România Mare, nr. 1565

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.co

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Iubirea de Țară nu trebuie să fie melodramatică, ci intransigentă.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Credință și decădere –sau despre oameni

și porci

Motto: ,,Un suflet trist ucide mai repede decît un microb”.

JOhN STEINBECk

În ciuda atîtor falsuri și iluzii care ne însoțesc în această perioadă – și care mă fac să fiu sceptic pînă la depresie în privința șanselor națiunii române – ei bine, iată că din nou se dovedește că… acolo Sus, cineva ne iubește. Spun asta pentru că văd cum scîntei izolate, plecate din cîteva altare, reușesc să aprindă un foc pe care îl credeam pierdut – focul credinței! Și de asta trebuie să limpezesc ce am scris mai sus: nu sînt sceptic în privința puterii credinței – ci doar în privința sincerității „mărturisirii”, dar și în faptul că noi, românii, avem dreptul să sperăm că vom primi… ajutorul!

Zilele acestea s-a ridicat un glas… de unde nu mă așteptam; am scris mult despre ÎPS arhiepiscopul Teodosie – nu acum, ci pe vremea cînd era vicarul Bucureștilor. Nu am scris de bine, pentru că, deh, presa – datele care veneau erau incitante, iar la cei tineri, nevoia de scandal este mare, de nivelul ceții spectaculoase care le acoperă ochii. Nu are rost să detaliez, dar cert este că, dincolo de lecția pe care am primit-o acum, Înaltul slujitor al lui Dumnezeu mi-a arătat cît de puternică este scînteia divină – sufletul – în comparație cu mintea.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii Măcelul electoral din ziua de Sfîntul Nicolae

Alegerile din 6 decembrie generează deja multe semne de întrebare cu privire la siguranța pe care unii jucători o afișează, fapt care ne duce cu gîndul la o fraudă masivă. Mulți sînt cei care se întreabă de ce PNL este atît de convins că va cîștiga detașat, că USR îl va urma, și că PSD va ocupa un umilitor loc 3. La o primă vedere, este un nonsens. De cînd sînt la guvernare, peneliștii nu au făcut nimic care să le ofere poziția nr. 1 la alegerile de duminică, în afara faptului că au băgat bani cu găleata în Serviciile secrete. În rest, guvernarea lor este carac-

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Ajută, Doamne, România Mare!

(1)

Sărbătorească Adunare, Frați români de pretutindeni, Partidul România Mare vine la învierea Neamului Românesc, la 1 Decembrie, cu o nețărmurită dragoste pentru voi toți, pentru Patria noastră fără de moarte, pentru idealurile de Libertate, Unitate și Belșug. Nici o vorbă nu va ieși astăzi din gura mea, în stare să sporească vrajba dintre fiii aceleiași Țări. Prea mult am așteptat această zi de 1 Decembrie, prea mult ne-am bucurat de sosirea Jubileului a trei sferturi de veac de la Unirea cea Mare și Veșnică, în așa fel încît nici o patimă trecătoare, nici o deșertăciune a orgoliilor bolnave nu ne vor întuneca soarele răsărit peste Carpați. Ce trecători sîntem, cît de mărunți și de pierduți ne risipim în imensitatea Universului! Unde ne grăbim? Ce patimi ne mistuie? De ce n-avem oare înțelepciunea de a ne ierta nouă greșalele noastre și de a da acestui popor un exemplu de concordie, de bună-învoire și de împreună-lucrare pe ogorul Patriei și al Creștinătății? Oare nu sîntem toți fii ai aceleiași Patrii? Valoare supremă, despre care marele scriitor francez Romain Rolland spunea: „Patria sînt eu, ești tu, e tot ceea ce iubim, e tot ceea ce visăm, e tot ceea ce va fi cînd nu vom mai fi noi!”. Iar învățatul german Albert Wirth era convins că „Românii sînt cea mai rezistentă rasă a Europei”.

(continuare în pag. a 20-a)

CornELIU VADIm TUDor (30 noiembrie 1993, Camerele Reunite ale Parlamentului)

terizată doar de multă logoree. Peneliștii au ajuns la concluzia că poporul român este atît de naiv încît crede toate balivernele pe care liderii le îndrugă la TV, manevrele de PR conducîndu-i spre un cîștig sigur. O politică de imagine total anti PSD, fără nici un fel de substanță în lumea reală, a făcut din PNL cel mai mare rău pe care România l-a avut de la Băsescu încoace. Cu toate acestea, însă, nimic nu poate să mă convingă că PNL este un partid de 30%, cînd, real vorbind, nu are mai mult de 16 – 18%. Deci, restul de 10 – 12 procente de unde provin?

Ținînd cont de furia electorală falsă a PNL, este importantă evoluția PSD, cu agramatul de Ciolacu în frunte.

(continuare în pag. a 16-a)

TAno

Roman de sfrit de secol

Azi iarna poate să înceapă

Te mai iubesc, dar s-a sfîrșit

Și parcă sting cărbuni în apă Iar nervii rupți mă dor cumplit.

Îmi port pe mai departe-o cruce

Precum păianjenul sfințit

Și-n orice loc și veac m-aș duce Voi fi de-a pururi izgonit.

Și peste fiece sărut

Ningea tiranic înainte

Noi doi muream frumos pe scut Iar calul spumega fierbinte.

Zăpezile de-acum un veac

Au putrezit în lumînare

Și nu știu, Doamne, ce să fac

Și calul moare de-a-n-picioare.

Refugiul meu, eroarea mea

Revino cînd o da zăpada

Prea dulce sărutarea ta Dezgroapă zeii din Elada.

Întoarce-te într-un oraș

Care la rîsul tău renaște

Am să mă rog, ca un ocnaș

Să ningă pînă-n prag de Paște.

CornELIU VADIm TUDor

Vine Mo Nicolae!

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Iubita lui Cristian Ţopescu se numeşte Christel Ungar F Izbita lui Crin halaicu se cheamă cu totul şi cu totul altfel: Carmen Neagu F Poetul Măscărici trebuie să evacueze vila de la Şosea F Izolarea Germaniei la Eurovision F Paul Efimovici Goma insultă poporul român, numindu-l „cireadă” F Împăratul Iulică refuză halimos!

PARTEA A II-A

F Pentru comparaţie, vă vom furniza o singură cifră: 2.500 de dolari, atîta primeşte „Evenimentul zilei” pentru o pagină de publicitate pe zi. Înmulţiţi suma asta cu o medie de 4 pagini pe zi, or să rezulte 10.000 de dolari, înmulţiţi şi suma asta cu 6 zile ale săptămînii în care apare ziarul respectiv, şi o să fie vorba de 60.000 de dolari pe săptămînă, adică peste 120 de milioane de lei. Din acest motiv tipărește Ion Cristoiu (fost comunist) mai mult decît poate vinde, adică circa 170.000 de exemplare pe zi, plîngîndu-se mereu cum că el ar trage mai mult, dar e criza asta de hîrtie, deşi retururile sînt considerabile – prin manevra asta el induce în eroare firmele româneşti şi străine, pentru că, trebuie să recunoaşteţi, o reclamă publicată în 170.000 de exemplare are un anumit tarif, iar alta, care se chinuie într-o publicaţie cu vreo 25.000 de exemplare, are alt tarif, dacă îl are şi pe-ăla! F Îl mai ţineţi minte pe analfabetul Radu Stroe, care s-a strecurat la liberali, dar el era ofiţer de Securitate? Idiotul zboară ca o muscă zăpăcită, de la un ziar la altul, se zbate, transpiră sub limbă, zgîrie, doar-doar va fi remarcat de cine trebuie şi propus pentru vreun eventual post. Astfel, după ce s-a făcut de rîs în „Cotidianul”, acest Stroe a mai făcut o grămăjoară de litere, le-a îndesat într-un articolaş şi a dat fuguţa cu el în cioc, la „România liberă”. Textul este dedicat preşedintelui Ion lliescu şi se intitulează „«Micuţul» bolşevic”. Dacă la primul articolaş mai aveam ceva îndoieli, acum lucrurile se clarifică definitiv: acest Radu Stroe este DEmEnT, mai mult nu se poate spune, că pierdem trenul. Aşadar, Ion lliescu azvîrle „în obrazul poporului” nişte „palavre proletare”, după care „se scălîmbăie muncitoreşte”, el ne rupe de „ginta latină” şi practică „închinăciunea obedientă la barbaria bolşevic-asiatică”, el aflîndu-se, în concluzie, „departe de demnitatea ilustrului electrician de la Gdansk”, preşedintele Lech Wallesa F La Casa Literaturii Creştine a aparut volumul „Israel, Ţara Făgăduită”, scris în 1980, de evreul creştin Lance Lambert (traducere din limba engleză de Grațiela Voiculescu). F Toată lumea cu scaun la cap și de bună-credinţă a apreciat spiritul viu, deschis, responsabil în care s-a desfăşurat dezbaterea televizată „Dialoguri Politice”, transmisă joi, pe programul 1, în direct. Meritul aparţine, în egală măsură, celor 4 senatori din arcul guvernamental (Vadim, Păunescu, Solcanu, Suian), dar şi moderatorului (Arachelian), care, atunci cînd tace din gură şi îi lasă pe oameni să spună adevărul, e de-a dreptul genial. De altfel, sperăm ca în numărul viitor al revistei noastre să publicăm întreaga dezbatere, ca şi opiniile exprimate de un mare număr de cetăţeni, la telefoanele „României Mari”. Cine a făcut o criză de icter negru şi a fost luat cu Salvarea, fiind operat de invidie, prin secţionarea buricului? Nimeni altul decît Piticul Utecilă, care, în „Excrementul de prînz”, publica rubrica intitulată: „Obsesia nopţii - Feriți-

vă, oameni buni! Au intrat porcii în Televiziune!”. Reproducem numele cîtorva nefericiţi care cică i-ar fi telefonat fostului activist C.C. al U.T.C., ce debutase la emisiunea radio „Vorbeşte Moscova”, ca să-i înjure pe doi dintre cei patru senatori, e inutil să vă mai dăm numele lor, ştiţi bine de cine e obsedat amantul găinilor: Gabriela Cristescu, Florea Nicolae, Ruxandra Iorgulescu, Marius Bădulescu (toţi din Bucureşti), Dinu Gheorghe (Ploieşti), Nicolae Ciocan (Craiova), Ioan Petru (Slobozia). Acesta e nivelul mental şi cultural al cititorilor lui Ardei Umplut. Încă o dată: zi-i Cristoiu (fost comunist) şi trage apa! F Referindu-se la un miting al veterinarilor bucureşteni, ziarul unguresc de limba română „România liberă” publică relatarea unui oarecare Daniel Stătescu, sub titlul: „Manifestanţii au fluierat din fluiere (?!) de le-au ţiuit urechile guvernanţilor”. Vorba cîntecului: „Măi Băcanu, tu erai/ Din fluier cînd fluierai?”. Răspuns: „Nu Palere, eu eram/ La ruşi cînd mă kaghebeam”. F La o recentă emisiune difuzată în direct de Tele 7 - UTC, Octavian Paler a fost făcut pulbere de Emanuel Valeriu, care i-a telefonat şi l-a întrebat cam aşa: „Domn’ Paler, d-ta vorbeşti de cenzură, de democraţie? Păi nu mă cenzurai d-ta pe mine, pe vremea cînd îmi erai şef la Televiziune şi erai membru al C.C. al P.C.R?!”. F Îl rugăm pe fostul secretar al C.C al P.C.R. Cornel Burtică să ne restituie fotografiadocument pe care redacţia noastră i-a dat-o pentru 3 zile (ca să identifice nişte personaje aflate la Roma), dar pe care el o face pierdută de 3 ani, în pofida tuturor demersurilor noastre de a o recupera. F Regretăm din suflet trecerea în veşnicie a marelui jucător şi antrenor de fotbal Ştefan Covaci, stins din viața pămîntească la Cluj, în vîrstă de 74 de ani. A fost nu numai un sportiv desăvîrşit, ci şi un mare senior, de o delicateţe şi eleganţă umană rar întîlnite. F Primul împărat din lume care a intrat în greva foamei: Iulian Rădulescu. De ce refuză Majestatea-Sa să mai bage halimos la jgheab? Cică s-a enervat cu nervii rău de tot, că de ce adică să fie consîngenii lui numiţi ţigani, iar nu romi, drept pentru care a ameninţat că, în semn de protest, vor tăia, fura şi spînzura. Mă Iulică, pardon, Majestate, mînca-ne-ai drobul, ascultă la noi un sfat: las-o aşa cum a căzut, nici pe luat, nici pe plătit, adică ţuț, fiindcă mai bine e să fii un ţigan viu decît un rom mort. Pe cine-o să tăiaţi şi-o să spînzurați voi? Pe lingvişti? Pe ministrul de Externe? Hai, pe locuri, fiţi gata, Ştark! F La fel de comic este și Niculae Cerveni-Bulumac, preşedintele zvăpăiatului partiduleț P.N.L.C.D., care a declarat: „Putem arunca o pietricică în bocancul Puterii, dar fără nici o eficiență”. Ca să vedeţi ce limbaj şi ce referinţe politologice are maestrul Bulumac! Şi ca să vă daţi seama cum stă el pe şanţ şi dă cu pietricele după Putere, care e rockeriță la modă, are bocanci! F La 21 mai se împlinesc 115 ani de la naşterea celui care a fost genialul poet şi pamfletar Tudor Arghezi F Un alt bandit P.D.-F.S.N.: Sergiu Mic, implicat într-o reţea de falsificatori de bancnote la Cluj. Cum era

de aşteptat, partidul evreiesc a negat ca acesta ar mai face parte din F.S.N., aşa cum a procedat şi acum 2 ani, cînd noi am produs probe că avocatul Titu Vişinescu l-a ascuns timp de 1 an pe un violator dat în urmărire generală, banda lui Roman şi Severin minţind lumea cum că bătrînul infractor nu mai face parte din conducerea partidului lor. F Un vagabond pus pe rele: Cornel Ivanciuc, care, alimentat cu tot felul de „bombiţe secrete” de către nişte securişti, publică în „Academia Cațavencu” şi „22” nişte porcării şi tîmpenii pentru care, în altă ţară, ar fi intrat demult după gratii. De pildă, în ultimul număr din revista trădătorilor de neam de la G.D.S., care îi numea „nazişti” pe luptătorii pentru Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, Ivanciucul asta găgăuzoucrainian scrie că fratele senatorului Vadim, colonelul Marcu Tudor, ar fi fost implicat în „Afacerea Ţigareta”. Aţi fi vrut voi, mă puşlamalelor, dar adevărul e exact pe dos: colonelul ing. Marcu Tudor e unul dintre puţinii şefi de la „Romtehnica”, despre care nimeni n-a putut spune o vorbă rea, fiind curat ca lacrima şi cinstit, ca întreaga familie Tudor. Dar, asta-i ţara în care trăim: marii gangsteri Spiroiu şi Florică îşi consumă în linişte comisioanele de sute de mii de dolari, iar un ofiţer justiţiar, onest şi literalmente sărac este împroşcat cu lături într-o revistă a marii trădări naţionale. Totuşi, rugăm S.R.I. şi D.I.E. să precizeze public cine se află în spatele acestui păduche pe nume Ivanciuc, care umple de lături Armata, de vreo 3 ani încoace... F Aşa după cum toată lumea şi-a putut da seama din transmisia televizată, duminică după-amiază, derby-ul Diviziei Naționale de Fotbal dintre echipele Rapid şi Steaua a fost extrem de slab. Rareori am văzut atîtea faulturi grosolane, atîtea lufturi, atîtea pase la adversar, atîtea momente de lîncezeală, fără fotbal (şi de-o parte, şi de alta), cum s-au putut vedea în întîlnirea dintre aceste două echipe cu pretenţii. Dacă vor juca la fel şi în cupele europene, mai bine să stea acasă. Cu toate că fotbaliştii militari au marcat de două ori, prin doi fundaşi, meciul s-a încheiat cu scorul de 1-1. Cum a fost posibilă chestia asta? Foarte simplu: primul gol a fost un... auto-gol de zile mari, înscris de Tiberiu Czik, care, dacă n-atingea mingea deloc, ar fi fost mai cîştigat, fiindcă aceasta ar fi ieşit afară. Avînd în vedere evoluţia penibilă a acestui dezertor în termen (de pildă, în repriza a II-a, el venise din postura de fundaş dreapta în aceea de extremă stînga, faultîndu-l pe Bealcu!), îi întrebăm şi noi pe antrenorii şi conducătorii clubului militar: unde aţi găsit gloaba asta, fraţilor? Dar, ce pretenţii să avem la bezmeticul Czik, cînd însuşi Basarab Panduru a jucat catastrofal: tocmai cînd dorea să se remarce, fiindcă veniseră să-l cumpere nemţii de la kaiserslautern, Panduru a făcut, într-adevăr, meciul vieţii lui, dar nu bun, ci prost, fiind şi la originea fazei din care Vlădoiu l-a forţat pe Czik să-şi scuture singur plasa, dar punîndu-şi în mare dificultate echipa şi în ultimele minute, cînd iar a dat o pasă la adversar, iar a faultat, aşa încît Rapidul era să înscrie golul victoriei, asta ca să nu mai vorbim de cartonaşul roşu pe care l-a primit, pe merit, în ultimul minut de joc. Mai semnalăm imaginea propriu-zisă, veşnic în contratimp, operatorii Radu Ioanid, Marincov şi Dănăilă, ca şi regizorul Bogdan Crăciunescu, ratînd multe faze de poartă. Despre comentariul lui Ionel Stoica n-are rost să mai vorbim: copilul iar a făcut reclamă ilegală ziarului abject „Ziua”.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare”, nr. din 19 mai 1995)

POVESTEA ULTIMULUI EROU AL SECOLULUI XX

Nelson Mandela – simbolul libertății

Condamnat la aproape trei decenii de închisoare, adulat apoi de milioane de oameni, Nelson Mandela a murit la vîrsta de 95 de ani, la 5 decembrie 2013. Viaţa lui seamănă cu vieţile personajelor mitologice, iar destinul său lasă o amprentă în istoria lumii moderne.

Adversar al apartheidului, a fost primul președinte al Africii de Sud ales prin vot universal, într-un scrutin larg reprezentativ și cu participare multirasială. Guvernarea lui Mandela s-a axat pe dezmembrarea moștenirii apartheidului, prin combaterea rasismului instituționalizat, a sărăciei și a inegalității și promovarea reconcilierii rasiale. Un susținător al pan-africanismului și al socialismului democratic, el a fost președinte al partidului Congresul Național African din 1991 pînă în 1997. Pe plan internațional, Mandela a fost secretar general al organizației interguvernamentale Mișcarea de Nealiniere, între 1998 și 1999.

activități caritative în combaterea sărăciei și a epidemiei HIV/ SIDA, prin Fundația Nelson Mandela.

O figură controversată de-a lungul întregii sale vieți, criticii de dreapta l-au denunțat drept terorist și simpatizant comunist. Totuși a primit o multitudine de premii internaționale pentru poziția sa în privința colonialismului și discriminării: între ele Premiul Nobel pentru Pace (1993), Presidential Medal of Freedom și Ordinul Lenin. Respectat în țara sa, a fost descris drept „părinte al națiunii”. Se face adesea referire la el pe numele său tribal, Madiba. * * *

RESTITUIRI

La moartea lui Nelson Mandela –Leul în iarnă

Nedreaptă e moartea, orice s-ar spune. Nu ne încălzeşte cu nimic faptul că au murit şi patriarhii biblici şi că, în definitiv, aceasta e legea firii. Nu, nu e legea firii. E legea nefirii. De piatră să fii, şi tot te doare sufletul la pierderea cuiva drag, fie om, animal, sau pasăre. Nimeni nu se poate obişnui cu ideea că suflul vital se stinge brusc şi că trebuie să se despartă de cineva care, pînă mai ieri, era plin de viaţă. Referindu-se la dubla alienare a omului în capitalism, de care vorbea Karl Marx, Eugen Ionescu rosteşte o frază demnă de Shakespeare: ,,O să murim cu toţii, asta-i singura alienare serioasă“. Însuşi el a murit. Nu s-a putut opune acestei ghilotine implacabile. Totuşi, cîţiva oameni s-au opus, în Istorie: Enoch, Ilie, Isus. I-a luat Dumnezeu la El, ferindu-i de moarte şi de umilinţa putrezirii trupului. Aşadar, se poate…

Vorbitor al limbii xhosa, trăgîndu-se din familia regală a tribului Thembu, Mandela a urmat cursurile Universității Fort Hare și ale Universității din Witwatersrand, unde a studiat Dreptul. Trăind în Johannesburg, el s-a implicat în politica anticolonialistă, devenind membru al Congresului Național African și fiind unul dintre întemeietorii African National Congress Youth League, organizația de tineret a partidului. Anul 1948 a marcat venirea la putere a Partidului Național, care a început aplicarea apartheidului. Mandela a dobîndit notorietate în 1952, în cadrul așa-numitei Defiance Campaign against Unjust Laws (Campania de nerespectare a legilor injuste), o inițiativă pașnică de nesupunere civilă. În 1953 a devenit conducătorul organizației partidului în regiunea Transvaal, funcție în care a supervizat conferința Congress of the People din 1955, în cadrul căreia s-a format o coaliție de partide opuse apartheidului, cu ANC-ul în frunte. Lucrînd între timp ca avocat, a fost arestat de mai multe ori pentru incitare la revoltă. Alături de conducerea partidului, a fost judecat între 1956 și 1961 pentru trădare, însă nu a fost condamnat. Deși fusese inițial un adept al opoziției pașnice, și-a revizuit poziția, devenind cofondator Umkhonto we Sizwe, facțiunea armată a Congresului Național African, care este responsabilă pentru un număr de atacuri cu bombă împotriva guvernului. Arestat în 1962, a fost condamnat pe viață la 12 iunie 1964, fiind eliberat după 27 de ani de închisoare, la 11 februarie 1990, în urma unei campanii internaționale de lobby pentru cauza sa.

Devenind președintele Congresului Național African, Nelson Mandela și-a publicat autobiografia și a condus negocierile cu președintele țării, F.W. de Klerk, pentru abolirea politicii opresive a apartheidului și organizarea de alegeri universale. Acestea au adus în 1994 victoria partidului său, fiind format un guvern de unitate națională. Ca președinte de stat (conducător de jure și de facto al guvernului), a inițiat o nouă constituție și a format o comisie pentru cercetarea abuzurilor împotriva drepturilor omului din trecut. A introdus politici menite să încurajeze reforma agrară, extinderea serviciilor de sănătate publică și combaterea sărăciei. Pe plan internațional și-a asumat responsabilitatea pentru invazia din 1998 a statului Lesotho și a acționat ca mediator între Libia și Marea Britanie, pe fundalul procesului privitor la atentatul terorist asupra zborului Pan Am 103. Nu a mai candidat pentru un al doilea mandat, fiind urmat în funcție de către Thabo Mbeki. S-a concentrat pe

Ceremonia de inaugurare în funcția de președinte a avut loc la Pretoria, pe data de 10 mai 1994; a fost televizată, fiind urmărită de un public de cca. un miliard de telespectatori, la nivel global. La eveniment au participat 4.000 de persoane, inclusiv lideri mondiali cu animozități reciproce. Nelson Mandela, primul președinte de culoare al Africii de Sud, a devenit șeful unui guvern de uniune națională dominat de ANC – care nu avea experiență de guvernare – dar care conținea și reprezentanți din Partidul Național și Inkatha. În conformitate cu înțelegerile anterioare, de Klerk a devenit primul președinte adjunct, în timp ce Thabo Mbeki a fost numit al doilea președinte adjunct. Deși Mbeki nu fusese prima sa alegere pentru funcție, Mandela avea să ajungă să se bazeze foarte mult pe el de-a lungul președinției sale, permițîndu-i să organizeze chestiunile politice în detaliu. Mutînduși administrația în reședința prezidențială din casa De Tuynhuys în Cape Town și alegînd conacul Westbrooke din apropiere drept reședință personală, Mandela i-a permis de Klerk să-și păstreze reședința prezidențială din Schuur Estate Groote. Păstrîndu-și casa din Houghton, el a construit de asemenea o casă în satul natal Qunu, unde mergea regulat, plimbînduse prin împrejurimi, întîlnind localnicii și judecînd disputele tribale.

Decesul și funeraliile

După ce a suferit un timp îndelungat de infecții respiratorii, Nelson Mandela a murit pe 5 decembrie 2013, la vîrsta de 95 de ani. Moartea sa a survenit la ora 20.50, în casa sa din Houghton, Johannesburg, înconjurat de familie Decesul a fost anunțat public prin intermediul televiziunii de către Președintele Jacob Zuma. Pe 6 decembrie 2013, Președintele Zuma a anunțat doliu național de 10 zile. Pe 10 decembrie, a avut loc o ceremonie omagială comemorativă destinată fostului președinte sud-african, care s-a ținut pe stadionul Soccer City, cu participarea a aproape 100 de oficiali din întreaga lume, și a circa 50.000 de persoane. Între 11 și 13 decembrie, corpul neînsuflețit al lui Mandela a fost depus la Union Buildings în Pretoria, iar înhumarea a avut loc 15 decembrie 2013 în Qunu, Africa de Sud, satul său natal, situat la peste 900 de kilometri de Johannesburg, în provincia Eastern Cape. La o zi după înmormîntare, de Ziua Reconcilierii, președintele Africii de Sud, Jacob Zuma, a dezvelit în Pretoria o statuie de bronz înaltă de 9 metri și grea de 3,5 tone ce îl reprezintă pe Nelson Mandela zîmbitor, cu brațele întinse lateral, ca pentru a îmbrățișa întreaga națiune.

În noiembrie 2009, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a proclamat ziua de 18 iulie (ziua lui de naștere) drept Ziua Mandela. rrm

A murit şi Nelson Mandela, adormind lîngă părinţii săi. Dar el s-a dus şi lîngă patronul său onomastic, Amiralul Nelson, al cărui nume l-a primit de la o profesoară. Ce destin formidabil, să fii legendă încă din timpul vieţii! Pe unii, închisoarea îi abrutizează. Pe alţii, îi înnobilează. Am cunoscut, de-a lungul vieţii, exemplare umane din ambele categorii. L-am cunoscut pe marele predicator şi duhovnic Richard Wurmbrandt, pe genunchii căruia mă jucam, pe cînd aveam 4-5 ani, şi el venea la părinţii mei în vizită, să se roage şi să înalţe cîntări Domnului. Ţin minte că acest evreu creştinat, dar mare român, ne arăta nouă, copiilor, rănile mîinilor sale noduroase, torturate în temniţele staliniste. Mai tîrziu, aveam să citesc într-o predică a lui o cugetare antologică: ,,Întrun regim de teroare, singurul loc onorabil e închisoarea“. Am cunoscut şi persoane care au ieşit schimonosite din temniţă, bolnave de o ură irepresibilă. Unii dintre aceşti nefericiţi semeni ai noştri mi-au devenit colegi de Parlament: erau insuportabili, aveau ,,duhul puşcăriilor în gură“, după cum l-am portretizat pe unul dintre ei. Aproape că toţi marii oameni au fost închişi, de la Isus la Napoleon. Între ei, şi cel care a scris ,,Cetatea Soarelui“, o admirabilă utopie – Tomasso Campanella. Ştiţi cît a stat după gratii acest italian vizionar? Nu mai puţin de 27 de ani! Exact cît avea să stea şi Nelson Mandela. L-am vizitat pe acest om la locuinţa sa din Pretoria, în vara anului 1995. Eram într-o delegaţie a Senatului României. Mi-a făcut o puternică impresie. Dar ştiţi prin ce? Nu prin forţă, nu prin personalitatea sa impunătoare - ci prin… blîndeţe. Era blînd ca un copil, care rîde la cel mai mic gest de bunăvoinţă. Apoi, i-am urmărit apariţiile publice, din ce în ce mai rare şi mai discrete. De fapt, el primea oameni din toate zările, care veneau în pelerinaj. Magnifică învăţătură, într-adevăr, să nu te răzbuni pe torţionarii tăi! Acesta e unul dintre filoanele de aur ale Doctrinei Creştine.

Astăzi, acest om inflexibil şi curat s-a înălţat la cer. Să ne rugăm pentru sufletul lui. Eu m-am rugat, în genunchi. Umanitatea n-a mai cunoscut o asemenea pierdere de la trecerea în veşnicie a Papei Ioan Paul al II-lea. Lumea Secolului XX moare, treptat. Iese din tablou. Se pierde în ceaţa de argint a Eternităţii. Ne consolăm cu gîndul că, începînd din aceste zile de iarnă, vom avea un nou ambasador pe lîngă Tronul Tatălui Ceresc. Nelson Mandela a fost un miel pe pămînt, dar în cer va fi leu. Presimt că se va bate pentru idealurile pe care le-a slujit cu atîta fermitate. Întîlnirea cu acest om sfînt e una dintre cele mai luminoase pagini ale vieţii mele. Merita să mă nasc chiar şi numai pentru acel ,,minut astral“. Atunci cînd a cunoscut-o pe văduva lui Robert Schumann, Clara, care, în copilărie, fusese dusă în casa titanului de la Weimar şi acesta o ridicase de subţiori şi o aşezase pe taburet, ca să-i cînte la pian, Romain Rolland a exclamat: ,,Carevasăzică, am dat mîna cu Goethe?“. Tot astfel voi spune şi eu, dar nu întrebător, ci fericit de afirmativ: ,,Am dat mîna cu Nelson Mandela“. Fie ca Bunul Dumnezeu să primească în Rai sufletul nobil al acestui om excepţional. Şi atunci, Africa de Sud va deveni Africa de Sus… CornELIU VADIm TUDor 6 decembrie 2013

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Vibrația cuvintelor melodioase

Valer Popean se cunoaşte că este poet „după vorbă, după port“, prin felul cum îşi scrie versurile, după tiparele poeziei clasicilor noştri. El aduce în stihurile sale un aer proaspăt de lirică a şoaptelor repetabile, fără pretenţia de a fi un poet modern, chiar dacă trăieşte în epoca modernismului exacerbat, mai ales în poezie... Starea poetică este trăită de el cu deplină sinceritate, delimitîndu-se de trecut aparent doar, pentru că trăieşte în prezent, în consonanță cu vibraţia cuvintelor melodioase, care ţin de vocabularul omului împătimit de rostiri duioase... Poetul nu doar că interferează la nivel de lumină poetică, el îşi alege ca simbol multe elemente din natură, cărora prin descrieri amănunţite le dă o altă nuanţă şi formă de viaţă, în general, ca artă şi interpretare. Aceasta este trăirea lui, ca om dăruit lucrurilor pe care le cunoaşte bine şi pe care le evocă prin cuvinte sincere, creînd acea muzicalitate a versurilor, pe care pune accent poetul. Adică, fără eschive sau trucuri scriitoriceşti, el se dedică versului clasic, chiar scris ocazional, în care se simte sufletul omului curat, blînd, cu dorinţa acerbă de a da totul de la el pentru ca muza să-l poarte cît mai aproape de cei care iubesc şi slujesc poezia. Credem că Valer Popean nu s-a gîndit vreodată că la vîrsta de 62 de ani, pe care o va împlini curînd, va avea bucuria acestui

cadou aparte: antologia lirică „Dincolo de Mîine, dincolo de Noi“, îngrijită de George Vlaicu. După cîte observăm, este o lucrare cuprinzînd poezii din creaţiile sale mai vechi, selectate de poeţi din mai multe oraşe ale ţării, chiar şi de la Chişinău, sub coordonarea lui Laurian Stănchescu. Nu cunoaştem sumarul plachetelor din care a fost făcută selecţia, astfel încît să ne putem pronunţa; luăm ca faptă bună acest act tipografic, de apreciat pentru colegii poetului, care au contribuit la selecţia poeziilor. Sperăm că le-au cîntărit prin ochii profesioniştilor şi nu după alte principii... În opinia noastră, o culegere de autor realizată după reguli strict valorice înseamnă un real cîștig al autorului în faţa cititorilor. Să sperăm ca această antologie a lui Valer Popean îi va aduce laurii pe care îi merită pentru candoarea poeziei sale, prin raţionament şi curaj, prin lirismul exprimat direct.

Antologia este interesantă din mai multe puncte de vedere, întrucît, apărute într-o nouă ediţie, poeziile merită să fie analizate fără toleranţă nici față de autor, nici față de o altă entitate implicată în publicarea lor. Deocamdată iată cîteva consideraţii de ordin general.

1. Valer Popean este absolvent al Liceului energetic din Iernut, judeţul Maramureş, şi scrie de pe vremea cînd era militar în termen, iar prin grija lui Marin Sorescu avea să-i apară în ziarul „Înainte“, din Craiova, poezia „Mi-e dor de viaţa din Ardeal“. Interesant este de văzut cum sună această poezie în comparaţie cu noile lui creaţii. Să vedem care e progresul, schimbarea de ton, dacă sînt asemănări ca stil de screiere sau modificări majore ţinînd seamă de transformarea biologică a autorului. Ar

Opinii despre aforism

Marele umanist Valeriu Papahagi consideră aforismul un grăunte de uraniu spiritual, aflat la confluența dintre literatură și filozofie. Prin concizie și sclipire se înrudește cu epigrama și, în plus, e la fel de vechi. În contextul în care poeții se numără cu miile, cînd epigramiștii consacrați sînt tot mai puțini, aforismul capătă importanță tot mai mare. În plus, pe cînd epigrama, la ora actuală, se practică, de preferință, la români, aforismul unește spiritele popoarelor din toată lumea, exprimînd specificul lor de gîndire.

Aforismele constituie expresia unor trăiri (un creator trăiește foarte intens în spiritul său), a experienței de viață – a autorului și a celor din jur, sînt ricoșeuri sau „răsuciri” de gînduri vechi și noi etc. În contemporaneitate, aforismul a căpătat un sens mai larg, extinzîndu-și aria și în teritoriul rudelor apropiate, precum reflecția, cugetarea, maxima, sentința, adagiul etc. Totuși, fiecare comportă anumite nuanțe care le diferențiază de celelalte. Să ne oprim la cîteva definiții realizate prin acumularea datelor.

ADAGIU (care vine de la latinescul adagium –sentință, morală, proverb, spre deosebire de ADAGIO, termen muzical, însemnînd lent, în tempo rar, care provine din italiană, unde s-a format din ad+agio, agio avînd sensul de ușor, fără efort) – maximă, sentință, dicton, aforism, apoftegmă, axiomă, proverb. De exemplu, Omul propune și Dumnezeu dispune (Cf. Larousse).

ADAGII – Colecție de maxime culese de Erasm (Desiderius Erasmus Roterodamus) de la vechii autori clasici. Această compilație este prețioasă prin abundența și varietatea maximelor și prin ingeniozitatea comentariilor care le însoțesc.

AFORISM (provine, în ultimă instanță, din grecescul aphorismos – definiție) – Frază ce seamănă cu o sentință, care rezumă în cîteva cuvinte ceea ce este esențial de cunoscut despre ceva: regulile de drept ale lui Digeste sînt aforisme. Se mai folosește pentru un enunț succint despre un adevăr banal, apropiindu-se sau chiar suprapunîndu-se cu proverbul: Cum e tatăl e și fiul. A nu se confunda aforismele cu axiomele –precizează Marele Larousse al Secolului XX. Axiomele sînt adevăruri evidente prin ele însele, care n-au nevoie de demonstrație și care servesc la demonstrația unei întregi judecăți. Aforismele nu sînt decît mici sinteze bazate pe experiență

Aforisme despre sinteza vieții – lucrare filosofică publicată în 1851 de Schopenhauer, tradusă în

franceză în 1880. După autor, ceea ce diferențiază soarta oamenilor poate fi redus la trei condiții fundamentale: ceea ce este, ceea ce are și ceea ce reprezintă. Fericirea vine, mai ales, de la ceea ce este: bunurile supreme sînt, deci, bunuri subiective, spirituale – în primul rînd, veselia și sănătatea. După ce a studiat condițiile care diferențiază

soarta oamenilor, Schopenhauer pare să considere că unica sursă a fericirii stă în inteligență, iar cea a relelor, în elementele pasionale ale firii noastre pe care nu le stăpînim.

APODICTIC – nume dat de Aristotel (din grecescul apodeiknumi – eu demonstrez) propozițiilor care nu pot fi contestate pentru că sînt rezultatul unor demonstrații. kant a dat cuvîntului un sens puțin mai nou. După el, judecățile se supun și ele unor puncte de vedere diferite, care sînt patru: cantitate, calitate, relații și modalitate În mod apodictic (din franțuzescul apodictiquement): cu o asemenea certitudine încît contrazicerea nu e posibilă, adică excludea posibilitatea unei opoziții.

APOFTEGMĂ (din grecescul apophthegma –expresie memorabilă, sentință, cugetare exprimată concis) – maximă, sentință formulată, de obicei, de o personalitate celebră din Antichitate.

CUGETARE (substantivul verbului a cugeta, a gîndi) – gînd, părere, idee, meditație, reflecție; se mai folosește și franțuzismul PANSEU: (să ne gîndim la LES PENSẾES de Pascal – operă publicată postum, care cuprinde notele sale, lăsate în manuscrise. „Toute la dignité de l’homme est en la pensée” [Întreaga demnitate a omului stă în gîndire – afirmă el]).

DICTON (cuvînt preluat de română din franceză, unde provine din latinescul dictum – sentință, care are la bază verbul dicere – a zice, a spune, fiind participiul

mai fi de ştiut dacă autorul şi-a dedicat din creaţie vieţii de cazarmă, ştiind că anii de cătănie nu erau uşori. 2. Timpul a trecut şi peste el, ca peste fiecare dintre noi şi, odată cu el, în sufletul omului lăsînd ce? Amintiri mai mult sau mai puţin plăcute - pentru un om simplu, rămase în colbul uitării, dar nu și pentru un creator, care le integrează în opera sa... Pentru Valer Popean, şansa la viaţă a fost alta: el a fost înzestrat cu plăcerea de a scrie şi a-şi exprima prin versuri, peste ani, bucuriile vieţii, pe de o parte, şi a tristeţilor, pe de altă parte, nu ca obsesie, ci ca o dorinţă firească, de poet cu încredere în ceea ce face. 3. Poetul poate fi socotit un elegiac... Poezia lui, luată şi discutată pe calupuri, vom vedea că ne oferă surprize peste aşteptări, nu ca temă, ci ca mod de descrieriere a trăirilor sale, presărate pe-alocuri cu metafoare filosofice, după modelul liricii lui Lucian Blaga. Nu înseamnă că Valer Popean ar atinge culmile geniului acestui poet, dar există o asemănare în ceea ce privește frumuseţea expresivităţii, păstrînd proporţia faţă de creatorul capodoperei „Eu nu strivesc corola de lumini a lumii“. 4. În poezia sa, Valer Popean îşi manifestă pasiunea în mod voit către anumite lucruri pe care le foloseşte ca motiv de inspiraţie mai mult involuntar decît premeditat, creînd spectacol chiar din lucruri nesemnificative pentru unii dintre noi.

Aceste generalităţi exprimate despre antologia „Dincolo de Mîine, dincolo de Azi“ vin în sprijinul autorului, conturîndu-i imaginea de poet sensibil... Pentru cei care îl cunosc, Valer Popean este un om din popor, iar versurile sale ţin de firea acestuia, de limba pe care o moşteneşte de la străbunii săi și în care se exprimă, dînd naștere unei poezii pline de lumină și candoare.

ION MAChIDON, directorul revistei „Amurg sentimental“

său: (dico, dixi, dictum, dicere) – expresie, sentință (formulată de o personalitate celebră) devenită proverb.

MAXIMĂ – Cugetare importantă, enunțată sau adoptată ca regulă de comportament. Toate maximele valoroase circulă prin lume, principalul e să le aplici – spunea Pascal. Au fost realizate mai multe culegeri de maxime, ca Maximele lui La Rochefoucauld (Réflexions ou Sentences et Maximes morales – 1664) în care-și exprima dezgustul față de o lume în care și cele mai frumoase sentimente, în ciuda aparenței, sînt dictate de interes.

REFLECȚIE – Cugetare, meditație (provine din franțuzescul réflexion, avînd la bază latinescul reflexion, derivat de la reflecto – a întoarce îndărăt, mai ales ochii, a lua aminte, a se gîndi); termenul pereche din română – REFLECȚIE - ține de optică și de sonicitate și înseamnă întoarcerea razei de lumină sau a undei sonore la întîlnirea unei suprafețe lucioase sau dure.

SENTINȚĂ (din franțuzescul sentence, provenit din latinescul sententia de la sentire – a judeca, a gîndi) –Maximă, cugetare, scurtă mai ales în domeniul moralei, exprimate adesea dogmatic: Sentințele lui Syrus sînt sentințe morale, avînd valoare literară, prin noutate, distincție, finețe.

Din cele de mai sus, se poate conclude că: apoftegma – e o vorbă memorabilă transmisă din vechime, axioma – un adevăr științific nedemonstrat, dar evident, maxima – un adevăr, o cugetare de ordin moral, sentința – o maximă din punct de vedere literar si oratoric, proverbele, o știe toată lumea, închid experiența de viață a unei colectivități (popor), înțelepciunea unui popor, ele sînt intrate în uzul comun și sînt concurate de zicători (zicale) care au o mare circulație orală, confundîndu-se, adesea, cu expresia idiomatică; spre deosebire de proverbe, ele sînt mai legate de structura intimă a limbii și sînt greu de tradus, dacă nu imposibil. Cel mai frecvent cuvînt folosit, în toate dicționarele, în definirea termenilor de mai sus este maxima. Cred că, pentru AFORISM, cea mai completă definiție este cea din Dicționarul de termeni literari coordonat de Al. Săndulescu. Ed. Academiei, 1976: Punct de vedere exprimat într-o formă concisă, comunicînd un adevăr. Oarecum sinonim cu adagiul, apoftegma, maxima, sentința și cugetarea. Aforismul condensează, cu o pregnantă lapidaritate, adesea chiar paradoxal, observații cu o valoare generalizatoare, fundamentate pe o experiență personală a faptelor

Dr. Elis Râpeanu

Polemici « Controverse

Nicolae Labiș – simbolul unei generații de poeți

La 2 decembrie a.c., s-au împlinit 85 de ani de nașterea lui Nicolae Labiș, poetul pe care criticul literar Eugen Simion l-a numit metaforic ,,buzduganul unei generații”, considerîndu-l nu doar lider al epocii sale, ci și deschizător de drumuri al mișcării șaizeciste care a urmat.

A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în clasa mamei sale, în satul natal Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, judeţul Suceava. Încă de la 5 ani învață să citească de la elevii mamei sale. În timpul celui de-al II-lea război Mondial, tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăeşti, satul Văcarea, lîngă Cîmpulung-Muscel, unde Nicolae va urma clasa a III-a. Scrie poezii şi scenete şi îi place să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce în Moldova și se stabilește la Mălini.

A urmat Liceul ,,Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 și 1951, perioadă în care scrie intens versuri și obține premiul întîi la Olimpiada națională de limba română de la București, din 1951. La sfîrșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni, care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită din creația proprie. În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul ,,Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.

Vara, Labiş întrerupe cursurile liceului, pe care îl va urma, din 1953, la fără frecvenţă, pentru a da, în august 1954, la Fălticeni, examenul de maturitate, cînd obţine la limba română nota maximă. La 15 septembrie, în urma unui examen de admitere, Nicolae Labiş intră la Şcoala de literatură ,,Mihai Eminescu” din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Doina Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie. La absolvire a fost angajat ca redactor la revista ,,Contemporanul”, apoi la ,,Gazeta literară”. Începînd din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare în ,,Viața Românească”. În martie 1956 are loc conferinţa pe ţară a tinerilor scriitori, la care Labiş rosteşte un cuvînt exemplar. Publică două volume, Puiul de cerb, poem pentru copii, şi Primele iubiri, şi pregăteşte pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerţia (care-i va fi publicat postum în anul 1958).

În același an, în noaptea de 9 spre 10 decembrie, este accidentat de tramvai în staţia de peste drum de Spitalul Colţea. Era prima noapte în care tramvaiele circulau în București după ora 12. „Traumatism al coloanei vertebrale şi paraplegie”, acesta a fost diagnosticul pus de medici la momentul la care tînărul, care de-abia împlinise 21 de ani (pe 2 decembrie), l-a primit atunci cînd a fost dus la spital. Au urmat zece zile de luptă disperată cu moartea, la capătul căreia Labiş a înţeles că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis.

Al tuturor

Chemat de urgenţă, la rugămintea lui Labiş, prietenul şi colegul lui de cameră, Aurel Covaci, avea să noteze, dictată de poet, poate cea mai importantă ,,mărturie” despre moartea sa: ,,Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mîngîi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mîine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărînă/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămîne o amintire frumoasă...”.

La 22 decembrie, la ora 2 noaptea, Nicolae Labiş moare. Luni, 24 decembrie, ora 12, la adunarea de doliu de la Casa Scriitorilor vorbesc Eugen Jebeleanu, Gheorghe Tomozei şi Paul Georgescu, iar Paul Anghel citeşte Moartea căprioarei. Este înmormîntat la Cimitirul Bellu, după ce convoiul face un ocol prin faţa mormîntului lui Mihai Eminescu.

Gînduri despre Labiș

Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Tudor Vianu, care mărturisește: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adînci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tînăr”. Și tot Vianu scria, referindu-se la ultimele zile din viața poetului: „Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfîșie, este un simbol. Cînd i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A văzut puii gaiței ciugulind urmele poetului Nicolae Labiș, «o amintire frumoasă». A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit...”.

În poezia românească actuală, Nicolae Labiș rămîne un vis întrerupt, un „albatros ucis” ce, asemenea războinicului furtunii aruncat „pe-un cimitir de scoici”, răsfrîngea în ochiu-i stins „un nou urcuș”. Al. Piru (op. cit.) estimează că „Dacă el însuși [Labiș] nu și-a mai putut relua zborul, o generație întreagă de poeți vor duce mai departe flacăra aprinsă de el în 1956”.

Nicolae Labiș era unul dintre cei mai iubiţi şi mai incomozi poeţi ai generaţiei sale. Nichita Stănescu mărturisea că față de confratele său, mai mic cu 2 ani decît el, avea o admirație nețărmurită, dar și un veritabil complex: ,,Labiș era un virginal în spirit, gingaș în alcătuiri și, din pricina frigului emanat de austeritate, era de neîmbrățișat, de neatins”.

Evocînd o întîlnire cu studenții la care se anunțase că printre ei se afla Lucian Blaga, Nichita își amintește: ,,Îl văd pe Labiș ridicîndu-se, de o gravă noblețe naturală care lăsa, puțin dureros și distant, între el și noi, o barieră a intangibilului. Nu s-a urcat lîngă catedră și a rămas în față chiar lîngă primul șir de bănci, și într-o tăcere în care nici memoria nu mai funcționa, brusc, a anunțat titlul poeziei, Moartea căprioarei, știută, adorată, invidiată, negată și urîtă sufletului meu. Cred că numai pentru mine a existat în acea secundă senzația gheții pe șira spinării. Calm și degajat, bonom și profund distant totodată, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al cărui timbru s-a scurs prin urechile noastre, moale și dur totodată, vers de vers, a început să-și retrăiască poemul (era prea tînăr ca să și-l poată recita), începînduși versurile moale și tărăgănat și sfîrșindu-le brusc, de parcă vîntul ar fi avut ecouri semantice. (...) Brusc nu mai țin minte nimic și păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins.

Povestea acelei nopţi teribile de 9 decembrie a rămas tulbure pînă astăzi. În aburii ei se amestecă imagini cu restaurantul Capşa, o misterioasă balerină rusoaică, alcool, întuneric, imprevizibil, o linie de tramvai întunecată şi centrul Bucureştilor de acum mai bine de jumătate de secol.

El a plecat din munţi ca un izvor, Vuind impetuos, sclipind la soare, De sus se-ntoarce, preschimbat în nor, Cu ploaie caldă, binefăcătoare, Dă sevă rădăcinii încordate, Înviorează tropotul de cerbi... Cînd spală colbul adunat pe ierbi Îi curg în suflet valuri tulburate. El nu-i numai al lui: e-al meu, al florii, Al brazilor, al coaptelor podgorii –Şi-i totuşi el, atît de neştirbit! N-arată ce lumini în el scînteie; Doar cînd se odihneşte, însorit, Fără să vrea aprinde curcubeie.

NICOLAE LABIȘ

Mi-a produs o impresie sublimă și deprimantă. Atunci nu puteam să cred că se poate scrie o poezie mai minunată decît Moartea căprioarei. Aș fi dat orice pe lume să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaș. Cu oricine altul aș fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea foarte frumos, deși nu era. Nu puteam să prind în noțiuni personalitatea acelei recitări și asta îmi dădea o mare neliniște. Abia acum știu că acea seară, în care am avut tristul noroc să-l văd, nu ținea de noțiune și deci nu aveam cum s-o înțeleg cu noțiunile și că gheața acelei invidii ținea numai de o aspirație a mea atît de decis revelată, încît chiar și resturile de memorie pe care astăzi le mai pot evoca nu sînt altceva decît implozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie. Atîta vreme cît el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie”.

Lucian Raicu, cel care i-a fost coleg la Școala de literatură ,,Mihai Eminescu”, avea să scrie, prin 1976, la două decenii de la moartea poetului, că Nicolae Labiș era un spirit treaz fără încetare, fără momente de repaos sau de omenesc abandon, iar scînteia genialității a fost oprită nedrept să irumpă din inteligența sa ieșită din comun, de un destin potrivnic.

,,Imaginea pitoresc-sentimentală acreditată de evocările celor ce presupun a-l fi cunoscut, o imagine tulbure și profund nedreaptă în fond în ciuda intențiilor pledante, poate la fel de nedreaptă ca și destinul care l-a ucis pe tînărul de douăzeci și unu de ani, la fel de nedreaptă și de răufăcătoare ca moartea, ocolește de regulă cea mai importantă între însușirile lui Labiș, calitatea, intensitatea, puterea de cuprindere și acuitatea inteligenței sale. Talentul său era în curs de cristalizare și ar fi atins cu vremea o treaptă greu de imaginat, pentru că Labiș evolua din acest punct de vedere foarte repede, de la o lună la alta, de la un an la altul, și evolua atît de repede pentru că alerga să ajungă din urmă inteligența dintr-o dată matură în strălucirea și în adîncimea ei, instalată definitiv în drepturile ei la o vîrstă cînd și cei mai dotați suferă, sub aspectul ei, de o incertitudine aproape ridicolă.

Greu se poate spune ce-ar fi devenit Labiș, ce metamorfoze ascundea firea sa de atunci, dar aceasta era eminamente activă, luminos posedată de un ideal al eficienței, al faptei pozitive, cu urmări inedite, cam în felul în care trebuie să ni-l închipuim pe M. Eminescu la vîrsta corespunzătoare, la epoca vieneză, la epoca, mai limpede spus, de fervoare, de încredere în puterea actelor umane, a sărbătorilor de la Putna. Avea și el aerul că pune mai presus decît poezia faptele, prietenia, căldura solidarității. Desigur, numai un mare poet își poate îngădui o astfel de libertate, o nesocotință plină de nepăsare a vocației esențiale, cu instinctul bun, latent, că aceasta oricum va sfîrși prin a se impune, ea reprezentînd eternitatea, pe cînd faptele și prietenia rămîn legate de un timp anume, un timp trecător”. R.M.

Polemici « Controverse

„Mărul discordiei“

În cutia de scrisori, printre alte pliante de campanie electorală, am primit unul purtînd sigla PMP, avînd ca simbol Mărul. ,,Nu cel al vrăjitoarei, nu sîntem Alba ca Zăpada”, spunea recent președintele partidului cu pricina. Și totuși, dintotdeauna, mărul e simbolul păcatului. Din el au mușcat prima femeie și primul bărbat, din primul veac, și au ajuns în Iad.

În pliant, zîmbitor, cu degetul arătător îndreptat spre privitor, candidatul la Parlamentare nu e altul decît cel care, cîndva, ne-a tăiat pensia. A uitat probabil de acele vremuri, în care dicta tot după dorința sa, și acum ne îndeamnă să mergem la vot, căci vrea din nou în frunte să stea. Fără îndoială, a făcut și lucruri bune, dar toate au fost anulate atunci cînd a luat pîinea de la gura copiilor și a pensionarilor, pe care – după afirmația sa – îi vedea ,,ieșiți din sistem”...

În tot mandatul său de președinte, nu i-a păsat de nimeni. Pînă și la moartea marelui poet Păunescu, cînd a apărut lîngă catafalc, îmbrăcat în pulover bleu și cămașă, n-a dat nici măcar o lacrimă; mai degrabă zîmbea... L-au interesat întotdeauna doar propria persoană și ,,succesurile” familiei lui. Superb ar fi fost dacă la terminarea celor două mandate în fruntea statului ar fi avut măcar un sfert din realizările Celui Împușcat, care a lăsat o țară neîndatorată.

timp de cîteva decenii”. După care adaugă: ,,Astăzi, la Bruxelles, merg tot pentru România”. Păi, și-atunci mă întreb: de ce mai candidează și la Parlamentarele din țară? În ciuda acestui ,,cîntec de sirenă”, în nici un caz nu-l voi vota la alegerile din 6 decembrie pe cel care a fost odată, pentru pensionari, Nava Eșuată, nu pe mare, ci în buzunare.

În pliant, cu degetul ridicat, ne îndeamnă să mergem la vot, fiindcă ,,într-un an ca nici unul altul, votul stă în continuare strajă democrației pe care cu toții o vrem apărată”. Și încearcă să ne convingă, cu mîndrie, că și-a făcut datoria față de țară ,,cum am știut eu mai bine,

S ĂMÎNȚA BUNĂ

Ori întristat, ori plin de bucurie?

Motto: ,,Dar el, întristat de aceste cuvinte, a plecat mîhnit de tot, căci avea multe avuții. Și-a văzut de drum plin de bucurie”. – Marcu 10.22; Fapte 8.39

Acești doi oameni ajunseseră în contact cu Isus. La despărțire, unul a plecat întristat mai departe, pe cînd celălalt și-a văzut de drum cu bucurie. Care este motivul pentru aceste două reacții diferite?

Primul era un om foarte religios, care se străduia cu sinceritate să țină toate poruncile lui Dumnezeu. Cînd a venit la Domnul Isus și L-a întrebat: „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?“, a sperat să fie apreciat pentru viața sa foarte riguroasă. Dar Mîntuitorul i-a răspuns: „Îți lipsește un lucru“. Bunele sale înclinații naturale îl orbeau pe acest om să recunoască un singur lucru, anume că are nevoie de mîntuirea prin moartea Domnului Isus. Omul I-a prezentat Mîntuitorului bogăția sa și apoi, în mod lamentabil, L-a părăsit.

Al doilea era un etiopian care pornise într-o călătorie tocmai la Ierusalim, în căutarea lui după Dumnezeul cel adevărat. Însă, așa cum a venit, așa s-a întors: nemulțumit. Dobîndise totuși o comoară: cartea profetului Isaia – o parte din Cuvîntul scris al lui Dumnezeu! Cînd Dumnezeu l-a trimis în calea acestuia pe evanghelistul Filip, etiopianul tocmai citea din această carte. Filip l-a întrebat: „Înțelegi tu ce citești?“. Atunci etiopianul a făcut referire la locul citit din Isaia 53, fapt ce i-a dat lui Filip prilejul de a-i vesti Evanghelia lui Isus. Bărbatul a ascultat, a crezut mesajul, s-a lăsat botezat și a devenit un urmaș al Domnului Isus. Ce plăcută era bucuria etiopianului! Este bucuria celui mîntuit!

Cu cine ne asemănăm noi – tu și eu?

Vom înfrunta, la vot, Covidul care a devenit atotputernicul Dictator în viața tuturor. Ne-a sechestrat în casă, ne-a pus masca pe față, călcînd în picioare întreaga Planetă Albastră, care a ajuns neputincioasă. Unii oameni au plătit tribut pentru mormînt, alții, în loc de vindecare, au murit arși în spitale.

Iar lucrurile nu par să se schimbe. Noul Virus a decis: ,,Țăranii, din piață alungați, n-au decît să tremure în frig. Copiii, în loc să meargă la școală, să învețe de pe ecrane. Avioanele să stea pe loc, nu prea mai au de ce să zboare. În restaurante ușile rămîn închise, masa să fie servită doar la pachet. Dar, cum în tot răul există și un bine, puteți face economie pentru ziua de mîine. fiind că tot începutul are și un sfîrșit, probabi că și eu – zise atotputernicul Covid – voi fi «topit» de o fiolă, și un ac îmi va veni de hac”. ADIO, dar se știe că cealaltă ,,pandemie” a început în urmă cu 30 de ani, în ziua în care sîngele vărsat pe străzi a deschis pentru unii o poveste de vis, trăind ca în Paradis, iar pentru alții, o viață amară, doar să-și numere, de azi pe mîine, banii pentru pîine... ADIO, Speranță! Ai uitat să te întorci din vacanță, prelungind la nesfîrșit un vis neîmplinit. Și așa va fi, pînă cînd se va înfăptui o altă ORDINE DE ZI!

LILIAnA TETELEA

Z î mbete din cronici

Leacurile lui Ferenc

Principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, contemporan cu Mihai Viteazul, făcea parte, împreună cu acesta, din Liga Sfîntă. În aceste circumstanțe, după victoria de la Călugăreni, din august 1595, Mihai cere ajutorul transilvănenilor pentru a-i alunga definitiv din țară pe turcii conduși de Sinan Pașa.

Și într-adevăr, armata transilvăneană trece munții și pătrunde în Țara Românească, sub conducerea principelui Sigismund însuși.

Principele era însoțit, cum normal e la război, de doctorul său, Ferenc, om de cabinet, de bibliotecă, prea puțin dispus să-și lase pielea în lupta cu turcii. De la el pornește zvonul că poate prepara un leac ce ferește oamenii de glonț și sabie. Vestea ajunge la urechile principelui, care îl trimite pe doctor înapoi la Brașov, pentru că, vezi bine, doar acolo, în lada lui, se găseau ingredientele necesare. Și imediat ce ajunge peste munți, doctorul trimite o scrisoare principelui, descriindu-i leacul: ,,Cel ce vrea să fie ferit de glonț și de sabie ar fi bine să rămînă la Brașov, departe de război. Eu așa voi face și îi invit pe principe și pe oamenii lui, dacă țin la viață, să facă la fel”. Nu știm ce a răspuns principele.

Cin’ se ia cu mine bine/ Îi dau haina de pe mine

Motto: „Slav aș fi fost de nu eram latin, Latin aș fi de n-aș fi fost și dac –Dar a ieșit așa: să fiu român Și eu cu soarta asta mă împac”

GEO DUMITRESCU

Veniră mulți atrași de plaiul nost’, Găsind aici acoperiș și rost, Poftiți sau nepoftiți să stea la masă, Mai mult decît stăpîni s-ar vrea în casă Și, de cumva, românul nu-i cuminte, ’Mnealor îi spurcă morții din morminte, Ca pe-un școler îl zgîlțîie de chică Doar pentru c-a-ndrăznit să-i contrazică, La orice vorbă, de urechi l-apucă, Punîndu-l în genunchi pe coji de nucă Și, dacă nici atunci nu e cuminte, Ar vrea să-l lase fără nici un dinte, Ba i-ar fura chiar fiii și nepoții Și-apoi tot ei să strige „hoții!”, Amenință cu moartea pe-o fetiță Cu Tricolorul nostru pe bentiță!

Azi, unii spilcuiți fac temenele, Plecîndu-și fruntea pîn’ la dușumele Și nu spre Răsărit, ca pînă ieri (Cameleonii-s iuți în replieri Și n-au mîncat nici resturi „norocoase”, Nici usturoi, nici gura le miroase!), Ci, dimpotrivă, către Soare-Apune, Cîntîndu-le mai marilor în strune… Iar domnii profitori de peste-Ocean Ce cred că țara asta-i un maidan, C-un plan subțire că ne strîng la sîn, De sfarmă oasele în biet român L-au întrecut pe stalinul păgîn Ce-a vrut să smulgă patria din gînd Și limba să i-o învățăm cîntînd…

Românii sînt în culpă mondială

Cu demnitatea lor națională, Că nu îngenunchează mintenaș În fața Europei cu panaș

Și îndrăznesc să simtă românește Chiar și atunci cînd nasu-i strîns în clește… Croiesc mai marii-o lege de stăpîni În contra celor ce se simt români, Etichetați drept naționaliști, Antisemiți sau xenofobi stîngiști Și, prin lucrări cu-admonestări sau glume, Ne pomenesc azi numele în lume, Făcîndu-ne, adesea, de trei parale Că îndrăznim să stăm la domni în cale Și vrem ca-n Vatra noastră strămoșească Să te-nțelegi cu vorba românească Ba, i se ia românului cuvîntul Cînd în guvern el cere jurămîntul –Credința față de această Țară Pe care-o sug cu poftă legendară, Gîndind că-i scoasă-n grabă la mezat, Că-i satul fără cîini de mult visat…

Dar nervii de oțel se mai tocesc Și cetățenii care azi trăiesc

Pe-aceste plaiuri binecuvîntate

Vor liniște, frăție și dreptate Și-o lege să-i strivească pe acei Ce-s trădători de țară și mișei.

Pe cei cu gărgăuni în căpățîni

Scoțîndu-i anormali tot pe români Și ne-ntrebăm, în ultimă instanță, Cu gînd curat, cu-aceeași toleranță: În Țara asta blîndă și creștină, Va exista o lege de lumină, O lege, depășind fariseismul, Să pedepsească antiromânismul?

ELIS RâPEANU

File de istorie

Aurul ţarilor ruşi, în Lacul Baikal?

Bogăția familiei țariste era legendară. În vremea în care a domnit în Rusia, în camerele de tezaur din reședința de la Sankt Petersburg s-au acumulat aur, argint, bijuterii, pietre prețioase și alte obiecte extrem de scumpe. Printre acestea, se numărau cadouri valoroase de la oaspeți, între care: o broșă în formă de semilună dăruită de Sultanul Turc în anul 1913, cu ocazia aniversării a 300 de ani de domnie a Romanovilor, un diamant de 100 de carate și diadema luxoasă a fiicelor țarilor.

Vestitele Ouă Fabergé

Printre alte valori prețioase se aflau renumitele ,,Ouă Fabergé”, realizate de bijutierul curții imperiale, Peter Karl Fabergé. Astăzi colecționarii plătesc pînă la 24 de milioane de dolari pentru un astfel de ou. În plus, țarii ruși foloseau vistieria statului, în general bine umplută prin birurile mari și corvoadele la care era obligată populația, pentru a aduna și alte bogății, precum tablouri sau covoare foarte scumpe. Potrivit estimărilor, valoarea comorilor aflate atunci în posesia țarilor s-ar ridica în prezent la peste 55 de miliarde de euro. Numai aurul cîntărea peste 1.338 de tone, pentru transportul cărora ar fi nevoie de 60 de vagoane de cale ferată. (Țările Române, numai în perioada 1769-1854fiind ocupate de Rusia Țaristă, cu armata încartiruită pe teritoriul lor - au fost jefuite de bunuri materiale, a căror valoare se ridică la suma de 200 de milioane lei aur. Aici nu intră teritoriul dintre Prut și Nistru, încorporat la Imperiul Țarist. În timpul primului război mondial, tezaurul României a fost trimis la Moscova, primul transport pe data de 16 decembrie 1916 și al doilea la începutul anului 1917, pentru a fi pus la adăpost de armata Puterilor Centrale, care ocupase o importantă parte a României și amenința ocuparea întregului teritoriu. Acest tezaur era constituit din tezaurul Băncii Naționale, valori ale unor bănci românești private, societăți comerciale, persoane particulare, colecții de artă, bijuterii, arhive de o valoare inestimabilă. După Marea Revoluție din Octombrie 1917, în Rusia, puterea a fost preluată, sub conducerea lui Lenin, de către bolșevici, care au refuzat restituirea tezaurului românesc. Totuși, o foarte mică parte din tezaur a fost restituită în trei etape: în 1935, în 1956 și în 2008. Tezaurul a cuprins 93,4 tone de aur, 91 tone de monede din aur, 2,4 tone de aur ale firmelor private. Și azi se așteaptă rezovarea acestui diferend dintre România și Rusia).

Căderea Imperiului ţarist

Strălucirea țarilor a apus în anul 1917. Monarhia s-a sfîrșit odată cu Revoluția Bolșevică. Locul ei a fost luat de regimul

comunist sovietic. În iulie 1918, țarul Nicolae al IIlea și familia lui au fost executați de bolșevici la Ekaterinsburg. Din acel moment a început căutarea comorilor lor. Finanțele revoluționarilor bolșevici erau la pămînt, iar ei își imaginau că averea Romanovilor, transformată în bani, ar fi constituit o garanție pentru perpetuarea statului sovietic.

Dar unde se aflau comorile țarilor? Unele au apărut, altele nu, rămînînd definitiv pierdute. Totuși au existat mereu urme promițătoare. Astfel, s-a putut stabili că la începutul primului război mondial, în fața înaintării armatelor Puterilor Centrale, țarul Nicolae al II-lea și-a pus în siguranță comorile strînse la Sankt Petersburg. Acestea au fost depozitate la Kazan, la 800 km est de Moscova. Cheltuielile pentru transport au fost enorme, pentru a duce tezaurul țarilor la noua destinație au fost necesare 5.000 de lăzi, 1.700 de saci și 40 de vagoane de cale ferată.

- monedă de aur - valorînd 21 de șilingi sau 1,5 lire sterline, a dispărut demult din circulație, dar continuă să fie un termen uzitat în cadrul licitațiilor).

Aur ascuns în Lacul Baikal?

Lacul Baikal, din Rusia Siberiană, este lacul cu cea mai mare acumulare de apă dulce de pe Terra. Are o suprafață de 31.500 kmp, o lungime de 656 km, lățime de 68 km și aproape 2.000 m adîncime.

Persistă și azi zvonul că atunci, în timpul evenimentelor turbulente de după moartea țarului Nicolae al II-lea, gardiștii albi și trupele fidele acestuia ar fi reușit să pună în siguranță o mare parte din obiectele păstrate la Kazan. Acțiunea ar fi fost organizată de amiralul Kolceak, care ulterior a fost arestat și împușcat de bolșevici. Operațiunea ,,Salvarea aurului țarului” trebuie să fi fost extraordinar de dificilă. Expediția s-a sfîrșit brusc pe Lacul Baikal din Siberia. Se spune că gardiștii ar fi încercat să treacă vagoanele de cale ferată peste lacul înghețat. Gheața s-ar fi spart și vagoanele cu prețioasa încărcătură s-ar fi scufundat în lac, la o adîncime ce depășește 1.000 de metri.

Războiul dintre Roşii şi Albi

După moartea țarului, tezaurul de la Kazan a devenit mărul discordiei între revoluționarii bolșevici și cei albgardiști. Se dădeau lupte aprige pentru putere între albi (burghezia) și roșii (bolșevicii).

La început, trupele albilor au reușit să intre în posesia tezaurului depozitat la Kazan. Dar bucuria lor n-a durat, căci puțin mai tîrziu o parte din avuție a trecut în mîinile bolșevicilor.

Pînă la urmă, din luptele dintre albi și roșii, au ieșit cîștigători bolșevicii lui Lenin. Ei au transformat în valută partea care le căzuse în mînă din averea Romanovilor. În anii 1920 și 1930, la licitațiile de la Paris, Roma, Londra, apăreau cu regularitate piese din moștenirea țarilor ruși. La o licitație de la Londra, în anul 1927, a fost oferită Coroana de Nuntă a Romanovilor. Un iubitor de artă a plătit pentru ea frumoasa sumă de 6.100 guinee (circa 1 milion de euro). Astăzi colecționarii sînt dispuși să pună pe masă o sumă de zece ori mai mare (guineea britanică

Folosirea tehnologiilor avansate

Să fie doar un zvon? Sau adevărul? Ideea că aurul țarilor așteaptă să fie găsit pe fundul lacului nu le-a dat pace aventurierilor, politicienilor finanțiști și cercetătorilor. Dar căutările au fost mereu îngreunate de condițiile naturale nefavorabile. Scafandrilor le-a fost aproape imposibil să atingă fundul lacului.

Și totuși, în anul 2008, cercetătorii ruși au pornit o nouă ofensivă pentru dezlegarea misterului tezaurului țarist din Lacul Baikal, avînd aprobarea președintelui Vladimir Putin și folosind tehnologia avansată. Potrivit versiunii oficiale, era vorba de exploatarea geologică a fundului lacului și descoperirea unor specii de animale încă necunoscute. Dar era clar că cercetătorii erau atrași în primul rînd de fabulosul tezaur.

Rezultatele cercetărilor

Întreaga operațiune a fost realizată de două submersibile MIR, care își dovediseră deja capacitatea în alte cazuri, așa cum a fost descoperirea epavei Titanicului în Oceanul Atlantic. În lunile care au urmat, lacul a fost pus sub observație și cartografiat cu meticulozitate. În anul 2010 s-a produs incredibilul. Șeful echipei de cercetători ruși a anunțat că ar avea indicii concrete că tezaurul s-ar afla într-adevăr la 400 de metri sub suprafața apei, unde a apărut brusc, în lumina reflectoarelor, o sclipire aurie. După ce s-au apropiat, cercetătorii au descoperit o structură stranie. Era vorba, fără dubii, de niște traverse de oțel, poate piese ale vagoanelor care au căzut în apă din cauza spargerii gheței. Apoi a apărut șocul total: prin hublourile submersibilului s-ar fi văzut lingouri de aur. În anul 2009, însuși Vladimir Putin s-a urcat la bordul unui submersibil pentru a explora adîncimile Lacului Baikal.

Cercetările ulterioare n-au convins și nici nu au confirmat că ar putea fi vorba de o parte a tezaurului țarist. Nici un scafandru n-a reușit încă să pătrundă pînă la presupusele lingouri de aur.

Istoricii pun la îndoială toată povestea. Ei nu cred că un tren ar fi ajuns vreodată în Lacul Baikal. Zvonurile ar fi fost răspîndite intenționat, pentru a ascunde urmele. După părerea lor, piesele au fost scoase atunci din țară și transformate în bani. Se bănuiește că obiectele s-ar afla în seifurile băncilor din S.U.A., Marea Britanie, Japonia și nu pe fundul Lacului Baikal din Siberia.

Prof. dr. IOAN CORNEANU

Ing. MIRCEA PÎRLEA Av. NICOLAE DECSEI

Trenul fantomă din adîncurile Lacului Baikal

Amiralul Kolceak

Polemici « Controverse

Credință

și decădere – sau despre oameni și porci

(urmare din pag. 1)

De fapt, nu se poate face nici măcar o comparație între cele două; ele coexistă, de multe ori în condiții de contrast major – dar clipele astrale, cele care trimit omul în constelații, în nemurirea memoriei, ei bine, toate aparțin sufletului, acelei scîntei ce nu este din această lume.

Așa s-a petrecut cu luminile culturii și spiritului – geniile artei, ale filosofiei, oameni cu mintea supusă păcatelor lumești, dar cu scînteia divină transformată în vîlvătaie în acele clipe astrale – care i-au transformat din oameni… în astre! Ambițiile, răutatea chiar, cupiditatea, plăcerile trupești nu rareori perverse, băutura și drogurile, mîndria și orgoliul exagerat, minciuna și trădarea – în fine, multe și mari pot părea păcatele unor asemenea aștri! Dar, tot ce rămîne, în final, este Lumina, scrisă cu L mare, pentru că este divină! Este lumina care arată profanului că există sacrul!

Da, am plecat de la… nu știu cum să cuprind într-o paradigmă ceea ce face Teodosie al Tomisului acum! Și, totuși, da, cred că paradigma poate fi – pur, simplu și miraculos – ,,un act de credință”! Asta face acum Arhiepiscopul, acest contemporan al vremurilor de iluzii și falsuri: un act de credință! Asta face acest înalt prelat despre care eu și alții am scris atîtea, cu speculații sau „probe” jurnalistice – dar care pălesc, dispar în Lumina acestui act de credință!

Teodosie al Tomisului - cel ce calcă pe urmele Apostolului Andrei, ,,întîiul chemat” dintre ucenicii Domnului – devine Teodosie-al-credinței-renăscute, al curajului asumării creștinismului, cel ce a reînsuflețit scînteia din sufletele multor români! Al acestui neam care, vedem zi de zi, și-a pierdut speranța și mintea! Și idealurile.

Mă număr printre acești rătăciți – pentru că nu mai văd nicăieri speranță; am îmbrățișat cu entuziasm noua societate, democrația, dar am regăsit, cu tot atîta entuziasm, frumosul și binele în ceea ce am trăit și am crezut că a fost urît… Ei bine, spre disperarea mea, am văzut că totul e iluzie – iar singurele părți bune, reale, folositoare, sînt tot mai ascunse românilor. Ca și celorlalte neamuri, în mare parte. Pentru că ăsta e rolul lumii materiale: să acopere, să îngroape, să ascundă! La fel cum pămîntul, esența materiei, ascunde epocă după epocă sub straturi… În schimb, scînteia divină rămîne! Spiritul divin este cel ce rămîne! Iată un singur exemplu: prima civilizație, Sumer, a stat sub straturi peste straturi de pămînt, de rocă și deșert, pînă să fie redescoperit și să începem să bănuim ce a fost; în schimb Avraam, sumerianul, este în mintea și sufletul tuturor religiilor - mozaică, creștină și musulmanăca patriarhul lăsat de Dumnezeu! Sumerienii, care au dispărut ca popor în massa semită, le-au transmis acestora scînteia credinței – prin limbă, rămasă limba de cult, sacră, prin mărturia Potopului și a primilor oameni. Orașele-stat ale Sumerului, imperiul sîngeros al Asiriei, măreția Babilonului sau a imperiului persan – toate au dispărut, ca niște iluzii! Și, da, puterea lor a fost iluzie – rămînînd doar credința, sufletul din sufletul popoarelor Orientului Apropiat, locul în care s-a dat bătălia pentru sufletul omului!

Am făcut această mică trecere, în amintirea marelui meu dascăl, Corneliu Vadim Tudor, om al lui Dumnezeu, care L-a ales ca purtător al mesajului credinței… prin carte și cuvînt rostit! Dar și prin curaj!

Iar curajul este ceea ce lipsește azi – și, așa cum mărturiseam, îmi lipsește și mie. Întrebare esențială: este curajul un semn al credinței – și, contrar, este lipsa curajului un semn al lipsei credinței? Răspunsul este DA.

Da, este lipsă de credință atunci cînd NU ai curaj să urmărești un ideal sau un țel corect!

Da, este credință atunci cînd ai curaj să urmărești un ideal – sau un drum corect – mai ales atunci cînd nu

ai, aparent, șanse să izbîndești din cauza disproporției între forțele tale și ale celor ce sînt de partea cealaltă!

Ne-am obișnuit să ne bazăm și să mizăm de prea multe ori pe iluzii – precum un parior ce vrea mereu să calculeze perfect, ca să parieze pe calul cîștigător. Ceea ce nu se poate! Și, da, asta e o formă de lașitate! Românul s-a obișnui să pună miza pe calul pe care îl credea cîștigător – un exemplu concret și actual, să voteze numai partidele ,,cu șanse”. Dar, ce șanse i-au dat lui, românului, acești ,,cai cîștigători”?... I-au transformat țara în colonie și pe el l-au redus la stadiul de consumator?... Da, asta au făcut!

Fac o comparație care nu va conveni multora: omul și porcul. Pentru cine nu știe, ADN-ul porcului este printre cele mai apropiate de cel al omului. Pentru noi, porcul este acel animal care se naște pentru a mînca și a se îngrășa cu singurul scop de a fi consumat – adică se naște pentru a fi un obiect al consumului. Și chiar așa și este, așa se petrece cu porcii crescuți în grajduri! De fapt, porcul este un animal inteligent, care, în libertate, are viață de turmă, o anume organizare, o ierarhie și priorități, dovedește rațiune și spirit de sacrificiu pentru semenii lui – cea mai înaltă formă de manifestare a unui ideal primitiv. Și nu numai primitiv… Porcul liber are un grup și un teritoriu pe care îl apără, are godacii pentru care se bate pînă la sacrificiu cu animale mai puternice! La fel, porcul ținut ca animal de companie –sînt și asemenea cazuri – nu se comportă cu nimic mai prejos, ca inteligență și afectivitate, decît un cățel sau o pisică. Nu este nici măcar murdar „ca un porc”!

Dar porcul ,,de consum”, ale cărui singure repere sînt hrănitoarea (troaca) și grajdul (cocina), căruia nu îi mai e teamă nici de finalul din cuțit! Ținut pentru consum, porcul trăiește și sfîrșește ca un animal imbecil, în ciuda inteligenței sale native – care nu contează însă pentru nimeni!

Și, da, este o comparație cu omul societății de consum! Ca și porcul, omul, dotat cu inteligență și spirit creator, este imbecilizat pentru consum! Porcul e îngrășat pentru a fi tăiat… o singură dată; omul e hrănit pentru a fi consumat de multe ori – chiar zi de zi! Muncești și ești hrănit cu toate iluziile pentru a fi un bun consumator zi de zi – de iluzii! Mănînci ce ți se spune, te îmbraci cu ce ți se spune, asculți sau privești ce ți se spune - chiar și așa-zisul ,,timp liber” îl petreci unde ți se spune! Care este diferența între omul consumismului și porcul de consum? Am uitat: organe ale porcului au început să fie folosite în transplanturi umane! În plus, și omul, și porcul sînt convinși că tot ceea ce fac e bine, e firescul vieții! Ba chiar porcul, lăsat în libertate, se adaptează mai ușor decît omul de azi… căruia i se ia accesul la internet sau Tv! Mă rog, sigur, speculez aici…

Dar, în ciuda eforturilor – multe de succes, din păcate - diferența între om de consum și porcul respectiv rămîne fundamentală, și anume acea scînteie divină. Adică acea componentă care se dorește să fie uitată! Creatorii iluziilor vor să fie întrerupt accesul la ea!

Nu există Dumnezeu, nu există tradiții, nu există familie, nu există sex normal, nu există limite!... De fapt, tocmai aceasta e perversitatea maximă: convingîndu-te că nu există limite, te introduc în ,,grajd”, în „cocina” în care devii ,,porcul de consum”! Care nu are Dumnezeu, ci numai hrănitoarea! Sigur, una luxoasă, cu ,,n” gadjeturi, cu sofisticării, cu „update” peste „update”, dar care este exact o hrănitoare care te face dependent și, în final, imbecil! Or, aici apare o problemă – așa cum scriam mai sus, omul nu e porc ci, în ciuda tuturor mocirlelor în care se bagă, este cea mai înaltă creație a lui Dumnezeu! Care Dumnezeu îl poate scoate oricînd din acea mocirlă!

Ceea ce se petrece și acum, sub ochii noștri, prin intermediul unui slujitor al lui Dumnezeu, Teodosie –cel care a reaprins flacăra! Este flacăra credinței, care

îi face pe români să nu se teamă de isteria virusurilor, de demența unui autoritarism de pripas! Este flacăra credinței care îi face pe români să nu mai acorde atenție „șanselor” politice, voinței „strategice”, conformărilor ,,unionale”! Și nici cerințele așa-zisei ,,lumi civilizate”!

Este scînteia care luminează calea omului, dincolo de zidurile high-tech ale grajdului în care îl vrea închis societate de consum. Asta am vrut să scriu despre acest Act de credință al lui Teodosie al Tomisului, slujitor al Domnului și al fiului omului.

Închei cu un fragment al unui text excepțional al avocatului patriot Dan Chitic, creștin practicant, cel care acordă credinței și Bisericii rolul fundamental în demersurile sale. Dan Chitic a scris despre manifestările de la Peștera Sfîntului Andrei, din comuna Ion Corvin, din Constanța: ,,Azi, Alba Iulia este la Ion Corvin!”.

,,În această zi a Apostolului românilor, de Sf. Andrei, are loc adevărata alegere pe care poporul român o are de făcut în ceea ce privește viitorul său! Nu sînt alegeri politice din cele care se fac din 4 în 4 ani, ci este o alegere de esență, de direcție pe care o are de făcut acest neam: are de ales între teroare, dictatură, deznaționalizare și uniformizare culturală și identitară pe de o parte, și, pe de altă parte, poate alege Libertatea, Credința, Identitatea națională și apărarea Drepturilor Constituționale”, a scris Dan Chitic. ,,E alegerea veacului, o alegere cît 25 de scrutinuri electorale într-unul, pentru că avem posibilitatea de a alege ce și cum vrem să fim: oameni drepți, credincioși și liberi, sau sclavi umili într-o colonie dintr-o margine de imperiu”.

Și, atenție la argumentul istoric excepțional adus de cunoscutul avocat: ,,Nu întîmplător poate, acum 102 ani, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918 a avut loc tot sub semnul pandemiei, și s-a desfășurat chiar sub cel mai sever «val» al acelei pandemii, cel din toamna și iarna anului 1918”. Și, subliniază avocatul – ,,Pandemia aceea de gripă spaniolă din 1918 a fost una adevărată, cu un virus într-adevăr criminal, care a răpus 50 milioane de vieți, gripa spaniolă din 1918 ucigînd 3,3% din populația Pămîntului de atunci!”. Dar, și oamenii din acea vreme erau adevărați căci, „în pofida pandemiei, ignorînd riscul de a se îmbolnăvi, românii au ieșit să se bucure de victoria lor, au ieșit să sărbătorească Marea Unire dar și victoria asupra Puterilor Centrale, împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, care au fost la un pas să șteargă de pe hartă România”.

,,Pe români nici nu avea de ce să-i sperie cumplita viroză spaniolă, căci tocmai încheiaseră victorioși un război de doar doi ani, în care pieriseră 535.706 din conaționalii lor, respectiv aproximativ 10% din populația țării de la acea dată - ce le mai putea face o viroză după ce suferiseră din partea nemților și austriecilor?”, scrie Dan Chitic, punctînd superb: ,,Bunicii și străbunicii noștri au știut în 1918 să calce cu moartea pe moarte pentru a izbîndi!”.

În schimb azi, la mai mult de 100 de ani de la 1918, România are ,,un președinte neamț, impus și protejat de noile «Puteri Centrale», un președinte al cărui guvern ne pîngărește credința punînd lacăte pe biserici, ne șterge identitatea și ne răpește drepturile fundamentale, inclusiv dreptul de a ne închina la cele sfinte, o putere al cărei singur obiectiv este ștergerea granițelor și identității noastre pentru a ne integra deplin în «lumea euroatlantică»”, arată acuzator avocatul patriot. Or, observă Dan Chitic – ,,ei, cei ce se vor stăpînii noștri, ne spun că toate drepturile și libertățile ne sînt luate acum pentru «binele nostru», pentru a ne feri de o viroză ale cărei victime, oricum ar fi numărate ele, nu depășesc 0,05% din populația țării…”.

La Mulți Ani, România – și să nu mai fii colonie! La Mulți Ani, români – fie să luați Lumină, care să vă umple sufletele!

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei

Basarabia şi basarabenii

în componența României Întregite (23)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (23)

6. Presa, radioul (3)

Din articolul „Turneul electoral al Guvernului”, pasagiile tăiate conţin insinuaţiuni că ţăranii sînt nemulţumiţi de actualul guvern, şi că autorităţile speculează populaţiunea.

- Din „Basarabia” s-a scos informaţia că autorităţile locale au descoperit, în biblioteca locală evreiască, o tipografie ascunsă în pivniţă şi că rezultatele cercetărilor vor fi senzaţionale. Din articolul intitulat „Guvernul minciunilor şi provocărilor” s-a scos fragmentul în care se arată că bolşevicul Radec din Rusia prin literatura comunistă cere proletariatului mondial să pună mîna pe guverne, jurîndu-le că în curînd va izbucni revoluţia mondială.

- Din „Naşe Slovo” s-a tăiat informaţia reprodusă după ziarul „Adevărul”, în care se spune că în Bălţi au sosit 77 de cavalerişti din armata lui Mahno.

- „Şcoala şi viaţa”, nr. 1 şi 2. Jurnal săptămînal, care apare la Varşovia, scos de organizaţia israelită pentru răspîndirea culturii israelite. În acest jurnal se cere o şcoală proletară în toată lumea, fiindcă şcolile din prezent sînt conduse de burghezie şi din pricina aceasta copiii de muncitori sînt lipsiţi de şcoala lor naţională israelită. Întregul jurnal are un spirit revoluţionar.

- Din „Utro”, din articolul „Chestiunea bolnavă” s-au scos rîndurile în care se spune că intelectualii trimişi în Siberia, sacrificînd viaţa pentru idealul împroprietăririi, visau că ţăranul va primi mult, mult pămînt.

14 septembrie 1921:

- Din „Basarabia”. Din articolul „Banditisme” s-au tăiat fragmentele prin care se arată că banditismul la noi ia proporţii mari, că e necesar a se întări paza la Nistru, că se vorbeşte că mulţi din conducătorii autorităţilor, mai ales din judeţe, au făcut avere din legalizările făcute actelor persoanelor suspecte şi că e necesar a se permite ziarelor să publice articole privitoare la banditisme, pentru ca societatea să dea guvernului sprijin pentru exterminarea bandiţilor.

1 octombrie 1921:

- Din „Naşe Slovo” s-au scos rîndurile prin care se arăta că grupa de refugiaţi de 150 de oameni, care trebuie să fie expediată peste Nistru, a fost lăsată pe loc.

- Din „Basarabia” s-a tăiat fragmentul prin care se arată că secretarul lui Troţki, arestat de sîrbi, a spus că bolşevicii au avut intenţia de a ataca România şi că bolşevicii cred că în Moldovia, Petliura şi Vranghel organizează armate în contra bolşevicilor.

5 noiembrie 1921:

- Din „Naşe Slovo” s-a scos informaţia prin care se spune că problematica amînării evacuării refugiaţilor peste 6 luni se discută din cauza unor noi împrejurări.

- Din „Basarabia” s-au mai tăiat trei rînduri intitulate „Amînarea evacuaţiei”, prin care se spune că informaţia despre amînarea evacuării refugiaţilor este întîmpinată cu mare satisfacţie.

1 decembrie 1921:

- Din „Dreptatea”, din cuvîntarea dl. Paul Corciovescu ţinută la întrunirea liberală de la Cetatea Albă, s-a scos un fragment prin care el spune că [...] legile agrară şi financiară nu au adus decît perturbare în clasele sociale.

- Din „Naşe Slovo”, din articolul „Evacuarea refugiaţilor” s-au tăiat cîteva fragmente; într-unul se spune că Generalul Popovici a primit din Bucureşti o telegramă, prin care se dispune ca administraţia locală să nu expulzeze pe refugiaţi peste Nistru, iar prin altele se arată că s-a primit telegrama de la membrii organizaţiunii evreieşti universale relativ la lăsarea în Basarabia a refugiaţilor, luaţi sub garanţie, cît şi la amînarea evacuării.

22 decembrie 1921:

- Din „Naşe Slovo”, dintr-o informaţiune din Bucureşti, s-a tăiat un pasagiu prin care se arată că deputaţii basarabeni, la un banchet, în discuţiile lor, au spus că trebuie de luptat cu tendinţele centraliste ale Bucureştilor şi că dacă guvernul nu va schimba atitudinea sa faţă de Basarabia, va trebui să se ceară autonomia Basarabiei.

Chiar dacă instituţia cenzurii urmărea, în aparenţă, obiectivul nobil de „a împiedica pe acea parte din presă care este primejdioasă ordinei şi siguranţei publice, de a-şi îndeplini rolul său distrugător şi anarhic”, aplicarea practică a instrucţiunilor pentru cenzurarea presei constituia, de cele mai multe ori, o denaturare gravă a intenţiilor declarate, fapt învederat de un răsunător caz de şantaj în care a fost implicat chiar şeful cenzurii din Chişinău. Astfel, în data de 28 mai 1922, ziarul bucureştean de mare tiraj „Adevărul” a relatat un senzaţional caz de utilizare a cenzurii în Basarabia în calitate de instrument de şantaj, pe care-l reproducem integral.

„Cor. Adevărul, Un şantaj senzaţional (Cenzura în Basarabia instrument de şantaj.- Şeful cenzurei din Chişinău prins în flagrant delict de şantaj): «Un fapt care învederează că stările excepţionale nu sînt decît surse noi de incorectitudine şi că, în asemenea circumstanţe, serviciile cele mai delicate sînt doar mijloace de pradă pentru cei mai dezgustători dintre paraziţii cluburilor politice, s-a petrecut mai alaltăieri în capitala prea încercatei Basarabii»“.

(va urma)

Prof. univ. dr. hab. nICoLAE EnCIU

(fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de pe Frontul de Vest (1)

Armata Română în Ungaria şi Cehoslovacia (1)

Începînd cu 8 octombrie 1944, Armata 1 a acționat pe teritoriul Ungariei, cu corpurile 4, 7 armată şi de cavalerie (opt divizii), în următoarele zone importante: cursul mijlociu al Tisei (10 - 29 oct.). Debrețin (14 - 20 octombrie), între Debrețin şi Tisa – la Tiszadob şi Tiszadada (20 - 29 octombrie), între Tisa şi pantele de est ale Munților Bükk (1 - 21 noiembrie), în Munții Bükk (23 noiembrie - 16 decembrie), între Munții Bükk şi rîul Ipoly (17 - 31 decembrie 1944) şi nu în ultimul rînd pe căile de acces şi în interiorul Budapestei (30 octombrie 1944 - 15 ianuarie 1945).

Operațiile militare desfăşurate au avut o importantă semnificație de ordin operativ-strategic, contribuind în faza inițială, împreună cu trupele sovietice, la realizarea „bazei de lansare” a ofensivei generale spre Budapesta şi apoi, prin Corpul 7 armată, la străpungerea nemijlocită a apărării strategice a capitalei ungare, şi, prin Corpul 4 armată, la manevrarea acesteia pe la nord-est, prin Munții Bükk.

Între performanțele deosebite realizate de marile unități ale Armatei 1 s-au situat:

- schimbarea, la 23 octombrie 1944, în mai puțin de 12 ore, a frontului întregii armate de pe rîul Criş (cu fața la nord, în zona Öcsőd, Szarvas) şi întoarcerea sa cu 90 de grade spre vest printr-un marş de 30 km, concomitent cu forțarea Tisei, constituirea capului de pod de la O’ Kecske;

- ofensiva neîntreruptă a Corpului 7 armată, timp de 80 de zile, spre Budapesta, pînă în interiorul capitalei ungare (la 1.5 km de Dunăre);

- zdrobirea rezistențelor inamice din Munții Bükk, pe timp de iarnă, printr-o ofensivă continuă pe o adîncime de 40 km.

Pe frontul din Ungaria, Armata 1 s-a confruntat deseori cu numeroase abuzuri ale comandamentului aliat sovietic, care şi-a impus propria concepție de ducere a luptei, ordonînd corpurilor de armată române să lupte pe direcții divergente, la peste 100 km unul de altul, introducînd diviziile române în luptă în situații imposibile (cazul Diviziei 4 infanterie la Szolnok), scoțînd Corpul 7 armată din Budapesta, la 15 ianuarie 1945, în situația în care momentul „recompensei şi al onoarei” se apropia – aşa cum releva generalul Nicolae Şova, comandantul marii unități –şi cerînd apoi schimbarea generalului Nicolae Macici de la comanda armatei, a generalului Nicolae Şova şi altor generali şi ofițeri români, în plină campanie. Începută, inițial, numai cu Corpul 4 armată, la sud-vest de Lučenec (31 decembrie 1944 - 10 ianuarie 1945), participarea Armatei 1 la operațiile de pe teritoriul Cehoslovaciei a continuat apoi (după aducerea pe frontul cehoslovac şi a Corpului 7 armată, care luptase la Budapesta), sub comanda generalului Vasile Atanasiu, cu încleştările pentru cucerirea Munților Javorina şi ieşirea pe cursul mijlociu al rîului Hron (29 ianuarie - 20 martie 1945), cu forțarea Hronului şi ofensiva spre Morava (25 martie - 11 aprilie), cu înaintarea în lungul Moravei pînă la Kojetín (12 aprilie6 mai), cu luptele din zona Brno şi urmărirea spre Praga (6 - 12 mai 1945).

În sinteză, caracteristica de ansamblu a operațiilor duse în Cehoslovacia a constat în „cursa” după flancul de Sud al forțelor inamice care luptau în masivii muntoşi ai Cehoslovaciei, Armata 1 acționînd permanent la flancul de sud al intrîndului pe care-l făcea frontul inamic, acțiunea sa fiind corelată cu cea executată de forțele sovietice la celălalt flanc al intrîndului, la nord de Carpații Păduroşi.

Puternica rezistență opusă de inamic la flancurile ieşindului pe care-l făcea frontul şi lupta în retragere, pas cu pas, la centrul acestuia, au făcut ca luptele duse de forțele armatei să fie extrem de grele, la aceasta adăugîndu-se şi condițiile dificile de teren (în general muntos), de climă (ploi, viscol, zăpadă mare şi temperaturi scăzute, dezgheț), ritmul rapid al operațiilor şi manevra aproape permanentă de forțe de la dreapta spre stînga, care a cerut numeroase deplasări, marşuri forțate, de lungă durată şi pe spații întinse, în condițiile în care acelaşi comandament sovietic nu a asigurat logistica necesară marilor unități române a căror conducere şi-o asumase. În ansamblul luptelor, Armata 1 a făcut de patru ori jocul succesiv al diviziilor de la un flanc la altul, prin marşuri forțate de cîte 60-80 km, timp de cîte 24-36 de ore.

Ca bilanț general, în cele 243 de zile cît a desfăşurat operații militare în Campania din Vest, Armata 1 a atacat 180 de zile (70% din timp), pătrunzînd în dispozitivul advers circa 1.000 km, a desfăşurat numeroase lupte încadrate în 18 mari bătălii, a trecut sau forțat şase cursuri mari de apă, a eliberat 658 de localități, din care 22 de oraşe şi a contribuit, prin manevrele executate, la eliberarea multor altora.

- A angajat în lupte, pe teritoriul național 72.826 de militari, din care a pierdut 11.309 (morți, răniți şi dispăruți), în Ungaria 79.148 de militari, pierzînd 26.666, iar în Cehoslovacia 84.142 de militari, din care 24.228 au fost pierduți.

- În total, efectivele angajate s-au ridicat la 130.148 de militari, iar pierderile la 62.203.

- În acest timp a capturat 15.490 de prizonieri (313 ofițeri, 809 subofițeri şi 14.368 trupă), numărul celor ucişi rămînînd necunoscut.

De la Oarba de Mureș la Satu Mare și Carei (1)

„Gloria începe cu atît mai tîrziu cu cît are să dureze mai mult, precum toate lucrurile alese ajung încet la maturitate. Numele menit a trece ca renume la posteritate seamănă cu stejarul, care crește încet din sămînță, iar gloria uşoară şi efemeră ca buruienile care ies la iveală şi se stîrpesc tot aşa de iute”.

(va urma)

Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUŢU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

O ipoteză terifiantă: românii sînt în Dacia din paleolitic

Generație după generație, am învățat la școală că, din biata limbă a dacilor, ne-au rămas doar vreo 40-50 de cuvinte, dintre care se reproduc mereu cam aceleași: barză, brazdă, brînză, mazăre, viezure, zeflemea, poate fiindcă sînt legate misterios între ele prin consoana z Motiv pentru imbecilii care tot apar pe la televizor să afirme că, la o adică, ce pretenții să ai de la un popor care n-avea nici măcar o limbă scrisă?...

Pe la mijlocul anilor ’90, pe cînd venise la putere Convenția Democratică, prin ziare și la televizor, începuse să se vînture ideea că, în ziua de azi, e o rușine să mai vorbești de patriotism și naționalism. Iar prin școli se vînturau inspectori fluturînd dispoziția ministrului Andrei Marga, fost profesor de Marxism la Universitatea din Cluj-Napoca, de a nu se mai preda lecția ,,Formarea Limbii și a Poporului Român” din manualul de Română de clasa a IX-a...

Recent, am descoperit prin hîrtiile mele un articol decupat, nu știu cînd, din Revista ,,România Mare”, în care autorul, Daniel Guță, prezenta o listă de vreo 230 de cuvinte românești de origine geto-dacă: abur, amurg, băligar, butuc, ciocîrlie, copil, (a) dărîma, dop, dulău, fărîmă, gălbează, glob, (a) încurca, jilț, leagăn, (a) leșina, mal, melc, mugure, năpîrcă, ortoman, păstaie, pîrîu, rață, varză, zestre, zimbru. Impresionantul inventar era completat cu o altă listă de toponime și hidronime: Abrud, Albac, Dierna (Orșova), Drobeta (Turnu Severin), Napoca (Cluj), Callatis (Mangalia), Tapae, Mehadia, Sarmizegetusa, Potaissa (Turda), Sucidava; Allutus-Olt, Ordeos-Argeș, Crisus-Criș, Donaris-Dunărea, Maris-Mureș, Busos-Buzău, PatissaTisa, Piretos-Prut, Tibisis-Timiș. (Nu cred că ar strica să mai publicăm o dată lista integrală, ca un epilog al articolelor dedicate lui Mircea Vinereanu și cărții sale.)

Într-un număr precedent al revistei noastre, ne-am exprimat părerea despre lucrarea ,,Adevăruri incomode despre Limba Română”, semnată de lingvistul Mihai Vinereanu, stabilit, de mai mulți ani, în SUA. În cele peste 300 de pagini ale lucrării sale, autorul s-a străduit să ne demonstreze, cu argumente istorice, lexicale și gramaticale, originea traco-dacă a Limbii și Poporului Român, aducîndu-și astfel contribuția la mai vechea teorie a protocronismului românesc, sursa principală a culturii și civilizației europene. Din păcate, lipsa spațiului tipografic ne-a împiedicat să comentăm, în articolul acela, teoria savantului Mihai Vinereanu potrivit căreia româna și latina se trag din limba proto-traco-dacă.

La întrebarea: Ce este indo-europenismul?, Mihai Vinereanu răspunde: ,,Cînd vorbim de protoindo-europeni și limba lor, ne referim la limba strămoșilor noștri direcți, care au ajuns în Balcani cu 9000 de ani în urmă, de unde s-au răspîndit în toată Europa și la est pînă în India... Pe la începutul Secolului al XIX-lea, lingvistica a creat termenul indo-european, convinși că indienii au ajuns pînă în Europa influențînd tot ce le ieșise în cale. Astăzi însă știm că lucrurile au stat, de fapt, invers. Urmașii lor s-au numit pelasgi, apoi iliro-traco-geto-daci și apoi români”. Așadar, proto-indo-europeana (PIE) este limba originară folosită de strămoșii noștri getodaci prin filiera pelasgo-traco-daco-română. Astăzi, lingvistica indo-europeană a făcut progrese mari, și e de mirare că savanții noștri o țin gaia-mațu cu latinitatea. După savantul Vinereanu, Româna este doar înrudită cu latina de fond indo-european. De aici, multe etimologii greșite sau declarate ,,cu etimologie necunoscută”, cînd, de fapt, sînt cuvinte din substratul dac. Și alți lingviști de talie, precum Hașdeu (Secolul IX), Ion Rusu, Gr. Brâncuș și Gh. Mihăilă (Secolul XX), susțin această teorie. În rest, toți ceilalți au ignorat sectorul traco-dac, punînd accentul pe latinitatea care, în realitate, reprezintă doar 13% din lexicul românesc, mai precis, vreo 700-800 de cuvinte.

Retragerea aureliană din Dacia (275) n-a însemnat decît retragerea administrației, a armatei și a cetățenilor romani. Populația traco-dacă a rămas pe loc. Puzderia de cimitire din sudul și din nordul Dunării arată că geto-dacii n-au plecat nicăieri. Încet-încet, cimitirele de incinerație, specifice getodacilor, au fost înlocuite cu cimitire cu morminte, specifice popoarelor migratoare care au venit și s-au așezat în Dacia, Bulgaria, Basarabia, Ucraina, între Secolele IV și XII. Un lucru e cert, susține savantul Mihai Vinereanu: populația geto-dacă din Transilvania nu s-a romanizat. Poate cei 14% din centrul țării, care n-aveau cum să-i învețe latinește pe ceilalți 86% din afara imperiului, dacii liberi, care și-au păstrat limba geto-dacă. Această limbă s-a vorbit și după invazia slavă din Secolul VI și pînă în Secolele XIIIXIV, cînd s-au format statele naționale românești și cele sud-dunărene slave, care n-au mai rezistat procesului de deznaționalizare declanșat de slavi.

Cîteva puncte de vedere interesante:

 din străvechea limbă indo-europeană s-au păstrat mai multe cuvinte: k’estro > custură, cosor, coasă, cuțit, (a) cresta; k’rei = a fi în față > crai, crăiasă, Karl. Alte cuvinte de origine indo-europeană: boier, colibă, cîrd, ciurdă, cracă, catană (în magh. Katona), gard, gîscă, gură, grădină;

 limba albaneză se trage din iliră, care făcea parte din grupul balto-slav. Mai tîrziu, slavii au venit în Balcani;

 limba proto-indo-europeană a fost descoperită în Secolul XIX de către William Jones. El a arătat că sanscrita este asemănătoare cu latina, greaca, galica, celtica și persana și provine dintr-o singură limbămamă. Pelasgii, strămoșii traco-geto-dacilor, sînt continuatorii lor;

 indo-europenii au migrat din Asia spre vestul Europei cam prin anul 5000 î.Chr. Concluzia? Românii sînt aici de la facerea lumii, mai precis din paleolitic, fără să fi avut loc vreo schimbare majoră a limbii lor, cum presupunea teoria latinistă, ci doar o evoluție firească de la un stadiu lingvistic la altul.

Dacă Ardealul era pustiu la venirea maghiarilor (Secolul XI), de unde au luat hidronimele românești? Unii ar zice că de la slavi. Dar slavii nu le-au luat de la geto-daci? Fiindcă la sosirea lor în Transilvania, hunii plecaseră cei mai mulți, dar geto-dacii nu, dovadă toponimele și hidronimele.

Cum e corect: sînt sau sunt?

Etimologic, forma sînt, pe care o folosim și noi, nu e corectă. Cel puțin așa pretinde lingvistul Mihai Vinereanu. Corect este sânt, și nu provine din latină, ci din proto-indo-europeană, prin traco-iliricul sent. Tot prin proto-indo-europeană vine și forma îs(s), folosită în Moldova și Transilvania. Prin urmare, corect ar fi: sânt sau îs. De mîine...

Despre originea etnică a lui Ahile

Ahile era fiul lui lui Pelleus, regele mirmidonilor care trăiau în Tesalia, indo-europeni la origine, și al nimfei Tethis. Cuvîntul Ahile se traduce prin ,,cel iute de picior”, antroponim de origine pelasgă: akhidios > Akhilleus, în greacă. Murgul lui Ahile se numea Balios, tot de origine pelasgă, și înrudit în românește cu băl, bălan, bălaș. Dar și slavul băl, belîi tot de acolo vine: Bălgrad, orașul alb. Ahile a fost înmormîntat lîngă strămoșii săi în Insula Leuce de la gurile Dunării, actuala Insulă a Șerpilor (după N. Densușianu) sau, după alții, Grindul Letea. De reținut: Ahile nu era grec, ci pelasg, deci de-ai noștri, precum tracul Dyonisos.

Mult discutatele plăcuţe de la Sinaia

Și totuși atît de puțin cunoscute... În anul 1873, pe cînd se făceau săpături pentru fundația Castelului Peleș, s-au descoperit 544 de plăcuțe (tăblițe) din aur conținînd mai multe inscripții într-o limbă necunoscută. Cu timpul, s-au făcut 133 de copii din plumb, în timp ce originalele au fost ascunse în mînăstirea de la Sinaia și apoi la Curtea de Argeș. Despre unele s-a spus că au fost topite, despre altele, că au fost trimise la Moscova, odată cu tezaurul. Limba folosită este limba geto-dacă sau poate un dialect, iar alfabetul, încă misterios. Eugen Nicolaescu, în cartea lui - ,,Vorbele din Plumb”, tipărită în 2014, e convins că limba plăcuțelor seamănă cu latina și limbile italice, dar mai ales cu româna. După alte păreri, plăcuțele sînt din vremea lui Zamolxiu, contemporan cu Pitagora, iar, după alții, ar fi fost mult înaintea lui. Textul din plăcuța 001 spune că Zamolxiu venise ca preot în Dacia, să oficieze într-un templu dedicat lui Amon Ra, devinitatea supremă egipteană. Cum se vede, dintre toate neamurile din Europa, zeii i-au ales pe geto-daci la care să trimită un învățător. De ce? Fiindcă erau un popor superior, nicidecum niște ,,barbari” de care să le fie rușine. În tăblița 002, ni se spune că Zalmoxiu era fiul zeului Ra și al zeiței Issis, altă Isis, nu soția zeului Ossiris, cel ucis de Seth. Zalmoxiu era un Annunaki, care trăiau mii de ani, popor venit acum 450.000 de ani din îndepărtata planetă Niburu și se așezaseră în Mesopotamia. Erau niște uriași de peste 3 m și au creat primii oameni prin modificarea genetică a unor antropoizi de pe Terra. Cum se vede, și dacii îl venerau pe Ra. Se pune întrebarea: Zalmoxiu a fost zeu? Dacă da, cum de au decăzut românii în asemenea hal în zilele noastre? Zeul i-a învățat multe pe daci (cam prin Sec. VII-VI) și, firesc, dacii l-au divinizat. Să te ții miracole sau necazuri cînd plăcuțele vor fi traduse integral! Din ce se știe pînă acum, textele plăcuțelor tratează doar anumite teme din viața dacilor: politică, religie, militărie. Dacă lucrurile stau așa, de ce atîtea controverse pe marginea lor? Bunăoară, Academia Română le-a declarat niște falsuri, și multe s-au pierdut, deși numeroși specialiști au alte păreri, vezi, de exemplu, și opinia lui Dan Romalo - ,,Cronică apocrifă pe plăci de plumb”, 2003. Ba chiar și rușii, prin Alexei UmovDenisov, cu lucrarea sa, ,,Cartea de aur a tracilor”, au altă părere. În concluzie: dacă plăcuțele ar fi traduse în cel mai scurt timp, acolo s-ar afla adevărata istorie a românilor, fără Masonerie, evrei și marile puteri ale Europei. Dar cel mai grav: toată cultura omenirii ar fi redimensionată și redirecționată pe făgașul civilizației proto-pelasgo-iliro-traco-geto-dacă. Deci, cam avea dreptate cărturarul Edgar Papu în lucrarea sa, ,,Din clasicii noștri”.

Mic dicționar etimologic al limbii traco-dace:

A FI = fu, fiu, foc, da hie, hindu, hiindu, esse, era

A AVEA = au, avendu, haben (nu vine din latinescul habeo, era)

A SUNA, SUNET = asondio, suen

A APROPIA = aprociu, apropeo, prope

COROANĂ, A ÎNCORONA, CUNUNĂ = corolo, corolu, coroleu

ĂLA, ĂIA, AIA = ila, ilo; nu provin din latinescul illo, illa

BOLNAV = bolesto

A ZICE = dicea (zice că), dizi

FĂCÎND, AU FĂCUT = făcîndu, facsu, factu, fecem, fen

ULEI = olio, olutu

PIERDUT = perdutu

A RĂSPUNS = risondo, rupondo

MĂREȚ, MAGNIFIC = mega

PĂRINTE = pater, patriodo

JUMĂTATE = mită

(Cuvintele au fost alese din cele expuse pe tăblițele de la Sinaia.)

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (21)

Partea a II-a – VARA Ploaie de vară (2)

O căruță plină cu baloți se opri în dreptul nostru, iar șoferul coborî. Caii nechezau parcă pătrunși și ei de patima jocului, în timp ce își așteptau, răbdători, pe marginea drumului, stăpînul.

- Nea Dodică, îți pleacă căruța la vale! Lasă-ne să ne jucăm! – începurăm numaidecît să îl ironizăm pe cel care ni se alăturase și care juca cot la cot cu noi, dar din ce vedeam, fără succes.

Grupul se mărea, veselia era în toi, iar cartonașele își schimbau stăpînii cu repeziciune. Nu ne interesa nimic din ce se întîmpla în jur, așa că nu am băgat de seamă cum timpul trecea și cerul devenea din ce în ce mai întunecat, așa cum doar vara se întîmpla. Un tunet puternic ne-a trezit la realitate și am socotit că este bine să ne căutăm un adăpost. Nea Dodică plecase deja cu căruța, iar strada, proaspăt asfaltată, era pustie. Pe atunci, în anii ʼ70, mașinile erau destul de rare, doar tractoarele și camioanele ce treceau de la cîmp ne mai deranjau.

Grupul celor care jucau ,,Groapa” se subția rapid, majoritatea copiilor, locuind prin împrejurimi, se grăbeau spre case. Dănuț, prietenul meu încă din grădiniță, locuia destul de departe, așa că alese să se adăpostească de ploaie la mine acasă.

Împinși de foame, dădurăm buzna în bucătăria de vară în speranța că vom găsi ceva de mîncare. Fără să ne privească, bunica ne făcu semn să ne așezăm la masa joasă, rotundă, în jurul căreia își așteptau musafirii

scăunele la fel de mici, din lemn, cu trei picioare. Mereu am asociat acest gen de masă cu renumita sculptură a lui Brâncuși, mai ales că și masa care ne așteapta mereu în bucătăria de vară era dominată de multă tăcere la mesele în familie.

Acum însă, ploaia și tunetele violente, dar și fulgerele care tăiau cerul în lung și în lat spulberau tăcerea și ne îndemnau să fim într-o alertă inutilă. Bunica puse o pîine în țest – o azimă, cum îi spuneam noi – unsă din belșug cu ou și împunsă cu furculița. Așteptam cuminți să se răcească și ca bunica să ne pună pe masă și brînza proaspătă de oaie, recent scoasă din putina mică. Odată ritualul respectat, bunica rupse cîte o bucată pentru fiecare dintre noi, și ne oferi ferm:

- Ia, luați și mîncați!

Ne luasem fiecare porția, îndesasem în ea cîte o bucată zdravănă de brînză, și, alături de cîteva felii de roșii, acest festin culinar reprezenta o bucurie pe care chiar și acum, după atîția ani și avînd atîtea posibilități gastronomice, ne este greu să o retrăim. Înarmați fiecare cu ce căpătasem, ne așezarăm în ușă și priveam apa care se făcuse șiroaie în curte. Dănuț era puțin speriat, faptul că era departe de casa lui îi dădea o stare de nesiguranță. Tatăl lui, o enigmă pentru mulți copii din sat, era un om foarte corpolent, poate cel mai gras bărbat din comunitate, dar faptul că era singurul care mergea cu o motocicletă imensă, rusească, ne stîrnea interesul. Spre deosebire de tatăl lui, Dănuț era micuț, pipernicit, cu un cap frumos dar prea mare pentru corpul său, iar părul de un blond spic de grîu îl scoatea mereu în evidență. Purta mereu același costumaș,

Dosare secrete ale Istoriei (93)

Misterul kennedy (6)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELInE kENNEDY

Sînt ani cînd, la Dallas se ucide mai mult decît în întreaga Anglie. Între 1 ianuarie şi 1 noiembrie 1963 s-au comis la Dallas nouăzeci şi opt de omoruri. Dallas, „oraş al violenţei şi al isteriei”, spune Schlesinger. Dallas, a cărui atmosferă „nu putea decît să-i influenţeze pe nişte oameni slabi din fire, şovăielnici, obsedaţi de haos şi de ură”.

În ajunul sosirii preşedintelui, un cronicar sportiv de la Dallas Morning News sugerase ca la Dallas John F. Kennedy să nu vorbească decît despre ambarcaţiile cu pînze. „Dacă-şi va alege subiectul ăsta, va fi înconjurat de nişte admiratori entuziaşti. Dacă va vorbi despre Cuba, drepturi civice, impozite sau Vietnam, se va găsi cu siguranţă cineva care să se pună de-a curmezişul şi să dea drumul unei rafale de gloanţe în echipajul preşedintelui”.

Dar John F. Kennedy n-avea cîtuşi de puţin intenţia să vorbească la Dallas despre bărcile cu pînze: „Un om face ceea ce e dator să facă, în ciuda împrejurărilor personale...”.

John Fitzgerald Kennedy se hotărîse să înfrunte Dallasul fără pălărie, fără pardesiu, în costumul lui albastru, cu părul roşcat fîlfîindu-i în vînt. Aşa s-a prezentat pe pasarela avionului. Aşa a traversat aeroportul.

Preşedintele e condus la maşina lui, „Lincoln Continental“ cu numărul GG 300, transportată cu un avion-cargou. Jacky mai întîrzie, rămînînd în urmă ca să strîngă mîini şi să repete mereu cu zîmbet: Thank you! John se hotărăşte atunci să se ducă s-o ia şi o prinde de mînă ca s-o poată smulge mulţimii. Zece

minute după sosirea lor la aeroport, coloana se pune în mişcare.

În faţă merg motociclişti ai poliţiei din Dallas. Vine apoi maşina-pilot a poliţiei, care merge de obicei cu aproximativ 400 de metri înaintea coloanei. Sarcina ei: să le vestească poliţiştilor înşiraţi pe traseu sosirea iminentă a preşedintelui.

În spatele maşinii-pilot a poliţiei, patru pînă la şase motociclişti, a căror sarcină este să ţină mulţimea la distanţă.

Urmează apoi maşina din capul coloanei. E considerată un fel de „post de comandă mobil”. Nu are nici un număr de înmatriculare şi e condusă de Curry, şeful poliţiei. În ea se află agenţii Sorrels şi Lawson de la Serviciile Secrete, ca şi J.E. Decker, şeriful comitatului Dallas. Cu toţii au sarcina să supravegheze mulţimea şi clădirile de-a lungul itinerarului. Maşina aceasta trebuie să preceadă tot timpul maşina preşedintelui cu aproximativ patru-cinci lungimi.

Cea din urmă, un „Lincoln” decapotabil model 1961, are două strapontine pliante între bancheta din faţă şi cea din spate. Fiind vreme frumoasă în ziua respectivă, Lawson a dat ordin să se scoată capota din plexiglas. Preşedintele stă în dreapta, pe bancheta din spate, iar în stînga lui se află Jacky. Pe strapontina din dreapta s-a aşezat guvernatorul Connally, pe cea din stînga doamna Connally. La volan se află William R. Greer, un agent special de la Serviciile Secrete. La dreapta lui Greer stă agentul special Roy H. Kellerman, care are – printre altele – misiunea „să asigure legătura prin radio cu maşina din capul coloanei şi cu maşina de escortă, să observe parcursul şi să coboare din maşină ca să stea în preajma preşedintelui la fiecare oprire”. Maşina preşedintelui e încadrată de patru motociclişti, cîte doi de fiecare parte. În spatele „Lincolnului” vine un „Cadillac” decapotabil model 1955 cu opt locuri,

nu-mi amintesc să îl fi văzut altfel îmbrăcat vreodată decît, poate, în zilele foarte călduroase de vară sau cele geroase de iarnă, cînd purta haine corespunzătoare. Deși era prietenul meu de la grădiniță, apoi de la școală, în restul timpului ne vedeam foarte rar, distanța dintre casele noastre, de cîteva sute de metri, era, la vremea aceea, mult prea mare. Mai ales că noi, ,,copiii de la colțul vesel”, ne jucam în vale, spre gîrlă și la marginea pădurii.

* * *

Odată intrați în casă, ne așezarăm pe podea și începurăm să inventariem jucăriile pe care le aveam la îndemînă. Marele avantaj de a avea un frate mai mare era faptul că eu consideram că aveam drepturi depline și asupra jucăriilor lui, așa că, împreună cu Dănuț, am dat iama în jucăriile lui Viorel, care la vremea aia constau în cîteva zeci, poate chiar sute de călăreți – figurine de plastic care înfățișau fie soldați din diverse războaie, fie indieni și cowboy, atît călare, cît și pedestrași. Această armată era suficientă cît să ne țină în casă zile întregi, avînd aplecare spre jocurile de strategie ale vremii, un fel de strămoș primitiv al jocurilor video din ziua de azi. Acei soldați făceau front comun și luptau de partea conducătorului de oaste. Terenul de luptă era covorul de iută pe care împrăștiam diverse perne sau rechizite care simulau prezența unor dealuri și văi care făceau războiul lor mult mai atractiv pentru noi. Dănuț era singrul din grup la fel de dornic ca și mine spre astfel de jocuri, așa că, ori de cîte ori aveam ocazia, fie în casă, fie în groapa cu nisip, recream bătălii imaginare, bazate în special pe ceea ce văzusem într-un serial foarte popular în acea vreme, numit ,,Blocada”. (va urma)

T.T.

care transportă opt agenţi ai Serviciilor Secrete: doi stau în faţă, doi în spate şi cîte doi pe fiecare din scările amenajate în acest scop la dreapta şi la stînga. În urma „Cadillacului” vine maşina vicepreşedintelui Johnson, un „Lincoln” decapotabil cu patru uşi. Vicepreşedintele stă pe bancheta din spate, în dreapta, în mijloc stă doamna Johnson şi în stînga senatorul Yarborough. În faţă stau agentul special Youngblood şi şoferul Jacks din poliţia rutieră a statului Texas.

Înapoia lor, un şir întreg de maşini cu diverse personalităţi, cu fotografi, ziarişti, medicul personal al preşedintelui – amiralul George Burkley; acesta din urmă se află la cel puţin 300 de metri distanţă de capul convoiului.

Populaţia de la periferia oraşului, avea să relateze Kenneth O’Donnel, „nu era nici ostilă, nici din cale afară de entuziastă. Ni se făceau semne cu mîna, dar, mi s-a părut, cu o oarecare rezervă”.

Cînd se intră în oraş însă, mulţimea deveni mai compactă. Era „disciplinată, dar bucuroasă”. În centru era un adevărat entuziasm. Preşedintele era fericit. Saluta făcînd semne cu mîna. Jacqueline era radioasă. Doamna Connally îi strigă:

– Nu puteţi spune că populaţia din Dallas nu v-a pregătit o primire călduroasă.

Maşina a părăsit Main Street. A ajuns într-o piaţă destul de urîtă, Piaţa Dealey. O piaţă care poartă acelaşi nume cu directorul ziarului News de la Dallas – inamicul nr. 1 al lui John F. Kennedy. De-a lungul acestui triunghi – al cărui vîrf pătrundea sub viaductul căii ferate – o construcţie în stil neogotic, vechiul Palat al Justiţiei, şi alături de el clădirea pătrată a noului Palat al Justiţiei. Mai încolo, un imobil mohorît: Arhivele comitetului. În faţă era clădirea Depozitului de manuale şcolare Texas: un bloc de o urîţenie „absolut funcţională, cubic şi impunător, care adăposteşte birourile şi depozitul unei întreprinderi particulare de rechizite şcolare“. (va urma) ALAIn

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –

ROMÂNIA REALĂ

CORNELIU VADIM TUDOR –DOR DE ROMÂNIA

Am deschis paginile acestui nou proiect jurnalistic într-un an cu nenumărate probleme sociale și politice pentru români, chiar cu un subiect care se pliază pe problematica de tip social și politic – evenimentele din ultima săptămînă a anului 1940, generate de isteria exacerbării naționalismului (și așa deviat de la filonul românismului pur) – rămase în istorie sub amintirea sumbră a titlurilor: ,,Masacrul legionar de la Jilava” și ,,Asasinatele de la Strejnic și Snagov”. Subiectul –chiar dacă nu era ardent – îmbracă semnificația celor opt decenii de la aceste tragedii, și am considerat că românii ar trebui, din cînd în cînd, să retrăiască momentele – atît cele dătătoare de lumină, cît și cele venite parcă din infernul iadului.

Noiembrie, însă, puțin mai aproape de noi – cel din anul 1949 – are o semnificație deosebită pentru o bună parte dintre conaționali, în ziua a 28-a a acestei luni, într-un cartier muncitoresc din București se năștea al cincilea (și ultimul) copil al unei familii de români; cel care, dacă ursitoarele ar fi fost mai generoase, săptămîna trecută ar fi împlinit 71 de ani. Deși mulți copii s-au născut în România în ziua de 28 noiembrie 1949, în cazul de față amintim de cel căruia la maturitate avea să i se spună Tribunul, adică de fostul jurnalist, poet, om politic și – în prim-plan – un adevărat patriot –Corneliu Vadim Tudor

Pentru a nu ieși din tiparul proiectului propus în numărul anterior al revistei, adică în a demonstra legătura intrinsecă dintre cele două părți ale binomului ,,România de lîngă noi – România reală”, am apelat la opera regretatului Corneliu Vadim Tudor, aducînd pe masa mea de lucru o bună parte din cărțile semnate de acest autor prolific, pe care le am în biblioteca personală, multe cu dedicații de la autor.

Propunîndu-mi acest subiect – în semn de omagiu celui care a fost Corneliu Vadim Tudor, la trecerea celor 71 de ani de la naștere – din capul locului miam asumat o mare responsabilitate, percepută pe două planuri paralele: 1. citirea (sau recitirea) cîtorva mii de pagini de carte; 2. riscul de a nu avea dexteritatea necesară în a selecta cele mai semnificative texte care să corespundă mesajului sintagmei din titlu.

În urma travaliului consumat, efortul lecturii și incertitudinea selecției s-au metamorfozat într-un apanaj ideal, pentru că în preajma cărților lui Corneliu Vadim Tudor am fost ,,dezlegat” de anumite încorsetări ideatice, amintirea orelor petrecute alături de Tribun fie

în redacțiile ,,Săptămînii” sau ale ,,României Mari”, fie la sediul Partidului sau pe teren, la diferite evenimente naționale, au renăscut atmosfera de atunci, astfel că munca mea de azi mi s-a părut o continuare a ceea ce a fost cîndva, în tinerețile noastre jurnalistice și politice...

Mîndria de a fi români

Sintagma de mai sus este titlul unui volum semnat de Corneliu Vadim Tudor, publicat la Editura ,,SportTurism”, București, în anul 1986, cu adnotarea ,,eseuri, recenzii, medalioane”. Deși aș fi vrut să încep cu poezia, consider că, pentru cei care nu cunosc îndeaproape opera literară a Tribunului, ,,Mîndria de a fi români” este cea mai naturală deviză a patriotismului inspirat din tot ceea ce a scris și a publicat Corneliu Vadim Tudor. Pregătindu-mă să aleg textele din cartea respectivă, cînd am deschis-o am avut surpriza plăcută să descopăr pe pagina de gardă a volumului următoarea dedicație: ,,Prietenului Geo Ciolcan, poet de talent și slujitor sub drapel – acest volum al iubirii de Țară! (Semnătura), aprilie 1986”. Citind aceste cuvinte de suflet mi-a fost mult mai ușor să reintru în atmosfera generată de prezența amintirii Tribunului, pe care s-o proiectez asupra întregului demers jurnalistic.

Volumul în patru părți poate fi catalogat ca o Istorie perenă a Neamului nostru, înnobilată de milenii de luptă și de rezistență pe pămîntul dintre hotarele (micșorate) ale fostei Dacii: Partea I. ,,Mîndria de a fi români”; Partea a II-a: ,,Istoria, așa cum a fost”; Partea a III-a: ,,Iconografie”; Partea a IV-a: ,,Civilizația românească” Ce text să reproduci, pentru a fi alături de filonul de aur al românismului pur, venerat și promovat de Corneliu Vadim Tudor?

Oricare dintre titlurile cuprinse în cele 4 capitole pot constitui, în premieră, adevărate lecții de Istorie a Românilor. Doriți certificări? Luate aleatoriu, iatăle: ,,Statuia țăranului român”, ,,Cînd s-a ales Cuza domn”, ,,Cultul eroilor”, ,,Triptic de armindeni”, ,,Mihai Eminescu”, ,,Nicolae Iorga”, ,,Închinare Limbii Române”, ,,Embleme ale Bucureștilor”, ,,Pomenirea lui Ștefan cel Mare”, ,,Constantin Brâncuși”. În ,,Statuia țăranului român”, după ce amintește de elogiul adus de către Liviu Rebreanu într-o recepție la Academie, intitulat ,,Laudă țăranului român”, Corneliu Vadim Tudor își lansează elogiul personal la adresa aceluiași țăran român: ,,Vreme de cîteva milenii,

pămîntul și bolta patriei s-au sprijinit pe umerii lui. Noblețea numelui de țăran vine, bun înțeles, de la țară, pentru că între ele a existat din toate timpurile o identitate totală. La temelia fiecărei palme de pămînt liber de astăzi, la rădăcina fiecărui spic de grîu și în fiecare strop din purpura macilor se află tezaurizată jertfa glorioasei oștiri de țărani”. În ce metaforă nepămînteană îl concepe autorul pe truditorul cîmpului, punîndu-l ca pe un sigiliu voievodal pe stema de grîu a României!

Scriind despre Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Constantin Brâcoveanu, Tudor Vladimirescu – fiecare în perimetrul său de luptă și de jertfă supremă – Corneliu Vadim Tudor conchide: ,,Tot ce au făcut acești oameni imortalizați în folclor și în letopisețe, ca și armatele lor de anonimi, ca și femeile rămase pe lîngă vatră pentru perpetuarea spiței, a datinilor și a limbii, tot ceea ce au înfăptuit și visat a asigurat un flux neatins al mîndriei de a fi români. Acesta este adevăratul Val al lui Traian, care pleacă din Dacia imemorială și se prelungește în viitor, adică în Pantheonul Național”. Și, în final, considerînd că demonstrația a fost făcută, pune o întrebare pe care ar trebui să ne-o asumăm cu toții în aceste zile de prigoană a românilor pe mai toate continentele Pămîntului, asumîndu-ne, implicit, și răspunsul: ,,Mai vrea oare cineva să ne fie teamă de a ne numi români?”. Vai, cînd mă uit cît am scris pînă acum, aproape jumătate din material, mă cuprind remușcările: cum mai pot avea spațiu pentru a trece prin poezie, apoi prin discursurile Tribunului, știut fiind că, în împrejurări deosebite, precum și în Parlament, Corneliu Vadim Tudor a ținut cuvîntări fulminante, care au fost răsplătite cu îndelungi aplauze și au ridicat sălile în picioare? Totuși, să încerc! În prefața volumului ,,Carte românească de învățătură” (ediția a III-a), intitulată ,,Poetul prin excelență”, Edgar Papu începe astfel: ,,Întemeiate în prealabil pe adînci experiențe personale, de pătrunderea liricii noastre populare și a vechilor scrieri românești, atît laice cît și religioase, cele zece volume de lirică ale lui Corneliu Vadim Tudor (dintre care numai șase au fost publicate) cuprind o fundamentală ilustrare. Ele arată că și la forma tradițională a poeziei, cu discurs imediat sesizabil, cu ritm și rimă regulate, pot fi introduse reale inovații lingvistice, concretizate în termeni semnificativi care n-au mai apărut niciodată la noi”. Să vedem cîtă acoperire au cuvintele istoricului literar în creația poetului Corneliu Vadim Tudor.

Chiar poezia care deschide acest volum, ,,Odă Limbii Române”, ne dă măsura iubirii poetului pentru una din dimensiunile Poporului Român – Limba, cea care înflorește sub condeiul poetului metafore nemuritoare.

,,Oricît am fi de buni sau răi vreodată oricît am fi de falși sau de firești ne regăsim cu toții, iată în templul limbii noastre românești ea urcă din adînc, ca dintr-un crater topind în lavă fiece cuvînt căldură e, de stea, și alma mater și n-are seamăn pe acest pămînt.”

În scrierile sale, Corneliu Vadim Tudor a cultivat balada (genul de poezie epică, pe subiecte diverse, care valorifică eroul, fantasticul, legendarul – vezi ,,Miorița”, ,,Toma Alimoș”). De la entuziasmul tinereții revărsată în fluviul ardent al vieții (,,Baladă de om tînăr”), trecînd prin labirintul existenței umane pe un alt plan ideatic (,,Baladă pentru omul necăjit”), poetul ajunge la un nivel de înălțare eroică a construcției lirice, abordînd teme istorice precum în ,,Balada din Cîmpia Turdei” și ,,Baladă pentru domnul Tudor”

În versuri ce curg lin, ca un cîntec de pe Tismana, se proiectează în mentalul românesc figura slugerului Tudor, adormit pe veci de trădători, dar reînviat de versul poetului vizionar: ,,La Tismana-n monastire/ doarme Tudor somn subțire/ și nu mult deasupra lui/ trei cuțite zac în cui/ unul rîde, unul plînge/ altul zice c-ar bea sînge (...)/ Atunci, iată, se trezește/ învîrte flinta pe dește/ vede steaua că-i străluce/ a zaveră și se duce/ pînă la patriarhie/ vegheat de panduri vreo mie/ intră oastea-n București/ fărʼ de fală și calești/ doar cu durde și topoare/ sticlind ca vipere-n soare/ Domnul Tudor la mijloc/ e stîlpșor de busuioc...”.

Alegerea titlului acestui material – ,,Corneliu Vadim Tudor – dor de România” nu a fost aleatorie. Cine l-a cunoscut pe poet, indiferent de împrejurare, nu l-a putut vedea decît sedus de idealul de a-și ști Țara liberă și neatîrnată, apărînd-o ori de cîte ori a fost atacată de șacalii care stau la pîndă. Din acest creuzet al arderii pentru România și pentru Poporul Român – deloc surprinzător pentru noi – s-au născut versuri de o înaltă vibrație lirică și patriotică, fixîndu-l pe Corneliu Vadim Tudor pentru totdeauna în Panteonul românilor iubitori de Țară și de Neam. La acest capitol, lirica patriotică, în special cea cu izvor de sorginte istorică, a lăsat posterității adevărate bijuterii poetice care pot sta oricînd pe prima pagină a unei cărți virtuale despre ,,patriotismul la români”. Din acest Areopag modern este și greu dar și ușor, deopotrivă, să alegi versurile corespunzătoare mesajului invocat. Greu – pentru că, din toate versurile (chiar și cele de factură intimă) transpare filonul iubirii pentru tot ce este românesc – Țara și Poporul întruchipînd Caraimanul acestei iubiri, factor care pune la grea

probă alegerea textului; ușor – pentru că, orice poezie ai alege, citind-o cu atenție, o poți încadra cu ușurință în categoria enunțată. Iată numai cîteva titluri care vin în sprijinul și în confirmarea tezei de mai sus: ,,Eroilor neamului”, ,,La Marea Unire”, ,,Poporul român”, ,,Rugăciunea lui Avram Iancu”, ,,Ardealul”, ,,Ultima noapte a lui Nicolae Iorga”, ,,Horea Rex Daciae”, ,,La patrie”, ,,Mircea, mare voievod”, ,,Cerbii lui Mihai Viteazul”, ,,Triptic la Marea Unire”, ,,Deșteptarea României”, ,,Românește”, ,,Moldova”, ,,Ah, dorul de țară! Un plug care ară”... Iată ultima poezie notată, unde vibrația comună Inimă-Țară atinge cote apoteotice de trăire umană a acestei iubiri nemuritoare.

,,Ah, dorul de țară! Un plug care ară din zori pînă-n noapte în inima ta un vin dintr-o pivniță veche, stelară din care pe veci nu te poți sătura

El trece prin timp și prin spațiu, așa cum taie un fulger văzduhul de vară te trage pe roată și nu poți scăpa începe să-ți placă, apoi să te doară Îți bate sub pleoape icoane fierbinți în cuie de aur trecute prin lavă foșnindu-ți un psalm ce te scoate din minți

Iar tu te scufunzi într-o liniște gravă învingi depărtarea, și tremuri, și simți că fără de țară ai fi o epavă!...”

În fața acestui fulger de iubire și de dor de Țară pălește orice comentariu!

În miezul efervescent al acestei Țări, fără de care am fi o epavă umană, Corneliu Vadim Tudor așază Poporul Român, purtătorul de sceptru dacic de pe Columna lui Traian de la Roma. Între multele poezii care cîntă acest popor – în toate ipostazele în care l-a adus Istoria – am selectat-o pe cea cu titlul extrem de explicit: ,,Poporul român”, din care, din lipsă de spațiu tipografic, voi reproduce doar primele două strofe și ultima: ,,Frumoși mai sînt românii noștri, poporu-i înțelept ca marea/ prin brazii stemei trece oastea de cavaleri danubieni/ un fluviu fumegînd de patimi ne-a dăltuit pe chip răbdarea/ mai de din vale de Rovine pînă în Munții Apuseni// Poporul este tot ce mișcă și tot ce stă în așteptare/ e troița de la mormîntul Eroului Necunoscut/ și Miorița care-i ninge la creștet baciului o floare/ și voievodul peste brazdă cînd se apleacă a sărut// Poporul e asceza noastră ca preț suprem al libertății/ el ne va judeca odată de-am fost sau n-am fost patrioți/ poporul este țara însăși vibrînd în agora cetății/ și e destinul României pe care au vînat-o toți”.

regret de poezie, domeniul din care s-ar putea scrie un tratat de dragoste pentru Neam și pentru Țară, așteptînd alt prilej spre a aprofunda acest subiect.

Pentru a ne da seama de aria de cuprindere a subiectelor abordate în discursurile lui Corneliu Vadim Tudor, să dăm citire cîtorva titluri din cele două volume de ,,Discursuri” apărute în anul 2001 la Editura ,,Fundației România Mare”: ,,Nu se va clinti nici un fir de iarbă din pămîntul Ardealului” (1990), ,,Dictatura Legii” (1991), ,,Avem nevoie de un Jurămînt Parlamentar” (1992), ,,Vai de Țara unde înjurătura e mai tare decît rugăciunea!”, ,,Nu mai jigniți Poporul Român” (1993), ,,Falimentul Armatei Române”, ,,Un veac de la procesul Memorandiștilor”, ,,Nu dați foc la țară” (1994), ,,Unguri, aici este România!”, ,,Două feluri de ciumă: epidemia și trădarea de țară” (1995), ,,Unde au dispărut un milion de români?”, ,,Treziți-vă, români, sau veți pieri!” (1996), ,,Renașterea patriei”, (1997), ,,Candela iubirii de țară”, ,,Din coapsa Daciei și-a Romei” (1998), ,,Moștenirea Unirii” (1999), ,,Avem datoria să vindecăm poporul român de sărăcie”, ,,Jos Mafia! Sus Patria!” (2000), ,,Limba Română e Patria mea”, ,,Noi nu facem Politică, ci Istorie”, ,,Tezaurul României și cămătarii Istoriei” (2001).

Pentru că am promis și cîteva exemple din discursurile Tribunului, mă despart cu

Încorsetat de lipsa de spațiu din revistă, închei prin citarea cîtorva fraze din discursul ținut la 23 septembrie 1996, în plenul Senatului României, intitulat ,,Ne mor soldații departe de Țară ” – constatare gravă, care, din

păcate, este valabilă și azi, 100%: ,,Da, și noi sîntem pentru integrarea euro-atlantică, dar cu ce preț? Cîți români trebuie să mai moară pentru o cauză care nu este a lor ca să îndepărtăm de noi niște ipotetice primejdii? Și-au informat oare electoratul aceia care populează efemer scena politică românească, cu privire la costurile reale ale integrării în NATO? Mai multe rapoarte oficiale arată că fostele Țări socialiste trebuie să plătească circa 100 de miliarde de dolari. Cu ce sumă este datoare România? Probabil, 15 miliarde de dolari, la care se mai adaugă distrugerea deliberată a industriei de apărare, pentru a face loc unor concerne și complexe militare străine, aflate într-o căutare febrilă de noi piețe”.

Iată că, după aproape un sfert de secol, judecata de valoare a senatorului Corneliu Vadim Tudor s-a adeverit, cu vîrf și îndesat, ajungîndu-se, astăzi, la peste 30 de morți și la aproape 200 de răniți, în afara Țării, sacrificați pentru interesele americane! Ce să mai vorbim de dispariția industriei autohtone de apărare și de mafia care a paralizat sistemul militar românesc?

Corneliu Vadim Tudor a avut și prieteni, și dușmani. A avut și epigoni, dar și-a ridicat și batalioane de asalt împotriva lui. Acesta a fost, cu bune și cu rele. Însă, acum cînd el nu mai este printre noi, și cel mai înrăit dușman al Tribunului nu poate să nu admită ce mult a iubit Corneliu Vadim Tudor Țara și Poporul pentru care s-a sacrificat. Scrierile lui rămîn mărturie peste veac. Ceea ce am încercat să demonstrăm în acest material scris sub o emblemă strălucitoare: ,,CORNELIU VADIM TUDOR – DOR DE ROMÂNIA!”.

GEO CIOLCAN

Florin Piersic împreună cu mama lui Corneliu Vadim Tudor, la lansarea volumului „Saturnalii“

40 de ani de la uciderea liderului Beatles – Cazul Lennon

Pe 8 decembrie 1980, John Lennon a fost acostat de Mark Chapman, un tînăr fan psihopat, şi rugat să semneze o copie a ultimului său album. Lennon i-a acordat acestuia un autograf şi apoi şi-a continuat drumul. La întoarcerea acasă, acelaşi Chapman l-a împușcat mortal. Artistul avea 40 de ani.

,,Ce vrei tu să fii cînd vei fi mare? Fericit.”

John Winston Lennon s-a născut în timpul celui de-al doilea Război Mondial, pe 9 octombrie 1940, la Liverpool Maternity Hospital. A fost numit după bunicul John „Jack” Lennon, și după prim-ministrul Winston Churchill. Fiul Juliei și al lui Alfred Lennon a trăit, de-a lungul adolescenței și tinereții, alături de unchi și de mătușă (George și Mimi Smith nu aveau copii). A fost crescut ca un anglican, participînd la slujbe și cîntînd în corul bisericii Sf. Petru din Liverpool și a urmat Dovedale Primary School.

Mătușa îi cumpăra volume cu povestiri scurte și-l învăța taina cuvintelor încrucișate, pe cînd unchiul lăptar îl învăța arta sunetelor. Primul cadou a fost o muzicuță. Julia îl vizitează pe John în mod regulat, și începînd de la 11 ani o vizitează și el pe mama sa (capabilă să-și învețe fiul melodii semnate Elvis Presley și să-i predea lecții la mandolină, cum ar fi „Ain`t That a Shame?” de Fats Domino). Mama i-a cumpărat prima chitară în 1956 (Gallotone acustic campion) pentru care a „împrumutat” fiului ei cinci lire și zece șilingi cu condiția ca acea chitară să fie trimisă acasă la ea, și nu la Mimi, știind bine că sora ei nu suportă ideea aspirațiilor muzicale ale lui John. Mimi, sceptică în privința faptului că el ar putea fi faimos cîndva, speră să crească plictisit de muzică, zicîndu-i mereu: „Chitariștii sînt toți foarte buni, dar nu vei putea trăi niciodată din asta”.

Din septembrie 1952 pînă în 1957, după ce și-a dat examenul de treaptă, a fost înscris la Quarry Bank School în Liverpool, fiind descris de colegi ca „un norocos fericit, comic, bine dispus și plin de viață”. Lennon era autorul unor desene pline de umor apărute în propria revistă, „Daily Howl”. În 1980, vorbește despre familia sa și despre natura-i rebelă: „O parte din mine își dorește să fiu acceptat de toate fațetele societății și să nu fiu considerat un muzician nebun, dar nu pot fi ceea ce nu sînt. Din cauza atitudinii mele, părinții tuturor celorlalți băieți și-au dat seama imediat ce eram: un creator de probleme, un copil care i-ar influența pe ai lor, ceea ce chiar făceam… Ca să fiu sincer, făceam tot ce puteam ca să distrug casele prietenilor, probabil din cauza unei invidii că eu nu aveam o așa-numită casă”. Muzica a fost evadarea perfectă, John devenind un rebel în grupul său de prieteni, printre care se numărau George Harrison și Paul McCartney, cu care petrecea ore întregi, exersînd împreună la chitară. „La 15 ani îmi păsa doar de muzică, de fete și cum să mai fac rost de bani pentru un pachet de ţigări”, își amintește. Doi ani mai tîrziu, pe 15 iulie 1958, mama lui, pe cînd mergea spre casă, a fost lovită de o mașină și ucisă. Îi va rămîne lui John ca o simplă amintire: „Mama mea nu putea, pur și simplu, să aibă de a face cu viața. A avut un soț care a părăsit-o plecînd în marină la război, și nu se descurca cu mine. La patru ani și jumătate, am ajuns în grija surorii sale mai în vîrstă. Faptul ca eu nu trăiam cu părinții m-a făcut să cred că părinții nu reprezintă niște zei”.

Beatlesmania

La început, au fost doar ei doi, John Lennon și Paul McCartney, un duo numit The Nurk Twins, o formulă în care au dat primele reprezentaţii locale, cîntînd rock and roll. Apoi li s-au alăturat George Harrison şi un alt prieten de-al lui Lennon, Stuart Sutcliffe. Cel din urmă

a venit cu ideea denumirii grupului Beatals, ca un omagiu adus lui Buddy Holly și The Crickets („Greierii”). S-a păstrat conceptul de „insectă” (beetle) și a fost combinat cu termenul muzical de bătaie a măsurii (beat), rezultînd The Beatles. În formula de patru s-a alăturat un toboşar, Pete Best, şi un agent, Allan Williams, care le-a obţinut un angajament într-un club din oraşul german Hamburg. Aici Lennon îl remarcă pe Ringo Starr, care făcea parte din altă formaţie și bătea la tobele lor ocazional. Sutcliffe părăsește grupul pentru a se concentra pe o carieră artistică, iar Pete Best e înlocuit de Ringo Starr, ajungîndu-se astfel la componența de aur, gata să cucerească lumea. Dar nimic din toate astea nu avea să se compare cu efectul unei declarații apărută în ziarul Evening Standard: „Creş tinismul va dispărea. Noi sîntem acum mai populari decît Isus!”. Lumea a ieşit în stradă, aruncînd pe foc discurile cu muzica Beatles, iar valul de proteste a culminat cu ameninţări de moarte la adresa lui Lennon. Totul se întorsese împotriva lui. Concertele şi turneele grupului au fost stopate. În acei ani ’66-’67, viaţa lui John părea c-o luase complet razna. S-a refugiat în alcool și LSD, pentru care a şi scris un cîntec, „Lucy in the Sky with Diamonds“, de la iniţialele drogului. Se pare că John Lennon ajunsese „în acel moment din viață cînd simțea că nu mai poate continua”.

Destrămarea Beatles

ºi refugiul în America

Antipatia pe care o stîrnise îl îndemna să părăsească Beatles, iar mariajul lui eşuase, pînă în punctul în care soţia l-a găsit în casa lor cu o altă femeie: Yoko Ono. Strania femeie l-a influenţat extrem de puternic. Şi nu neapărat în bine. Asiatica lipsită de feminitate şi frumuseţe, care se strecurase în patul lui, a reuşit să rămînă în istorie. Lennon şi Yoko Ono înregistrează separat piese şi albume de mare succes, părînd că dau dovadă de lipsă de loialitate faţă de Beatles, dar trădează intenţiile lui Lennon, acelea de a urma o carieră în afara grupului. Lucrurile degenerează, atmosfera se înrăutăţeşte rapid, iar în 1970 cei patru anunţă că se despart. John se mută la New York. Abia după destrămarea Beatles s-a desluşit adevăratul chip din întregul miracol, cel pe care lumea îl recunoaşte ca fiind John Lennon.

Luptele politice ale lui Lennon şi-au găsit corespondent în viaţa sa personală. El şi Yoko Ono s-au despărţit în toamna anului 1973, la scurt timp după lansarea albumului „Mind Games”. S-a mutat la Los Angeles împreună cu asistenta sa, May Pang. Însă în 1975, s-a unit din nou cu Yoko Ono; fiul lor, Sean, s-a născut în acel an, chiar de ziua lui, pe 9 octombrie. Pentru următoarele cinci „lungimi” de viaţă, Lennon s-a retras din ochii publicului, dedicîndu-se familiei. Și-a anunțat în mod formal abandonul din industria muzicală spunînd: „Am decis esențialmente, fără o decizie fantastică, să fim cu bebelușul nostru cît mai mult timp putem, pînă cînd va veni vremea să investim și în alte activități din afara familiei”.

Ultima zi din viaþa lui John Lennon

Luni, 8 decembrie 1980. Ora 7:30. Soarele se ridică deasupra Parcului Central din New York, luminînd clădirea Dakota, aflată în colț cu West 72st Street. În apartamentul numărul 34 situat la ultimul nivel, familia Lennon începe o nouă zi. La cîteva blocuri distanță, la Sheraton Center Hotel din 7th Avenue, Mark David Chapman, un tînăr de 25 de ani, admiră la rîndul său frumusețea unei dimineți new-york-eze. A venit în oraș de două zile avînd un singur gînd: să-l ucidă pe John Lennon. Week-end-ul și l-a petrecut în preajma clădirii Dakota, urmărindu-i fiecare mișcare.

Ora 16:30. De-a lungul trotuarelor se scurge tristă și zgribulită mulțimea de pietoni, funcționari ce-și caută drumul spre casă după o zi de muncă. Printre ei își face loc Mark Chapman, hotărît să-l elimine pe Lennon, în opinia lui, un „fals activist de stînga” care trăiește în lux ca un milionar. În pofida vremii călduroase, Chapman e îmbrăcat destul de gros: lenjerie de corp termică, pantaloni verzi, cămașă, pulover, palton lung, mănuși, o căciulă din blană falsă îndesată în cap și, în jurul gîtului, o eșarfă. În buzunar are un pistol Charter de calibru 38. Îl abordează pe Lennon întinzîndu-i o copie a albumului „Double Fantasy” pentru un autograf. Muzicianul se oprește, scrie pe coperta discului „John Lennon 1980”, apoi îl returnează criminalului său și, privindu-l în ochi, îi spune: „Ești mulțumit?”. Momentul e imortalizat de fotograful amator Paul Goresh, care obișnuia să-l fotografieze pe Lennon în timpul liber. Ora 22:48. O mașină e parcată exact la intrarea Dakota, așa că limuzina lui John Lennon e oprită în afara clădirii. Yoko Ono coboară prima fiind urmată de John care are în brațe un casetofon și cîteva casete. Îl vede din nou pe acest Chapman și trece mai departe cufundat în cine știe ce gînduri cînd îi aude vocea din spate: „Domnule Lennon!”. John dă să se întoarcă, dar timpul se oprește; cinci focuri de armă răsună printre blocuri. Două gloanțe îl lovesc în spate, alte două în umăr. Un al cincelea zboară în zidul din față. În timp ce Mark Chapman rămîne nemișcat, Lennon înaintează clătinîndu-se pe holul interior al clădirii, spre camera administrației. Mai apucă să murmure: „M-a împușcat!”, și se prăbușește cu fața la pămînt. Jay Hastings, gardianul de serviciu, aruncă ziarul pe care-l citea, se repede imediat la birou și apasă butonul de alarmă chemînd poliția. Afară, Chapman, calm, își dă jos paltonul pentru ca poliția să vadă că nu e înarmat, se așază pe trotuar și începe să răsfoiască cartea „De veghe în lanul cu secară” de J.D. Salinger pe care-o avea în buzunar.

În cîteva minute zona e împînzită de poliție. În timp ce Chapman e încătușat, doi ofițeri îl ridică pe Lennon cu ajutorul paznicului și-l întind pe bancheta din spatele mașinii de poliție. Jay Hastings își amintește că în acele momente a auzit oasele muzicianului trosnind. În sunet de sirene, echipajul se îndreaptă spre St Luke’s Roosevelt Hospital Center, timp în care ofițerul James Moran se întoarce și îl întreabă pe John: „Ești John Lennon?”. Acesta dă ușor din cap și geme: „Da….”. Ora 23:01. Cînd John Lennon este întins pe patul sălii de intervenție, corpul său pierduse 80% din cantitatea de sînge și nu avea puls. După încercări zadarnice, John Lennon, în vîrstă de 40 de ani, este declarat mort, la ora 23:07. Cauza decesului a fost stabilită ca fiind hemoragia abundentă în urma multiplelor leziuni provocate de gloanțe, rezultînd distrugerea plămînului stîng, a arterei subclaviculare stîngi și a arcului aortic. Un paparazzi pătrunde în morgă și reușește să imortalizeze chipul lipsit de viață al muzicianului. Fotografia va fi vîndută ulterior cu 5.000 de dolari ziarului National Enquirer

Deasupra noastră doar cer

Pe 10 decembrie, trupul lui Lennon a fost ridicat de la morga spitalului St Luke’s Roosevelt și transportat la Frank E. Campbell Funeral Home, din Madison Ave, unde a fost pregătit pentru cremațiune. Cîteva ore mai tîrziu, sicriul a fost transferat la Cimitirul Ferncliff din Hartsfield și incinerat. Urna mortuară a intrat în posesia lui Yoko Ono care a împrăștiat o parte din cenușă într-o zonă din Central Park, închinată ulterior memoriei lui John Lennon, fiind botezată Strawberry Fields, după un cîntec al Beatleşilor.

Abia seara, după ce toate procedurile au fost încheiate, Yoko i-a spus lui Sean Lennon că tatăl lui a murit. Copilul, în vîrstă de cinci ani, a răspuns: „Acum tatăl meu e parte din Dumnezeu. Cred că atunci cînd mori devii mult mai mare pentru că ești parte din tot ce există”. N.k.

Misterul morţii lui Mozart (1)

– un geniu pierdut printre oameni –

Un copil-minune în lumea muzicii, Wolfgang Amadeus Mozart, a început să cînte pentru aristocraţia Europei şi a compus primele lucrări la vîrsta de şase ani. 30 de ani mai tîrziu, aflat la apogeul carierei, a murit după o scurtă suferinţă la Viena. Fusese, oare, otrăvit?

Moartea lui Mozart rămîne un mister nerezolvat. Chiar şi acum, acest tragic eveniment rămîne învăluit în mister. Care a fost adevărata cauză a morţii lui Mozart? Şi care a fost motivul comportamentului misterios al soţiei sale, Constanze? Se speculează foarte mult pe seama mor inexplicabile a marelui compozitor, caracterizată printr-o contradicţie puternică între cei ce susţin că el a fost otrăvit şi cei care spun că a murit din cauze naturale. Dar nici una dintre cele două tabere nu are un răspuns ferm şi ambele teorii sînt slabe. Aşadar, care sînt adevăratele cauze ale morţii lui Mozart?

Decenii mai tîrziu, Sophie Haibel, sora mai mică a soţiei lui Mozart, Constanze, îşi mai amintea încă strania premoniţie. În prima duminică din decembrie 1791 se afla în bucătărie, unde pregătea o ceaşcă de cafea pentru mama sa. Cu o zi înainte fusese la Viena ca să-şi viziteze cumnatul care se îmbolnăvise, dar revenise cu veşti îmbucurătoare. Acum, în timp ce aştepta să fiarbă cafeaua, Sophie privea fix, căzută pe gînduri, flacăra aprinsă a unei lămpi cu gaz si se gîndea la soţul suferind al surorii sale. Deodată flacăra s-a stins „complet, de parcă n-ar fi fost niciodată aprinsă“, avea să scrie ea mai tîrziu. „Nici măcar o scînteie nu a mai rămas pe fitilul principal, şi totuşi

nu se făcuse nici un pic de curent – pot să jur”. Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, a fugit la mama sa, care a sfătuit-o să se întoarcă acasă la Mozart fără întîrziere. Constanze şi-a întîmpinat sora cu un sentiment de uşurare, povestindu-i că Mozart avusese o noapte agitată, şi a rugat-o să rămînă. ,,Ah, draga mea Sopie, cît mă bucur că ai venit – a spus muzicianul. Trebuie să stai la noapte aici şi să vezi cum mor“. Mereu în lipsă de bani, Mozart lucrase într-un ritm febril pentru a încheia comenzi importante pe care le primise în cursul anului, iar prietenilor şi rudelor le părea tensionat şi epuizat de prea multă muncă. Dar cînd a căzut la pat pe 20 noiembrie 1791, nimeni nu a bănuit că putea fi vorba de o boală fatală. Georg Nikolaus Nissen, cel de-al doilea soţ al lui Constanze, a consemnat simptomele în biografia pe care i-a dedicat-o compozitorului în 1828. „Boala a început cu umflarea mîinilor şi picioarelor, şi o aproape totală incapacitate de a se mişca: apoi au urmat vărsături bruşte, şi aceasta se numeşte febra miliară acută”. Diagnosticul a fost confirmat în registrul oficial de decese al capitalei Austriei.

* * *

E o vreme urîtă și rece în capitala muzicii clasice. În jurul patului lui Mozart se află iubita lui soție, Constanze, sora acesteia, Sophie Haibel și un tînăr asistent, căruia compozitorul îi dă instrucțiuni pentru a încheia ultima sa compoziție, un recviem. Aflat în delir, Mozart ajunsese să creadă că recviemul comandat de un necunoscut era de fapt destinat propriilor sale funeralii. Ultimele două săptămîni fuseseră groaznice. Febra crescuse fiind însoțită de cefalee, transpiraţii şi tumefieri ale mîinilor şi picioarelor care încet, încet s-au generalizat în tot corpul, în aşa fel încît Mozart nu s-a mai putut îmbrăca cu hainele lui obişnuite. Era atît de slăbit încît nu mai putea să stea în şezut. Odată cu extensia edemelor au apărut simptomele digestive: greaţă, vărsături, dureri abdominale, diaree şi o erupţie cutanată generalizată.

Viena, 4 decembrie 1791. Mozart se află pe patul de moarte, într-un apartament luat în chirie, aflat într-o clădire situată la intersecția străzilor Rauhensteingasse și Himmelpfortgasse. Credea că a fost otrăvit. Cu cîteva zile în urmă dăduse următoarea declarație: „Eu Wolfang Amadeus Mozart, uneori numit şi Wunderkind (copilul minune), uneori instrumentist, alteori compozitor, cred că am fost otrăvit. De cînd m-am întors la Viena din Praga, după premiera operei mele «Clemenţa lui Tito», am fost mereu bolnav. Apoi după ce am fost oaspetele lui Salieri la cină, durerile mele au fost atît de severe încît abia am putut respira. Acum sînt ameţit continuu, am căzut azi de două ori şi corpul meu a început să se umfle. Degetele îmi sînt atît de umflate încît nu mai pot cînta. Teama mea că am fost otrăvit nu este o halucinaţie”. Mozart avea motivile lui să creadă că a fost otrăvit de Antonio Salieri. Cu numai cinci ani mai vîrstnic decît Mozart, Antonio Salieri fusese numit în 1774 compozitor la Curtea împăratului Iosif al II-lea, la vîrsta de numai 24 de ani. Cînd Mozart a ajuns la Viena șapte ani mai tîrziu, italianul era cel mai de seamă muzician al capitalei austriece. Salieri era un compozitor facil și prolific, printre elevii săi avînd să se numere mai tîrziu Beethoven, Schubert și Franz Liszt. Dar în Mozart el a recunoscut imediat un rival. Puțini erau cei care se îndoiau în cercurile artistice vieneze de invidia pe care o avea Salieri față de Mozart, iar acesta din urmă nu făcea nici un secret din disprețul pe care-l nutrea pentru compozitorul Curții. Cu cîteva săptămîni înainte să moară, Mozart i-a spus lui Constanze că fusese otrăvit: „Cineva mi-a dat acqua toffana şi a calculat exact data cînd voi muri”. O otravă inodoră şi cu acţiune lentă, pe bază de arsenic, acqua toffana îşi trăgea numele de la Giulia Tofina, o vrăjitoare italiană din Secolul al XVII-lea, care inventase poţiunea şi o vindea aşa-zişilor criminali.

Este lucid, dar extrem de agitat şi iritabil. Roagă servitorii să scoată din cameră canarul, care era preferatul lui, pe motiv că îl enervează. De-a lungul zilei bolnavului îi sînt adresate vorbe de încurajare, însă, spre seară, Mozart mai apucă să spună resemnat: „Degeaba, am deja gustul morţii pe limbă”. A fost chemat un preot, apoi un medic, care a recomandat ca bolnavului să i se pună pe fruntea fierbinte comprese reci; la 00.55 dimineaţa, pe data de 5 decembrie 1791, Mozart murea. Peste nici două luni, fostul copilminune şi prolific compozitor ar fi împlinit 36 de ani. Pe 31 decembrie 1791, un ziar berlinez informa asupra morţii compozitorului şi specula în privinţa cauzei acesteia. „Deoarece trupul i se umflase după moarte, s-a crezut că fusese otrăvit“. În nişte însemnări nedatate, fiul mai mare al lui Mozart, Carl Thomas, îşi amintea că trupul tatălui său era atît de umflat şi mirosul de putrefacţie atît de puternic, încît nu s-a făcut nici o autopsie. Spre deosebire de majoritatea cadavrelor care se răcesc şi devin inerte, corpul lui Mozart a rămas moale şi elastic, asemeni celor morţi prin otrăvire.

Dar cine să fi dorit moartea lui Mozart? Văduva nu dădea credit zvonurilor despre o posibilă otrăvire şi nu a numit nici un suspect. Astfel că povestea a fost curînd dată uitării – pentru a fi însă reluată cu accente dramatice trei decenii mai tîrziu de nimeni altul decît de rivalul care ar fi putut foarte bine să-i dorească lui Mozart sfîrşitul. Chiar și astăzi, moartea lui Mozart ridică multe semne de întrebare. (va urma) rrm

,,Ultimele ore ale lui Mozart”, ulei pe pînză de Henry Nelson O’Neil

Wolfgang și Constanze Mozart

Clădirea în care a murit Mozart, Viena

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Măcelul electoral din ziua de Sfîntul Nicolae

(urmare din pag. 1)

Dar și în acest caz putem vorbi despre firea lucrurilor, despre aspectul fără valoare al unora din conducerea PSD. Cînd ai un astfel de incult la conducere, flancat de un acoperit și de o coruptă nedovedită încă, la ce să te aștepți de la acest partid? În fond, PSD, PNL și USR sînt, în prezent, cu totul în tabăra Serviciilor, sub comanda unui singur dirijor, toate aceste partide trădătoare nefăcînd altceva decît să joace un rol, o piesă de teatru care poartă denumirea de ,,Democrație dîmbovițeană”, mimînd puterea și opoziția, programe de guvernare și alte tîmpenii, cînd, de fapt nu fac altceva decît să roadă pînă la os țara peste care și-au întins tentaculele mizerabile.

Duminică, pe 6 decembrie, vom asista la încă o mimare a democrației, la reluarea unei piese de teatru care se tot joacă în țara asta de 20 - 25 de ani și care nu va aduce nimic bun românilor. Conducătorii partidelor sînt prizonierii Serviciilor prin caracterul infect și prin dosarele care îi pot băga la pușcărie imediat ce vor fi scoase de la sertar. Nu uitați că președintele de mucava al României are multe dosare penale ,,anulate”, că premierul este pasibil de mulți ani de închisoare, că Ciolacu este doar un piețar cu dosare, că Barna a făcut destule năzbîtii cu

bani europeni, că Băsescu își joacă cu artă cartea partidului de buzunar pe care îl păstorește, iar UDMR rămîne, totuși, singurul partid naționalist din Parlament, cu o conducere imposibil de atins de instituțiile de forță din România, dacă ne referim la corupția din sistem.

Deci, pe cine vom vota, pe cine vom valida duminică? Un PNL antiromânesc, pus pe făcut bani, un PSD îmbuibat și slab la minte, un USR anti tot ce este românesc și creștin, un PMP instabil sau un UDMR naționalist maghiar? Am mari rezerve că Tăriceanu și Ponta vor mai intra în Parlament, așa cum nici Pleșoianu nu va prinde un loc. Primii doi, pentru că s-au compromis, iar țara, efectiv, nu îi mai vrea, iar al doilea pentru că a dovedit că este doar un atîrnător la cinga altora și nu un lider care să tragă țara după el. Despre ceilalți nu e cazul să mai vorbim.

După anul 2000, dar în mod special după anul 2012, frauda alegerilor este un lucru firesc. Dacă la unele scrutine jocurile se făceau mai discret, așa cum am văzut pe 27 septembrie a.c., acum se fac direct, pe față. Și nimeni nu ia nici o măsură. Justiția este cu adevărat oarbă în fața distrugerii democrației, devenind, practic, complice la anihilarea statului de drept. Pe 6 decembrie mă aștept la tot ce e mai rău. STS – care a beneficiat de supra-alimentare financiară – va face tot posibilul ca rezultatele așa-ziselor sondaje de opinie să coincidă; nu degeaba vedem acum un PNL la 30% și un USR la peste 20%, cînd, de fapt, aceste partide, luate împreună, nu fac nici 25%.

Vaccinarea anti-Covid 19 –sub multe semne de întrebare

Isteria creată de presă și incompetența demonstrată de unele autorități interne și internaționale au transformat Covid-19 într-o spaimă uriașă. Iar în secvența acestei isterii se înscrie și „vaccinul anti-Covid”. Ei bine, la nivelul autorităților române, chiar dacă vaccinul nu a fost aprobat nici la Bruxelles – evident, nici la București!- ei bine, vaccinarea este tema momentului.

De fapt, declanșarea dezbaterilor pare mai curînd o testare a reacției populației – dar și a celor de specialitate, a medicilor. Or, și în cazul cetățenilor, dar mai ales în cel al medicilor, sînt probleme în acceptarea acestui vaccin încă iluzoriu – și care pare a veni pe căi politice sau „strategice”. Pentru că, după cum se știe, au fost eliminate din start vaccinuri care nu au o „origine sănătoasă”, adică UE sau SUA! Practic, în locul unor instituții estice cu tradiție și realizări impresionante, sînt preferate entități fără trecut în producția de vaccinuri. Dar, asta e o altă problemă față de cea ce se desfășoară acum în România – confruntarea autorităților anti-Covid cu mediul medical.

Săptămîna trecută, la „Sinteza zilei” a avut loc o excelentă dezbatere, datorită unor invitați de excepție – și în formă de zile mari! - ai lui Mihai Gîdea: dr. Monica Pop, ziarista Oana Zamfir, dr. Carmen Dorobăț, prof. dr. Alexandru Rafila, dr. Mugur Ciuvică și ziaristul Mirel Curea. A fost prezent și dr. psihiatru Bogdan Diaconu, dar cu o prestație sub nivelul discuției.

Cel mai interesant a fost cum dr. Monica Pop, unul dintre cei mai buni manageri de spital, a pus problema în cazul vaccinului. De fapt, problemacheie! Și anume – cel care va fi vaccinat va face, sau NU testul anti-Covid înainte?

Profesorul Alexandru Rafila a spus repede că NU, nu se va face testare pentru că… nu e timp! Dar, ideea de bază, de la care pleacă Monica Pop, este că, în cazul unei gripe, NU se face vaccinul dacă persoana este deja gripată!

În acest sens, atît Monica Pop cît și Carmen Dorobăț au expus cazuri concrete în care persoane gripate care s-au vaccinat au suferit de complicații foarte grave ale gripei. Or, același lucru s-ar putea petrece și în cazul Covid – eventual cu consecințe fatale!

Prins la mijloc, profesorul Rafila a confirmat că, într-adevăr, cei care sînt deja infectați cu COVID nu se vor vaccina!

Dar, această repliere a lui Rafila a generat o nedumerire și mai mare: „Cum știi dacă ești bolnav sau nu, dacă nu te testezi?”, a replicat Monica Pop!

Iar Alexandru Rafila a căzut în cursă – „Păi sînt simptome…”. Monica Pop a punctat imediat –„Domnule profesor, dar majoritatea sînt asimptomatici!” – adică sînt tot infectați, dar NU au simptome! „Nu ar fi normal să se testeze, să se știe dacă sînt sau nu infectați?!”, a insistat dr. Monica Pop!

Profesorul Rafila, nemaiavînd ieșire, a comis o altă gafă – „E exact ca atunci cînd vă vaccinați contra gripei – dacă nu aveți simptome, vă vaccinați!”.

Ce rezultă de aici:

1. Asimptomaticii care inițial au fost spitalizați „cu forța” sînt acum asimilați sănătoșilor (neinfectaților) care se pot vaccina!

2. La nivelul OMS și al autorităților române, celebra pandemie este tratată cu strategia gripei! Aceeași boală despre care se spunea că are legături

Dar, cum manipularea formatorilor de opinie, a mass-media, își atinge scopul, am convingerea că la nivelul superior al Serviciilor se lucrează intens ca aceste cifre să iasă întocmai. Acum, ca să vorbim sincer… dacă Orban și Iohannis nu erau siguri de cîștig, mai organizau alegerile? Evident că nu, acum au la îndemînă tot ce e necesar pentru victorie: o stare de alertă, un șef prietenos la STS, bani de la buget (că nu doar nu din buzunarul lor), iar la SRI pe băiatul ăla simpatic de la Cluj. PNL este la timonă și așa o să rămînă pînă cînd își va atinge scopul: furtul a tot ce se poate, minciuna la scară mare și disoluția națiunii române. Și la acest obiectiv participă și analfabeții și hoții din PSD, inconștienții din USR, băsiștii din PMP și naivitatea totală a românilor de rînd. Cîștigătorii direcți sînt cei din UDMR, pentru că, pe măsură ce țara se va mici, puterea lor va fi mai mare.

Ei bine, pe acest fond, tu, române, te întrebi unde sînt naționaliștii și patrioții adevărați ai României. Află că sînt morți cu toții, iar cei care se declară naționaliști în fața camerelor de luat vederi sînt, de fapt, proiecțiile Serviciilor de informații în mintea ta.

Nu mai există nimic sfînt pe acest pămînt, totul e devenit o marfă care se tranzacționează între Germania, Franța și SUA. Tu, române, ești acum doar un obiect de schimb. Nu mai existăm ca țară, iar statul, ca entitate, este menit doar a-i îmbogăți pe ei. Nimic sfînt, corect și drept nu mai există aici, întunericul a acoperit aceste meleaguri, iar tu, pe 6 decembrie, vei mai merge o dată la vot pentru a mai valida această stare de fapt, în speranța oarbă că îți va fi mai bine. Nu, nu o să îți fie!

cu Ebola și SIDA revine acum la formula strategiei antigripale!

Acestea sînt principalele dezvăluiri – sau aspecte recunoscute fără voie de profesorul dr. Alexandru Rafila, abil prins în cursa adevărului de către dr. Monica Pop.

Reamintesc și că președintele Iohannis a anunțat: „conform strategiei”, din „grupurile prioritare pentru vaccinare fac parte personalul din domeniul Sănătății - tot personalul din domeniul sănătății! –ca și cel din centre medico-sociale”, a spus președintele, completînd acest grup cu „populația cu risc ridicat de evoluție severă în cazul infecției, și personalul din domenii-cheie, esențiale bunei funcționări a societății”.

În privința campaniei în sine, Iohannis spune că vaccinarea se va face etapizat, iar „definirea etapelor de vaccinare și inițierea acestora vor fi stabilite în funcție de aprobarea, producția și alocarea de vaccinuri către fiecare țară, se va realiza la locul de muncă pentru personalul din domeniul sănătății și prin centrele de vaccinare fixe și mobile, echipe mobile, rețeaua de medicină de familie”, a explicat Iohannis.

Pe de altă parte, din comunicarea oficială lipsesc date importante:

– Despre care vaccin este vorba?

– Vaccinarea va fi obligatorie în România, și care vor fi consecințele pentru cei care refuză?

Evident, o incertitudine planează și asupra datei la care vaccinul va ajunge efectiv în România pentru a fi administrat. Dar, rămîne și întrebarea principală – au fost consultați și medicii români în privința vaccinului ce urmează a fi cumpărat, precum și a administrării acestuia?

Deci, un cumul de întrebări și prea puține răspunsuri – așa cum se procedează cînd se dorește… panica, nu rezolvarea!

Rechizitoriu

Motto: ,,Cumplita zi ca hoțul o să vină/ Ne pedepsește Domnul din amvon/ Alegeți: Întuneric sau Lumină?/ Apocalipsa nu dă telefon” – Corneliu Vadim Tudor

Corneliu Vadim Tudor avea un deziderat: ,,Sus Patria, jos Mafia!”. Greu de realizat, mai ales că toate instituțiile statului erau îngenuncheate în fața ,,caracatiței” mafiei, iar mulțimea intrase într-o stare de apatie similară cu sinuciderea întregii nații. Cu toate acestea, Vadim știa că ,,Dacă-i scuturi, sar păduchii din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine/ Iar vedetele-astea de doi lei/ Zic că-s spuma țării. Ce rușine” (,,Lumea românească”). Pînă și mass-media era potrivnică, deși este supranumită ,,cîinele de pază al democrației”.

Ticsită de acoperiți, descoperiți, dezactivați, descurajați și deochiați, presa nu a sesizat că România gemea în ghearele sărăciei, sufocată fiind de șomeri, bolnavi, analfabeți, oameni care mor cu dreptatea în mînă, ceea ce a dus la o situație stranie: ,,În timp ce mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde” (Mihai Eminescu, ,,Credem că destul am vorbit...”, ziarul Timpul, 9 ian. 1879). Nici măcar în prezent, românul nu observă că ,,Se taxează iubirea, somnul, nostalgia,/ Penumbra, deznădejdea și oftatul/ Și unghiile care cresc întruna,/ Se distruge tot, de-a lungul și de-a latul” (Adrian Păunescu, ,,Impozite, biruri, taxe”).

Trăim vremuri în care ești considerat nebun, și în orice clipă poți fi călcat de mașină în lift, de exemplu, dacă îndrăznești să le spui guvernanților: ,,Vă bateți joc de sufletele noastre/ Și-ați profitat de clipa cînd am plîns/ Să provocați doar haos și dezastre/ Ca să furați în voie tot ce-am strîns” (Elis Râpeanu, ,,Vă-ntreb”). Nu uitați că Mihai Eminescu a fost băgat în cămașă de forță, în plină zi, pentru că a avut tăria de a scrie următoarele versuri: ,,Prea v-ați arătat arama, sfîșiind această țară/ Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară / Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei/ Ca să nu s-arate odată ce sînteți: niște mișei!”.

În timp ce prin alte părți trădătorii, criminalii, hoții și corupții sînt condamnați la moarte fiind obligați să își achite pînă și glonțul execuției, la noi totul este invers. De exemplu, dacă Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu au fost canonizați pentru credința, patriotismul și curajul lor, în prezent personalități asemenea lor sînt denigrate, marginalizate și batjocorite în fel și chip. Cînd Vadim striga ,,Demisia! Cărați-vă cu toții/ Demisia! Cît mai puteți s-o dați!/ Teroarea nepăsării și-a prostiei/ A luat sfîrșit, e clipa armoniei!” (,,Lumea românească”), lumea se minuna exclamînd ,,Vai, ce bine le zice nebunul ăsta!”, dar nimeni nu ieșea la luptă; în acest fel am ajuns să trăim vremuri în care tot mai multe voci spun: ,,Tare bun ar fi fost un Vadim Tudor acum!”. Este trist, dar adevărat, și nu trebuie să ne mirăm de ce ,,Lumea românească-i un gunoi/ Bișnițari, și curve, și lichele/ Poate doar un salvator război/ Ne-o scăpa de aceste duhuri rele” (,,Lumea românească”). Iar pentru că peștele de la cap sempute, iar în România ultimilor 30 de ani președinții au fost unul mai catastrofal ca altul, poetul Adrian Păunescu a lăsat posterității o misivă valabilă oricărui conducător român: ,,Stimate domʼne Prezident rentabil/ V-ați dovedit extrem de grijuliu,/ Cu-acest popor al nostru, nerentabil/ Și vinovat că este, încă, viu” (,,Dar împușcați poporul nerentabil”). Să nu care cumva să credeți că Iohannis se va pălmui în

fața oglinzii și se va schimba radical tocmai acum, cînd a aflat că va fi numit comisar-șef pe viață – adică va continua să fie sluga fidelă a marilor puteri planetare, grupate sub umbrela Noii Ordini Mondiale. De ce spun asta? În cartea sa ,,Iluminati – Societatea secretă care a deturnat întreaga lume” Jim Marrs, unul dintre cei mai importanți jurnaliști americani, a dezvăluit Protocoalele Noii Ordini Mondiale, în care la punctul 8 este stipulat faptul că ,,Puterea va fi pusă în mîinile unor persoane ale căror trecut și reputație să fie de așa natură încît între ele și popor să existe un abis, persoane care, dacă nu se vor supune total instrucțiunilor Noii Ordini Mondiale, se vor confrunta cu acuzații penale”. Înțelegeți de ce Ion Iliescu era ținut în lesă cu dosarul Revoluției, Emil Constantinescu cu dosarul ,,Țigareta”, Traian Băsescu cu ,,Flota”, iar Iohannis cu dosarul celor șase case și cu speța legată de traficul de copii? Păi, cum să nu lingă toți aceștia podelele mai-marilor guvernanți mondiali, pramatii și lichele, de asemenea? De fapt, această stare persistă de mii de ani, pentru că în spatele Noii Ordini Mondiale se află Satana, dornic să preia conducerea împărăției dumnezeiești. Piciorul a fost pus pe accelerație în anul 1773, cînd ,,Maier Rothschild a invitat 12 oameni extrem de bogați și influenți – reprezentînd toate ramurile genealogice ale Iluminaților – pentru a-i convinge să își reunească resursele într-un complet care să stabilească o nouă ordine mondială bazată pe ideologia luciferică” (David Livingston). Tot atunci s-a stabilit și ritualul de inițiere în Ordinul Iluminati, pe care Jean Pierre Louis de Luche l-a descris în cartea sa ,,Eseu asupra sectei Iluminati”: ,,După ce, într-o sală întunecată în care se află un altar straniu construit din schelete umane, candidatul își depune jurămîntul de supunere față de Lucifer, se spală cu sînge de om pe mîini și chiar bea o parte din el”. De reținut: ,,Orice candidat cunoștea doar numele celui care îl recruta – denumit «insinuator» - și nu știa nimic despre cei care îl supravegheau constant, denumiți «scrutători». Candidatul mai știa că dominația mondială era dedicată lui Lucifer, îngerul căzut” (Robert Kiyosaki, ,,Tată bogat, tată sărac”). Mai mult, ,,orice membru al Noii Ordini Mondiale care dorește să avanseze către cele mai înalte grade trebuie să renunțe la orice formă de religie” (Jim Marrs – ,,Iluminati”).

Simbolul principal al Noii Ordini Mondiale este ochiul larg deschis, în timp ce omenirea trebuie să își țină ochii perfect închiși, iar urechile astupate. Un alt simbol este ,,bufnița minervală”, denumită astfel după zeița romană a înțelepciunii. Ce nebunie! Niște oameni fără pic de judecată să își aleagă drept emblemă înțelepciunea. Este ca și cum Einstein ar fi primit un premiu pentru decrepitudine. Dar să continuăm.

Principiile de organizare și funcționare ale Noii Ordini Mondiale sînt următoarele:

1. Renunțarea la orice formă de religie;

2. Patet Exitus sau doctrina sinuciderii – cînd te simți neputincios sau vinovat, pleci singur din poveste;

3. Scopul sfințește mijloacele – nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul Noii Ordini Mondiale faci uz de calomnii, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni etc.;

4. Supunerea totală față de Satana;

5. Cei mai luminați indivizi sînt capii Noii Ordini Mondiale.

Punerea în practică a acestor principii se realizează în baza unor Protocoale, cum ar fi:

1. Abolirea tuturor religiilor recunoscute –deja, în România, pentru a evita supunerea în fața directivelor globaliste, 300 de preoți s-au retras din cadrul B.O.R., refugiindu-se în cele mai ascunse locuri din Munții Carpați, iar în Occident, din cauza lipsei de enoriași, bisericile sînt demolate sau transformate în muzee, azile, restaurante, cluburi etc.

2. Abolirea tuturor guvernelor naționale instituite – se vor desființa statele naționale, urmînd a fi înlocuite cu state federale cu caracter zonal – adică exact ce i s-a promis lui Iohannis că va conduce pe viață. Partidele politice se vor desființa, campaniile electorale nemaifiind utile.

3. Abolirea dreptului la moștenire, strîns legată de Abolirea proprietății private

4. Abolirea vieții personale și de familie –se va renunța la noțiuni precum ,,soț”, ,,soție”, termenul uzual urmînd a fi ,,parteneri”. Se va legaliza parteneriatul între homosexuali, ce vor avea dreptul de a înfia copii.

5. Abolirea suveranității naționale și a patriotismului – uzanța acestor noțiuni va fi considerată faptă penală. Se vor anula sărbătorile naționale și religioase.

6. Instituirea unei Bănci Mondiale unice – banii, sub forma lor fizică, vor fi înlocuiți cu valori/ puncte înregistrate în portofelul electronic.

7. Desființarea bugetarilor – funcționarii statului, judecătorii, polițiștii, învățătorii și profesorii vor fi înlocuiți cu sisteme electronice.

8. Desființarea armatelor naționale și înființarea unei instituții polițienești mondiale formată, în mare parte, din imigranți (vă puteți imagina cum se vor repezi polițiștii mondiali de origine arabă în demonstranții creștini?).

9. Legalizarea avortului, drogurilor și sexualității deșănțate – se va renunța la testul de paternitate, iar dacă ai probleme cu soția în viața intimă va fi absolut moral și legal să ,,apelezi” la soacră, vecină sau chiar la propria ta copilă. Cine va dori să facă un copil pe cale naturală, își va asuma toate riscurile, deoarece importantă va fi aducerea pe lume a unui copil într-un uter artificial.

10. Ciparea întregii populații pentru că, iată, a venit vremea ca ,,Fiara să ne însemneze pe frunte sau pe mînă cu numele sau cu numărul aferent numelui său” (Apocalipsa 13.16-17). Concomitent, se va produce implementarea tehnologiei 5G, care ne va face să fugim nu din țară, ci de pe planetă. Bomboana pe coliva omenirii este că, în urma unor ample cercetări, sufletul uman a fost identificat sub aspect fizic cu o greutate de 18-21 de grame, de natură plasmatică, dotat cu energii sofisticate ce îi asigură nemurirea în orice dimensiune. Se urmărește chiar captarea sufletului după deces și introducerea într-un corp artificial. În loc să se capteze prostia și nebunia cioclilor planetari, ăștia sînt în stare să ne vîndă sufletele la kilogram. Este un fel de joacă cu creația lui Dumnezeu, cu sufletul divin, așa cum a fost și ,,joaca” cu viața Mîntuitorului nostru, care a fost trimis la Cruce pentru a ni se ierta păcatele, în timp ce noi, oamenii, l-am condamnat la moarte.

Parcă pe nimeni nu interesează ce va urma. Unii își fac iluzii că vor scăpa în căsuța de la țară, cu provizii în cămară și bani la saltea. Alții se ascund sub umbrela unor formule de genul ,,Nu mă interesează, eu nu fac politică”, ,,Nu voi apuca să trăiesc astfel de vremuri” sau ,,Lăsați-mă cu prostiile astea”. Grav este faptul că mulți dintre acești sceptici au copii și nepoți pe care îi cresc ghidați de deviza ,,Eu l-am făcut, eu îl omor!”, deși reacția firească ar trebui să fie ,,Eu l-am făcut, pentru el sînt gata să mor!”.

Adevărul este că mămăliga nu mai face explozie, ci implozie și asta pentru că omenirea nu vrea să înțeleagă că cea mai puternică armă în aceste vremuri este Credința. Gîndiți-vă bine la acest lucru, mai ales că ,,Există semne tot mai grăitoare/ Că funia, acum, s-a strîns la par/ Că nu mai este, vai, nici o scăpare/ Nu vă e clar? Vin vremuri de coșmar!” (Corneliu Vadim Tudor – ,,Apocalipsa nu dă telefon”).

VALENTIN TURIGIOIU

Pe 28 noiembrie a.c., s-au împlinit 71 de ani de la nașterea marelui om politic naționalist, poet, jurnalist și scriitor Corneliu Vadim Tudor.

În memoria acestuia, soția sa, Doina, și cele două fiice, Lidia și Eugenia, au organizat o slujbă de pomenire la Biserica Sfîntul Gheorghe-Nou, din centrul Capitalei, oficiată de parohul acestui lăcaș de cult, dr. Emil Nedelea Cărmizaru, duhovnic și prieten apropiat, precum și de pr Gelu Bogdan, cel care a fost nașul de cununie al soților Vadim Tudor. După slujba de pomenire și inspiratul cuvînt de aducere aminte rostit de părintele Gelu Bogdan, comemorarea a continuat la Cimitirul Ghencea civil, unde se află mormîntul marelui patriot român.

Au fost prezenți, alături de familie, apropiați și foști colaboratori ai celui supranumit Tribunul tuturor românilor, mulți oameni simpli, care poate nu l-au cunoscut pe Vadim direct, dar au dorit să aprindă o lumînare în amintirea celui care a reprezentat speranța multor români, ce au văzut în el simbolul dragostei de țară și promotor al spiritului naționalist.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA? Unde este îngropat

Sfîntul Nicolae

Rămăşiţele Sfîntului Nicolae, care a trăit în Secolul al VI-lea, sînt împrăştiate în mai multe locuri din lume, datorită faptului că acestea au trebuit să fie transportate din cauza condiţiilor sociale şi politice în schimbare din Asia Mică.

Omul de origine grecească, cunoscut ca sfîntul patron al copiilor, a murit cel mai probabil în anul 343 în Myra, un orăşel care acum se numeşte Demre, aflat în Turcia. Deşi anul morţii este subiect de dezbatere, ziua nu: este 6 decembrie, cunoscută ca Ziua Sfîntului Nicolae.

În tradiţia timpurie şi medievală creştină, rămăşiţele sfinţilor importanţi erau împrăştiate în mai multe biserici şi prezentate ca relicve sacre (moaşte).

Există cîteva locuri unde Moş Nicolae ar putea fi îngropat:

Bari, Italia – Oasele lui Nicolae, sau majoritatea, se găsesc, din 1087, în oraşul-port Bari din Italia, aflat pe coasta Mării Adriatice. „În timpul Cruciadelor, atunci cînd Imperiul Bizantin era în declin, un grup

O istorie a farselor (175)

Farsa lui herschel (2)

Tirajul ziarului Sun crescînd vertiginos, cel de-al treilea articol descria existenţa bizonilor cu carapace grea, a urşilor cu coarne, a renilor minusculi, a elanilor, inorogilor şi castorilor ce mergeau pe picioarele din spate şi locuiau în colibe cu hornuri. La 28 august, al patrulea articol (Sun ajunsese la cifra de 19.360 de exemplare vîndute pe zi - mai mult decît orice altă publicaţie din întreaga lume), Locke îl transforma pe Herschel în descoperitorul lui vespertilio homo - oamenii-lilieci, cu blană pe ei, prietenoşi şi înalţi de 1,23 m. În timp ce rivalii ziarului Sun republicau frenetic articolele şi Locke pretindea că Herschel deţine patruzeci de pagini de calcule ştiinţifice pe baza studiilor sale privind Luna, doi oameni de ştiinţă cumpătaţi şi suspicioşi deopotrivă, de la Universitatea Yale, s-au prezentat la redacţia ziarului Sun cerînd să vadă aceste calcule. Trimişi după vînătoare de cai verzi pe pereţi, ei au renunţat şi au plecat acasă. Trei săptămîni mai tîrziu, Sun a mărturisit că totul este o farsă, mustrîndu-şi publicaţiile rivale pentru că nu menţionaseră sursa atunci cînd le-au copiat articolele. Se spune că aproape nouăzeci la sută din cititori au crezut fiecare cuvînt tipărit. Acest lucru demonstrează un grad de credulitate umană ce depăşeşte puterea imaginaţiei. Poate că totuşi nu era vorba decît de optzeci şi nouă la sută...

Farsa pinguinului gigantic (1)

În februarie 1948, un cetăţean din Clearwater, Florida, SUA, a descoperit o ciudată urmă de picior, cu trei degete, ce părea că iese din ocean, şerpuind de-a lungul plajei pe o distanţă de 5 m înainte de a se pierde din nou în apa albastră. De aproape 35 cm lungime şi 27 cm lăţime, aceste urme bizare (asociate

de italieni i-a luat corpul din Myra şi l-a adus în Bari cu scopul de a-l păzi”, a precizat reverendul Michael Witczak, profesor la Universitatea Catolică a Americii din Washington, D.C.

Rămăşiţele încă se mai află în Bazilica lui Sfîntul Nicolae, un loc de pelerinaj destinat atît catolicilor, cît şi ortodocşilor.

Veneţia, Italia – Bari nu este singurul oraş italian care susţine că are rămăşiţele sfîntului. Biserica lui Sf. Nicolae din Veneţia conţine mici fragmente de os din Myra, luate de marinarii veneţieni în 1099.

Povestea spune că atunci cînd navigatorii din Bari au luat rămăşiţele sfîntului, au lăsat cîteva fragmente. Motivul constă în faptul că se temeau de puterea Sfîntului Nicolae şi de localnici.

Acum cîteva decenii, profesorul de anatomie Luigi Martino a examinat oasele din Bari şi Veneţia şi a ajuns la concluzia că ar putea proveni din acelaşi schelete.

cu legenda care spunea că o pereche de tineri fusese atacată, într-o noapte, pe plajă, de un monstru imens ce apăruse din adîncul apelor) au reapărut pe porţiuni de plajă din apropiere, de trei ori în martie şi aprilie, şi din nou în octombrie, cînd s-a observat că ele acopereau aproape 3 m, ajungînd pînă la Suwannee Gables, la 40 de mile mai sus pe Rîul Suwanee. Intervine Ivan T. Sanderson, un zoolog englez şi fondator al Societăţii pentru investigarea elementelor inexplicabile. Cercetînd terenul de la Suwanee pentru postul de radio WNBC din New York, el a prezentat martori care afirmau că văzuseră fiara misterioasă. Doi piloţi observaseră şi ei un animal ciudat, care înota în mare la data de 25 iulie, dincolo de Insula Hog. Cu o lungime de aproape 4,6 m, acesta avea „un trup foarte păros, un cap bont, mare şi picioarele din spate erau ca ale unui crocodil”. Pe o insulă îndepărtată, din mijlocul oceanului, tot în luna august a aceluiaşi an, un cuplu din Wisconsin văzuse o grozăvie blănoasă fără gît, „cu un cap ca de rinocer“, în loc de braţe, aripi şi cu „picioare scurte, groase, cu tălpi imense“, care mergea legănat, ieşind din tufişuri şi pierzîndu-se în ocean.

Uitîndu-se apoi dintr-un avion la jumătatea distanţei dintre Suwannee Gables şi ocean, Sanderson a văzut „o creatură imensă, de un galben murdar... bălăcindu-se la suprafaţa“ rîului. Animalul, de aproape 6 m lungime şi 2,5 m lăţime, s-a scufundat în apă şi a dispărut, dar Sanderson a considerat că văzuse destul pentru a trage concluzia (în ciuda insistenţei şerifului că sînt martorii unei feste „măestre“) că fiara misterioasă este, de fapt, un pinguin uriaş, alungat din habitatul lui de vreo catastrofa naturală. Nu avea importanţă diferenţa dintre descrierile martorilor: era sigur că e vorba de un pinguin gigantic, aşa cum a susţinut în articolul său.

(va urma)

STUART GORDON

Demre, Turcia – Timp de mai mult de şapte secole după moartea Sfîntului Nicolae, pînă cînd rămăşiţele au fost mutate în Italia, creştinii nu se îndoiau de locul în care este îngropat cadavrul: în Catedrala din Myra, acolo unde Nicolae a servit credincioşii. În luna octombrie a acestui an, autorităţile din Turcia au sugerat că Sfîntul Nicolae se poate afla în continuare în Demre. Mai multe studii au indicat o cameră neexplorată aflată sub podeaua de mozaic a Bisericii Sfîntul Nicolae, ducînd la ipoteza conform căreia aceasta ar conţine rămăşiţele Sfîntului Nicolae. Unii specialişti sînt sceptici, deoarece biserica a fost jefuită, abandonată şi reconstruită de-a lungul istoriei.

Avînd în vedere că există mult mai multe biserici decît sfinţi, multe locuri sfinte nu posedă osemintele unui sfînt. Aşadar, moaştele Sfîntului Nicolae, precum dinţii sau degetele, se pot găsi peste tot în lume, în Rusia, Franţa, Palestina sau chiar Statele Unite. Cel puţin, aşa susţin oamenii de știință, dar nimeni nu poate şti cu precizie care sînt rămăşiţele autentice ale acestui sfînt.

Interesant este că în Biserica ortodoxă a Sfîntului Nicolae din New York, care a fost distrusă din cauza prăbuşirii World Trade Center pe 11 septembrie 2001, relicvele nu au fost recuperate.

DESCOPERA RO

Chichie

ORIZONTAL: 1) Participare la elaborarea unei publicații (pl.); 2) Întoarcerea risipitorului; 3) Picată... în dizgrație – Cărți foarte căutate; 4) Scoase din fire! – Foarte fin; 5) Urlet – Sprijin material pentru strungari; 6) Formula pendulului – Solist vocal, vedetă la estradă; 7) Cultul cărților – Începe risipa!; 8) Veste din port (dim.); 9) Sucit de-a binelea – Un loc pe scară; 10) Sensul mai adînc al unor fapte mari.

VERTICAL: 1) Termen de predare; 2) Supuși unui proces verbal de imputare – O mare... veste!; 3) Concurent la lungime – Trecute prin greutăți; 4) A ține sub aripă –Generator de impulsuri; 5) Bătuți cu maiul; 6) Ansamblu stradal – Privește mereu înapoi cînd pleacă la drum; 7) Esență de brad! – Greșeală la serviciu; 8) Montat pentru pornire – Rezultat fructuos al unei campanii; 9) Produs de larg consum – Curs intensiv; 10) Reveniri la sol – Unge!

Gh. ENE

Dezlegarea careului ,,PE PĂMÎNT”

1) TARAN – CASA; 2) UMIDITATE; 3) LETU – ARACI; 4) T – SOL – RAU; 5) NIL – CAIN – B; 6) E – UDE – CAZI; 7) RAT –AZOTAT; 8) UB – ANAN – TO; 9) DUNA –RAZOR; 10) ARA – TIRANI.

Ajută, Doamne, România Mare! (1)

(urmare din pag. 1)

Atunci cînd am pledat, de la acest microfon, pentru ca Sesiunea Solemnă a Parlamentului să aibă loc aici, în Dealul Mitropoliei, am avut în vedere încărcătura istorică a acestei Agore, unde au răsunat vocile unor mari tribuni ai Unității Naționale, de la Nicolae Iorga și Take Ionescu, pînă la Ionel I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Nicu Filipescu, Delavrancea, Octavian Goga, Nicolae Titulescu și mulți alții. Un asemenea Prytaneu cu flacără sacră ne obligă și ne îndatorează a nu fi mai prejos. Și am mai fi avut în vedere că aici, la doi pași de noi, bate inima vie a ortodoxiei românești, sfînta Catedrală Patriarhală, iar în templul lui Dumnezeu Cel Atotputernic se cuvine să fim smeriți și să ne gîndim că la umbra crucii străbune, a schiturilor și a bisericuțelor risipite prin mii de ani de Istorie – a înflorit civilizația românească. Destinul face ca, nu departe de aici, la o azvîrlitură de suliță, la o șerpuire de apă, să înflorească sub ploile primăverii ori să înghețe sub argintul iernii un Pantheon unic pe pămînt. Este aleea marilor noștri scriitori, din Cimitirul Bellu, oameni care au pregătit, au

făurit ori au consolidat Unirea. Lor, acestor mărețe umbre care ne dau puterea lor de dincolo de mormînt, vreau astăzi să le mîngîi ghețișoara, și vîscul, și candela de pe mormînt. Și mă gîndesc la Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Eminescu, Augustin Z.N. Pop, George Călinescu, Eugen Barbu, Marin Preda, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu. „Sic transit gloria mundi”. Așa trece gloria lumii, dar ce Parlament strașnic am mai face noi cu acești oameni minunați! Adeseori, îmi iau fetița de mînă, un prichindel de 3 ani, și „presărăm pe-a lor morminte” flori, cu evlavie și cu bucurie, știind bine că moartea nu există, că omul nu-i creat întîmplător și că Dumnezeu își recuperează baia de lumină revărsată în noi. Acolo s-au stins toate patimile lumești, ei sînt dincolo de bine și de rău, doar uneori mai strălucește-n soare cîte o panglică de mătase Tricoloră și procesiuni de tineri îndrăgostiți murmură „Mai am un singur dor...”. De ce spun toate astea, acum? Pentru simplul și binemeritatul motiv că la început a fost Cuvîntul. Și pentru că martirii cuvîntului, cei care au

DA – Privatizării! NU – Jafului! (3)

Stimați colegi, vă prezint scuze, nu „îmi cer scuze”, cum zic unii din greșeală, formula corectă este vă prezint scuze – pentru că sînt nevoit să vorbesc a 3-a oară pe aceeași temă. Dar s-au ivit niște elemente noi între timp, și nouă nu ne este indiferent dacă vine un moment al vieții noastre de parlamentari cînd sîntem cenzurați și cînd nu mai avem voie să vorbim. Dacă nu mai avem voie să vorbim, să ni se spună deschis, fiindcă ne-am putea găsi o altă ocupație sub soare. Este vorba de unele afirmații ale colegului nostru Viorel Sălăgean, fostul candidat la Președinția României, care pe vremea cînd era secretarul Comitetului PCR Presă și Tipărituri era mult mai democrat. Era un om fermecător. Acum, cînd e senator, a devenit dictator. Brusc, nu ne mai dă voie să vorbim! Nu-mi place să fac victime, efectiv țin la el și sîntem prieteni de 20 de ani, nu-mi place nici să facem „revista presei” la microfonul Senatului, este o pierdere de vreme. Totuși, întrucît nu-i o chestiune particulară, e o chestiune care ne privește pe toți, pentru că se vehiculează foarte multe nume, vreau să vă supun atenției, sau măcar să fotografiem așa, cu privirea, într-o fracțiune de secundă, un articol apărut în revista „Capital”, în care majoritatea oamenilor care s-au pronunțat împotriva textului de lege propus de domnul coleg Sălăgean, sînt făcuți proști. Deci, textual, domniasa, cu charisma care-l caracterizează, spune așa: „Cînd ești prost, taci din gură”. Printre proști figurează domnul Valer Suian, domnul Adrian Păunescu, domnul Vadim Tudor, adică eu. Sînt onorat că nu m-ați uitat, domnule coleg. Mai figurează foarte, foarte mulți alții, cum că noi nu ne pricepem la economie, deci să nu ne băgăm. Atunci de ce mai aveți nevoie de votul nostru, domnule coleg? Într-adevăr, nu ne vom pricepe niciodată atît de bine la economie, cum vă pricepeți dvs., dar sînt unele chestiuni colaterale, cum ar fi efectele pe plan social, moral, financiar, care ne interesează pe toți. Noi dăm niște legi aici. Desigur, există o diviziune a muncii, credem cu sfințenie în ea, nu putem lua un tinichigiu și să-l punem, de pildă, să opereze pe cineva pe creier, se va ivi o tragedie, o să iasă un monstru ca Silviu Brucan. (Amuzament, rîsete în sală) Dar nu putem nici să votăm „în orb”, cum spun șahiștii care mai joacă prin corespondență, nu putem nici să votăm ce ne spuneți dvs. Cu permisiunea dvs. o să vă prezint în mare fugă cîteva din considerațiile unui nespecialist în economie, dar, zic eu, specialist în roșeața obrazului, cînd ne trag oamenii de mînecă în fața Senatului și ne zic: „Ce faceți cu Țara asta, unde ne duceți, nu mai putem strînge cureaua!”. Sînt momente cînd, într-adevăr, îți vine să intri în pămînt de rușine. Este o chestiune miraculoasă, pe care economiștii nu vor s-o analizeze. În România acestui Secol XX s-au întîmplat cîteva miracole, printre care este și acela din noaptea de 9 spre 10 august, cînd

totul s-a înmulțit cu 5 și și-a sporit valoarea cu 5. Această măsură e rodul unei acumulări în timp și vrea să oprească o nedreptate. Textul de lege al Comisiei de Privatizare, propus de domnul coleg Sălăgean, dar și de alții, vrea să anuleze și să facă abstracție totală de aceste schimbări care s-au produs. Ni s-au prezentat lucrurile de parcă privatizații ar fi niște sacrificați. Cineva a vorbit aici că bieții de ei vin cu bani de acasă. Dar cine vă forțează, fraților, să vă privatizați, dacă este atît de dramatică și atît de riscantă pentru viața voastră privatizarea? Cîștigați 20.000 de lei pe an și veniți cu 1 milion din pensia unei rude îndepărtate?! Adică, haideți să nu fim taxați chiar în felul acesta, că nu merge. Ni se atinge o coardă a orgoliului și a limitei suportabilității, cînd reacția noastră firească este de respingere. În realitate, dacă eliminăm aspectul financiar, micuțul text de lege este complet inutil, fiindcă repetă prevederile Legii 77/1994, privind privatizarea prin MEBO, cum bine a remarcat și colegul Ion Predescu. Pînă la urmă, se adeverește ceea ce s-a spus încă din 1990 în presă, dar și în Parlamentul de atunci, care a avut și el meritele lui, și anume că se aduc deliberat întreprinderile la faliment prin tot felul de rețele și S.R.L.-uri intermediare – ale directorilor, în special, ale inginerilor-șefi, ale rudelor lor, pentru a se face apoi, pe gratis, transferul de proprietate. Sîntem în situația cînd vrem să prezentăm drept armăsari niște gloabe. Vrem să le dăm tava cu jăratec și să facem niște cai de curse pur-sînge, care numai pentru o montă sînt plătiți cu 2 milioane de dolari la marile herghelii ale lumii. Nu se va putea așa ceva. De ce? Pentru că, totuși, 5 ani s-a practicat jaful sub aparența legalității. Indiferent ce vor spune unii dintre colegii noștri, chestiunea se reduce la această esență: la bani. Totul se învîrte în jurul banilor. Și nu întîmplător, cei care fac lobby, ba chiar presiuni, pe aici, pe culoare, în sală, pe la spatele prezidiului, să votăm așa, au un leit-motiv: „Nu vă dați seama, zic ei, că nu merge economia națională, că s-a blocat privatizarea, că trebuie să vindem unitățile astea?”. Dar de unde reiese, stimate coleg Viorel Sălăgean, și stimați colegi de Senat, că trebuie neapărat? Cum de-ați devenit din economiști – filosofi peste noapte, adepți ai imperativului categoric al lui Kant? Nu era economist, domnule Sălăgean... (Domnul Viorel Sălăgean: N-am auzit de el.) Vreau să vă întreb un lucru, domnule Sălăgean, pentru că noi nu sîntem la un club politic, cum spunea colegul Florin Velicu. Dar nu putem nici să ne limităm, ca la o pîrtie de bob, numai între anumite jaloane, uneori în funcție de arta mai mare sau mai mică a oratoriei noastre. Așa că mai facem și anumite racorduri neașteptate. Așa cum propuneți dvs. textul acesta de lege, eu mă gîndesc că s-ar putea mîine să vă propunem și noi să luați salariul de senator din 1991. V-ar conveni să luați un salariu de 100.000 de lei în buzunar?! Aveți 2 copii de crescut, să vă trăiască, să vă mai dea Dumnezeu, că sînteți tînăr și falnic

înaintat în nopți chinuitoare prin tranșeele ninse ale hîrtiei de scris, încă n-au fost omagiați de nimeni în noul Parlament al României. Unirea n-au făcut-o partidele, n-au făcut-o diplomații. Unirea a făcut-o Doctrina Națională, acea stare de spirit care îl face pe român unic și inconfundabil. Unirea a făcut-o Ștefan cel Mare, care a lăsat urmașilor săi, cu limbă de moarte, să nu încheie cu dușmanii tratate înrobitoare, ci mai degrabă să moară de sabia lor, ca să se poată ridica alții mai apoi și să-i biruiască. Unirea a făcut-o Mihai Vodă Viteazul, care, în august 1601, cînd a văzut că vin vrăjmașii puhoi, cum zice cronicarul, nu s-a prilejit să tragă sabia, a strigat „Ba!” și apoi „căzu trupul lui cel frumos ca un copaci”. Unirea a făcut-o voievodul Gheorghe Ștefan, care în urmă cu mai bine de trei veacuri, atunci cînd năvăleau turcii, a fost sfătuit să lase totul de izbeliște și să fugă peste graniță, dar el a răspuns: „Decît să las eu Țara mea, mai bine să mă mănînce cîinii pămîntului acestuia!”. Unirea a făcut-o dumnealui Iordache Golescu, care în urmă cu două veacuri, cînd năvăleau rușii în cea dintîi ocupație, a rostit versurile: „Cine-aduce oaste-n Țară/ Sub blăstemul Țării piară!”.

(va urma)

ca un brad... (Amuzament în sală) Dar ați fi de acord să vă cantonați la salariul din ’91-’92? Se poate trăi acum, la necesitățile unui parlamentar, care are mari cheltuieli pentru protocol și deplasări, se poate trăi cu 100.000 de lei? Nu se poate. Atunci de ce dați dvs. ornicul înapoi? De ce întoarceți ceasul la limita anului 1991? Astăzi, din păcate, am observat pentru prima oară un conflict pe față între partidul de guvemămînt și Guvern. Începe de-abia acum să devină palpitant, pentru că partidul de guvemămînt prin vocea acestui ilustru purtător de ghips, Vasile Văcaru a încercat să mă convingă de faptul că așa ar fi bine să votăm, pentru că ei au ajuns în grupul parlamentar la această concluzie. (Domnul Valer Suian: Aveți grijă, că are și cîrje.) Bine, nu asta-i singura diferență a lui față de generalul Victor Stănculescu. Vorbind cu unii colegi din partidul majoritar, am aflat că, totuși, nu s-a ajuns la un numitor comun în grupul lor parlamentar. E dreptul lor, ei sînt suverani, ei hotărăsc cum să voteze. Dar mi se pare că deja intervine o relație tensionată între exponenții părții ministeriale și partidul de guvemămînt, și poate ar fi mai bine să nu se nască această falie în problema vitală a Patrimoniului Național. Puteți să vă certați, domnilor, pe ceea ce doriți, dar nu pe transferul de proprietate, pentru că deja se nasc semne de întrebare, indiferent ce vor spune unul și altul. Lumea va raționa așa: de ce v-ați grăbit să privatizați aproape 400 de unități la prețurile astea? Nu m-ar mira dacă mîine ar veni cineva care să propună, printr-un proiect de lege, să le dăm pe gratis, pentru că au ajuns atît de răpciugoase, încît ar fi bine să scăpăm de ele. Aici este, domnule coleg Viorel Sălăgean, domnule coleg Valer Suian și alți colegi din P.U.N.R., aici este un substrat moral și juridic. În timp ce unii parlamentari chiar din partidul de guvemămînt nu se tem că vor da socoteală pentru modul cum au votat odată, Guvernul, în schimb, care este avertizat de experiențele altora, suflă și în iaurt. Guvernul se teme să greșească în chestiunea asta, fiindcă știe că atunci cînd nu va mai fi la Putere, va fi tras la răspundere cu siguranță, ba chiar de către unii dintre parlamentarii care l-au forțat să comită erori. Atunci îi dați voie Guvernului să știe el cum să gospodărească mai bine decît noi? Rog a se observa nu numai un conflict incipient între P.D.S.R. și Guvern, ci și un conflict între economiști și juriști. Pentru că toți juriștii care au luat cuvîntul aici, de la Ion Predescu și Petre Ninosu pînă la Valer Suian, s-au pronunțat, într-o formă sau alta, împotriva acestui text de lege. Asta înseamnă că justiția trebuie să primeze în fața interesului economic de privatizare, care, desigur, are și el valoarea sa, dar totul trebuie să fie făcut în perimetrul legii.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

(24 octombrie 1994, plenul Senatului României)

JURNAL DE VACAN� (14)

Partea a II-a

IANUARIE 1995 (7)

În încheiere, Lidia Mică (ba a adormit, ba şi-a supt degetul) s-a înviorat de-a binelea, pentru că s-a desfăşurat un dans country, cu fetele în costume de epocă (gen filmul „7 mirese pentru 7 fraţi”) pe melodia în vogă „Cotton Eye Joe” („Joe, Ochi de Bumbac”). „Ia, tăceţi din gură, e cîntecul meu, musca-n pod!”. Nu mai poate de plăcere, se agită pe scaun, bate din palme, vede că Brutus filmează dansul, aşa că îşi dă şi ea cu ruj pe buze, ca o maimuţică ce vrea să placă cu orice preţ (de fapt, e un tub de alifie strugurel, pe care l-am cumpărat eu, fiindcă mi-au crăpat buzele de la vînt).

* * *

Împăratul Octavianus Augustus avea în familie două Livii - Livia Major şi Livia Minor, adică Livia Mare şi Livia Mică, mamă şi fiică. Din pricina lor în special a fost exilat Ovidius, la Pontul Euxin. Îl imit pe autocrat fără să vreau, avînd şi eu o Lidia Major şi o Lidia Minor.

* * *

Nici nu mai pot de plăcere cînd văd nota de plată. Înfiorător de piperată, nu-mi pot imagina cum au explodat preţurile la restaurante şi baruri. Normal că am achitat fără crîcnire. Şi remiza, de 18 la sută. Ca să nu mai vorbim de intrare, care e 7.000 de lei de persoană (în vara trecută, după o masă la „Cetatea”, nimeni altul decît Dide Puşcărie adulmeca şi făcea investigaţii printre ospătari dacă eu şi profesorul Mircea Muşat am plătit, asta-i culmea ticăloşirii României, adică bişniţarii îi vînează pe creatori şi demnitari ai statului!). Ce nu mi-a plăcut? Că şeful unităţii (de fapt, cel care a luat-o în locaţie), pe nume Nicolae Robu, era beat mort. Şi tot încerca să-mi toarne vin, deşi i-am spus că beau numai apă minerală. Aşa că vinul respectiv l-a băut el, dar mi l-a trecut mie. În total, ne-a înşelat cu 5 sticle de vin, 2 coşuri ornamentale de fructe şi alte cîteva produse, ceea ce n-ar fi o tragedie în sine, dar dacă el îşi permite să mă fure pe mine, de faţă cu directorul lui suprem, Neagoe (care a rămas şi el ca la dentist!) – înseamnă că pe turiştii anonimi şi lipsiţi de apărare îi jupoaie de vii. De altfel, acest Robu a lăsat amintiri urîte pe unde a trecut, fiind supranumit „Cremă”, fiindcă lua „crema” meselor, dar şi pentru că avea plăcerea sadică să jefuiască însăşi „crema” personalităţilor, ca orice curvă, căreia îi place să-i „facă”, dar şi să-i înşele, pe cei consideraţi puternici. Asta mă duce cu gîndul la Ion Cosma, care, prin 1970, pe cînd era ministrul Turismului, avea o masă oficială la „Pescăruş”, în Capitală, cu nişte oaspeţi străini, dar tot un fel de ospătar-cremă 1-a luat la ochi şi i-a încărcat nota cu 100 de lei. Bani buni pe vremea aceea binecuvîntată. Ministrul n-a zis nimic, a plătit

liniştit, dar a doua zi i-a dat afară pe toţi, mai puţin pe şeful Complexului Athénée Palace, Iulian Vintilă, de la care ştiu întîmplarea şi v-am istorisit-o şi vouă.

* * *

Totuşi, borfaşi mai mari decît au fost la Festivalul Cerbul de Aur, mai rar s-au văzutără pe meleagurile noastre. Nu dezvălui sursa, din motive lesne de înţeles, dar sper că mă veţi crede pe cuvînt. Nu vreau să mai scriu despre milionul de dolari pe care afaceriştii bătuţi în cuie de vreo 25 de ani l-au făcut pierdut pe drumchestiunea e cunoscută, a fost abordată şi la Senat, de Radu Baltazar, probabil că banii nu vor fi recuperaţi, dar în mod sigur vor cădea nişte capete, iar ediţia din 1995 vom avea noi grijă să fie supravegheată din vreme şi de Curtea de Conturi, şi de Garda Financiară, ca să nu mai vorbim de Poliţie. Noi am înţeles că Mafia asta din Televiziune îşi face de cap în privinţa muzicii şi a divertismentului, promovînd pe cine vrea ea şi numai ea, impunînd o falsă scară de valori - dar nu înţelegem să mai jefuiască şi visteria Ţării, jeluindu-se apoi că nu sînt bani de peliculă şi aparate. Haimanalele astea îmbătrînite în rele chiar ne cred proşti, dar ele nu ştiu că noi avem ultimul cuvînt şi că, indiferent cît au furat, nu vor apuca să consume la bătrîneţe, avem noi ac de cojocul lor. Deci, iată ce am aflat de la nişte gazde exasperate de subteranele murdare ale acelei manifestări, totuşi, frumoase: „Televiziunea s-a purtat porceşte. Pentru cazare, masă şi alte servicii, are să ne plătească peste 140 de milioane de lei. Ne-a dat numai 30 de milioane. Afaceriştii din Calea Dorobanţi n-au vrut cu nici un chip să ne achite şi restul. E unul peacolo, Grigore Săndulescu, de o rapacitate de rechini. Atunci, Societatea Comercială «Postăvarul» 1-a dat în judecată. Numai aşa am putut să căpătăm şi restul de bani. Nu vrem să mai vorbim de biletele de intrare vîndute în neştire, pe aceleaşi locuri pe care erau invitaţiile oficiale, aşa încît s-au suprapus şi a ieşit scandal în fiecare seară. Aici, vinovatul principal a fost acest Octavian Iordăchescu, care ştim că a fost dat afară din Televiziune, aşa că nu prea vedem ce legătură are cu Festivalul, dar gurile rele spun că el împarte totul cu protectorul său, Dumitru Moroşanu, doar amîndoi au fost secretari de partid, cu schimbul, pe Televiziune. Domnule senator, am citit că vă luptaţi pentru mărirea salariilor la TVR şi pentru tot felul de sume de la Bugetul de Stat - vă asigurăm că nu merită, bani există, dar sînt cîteva familiuţe de gangsteri care sug toată vlaga instituţiei. Nu ştim, de pildă, cine a avut ideea să-1 invite pe enervantul James Brown. Urangutanul ăsta nu numai că e urît ca dracul şi e total răsuflat, nu numai că n-are nici o valoare în America, pentru că el nici nu cîntă, ci latră şi se scutură de purici, pînă transpiră catran, vorba nemuritorului Alcibiade - dar, în ciuda tuturor aşteptărilor, a venit cu o trupă de aproape 40 de indivizi, fiind plătiţi în total cu peste 200.000 de dolari (adică 400 de milioane de lei!). Şi culmea este că ne-au creat şi cele mai mari

probleme, de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, chefuri monstruoase la Hotel ARO, reclamaţii, pretenţii, la 4 dimineaţa lor să le aduci Corn Flakes cu lapte pentru ca, în final, să fure din camere tot ce se putea fura, dar ce zicem noi furt? - au devastat, au luat prosoape, cearşafuri, halate, pahare etc”.

În ultimă instanţă, Dumitru Moroşanu şi Grigore Săndulescu îmi trimit un fel de raport intitulat „Consideraţii despre ediţia 1994”, din care reţin că s-au cheltuit 1.535.000.000 de lei, sonorizarea a costat 50.611 dolari (de două ori mai mult ca premiile propriu-zise!), iar despre suma fenomenală de 3.186.000 de dolari obţinuţi din reclame şi publicitate nu se suflă o vorbă!

* * *

Dar, banda lui James Brown vine şi pleacă, mîine va devaliza alt hotel, din altă Ţară considerată „colonie bananieră””- pe cînd banda „dizidenţilor” şi „revoluţionarilor” autohtoni rămîne, e de cursă lungă şi, vai, e nesăţioasă! Aşadar, primarul Braşovului, fanariotul Adrian Moruzzi, de la P.A.C., a furat şi-a tot furat pînă a făcut PAC-PAC, adică a plesnit! O notă proastă pentru el este că a cerut din start mutarea propriului proces de la Braşov la Bucureşti. De ce? Pentru că la Braşov nu mai poate păcăli pe nimeni, toată lumea, de la judecători şi militari, pînă la pensionari şi copii de şcoală, ştie ce-i poate pielea, cum a prăpădit banii obştei pe voiajuri peste hotare, lăsînd urbea fără pîine şi apă. Iar la Bucureşti, crede el, îl va ajuta „echipa de zgomote” a presei antiromâneşti, care tot încearcă să tragă faptele penale pe uliţa politicii. Cine a rămas în locul lui Moruzzi? Un alt şmecher cu cheia de gît – vicepreşedintele P.N.Ţ.C.D. Corneliu Popa (măi Popa, măi tizule, îmi faci numele de rîs!). Normal că şi el, ca şi Emil Constantinescu, ca şi Dinu Patriciu, ca şi Adrian Severin, ca şi Ileana Lucaciu, ca şi Alexandru Popovici, ca şi Ion Cristoiu, ca şi mulţi monarhişti, a fost secretar P.C.R. Şi anume, la „Proiect Braşov”. Acest Popa 1-a încurajat pe ţiganul Eftimie Constantin, care a vrut să ocupe cu forţa renumitele unităţi turistice de interes naţional „Cerbul Carpatin” şi „Cetatea” (fiecare veche de circa 450 de ani!), pe motiv că el şi ţiganii lui sînt „revoluţionari” şi că vor aduce 1,2 milioane de voturi lui Ion lliescu.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Piața Sfatului, Brașov

Cabana Postăvaru, Poiana Brașov

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (51)

Orașele Dinastiei Tang (3)

Chang’an – Capitala Dinastiei Tang (2)

Chang’an este o cetate care are forma unui dreptunghi de aproximativ 8,6 km (8.651 m) pe axa nord-sud și aproximativ 9,7 km (9.721 m) – pe axa est-vest. Este înconjurată de un zid de pămînt bătătorit, gros de cca 20 de m, în care se deschid 12 porți, pe fiecare latură cîte trei porți. Chang’an este construit din trei incinte, putem spune din trei cetăți. Cel mai la sud se află Gogcheng, lîngă care se înalță Huangcheng. Cele două erau înconjurate din trei părți – sud, est și vest – de către Waicheng. Orașul palat, Orașul Imperial și Orașul Exterior se aflau pe o singură axă. În mod tradițional, chinezii consideră că Chang’an era un vast pătrat. Orașul Palat avea o lungime de 2.820 m pe distanța est-vest și de 1.492 m pe direcția nordsud. El era sprijinit de un zid de apărare. În Orașul Palat era reședința oficială și de locuit a Împăratului, a împărătesei, a concubinelor imperiale, precum și a prințului moștenitor. Era, de asemenea, centrul de activitate al slujbașilor care îl slujeau nemijlocit pe

Moartea lebedei (4)

Cînd, îmbrăcată în negru, în actul al III-lea, îşi îmbrăţişează copiii, afecţiunea ei este disperată, pasionată, încordată. Alături de ea, Charles Craig mai întîi, dar în special Franco Corelli care, în două seri, va fi un admirabil Pollione. El îi este un amic minunat, o ajută, o sprijină, o susţine în duete, în care vocea lui de tînăr tenor în plină forţă, puţin brutal, ar risca să deranjeze o parteneră cu un echilibru vocal întotdeauna delicat. Fiorenza Cossotto, în schimb, în rolul Adalgisei, nu dă dovadă de aceeaşi atenţie. În culmea unei forme vocale arareori dezminţită pînă azi şi dotată cu mijloace puternice, Cossotto nu-i face nici o amabilitate Mariei. În timpul acestor prime seri. Maria va rezista...

Cu toate că vocea ei nu va mai fi aceea a spectacolelor cu Tosca de la Londra. Inegală de la o seară la alta, ea se împiedică uneori şi chiar din plin. Claude Samuel, azi la ziarul Matin du Paris şi la Point, la acea vreme la Paris-Presse, observă că atunci cînd a cîntat prima oară Casta Diva 1-a făcut să sufere, dar începînd din al doilea act părea „că-şi ia zborul către sublim“. În a patra seară „nu a luat niciodată o notă mai sus de la sau,

Balada (61)

Raiul copilăriei (5)

Tot timpul cît a durat călătoria Florinache a stat mai mult cu ochii pe geam şi i-a cerut tatălui tot felul de explicaţii. La Mărăşeşti au vizitat Mausoleul, iar la Ploieşti copilul a fost uimit de urmele bombardamentelor barbare din timpul războiului.

- Florinache, cînd vei fi mare vei fi şi tu concentrat ca să înveţi să fii soldat. Eu îţi urez să nu ajungi niciodată să pleci la război. Războiul e ceva foarte urît!

- Tată, dar tu ai fost la război în Rusia, aşa mi-ai zis!

- Am fost, fiindcă nu am avut încotro! Florinache, tu să ţii minte de la mine ce-ţi zic eu acum: românii şi ruşii nu ar mai trebui să se lupte între ei niciodată! Au fost momente cînd soldaţii români şi ruşi au luptat împreună împotriva unui duşman comun. Aşa a fost în anul 1877 împotriva turcilor, cînd România şi-a cucerit independenţa de stat. Aşa a fost în 1916 şi 1917 cînd ruşii şi românii au luptat împotriva nemţilor şi i-au învins aici la Mărăşeşti. Şi aşa a fost la 23 august 1944, cînd Armata Română a întors armele împotriva Germaniei condusă de Adolf Hitler.

suveran, anume eunucii. Circumferința Orașului Palat era de 6,7 km, iar înălțimea zidurilor era de 11,5 m. În nord-estul Orașului Palat se afla și Palatul Daming, care a fost construit în scop de relaxare de către Li Shimin/ Împăratul Taizong pentru tatăl său Li Zhi/ Împăratul Gaezu. De la est la vest Palatul avea 1,5 km, iar de la nord la sud 2,5 km. Palatul Daming avea 21 de porți, cuprindea 24 de palate, 4 clădiri anexe și 10 curți. Orașul Palat se afla într-o zonă înaltă. Împărații Tang de după Gaezu au locuit cu toții aici. Ceremoniile ample se desfășurau în Palatul Taiji. În anul 714, împăratul Xuanzong a reconstruit Palatul Xing Qing Fang, transformîndu-l în Xing Qing Gong. Pînă în anul 753 s-a construit un adevărat oraș Xing Qing, pornind de la Palatul Imperial. Acesta cuprindea mai multe clădiri. În incinta Palatului exista „Bazinul Dragonului“. Palatul Xing Qing Gong era legat de Palatul Da Ming Gong. Scopul construirii Orașului Palatului Xing Qing Gong era pentru distracțiile împăratului Xuanzong și ale renumitei concubine Yang. În nordul Orașului Palatului se afla Grădina Interzisă. Aici se afla și un teren de polo călare.

La sudul Orașului Palat se afla Orașul Imperial. Acesta era locul unde se aflau birourile demnitarilor imperiali și Administrația centrală a Imperiului Tang. Orașul Imperial avea șapte străzi pe verticală și cinci

dacă vreţi, începînd de la mi bemol. Ceea ce înseamnă cîteva înfiorări între orele 8 şi miezul nopţii şi două şocuri deosebit de violente în actul al IV-lea“. Harold Rosenthal vorbeşte de a cincea seară, la 10 iunie, cînd cîntă Franco Corelli, pentru a spune că după un început decepţionant, niciodată, Maria, de la spectacolele din 1952, nu a fost mai bine decît în al patrulea act de la Paris. Callas: Un număr de trapez zburător? se întreabă criticul de la Paris-Presse. Publicul, marele public este uluit şi urlă îngrozitor. Şi amintirea care dăinuie a acestui spectacol, Norma cu Callas-Zefirelli, este aceea a unei strălucite reuşite. Chiar dacă ni s-a părut că vocea începea puţin să fie dogită...

Încă o altă etapă: Carmen de pe disc, 6-20 iulie 1964. De data asta este din nou fericirea. Dînd dovadă de un echilibru vocal perfect şi ghidată pas cu pas, notă cu notă, de către un Georges Prêtre, el cunoştea fiecare pericol care ar risca să ameninţe vocea, dar şi fiecare strălucire glorioasă ce ar putea fi obţinută. Callas realizează astfel unul din discurile sale comerciale cele mai fascinante.

Dar lupta totuşi nu a fost cîştigată de la început. Maria nu cîntase niciodată rolul Carmen. Să ne amintim că fiind copil, legenda spunea că l-ar fi ştiut pe dinafară: asta-i legenda. De cîţiva ani, în concerte şi în înregistrări, a dat cu un brio superb Habanera şi Seguidilla. Dar de aici şi pînă la a cînta toată opera...

- Şi gara asta cine a bombardat-o?

- Avioanele engleze şi americane! Florinache, la bombardamentul anglo-american de la 4 aprilie 1944 tu ai avut noroc! Atunci tu te aflai cu mama la Tecuci şi pe acolo nu a trecut nici un avion!

Ajuns la Bucureşti, prima grijă a militarului de carieră a fost să-şi educe băiatul în spiritul doctrinei comuniste, pentru ca toate informaţiile primite de la şcoală să fie bine întipărite în memoria copilului. O parte din bibliotecă şi-a făcut-o praf, aruncînd în sobă cărţile care preamăreau monarhia şi pe foştii politicieni. Cum s-ar zice, chiar personajul nostru a trecut printr-o purificare ideologică. A dat uitării tot ce trăise pînă atunci şi fără regret şi-a scos din minte aberaţia cu venirea americanilor în România.

În toamna lui 1950, Florin Genoiu a fost înscris în clasa I la Liceul Sf. Iosif care funcţiona în curtea Catedralei Sf. Iosif. Şi astfel viaţa patriarhală de la Hînţeşti rămase numai o amintire...

* * *

- Geta, Jean Lascu s-a folosit de instrumentele mele de bărbierit! Ce vrei? Să iau şi eu sifilis? Data viitoare, cînd va veni la control la spital, să fii cu mai multă băgare de seamă! Ce naiba, trebuie să avem grijă de Florinache, ca nu cumva să se infecteze de la bunic’su!

străzi pe orizontală. După cum ne informează vechile descrieri ale orașului Chang’an, de exemplu „Cronica despre Chang’an“ de Song Minqiu, datată în Secolul al XI-lea, precum și alte surse, Orașul Imperial avea o rețea dreptunghiulară de străzi. Dintre străzile orientate nord-sud cea din mijloc lega „Poarta Păsării Roșii“ –care era poarta –principală a Orașului Palatului – cu „Poarta Virtuții Clare“ din mijlocul zidului de sud. Această stradă era cea mai lată, avînd 155 m. La nord de Orașul Palat se afla „Grădina Interzisă“. Orașul Imperial se mai numea și „Orașul Junior“. De la vest la est avea lungimea de 2,5 km, iar de la nord la sud de 1,5 km.

Ca să fie mai ușor de administrat, conducerea de pe vremea aceea a împărțit Chang’an-ul în două județe –Județul Wannian pe partea de est și Județul Chang’an pe partea de vest. Mandarinii preferau să locuiască lîngă palatele imperiale, în județul estic Wannian. Oamenii simpli locuiau mai ales în județul vestic Chang’an. Aici populația era numeroasă. Existau și oameni care locuiau nestabil, flotant. Linia de separație între cele două județe era Strada Zhuque – a Păsării Roșii – care împărțea în două Chang’an-ul. Județul Wannian de pe partea vestică cuprindea cincizeci și ceva de pătrate/cartiere.

(va urma)

ChRISTINA MEIŢĂ-TANG

Este din nou o iniţiativă Glotz-Prêtre. Ca şi cum această pereche, director-dirijor, amîndoi tineri şi plini de ambiţie pentru ea, se substituiseră acelor bătrîni geloşi care timp îndelungat au format o gardă vigilentă în jurul Mariei. Şi apoi, aventura era foarte ispititoare pentru Callas. Mai întîi evoluţia vocii ei. S-a spus că deoarece interpreta arii ca cele ale Cenuşăresei şi Eboli se îndrepta către roluri de mezzo. Şi chiar dacă distincţia între mezzo şi soprană este relativ recentă, în Secolul XIX, de exemplu, rolurile Normei şi Adalgisei puteau fi schimbate între ele şi trebuie să ne amintim că Giuditta Pasti şi Giulia Grisi le cîntau cînd una cînd alta – nu încape nici o îndoială că de acum înainte muzica lui Bizet convine perfect timbrului vocii ei. Pe de altă parte, rolul lui Carmen avea de ce să o tenteze pe Callas. Lucrătoare de ţigări îndrăgostită şi violentă, seducătoare şi teribilă în refuzurile ei, marcată mai ales de destin şi care avea să se ofere pumnalului lui Don Jose într-o sinucidere aproape perfectă – este întru totul un rol care o interesează. Să nu uităm că i s-a reproşat cîndva că ea a cîntat Rosina din Bărbierul ca şi cum ar fi fost Carmen: ei bine, de data asta va fi într-adevăr Carmen! În timpul unei croaziere de opt zile pe Marea Egee pentru a lucra partitura, dar mai ales libretul, cuvintele, sensul profund al textului, Callas a devenit Carmen. (va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

Dar Jean Lascu nu a mai revenit la Bucureşti. În primăvara lui 1951 a murit subit în livada de la Tecuci. A fost o înmormîntare foarte tristă care l-a marcat profund pe copilul Florin. A înţeles prea devreme că omul este supus morţii. Şi tot atunci a aflat de moartea cîinelui iubit Cadeu, împuşcat de o sentinelă de la Securitatea de peste drum.

După moartea bunicului din partea mamei, Florin Genoiu s-a ataşat sufleteşte de bunica Vasilica, pe care o poreclise Dada. Vacanţele de vară le petrecea la Tecuci, unde parcă toată lumea era a lui. La cinematograful din Piaţa Mare a văzut filmele ce i s-au întipărit în memorie: ,,Cei trei muşchetari”, ,,Contele de Monte Cristo”, ,,Roşu şi Negru”, ,,Mînăstirea din Parma”, ,,Fanfan la Tulipe” şi ,,Marile Manevre”. Gérard Philipe i-a rămas de atunci în minte ca cel mai îndrăgit actor. Frumos şi tînăr, Philipe a murit în 1959 la vîrsta de numai 37 de ani, atunci cînd Sorin Genoiu împlinea 15 ani.

Ce repede trecea timpul! După ce mica proprietate a familiei Genoiu de la Hînţeşti a fost vîndută, vizitele la Tecuci la bunica Dada au fost tot mai rare. Curînd, şi Tecuciul cu casa bunicilor şi livada de pruni vor rămîne o amintire în negura vremurilor… (va urma)

FLorIn IorDAChE

Maria Callas, regina fără regat (27)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (59)

CALUST SARkIS GULBENkIAN –„DOMNUL 5%” (2)

Călător la Baku (1)

S-a născut în 1869, însă în privinţa locului sînt mai multe versiuni, ca şi în cazul „vînzătorului de moarte subită” – Zaharoff –, Scutari (zice René Sédillot), Erzerum (susţin Essad Bey şi Anton Zischka) în vreme ce revista „Historia” crede că e vorba de Kadi Keni, tîrguşor de pe malul asiatic al Bosforului. Nici despre tatăl său nu se ştiu prea multe, în afară de faptul că a strîns bani din exporturi. Lucra pentru filiala engleză a firmei familiale, fiind un influent om de afaceri. Mama, în schimb, este fiica unui bancher armean din Constantinopole. În 1896, din pricina persecuţiilor, părinţii se refugiază în Europa, alăturîndu-se, la Londra, lui Calust Sarkis, plecat mai înainte şi care, între timp, urmase facultatea de mine la Paris şi la Londra (la „King College”), apoi se şi căsătorise iar soţia îi născuse un băiat. Cum afacerile cu petrol sînt la ordinea zilei iar în

Memoriile unui celebru criminalist român (139)

Gînduri la final de carieră (2)

O cunoaştere cît mai temeinică a faptelor antisociale presupune să fie abandonată, în primul rînd, practica unora care-şi consumă timpul de muncă prin birouri, unde se îndeletnicesc cu diferite evidenţe şi analize, devenind robii unui birocratism excesiv.

Pe lîngă legătura permanentă cu un anumit număr de surse oficiale, ofiţerul modern trebuie să conlucreze cu un număr nelimitat de surse ocazionale, cu cît mai mulţi oameni cinstiţi. Nota ideală este ca el să fie cunoscut şi respectat de întreaga populaţie. Pentru acest inestimabil capital i se cere să aibă o conduită ireproşabilă, o înaltă ţinută morală care să-i atragă consideraţia oamenilor, celor mulţi. Cînd ofiţerul va ajunge să fie salutat pe stradă de toţi oamenii, atunci i se poate acorda cel mai înalt calificativ, pentru că deja i s-a conferit, prin această stimă a oamenilor, omnipotenţa şi omniprezenţa – factori esenţiali în îndeplinirea misiunii sale de apărător al oamenilor!

Acum vreo douăzeci de ani, aflîndu-mă în fruntea unui colectiv de control, am fost primiţi de şeful unei miliţii orăşeneşti. Se discuta despre dificultăţile pe care le puteam întîmpina la cazarea ofiţerilor. Şeful serviciului judiciar s-a oferit să mă ajute în acest scop

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (91)

Epilog (3)

Într-adevăr, încă de la începutul crizei, Statele Unite sfătuiseră Israelul să adopte o atitudine ponderată pentru a evita ca opinia internaţională să vadă în această criză „un complot americano-sionist“. Saddam Hussein înţelesese foarte bine acest lucru, declarînd, cu mai multe ocazii că în cazul atacării Irakului de către forţele americane sau de alte forţe masate în Arabia Saudită, va lansa imediat rachete asupra Israelului. Ştia că, astfel, ar implica Israelul în conflict şi, cu aceeaşi lovitură, ar dezagrega alianţa ţărilor arabe împotriva Irakului.

Guvernul israelian a întreprins propria sa anchetă asupra evenimentelor de la Ierusalim, anchetă cu care îl va însărcina pe fostul director al Mossadului, Zvi Zamir. Comisia a audiat, cu uşile închise, primul său martor, duminică 14 octombrie. 12 zile mai tîrziu, raportul Zamir absolvea practic poliţia israeliană de frontieră de orice vină pentru moartea celor 21 de palestinieni.

Fără îndoială, furia împotriva Statelor Unite i-a împins pe israelieni să mai ia o hotărîre care nu putea

Europa – şi în special în Anglia – tentativele de a afla şi a cumpăra noi cîmpuri cu ţiţei au prioritate, iată-1 şi pe Calust Sarkis plecat, la douăzeci – douăzeci şi unu de ani, să vadă la faţa locului cum se prezintă cele din zona Peninsulei Apşeron (Caucaz), pe care o străbate la pas, în lung şi-n lat, cu un ochi atent.

Revenit, redactează un amplu studiu asupra petrolului caucazian, dublat de scrupuloase descrieri ale obiceiurilor oamenilor întîlniţi şi ale locurilor văzute. Îl predă, la Paris, influentei şi foarte cititei publicaţii „Revue des Deux Mondes”, unde apare imediat. Ciudat, dar, pentru început, articolul său nu trezeşte nici un interes nimănui, deşi e consistent şi plin de fapte. Dar să-i refacem traseul şi să vedem ce-a constatat în prima lui călătorie de afaceri, pentru că nu altceva a fost. Se urcă în tren la Batumi, pe ţărmul Mării Negre, şi pleacă la Baku, pe malul Caspicei. Este încîntat de oraş, încă de la sosire. Dintre multele birje aflate în faţa gării, ocheşte una pe a cărei „capră” tronează un tătar semeţ, îmbrăcat în costumul tradiţional. Ştie că în oraş există „Grand Hôtel” şi acolo comandă să fie dus. Contactul prim cu străzile şi atmosfera îl trezeşte la realitate. De unde se aştepta să găsească un oraş pur oriental, o autentică cetate persană în care ghebrii, cei ce adoră focul veşnic, să fie zăriţi şi admiraţi la tot pasul, se plimbă pe străzi noi, largi, pe ale

şi... iată-mă, însoţit de acesta, în faţa recepţionerului din holul hotelului central. Amîndoi eram în haine civile. Colegii şi valizele lor rămăseseră în birouri, în aşteptarea rezultatului pentru că, aşa cum se spunea, cazarea ,,era o problemă“...

De la început m-a surprins faptul că şeful serviciului mai întîi s-a recomandat, prezentând chiar şi legitimaţia de maior. După solicitarea camerelor, răspunsul recepţionerului a fost categoric negativ.

– Ce dacă sînteţi maior?... În primul rînd, eu nici n-am auzit de dumneavoastră... Şi-apoi, întreg hotelul este ocupat de sportivi.

Am asistat, timp de eîteva minute, la un schimb de replici nu prea amabile, la insistenţele maiorului necunoscut şi nerespectat în oraşul unde „lucra“ de şapte ani. Pus în această situație, am fost nevoit să mă descurc singur. I-am cerut recepţionerului, pe un ton imperativ, să mă conducă în biroul şefului său, unde, deşi acesta lipsea, l-am determinat pe omul cu refuzul riguros să ne cazeze, argumentîndu-i că ofiţerii de miliţie trebuie să fie peste tot unde consideră că este necesar, pentru a-şi putea exercita profesia care deseori are un caracter secret. Interlocutorul meu a devenit subit maleabil, mi-a ascultat şi sugestia de a-i transfera pe sportivii din Divizia „C” în cîteva camere mai mari şi... după rezolvare, am plecat spre miliţie tot cu necunoscutul maior. Scena la care asistasem mă impresionase neplăcut. Am hotărît să-l „plimb“ pe

decît să influențeze relaţiile dintre cele două ţări. Ariel Sharon, ministrul cu problema locuinţelor, a anunţat proiecte de construcţii de locuinţe în Ierusalimul de Est pentru evreii emigraţi din URSS. Or, SUA acordaseră Israelului garanţia lor pentru împrumuturi urcîndu-se la 400 milioane de dolari cu condiţia ca nici o parte din această sumă să nu fie folosită pentru construirea de locuinţe în teritoriile ocupate. Sharon a declarat, totuşi, că Ierusalimul de est nu era un teritoriu ocupat ci făcea parte integrantă din capitala Statului Israel, afirmaţie la care practic nici o putere străină nu acceptase niciodată să subscrie.

căror laturi sînt case, una mai arătoasă decît alta, curate şi spaţioase, cu proprietari îmbrăcaţi modern, europeneşte. Hotelul nu e, nici el, o relicvă, cu scări de lemn, scîrţîind cînd se calcă pe ele, sau cu dulapuri cu uşi scîlciate. E chiar foarte confortabil, avînd mobilă nouă, plină de încrustaţii tradiţionale. În bucătăria ce găteşte după meniuri europene, chelnerii au fost şcoliţi de maeştri aduşi special din Franţa sau Germania. Totuşi, din cînd în cînd, vine cîte un miros ciudat, specific, ce-l atrage ca un magnet pe proaspătul călător. Calust Sarkis nu pregetă să vadă şi cealaltă zonă a oraşului, unde surpriza e de proporţia celei care-l aşteptase la sosire, dacă nu mai mare: în Cernogorod, unul dintre cartiere, unde se află multe din cele vreo două sute de rafinării apărute în ultimele trei decenii (ca şi la Bailov), „totul e negru, pereţii şi străzile, pămîn-tul şi cerul. Atelajele intrau pînă la gît în noroi, pietonii se bălăceau prin băltoacele uleioase. Un miros searbăd de petrol plutea prin aer şi te zgîria pe gît. Aşezat la treisprezece mii kilometri depărtare, Baku semăna cumplit cu Titusville”... Şi Baku arătase altfel, în întregime, atunci cînd petrolul nu devenise un produs industrial iar din împrejurimi se degajau „duhori de hidrogen carbonat”. (va urma)

DUMITRU CONSTANTIN

maior cîteva ore prin oraşul unde muncea de mai mulţi ani. Sub pretextul de a găsi un local potrivit pentru micul dejun, am bătut mai tot centrul oraşului. Este simplu de înţeles că am urmărit să văd dacă – în tot acest timp de mers pe jos – îl va saluta vreun cetăţean. Rezultatul a fost negativ. Maiorul era într-adevăr necunoscut de oameni... deşi se afla într-un oraş de provincie nu prea mare.

Nu m-a răbdat inima. I-am spus că eu, deşi locuiesc în Bucureşti, totuşi sînt salutat din cinci în cinci minute; că acesta este pentru mine un indiciu. Dacă miliţianul nu este cunoscut de majoritatea oamenilor, el nu-şi poate îndeplini funcţia în bune condiţii.

Nu terminasem bine explicaţia pe care o dădeam cînd, pe acelaşi trotuar, se îndrepta spre noi unul din familia infractorilor Argintaru. Cînd acesta s-a aflat în faţa mea, n-a evitat să mă salute, oprindu-se şi încercînd să mă convingă de bunele lui intenţii de viitor..

Trebuie să mărturisesc că, fiind mai tot timpul printre oameni, cunoscut şi stimat de ei, am putut căpăta elanul necesar în lupta de apărare a oamenilor! Rezervist fiind, mă pot hrăni şi astăzi din acest capital al stimei oamenilor! Spun asta pentru că mulţi din cei care mă cunosc şi şi-au oferit serviciile pentru triumful binelui asupra răului îmi oferă şi azi un sentiment al dragostei de viaţă.

(va urma)

DUmITrU CEACAnICA

Dar preşedintele Assad reintrase acum în favorurile Statelor Unite. Trimiţînd un contigent înarmat în Arabia Saudită şi în Emiratele Arabe Unite, el susţinea viguros poziţia Statelor Unite şi rezoluţiile împotriva Irakului adoptate de Consiliul de securitate al ONU. Conform unei surse siriene de înalt nivel, Assad primise mînă liberă din partea Casei Albe cu 48 de ore înainte de a se pregăti să încercuiască cartierul creştin din Beirut şi să-1 alunge prin forţă pe generalul Aoun.

Văzîndu-se încercuit de trupe siriene, generalul Aoun chemase Israelul în ajutor - informaţie confirmată de de Uri Lubrani, coordonatorul operaţiunilor israeliene în Liban. După părerea lui, strîngerea legăturilor dintre americani şi sirieni în cadrul afacerii din Golf a permis folosirea forţei de către cei din urmă pentru a se debarasa de generalul creştin. „Este indiscutabil că Siria s-a considerat autorizată să folosească forţa în Liban prin faptul că a devenit aliată a Statelor Unite“. În finalul unei lupte scurte dar sîngeroase, generalul Aoun a trebuit să fugă din palatul prezidenţial din Beirut pentru a-şi găsi refugiul în Ambasada Franţei. (va urma)

PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Hotărîrea Siriei de a folosi în Liban forţa armelor pentru a-1 elimina pe generalul Aoun era în aceeaşi măsură legată de criza din Golf. Multă vreme condamnată de Statele Unite pentru sprijinul acordat grupărilor teroriste, Siria devenise aliata SUA datorită crizei. Duşmănindu-1 dintotdeauna pe Saddam Hussein, preşedintele Hafez El Assad era foarte fericit să se alăture unei forţe mondiale constituite în scopul de a-1 alunga din Kuweit, poate chiar de la putere. Vizita secretarului de stat James Baker la Damasc precum şi lungile sale discuţii cu Hafez El Assad dăduseră loc la critici în SUA. Familiile victimelor zborului 103 al companiei PanAm, distrus de o explozie deasupra satului scoţian Lockerbie în noiembrie 1988, s-au arătat în mod deosebit afectate. Cu greu puteau crede că unul din principalii conducători ai ţării lor a făcut o vizită oficială unui complice la acel atentat terorist.

Doza de sãnãtate

Importanța somnului pentru sănătate

Dereglarea ritmului nictemeral pentru o perioadă mai lungă de timp duce la îmbolnăviri grave și la îmbătrînirea prematură a corpului. Se estimează că aproximativ 45% din populația globului are probleme cu somnul! O mare provocare pentru medicină!

Ceasul nostru biologic ne indică faptul că un somn odihnitor este necesar pentru regenerarea și pentru activarea proceselor metabolice din organism. Pentru o mai bună calitate a somnului este indicat să ne păstrăm ritmul nictemeral.

Cercetatorii germani din Freiburg au descoperit rolul dublu al somnului în menținerea sănătății creierului. În timpul somnului sînt întărite legăturile dintre neuroni, menite a susține procesul de memorare. Creierul elimină informațiile de care nu mai are nevoie, iar sistemul imunitar se reechilibrează.

Copiii cu vîrste cuprinse între 0 și 12 ani au nevoie, în general, de 10 ore de somn, iar adulții de aproximativ 7-8 ore de somn în fiecare noapte, adaptate necesităților individuale. Calitatea somnului este mai importantă decît cantitatea, de aceea nu este recomandat consumul de alimente bogate în grăsimi înainte de culcare.

Cauzele unui somn dereglat și neodihnitor sînt: stilul de viață, păstrarea aparatelor electronice în dormitor, lumina albastră, lungimea undelor. Acestea împiedică metabolizarea melatoninei, hormonul somnului. Zgomotul poate, de asemenea, deregla somnul, și, în timp, duce la scăderea capacității de memorare și la debusolarea sistemului hormonal.

Persoanele care suferă de dereglări ale ritmului nictemeral sînt, desigur, foarte obosite în timpul zilei, dar se poate observa și o debusolare energetică și o încetinire în activitatea curentă. În ultimii ani, lipsa somnului sau un somn dereglat au devenit fenomene îngrijorătoare. Marea majoritate a persoanelor cu dereglări de somn sînt, totuși, femeile.

Medicina alternativă/ energo-informațională depreciază administrarea medicamentelor de sinteză pentru somn

deoarece acestea modifică tiparul și calitatea somnului. Nu degeaba un proverb chinezesc spune: ,,Dormi, dacă poți, jumătate din viață și vei trăi dublu”.

În privința alimentației și a rolului acesteia în susținerea unui somn calitativ, este recomandat ca masa principală a zilei să fie la prînz, iar seara o masă frugală, cît mai ușor digerabilă. De asemenea, cruditățile nu sînt de recomandate seara, înainte de culcare, ci, mai degrabă, o bucățică de ciocolată neagră cu procent mare de cacao, cîteva nuci, alune, migdale sau o banană, iar consumul de lichide ar trebui limitat cu două ore înainte de somn. Consumul a una-două cafele dimineața ne înviorează și stabilizează ritmul nictemeral, iar aerisirea camerei seara, înainte de culcare, ne asigură un somn liniștit.

Frica, grijile, discuțiile neplăcute în familie duc la dereglarea sistemului energetic din organism. În medicina energo-informațională, terapiile încep cu o diagnosticare energetică menită să ateste blocajele din corp. Se recomandă tratamentele adecvate, axate pe deblocarea energetică a meridianelor, reglarea chakrelor, eliminarea informației lăsată de virusuri, bacterii, paraziți, metale grele etc, tratamente care duc la o autoreglare a corpului și la reinstalarea unui echilibru energetic pînă la nivelul celulei.

Terapiile nu sînt dureroase, nu se prescriu medicamente, și sînt recomandate atît copiilor, cît și adulților. Refacerea sau repunerea rețelelor neuronale în acțiune este, de asemenea, un punct forte în medicina energoinformațională.

A reface cuantica mecanică a corpului este primul pas spre o viață echilibrată. Într-un asemenea context somnul survine în mod natural.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în

Casa Presei Libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Medicina cuantică

–întîlnire între știință și sănătate sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

- reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRess book CoNsuLtINg sRL. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MANPRes DIstRIbutIoN sRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂNĂ. Codul IssN 1220 – 7616.