Romania Mare, nr. 1523

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR

La Multi Ani 2020! , Colind

Lin, mai lin coboară cerbii pe la sate Au în corne ramuri tinere de brad Trece Vicleimul, ceas de taină bate Pruncii prind cu mîna stelele ce cad.

Pomul plin de iarnă iarăși luminează Poleite daruri, globuri de rubin Parcă e un vultur care stă de pază Ca să nu se piardă un popor creștin La Mulți Ani! – cu bucurie, florile dalbe Domnu-n pace să vă ție, florile dalbe La Mulți Ani! – și spor în toate, florile dalbe Cu belșug și sănătate, florile dalbe. Îmbătat de slavă, sufletul se pleacă În străvechi legende, iar ne regăsim Cît avem colinde, țara nu-i săracă Glorie acestui sanctuar sublim.

Scoală, gazdă mare, vin colindătorii N-auzi cum pocnește biciul din Carpați?

Din adînc de veacuri luminează zorii Ies din nou la viață zîne și-împărați.

La Mulți Ani! – cu bucurie, florile dalbe Domnu-n pace să vă ție, florile dalbe La Mulți Ani! – și spor în toate, florile dalbe Cu belșug și sănătate, florile dalbe.

Să vă fie casa-casă, Pîinea albă și gustoasă Și-un pahar de vin cinstit Tocmai bun de-mpărtășit.

Pruncii să vă crească mari Ca la oameni gospodari.

PE N T RU Î M PROS PĂTA R E A M E M O R I E I

Mesaj de Anul Nou adresat Poporului Român (1) Iubiți compatrioți, fie-ne îngăduit ca, la cumpăna anilor, să vă transmitem salutul nostru fierbinte, animat de cele mai curate simțăminte de iubire. Este ora bilanțurilor și a proiectelor de viitor. Ne pregătim să ne luăm rămas bun de la Anul 1991, cu care noi nu putem fi atît de critici precum sînt alții. Firește, n-a fost un an bun, n-a fost un an fericit, dar a avut o calitate esențială: în cuprinsul lui am reușit să supraviețuim ca popor, nu ni s-a întîmplat nici o catastrofă de ordin istoric, iar forțele naționale

sănătoase au avut răgazul să se organizeze. Nu încape vorbă, au existat destule nenorociri și în acest an, unele previzibile, altele imprevizibile. Și fie că ele au fost de ordin social-economic (scăderea vertiginoasă a nivelului de trai, sărăcirea unor largi categorii ale populației, inflația, spirala uluitoare a prețurilor, șomajul, creșterea fenomenului infracțional, corupția la toate nivelurile), fie că au fost de ordin natural (inundații și cutremure) – toate au fost resimțite de oamenii mulți și simpli ai acestui

La casa de oameni buni Dumnezeu face minuni Pune îngeri lîngă ea Să le rîdă inima.

Anul Nou vă-ntinerească, Neamul nostru să trăiască!

Pace, pîine, gologani, La anul și La Mulți Ani! CORNELIU VADIM TUDOR

pămînt. „La omul sărac/ Nici boii nu trag“, zice folclorul nostru, cu singura diferență că acum cîteva generații, cînd au fost făurite aceste versuri cu tîlc, omul sărac nu era chiar așa de sărac, de vreme ce avea animale de tracțiune, pe cînd acum situația e de-a dreptul dramatică.

Existența acestei țări s-a degradat pe zi ce trece, coborînd valoric cu mult sub cotele perioadei socialiste. Nici unul dintre guvernanți sau dintre ideologi nu a reușit să ofere o explicație logică a acestui fenomen din ce în ce mai îngrijorător. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR („România Mare“, nr. 78, din 27 decembrie 1991)

NR. 1523 l ANUL XXX l Vineri 27 DECEMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 27 decembrie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Ziarele lui Ardei Umplut au început să zacă nevîndute F Răzbunarea lui Ceauşescu F Ion Dolănescu vrea să-l mănînce pe Benone Sinulescu F Scăpată de sub orice control, galeria Rapidului poate provoca o tragedie F Coposu a glumit F Raymond Luca e eschimos din Siberia PARTEA I F A fost isprăvită reconstrucţia bisericuţei Sf. Spiridon (Piaţa Operetei din Bucureşti), „bijuterie siriană”, după cum îi spunea Nicolae Iorga. Demolarea ei a reprezentat una dintre cele mai mari greşeli comise de Ceauşescu, cu participarea directă a marilor lachei ai Capitalei, Dumitru Necşoiu şi Ştefan Bîrceri, despre care nu suflă nimeni o vorbă, trăiesc bine mersi.

F Mizerabilă comportarea ziarului „Adevărul” (fost și viitor „Scînteia”) – singurul cotidian care nu a publicat nici un rînd despre dispariţia profesorului Mircea Muşat, prejudiciindu-și cititorii de o informaţie importantă. Ordinară cloacă mai musteşte la ziarul ăsta, unde niște oameni cinstiţi sînt terorizaţi de cîțiva paranoici cu ifose, precum C.T. Popescu, Adrian Ursu ș.a. F Dar nici cu „Evenimentul zilei” nu ne e ruşine! E din ce în ce mai scremut, mai mincinos, mai disperat după bombe care să-l vîndă în tiraj de masă și să sporească averile și așa fenomenale ale lui Cristoiu și Cîrciog. Un cunoscut realizator de Televiziune ne-a confirmat ceea ce aflasem și noi: „Ziarul lui Ardei Umplut zace maldăre în gurile de Metrou, nu-l mai cumpără nimeni!”. Păi cum ar putea să-l cumpere, fratele meu palid, dacă, vorba aia, două fraze – trei minciuni? S-au săturat românii de crime, de şobolani în ciorbă, de găini violate, de penisuri tăiate si trase apoi la maşina de cusut, de „editorialele” unui pitic complexat, care e mereu Gică Contra, ca să arate că prin scăfîrlia lui circulă ideile cu viteza trotinetei.

Gata, au trecut 5 ani de batjocură, de puroaie, de beregăți tăiate, de asmuţiri la linşaj public – românii sînt oameni sănătoşi la cap şi curaţi la trup. Ei refuză să creadă că ţara lor e punga cu viermi a unui pescar nebun, care stă pe malul Styxului şi dă la crăpşani F Dar, ca să nu zică cineva că avem ceva de împărțit cu Piticul Utecilă, vom reproduce o ştire apărută într-o revistă obiectivă, „Timpul – în 7 zile” nr. 206, din 5 dec 1994: „«Evenimentul zilei» ne asigură că dl. Corneliu Vadim Tudor ar dispune de mai multe automobile într-un garaj de la întretăierea B-dului Dacia cu Calea Griviţei. Dar nu se precizează unde şi, mai ales, de cînd se întretaie Calea Griviţei cu B-dul Dacia. Probabil, tot acolo unde se intersectează strada a V-a din New York cu Nevski Prospekt din Sankt Petersburg”.

Aproape că nu mai e nimic de comentat. În furia lor patologică (,,nici o zi fără Vadim!”), hingherii de presă de la „Evenimentul zilei”, ,,Ziua”, „Coti­ dianul”, „Româ­nia liberă” sînt în stare să schimbe și geografia, şi evidențele logice, și actele oficiale de necontestat, pentru a-l tîrî în mocirla lor. F Dar, hai să-i facem, totuşi, o plăcere Monstrului din Găgeşti: da, Împuţiciunea Ta, senatorul are mii de maşini la intersecţia B-dului Dacia cu Calea Griviţei, cîteva sute de avioane într-un hangar subteran, aflat sub Cofetăria Cireşica, şi şapte moşii cu şapte lacuri la răscrucea dintre B-dul Victoria Socialismului cu B-dul Înfrîngerea Capitalismului (colţ cu Intrarea Purceluşilor). Eşti mulţumit?

F Să ne mai mirăm că acelaşi ziar abject scrie că „Pe moşia senatorului P.R.M. CV. Tudor – în comuna Butimanu, se înregistrează recordul rural de persoane infestate cu HIV”?! Cu alte

cuvinte, vezi, Doamne, Vadim ăsta e un căpcăun, nu numai că are maşini într-un garaj, dar le-a dat şi SIDA la ţărani! Şi fostul membru al C.C. al U.T.C., năpîrlit peste noapte în slugă la odrasla lui Walter Roman, se încăpăţînează să pretindă că asta ar fi presă şi că oamenii cred porcăriile lui! Nu-i nimic, Ardei Umplut, tu să fii sănătos, măcar tu să scapi de SIDA, deşi de ce ți-e frică nu prea scapi. În orice caz, acum, în preajma sărbătorilor de iarnă, cînd se împlinesc 4 ani de cînd scoţi miliarde de lei mîncînd zilnic rahat pe seama unui român cinstit, pe care îl urăşti de moarte fiindcă arată mai omeneşte decît tine, noi îţi urăm doar atît: să-ţi dea Dumnezeu atîţia ani de viaţă cîte moşii şi cîte lacuri are senatorul în vreo comună, exact atîţia să-ţi dea, nici mai mult, nici mai puţin. F Dar, pe aceeaşi temă a para­normalului se poate glossa şi întrun registru comic. Întrebat de un reporter „Dacă aţi fi canibal, pe cine aţi mînca în România?” – îndrăgitul solist Ion Dolănescu răspunde fără nici o ezitare: „Pe Benone Sinulescu. Nu vorbesc cu el de-acum 25 de ani, motivul fiind acela că ne ciondăneam între noi care-i cel mai bun solist”. Bravo, Dolănescu, i-ai pus gînd rău lui Sinulescu să-l fierbi în oala canibalilor, dar ai uitat să ne spui un amănunt: cu faimoasa lui perucă ce faci, o haleşti şi pe dînsa, nu ţi-e teamă că o să-ţi rămînă în gît și-ţi pierzi la bella voce? F În sfîrşit, revista „Tinerama” a scăpat de umflăţelul ăla închipuit, care se pretindea ziarist, na, că am şi uitat cum îl cheamă, cineva ne suflă că Bogdan Teodorescu.

El pretinde, printr-o fiţuică obscură, că linia publicaţiei lui Max Bănuș nu mai corespundea vederilor sale, ceea ce ne face să credem că l-au apucat remixurile remuşcărilor, aşa că s-a întors la primul său loc de muncă, revista „Convingeri Comuniste”. Din păcate, Vax Lăbuş a rămas pe cap cu un alt handicapat, rău şi ăsta, rupe lanţul una-două, după care cotcodăceşte şi se ouă: Şerban Comănescu e al său nume şi e plin de spume. El cică le vede la fotbal, dar habar n-are de chestii elementare, pentru care orice microbist îl sancţionează: animatorul galeriei rapidiste de acum circa 30 de ani nu se numea Tudorel (cum îl tot scrie de 3 ori la rînd Şerbănel ăsta), ci Tudorică Trompetistul. Dar, nu ăsta ar fi cel mai grav lucru, deşi contează şi el, fiindcă în fotbalul românesc a existat un singur Tudorel, dar acela era căpitanul echipei Steaua, Tudorel Stoica. Murdăria cea mare o comite şmecheraşul ăsta fără talent, atunci cînd năpăstuieşte pe nedrept galeria echipei militare: „Steliştii din galeria organizată sînt mulţi, mici şi inconştienţi. N-am văzut nicăieri atîţia aurolaci adunaţi laolaltă ca dedesubtul (sic!) tabelei de marcaj a stadionului din Ghencea. (...) Pot să-njure cu un glas nemaipomenit de tare (Steaua are cea mai obscenă galerie), să arunce cu petarde-n poliţişti”. Din păcate pentru mincinosul ăsta, întreaga ţară şi-a putut da seama, în ultimii ani, datorită transmisiilor televizate, că nu Steaua are „cea mai obscenă galerie” – cele mai triviale expresii, cele mai ordinare înjurături, de nici nu mai poţi sta cu mama bătrînă sau cu copilaşii în faţa televizorului, le proferează cîţiva huligani ai galeriei Rapidului.

Aceştia au trecut recent de la urlete animalice şi vulgarităţi greu de suportat de o fiinţă umană, la atacuri de o violenţă fizică incredibilă. Ne referim, în special, la scenele petrecute în timpul şi după desfăşurarea

RM

partidei de pomină Rapid Bucureşti – Universitatea Craiova, cînd oltenii au învins cu 5-3, în deplasare, făcînd dovada că pot deveni iar o mare echipă europeană. Atunci, după mai multe scene de catch (negrul White l-a lovit cu pumnul în figură pe Craioveanu, apoi Motroc 1-a ras cu cotul în barbă pe Mitriţă, ambii studenţi fiind luaţi cu targa, deşi acelaşi imposibil Ionel Stoica a zis în microfonul Televiziunii că astea ar reprezenta... trageri de timp!)

– s-a întîmplat un lucru incredibil: un derbedeu de la tribuna a II-a a aruncat cu o scîndură babană în capul jucătorului oaspete Papură. Dincolo de amuzamentul paradoxal al lexicului (să te cheme Papură şi să primeşti un Buştean în cap nu e de ici, de colo!), rămîne periculozitatea situaţiei. Actele de vandalism petrecute după meci, cînd aceiaşi pătimaşi cu ochii injectaţi de ură au atacat vagoanele de cale ferată cu care plecau acasă oltenii victorioşi, au spart geamurile cu pietre, au rănit oameni nevinovaţi, ba chiar au plănuit să deraieze vagoanele (?!) – arată că societatea românească se confruntă cu un fenomen alarmant, pe care trebuie să-l sugrume în faşă. Animalele astea dezlănţuite sînt şi laşe, pentru că atunci cînd Rapidul a încasat acea usturătoare bătaie cu 5-0 la Frankfurt n-au îndrăznit să-i lovească pe nemţi, n-au spart nici un autocar, şi nici un tren, fiindcă i-ar fi băgat ăia în lagăre în două minute, veneau acasă după 2 ani, tunşi în cap. N-am vrea să creadă cineva că avem ceva împotriva echipei Rapid. Atunci cînd a meritat, am lăudat-o din adîncul inimii. Din păcate, ea nu mai este echipa aceea muncitorească, pe care o ştiu bucureştenii, încă din perioada interbelică. Odată cu generaţia de aur Dungu, Greavu, Motroc, Codreanu, Nae Georgescu. Dan Coe, Bebică Năs­ turescu, Ion Ionescu, Dumitriu II, Kraus şi Liţă Dumitru, întinsă pe parcursul anilor ’60-’70, Rapidul a devenit (şi ca echipă, şi la nivel de galerie) o firmă năpădită de niște primitivi tuciurii. Nu greşim cu nimic dacă afirmăm că circa 75 la sută din echipă şi din galerie sînt coloraţi, violenţi, cu înjurătura şi scuipatul în colţul gurii, ca un chiştoc infect, care viciază atmosfera. Aşa cum s-a întîmplat şi în unele cartiere ale marilor oraşe americane, cotropite de negri, şi Giuleştii au intrat, treptat, în stăpînirea ţiganilor, ceea ce se răsfrînge asupra echipei de fotbal. Facem apel la cei care mai speră în însănătoşirea acestei echipe, odinioară atît de îndrăgite: salvaţi Rapidul de mareea neagră, ajutaţi echipa să redevină mun­citorească, să-şi apere cinstit şi curat şansele, feriţi-o de primitivii care vor să-i pedepsească pe adversari prin suprimare fizică, implicaţi-vă mai mult şi puneţi piciorul în prag, altminteri ca mîine se poate întîmpla în Potcoava de sub Podul Grant o tragedie fără precedent, pentru că există toate premisele! F Încă o mostră a lipsei dezarmante de talent, pe care o afişează, de vreo 25 de ani, în presa română, ageamiul tuciuriu George Arion, fost secretar P.C.R., fost turnător Secu, dar vîrtos monarhist – pe ultima copertă a revistei „Flacăra”, pe care a băgat-o în groapa falimentului (pardon, a insolvabilităţii!) Arion publică un anunţ care, în mintea lui plină de Bulion, ar trebui să fie plin de umor: „Ultima oră. Datorită crizei, Ziua Naţională va avea tiraj redus!”. Gîdilaţi-vă, români, să rîdeţi de aforismul sau calamburul baragladinei!

Nu-i aşa că e spirituos? (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 9 decembrie 1994)

anunț important!

Următorul număr al revistei noas­ tre va apărea pe piață la data de 10 ianuarie 2020.

RM

3

Vineri, 27 decembrie 2019

Minunatele petreceri ale Anului Nou interbelic Elita românească din perioada interbelică s-a bucurat din plin de privilegiile sociale şi economice, în special în preajma sărbătorilor de iarnă. Petrecerile de Revelion în palate atent gătite, ori în staţiuni montane, erau demonstraţii sublime de eleganţă şi rafinament, în ton cu moda din marile capitale europene. „La 1 ianuarie vom da marele bal de Anul Nou, pentru care au fost trimise 2.500 de invitaţii. Palatul e mult prea îngust şi mic pentru enorma societate bucureşteană care s-a dublat în zece ani; numai ofiţeri au fost convocaţi 260“, îi scria regele Carol I fratelui său, Fritz, pe 28 decembrie 1882. Erau invitate personalităţi din Armată, politică, diplomaţie şi din lumea artistică. Crème de la crème. Însă în stradă, bucureştenii fără căpătîi se distrau privind la fastul cortegiului regal şi la eleganţa trăsurilor şi cupeurilor invitaţilor şi aşteptau cu înfrigurare momentul de final, cu jocuri de lumini şi torţe.

staţiunile din Germania şi Austria. A fost o vreme cînd Tirolul era considerat o Mecca a sărbătorilor de iarnă.

Caviar rusesc şi şampanie franţuzească Petrecerile de Anul Nou organizate cu simţ de răspundere începeau în jurul orei 10.00 seara. Supeul era servit după miezul nopţii, pe la 12.30-1.00 noaptea, după care începeau dansurile, deschise de cîte un arbitru al eleganţei, aşa cum a fost multă vreme Alexandru Marghiloman. Petrecerea se încheia de obicei la 3.004.00 dimineaţa, dar putea dura şi pînă la 6.00-7.00 dacă oaspeţii erau în putere. La plecare, li se oferea o ceaşcă de cafea cu lapte ori una cu bulion cald. Pentru revigorare.

Meniul de Revelion era bogat şi cuprindea numai mîncăruri rafinate, pregătite atent, după reţete de import uneori. La o masă care să satisfacă orice gust, oricît de pretenţios, puteau fi aduse preparate precum raţă cu

Ospeţe boiereşti Obiceiul instituit de primul monarh al României de a organiza de Revelion, la Curtea Regală, cea mai mare petrecere din Capitală a fost continuat şi după Marele Război. Însă, treptat, oferta s-a diversificat – petrecerea de Anul Nou, prilej de socializare, dar şi de a fi alături de cei apropiaţi, s-a mutat în casele marilor familii boiereşti şi în hall-urile restaurantelor şi hotelurilor mari ale Bucureştiului. Apropiaţii familiilor Cantacuzino, Ghika, Suţu ori Lahovary erau oaspeţi nelipsiţi de la sărbătorile din palate, iar gazdele concurau anual pentru titlul de cea mai aleasă masă şi cel mai spectaculos bal. Sensibilităţi ale elitei. Totul trebuia să fie en vogue, scump şi, fără îndoială, aliniat cu moda de la Paris ori New York.

Peste veacuri, cronicile par să dea cîştig de cauză familiei Suţu, dar nu în manieră absolută: „Avea atelaj scump, cu cai frumoşi de rasă, cu trăsura în formă de landou şi cu arnăut la spatele trăsurii, cu livrea cu marcă şi cu un cîine de rasă la picioare“, după cum mărturiseşte Victor Bilciurescu. Irina şi Grigore Suţu erau arbitri ai eleganţei şi ai bunelor maniere, proprietari ai unui palat cu emblemă pe frontispiciu chiar în faţa Spitalului Colţea, cu săli spaţioase şi bogat ornamentate.

La jeunesse d’or Tinerii şi artiştii bucureşteni erau atraşi mai degrabă de restaurantele de lux de pe Calea Victoriei, unde se semnau contracte de închiriere ori se făceau rezervări cu cîteva luni înainte. Printre cele mai frecventate locuri de distracţie erau Cercul Militar, restaurantul Capşa, cafeneaua Kübler, cafeneaua Fialkowski de la intersecţia străzii Ion Cîmpineanu cu Calea Victoriei şi cafeneaua High-Life de lîngă Athénée Palace. Chiar şi sălile Teatrului Naţional – cel cu sediul pe Calea Victoriei, lîngă Palatul Telefoanelor – găzduiau petreceri cu mii de invitaţi, la jeunesse d’or a Bucureştiului: domnişoare cu talia subţire, june modiste şi fetiţe cu gene lungi şi bucle bălaie, negustori cu mustăţile subţiri şi tineri aristocraţi trăgînd indiferent din ţigări de foi.

Erau vremurile în care gazetele publicau statistici înduioşătoare despre dragostea la vîrste tinere: „Un cuplu de îndrăgostiţi se sărută la fiecare 4 minute, femeia întreabă în medie la 10 minute: «Mă iubeşti?» şi are între 3 şi 5 crize de gelozie pe săptămînă“.

Tot în perioada interbelică a devenit la modă petrecerea sărbătorilor în staţiunile montane. Prilej de relaxare în hoteluri ori vile private. Dar distracţia pe pîrtiile de schi şi plimbările cu săniile trase de cai prin Sinaia, Predeal şi Buşteni erau rezervate numai pentru elită – oamenilor de rînd li s-au deschis porţile staţiunilor montane în perioada sărbătorilor de către regimul comunist, prin ONT Carpaţi. Însă familiile cu dare de mînă alegeau vacanţe prelungite în

Tradiţiile „În nici o ţară a Occidentului nu vom întîlni tradiţionala sorcovă, care pune atîta gingăşie în urarea de tinereţe şi sănătate perpetue. Pluguşorul împodobit cu pangilici colorate şi boabele de grîu asvîrlite de ţărani sînt un simbol al belşugului“, scria revista „Ilustraţiunea română“ în 1938. Tradiţiile acestea mărunte erau respectate cu sfinţenie. În prima zi a anului, străzile Bucureştiului – din mahala pînă în centru – se umpleau de copii porniţi să colinde casele oamenilor. Se întorceau acasă cu obrajii îmbujoraţi şi cu traistele pline cu mere, nuci şi cîte un gologan, doi. În schimb, tinerii se adunau în Parcul Cişmigiu, unde a fost amenajat primul patinoar din oraş. Era asaltat de sute de entuziaşti ai patinajului, unii începători, alţii capabili de figuri îndrăzneţe, spre încîntarea domnişoarelor. Iar în străvechea tradiţie a răvaşelor cu urări ori cu fraze cu tîlc, gazetele publicau catrene pentru fiecare. După cum urmează: „Politicienilor – Un «răvaş» v’am da şi vouă,/În această oră nouă/Dar vă ştim noi bine ţinta:/Nu-i răvaşul, ci...plăcinta!“. „Noilor aleşi parlamentari – Voi aţi biruit înfine/În al urnelor război:/V’aţi «ales»... Ne pare bine./Dar... cu ce ne-alegem noi?“. Şi în fine, unui măturător: „Ţie, singura urare/Ce ţi-o fac, e să-ţi revină/Murdărie mai puţină,/Deci,...alegeri cît mai rare!“.

Ţinuta aristocraţiei pure

sos de portocale, curcan fript umplut cu castane, icre moi şi biscuiţi de şampanie Capşa. Iar caviarul rusesc şi şampania franţuzească erau cod alimentar obligatoriu pentru protipendada românească. Era bine. Dar se putea merge mai departe de atît, către bucătăria europeană, cu tort Claire, petites timbales milanaises, sterlet á la russe, selle de veau printanière, cotelettes de lièvre á la financière, chaudfroid de volaille, punch cardinal, dindonneau truffé, fonds d’artichants sance blanche, parfait au moka, fruits-dessert. Toate la o singură masă. În prima jumătate a perioadei interbelice, erau încă la modă dansurile pe perechi, graţioase. Doamne, domnişoare şi domni de toate vîrstele ştiau să danseze vals, cadril, polka, mazurca, pas de quatre, pas de patineurs şi cotillion, alcătuit din „Les Bouquets“, „Les Arcades“, „Les Masques“, „Moulinet“, „Les Esharphes et Coudes“ şi cadril final. Ulterior, s-a renunţat la dansurile clasice şi au fost adoptate stilurile de dans ale negrilor din Filipine şi ale hamalilor Londrei. S-au liberalizat stilurile de dans şi obiceiurile, în general.

Cadouri practice pentru fete şi băieţi Calea Victoriei forfotea în perioada Crăciunului şi a Anului Nou de oameni în căutarea cadourilor perfecte pentru prieteni şi familie. De la micile ateliere de croitorie la marile Galerii Lafayette şi Casa Sigmund Prager – „furnizorul Curţei Regale“ – toate erau arhiaglomerate. Toate anunţau din timp reducerile de sărbători. Pentru maximizarea profitului şi satisfacerea cererii. Se obişnuia ca în noaptea dintre ani să se ofere cadouri şi, bineînţeles, copiii erau privilegiaţi. Primeau haine, bocanci, pantaloni, paltoane, costume de cercetaş şi jucării, în special mecanice – tancuri, avioane, maşini şi trenuri pe şină pentru băieţi, şi păpuşi, leagăne, maşini de gătit, soldăţei de plumb pentru fetiţe. Mai cu tragere de inimă, mai forţaţi de spiritul sărbătorilor şi, mai ales, de etichetă, oamenii intrau în zig-zag prin magazine să cumpere bluze, lenjerie, rochii, flanele de corp, mănuşi de lînă, jambiere de lînă, ciorapi din păr de cămilă, mantale de damă, colerete de blană şi eşarfe moderne, costume de oraş pentru domni – „de cheviot englezesc“ ori de stofă Burberryʼs – costume de sport şi costume pentru „chauffeuri“. Fiecăruia după nevoi, dar cu acest gînd clar: cadoul perfect e cadoul practic.

Ţinuta pentru noaptea de Revelion era pregătită încă din vară. Se luau în considerare întotdeauna tendinţele haute couture de la Paris, se comandau rochii elegante la atelierele din Bucureşti ori se aduceau din capitalele Europei Occidentale. Revistele şi ziarele ofereau sfaturi cu privire la moda rochiilor, bijuteriilor şi a coafurilor în vogă încă din primele luni ale toamnei. Tendinţele în moda anilor interbelici pendulau permanent între tăieturile clasice, cuminţi şi inovaţii îndrăzneţe. Extravaganţa şi eleganţa dictau noul cod vestimentar. Moda în materie de culori, lungimi şi materiale este explicată în „Realitatea ilustrată“ din 1929: „Alături de expresia modernă de o mefistofelică ţinută, a unor toalete ce mulează corpul cu rafinată simplicitate şi de drapajele antice de a căror graţie sculpturală nu ne vom sătura niciodată, avem viziuni de romantism: corsaje ajustate şi jupe ce se evazează reclamînd metraje abundente şi mătăsuri grele – semi-apretate, ca faiul, taftaua şi moarul.

Celofanul, paietele şi lamé-urile – materiale ce prin lumina în reflexe violente sînt de mare efect. Paietele apar în tunici în momentul în care s-a lăsat amurgul, apoi în rochii de dineu, de teatru şi de bal, oferind efecte de pură aristocraţie în nuanţe închise ca: marron, violet închis sau negru“. (…)

În modă, on revient toujours Spre finalul perioadei interbelice, în ianuarie 1938, ziarele şi revistele făceau retrospectiva – sumbră – a anului trecut şi dădeau previziunile pentru cel nou. Revista „Ilustraţiunea română“ apelase la forţa prezicătoare a astrelor: „În modă, astrologia prevede o inspirare de la anul 1914, cu care se aseamănă în conjuctura astrelor. Vom vedea însă rochiile scurtate pînă la genunchi – cu tot protestul fabricanţilor de ţesătorie – şi foarte decoltate în spate. Pălăriile se vor înălţa, luînd mai mult forma cilindrică, garnisite cu pene mari şi flori multicolore. Pantofii se vor purta cu tocul foarte jos, chiar seara. Va veni moda femeilor grase în 1938. Nu a «formelor pline», ca în anii trecuţi, ci a femeilor realmente grase, aşa cum erau frumuseţile dinainte de război. Şi în moda masculină se va ivi oarecare fantezie prin introducerea celor mai vii culori în ţesătura stofelor“. În finalul articolului, redactorii revistei dau asigurări că, dacă prin voia hazardului, lucrurile nu s-ar întîmpla întocmai cum au fost expuse, previziunile rămîn valabile pentru anii următori – 1939, 1940. Într-un final, s-au îndeplinit, istoria a prins din urmă astrologia.

Historia.ro

4

Vineri, 27 decembrie 2019

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

O foaie de literatură În rîndurile de faţă mi-am propus să scriu despre foaia de literatură intitulată poetic „Suplimentul Bibliotecii Sentimentelor Literare”, nr. 6/ 2019, avînd ca generic ,,Artă prin educaţie”, care a apărut, de curînd, la Ploieşti, prin grija poetei Gabriela Alef. Nu e vorba de o foaie cu scrieri academice, ale unor profesionişti ai condeiului, ci de un act editorial îndrăzneţ de cultură, zicem noi, care publică din creaţiile literare ale unor elevi entuziaşti ai Liceului „Victor Slăvescu”, unde dumneaei este profesoară de matematică. Poate că lucrul acesta nu ar fi fost posibil, dacă iniţiatoarea acestui generos proiect cultural nu ar fi fost sprijinită şi încurajată de conducerea liceului: Nicoleta Sevastian, director, şi Laura Opariuc, director adjunct. Ambele, cu calităţi remarcabile în materie de manageriat și care coordonează activitatea zilnică a unui efectiv de 966 de elevi, care învaţă în cele 34 de săli de curs, sub îndrumarea unui colectiv de profesori cu studii de specialitate, mare parte dintre ei, titulari cu gradul I. Rezultatele de la Bacalaureat fiind de-a dreptul uluitoare, peste 95% dintre elevii înscrişi promovînd cu note frumoase. Un alt aspect, care te impresionează de la început, este respectul elevilor faţă de cadrele didactice, dar şi față de persoanele străine care le vizitează instituţia de învăţămînt, la care se adaugă dialogul prietenesc al directorilor, sinceritatea cu care-ţi vorbesc despre reuşitele lor, dar şi despre proiectele pe care le au în derulare... Revenind la foaia „Suplimentul Bibliotecii Sentimentelor Literare”, pe prima pagină sînt publicate două poezii, una semnată de Gabriela Alef, „Programul universului”, şi cealaltă, de Laura Opariuc, „Elegie”. Prin tenacitatea mesajului, poemul Gabrielei Alef scoate în evidenţă dragostea faţă de Dumnezeu a autoarei, care îşi îndeamnă cititorul, prin limbajul matematicianului profesionist, la Credinţă, Iubire şi Armonie... La polul opus acestui tip de creaţie poetică, se află poemul Laurei Opariuc, din care reproducem versurile: „Am găsit viaţa, am pierdut timpul,/ iubirea singură e tot ce rămîne,/ ea e coroana, ea este nimbul,/ în rest, peste toate praful se pune...”, în care răzbate sinceritatea trăirilor sale, străbătute de un iz filosofic, fără ca poeta să facă

filosofie la nivel de creaţie. Versurile sale reprezintă doar exprimarea unui sentiment poetic, generat de viaţa de fiecare zi. Pe pagina a doua, eleva Iosefina Corina Sandu semnează poeziile „Copiii bătrîni” şi „Vara”; Sebastian Tănase, poezia „Întrebarea...”, iar Ana Mica, cu a sa „Casă în proiecţie”, confirmă calităţile unei viitoare arhitecte. În pagina a treia, surpriza constă în apariţia a două tinere talente, cu un frumos potenţial în domeniul artei plastice: Ioana Jaravete, prezentă cu două vase de flori, şi Iuliana Gabriela Acasandrei, cu o pictură concepută prin sfera gîndirii omului cu viziuni astrale. De asemenea, Ruxandra Bădescu îşi întîmpină cititorii cu poemul „Ochiul lumii”. Pagina a patra a acestui ,,Supliment Literar...” este ilustrată cu aspecte din activitatea elevilor care practică diferite sporturi, printre care și Aikido, în cadrul Clubului coordonat de sensei Angelescu Giorgiana. De la Rotundu Ana Maria Alexandra, care activează la Clubul Sportiv Rapid Bucureşti, reprezentînd echipa feminină de popice a capitalei, aflăm mai multe amănunte: ,,Secţia noastră este înfiinţată încă din anul 1938, iar antrenoare ne este Vasilica (Pintea) Pometcu, legitimată la C.S. Rapid din anul 1968, campioană naţională de junioare în proba de perechi, campioană europeană în cadrul aceleiaşi probe în anul 1971, la proba de individual în anul 1974 şi, desigur, în mult mai multe probe”. În partea de jos a aceleiași pagini, sînt prezentate două picturi, pline de culoare şi poezie, ale elevei Bianca Penciu, intitulate „Fată de origine africană” şi „Fată cu pălărie de foarea-soarelui”, realizate cu o deosebită expresivitate artistică şi elan tineresc.

Dacă în 1928 scriitorul ploieştean Geo Bogza edita la Cîmpina revista „Urmuz”, iată că, în zilele noastre, profesoara de matematică Gabriela Alef editează „Suplimentul Bibliotecii Sentimentelor Literare”, o publicație prin care adună în jurul ei tineri creatori, nu doar din liceul amintit, ci din întreg arealul ploieştean, cu dorința de a le promova creaţiile şi de a le forma deprinderile și gustul pentru frumos, întru dragoste de carte şi lectură. În acest sens, în preajma împlinirii a 101 ani de la ziua Marii Unirii a Românilor (1 decembrie 2019), mai exact, sîmbătă, 30 noiembrie a.c., profesoara Gabriela Alef a inaugurat Salonul literar ,,Artă prin educaţie”, în str. Rudului nr.164, din Ploieşti-Prahova. În concluzie, „Suplimentul Bibliotecii Sentimentelor Literare” este o oază de creaţie tinerească, despre care

RM

Vin colindtorii Dis de dimineață cînd mijesc iar zorii Pe la porți închise vin colindătorii Cu speranțe-n suflet, înghețați de ger Colindă tot satul, nuci, covrigi ei cer.

Umblă ziua-ntreagă pe străzi rătăcind Și le plîngi de milă că-i vezi tremurînd Daruri și colindă de la moși-strămoși, Copilașii noștri puri și credincioși.

Ei ne-aduc în suflet colinda creștină Ne urează-n cîntec pace și lumină Ne-amintesc de timpul cînd am fost copii Să-i tratăm și noi ca pe-ai noștri fii.

Vin colindătorii în alai de cîntec Să ne dea mesajul ca pe un descîntec Gazdă primitoare, trezește-te-n zori Să-i primești cu daruri pe colindători.

Deschideți porțile, că vin colindătorii La ceasu-acesta cînd se crapă zorii Să vă ureze pace, sănătate Și liniște în casă, și prosperitate.

Deschide-le poarta cum îți stă mai bine Și-ascultă urarea ce ți se cuvine Din al nostru leagăn, de pe la străbuni Lumea să ne știe c-am rămas români.

Prof. ALEXANDRU DUMITRUBUFTEA lumea trebuie să afle, pentru a se convinge că în şcolile din ţara noastră se întîmplă şi lucruri frumoase, demne de reţinut, iar Liceul „Victor Slăvescu” este un exemplu pozitiv... Din păcate, televiziunile ne asaltează, zi de zi, cu fel şi fel de evenimente mai puţin plăcute din învățămîntul românesc, prezentîndule, în mod repetat, ca ştiri de importanţă naţională... E regretabil că asemenea elevi talentaţi şi profesorii lor minunaţi nu sînt mediatizati și puşi în valoare... Dar asta e lumea în care trăim, și trebuie să o luăm ca atare!

Ion MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Ateneul Român, un templu al artei şi culturii româneşti (1) Edificiu-simbol al culturii naționale, Ateneul Român, construit în inima Bucureștilor în urmă cu mai bine de 130 de ani (1886-1888), a devenit exponentul arhitectonic și spiritual nu doar al unui oraș, al unei Capitale, ci al unei națiuni. Aici au conferențiat marile personalități și savanți ai României, aici au concertat toți consacrații și tinerii artiști profesioniști ai țării, aici au urcat pe podium multe formații și soliști de nivel mondial, aici s-au lansat ,,în primă audiție“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici

s-au organizat primele expoziții ample, retrospective de pictură și sculptură ale maeștrilor artei plastice naționale, aici s-au perindat regi și regine, oameni politici și oaspeți de seamă de peste hotare spre a participa la evenimente de importanță națională și universală, întrun cuvînt, la Ateneul Român s-au petrecut momente de anvergură istorică ce s-au înscris în cartea de aur a poporului nostru.

Puțini știu astăzi că Palatul Ateneului Român s-a clădit cu banii dintr-o subscripție publică, în urma organizării unei loterii naționale (500.000 de bilete în valoare de un leu), apelul adresat cetățenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societății Ateneul Român, sunînd ca o chemare populară, printr-un slogan de-a dreptul comic și banal: ,,Dați un leu pentru Ateneu!”. Ideea apelului s-a transformat surprinzător într-o lecție de unitate, de trezire a conștiinței naționale. Concepută de arhitectul francez Albert Galleron, după cercetările științifice și indicațiile lui Alexandru Odobescu, revizuite și completate de un mănunchi de specialiști români (Al. Orăscu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, C. Starostescu), cladirea de formă circulară s-a datorat valorificării fundațiilor deja existente din Grădina Episcopiei, ce

urmau să servească ridicării unui circ. Inspirat din vechile temple grecești, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonadă istorică ce susține un fronton triunghiular.

La parter, impresionantul hol din marmură înglobează cele 12 coloane dorice de susținere a sălii de concerte. Patru scări monumentale în spirală de tip baroc din marmură de Carrara, desfășurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legătura cu sala și anexele (birouri, săli de repetiții, cabine pentru soliști și dirijor etc). (va urma) VIOREL COSMA

RM

5

Vineri, 27 decembrie 2019

Polemici«Controverse Amintiri pitorești (1) 2 octombrie 1894. Luni seara, 9,30 Am fost la dl. Al. Odobescu invitat la masă și am vorbit despre multe.

Mi-a spus ce să fac la Universitate în privința cursurilor. Am vorbit la masă despre impresia pe care mi-a lăsat-o poporul englez și puterea lui pe Al. Odobescu mare. Am trecut apoi la el în odaie, unde m-a întrebat dacă sînt de origine greacă. Am afirmat. Atunci, fiindcă eu susținusem că elementele cele bune în cultura noastră sînt și străinii care s-au amalgamat cu poporul nostru, a început și el să zică ceva despre originele lui. (...) Dinspre tată, Odobescu mi-a vorbit despre Odobescu cel bătrîn, moșul lui, care de fel fusese cazaclîu, adică aducea pe riscul lor marfa de blănuri din Nijni Novgorod, prin țara cazacilor, și deaici o transporta la C[onstantinopol]. (...) Cu timpul, comerțul luînd altă cale, Odobescu moșul a trecut în București. De la el îi avem pe cei 2 frați. Unul, cel mai mic, fugind din Viena, unde fusese lăsat în pension de către frate-său, a ajuns pe jos la Brașov. De-acolo a intrat în țară și împreună cu armata rusească a făcut campania contra lui Napoleon I. Îmi povestea Odobescu că tată-său l-a văzut chiar pe Napoleon, la Leipzig, cum ședea pe un deal, și el, cu armata căzăcească, a trecut în șir, călare, pe sub poalele colinei și toți, cu capetele întoarse, ca să-l vadă mai bine. Într-un rînd s-a întors în țară, ca să mai apuce ceva de la frate-său, care toca averea părintească, și dînd procesul în mîna lui Caracaș bătrînul (bunicul lui Odobescu, ,,curat grec, care se ținea dintr-o familie ateniană pură”) a făcut cunoștință cu una din fetele acestuia, pe care a luat-o de nevastă. Mai tîrziu, venind Kiseleff și vrînd să organizeze țara, l-a făcut pe dînsul mai mare peste oaste. ,,Dar dacă nu era muscal, d-le Odobescu, pentru ce a sugrumat revoluțiunea de la ’48, tocmai făcută contra Rusiei?” ,,Să-ți explic și ai să vezi că n-a fost nici trădător, nici chiar contra revoluționarilor. Iancu (Ion) Brătianu a stat în casa noastră vreme îndelungă. Tigveanca, mama lui Brătianu, care făcea parte din protipendada din Pitești, nu putea să-l sufere în nici un chip pe Iancu. Îl dăduse încă de țîță afară din casă și cînd ajunsese în vîrstă de 17 ani intrase ca juncăr în armată de urîtul mă-sei. Trăia în corp cu soldații și mînca din blid cu ceilalți. O rudă a noastră, un locotenent în armată, a cerut să-l ia cu dînsul și așa, cu timpul, a trăit în familia noastră multă vreme. La urmă, tatămeu a intervenit pe lîngă tatăl lui Iancu și pe lîngă domn ca să-l trimită la Paris. Cînd s-au întors din străinătate, toți revoluționarii ăștia, cu lipsă completă de cunoștința lucrurilor, cereau tatălui meu, căci știau că el trăiește rău cu Bibescu, domnul, să împingă lucrurile pînă a declara război rușilor. Se căznea tată-meu să-i facă să priceapă situația, că el nu se putea bate, cu «cei 6.000 de mielușei», cu o armată colosală cum este a muscalilor, toți tinerii învăpăiați nu voiau să înțeleagă nimic. Mai cu seamă colonelul Odobescu nu putea să-l sufere pe Heliade, din pricina unei fapte mîrșave a acestuia. Heliade intrase și trăise în casa lui Iancu Văcărescu, și cum era el tînăr talentat, Văcărescu îl lua cu dînsul pretutindeni. În urma Regulamentului Organic, Kiseleff izbind în drepturile boierilor de-a lua biruri, unele de la țărani, și iarăși nemulțumiți de faptul că nu mai existau scutelnicii, se înțeleseseră cîțiva, Cîmpineanu, Filipescu, Băleanu cel bătrîn, la Văcărescu acasă,

să facă o împotrivire strașnică în Obșteasca Adunare – erau cam 100 la număr, toți boierii mari și cîțiva din ăi mai de jos – la toate proiectele muscalului. Heliade, care asistase la conciliabulul făcut la Văcărescu acasă și cunoștea lucrul din fir și pînă în ață, se duce la Kiseleff și îi spune totul. Odobescu, tată-meu, a fost de față și l-a văzut chiar pe Kiseleff cînd, scuipînd în urma lui Heliade, a dat poruncă să-i înmîneze un ceasornic de aur drept răsplată. Tatăl meu era foarte surprins să-l vadă tocmai pe Heliade între fruntașii mișcării și d-aia se opunea așa dîrz. În mijlocul discuției aprinse veni un locotenent din armată, un inferior prin urmare al tatălui meu, și văzînd rostuirea din partea revoluționarilor, neexplicîndu-și clar situația, se întoarce repede la gardă și «Săriți, măi, că ne omoară pe Odobescu».

Cînd au intrat soldații înăuntru, tatăl meu era trîntit pe o saltea pe jos și aștepta să vadă ce hotărîri iau tinerii, dar nici nu-i trăznea prin gînd să puie mîna pe dînșii; tocmai lui i-a părut așa de rău de moartea celor 6 sau 7, care au fost răniți cu prilejul ăsta, încît el a dat familiilor lor cîte 50 de galbeni la fiecare”. Și, așa zicînd, trăsura ajunse la Olbrich, căci porniserăm de la Școala Normală încă din timpul povestirii cu Heliade, și eu m-am dat jos cu cuvîntul: ,,La revedere, la Hotel Binder, la Iași”. (...)

13 decembrie 1894.

Marți seara, 9.30. S-a așezat Missir (Petru T. Missir, jurist, critic literar, a făcut parte din societatea Junimea – nota red. R.M.) pe canapea cu mine, fiecare în cîte un colț, și P.P. Negulescu pe scaunul lui de paie cu fund înalt.

Vorbirea a început-o Missir: Petru T. Missir ,,Aici a mai stat Miron Pompiliu, din societatea noastră, și el era capul («prezidentul») Caracudelor.

Iată în ce constă această numire de «caracudă». Cînd au ajuns junimiștii la putere, negreșit, toți nemernicii care așteptau slujbe s-au grămădit la întrunirile noastre de serată literară, și Pompiliu, luîndu-le apărarea: «Ei, frate, nu vă mai rîdeți de acești rătăciți, că ei sînt oamenii mei». Și de-atnci lui Pompiliu i s-a zis șeful caracudelor. Tot așa precum lui Gane i s-a zis prezidentul «proștilor». Eram într-o seară într-o discuție vie asupra unei poezii de Eminescu; Gane Nicu susținea niște lucruri care erau contra lui Maiorescu.

La un moment dat Maior[escu] se întoarce spre Gane: «Ia taci, omule, că tu ești un prost». «Dar ce fel, d-le Maiorescu, dar și acești 9 inși dimprejurul meu tot ca mine zic». «Ei bine, toți ceilalți în cor, tu, Ganeo, ești șeful celor 9 inși»”. Petreceau minunat. Ce timpuri frumoase! ,,Ne adunasem cu toții – spune Missir – la Pogor acasă, pe vremea cînd căzuseră junimiștii cu conservatorii de la putere prin [18]88 ori ’89. Și numai, iată, Carp intră liniștit în sală. «Ei, Excelență, Excelență», toți din toate părțile. Carp, foarte liniștit, «lasă, o să vedeți că ăștia care ne-au luat puterea din mînă n-au să stea mult la guvern». Noi atunci am hotărît, «fiindcă numai pentru puțin timp sînteți scoși din slujbă, atunci toate excelențele, propunem, să-și păstreze titlurile lor». De-atunci i-a rămas lui Carp numele de Excelență”. A explicat Missir și despre zicătoarea lui Negruzzi, vorbind de originile societății Junimea. ,,Domnilor, originile societății noastre se pierd în noaptea timpurilor”. ,,Nu se mai poate, lipsește spiritul de colegialitate care era odinioară între membrii Junimii; astăzi sînt alte curente, alte porniri”. ,,Dacă vă uitați bine, istoria culturală a Moldovei nu e decît istoria culturală a Iașilor. Căci în Iași au avut loc focarele cele mai însemnate. Cînd a venit Bărnuț cu jocul lui de «patriotism, de ateism, de liberalism» s-au format împrejurul lui discipolii săi și s-a dat naștere

Sfntul „Acas“ Se clatină sfinții, iar noi sîntem chiori, Uităm de tradiții, importăm sărbători Rămas e la sate colindul străbun Zăpezi înflorate în ii de Crăciun... Și dorul suspină în sănii de vis Acasă-i lumină, chiar Micul Paris Și-mi plînge durerea, puțini urători Azi banii-s puterea, iar noi, visători...

Deșteaptă-te, lume! Și voi, trecători, E Timpul anume cu strigăt de zori!

Români, în Unire sîntem centenari Dați lumii de știre, nu sîntem hoinari!

Vă cheamă pămîntul, fiți demni de Trecut Sădiți iar Cuvîntul Speranței drept scut Răsună ,,Balada” încă duioasă, Vie-i dovada: Sfîntul ,,ACASĂ”!

Se bucură sfinții, trăim sărbători Românii-s ACASĂ, mereu primitori!

LIVIU ZANFIRESCU primului centru. După dînsul a venit Maiorescu care, avînd împrejurul lui o sumă de talente, a dat vînt unui alt curent literar și acum politic. După risipirea membrilor Junimii în cele 4 părți ale țării a venit Panu cu ziarul său «Lupta» și, formînd împrejurul lui un cerc de admiratori, s-a născut al 3[-lea] focar, focarul radical. Al patrulea a fost Nădejde, cu socialismul său. Și de cînd socialiștii au trecut la București, acum Iașii au rămas pustii”. (...)

24 decembrie 1894.

Sîmbătă. Fiindcă eram cu toții la un loc și vorbeam despre Hașdeu, am trecut ușor la spiritismul lui Hașdeu și al ciracilor lui.

Ce este mai curios și ceea ce izbește aproape pe toți este faptul că oameni foarte serioși și pozitivi ca Ștef[an] B.P. Hașdeu Mihăilescu și Istrati (dr. C. Istrati – nota red. R.M.) sînt mai spiritiști decît toți ceilalți ciraci. De Istrati am aflat faptul următor: el avusese un băiat mititel foarte frumos și nu știu din ce boală copilul a murit; de-atunci încoace, Istrati și toată familia sînt dezolați, plîng toți în casă, nevasta, ceilalți copii și pînă și guvernanta, venită din străinătate, pentru fete. Într-o seară, spune Odobescu, Istrati, sub impresia aceasta tristă, stătea la masă și citea. Deodată, în tăcere, fără ca să vadă o ființă omenească, fără să vadă o mînă opacă, a cărei musculatură să opuie o rezistență oarecare, obsrvă că dulceața de pe farfurioară și paharul, aduse pentru Istrati, sînt deșertate pe rînd de acea mînă invizibilă, diafană, și repuse pe masă. Istrati, uitîndu-se înspre partea locului, vede foarte clar umbra fiului său, tristă și plînsă. Îți poți închipui ce durere adîncă și ce tristețe a trebuit să producă în membrii familiei, care fuseseră mai în urmă înștiințați de către Istrati. Și astfel a intrat el în cercul lui Hașdeu și dedat la spiritism. (...) (va urma) TEOHARI ANTONESCU (1866-1910)

6

Vineri, 27 decembrie 2019

Polemici«Controverse VADIM – Lumină peste timp Viața e dincolo de glumă, Moartea, dincolo de durere, Speranța, între viață și moarte, Disperarea e în toate. Dincolo de glumă, dincolo de durere, E TĂCERE! Timpul, marele mister, este inelul ce leagă Pămîntul de Cer. Fiecare secundă este o treaptă ce urcă spre milioane de ani-lumină, ca în lume să-și compună Rapsodii de anotimp într-un orologiu care bate Răsărit și Asfințit.

Vadim este Lumină peste timp, fiindcă a gravat în iubire stema NEMURIRE! În nemărginirea unei clipe, în trăsura trasă de stele strălucitoare, el a trecut Rîul Fermecat, deschizînd porțile de argint pe culoare de oglinzi reflectate-n infinit, rugînd Soarele, Luna, stelele și alte astre, Lumina sa peste noi s-o risipească, transfigurînd în vraja versului veritabile perle din ,,Valsul” lacrimilor grele din viața fugară, iluzie amară ce devine prea curînd dansul morții pe Pămînt. Pe Vadim îl simțim mereu aproape, chiar în lacrima mijind dintre pleoape. Limpezind privirile albastre, întreaga sa ființă e în gîndurile noastre. În Rugăciune, mereu vom spune: ,,Fie binecuvîntat harul ce ți-a fost dat, magic curcubeu din ochiul lui Dumnezeu, reflectînd Lumină în candela din inimă, luminînd și dincolo de mormînt”.

Vadim a plecat la Creator cu valoarea cuvîntului OM! Au trecut patru ani de cînd, pe culoare de stele, rătăcit în drumul său către Dumnezeu, Vadim s-a oprit o clipă să privească pe Pămînt. Și aici a văzut: mii de semeni ai săi, printre lacrimi, flori și lumînări, conducîndu-l ca pe un frate spre Eternitate; cățelușii săi iubiți, ,,păpuși cu patru lăbuțe”, păzind cu ardoare fotoliile domniei-sale, cu speranța că se va întoarce curînd cel care i-a ocrotit și i-a păstrat mereu în gînd...

Vadime, Vadime, fără tine în țară-i pustiu. Nu mai contenesc disputele jalnice din Parlament. Vot peste vot, pentru Marele Pot! Trăind aproape o jumătate de secol în ,,întunericul” din comunism, iar ,,lumina” capitalismului fiind ,,orbitoare”, ne-am pus ochelari de soare. Lentilele s-au aburit și nu mai vedem nimic... ,,Lungește-mi, Doamne, boala, pînă se va coace poama...”.

Este mare păcat că VADIM A PLECAT!

S ămînța bună

Punct la final de an

P.S. – Cinste domnișoarei Lidia Vadim Tudor, demnă urmașă a ilustrului său părinte, care se străduiește, cu foarte mari eforturi, să ducă mai departe apariția prestigioasei reviste ,,România Mare” și să realizeze tot ce și-a propus. Dumnezeu s-o ocrotească, și să fie mîndră că este fiica Tribunului Vadim, personalitate cu o vastă cultură, greu de egalat.

,,Și aceasta, fiindcă știți în ce timp ne aflăm; este ceasul să vă treziți din somn, căci acum mîntuirea este mai aproape de noi” (Romani 13.11) Fiecare propoziție și fiecare frază se încheie cu un punct. La sfîrșitul acestei zile punem punct anului care a trecut și începem un an nou. Biblia spune că Dumnezeu „a făcut fiecare neam de oameni dintr-un singur sînge, ca să locuiască pe toată fața pămîntului; le-a așezat timpuri rînduite și hotare locuirii lor“ (Fapte 17.26). Și viața noastră are la sfîrșit un punct. Dar, pînă atunci, să ne gîndim la darul prețios al timpului în care trăim și în care răsună glasul Evangheliei prin care sîntem chemați la viața veșnică. Scriptura spune: „Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El“ (1 Ioan 4.9). Orice oră care a trecut – și noi tot nu am ascultat de chemarea la adevărata viață – este o oră pierdută, pierdută pentru totdeauna.

Anul care se încheie ne-a adus bucurii, dar probabil și dezamăgiri. Însă cel mai important lucru pentru fiecare om este să aibă o relație personală, autentică, cu Dumnezeu prin credința în Mîntuitorul. Această relație cu urmări veșnice o poți începe acum, în aceste ultime clipe ale anului: „Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mîntuirii“. Orice amînare poate fi un veșnic prea tîrziu. Cine L-a primit pe Mîntuitorul poate să se bucure an de an, lună de lună, zi de zi, de salvarea Sa veșnică. Această parte fericită o dorim tuturor cititorilor.

era gata și lumînarea mai ardea. Abia acum am văzut cît de risipitoare am fost cu lumînarea, lăsînd-o să ardă atît de mult. Lumina mai arunca o flacără înaltă. Atunci m-am uitat țintă la lumină și m-am gîndit că aș vrea să știu, totuși, ce face Mozart. Și cînd mă gîndeam la asta și m-am uitat la lumină, s-a stins lumînarea, dar așa, de parcă n-ar fi ars niciodată. Nici o scînteie, cît de mică, n-a mai rămas pe fitil. N-a suflat nici un pic de curent, asta pot să jur. M-a cuprins un fior. Am fugit la mama noastră și i-am povestit. Mi-a spus: ,,Ajunge, îmbracă-te repede, dute acolo și adu-mi imediat vești cum se simte! Nu cumva să stai mult!”. M-am grăbit cît am putut de repede. O, Doamne, ce m-am speriat cînd m-a întîmpinat sora mea aproape disperată, încercînd, totuși, să se stăpînească, și îmi spune: ,,Slavă Domnului, dragă Sofia, că ești aici!

Astă noapte i-a fost așa de rău, încît am crezut chiar că nu mai apucă ziua. Rămîi numai azi la mine, căci dacă azi va fi iar așa, atunci va muri chiar în noaptea aceasta. Du-te puțin la el și vezi ce face”.

Am încercat să-mi țin firea și m-am dus la patul lui, unde m-a întîmpinat îndată, spunîndu-mi: ,,O, ce bine, dragă Sofia, că ești aici! Trebuie să rămîi aici noaptea aceasta, trebuie să mă vezi murind”. Am încercat să

mă stăpînesc și să-i scot acestea din cap, dar mi-a răspuns la toate: ,,Dar simt de pe acum gustul morții pe limbă” și ,,Cine o s-o sprijine pe Constanza mea dragă, dacă tu nu rămîi?”. ,,Da, dragă Mozart, trebuie să mă duc însă înainte la mama noastră, să-i spun că ți-ar face plăcere să mă ai azi lîngă dumneata; altfel crede că s-a întîmplat o nenorocire”. ,,Da, fă așa, dar revino foarte curînd!” Doamne, ce am simțit! Sărmana noastră soră a venit după mine și m-a rugat, pentru Dumnezeu, să mă duc la preoții de la Sf. Petru și să rog un preot să treacă așa, ca din întîmplare. Ceea ce am și făcut, dar ei au refuzat multă vreme, și am depus multă osteneală ca să-l conving pe unul dintre acești preoți neoameni. Apoi am fugit la mama mea, care mă aștepta îngrijorată. Se întunecase. Ce s-a speriat sărmana! Am convins-o să se ducă peste noapte la sora cea mai mare, la răposata Hofer, ceea ce a și făcut.

Apoi am fugit din nou cît am putut de repede la sora mea nemîngîiată.

Süssmayer era la căpătîiul lui Mozart. Apoi, pe plapumă era întins cunoscutul Recviem, și Mozart îi explica acestuia care era părerea lui, ca să-l termine după moartea sa. Apoi a însărcinat-o pe soția sa să-i țină moartea secretă, pînă cînd nu-l încunoștiințează dis-de-dimineață pe Albrechtsberger, căci Recviemul e al acestuia, în fața lui Dumnezeu și al oamenilor.

Closset, medicul, a fost căutat multă vreme; în fine, l-am găsit la teatru; însă a trebuit să aștepte sfîrșitul piesei. Apoi a venit și i-a mai prescris comprese reci pe fruntea lui fierbinte, care l-au zguduit atît de puternic, că nici nu și-a revenit pînă a încetat din viață. Ultimul semn de viață a fost cînd a încercat să exprime din gură sunetul tobelor, din Recviemul lui; și acum îl mai aud. Apoi, îndată a venit Müller de la cabinetul plastic și a turnat în ghips masca feței lui livide, moarte. Mi-e imposibil să descriu, sumpe frate, în ce disperare nemărginită a căzut în genunchi credincioasa lui soție și cum implora ajutorul Celui Atotputernic. N-a putut să se despartă de el oricît am rugat-o. Dacă durerea ei ar fi putut fi mai mare, atunci ar fi trebuit să crească prin faptul că, în ziua de după această noapte plină de groază, oamenii se perindau cete-cete și plîngeau și strigau după el.

SOFIA HAIBL 7 aprilie 1825

LILIANA TETELEA

Așa a murit Mozart...

- scrisoarea cumnatei sale, Sofia, către danezul Nissen, noul soț al Constanzei Mozart –

Mozart a îndrăgit-o din ce în ce mai mult pe răposata noastră mamă și ea pe el la fel. Mozart venea adeseori, fugind în grabă mare, pe Wieden (unde am locuit cu răposata mea mamă) la ,,Plugul de Aur”, ducînd un săculeț sub braț, în care era cafea și zahăr, îl înmîna bunei noastre mame și spunea: ,,Poftim, mamă dragă, ai o mică gustare”. Aceasta s-a întîmplat foarte des. Pe scurt, Mozart nu venea niciodată cu mîna goală la noi.

Ei, bine, cînd Mozart s-a îmbolnăvit, noi amîndouă i-am confecționat flanele de noapte, pe care putea să le îmbrace prin față, deoarece din cauza abcesului nu putea să se întoarcă. Și, deoarece nu știam cît de grav bolnav este, i-am făcut și un halat vătuit (pentru care materialul ni l-a dat buna lui soție, preaiubita mea soră), ca să aibă tot ce-i trebuie cînd se va scula. Și așa l-am vizitat des, și el s-a bucurat din suflet pentru halat.

Eu mergeam zilnic în oraș, să-l vizitez, și cînd am intrat odată, într-o zi de sîmbătă, Mozart mi-a spus: ,,Ei bine, dragă Sofia, spune-i mamei că mă simt foarte bine și voi veni încă în următoarele 8 zile la sărbătorirea zilei numelui ei, ca s-o felicit”. Nimeni nu s-a bucurat mai mult ca mine că pot să-i duc mamei o veste atît de bună, mai ales că ea abia aștepta să aibă vești. M-am grăbit, deci, să mă duc acasă, s-o liniștesc, după ce, într-adevăr, mi s-a părut și mie că el e foarte senin și bine. A doua zi era, deci, duminică. Eram încă tînără și, mărturisesc, vanitoasă, și-mi plăcea să mă gătesc, dar nu-mi plăcea să mă duc niciodată gătită pe jos din suburbie în oraș, iar pentru a merge cu trăsura, îmi părea rău de bani. I-am spus bunei noastre mame: ,,Dragă mamă, azi nu mă duc la Mozart; i-a fost ieri doar atît de bine, așa că azi, probabil se va simți și mai bine.

O zi încoace sau încolo, nu va conta chiar așa de mult”.

Mi-a răspuns așa: ,,Știi ce, fă-mi o ceașcă de cafea și, după aceea, am să-ți spun ce să faci”. A fost destul de dispusă să mă lase să rămîn acasă, căci sora mea știe cît de mult ținea să rămîn cu ea. M-am dus în bucătărie.

Nu mai ardea focul. A trebuit să aprind o lumînare și să fac foc. Mozart nu-mi ieșea din gînd. Cafeaua mea

RM

RM

Vineri, 27 decembrie 2019

File de istorie

Vasile Lupu (1634-1653), domnitor al Moldovei, sprijinitor al culturii, ctitor însemnat, conducător de oaste Date biografice despre Vasile Lupu înainte de luarea domniei sînt puține, după cum în privința originii sale sînt incerte. Unele izvoare (Athanasie Comnen Ipsilanti) îl socotesc ca avînd origine în părțile grecești.

Contemporanii îl socoteau albanez.

Mai concretă este informația lui Dositei Nottare, patriarhul Ierusalimului, care ne spune că Vasile Lupu se trăgea din arnăuțescul sat în Misia, așezat pe Tîrnovo, țiindu-și începutul neamului său din Macedonia.

Este vorba de satul Arbănași locuit de macedo-români veniți din orașul Elbasan (arbănaș din Macedonia). Tatăl lui Vasile Lupu, Nicolae, probabil românmacedonean, a venit în Muntenia pe la sfîrșitul domniei lui Mihai Viteazul.

Ceva mai tîrziu devine vel agă (căpitan de oști). Mama sa, Irina, era româncă chiar din părțile noastre. Altfel nu s-ar explica înrudirea ei cu boieri și dregători din Moldova: Iorga postelnicul, Stică pivnicerul și cu surorile lui Stamatie Hadîmbul, marele postelnic. Dimitrie Cantemir nota că ,,neamul lui Vasile Arvanitul era mai mult la număr decît toate celelalte”. După moartea tatălui său, Vasile Lupu trece în Moldova luînd cu el la Iași întreaga familie, pe mama sa, pe frații săi Gheorghe și Gavril și pe surorile Măricuța și Marga. Vasile Lupu a avut două soții: prima, Tudosca, fiica vornicului Costea Bucioc și a Candachiei Șoldan, cu care a avut trei copii: Ioan, Mariș și Ruxandra; a doua, Ecaterina, cumpărată cu o mie de galbeni de la tatăl său din Caucaz, cu care a avut pe Ștefăniță.

Spre deosebire de Matei Basarab care a rămas domnul de țară, legat de tradiții, Vasile Lupu era considerat străin, mai ales că vorbea foarte bine limba greacă. Era instruit, cu multe cunoștințe literare din autorii clasici ai antichității. Vasile Lupu Mînăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași

va lua domnia, ca și Matei Basarab, folosind mișcarea antigrecească.

Odată ajuns domn (1634), el va favoriza elementul grecesc pentru intrarea în posesia unor pămînturi, în biserică și în aparatul de stat.

Divanul lui Vasile Lupu, care la început era format din boieri români, spre sfîrșitul domniei (1652) avea șapte membri greci și numai trei români.

Vasile Lupu era iubitor de cultură și gospodar, calități dublate de o fire mîndră și ambițioasă. El a urmărit cuprinderea Țării Românești pentru a-l așeza domn pe fiul său Ioan. Vasile Lupu organizează o primă expediție împotriva lui Matei Basarab (1637), dar este înfrînt de domnul muntean, ce fusese ajutat cu oaste de Gheorghe Rakoczy I. A doua expediție (1639) se încheie cu o nouă înfrîngere a lui Vasile Lupu la satele Ojogeni și Nenișori (jud. Ilfov). Între cei doi domni se încheie pace și, în semn de prietenie, Matei Basarab ridică în Moldova Mînăstirea Soveja (ținutul Putnei), iar Vasile Lupu reface biserica Stelea din Tîrgoviște.

La sfîrșitul perioadei de pace, Vasile Lupu are o ciocnire cu tătarii (1649) cărora le luase prada cu care aceștia se întorceau din Polonia. Hanul trimite o oaste ca răspuns (1650) cu care veneau și cazacii. Aceștia erau mai ales ucrainieni și conduși de hatmanul Bogdan Hmielnițki. Acesta voia să-și consolideze puterea prin alianță cu vecinii și, în primul rînd, cu Moldova. De aceea, dorea căsătoria fiului său Timuș, cu fiica lui Vasile Lupu, Ruxandra. La început, Vasile Lupu a refuzat, dar cazacii și tătarii au năvălit în Moldova, și Vasile Lupu consimți la nuntă, care se făcu la Iași (1652). Noua alianță neliniști pe Matei Basarab și pe principele Gheoghe Rakoczy al II-lea, care își uniră forțele și îl alungară pe Vasile Lupu din Moldova. Ei îl sprijiniră pe un boier, logofătul Gheorghe Ștefan, care se suie pe tron. Vasile Lupu, cu ajutorul ginerelui său Timuș își reia domnia și năvălește în Muntenia. În bătălia de la Finta (1653), Matei Basarab triumfă, și Vasile Lupu se retrage.

Urmărit de Gheorghe Ștefan pierde domnia, în timp ce Timuș cade apărînd Suceava. Vasile Lupu trece Nistrul și de acolo merge la Constantinopol (1653) unde moare (1661). Este înmormîntat la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

Opera lui Vasile Lupu poate fi urmărită, ca și cea a lui Matei Basarab, pe mai multe planuri, dar mai ales pe planul gospodăririi țării și actului de cultură. Și aici intervin deosebiri datorită structurii intime a celor

7

doi voievozi. Dacă ambii au luat domnia folosind mișcarea antigrecească, la Vasile Lupu aceasta a fost doar o manevră tactică. După luarea domniei, sprijină sistematic (politică de stat) pe grecii din țară (din rîndurile cărora se trăgea), dar și pentru a convinge Poarta de fidelitatea sa. Boierii români erau îndepărtați din Iași și risipiți prin județe.

De unde și împotrivirea boierimii autohtone și a straturilor de jos asupra cărora se aplica politica de fiscalitate excesivă. Vasile Lupu a fost fără îndoială un om politic și diplomat, dar nu-l putem așeza, ca pe Matei Basarab, în rîndul urmașilor lui Mihai la actul de unificare. În încercarea de a realiza o unitate sub forma dualității tată-fiu n-a fost vorba de o faptă a unității românești, ci de o acțiune de mărire personală. În schimb formația grecească a domnitorului are răsfrîngeri benefice în opera sa, în actul de cultură. În timp ce Matei Basarab sprijinea tradițiile autohtone, Vasile Lupu era aplecat spre tradițiile imperiale byzantine. Vasile Lupu iubea luxul și fastul promovat odinioară în Byzanț. Întreținea o curte princiară și se îmbrăca după ceremonialul de tradiție greacă.

Moștenirea esențială a lui Vasile Lupu trebuie căutată în actul de cultură. Lui Vasile Lupu i se datorează ridicarea unui număr de lăcașuri, e drept, mai puține decît ctitoriile lui Matei Basarab. Se remarcă însă o diferență poate calitativă. Vasile Lupu isprăvește Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Iași, ctitoria lui Miron Barnowski, înalță ctitoriile din Șerbești (jud. Neamț), de la Copou (Sf. Atanasie), biserica din Orhei, cea de la cetatea Chiliei, este ctitor și la Pobrata și Hlincea. Așezările lui Vasile Lupu sînt mai împodobite și mai bogate.

Deasupra tuturor strălucește Mînăstirea Trei Ierarhi (Iași), capodopera sa arhitecturală. Vasile Lupu n-a economisit bani pentru ca această operă să dăinuie și să impresioneze prin trăinicia și valoarea materialului (piatră și marmură), cît și prin mulțimea și varietatea podoabelor. Trei Ierarhi este nu numai așezămînt religios, ci și centru de cultură. După ce zidirea a fost încheiată și sfințită (1639), Vasile Lupu înființează pe lîngă Biserica Trei Ierarhi o școală și o tipografie cu sprijinul mitropolitului Kievului, Petru Movilă. Acesta îl trimite pe ieromonahul Sofronie Pociațki ca egumen la Trei Ierarhi, profesori pentru școală și meșteri tipografi. Școala de la Trei Ierarhi (ca și Sf. Sava din București) era Academie Domnească, principalul centru de învățămînt din Moldova. Cît privește tiparul, dacă Matei Basarab continua tradiția, lui Vasile Lupu îi revine meritul de a fi introdus tiparul în Moldova. Învățămîntul de la Trei Ierarhi era grecesc, dar profesorii predau în slavonește, limbă de tradiție în administrație și în slujbă, dar, ca și în Muntenia, începe să se afirme limba românească. Vasile Lupu înmulțise atît de mult numărul preoților și călugărilor greci, încît nu se mai găseau destui profesori de limba slavonă, iar cei care cunoșteau limba greacă nu voiau să se coboare în popor, și atunci s-a recurs la limba română. Vasile Lupu a pus să se tipărească în limba română cărți pentru poporul de rînd. Se tipărește la Iași cartea Pravilele împărătești (1646). În afara hotarelor, lui Vasile Lupu îi aparțin ctitoriile Sf. Paraschiva din Liov și Sf. Lavră din Moreea.

Cu toate umbrele sale, Vasile Lupu a fost ultimul domn strălucit din istoria medievală a Moldovei.

Mircea Pîrlea Biblioteca Județeană Satu Mare

8

Vineri, 27 decembrie 2019

RM

Polemici«Controverse EDITORIAL

În fine, după 30 de ani, Nicolae Ceaușescu a pierdut bătălia!

Motto: „Aşa ne-am molipsit noi de minciună Şi am furat, ba chiar ne-am prostituat Iar toate astea, astăzi, se răzbună...”

Corneliu Vadim Tudor Da, acesta este adevărul – după 30 de ani se poate spune că marele președinte, în opinia mea cel mai mare conducător din istoria României, a pierdut bătălia pentru România. Visul lui despre o Românie puternică, independentă, despre un om nou, patriot, dedicat muncii și spiritului evoluat – „revoluționar” – ei bine, acest vis s-a sfărîmat! Azi, la 30 de ani după asasinarea lui Nicolae Ceaușescu, putem pune cruce și visului său.

Mă uitam cum pe 21 decembrie, Gelu Voican Voiculescu un simbol al Revoluției, la fel de controversat ca însăși Revoluția, a fost agresat violent, umplut de sînge, chiar cînd se ducea spre troița de la Universitate să pună o floare și să rostească o rugăciune! Agresiunea acestuia este simbolică și definitorie pentru ceea ce a rămas din spiritul de acum 30 de ani! Știu, pare ciudat că eu, care îl apreciez enorm pe Nicolae Ceaușescu și realizările formidabile ale românilor în comunism, ei bine, îl apreciez mult și pe Gelu Voican, „teoreticianul” execuției marelui președinte și al interzicerii comunismului! Și da, să se mire cretinii, huliganii și impostorii care strigă isteric „Jos comunismul!” – l-au insultat și l-au umplut de sînge pe cel căruia i se datorează introducerea în Legea siguranței naționale a interzicerii partidelor de tip comunist! Deci voi, cei care urlați „Jos comunismul” - ce dovadă mai bună vreți că sînteți doar niște impostori și imbecili?

Din păcate nu ei sînt problema, ei sînt doar ce am scris mai sus… imbecili manipulați! Problema este că românii au devenit falși, supuși, mimetici… făcături imitatoare ale unor modele sinistre – chiar antiumane! Problema este că românii preferă să spele veceuri în Occident, în loc să rabde o clipă poftelor și tentațiilor stîrnite de același Occident – și să-și construiască o țară mîndră, demnă, inde­ pendentă și prosperă! Da, asta este marea înfrîngere a lui Ceaușescu! Nu faptul că a fost ucis mișelește – în aplauzele poporului… de fapt asta a fost îm­plinirea unei vieți excepție. Un martiriu, fără dubii! A fost ingratitudine atunci? Da, dar poate este justificabilă – el nu a știut că e om, că nu poate face față bătăliilor pe toate planurile, a făcut greșeli, atît față de apropiații care l-au trădat, cît și față de popor, care venea după un după un efort uriaș. Un popor intoxicat de propa­ ganda Vestului, dar și de mijloacele subtile ale Estului, odată cu venirea lui Gorbaciov.

Nu, Revoluția NU a fost o înfrîngere a lui Ceaușescu – pentru că mulți dintre cei de atunci erau oameni adevărați, care puteau merge pe alt drum, dar către aceleași idealuri – o țară mîndră și puternică, pentru un popor creator, descătușat, cum sperau ei! Da, eu, „ceaușist” declarat, îi apreciez și pe revoluționarii adevărați sau pe mulți dintre cei care au preluat atunci puterea. Îl cunosc pe intelectualul generos Gelu Voican, l-am iubit ca pe un frate pe eroicul Dan Iosif, mă înclin în fața patosul inegalabil al lui Claudiu Iordache, a sufletului mare a lui Codrin Ștefănescu, Rebeca sau Nica Leon… Îi cunosc și știu că sînt sau au fost oameni adevărați - care cred sau au crezut cu adevărat în idealuri! Ei nu sînt huligani, impostori, provocatori, derbedei – precum aceia care, umplîndu-l de sînge pe Gelu Voican, sau insultînd și urlînd măscări, au anulat Revoluția - transformînd-o, iremediabil, în involuție! În Decembrie 1989 și mai înainte a fost România oamenilor adevărați. Acum e a acestor huligani impostori care au umplut de sînge un simbol – anulînd Revoluția Română – și, paradoxal, aducînd înfrîngerea lui Ceaușescu! 30 de ani de la Revoluție? Ce rușine!

Da, înfrîngerea lui Ceaușescu nu este răstur­ narea și asasinarea lui, ci transformarea României într-o colonie, cu un popor de consumatori, nu de producători, compus în majoritate absolută din ascultători de manele și mizerii subumane americane. Înfrîngerea lui Ceaușescu este transformarea unui sfert dintre români în imigranți de mîna a treia prin Occident, de cerșetori de viză la americani, de femei traficate și umilite prin „lumea liberă”! Înfrîngerea lui Ceaușescu este dominația bandelor, puterea lumii interlope, ajunsă model pentru tineri, prezentată „eroic” prin filme – vai, filme care se rezumă la viața mizerabilă moral a românului, la povești cu minorități șmechere, la bogăție acumulată prin înșelăciuni…, la crime! Înfrîngerea lui Ceaușescu este ploconirea jenantă în fața oricărui funcționar american, imixtiunea poruncitoare a ambasadorilor Occidentului, călcarea în picioare a românilor cînd Uniunea Europeană vrea și cum vrea! Înfrîngerea lui Ceaușescu este damnarea națio­ nalismului românesc, chiar și a ideii de suveranitate, este transformarea României și a poporului român într-un criminal odios, al doilea după Germania în cazul tragic al Holocaustului – este acuzația lui Elie Wiesel, rămasă fără replică, deși a fost spusă în fața președintelui statului - „România a ucis, a ucis, a ucis!”. Bietul Ceaușescu, cred că aceste cuvinte l-ar fi durut mai tare decît gloanțele! De fapt, cine ar fi avut curaj să spună așa ceva în fața lui?… Dar acum el este înfrînt…

Argument al înfrîngerii lui Ceaușescu este transformarea trivialității în „manifestare de protest civic” – da, „Cîntarea României” a fost uitată, avem manifestări „artistice” în marile orașe, la care „muie” este cuvîntul cheie, este laitmotivul noii formule de manifestare a „intelectualilor” români! Asta e țara căreia Ceaușescu i-a construit mii de școli, licee, facultăți, case de cultură, cămine culturale!... Ce argument mai bun al înfrîngerii „dictatorului odios” vreți, decît „muia” noii generații de intelectuali „frumoși și liberi”?! „Biserica ortodoxă română a susținut robia” – a spus ambasadorul SUA, iar conducătorii români l-au aprobat, ba chiar i-au dat și „Steaua României”, în grad de mare cruce (ironic, nu?) – după ce i-au luat-o celui mai capabil premier, distrus tot în urma insistențelor străinătății! Ceaușescu, unde ești să vezi cum te umilesc americanii, occidentalii și cozile lor de topor… chiar la tine acasă?!

Dar, mai e casa lui Nicolae Ceaușescu, mai e România? Nu, este „spațiul NATO”, este „teritoriul UE”, avem baze militare SUA pe teritoriul țării, unitățile militare ale armatei „noastre” poartă denumiri străine și luptă în războaie ale altora, peste mări și țări! Fondul „Proprietatea” este al străinilor, resursele naturale sînt ale lor, produsele agricole sînt străine – România importă produse agro-alimentare de bază!

Nu, nu mai e România ta, Nicolae Ceaușescu! Este a unor impostori care își spun conducători, votați de un „electorat” căruia îi pute „escu”, și vrea Iohannis, Orban, Kövesi, Hellvig, Barna!...

Să nu o mai lungim – nimic din ce a lăsat Ceaușescu țării nu mai e – de la întreprinderi și uzine românești, flotă maritimă, aeriană, de transport feroviar – și pînă la obiceiuri, moralitate, tradiții, limbă (frumoasa romgleză a înlocuit româna „comunistă”), școala e facultativă și alternativă, analfabeții fac bani și sînt modele… Deci, ce să mai, gata, Ceaușescu a pierdut pe toată linia! Cum spun unii „analiști”, comunismul, ceaușismul, s-a dovedit „neviabil”. „Falimentar”! Și eu?... Eu ce sînt și cine mă cred să spun că Nicolae Ceaușescu a fost un mare, un uriaș conducător, o personalitate de nivel internațional a epocii sale? Vă spun eu cine sînt: un pasibil de condamnare (penală) pentru că elogiez un asemenea român! Aici am ajuns după 30 de ani.

E ultima ediție din acest an a Revistei „România Mare“. De aceea închei cu optimism: la 30 de ani de la revoluție, Ceaușescu a fost înfrînt, iar românii nu au atins culmea imbecilității și a decăderii.

Așa că, deh, La Mulți Ani! Dragoș Dumitriu

La Mulți Ani, române!

Ne apropiem cu pași repezi de un nou an, de noi speranțe, de noi dezamăgiri și de alte provocări. Sîntem români, așa că nu ne putem plînge nici de probleme, nici de lipsa lor, nici de bucurii, și nici de absența lor. Vom trece în anul următor schimbați, așa cum și în 2021 vom fi altfel decît pînă atunci. Poate că am învățat din greșeli sau poate doar am devenit mai blazați – cert este că, din punct de vedere politic și social, noi ca națiune ne-am predat altora și poate că o generație viitoare are să ne readucă la masa statelor independente, a țărilor libere cu adevărat.

Am avut un an 2019 nu foarte bun, cu două rînduri de alegeri în care au cîștigat cei care trebuiau să cîștige. Și chiar dacă ar fi învins alții, pentru români nu ar fi fost nici mai bine, dar nici mai rău. Românii aleg întotdeauna un așa-zis rău mai mic, dar care, ca un făcut, mereu se dovedește a fi lozul necîștigător. Nu am avut nici forța și nici curajul de a schimba ceva în bine, de fapt nici măcar nu am avut voie, noi, ca popor, să facem ceva care să ne aducă un plus de bunăstare la nivel general, sau măcar o amară stare de verticalitate, după care mulți dintre noi tînjesc.

Anul care vine nu cred că va fi unul mai bun – dimpotrivă, am credința că are să fie dominat de trendul căderii sociale, așa cum a fost și 2019. Nu văd nici un fel de motiv care să mă facă să cred că, din punct de vedere economic, politic și social, ne va fi mai bine. Nu cred că vor fi alegeri anticipate, dar chiar și așa, pentru anul electoral următor prevăd o victorie pe linie largă a așa-zisei ,,drepte”, în fond tot bandiți și hoți, dar vopsiți în galben sau portocaliu. Zona ,,roșie” va scădea, undeva la un maxim 15% la alegerile generale și asta pentru că actuala conducere se dovedește a fi o păpușă de paie, un fel de lup ascuns în blană în oaie, lucru care va duce la erodarea puternică a electoratului de stînga. Totodată, acele voturi ,,de aur” pe care Serviciile au dovedit că le au la îndemînă, plus mass media, vor da atît de puternic la picioarele PSD și ale altor partide așa-zis de opoziție, încît românii vor merge la vot în favoarea PNLului, pentru că estimez că violențele de stradă care au început în 2019 se vor amplifica în anul următor, și nimeni, nici un fel de structură de forță nu va face nimic în această direcție.

Nu văd nașterea nici unei mișcări politice în anul 2020, cel puțin a uneia care să conteze. Cel puțin una care să ne arate că drumul României spre disoluția statală ar putea fi oprit.

Dimpotrivă, anul 2020, un an important în care se împlinesc 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, poate să ducă la aplicarea pe scară largă a unor proiecte începute de către statul vecin acum ceva timp, și care au ajuns deja la maturitate.

Dacă în 1990, românii și-ar fi dat viața ca Transilvania să nu fie cumva smulsă din trupul țării – ca să citez acest vechi slogan – acum mulți români sînt de părere că drumul Ardealului poate să fie diferit de restul principatelor. Și nu sînt puțini cei care susțin acest lucru. Dacă acum mulți ani, pe vremea cînd Vadim a dovedit că este cu adevărat un apărător al poporului român, nici nu se punea problema să existe vreo tendință de secesiune, acum astfel de informații devin tot mai puternice în spațiul public.

Să privim puțin în ograda partidelor naționaliste. Nu cred că un astfel de partid va intra în Parlament în 2020.

Nici măcar organizația lansată pe 1 decembrie a.c., la Alba Iulia, și asta pentru că liderul ei, un băiat de treabă, în fond, a arătat în toți acești ani că nu dorește nimic altceva decît un loc călduț în Parlament sau pe oriunde, și nici pe departe ceva serios, gen binele țării. Tuturor celor care cunosc zona lui de activitate politică le este clar că acest personaj se zbate pe zona naționalistă cît de cît liberă pentru că, probabil, partidele cu care a cochetat înainte nu i-au oferit imediat postul de președinte sau un loc eligibil la alegeri. Alte partide naționaliste nu mai există de multă vreme, decît poate scriptic, în registrul partidelor politice. În ceea ce ne privește pe noi, Revista ,,România Mare”, ne dorim ca anul viitor să fim mai aproape de cititorii noștri și, împreună, pe data de 9 iunie 2020 să aniversăm 30 de ani de apariție neîntreruptă pe piața din România. Dorim să organizăm cît mai multe evenimente prin care nu doar să ne arătăm disponibilitatea de a fi alături de cei care ne citesc, dar și, împreună cu ei, să căutăm și să găsim soluții care să ne ofere nouă, românilor, o șansă de a fi un stat independent, suveran și indivizibil, așa cum scrie în Constituție. Pentru că, așa cum se vede, de mai bine de 20 de ani, poate chiar mai mult, națiunea română se află într-o continuă disoluție națională, proces care continuă și acum și care, dacă nu va fi oprit, peste cîțiva ani nu vom mai avea pentru cine și pe cine să oprim.

RM

9

Vineri, 27 decembrie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (29)

PE PĂMÎNTUL CEHOSLOVACIEI (5)

Vizita pe front a unei delegaţii din ţară, condusă de ministrul de Război (2) În zilele următoare, unităţile s-au avîntat mai departe în marea bătălie pentru cucerirea crestelor Carpaţilor Albi. Ostaşii români s-au năpustit în luptă cu un elan deosebit. Şi pe 22 aprilie 1945, prin eforturi conjugate, Diviziile 21 şi 6 infanterie şi 1 cavalerie au ajuns pe creasta marcată cu cotele 747, 770, eliberînd satele Rubanica, Machnac, Handerlaci. Ele au încercat apoi să facă noi salturi, dar s-a cîştigat foarte puţin teren. Încleştările din aceste zile mi-au dat multă bătaie de cap. Ne avîntam în luptă cu o divizie, cu două, şi aveam impresia că batem prea mult pasul pe loc. E drept că împotrivirea adversarului atinsese parcă apogeul.

Cîteva date din calendarul meu de luptă (1) Inamicul şi-a adus noi forţe în zona noastră de acţiune. Din declaraţiile prizonierilor rezulta că unităţile fasciste au primit ordin să nu cedeze teren, iar în cazul în care vor fi obligaţi să dea înapoi, să recucerească imediat terenul pierdut prin contraatacuri în forţă.

Răsfoindu-mi acum cîţiva ani notiţele mele de război, despre luptele din zona Carpaţilor Albi am găsit însemnări ceva mai detaliate. Ba, mai mult, pentru unele zile mi-am găsit notiţe în genul „jurnal personal”. Voi spicui din acest jurnal cîteva însemnări aşa cum le-am aşternut pe hîrtie cu 23 de ani în urmă. Le reproduc aidoma, cu toate că ele nu mai fac corp comun cu stilul folosit pînă acum în relatarea luptelor.

21 aprilie 1945. Am lărgit mult pătrunderea spre nord-vest. Satul Predpoloma a fost cucerit de către Divizia 6 infanterie. Şi cota 747 a fost luată. În aceste lupte a acţionat Divizia 21 infanterie. Diviziile corpului oare mai au 40–50% din efectivul lor? În sectorul Diviziei 1 cavalerie inamicul a contraatacat cu vigoare. Divizia şi-a menţinut însă poziţiile. Diviziile 6 şi 21 infanterie atacă impetuos şi reuşesc să pătrundă în dispozitivul hitlerist.

Cuceresc terenul din partea de sud a satului Harvany. În sectorul Diviziilor 21 infanterie şi 1 cavalerie duşmanul contraatacă repetat, văzîndu-şi ameninţată comunicaţia Bystrice–St. Hrozenkov.

21 aprilie seara. Surpriză! A sosit maiorul Andrei, cumnatul meu. L-am găsit acasă cînd am venit de la Divizia 6 infanterie, unde am asistat la lupta de la Predpoloma. Împreună cu generalul Jmacenko, am stat aproape trei ore în liniile de luptă ale Regimentului 27 infanterie. Discuţii plăcute şi interesante. Generalul sovietic a apreciat din nou cu multă căldură lupta armatei române.

23 aprilie. Pagina zilei de 22 aprilie a rămas albă în jurnalul meu. Mă tem că vor mai rămîne încă multe altele. Timpul nu-mi dă răgaz. Nici cu Andrei n-am putut sta de vorbă aşa cum aş fi vrut. De două zile plouă mereu. Bieţii ostaşi! Trebuie să mă duc la observator, la cota 598. Ieri am fost la P.C. al Diviziei 1 cavalerie şi al Diviziei 21 infanterie. Inamicul a adus întăriri şi a contraatacat puternic în tot cursul zilei. Sînt pierderi de ambele părţi; pe munte a nins.

Divizia 6 infanterie atacă şi se apropie de satul Lopenik. Vremea este tot rea. Pierderile sînt acum egale cu numărul ostaşilor din unităţile de marş pe care le-am introdus în front; forţa deci nu creşte prea mult. Muniţie puţină.

Ministrul de Război, generalul de corp de armată Vasiliu Rășcanu, decorînd ostași din Corpul 2 armată

25 aprilie. Vremea s-a îndreptat. Generalul Jmacenko mă vizitează din nou. îmi aduce veşti emoţionante. Se dau lupte chiar în Berlin. Germania e atacată şi din sud, dar nu cedează. Luptăm înainte, pînă cînd o vom dezrobi definitiv. Mă întristează bilanţul pierderilor: 47 ofiţeri, 63 subofiţeri şi 980 soldaţi. Alţi eroi sporesc şirul celor căzuţi în ţară, în Ungaria şi în Cehoslovacia. Cîţi vor mai cădea oare?...

I-am chemat pe generalul Ceauşu, comandantul Diviziei 21 infanterie, şi pe colonelul C. Talpeş, coman­dantul Diviziei 1 cavalerie, pentru coordonarea acţiunii.

Dimineaţa am plecat la generalul Dimulescu – Divizia 6 infanterie – la P.C. (Bosâka). Am vizitat în treacăt şi Piestany. Am definitivat acţiunile de luptă.

26 aprilie 1945. Diviziile 6 şi 21 infanterie atacă fără răgaz. Iarăşi înregistrăm pierderi grele. Reuşim să cucerim satul Vyskovec şi ne apropiem la 2 km de St. Hrozenkov. Întreg frontul este în fierbere. Se dau lupte peste tot. Toată ziua mi-am petrecut-o în munţi. Pe frontul corpului de armată pe care-1 comand se înregis­ trează succese. Se impune remanierea dispozitivului.

Noaptea a plouat. Sînt foarte obosit. Războiul merge spre deznodămînt. Berlinul este încercuit. În zona de operaţii a Armatei 1 a căzut Brno. Chiar acum, cînd se ştie că Berlinul este încercuit, hitleriştii distrug totul în retragerea lor. În noaptea de 26/27 aprilie 1945, Divizia 6 infanterie a luat în primire sectorul Diviziei 133 sovietice pînă la Olsovec, inclusiv.

Aprilie 1945. Inamicul, presat puternic de unităţile Corpului 2 armată şi ameninţat de celelalte forţe sovietice şi române care au cucerit oraşul Uher. Brod, se retrage, luptînd, din faţa Diviziei 6 infanterie care cucereşte satele Lopenik şi Bystrice. Tot azi, la ora 20, Divizia 8 cavalerie intră sub ordinele mele.

Aprilie 1945. Zi bună. Înaintăm cu succes. Am fost pentru recunoaştere în oraşul Banovce. După-amiază a plouat. La dreapta noastră inamicul rezistă. Rezistenţă zadarnică, fără sens.

La Ivanovice am stat două săptămîni. Acum voi muta P.C. la Banovce...

Divizia 6 infanterie, în strînsă legătură cu Divizia 8 cavalerie, a pătruns, după lupte grele, pe creasta de sud Nezdenice. Divizia 1 cavalerie a cucerit satul Kostolna, la aripa dreaptă a Corpului 2 armată, unde inamicul a început să cedeze. S-a distins în mod deosebit Regimentul 1 roşiori, comandat de colonelul Sorescu. Îl voi cita prin ordin pe Corpul de armată.

Batalioanele sovietice 4 şi 21 de aruncătoare de flăcări, care avuseseră misiunea de a apăra Rîul Vah în sectorul Trencin, au trecut la nord de rîu şi au ocupat linia nord Istebnik.

Divizia 21 infanterie a cucerit cu mari sacrificii cota 799. Ne-am instalat P.C. în Banovce, la 1200 metri depărtare de inamic. Pot să conduc mai uşor operaţiunile, aflîndu-mă mai aproape. Am ordonat măsuri de apărare apropiată. Zi fără succese, ploioasă şi grea. Am fost la generalul Dimulescu, la Divizia 6

infanterie, la Bystrice. Marea unitate se găseşte în linia cea mai înaintată. Deşi eram adăpostiţi după nişte magazii cu fîn, auzeam şuieratul gloanţelor şi bufniturile minelor trimise de aruncătoare.

29 aprilie. Diviziile 8 cavalerie şi 6 infanterie, în stînga, sînt încleştate puternic cu inamicul. Înaintăm bine şi frontul se depărtează. La dreapta, Regimentul 1 roşiori şi batalioanele 21 şi 4 sovietice înaintează spre nord. Dritoma a căzut. La Divizia 6 infanterie, succese locale. Zvonuri de capitulare a Germaniei.

Aici însă se luptă din greu.

Spre seară m-am deplasat pînă în linia cea mai înaintată. Frontul s-a întins pe 40 km şi e discontinuu.

Mergem înainte. Duminica Floriilor. Pomii au înverzit. Cireşii sînt în floare. Parcă nici n-ar fi război. De abia s-a îndepărtat frontul şi oamenii au îmbrăcat haine de sărbătoare. Gazda la care stau, un profesor, mă invită la masă. Clopotele sună prelung.

Mi-i dor de ţara mea.

30 aprilie 1945. Continuăm atacul fără răgaz.

După lupte grele Divizia 6 infanterie cucereşte partea de sud a satului Mezdenice, iar Divizia 21 infanterie – satul St. Hrozenkov. Divizia 6 realizează mici progresiuni către satul Zaharnovice. Maiorul Mîndru Costachi, şeful biroului 3 operaţii din statul major al Diviziei 21 infanterie, constituie un detaşament din pionieri, jandarmi şi călăreţi şi, împreună cu elemente din Divizia 6 infanterie, atacă la nord de Bystrice; reuşeşte să respingă cu succes rezistențele inamice din pădurea nord Bystrice. În acest fel deschidem drum spre nord stîngii Diviziei 21 infanterie. În sectorul Diviziei 1 cavalerie progresiunea este mai accentuată. Pînă în seara zilei se cuceresc satele Drietoma, Machara, Dol. Suca şi Hor. Suca, de unde inamicul începe să se retragă. Cele două batalioane sovietice de aruncătoare de flăcări ajung pe linia nord Dol.Suca...

Aici mi-am întrerupt însemnările. Nu-mi dau seama nici acum din ce cauză. Poate din lipsă de timp. Poate... Mă gîndesc că dacă mi-aş fi continuat jurnalul personal zilnic, aveam un material mai viu, mai clar şi poate mai interesant privind luptele corpului de armată.

Trecînd în revistă luptele duse de marea mea unitate în perioada 15–30 aprilie 1945, socotesc că ele se pot sintetiza astfel: Manevra Corpului 2 armată a urmărit în această fază lărgirea capului de pod de la nord-vest de Trencin, cu scopul de a face siguranţa dreptei forţelor române şi sovietice care trecuseră la vest de Rîul Vah şi înaintau spre Morava. Inamicul a reacţionat continuu la dreapta forţelor noastre. Corpul 2 armată a atacat cu centrul şi stînga sa, pentru a intercepta comunicaţiile care pleacă din Uher. Brod spre est, urmînd să întoarcă flancul drept al trupelor inamice care se apărau pe Vah, în faţa Corpului 6 armată român şi Sectorului 54 fortificaţii sovietic. Această manevră s-a realizat după lupte grele şi sacrificii, prin eforturi succesive şi aproape supraomeneşti şi prin vitejia trupelor din linia întîi şi a comandanţilor de toate gradele. Inamicul a apărat cu disperare retragerea instalaţiilor industriale şi a trupelor de la sud de Vah din faţa Corpului 6 armată. Deşi vrăjmaşul dispunea de numeroase lucrări defensive, deşi a întreprins numeroase contraatacuri de zi şi de noapte, trupele române au reuşit să-i zdrobească pas cu pas apărarea.

Pe timpul luptelor, Corpul 2 armată a avut pierderi simţitoare: 73 ofiţeri, 96 subofiţeri, 1.405 soldaţi. În aceste încleştări nu s-au precupeţit nici odihna, nici sîngele. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 27 decembrie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Pagini de istorie literară

Mai rari scriitorii care să-și fi dobîndit notorietatea excelînd într-un singur gen literar. Căci dacă, spre exemplu, Alecsandri, Eminescu sau Arghezi sînt cunoscuți mai mult ca poeți, preocupările lor literare au cuprins o arie mai largă de genuri și specii. Cei trei fiind și prozatori, și jurnaliști, și dramaturgi. Nu altfel stau lucrurile și cu povestitorul Creangă, care și-a încercat forțele și în poezie, și în dramaturgie, după cum reiese din manuscrisele rămase de la el. Sau Caragiale, un maestru neîntrecut mai ales în proza scurtă, dar, parțial, și în poezie, unde a excelat mai mult ca teoretician literar, întrucît era convins că un mare poet se naște, nu se formează, și el nu era. Să cunoaștem, mai departe, și alte nume de maeștri ai scrisului, autori totali, adevărate enciclopedii culturale: Eliade Rădulescu (poet, traducător, jurnalist, autor dramatic și îndrumător cultural, om politic); B.P. Hașdeu (lingvist, dramaturg, nuvelist, gazetar, profesor, poet); G. Călinescu (profesor de literatură, eseist, romancier, critic și poet); Macedonski (poet, prozator, dramaturg, gazetar și creator de școală literară); Coșbuc (poet, traducător, gazetar, prozator); Marin Sorescu (poet, dramaturg, prozator, gazetar, pictor).

-ar putea să fie o supriză pentru unii, dar marele prozator Mihail Sadoveanu și-a încercat forțele și în poezie, și în teatru. Să o luăm pe rînd. Și a făcut-o o dată, în adolescență, cînd semna timid cu pseudonimul ,,M. Cobuz”. Și a doua oară, spre bătrînețe, cînd se îndrăgostise de Valeria, secretara sa mai tînără cu 30 de ani.

Neîncrezător, i-a cerut părerea criticului Eugen Lovinescu, de același leat, dar acesta, monument de puritanism, ,,La vîrsta dumitale?”, aproape că l-a rușinat. Mai apoi, a consultat-o și pe Ștefana Velisar-Teodoreanu care, dimpotrivă, l-a încurajat să le tipărească. Acele poezii au apărut tîrziu, în 1944, în volumul ,,D.A.I.M.”.

Dar Sadoveanu s-a exersat și în teatru, preocupare care putea să fie dictată de faptul că fusese 8 ani directorul Teatrului Național din Iași, iar ulterior membru al comitetului de lectură și administrație.

Sadoveanu s-a avîntat pe terenul teatral în 1912, cînd i s-au reprezentat pe scena ieșeană comedioarele ,,Ziua Dochiei” și ,,Zile vesele după război”. În perioada interbelică, la solicitarea unor teatre, a realizat dramatizări după romanele ,,Șoimii” și ,,Neamul Șoimăreștilor”, ultima în colaborare cu Mihail Sorbul.

Piesa ,,Zile vesele după război”, în 3 acte, este o adaptare după comedia ,,Les vivacités du capitain”, a sciitorului Eugène Marin Labiche. Pe scurt, subiectul ar fi următorul. În actul I, căpitanul Barbu Asan se întoarce din Războiul de Independență, însoțit de ordonanța sa, și se cazează la mătușa Raluca Cireșanu.

Sînt bine primiți. Căpitanul o cunoaște pe tînăra Tudorița, logodită cu profesorul Filitti. Actul II. Bal la coana Raluca. Aceasta îl ia deoparte pe logodnic și îi spune că Tudorița se va mărita cu nepotul Barbu.

Logodnicul protestează. Actul III. Tot în salonul coanei Raluca. Al. Pîrlogeanu, epitropul fetei, recurge la tot felul de mașinațiuni, să împiedice căsătoria. Dar intervine ordonanța Țăndărică și rezolvă impasul. În pofida faptului că s-a jucat, cîțiva ani la rînd, la Teatrul Național din Iași, piesa este, totuși, subțirică, lipsită de nerv dramatic și de adîncime psihologică a personajelor. Poate de aceea, pînă la apariția ei în Revista ,,Manuscriptum”, nr. 41/1980, nu fusese publicată niciodată. Mai mult chiar, la prima ei prezență în repertoriul stagiunii, ca autor, fusese specificat ,,Anonim”, iar în caietul de sală: ,,Un călugăr de la Mînăstirea Neamț”, cam cum se proceda cu literatura pașoptistă. oartea prematură l-a împiedicat pe Mihail Săulescu (1888-1918) să-și dezvolte uriașul

S

M

talent și, astfel, a intrat într-o nemeritată uitare. În această situație, el a rămas în amintirea contemporanilor și a urmașilor, doar ca întîiul poet care a căzut eroic în primul război mondial. Avea să-l urmeze poetulpreot basarabean Alexei Mateevici, ,,Limba noastră-i o comoară...”. Plecat voluntar pe front, Mihail Săulescu a fost ucis de un glonț lîngă Predeal. Cu puțin înainte, făcuse un popas în Cofetăria ,,Capșa”, să-și ia la revedere de la prieteni: ,,Mă duc să-mi beau cafeaua pe culmile Carpaților!”. Apucase totuși să-și vadă publicate mai multe volume: ,,Versuri” (1906), ,,Departe” (1914), ,,Viața” (1916) și piesa de teatru ,,Săptămîna luminată” (1913). În mai 1916, la cîteva luni după moartea sa, îi va apărea volumul ,,Cultul morților”. Tîrziu, în 1947, va apărea în Colecția ,,Scriitori români uitați” volumul ,,Opere”, îngrijit de Eugen Jebeleanu.

Dar Mihail Săulescu promitea să devină și un dramaturg important. Am menționat prima lui piesă, ,,Săptămîna luminată”, o parabolă pe tema morții. Un tînăr face o crimă, pentru care mama lui este convinsă că va plăti scump pe lumea cealaltă. Dar și el este grav rănit. Sîntem în Săptămîna Luminată de dinaintea Paștelui, cînd se știe că toți care vor muri acum nu vor plăti pentru păcatele lor. Dar tînărul va muri după încheierea săptămînii. De aceea, mama îl ucide, luînd asupra ei păcatul crimei (simbolul christic). Într-un manuscris descoperit în Muzeul Teatrului Național, s-au găsit piesele ,,La țărmul mării” și ,,Călătorii”. ,,La țărmul mării”, datată 1910, este o piesă de idei, cu trimitere la semnificațiile abstracte cultivate de simboliști. Acțiunea se petrece într-o familie de intelectuali din Constanța. Eroul principal este Vladimir Halunga, un artist celebru ajuns în culmea gloriei, care, de ceva vreme, trăiește drama înstrăinării, element specific poeziei simboliste. El se simte atras de nemărginirea mării, iar mișcarea ritmică a valurilor îi dă angoasa înstrăinării. Dorește să evadeze. Pentru acest motiv, începe să-și neglijeze familia, care nu mai înțelege ce se întîmplă cu el. Această temă a înstrăinării și a depărtărilor se regăsește în mai multe dintre poeziile lui Mihail Săulescu. Piesa curge în jurul unei geamanduri sonore, care dă semnale vapoarelor gata să intre în port.

Această geamandură simbolizează destinul lui Halunga și al soției, loviți în curînd de moartea copilului lor, dar și al poetului. ramaturgia lumii își are rădăcinile în alaiul care îl însoțea pe Dyonisos, trac de-ai noștri, în care satyrii violau bacantele, beți frînți cu toții. Să ni-l închipuim pe Sofocle dansînd gol în cinstea aceluiași zeu. Tot un fel de teatru avant la lettre a făcut și Moise, cînd a transformat un toiag în șarpe. Prin urmare, scamatoria conținea mugurii teatrului universal.

Adăstînd în Evul Mediu, să nu uităm că Shakespeare și Molière, doi dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii, în tinerețea lor, fuseseră actori. Nu prea departe de ei s-au aflat Eminescu, Caragiale, actori ocazionali și sufleuri. Și în zilele noastre e la fel. Prin anii ’70, actorul Paul Ioachim, de la Teatrul ,,Giulești”, juca într-o piesă scrisă chiar de el. Astăzi, în anul de grație 2019, actrița Rodica PopescuBitănescu, de la Teatrul Național din București, a devenit artist total, pentru că pune în scenă și joacă în comediile sale satirice. Poate cu altă ocazie vom scrie despre actorii deveniți dansatori și cîntăreți, ceea ce este foarte normal, întrucît e greu de închipuit rostirea unei replici fără mișcare scenică, ambient muzical și dans.

Dar și alte categorii de muritori pot face teatru, sau, după caz, film. Cum ar fi boxerii, botbaliștii, cascadorii,

D

artiștii plastici. Nu ne putem abține să nu ridicăm măcar un colț al cortinei care ascunde subiectul, și o descoperim pe actrița Marcela Rusu, de la Naționalul bucureștean, nevasta comediografului Aurel Baranga.

Nu era vreo frumusețe, precum Carmen Stănescu sau Elivra Godeanu, dar înnobilase cu talentul ei creațiile mediocre scrise de soț și de Alexandru Mirodan, prieten de familie. Cu toate acestea, Marcela Rusu a rămas în amintirea spectatorilor și prin interpretarea mai mult rostită a două melodii scrise de Radu Șerban și devenite, astfel, șlagăre: ,,La un pas de fericire” (La un pas de fericire/ M-a oprit o șovăire...) și ,,Dacăți pare rău” (Dacă-ți pare rău,/ Întoarce-te la mine,/ Lasă-ți mîna ta/ Să cadă într-a mea...). n sfîrșit, am ajuns și la dramaturgul Gheorghe Ciprian, una și aceeași persoană cu actorul Gheorghe Criprian. Singurele secvențe cu el se găsesc în filmul ,,Telegrame”, după Caragiale, în care apare în rolul unui ciomăgar, amic politic al fraților Costăchel și Iordache Gudurău. Acolo, politicianul se arată complet derutat: de s-au aliat liberalii cu conservatorii, acum nu se mai bat? Ba da, îl liniștește Iordăchel: or fi ei aliați, dar numai vremelnic, așa că se vor bate în continuare. Tot așa, într-un rol episodic din filmul ,,Două lozuri”, apare și marele actor Puiu Iancovescu, flașnetarul aducător de ghinion - ,,Încercați-vă norocul!, Încercați-vă norocul!”... L-am revăzut recent într-un rol întreg - patronul ziarului ,,Ultima oră”, din piesa cu același nume de Mihail Sebastian - actor uriaș, cu o voce impunătoare și un joc greu de uitat.

Creațiile teatrale ieșite din mîna lui Gheorghe Ciprian (1883-1958) s-au tot jucat pe scenele românești: ,,Omul cu mîrțoaga”, ,,Nae Nicolae”, ,,Capul de rățoi”, ,,Un lup mîncat de oaie” etc. În nr. 12/1973, revista ,,Manuscriptum” a publicat integral comedia în 3 acte ,,Ioachim – fiul poporului”, o parabolă ciudată, care nu urmează regulile generale ale teatrului și nu se îndreaptă spre o moralizare practică, ci cuprinde în sine o utopie, un vis. Mulți critici au identificat o asemănare între această comedie și scrierile lui Urmuz, prin structurile expresioniste (existente și în ,,Capul de rățoi”), absurdul și grotescul lumii, surprinsă în deriziunea ei.

Aidoma Regelui Lear, și regele lui Gh. Ciprian hotărăște să abdice în favoarea fiului său, Ioachim, care, după sonoritatea numelui, pare înfrățit cu mai cunoscutul Stamate al lui Urmuz, cel cu pîlnia. Tînărul acceptă tronul, dar cu condiția să schimbe legile de la curte, bazate pe tradiție, dar, în realitate, clădite pe ipocrizie, minciună și sete de putere. Intră în pîine și se pune pe reforme, care par izvorîte din mintea unui nebun: își împarte averea săracilor; desființează armata, mare consumatoare a bugetului; palatul regal devine o uriașă grădiniță pentru copii; transformă ministerele în școli, spitale, aziluri pentru bătrîni; umblă deghizat pe uliță, precum Vlad Țepeș și Cuza.

Poporul îl divinizează. Dar, reacțiunea nu doarme, căci își vede interesele periclitate. Normal, pe vodă îl paște închisoarea, dar nu-i pasă. El umblă cu pacea, nu cu sabia. Mai mult chiar, soția, adică ,,Regina cu tălpile crăpate”, cum o poreclise poporul ingrat, îl roagă și ea să se dea pe brazdă. Opoziția caută să-l răstoarne. Începe sfîrșitul. Manevrat cu viclenie, poporul iese în stradă, însă nimeni nu știe ce vrea. ,,Am vrut să vă fac viața ușoară și bogată, proștilor”, zice regele dezamăgit. Însă Ili..., pardon, Mușat, șeful opoziției, cere intervenția armatei sovietice.

Trupele străine îl arestează și îl trimit în judecată pe rege. Dar, lovitură de teatru: comandantul inamic înțelege mașinațiunea, căci și în țara lui operau aceiași ticăloși, și îl eliberează pe rege împreună cu suita de patrioți. Regele Ioachim este repus în fruntea țării, iar poporul care, cu o clipă înainte, îl huiduise, ca în Piața Victoriei pe 10 august, îl aclamă din nou. Happy-end.

Ce bine ar fi ca și în viață să fie ca în teatru.

PAUL SUDITU

Î

RM

11

Vineri, 27 decembrie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (51) Mata-Hari: vinovată sau nu? (7)

„Perioada aceasta din 1915 a rămas mult timp obscură. Din lipsă de informaţii precise, istoricii au imaginat tot felul de intrigi misterioase. Unul dintre ei scrie: „A plecat pe front, unde a rămas multă vreme, încercînd să intre în relaţii cu diverşi ofiţeri care s-o poată informa cu privire la pregătirile care începuseră încă de pe atunci în vederea marii ofensive din primăvara anului 1916”. Toate afirmaţiile astea sînt cît se poate de impresionante..., numai că dosarul nu arată nimic de felul acesta. Mata-Hari, pe care o vedem descrisă în filele lui, rămîne o femeie de moravuri uşoare. Atît şi nimic mai mult.

După propria ei mărturisire, dansatoarea s-a întors în Olanda, în 1914, la fostul ei amant, baronul van der Kappelen, colonel al Regimentului 2 de husari.

– Un bărbat căsătorit, putred de bogat şi care punea mare preţ pe toalete – preciza ea. Şi cum considera că garderoba ei nu era la înălţime astfel ca să-i placă baronului, a început să caute un „Mecena”.

– La Amsterdam m-am lăsat abordată, la ieşirea dintr-o biserică, de bancherul van der Shalek, care s-a arătat cît se poate de generos cu mine. După ce mi-am pus la punct garderoba, m-am reîntors la baronul van der Kappelen, care m-a instalat la Haga, pe Nieuwe Vitleg nr. 16.

Tot aşa, ea afirmă că s-a înapoiat în Franţa în martie 1915 „ca să-mi caut lucrurile lăsate la depozitul de mobile Maple, Strada Jonquière nr. 29”. Ea voia să-şi transporte lucrurile în Olanda, via Spania. Şi, într-adevăr, a plecat aproape imediat după aceea în Spania. La Gara Orsay a condus-o un bun prieten, care nu era altul decît un ambasador al Franţei în exerciţiul funcţiunii, domnul de Margerie. El avea să declare: „Doamna Mata-Hari şi cu mine n-am vorbit niciodată despre război”.

Ce a făcut la Madrid? Căpitanul englez Ferdinand Tuohy declară că a dansat timp de cîteva luni pe scena unui music-hall. Se pare că în acel timp a avut legături cu agenţi notorii ai Germaniei. Atunci a început să trezească bănuielile Intelligence Service-ului. Fapt cert este că Serviciile engleze au semnalat-o în acea epocă Biroului 2 francez ca suspectă. Pe neaşteptate, în primăvara anului 1916, se întoarce în Franţa.

Avea să fie văzută la „Grand Hôtel”, apoi la „ElyséePalace”. Poliţia începe s-o fileze din nou. „Inculpata – avea să depună mărturie inspectorul Henri Mounier, care a urmărit-o pas cu pas – şi-a stabilit cartierul general la «Grand Hôtel», de unde îi recruta pe ofiţerii aliaţi aflaţi în trecere, mai ales ofiţeri superiori. Avea un fel de a proceda graţie căruia ei nu prea reuşeau să se eschiveze de la o conversaţie cu ea”.

Ofiţeri. Numai ofiţeri. Se învîrteau pe vremea aceea prin Paris mari comercianţi veniţi în interes de afaceri. Se pare că Mata-Hari nu le acorda nici o atenţie. Mereu, pasiunea ei pentru uniformă! Şi mereu aceeaşi viaţă de risipă. De dimineaţă ia un taxi, căruia nu-i dă drumul pînă la prînz. După-amiază, altul.

Frecventează numai magazinele cele mai şic şi cele mai scumpe. În 1916, în timpul verii, sosește în permisie la Paris un locotenent-major din Regimentul 2 infanterie al Corpului expediționar rus din Franța, pe nume Vadim Masloff. Înainte de a părăsi tabăra de la Mourmelonle-Grand, el încasase ca soldă pe ultimele luni o sumă considerabilă: cinci mii de franci în aur (mărturie inedită a domnului Vladimir Rychlinski).

- Ce-ai de gînd să faci cu grămada asta de bani? – întrebase casierul.

- O să cheltuiesc tot!

- Te lauzi! Doar dacă ai de gînd să cumperi o casă!

- Nici nu mă gîndesc, o să-mi iau cel mult cîteva lucruri absolut necesare, rufărie, mănuși etc. Dar o să cheltuiesc tot.

Momente de referință în procesul înfăptuirii noilor orientări stiințifice și tehnologice naționale în anii 1966-1989 (3)

Alte realizari din anul 1970: - Prin unirea secţiilor de sudură şi de încercări de metale ale Filialei Academiei R.S. România din Timişoara, ia fiinţă Institutul de Sudură şi încercări de Materiale (ISIM), cu şapte laboratoare (tehnologie; materiale de sudare; sudare prin presiune; plasmă termică pentru sudare şi tăiere; încercări de materiale; tehnologii neconvenţionale de sudare; încercare, recondiţionare şi metalizare), un atelier de prototipuri, o fabrică de fluxuri ceramice, o secţie de proiectare şi un colectiv de analize metalografice. În cadrul institutului s-a pus la punct sudarea sub arc rotitor, alierea oţelului moale la sudarea automată sub flux ceramic, sudarea, tăierea şi acoperirea metalică cu ajutorul plasmei termice.

- Se organizează, la Constanţa, Institutul Român de Cercetări Marine, care, prin cercetări complexe asupra geologiei, faunei şi florei, explorează platforma continentală din dreptul Litoralului românesc. De asemenea, studiază valorificarea resurselor Mării Negre, posibilitatea creării de acvaculturi marine, tehnica scufundărilor subacvatice la diferite adîncimi pentru cercetări şi remedieri de defecţiuni la construcţii sub apă, împiedicarea poluării apelor mării şi elaborarea de măsuri contra accidentelor produse de poluare şi colaborează la dezvoltarea pisciculturii în cadrul Oceanului Planetar.

1971. Pentru promovarea noului în ştiinţă şi tehnică, se creează, la Bucureşti, Institutul Naţional pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (ICREST).

- Cadre didactice, cercetători de la Facultatea de Construcţii din Iaşi realizează, în premieră, un nou material pentru construcţii: polimeri armaţi cu fibre de sticlă.

- Se introduc în producţie soiurile de grîu de toamnă Lovrin-10, Lovrin-13 şi Lovrin-231, intensive şi de mare productivitate, create prin hidratare şi selecţie genealogică la Staţiunea Agricolă Experimentală Lovrin (jud. Timiş).

- La Dăbuleni (jud. Dolj) se dau în folosinţă primele 30.000 de ha din sistemul de irigaţii pe nisipuri Sadova - Corabia. În acelaşi timp intră în exploatare şi sistemul de irigaţii Călăraşi - Gălăţui (jud. Călăraşi), pe o suprafaţă de peste 4.600 ha, care, extinsă, în anii următori a ajuns la 84.000 de ha.

- Uzina „Electroputere” Craiova livrează primele locomotive electrice româneşti pe continentul african la Combinatul Siderurgic de la Helwin (Egipt), realizat prin cooperare tehnică româno-egipteană.

- La Întreprinderea de Utilaj Minier din oraşul Dr. Petru Groza (jud. Bihor) începe fabricarea în serie a primelor electrocare de concepţie românească. În 1982 se realizează aici primele motocare de 3,2 t, cu motor diesel.

1972. La Institutul de Fizică şi Chimie din ClujNapoca este realizat aurul coloidal, materie primă deosebit de importantă pentru industria electrotehnică şi electronică.

- La Uzinele de Maşini Grele din Bucureşti a fost introdus în fabricaţie turbogeneratorul energetic de 330 MW, alcătuit din peste 330.000 de repere,

- Punem rămășag?

- Punem.

Odată ajuns la Paris, Masloff s-a dus direct la ,,Grand Hôtel”, unde a închiriat un apartament, cu suma ,,nebunească” pentru vremea aceea de patruzeci de franci pe zi. În hol, un ofițer care tocmai pleca la Salonic i-a prezentat ,,o femie de o frumusețe extraordinară”, avea să povestească el mai tîrziu camarazilor lui, cînd s-a întors la Mourmelon. Era Mata-Hari. Au fost nedespărțiți timp de trei zile... și trei nopți. Luau prînzul și cinau numai la ,,Maxim’s”. Tot ce dorea metresa lui, el îi cumpăra.

Rezultatul nu e lipsit de neprevăzut. ,,O săptămînă mai tîrziu – povestește domnul Vladimir Rychlinski -, toți cei care asistaseră la plecarea lui Masloff erau din nou adunați la restaurantul «Europa». În toiul mesei, casierul a fost chemat la telefon. După cîteva minute s-a înapoiat și ne-a spus zîmbind: «Era Masloff, care mi-a cerut să-i trimis telegrafic douăzeci și cinci de franci pentru drum. Nu mai are un ban...»”. În 1916, căpitanul Ladoux era adjunctul colonelului Antoine Goubet, șeful Biroului 2. Într-o zi din luna august, la Paris domnea o căldură înăbușitoare.

Tocmai lucra la biroul lui de la Ministerul de Război, de pe bulevardul Saint-Germain, cînd i s-a anunțat o vizită cu totul neașteptată: Mata-Hari. În realitate, Mata-Hari nu era deloc o necunoscută pentru Ladoux. ,,Dansatoarea internațională” era prea bătătoare la ochi, relațiile ei mult prea numeroase și mult prea pestrițe ca să nu atragă atenția Serviciilor Secrete. Fără să știe, Mata-Hari era filată de multă vreme, și poliția cunoștea fiecare plecare sau sosire a ei.

- Să poftească! – dădu ordin căpitanul Ladoux.

Acesta era un fost ofițer de vînători. În 1913 își dăduse demisia din armată, ca să se consacre ziaristicii.

Mobilizat în 1914, devenise aghiotantul lui Messimy, ministrul de Război. Or, Messimy fusese prietenul intim al lui Mata-Hari. (va urma) ALAIN DECAUX destinat termocentralelor de mare capacitate, proiectat şi construit în întregime de specialişti români, pentru care, la Uzinele „Vulcan”, din Bucureşti, s-a realizat un cazan cu un debit de abur nominal de 1.035 t/oră. Prin această uriaşă realizare, ţara noastră se plasa printre puţinele ţări din lume producătoare de utilaje similare.

- La Fabrica de Ordinatoare Electronice din Bucureşti este proiectat şi realizat primul ordinator de capacitate medie, Felix C-256, pentru centrele de calcul teritoriale şi pentru unităţile productive.

Seria acestor ordinatoare a fost continuată cu cele de generaţia a doua şi a treia, mici, mijlocii şi portative. În anii 1976-1980, a fost realizat calculatorul electronic de capacitate medie-mare Felix C-512, iar specialişti de la Institutul Politehnic din Bucureşti au construit microcalculatoarele Felix MC-8, Felix MC-18 şi Coral 4001-4011.

- Se realizează, la Bucureşti, primul triaj automatizat din ţara noastră.

1972-1980. Răspunzînd propunerii de colaborare în domeniul cercetării şi folosirii spaţiului extraatmosferic în scopuri paşnice, formulată de Uniunea Sovietică în 1967, în cadrul programului „Intercosmos”, institutele de specialitate din România au conceput, experimentat şi realizat o serie de aparate de mare complexitate tehnică, montate pe vehicule spaţiale lansate în U.R.S.S. în această perioadă: IK-6 (1972), IK-12 (1974), Cosmos-690 (1974), Cosmos-782 (1975), Cosmos-936 (1977), IK-17 (1977), IK-18 (1978), Vertical-7 (1978), IK20 (1979), Cosmos-1129 (1979), Saliut-6 (1979), Vertical-9 (1980), Vertical-11 (1980). Toate aparatele au funcţionat cu foarte bune rezultate, fiind apreciate de specialiştii străini. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

PLUGUȘOR PE ZECE ANI Aho, aho, Români votanți, Stați un pic pînă votați Și cuvîntu-mi ascultați.

S-a sculat mai an, Nu, n-a fost Bădica Traian, Și nici cal n-a-ncălecat, Doar pe tron că s-a urcat!

N-a fost în politică vreun as, Ci – colea – un profesoraș, Nu contează că e sas, Ortodox, ce-o fi – păgîn – Dar să fie bun român Ca să fie președinte Cum fu altul dinainte!

Ia mai mînați cei plăvani, Ne-am ,,pricopsit” pe cinci ani, Chiar de tare ne-am temut: Președinte surd și mut, Chiar și orb la a noastră soartă, N-are ochi doar de consoartă!

Am avut cinci ani scandaluri, Nici un țel, nici idealuri,

Ia mai mînați măi, flăcăi, Și sunați din zurgălăi De parcă greșeala-am drege!

Drept, că n-ai pe cine alege.

La o adică Nici pe dalba Viorică, Nici pe Barna cu-al lui PLUS, Toți sînt mici, și toți s-au dus De unde-au venit – pigmei – Nimeni nu știa de ei!

Noi rămînem cu primarul Ca să ne mîncăm amarul, Bieții de români, sărmani Pe încă de-acum cinci ani!

Aho, aho, Pocniți mai tare Să se-audă-n depărtare, Ce pe români azi îi doare.

Avem oameni la putere Puternici și cu avere, Dar, ei sînt de conjunctură, Din Stat, fac o sinecură Deci, sînt cam o secătură!

Doar aranjament la greu, ,,Să am eu partidul meu!” Și-a semănat pe-arătură Numai intrigă și ură, Peste tot numai ,,căpușe” Și zăngănit de cătușe!

Aho, aho, Români curați, Veni timpul să votați Cinstit, nu la ochi legați, Nu călcînd pe bolovani, Să mai suferim cinci ani!

Ia mai dați din bice, măi, Că știți ce-a ieșit, apoi: Votarăm tot un strigoi, Tot nu ne-am învățat minte Și-am votat un președinte Parc-am fost prin buruieni, Să mai doarmă-n Cotroceni Și să se plimbe hai-hui Încă cinci ani. Bravo lui!

Nu ,,bravo” poporului C-a ales dintre plevușcă Pește mut, dar care mușcă!

Partidele, cu duiumul, Apar și se pierd ca fumul, Se zbat ca să ia puterea, Se mînjesc cu ea, ca mierea, Și pe urmă, țin-te bine, Dau și-n stup, dau și-n albine.

Acesta e noul port, Căci vor miere din import!

Guverne, din interes, Miniștri îi schimbă des Nici n-ajung în minister, Și, plutind, ca-ntr-un mister, Dau pe loc cîteva ture, Și-i schimbă – cică, Să nu-nvețe ca să fure!

Dar pînă-i schimbă de tot, A băgat mîna de-un cot!

Aho, aho, Plugari de soi, Să vă urăm și pe voi, Deși, azi, cu brazdă mare, Plugul e tras de tractoare, Și lucrați cu spor mai bine, În cabină, la combine.

Dar, de ce, pe săturate, Mîncăm roșii importate, Și, cînd avem grîu de-ndată, Mîncăm pîine congelată, Adusă de la străini, De parc-ar fi mărăcini?

Ia mînați caii putere, Și dați bice, că nu piere Neghina, care se-ntinde, Fără să dați erbicide.

Să facem erbicidare Și-n Justiție, că-i jale, Se mănîncă procurorii De zor cu judecătorii, Și, adesea, dau verdicte Aiurea, din start, sucite, Bagă lumea la-nchisoare Pentru-o pîine și-o frigare, Iar bandiții, mafioții, Fac casă bună cu hoții, Și-s lăsați în libertate, Să fure pe săturate.

Cu-așa Justiție bleagă, Era mai bun Ion – te – leagă!

Aho, aho, Colinda-i mare, Și-avem o nouă guvernare, Liberală – că se cere.

A redus din ministere, Să facă economii, de pot.

(Să nu ne reducă de tot!)

Să ne ia ce alții-au dat!

Și-așa românu-i prădat Și dinăuntru, și de-afară, Încet, e lăsat să moară!

Aho, aho, Dar, mînați fără sfială, Că în toate-i o morală, Și în anul care vine, Poate auzim de bine, Deși, cum arată valul, S-a cam subțiat moralul, Și românul speră, speră, Dar, dorința-i efemeră, Rămîne doar pe hîrtie.

Ea, săraca Românie, Așteaptă iar o trezire, Să ieșim din amorțire, Iar să dăm mînă cu mînă Cei cu Patria de mînă Și cu inima română!

Aho, aho, Cu binișorul V-am urat cu Plugușorul, Cu necazuri și nevoi, Nu vă supărați pe noi Că nu vă sîntem dușmani, Dar, e prea mult 10 ani Să trăim într-un război Fratricid – ori ei, ori noi!

De-aceea, cu supărare, N-o să-nchei cu-acea urare, ,,La anul și la mulți ani!”

Cum oare?

SORCOVA GUVERNANȚILOR Sorcova, vesela, Să trăiți Să-nfloriți, Să nu ne mai pedepsiți, Că românii-s necăjiți: Voi, dragii noștri guvernanți, Toată ziua vă certați, Vă-njurați, vă insultați, Și pe urmă vă pupați!

Noi rămînem cum am fost Pe poziție de prost, Deși mergem la votare Cu speranță foarte mare, C-ați făcut promisiuni, Transformate în minciuni, Vă punem pe chip ștampila, După-aia ne-apucă sila, Și rămînem doar cu mila!

Sorcova, vesela, Să trăiți,

Și nu vă e rușine C-am rămas săraci Acum, fără copaci!

Sorcova, vesela, Să trăiți, Să construiți Autostrăzi și șosele, C-avem nevoie de ele!

Să terminați și metroul, De cinci ani simțim ecoul Unui tren ce nu mai vine De din vale de Rovine!

Noi vă urăm cu toptanul: Poate-l terminați la anul!

Dacă nu mai aveți bani – La anul și... la mulți ani!

Iar să trăiți, Să-nfloriți, Ca merii, ca perii, În mijlocul verii!

Tare ca piatra, Iute ca săgeata Să circule trenul Fără-a ști refrenul Care ne implică: ,,Trenule, mașină mică!”

Mică, mică, Dar se strică, Și rămîne în vreo gară Părăsită, de ocară, Fără geamuri, fără uși.

Doamne, cum de nu văzuși Guvernanți ce delirează, Țara care deraiază?

Sorcova, vesela, Să trăiți Că trebuiți, Dar să trăiți cu folos, Nu doar prin ușa din dos,

Să-nfloriți, Să nu ne mai păcăliți Că ne sînteți iar salvarea!

Noi rămînem cu mirarea,

Și voi, deștepți, luați totul, Noi rămînem doar cu votul – Fraieri că iar am pus botul!

Să trăiți, Să-nfloriți, Ca merii, ca perii, În umbra averii, Nu-nfloriți aiurea, Dar unde-i pădurea Cu umbră și floare, Cu cerbi și căprioare?

Ați dus-o la plimbare Prin țările străine, T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

RĂVAȘE DE ANUL NOU Klaus Iohannis, în cuvîntarea de la Timișoara

,,În cele din urmă, regimul comunist s-a prăbușit, așa cum s-a și instalat, prin crime și abuzuri” Te-ai gîndit ce te-ai gîndit Cu capul de președinte, Și-n sfîrșit, cînd ai vorbit, Ți-a luat gura... înainte!

Președintele Țării a hotărît retragerea unor decorații Ca șef mare-ai decretat O mizerie mai nouă: Cu o mînă tu le-ai dat, Și-acuma le iei cu două!

Tîrguri în post Să mai postim, cred că nu au rost Asemenea idei caduce.

Cum să mai mîncăm de post Cînd viața nu e deloc dulce?

Unor „milionari de carton” Degeaba am trimis poștașul Să vă pomenească slava,

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

Și să v-aducă răvașul.

Voi erați pe la... Jilava!

Au dispărut păduri în România A fost odată o pădure Păzită de un pădurar.

Acum nici coadă la secure Nu poți să pui dintr-un hectar!

Fostele fabrici Am rămas cu amintirea Miilor de muncitori, Acuma citim doar știrea: Iar un mall se-nalță-n zori!

Prezentatoarele meteo de la TV apar îmbrăcate sumar Cu imagini deocheate Fie iarna, fie vara, Sînteți mai mult dezbrăcate, Parc-ați prezenta... Sahara!

Stadioanele pentru Campionatul European 2020 Stadioanele nu-s gata, Noi n-avem nedumeriri: Cu cazmaua și lopata Le vom face-n... prelungiri!

T

T

Că de sînteți guvernanți Voi nu sînteți emanați, Nu sînteți guvernatori, Ci guvernanți, și chiar datori Să munciți pentru Popor Și să-l tratați cu onor!

Că de nu – Poporul Vă dă un șut cu piciorul, Afară din Parlament, Și – fiindcă nu este etern – Și afară din Guvern!

Dragi români!

Să trăiți, Să-nfloriți, În anul ce vine Să fie mai bine, S-aveți sănătate.

La vară, bucate.

Dragi contemporani, LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI! T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

T

Metroul din Drumul Taberei, întîrziat cu 5 ani Răvașul meu pentru metrou, Sînt sigur - unii îl regretă: Pînă va circula cel nou, Mai circulați cu-o trotinetă!

Armata se înzestrează cu tehnică veche Lăsați rablele la ei Să le ruginească roua.

Voi, ori sînteți Pui de lei Ori... ostași la mîna-a doua?

Unor confrați jurnaliști care au intrat în politică Independenți vă dădeați Cînd scriați pe la ziare.

Acum văd – erați legați Și de mîini, și de picioare!

României - de Anul Nou La mulți ani, cu bucurie, România mea frumoasă!

Dulcea noastră Românie – Să ai iar toți fiii acasă!

Pagini realizate de GEO CIOLCAN

14

Vineri, 27 decembrie 2019

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Cum s-a schimbat Basarabia după Unirea cu România: ,,Pe calea regăsirii de sine și a progresului” (5) Inspectoratul Sanitar al Basarabiei În cadrul dezbaterilor asupra importanţei şi semnificaţiei perioadei interbelice din istoria Basarabiei, argumentul cel mai des invocat îl constituie proverbiala „palmă a jandarmului român”. Mai rar, însă, se invocă – sau chiar se omite cu desăvîrşire – faptul că organizarea sanitară în Basarabia, în sensul modern al cuvîntului, inclusiv primele vaccinări în masă contra bolilor infecţioase, se datorează anume prezenţei trupelor române şi în special comisarului general al Basarabiei, generalului corp de armată Artur Văitoianu. Astfel, prin ordonanţa nr. 14 din 7 iulie 1918 a Comisarului General al Basarabiei, „văzînd starea sanitară rea a Basarabiei şi că tifosul exantematic continuă a fi foarte întins”, generalul a dispus crearea Inspectoratului Sanitar al Basarabiei – „instituţie cu caracter civilomilitar, pentru combaterea bolilor contagioase din Basarabia şi, implicit, de a organiza serviciul sanitar în Basarabia, punînd în legătură această organizare locală cu gruparea mare a familiei româneşti, cu organizarea sanitară din Regat”. Pe de altă parte, prin ordonanţa nr. 25 din 30 iulie 1918, acelaşi Comisar General al Basarabiei a dispus vaccinarea întregii populaţii contra holerei, luîndu-se totodată măsuri de poliţie sanitară la frontiera Nistrului. Aşa cum s-a relatat, toate vaccinările au fost efectuate gratuit, încununîndu-se de un real succes. În fine, nu însă şi în ultimul rînd, prin adoptarea decretului-lege nr. 122 din 12/25 ianuarie 1919, Basarabia interbelică a beneficiat de o organizare statistică pe baze moderne, noua Direcţie generală a statisticii avînd atribuţiile de „a culege, examina, verifica, coordona, comunica şi publica toate datele statistice privitoare la teritoriu, populaţie, agricultură, comerţ, industrie, finanţe, circulaţie şi în general la toate ramurile de activitate economică şi de bogăţie a regatului României”. Graţie aceleiaşi noi organizări a statisticii, la 29 decembrie 1930, pe teritoriul întregii Românii, inclusiv în Basarabia, s-a desfăşurat cel mai amplu recensămînt al populaţiei care, prin amploarea, profunzimea şi veridicitatea datelor culese, nu a mai fost depăşit de nici un alt recensămînt organizat ulterior.

„Sub gospodăria românească de 22 de ani, Basarabia a făcut reale progrese pe toate tărîmurile și în toate ramurile” În concluzia celor expuse, constatăm că perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale a însemnat un drum ascendent al societăţii româneşti, statul naţional unitar român înregistrînd progrese esenţiale incontestabile în efortul de modernizare politică, economico-socială şi culturală, cu efecte benefice în toate provinciile sale istorice. Reformele din anii 1918-1924 au schimbat în mod radical vechile structuri sociale, economice şi politice, dînd naştere unei noi Românii, foarte diferite de cea de pînă la 1918. Așa cum, pe bună dreptate, menționa prof. Ion Nistor, „sub gospodăria românească de 22 de ani, Basarabia a făcut reale progrese pe toate tărîmurile și în toate ramurile de îndeletnicire administrativă, culturală, socială și economică.

Grija părintească pentru înflorirea și propășirea ei a constituit una din principalele preocupări ale statului român întregit”.

Totodată, la fel de indiscutabil este şi faptul că, alături de numeroasele şi diversele ei împliniri, perioada interbelică a cunoscut şi tot atîtea umbre şi chiar eşecuri. Aceasta deoarece, aşa cum consemna marele diplomat Nicolae Titulescu, dacă înainte de primul război mondial România a avut pace, dar n-a avut dreptate, atunci după primul război mondial, România a avut dreptate, în sensul că i s-a recunoscut unitatea naţională, dar n-a mai avut pace. În plus, perioada interbelică a fost prea scurtă pentru a putea produce transformări radicale, astfel încît procesele de modernizare economicosocială, de industrializare s-au manifestat preponderent la nivel urban, unde locuia doar 1/5 din populaţie, în timp ce societatea românească, în marea ei majoritate, a rămas în stadiul accentuării polarizării economice şi sociale, fiind încă departe de etapa predominării civilizaţiei industriale, a diminuării discrepanţelor şi a preponderenţei claselor mijlocii în viaţa economică. Şi totuşi, în pofida tuturor dificultăţilor şi limitelor inerente unei perioade istorice prea scurte şi zbuciumate şi chiar dacă reprezentanţii de marcă ai intelectualităţii româneşti interbelice au fost perfect conştienţi de faptul că „nu vom putea face nimic complet, ci de-abia vom curăţa drumul pentru alţii” (Vasile Pârvan, 1919), cert este faptul că, raportată la perioada de pînă la 1918 şi, mai ales, la ceea ce a urmat după august-septembrie 1944, perioada circumscrisă de cele două războaie mondiale apare ca „veacul de aur” al ţărilor Europei de Est, inclusiv al României cu provinciile istorice în componenţa ei.

Sfîrșit Enciclopedia universală Britannica, vol 10; Historia.ro

Jurnal de pe Frontul de Est (44) 15 ianuarie 1942 (2) - La orele 8.30, în flancul drept al Diviziei 170 infanterie, inamicul contraatacă şi respinge unităţile germane spre baza de plecare la atac. Situaţia este restabilită prin intervenţia unui detaşament român (două companii din Batalioanele 17 şi 14 vînători de munte), care atacă spre Popova, de unde deschid un foc violent asupra inamicului care înainta la vest de Koska Ciokrak. Derutat, acesta se retrage în dezordine. În urma acestei manevre, Divizia 170 infanterie germană reia înaintarea şi restabileşte situaţia.

- Pe frontul de la Sevastopol, deşi sînt înverşunate, luptele au un caracter local. La 40 de metri de maiorul Vasile Scîrneci, comandantul Batalionului 3 vînători de munte, este „pulverizat, într-un adăpost” fruntașul t.r. Scornicioiu Vasile.

- La Regimentul 89 infanterie se prezintă 4 tineri români din Ardealul ocupat, incorporați de unguri în Regimentul 27 infanterie (cu reședința la Sfîntu Gheorghe), care declară că „soldații români sînt maltratați, batjocuriți și bătuți de gradați și ofițeri. Li se face educație patriotică după subiecte de revizuire totală a hotarelor. Cîntece eroice în care pomenesc Brașovul, Timișoara și Aradul”. Declară că „toți românii aflați sub arme în armata maghiară au singurul gînd să dezerteze pentru a veni la români”.

- Referindu-se la consecinţele financiare ale trimiterii în Germania a tinerilor muncitori români pentru specializare, Mihai Antonescu face cunoscut în Consiliul de Miniştri: „Cînd m-am dus la Berlin şi am vorbit, am spus că România nu mai poate să facă nici un efort financiar, decît numai dacă primeşte aur şi devize de acolo, care să acopere emisiunile Băncii Naţionale, pentru că, altfel, mergem sigur la inflaţie şi noi nu ne putem lua răspunderea unei inflaţii, cu toate consecinţele ei şi cu dezechilibrul pe care îl provoacă. De aceea am hotărît definitiv că nu mai pleacă nici un muncitor în Germania”.

- Datorită zăpezii abundente majoritatea străzilor din Bucureşti devin impracticabile.

16 ianuarie 1942 - În afara rezistenţei puternic opuse de sovietici, comandamentele şi trupele române care acţionau la est de Nistru se confruntă şi cu mari probleme în ceea ce priveşte subordonarea şi aprovizionarea.

- Prin subordonarea (treptată) a multora dintre unitățile și marile unități române comandamentelor germane, aprecia generalul Gheorghe Avramescu, Corpul de munte a fost pus „în situația de a nu-și putea exercita atribuțiile ce-i revin și de a nu putea comanda nici o operațiune”. „Prin acest procedeu - continua generalul român –, unitățile au rămas cu sentimentul de izolare, care slăbește moralul, disciplina și micșorează prestigiul și autoritatea comandamentului român”. Cu toate acestea, aprecia că la nivel de comandamente și trupă exista „o bună camaraderie, atît pe cîmpul de luptă, cît şi în relaţiile curente” şi-l asigura generalul Erich von Manstein că vînătorii de munte români „vor continua să-şi îndeplinească misiunea încredinţată în cadrul posibilităţilor lor operative”.

Pentru viitor, a propus: „a) Respectarea comandamentelor române, fără a se recurge la subordonarea lor către comandamentele germane de aceeași treaptă. De exemplu: comandamentul corpului de armată român să nu fie subordonat unui corp de armată german, ci să colaboreze în cadrul misiunilor date de Armata germană. El să rămînă subordonat numai Armatei germane; comandamentul de brigadă român (considerat a fi echivalent diviziilor - n.n.) să nu fie subordonat unui comandament de divizie german. Poate fi subordonat unui comandament de corp de armată german. b) Marile unități să nu fie fărîmițate prin detașări de elemente (unități de infanterie, artilerie, servicii) pentru misiuni speciale sau dislocate, astfel ca să nu poată fi comandate, administrate și controlate de șefii direcți și ierarhici. Materialele de tot felul (camioane, tractoare etc.) să nu fie luate de la unități și să fie întrebuințate în alte servicii decît acelea pentru care sînt destinate. c) Pe lîngă marile unități și chiar pe lîngă unităţi să se aprobe să funcționeze elemente de legătură germane și consilieri tehnici, care să nu-și depășească această însărcinare, transformîndu-se în organe de comandă și control. d) Să fie organizat un comandament român al tuturor trupelor române ce se află în Crimeea, care să fie pus sub ordinele armatei germane și prin care să se exercite comanda tuturor trupelor române din toate punctele de vedere. e) Sancțiunile de orice natură, pentru orice fel de greșeli sau infracțiuni, să se facă numai de comandamentele române; comandamentele germane să aducă la cunoștința comandamentelor române respective orice abatere. f) Să se organizeze spatele cu organe și elemente române, care să satisfacă nevoile de reaprovizionare și evacuare și cu țara, fără a se lăsa această importantă chestiune numai în sarcina comandamentelor germane”.

- Probleme apar şi în domeniul logistic, chiar dacă singura condiție pusă de Ion Antonescu a fost ca germanii să aprovizioneze trupele române „cu tot ce este necesar pentru lupte”.

- În pofida faptului că depozitele din Transnistria aveau posibilitatea să asigure echiparea trupelor române pentru iarnă, materialele necesare nu au putut fi ridicate deoarece „toate cererile de transport (adresate comandamentelor germane - n.n.) au rămas fără răspuns”.

- Ca urmare, foarte mulți militari români au suferit de frig în iarna 1941/1942 (unii chiar au murit) sau au rămas fără muniție și combustibil, deși la Golta și la Balta se aflau 20 de vagoane-cisterne pline cu benzină. Informînd despre acest lucru pe feldmareşalul Fedor von Bock, Ion Antonescu a precizat că nu o face pentru a se plînge, ci pentru a arăta o stare de fapt care „cu foarte puțină bunăvoință și înțelegere ar putea să înceteze”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO V E S T I

15

Vineri, 27 decembrie 2019

ADEVARATE (

RM

Anul Nou – tradiþii ºi obiceiuri româneºti Anul Nou, denumit şi Sînvasîiu sau Crăciunul Mic, este pentru români o sărbătoare laică, cu foarte puţine conotaţii religioase, care marchează noul an civil. Prin întreg complexul de tradiţii asociate, este perceput ca moment de renovare a timpului, dar şi a lumii, de alungare a spiritelor rele, un moment ce face trecerea între două cicluri de vegetaţie şi de munci.

După perioada Crăciunului, dominată de colinde, răspîndite mai larg la nivelul ţării, Anul Nou este marcat anumite tradiţii generale, dar şi de obiceiuri locale sau zonale foarte puternice, care încă se mai păstrează şi în zilele noastre.

Pornind de la Revelion, văzut ca o petrecere între ani, în familie sau cu prietenii, însoţită de joc şi dans, mîncare din belşug şi băutură, artificii sau petarde şi tradiţionalele obiceiuri de la miezul nopţii dintre ani, Anul Nou prilejuieşte o multitudine de tradiţii extrem de preţuite: pluguşorul, sorcova, buhaiul, vasilca, jocurile mimice cu măşti de animale sau personaje ţărăneşti, Vergelul, Capra, Ursul, Căiuţii, Cerbul, Berea, Ţurca, Brezaia sau Calendarul de ceapă, pentru a prezenta o enumerare succintă. Mai mult, fetele nemăritate încearcă, urmare a unor credinţe sau superstiţii, să vadă, la cumpăna dintre ani, cum ar putea arăta alesul. În toate tradiţiile prezentate sub formă de joc, coregrafia este asigurată de măşti diferite, în funcţie de zonă. Spre exemplu, în Moldova se întîlnesc cele mai multe datini la această sărbătoare, întruchipate de cete de feciori, care prezintă fel şi fel de jocuri şi costumaţii din cele mai variate, colindînd, în mod uzual, din casă în casă, şi jucînd în ritmul fluierăturilor şi strigăturilor, sau al muzicii. În Bucovina, are loc un obicei unic în ţară, de Anul Nou: bungherii, costumaţi în uniforme militare asemănătoare generalilor austrieci, jocă în cerc şi produc diferite strigături, fiind acompaniaţi de instrumente de suflat şi tobe. În cele ce urmează, vă prezentăm pe scurt cîteva din tradiţiile româneşti de Anul Nou. Sorcova este unul dintre cele mai des întîlnite obiceiuri de Anul Nou, practicat mai ales de copii, care se adună în cete şi, în prima zi a anului, pleacă, mai ales pe la casele cunoscuţilor. Sorcova este la origini o nuia îmbrăcată în hîrtie colorată, tăiată şuviţe, împodobită uneori cu flori, tot din hîrtie colorată şi ciucuri. După „sorcovire” – care este în esenţă o urare pentru un an mai bun – copiii sînt recompensaţi cu colaci, dulciuri şi bani. Îngropatul Anului – este un ceremonial de înnoire simbolică a timpului, practicat în noaptea dintre ani – în fapt, denumirea care a precedat actualul Revelion. Corespunzător divinităţii şi credinţei că timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrîneşte şi moare, pentru a renaşte după încă 365 de zile, prin obiceiuri şi credinţe care exprimă teama, dezordinea şi haosul, iar după miezul nopţii de Revelion optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul, oamenii acordă diverse semnificaţii unor fenomene naturale care evoluează distinct de voinţa fiecăruia.

Vergelul – este un obicei nu atît de larg răspîndit – fiind caracteristic bejenarilor ardeleni – potrivit

căruia în noaptea de ajun se organiza pentru feciori şi fete un ceremonial nocturn de aflare a ursitei şi norocului. Ritualul poate fi întîlnit în zona etnografică Dorna, de unde îşi trage obîrşia. Astfel, la o casă anume aleasă se pregătea un vas mare cu apă (ciubar), nuiaua pentru „vergeluit”, precum şi un butoi cu băutură, iar în noaptea din ajunul Anului Nou, la un semnal sonor, tinerii se adunau la casa stabilită, unde, după o petrecere, fetele şi băieţii îşi aruncau pe masă cîte un obiect personal, care era aruncat în vasul cu apa neîncepută, iar vergelatorul – de obicei un bărbat isteţ – ascuns sub un cearşaf, amesteca obiectele din vas, invocînd divinitatea pentru a le dărui tinerilor noroc şi belşug. De multe ori, prezicerea în faţa obiectului scos din apă era presărată cu glume, înveselind astfel atmosfera. Ceremonialul continua apoi cu joc, mîncare şi băutură din abundenţă.

Capra – sau jocul caprei este întruchiparea unui animal care a simbolizat personificarea prolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice. Capra îşi subordonează în timpul desfăşurării jocului toate celelalte personaje, iar în unele zone jocul apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), în altele animalul fiind singur, însoţit doar de cioban, moş şi babă. Capra este întruchipată de o mască sculptată în lemn, cu maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară, pentru a clămpăni în timpul dansului. Masca mai conţine două corniţe cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz şi flori şi este fixat într-un băţ-suport care se sprijină pe pămînt.

Persoana care joacă capra este acoperită cu o ţesătură – scoarţă sau laicer – acoperită de năframe de mătase, sau, cum se întîmpla la origini, era îmbrăcată în stuf.

Ursul – este un joc bazat pe cultul ursului, moştenit de la geto-daci, care îl venerau ca pe un animal sacru.

Forma capului de urs se obţine întinzînd o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, iar de la gît în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos, deşi la origini

se folosea chiar o blană de urs. În zona Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie – cea mai arhaică formă de întruchipare a animalului, costumaţie pentru care se răsucesc frînghii din paie de ovăz care în dimineaţa ajunului de An Nou sînt cusute pe hainele purtătorului.

Jocul ursului, pregnant prezent în Bucovina – locul în care ursul este foarte venerat – este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întîlnite în cete. Urşii, constituiţi în cete speciale de cîte 10-15 personaje sau incluşi în grupurile complexe cu mai multe personaje, joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi în veşminte colorate, care dau ritmul jocului cu ajutorul unor ciururi (tobe).

Cãiuþii – Jocul calului are la bază cultul cailor practicat la solstiţiul de iarnă, la echinocţiul de primăvară precum şi la solstiţiul de vară, pornind de la întruchiparea plastică a unor simboluri mitice din tradiţia bucovineană, căci, în credinţele arhaice, calul avea o funcţie de protejare a gospodăriilor şi bisericilor de spiritele rele. Căiuţii (căluţii) sînt mai larg răspîndiţi

în Bucovina, mai ales în zonele Dolheşti, Zvoriştea, Zamostea, Hîrtop şi Fîntînele, impresionînd prin fast şi eleganţă. Tinerii aleşi pentru grupurile de căiuţi trebuie să fie excelenţi dansatori, exprimînd prin joc vitalitatea şi forţa exuberantă a tinereţii. În mod tradiţional, jucătorii de căiuţi sînt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pînză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă oglinzi, mirt sau panglici. Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, care se acoperă cu un covor sau o bucată de pînză albă sau colorată, peste care se cos elemente decorative. Există zone în care, similar alaiului caprei sau ursului, se întîlneşte alaiul calului însoţit de turc, babă, moşneag şi negustor.

Cerbul – Pornind de la simbolizarea, în mitologia populară românească, a purităţii şi dreptăţii, masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, cu un un maxilar mobil – clămpănitor, şi trup realizat dintr-un covor ornat cu năframe. Jocul cerbului este structurat după modelul caprei, cu o mişcare exuberantă şi plină de vivacitate. Cerbul este înconjurat de moşnegi şi babe, de muzicieni şi dansatori îmbrăcaţi în costume populare. Obiceiul cerbului are predominanţă tot în Bucovina, iar în satul Corlata se întîlneşte cel mai fastuos alai, care încîntă prin eleganţa jocului dar şi prin colindul de cerb care îl însoţeşte, fiind cea mai veche formă de colind din zona Bucovinei.

Calendarul de ceapã – este un obicei provenit din zona Hunedoarei, pentru a anticipa cum va fi vremea în fiecare lună din anul care urmează. Astfel, în noaptea de Anul Nou, dintr-o ceapă se desfac 12 foi corespunzătoare, în ordine, lunilor anului viitor. În fiecare foaie de ceapă se pune cîte o jumătate de linguriţă de sare, iar foile astfel preparate se lasă pe masă, pînă în dimineaţa Anului Nou. În foile (lunile) în care sarea se topeşte toată, înseamnă că se aşteaptă ploi, iar în caz contrar, lunile respective vor fi secetoase.

Zilele din perioada Anului Nou sînt asociate cu o mare varietate de tradiţii şi obiceiuri, mai ales în zona Bucovinei, în care o mare parte din credinţele

vechi s-au moştenit şi s-au păstrat peste generaţii. Ele reprezintă de multe ori spectacole grandioase care impresionează nu numai viaţa locală, dar şi turiştii din ţară şi mai ales din străinătate. Toate acestea creează o atmosferă incredibilă, unică, legînd punţi nevăzute între om şi cosmos sau mediul înconjurător, dar mai ales între semeni.

RadioRomaniaCultural.ro

16

Vineri, 27 decembrie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Scrisoare pentru un erou al Revoluției Poate că e tîrziu şi timpul scurs de cînd ai plecat a făcut ca praful să se aştearnă gros pe sîngele tău, lăsat pe caldarîm. Erai un copil al unor părinţi, cînd ai plecat de acasă. Erai un frate, al unei surori, cînd ai căzut din această viaţă. Erai un tînăr entuziast, pornit să mişte lumea, erai poate un iubit, al unei tinere femei. Atunci cînd tu ai căzut, şi din această lume ai fost forţat să pleci, ai crezut din tot sufletul că cei pe care îi vei lăsa în urmă vor avea o viaţă mai bună, se vor bucura de libertate şi chiar de prosperitatea pe care fiecare o doreşte, fie ea materială, fie spirituală.

Tu ai murit, Erou al Revoluţiei. Tu ai murit pentru că nu ai mai dorit comunism. Tu ai plecat în lumea celor mai buni pentru că ai ales sacrificiul în locul unei vieţi cenuşii, aşa cum ne amintim încă noi, cei care am rămas în urma ta. Pentru că tu ai plecat ca părinţii tăi să aibă o viaţă tihnită şi să nu le mai fie frică de cei care ascultau pe la colţuri. Tu ai plecat pentru că ai vrut ca românii, cei pentru care te-ai sacrificat, să poată fi liberi să plece din ţară şi să se întoarcă oricînd doresc, fără să-i condamne cineva penal pentru asta. Tu nu ai vrut să ne părăseşti, dar cei care au orchestrat Revoluţia au decis că tu trebuie să mori. Ai ales să fii acolo, să te sacrifici, pentru ca noi, românii, să trăim mai bine. Să avem vieţile celor la care visam serile, cînd ascultam „Vocea Americii„ sau „Europa Liberă“. Ai plecat, tu, Eroul nostru, pentru ca noi să avem bunăstare, pentru ca noi să fim liberi.

Au fost vremuri tulburi atunci, dar vremurile care au urmat au fost şi sînt mult mai tulburi. Tu ai plecat şi sacrificul tău este redus acum la un monument, la tristeţea celor pe care i-ai lăsat în urmă, la durerea mamei tale care te plînge şi, poate, la această scrisoare pe care, cu întîrziere, noi, cei care am rămas, ţi-o trimitem şi pe care te rugăm să o împărtăşeşti şi celor care, atunci, la Revoluţie, te-

Capitalismul de rit nou

Sîntem la final de an. Ne uităm mai mult în propria ogradă și mai puțin la ce se întîmplă în zona de guvernămînt. Sîntem ceva mai aplecați spre cele sfinte, unii dintre noi, sau spre cele culinare, majoritatea. Crăciunul vine an de an, la dată fixă, ca un reper al gîndurilor bune, al Nașterii lui Christos, al celor trei crai de la Răsărit, al ieslei și al celei prea Sfinte Născătoare. Pentru noi, creștinii, Crăciunul este o dată sfîntă în calendar, momentul în care salvatorul nostru, Isus Christos, s-a născut, și, timp de 33 de ani a fost aici, pe pămînt, cu noi, pentru ca apoi să moară și să învie, luînd cu el păcatele lumii.

Cam asta trebuie sau ar trebui să însemne ziua de 25 decembrie pentru noi, românii, în mod special, și pentru noi, creștinii, în general. Dar, oare, e așa?

Nu, nu, nu!

Lăsînd la o parte faptul că în această perioadă, în loc să fim mai buni, se observă o creștere a energiilor negative la nivel general, noi, românii, am transformat Nașterea Domnului într-un recital culinar, într-o cursă cu obstacole prin hipermarketuri, am transformat o masă de prînz într-o vitrină a unei bunăstări îndoielnice. Încet, încet ne depărtăm de

au însoţit pe drumul sacrificiului. Pentru că sîngele vostru a făcut ca noi, cei care îţi scriem acum, să ne dorim ca voi toţi să nu fi murit. Îţi scriem noi, acum, la 30 de ani de cînd pămîntul sfînt în care te afli, te-a acoperit, că ai murit pentru ca o parte din români să fie cu adevărat prosperi, dat fiind faptul că oportuniştii acum au ajuns la adolescenţa unei false aristocraţii. Tu, Erou al Revoluţiei, şi voi, cei care sînteţi alături de el, aţi murit pentru ca politicienii democraţiei dîmboviţene să se îmbogăţească la adăptostul furtului României.

Aţi murit ca românii să circule liber prin lume, şi da, acum s-a întîmplat, mai mult de 4 milioane de români îşi caută speranţa pe alte meleaguri şi nici măcar nu mai vor să audă de întoarcerea acasă, în această ţară numită România, pentru care tu te-ai sacrificat.

Te-ai sacrificat pentru ca noi, românii, să trăim mai bine în propria ţară. Şi da, acum mai bine de 60% din români trăiesc la limita sărăciei. Iar o mică parte, sub 5% din cei care nici măcar nu au ieşit în stradă la Revoluţie, sau nici nu se născuseră, sînt acum cei care deţin averi impardonabil de mari, avînd ca slujbă „doar“ un post de politician. Ei sînt bogaţi acum, ei au vîndut ţara pe bucăți, ei au adus România la gradul de colonie. Nu mai avem nimic din ce aveam. Nu mai deţinem nimic din ce deţineam. Te-ai sacrificat pentru ca Petre Roman să înceapă distrugerea acestei ţări, te-ai sacrificat ca Ion Iliescu să nu fie niciodată pedepsit inclusiv pentru sacrificiul tău. Ai murit, tu, Eroul nostru, pentru ca urmaşii celor care ne conduc să preia această ţară sleită de puteri şi să o distrugă, să o rupă în bucăţi, să ne îngenuncheze total, ireversibil. Şi ai ieşit în stradă pentru un minim decent drept la informare. Cînd ai plecat tu dintre noi, aveam cîteva ore de privit la TV, din care mai mult de jumătate erau dedicate celor împotriva cărora ai militat.

Acum, dragul meu Erou, avem sute de programe TV în care, cu cîteva excepţii, se promovează nonvalorile, iar dezinformarea şi faptul divers încep încă de la ora 5. Sîntem bombardaţi cu atît de multă informaţie încît prin însăşi diversitatea ei îşi pierde credibilitatea. Pînă să pleci tu, credeam că avem o

istorie clară şi strămoşi stabili. Acum habar nu mai avem cine sîntem de fapt.

Ai ieşit în stradă şi sîngele tău a curs acolo pentru ca ei, comuniştii, să dispară, Securitatea să fie trecut şi copiii tăi să nu fie stresaţi de urechile din pereţi sau ochii indiscreţi ai informatorilor. Acum e mult mai simplu, sîntem atît de tehnologizaţi şi ascultaţi, încît a ajuns să ne placă. Dacă înainte Securitatea ne asculta, acum doar cine nu vrea nu o face. Cînd tu trăiai, Eroule, ştiai că fiii celor care ne conduc fac abuzuri şi se distrează pe banii ţării. Dar nu ştiai, şi nici noi, cei care încă sîntem, că, dacă tai capul unui balaur, alte sute îi cresc la loc. Pentru că, află tu, cel care ai plătit cu viaţa, că la Tîrgovişte s-a tăiat un cap, în sfînta zi de Crăciun, pentru ca sute de alte capete să crească şi să se înfrupte din trupul puternic de atunci al României.

Tu te odihneşti pe veci, cu viaţa frîntă mult prea devreme, iar ei, acele capete hidoase care au crescut la adăpostul sîngelui tău, nu îşi mai amintesc decît vag de tine. Presa, acele televiziuni la care poate visai înainte de plecarea ta nu îşi mai amintesc de tine, Eroule, decît atunci cînd bunul-simţ le impune, de ziua morţii tale. Şi asta poate încă puţin timp, pînă cînd, deasupra mormîntului tău se va aşterne uitarea.

Aţi plecat prematur dintre noi tu şi voi, eroii unei Revoluţii trucate, pentru ca averile unor bandiţi, pe care tu atunci nici măcar nu îi ştiai, să crească, pentru ca puterea acelor hoţi să devină literă de lege în România. Voi aţi murit pentru ca hoţia să devină paradigma societăţii româneşti, iar cei care suferă nu mai au nici puterea şi nici curajul pe care voi, cei care vă odihniţi acum, l-aţi avut în 1989. Îţi scriu acum ţie, cel plecat dintre noi, că sîntem vinovaţi cu toţii pentru că sîngele tău a curs în van. Şi iertare eu îţi cer, în numele meu şi poate al celor care încă simt româneşte, că sîntem prea laşi ca să te răzbunăm. Aţi murit pentru ca noi să fim bine, şi nu sîntem. Ne este ruşine pentru sîngele pe care voi l-aţi lăsat în urmă, pentru sîngele vostru aflat pe mîinile lor, ale bandiţilor care v-au omorît, şi care acum, nerăzbunat, ne strigă să nu îi iertăm.

Tano

la credință, dar ne folosim aprig de ea cînd e vorba de mîncare, de expunerea bogăției sau doar a unor gînduri ipocrite de bunătate. Pentru că, pentru cei care sînt cu adevărat buni la suflet nu există nici un fel de motiv – nici creștin, nici ne-creștin – pentru a fi buni. Mesajul ăsta care ne tot intoxică de ceva timp – ,,de Crăciun, fii mai bun” – a devenit idiot prin însăși natura lui. De ce să fiu mai bun doar de Crăciun, iar în rest nu? Care este, de fapt, ideea? De Crăciun să fim la fel de buni precum sîntem în tot timpul anului, așa e normal. Cei buni nu au motiv să fie așa doar de Crăciun, așa cum cei răi nu vor fi mai buni cînd e Crăciunul. În fond, pentru lichele, Crăciunul devine doar un mod ipocrit, expandat, de a arăta cît de ,,buni” sînt ei cînd, în realitate, tot ce fac, dacă fac, are drept scop doar o publicitate, fie ea în zona lor minusculă de interes, fie în spațiul public.

Crăciunul este un moment în care poți să fii alături de familie, poți să oferi și să primești gînduri bune, poți să profiți de timpul liber ca să fii cu familia, dar a îndemna oamenii să fie mai buni doar pentru că e Crăciunul este un nonsens, o antireclamă. Dacă ești bun, fii bun mereu. Dacă nu ești un om bun, rămîi la fel. Nu te va schimba nici Crăciunul, nici bunăstarea și nici măcar ipocrizia de care dai dovadă cînd mergi și oferi un pachet unui bătrîn, în timp ce camerele de filmat sînt călare pe tine. Bunătatea este un dar,

este o relație directă cu Dumnezeu. Nu are legătură cu crucile din calendar, fie că sînt ele negre sau roșii.

A fi bun, a fi deschis și empatic cu semenii tăi a devenit un lucru rar în România. Viața asta în care profitul a devenit noul zeu al relațiilor interumane ne-a schimbat pe toți la nivel relațional. Am devenit mai închiși în noi înșine, mai rezervați. Nu mai avem încredere în cei de lîngă noi, nu mai avem curajul să ne expunem gîndurile bune, sincere, față de alții.

Lumea, la nivel general, s-a înrăit, pentru că se pare că asta înseamnă, în fond, capitalismul de rit nou.

Dacă este nevoie să fim îndemnați de TV să fim mai buni sau mai puțin buni, dacă este nevoie de coșuri pline de cadouri ca să ne arătăm așa-zisa bunăstare sau bunătate, înseamnă că, în curînd, tot prin TV o să fim instruiți să ne spălăm pe dinți dimineața, să ne batem cu vecinii la știrile de la ora 5 și să ne deplasăm în grupuri spre sanatoriu sau cimitir, după caz, atunci cînd sistemul nu va mai avea nevoie de noi.

Pe un fond mediatic propice, am devenit o specie nouă, ne-am transformat din Homo sapiens, într-o stare amorfă, manevrabilă și foarte fudulă, care reacționează imediat la pachetele viu colorate din hipermarketuri și care devine extrem de violentă atunci cînd e vorba de educație și bun-simț.

D.A.

RM

17

Vineri, 27 decembrie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Cît rău ne face frica de mai rău

S-au împlinit 30 de ani de la ceea ce nu știm cum să numim. Unii îi spun revoluție. Alții, mai moderați, apreciază că au fost doar niște evenimente. Iar ceilalți, aripa dură a analiștilor de mucava, ne asigură că a fost o reală lovitură de stat. Nimic nu este cert. Totuși, din perspectiva deceniilor ce au trecut, putem fi siguri de ceva: atunci, în decembrie, a fost un început. A fost pornit un proces care, dintr-un milion de motive, nu s-a terminat. Privind retrospectiv descoperim de ce, cu mic cu mare, am fost atît de ușor angrenați în mișcarea antisistem de atunci. Eram cuprinși de frică. Frica de mai rău. Ne-am temut că, rămînînd neschimbat, regimul Ceaușescu ne-ar fi dus de la răul în care trăiam, la mult mai rău. Rătăciți printre ipoteze care mai de care mai „adevărate”, nici după trei decenii nu am aflat dacă, atunci, ceea ce am simțit a fost corect. Nu ne-am dumirit nici acum dacă teama aceea a fost justificată. Din punctul de vedere al psihologiei sociale, starea aceasta de incertitudine, prelungită timp de decenii, reprezintă o agresiune psihică greu de suportat, una care ne marchează comportamental pe fiecare.

De atunci, din acel decembrie, ne bălăcim întrun perpetuu început. Într-un început fără sfîrșit. De ce? Deoarece zilnic, neosteniți, negăm prezentul și încercăm să-l schimbăm imediat, înainte de a încheia vreunul dintre proiectele importante.

Prezentul ne sufocă și ajungem prea repede să nu-l mai suportăm. Prin urmare, lăsăm totul baltă și ne grăbim spre orice altceva, numai schimbare să fie!

Nu alegem schimbarea fiindcă s-ar fi concretizat, pe undeva, o speranță de mai bine. Nici pentru că cei ce urmează să ne conducă prezintă vreo garanție. O facem, pur și simplu, de frica unui ipotetic rău mai mare. Procedăm astfel de prea multă vreme. Ne-a intrat în reflex. Cred că nici n-am putea acționa altfel. Nu ne-am mai simți români adevărați.

Nu, noi nu am ales niciodată dintre două rele S-a tot vehiculat că, obligați de împrejurări, ani de zile am fi avut de ales dintre două rele. Nimic mai neadevărat! Nu ni s-au oferit niciodată opțiunea alegerii între două sau mai multe rele ori între mai multe bune. Noi am ales și alegem mereu același rău, dar vopsit în toate nuanțele curcubeului: de la roșu aprins la albastru pal, trecînd prin galbenul auriu. Deși de mult nu mai conștientizăm, alegem, prin rotația numită scrutin electoral, aceleași și aceleași personaje scrobite, „democratizate” prin cursuri scurte în stabilimente cu răsunet euroatlantic și autobotezate politicieni. Aceleași figuri care, înainte de alegeri, în ordinea mărimii teancurilor de bani scoși de fiecare din teșcherea (bani furați de la noi), se autoînscriu pe niște hîrtiuțe numite liste electorale. Listele acestea, trecute apoi prin birourile unor instituții create special pentru a le asigura o patină democratică, ne sînt puse în față la fiecare patru ani pe post de „rețete cu ingredientele celei mai dulci prăjituri”. Dintre ei, dintre cei înscriși pe aceste bilețele (și numai dintre ei!) ne putem selecta preferații. Nu există alternativă!

Nu există un al doilea rău ori bine. Nici nu a existat vreodată. Fiindcă acesta este, doamnelor și domnilor, procedeul în care, prin legislația făcută de ei (și numai pentru ei!), politicienii ne mint că

poporul suveran hotărăște cine să-l conducă și ne amăgesc că acesta este cel mai echitabil mod în care cetățeanului i se asigură „exercitarea dreptului democratic la vot”. Cîtă ipocrizie!

De ce nu apare o minte luminată care să schimbe situația?

Mă întreba, mai zilele trecute, un vechi amic: ,,Cum se face că, deși toată lumea cunoștea lipsa de viziune și impotența partidului ajuns acum la putere, deși cu toții vedeam infatuarea și impostura președintelui, i-am votat cu atît entuziasm și, culmea, acum ne așteptăm ca ei să fie alții de cît au fost și să facă ceea ce au dovedit cu prisosință că nu știu ori nu pot face? Cum, de atît amar de ani, nu apare o minte luminată, un personaj integru, care să schimbe situația?”. Răspunsul? E simplu! Noi, deși la nivel oficial ne este teamă s-o recunoaștem, sîntem deja o colonie. Sîntem o turmă. Adică, sîntem exact așa cum, conform planului, s-a dorit să fim: aduși, aproape cu toții, după 30 de ani de susținut efort propagandistic și pecuniar, la statutul de Ovis aries (Animal domestic rumegător, femelă sau mascul, crescut pentru lînă, lapte și carne). Și, numai un naiv se poate aștepta ca o oaie a turmei să ajungă vreodată cioban. Ca să te opui acestei tendințe demolatoare (eficientă, verificată de nenumărate ori în practică) îți trebuie forță, moral, organizare, bani mulți, structuri teritoriale, cetățeni responsabili care n-au uitat ce înseamnă patriotismul și, nu în ultimul rînd, îți trebuie curaj.

Trebuie să fii capabil să-ți asumi un risc major și să fii în stare să trăiești zilnic cu el, indiferent de necazurile care te pîndesc dinspre numeroasele instituții inventate special pentru a te distruge. Din nefericire, azi, între viețuitoarele turmei noastre nu se află o asemenea de vietate. Și nici speranțe nu se întrevăd. Chiar dacă vreodată, în mod excepțional, ea, o astfel de ființă a existat, noi, ceilalți membri ai turmei, am izolat-o, am îndepărtat-o sau am ucis-o. De ce? Fiindcă A.D.N.-ul românilor a fost modificat. I-a fost introdusă, după o anestezie generală, printr-o operație îndelung experimentată, gena fricii de mai rău și, totodată, le-a fost extirpată speranța. Ceea ce înseamnă că, acum, cu cît ne va fi mai rău cu atît ne vom teme mai tare de mai răul pe care nu îl vedem dar bănuim că ar urma să vină. Și, din nefericire, cele spuse mai sus nu reprezintă un simplu joc de cuvinte… Uitați-vă împrejur! Chiar așa ni se întîmplă. Aceasta este starea în care trăim!

Fiecare turmă are un asin Periodic, în fruntea turmei trăitoare azi între granițele României se pune, ales cu grijă, un asin.

Unul care, doar așa, de ochii lumii, a crescut la stîna din Carpați. De obicei, el este alogen (puteți socoti și singuri, nu este deloc dificil, cîți dintre cei ajunși în fruntea noastră au fost sau nu au fost neaoși). Asinul atent ales se află aici pentru a conduce oițele pe o potecă deja trasată. Pentru a duce turma pe cărarea convenabilă lui, ajutat de cîini special dresați: dobermanul german, setterul englez, buldogul american, bracul francez, buhundul norvegian sau ciobănescul de cireadă elvețian. Nu cumva, vreo mioară, capie, să iasă din traseu. Și cum oile, proaste, se iau una după alta…

Măgarul din fruntea turmei se mai află aici pentru

ca, în caz de abatere de la traseu, să existe cineva pe care să se dea vina. Cineva pe care mioarele să-l poată înjura în voie și să li se dea astfel impresia că ele sînt singurele care au puterea de a-l schimba cu o altă măgăreață…

Ce s-a întîmplat cu noi? În ultimii 30 de ani am devenit alții. A apărut o nouă generație iar noi, cei mai vechi, niște Don Quijote obosiți în lupta cu morile de vînt, ne-am cam dat după vremuri. Ea, generația nouă, a crescut într-un alt fel, fiind hrănită cu alte valori. Valori în mare parte importate de la cei care, cu puterea banului și cu argumentul tunului, conduc lumea în interesul și numai în interesul lor. Valori care, firesc, nu pot coexista cu valorile noastre tradiționale.

Valori care au puterea de a exclude tot ceea ce nu li se subordonează. Astfel, onoarea a fost înlocuită de minciună, patriotismul a devenit similar cu prostia, respectul aproapelui s-a transformat în ură, calitățile spirituale au fost înlocuite de autosuficiența banului, strămoșii au fost șterși din istorie iar suveranitatea a devenit un balast inutil pentru simplul motiv că sîntem prea mici și nu ne putem permite luxul suveranității, semn de noblețe accesibil numai celor mari.

Educația, baza pe care noua generație trebuie să se dezvolte, adusă în tranșe din import, suferă un ireversibil proces degenerativ cu efecte teribile pentru tineret. Dovezile sînt nenumărate. Iată spre exemplu cum caracteriza, în anul 2016, profesorul american de științe politice Patrick J. Deenen, acel sistem de învățămînt pe care noi l-am adoptat cu ochii închiși, considerîndu-l modelul de necontestat al eficienței educației copiilor noștri: „Sistemul educațional urmărește să producă amnezie culturală, lipsă de curiozitate generalizată și obiective educaționale compuse din procese fără conținut și expresii preluate pe nemestecate, cum ar fi «gîndirea critică», «diversitatea», «dreptate socială» și «competență culturală» […] e un angajament sistemic de a produce indivizi fără trecut. […] Studenții mei nu știu nimic. Ei sînt extrem de drăguți, agreabili, demni de încredere, în general onești, bine intenționați și cît se poate de cuviincioși. Dar creierul lor este în mare parte gol, lipsit de cunoștințe substanțiale care ar putea fi rodul unei educații moștenite sau un dar al generației anterioare. Ei sînt culminarea civilizației occidentale, o civilizație care a uitat aproape totul despre sine și care, în consecință, a ajuns la o indiferență aproape perfectă față de propria sa cultură. […] Ignoranța generalizată a studenților noștri nu este un simplu accident sau un rezultat nefericit, dar remediabil dacă angajăm profesori mai buni sau ameliorăm listele de lectură din liceu.

Este consecința unui angajament al civilizației noastre de a se sinucide”.

Spre acolo tindem, pășind ca somnabulii pe cornișa acoperișului șubred al clădirii pe care vrem s-o construim aidoma celei de peste drum, care ni s-a părut mai temeinică și mai călduroasă. Cînd ne vom trezi, va fi prea tîrziu. Efectele educației se măsoară în generații! Ar trebui, în mod cert, să fim preocupați mult mai mult de ceea ce se va întîmpla cu noi ca popor, ca civilizație, ca națiune. Pentru că, efectele fricii de mai rău nu se opresc aici. Pe zi ce trece vom deveni tot mai surzi la semnele prăbușirii și tot mai muți în exprimarea adevărului.

Teodor Palade (Art-emis.ro)

18

Vineri, 27 decembrie 2019

Dan Iosif, ultimul cuvînt: premoniția unui om devenit simbol Motto: „Noi, cei care vă privim, de aici din ceruri, pregătise deja bănuții luntrașului, dovadă și încercarea lui v-am dat ce NU vă dă democraţia. V-am dat libertatea! disperată a unui ultim demers, un tratament aflat încă în faza cercetărilor la vremea respectivă, undeva, în Siberia.

Unde este respectul pe care vi-l cerem de atunci?”

Prezent în Parlament, la cîțiva metri de prietenul Dan Iosif meu, am avut impresia că nu a fost o cuvîntare - ci un fel Nu puteam să las să treacă acest moment special, de transă în care Dan Iosif a intrat şi a recitat textul pe împlinirea a 30 de ani de la Revoluție, fără a aduce care-l reproduc mai jos, o ciudată rugăminte a morţilor… aminte de figura intrată în legenda Revoluției române ca Premoniţie? Chemări de dincolo? Remuşcări? Spuneam un adevărat simbol. Un simbol al omului frămîntat de că pe mine unul m-a marcat atunci cînd l-am urmărit în destin și susținut de nimic altceva decît de credință și direct… Și eu ţinusem cu cîteva minute înainte un discurs curaj. Îmi fac o datorie de conștiință de a scrie, în fiecare mult comentat, dar evoluţia durului meu prieten şi coleg a 22 Decembrie, de Dan Iosif, cel care a murit acum 12 deschis parcă porţile altei lumi.

Dan Iosif - Ioșka, așa cum îi spuneau prietenii - și-a ani, departe de ţara pe care a iubit-o cu puterea lui de început discursul după un minut de tăcere, un minut în care OM ADEVĂRAT. Anul trecut, în anul Centenarului ne-a privit îndelung, vrînd parcă să vadă dacă auzim ceea României Mari, afirmam că Dan Iosif a fost nu doar ce „auzea“ el. Glasurile celor de dincolo. Apoi, a pus capăt simbolul Revoluției române – ci și al acelora care au tăcerii cu acest sibilinic „Cum? Nu aţi auzit nimic pînă sperat că dincolo de starea vremelnică a individului acum?”, urmat de „Tatăl nostru” și de textul reprodus mai există o stare sublimă a națiunii, care se poate atinge prin curaj și sacrificiu. Pentru mine a fost un prieten drag care, jos. Iată stenograma discursului, un document unic – sînt omenește vorbind, a avut şi bune, şi rele – ca toată lumea. cuvintele lui Dan Iosif, care merită să li se acorde un loc Dar a mai avut ceva – o pereche de aripi cu care destinul în istorie: l-a înzestrat pentru a se înălţa atunci cînd a trebuit, pentru „Poporul român începe să se teamă a intra în acea stare de sublim, pe care a dat-o și altora. mai mult decît înainte” Cîndva, după moartea lui trupească, am scris de inima „Cum? Nu aţi auzit nimic pînă acum? Nu i-aţi auzit? lui mare, de veşnic rebel, de dur cu pumnii grei, ci firea Asta vă spuneau şi vă întrebau: aţi sărăcit, oameni generoasă de golan adevărat, de pe vremuri, de „apaş” buni?Nu mai aveţi bani? Nu mai aveţi şedinţe publice? precum Papillon. Mă gîndeam la mintea lui sclipitoare, Unde sînt părinţii noştri? Unde sînt copiii noştri care ar de scriitor în taină de versuri și cugetări sensibile, trebui să vă privească cînd vorbiţi despre noi, despre cei capabil de emoţii deosebite, nebun după vînătoare şi care ne considerăm dătători de libertate? crescător de cîini, îndrăgostit de Noica şi Che Guevara, Nu ne considerăm revoluţionari! Sîntem cei care un revoluţionar prin naştere - şi un prieten prin har. De v-am dat libertate, pentru că democraţia este o formă de răutăţile celor din jur şi de suferinţe a trecut precum organizare a unei societăţi. străbătea cartierele periculoase în tinereţe – cu demnitate Noi, noi cei care vă privim, de aici din ceruri, v-am şi cu ţigara în colţul gurii. Scriam despre el că, dincolo dat ce nu vă dă democraţia. V-am dat libertatea pe care de lumea aceasta, acolo unde harul îl poartă, ţigara şi am plătit-o scump, cu sînge, cel mai nobil preţ pe care-l demnitatea nu l-au părăsit… poate plăti oricare dintre noi, pentru ca semenii lui să-l Glasurile celor de dincolo ţină minte şi să-l respecte. Unde este respectul pe care vi-l Îmi fac și anul acesta datoria de a publica ultima cerem de 16 ani?

Vorbiţi frumos, căutaţi vinovaţi, căutaţi asasini, căutaţi cuvîntare din Parlament a lui Dan Iosif, la ședința omagială terorişti, căutaţi complotişti, dar pe noi, de ce ne căutaţi doar dedicată Revoluției de acum 14 ani, în decembrie 2005. în asemenea momente cînd ţara trebuie să se bucure, dar Ședința a fost condusă de Adrian Năstase, care mi-a oare pot să se bucure părinţii noştri, pot să se bucure copiii mărturisit că își amintește cu nostalgie de acel moment. „Îmi aduc aminte cu nostalgie, cu Dan Iosif am avut o noştri? Nu pot! Nu pot să se bucure, pur şi simplu, pentru relație lungă de prietenie - îl admiram pentru curajul de că noi am murit cu speranţa că veţi fi oameni liberi, oameni a spune întotdeauna lucrurilor pe nume”, spune acum virtuoşi, oameni morali. Spunea Paolo Menon că «virtutea Adrian Năstase. Atunci, în 2005, Dan Iosif a ţinut o nu poate fi luată decît intrinsecă, ca virtute!». Un alt părinte cuvîntare în faţa camerelor reunite ale Parlamentului în al politici moderne spunea că «O societate condusă de un ședința solemnă dedicată Revoluţiei. Avea să fie ultimul om fricos precis este o societate fricoasă, o societate condusă său cuvînt în Parlament, de fapt, în public. Anul următor, de un om moral este o societate morală, o societate imorală cancerul pulmonar avea să-l pună în imposibilitatea de este condusă de un om imoral». Oare Talleyrand a fost un a mai susţine discursuri - iar la începutul lui decembrie om moral? Se pare că scopul scuză mijloacele şi în ziua de 2007, Dan Iosif, simbol al Revoluţiei române, se va astăzi! sfîrşi pe patul unei clinici din Novosibirsk. Atunci, în Vă întrebăm, în continuare: au dreptul copiii noştri să Parlament, Dan Iosif știa că ajunsese la capătul drumului, citească la şcoală, despre noi, părinţii lor, care am murit?

S-au zdruncinat Carpații, ca să se nască un șoricel (3) – pamflet – Motto: ,,Nu știi, fiule, cu cîtă puțină chibzuință este cîrmuită lumea?” – Papa IULIU AL III-lea Se spune, din cercuri liberale autorizate, că salariile, care în ultimii trei ani au tot țopăit, căznindu-se să sară cît mai sus, vor fi înghețate, chiar înainte de gerul Bobotezei.

Un cadou pe care liberalii și aliații lor îl fac românilor de Anul Nou. Bun și ăsta, decît nimic! Ca urmare a acestei inițiative liberale, s-ar putea ca salariile noastre să nu ne mai poată asigura decît trei săptămîni de foame în Europa, după cum remarca un cotidian românesc. Nu cred, totuși, că vom muri de inaniție. Noi, românii, avem experiență mare în materie de foame, încă din vremea cînd Ceaușescu adoptase un program de industrializare galopantă, dar și din anii cînd impostorul cărăuș cu nava toca salariile românilor cu barda, de frica unei crize economice mai mult născocite. Trebuie să recunoaștem,

însă, că sîntem pe mîini bune, pe cele ale lui domn’ Sică, premierul liberal, care are în față două soluții capitale: ori ne scapă, ori ne-ngroapă. Pe de altă parte, încă nu s-a decis dacă pensiile vor fi supraimpozitate. Nu știu dacă doar cele parlamentare și cele ministeriale. Se pare, însă, că acestea vor fi desființate (?!), pe motiv de necontributivitate. În tot cazul, pe această temă a izbucnit scandalul, pe care liberalii se străduiesc să-l aplaneze. Cine n-are liberali, să-i cumpere. Domn’ Sică are mule asemenea idei, după opinia liberalilor, geniale, după alții, idiotisme. Astfel, noul Executiv a decis să abroge Ordonanța nr. 114, dată de PSD, prin care s-au stabilit, între alte prevederi, facturi mai mici cu 25-30% pentru gaze și energie. ,,Sfidăm Uniunea Europeană, și asta nu se poate”, argumentează decizia suflarea liberală.

Măsura pe care toți cetățenii, de la mic la mare și indiferent de culoarea politică, o așteaptă cu multă nerăbdare și bucurie o constituie, însă, cea prin care

RM

Au dreptul părinţii noştri să vadă portretele noastre în manuale de istorie?, că noi considerăm că au acest drept.

De ce, domnilor care faceţi politica ţării, care stabiliţi programe şcolare, permiteţi ca în cărţile de istorie să se scrie mai mult despre cronicari de televiziune sau prezentatori de ştiri, şi atît de puţin despre noi, noi, cei care de 16 ani ne bucurăm că sînteţi liberi?

Nu, nu plîngem! Nu ne mai doare nimic, sîntem liniştiţi, sîntem împăcaţi, ne-am împăcat chiar şi cu gîndul că aţi fi putut să jefuiţi, că aţi fi putut să împărţiţi, că aţi putut să vă bateţi joc de toată averea poporului român, o avere strînsă în timp de 50 de ani, 50 de ani de mizerii şi umilinţe pentru bunicii noştri, pentru străbunicii noştri, mulţi dintre ei au simţit pe pielea lor ce a însemnat victoria Revoluţiei comuniste. Dumneavoastră, cei care croiţi soarta supravieţuitorilor noştri, vă rugăm, vă rugăm ca în 2006 să vă aplecaţi cu mai multă atenţie asupra Zilei Naţionale a României. Ne-am dorit atît de mult în acele zile ca 1 Decembrie să fie Ziua Naţională, a fost să fie!

Ne-am dorit atît de mult ca Imnul României să fie «Deşteaptă-te, române!», ca poporul român să nu mai doarmă în veci, cum a dormit 50 de ani, se pare că astăzi, prin grija dumneavoastră, poporul român începe să se teamă mai mult decît înainte, începe să se teamă de multiplele Servicii de Securitate care ne ascultă telefoanele, începe să se teamă de siguranţa locului de muncă, pentru că dumneavoastră, domnilor, nu vreţi, nu puteţi sau nu ştiţi, nu ştiţi să-i încurajaţi, să-i învăţaţi că în capitalism fiecare trebuie să lupte pentru el, trebuie să se zbată, pentru că Dumnezeu ne dă un singur drept, dreptul la viaţă!

Din acest drept rezidă numai şi numai obligaţii.

Obligaţia de a ne instrui, obligaţia de a ne întemeia o familie, obligaţia de a lăsa un urmaş, după datină străbună, obligaţia de a planta un pom, dar pentru ca toate aceste obligaţii să le putem îndeplini, cei care ne conduc trebuie să înţeleagă ce am vrut noi cînd ne-am jertfit pentru voi. Încă o dată vă rugăm, amintiţi-le reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe că «Tatăl Nostru» nu este atît de lung şi nu trebuia spus de unul care l-a spus în noaptea de 21 Decembrie în faţa tancurilor, că în loja oficială a Parlamentului ar fi fost plăcut pentru noi să-i vedem pe reprezentanţii misiunilor diplomatice, ca în alţi ani, dar se pare că, din patru în patru ani, nişte coincidenţe, nişte asemănări ies la iveală şi atunci începem să înţelegem de ce mulţi dintre colegii dumneavoastră nu sînt în sală, probabil sînt la Ignat, astăzi, aşa este, se taie porcul, Doamne ce de porci vor muri astăzi! Noi am murit în prag de Ignat, ca nişte mieluşei în prag de Paşte.

Să vă dea Dumnezeu linişte sufletească, sănătate şi înţelepciune, şi peste 12 luni, cînd vă veţi aminti de noi, gîndiţi-vă că virtutea este doar virtute!

Aşa să vă ajute Dumnezeu!”

Dan Iosif, decembrie 2005 *** Îi transmit și eu, ca în fiecare 22 decembrie, „La Mulți Ani, fratele meu Ioșka, oriunde și oricînd vei fi!”.

Dragoș Dumitriu

guvernul lui domn’ Sică intenționează să disponibilizeze cîteva sute de mii de oameni, fiindcă, spun cei de la Putere, salariații se calcă pe picioare prin ministere. Păi chiar așa, păcat de bombeurile oamenilor.

N-ar fi exclus ca, după adoptarea unor asemenea măsuri înțelepte, prin gîndirea care stă la baza lor, însuși domn’ Sică să intre în șomaj. Ferească Dumnezeu! N-a dansat nici măcar o iarnă la Palatul din Piața Victoriei, și cine știe dacă o asemenea șansă îi mai surîde pînă la sfîrșitul acestui secol. Domn’ Sică nu se teme, însă, de nimic. E tînăr, e ferice și, pe deasupra, liberal, și încă unul de frunte. Inițiativa liberalilor de disponibilizare a unui mare număr de salariați vine în contradicție cu calculele unor specialiști, potrivit cărora, pentru a susține o creștere medie de 3,5%, România ar avea nevoie de încă un milion de angajați. Probabil că autorii acestei analize vor, cu orice chip, să-l torpileze pe domn’ Sică și să-i îngroape marile și valoroasele inițiative. (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU

RM

19

Vineri, 27 decembrie 2019

S , ase,

Rvae de Anul Nou Ia răvașul, Nărăvașul, Cu plăcinte, Că nu minte, E răvașul cu ecou Acuma, de Anul Nou, Ia răvașul, nu-i pe bani – La Anul și la mulți ani!

Unui preedinte Te-ai trezit așa-ntr-o doară, Trecînd clasa-a doua oară, Deși meditat atent, Ai rămas iar repetent!

Unui nou prim-ministru Ai luat puterea nu că Ai fi meritat, pe bune!

Tu ești doar un fel de Sucă, Scăldat în zeamă de... prune!

Unei foste prim-ministru Ai nutrit prea multe-ambiții Pe la Videle-n cărare!

Dar, tu n-ai avut condiții: Pălăria-a fost prea mare!

P I Mo c c h io !

Unui fost premier Te-ai zbătut, te-ai zbuciumat, Ca să ieși învingător.

Dar, pe unde ai Ponta(t) – Ai ieșit doar... trădător!

Unui fost preedinte În minciuna ta precară Tot oceanul n-o să-ncapă.

Cîte flote să dispară, Să intri și tu... la apă!?

Preedintele nu pleac n vizit fr soie Să nu ne mai tot mirăm, Hai să-ncheiem un acord: Pe doamna s-o angajăm Însoțitoare de bord!

Fostului procuror-ef DNA Răvașul tău e foarte clar După o cacialma imensă, La UE ai primit, în dar, O sinecură – recompensă!

Uniunii „Salvai Romnia“ V-am văzut, sînteți ciudați, Aproape niște Mitici!

Cum vreți Țara s-o salvați Cu banere și lozinci?

Magistrailor care fug de rspundere 1.

Nu știu ce v-a apucat De Legea vă sperie!

Vreți să ascundeți sub pat Practici de mizerie?

2.

Voi, care ne judecați Cu-apucături de venali, De-n oglindă vă uitați – Vă vedeți cumva... penali?

U.D.M.R-ului Fie vremea rea sau bună, Legile le vrei caduce, Și te ții mereu de mînă Cu partidul ce conduce!

Echipei feminine de handbal a Romniei Să mai treacă din rușine Cum vă este-acuma vouă, Propun să jucați, în fine, Voi în șapte, ele-n două!

GEO CIOLCAN

20

Vineri, 27 decembrie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Mesaj de Anul Nou adresat Poporului Român (1) (urmare din pag. 1) Deși nu ne-am propus ca acest Mesaj să fie o analiză a erorilor politice și economice făptuite de guvernanți, vom pune degetul pe rană și vom spune, direct, care credem noi că este cauza tuturor nenorocirilor pe care le trăim: LIPSA DE PATRIOTISM A FACTORILOR PUTERII! Pentru că de aici au plecat toate relele în țara noastră, de 2 ani încoace. Dacă ar fi avut dragoste de țară, liderii cățărați pe cadavrele copiilor uciși în decembrie 1989 n-ar fi îngăduit ca România să fie sfîșiată de toate păsările de pradă, n-ar fi încurajat politica de înfeudare a țării și de pierdere a oricărei urme de demnitate în fața unor iluzorii ajutoare internaționale, n-ar fi împins marile uzine în prăpastia falimentului, n-ar fi dat năvală spre propria căpătuială, în timp ce țara geme tot mai sfîșietor pe Golgota spaimei de ziua de mîine. Istoria acestei țări e prea bogată și prea demnă ca să fim nevoiți să luăm exemple din altă parte. Așa că n-avem decît să deschidem cronica neamului și să vedem, prin absurd, cum ar fi acționat în situații mai mult sau mai puțin asemănătoare tribuni de frunte ai neamului, ca Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Eminescu, Ion C. Brătianu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Ionel I. C. Brătianu, Octavian Goga, Nicolae Iorga, I. G. Duca, Nicolae Titulescu și mulți, mulți alții. Ar fi închinat ei țara la străini?

Ar fi asistat pasivi la ruinarea țării, pîndind pe la geamurile palatelor europene să le arunce cineva dinăuntru un zîmbet binevoitor? Ar fi stat cu mîinile în sîn la vederea bătrînilor care dintr-o întreagă pensie de-abia își pot cumpăra 1 kg de carne pe lună și cîteva pîini? Nu, așa ceva nu s-ar fi întîmplat niciodată! Astăzi prea puțină lume știe că, în 1919, cînd Conferința de Pace de la Paris îndrăznea să dicteze României unele condiții umilitoare, mai cu seamă datorită reclamațiilor făcute de unii minoritari pe la toate forurile – un om ca Ionel I. C. Brătianu a plecat trîntind ușile, s-a înapoiat furios în țară și și-a dat demisia din funcția de prim-ministru.

Pentru că el și tot neamul lui ilustru nu puteau accepta în ruptul capului ca vreo putere străină să se amestece în treburile interne ale României.

Nu pentru așa ceva muriseră sau degeraseră flăcăii Carpaților în Războiul de Independență și în Războiul pentru Întregirea Neamului. Și încă și mai puțină lume știe că un mare iubitor de țărani, ca Nicolae Iorga, și-a periclitat și el scaunul de premier, în 1932, pentru a face dreptate: e vorba de Legea de conversiune a datoriilor agricole, care a vlăguit bugetul, ce-i drept, dar a reprezentat a doua dezrobire a țăranilor, după aceea făptuită de Cuza Vodă.

Exemplele sînt mult mai numeroase. Toate arată însă, cu o putere formidabilă, că am avut politicieni patrioți, cinstiți, demni purtători ai numelui de români. Astăzi, însă, o mînă de amatori și veleitari face tabula rasa din istoria acestei țări și repetă pînă la exasperare o placă stupidă, provenită de la băncile internaționale. Și de cîte ori ni se mai face pomana unui mic împrumut, au ei grijă să trîmbițeze asta prin mijlocirea Televiziunii, de parcă s-ar fi întîmplat o minune cosmică și am ieșit la liman. Departe de a ne ajuta să ne redresăm, împrumuturile externe ne înfeudează și mai tare și ne fac

dependenți de organisme suprastatale, ale căror scopuri sînt foarte clare.

Dar, să nu adumbrim acest moment sărbătoresc. „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune“, ne mai învață înțelepciunea, izvorînd din adînc de veacuri, a poporului nostru. În ceea ce ne privește, anul 1991 a marcat și un moment luminos: nașterea Partidului România Mare! Întrun timp foarte scurt, noua formațiune politică a captat multe dintre filoanele de speranță și de abnegație ale populației acestei țări. În pofida tuturor obstacolelor revoltătoare care ni se pun (nu avem nici acum vreun sediu, nu ni s-a acordat nici măcar un singur minut la Televiziune etc.), sau poate tocmai din pricina asta, oamenii au venit către noi, ne-au căutat, ne-au îmbrățișat ideologia, au participat alături de noi, cu entuziasm, la ceremonii emoționante, cum au fost, de pildă, depunerile de coroane de la mormîntul lui Mihai Viteazul și de la mormîntul lui Avram Iancu. A fost remarcată, încă de la început, distanța clară netă pe care Platforma-Program a partidului nostru o are față de documentele altor partide: și anume redeșteptarea demnității naționale, înflorirea rapidă a țării prin forțele noastre proprii, antre­ narea grabnică a celui mai disciplinat organism – Armata – la conducerea obștii, ceea ce ar asigura, totodată, și descurajarea, din start, a tuturor tentativelor de dezmembrare a Statului Național Unitar Român.

De bună seamă, lucrurile sînt cu mult mai complexe, dar un fapt esențial trebuie relevat: ceea ce ne deosebește fundamental pe noi, cei de la Partidul România Mare, de majoritatea covîrșitoare a politicienilor acestei țări este că noi știm Istoria Neamului, o avem în sînge, ne-am asumat-o, pe noi nu ne surprinde nici unul din pericolele care pîndesc țara, pentru că ele se tot repetă, într-o formă sau alta, de mii de ani. Asta ne separă de alții: intensitatea iubirii de țară, care ne-a dat și antidotul împotriva tuturor otrăvurilor imposturii. Poate această dimensiune să întoarcă țara din drumul ei spre dezastru, să aibă efecte asupra economiei, forței de muncă, protecției sociale, de care se tot face caz, fiind sublimă, dar lipsind cu desăvîrșire? Da, poate! Am dori să ne referim la un singur aspect: bogățiile țării nu sînt cunoscute nici măcar a suta parte! Ar trebui lansat, începînd din noul an, un veritabil Program național de explorare temeinică a zăcămintelor de minereuri, a rezervelor de petrol și de gaze naturale, a munților de uraniu, de aur, de șisturi bituminoase, a straturilor de cărbuni etc. Toată lumea știe că România e o țară bogată, numai guvernanții noștri se poartă de parcă am fi cel mai sărac petic de pămînt din lume, mai lovit de soartă decît ultimul stat creat sub soare, cel al eschimoșilor din Nordul Canadei, țară numită Nunavut.

Bineînțeles, dacă nu s-ar fi descoperit petrolul la noi încă de pe vremea lui Dimitrie Cantemir și dacă nu l-ar fi pompat, sălbatic, și nemții, și rușii, ba chiar și americanii prin societățile lor mixte – România ar fi fost astăzi mai bogată decît Emiratele Arabe. Și totuși, în pofida acestui jaf de mai bine de 100 de ani, specialiștii vin și ne spun că avem petrol din belșug, că există pungi gigantice de gaze naturale, încă necartografiate, că șisturile bituminoase pot fi o sursă de energie inepuizabilă. Dacă noi nu le exploatăm acum, cînd o vom face? Sau poate în mod deliberat se așteaptă

să nu le exploatăm noi, ci străinii! După cum se știe, Japonia este una dintre cele mai sărace țări ale lumii din punct de vedere ale resurselor naturale – și totuși se află, de mai mult de un deceniu, între primele superputeri economice.

Explicația? Inteligența, tradiția, disciplinarea energiilor. Iată de ce este imperios necesar ca, pentru a depăși impasul grav în care ne aflăm, să exploatăm rapid și tenace bogățiile țării, pînă vom ieși la lumină. S-ar putea ca peste 15–20 ani, în ritmul revoluției tehnico-științifice, să nici nu mai fie nevoie de unele genuri de materii prime, așa că le conservăm fără nici un folos. Poate că niciodată n-a fost mai actuală ca acum jelania moților din Munții Apuseni, veche de cel puțin 200 de ani, de la Horea încoace: „Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă...“.

Pentru că, să fim realiști, asta facem noi acum.

Este limpede că alegerile care vor veni în anul 1992 vor stabili o altă ordine de valori în viața politică a țării. Răsturnarea va fi pozitivă, în sensul că electoratul – deși sătul de politică și, mai ales, de demagogie – va ști pe cine să voteze și cine îi va apăra, cu adevărat, interesele. Este de așteptat ca pe platforma Puterii să fie chemate, prin voința scrutinului, forțele sănătoase ale țării, muncitori, țărani, intelectuali, militari – însuflețiți de o iubire nestinsă față de Patria aceasta atît de chinuită. Nu sîntem de acord cu acei foarte grăbiți observatori străini, care trec și România printre țările estice în care se produce o resurecție a naționalismului extremist. Noi nu sîntem naționaliști extremiști, noi sîntem patrioți și vrem ca românii să fie stăpîni la ei acasă! Cui nu-i place, n-are decît să părăsească țara, dragoste cu sila nu se face, se cheamă viol. Iar în această politică realistă, singura viabilă, ne-am inspirat atît din trecutul României, cît și din prezentul unor state cu puternice articulații democratice, ca SUA, Franța și Germania. Iar România va fi așa cum vrea să fie Partida Națională, așa cum trebuie să fie – altminteri vom ajunge servitorii Europei, ne vor sfîrteca toți, de pretutindeni, crimele unor fasciști unguri se vor ține lanț și, într-un timp record, vom dispărea de pe harta lumii. Tot ce spunem noi de mai mult de 1 an și jumătate s-a adeverit, credeți-ne că se poate adeveri și previziunea asta! Și ar fi mare păcat, ar fi o crimă împotriva Istoriei și a Umanității!

Frați români, am simțit nevoia să vă adresăm cîteva cuvinte în prag de An Nou, pentru că țesăturile acestea de gînduri care străbat văzduhul țării pot avea forțe miraculoase, pot făuri o comuniune spirituală a oamenilor care simt la fel, care visează la fel, care speră la fel.

Atunci cînd veți citi mesajul nostru, acolo unde vă veți afla, gîndiți-vă că în Bucureștii noștri balcanici și pitorești există niște oameni care au îmbrăcat cămașa morții, care s-au angajat pe un drum fără întoarcere și știu bine că vor plăti și ei pentru curajul lor suprem de a fi români. Acești români formează nucleul din jurul idealului „România Mare“ și ei provin, la prima, la a doua generație, din toate marile bazine etnografice ale țării. Ei simt și aud patimile Ardealului și ale Moldovei rănite, pentru că le au în sînge.

Teribilă cruce s-a prăvălit pe umerii generației noastre! În jurul țării sînt flăcări de război, înăuntrul țării sînt „cai troieni“, care ne pîndesc, doar-doar vom îngenunchea. Dar vom trece noi și prin vîltoarea asta, așa cum am trecut prin multe altele, în 1918 și 1940, care nu erau deloc mai ușor de suportat. (va urma)

RM

21

Vineri, 27 decembrie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (51)

189) VASILE RUDEANU. General de artilerie. Născut în 1871. A urmat studii militare în România și în Belgia. În 1916 a îndeplinit o misiune secretă, fiind emisarul Guvernului Brătianu la Roma, Paris și Londra, pentru a se pune la punct planul de intrare a României în război, cu asigurările și garanțiile necesare. Pe parcursul războiului a reprezentat Înaltul Comandament Român pe lîngă Marele Cartier General Francez și, respectiv, Englez, pe urmă a fost trimis ca reprezentant al Ministerului de Război și Munițiuni (asta era titulatura completă, portofoliul fiind deținut, după cum am mai spus, chiar de primul-ministru) pe lîngă guvernele din Paris și Londra. A fost nu numai un diplomat pe frontul nevăzut din… spatele frontului, ci și un bun autor de lucrări militare. Și aici își dă drumul la condei, spre deosebire de alți militari, ceva mai parcimonioși la scris, fiind oameni de acțiune: „Prin grele suferințe și mari jertfe apostoli (sic!) neamului, de la cei mai mici ca Vasile Popa până la cei mai mari, au calauzit (sic!) Românimea și au duso (sic!) la întregire, la România mare. Mare și sfântă este moștenirea – Mare și sfântă est (sic!) datoria de a o păstra neștirbită… Numai astfel vom putea mărturisi recunoștința noastră acelor mărețe suflete românești cari de a lungul a optspce (sic!) veacuri au îndurat cele mai mari chinuri și și-au dat viața, pentru a ne duce la zilele mari și fericite de astă-zi (sic!). General Rudeanu. 21.II.1920”.

190) ȘTEFAN BURILEANU. General de artilerie. Născut în 1874. Are o ascensiune rapidă, un grad pe an: dacă în 1916 începutul războiului îl găsește cu gradul de locotenent-colonel, în 1918 el este general de brigadă. În bubuitul tunurilor de la Mărășești se simte și mîna lui Burileanu.

Este pionierul artileriei antiaeriene la noi în țară, fiind inventatorul unei arme-minune, cunoscută sub numele de „Tunul Burileanu”. A fost doctor în matematică. După război, funcționează ca profesor la Universitatea din Cluj. Aici îl găsește scormonitorul cronicar-țăran și, vorba aia, pune tunurile pe el, pentru a-l trece în vitrina lui cu „trofee”. La remarca unui coleg de pagină, cu semnătură indescifrabilă („Mă bucur de fericirea acestui bun român”), generalul Burileanu dă o replică acidă, ca într-o piesă de teatru: „Eu nu mă bucur deloc. Bietul om a suferit mult și acum ar avea nevoie să i se dea o slujbă, care să-i asigure existența zilnică. La aceia care vă stă la îndemână să faceți aceasta, lăsați frazele pompoase și întocmiți mai bine un raport bine simțit pentru numirea într’un post a acestui inimos și simpatic apostol al unirei tuturor românilor. General Șt. Burileanu. 919.25.II”.

Mă aflu în posesia unui Memoriu pe care fiul generalului inventator, ing. Dan Burileanu, l-a adresat oficialităților române în anul 2002 – fără nici un rezultat. Dar, asta e mai puțin important. Ceea ce mi se pare, cu adevărat, important este că încă au mai rămas probleme nerezolvate în chestiunea moștenirii spirituale a românilor inventivi. Copia Memoriului pe care îl posed eu a fost înregistrată la 19 septembrie 2002, la Palatul Cotroceni, fiind adresată unui consilier prezidențial, prea puțin sensibil, însă, la astfel de subiecte: „Președinția României. D-lui consilier prezidențial, general dr.

Ioan Talpeș. Stimate domnule consilier prezidențial, subsemnatul inginer Dan Burileanu, domiciliat în str.

General Berthelot 95, sector 1, vă aduc la cunoștință

următoarele: sînt la curent cu lucrările dvs. de respectat și valoros istoric militar, motiv pentru care vă deranjez în legătură cu activitatea extraordinar de vastă și de apreciată în străinătate pe care dvs. cred că o cunoașteți bine, a tatălui meu, academician general profesor universitar inginer doctor Ștefan Burileanu, savant de mare prestigiu, decorat cu cele mai mari decorații franceze. Dintre cele peste 120 de lucrări științifice publicate, redau, mai jos, cîteva mai importante: 1) Artileria grea folosită pe frontul din Moldova în anul 1917 a fost proiectată, creată și organizată de el. A fost

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (95) un colaborator apropiat al generalului Berthelot. A se vedea articolul «Constructori și inventatori militari» publicat în ziarul «Apărarea Patriei» din 30 X 1968.

2) În anul 1916 s-au executat trageri de experiență pe frontul din Moldova cu celebrul tun cu tragere rapidă (premiat de Academia Română cu mențiunea «pentru cea mai merituoasă invențiune») în prezența generalului Berthelot. Este primul sistem cu tragere rapidă realizat la noi în țară. Proiectul tunului a fost solicitat de francezi, iar tunurile fabricate în Franța au fost utilizate pe frontul de la Verdun. 3) Lucrarea «Probabilité du tir de l’artillerie», tipărită în Editura O. Doin din Paris, în anul 1912, care face parte din Enciclopedia Științifică înființată la Paris de savantul Toulouse, premiată de Academia Franceză. Această lucrare a fost utilizată de ofițerii francezi în calculele tragerilor de artilerie în bătăliile de la Verdun din anul 1916. 4) Teoria generală a calculului probabilităților, lucrare premiată de Academia Franceză, acordînd lui Ștefan Burileanu «Palmii Academiei» în gradul de ofițer al Instrucției Publice. 5) Metalurgia fontei, fierului și oțelului, tipărită în anul 1926. Este primul tratat de metalurgie apărut la noi în țară, în limba română. 6) Ștefan Burileanu a fost un balistician de prestigiu internațional. Teoriile lui în balistică, expuse și experimentate în perioada celui de-al II-lea război mondial, au dărîmat teoriile balisticienilor francezi și germani din acea perioadă, dovedind exact contrariul celor cunoscute etc., etc. Desconsiderînd serviciile extraordinare aduse României de acest savant, guvernele comuniste din trecut au săvîrșit nenumărate abuzuri, care în alte țări nu s-ar fi realizat. În anul 1996 am fost primit în audiență la Palatul Elysée de domnul Jacques Chirac, președintele Franței, căruia i-am predat un Memoriu bine documentat privind marile servicii aduse Franței în trecut, iar, pe de altă parte, abuzurile grave dezlănțuite împotriva familiei Burileanu în perioada comunistă. Domnul președinte Chirac a aprobat pentru perpetuarea memoriei ca o stradă din Paris să poarte numele lui Ștefan Burileanu.

De la acea dată, domnul președinte Chirac mă felicită la fiecare început de an împreună cu șefa de cabinet, doamna Annie Lheritier. Stimate domnule consilier, din considerația pe care o am pentru dvs. ca valoros istoric militar, vă rog să interveniți să fiu primit în audiență de domnul președinte Iliescu, pe care îl voi ruga să-mi rezolve cîteva probleme cu care mă lupt de ani de zile: 1) Retrocedarea celor 4 cămăruțe încălzite cu lemne, situate la etajul imobilului în care locuiesc, care sînt anexele apartamentului de la parter, unde locuiesc și unde sînt proprietar. Toate instanțele de judecată miau respins acțiunile prin care am solicitat retrocedarea acestor cămăruțe, confiscate în mod abuziv în anul 1984. Din anul 2000, dosarul a fost înaintat la Consiliul Europei de la Strasbourg, nerezolvat pînă în prezent. 2) O porțiune din strada unde locuiesc – porțiunea cuprinsă

între strada Berzei și strada Popa Tatu – unde se află imobilul construit de savantul general Burileanu – să poarte numele acestuia. Anexez o fotografie a plăcii din marmură montată pe fațada imobilului.

Va fi extraordinar ca, pe aceeași stradă, să figureze două personalități remarcabile care au avut un aport deosebit la realizarea României reîntregite: general Berthelot și general Burileanu. 3) Să fie evacuată din imobil individa Georgeta Mălan, în vîrstă de 64 de ani (o singură persoană), care, în cei 26 de ani de cînd locuiește la etajul imobilului (mansarda), a săvîrșit nenumărate abuzuri, furturi și tîlhării. În ziua de 19 aprilie 1999 a angajat un țigan, căruia i-a dat toporul dînsei, cu care a spart ușa de ieșire din imobil, din fundul curții, a pătruns în apartament, a mai forțat două uși interioare și a ajuns în holul apartamentului (meu). Din biblioteca savantului Burileanu a furat două lucrări de valoare istorică, care au aparținut armatei franceze în primul război mondial. În aceeași zi, la ora 16,00, am intrat în imobil prin ușa principală și am surprins infractorul respectiv în hol, care a fugit, abandonînd toporul lîngă ușa pe care a sfărîmat-o. Toate reclamațiile făcute la Secția 3 Poliție și la Direcția Generală a Poliție au rămas nerezolvate. Subsemnatul mă deplasez destul de des în Franța și voi fi nevoit să informez pe Președintele Franței privind această tîlhărie. Dacă doriți anumite completări la acest Memoriu, vă stau la dispoziție.

Cu deosebită considerație, ing. Dan Burileanu.

Se anexează: 1) Adresa Parlamentului României nr. XVIII/10. 2) O copie după scrisoarea adresată generalului Burileanu de Ministerul Apărării Naționale din anul 1945. 3) O fotografie cu placa de marmură montată pe fațada imobilului”. Mizerii omenești… A se reține, totuși, că, la 85 de ani de la sfîrșitul primului război mondial, un șef al statului francez îl felicită, de Anul Nou, pe fiul unui general român.

191) NICOLAE CONDEESCU. General și scriitor. Născut la Craiova, în 1880, moare destul de timpuriu, în 1939 (are un cavou impunător la Cimitirul Bellu). În Războiul pentru Întregirea Neamului a luptat ca ofițer al Marelui Stat Major.

Unul dintre cei mai tineri generali de la noi, la numai 38 de ani. A fost și președinte al Societății Scriitorilor Români, în perioada 1936–1939, adică pînă la moarte. Note de călătorie, reunite în volumul „Peste mări și țări”. În biblioteca mea se află ediția populară a acestui volum masiv, tipărită în 1937, în 10.000 de exemplare, cu 22 de reproduceri „după aquarelele pictorului G. Chirovici”. Pe pagina de gardă, autorul a păstrat formula inițială a dedicației, de la ediția princeps (deși, în 1937, Carol al II-lea era rege): „Alteței Sale Regale Principelui Carol, Moștenitorul Tronului României – Închină autorul aceste impresii de drum”. Notele de călătorie sînt din Grecia, Egipt, India. Membru de onoare al Academiei Române. „Este de invidiat perseverența acestui om care vrea să-și cunoască cu adevărat neamul. Exemplu (sic!) său trebue imitat pentru binele țării. General N. Condiescu. ’920 Febr. 27”. Avem să-l reîntîlnim și pe el, după 4 ani, cu o nouă reflecție: „19 Iulie 1924.

România Mare a fost înfăptuită cu sângele vitejilor morți. Nouă ne revine a o păstra și întări, însă pentru aceasta trebue a înceta vrajba între conducătorii țării și suflete cinstite și de jertfă, ca a (sic!) lui Vasile Popa. General N. Condiescu”. Alături a apăsat o ștampilă, pe care scrie: REGATUL ROMÂNIEI. COMANDANT AL ARTILERIEI. C. 3 A.” (Corpul 3 de Armată). (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 27 decembrie 2019

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (9) Împărătese și concubine imperiale (3) Împărăteasa Wu Zetian (1) Împărăteasa Wu Zetian (624-705), cu numele inițial de Wu Zhao, a intrat în istorie ca unica împărăteasă domnitoare, unica femeie-împărat a Chinei. Ea s-a născut într-o familie modestă, iar la vîrsta de 13 ani a intrat în haremul imperial ca și concubină a împăratului Taizong (618-907). Micuța Wu nu era doar frumoasă, ci și inteligentă și ambițioasă, avea o fire dîrză, fermă și neîndulecată. Astfel, se povestește că împăratul avea un cal neîmblînzit, pe care nimeni nu reușea să-l domesticească. Într-o zi, Wu Zhao i-a spus suveranului: „Majestatea voastră, eu pot să îmblînzesc calul, dar am nevoie de un bici de fier și de un pumnal. Întîi, o să-l biciuiesc, iar dacă nu se supune, îi voi lovi capul și chiar îi voi tăia gîtul cu pumnalul“. Împăratul a fost surprins de vorbele concubinei și a început să-i placă această fată.

După decesul împăratului Taizong, conform cutumelor epocii, Wu Zhao a trebuit să se călugărească și a intrat într-o mînăstire budistă. Dar firea ei vicleană,

Casa Poporului – adevărata istorie (43) Prezenţa lui Nicolae Ceauşescu pe şantierul Casei Republicii (5) Acţiunile lui Nicolae Ceauşescu de a pune în funcţiune Casa Poporului au fost întrerupte brusc în 1989. De atunci au început să se ridice tot mai multe întrebări în legătură cu intenţiile care l-au stăpînit: a vrut ca această Casă să se încadreze ca o necesitate în evoluţia societăţii sau a dorit ca, prin construirea ei, să-i fie numele legat de maiestuosul edificiu pentru o perioadă lungă de timp? În anii de după 1989, conducătorii politici care s-au succedat i-au găsit, parţial, un mod de folosire.

Deocamdată. Cînd generaţiile care au prins anii orînduirii comuniste şi cîteva după căderea acesteia se vor fi stins pe cale naturală, interpretările politice vor respecta realităţile istorice. De-abia de atunci încolo, din cercetările specialiştilor, se vor înţelege corect intenţiile conducătorului politic comunist în edificarea imensei clădiri, pe care o ţară mică nu ar putea-o ridica.

Un astfel de palat nu se armonizează cu o economie de piaţă liberă.

Apoi, despre Nicolae Ceauşescu nu se va mai vorbi.

Balada (19) Meseria armelor (6) Printr-o lovitură de forţă, ajutat de Iuliu Maniu şi de alţi politicieni, la 8 iunie 1930, Prinţul Carol a fost proclamat Rege al României, devenind în istorie Carol al II-lea. Populaţia, dezamăgită de politicianism, corupţie şi criza economică izbucnită în anul 1929, l-a primit pe noul Suveran cu simpatie.

Vîrfurile Armatei nu i s-au împotrivit şi Regele Carol al II-lea a reuşit în primii ani de domnie să-şi pună în aplicare ambiţioasele planuri de transformare socială şi economică a Ţării. Speranţa revenea în societatea românească. Văzînd ce atenţie se acordă corpului ofiţeresc, sublocotenentul Genoiu Ştefan, alături de alţi colegi de promoţie, s-a hotărît să urmeze cursurile Şcolii speciale de infanterie de la Sibiu. Acolo şi-a luat munca şi învăţătura în serios, perfecţionînduşi substanţial pregătirea militară şi cultura generală.

Dar, spre stupefacţia sublocotenenţilor proveniţi de la Regimentul de vînători de munte din Făgăraş, la sfîrşitul ciclului, în comisia de notare s-a aflat generalul Vasilescu Capotă, fostul lor comandant. Generalul Capotă s-a răzbunat pe foştii săi subordonaţi şi i-a notat cu note medii. Gustul amar al notării odată trecut, Ştefan Genoiu se putea mîndri cu gradul de locotenent.

RM

prefăcută, crudă, ambiția nemăsurată, dublate de noroc, au ajutat-o să-și croiască altă soartă. Figura ei domină sfîrșitul Secolului al VII-lea și începutul Secolului al VIII-lea în istoria Chinei. Frumusețea lui Wu Zhao a fost remarcată și de către fiul împăratului Taizong, anume împăratul Gaezeng (649-683), care a luat-o de la mînăstirea unde se afla și a adus-o la curtea imperială ca și concubină a sa. Cronicile consemnează, printre „talentele“ acestei femei cu o educație precară, vigoarea ei erotică și tehnicile neinhibative și variate de a produce plăcere sexuală. Din păcate, împărăteasa Wang, soția împăratului Gaezeng, nu cunoștea nici firea și nici „talentele“ lui Wu Zhao, considerînd-o simplă și prostuță. Astfel, însăși împărăteasa a acceptat-o pe Wu Zhao pentru alcovul imperial, cu scopul de a o contracara pe rivala sa de atunci, favorita Xiao. A fost un moment important pentru Wu Zhao, deoarece ea a reușit să-l acapareze din punct de vedere erotic pe tînărul împărat Gaezeng. Astfel, a început și ascensiunea ei, devenind, în curînd, primă concubină.

Dar ambiția nestăvilită a lui Wu Zhao nu s-a oprit aici. Ea devine foarte influentă, începînd din anul 654, și împărăteasă titulară din anul următor. Nemulțumită doar să-l influențeze pe împăratul Gaezeng, ea asistă, din spatele unui paravan, la toate întîlnirile și consiliile importante. Această situație va dura trezeci de ani, iar

împăratul Gaezeng s-a gîndit chiar, la un moment dat, să abdice în favoarea împărătesei Wu Zhao! În acea perioadă, cine nu urma ordinele lui Wu Zhao era vinovat de cea mai gravă crimă, iar cea mai blîndă pedeapsă era exilul. Sinuciderile, crimele și execuțiile nu mai încetau.

Pentru a deveni împărăteasă-mamă, Wu Zhao a recurs la un truc odios. Împărăteasa-mamă Wang nu putea avea copii, dar îi plăceau copiii. Într-o zi, împărăteasa Wang s-a dus la concubina Wu Zhao ca să vadă primul nounăscut al acesteia. După plecarea împărătesei, Wu Zhao și-a omorît propriul copil și l-a învelit cu un cearșaf.

La puțin timp după aceea, împăratul Gaezeng venit să vadă copilul. A dat cearșaful la o parte și a rămas șocat văzînd copilul mort, negîndindu-se nici o clipă că mama făcuse pruncucidere, asasinîndu-și propriul copil. S-a făcut imediat anchetă, iar doamnele de la Curte i-au spus împăratului că împărăteasa-mamă Wang fusese acolo. Înfuriat la culme, împăratul a tras concluzia că împărăteasa Wang a ucis copilul. În urma crimei odioase a mamei denaturate - crimă rămasă necunoscută – împăratul Gaezeng a început să o urască pe nevinovata și mult prea naiva împărăteasă Wang. În final, împăratul a înlăturat-o pe împărăteasa Wang, înlocuind-o cu Wu Zhao, care primește titlul de împărăteasă-mamă. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Vor exista alte preocupări în toate straturile sociale şi traiul fiecăruia şi al familiei sale va fi prioritar. Istoricii, eliberaţi de presiunile politice, vor vedea lucrurile în funcţie de documentarea făcută. Oricum, vor exista şi atunci diferenţe de atitudine. Dar acestea nu vor contribui cu nimic la orientarea populaţiei, care-l va confunda pe Nicolae Ceauşescu, în unele situaţii, cu Vlad Ţepeş. Se vor găsi destui care vor spune că nici măcar nu au auzit despre asemenea vremuri!

vedere cheltuielile mari ce se făcuseră dar şi perspectiva folosirii ei. Ca urmare, după opt luni, la 16 august 1990, Guvernul României dă o hotărîre privind situaţia edificiului. Hotărîrea s-a încadrat într-o normalitate, întrucît un asemenea edificiu, aproape terminat, nu putea fi lăsat de izbelişte. Pentru o mai bună înţelegere o prezentăm în totalitate.

La scurtă vreme după evenimentele din decembrie 1989, au apărut atitudini potrivnice existenţei Casei Republicii din partea noilor politicieni, care afirmau că aceasta reprezintă dorinţele megalomaniei lui Nicolae Ceauşescu. Mulţi dintre cei cu asemenea comentarii fuseseră activişti ai PCR, alţii avuseseră poziţii însemnate şi apreciate. Cei mai vehemenţi, care nu mai doreau să mai vadă acest palat fiindcă îl considerau o monstru­ ozitate, aveau profesii diferite, nelipsind arhitecţii, inginerii şi chiar ziariştii care, pînă de curînd, aduseseră numai laude regimului comunist.

Au existat destui care cereau ca acest palat să fie dărîmat, întrucît este o amintire permanentă a celui ce dispăruse, Nicolae Ceauşescu. Alţii se întrebau despre viitorul acestuia în care nu şi-ar mai găsit vreo între­ buinţare. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

Ce s-a întîmplat după anul 1989 (1) După evenimentele din decembrie 1989, lucrările de la Casa Republicii s-au încheiat. Nemaifiind în atenţia centrală a noului stat, a rămas fără o pază corespunzătoare a bunurilor deosebit de valoroase, aflate în depozitele acestui edificiu. S-au distrus mari cantităţi de marmură albă şi roşie, obiecte de instalaţii specifice grupurilor sanitare şi de încălzire, material lemnos, îndeosebi sub formă de scînduri, dar şi obiecte specifice instalaţiilor electrice ce urmau să fie montate în saloane, săli, culoare, cabinete etc.

Situaţia acestora de degradare rapidă şi de sustragere de bunuri cu mare valoare a fost susţinută de o imensă propagandă din care rezulta că acest palat nu mai prezintă valoare şi că nici nu mai poate fi folosit. Probabil că situaţia acestei clădiri a devenit alarmantă, avînd în Generalului Vasilescu C. nu i-a mers prea bine în viaţă. Aflat la comanda unei brigăzi de infanterie întrun oraş din Oltenia, într-o zi de 10 mai l-a jignit grav pe Episcopul ortodox. Era perioada cînd se declanşase fenomenul Maglavit în jurul ciobanului Petrache Lupu.

Generalul avea o părere proastă despre popi şi ura obscurantismul.

- Ce-i cu tine aici, mă, ţap logodit? Astăzi e sărbă­ toare naţională şi n-ai ce căuta printre ofiţeri! Du-te la notabilităţile civile! Ne-ai stropit destul cu aghiasmă. În urma incidentului, Episcopul s-a adresat cu reclamaţii la Ministerul Apărării Naţionale şi la Rege.

După analizarea cazului, generalul Vasilescu C. a fost trecut în rezervă. Dedat alcoolismului, avînd grave tare de comportament, şi-a sfîrşit zilele în mizerie fizică şi morală, uitat şi de prieteni şi de duşmani.

Melentina Într-una din zilele toamnei anului 1929, după terminarea programului pe cîmpul de instrucţie, sublocotenentul Ştefan Genoiu, la ordinul comandantului său, a preluat comanda companiei şi a încălecat calul acestuia. La încălecare, calul a cambrat şi, pe măsură ce se învîrtea pe picioarele din urmă, tînărul ofiţer în loc să dea drumul la frîu, trăgea tot mai tare de el. Calul şi călăreţul s-au aşternut la pămînt. În cădere, Ştefan Genoiu s-a lovit cu capul de o piatră şi a suferit o comoţie. În urma accidentului, a fost transportat cu o căruţă la spitalul din

Făgăraş, unde i s-au dat îngrijirile necesare şi, după un timp, s-a vindecat fără urmări. În spital a cunoscut-o pe sora Melentina, o bucovineancă tînără şi frumoasă, care a ştiut să-i aline suferinţele. Între sublocotenent şi Melentina s-a înfiripat o legătură de dragoste. Nopţi întregi uitau că trăiesc într-o lume cu griji, greutăţi şi tot felul de probleme. Întorcîndu-se de la Sibiu, de la Şcoala specială de infanterie, cu gradul de locotenent, primul gînd i-a fost s-o revadă pe Melentina.

Aceasta locuia în Făgăraş la o gazdă, în apropierea podului rutier de peste Olt. Reîntîlnirea celor doi îndrăgostiţi a fost pătimaşă. Cu acel prilej, locotenentul îndrăgostit i-a dedicat o poezie de dragoste:

,,Aşteptare Sub clarul de lună În liniştea serii, Te aştept, iubito, Lîngă luciul mării Să adormi, iubito În braţele mele, Să pătrund în taina Gîndurilor tale...” (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 27 decembrie 2019

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (17) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (17)

Decada neagră și aberațiile morale (2) Auditorii nu-şi imaginaseră o ofensă mai mare, decît să li se vorbească pe faţă despre combinaţii necinstite.

Vorbitorul e gonit de la tribună şi părăseşte sala dezavuat, în unanimitate. Prima și ultima lui intervenţie publică s-a consumat, dar nu dezarmează. Mai întîi îl atrage pe „regele căilor ferate”, Cornelius Vanderbilt, între acţionarii săi, iar acesta-i creează noi avantaje în transportul ţiţeiului şi, la rîndul lui, îi determină şi pe alţii să facă la fel.

Trec doi ani, vara lui 1874 oferă unora plăcerea călătoriilor pe malurile oceanului, unde plajele insolite îşi aşteaptă vizitatorii, sau la munte, unde cabanele modernizate – noutate absolută! – sînt pregătite. Între primii care descind la Saratoga Springs, statul New York, se află – surpriză – super-economul John D., însoţit, ca de obicei, de Henry Flagler. Urmează alţi doi rafinatori cu greutate şi, din întîmplare, cu toţii rămîn într-un salon al hotelului, unde discută şase ore.

Memoriile unui celebru criminalist român (97) Un caz deosebit de tragic: violarea și uciderea unei minore (3) Odată ajunşi la reşedinţa miliţiei judeţene, am fost conduşi la locul faptei pe itinerarul prezumtiv folosit de autor, după care a avut loc şedinţa de lucru cu organele de procuratură şi miliţie. Ea a fost de un real folos, soldîndu-se cu apropierea de concluzia că vecinul nu putea fi autorul faptei. Abandonarea acestei versiuni a atras după sine noi investigaţii şi apoi numeroase verificări în rîndul celor care ademeneau fetiţe. În primele zile, fusese obţinută informaţia că, nu de mult, un oarecare Fănică I. reuşise să scape de emoţiile unei anchete condusă de un procuror. Din actele întocmite cu acel prilej, care ar fi trebuit să formeze dosarul unei tentative de viol, reieşea că Fănică ademenise o fetiţă de şase ani, iar tentativa fusese întreruptă de bătăile unei vecine în uşa apartamentului.

Ne aflam de-acum în faţa unui suspect demn de luat în seamă. Deşi căsătorit, Fănică demonstrase, în tentativa sa, aspecte de comportament ale unui psihopat sexual, şi acestea ne-au făcut să ne intensificăm

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (49) Noi discuții între liderii arabi (4) La Tripoli, el găseşte un Kadhafi agitat, profund tulburat de agresiune. Nu încetează să-i repete lui Arafat: ,,Abu (acesta e adevăratul nume al conducătorului OEP), trebuie neapărat să găsim o soluţie paşnică. Am pregătit un plan în două puncte”. Ia o foaie de hîrtie aflată pe masă în faţa sa, scrisă chiar de mîna lui.

Arafat, îmbrăcat într-o uniformă, avînd pe cap veşnicul său keffieh, ascultă, cu obrazul luminat de un zîmbet binevoitor. Raporturile dintre Kadhafi şi palestinieni sînt, de mulţi ani, complexe, adesea imprevizibile.

- Trebuie, continuă colonelul libian, ca Irakul să se retragă mai întîi pînă în dreptul zonelor controversate, la frontieră. Apoi, un membru al familiei regale kuweitiene, care nu va fi emirul, să se întoarcă în Kuweit, iar poporul va fi atunci în măsură să decidă de cine vrea să fie condus.

Al doilea termen al propunerii este nerealist, dar Arafat nu face nici un comentariu. În realitate, începînd cu această zi de 3 august, şansa lumii arabe de a mai stăpîni criza se va reduce aproape total.

Desigur, nu despre starea timpului s-a vorbit în spatele uşilor închise. Sub conducerea lui Rockefeller ia fiinţă „Central Association of Rafiners”, o adevărată confrerie secretă, la care, cu timpul, prin metodele tradiţionale ale presiunii, persuasiunii şi, de ce nu?, ale violenţei sau şantajului, aderă şi alte rafinării, ai căror patroni sînt asiguraţi că vor beneficia de avantaje ascunse fiind, în acelaşi timp, la adăpost de orice implicaţii conjuncturale. În fruntea grupării, John D. se bucură de puteri depline, negociază, cumpără, vinde şi nu dă seamă nimănui de nimic. Este şi greu, pentru că un mister imposibil de pătruns înconjoară totul.

vizitatori care, la plecare, strîng în mînă nerăbdători cecurile semnate de însuşi John D. Apoi, în plină vară a lui 1877, pe toate liniile aparţinînd „Pennsylvaniei” se declară o grevă generală; va dura cîteva săptămîni.

Compania se înfundă, patronul vine la Rockefeller spășit, cerînd pace. Solemn, distant şi în trecere, acesta e de acord şi încheie sentenţios, în stilul lui: „Cel de Sus este alături de drept-credincios”. Dar n-a precizat în ce şi în cine trebuie să creadă cel de jos.

„Oil King” (1)

Se întîmplă însă ca, în doi ani, puterea lui Rockefeller începe să-i intrige şi să-i ameninţe pe unii dintre marii patroni de căi ferate. Soluţia lor spre a-1 înfrunta, tempera şi eventual zdrobi constă în cumpărarea cîtorva rafinării, ce nu depind încă de gruparea lui. Se încearcă, deci, o luptă pe terenul lui John D. care, aflînd vestea, la început e foarte furios, aproape de apoplexie: „Pennsylvania” să-i folosească metodele şi să-1 biruie? Aşa pare să se întîmple, atacurile companiei neslăbindu-1 de-a lungul unui an întreg. Se cheltuiesc sume importante şi cel ce pierde mai mult este Rockefeller. Urmează contraatacul lui decisiv: serile tîrziu, şi noaptea, primeşte tot soiul de

Nici nu are timp de detalii, pentru că se întoarce la socotelile lui. La sfîrşitul lui 1877 experţii constată că, la cinci ani de la crearea sa, „Standard Oil” controlează 95 la sută din capacitatea de rafinare şi transport a ţării, ceea ce, de fapt, înseamnă piaţa mondială a petrolului. „Oil King – regele petrolului” poate primi coroana.

Urmează baletul puterii discreţionare, era dictării preţurilor, a provocării unor crahuri mari, a cuceririi unor noi pieţe. Evident, nu-i place să fie contrat, corupţia promovată de armata lui imensă de agenţi, negociatori şi experţi fără egal, nu e practicată doar în anumite locuri. La fel – şantajul. Nu mai puţin loviturile tari, sub centură, ca să preluăm o formulă pugilistică clar conformă cu stilul său de lucru cotidian. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

verificările în jurul lui. Rezultatele au fost relevante, în sensul că ne-au apărut şi alte tentative asemănătoare săvîrşite de suspect, toate asupra unor fetiţe domiciliate în apropierea locuinţei lui. Nu după mult timp, s-a putut stabili că el, care fusese identificat, succesiv, de către martori, era cel care ademenise fetiţele, oferindu-le dulciuri sau bani. Pentru aceasta, Fănică avea oarecare condiţii favorabile: soţia sa, bufetieră la un restaurant, lipsea de acasă pînă seara tîrziu.

Suspiciunile căpătînd acum o mai mare valoare, s-a luat hotărîrea să se treacă la restudierea primului dosar de anchetă, pentru a fi analizate anumite faze ale modului său de operare. Conturîndu-se probele de învinuire, în cazul tentativelor, a fost oferit prilejul arestării, condiţii în care putea fi cercetat şi în legătură cu dosarul omorului, a cărui rezolvare prezenta interes prioritar. În timpul primelor interogatorii, în referire la justificarea timpului (ziua şi ora răpirii victimei B.C.), învinuitul a pretins că ar fi fost plecat într-o comună vecină, iar într-o altă variantă, că ar fi ajuns acasă în jurul orelor 15, fiind în stare de ebrietate. Nu reţinea, declara el, cu cine băuse…

A doua zi, am fost puşi în faţa unei adevărate surprize, cînd Fănică şi-a menţinut cu încăpăţînare ultima declaraţie, în ciuda confruntărilor în care soţia îl demasca, prin afirmaţia că sosise acasă la orele 23, cînd programul televiziunii se sfîrşise. Sigur că, din

acest moment, suspiciunile au început să-şi gradeze valoarea... În continuarea cercetărilor, au fost obţinute noi date care au conturat mai multe verigi ale probelor şi în cazul crimei. Tot soţia lui, mamă a doi copii, a făcut mărturisiri şi despre amă­nuntul cu privire la noaptea respectivă, cînd el şi-ar fi spălat singur indispensabilii, pe care, apoi, îi întinsese pe calorifer... Evenimentul privind asasinarea fetiţei fiind cunoscut în tot oraşul, ea începuse să-1 suspecteze – fără a se gîndi să-l demaşte – mai ales că îi cunoştea apucăturile, firea impulsivă, ca şi faptul că niciodată nu încercase să-şi spele măcar o batistă.

O nouă depoziţie a femeii a făcut să se consolideze, pentru noi, convingerea că Fănică era autorul crimei.

Femeia arăta că, anterior arestării, el fusese invitat la procuratură, unde aflase că va fi chestionat în legătură cu fetiţa pe care încercase s-o violeze. Ca urmare, Fănică, pentru a nu fi bănuit şi în cazul omorului, reuşise să-i telefoneze soţiei, la serviciu, rugînd-o ca, într-o eventuală anchetă, să declare că, în ziua cu pricina, ei doi ar fi fost împreună în comuna vecină. În pofida acestor noi amănunte, care aveau menirea să ne întărească bănuielile împotriva lui, am manifestat o oarecare reticenţă, motivată de împrejurarea că suspectul, nefiind un bolnav şi avînd apartamentul său, n-ar fi acţionat în cîmp liber... (va urma) DUMITRU CEACANICA

Opțiunile militare americane ,,sînt în studiu” (1)

atac irakian. Dacă vă hotărîţi, domnule preşedinte, ca în cele din urmă să angajaţi forţele militare în acest conflict, aceasta trebuie să se facă într-o manieră cît se poate de masivă şi de decisivă. Alegeţi ţinta, hotărîţi care este obiectivul vizat şi încercaţi să-l distrugeţi”.

Bush aprobă din cap dar nu face nici un comentariu.

Reuniunea se termină două ore mai tîrziu şi, în timp ce colaboratorii săi pleacă să-şi mai dezmorţească picioarele, el îi mai telefonează o dată regelui Fahd. Încearcă să-l convingă de faptul că, după informaţiile pe care le deţine, Saddam Hussein se va îndrepta acum spre Arabia Saudită.

Regele Fahd încearcă să evite un răspuns, spune că e încrezător încă în eforturile depuse de regele Hussein pentru a ajunge la o soluţie negociată şi a obţine retragerea preşedintelui irakian din Kuweit. Îi aminteşte de întrunirea arabă la nivel înalt, într-un cadru redus, care urma să aibă loc a doua zi, duminică, pe 4 august.

- Dar, Majestate, dacă lucrurile se înrăutăţesc, veţi accepta ajutorul militar american?

Suveranul rămîne tăcut la capătul firului, încît Bush, crezînd că, din cauza unei defecţiuni telefonice, nu a auzit întrebarea, i-o adresează din nou.

- Dacă lucrurile se înrăutăţesc, răspunde în sfîrşit Fahd cu o voce resemnată, da, vom accepta. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Lovituri și contralovituri

La Casa Albă, la sfîrşitul după-amiezii, Bush deschide reuniunea Consiliului Naţional de Securitate. Îi are în jurul lui pe Richard Cheney, ministrul Apărării, Brent Scowcroft, şeful Consiliului naţional de securitate, adjunctul său Richard Haas şi Colin Powell, şeful de stat-major. Generalul Powell îi confirmă preşedintelui că toate opţiunile militare sînt în studiu, urmînd să-i fie prezentate a doua zi, aşa cum fusese prevăzut. Powell, care are cincizeci şi trei de ani, este un veteran din Vietnam ce a mai participat la alte cinci operaţiuni, între care cea din Panama, precum şi la debarcarea unităţilor de puşcaşi marini în Liberia pentru evacuarea diplomaţilor americani. ,,Nu se poate vorbi - îi place acestuia să afirme - de folosirea legitimă a forţei militare fără un obiectiv politic”. Bush nu poate decît să fie de acord cu această părere.

Executivul american, aflat în jurul mesei, dispune deja de numeroase piese ce ar putea completa acest puzzle din Golf: sprijinul ONU şi al NATO. Îi lipsesc alegerea căilor militare şi adeziunea lumii arabe. Întrebat de George Bush asupra riscurilor pe care le-ar întîmpina primele trupe americane trimise pe tren, Powell răspunde fără ezitare: ,,Riscurile sînt enorme.

Forţele noastre sînt extrem de vulnerabile în faţa unui

24

Vineri, 27 decembrie 2019

Cîntece de Stea 1. Anul Nou, Anul Nou vine pe un cerb călare norii macină ninsoare Anul Nou, Anul Nou Domnu-Isus, Domnu-Isus e un prunc de-o săptămînă și i-am dat Lumea pe mînă Domnu-Isus, Domnu-Isus Dragi copii, dragi copii la fereastra înflorată îngeri beau și nu se-mbată dragi copii, dragi copii Fiți creștini, fiți creștini cîte vietăți sărmane suferă de frig și foame fiți creștini, fiți creștini Țara mea, țara mea maică sfîntă, preacurată întremează-te o dată țara mea, țara mea La Mulți Ani, La Mulți Ani Dumnezeu să ocrotească țara noastră românească La Mulți Ani, La Mulți Ani! 2. Au venit niște copii la mine șapte frați aduși de maica lor i-am primit cu milă și rușine și, nu știu de ce, am vrut să mor Aer proaspăt mi-au adus, ca gîndul nu erau în zdrențe, nici desculți își treceau hăinuțele, cu rîndul Doamne sfinte, cît erau de mulți!

Cel mai mic era de-o șchioapă încă cea mai mare, cam de 10 ani – îi păzea ca vulturul pe stîncă ea, Cenușăreasa din Balcani Am privit-o: zînă austeră nu mai are vreme de păpuși ea își duce crucea, nu disperă inimă jertfită, ani răpuși.

Au bătut la ușa mea, sărmanii răscolind o rană și-un destin, cînd abia ne ajungeau toți banii să aprindem focul în cămin Așteptam în cuib ca puii gureși fericiți în disperarea lor

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

ploi, arșiță și zăpezi în iureș zugrăveau la geamuri flori de dor Nu aveam nici pîine cîteodată Biblia în schimb nu ne-a lipsit priveghind la ieslea fermecată Dumnezeu din ceruri ne-a iubit Astăzi mi s-a-ntors copilăria cerb rănit, cerșind un adăpost șapte pui cu chipuri de Mesia înviază pruncul care-am fost.

Ce-ai făcut atîți copii, femeie iepuroaica Lumii, rod bogat?

N-ai văzut Saturnul cum scînteie în fîntîna unui veac secat?

Nu-ți e milă, oare, să-i lași pradă sărăciei, lipsei de noroc?

RM

Ce-i pornești din zori în Cruciadă?

Mai e vreme să-i întorci la loc!…

Astfel spune partea rea din mine demonii aceia blestemați…

Dar ajunge să-i privesc mai bine și să strig: fiți binecuvîntați!

Bine ați venit pe lumea asta bine ați bătut la ușa mea eu v-ajut să biruiți năpasta ca un Leu în iarnă voi veghea Luați și bucurați-vă de daruri tot ce am voi împărți cu voi Doamne sfinte, scapă-i de coșmaruri dă-le steaua de Copii Eroi!

3. Au înghețat pescarii pe Dunăre azi-noapte parcă-i prăpădul lumii din ’907 Agonizează veacul ca un profet nebun ce sufletul și-l vinde pe-o mînă de tutun Primim o veste proastă în fiecare zi războaie fratricide și molime-n copii Se moare și de foame, se moare și de frig la țărmul Mării Moarte s-a prăbușit un dig Egală-i tragedia de mii și mii de ani mereu va smulge vîntul fereastra la sărmani Scriptura se-mplinește, așa ne este dat nu-i ciumă – sînt războaie, și tot ne-am decimat La cumpănă de ere, crucificat în cuie într-un chivot de aur Isus la ceruri suie El, mielul, pălmuitul cu haine de urzici încoronat cu spinii întregii Asii Mici Eu cred legenda tocmai pentru că e absurdă dar ce e logic oare cînd Antichriștii zburdă?

Cînd mor copii de cancer sau împușcați în cap atunci cînd se ridică pe lume vreun satrap?

E singura scăpare: îngenunchiați o dată la candela ce plînge cu flacără bogată Smeriți-vă-n odaie, cînd nimeni nu vă știe la ceas de spovedanii și sfîntă liturghie Isus e farul sigur ce bate pînă-n larg pe marea în furtună e singurul catarg Întoarceți-vă gîndul și fața spre Mesia nimic nu o să pierdeți, dar cîștigați vecia În clipa grea a morții noi fără El am fi ca Dunărea în iarnă și bezna din pustii Înalță-te spre slavă, poporul meu frumos Și ia botezul zilnic de la Isus Christos!

CORNELIU VADIM TUDOR 31 decembrie 1992 – 2 ianuarie 1993

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.