pus repede la cale un alt plan.

De ceva timp cu toții învățaserăm să citim și primiserăm în dar colecțiile revistelor ,,Tehnium” și ,,Știință și tehnică”, de unde ne inspiram. În paginile acestora am văzut schița unui kart cu rulmenți, volan și chiar frîne, care era pus în mișcare de un electromotor de tractor sau camion și o baterie. Nu știam cum arată un electromotor și nici de unde să cumpărăm, așa că am amînat puțin această fază a proiectului și ne-am propus să dotăm kartul cu bateria unui tractor.

(va urma) T.T.

S ă MÎNȚA BUN ă

Regele Henric al VIII-lea, salvat în ultimul moment

Motto: ,,«Doresc Eu moartea celui rău?», zice Stăpînul Domnul. Nu doresc Eu mai degrabă ca El să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască?… Căci Eu nu doresc moartea celui care moare, zice Stăpînul Domnul. Întoarceți-vă deci și veți trăi.” –Ezechiel 18.23, 32

După o lungă suferință, la sfîrșitul lunii ianuarie 1547, medicii regelui Henric al VIII-lea au ajuns la concluzia că acesta era pe moarte. Deși credeau că regele trebuie să știe în ce stare se află, nici unul nu era dispus să riște să-l înștiințeze. Misiunea a căzut asupra unuia numit Master Denny, care i-a spus curajos regelui că este pe moarte și l-a îndemnat să se pregătească primindu-L pe Christos ca Mîntuitor. Regele a ascultat de Denny, a reflectat asupra propriilor păcate pe care le regreta și a conchis: „Îndurarea lui Christos poate să-mi ierte toate păcatele, chiar dacă acestea ar fi mai rele decît sînt“. Denny l-a întrebat dacă ar dori să vorbească cu cineva. Henric a răspuns că ar dori să-l vadă pe dr. Cranmer, dar, cînd acesta a sosit, regele nu mai putea vorbi; a putut doar să-și întindă mîna și să-i apuce mîna lui Cranmer. Acesta l-a îndemnat pe rege să-și pună nădejdea în Mîntuitorul Isus Christos și să apeleze la îndurarea Sa, iar Henric i-a apăsat mîna în semn că face acest lucru; apoi a murit.

Regele a avut parte de același har ca și tîlharul de pe cruce. Este foarte important ca în astfel de situații să avem curajul de a spune adevărul pe față. Iar pentru fiecare este cel mai important ca, în momentul cînd auzim chemarea Mîntuitorului, să răspundem la ea, pentru că orice amînare poate fi un veșnic prea tîrziu.

Nu aștepta pînă te afli în fața morții, ca abia atunci să vii cu păcatele tale la Domnul Isus! S-ar putea să nu ai parte de acest timp și să treci în veșnicie neîmpăcat cu Dumnezeu.

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Cu preºedintele Academiei Române despre Poporul Român ºi România (4)

Motto: ,,Am rămas români pentru că nu ne-am putut despărți de amintirea Romei” – NICOLAE IORGA

Ne reîntoarcem pentru partea a IV-a, și ultima, a discuției despre volumul care îl are ca autor pe domnul prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, istoric, președintele Academiei Române – ,,DE LA ROMANI LA ROMÂNI – Pledoarie pentru latinitate”, cu certitudinea că și de data aceasta vom avea bucuria de a ne întîlni cu Istoria, și anume cu Istoria scrisă și nu rescrisă după afinități politice sau după unele comenzi din afară.

După ce, în numărul trecut al acestui mini-serial, ne-am edificat asupra apariției și dezvoltării poporului român, cu accent pe fixarea unor relații determinante între noi și celelalte popoare de gintă latină, în incursiunea de azi vom fi martorii altor etape din parcursul Poporului Român, pe diferite paliere, în contextul demolării unor precepte și studii subiective, promovate cu precădere de unii istorici români din străinătate.

Alături de alte dovezi de latinitate ale poporului român, relevate de autor în cartea amintită, una este considerată cea mai semnificativă: ,,Fără îndoială, cea mai eclatantă mărturie vie a latinității noastre este limba română”, scrie acad. Ioan-Aurel Pop, continuînd: ,,Iar despre ea, în ciuda unei răspîndite prejudecăți, avem date destul de consistente încă din timpurile cele mai vechi”. Invocînd timpurile vechi, autorul face trimitere la acei specialiști care cad în capcana neîncrederii și vorbesc în legătură cu românii despre ,,tăcerea de o mie de ani a izvoarelor”. Tocmai izvoarele fiind piesa de rezistență a istoricului Ioan-Aurel Pop și în cazul de față nu putem rămîne fără o explicație plauzibilă în destrămarea ,,capcanei” de mai sus.

În context, ni se spune că, de fapt, acel mileniu nu e chiar un... mileniu – între anii 300 și anii 1300 –această apreciere a istoricilor constituind o exagerare. De ce? Pentru că, de fapt, de la anii 900 încoace există date despre români (din surse străine – instituții, imperii și regate) care dispuneau de oameni învățați și de cancelarii ce puteau acumula datele respective. ,,Cu alte cuvinte – afirmă domnul Ioan - Aurel Pop – «mia de ani» se scurtează de la anii 300 pînă în anii 900, adică devin cam o jumătate de mileniu. Este drept că în acele șase secole (al IV-lea – al IX-lea) nu sînt pomeniți românii, dar nici nu aveau cum să fie, dintr-un motiv foarte simplu: românii nu existau atunci, fiindcă nu

erau încă formați și desăvîrșiți! Nu se pot cere mărturii despre o realitate care nu exista încă. În aceeași situație erau și francezii, și italienii, și portughezii etc.”. Chiar dacă motivația președintelui Academiei Române supără pe cineva, acesta (aceștia) nu se pot supăra pe Istorie! În timpul acela pentru care se creează confuzii se plămădeau, se formau toate popoarele romanice. Pentru a ne determina să înțelegem fluidul acestei etape creatoare, dar, cu totul mișcătoare, autorul cărții, apelînd la metoda dialecticii (vezi Platon: ,,Metoda logică prin care se ajunge la cunoașterea ideilor”) ne reamintește că anumite noțiuni cum ar fi: daco-romani, latinofoni, protoromani etc., sînt termeni inventați relativ recent de savanți, pentru a aduce precizie și rigoare acolo unde acestea lipseau. În acest sistem de valori încă nedeslușite nici limba localnicilor nu avea un nume oficial, deși era uneori menționată. Impresionant prin analiza de specialitate, din punct de vedere lingvistic, făcută de un istoric, este capitolul intitulat: ,,Limba română ca izvor istoric”. După ce în capitolul anterior ne aduce precizări inedite despre faimoasa sintagmă ,,Retorna/ Torna, torna, fratre!”, amintită în cronicile lui Teophylactus Simocattes (Secolul al VII-lea) și Theophanes Confessor (Secolul al VIII-lea), considerînd că aceste trei cuvinte ar putea fi prima propoziție atestată în limba română arhaică sau protoromână, președintele Academiei Române întreprinde un adevărat studiu de ordin lingvistic în regiunile colonizate de romani. În această lecție de Limba Română, trecînd subiectul prin furcile caudine ale celor două milenii, acad. Ioan-Aurel Pop, folosind metoda comparativă într-un studiu de profunzime și de acuratețe, concluzionează: ,,Am pornit această căutare pasionantă de la latina medievală și de la primii termeni românești descoperiți în documente latine medievale. Am ajuns la concluzia că cele mai frumoase, mai multe și mai neașteptate latinisme se află tocmai în regiunile românești în care stăpînirea romană a fost cea mai intensă, mai activă, acolo unde urbanizarea a fost mai mare și unde colonizarea a fost mai masivă (...) Sînt tulburătoare mărturii, vorbind despre latinitate și despre conviețuirea noastră cu ceilalți, despre conservarea identității”.

Pînă la acest punct, cu documentele pe masă, cum se spune, am aflat cine sîntem, de unde venim și cînd am venit, cum ne-am format și am evoluat ca popor. Aducînd la suprafață izvoare și date concludente, unele în contradicție cu ceea ce se vehiculează în massmedia, președintele Academiei Române ne-a explicat aceste probleme pe înțelesul tuturor, fără emfază și fără a da verdicte nefondate suficient. În demersul său de a dovedi latinitatea noastră, autorul concepe și scrie capitolul ,,Conservarea etnonimului (etnonim = nume de popor – n.a.) «roman» numai la români” într-o suită de paralele între entități similare, dar cu final complet diferit, sigure și concise, operațiunea devenind facilă pentru oricare cititor doritor de a desluși anumite teme din Istoria Poporului Român.

Problema capitală pleacă de la constatarea de astăzi conform căreia în afara Europei trăiesc mai mulți vorbitori de limbi neolatine, născute ca urmare a expansiunii europene a romanicilor. Este vorba de popoarele din America Latină, printre care se numără: poporul mexican, panamez, columbian, venezuelean, peruan,

Lupoaica lui Remus și Romulusemblemă a romanității

ecuadorian, brazilian, uruguaian, bolivian, argentinian, chilian. Acum vine întrebarea: denumirea lor, adică etnonimul fiecărui popor amintit, în afară de adjectivul latin din denumirea zonei (continentului) în care trăiesc, mai amintește ceva de romanitatea de odinioară și de originile limbilor vorbite de localnici? Dar, pentru că acest caz nu este unic, o situație similară găsim și mai aproape de noi, în Europa exemplele sînt edificatoare: italienii își trag numele de la o noțiune geografică, francezii de la triburile germanice ale francilor, provensalii de la un substantiv comun (provincia), catalanii de la numele unor populații germanice și sarmatice (Cot-Alania). Acum urmează întrebarea-cheie: pentru ce această demonstrație de pe două continente? Evident, apelăm la acad. Ioan-Aurel Pop și aflăm cel mai autorizat răspuns la întrebarea de mai sus: ,,Astfel, este evident că etnonimele romanice de astăzi, deopotrivă europene și extraeuropene, nu mai amintesc deloc de Roma, de statul roman sau de poporul roman. Cu o mare și tulburătoatre – cel puțin pentru noi – excepție: românii! Este o excepție atît de neobișnuită, încît cei mai mulți contemporani nu și-o explică, o explică rău sau trec peste ea”. Configurînd confuziile născute din împletirea acestor erori în înțelegerea fenomenului respectiv, autorul ne conduce, pas cu pas, spre ținta propusă – de ce ne numim români și nu altfel? În abordarea acestei paradigme a fost aleasă soluția cea mai pragmatică, aceea a trimiterii la Cartea de Istorie, cu interpretările specifice unor grupuri de oameni aflați în siajul unui șir de erori. Interesant mi se pare și modul gradual al explicațiilor, pornind de la Școala Ardeleană și terminînd cu... romii! Plastic și pe înțelesul poporului! Ascultați (citiți): ,,Pentru unii, poporul român se cheamă astfel datorită elitei noastre studioase din Secolul al XVIII-lea, reprezentate în special de Școala Ardeleană, obsedată de latinitate. Pentru alții, mai buni cunoscători ai istoriei, numele ar veni de la generația renascentistă și mai ales post-renascentistă (din Secolele al XVI-lea și al XVII-lea), adică de la umaniștii care studiaseră în școli occidentale și polone, în colegiile bune iezuite, unde învățaseră despre Dacia romană, despre acvilele Romei ajunse pînă la Carpați și la Pontul Euxin. Pentru cei mai inculți și mai ignoranți, numele românilor ar fi sinonim cu cel al romilor, mai ales în lumina mișcărilor de populație de la noi spre vest, din ultimile decenii”.

După asemenea explicație elegantă, la ce urmare te poți aștepta din partea unui istoric împătimit de meseria sa, din partea celui care a avut curajul să se pună de-a curmezișul teoriilor incorecte (mincinoase) cu referire la capitole vitale din Istoria noastră milenară? Desigur, la fireasca întrebare: Și totuși, de cînd se numesc românii români și de ce se numesc așa? Dacă stăm și ne gîndim bine ce perioadă incertă traversăm, un timp al nesfîrșitelor transformări, cu impact distructiv asupra desfășurării întregii vieți economice, sociale și politice, în care Istoria României nu mai apare în studiul elevilor, dar apar capitole precum ,,Studiul istoriei minorității maghiare din România” sau ,,Studiul istoriei romilor” –întrebarea ,,Și, totuși, de cînd se numesc românii români

Dacia romană (106-271)

și de ce se numesc așa?” ar trebui scrisă pe panouri de afișaj, bineînțeles continuînd cu răspunsul adecvat. Sau rămînem indiferenți la atacurile concentrate asupra României și a românilor, lăsînd să se înțeleagă faptul că ei au dreptate? Pentru că discutăm de latinitate, să cităm un proverb latin cu tîlc direct asupra subiectului comentat: ,,Aliud est celare, aliud tacere”, adică: ,,Una e să tăinuiești, alta e să taci”.

După o asemenea constatare amară să lăsăm istoricul să vorbească, răspunzînd la întrebarea cu denumirea românilor... români, încercînd să pătrundem esența argumentației: ,,Cercetătorii serioși știu demult răspunsurile corecte sau aproape corecte la aceste întrebări, dar vocile lor sînt obturate de altele, mult mai gălăgioase, mai impertinente și mai penetrante. Azi este însă și mai clar decît altădată că românii s-au numit întotdeauna români sau/și români, de cînd există ei ca popor, adică de la începuturile lor”. Vedeți ce scrie președintele Academiei Române? Astfel se petrec lucrurile și în societate, acolo unde glasul oamenilor care gîndesc normal, se exprimă normal și vor normalitate nu doar în vorbe, pentru că nu au tupeul de a-și expune părerile lor într-un mod scandalos, în plin vacarm, cu amenințări, este acoperit de avalanșa de scandalagii, perturbatori ai opiniei publice și ai bunului-simț, cei care au reușit să facă și din Tribuna Parlamentului României un fel de latrină în care să-și spele rufele (a se citi gîndurile) murdare. Iată o temă reliefată de președintele Academiei Române, dar care ar trebui să fie analizată de toți formatorii de opinie, dacă vrem să ajutăm la însănătoșirea națiunii noastre.

În fine, după această paranteză socială, să revenim la tema principală de mai sus. Cînd explică denumirea de români, acad. Ioan-Aurel Pop nu omite o altă explicație necesară, cea legată în mod direct de numele de român. Este vorba de numele de vlah, cu toate variantele sale, dar nu înainte de a ne demonstra că și alte popoare din Europa au cunoscut în trecutul lor istoric mai multe denumiri (grecii, germanii, finlandezii, albanezii, ungurii etc.), ceea ce ne facilitează înțelegerea fenomenului analizat. Făcînd o paralelă între termenii de român și cel de vlah, acad. Ioan-Aurel Pop conchide: ,,termenul de român vine de la Cetatea Eterna și de la numele poporului roman, iar termenul de vlah – provenit, se pare, din numele primului trib celtic romanizat, Volcae – ne duce cu gîndul la limba latină, la cei care vorbesc latinește”. Și, pentru a cimenta această translare de etnonime, continuă: ,,Volcae, primul trib celtic romanizat, a lăsat lumii și modelul unor neromanici deveniți vorbitori de limbă latină sau neolatină. Astfel, vlahii au fost la început, mai ales pentru anumite medii cultivate, toți aceia al căror grai suna latinește”. Așadar, vlahii tot în perimetrul latinității își au matricea, etnonim în explicația căruia s-au avîntat mulți reprezentanți ai istoriografiei românești din toate timpurile, adevărul în această privință rămînînd foarte relativ.

Pentru diminuarea acestei relativități propun să ne întoarcem la domnul academician Ioan-Aurel Pop și la cartea domniei sale și să consemnăm următoarea frază adînc lămuritoare: ,,De altminteri, multe dintre popoarele din jurul românilor îi numeau în Evul

Mediu pe italieni vlasi/olaszok, adică printr-un etnonim aproape identic cu acela dat românilor (vlahi/olahok)”. O bună parte din cuprinsul acestui volum este consacrată dezvăluirii și publicării unor documente de istorie veche, medie și contemporană, cu privire la problematica latinității noastre. Atît de numeroase sînt aceste înscrisuri încît nu-mi rămîne decît satisfacția de a le fi citit și interpretat, volumul acestora depășind proiectul unei cronici de carte, chiar dacă a fost cuprinsă în patru episoade. Totuși, pentru a prezenta și acest aspect al ceea ce credea și scria Europa (prin învățații ei) despre noi, voi încerca, în spațiul care a mai rămas, să conspectez cîteva idei și probe concrete.

În 1426, ambasadorul florentin la curtea regelui Ungariei, Rinaldo degli Albizzi, scria, printre altele: ,,Lingue in Schiavonia, che hanno terre e ville di per se, et prima Ungaria, Tedeschi, Schiavi, Vallachi habent quasi Romanam linguam” – pe românește: ,,Limbile din Slavonia, care au țări și orașe proprii, mai întîi ungurii, germanii, slavii, românii (care) au limba aproape romană”. După aceea exemplele curg într-un ritm alert, producînd cititorului o maximă emulație în înțelegerea acestui efort documentar. Biondo Flavio, secretar apostolic, scria (prin 1452-1453): ,,Iar dacii ripensi (dacii de pe mal) sau valahii din regiunea Dunării, care, de asemenea, se afla în vecinătate, dovedesc prin vorbire originea lor romană ca pe un lucru de cinste, (origine) pe care o pun în evidență și o invocă”; Papa Pius al II-lea: ,,Graiul acestui popor este roman/latin, deși schimbat în mare parte, fiind abia inteligibil pentru un om din Italia”; C.Pomponius Laetus (1452-1498): ,,Volohia înseamnă Italia, deoarece ei vorbesc în mod italic”; Nicolaus Machinensis (1427-1480), episcop de Modrussa (Dalmația, azi în Bosnia-Herțegovina): ,,Vlahii aduc ca argument al originii lor faptul că, deși se folosesc cu toții de limba moesică, care e ilirică, totuși vorbesc de la origine o limbă populară, care e latina”; Filippo Bounaccorsi de Gemignano (14381496), consilier al regelui Poloniei, constată că polonii îi numesc pe români cu același termen ca și pe italieni – fiind primul istoric care a remarcat aceasta; Petrus Ransanus (1428-1492), cu misiuni diplomatice la curtea lui Matei Corvin – în ,,Annales omnium temporum” Iancu de Hunedoara este prezentat ca fiind român din acea regiune cu strămoși faimoși din rîndul romanilor; Antonio Bonfini (1434-1502), secretar la curtea regelui Matia Corvin: ,,Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturisește pînă în vremea de acum limba lor, care, deși se află în mijlocul unor neamuri barbare atît de felurite, nu a putut fi răpusă”; generalul J.B.Castaldo, într-o scrisoare din 29 februarie 1552 îi scrie nunțiului papal de la Viena: moldovenii și muntenii ,,care fură colonie a romanilor, despre care fac mărturie numeroase antichități și medalii care se văd și se găsesc pe la ei, dar mai mult limba lor, care se potrivește încă atît de mult cu a noastră, încît ne înțelegem împreună, care cînd ne văd pe noi se bucură ca de propriii frați”; Giovan Andrea Gromo (1518 - după 1567), militar, a slujit în oastea unor principi, între care Ioan Sigismund al Transilvaniei, a alcătuit o descriere a Transilvaniei în două volume dedicate papei și lui Cosimo de Medici: ,,Toate satele sînt locuite de români, și aceasta nu numai în Banat, ci chiar și în Transilvania”...

Drept urmare a acestor descoperiri istoriografice, în Secolul al XVI-lea au fost nominalizați peste 50 de autori italieni care s-au referit în scrierile lor la Țările Române și la locuitorii acestora. Este normal ca multe dovezi să ne vină de la italieni, prin intermediul cărora a fost popularizată romanitatea românilor, fiindcă ei sînt cei dintîi care au avut capacitatea să constate asemănarea limbii române cu italiana și cu latina.

Spre finele cărții autorul abordează, tot în ciclul evidențierii limbii latine la români, structura lexicală latină a unor texte românești, printre care: ,,Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung”, mai multe zapisuri de vînzare din diferite regiuni ale țării, o scrisoare către Petru Șchiopul, Catehismul lui Coresi, Codicele Teodorescu, Palia de la Orăștie, scrieri care, în proporție de peste 80% au cuvinte latine, de unde trage concluzia că ,,Recapitulînd,

Podul construit de Apolodor din Damasc

la Drobeta Turnu-Severin

se constată că atît autorii vechi, cît și textele rămase din secolele revolute demonstrează caracterul latin al limbii române în epoca medievală și modernă timpurie”. Ultimul capitol, ,,Concluzii”, dacă l-am dezvolta, am putea scrie o adevărată carte de Istorie, pentru că în 18 pagini se condensează toată Istoria de două milenii a Poporului Român format din daci și din romani. Privind etnicitatea spațiului carpato-danubian, acad. Ioan - Aurel Pop merge cu studiul mai în profunzime, cu două milenii și jumătate - trei milenii, de cînd datează primele știri sigure despre grecii de la Marea Neagră, despre sarmați, despre sciți, despre traci, despre iliri, despre getodaci, despre celți. Trecînd în revistă diferitele etape ale raportării noastre la problematica latinității poporului român, autorul concluzionează: ,,Astfel, a susține o altă origine a românilor decît cea prioritar romană sau chiar a pune pe același plan romanitatea românilor cu pretinsa lor origine dacică pură reprezintă un evident nonsens, o clară abatere de la realitatea istorică”.

Într-o încercare de a explica diferența dintre categorii de istorici români în interpretarea Istoriei noastre, domnul academician se arată îngrijorat că ne-am întors la lozinca proletcultistă ,,Cine nu este cu noi este împotriva noastră”, amestecînd idei și valori, cunoștințe și păreri, de multe ori în contradicție cu adevărul istoric.

Pentru că oricît aș scoate în evidență meritele acestei cărți nu pot pătrunde în profunzimea spiritului și concepției autorului, închei cu un citat elocvent din acest ultim capitol: ,,Latinitatea românilor nu este un lucru de laudă și nici unul de rușine, ci este o simplă realitate, aceea de a fi înrudiți, lingvistic și cultural, cu italienii, cu spaniolii, cu francezii, cu portughezii etc. Această înrudire nu este una de sînge – cine știe cu cîte neamuri s-au amestecat strămoșii noștri de-a lungul timpului? – cît de spirit, de felul de a percepe lumea, de forma mentis. Iar această înrudire spirituală cu latinofonii reiese cel mai clar din limba română, cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român”.

Încă o dată, ,,DE LA ROMANI LA ROMÂNI –Pledoarie pentru latinitate”, volum semnat de președintele Academiei Române, acad. prof. univ. dr. IoanAurel Pop, se dovedește a fi o actuală lecție de Istorie pentru cititorul român.

Sfîrșit

Notă:

GEO CIOLCAN

1. Pentru a vă putea da seama de travaliul depus de autor în documentarea și scrierea acestei cărți, am numărat sursele bibliografice indicate în Bibliografia de la finalul cărții, surse din arhive, precum și din izvoare edite, istoriografie, lingvistică etc. – 148, dintre care străine – 68;

2. Deși volumul acesta a apărut în 2019, pînă în prezent nu prea s-a simțit ecoul acestei cărți extrem de incitante în rîndul istoricilor români (sau poate nu știm noi), inclusiv al celor care semnează articole de specialitate în ,,România Mare”. Propun redactoruluișef al revistei să pună la dispoziție paginile publicației celor care vor să comenteze acest volum, în spiritul relevării adevărului istoric și al dezbaterilor principiale, fără parti-pris.

Forumul roman de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Adevăratele secrete de la Fatima (2)

Primăvara anului 1917. Primul Război Mondial era în plină desfășurare, în Rusia rămăseseră în urmă evenimentele din februarie şi se cocea Revoluţia din octombrie. Lumea întreagă aştepta să vadă ce va urma. Iar în această perioadă, în Portugalia se întîmpla una dintre cele mai mari minuni: apariţia Maicii Domnului, fenomen devenit unul dintre cele mai cunoscute în istorie.

Secretele (2)

Înainte de a vorbi despre cel de-al treilea secret de la Fatima şi de a înţelege întreg fenomenul Fatima, trebuie să aruncăm o privire asupra figurii centrale a acestei poveşti: nu Fecioara Maria, ci Lucia de Jesus Santos. Născută la 22 martie 1907, Lucia a fost cel mai mic dintre cei şapte copiii ai lui Antonio şi Maria Rosa Santos. Cu cinci ani mai mică decît fratele ei, Lucia a fost un copil care s-a bucurat de o mare grijă din partea părinţilor şi a fraţilor mai mari. Surorile ei i-au insuflat dorinţa de a fi în centrul atenţiei, învăţînd-o să danseze şi să cînte. La festivaluri Lucia stătea pe o ladă pentru a distra o mulţime încîntată de prezenţa ei. Unul dintre talentele ei a fost acela de a spune poveşti: poveşti cu zîne, istorioare biblice şi legende cu sfinţi, lucruri care au făcut-o populară printre copiii din localitatea sa. De asemenea, avea o dezvoltată abilitate de a-i convinge pe ceilalţi să-i îndeplinească cererile.

Cu doi ani înainte de seria de presupuse apariţii ale Fecioarei Maria la Fatima, Lucia, de numai 8 ani, şi alte trei fetiţe au afirmat că au avut viziuni ale unei feţe albe ca zăpada în trei rînduri. Mama Luciei a tratat aceste susţineri drept ,,prostii de copii”. În anul următor, Lucia, Francisco şi Jacinta au fost ,,vizitaţi” de un înger. Germenii viziunilor ulterioare ale Luciei sînt în mod clar prezenţi în experienţele ei din copilăria timpurie şi în personalitatea ei înclinată către fantezie. Carisma ei se pare că i-a atras pe ceilalţi doi copii, Francisco şi Jacinta, în lumea fanteziilor în stare de veghe.

Este clar că Lucia a jucat rolul principal în scenariul apariţiilor Fecioarei. Toate mărturiile confirmă că doar ea a interacţionat atît cu ,,apariţia” Fecioarei Maria, cît şi cu mulţimea. În timp ce purta conversaţii cu aceştia, ceilalţi doi copii stăteau în tăcere. Lucia a admis că ceilalţi doi erau obişnuiţi să-i urmeze directivele încă dinainte de evenimentele de la Fatima şi că după prima

,,apariţie” i-au cerut sprijinul pentru a pricepe ce se întîmplă; Lucia i-a convins că trebuie să fie foarte precauţi cu tot ce are legătură cu experienţele neobişnuite la care au fost părtaşi. Există, de asemenea, alte indicii că Lucia a fost cea care a orchestrat toată povestea şi i-a manipulat pe ceilalţi doi copii. De exemplu, cînd Jacinta a povestit pentru prima dată despre întîlnirea cu Fecioara Maria, a afirmat că, deşi li s-au spus multe lucruri, ea nu-şi mai aminteşte ce, dar că Lucia ştie. Chiar şi mama Luciei era convinsă că fata ei era, de fapt, ,,nimic mai mult decît o mincinoasă care ducea de nas o jumătate de lume”.

Cel de-al treilea secret de la Fatima a fost cel care a făcut cea mai mare vîlvă printre credincioşi şi nu numai. Ţinut ascuns o jumătate de secol, acesta a fost dezvăluit chiar de Papa Benedict al XVI-lea, pe atunci cardinal.

televizată. Secretul, caracterizat de Ratzinger drept ,,simbolic şi nu uşor de descifrat”, consta într-o viziune a Luciei privind ,,un înger cu o sabie de foc în mîna stîngă; aruncînd flăcări, părea că întreaga lume va fi pîrjolită, dar aceste flăcări se stingeau în contact cu splendoarea pe care Fecioara Maria o radia către înger prin mîna sa dreaptă. Îngerul, arătînd către Pămînt cu mîna sa dreaptă striga cu voce puternică: «Penitenţă, penitenţă, penitenţă!»”. Viziunea a continuat descriind apariţia unui episcop îmbrăcat în alb, care era cuprins de durere şi tristeţe în timp ce mergea printr-un oraş părăsit. Episcopul se ruga pentru sufletele cadavrelor pe care le întîlnea în cale. După ce a ajuns pe vîrful muntelui, stînd în genunchi la baza unei cruci mari, episcopul a fost ucis de un grup de soldaţi care au tras cu gloanţe şi săgeţi în acesta. În acelaşi fel au murit şi alţi episcopi, preoţi, bărbaţi şi femei prezenţi acolo. Mulţi dintre credincioşi au văzut în acest text o profeţie

Al treilea secret de la Fatima!

Textul nu a fost făcut public niciodată. Pământul se va zgudui 8 ore

Al treilea secret

Acest al treilea secret a fost în posesia Vaticanului începînd cu anul 1957 şi subiect de discuţii şi speculaţii pentru toată perioada în care a fost ţinut ascuns, dar şi după. Anumiţi oficiali ai Bisericii Catolice au susţinut că ştiu care este acest al treilea secret, dar credibilitatea mărturiilor lor a fost compromisă, întrucît invocau documente de mîna a doua. Cu toate acestea, opinia publică a luat act de sugestiile lor referitoare la un al treilea război mondial şi un mare dezastru care urmau să se declanşeze cîndva.

a încercării de asasinare a Papei Ioan Paul al II-lea, care a fost rănit prin împuşcare în 1981 de către un tînăr turc. Pentru cine a citit mai sus textul secretului este evident că aproape nici un aspect al acestuia nu se potriveşte cu întîmplarea reală. Viziunea a vorbit despre un episcop, nu despre un papă. În realitate nu a murit nimeni, nu a fost vorba de soldaţi, nu au fost implicate săgeţi; nu au fost alţi episcopi ori preoţi ucişi.

La mijlocul anului 2000, Biserica Catolică a dezvăluit cel de-al treilea secret care, se presupune, a fost împărtăşit Luciei în 1917 de către Fecioara Maria; acest secret a fost menţionat în scris în 1944 într-o scrisoare care a fost înaintată în anul 1957 către Vatican și pusă la păstrare în Arhivele Secrete.

Pe 26 iunie 2000, cardinalul Joseph Ratzinger, pe atunci prefect al doctrinei bisericii, ulterior Papa Benedict al XVI-lea, a vorbit într-o conferinţă de presă

Cei trei păstori portughezi în fața cărora a apărut Fecioara Maria

Pelerinajul de la Fatima

Viziunea poate fi înţeleasă ca avînd vreun sens numai privită retroactiv, prin încercarea de a potrivi elementelor profeţiei cu faptele reale după ce lucrurile s-au petrecut. Este vorba despre acelaşi proces care are loc cînd este vorba despre profeţiile lui Nostradamus: ,,specialiştii” observă post-factum că ,,vizionarul” de origine franceză a prevăzut diverse evenimente ale istoriei. În cazul celui de-al treilea secret reconstituirea profeţiei stă în apropierea de realitate a unor elemente ale profeţiei, astfel: episcopul era, de fapt, ,,episcopul Romei, Papa”, iar acesta a fost lovit de un glonţ al unui ucigaş; desigur, celelalte detalii au fost ignorate. Cu toate acestea, Vaticanul a pretins în mod oficial că toate cele trei secrete reprezintă profeţii autentice: ,,Nimeni nu şi-ar fi putut imagina toate acestea”.

Mulţi catolici adepţi ai teoriilor conspiraţiei au refuzat să creadă că al treilea secret a fost dezvăluit în totalitatea sa. Ei spun că în realitate acesta ar conţine o acuzaţie a schimbărilor din Biserica Catolică survenite de la cel de-al doilea Conciliu al Vaticanului (19621965) şi că un astfel de lucru ar fi stînjenitor pentru oficialii Bisericii de azi care susţin cele stabilite la acest conciliu.

Între timp, ,,vizionara” care a stîrnit toată această poveste, Lucia Santos – care a devenit o soră carmelită, sora Lucia de Jesus, care a murit pe 13 februarie 2005 – a fost plasată pe lista de aşteptare scurtă către canonizare. Cu siguranţă, reverberaţiile poveştii secretelor de la Fatima nu se vor sfîrşi curînd... Sfîrșit

Savantul Louis Pasteur –fondatorul

microbiologiei (2)

Dezvoltarea vaccinului (2)

Pasteur a inoculat găinilor forma atenuată şi a demonstrat că ulterior găinile au respins tulpina complet virulentă. De atunci, savantul şi-a îndreptat toată cercetarea experimentală înspre problema imunizării şi a aplicat acest principiu la numeroase alte boli.

Pasteur a început să investigheze antraxul în 1879. La vremea respectivă, o epidemie de antrax în Franţa şi în alte părţi din Europa ucisese un număr mare de ovine, iar boala ataca şi oamenii. Medicul german Robert Koch a anunţat izolarea bacilului de antrax, confirmată de Pasteur. Koch şi Pasteur, independent, au oferit dovezi experimentale decisive că bacilul de antrax era responsabil de infecţie. Aceasta a consacrat teoria microbiană a bolilor, concept fundamental care stă la baza microbiologiei medicale. Pasteur a vrut să aplice principiul vaccinării şi în cazul antraxului. A pregătit culturi atenuate ale bacilului după ce a determinat condiţiile care au condus la pierderea virulenţei. În primăvara anului 1881 a obţinut sprijin financiar, în parte de la fermieri, pentru a realiza un experiment public, la scară largă, de imunizare împotriva antraxului. Experimentul s-a desfăşurat în Pouilly-le-Fort, în periferia sudică a Parisului. Pasteur a imunizat 70 de animale de la fermă, iar experimentul a fost un real succes.

În urma succesului experimentului de vaccinare împotriva antraxului, Pasteur s-a concentrat pe originile microbiene ale bolii. Investigarea animalelor infectate cu microbi patogeni şi studiile privind microorganismele microbiene care provoacă efecte fiziologice dăunătoare în rîndul animalelor l-au făcut un pionier în domeniul patologiei infecţioase. Se spune deseori că cel care a descoperit vaccinarea a fost chirurgul englez Edward Jenner şi că Pasteur a inventat

Mausoleul Pasteur, aflat în incinta Institutului

vaccinurile. Într-adevăr, la circa 90 de ani după ce Jenner a iniţiat imunizarea împotriva variolei, Pasteur a dezvoltat un alt vaccin – primul vaccin antirabic. A decis să abordeze problema rabiei în 1882, anul în care a fost acceptat la Academia Franceză. Rabia era o boală temută şi îngrozitoare, care a fascinat imaginaţia populară secole la rîndul din cauza originii sale misterioase şi a fricii pe care o genera. Lupta cu ea avea să fie ultima strădanie a lui Pasteur. Deoarece microbul care provoca rabia (despre care se ştie acum că este un virus) era prea mic pentru a fi surprins cu microscopul de Pasteur, experimentele privind boala respectivă cereau dezvoltarea unor metodologii complet noi. Prin urmare, mai degrabă neintenţionat, în loc să producă microorganisme vii atenuate, a produs organisme moarte şi a deschis drumul spre dezvoltarea unei a doua clase de vaccinuri, cunoscute ca vaccinuri inactivate.

Pe 6 iulie 1885, Pasteur l-a vaccinat pe Josef Meister, un băiat de nouă ani care fusese muşcat de un cîine turbat. Vaccinul a avut atît de mult succes, încît i-a adus imediat faimă şi recunoaştere. Ulterior, sute de victime din întreaga lume au fost salvate de vaccinul lui Pasteur şi a început epoca medicinei preventive. S-a demarat o campanie internaţională de strîngere de fonduri pentru construirea Institutului Pasteur din Paris, a cărui inaugurare a avut loc pe 14 noiembrie 1888.

Consecinţele cercetărilor lui Pasteur

Implicaţiile teoretice şi importanţa practică ale activităţii lui Pasteur sînt imense. Pasteur a spus odată: ,,Nu există ştiinţă pură şi ştiinţă aplicată; există numai ştiinţă şi aplicarea ştiinţei”. Prin urmare, odată ce stabilea baza teoretică a unui anumit proces, el investiga metode de dezvoltare a aplicaţiilor industriale ale acestuia (în consecinţă, a depus mai multe patente). Totuşi, nu a avut destul timp pentru a explora toate aspectele practice ale numeroaselor sale teorii. Pasteur a fost primul care a recunoscut variabilitatea virulenţei. Astăzi, acest concept rămîne relevant pentru studiul bolilor infecţioase, mai ales în ce priveşte înţelegerea apariţiei unor boli ca encefalopatia spongiformă (BSE), sindromul respirator acut (SARS) şi sindromul imunodeficienţei dobîndite (SIDA).

După a 70-a sa aniversare, sărbătorită printr-o ceremonie amplă, dar solemnă la Sorbona, la care au participat cîţiva oameni de ştiinţă proeminenţi, inclusiv chirurgul britanic Joseph Lister, starea de sănătate a lui Pasteur a continuat să se deterioreze. Paralizia s-a agravat, iar Pasteur a decedat pe 28 septembrie 1895. A fost îngropat în Catedrala Notre-Dame din Paris, dar rămăşiţele sale au fost transferate într-o criptă neobizantină din Institutul Pasteur în 1896.

În timpul carierei, Pasteur a abordat numeroase probleme, dar o simplă descriere a realizărilor sale nu ar reflecta pe deplin intensitatea şi plinătatea vieţii sale. Nu a acceptat niciodată să fie înfrînt şi, atunci cînd credea că adevărul este de partea lui, încerca fără încetare să-i convingă pe sceptici, deşi era cunoscut pentru lipsa lui de răbdare şi de toleranţă. Pe tot parcursul vieţii, a fost un observator incredibil de eficient şi a integrat cu promptitudine observaţiile relevante pe care le-a făcut în scheme conceptuale. Sfîrșit

S CIENTIA ro

Anecdote istorice

Motto: ,,Puțină știință ne desparte de Dumnezeu, multă știință ne apropie!” – Dr. Louis Pasteur

Un bărbat de 75 de ani călătorea cu trenul și folosea timpul pentru a citi. Alături de el, un tînăr student citea și el o carte voluminoasă de științe. După un timp, tînărul observă că bătrînul de lîngă el citește Biblia și, fără menajamente, îl întrebă:

- Dumneavoastră încă credeți în această carte plină de fabule și povești?

- Bineînțeles, răspunse bătrînul, dar aceasta nu este o carte de povești sau fabule! Este Cuvîntul lui Dumnezeu! Dumneavoastră credeți că e greșit să cred asta?

Institutul Pasteur din Paris

- Bineînțeles că e greșit! Cred că dumneavoatră trebuie să vă dedicați studiului științei și Istoriei Universale. Veți vedea cum Revoluția Franceză, acum mai bine de 100 de ani, a demonstrat miopia, stupiditatea și minciunile religiei. Doar persoane fără cultură sau fanatice încă mai pot crede în astfel de prostii. Dumneavoastră, domnule, ar trebui să cunoașteți puțin mai mult părerea oamenilor de știință cu privire la lucrurile acestea.

- Și spune-mi, tinere, aceasta este părerea oamenilor noștri de știință despre Biblie?

- La următoarea stație trebuie să cobor și nu am timp să vă explic. Vă rog să îmi dați cartea dumneavoastră de vizită și vă voi trimite prin poștă cîteva lucrări pe tema aceasta. Așa vă veți edifica asupra acestei teme care preocupă întreaga lume.

Bătrînul, cu multă răbdare, căută în buzunarul hainei sale. După un scurt timp, îi întinse cartea sa de vizită.

Cînd tînărul citi se rușină și nu mai îndrăzni să ridice capul, nici ochii, din pămînt. Pe cartea de vizită scria: ,,Profesor Doctor Louis Pasteur, Director General al Institutului Național de Cercetare Științifică a Universității Naționale Franceze”.

Această întîmplare a avut loc în 1892.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Democrația a murit. Nu o

mai invocați!

(urmare din pag. 1)

Cei cu o inteligență peste medie încercau să sară zidul și, dacă nu reușeau, fie sfîrșeau înecați în alcool și nepăsare, fie se limitau la ceea ce sistemul le oferea.

Bipolaritatea aceasta a fost benefică pentru că, deși guvernele făceau și abuzuri, erau cu ,,perdea”. Dacă ne uităm la filmele realizate în perioada Războiului Rece, vom observa respectul guvernelor pentru propriile populații. După anul 2000, însă, la adăpostul unei propagande liniștitoare, drepturile individuale s-au restrîns, iar abuzurile comise sînt extrem de serioase. Dar această involuție este de înțeles, dat fiind faptul că mass-media nu este absolut deloc liberă.

Acum, în lumea unipolară în care trăim, observăm un Occident turbat și plin de patos cînd e vorba de restrîngerea drepturilor individuale, dar la fel de înverșunat în fața evenimentelor petrecute în state precum Rusia sau China. Timp de un an de zile am putut observa la Paris cum Vestele Galbene au demonstrat împotriva guvernului, așa cum s-a întîmplat și în Italia, Germania sau Austria, dar fără să genereze nici un fel de reacții în ,,lumea modernă a presei libere”. La începutul acestui an am văzut în direct pe toate canalele de televiziune asaltul asupra Capitoliului, organizat de cîteva mii de persoane – ,,doar o minoritate” bine pusă la punct cu prețul cîtorva vieți. În China și Rusia o altă minoritate face același lucru, dar acolo țările occidentale sînt atente pentru că, vezi Doamne, democrația are de suferit. Penibilitatea acestor indivizi, inclusiv a celor care fac umbră pămîntului în România, este depășită doar de perversitatea lor. În rest, cum ei sînt la putere, cum ei dictează, cum ei dispun de banii noștri, nu putem

comenta nimic. Vedem cum popoarele lumii, la nivel de individ, sînt din ce în ce mai constrînse, mai asuprite, mai prost plătite și cu un nivel de trai net inferior pe zi ce trece, dar nu putem face nimic. Și, din acest motiv, este bine ca pe teren să existe măcar doi arbitri. La nivel politic și geopolitic avem un singur arbitru care decide cum vrea și ce vrea el – SUA. Nu e corect. În anii ʼ50, ʼ60, ʼ70 și chiar ʼ80, America era o țară frumoasă, iubită de întreaga lume. Acum parcă nu mai e așa. Vedem că și la americani lucrurile s-au schimbat, s-au stricat, s-au agravat, dar cum pot face prăpăd fără a fi trași la răspundere, totul se reduce doar la laudele pe care massmedia le adresează neîntrerupt celor care apasă din ce în ce mai tare pe grumazul lumii fără nici un fel de reținere. Aplicarea dublului standard nu este deloc benefică, nu este practică și nu poate aduce progres și pace omenirii. Acolo unde o populație se simte nedreptățită, frustrările acumulate vor exploda la un moment dat, chiar dacă controlul pe care elitele îl impun societăților devine din ce în ce mai dur, mai apăsător, mai ferm. În ultimii 30 de ani am avut multe exemple în acest sens, pornind de la Războiul iugoslav din anii ʼ90, finalizat cu bombardarea Serbiei și desprinderea forțată a Kosovo, continuînd cu revoluțiile portocalii și florale, cînd puterea a fost schimbată nu prin vot, ci prin presiunea străzii, cu ceea ce se întîmplă în Crimeea și Donbass, cu ceea ce vedem că se petrece în Hong Kong. Democrația se aplică diferențiat și în funcție de interesele țărilor bogate. ONU nu mai există decît la nivel formal și se va prăbuși curînd în propria neputință. De fapt, după cum vedeți, ONU nu mai există decît ca instituție, ca loc unde mai-marii lumii se întîlnesc să își mai dea cu părerea. Dar această organizație a rămas demult în afara marelui joc, politica externă a statelor mari ignorînd total acest organism.

Elitele care ne conduc – și nu mă refer la politicienii de paie pe care îi vedem la TV – au un plan determinat, dar încă bine ascuns în negura timpului. SUA reprezintă doar un instrument în mîinile acestor elite. Iată de ce putem spune că lumea unipolară care se dezvoltă sub

ochii noștri nu este deloc bună pentru omul de rînd. Sperăm cu toții că vor exista țări care vor rezista acestor atacuri la adresa umanității, pe care acești indivizi care conduc din umbră le lansează.

Astfel de țări, pe care presa le numește ,,rebele”, se aliniază și ele curentului general, poate cu cîteva puncte de negociere în plus, așa că este doar o chestiune de timp pînă cînd un ,,guvern mondial” se va așeza la putere, poate chiar în clădirea unde acum își are sediul organizația muribundă ONU. Vremea războaielor poate că a trecut – într-o lume unde globalismul s-a impus, războaiele nu își mai au rostul pentru că, indiferent în ce loc va cădea o bombă, va atinge cu siguranță interesele țărilor și elitelor care conduc lumea.

Poate că acesta este marele cîștig al umanității într-o lume condusă de globaliști: un imperiu global, cel mai mai mare imperiu al lumii, locul unde puterea este deținută nu de state, ci de corporații. Dar această liniște are un cost prea mare: un control și o dominație demonică a celor de sus asupra clasei de jos, mai ales că robotizarea și tehnologia vor scoate din circuitul economic pe mulți dintre cei care acum încă au un loc de muncă, fapt care îi va transforma în viitori paria ai societății, de care aceasta se poate dispersa.

Privind în trecut și analizînd prezentul, viitorul tot nu pare a fi ceva clar. Omenirea nu a mai traversat o astfel de perioadă niciodată, nici măcar atunci cînd o întreagă casă regală germană conducea lumea. Și se pare că pentru cei care cîndva făceau parte din clasa de mijloc a societății se anunță vremuri din ce în ce mai grele, așa cum pentru pătura ceva mai săracă se pare că șansele de supraviețuire tind spre zero. Nu știm nici măcar ce efecte vor avea asupra omenirii aceste vaccinuri care ne vor ajuta să circulăm liberi prin lume, așa cum nu știm nici cînd se va termina pandemia aceasta, cînd va începe alta sau dacă vreodată ne vom relua viețile pe care le aveam înainte ca ,,noul coronavirus” să ne restricționeze. Ca de obicei, și în acest caz timpul ne va răspunde. Pînă atunci, să sperăm că poate o minune se va întîmpla și vom reveni la o lume multipolară, din care omul de rînd va cîștiga văzînd că mai mulți golani puternici se țin în șah unul pe altul, așa cum, cîndva, SUA și URSS au făcut.

Nemernicii pe care i-ați votat În România, justiție nu a fost, nu este și nu va fi niciodată! (1)

Opt români au murit arși de vii în spital, locul în care, teoretic, orice om ar trebui să se simtă în siguranță. În fond, spitalul este ultima redută a vieții în fața morții, spațiu în care, de obicei, oamenii revin la viață, nu sînt împinși spre moarte.

Incendiul de la Institutul ,,Matei Balș” nu este primul caz de acest gen. Se pare că sîntem singura țară europeană în care, în ultimii 11 ani, au avut loc trei accidente absolut catastrofale în spitale, nou-născuți și adulți sfîrșind arși de vii. Cei care nu uită așa, de pe o zi de alta, știu că, începînd din anul 2009, PDL-ul lui Traian Băsescu (același ca și PNL-ul lui Iohannis) a început o luptă dură cu spitalele din România. Au fost închise, transformate în ruine zeci, dacă nu chiar sute de spitale, pentru că guvernanții nu au vrut să aloce bani de la buget pentru a mări salariile medicilor și personalului medical, fiind ocupați mai degrabă să își umple buzunarele și să înstrăineze tot ce se putea.

Guvernarea Băsescu a fost nocivă, toxică, catastrofală pentru sistemul medical din România. Politica acestor borfași, în frunte cu acest nemernic, a distrus în mare parte sistemul de sănătate din România. Și, pentru că românii nu se satură să se umilească și să voteze nemernicii, hoții, în 2014 la Cotroceni s-a instalat un individ pe lîngă care Băsescu pare mic copil. Nu voi trece în revistă ghinioanele pe care le-a adus României, dar realegerea lui în 2019 îmi spune doar că românii sînt analfabeți funcțional din punct de vedere politic, nu înțeleg ce se întîmplă cu ei și cu țara lor, că puțin le pasă de cei care o jefuiesc, atîta vreme cît ei au o pîine pe masă. Prostia lor, generată de trădarea în masă a clasei politice, a provocat nivelul de avarie al sistemului medical. Aleșii neamului sînt, de fapt, expresia majorității unei minorități.

Pe Iohannis nu îl interesează absolut deloc această țară. În 2024, cînd mandatul i se va încheia, va pleca în Germania sau în SUA, unde se va stabili, România rămînînd un loc întunecat aflat undeva pe harta Europei, o țară în care firmanele se oferă gratis la intrare, dar, pentru a ieși trebuie să distrugi tot ce poți. Nu știu cît a costat firmanul de domnie al lui Băsescu și nici al lui Iohannis, dar se pare că pentru ei a meritat din plin. Sau, poate că timpul le va arăta că nu. D.A.

Motto: ,,Demisia! Cărați-vă cu toții!/ Demisia! Cît mai puteți s-o dați!/ Asta nu-i justiție, la braț cu hoții,/ E jurămîntul pe care-l încălcați!”

– CornELIU VADIm TUDor

Deși ,,Nullum judicium sine lege” (,,Nici o judecată în afara legii” – n.n.) este principiul fundamental al căii spre Adevăr și Dreptate, în România nu poate fi vorba despre așa ceva.

Toate monitorizările și rapoartele internaționale au concluzionat că justiția românească este varză, iar presa centrală a semnalat continuu faptul că ,,Justiția este profund imorală, coruptă pînă-n măduva oaselor, de fapt fiind vorba de un sistem care a produs la nivel național un adevărat genocid”. Amintiți-vă de acel ambasador american la București, care a spus că ,,Reforma justiției românești este o caricatură”.

România se află pe primul loc în privința numărului de petiții adresate Curții Supreme de la Strasbourg, unde Statul român a pierdut procese în cascadă, iar sumele acordate pentru cheltuielile de judecată și daune morale au fost achitate nu din veniturile judecătorilor care au emis sentințe strîmbe, ci din bugetul de stat (34 de milioane de euro). La noi, pușcăriile sînt arhipline cu amărîți care au furat o pîine, un sac de lucernă sau 3-4 scînduri dintr-un gard, asta în timp ce marii infractori sînt scăpați printre degete sau eliberați pe caz de boală – platfus, greață sau mătreață. Dacă ai o vilă cu piscină te poți pricopsi cu o condamnare la domiciliu, iar dacă ești analfabet funcțional poți obține eliberarea scriind cîteva volume literare sau tratate științifice. Să nu uităm că România este singurul stat din lume în care s-a înființat un organism numit Asociația

Victimelor Magistraților, prin decizia din 14 ianuarie 2014 a Curții de la Strasbourg (v. Monitorul Oficial nr. 543/ 22 iulie 2014) dar, timp de 10 ani, procurorii și judecătorii români au refuzat să acorde personalitate juridică acestei asociații pe motiv că ,,în România nu există victime ale magistraților”. Se spune că, într-o librărie, cineva a întrebat unde poate găsi un volum legat de reforma în justiție. Răspunsul primit din partea angajatului a fost genial: ,,Căutați la raionul de S.F.-uri!”. Vorba lui Vadim Tudor: ,,Justiția românească e-un gunoi/ Corupți, pramatii și lichele/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ Parcă-s niște duhuri rele”. Nici măcar cei de la conducerea statului, implicați în mod direct în acest sistem ticăloșit, nu pot acoperi rahatul, declarînd că ,,Judecătorii români sînt slab pregătiți” (Lidia Bărbulescu, fostă șefă a C.S.M.), ,,Toți magistrații trebuie supuși unor expertize morale, profesionale și chiar medicale” (Monica Macovei, fost ministru al Justiției) sau că ,,Justiția este nefuncțională” (Traian Băsescu) – căci, dacă ar funcționa, el ar fi fost arestat pentru Flota dispărută. Mai mult, recent, Institutul Național de Statistică a făcut publice rezultatele unui studiu, care au cutremurat întreaga societate: ,,Judecătorii ocupă locul doi în topul corupției” (sic!), fapt care explică titlurile apărute în presa centrală precum ,,Sîntem judecați de infractori” sau ,,Justiția –pericolul social nr. 1”.

Iată de ce neîncrederea în actul justiției ocupă primul loc în toate sondajele de opinie, ca să nu mai vorbim de faptul că, potrivit unui raport întocmit în anul 2018 de Consiliul Europei, privind eficiența justiției, ,,România este singura țară din Europa în care jalnica prestație a judecătorilor este răsplătită cu salarii cu mult mai mari decît salariul mediu pe țară”.

(va urma)

VALENTIN TURIGIOIU

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Focul ucigaș al corupției

(urmare din pag. 1)

Klaus Werner Iohannis – K.W.I., și Vlad Voiculescu, ministrul Sănătății, au mers la „Matei Balș“, la locul crimei, și-au dat cu presupusul, au transmis condoleanțe și au plecat unul la schi și celălalt acasă. Cîțu, premierul de paie al României, ne-a transmis că totul e perfect, că instituțiile statului și-au făcut datoria și că totul e bine. Că, de fapt, personalul sanitar este prea bine plătit, așa că nu înțelege de unde provin semnele de întrebare ridicate de mass-media sau de cetățenii de rînd. Arafat nu va fi destituit nici măcar ca urmare a protestelor, decît, poate, de un popor nemulțumit condus de Vlad Țepeș în persoană. Cauza incendiului ar fi suprasolicitarea rețelei electrice cu o aerotermă, pentru că, din spusele aparținătorilor, în saloane erau 12 grade. Cel mai general dintre primari, Nicușor Dan, s-a trezit buimac din somn și a țipat cît l-au ținut plămînii că nu e adevărat, că acolo era cald și bine. Știind că o aerotermă nu va putea fi trasă la răspundere niciodată și că Iohannis și ai lui vor trece prin această tragedie nepătați, anticipez faptul că acești opt morți nu vor avea parte de dreptate nici

dincolo de moarte. Asemenea celor de la Colectiv și celor de la Piatra Neamț.

Regimul Iohannis este pe cît de nociv, pe atît de greu de destrămat. S-au strîns cu toții, PNL-iști, PSD-iști, USR-iști si UDRM-iști, în jurul unui borcan cu miere și nu fac altceva decît să apară la tv pentru a ne spune cît de bine se trăiește în România anului 2021, cu toate că de cînd Iohanis a venit la putere nu a făcut nimic notabil pentru țară, nici măcar o Gogoșerie, dacă este să ne gîndim la cîte gogoși ne-a servit nouă, românilor. Nimic altceva decît să ne dezbine, să ne sărăcească, să își bată joc și să ne spună cît de bine ne este.

În ultimii zece ani, fie că la guvernare au fost pesediștii, pedeliștii sau peneliștii, în sistemul de sănătate din România nu s-a făcut nici o investiție semnificativă. Dimpotrivă, toți au tras cît au putut de Sistem, precum hienele dintr un cadavru, prin legi proaste și idei și mai proaste, aplicate pe fondul mizeriei politice. Au murit bebeluși la Giulești, au murit tineri la Colectiv, au murit semeni de-ai noștri la Piatra Neamț și la „Matei Balș“, iar bandiții pe care presa îi numește generic politicieni nu au făcut absolut nimic. Și nu

Ce se întîmplă cînd… nimic nu se întîmplă?

Observăm că în România, de ceva timp, nu se mai fac investiții majore. Nici în infrastructură, și nici în alte zone care ar putea atrage dezvoltarea economiei. Autostrăzile realizate sînt dincolo de lanțul carpatic, în același Ardeal. Autostrada care ne leagă de Viena, prin Sibiu, este înțepenită în timp și spațiu. Autostrada Moldovei, la fel, nu se mai face. Nu întrezărim o perspectivă imediată a unei legături rapide între București și Occident. În afară de circul mediatic permanent pe care politicienii de paie îl oferă prin intermediul mass-media de mucava nu există nici un indiciu al faptului că România mai este un stat. De fapt, știm asta, dar, de dragul vremurilor demult apuse, asta ne dorim să credem.

Pot spune, fără prea mari șanse să mă înșel, că, odată cu venirea lui Iohannis la Cotroceni, evoluția noastră economică s-a blocat. În toți acești ani românii și-au pierdut timpul luptîndu-se cu Ponta în momentul tragediei de la Colectiv, apoi, timp de 3 ani, cu Dragnea, pentru ca apoi să se războiască cu tot PSD-ul. Ei bine, în tot acest timp, PNL și K.W.I. – zis și ,,Tabloul de la Cotroceni” – nu au făcut nimic pentru această țară. Nimic, în afară de a distruge tot ce înseamnă patriotism – proces început de Traian Băsescu împreună cu mass-media corporatistă, din spatele căreia ne zîmbesc multe, multe Servicii străine și românești. Nu au făcut nimic în afară de a lovi puternic la temelia statalității României, în economia acestei țări, în clasa de mijloc, în întreprinzătorii români, în tot ce mai era cît de cît românesc în România. Dar, cel mai important, acest individ grotesc și gașca lui de trădători ne-au învrăjbit, ne-au întors pe noi, românii, unii împotriva celorlalți și pe toți împotriva Rusiei, Chinei, Iranului, Venezuelei și altor țări care nu sînt pe placul corporatismului de stat, viitorul mod de guvernare a umanității.

Ce au mai provocat Iohannis și peneliștii? Imbecilizarea absurdă a generațiilor tinere, punerea în scenă a unor mitinguri dure în Piața Victoriei și cîștigarea luptei politice prin executarea lui Dragnea, prin manipularea blondei de la Guvern și punerea în scenă a unui agramat suspect de obedient în fața Serviciilor. În cîțiva ani, acest individ a reușit să încaseze de la români un salariu decent de președinte, să cheltuie enorm prin vacanțe și pe naveta SibiuBucurești, să își renoveze complet locuința prezidențială, în schimb făcînd țara praf și pulbere. Păi, să tot fii președinte-guvernator în România. Ne

amintim și vorbim de perioada fanariotă încheiată în 1821, cînd noi trăim din plin, de cel puțin 16 ani, o perioadă identică. Sîntem, de fapt, contemporani cu unul dintre cele mai mari jafuri care s-au făcut în România și asta nu e tot.

Cînd vorbim despre autostrăzile românești ne amintim de două figuri celebre, un politician și un general, un Ponta și un Coldea. Într-o discuție amicală, cel de-al doilea l-a amenințat pe primul, premier al României, că îl arestează imediat dacă leagă București de Brașov printr-o autostradă. S-a sesizat cineva, vreun avocat, procuror, politician de amenințarea pe care un general SRI i-a adresat-o direct unui premier? Nu! Putem să credem ori că Florian Coldea este de neatins – fapt adevărat – ori că Victor Ponta este un mare mincinos – fapt, de asemenea, adevărat. Concluzia este fie că Ponta a mințit și a pozat în victimă, fie că Florian Coldea urinează pe tot ceea ce este românesc. Cert este un lucru: București nu este legat de Brașov. Cine să fie vinovat pentru faptul că nu există autostrăzi care să lege capitalele celor trei regiuni istorice ale României și, împreună, să fie conectate cu Europa? Să fie de vină Serviciile străine care au planuri cu România? Să fie de vină Serviciile românești care au trădat? Sau interesele locale sau naționale, europene sau chiar mondiale? Este o copilărie să spui că nu putem trece munții pentru că Armata Roșie poate, astfel, cuceri Europa. În cel de-al doilea război mondial, armatele sovietice au ajuns la Berlin prin Ucraina și Polonia, în România venind doar pentru a instala un guvern comunist.

Deci, ce naiba se întîmplă, de fapt, cu țara asta? Vine vreun război și noi nu știm? Se va aplica acel scenariu în care Ucraina și Moldova se vor bate cu rușii, iar noi, românii, vom merge să îi eliberăm? Sună oarecum interesant, dar să sperăm că nu vom fi noi cei care vor scoate cărbunii din foc în locul celor care i-au aruncat: Ucraina și frații noștri de peste Prut.

Ce se întîmplă cînd nu se întîmplă nimic? Nu avem industrie, nici agricultură, nici infrastructură. Nimic. De ce? De ce toate investițiile sînt realizate doar în Ardeal? De ce nu se leagă Constanța de Europa și de ce Iași și Chișinău nu au șansa dezvoltării și alipirii de Vest, locul de unde răsare soarele financiar? De ce nu se investește nici în infrastructura Republicii Moldova? – europeanca Maia Sandu nu reușește încă să obțină fonduri pentru construirea unei hidrocentrale pe Nistru. De ce nu se dezvoltă Moldova, Țara Românească și Basarabia, așa

vor face nici acum. Vlad Voiculescu nu doar că nu va demisiona, dar va privatiza în modul lui primitiv și incorect întregul sistem de sănătate din România, pentru că, nu-i așa, se pare că doar în spitalele de stat pacienții iau foc. Probabil că, în locul unor demisii și anchete penale, vom asista la o campanie de PR în care Sănătatea va fi cumva sacrificată pe altarul ,,binelui” pe care Iohannis GmbH îl fac României. Încă de weekend-ul trecut au început să se audă voci care cer demisia și anchetarea lui Vlad Voiculescu, Raed Arafat și chiar a lui Nicușor Dan, dar tăvălugul mediatic le va reduce rapid la tăcere, așa cum se întîmplă în România ultimilor 20 de ani. În ceea ce privește familiile îndoliate, nu ne rămîne decît să sperăm că vor ierta cîndva acest popor pentru nedreptățile la care se face părtaș. O iertare pe care trebuie ca noi, oamenii de rînd, să ne-o acordăm întîi unii altora și, împreună, să îi măturăm pe acești ipocriți. La acest moment ei sînt undeva, deasupra legilor acestei țări, nimeni nu răspunde nici măcar cu o demisie de onoare pentru morții pe care i-au lăsat în drumul lor spre putere, începînd cu nou-născuții de la Giulești și terminînd cu cei carbonizați la Institutul ,,Matei Balș”.

cum ar fi fost normal? Această Maia Sandu, președintele român ale unor teritorii românești aflate sub ocupație, în loc să se preocupe de dezvoltarea economiei și de bunăstarea românilor, rușilor, bulgarilor și a celorlalte națiuni de dincolo de Prut, pune la cale un scenariu ucrainean la Chișinău și atacă limba rusă, limba maternă a unei populații numeroase. Protestele care au loc acum în zona aceea mă fac să cred nu doar că limba română va fi limba oficială în Republica Moldova, dar și că rusa va fi interzisă, exact așa cum au procedat și ucrainenii imediat după Maidan, fapt care a condus la situația militară existentă în prezent în Donețk. De ce Maia Sandu – o persoană nu foarte deșteaptă, din cîte ni se spune – face o astfel de mutare? Cum ar fi dacă românii de la București, trădătorii, bufonii ăștia ar interzice total limba maghiară în România? Oare cum ar reacționa Budapesta? Dar întreaga mass-media internațională?

Nu știm ce are în cap fătuca de la Chișinău cînd, în loc să se ocupe de treburile importante, îi atacă pe rușii din Republica Moldova pe care, teoretic, ea o păstorește. Vrea să preia Transnistria prin forță, atacînd fosta Armată a 14-a cu sticlele de vin din vechile crame moldovenești, sau agitînd șampania în direcția Nistru, știut fiind faptul că rușilor le place vodka?

Să revenim la situația celor trei colonii: România, Moldova și Ucraina. În România nu se mai fac investiții deloc nici în infrastructură, nici în alte domenii. În Moldova situația este aceeași, dar, în plus, se toarnă benzină la granițele cu Transnistria, iar în Ucraina se trăiesc vremurile românești din anii ʼ90: rînd pe rînd, fabricile lor se evaporă, muncitorii își pierd locurile de muncă, industria lor se pulverizează, dar ei se înarmează și trimit drone să atace pe lina de contact cu Donbass și Lugansk. Și primesc armament american ,,defensiv”, drone turcești ofensive, iar pe tot acest fundal, mai mult de jumătate din militarii care se întorc de la specializarea în SUA părăsesc armata și se reintegrează în zona civilă.

Mulți se întreabă ce legătură există între cele trei colonii. Răspunsul este simplu: interesele unui foarte mare partener strategic. Mai devreme sau mai tîrziu, cineva va ceda și va rezolva cumva problema asta fie la masa verde, fie pe cîmpiile României, Moldovei și Ucraianei. Timpul are un răspuns pentru fiecare întrebare, așa că vom afla care este motivul pentru care totul este încremenit în timp și toți așteaptă să se întîmple ceva.

Republicanii lansează critici la adresa lui Biden: „America este pe ultimul loc”

Primele măsuri adoptate de Joe Biden în calitate de președinte al Statelor Unite sînt îndreptate împotriva americanilor care își pierd locurile de muncă, făcînd loc imigranților ilegali, a declarat liderul republican Kevin McCarthy în Camera Reprezentanților. Principalii beneficiari ai politicii șefului Casei Albe, potrivit congressmanului, sînt Rusia și China. Republicanii observă că Biden, în discursul său inaugural, a vorbit despre unitate, dar, în același timp, nu face nimic pentru a uni națiunea.

„Încă din prima săptămână a acestei administrații, președintele SUA, Joe Biden, plasează America pe ultimul loc și China pe primul loc”, a declarat liderul republican al minorităților, Kevin McCarthy. Congressmanul consideră că, prin decizia de a readuce Statele Unite la acordul climatic de la Paris, președintele face, de fapt, jocurile Chinei.

De la începutul mandatului Biden a semnat 17 ordine executive. Deciziile-cheie includ oprirea proiectului conductei de petrol Keystone XL, care trebuia să livreze energie din Statele Unite către Canada, abandonarea construcției unui zid la granița cu Mexicul și ridicarea interdicției de intrare în țară pentru rezidenții mai multor state musulmane. De asemenea, pe lista deciziilor regăsim încetarea măsurilor dure de combatere a imigranției ilegale din Statele Unite și suspendarea ieșirii statului din OMS. În ceea ce privește Rusia, noul președinte a luat pînă acum o singură decizie importantă – a propus prelungirea Tratatului privind măsurile pentru reducerea și limitarea ulterioară a armelor strategice ofensive (START) pentru cinci ani.

În viziunea lui McCarthy, abandonarea proiectului Keystone XL va crește rata șomajului și va provoca daune unuia dintre principalii aliați ai Statelor Unite, Canada. Potrivit acestuia, Biden a decis, de fapt, să nu creeze noi locuri de muncă în țară. „Vă amintiți ce a declarat președintele în discursul său inaugural

despre unitate? Nimic nu s-a concretizat”, a adăugat congressmanul. Potrivit Fox News, Keystone XL trebuia să genereze aproximativ 11 mii de locuri de muncă în Statele Unite în 2021, ceea ce este deosebit de important atunci cînd republica se confruntă cu șomaj ridicat din cauza pandemiei COVID-19. În aprilie 2020, peste 20 de milioane de americani și-au pierdut locurile de muncă, iar rata șomajului a atins un record de 14,7%. De atunci, doar aproximativ jumătate din locurile de muncă au fost restabilite.

McCarthy avertizează că, în loc să ajute cetățenii țării sale, Biden promite să acorde cetățenie pentru 11 milioane de imigranți ilegali. Una dintre deciziile președintelui a fost o pauză în programul de deportare a imigranților ilegali, procedura de expulzare din Statele Unite fiind suspendată pentru 100 de zile. „Administrația precedentă a reușit să oprească imigrația ilegală și să forțeze Mexicul să facă ceea ce ei (autoritățile mexicane - n.red.) nu mai făcuseră pînă acum. Acum cred că noul președinte salută acest lucru”, a adăugat congressmanul.

McCarthy nu este singurul reprezentant al Partidului Republican care este nemulțumit de acțiunile noului șef de stat. Senatorul republican Mark Rubio crede că deciziile lui Biden nu corespund nici măcar orientării sale centriste, ci mai degrabă sînt dictate de „lista dorințelor” aripii stîngi a Partidului Democrat. Republicanii se referă adesea la democrații de extremă stînga drept radicali din cauza propunerilor controversate. „Președintele Biden vorbește ca un centrist, folosește expresii tipice pentru a vorbi despre unitate, dar guvernează ca cineva care aparține extremei stîngi. A emis mai multe ordine executive decît oricare alt președinte, într-o perioadă extrem de scurtă de timp. Mai multe decît Obama, Trump, mai multe decît oricine”, a spus Rubio.

Este puțin probabil ca orientarea politică de extremă stînga a lui Biden să aibă un efect pozitiv asupra poziției Statelor Unite. Senatorul este sigur că mișcarea în această direcție va afecta în mod negativ mai ales

„Dezastru pentru Zuckerberg”: de ce Biden nu este mulțumit de Facebook

Noul președinte american Joe Biden are o atitudine negativă față de CEO-ul Facebook, Mark Zuckerberg. În opinia sa, corporația își permite prea multe, iar serviciile sale au fost mult timp scăpate de sub control. Conform rapoartelor mass-media străine, Biden va porni un răzoi cu compania lui Zuckerberg, ceea ce ar putea atrage probleme serioase pentru Facebook sub conducerea noului președinte american.

americanii obișnuiți, ceea ce confirmă din nou faptul că anularea proiectului Keystone XL a fost o decizie proastă. De fapt, primele decizii ale lui Biden vizează în mare parte abrogarea decretelor predecesorului său republican, Donald Trump. Măsuri dure împotriva imigranților ilegali, accesul în țară al cetățenilor dintr-o serie de state musulmane, un proiect ambițios de construire a unui zid cu Mexicul, o conductă petrolieră cu Canada, retragerea din acordul climatic și OMS – toate aceste decizii au fost adoptate de președinte american Trump. Din perspectiva CNN, obiecțiile în rîndul republicanilor indică nesocotirea rezultatelor alegerilor. Biden a obținut o victorie clară în colegiul electoral și a primit cu șapte milioane mai multe voturi decît Trump, așa că are un mandat complet de a acționa.

Avînd în vedere faptul că democrații controlează în prezent ambele camere ale Congresului, sprijinul republican nu este necesar pentru ca Biden să ia decizii majore. Cu toate acestea, acest lucru nu este pe deplin adevărat, scrie Politico, deoarece reprezentanții Partidului Republican pot oricînd să conteste anumite proiecte de lege în instanță, proiecte care sub Trump au devenit mai conservatoare și pot viza rivalii democraților.

În acest moment, democrații încearcă să finalizeze procesul de destituire a fostului președinte, și pentru asta au nevoie cu adevărat de sprijinul republicanilor. Majoritatea obiținută în Senat nu va acorda un verdict de vinovăție pentru Trump, fiind necesare cel puțin două treimi din voturi pentru. Cu toate acestea, Biden încearcă să îmbunătățească cumva relațiile dintre cele două partide, care au suferit foarte mult în timpul președinției predecesorului său. Astfel, noul șef al statului a implicat 16 senatori – 8 republicani și 8 democrați – în procesul viitoarelor schimbări economice. Administrația democratică pregătește un plan de salvare economică de 1,9 trilioane de dolari și cere guvernului republican să sprijine propunerea. Principalele puncte ale acestui pachet se referă la lupta împotriva consecințelor pandemiei, inclusiv creșterea plăților către americani. Nu este clar dacă Biden va putea convinge republicanii să sprijine proiectul, dat fiind faptul că noul președinte se confruntă deja cu criticile oponenților.

Spre deosebire de administrația Donald Trump, care considera Facebook „prea liberal”, dar a reușit totuși să mențină relații bune cu platforma – ca și administrația Barack Obama, care îi era amicală lui Zuckerberg – noul președinte american consideră corporația „personificarea răului”. „Nu am fost niciodată fan Facebook, după cum știți. Și nu am fost niciodată un fan al lui Zuckerberg, îl consider o problemă serioasă”, a spus Biden într-un interviu acordat anul trecut pentru New York Times. Relațiile conflictuale dintre politician și gigantul IT s-au intensificat după ce pe Facebook a început să circule un videoclip legat de ancheta cazurilor în care este implicat fiului său, Hunter Biden. Ca răspuns, Biden l-a acuzat pe C.E.O.-ul Facebook că a acceptat mită pentru „publicarea calomniei”. Potrivit BBC, întreaga echipă a liderului american are o părere negativă despre Zuckerberg. La cîteva zile după ce Biden a cîștigat alegerile, purtătorul de cuvînt al acestuia, Bill Russo, a postat pe Twitter un text legat de videoclipul de pe Facebook. „Dacă ați crezut că dezinformarea Facebook a fost o problemă doar în timpul alegerilor trecute, așteptați doar să vedeți cum ne va distruge democrația în viitor”, a scris Russo. ,,Facebook este, în general, considerat cel mai faimos ticălos dintre toate monopolurile tehnologice”, a declarat Sarah Miller, directorul American Economic Liberties Project, care este membru al echipei lui Biden. Partidul Democrat al Statelor Unite dă vina pe Zuckerberg Corporation pentru evenimentele din 2016, cînd republicanii au folosit serviciile firmei britanice de consultanță Cambridge Analytica pentru a determina numărul alegătorilor pe baza datelor din rețeaua socială. Se crede că acesta a fost factorul decisiv în victoria lui Trump la alegeri. Mulți democrați sînt, de asemenea, șocați de faptul că Facebook permite răspîndirea teoriilor conspirației și a știrilor false. „Nu poți face ceea ce permite Facebook. Nu poți spune orice vrei. Sînt sigur că Facebook este scăpat de sub control”, a spus Biden întrun interviu din 2019 pentru CNN. Este demn de remarcat faptul că acum, cînd Biden a devenit președinte, el poate aduce modificări legislației, ceea ce poate afecta foarte mult sfera IT și, în special, Facebook. Cea mai evidentă problemă este abrogarea secțiunii 230, pe care Biden a afirmat-o în repetate rînduri. Aceasta implică faptul că unele companii precum Facebook nu sînt responsabile pentru ceea ce postează utilizatorii lor. Potrivit BBC, această decizie ar putea fi un dezastru pentru Zuckerberg, întrucît toate postările calomnioase și frauduloase publicate de utilizatorii rețelei sociale vor fi responsabile pentru gestionarea platformei. Pe lîngă posibila anulare a secțiunii 230, anul trecut corporația lui Zuckerberg s-a confruntat și cu acuzații de menținere ilegală a monopolului prin mituirea concurenților. Procesul antitrust a fost intentat de avocați pentru 46 de state americane și de Comisia Federală pentru Comerț (F.T.C.). Aceasta are în vedere „anularea achizițiilor anterioare făcute de Facebook, Instagram și WhatsApp”, ceea ce ar putea duce la dezintegrarea companiei. Și, aparent, Biden poate contribui la asta. În 2019, el a spus că împărțirea unor companii precum Facebook este ceva care trebuie luat în serios.

„Cred că administrația Biden va fi destul de agresivă în aplicarea legilor antitrust împotriva corporațiilor IT”, a declarat Jamil Jaffer, expert în domeniul legii media. Potrivit acestuia, președintele Biden are în vedere chiar crearea de legi antitrust special concepute pentru a restabili concurența în tehnologie, astfel că se pot aștepta viitoare ciocniri între președintele american și Mark Zuckerberg.

Mark Sherman, partener executiv al agenției de comunicații B&C, a menționat că problema reglementării mai stricte a rețelelor sociale s-a maturizat datorită faptului că acestea au devenit un mijloc de propagandă, care, de asemenea, ocupă o poziție de monopol în segment. „Reclamațiile împotriva Facebook nu se mai află în planul juridic, ci în planul moral al luptei politice, deoarece libertatea de exprimare în Statele Unite este protejată de primul amendament. De exemplu, înainte de marșul spre Capitoliu, grupul Fondului Conservatorilor Negri, care însumează 80 de mii de persoane, a chemat oamenii să iasă în stradă. Și compania Facebook a recunoscut că acțiunile sale de filtrare a conținutului nu au fost perfecte în acest caz”, a spus expertul. În plus, Sherman a menționat că în prezent are loc o competiție între rețelele de socializare pentru supremația în lupta împotriva știrilor false. Twitter va permite utilizatorilor să semnaleze singuri informații false, iar Facebook elimină paginile din grupurile radicale de dreapta.

„Dar acum companiile urmăresc direcția opiniei publice pentru a preveni măsurile autorităților de reglementare și investigațiile antitrust. Orice corporație are ca scop obținerea unui profit și orice scandaluri comportă riscuri reputaționale. Dar, pentru ca Biden să ia orice măsuri la nivel legislativ, trebuie să parcurgă un drum foarte lung și să găsească temeiuri formale pentru reglementarea Facebook, bazîndu-se nu numai pe difuzarea opiniilor politice”, a conchis expertul.

AȘA Vă PLACE ISTORIA?

Băile publice, calea spre progres

Băile publice au dispărut aproape cu desăvîrșire în zilele noastre. Să mergi azi la un asemenea stabiliment este desigur ceva desuet. A fost însă o vreme în care bucureștenii de rînd au făcut un adevărat cult pentru igiena corporală și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămînă în care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să socializeze în aburii fierbinți dintr-o baie publică. Mai ales că în acele vremuri apa caldă nu era la îndemîna oricui. Era un lux rezervat celor cu dare de mînă și celor care locuiau în blocurile construite după 1918.

Pînă la apariția primelor băi publice, mai toată lumea făcea baie acasă la ea „fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hîrdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie făcută prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scînduri ale gospodăriei. Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură strîmtă de rogojini, deasupra căreia se atîrna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care și-o deșertau pe cap trăgînd de o sfoară legată de pîrghiuța ce ridica un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemeni instalațiuni ingenioase se foloseau pe rînd toți ai casei, ba uneori chiar unii dintre vecinii, ce nu erau pliroforisiți cu așa... confort” (,,Bucureștii vechiului regat”, George Costescu, 1944).

O istorie a farselor (183)

Farse de la Hollywood (3)

Pe scurt, ei erau „spiegelaţi” - adică minţiţi, un termen hollywoodian, ce derivă din numele lui Sam Spiegel, puternica personalitate cinematografică responsabilă pentru regizarea multor filme de renume, precum Regina Africii sau Prinţul Lawrence al Arabiei. Pretinzînd că este austriac (de fapt, polonez), ani de zile după ce a sosit ilegal la Hollywood, în 1939, Spiegel a evitat Serviciul de Imigrări prin folosirea numelui S.P. Eagle. Pentru filmele lui, a reuşit mereu să asigure o distribuţie de vîrf minţindu-i pe actori că alte vedete consacrate fuseseră deja de acord să joace în producţiile sale. Dar aceasta e o înşelătorie slăbuţă comparativ cu farsa meschină pusă la cale de David Begelman. Înşelîndu-şi actorii prin falsificarea şi încasarea unor cecuri în valoare de 10.000 de dolari pe numele acestora, preşedintele studiourilor Columbia, David Begelman, ar fi trebuit să stea ani buni după gratii. În schimb, după un an de libertate sub supraveghere, a obţinut o funcţie şi mai bună, de director al studiourilor Metro-Goldwyn-Mayer. Asta înseamnă show-biz.

Şi Charlie Chaplin a fost o dată victima unei farse josnice. Făcînd cunoştinţă, în Germania, cu noul star de cinema, Pola Negri, el i-a şoptit unui prieten - după cum se va vedea, nu un prieten adevărat: „Cum spuneţi voi în germană: «Sînteţi cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată»?“ „Du bist ekelhaft, a sosit răspunsul. Aşadar, înclinîndu-se respectuos, Chaplin a

- stabilimentul va poseda 10 camere de băi în bună stare „cu uşi şi ferestre bune, cu pălimarul lor şi cu cîte un pat de scînduri pentru odihnă, cu o mescioară şi cu o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire şi cu două jgheaburi, care jgheaburi au să se păstreze curate şi adesea se vor schimba”;

- doritorii de baie să afle „după gust, apă caldă sau rece, prin şuruburi”.

Ca și oricare altă „reformă”, înființarea primei băi publice în București a fost prilejul unor adevărate „răsmerițe” – prilej de „dezbateri furtunoase” și de „jalbe” trimise lui Vodă. Îl lăsăm mai bine pe Ioan Massoff, redactor al săptămînalului „Realitatea Ilustrată” să vă povestească toată tărășenia: „Partea comică a chestiunii însă o constituie faptul că instalarea primei băi la Bucureşti a stîrnit o adevărată revoluţie — o «răsmeriţă», cum se spunea pe vremea aceea. Aşa s-a întîmplat întotdeauna cu marile... reforme. La început ele au întîmpinat rezistenţă, pentru ca, în urmă, să se impună. Şi nici nu s-ar fi putut ca obiceiul, atît de salutar, al curăţirii bucureştenilor de «murdalîc» să nu întîmpine rezistenţa... interesaţilor”. Aşadar, în Capitală nu exista acum 112 ani (notă: articolul a fost scris în anul 1937) nici o baie mai ca lumea. Un franţuz întreprinzător cu numele de Lagarde s-a gîndit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la Bucureşti. Şi s-a înfăţişat Divanului cu o petiţie prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un „privilegiu de 20 de ani”. Petiţia purta data ,,martie 1825”. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins şi el de această neobişnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să... refere „de sînt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii”. La 2 aprilie 1825, doi doctori au luat „plirforie” (informaţie) că băile sînt necesare. Şi astfel Lagarde a primit autorizaţia cu următoarele condiţii:

În sfîrşit, „anaforaua” mai prevedea şi monopolul: „să nu mai fie volnici alţii a mai deschide aci acest fel de băi”.

În timp, numărul băilor publice a crescut considerabil. Dar nu atît de repede cum am crede. „Pe la 1870, Bucureștii nu aveau decît patru băi publice: Baia turcească (hamam, cu aer uscat) din strada Șelari; Baia Rusească (cu aburi) de la Jignița, pe str. NegruVodă, reconstruită apoi de Meltzer; Baia din mahalaua Dudescului (Sfinții Apostoli) – azi Baia Mitraschewski și Baia cu pucioasă a doctorului Lucaci, din dosul Palatului Regal. După mulți ani, Baia turcească și cea de pucioasă au fost desființate și înlocuite cu Băile Eforiei, cele dintîi mai bogate și mai largi instalate, și

încercat să-şi spună replica - şi s-a trezit plesnit peste faţă. Nedumerit, doar mai tîrziu avea să afle că, de fapt, el îi spusese: „Sînteţi dezgustătoare“.

Dar unul dintre cei mai mari farsori de la Hollywood a fost aventurierul fanfaron şi actor, Errol Flynn - şi nu pentru că şi-a schimbat numele (de fapt, nu şi 1-a schimbat) sau pentru că era bisexual (şi aşa era), ci pentru că, înainte şi în timpul celui de-al II-lea război mondial, a fost un spion al naziştilor. Numindu-l pe Flynn „ticălosul numărul unu“ dintre toţi oamenii pe care i-a cunoscut vreodată, jurnalistul veteran George Seldes pretinde că aproape 200 de documente guvernamentale, disponibile acum publicului datorită legii pentru Libertatea Informaţiei, dezvăluie că Flynn efectua în mod frecvent fotografii ale instalaţiilor marinei americane, pe care le trimitea ulterior în Japonia.

În timpul războiului civil din Spania, Flynn îl întîlneşte pe Seldes în incinta secţiei generale de poliţie din Paris, unde ambii aşteptau să-şi ridice permisul de intrare în Spania. Errol îi spune că era în drum spre Madrid pentru a dona unui spital public de acolo suma de un milion de dolari, cîştigată în urma activităţii sale la Hollywood. De asemenea, el mai ducea doctorii şi hrană pentru Brigada Internaţională. Pe front, Seldes nota că Flynn prefera confortul unui „bordel bun şi curat” cînd gloanţele începeau să zboare, dînd poate astfel dovadă de o judecată bună, dar în ziua următoare Flynn trimitea la Paris o telegramă care, la vremea respectivă, părea inofensivă. (va urma)

STUART GORDON

cu Băile Doctorului Erdreich, cari la început erau în strada Vestei, la spatele statuiei lui Mihai-Viteazul, apoi au fost mutate pe strada Italiană, lîngă Biserica Armenească unde sînt și acum, dar sub altă direcțiune. În afară de acestea, Primarul Protopopescu-Pache a pus să fie construită lîngă Piața Legumelor, de la Bibescu-Vodă, și o Baie Populară destinată mai ales precupețimei și hamalilor Pieței-Mari”.

Printre cele mai vechi băi publice sînt și băile Griviţa (existentă şi azi) şi Eforiei (din Palatul Eforiei, astăzi Primăria sectorului 5), Baia Centrală, de pe strada Enei nr.11; Baia Comunală de pe Calea Plevnei 44; Baia Primăriei Municipiului Bucureşti (Splaiul Unirii 14); Bazinele Comunale ale Primăriei (B-dul Maria 110); Baia Comunală Populară (strada Maşina de pîine); Baia comunală Zerlendi (Şerban Vodă 185); Baia Melzer (str. Căuzaşi, astăzi dispărută); Baia Obor din cîmpul Moşilor; Baia Marenco din strada Oiţelor. (cf. studiului „Bucureștii vechiului regat”, George Costescu, 1944). Cert este că prin 1937, România avea o baie la fiecare 2000 de locuitori și devansa la acest capitol țări considerate „mult mai avansate” de la acea vreme.

Toate lucrurile de seamă s-au cîştigat prin luptă, nu-i așa? Pînă chiar şi dreptul de a te spăla...

DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.RO

ORIZONTAL: 1) Pornire dintr-un suflet; 2) Cîinele – Animale despre care se spune că ,,nu mor cînd vor cîinii”; 3) Toaletă pentru cîini - ,,Cîinele meu, cleptomanul”, peliculă realizată de Robert Stevenson, cu acest actor american în rolul titular (Charles); 4) Coadă de șpiț! – Start într-o cursă de cîini; 5) Luate din timp! – Cîine folosit la vînatul animalelor care trăiesc în vizuini; 6) Precum un terrier la vînătoare - ,,Zăpadă” în toponimia suedeză; 7) Grăsimea cîinilor – Specie de cîine; 8) Oameni însoțiți de cîini care stîrnesc vînatul – Coadă de hienă!... 9) … și de cățel! – Cîinos la inimă! – Cîine folosit la vînătoarea de lupi și mistreți; 10) Clasic al penelului francez, autor al pînzei ,,Cățeaua“ (Jean) –Precum cîinii dresați în acțiune.

VERTICAL: 1) Strămoșii noștri care aveau luptele de cîini ca spectacol sportiv – Regizorul englez al peliculei ,,Rasă de bulldog” (Robert); 2) Cîinii din brațele noasre – Patruped fabulous din Etiopia; 3) Vedetă (engl.) – Zeul focului la maori, care și-a transformat cumnatul într-un cîine (mit.); 4) Otrava… cîinilor – Localitate în Argentina; 5) Își țin cuvîntul – Cîini comunitari; 6) Cap de alan! –Dramaturg grec, autorul piesei de teatru ,,Regele și cîinele” (Spyros); 7) Oraș în Iran – Localitate în India; 9) Explorator norvegian care a folosit cîinii în drumul său spre Polul Nord – Extrem de sensibil în cazul cîinilor; 10) Nici mie, nici lui – Vechi popor european care avea obiceiul de a biciui cîinii o dată pe an (pl.).

DICȚIONAR: SNO; EALE; VIP; TIO; LAR; SIA

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ÎNTÎMPLăRI”

1) COMPETITOR; 2) OROARE – ORE; 3) NG –CASAPIT; 4) CALA – UNI – E; 5) UNILATERAL; 6) RICIN – MESE; 7) EZITARI – A; 8) NAT –LACUNA; 9) TRISOR – RAS; 10) AE – AGATATA.

PE n T r U Î m P ro SP ă TA r EA m E mor

În România se vorbeşte mult şi se face puţin (2)

Acesta este, în cîteva cuvinte, mecanismul care s-a pus la cale pentru reducerea noastră la tăcere. Şi, ca să se rupă partidul de mine, au fost măsluite, sistematic, rezultatele tuturor sondajelor de opinie, de parcă marile mulţimi de oameni sînt ca fulgul pe apă şi se pot deplasa, de la o săptămînă la alta, în direcţii diametral opuse, după cum bate vîntul. În realitate, noi n-am pierdut nici un procent de electorat, dimpotrivă, am cîştigat. Dar e o lege a sociologiei („spirala tăcerii”), care spune că oamenii se tem să recunoască, public, adeziunea lor faţă de un partid sau o grupare puternic atacată, ameninţată cu scoaterea în afara Legii, cu Curtea Marţială etc. În intimitatea cabinelor de votare, lumea îşi va exprima voinţa de vot şi o să vadă toţi ce forţă extraordinară a devenit PRM! Dvs. ştiţi cel mai bine care-i situaţia, fiindcă nu numai că n-au plecat oameni din filialele noastre, dar s-au înregistrat înscrieri masive în ultimele luni. Evidenţele statistice sînt grăitoare: PRM are, la ora actuală, aproape 130.000 de membri cu carnet. Nu cred că exagerez dacă voi anticipa că, la alegerile viitoare, partidul nostru se va bucura de cca 25% din sufragiile electoratului, ceea ce ne va îndreptăţi să participăm la guvernare pe post de vioara întîi. Ca să închei acest capitol, voi recunoaşte că, în toată perioada respectivă, am simţit sprijinul Comitetului Director al Partidului, căruia doresc să-i mulţumesc.

Doamnelor şi domnilor, Consiliul Naţional al Partidului România Mare va analiza şi va supune dezbaterii o serie de documente. În primul rînd, vom pune în discuţie Programul Anticriză, elaborat de specialişti redutabili ai formaţiunii noastre. În mod repetat, auzim cu toţii că nu există alternativă la actuala guvernare, că nu este altă soluţie, altă cale de urmat, altă echipă etc. Aşa se spunea şi pe vremea primului Guvern Ciorbea, în decembrie 1996, şi iată că din acel cabinet şi-au luat zborul peste 75% din miniştri. Cu alte cuvinte, reprezentanţii actualei Puteri admit, totuşi, că mai pot fi schimbaţi, dar nu cu alţii, ci tot ei între ei. Rezultatele se văd cu ochiul liber. Poate fi scoasă România din criză? Răspunsul este da, cu o precizare necesară: această realizare n-o pot face tot cei care au băgat Ţara în criză, fiindcă aşa ceva ar fi împotriva naturii. În fenomenul străvechi al Transhumanţei, de pildă, măgarii şi berbecii zevzeci care au prăvălit o turmă în prăpastie nu vor reuşi să scoată, tot ei, rămăşiţele sărmanului cortegiu, trebuie să vină gospodarii, pădurarii, salvamontul, aviasanul etc. Întregul program economic aplicat de coaliţia CDR-USD-UDMR este greşit şi n-are cum să-şi revină. A devenit clar, pentru toată lumea, că e nevoie de altceva. Economia unei Ţări nu se poate rezuma numai la lichidări şi împrumuturi externe. Nenorocirea cea mai mare, cu adevărat alarmantă, este că s-ar putea ca mîine să fie imposibil să mai reparăm ce-a stricat această „echipă a morţii”. Lumea de bună-credinţă deplînge bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei, dar România a fost bombardată, la fel de devastator, de FMI şi Banca Mondială. Efectele sînt aceleaşi. Mai rău decît atît n-are ce să i se întîmple unei Ţări. Aproape toate marile privatizări au fost frauduloase, începînd cu ROMTELECOM, ROMCIM, BANC POST şi IMGB. La fiecare caz în parte noi am tras semnale de alarmă, dar cine era să ne asculte? Cei care tocmai încasau milioane de dolari din înstrăinarea, pe nimic, a Patrimoniului Naţional? Atunci cînd

Poliţia, Justiţia şi Serviciile Secrete vor scăpa de sub tutela acestei „coaliţii toxice” şi oamenii vor putea vorbi fără teama de a fi daţi afară din serviciu, închişi sau chiar lichidaţi, societatea românească va primi un duş de gheaţă de o să-i clănţăne dinţii, iar opinia publică internaţională va afla ce încrengături ale Mafiei duc pînă în cancelariile occidentale. Nimic nu poate rămîne ascuns adevărului, spune o vorbă de spirit a Antichităţii. Noi ne menţinem hotărîrea ca, o dată ajunşi la Putere, să confiscăm, în 24 de ore, toate averile realizate prin fraudă şi să blocăm conturile Mafiei din băncile străine. Nimeni şi nimic nu ne va împiedica să facem acest act de Justiţie, care va revigora economia românească. Acei intelectuali subţiri, care ne-au împuiat capul cu aşa-zisa lor „societate civilă”, ar trebui să priceapă că printre drepturile fundamentale ale omului se numără şi dreptul de a nu fi jefuit, de a nu fi azvîrlit în stradă, din casă şi serviciu, de a nu fi minţit, de a nu fi batjocorit, de a nu servi drept cobai pentru experienţele barbare ale unor iresponsabili. În cadrul întîlnirii noastre de astăzi, vom discuta şi activitatea parlamentarilor PRM în perioada de 2 ani şi jumătate de la alegeri. În general, eu, unul, sînt mulţumit de prestaţia senatorilor şi deputaţilor noştri care, în condiţiile date, cînd abia dacă se pot apropia de microfonul Senatului sau Camerei Deputaţilor, au făcut tot ceea ce era omeneşte posibil. Există şi parlamentari care au realizat performanţa rară de a nu avea nici măcar o singură Declaraţie, o singură Interpelare, ceea ce trebuie să ne dea de gîndit. Apreciez, de asemenea, munca prestată de secretarii PRM ai celor două Camere, ca şi de preşedinţii Comisiilor Permanente – e vorba de Comisia de Sănătate a Senatului şi, respectiv, de Comisia de Învăţămînt a Camerei. Totuşi, cea mai mare realizare a Grupurilor noastre Parlamentare este coeziunea lor, sentimentul că alcătuim o familie. În noua legislatură au plecat parlamentari de la toate partidele: PNŢCD, PNL, PD, PSDR (care nici nu mai are grup parlamentar), PUNR, PDSR. Numai două partide au fost indestructibile: PRM şi UDMR, deşi din motive diferite. Şi aici se impune o remarcă: în timp ce la UDMR n-a venit nici un parlamentar nou, la PRM s-au alăturat senatorul Ion Marcu şi deputatul Ioan Sonea, lista rămînînd deschisă. De la ultimul Consiliu Naţional au aderat la fenomenul „România Mare” oameni de mare valoare, cu care ne mîndrim şi pe care i-am propus să fie cooptaţi în forumul nostru suprem de conducere: primarul Municipiului Cluj-Napoca, dl. Gh. Funar, foştii miniştri Doru Dumitru Palade şi Cristian Ionescu, generalul de divizie (r) Niculae Niţu, marea interpretă Irina Loghin, venerabilul Ion Puiu, fost deţinut politic, arhitectul Mihai Lupoi, şi mulţi alţii. Avem personalităţi incontestabile, care au ridicat cota valorică a partidului nostru şi vor avea un cuvînt greu de spus atunci cînd vor conduce dregătoriile Ţării. Aş fi nedrept dacă aş uita activitatea deosebită a Organizaţiei de Femei şi a Organizaţiei de Tineret, printre cele mai puternice din Ţară. Prin ele am reuşit să derulăm, neîncetat, numeroasele noastre programe culturale, ştiinţifice şi umanitare, printre care legendara „Cină Creştină”, prin care, de aproape 5 ani, noi hrănim 130 familii de bătrîni nevoiaşi. În aceeaşi perioadă, partidul nostru a desfăşurat o susţinută activitate internaţională, nu numai pe cont propriu, ci şi prin participările senatorilor şi deputaţilor noştri la diferite manifestări interne şi externe. Personal, mă bucur că am reuşit să-mi rup cîteva zile din programul extrem de încărcat şi să

efectuez două turnee în Asia, în toamna anului trecut, prilej cu care am vizitat Kazahstanul, Uzbekistanul, China şi Iranul, Ţări cu care trebuie relansate imediat relaţiile economice. Am purtat, de asemenea, rodnice convorbiri la sediul central al partidului sau la biroul meu din Senat, cu înalţi reprezentanţi ai ambasadelor Rusiei, Americii, Chinei, Portugaliei, Cubei, Nigeriei, Irakului, Turciei, Palestinei, Iugoslaviei şi ai altor Ţări. În ceea ce priveşte războiul din Iugoslavia, poziţia PRM rămîne neschimbată: trebuie oprite, de urgenţă, bombardamentele criminale! Acelora care poate se aşteptau ca la recenta şedinţă a Camerelor Reunite ale Parlamentului noi să votăm ferm împotriva cererii adresate de NATO, le vom răspunde că interesele majore ale României neau impus să ne nuanţăm poziţia şi să ne abţinem de la vot. Situaţia creată acum în Balcani nu mai seamănă cu nimic din ceea ce cunoaşte Istoria, n-avem la ce să o raportăm şi datoria noastră este să ne gîndim la Interesul Naţional. Fiindcă, în mod sigur, mai mult decît i-am ajutat pînă acum pe sîrbi nu poate s-o facă nimeni, dar există riscul să izolăm total România, iar noi, ca partid, în eventualitatea ocupării României de către NATO, să dispărem, să intrăm în ilegalitate. Lucrurile sînt foarte complicate şi acum nu e timpul vitejiei exaltate, ci al prudenţei şi înţelepciunii. Un partid şi un politician nu fac, întotdeauna, ceea ce vor. Istoria ne va da nouă dreptate. Pentru PDSR, votul de abţinere a fost un pas înapoi faţă de poziţiile sale anterioare, exprimate pe cînd se afla la guvernare. Pentru PRM, votul respectiv a fost un pas înainte şi am demonstrat, tuturor, că putem avea poziţii realiste şi constructive în probleme de o gravitate extraordinară. Evenimentele nu s-au terminat aici, iar cutremurul provocat de NATO în Balcani va avea replici numeroase, pînă dincolo de anul 2000. Important este ca România să anuleze distanţa dintre ea şi Ungaria şi, cum se spune în jocurile sportive, să-i urmărească pe unguri în toate organismele internaţionale, om la om, pe tot terenul. De altfel, aceasta este una dintre dimensiunile pe care le vom imprima politicii externe româneşti atunci cînd vom veni la Putere: o diplomaţie ofensivă, pragmatică, eficientă. Ca un prim pas, chiar astăzi vom adresa comunităţii internaţionale o cerere de despăgubiri care i se cuvin României datorită pierderilor uriaşe provocate de războiul din Iugoslavia într-o singură lună – după opinia specialiştilor Băncii Mondiale ar fi vorba de cca 750 de milioane de dolari, dar noi avem informaţii că pierderile sînt de peste 1 miliard de dolari. Aceasta în special datorită blocării cursului navigabil al Dunării. Este pentru prima oară în Istorie cînd se întîmplă o asemenea catastrofă. Asta este, de altfel, una dintre diferenţele existente între „Pax Romana” şi „Pax Americana”: în vreme ce romanii construiau poduri, americanii distrug poduri. Stimaţi prieteni, nu mi-am propus să prezint nici un Discurs despre Starea Naţiunii, nici un Raport la Congres. Tot ce am vrut a fost să vă expun situaţia formaţiunii noastre, acum, la 8 ani de la înfiinţare, cu puţin timp înainte de alegeri. Cred că veţi fi de acord cu mine că ne-am ţinut bine în şa, avînd în vedere că noi nu avem bani şi suportăm rigorile unui boicot informaţional care a depăşit orice limită. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (24 aprilie 1999, Casa Republicii; discursul a fost rostit la deschiderea lucrărilor Consiliului Naţional al PRM)

JURNAL DE VACAN� (22)

Partea a III-a

AUGUST 1995 (7)

Dar, nu numai noi, oamenii, ne-am stricat la stomac, ci şi căţeii. În primul rînd dalmaţianul meu, Zar, şi Lupuşorul, Zîna şi Stela – cei patru cîinişori de apartament, care dorm alături de mine la Bucureşti. Ei, bine, toţi 4 mănîncă iarbă în neştire, anumite buruieni, fireşte, verificate de mii de ani de către farmacopeea canină, pentru tămăduirea arsurilor intestinale. Cel puţin Lupuşorul, castrat cum e (în urma unor bătăi crîncene cu alţi maidanezi), privit din profil, cînd paşte şi scutură din urechi şi ţăcălie – juri că-i Emil Constantinescu.

 

Un moment deosebit al după-amiezii de sîmbătă l-a constituit vizitarea (din nou) a Complexului din Şchei. Directorul Muzeului, profesorul Oltean, e în concediu, îşi pregăteşte doctoratul. Îi resimt lipsa, mai ales că, zelos şi posesiv cum e, a luat cu el cheile Muzeului Junilor, aşa că nu putem să le arătăm oaspeţilor din S.U.A. mai nimic. Vizităm, totuşi, sala de clasă unde a predat Anton Pann, prin 1830. Stăm cuminţi în bănci şi primim explicaţiile muzeografei Voineag. E frumos şi răcoare aici, nisiparniţa care ţinea loc de sugativă sună ca o castanietă din basmele Andaluziei, bolţile sînt afumate de lumînări şi torţe demult stinse, ca şi lumina ochilor care le-au petrecut, totul e rînduit după datina românească a măsurii şi bunului-simţ. Aici, în Şcheii Braşovului, se învaţă carte românească şi se practică ritualurile creştine cam de 1200 de ani, neîntrerupt, pe cînd nu călcase nici un pinten unguresc. Să mai vorbesc oare de Biserica Sf. Nicolae, care datează de la 1400, fiind clădită pe ruinele unei bazilici cu mult mai vechi? Aprindem lumînări, cu evlavie, pentru pomenirea morţilor noştri. Afară, soarele scapătă ca un napoleon de aur, după brocartul mov al norilor. Frunzele stau în nemişcare. În iarba înaltă şi îngrăşată de atîtea sfinte oseminte, un melc s-a oprit în cumpăna vieţii lui: să-şi scoată coarnele după ploaie sau nu? Îl iau în palmă şi i-l arăt Lidiei, care îl bagă în poşetuţa ei cu inimioare roşii, lăcuite, printre nişte pietricele mai vechi, dar după puţin timp îl înzestrăm pe gasteropod (are stomacul în ceea ce s-ar putea numi picioare) cu nişte frunze late, din copaci, pentru a se simţi şi mai bine. „Ai grijă, Lidia, să nu uiţi de melcuşor, să nu te aşezi pe geantă şi să-l striveşti, fiindcă are şi el o mamă şi un tată, să-ţi fie milă de vietăţi“.

Depunem cîte o floare roşie la mormîntul lui Titulescu, care tot n-are candelă, desigur („se fură“,

m-au asigurat unele gazde anul trecut). Bunul şi vechiul meu amic, Ion Moldovean de la Sînpetru, dăruieşte Muzeului Şcolii şi Tiparului Românesc o icoană pe lemn (predomină verdele şi roşul) o splendoare, pictată de el. În ianuarie, dăruise o icoană asemănătoare Bisericii. „Să aveţi grijă de Ţărişoara noastră! Trăiască România Mare!“ – ne strigă mai mulţi oameni, care ne recunosc.  

Ce facem cu cabanele? Regimul lor nu e foarte clar, cică nu pot fi privatizate. Şi uite aşa nici nu pot fi reparate sau consolidate, fiindcă oamenii nu bagă bani în ceea ce nu le aparţine. Vorba aia: „Ce e al tuturor, nu e al nimănui“. Mă apucă jalea cînd văd cabana Cristianul Mare, care are un amplasament extrem de pitoresc, dar ce folos? Cabanierul Nelu Dogaru se plînge că nimeni nu ştie ce-are de gînd Guvernul cu miile de cabane ale Ţării – de la munte, deal şi şes. Eu cred că vor să pună unii mîna pe cabanele de vînătoare şi nu ştiu ce tertipuri să mai născocească, printre care şi această fantomatică Regie a Cabanelor. Îl rog pe Toma Năstase să-mi prezinte un studiu temeinic.  

Urcăm, cu telefericul, pe Cristian. Sîntem puşi în gardă că la ora 15.45 va fi ultima cursă de teleferic, spre Poiană, înapoi.

- Ce fel de turism facem noi, domnule Neagoe, dacă în toiul verii oamenii rămîn fără principalul mijloc de transport? Mă rog, mai de dragul nostru, mai de ruşinea altor turişti, cursele se prelungesc pînă la ora 18.00. Între punctul terminus al telefericului şi cabană sînt vreo 3 km de mers pe jos. Cît de periculos poate fi muntele! Urc, voiniceşte, cu Eugenia în braţe. E din ce în ce mai greu. Fetiţa plînge, vrea la maică-sa. Numai că maică-sa de-abia suflă şi ea. Soră-mea, Magdalena, şi cumnatămea, Pifa, se opresc la sfertul drumului, se aşază pe iarbă şi nu mai pot fi urnite. Nepoţii mei, Ducă şi Flavia, sînt însă foarte sprinteni. La fel şi Maria Muşat, care mai are resurse să facă şi niscaiva balet pe munte. Familia Furo a rămas la hotel, micuţul lor Gipsy, o corcitură de teckel cu basset, e şi el bolnăvior, urlă sfîşietor, noapte de noapte. Respir tot mai greu. La înapoiere, e şi mai dificil. Noroc că am băut numai apă, altminteri nu mai făceam nici doi paşi, mi-ar fi ieşit totul prin piele. Mă ajută aghiotantul meu, Popescu, care îmi ia fetiţa şi mi-o duce în siguranţă pînă la teleferic. Aici, în cabină, Silviu, prichindelul de 8-9 ani al maiorului Achim, o strînge în braţe, de zor, pe Mirela, nepoata de 18 ani a regretatului profesor Mircea Muşat. Lui, cică, îi e frică de trecerile bruşte peste stîlpii de susţinere. În realitate, s-a îndrăgostit lulea de Mirela – fată plăcută la înfăţişare, cu un corp şlefuit de înot şi atletism, provenind din oraşul marilor sportive, Deva – ea însăşi, o strănepoată a lui Avram Iancu. Amorezatul Silviu le spune aghiotanţilor mei: „Ziceţi-i voi că o iubesc, mie îmi e ruşine!”. Noroc că Mirela, fată bună de măritat, are umor. Dar şi Silviu are umor, ce-i al lui e-al lui, fiindcă odată, fiind întrebat la şcoală ce-s părinţii lui, a dat un răspuns antologic: „Tata e poliţist şi mama moldoveancă“.  

Fac plajă pe terasa vilei, alături de păpuşica mea, Lidia. E albă ca porţelanul, i se văd irizaţiile unor vinişoare albastre. Ce mică şi slabă e! Îmi ciripeşte la ureche într-o limbă numai de ea ştiută, care e limba izvoarelor, inventează cuvinte, se prosteşte. O întreb ce casetă vrea să-i pun: „Aia cu păsărele!“. Aia cu păsărele nu e altceva decît „Simfonia Jucăriilor”, a lui Leopold Mozart, pe care o descopăr şi eu din ce în ce mai uimit. E atîta freamăt viu în lucrarea asta, atîta zumzet şi larmă de

păsări, atîtea sfîrîieli de ceasornice şi jocuri copilăreşti, încît nu te mai miri că a fost posibil, iată, ca dintrun capelmaistru pămîntean să se nască un Demiurg ca micuţul Amadeus (Cel Iubit de Dumnezeu). Uşor, uşor, în toropeala soarelui şi în legănarea de hamac a muzicii divine, comoara mea adoarme. Nu-s multe ceasuri după ora prînzului, dar ea a ostenit, fiindcă se scoală de cu zori, între 6 şi 7, odată cu primul lăptic al Eugeniei. Îi suflu peste ceafa asudată, cu zulufi aurii, ca să-i fac răcoare. Mă ridic şi îi aduc o umbrelă, s-o feresc de insolaţie. Doarme preţ de o oră. Într-un tîrziu, soarele a coborît peste vîrfurile arborilor ornamentali, din livadă, care proiectează o umbră binefăcătoare. O iau în braţe şi o duc în pătuţul ei. Va veni o zi cînd îmi va fi nespus de dor de clipele astea de adîncă pace. Un vechi proverb în versuri spune, despre copii: „Cine are, să-i trăiască – cine nu, să nu-şi dorească!“. Aici, înţelepciunea populară a dat-o-n bară, ca să mă joc şi eu cu rimele. Ba să-şi dorească, fiindcă nu există nici o bucurie mai mare, pe lume, decît aceea de a zămisli, de a naşte, de a creşte şi de a avea copii. Înclin să cred că asta e principala misiune pe care Dumnezeu i-a dat-o omului pe Pămînt. Lanţul acesta genetic, părinţi-copii, părinţi-copii, de mii şi mii de ani, nu e altceva decît scara vie pe care urcăm la Tatăl Ceresc...  

În „Istoricul Partidului Naţional - Liberal de la 1848 şi pînă astăzi“ aflu un fragment cu totul minunat, care, în substanţa lui, e valabil şi azi. E vorba despre Programul de Reforme de la 1863, capitolul intitulat „Libertatea presei“: „Presa nu trebuie să atîrne de alt tribunal decît d-acela al opiniunei publice, care în toate cazurile de prezumţiune de delict are juriul de interpret. Fiecare este liber să scrie cu riscul şi cu pericolul consideraţiunei sale personale. Legea nu poate decît să reguleze exercitarea în interesul moravurilor şi al onoarei cetăţenilor“. Cu alte cuvinte, singura manieră în care poate fi pedepsită presa ticăloşită este boicotarea de către opinia publică, încetarea cumpărării.

Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu „Mesagerul“ din Braşov, condus de fostul activist al Comitetului Judeţean P.C.R., Mînzală. Nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte de obscurul ziar şi de şi mai obscurul individ, care ne tot înjurau în concediile anterioare. Ei, bine, de vreo 7 luni, „Mesagerul“ a dat faliment. Ajunsese biata fiţuică fesenistă mai rău ca o gloabă, n-o mai cumpăra nimeni. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Muzeul „Casa Junilor“, Brașov

Masivul Postăvarul

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (59)

Orașele Dinastiei Tang (11)

Administrația în Dinastia Tang (5)

La începutul Dinastiei Tang, împărţirea Imperiului în provincii nu a avut ca rezultat nici o funcţie permanentă, iar prefecţii erau legaţi direct de Curtea imperială. Această situație avea ca scop să îi împiedice pe comisarii imperiali să devină feudali capabili să pună în pericol autoritatea Împăratului. Creșterea masivă a numărului provinciilor după tulburările legate de Rebeliunea lui An Lushan se supune acelorași exigențe.

Cu toate acestea, începînd din acest moment, guvernatorii civili şi militari numiţi în provincii căpătau o importanță tot mai mare și, în special, guvernatorii militari din regiunile de frontieră sau cei care, în urma Rebeliunii, fuseseră numiți pentru a fi neutralizați. În consecință, are loc o acomodare la această nouă ierarhie, care se afirma creînd probleme, mai ales în cazul provinciilor autonome.

Acestea din urmă fixează ele însele suma cu care contribuie la Trezoreria Statului şi o trimit prin mjloace proprii. În unele provincii nu mai exista decît

Maria Callas, regina fără regat (35)

Tu, in questa tomba (Aida) (4)

Ce zeitate sublimă ar fi putut fi Callas, devorată de bijuterii şi mistuită de flacăra unei ultime iubiri. Dar nu a acceptat, şi rolul a fost jucat de Elizabeth Taylor, avînd alături de ea pe Richard Burton şi Noel Coward, în una din ultimele sale apariţii. „Nu puteam începe o carieră cinematografică jucînd rolul unei actriţe bătrîne!” Bineînţeles, Mariei i-a fost frică...

Visconti ar fi vrut să turneze viaţa lui Puccini, şi ar fi dorit ca Maria să accepte să fie Maria Jeritza, soprana cehă care a ieşit în calea lui Puccini. De data asta proiectul în sine nu se va realiza şi Maria nu va fi obligată să refuze. Maria continuă, neştiind dacă să spună da sau nu, întîrzie să dea răspunsuri la diferite întrebări care i se pun şi pînă în cele din urmă sileşte pe alţii să ia hotărîri pentru ea. Să ne amintim de Rudolf Bing în 1958... Totul trebuie să fie perfect, pentru că ea e Maria Callas. Dar oare perfecţiunea face parte din lumea asta? O vedem agitîndu-se în mijlocul acelor castele de nisip pe care le construieşte fără a îndrăzni vreodată să le locuiască...

Ultimii ani de carieră militară (8)

În octombrie-noiembrie 1956, Europa şi întreaga lume au fost zguduite de evenimentele sîngeroase din Ungaria. Părerile erau împărţite. Dar îngrijorarea era foarte mare deoarece putea să izbucnească din nou un mare război în inima bătrînului continent.

Familia Genoiu a invitat la masă într-o duminică familia actorului Sireteanu împreună cu copiii, Tudor şi Maria, prietenii din copilărie ai lui Florinache. Actorul era un anticomunist inveterat şi în imaginaţia lui vedea prăbuşirea comunismului sovietic.

- Domnule colonel, eu unul m-am săturat să joc roluri de soldat neamţ şi soldat sovietic, de chiabur şi de moşier în timp ce fratele meu o face pe activistul de partid. Teatrul e sufocat de cenzură. Societatea trebuie să revină la libertatea de expresie ca în tinereţea noastră!

- Maestre, nu avem voie să ne luăm dorinţele drept realitate. Armata Roşie e condusă la Budapesta de Mareşalul Konev, cel ce a intrat primul cu tancurile sovietice în Berlin! Nu vedeţi că anglo-americanii s-au limitat numai la vorbe?

- Şi atunci ce e de făcut? Cum se poate scăpa de rusimea bolşevică?

- Cu răbdare, cu multă răbdare. Copiilor nu trebuie să le inoculăm vederile noastre. Să-i lăsăm să-i educe

un guvernator militar, care exercita asupra prefecţilor autoritatea pe care o exercita anterior Guvernul Central. Un asemenea guvernator obţine o putere egală cu cea a unui monarh. Faptul că aceste personaje poartă titulatura de „comisari imperiali“ demonstrează încercarea vană de a impune ca această funcţie să fie atribuită doar de către împărat. În realitate, aceşti guvernatori militari se succed în funcţie din tată în fiu, fără intervenţia Curţii imperiale. În unele cazuri, unii îi elimină prin forţă pe predecesorii deţinători ai funcţiei de Comisar imperial. Tributul care ar trebui să provină din aceste provincii rămîne doar în teorie.

Instituţiile administrative și puterea –Ministerele (1)

Diferitele ministere şi servicii ale statului funcţionează sub autoritatea Marelui Consiliu, care se întruneşte zilnic în prezența împăratului și ia deciziile cele mai importante. Din motive numerolegice existau șase ministere. Acestea depindeau de Departamentul Afacerilor de Stat, care era condus de doi vicepreședinţi – cel de Dreapta și cel de Stînga; aceştia aveau rangul de mandarini de gradul al doilea, clasa a doua. Atunci cînd împăratul Taizong a ocupat funcţia de preşedinte al Departamentului de Stat, din respect pentru acesta,

Această nehotărîre va domina toate tratativele pe care ar putea să le mai aibă în legătură cu o eventuală reapariţie pe scenă. Dacă nu ar fi fost decît măcar pentru un spectacol de adio, chiar dacă expresia tot atît de mult ca şi ideea îi repugnau. Pînă în 1967, Michel Glotz a încercat să o convingă să revină asupra hotărîrii ei de a nu mai cînta, dar de fiecare dată îi prezenta atîtea piedici, atîtea propuneri şi mai ales contrapropuneri, că nici una din aceste iniţiative, pînă în cele din urmă nu va putea să se concretizeze. Ca şi cum Maria ar fi fost dominată de groaza de a nu mai fi această legendă sau să apară diferită de imaginea pe care ştie prea bine că o reprezintă. A vrea şi a nu vrea, a îndrăzni şi a nu îndrăzni...

Mai întîi o adevărată întoarcere pe scenă: se va contura un proiect privind o măreaţă şi nouă punere în scenă la Opera din Paris a Medeei şi de data aceasta tot Alexis Minotis avea să fie cel care va asigura realizarea, recreînd o ultimă oară culmile Corintului: Callas, vrăjitoarea ar fi apărut încă odată în ultimul din marile ei roluri. Se vor stabili contacte, se vor schimba scrisori, dar nu se va merge mai departe. Mai apare şi ideea unei reprezentaţii cu Traviata, pusă în scenă de Visconti, pentru Opera din Paris. De această dată, discuţiile au ajuns într-un stadiu foarte avansat,

şcoala. Să nu facem din ei nişte revoltaţi împotriva unui regim represiv. Ce e mai bine? Ca aceşti copii să urmeze facultăţi sau să înfunde puşcăria în aşteptarea americanilor?

Peste cîteva zile, lucrurile aveau să se lămurească. Tancurile lui Konev i-au măcelărit pe protestatari. Cardinalul Jŏzsef Mindszenty, cel care cerea retrocedarea Ardealului către Ungaria, s-a refugiat la Ambasada SUA, iar primul-ministru Imre Nagy a fost arestat.

* * *

Înainte de a fi trecut în rezervă şi pensionat, colonelul Ştefan Genoiu, împreună cu soţia Geta şi fiul lor Florin, au asistat la nunta fratelui Mişu în satul Vameş din Lunca Siretului. A fost o noapte de pomină. S-a dansat, s-a jucat periniţa. Colonelul, în uniformă, a fost pus în fruntea mesei. Pentru sătenii din Vameş, el era o personalitate cu care fratele Mişu se mîndrea. Mai tot timpul a fost în preajma lui directorul Gospodăriei Agricole de Stat, unde Mişu Genoiu funcţiona ca şef de fermă. Directorul, un inginer cam la vreo 50 de ani, cum se întîmplă la o petrecere de nuntă, îşi dezlegă limba, interesat fiind de opiniile unui militar de carieră aflat în pragul pensionării.

- Credeţi în Dumnezeu, domnule Colonel?

- Există o forţă supranaturală care guvernează Universul! Dacă acea forţă se cheamă Dumnezeu, atunci cred în El!

această funcţie a încetat să mai fie atribuită. Fiecare din cei doi vicepreşedinţi este, de drept, prim-ministru și are în subordine toţi asistenţii de Dreapta şi de Stînga. Sub autoritatea lor se află cele șase Ministere: 1. Ministerul Funcționarilor se împarte în patru Birouri: a) Biroul Funcţionarilor este însărcinat cu alcătuirea ierarhiei mandarinale, cu avansările și cu numirile în funcţii. Este condus de doi Secretari generali şi doi Secretari auxiliari. Sub autoritatea celor patru se află, treizeci de secretari I, şaizeci de secretari II, paisprezece copişti, treisprezece arhivari, opt aprozi şi doisprezece comişi. b) Biroul Titlurilor Nobiliare – se ocupa de titlurile și bunurile acordate principilor şi nobililor. Era condus de un Secretar general şi un Secretar auxiliar. Sub autoritatea celor doi se aflau patru secretari I, nouă secretari II și patru comişi; c) Biroul Titlurilor Onorifice se ocupa de titlurile mandarinale. Era condus de un Secretar general şi doi Secretari auxiliari. Sub autoritatea celor trei se aflau treizeci și trei de secretari I, şaizeci și şapte de secretari II şi patru copişti; d) Biroul Examenelor de Merit era însărcinat cu supravegherea modului în care funcţionarii îşi îndeplinesc sarcinile. El se ocupa de contabilizarea notelor stabilite de superiorii ierarhici ai mandarinilor în funcţii. (va urma)

CHRISTINA MEIţă-TANG

şi la Paris toată lumea speră. Dar şi aici va fi un eşec. Visconti, ca şi Callas, cere un anumit buget, dar mai ales un număr de repetiţii, pe care Palatul Garnier nu le poate asigura. „Nu am pus decît o singură condiţie”, va spune Callas, „douăzeci pînă la treizeci de zile de repetiţii pentru orchestră şi cor. Nu le-am putut obţine. Atunci proiectul a rămas baltă”. Nu este vina Mariei, dar care operă din lume ar fi putut, la sfîrşitul anilor ’60 să se gîndească la treizeci de zile de repetiţii pentru cor şi orchestră în Traviata? Şi Callas o ştia prea bine...

Astfel, fără a închide ea propriu-zis o uşă, Maria, totuşi, o lăsa să se închidă. O face cu un fel de voluptate disperată. Dar oare ar fi fost în stare? Ar fi fost în stare la sfîrşitul anilor ’60 să fie Traviata pe scena Operei din Paris? Ca şi la Dallas, unde Lawrence Kelly şi Nicola Rescigno ar dori să o convingă de asemenea să cînte rolul Violettei? Şi la San Francisco, unde spectacolele cu Trubadurul şi Norma care i-au fost propuse nu se bucură de repetiţii suficiente? Dar cu Met? Callas s-a împăcat cu Rudolf Bing, ar vrea să cînte din nou la New York, trebuie însă să se pună de acord în privinţa datelor. Iar atunci cînd trebuie să te uiţi la un calendar, să alegi o lună, o zi, Callas nu mai urmăreşte.

(va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

- Dar în învierea morţilor?

- Bine-ar fi ca morţii să învie... Dar nu cred într-o asemenea minune! O spune şi Eminescu: ,,Nu-nvie morţii, e-n zadar, copile!”.

La rîndul lui, colonelul se interesă de viitorul acţiunii de colectivizare a agriculturii.

- Domnule inginer, se va ajunge ca toate pămînturile ţăranilor să fie colectivizate?

- Nu mă îndoiesc! Avem exemplul Uniunii Sovietice! Ştim ce s-a întîmplat în Basarabia, ce se află la o aruncătură de băţ de locul unde ne aflăm acum!

- Şi cum se va proceda? Cu vorba bună sau cu sila? Eu am citit un roman, ,,Pămînt desţelenit” de Şolohov! Acolo se relatează că pistolul a fost arma convingerii pentru ţăranii ruşi…

- Domnule colonel, grea întrebare, greu de răspuns! Aş vrea să nu se ajungă şi la noi la moarte de om ca pe vremea lui Stalin!

La despărţire, pe peronul gării Vameş, fraţii Genoiu şi-au strîns bărbăteşte mîinile şi s-au îmbrăţişat.

- Neică Fănică, îţi mulţumesc pentru că ai venit la nunta mea cu Vasilica Macri! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, viaţă lungă şi să te bucuri de Florinache! Pe undeva, îmi pare rău că nu a asistat la bucuria mea şi fratele Nicolae, dar el e tot timpul ocupat cu munca de partid! (va urma)

Balada (69)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (67)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (10)

Politică și istorie (3)

Încă doi ani, Calust Sarkis parcurge Turcia de la un capăt la altul, apare şi drept consilier avizat al unor miniştri, care nu se ştie ce portofolii deţin, îşi construieşte chiar un palat spre a sfida vremurile persecuţiei din cauza cărora tatăl său luase precipitat drumul pribegiei londoneze.

Apoi, într-o bună zi (unde şi cum, n-a spus), descoperă cîteva scrisori mai vechi şi uitate (cît de vechi?) ale unui mare vizir, ce ar conţine unele „obscure promisiuni”. Cu ele în mînă vizitează miniştri, lideri politici, oameni de afaceri etc. şi somează, negociază, retractează şi în special oferă mită în valoare de milioane. Nu e o surpriză! Sîntem în locurile unde s-a inventat bacşişul si el nu poate dispărea tocmai acum, deşi imperiul e pe ducă! Care dintre metodele amintite s-a dovedit mai eficientă, e greu de aflat. Cert este că, la 19 martie 1914, în preajma primului război mondial, proporţiile acţiunilor deţinute în cadrul lui „Turkish Petroleum Company” se schimbă radical. „AngloPersian”, în fapt Marea Britanie, preia, de la Banca

Trenul de aur (6)

– În 1939, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident, împreună cu o parte a armatei, mulți civili

și... cu tezaurul polonez –

Franța nu acționează

Pan Karpinski ia volumul cu coperţi galbene şi îl răsfoieşte căutind o pagină.

– Am scris aici, undeva, poftim, am găsit, la pagina 211: „Principalul nostru transport a trecut prin România absolut în ultimul moment”.

– V-aţi aflat în trenul de Constanța?

– Nu. De la Cernăuţi eu am plecat spre Bucureşti, unde am rămas două zile ca să rezolv formalităţile cu Banca Naţională a României. Mă gîndeam că voi avea de aprobat plăţi, va daţi seama, şaptezeci de mii de kilograme de aur, numai transferul pe hîrtie, între bănci al unei astfel de cantităţi, cu alte cuvinte eu îţi dau aici, tu îmi dai acolo, adică din depozitul tău aflat într-o altă capitală, se taxa atunci cu 2 pînă la 4 la mie

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (99)

Epilog (11)

Notă adresată de ministrul de Externe irakian, dl Tarik Aziz, secretarului general al Ligii statelor arabe, la 16 iulie 1990 (5)

„Cu toate că ajutorul dat de ţările surori nu a reprezentat decît o parte infimă din ceea ce a cheltuit Irakul din punct de vedere economic şi uman pentru apărarea suveranităţii şl demnităţii naţiunii, conducerea irakiană a exprimat totuşi profundele sale mulţumuri tuturor fraţilor care i-au acordat ajutor. Ele au fost transmise în mod public de preşedintele Saddam Hussein, cu ocazia vizitelor făcute în Irak de unii dintre conducătorii statelor arabe.

Totuşi, amara realitate, pe care orice arab trebuie să o cunoască, este că marea majoritate a acestor ajutoare au fost înregistrate sub formă de datorie irakiană, inclusiv faţă de Kuweit şi Emirate. Acum mai mult de un an am vorbit despre acest lucru într-un sprit frăţesc cu cei interesaţi, dar aceştia s-au făcut că nu aud.

Între altele, Kuweitul a considerat, ca o datorie vărsată în contul său, cantităţile de petrol irakian extrase

Naţională a Turciei, cele 50 la sută din acţiunile acesteia, şi acum în mîinile englezilor se găsesc trei sferturi din acţiuni. „Deutsche Bank” îşi păstrează cele 25 la sută, „în schimbul drepturilor sale asupra petrolului care se va găsi de-o parte şi de cealaltă a faimoasei căi ferate ce urma să ajungă la Bagdad”.

Cinci la sută (1)

E clar, două scopuri ale englezilor sînt atinse: controlul frîielor în combinaţiile cu petrol şi punerea în minoritate a germanilor. Ca urmare, autorului reuşitei i se mulţumeşte: Calust Sarkis Gulbenkian primeşte 5 la sută din acţiunile „Companiei Turce a Petrolului”. Şi, cu toate că, la prima vedere, cifra pare infimă, să notăm că, prin 1930, doar aceste procente îi aduc 50 de milioane de lire sterline!

Deşi „Compania Turcă a Petrolului” obţine concesionarea de la guvernul turc a petrolului mesopotamian şi dreptul de a spori tarifele vamale, cele care controlează riguros totul vor fi „Anglo-Persian” şi „Royal Dutch-Shell”. Iar din umbră, mereu din umbră!, Calust Sarkis Gulbenkian. E convins, susţine el pe faţă, de astă dată, că „este mai bine să ai o bucăţică dintr-o prăjitură mare, decît o bucată dintr-o prăjitură mică!”. Afirmaţia justifică, de acum înainte, cele 5 la sută procente revendicate prompt în orice tranzacţie pe care o mijloceşte sau la care participă şi pe care nimeni nu i le va refuza!

din valoarea tranzacţiei. Darmite un transport fizic cu asigurarea deplinei securităţi!

– Și aţi avut ceva de plătit?

– Absolut nimic. În timpul acesta aurul nostru ajunsese la Constanţa.

– Fără dvs.?

– Fără mine. N-aş vrea să faceţi din persoana mea vioara întîi a acestei poveşti. Mai erau şi alţii, mai importanţi. Eu eram doar împuternicit cu semnătura în numele Băncii Poloniei. Şapte ani am însoţit acest aur prin lume...

O adevărată odisee...

– Povestiţi-mi măcar cum a început.

– V-am spus: Nu sînt un bunic cu poveşti pentru nepoţi. Puneţi-mi întrebări, şi vă voi răspunde. De altfel, presupun că s-a scris şi la dvs., în presă, despre această acţiune. Cel puţin ziarele româneşti din acea vreme n-au prea făcut o taină din toată istoria. Nu le-aţi cercetat? Ce vă mai trebuie?

– Caut oameni care au participat direct la această acţiune. Mi-am pus mari speranţe în dvs. Ştiţi cum v-am găsit? I-am luat la rînd pe toţi Karpinski din cartea de telefon.

– Dacă aţi fi început cu ultimul, mă găseaţi imediat.

din regiunea Al-Khafji şi vîndute în numele Irakului după închiderea conductei care traversa Siria, cu toate că aceste cantităţi au fost vîndute în plus faţă de cota care îi era alocată de OPEP. Pentru a descrie situaţia completă, trebuie să lămurim un aspect important al pieţei petroliere în timpul războiului.

Irakul era, înainte de război, unul din principalii producători de petrol, cu cca. 2,6 milioane de barili pe zi. La începerea războiului producţia sa a fost oprită total timp de cîteva luni, apoi a reînceput să producă mici cantităţi prin Turcia, apoi prin Siria, pînă în 1982, cînd conducta sa a fost tăiată. Exporturile Irakului prin Sud au fost oprite total între 1980 și 1985, an al deshiderii conductei prin Arabia Saudită. Pierderile Irakului în această perioadă s-au ridicat la 106 miliarde de dolari.

De fapt, această sumă a intrat în punga celorlalte ţări producătoare de petrol din regiune, care şi-au mărit exporturile de petrol pentru a compensa absenţa petrolului irakian timp de opt ani. Un calcul simplu ne arată că „datoriile” Irakului către Kuweit şi Emirate sînt deplin compensate de surplusul de beneficii petroliere obţinute prin creşterea producţiei în anii de război.

Întrebarea care se pune este următoarea: dacă Irakul, care şi-a asumat întreaga răspundere a apărării şi securităţii naţiunii arabe precum şi a demnităţii sale şi a protecţiei bogăţiilor ţărilor din Golf care ar fi putut

Cum am mai spus, dintr-un întreg, cele 5 la sută par neînsemnate, dar exact în crearea acestei aparenţe, de-a dreptul înşelătoare, constă vicleşugul lui Calust Sarkis întrucît, nu o dată, partea respectivă înseamnă, de fapt, „cîştiguri princiare”. Or, el asta îşi doreşte. Dar lovitura bine ticluită mai are un efect: graţie vicleniei lui Gulbenkian, Deterding ocupă acum „tronul petrolier al Marii Britanii”.

Să revenim în Europa, unde evenimentele continuă să fie tulburi. După împărţeala Companiei Turce, izbucneşte primul război mondial şi imediat aceasta reacţionează, dă publicităţii o declaraţie în care, fără ocolişuri, precizează că transferă lui „Royal DutchShell” cele 25 la sută procente aparţinînd lui „Deutsche Bank”. Pentru cei familiarizaţi cu situaţia din Mosul, reuşita lui „Shell” nu e surprinzătoare, însă ei, şi numai ei, nu au timp de bilanţuri. Tunurile bubuie tare şi des în Europa, pe frontul occidental, ca şi pe cel oriental, aliaţii fac faţă cu greu trupelor germane, dotate masiv cu mijloace mecanizate. Iar acestea au nevoie, spre a funcţiona bine, de petrol, mai exact de derivatele obţinute prin rafinarea lui. Nici aliaţii nu se lasă mai prejos. Numai că, pe frontul apusean, francezii se retrag cu moralul scăzut. Treptat, rezervele lor de petrol se micşorează pînă la a crea disperarea invocată în faimosul mesaj adresat lui W. Wilson, preşedintele american, de Georges Clemenceau. (va urma)

DUmITrU ConSTAnTIn

Deci, întrebările...

– Cîți ani aveaţi atunci?

– 47.

– Unde v-a prins războiul?

– La Varşovia. – Pe ce stradă se afla Banca?

– Pe Bielanska, acolo era depozitată cea mai mare parte a aurului.

– Şi restul?

– La Bresc, Lublin, Siedlesc şi Zamosc. În patru depozite secrete stabilite încă din vara lui 1939, cînd ameninţarea războiului devenise evidentă.

– Aurul era deja ambalat în lăzi?

– Depozitul din Varşovia era în lingouri. Pentru evacuarea lui s-au confecţionat lăzi speciale, cît să poată fi duse de doi oameni. Cam patruzeci pe şaizeci de centimetri. Greutatea – circa şaptezeci de kilograme fiecare. Erau şi lăzi mai mari pentru bancnote şi alte valori. Monezile se aflau în saci de iută sigilaţi.

– Aţi hotărît evacuarea după primul raid aviatic asupra Varşoviei?

– Nu. Războiul a început în zorii zilei de 1 septembrie. Era într-o vineri... (va urma)

IOAN GRIGORESCU

cădea în mîini străine, deci dacă Irakul ar fi pierdut, ar fi trebuit el, totuşi, să considere ajutorul care i-a fost acordat ca pe o „datorie“?

Oare Statele Unite nu acordaseră sume considerabile, provenite de la contribuabili, ca ajutor Uniunii Sovietice şi aliaţilor săi occidentali, cu toate că nu aparţineau aceleiaşi naţiuni, în cursul celui de al II-lea război mondial? Iar după terminarea războiului, în cadrul planului Marshall, America a acordat sume considerabile pentru reconstrucţia Europei şi a făcut acest lucru în lumina unei viziuni strategice globale în interesul şi pentru apărarea taberei căreia îi aparţinea şi care a participat la război împotriva unui duşman comun. Cum am mai putea considera sumele acordate Irakului de fraţii săi arabi ca fiind datorii, cînd el a sacrificat sume mult superioare din propria sa vistierie, de-a lungul acestor ani de război sălbatic, în timp ce tineretul său şi-a vărsat sîngele pentru apărarea pămîntului arab, a demnităţii şi a bogăţiilor sale? Oare logica naţională şi logica securităţii regionale nu cer, după precedentul american creat, ca aceste ţări nu numai să anuleze datoria Irakului, dar să şi pregătească un plan arab, asemănător planului Marshall, pentru a compensa o parte din pierderile irakiene din timpul războiului?“. (va urma)

PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Doza de sãnãtate

Terapia sindromului post - Covid

Pentru o a avea o sănătate echilibrată este nevoie de o comunicare energetică la nivel de celulă - organ - sistem. Pentru ca informația să ajungă la fiecare celulă a corpului este obligatoriu ca energia să curgă nestingherit în corp, asemenea unui pîrîiaș de munte, curat și răcoritor. Potențialul fiecărei celule de a se curăța și autoregla este esențial în dobîndirea unei imunități stabile și unui metabolism echilibrat.

Cu cît înaintăm în vîrstă, cu atît este mai important ca energia să fie distribuită echilibrat în organism, deoarece în cazul persoanelor în vîrstă acesta face față cu greu infecțiilor. Pandemia provocată de coronavirus ne arată cît de vulnerabili sîntem în fața unui pericol real pentru sănătate. Mulți specialiști din domeniul sănătății afirmă faptul că individul modern este ,,chimizat” și, prin urmare, nu poate face față cu brio infecțiilor.

Medicina energo-informațională, o medicină care se bazează pe informația oferită de corp, oferă terapii personalizate în conformitate cu statutul energetic al fiecărui pacient, adresate atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă. Vorbim despre terapii fără durere, fără medicamente, care tratează omul în integritatea lui.

Institutul care ne coordonează activitatea din Germania vine în ajutorul oamenilor afectați de pandemie cu soluții și metode de tratament personalizate. Astfel, s-a constatat faptul că foarte multe persoane care s-au infectat cu virusul Covid-19 au rămas cu simptome precum:

- amorțeli ale membrelor, oboseală constantă, respectiv lipsa de vitalitate fizică și psihică;

- reducerea simțitoare a capacității de oxigenare a plămînilor, tuse seacă sau productivă, respirație greoaie, dureri la nivelul sternului;

- dureri de încheieturi, mușchi și migrene;

- probleme de concentrare și gîndire;

- lipsa sau reducerea mirosului și gustului, transpirații, dureri pe canalul auditiv;

- dereglări masive ale sistemului gastric, colon iritabil;

- afecțiuni cardiovasculare: dureri în zona inimii, tahicardie, aritmii.

Cu alte cuvinte, sindromul post – Covid se manifestă printr-o imunitate debusolată, care nu mai are potențialul energetic necesar corpului pentru a merge mai departe. Mai mult, Institutul de medicină alternativă din Germania ne pune la dispoziție programe destinate persoanelor care au făcut vaccinului anti - Covid - 19. Aceste terapii, denumite ,,terapii de eliminare a efectelor nocive după vaccin” sînt recomandate în primele 2-3 zile după vaccin.

Persoanele care au fost infectate cu Covid-19 sau care au făcut vaccinul anti - Covid pot apela cu multă încredere la terapiile oferite de medicina energo - informațională, care se focusează pe reglarea personalizată a imunității fiecăruia și pe readucerea metabolismului general al corpului în balanța din care este ieșit. Să nu uităm nici de Terapia 4W, care se axează în mod deosebit pe imunitatea înnăscută, care poate avea anumite minusuri încă de la naștere, sau poate acumula pe parcursul vieții ,,fisuri” ce pot fi corectate. Este imunitatea care trebuie să sară în apărarea corpului atunci cînd acesta este ,,atacat” de factori patogeni din exterior (paraziți, viruși, bacterii). În schimb, imunitatea dobîndită se construiește pînă în jurul vîrstei de 8-11 ani și intră în acțiune numai după ce imunitatea înnăscută nu face față.

Aceste terapii moderne oferite de medicina energoinformațională au la bază fizica cuantică. Funcționalitatea unui organ și a țesutului său poate fi astăzi reglată, iar fenomenul de autodistrugere poate fi întrerupt.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro;

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică –întîlnire între știință și

sănătate

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

- reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS BooK ConSultInG SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DIStRIButIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.