Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR

1 Decembrie 2019

La Mulţi Ani, România! CORNELIU VADIM TUDOR (1949-2015) 70 DE ANI DE LA NAȘTERE Elegie Eu sînt din altă lume, din alt veac Inspir respect şi teamă, ca furtuna Îi simt pe toţi cum se retrag şi tac Îi laud sau îi bat – le e totuna. De ce le este frică tuturor? Eu vin cu cinstea – ei, cu impostura Îi pun la zid c-un tir nimicitor De nu-ndrăznesc nici să deschidă gura. Ca Gulliver mă simt printre pitici Toţi sînt ridicoli, deşi au putere Leul va fi tot leu printre furnici Eu sînt stăpîn pe-o altfel de avere. Îmi trag eternitatea de la brazi Deşi e greu să fii statuie-n viaţă Eu îmi trăiesc posteritatea azi Renasc cu o cafea de dimineaţă. Nu voi muri de tot, ci voi trăi Prin faptele şi operele mele Pe crucea mea, un înger va vesti: „El nu-i aici, e îngropat în stele!” Corneliu Vadim Tudor 30-31 august 2014

Pavan pentru copilul care am fost Eu m-am născut spre iarnă, sub semnul de centaur tăind în două veacul ca burţile la peşti o exilată greacă, cu fibule de aur m-a botezat în ape şi datini creştineşti N-am să evoc, fireşte, povestea mea întreagă doar zeii primei vîrste aş vrea să îi dezgrop aveam o stea firavă şi-atîta de pribeagă încît nu e trecută în nici un horoscop În mare, însă, viaţa era atît de plină avea un gust aparte, de fragi alcoolizaţi în mahalaua aia de sticlă levantină pod de calici, şi cîrciumi, şi armăsari furaţi Îmi amintesc cişmeaua din colţ, o brutărie apoi un templu verde, împovărat de nuci întîiul loc de joacă s-a nimerit să-mi fie un cimitir cu guşteri şi melci prelinşi pe cruci Acolo eu văzut-am misterele primare pe care universul ni le aduce-n dar zăpada carnivoră, exploziile-n soare şi ochii exoftalmici ai ploii pe trotuar Întîii ani de viaţă au fost o dulce boală pulsa o frenezie în toţi, după război ţineam Crăciun şi Paşte, o stea patriarhală încă lucea pe boltă, printre creneluri noi Aşa treceai de falnic, oh, început de viaţă leviathan domestic, cu trupul meu în şa în ce muzeu te afli, în ce halou de ceaţă de ce te-ascunzi de mine, copilăria mea? Corneliu Vadim Tudor

NR. 1519 l ANUL XXX l Vineri 29 NOIEMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei


2

Vineri, 29 noiembrie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Trei derbedei au agresat din nou locuinţa preşedintelui P.R.M. F Pe capul lui Cristoiu nu se potriveşte o şapcă, ci un prezervativ F Lui Coposu i-au dat drumul prin Pădure F Ciumara făcut Ciulama la TVR PARTEA I F Adresăm sincere mulţumiri domnilor Dan Mocanu (Televiziune) şi Tudor Stanciu (Radio), dar şi celorlalţi reprezentanţi mass-media, care şi-au sacrificat sîmbăta şi duminica, pentru a fi alături de noi în foarte dificilul exerciţiu democratic al P.R.M. Meritorie e comportarea tînărului reporter Dan Mocanu, care, chiar duminică, 6 noiembrie, sărbătorea 5 luni de viaţă a băieţelului său, născut, carevasăzică, pe 6 iunie (Ziua cea mai lungă, a debarcării aliaţilor în Normandia), dar, ca un adevărat profesionist, el şi-a făcut datoria de a prezenta manifestarea noastră politică, Avem generozitatea de a mulţumi chiar şi acelei nefericite „reporteriţe” de la un canal privat de televiziune (habar n-avem care din ele), care, aşa ni s-a relatat, a vrut să facă spirite de glumă cu caracter hazliu şi a vituperat împotriva „Bardului de la Butimanu”. Nu-i nimic, fetițo, au existat înainte şi un Bard de la Mirceşti, şi un Bard de la Mărţişor, formularea nu e jignitoare, ci onorantă. Totuşi, ai grijă că prin glume ieftine şi maliţioase, faci o crăpătura serioasă în bărcuţa postului de televiziune care îţi dă o caramea de supt, întrucît în nici o ţară din lume pe micul ecran crainicii nu fac pamflete, ci prezintă ştiri – obiective, lapidare, convingătoare. F Mulţumim, totodată, amabilelor noastre gazde de la Hotelul Turist, unde există o sală de conferințe deosebit de funcțională, ca şi organelor de poliţie, care au luat toate măsurile ca ampla manifestare a P.R.M. să se desfăşoare în cele mai bune condiţiuni, sub bagheta magică a generalului Nicolae Niţu şi a colonelului Vasile Popa. F Din păcate, în cursul zilei de sîm­ bătă, 5 noiembrie, în timp ce senatorul Corneliu Vadim Tudor îşi rostea Cuvîntarea la tribuna Adunării Extraordinare, locuinţa i-a fost agresată din nou de o bandă de 3 răufăcători. Aceştia au venit cu tot felul de aparate de filmat, de pozat şi de imprimat, au făcut mare agitaţie la poartă, că ei vor să intre înăuntru, să vadă cine locuieşte acolo, ce obiective păzesc poliţiştii din zonă etc. Normal că s-a iscat scandal, şi cei doi copii micuţi ai senatorului au tras o sperietură zdravănă, izbucnind în plîns şi tremurînd de frica acestor oameni fără nici un Dumnezeu, care le hărţuiesc copilăria. Poliţia i-a legitimat pe cei 3 agresori. Iată datele lor: 1) DOINA-MARY DORU – prenumele părinţilor George şi Maria; data naşterii 28 mai 1955; domiciliul str. Elev Ştefănescu Ştefan nr. 13; bloc 451: sector 2; Bucureşti; e studentă nu se ştie unde; 2) BOGDAN-RAZVĂN STANCIU – prenumele părinţilor Tudor şi Olga, data naşterii 4 martie 1968; domiciliul Șos. Mihai Bravu nr. 12; bloc P-21; apartamentul 83; sector 3; Bucureşti; e student şi el, tot nu se ştie unde: 3) IGOR ANTIP – prenumele părinţilor Constantin şi Felicia-René; data naşterii 28 iulie 1954; domiciliul str. Speranţei nr. 5; sector 2; Bucureşti; de profesie operator; posedă autotu­ rismul DACIA 1310 BREAK, de culoare albă, cu nr. de înmatriculare 11-B-7592, cu care, de altfel, s-a deplasat la locuinţa senatorului. Îi rugăm pe cititorii care îi cunosc pe cei trei să ia legătura cu noi, la redacţie, să vedem unde se fac că sînt studenţi şi operatori, cine îi plăteşte, dacă nu cumva fac parte din organizaţia fascistă a Tineretului Uniiversitar P.N.Ţ.C.D. (T.U.N.Ţ.) care se laudă că va ataca şi va incendia casele poeţilor-senatori Vadim şi Păunescu, dar pînă atunci au venit în recunoaştere ş.a.m.d. Nu de alta, dar şi răbdarea noastră are o

limită şi, dacă bestiile astea vor mai înspăimînta mult copilaşii unor oameni politici, s-ar putea să le rupă cineva o mînă şi-un picior şi să le bată cu ele la partea dorsală, na-na-na! F Pe linia aceleiaşi hărţuieli demenţiale, se înscrie dezechilibratul mintal Cristoiu Ion. Personajul parcă a căpiat, e tocmai bun de dus la cel mai apropiat ospiciu, să se pieptene cu briciul. Îi spune toată lumea că C.V.T. locuieşte într-o casă cu 4 camere, cu chirie la ICRAL (4 suflete în 4 camere, e cumva un lux?) – dar el inventează nu ştim ce vilă, care, chipurile, ar sfida sărăcia populaţiei, deşi el, derbedeul, îşi plimbă singur şuncile căzute şi putrede, de odaliscă hermafrodită, într-un întreg etaj de vilă, cu 6 camere imense, deţinute ilegal, în intrarea Nicolae Iorga nr. 1. Îi spune toată lumea că maşina Mercedes B-08-CVT nu aparţine senatorului, este a unei Fundaţii, care, în măsura în care se va identifica o cale legală, intenţionează să i-o vîndă în rate acestuia, deci nu s-a încălcat nici o lege, de către nimeni – totuşi, complexatul ăsta bătut de Dumnezeu, cu gura lui strîmbă, umple de bale totul şi publică în fiecare zi, pe pagina I a fiţuicii lui mortuare poza automobilului, instigînd populaţia probabil să-i dea foc, fiindcă, vezi, Doamne, lumea n-are bani de I.T.B., iar maşina cu pricina costă 100 de milioane de lei; nărodul e turtit tare de tot la cap, nu ştim cum o fi făcut el calculul cu pricina, de la 70.000 de mărci la 100 de milioane de lei e cale lungă, dar la mintea lui pizmaşă putea să treacă liniştit 1 miliard de lei, nu mai contează, de vreme ce tot ce publică foaia asta abjectă e murdar şi mincinos. Ascultă, mă Cristoiule, răspunde sincer: cînd te-ai uitat ultima oară în oglindă? Şi dacă te-ai uitat, spune cinstit: ce-ai văzut? Și ce sentiment te-a cuprins? E vorba cumva de un reprezentant al speciei umane, sau de piticul din grotele subterane ale filmului „Twin Peaks”, pus la îndopat şi prevăzut cu şapcă revoluţionară?! A propos de noua imagine pe care vrea să şi-o construiască zdreanţă asta: pe capul lui nu o şapcă se potriveşte, ci un prezervativ! Dar, indiferent ce şi-o pune pe bostan, de la boneta frigiană a Revoluţiei Franceze pînă la casca de paraşutist a aviatorului Papană, de la căciula cu urechi a lui Stalin pînă la căciulița tricotată a Doinei Cornea – sărmanul Cristoiu tot Ardei Umplut va rămîne, tot o caricatură a naturii, iar lumea tot îl va bate în cap, ca să sune a castagnete şi a maracasse, el dimineaţa nu la chiuvetă se va spăla, ci la scuipătoarea de pe hol, iar, dacă va dori, ca om politic, să ţină o cuvîntare, nu se va găsi în toată lumea un microfon pentru statura lui, fiindcă piticania nu ajunge atît de sus, aşa încît va vorbi la o clismă ataşată la o staţie de amplificare. Cică partidul pe care butoiaşul ăsta vrea să-l înființeze se va numi „Bulina Roşie”, adică bolşevică, iar membrii de partid vor primi denumirea de Bulangii. Trăiască şi înflorească Partidul Bulangiilor! Glorie veşnică lui Vladimir Ilici Cristocikin, care, după ce a debutat la emisiune radiofonică „Vorbeşte Moscova”, se va aburca pe-o ladă de gunoi şi ne va ţine zilnic o expunere magistrală, ca surdo-mutul din finalul piesei „Scaunele” de Eugen Ionescu! F Totuşi, mă băiatule, mă nefîr­ tatule, habar n-ai ce serviciu i-ai făcut preşedintelui P.R.M.: de cînd publici zi de zi, gratuit, fotografia acelei maşini de protocol, lumea îl salută cu mai mult respect pe stradă, la stopuri, la hopuri şi la alte scopuri. Dacă ai fi cinstit, ai publica şi fotografia limuzinei cu care dai tu vînturi de eşapament prin oraş, ori pozele celor peste 50 de taximetre cu emblema „Evenimentul zilei”, ori poza maşinilor luate ca mită de stăpînul tău, Petre Roman. F Cristoiule, sifili­ticule mic şi plin de

RM

furunculele invidiei, o persoană publică ce figurează constant între primii 5 politicieni preferaţi de populaţie nu are voie să circule cu un Mercedes plătit din sudoarea frunţii sale (nu-i dai tu voie, coabe nenorocită!) – dar un fotbalist are voie să schimbe 11 maşini? Citeşte revista „VIP” a prietenului tău George Stanca, numărul din 8-14 nov. 1994, pagina cu ghinion 13, articolul intitulat „Gheorghe Ceauşilă a schimbat pînă acum nu mai puţin de 11 maşini”, şi concluzia: „Motivul acestor schimbări este acela că se plictiseşte foarte repede de ele. În prezent, este posesorul unui Ford ultimul tip, iar soţia sa conduce un Opel Kadet”. F Dar, ştiţi care-i culmea nesimţirii la deşeul ăsta uman, de care nu se lipeşte nici un săpun şi nici un duş? În fiecare număr publică, pe bani grei, o reclamă babană pentru ţigările Kim şi limuzina franţuzească Renault, căreia îi dă şi poza, stîlcind, totuşi, limba română: „Cîştigaţi cu Kim un Renault Twingo! Kim oferă un minunat automobil Renault Twingo de culoare verde”. Iar în numărul de sîmbătă, 5 noiembrie, nesătulul lacom de bani tipăreşte aproape o pagină întreagă de reclamă cu titlul: „Redactorii «Eveni­mentului zilei» la volanul noutăţilor mondiale”. Se face reclamă, tot contra cîtorva zeci de milioane de lei şi tot cu fotografiile de rigoare, la limuzinele „Peugeot 306 Turbo Diesel” și „Skoda Felicia GLX”. A dracului e carnea aia tocată, pe care o ai în tine. Ardei Umplut, te făcuşi capitalist, din membru al C.C. al U.T.C. şi secretar de partid la „Viaţa Studenţească” şi „Scînteia Tineretului” – pe atunci speriai lumea cu Volga şi Dacia neagră cu sirenă, cînd plecai în vîjîială la staţiunile cu circuit închis Costineşti şi Izvorul Mureşului, iar acum sperii găinile cu nişte tancuri occidentale de zeci de milioane de lei bucata. Care va să zică, redactorii „Evenimentului zilei” au voie să stea „la volanul noutăţilor mondiale”, dar secretarul Senatului României, preşedintele unui partid şi patronul a două publicaţii naţionale, n-are voie, deşi îşi cumpără maşina, n-o primeşte MITĂ sau CADOU DE PUBLICITATE, ca voi. Aici avem, stimaţi cititori, cea mai clară expresie a paranoiei care zgîlţîie creieraşul ca un testicol de cimpanzeu, care, după ce că e mic, mai stă şi lejer în capul acestui handicapat pe nume Cristoiu Ion: face turnătorii publice, în stilul în care odinioară le făcea pe ascuns, dar, în acelaşi timp, el face exact ceea ce incriminează la alţii. Vor trece anii, deceniile, secolele, şi bunicii vor povesti nepoţilor, la gura sobei cu microunde: „A fost odată ea niciodată în ţărişoara noastră un pitic atît de mic, şi peltic, dar şi limbric, care dansa din buric. Şi pentru că lua totul cu japca, el şi-a tras pe ochi şapca, ca să pară din popor, dar oamenii l-au simţit că nu era de-ai lor, aşa că l-au închis în coteţul de găini, să facă copii cretini. Şi-am încălecat pe-o Skoda, că nu ieşea rapănul de pe el nici cu soda. Şi-am încălecat pe Canalul Tele7, vedeţi să nu-i visaţi la noapte, că faceţi pipi în pat şi va fi mare păcat din pricina unui handicapat. Ce-a fost Rîmaru pentru bietele femei care băteau mătănii, a fost Cristoiu pentru orătănii. Unde le prindea, le şi călca, pînă l-au găsit într-o bună dimineaţă gunoierii, pompierii şi carabinierii, ceva mai mort ca Dante Alighieri, pentru că în paranoia lui, bat-o vina, încercase să violeze şi Muntele Găina, care, făcînd parte încă dintre fecioare, s-a apărat cu disperare şi l-a pocnit cu o stîncă mare drept între felinare. Astfel se săvîrşi din viaţă Ardei Umplut, mai bine mă-sa nu l-ar mai fi făcut. L-au îngropat niște femei milostive într-un răzor de prezervative, iar la cap, în loc de cruce creştină, i-au înălţat o tîrtiţă de găină. Iertate să-i fie păcatele, că l-au plîns toate moţatele. Voi, copiii moşului, să nu faceţi ca el, fiindcă e pericol de erizipel şi bine cam scăpat de tembel!”. (va urma) ALCIBIADE (text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 11 noiembrie 1994)


RM

3

Vineri, 29 noiembrie 2019

1 DECEMBRIE, ZI DE PURPURĂ ŞI AUR 1 Decembrie 1918

Atunci, tînăr, încărcat cu straiță de visuri și cîntec neobosit de libertate, atunci m-am dus și eu, poetul, și au plecat cu toții, cei care simțeau căldura românească în inimă. Atunci, m-am dus la Alba Iulia, în trenul cu geamuri sparte, în vagoane duceam cu noi ce am vrut să uităm cu toții: robia. Pînă la Alba Iulia ne-au ciuruit încă gloanțe, dar și în întunericul meschin luminau privirile, cîntecul românesc ne-a încălzit pernele. Sever Dan îmi este mărturia și, poate, ing. Munteana, directorul de azi al Uzinei Electrice: în capul gol, zbierînd răgușit am cerut dușmanilor ascunși în tren să înceteze cu ticăitul mitralierei. Stegarul Arion a fost total plouat de gloanțe. Mort, a sosit cu trenul care ducea viața la Alba Iulia... Cînd am sosit cu primul tren, în ajunul lui 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, ga­ ra era lu­ minată cu mii și mii de becuri, dar iluminați eram și toți cei ce neam dus la Alba Iulia, trimiși de popor. Și minunea mare s-a făcut. Am căzut cu toții în brațele minunatei Românii. Căci minunată este România, spun eu, unul, care miam trăit copilăria și tinerețile în mari și puternice Țări, văzut-am furia valurilor Oceanului, liniștea lacurilor elvețiene, grădina de flori a Italiei plinăplinuță cu statui de marmură și aramă veche... Văzut-am copil: casele sure ale imortalei Franțe, micile paradisuri ale civilizației din Germania, ascultat-am la galeria Operei din Viena flautul vrăjit al lui Mozart, minunatum-am de grajdurile de beton ale Danemarcei, cu agricultori doctori în filsofie din Olanda, și zbîrnîitu-mi-a telefonul țăranului savant al Suediei, multe furtuni și liniștiri am văzut în Europa, fată bătrînă și veșnic îngîndurată de viitorul ce se anunță – dar jur că mai frumoasă Țară ca a noastră nu este. Dumnezeu a fost voios cînd a aruncat din degetele lui plămădeala românească. Și Sfîntul Petru, cînd se uita la România noastră, din înălțimea lui, și dînsul se bucura de munții noștri, pe piscul cărora a vopsit argintul etern al luminei... De-aceea ne grăbeam cu toții la Alba Iulia, căci ne-am oferit lacrimile, zîmbetele, florile, cîntecele noastre mamei noastre, care ne-a așteptat de-atîtea sute de ani să sosim, să aducem ce era mai scump în noi: sufletul nostru bun și cald ni l-a așteptat și copilul cel mai trist al gintei latine, Românul din Ardeal, am căzut în brațele mamei noastre, ca florile vrăjite ale codrilor noștri, cerbii și caprele noastre, urșii și viclenele noastre vulpi să vrăjească pe mama noastră cu părul albit de așteptare, să ne recunoaștem mamă și copil, și să plîngem liberați de furtunile de sînge, scăpați de fantomele ciorilor de pe spînzurătoare... De-

aceasta ne-am dus la Alba Iulia. Atunci, tînăr și voinic. Acum? Dragul meu, care atești solia aceasta, nu te supăra că-ți spun: suferința mă leagă de pat. Cîntecul este răgușit. Brațul îmi este căzut pe sîn și ochii îmi ard de lacrămi. Nu. Nu. Numai poetul este bolnav, neamul e sănătos. Poetul crede că Ardealul este bătrîn și chinuit. Primesc cu bucurie frenetică dure­rea pentru întregul Ardeal. Să nu-mi dau viața, cînd viața mea o trăiește băiatul meu. El s-a născut în România Mare. Și toți care sînt

tineri să uite durerea noastră, a celor îmbătrîniți prea devreme, argintați la păr de chinurile anilor. Ardealul sună azi ca orga în biserici, tare și cinstit, mare în voință, furtunile de sînge vrea să le uite. Copiii noștri nu mai cunosc Carpații decît ca o numire geografică. Hotarul nu mai este, la Predeal nu mai poate sta niciodată jandarmul cu pene de cocoș la pălărie. Noi l-am unit la Alba Iulia, botezați de dreptatea Istoriei. Noi sîntem poate inima României, dar sîntem și sîngele în veci biruitor. Nimeni să nu încerce să ne dezlipească de pe sînul mamei noastre, căci noi sîntem Români, am fost numai Ardeleni. Copiii noștri au crescut proaspeți, ei citesc poate cu înfiorare ceea e am fost: slugă la nemernic. Copiii noștri sînt biruitori, căci din sclavia noastră s-au făcut stăpîni pe plaiurile strălucite de soare, gîndurile lor au crescut peste Carpați, căci în fundul tainic al Dunării, Mureșului, Oltului, și gustul apei este al libertății românești. Așa cred eu, așa simți tu și, oricîtă scrîșnire de dinți s-ar auzi la hotare, hotarele noastre le apără trecutul nostru, și la Alba Iulia am făcut sfînt jurămînt: niciodată nu se mai poate întoarce trecutul de siluire a sufletului nostru. Atunci scriam 1 Decembrie 1918. Acum scriu 1 Decembrie 1937... Sînt 19 ani de-atunci, 19 ani grei, mulți, frumoși, îngîndurați – dar ani frumoși – ne-am obișnuit să credem că

daco-romanul nu mai poate fi jocul țăranilor din Hof-Burg. Scumpi și mari dregători ai treburilor românești din inima Țării și de la hotare: 1 Decembrie 1918 este pecetea de aur a hrisovului de libertate. Români din toate părțile, Români din munte și din vale, Români din toată lumea, în această zi uitați-vă patimile mărunte, iertațivă greșelile, nu vă lăudați cei ce stăpîniți și nu vă supărați cei ce sînteți stăpîniți. Ziua aceasta este chemarea clopotului la rugăciune și credință. Să se aprindă în inima fiecărui român aceeași flacără, Unirea! Am reușit ceea ce a fost vis pentru strămoșii noștri, azi este ce vedeți în fața voastră: pămîntul, care a fost brăzdat de robia noastră, este al nostru. Dunărea fuge din gura Cazanului în Marea noastră. Avem o Țară a noastră. În această Țară să fie pace, și dragoste, și încredere. Să ne întrecem, noi toți, Românii care o iubim și vrem s-o apărăm mai bine! Și în această zi eu uit suferințele mele mici față cu gîndurile mari ale zilei de mîine. Înaintea altarului să ne aplecăm capul și să cerem Celui ce este stăpîn pe viață și moarte să ne dea putere ca să putem apăra ce ni s-a dat după atîta așteptare. Și care mamă nu va șterge lacrimile copilului? Dar copilul, și dînsul, de ce să nu zîmbească? Și care mamă va lăsa să i se răpească odrasla sfîntă? Inimi, deschideți-vă! EMIL ISAC, 1937

Alba Iulia De tace azi tunul și nu-și au avîntul Cohortele-ntoarse, în lipsa lor, sus Să bubuie verbul, să tune cuvîntul, Să fulgere slova-n imperiul apus. Văzduhul cel mare rotit e de ulii Și nu-i nici o pușcă țintindu-i din zbor, Dar glasuri viteze mereu Albei Iulii Vestească-i plinirea fierbintelui dor: Regească cetate de veci a Unirii. Pecetie pusă pe-Ardealul hrisov Tu, matcă a jertfei, stindard dezrobirii Ești scaun dreptății ce-i făr’ de istov. În tine rodește de-a pururi un sînge Ce-n cazne vărsară martirii iobagi, Năpraznica roată destinul nu-l frînge. O, Iulie Albă, odraslele-ți strînge, Căci vine-nvierea hotarelor dragi! VASILE VOICULESCU


4

Vineri, 29 noiembrie 2019

RM

70 de ani de la naºterea lui Corneliu Vadim Tudor TABLETĂ DE SCRIITOR

Ne lipsește Vadim! Fiecare om, în viața lui, are un idol al său... În ceea ce mă privește, cînd vine vorba despre patriotism, cu toate valorile pe care acest cuvînt le presupune, l-am ales, de cînd mă ştiu, pe nimeni altul decît pe cărturarul trimis de Dumnezeu naţiunii române: Corneliu Vadim Tudor. Şi mă explic şi de ce... Pentru că din discursurile sale am învăţat că ţara este a românilor, şi ei sînt aceia care, în primul rînd, trebuie să se bucure de tot ce are ea, în armonie cu toți ceilalți trăitori de pe cuprinsul ei, cîtă vreme aceștia dau dovadă de loialitate deplină, și nu așa cum vedem că se mai întîmplă acum, că fiecare vrea de la ţara aceasta ceea ce nu este al lui. Şi-apoi, i-am admirat poezia, scrisă într-o limbă curată, precum roua de pe firele de iarbă... Un alt motiv care m-a determinat să-l aleg pe Tribun ca model de patriotism este acela că, după decembrie 1989, nimeni nu a avut curajul lui de a-i dea în vileag pe toţi jefuitorii de ţară, arătînd că neamul acesta nu are nici o vină pentru mascarada pusă la cale de manipulatorii de atunci, beneficiarii, de azi, ai unor averi imense... Vadim, aidoma multora din marii voievozi ai neamului nostru, a avut convingeri de nestrămutat și a fost neiertător față de lichele și trădătorii de țară, iar de aici i s-au tras toate nedreptăţile de care a avut parte... De cînd s-a urcat la Ceruri, românii patrioţi îi simt lipsa, regretînd că vocea lui puternică, clamînd gloria României, nu se mai aude în cetate, mai cu seamă acum, cînd vremurile în care trăim sînt tot mai tulburi. Prin funcțiile publice pe care le-a avut a luptat cu înverșunare pentru a-i demasca pe cei ce au devalizat țara și nu a precupețit nici un efort pentru a apăra demnitatea neamului

românesc. Cum vedem, însă, de la plecarea lui către stele, ţara parcă a devenit a nimănui, spre amarul românilor de bună credinţă. Oamenii politici de astăzi îşi fac de cap, aflîndu-se într-o luptă crîncenă cu propria lor ţară, cu propriul lor popor... Corneliu Vadim Tudor, cu verbul său necruțător, critica aspru nelegiurile săvîrșite de politicienii veroși, aducînd la cunoştinţa poporului adevărata față a celor ce îi conduc destinele, dar mai ales a celor pe care i-a votat.... La alegerile care urmează, Tribunul ne va lipsi, şi nu va mai avea cine să le dezvăluie românilor adevărul, arătîndu-le preocupările înguste, îndreptate doar în interes propriu, ale unei clase politice nepăsătoare la nevoile lor... Trebuie să fim realişti și să recunoaștem că, după cum se prezintă situaţia din ultimul timp în ţara noastră, unde între politicieni se duce o luptă pe viață și pe moarte, ba chiar un adevărat război, cum au declarat unii, pentru supremație în instituțiile statului, lucrurile nu vor sta altfel ca pînă acum... Mă tem că alegătorii vor pune ştampila de vot tot pe aceia care neau atacat fiinţa naţională, farîmiţînd-o și divizînd-o în favoarea intereselor lor personale, uitînd de sacrificiul înaintașilor noștri luminați, care au luptat pentru unirea tuturor românilor și apărarea identității naționale... Iată de ce românii îi duc dorul lui Vadim, iar numele lui a ajuns să fie evocat astăzi, cînd el ar fi împlinit 70 de ani, ca un exemplu de mare român, de mare patriot. Din păcate, el nu va mai putea fi printre noi, fiindcă, în urmă cu 4 ani, Dumnezeu1-a chemat la El în ceruri. Pentru noi şi neamul românesc, Tribunul va rămîne o emblemă sfîntă pe Tricolorului Ţării, întru nemurirea acestor pămînturi strămoşeşti. ION MACHIDON, președintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Binecuvîntaþi animalele şi copiii! Lupoaica Își lasă omul puii-n părăsire abia născuți și-i leapădă-n pustiu iar leagănul de trestie subțire le este, deopotrivă, și sicriu Atrasă-n zori de sîngele lor viu adulmecă lupoaica, să-i respire și-un simț ce numai fiarele îl știu o face să-i adopte peste fire

N-a mai ieșit la soare nici un ceas e parcă buimăcit și nu mai știe mai bine în adînc ar fi rămas

Bătrîn și orb, cu pieptul carne vie o Hymalaie de cărbuni a tras dar nimeni nu îl vrea-n gospodărie...

Regele Lear Inginerului miner Vasile Sotir, care mi-a povestit tragedia cailor de mină...

Editura ,,Europa Creștină” reeditează volumul de poezii ,,Elegii pentru suflete nobile” (publicat inițial în iulie 2015), semnat de Corneliu Vadim Tudor. Lansarea oficială va avea loc în data de 29 noiembrie a.c., în cadrul evenimentului ,,Corneliu Vadim Tudor – 70 de ani de la naștere”, organizat la Sala Dalles, din București. Aude puii năruindu-i trupul ies unul după altul, și o dor ah, de n-ar fi atîta de flămîndă ar îndura calvarul mai ușor! E carnea ei o rană sîngerîndă zăpada împrejuru-i s-a topit dar a fătat cu bine, e în viață miroase-a lapte și a fîn cosit Adulmecă de zor, își linge puii îi rînduiește blînd la pieptul ei și Ursa Mare apără din ceruri maternitatea tinerei femei.

Psri migratoare

La pieptul ei, doi gemeni princiari prin vizuini de peșteri și stejari îi sigilează laptelui aroma Lupoaica îi dezmiardă pînă cresc iar peste leșul ei de bronz regesc se-ntemeiază, prin milenii, Roma!

EVENIMENT EDITORIAL

În amintirea tuturor vietăților cerului care, odihnindu-se pe corăbii în drumurile lor lungi, le-ar fi putut scufunda, așa că au fost măcelărite...

Durerile facerii Jivina brusc s-a cuibărit în sine apoi în spasmuri negre s-a întins e singură sub cer și lasă sînge învolburînd cu gheara cîmpul nins

La mina veche-i o solemnitate cu muzică și fast contemporan – progresul tehnic, în sfîrșit, îl scoate pe cel din urmă cal din subteran

Și-a smuls cu colții smocuri mari de blană să fie cald culcușul pentru pui capcane reci o foarfecă la pîntec dar nu se poate plînge nimănui

Cînd a intrat, era un mînz bălan mințit cu flori și panglici colorate dar a mușcat vreo douăzeci de ani din vintrele pămîntului, bogate

E la întîia naștere, nu știe sudori de moarte o cuprind în clești o rațiune cosmică o poartă și o învață trebile firești

Și atunci cînd viața din rărunchi mă doare păsări migratoare, mă gîndesc la voi viscolind din aripi pe-un deșert de sare presărați cu sînge drumul înapoi Poposiți cu inimi frînte pe vapoare ca un cîrd de îngeri însetați și goi înflorind biserici ce plutesc pe mare dinspre vechi religii către țărmuri noi Iar de-atîta oaste nefiresc de grea navele ușoare prind să se scufunde parcă o furtună albă le-ar seca Nu aveți făptura unde vi-o ascunde vin corăbierii, nu puteți zbura și un rîu de sînge fierbe surd în unde... CORNELIU VADIM TUDOR (1987-1988)


RM

Vineri, 29 noiembrie 2019

70 de ani de la naºterea lui Corneliu Vadim Tudor Ce mult ne lipsește Tribunul...

În aceste vremuri de ură, ticăloșie și cruntă nesimțire, dorul de VADIM capătă dimensiuni cosmice. O dovadă în acest sens este și articolul apărut în suplimentul literar ,,Săgetătorul”, al ziarului ,,Argeșul”, nr. din 18-24 iunie 2019, în care autorul se alătură celor care evocă marea personalitate a Tribunului. Precizez că eu cumpăr și citesc săptămînal revista ,,România Mare” și o mai dau și altora, dar golul lăsat de Corneliu Vadim Tudor în viața românilor este evident. Consider că poezia cuprinsă în articolul menționat merită să fie reprodusă în revista noastră de suflet, pentru că prea mare este dorul de Vadim. NICOLAE COZLOVSCHI, fost președinte al organizației PRM Ștefănești-Argeș

Dor de Vadim ,,Mi-e dor de tine, poet și patriot, Mi-e dor de poezie, de țară și de tot! Mi-e dor de vocea ta atît de-nflăcărată, Cînd înfruntai dușmanii cu ură declarată! Mi-e dor să fie viață, și suflet, și lumină În țara mea vîndută de mafia străină, Mi-e dor de idealuri, de lideri patrioți În țara mea condusă de falsuri și de hoți! Mi-e dor să văd drapelul în țara asta ternă Cum flutură pe culmi, nu coborît în bernă! Mi-e dor ca imnul nostru în lume să răsune Să știe Europa c-avem și noi un nume! Mi-e dor de adevăr, de stimă și dreptate

Mi-e dor de tine, înger ce le-ai avut pe toate! Mi-e dor să văd valoarea cum e recunoscută, Așa cum este ea și nu contrafăcută! Ai fost hulit de mulți, inculți și trădători, Tu meritai statuie în parcul plin de flori! Ai scris atîtea versuri de glie și de mamă Și-ai oblojit cu scrisul a țării noastre rană! Iar ei, aurolacii vopsiți în patrioți Nu sînt decît o pleavă servilă pentru hoți! O ceată care ține o țară în noroi Ce-n urma lor ne lasă doar mîzgă și gunoi! Mi-e dor de tine astăzi, n-am teamă cînd o spun Se vede de departe c-ai fost un bun român! Dar ei, aurolacii inculți și trădători Înjură patrioții, și-o fac de mii de ori!

Folosesc poezia compatriotului Adrian Dogaru, găsită într-o incursiune pe facebook, ca scut de apărare în fața aruncătorilor cu pietre după cei care-l evocă pe patriotul, publicistul, poetul, omul politic și doctor în Istorie, fost senator în Parlamentul României, Corneliu Vadim Tudor. Văd că și timpul a început să aștearnă vălul uitării peste memoria lui, iar detractorii dorm liniștiți că au scăpat de strigătul său de adevărat tribun al dreptății și al sentimentului patriotic, de înverșunat opozant al ocultismului politic, de glasul unei publicistici incomode pentru cei care, vorba lui Eminescu, ,,numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă”, urmărind nu propășirea țării, ci înavuțirea lor prin mijloace meschine, prin șmecherii financiare, prin corupție, vicleșug, demagogie, înșelătorie, afaceri dubioase, păgubindu-i pe românii de

5

bună credință. Ani și ani la rînd, era singurul politician care-l omagia pe Eminescu la Cimitirul Bellu, depunînd o coroană cu panglică Tricoloră, în tăcere, nu în patetice cuvinte lustruindu-și propria imagine. Fiindcă, prin excelență, Corneliu Vadim Tudor a fost poet. Un poet romantic, dar și un pamfletar fără cruțare, exprimînduși revolta prin versuri teribile, comparabile, de pildă, cu cele ale lui Miron Radu Paraschivescu, ori ale autorului «Cuvintelor potrivite», Tudor Arghezi. Dar și un incurabil sentimental s-a dovedit în poezie C.V. Tudor (din răutate, dușmanii politici și ziariștii rivali inversau inițialele numelui său), această particularitate a versurilor sale fiind oglindită, în special, în ciclul de poezii «Recviem pentru mama»: «Tu, mamă, să mă ierți de toate/ prea mult te-ai zbuciumat de cînd te știu/ tot lăcrimînd de dorul grijii mele/ ai strîns un lac de munte argintiu...». După lectura modestului meu articol, ca o picătură într-un ocean de cuvinte despre poetul și unul dintre marii cărturari români, citiți-i cărțile de poezie și vă veți convinge de adevărata valoare a poetului Corneliu Vadim Tudor, licențiat al Facultății de Filologie (Universitatea București), cu o teză despre Sociologia Religiei. În perioada 1978-1979 beneficiază de bursa premiului Herder, la recomandarea beneficiarului acesteia, scriitorul Eugen Barbu, studiind istoria la Viena, în calitate de «student extraordinar». O singură voință e necesară: să fim îndemnați nu de prejudecăți, ci de dreapta judecată de valoare a personalităților izgonite de nenumărate ori din conștiința publică, pînă și din țară, de către demolatorii și impostorii culturii și spiritualității românești”. GHEORGHE MOHOR (,,Săgetătorul”, nr. 1118/18-24 iunie 2019)

„Eu m-am nscut spre iarn, sub semnul de centaur...“


6

Vineri, 29 noiembrie 2019

RM

Polemici«Controverse ,,Bijuteriile” Pămîntului (7) Cetatea dacică Tilișca Pe oriunde am umblat, nu-i ca la mine în sat. ,,Tu să știi, iubite frate, Că nu-s codru, ci cetate. Dar vrăjit eu sînt de mult, Pînă cînd o să ascult Răsunînd din deal în deal Cornul mîndru triumfal Al Craiului Decebal”. ,,Ăsta-i raiul Daciei veche, a zeilor împărăție: Într-un loc e zi eternă, sara-n altu-vecnicie. Iar în altul zori eterne cu-aer răcoros de mai: Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei După moarte vin în șiruri luminoase ce învie Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai”. (M. Eminescu) Prin această Poartă am intrat în viață, cînd Dumnezeu a hotărît ținutul în care m-am născut: un ținut pudrat cu aer ozonat și albastru sidefat, unde brazii împung cu ácele lor Cerul, pentru a descifra misterul stîncilor de argint, din care curg izvoare cristaline, ce plutesc la vale lin, să se scalde în Cibin. Deși n-am nici un merit, sînt mîndră că m-am născut în acest ținut, care datează din anul 100 î.Chr., perioada clasică a civilizației geto-dace. Dacă fiecare român ar fi mîndru de țara sa și ar ține cont de ,,Învățăturile preoților la începutul Secolului XX către tinerii feciori”, n-ar mai lua calea pribegiei: ,,- Ioane, noi toți avem nevoie de tine aici, spunea preotul, noi toți, toată comuna, tot neamul nostru. Tinerii de seama ta sînt stîlpii și pietrele de temelie pe care se sprijină

toată rînduiala noastră, căci voi sînteți fiii în care și-a pus nădejdea neamul nostru românesc. Fără îndoială, învățătura este un dar de sus, și roadele ei trebuie să le dai înapoi neamului din care te-ai ridicat. De aceea, nu pleca în țări străine și ne lăsa pe noi aici, mai săraci decît am fost înainte. Nu duce binecuvîntarea, ce ni se cuvine nouă, între străini care nici nu te-au îngrijit, nici nu te-au încălzit cu dragostea lor. Tu ești rodul pămîntului nostru binecuvîntat. Aici trebuie să dai puterea ta, nu s-o duci altora”. Și: ,,Fie pîinea cît de rea/ Tot mai bună-i în țara ta”. Situarea localității Tilișca pe linia de contact dintre masivul Munților Cindrel și depresiunea Apoldului, precum și întinderea apreciabilă a terenurilor pe care le cuprinde, fac ca în spațiul acestei așezări să existe forme foarte diferite de relief. Fortificația dacică se află pe un platou arcuit pe culme, terasat în pante. Versantul sudic este foarte abrupt, cele de vest și de nord fiind mai accesibile. La 400 de metri spre vest se află o șa, după care dealul urcă pînă la cota 712. Cetatea dacică de la Tilișca face parte dintre cele nouă cetăți cu ziduri de piatră. Pe platou au fost construite cele două turnuri-locuință, unul la extremitatea estică, celălalt, lîngă poartă. Turnul de lîngă poartă avea

Dosare secrete ale Istoriei (47) Mata-Hari: vinovată sau nu? (3)

Se pare că Grietje n-a stat mult pe gînduri. A scris la adresa indicată şi a băgat şi fotografia ei în plic. Destinatarul se numea Rudolf Mac Leod. Prietenii îi spuneau însă John, după numele tatălui lui. Cu tot patronimul scoţian, căci clanul Mac Leod jucase, întradevăr, pe vremuri un rol de seamă în istoria Scoţiei, John era sută-n sută olandez. Avea pe atunci treizeci şi nouă de ani şi servea de şaptesprezece ani în Indiile olandeze. În 1881 fusese avansat locotenent; în 1892 căpitan, în 1895 se afla în concediu în Olanda. Într-o seară, la bar la „American Hotel” din Amsterdam, s-a întîlnit cu un grup de prieteni, toţi celibatari. John era bărbat frumos. Avea nişte ochi albaştri cenuşii, o mustaţă subţire şi o figură energică. În seara aceea, prietenilor lui li s-a părut cam posac. Le-a mărturisit că era plictisit. Ziaristul Balbian Verster, un vechi prieten, a izbucnit atunci în rîs: – Ştiu eu ce-ţi lipseşte, bătrîne. O nevastă. Trebuie să te-nsori. Şi îndată, cu toate protestele lui John, Balbian a formulat micul anunţ pe care Nieuws van den Dag 1-a publicat în numărul de a doua zi. Spre stupoarea lui, John a primit cincisprezece scrisori din partea unor eventuale logodnice. Printre ele se afla şi scrisoarea domnişoarei Margaretha Zelle din Haga. Era şi fotografia ei acolo... „Mă întrebi dacă am chef să fac prostii? Ei bine, Johnie, mai bine zece decît una singură. Dă-i drumul, ştii doar că în cîteva săptămîni voi fi soţia ta”. Rîndurile acestea, fără nici un fel de echivoc, erau scrise de o fată de optsprezece ani unui ofiţer celibatar de treizeci şi nouă de ani. Fotografia fusese decisivă. Din cele cincisprezece scrisori primite, căpitanul nu răspunsese decît la una singură, Margarethei. Din nenorocire însă, nişte friguri păcătoase contractate din Insulinda îl trîntiseră, tocmai

atunci, la pat. Îi explică, aşadar, corespondentei sale că va trebui să aştepte să se facă bine ca să o poată vedea. Ea îi răspunse imediat: va avea răbdare, va aştepta. Trecuse o lună şi căpitanul încă nu se restabilise. Atunci Margaretha trecu la ofensivă: principala ei trăsătură de caracter nu era timiditatea... Îi propuse deci să facă ea drumul de la Haga la Amsterdam. „Ştiu foarte bine – îi scria ea – că nu prea se cuvine, dar noi sîntem într-o situaţie specială, nu-i aşa?”. Şi întîlnirea a avut loc duminică, 24 martie 1895, în faţa lui Rijksmuseum. Căpitanul, uluit, se dovedi de o insistenţă lipsită de orice discreţie. Cît despre dînsa, faptul că-1 văzu pe John în uniformă, fu un adevărat „Sesam, deschide-te”. După un dejun excelent, căpitanul o conduse după-masă într-o trăsură bine închisă. A doua zi, într-o scrisoare adresată „scumpului ei John”, Gretha – aşa-i spunea el – avea să pomenească despre trăsura aceea „cu geamurile aburite”. Şi semna: „Viitoarea ta soţioară, care te iubeşte atît”.

Fortificația dacică de la Tilișca la bază ziduri din blocuri de calcar fasonat așezat direct pe stîncă, iar în partea superioară, cărămidă. Pe teritoriul județului Sibiu s-au descoperit numeroase vestigii din Epoca neolitică. Existența oamenilor pe meleagurile unde se află astăzi așezarea Tilișca a continuat și în Epoca bronzului, dovadă fiind obiectele din bronz descoperite în zonă. Purtători ai civilizației create în Epoca bronzului, geto-dacii au deprins meșteșugul prelucrării fierului. În Dacia, Epoca fierului durează între anii 800 î.Chr. și 106 d.Chr. Civilizația Latène (sau La Tène) a fost creată de celți, apoi purtată de aceștia în alte zone. Această civilizație s-a suprapus și a interferat cu cea pe care o atinseseră în perioada respectivă daco-geții autohtoni. De aceea, civilizația societății daco-getice, corespunzătoare acelei perioade istorice, ca o simbioză a celor două componente, este, în mod obișnuit, denumită ,,Cultura Latène daco-getică”. Cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate la Tilișca în anii 1959-1962, pe Dealul Căținașului, s-au descoperit vestigii ale unei cetăți dacice, care ,,s-a ridicat peste o așezare hallstattană”. S-a constatat că urmele de locuire sînt mult mai vechi decît anul 800 î.Chr. De pe la anul 1150 î.Chr. și pînă în Secolul XII, pe Dealul Căținașului există urme de locuire neîntreruptă. (va urma) LILIANA TETELEA Şase zile mai tîrziu erau logodiţi. Corespondenţa pe care a putut s-o găsească Charles S. Heymans este deosebit de elocventă. Gretha îl numeşte pe John „dragul meu“, „dragul meu drag”, „comoara mea”, „singurul meu iubit”, „îngerul meu drag”. Se bucură fără nici o rezervă: „Ce baftă să avem amîndoi acelaşi temperament focos. Nu, nu cred că toate plăcerile astea ar putea să se sfîrşească vreodată”. Sau: „Iubeşte-mă, comoara mea, căci şi eu te iubesc deopotrivă, şi scoateţi din plin pîrleala cînd o să vin”. Luna următoare, o vizită făcută la doctor i-a confirmat că era însărcinată. Căsătoria a fost grăbită. Nici nu mai dormea de agitaţie: „Ce grozav o să arate soţioara ta!” – îi scria ea căpitanului, făcînd aluzie la ziua cînd avea să îmbrace rochia de mireasă... La 11 iulie 1895 a devenit oficial, în faţa primarului, şi nu în faţa pastorului, doamna Mac Leod. După şase luni a dat naştere unui băiat, numit Norman. „Ah! dacă ciuma m-ar scăpa de lepădătura asta, poate că aş fi din nou fericit. Cîteodată nu mai rezist cu ticăloasa asta lîngă mine. Dar ce să fac ca să mă descotorosesc de ea? Cu sau fără scandal, mi-e totuna”. Pînă să scrie Mac Leod o asemenea scrisoare despre soţia lui a fost nevoie să treacă cîţiva ani. Căpitanul îşi luase cu el nevasta în Java. Acolo Gretha a dat naştere unei fetiţe, Louise. Venirea ei pe lume n-a strîns însă le­găturile dintre soţi, care se slăbiseră foarte repede. Tot ce exista între ei se bizuia pe o văpaie senzuală care, în mod fatal, cu vremea s-a stins. Atunci s-au văzut aşa cum erau în realitate: el, autoritar, brutal, ea, cochetă, risipi­toare si cu desăvîrşire amorală. Familia Mac Leod a publicat versiunea sa cu privire Ia modul cum s-au desfăşurat lucrurile – versiune care, fireşte, nu seamănă deloc cu cea susţinută de Mata-Hari. Căci au apărut Memorii ale acesteia, inspirate de tatăl ei, domnul Zelle. Dacă ar fi să dăm crezare acestui text apocrif, Mac Leod căzuse în patima beţiei. Părăsea domiciliul conjugal şi lipsea zile în şir, petrecînd cu indigene tinere şi uşuratice. (va urma) ALAIN DECAUX


RM

7

Vineri, 29 noiembrie 2019

File de istorie Cronicari români din Ardeal

Atanasie Marian Marienescu, explorator al Istoriei poporului român Atanasie Marian Marienescu s-a născut în 20 martie 1820 la Lipova, din părinții Ioan Marian și Persida Sandor din Nădlac; s-a sfîrșit din viață la 6 ianuarie 1915 și este înmormîntat la Sibiu. A urmat cursurile primare la Lipova, iar din 1842 s-a înscris la Gimnaziul Minoriților din Arad, apoi s-a mutat la Gimnaziul din Timișoara. Ultimii ani i-a urmat la Gimnaziul Piarist din Pesta. Primii trei ani de facultate i-a urmat la Facultatea de Drept din Budapesta, iar ultimul an la Viena. În 1856 a trecut examenul administrativ de stat, iar în 1861 a obținut titlul de doctor în jurisprudență la Budapesta. După terminarea studiilor juridice s-a întors la Lipova, unde a făcut practică de avocat. La 2 iunie 1861 a fost numit la Lugoj vicenotar onorific, iar în 1862, vicenotar clasa a II-a. Tot în 1862 a primit diploma de avocat. Atanasie Marian Marienescu a practicat o vreme avocatura, dar pentru că nu i-a plăcut, a intrat în magistratură. La 30 octombrie 1862 a fost numit asesor la Tribunalul din Lugoj. În 1868 a fost transferat la Tribunalul din Oravița, iar în 1871 a fost avansat ca judecător la Lugoj. Fiind unul dintre cei mai valoroși scriitori bănățeni, cu multe lucrări scrise și publicate, a fost numit în 1877 membru corespondent al Academiei Române. În 1880 a fost numit consilier supleant la Curtea de Apel din Budapesta. În 1881 a fost primit ca membru titular în Academia Română. Discursul său din 1883 s-a referit la viața și activitatea lui Petru Maior. În 1861 a trecut la Curtea de Apel din Oravița. S-a pensionat în 1899 și s-a mutat la Sibiu. A decedat în 1915 și a fost înmormîntat la Sibiu. Atanasie Marian Marienescu este recunoscut ca istoric, filolog, scriitor, folclorist și etnograf. Ca istoric, a explorat latinitatea poporului român, a scris despre cucerirea Daciei de către romani sau despre Aurelian în Dacia, despre originea poporului și a limbii române, despre cultul păgîn și creștin, despre serbările și datinile vechi ale românilor. Amintim și cîteva titluri: ,,Istoria română națională pentru tinerimea română”, ,,Poezii populare”, ,,Colinde corectate”, ,,Poezii populare din Transilvania”,

,,Învățătorul și poporul”, ,,Dinastia lui Radu Negru Vodă în Ungrovlahia și dinastia Basarabilor în Oltenia”, ,,Culegere de colinde și poezii populare în două volume”. Subiectul cronicii sale intitulate ,,Dinas­ tia lui Radu Negru Vodă în Ungrovlahia și dinastia Basarabilor în Oltenia” e prea puțin cunoscut de cercetători și istorici și mai ales de cei care se apleacă cu respect asupra cunoașterii trecutului nostru. (Din Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorice, București, 1911, p. 850-855, Ioan Lupaș, op. cit., p. 262-265)

Ungrovlahia ,,Ungrovlahia este numele dat Țării Românești în izvoarele grecești și în unele izvoare slavone din perioada medievală. Pentru a o deosebi de Valahiile Balcanice și de Moldova, Țării Românești i s-a spus Ungrovlahia, adică Valahia dinspre Ungaria. Mitropolia Ungrovlahiei a purtat această denumire de la înființarea ei pînă în 1990 (Patriarhia de Constantinopol). Înainte de Secolul al XIV-lea, Valahia era denumită de popoarele din jur sub diferite forme: Vlasco în scrierile bulgare; Vlașca în sursele sîrbești; Havasalföld în surse ungurești; Eflak în surse otomane”.

părăsească Țara Fă­gărașului și au plecat prin zona Branului, au trecut Munții Carpați și s-au așezat mai întîi la Cîmpulung și în împrejurimi, care în acea perioadă era stăpînită de cumani, apoi de regii Ungariei, numită Transalpină (dincolo de Munții Carpați). Pe timpul dinastiei lui Radu Negru era numită Ungrovlahia și mai tîrziu Valahia Mare”.

Radu Negru Vodă ,,Despre Radu Negru Vodă, unii istorici români îl țin de figura unei legende ori a unei tradiții populare și pentru aceasta l-au scos din șirul domnitorilor Valahiei și astfel l-au scos din istoria țării. Dar o legendă despre Mînăstirea Argeșului, prin faptul că acolo într-adevăr s-a zidit o mînăstire a Argeșului, la spatele ei are un adevăr istoric, de asemenea o tradiție, ca descălecarea din Făgăraș, prin faptul că descălecarea într-adevăr s-a întîmplat, la spatele ei are un adevăr, un fundament istoric. Atîta rătăcire la cronicarii și istoricii români, în 600-700 de ani ei n-au avut timp să scruteze că, pe lîngă toată legenda și tradiția, unde e și adevărul istoric și cum stă persoana cea grandioasă a lui Negru Vodă față de istorie? Și nimeni n-a întrebat de izvoarele documentate ale lui Radu Negru Vodă, cum ar fi trebuit să se afle adevărul istoric. Toate întîmplările și mai ales evenimentele mari din istoria unui popor trebuiesc bazate pe adevăr, pentru că numai acestea fac o istorie reală.

Cavalerii teutoni în Ardeal

,,Papii de la Roma au organizat ordine preoțești, la început cu deosebire de monahi, pentru cauze bisericești și mai întîi ordinul Benedictinilor. Dar din legătura spiritului monahist cu spiritul cavalerismului s-a născut ordinul preoților-cavaleri, adică ordinul de preoți-ostași. Înflorirea acestora datează din timpul războaielor cruciate. Acești monahi-cavaleri, preoți-ostași, erau supuși papalității și erau obligați să cuprindă locurile sfinte din Palestina. Ei erau obligați să lupte neîncetat contra necreștinilor, necredincioșilor păgîni, contra Liceul „Atanasie Marian Marienescu“, Lipova, județul Arad schismaticilor, adică contra acelora de religie răsăriteană ortodoxă și, în fine, erau obligați de amenajarea de spitale și îngrijirea de bolnavi, mai ales a luptătorilor din Ierusalim și din împrejurimi. Mai tîrziu au fost numiți cruciați (purtători de cruce în­scrisă pe haine de culoare albă). Cavalerii teutoni în 1211 și 1212 au căpătat pămînturile de la An­dreiu al II-lea, regele Ungariei. În 1213 ca­va­lerii teutoni au primit pe lîngă teritorii ce aparțineau regelui, dar și pămînturile ro­mânilor care au fost transformați ca iobagi. Românii au fost scoși din posesiuni, ei au fost obligați să

După descălecare a fost cu putință și s-a simțit trebuința de organizare românească. Și pentru aceasta, în Cîmpulung, Radu Negru din Vînăția de Jos s-a ales voievod. Dintre dregători de frunte ai lui Radu Vodă se amintește Gregorie Vistierul. Alegerea lui Radu Negru Vodă s-a întîmplat în 1215 și atunci a trebuit să se facă și organizarea guvernului și a țării. Pentru aceasta, de la acest an trebuie explicată istoria Ungrovlahiei. Scrierea mea de față trebuie să fie scrutătoare, pentru că sînt în epoca începutului, cu datorința de a cerceta materialul istoric și a lămuri și a dovedi. După mine are să vină un profesor de istoria română și pedagog distins, ca pe baza istoriei mele să compună istoria în uzul tinerimii, pentru că eu cu cugetul am lucrat și scris pentru tinerimea română, și pentru aceasta invit și eu la lucru pe profesori”. Sfîrșit IOAN CORNEANU, LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN (Din Cartea-manuscris, intitulată ,,Cronicari români din Ardeal”)


8

Vineri, 29 noiembrie 2019

RM

Polemici«Controverse Ce rușine, România – fiii tăi te-au otrăvit chiar de ziua ta! Motto: ,,Aceste vremuri strîmbe, de ocară/ Au, totuşi, şi un merit cam grotesc:/ Scot la iveală drojdia murdară/ Care zăcea în Neamul Românesc”. Corneliu Vadim Tudor Nu credeam că l-ar vota cineva pe Klaus Iohannis. Dar… l-au votat, și încă masiv! Bun, înțeleg oarecum minoritățile, există o idee bizară conform căreia ei votează automat cu candidatul minoritar. Acum, sincer vorbind, mă întreb cum se poate ca sîrbii – cu care am o legătură de sînge – să voteze un neamț? E doar un exemplu… Sau rușii, sau turcii, oameni credincioși, fiecare în religia lor, cum să voteze un susținător al progresismului ateu și antireligios?! Unul care a militat contra familiei tradiționale?! Bun, dar las aceste vrednice minorități deoparte – leam folosit ca exemple ale uimirii, pentru că le respect în mod cu totul special. Dar, acum aș vrea să pun un șir de întrebări, la care poate primesc și răspunsuri. Cel puțin la alte alegeri… Cum să voteze românii unul care vine cu argumente de tip ,,război” – cu referire la alți români?! Uite că au votat!... Cum să votezi pe unul care a fost implicat în cazuri de tranzacții (sau, cum se spune, înfieri) de copii? Cum să votezi pe unul care a profitat de funcție și s-a îmbogățit, acumulînd proprietăți – unele ilegal – și cîștigînd, iar apoi sfidează arogant pe cei care-l întreabă ,,cum ai făcut?”… Cum să votezi un personaj care a retrocedat bunuri imobiliare importante unei asociații etnice, urmașă a unei organizații condamnate pe plan mondial pentru crime? Cum să votezi un personaj al cărui trecut (și, implicit, prezent!) ascunde relații dubioase cu firme străine, retrocedări scandaloase, plîngeri etc.? Cum să votezi un ins care a beneficiat ilegal de sume uriașe – pe care instanța a decis că trebuie să le returneze – dar el apelează la tertipuri ca să evite plata, în timp ce îi numește penali pe alții? Cum să votezi un ipocrit, care acum se declară inamicul PSD și vrea pieirea PSD, cînd el a fost susținut (inclusiv financiar) de PSD și promovat la nivel național de PSD? Cum să-l votezi pe unul care a încălcat Constituția de nenumărate ori, a sfidat deciziile CCR - mîndrindu-se cu asta?! Cum să votezi un mincinos care spune că nu a avut dosare, în timp ce mass-media i-a publicat dosarele unul după altul? Cum să votezi un ins care, ca președinte, a susținut un sistem și personaje din sistemul judiciar care au comis abuzuri sinistre, condamnate chiar de CCR sau CSM?! Cum să votezi un ins care și-a bătut joc de una dintre cele mai respectabile figuri din magistratură, judecătoarea Dana Gîrbovan? Cum să votezi un ins care, din înalta lui calitate, a încurajat infestarea spațiului public cu mizeriile, cu invectivele scîrbavnice debitate de așa-zișii protestatari? Cum să votezi un ins care a făcut tot ce a putut ca să destabilizeze și să nu lase să lucreze un guvern rezultat în urma unor alegeri parlamentare – inclusiv prin susținerea unor grupări ,,civice” cu activitate ilegală?! Cum să votezi un ins care a susținut multinaționalele în încercarea lor de a lua pe nimic resursele României? Cum să votezi un ins care, președinte fiind, nu a pus niciodată în discuția CSAT existența bandelor care terorizează România sau care au dus la dispariția/răpirea/ traficarea a peste 2.000 de femei, în cei cinci ani ai mandatului său?! Cum să votezi pe cineva care nu a fost în stare – sau nu a avut bunul-simț – ca în 5 ani și într-o campanie prezidențială să nu își prezinte un program, un proiect, ceva coerent despre ceea ce vrea să facă?!

Cum să-l votezi pe cel care nu și-a vorbit niciodată țara de bine la reuniunile internaționale?! Cum să votezi un președinte care nu are în suflet ,,întîi România”, ci ,,întîi” UE, SUA, NATO?! Cum să votezi un președinte care trece naționalismul, patriotismul și suveranismul în zona ,,pericolelor”?! Cum să votezi un ins care, în toate mandatele sale de primar, a participat o singură dată la Ziua națională a României? Sau care, ca președinte, a lipsit la mari aniversări dedicate Centenarului României Mari? Cum să votezi un ins care a făcut parte dintr-un grup care a decis destabilizarea (guvernării) României în interesul unei grupări străine? Cum să votezi un președinte care, vreme de un mandat întreg - cinci ani! –, nu a acordat nici un interviu presei, ferindu-se de orice întrebare incomodă?! Cum să votezi un ins de o aroganță unică în politica românească, poate chiar în istoria conducătorilor statelor românești? Cum să votezi unul care a jignit demnitari, la un loc cu oameni simpli, numindu-i pe ,,ăștia” fie penali, fie ,,pesediștii” care trebuie să dispară?! Cum să votezi pe cineva care a reintrodus în politică ideea de desființare a unui partid cu reprezentare internațională, PSD, folosind pentru asta un referendum ,,anti-PSD”?! Cum să votezi pe cineva al cărui singur argument este atacul la contracandidat? Cum să votezi un președinte care fuge de contra­ candidata sa, ,,motivînd” această lașitate prin insulte și acuzații mincinoase? Cum să votezi un ins care, prin felul de exprimare, prin modul de a se umfla în pene, prin prezența la întîlniri și evenimente, dovedește că este doar un parvenit, cu toate caracteristicile de rigoare – incult, fals, gomos, eleganță forțată, maniere copiate cu o prețiozitate ridicolă?... De fapt, răspunsul la toate aceste întrebări e simplu: dacă ești orbit sau prostit de diverse frustrări, dacă ești prost de-a binelea – sau dacă ești trădător! Și la acest capitol îi includ și pe cei pentru care interesul de partid - de fapt, de grup - este deasupra interesului național. Părerea mea este că toate categoriile menționate s-au regăsit în acest vot. Dar, și mai grav este că acest vot a fost o adevărată doză de otravă injectată României – și asta chiar în ajunul Zilei Naționale. Prima dovadă – chiar declarația acestui președinte-toxic: ,,Războiul continuă”. Sigur, e vorba de războiul cu PSD, dar ce înseamnă PSD? Un segment mare din populație! Deci, Iohannis vrea ca românii (din PNL) să poarte un război cu alți români! Sincer, dacă aș avea puterea, l-aș aresta pe loc pe unul care îndeamnă public la așa ceva! Numai pentru ideea asta și l-aș lua pe sus! ,,Diaspora”… E clar, deja s-a creat această falie, o dezbinare care, pînă acum, se manifesta doar prin aroganța unor personaje frustrate și prea puțin informate și știutoare, plecate din varii motive peste graniță. Acum însă, aroganța de care vorbeam – și importanța discriminatorie care s-a dat acestui segment, dar mai ales faptul că a decis nefericita alegere a lui Traian Băsescu și acum a lui Iohannis, ei bine, toate astea au dus la o altă falie, care începe să se umple cu respingere, chiar cu dușmănie – deci cu otravă. Da, prin votul de duminică, românii, fiii României, și-au otrăvit patria-mamă, România! Prin Iohannis i-au administrat doza care îi omoară – mai repede sau mai lent – identitatea, credința strămoșească și tradițiile, patriotismul, suveranitatea. Iohannis e garanția că bazele militare străine se vor înmulți în România și, odată cu ele, controlul total al străinilor asupra Serviciilor Secrete și a deciziei. În acest sens, pun o ultimă întrebare, dedicată special celor care l-au votat pe Iohannis și care, acum, cred că sărbătoresc Ziua Națională: cum să votezi un ins care reprezintă esența coloniei, garanția că România și-a pierdut suveranitatea? Închei cu un compătimitor ,,La Mulți Ani, România” – așa cum îi spui unei persoane dragi aflată pe patul suferinței… pe care o privești răvășit de tristețe, fără speranță și plîngînd în sinea ta. DRAGOȘ DUMITRIU

Călin, file din reclamă Nu am rezistat tentației de a merge să vizitez tîrgul de carte Gaudeamus, desfășurat în București weekend-ul trecut, așa că m-am înarmat cu ceva răbdare și am purces spre Romexpo, principala vitrină de prezentare a Capitalei, ca să nu spun a întregii țări. Recunosc că mulțimea care a fost prezentă m-a impresionat – am avut senzația că noi, românii, sîntem un popor care citește mult, și că statisticile oficiale care ne spun că situația nu stă chiar așa, ne mint cu nerușinare. Lăsînd la o parte aglomerația, acustica slabă a sălii și faptul că nu am reușit să găsesc ceea ce căutam, organizarea a fost bună, standurile frumos amenajate, iar personalul destul de amabil. Am participat și la două lansări de carte, prin care oameni de bine încercau să își vîndă produsul. La una dintre acestea l-am observat pe fostul președinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, care nu doar că părea absorbit total de evenimentul în sine, dar am motive întemeiate să cred că habar nu avea ce cauta acolo. Pentru mine, Tăriceanu a fost și este un exemplu de politician supraviețuitor, un premier care a pus umărul puternic la criza din 2008, un oportunist de rang înalt, un arogant plin de ifose dar, așa cum a demonstrat mereu, și un imens trădător. Nu doar în politică, ci și în zona națională. Autointitulat ,,liberal autentic”, nu a reușit în toți acești ani mai nimic notabil, în afară de perioada în care a fost premier, interval în care, împreună cu un alt mare liberal, Mugur Isărescu, a deschis conducta de bani pentru populație și a făcut posibilă marea îndatorare a României din anul 2010. Și, că tot vorbeam de perioada în care a fost premier, oare nimeni din țara asta, nimeni din partide și Parchete nu a observat că, în intervalul 2004 – 2008, cît a fost la Guvern, pe toate posturile TV rula cu insistență reclama Citröen, el fiind prezent în zona decizională a ATS, dealerul marii francize în România? Se tot spune că Tăriceanu este incoruptibil. Poate că așa și este – nu sînt eu în măsură să judec asta. Dar cei care au trăit perioada 2004 – 2008 nu au cum să nu își amintească de faptul că eram sufocați de-a dreptul de reclamele ălora, fără ca cineva să își pună întrebarea de ce se întîmpla acest lucru în mandatul de premier al lui Tăriceanu. Acest mod de lucru ne amintește de bordurile lui Videanu și de zvonul urban cum că toți cei care prindeau contracte de punere a bordurilor aveau curțile pline de marmură de care nu mai știau cum să scape. Oare asta să se fi întîmplat și cu Tăriceanu? Poate că nu a furat, poate că doar a trădat. Poate că nu este atît de corupt ca alții, poate că este inocent. Dar, pentru curioși, ar fi interesant de văzut cîte reclame la Citröen au rulat pe TV în acei ani și cîte în afara acestui interval. Este doar o presupunere, să nu fim cîrcotași. Dar trebuie să recunosc că aș vrea să aflu cum a fost posibilă această inflație publicitară și cine a fost, pînă la urmă, beneficiarul real al acesteia.


RM

9

Vineri, 29 noiembrie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (25)

DINCOLO DE FRUNTARIILE ŢĂRII (7) Inspector general al artileriei (2)

Unităţile de infanterie mai aveau în organica lor şi o subunitate antiaeriană care, de cele mai multe ori, era folosită în trageri terestre, iar în cadrul regimentului fiecare batalion dispunea de cîte un pluton de aruncătoare de 81,4 mm a cîte 4–6 piese. La rîndul lor, companiile de infanterie dispuneau de un pluton de aruncătoare de 60 mm a cîte 4 piese. Recapitulînd cele inserate mai înainte, rezultă, aşadar, că un regiment de infanterie dispunea de o companie de tunuri antitanc de calibru care varia între 47 şi 53 mm, de două plutoane de aruncătoare de mine de 81,4 mm şi de alte şase plutoane de aruncătoare de 60 mm (regimentul de infanterie avea 6 companii de puşcaşi, fiecare companie . dispunînd de un pluton de aruncătoare de 60 mm). Deschizînd mai larg compasul cuprinderii puterii de foc de artilerie a diviziilor româneşti participante la luptele de pe frontul antihitlerist pe teritoriul Ungariei şi Cehoslovaciei (17 pe pămîntul Ungariei şi 16 pe cel al Cehoslovaciei; pe teritoriul României numărul lor a fost dublu), este suficient a înmulţi numărul de guri de foc ale unei mari unităţi cu 17, respectiv cu 16, şi vom afla totalul pieselor de artilerie de care dispuneau marile noastre unităţi. În calculul respectiv nu trebuie să se uite şi includerea gurilor de foc de care dispunea fiecare regiment de infanterie. Dar puterea de foc artileristică a Armatei Române nu se rezuma numai la cele arătate pînă acum, adică la gurile de foc de diferite calibre din cadrul diviziilor de infanterie, de cavalerie şi de vînători de munte. În afară de aceasta, Armata Română mai dispunea şi de o artilerie grea a cărei eficacitate nu era cu nimic mai prejos decît cea a trupelor sovietice sau a celor cu care ne băteam. Nu trebuie să se uite că în perioada dintre cele două războaie mondiale specialiştii români au adus o serie de inovaţii în domeniul construcţiei gurilor de foc. În structura organizatorică de atunci a Armatei Române, fiecare corp de armată dispunea organic de cîte un regiment de artilerie grea-moto. Pe timpul luptelor de pe teritoriul Ungariei şi Cehoslovaciei – ca să ne referim numai la perioada în care eram inspector general de artilerie – cele două armate române au avut fiecare cîte două corpuri de armată. Astfel, Armata 1 a operat cu Corpurile 4 şi 7 armată care aveau în organica lor Regimentul 1 artilerie grea-moto şi, respectiv, Regimentul 7 artilerie grea-moto, iar Armata 4 română, cu Corpurile 2 şi 6 armată, care aveau în organica lor Regimentul 2 artilerie grea-moto şi, respectiv, 3 artilerie grea-moto. Ce putere de foc aveau aceste regimente? Un astfel de regiment era organizat pe două divizioane: unul de tunuri lungi şi altul de obuziere. Divizionul de tunuri lungi era format din trei baterii a 4 piese calibru 105 mm. Bătaia unui astfel de tun depăşea 17 km. Divizionul de obuziere era organizat pe trei baterii a 4 piese calibru 150 mm. Distanţa de tragere eficace - 15 km. Explozia unui proiectil de 105 mm avea o eficacitate pe o suprafaţă cu un diametru de 40 de metri, iar a unui proiectil de 150 mm pe o suprafaţă cu un diametru de 50 metri. Un divizion de artilerie grea putea neutraliza, în cursul unei trageri de circa 10 minute, forţa vie neadăpostită de pe o suprafaţă de 20 de hectare. Dacă forţele adversarului se aflau adăpostite în lucrări genistice, un divizion de obuziere putea neutraliza forţa vie de pe o suprafaţă de 9 hectare.

Pe frontul antihitlerist „greul” nostru îşi spusese deseori „cuvîntul” în reuşita acţiunilor de luptă. În legătură cu aceasta, vreau să amintesc de un caz care s-a petrecut pe timpul în care comandam Divizia 9 infanterie, şi anume în perioada luptelor de pe Mureş. Am beneficiat atunci de aportul Regimentului 1 artilerie grea-moto de sub comanda colonelului Alexandru Dobriceanu. În timp ce Divizia 9 infanterie ataca spre Dealul Sîngeorgiu, încadrată la est de Divizia 11 infanterie şi la vest de Divizia 8 cavalerie, comandantul Armatei 4 române a ordonat ca toată artileria grea sosită în zonă să fie organizată într-o mare grupare a cărei comandă a fost încredinţată colonelului Dobriceanu. A intrat în grupare 1 „greu” cu toate cele şase baterii ale sale, 3 cu trei baterii şi un divizion independent de obuziere cu două baterii. În total, gruparea dispunea de 44 guri de foc de mare putere. Cînd au început să tragă toate aceste tunuri am avut impresia că în zona ocupată de inamic a erupt un vulcan. Mai întîi am zărit o limbă de foc, apoi o coloană uriaşă de fum negru s-a ridicat spre cer. Au urmat zeci de bubuituri surde, înfundate. În acele momente, în tabăra noastră, a infanteriştilor, se auzeau astfel de expresii: „A început să bată greul!”. „Se prevesteşte o mare luptă... trage cu greul!”, „Bate greul nostru metru cu metru!”. Şi cînd „glasurile” tunurilor încetau, infanteriştii porneau la atac parcă mai hotărîţi, mai siguri de izbîndă... În bătăliile desfăşurate de trupele române pe teritoriul naţional, în Ungaria şi în Cehoslovacia, artileria noastră şi-a adus o preţioasă contribuţie. Succesele obţinute de tunarii români sînt atestate de o serie de documente oficiale ale vremii. Între acestea mi se par destul de grăitoare citările prin ordine de zi. Un astfel de ordin, purtînd nr. 338, fiind semnat de comandantul Armatei 4 române, consemnează: „În grelele lupte de pe Mureş, de la începutul lui septembrie şi pînă la 10 octombrie 1944, Regimentul 1 artilerie grea condus de colonelul Dobriceanu Alexandru a sprijinit cu mare eficacitate trupele armatei... Pretutindeni unde a intervenit focul puternic şi instantaneu al Regimentului 1 artilerie grea, efectele tragerilor sale au fost zdrobitoare”. Corpul 7 armată român, prin ordinul de zi nr. 10, din 15 octombrie 1944, citează Regimentul 7 artilerie grea, comandat de colonelul Vasile Danacu, care, sprijinind acţiunile Diviziilor 9 cavalerie şi 19 infanterie după forţarea Tisei în capul de pod de la Mindszent, a reuşit ca „prin tragerile sale oportune şi precise să oblige pe inamic să înceteze acţiunea artileriei şi a oprit contraatacurile sale cu şi fără care de luptă...”. Într-un alt ordin de zi dat de comandantul Armatei 1 române la 1 martie 1945, se subliniază aportul Regimentelor 1 şi 7 artilerie grea-moto şi se menţionează, printre altele, că „timp de 5 luni această artilerie grea, prin focul ei eficace, a contribuit în largă măsură la reuşita trecerii Tisei şi a bătăliei dintre Tisa şi Dunăre, la succesele luptelor din Budapesta, precum şi ale atacurilor noastre din Munţii Javorina. Regimentele 1 şi 7 artilerie grea au produs inamicului continue pierderi din cele mai grele, ajutînd astfel înaintarea infanteriei noastre”. Acţiunile artileriei noastre grele au fost elogiate tot timpul şi de comandamentele sovietice. Desigur că nu numai artileria grea s-a bucurat de asemenea aprecieri, ci şi artileria divizionară. Numeroase sînt, şi în această privinţă, citările prin ordine de zi. Iată, de exemplu, ce se spune în ordinul de zi nr. 48, dat de Corpul 4 armată la data de 5 mai 1945: „Tunarii din Corpul 4 armată, în zilele grele de luptă – 4, 5 şi 6 mai –, pentru cucerirea oraşelor şi centrelor de comunicaţii Kromeriz şi Kojetin au sprijinit foarte bine

infanteria...”. Au fost citate, prin ordine de zi pe corp de armată şi pe divizie, şi multe subunităţi de artilerie de cîmp, antitanc şi antiaeriene din organica marilor unităţi de infanterie, cavalerie şi vînători de munte, care s-au făcut remarcate prin focul lor precis, suplu şi prompt. Am insistat mai mult asupra artileriei noastre grele pentru a face cunoscut cititorilor că dacă pe frontul antihitlerist trupele Armatei Române au reuşit să rupă o serie de puternice poziţii duşmane şi să distrugă fortificaţii şi lucrări genistice deosebit de tari, aceasta s-a datorat şi faptului că ele au dispus de o artilerie grea corespunzătoare. Pe lîngă artileria divizionară şi cea grea de la corpurile de armată, fără a mai socoti gurile de foc din cadrul regimentelor de infanterie, de cavalerie şi de vînători de munte, marile unităţi româneşti au mai fost întărite, după caz, şi cu aşa-numitele divizioane independente care se aflau la dispoziţia conducerii superioare a armatei. Acestea erau „împinse” cînd la o armată, la un corp de armată sau la o divizie, acolo unde luptele erau mai grele. De reţinut este faptul că un divizion de artilerie independent avea mai multe piese decît divizioanele din artileria marilor unităţi. În timp ce un divizion din organica diviziei număra 12 piese, cel independent avea 18–20 de guri de foc. Între divizioanele independente amintesc de cele numerotate astfel: 52, 60, 61, 63, 64. Ele erau afectate, în general, armatelor, pentru sprijinirea acţiunilor de rupere a poziţiilor puternice sau fortificate. În ceea ce priveşte artileria antitanc este cazul să arăt că în afara gurilor de foc din organica unităţilor şi marilor unităţi, conducerea superioară a armatei a afectat frontului operativ şi Brigada antitanc, constituită din Re­gimentele 1 şi 36 a.t. Doresc să precizez în încheierea rîndurilor referitoare la artilerie că în afară de categoriile de tunuri şi obuziere despre care am vorbit pînă aici Armata Română a dispus pe frontul antihitlerist şi de o puternică şi masivă artilerie antiaeriană, care depindea de Statul major al aerului. De asemenea, noi am avut pe front şi o divizie de artilerie antiaeriană constituită din 2 brigăzi de artilerie a.a., care totalizau 76 de baterii cu 545 de piese. După cum se vede, şi sub raport artileristic Armata Română a dispus de forţe demne de luat în considerare, artileriştii români contribuind din plin, alături de militarii din celelalte categorii şi genuri de armă, la înfrîngerea Germaniei naziste.

PE PĂMÎNTUL CEHOSLOVACIEI (1) Din nou pe front, la comanda Corpului 2 armată (1) Către sfîrşitul lunii martie 1945, am fost chemat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, unde mi s-a comunicat că mi-a fost încredințată comanda Corpului 2 armată român. Vestea despre numirea mea într o nouă funcţie am primit-o cu o bucurie deosebită. Era şi firesc, zic eu, acum, după scurgerea atîtor ani. De la comanda diviziei, apoi de la funcţia de inspector general de artilerie, eram înălţat dintr-o dată la comandă de corp de armată. Am apreciat că, prin aceasta, mi se făcea o deosebită cinste. Pe data de 4 aprilie 1945 am plecat din Bucureşti spre front, pentru a-mi lua în primire comanda. Pe drum m-am oprit cîteva ceasuri la Sibiu, unde se afla eşalonul doi al cartierului Armatei 4 române. A doua zi am continuat drumul spre front. Pe data de 6 aprilie am ajuns în zona Rim Sobota, unde se găsea eşalonul unu al cartierului armatei. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)


10

Vineri, 29 noiembrie 2019

RM

În amintirea patriotului neînfricat, Corneliu Vadim Tudor La noi, iubirea de Patrie este o afacere nerentabilă e împlinesc 70 de ani de la nașterea lui căci glonțul Patriei are gust de miere, dar cînd e vorba S Corneliu Vadim Tudor, poet, prozator și să te bați pentru binele românilor, zău, gîndește-te de gazetar înzestrat de Dumnezeu cu toate darurile, trei ori dacă merită sacrificiul. ivilizația românească a evoluat în salturi. mai puțin acela de a cunoaște la ticăloșia oamenilor, CAm avut perioade cînd am urcat, după care iubitor și iubit de viață. Din momentul cînd a ales să se pună în slujba patriei sale, el și-a asumat riscuri ne-am prăbușit, ca Sisif. Ce vreți, țară fără noroc... nebănuite – căci așa a fost dintotdeauna în România, o țară cu resurse naturale uriașe – și n-a avut o viață prea liniștită. (De multe ori, prins cu treburi la Senat, la partid și la revistă, se plîngea: ,,Ajutați-mă, fraților, mai luați-mi din povara de pe umeri, că nu mai pot...”) Do ut des (Îți dau, ca să îmi dai), locuțiune valabilă și pentru România, care a primit, dar a și plătit din greu pentru dărnicie. O dată, că a fost așezată la întretăierea marilor imperii lacome și cu porniri hegemoniste. Și al doilea, că dacă n-a fost să avem și noi tăietură de războinici, ne-a ocolit și șansa ca, după romani, să ne colonizeze alte popoare civilizate, ca nemții, francezii sau îndepărtații japonezi. Nu, pe noi ne-au colonizat turcii, rușii, ungurii și țiganii. Și din nobilul și viteazul popor daco-roman am ajuns o gloată înfrățită cu lașitatea, suferința și resemnarea ,,Și de-o fi să mor, să mă-ngropi, miorița mea...”. ai devreme sau mai tîrziu, Istoria îi va da dreptate lui Vadim, și generațiile viitoare îl vor așeza în galeria cărturarilor care au înțeles că menirea lor este să împiedice distrugerea națiunii, care începe cu atacul perfid la valorile istorice, etice și culturale. Nu spunem vorbe mari, dar cel puțin sub acest aspect, locul lui Vadim este lîngă Iorga, Nae Ionescu, Goga sau Valeriu Gafencu, minți luminate și inimi largi, care au ars repede și au sfîrșit tragic. De ce toate aceste lucruri croite anapoda? În primul rînd, pentru că așa sîntem noi, și dacă se va întîmpla ca România să devină Grădina Micii Domnului, cum susțin inițiații, acest miracol va fi posibil numai după ce, în structura noastră genetică, se vor fi produs mutații fundamentale. Pînă atunci, rămînem ce-am fost mereu: o populație de îndărătnici cărora trebuie să le faci binele cu de-a sila. Suflete de atîrnători. Iar îndărătnicii, ca și proștii, sînt greu de cîrmuit, căci după ce reușești cîte ceva cu ei, în loc de recunoștință, te înjură, dacă nu chiar îți dau în cap. Așa cum i s-a întîmplat lui Ceaușescu, ucis pentru faptele lui bune, cînd a construit o țară, nu a dărîmat-o, și a apărat-o, nu a vîndut-o parcelă cu parcelă. În lașitatea și lenea noastră ancestrale, asta ne dorim: să lupte alții pentru noi și să ne facă alții revoluțiile. Deschideți orice carte de istorie care vă cade în mînă: cîți luptători animați de cele mai înălțătoare sentimente naționaliste au sfîrșit de moarte bună? Și toți au regretat că idealurile lor au fost risipite ca făina orbilor. Ce-a spus Mareșalul Antonescu la procesul său? Dar Ceaușescu? A uitat cineva vorbele memorabile rostite de Petre Țuțea în 1990? stăzi, asistăm la un marasm social fără precedent, ca o apocalipsă, cu bande de interlopi protejate de poliție și justiție, și care șiau împărțit țara județ cu județ, și stradă cu stradă. Deschideți ziarele, aparatele de radio și televizoarele, și veți vedea de cîte bălăcăreli și injurii sîntem în stare, în timp ce adevăratele probleme ale omenirii – înmulțirea haotică a populației, poluarea, migrațiunea săracilor sau iminentul război mondial – nu ne provoacă nici o emoție. În țara lui ,,Ba pe-a mă-tii!”, în care lichelele de tot felul, analfabeți nerușinați și inconștienți ne croiesc destinele, nu poți să-ți faci speranțe nici măcar pînă mîine. Dar și oamenii simpli încep să fie la fel ca vedetele zilei. ,,De aici și pînă la Dunăre, țăranii, în loc să se roage, se pizduie”, spunea Marin Sorescu. Să iubești România, da, e sublim,

M

A

După cronicarii din Secolele XVI-XVII, a urmat regresul. Apoi în Secolul XVIII s-a ridicat Cantemir, mai cunoscut în Europa, nu și în țara lui. Apoi corifeii Școlii Ardelene (1760-1830), preoți catolici, generația pașoptistă de moldoveni și munteni. După o jumătate de secol s-a ridicat generația ,,Junimii”, în frunte cu Eminescu, dar dirijată de vizionarul Maiorescu, care a înțeles primul că, pentru făurirea unirii naționale, e necesar ca toți românii să aibă o limbă literară unitară. Și ca să încheiem această sumară periodizare, se cuvine să amintim și de falanga de filozofi, poeți și prozatori din perioada interbelică, secondați îndeaproape de primii socialiști, clasa muncitoare de mai tîrziu, ,,bluzele albastre”, minerii și ceferiștii, care astăzi nu mai sînt. u mai avem cultul pentru eroi și părinți, respectul pentru morală și lege, munca susținută, abnegația și sacrificiul (,,În România, adevărata revoluție se va produce cînd se vor respecta legile” – C. Dobrogeanu-Gherea, intelectual de stînga.) Responsabilitatea și răspunderea profesională funcționează în ilegalitate și pe șoptite. Proștii sînt deștepți; lichelele, modele de cinste; curvele, neprihănite, și analfabeții ajung miniștri. Ne-am angrenat în procesul modernizării europene, început pe la jumătatea Secolului al XIX-lea, mai mult împinși de la spate. Motiv pentru nemți, francezi și evrei, înfrățiți sub hlamida Masoneriei, să afirme că, fără ei, am fi rămas cu 200 de ani în urmă. Iar cînd, dintre noi, s-au ridicat vizionarii și ne-au arătat care ne este drumul, i-am gonit din țară, i-am băgat în balamuc sau i-am împușcat. Numărați bob cu bob, sîntem niște genii, dar, împreună, o catastrofă. Și ca să vedeți ce lepădături sînt politicienii de astăzi, urmăriți circul mediatic făcut în jurul Cazului Caracal. Nu trebuie să fii prea mintos ca să înțelegi de ce afacerea asta a izbucnit tocmai acolo, și nu la Podu Iloaei. Pentru că în zonă funcționează baza militară de la Deveselu, unde sînt încartiruiți sute de soldați americani, băieți sănătoși, care au refuzat ascetismul monahal. Prin urmare, trebuia încropită o fabrică sau poate o cooperativă de prestări la domiciliu, multe fete aflîndu-se și în slujba Serviciilor românești și străine. Și cum cererea devenea tot mai mare, proxeneții au trecut la răpiri de fete și băieți de pe stradă și din școli, ziua în amiaza mare, cu sprijinul discret al stăpînirii, căci un mîrîit de-al lui Trump îl aducea în pragul epilepsiei pe Iohannis, care, fiind primit la Casa Albă, a rămas cu iluzia că e vreo sculă politică de anvergură planetară. Nu putem trece cu vederea nici tragedia de acum 4 ani de la Clubul ,,Colectiv”, unde și-au pierdut viața 65 de tineri. Cîntărind aprecierile unor politicieni, suspectul principal ar fi același Iohannis. Tot așa și nu altfel stau lucrurile și cu traficul de droguri, armament, mașini furate, combustibili, țigări, creiere și forță de muncă ieftină, metale și pietre prețioase, migranți etc., întrucît globalizarea, înlocuitoarea comunismului, asta înseamnă: bani și iar bani, pentru care nimeni nu te întreabă cum i-ai obținut. ă fie vreo 5-6 ani de atunci, cînd, lăbărțînduse pe toate televizoarele, o americancă, Philadelphia nu știu cum, își tot dădea cu părerea, băgîndu-și nasul în chestiuni care nu o priveau. În momentele de extaz, își strîmba buza de jos, ca o cămilă, într-o grimasă à la Bill Clinton, și conferenția ba despre justiția dîmbovițeană, ba despre ce belșug

N

S

ne așteaptă dacă americanii deschid robinetul investițiilor în țara noastră, de ai să zici că un nou Plan Marshall stă să ne ia în coarne. Se zvonise că însuși Băsescu îi amenajase un birou la DNA, chiar deasupra Codruței. Cine-i muierea asta, nene, și ce tot se sparge atîta în figuri?, ne întrebam nedumeriți. Și tot Vadim ne-a deschis ochii. - Cum adică cine e?, cine e? Oameni în toată firea și vă prefaceți că nu știți... Toată planeta îi cunoaște pe americani: unde e ceva de ciordit, hop și ei cu laba lor lungă. Și dacă te-au prins în gheare, nu-ți mai dau drumul... - N-aveți dovezi, chițăia Cristina Șincai. -... Nu mai trageți nădejde la repatrierea miliardelor jefuite de Năstase, Băsescu și ceilalți... - N-aveți... -... Au zburat peste gîrlă și au ajuns în băncile americane, adio, dragă Nelo!... Cu misiunea asta se ocupă madama de la televizor. Codruța îi arestează pe mafioți, iar cumătra le promite condamnări cu suspendare dacă renunță la 80% din pradă... - Nu vă permit, n-aveți dovezi!... - Dar dvs. aveți curaj să citiți pe post ce scrie în hîrtia asta primită de la Serviciile noastre?... - Tăiați-i microfonul!... Publicitate!... Aceste scene s-au petrecut de vreo cîteva ori la ,,RTV” (televiziunea lui Ghiță, ofițer cu grad mare, cum se zvonise, și care colabora cu... și era controlat de...), dar și la alte televiziuni. rin anul 2008, pare-mi-se, într-o altă campanie electorală, aceeași spikeriță, vrînd să facă pe deșteapta, că nu degeaba pretindea că se trage din cărturarul ardelean Gheorghe Șincai, sau poate la ordinul lui Ghiță, l-a atacat pe Vadim: - N-ați obosit să tot candidați la Cotroceni și să nu fiți ales? -... Nu prea vă dă politețea afară din casă, i-a tăiat-o Vadim. Ați uitat că în anul 2000 ieșisem președinte, dar ,,admiratorii” mei din țară și din străinătate, îngroziți că am să le zădărnicesc planurile de jefuire a României, au inversat voturile și a ieșit președinte Iliescu? Iar în 2004, cînd intrasem în finală cu Năstase, m-au aruncat pe locul 3, căci nu mai aveau chef să le treacă iarăși glonțul pe la ureche. Atunci, la ordinul străinătății, a început prigoana împotriva mea și a naționalismului românesc... (Care a sucombat pe 14 septembrie 2017 – n.m.) - Și aveți de gînd că candidați pînă la 80 de ani?, a ricanat silfida, mîncîndu-și omenia. - De ce nu? Giorgio Napoletano, deputat socialist, a fost ales președinte al Italiei la vîrsta de 80 de ani... cesta a fost regretatul Vadim, patriot neînfricat, care, adesea, și-a riscat viața, arzînd ca o torță pentru țara lui. Deși putea foarte bine să mimeze naționalismul, cum fac atîția contracost, și să-și pape în tihnă milioanele. ,,Da, mă, am furat, fiindcă sînt deștept! Prinde-mă, dacă poți!” – Mălăele, în rolul lui Năstase, din filmul ,,Ticăloșii”. Și mai avea o calitate Vadim. Posesorul unei culturi vaste, inflexibil în opiniile sale și orator de înaltă clasă, el era îndrăgit de milioane de oameni, căci oferea încredere. De aceea primea informații și documente pe care le publica în revistele sale sau le citea la televizor, provocînd depresii canaliilor din fruntea țării, aflate în solda unora sau altora dintre ,,prietenii” românilor. Iar justiția care, alături de poliție, este cea mai coruptă instituție din Europa, atîta aștepta: să-i însceneze procese pentru... calomnie. Astăzi, cînd îi vedem chipul luminos pe prima pagină a revistei ,,România Mare”, zicem și noi aidoma țăranilor noștri, fataliști și resemnați încă de la facerea lumii: - Ferice de tine, Tribunule, că n-ai mai apucat să vezi în ce hal a ajuns țărișoara ta, pe care ai iubit-o atît de mult! PAUL SUDITU

P

A


RM

11

Vineri, 29 noiembrie 2019

LE C T URI LA LUMINA C EAIULUI . . . Metroul românesc, la 40 de ani (2)

– Interviu cu domnul ION RĂDOI – liderul Sindicatului de la METROREX – Ion Rădoi: În infrastructura metroului se simte lipsa investițiilor. De exemplu, Magistrala 2 IMGB – Pipera – de 4 ani ar fi trebuit înlocuită șina de rulare, dar nu s-a întîmplat așa. Astfel, am ajuns ca în stația Piața Romană să avem fisuri, fiind obligați să circulăm cu viteza de 5 km pe oră, pînă depășim acea zonă periculoasă. Mai apare o problemă pe care aș vrea să o aduc la cunoștința bucureștenilor. Toate metrourile din lume sînt subvenționate pentru că vorbim de un transport social și, ca să fie rentabil, ar însemna mărirea foarte mare a prețului unei călătorii. Acesta este un aspect. Alt aspect ar fi acela că metroul – cum a fost el proiectat și construit (nu numai la noi) – este o unitate care, la vremea respectivă, conform Legii 10, s-a considerat a fi și un obiectiv strategic, raportul procentual fiind: 70% - obiectiv strategic; 30% - transport de călători. Geo Ciolcan: În ultima vreme călătorii au constatat că s-au făcut pași importanți în simplificarea accesului la peron, ceea ce reduce timpul de afluire a publicului, diminuînd nervozitatea și înghesuiala. Ce proiecte mai sînt la Metrou menite să sporească grija și atenția pentru beneficiarii acestui mijloc de transport? I.R.: O problemelă care ne frămîntă este generată de mărirea siguranței călătorului pe peron, aceasta rezolvîndu-se prin instalarea de panouri de protecție, care, în principal, ar face imposibile încercările de suicid ale unor oameni aflați în situații disperate. G.C.: Care este stadiul acestui important proiect? I.R.: Problema este foarte spinoasă din punct de vedere financiar. Pentru că lucrarea implică un adevărat complex de instalații care să asigure închiderea și deschiderea acelor panouri, la milimetru. Ce faci dacă trebuie, în caz de forță majoră, să evacuezi călătorii dintr-o stație? Îți trebuie o instalație de rezervă dacă – din motive mecanice – instalația de închidere-deschidere a panourilor s-a blocat. Această construcție ridică suma necesară, numai pentru o stație de metrou, la 2-3 milioane de euro. G.C.: După cîteva probleme de ordin general, privitoare la metroul propriu-zis, aș vrea să abordăm un capitol care vă este și mai apropiat – cel referitor la munca de sindicat, din postura de lider. De acord? I.R.: De acord, deși – așa cum ați constatat din dialogul de pînă acum – la noi, munca de sindicat se împletește cu activitatea profesională, și invers. G.C.: Știu că în incinta a trei stații dispuneți și de amenajări propice desfășurării unor activități sportive. În ce fel sînt utilizate aceste spații? I.R.: În 1990, cînd, din păcate, s-a desființat Asociația ,,Sportul Muncitoresc”, noi am înființat Clubul Sportiv Metrou, recuperînd sportivi și antrenori de la vechea structură. Grație acestei idei astăzi avem o activitate sportivă evidentă, cu șapte discipline sportive care ne-au dat campioni naționali, europeni și balcanici. De exemplu, la secția de arte marțiale sîntem cea mai completă secție din țară, cu toate stilurile și la toate categoriile – băieți și fete. Mai avem secții de rugby, judo, lupte, culturism. Din fericire, reușim să ducem în spate această activitate, dar cu mari eforturi financiare. De ce? De circa cinci ani, administrația de la Metrou și Ministerul preferă să trimită banii înapoi, la bugetul statului – banii destinați activităților cultural-social-sportive, nemaiinvestind în Club nici un leu. În aceste condiții, sîntem obligați să investim noi, de la sindicat, banii necesari. G.C.: Dumneavoastră de unde aveți bani?

I.R.: Din cotizațiile membrilor de sindicat și din chiriile societăților care au primit spații comerciale la Metrou (care sînt pe cale de dispariție). G.C.: Apropo, care mai este statutul acestor spații comerciale? Am văzut multe dintre acestea abandonate, într-o stare deplorabilă. I.R.: Aici există un proces pe rol, acțiune pe care nu o înțeleg deoarece chiria pe aceste spații se repartizează în trei direcții: societate, sindicate și stat. Acum activitatea este blocată. Aici sînt niște interese meschine și nu știu cui folosește situația prezentă!

Din banii proveniți din această activitate noi am făcut baze de tratament pentru salariați și am dezvoltat baza sportivă. Acum, tot ce se face, se face în detrimentul salariaților. G.C.: Pentru că ați amintit de salariații de la Metrou, în diferite ipostaze, ce obiective a avut U.S.L.M. și ce preconizați cu privire la membrii săi? I.R.: Dacă unii au moștenit baze de tratament și și-au bătut joc de ele, noi – prin cotizații, precum și din chirii – am reușit să cumpărăm, deci să devenim proprietari, la Bușteni, pe două mini-hoteluri unde merg salariații la odihnă, în tot timpul anului. Am obținut niște procente, benefice oamenilor, cum ar fi: reduceri de 80% la biletul de odihnă, iar la tratament de 90%. În prezent avem ca țintă modificarea legislației sociale, care, prin Legea 62, îngrădește foarte mult drepturile sindicatelor, la fel și Legea 53 (Codul Muncii). Sperăm să găsim sprijin și din partea altor colegi de la sindicate – obiectiv propus și în cadrul Congresului nostru din 20-21 noiembrie a.c., de la Palatul Parlamentului. Acestea sînt o parte din realizări. Aș mai putea adăuga: acordarea tichetelor de masă, majorări de salarii (chiar acum două săptămîni am negociat Contractul Colectiv de Muncă). Din păcate, a scăzut gradul de sindicalizare și de seriozitate a liderilor de sindicat – îmi permit să spun, cu scuzele de rigoare în fața colegilor care sînt serioși. Cei care nu sînt, să încerce să redevină. G.C.: Domnule Rădoi, au trecut aproape trei decenii de cînd sînteți liderul sindicatului de la Metrou, timp în care ați rezistat, dar ați și acumulat o vastă experiență în materie. Apelînd la această experiență, ce calități credeți că trebuie să demonstreze un lider de sindicat? I.R.: Domnule Ciolcan, ca să fii lider de sindicat atîta timp – acum mă pot pronunța în cunoștință de cauză – dacă aș fi gafat, nu rezistam. Părerea mea este – am spus-o și mai devreme – că este importantă strategia pe care o alegi, adică să nu pui carul înaintea boilor. Concret – nu interesul tău să primeze, ci interesul celorlalți oameni. Ție, ca lider de sindicat, nu o să îți spună vreunul dintre lideri că moare de foame, bașca, ești recunoscut de oameni, și te tratează ca atare. Deci, prima condiție este să-ți respecți statutul, pentru că omul care vine la tine – care poate

fi și femeia de serviciu, sau însuși ministrul – așteaptă o rezolvare. Trebuie să te comporți în raport cu nivelul fiecăruia, pentru că problema cu care omul apelează la tine, pentru el, este de importanță vitală. Tu, lider de sindicat, te încarci cu acea problemă, chiar dacă într-o zi vin la tine și 10-20 de oameni, și, chiar dacă, legal, nu poți rezolva solicitarea, vorbești cu omul, îi arăți că încerci să găsești o soluție, iar dacă nu poți, îi spui. Aici e vorba de onestitate – trăsătura primordială a unui lider, în orice domeniu ar activa aceasta. G.C.: Știm că ați fost și parlamentar – atît în Camera Deputaților, cît și în Senat. Nu vă este dor de acele vremuri și de statutul de parlamentar al României? I.R.: De vremurile acelea romantice, în politica dîmbovițeană, da – pot să spun că îmi este dor, dar de Parlament, nu! Chiar și atunci, la un moment dat, nu m-am mai regăsit în acel mediu, în prezent – nici atît! Atunci existau oameni în comisii cu care puteai să vorbești, oameni cu experiență profesională și dominați de conștiința locului unic în care se află. Acum, dacă mă întrebați, nu pot numi mai mult de cinci parlamentari, atît sînt de inexistenți ca activitate. Uitați aici: Adrian Păunescu – maestru al culturii, mi-a fost coleg, Corneliu Vadim Tudor – om de cultură și patriot adevărat, Academicianul Răzvan Theodorescu, Dan Mircea Popescu, Ion Alexandru, Gheorghe Dumitrescu, Tărăcilă, Văcăroiu, Atanasiu... Acum e jale! G.C.: Domnule Rădoi, deși întîlnirea noastră era programată la dumneavoastră, în biroul de la Metrou, iată-ne că realizăm acest interviu la Ministerul Transporturilor, unde a trebuit să fiți prezent cu prilejul numirii unui nou director general al METROREX. Ce se întîmplă, domnule? Ce este cu aceste dese schimbări în conducerea METROREX? I.R.: Și pe noi ne derutează acest fenomen de instabilitate managerială. Schimbarea de azi sper să fie de bun augur, noul director fiind o doamnă din interior, care cunoaște situația, și cu care poți vorbi pe teme concrete.

G.C.: Ați avut cazuri de alt gen? I.R.: Să vă dau doar două exemple. Acum vreo trei ani, Ponta ne-a adus un director general, un șef de cantină socială, din sectorul 1, după care a fost numit unul de la Hidroelectrica. Ce altceva mai putem pretinde? G.C.: Nimic. Mulțumesc. M-am lămurit... Domnule Rădoi, dialogul cu dumneavoastră ar putea continua și trei zile. Sînt sigur că ați avea cu ce să umpleți acest timp. Păcat că trebuie să ne oprim aici – deocamdată. Cu alt prilej vom mai sta de vorbă despre metrou, sindicate, oameni, conexiuni sociale, Parlament, dar și despre alte subiecte, la ordinea zilei. În numele meu și al cititorilor revistei ,,România Mare”, vă mulțumesc! I.R.: Cu multă plăcere! Vă mai așteptăm pe la noi. Sfîrșit GEO CIOLCAN


RM

ROMNIA – 101

Corneliu Vadim Tudor – Tribunul care ne lipsete 28 noiembrie 1949 – 14 septembrie 2015 Repere pe steag În fiecare început de toamnă, de patru ani încoace, fila de calendar – rece și clătinată de vînt – ne aduce aminte că pădurea e mai rară cu un stejar, că literatura e mai pustie cu un nume de rezonanță universală, că speranța e mai subțire cu un strat de umanitate și, că, dincolo de dispariția fizică, plecarea Tribunului într-o lume mai dreaptă, a lăsat aici, pe pămînt, un gol uriaș, neacoperit de rîul de lacrimi revărsat din matca iubirii pentru omul plecat. Astăzi, în ziua cînd Corneliu Vadim Tudor ar fi schimbat prefixul, așezînd cifra 7 alături de un 0, plin și încărcat de semnificația deplinei împliniri și maturități, cei care l-am iubit și-l iubim nu ne-am strîns pentru a-l plînge – lacrima evaporată într-un timp impropriu perenității ar fi doar o dulce mîngîiere în căușul inimii, dispariția ei s-ar părea că ne taie elanul de jubileu. Astăzi, cînd am fi putut închina o cupă de șampanie, la masă cu Tribunul iubit – în imposibilitatea acestei relevanțe solare – nici nu transformăm clipa într-o oglindă de priveghi, în care să se reflecte neagra neputință de a învia un om. Astăzi ne-am adunat semnăturile în pagini de revistă și ocupăm sala într-un loc de excepție, din centrul Bucureștilor, pentru a ne uni condeele, mintea, nădejdea și bucuria că – în această unică zi din an – avem privilegiul istoric de a trăi sub cupola de argint nepatinat a amintirii Tribunului. De a ne mișca, măcar într-o zi din an, în siajul și în lumina umbrei lui. Acesta este demersul acestei zile, acesta este reperul la care ne raportăm cu tot ce avem mai bun și mai curat în ființa noastră – Corneliu Vadim Tudor – Tribunul care ne lipsește! Într-un astfel de moment de respirație națională, încărcat cu duhul speranței într-o lume mai bună – lumea pentru care a luptat Corneliu Vadim Tudor – orice gînd se transformă în gest și orice gest se metamprfozează în gînd, dînd frîu liber unei imaginații purificatoare, născătoare de legitime întrebări: Ce-ar fi fost dacă...? Ce s-ar fi întîmplat dacă...? Cum ar fi arătat lumea azi dacă...? Cum ar fi evoluat acest Popor dacă...?

,,Atunci cînd se stinge pe-un pat de spital sau cel mai ades cu unealta în mînă sirenele lumii vuiesc infernal și totuși, doar el, numai el le îngînă El n-are medalii pe perne de pluș și nici un drapel nu se pleacă în bernă iar sufletul lui – zbuciumat pescăruș se-nalță la cer cu o scîrbă eternă

,,Poporul e împărăția, în întregime și în parte el e coconul ce se naște și-i veteranul de război el e bărbatul și femeia îndrăgostiți pînă la moarte și e orația de nuntă a celor triști, flămînzi și goi Poporul e asceza noastră ca preț suprem al libertății el ne va judeca odată de-am fost sau n-am fost patrioți Poporul este țara însăși vibrînd în agora cetății și e destinul României pe care au vîndut-o toți” (,,Poporul român”) Dacă am citi doar aceste două strofe, reprezentative pentru dragostea poetului față de Poporul în sînul căruia s-a născut, și tot am putea desena portretul de român-patriot pe care l-a întruchipat cu brio Corneliu Vadim Tudor – suprapus peste harta României Mari. Dacă nu găsim repede un capăt de drum, un reper distinct de la care poate pleca strădania noastră de a-i înțelege viața și opera, trăsătura amintită mai sus este pe deplin justificată de a reprezenta acel reper istoric.

Pe crucea de brad cineva a săpat: ,,Aici zace-un om fără știință de carte” acum, în sfîrșit, e pe veci ruinat de ce vă e frică de el și în moarte?” Urmînd Facultatea de Filosofie a Universității București, Secția Sociologie, într-un cadru ostil studierii acestei științe, tînărul sociolog Corneliu Vadim Tudor s-a orientat, pentru lucrarea de diplomă, spre un domeniu în care avea să fie implicat ulterior, în ipostaze extrem de îndrăznețe (și riscante) în acea vreme – Biserica – teza fiind despre Sociologia Religiei, prima de acest gen în România postbelică. În anii 1978-1979, studiază Istoria la prestigioasa Universitate din Viena,

Polivalena n stare pur Poet, prozator, autor dramatic, eseist, istoric, politician, jurnalist, sociolog, pamfletar... acestea ar putea fi ipostazele în care îl putem nominaliza pe cel elogiat astăzi – Corneliu Vadim Tudor. Ar fi un risc major să încercăm fie o cronologie, fie o etapizare a acestui catalog de valori umane, întrucît nici una dintre aceste preocupări nu a apărut în mod izolat, ele fiind împletite în eul vulcanic al lui Corneliu Vadim Tudor, și chiar ajungînd să se determine una pe alta – fiecare dintre acestea fiind purtătoare de germeni pentru o altă structură. Din acest motiv, niciun estet, critic literar sau analist politic nu ar putea penetra complexitatea acestei opere, eșuînd în încercarea de a fi adeptul procedeului exhaustiv. Născut în București din părinți muncitori – tatăl - croitor, mama - casnică – la 28 noiembrie 1949, Corneliu Vadim Tudor a trăit în atmosfera curată a familiei Tudor, care ducea o viață modestă, dar hotărîtoare în formarea caracterului ultimului copil din cei cinci ai familiei. ,,Eu locuisem pînă la vîrsta de 23 de ani într-o casă de paiantă, cu pămînt și rogojină pe jos, în cartierul muncitoresc al Rahovei” (Corneliu Vadim Tudor – ,,Jurnalul Revoluției, de la Crăciun la Paște”). Din acest cartier, cu o sumedenie de întreprinderi industriale în jurul cărora roiau miile de muncitori – truditorii cei mai activi ai metropolei – Corneliu Vadim Tudor și-a tras seva unor poeme reprezentative, așa precum transpare și din poezia ,,Muncitorul” din care reproducem ultimele trei strofe:

ca bursier al premiului ”Gottfried von Herder”, la recomanarea scriitorului (și mentorului său) Eugen Barbu, deținătorul acestui premiu. Studiul în capitala Austriei l-a înarmat pe Corneliu Vadim Tudor – un excelent cunoscător al Istoriei României, dar și a Istoriei Universale – cu noi cunoștințe despre tainele științei Istoriei, accesul la documente istoriografice, de valoare internațională dîndu-i posibilitatea să aprofundeze și să interpreteze noile descoperiri, care vor lua forma multora din viitoarele scrieri ale fostului bursier. Tot din perioada vieneză ne-a rămas și volumul de poezii ,,Epistole vieneze”, din care avem plăcerea să reproducem poezia ,,Ah, dorul de țară! Un plug care ară”: ,,Ah, dorul de țară! un plug care ară din zori pînă-n noapte în inima ta un vin dintr-o pivniță veche, stelară de care pe veci nu te poți sătura


,,Triunghiul morții”, consacrat războiului pentru Întregirea Neamului.

Tribunul de la Tribun

Anul 1984. Lansarea volumului de versuri „Saturnalii“, al lui Corneliu Vadim Tudor El trece prin timp și prin spațiu, așa cum taie un fulger văzduhul de vară te trage pe roată și nu poți scăpa începe să-ți placă, apoi să te doară Îți bate sub pleoape icoane fierbinți în cuie de aur trecute prin lavă foșnindu-ți un psalm ce te scoate din minți Iar tu te scufunzi într-o liniște gravă învingi depărtarea, și tremuri, și simți că fără de țară ai fi o epavă!” Citiți cu mare atenție această nestemată a ini­ mii marelui poet-patriot, Corneliu Vadim Tudor, mai citiți-o odată, apoi meditați asupra mesajului: cu 4 decenii în urmă, poetul descria drama interioară prin care trecea un român plecat departe de țară (chiar dacă doar pentru un an), care a devenit drama de astăzi a 4-5 milioane de concetățeni care, din motive generate de sistemul nostru social și politic, trăiesc în bejenie în zeci de țări de pe Glob. Totuși, în contextul actual, cînd starea materială a ajuns să domine conștiința multora dintre noi, aș lansa o întrebare de bun-simț: Cîți dintre cei în cauză simt, precum poetul, semnificația ultimului vers din poezia citată? Ca redactor la ,,România liberă”, apoi la AGERPRES pînă în 1989, Corneliu Vadim Tudor a avut prilejul să-și pună în valoare talentul și puterea de muncă, promovînd un jurnalism liber și îndrăzneț, fructificînd orice sursă de informare în vederea scrierii unor materiale în care să pulseze viața oamenilor, și în care evenimentele să fie ilustrate în adevărata lor lumină, luptîndu-se cu cenzura pentru impunerea ideilor personale (așa cum avea să procedeze și cu piesele de teatru, precum și cu multe din poeziile publicate). Acest material neavînd scopul unei cronici literare – coordonatele lui vizînd o arie mai largă (și mai profundă) a omului Corneliu Vadim Tudor – nu pot, totuși, trece la alt capitol fără a enumera titlurile unora din operele acestuia: ,,Poezii” – volumul de debut, 1977, ,,Epistole vieneze”, ,,Poeme de dragoste, ură și speranță”, ,,Idealuri”, ,,Istorie și civilizație”, ,,Saturnalii” (retrasă din librării și dată la topit de cenzura comunistă), ,,Mîndria de a fi români”, ,,Miracole”, ,,Carte românească de învățătură”, ,,Poems” (antologie de versuri în limba română și în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, rusă, arabă), două volume de ,,Discursuri”, piesa de teatru ,,Toată lumea știe fotbal”, mai multe piese de teatru radiofonic, precum și scenariul de film

Oricît de plină a fost viața lui Corneliu Vadim Tudor, și oricîte bătălii a purtat pînă în 1989 (vezi interzicerea volumului ,,Sa­tur­nalii”, încercarea de a împiedica dărîmarea Bisericii Sfînta Vineri, din București, depunerea carnetului de membru PCR, împreună cu un protest, la Cabinetul preșe­ dintelui Nicolae Ceaușescu etc.), activitatea desfășurată după 1989 – pe plan literar, politic, jurnalistic, social etc. – se înscrie pe o linie ascendentă, nemaiîntîlnită la vreun con­ tem­poran. În acest cadru fertil s-au împletit de minune activitatea literară cu cea politică, așa cum a fost înființarea Partidului România Mare, pe eșafodul revistei cu același nume, înființată cu puțin timp înainte. Revista „România Mare”, la care a pus umărul și marele prozator Eugen Barbu, a de­ venit, la scurt timp de la lansarea ei, o virulentă tribună a naționalismului luminat, românesc, luptînd împotriva detractorilor ce apăruseră ca ciupercile după ploaie și care încercau demitizarea istoriografiei româ­nești, ruperea Ardealului de Țara-Mamă și promovarea în arena politichiei românești a nonvalorilor, chiar a trădătorilor de țară. Partidul ,,România Mare”, al cărui președinte-fondator a fost Corneliu Vadim Tudor, strîngînd în jurul lui milioane de membri și de susținători, a devenit o forță politică de temut, programul său realist, cu aplecare îndeosebi asupra românilor de rînd, cu promisiuni realizabile, aducînd partidul, la un moment dat, pe locul doi – ca forță politică în Parlament, iar pe Corneliu Vadim Tudor propulsîndu-l în turul doi al alegerilor prezidențiale din toamna anului 2000. Faptul că miracolul n-a rezistat pînă la capăt este cauzat de mafia politică din România, dirijată de la distanță de forțe oculte internaționale, interesate ca România să treacă de la stadiul de țară independentă – din punct de vedere economic și militar – la cel de vasal european și euroatlantic, fiind în pericol de a dispărea de pe hartă. Tocmai împotriva acestui pericol a militat și a luptat președintele PRM, senatorul Corneliu Vadim Tudor, mobi­ lizînd forțe însemnate pe plan național. Cine poate uita dis­ cursurile fulminante, rostite de la Tribuna Parlamentului – For Național ce-i motiva implicarea oratorului Corneliu Vadim Tudor? Dar replicile virulente, devastatoare, oferite impostorilor care – prin fraudă electorală – se împopoțonaseră cu titlul de parlamentari? Iată o mostră a unui asemenea discurs rostit în plenul Senatului în data de 16 noiembrie 1992, acum aproape 3 decenii: ,,Mi se poate reproșa că sînt populist,

că nu știu mecanismele economice, că prejudiciez imaginea Țării în lume. Dar, așa după cum scria Octavian Goga, în 1925, în revista Țara noastră, șantajul cu stăinătatea nu mai impresionează pe nimeni – adevăr valabil și astăzi. Vă aduc aminte că în anul 1877 au murit sau au fost răniți 10.000 de români în Războiul de Independență, nu de interdependență, nici de slugărnicie din străinătate. Încet și sigur, românii pierd sentimentul că sînt stăpîni la ei acasă. Nu știu ce au învățat economiștii sau tehnicienii fluidelor pe la școlile pe unde au trecut, dar un lucru e sigur: istorie națională n-au prea învățat, nici doctrina politică românească, nici biografiile marilor tribuni. Îngăduiți-mi să închei și să mă aștept la cele mai vehemente critici, afirmînd un adevăr pe care timpul îl va dovedi: perioada Roman-Stolojan este cea mai neagră pagină din istoria României, după epocile fanariote și staliniste”. Exemplele și modelele sînt cu nemiluita. Din păcate – așa cum avertiza Tribunul chiar și în citatul de mai înainte, au zburat toate cuceririle și prerogativele Statului Național Român. Independența de la 1877 a devenit... interdependentă; Unirea de la 24 Ianuarie 1859 a ajuns pagină de mistificări istorice, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 s-a transformat în vîrful de lance al negației Unirii (benevole) a românilor transilvăneni, tîmpenie emanată de un istoric găunos și antiromân, Lucian Boia, care nu-și află liniștea pînă cînd nu mai înjură și scuipă încă o dată Poporul Român... Ce și în ce fel să mai comentăm parcursul Româ­niei în NATO și în Uniunea Europeană acum cînd, de la Tribuna Parlamentului României, lipsesc cele mai îndriduite voci care să apere Poporul și Țara? Unde sînteți, voi: Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Ion Alexandru, Gheorghe Dumitrașcu, Victor Surdu, Dan Voiculescu...? Majoritatea ați ars pe altarul Patriei pînă la ultima respirație, alegînd o lume mai dreaptă, iar pe alții v-au potolit Puterea și Justiția vîndute străinătății, în așa fel încît glasul vostru să rămînă, în veci, stins! Noi n-am uitat ce s-a întîmplat. Trădătorii de Țară, îmbrățișați cu dușmanii României din afară, și-au unit forțele malefice și, avînd ca vector de ghidare Serviciile speciale, puse și ele sub aripa trădării, au acționat punînd în aplicare planul lor distructiv, l-au împiedicat pe Corneliu Vadim Tudor să acceadă la Cotroceni, iar nu peste mult timp PRM – măcinat și de trădări din interior – de unii pe care Vadim i-a înălțat în funcții și ranguri (de neam de neamul lor nu s-a așteptat la așa ceva), a dispărut de pe scena politică românească, spre bucuria celor care au regizat drama. E trist, dar adevărat! Totuși, o întrebare capitală plutește în aer: Unde-au fost românii adevărați cînd trădarea a îngropat PRM-ul? Poate, vreodată, vom desluși și această enigmă. Merită. Chiar dacă descoperirea adevărului va fi prea dureroasă pentru milioane de români! Cu cît înaintăm mai mult spre jumătatea Secolului XXI, cu atît mai pregnant simțim dureroasa constatare, pe care o strigăm în gura mare: CORNELIU VADIM TUDOR este TRIBUNUL care ne lipsește! GEO CIOLCAN


14

Vineri, 29 noiembrie 2019

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Cum s-a schimbat Basarabia după Unirea cu România: ,,Pe calea regăsirii de sine și a progresului” (1) „Acei 22 de ani de viață națională în cadrul statului român au dus la progrese enorme pe terenul cultural, social și economic. Analfabetismul, această rușine a stăpînirii țariste, aproape dispare. Reforma agrară făcută în mod egal pentru toate naționalitățile duce la o înflorire a economiei rurale, iar minoritățile din Basarabia se bucură de drepturi de care nu s-au bucurat niciodată sub ruși. Dovada este că, cu toată propaganda comunistă prin numeroși agenți, prin crearea Republicei moldovenești, care de altfel este un indiciu că elementul românesc este predominant chiar între Nistru și Bug, prin înființarea postului de radio-emisiune pentru aceleași scopuri de la Tiraspol, n-a dat rezultate; în Basarabia a domnit o liniște perfectă. Iar numeroasele alegeri libere din Basarabia, care au avut un caracter cu adevărat plebiscitar pentru această provincie, cu mulți deputați minoritari, au fost o confirmare strălucită a sentimentelor bune pentru România ale întregii populații din Basarabia”. (Protestul d-lui prof. Ștefan Ciobanu, rostit la ședința comisiunilor Afacerilor Streine a Camerei și Senatului, în ședința din 2 iulie 1940) Considerînd modernitatea/modernizarea drept un amplu şi complex proces de reevaluare a ierarhiei valorilor, a instituţiilor care însoţesc sau preced o creştere social-economică, dar şi un progres intelectual remarcabil, putem afirma că anul 1918 a constituit nu numai momentul decisiv în făurirea statului naţional unitar român, prin includerea în componenţa sa a tuturor teritoriilor româneşti aflate pînă atunci sub dominaţie străină, ci a marcat, totodată, intrarea întregului continent european într-o etapă istorică nouă şi total diferită de perioada antebelică. Aceasta deoarece, în acel an, s-a pronunţat sentinţa definitivă în uriaşul proces istoric dintre stat şi naţiune care, deschis de decenii, s-a judecat în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919-1920. „Asistăm – menţiona în acest context sociologul Dimitrie Gusti – la înscrierea unui însemnat capitol în istorie: la o înmormîntare şi la o înviere. Statul vechi, veşnic agresiv şi cuceritor, bazat, înlăuntru şi în afară, pe simpla putere brutală, a murit, iar statul nou, întemeiat pe o idee, pe ideea naţională şi democratică, i-a luat locul”.

Începutul modernizării Cu referire la România şi, în egală măsură la Basarabia de după primul război mondial, dezvoltarea social-economică, politică şi culturală a decurs în cadrul unui efort prin care s-a încercat „arderea etapelor” parcurse pe drumul modernizării de către statele Europei Occidentale; efortul a fost încununat cu succese incontestabile în varii domenii de activitate, dar a determinat şi o asimilare incompletă, iar uneori chiar distorsionată, a unor aspecte fundamentale ce caracterizau societăţile ţărilor dezvoltate. Pentru Basarabia în special, Unirea din 1918 a fost precondiţia efortului de modernizare politică, economico-socială şi culturală, efort produs în cadrul procesului de difuzare a unor valori şi forme de organizare instituţională şi economică dinspre Occident prin intermediul factorilor de decizie ai României. Aşa cum afirma preşedintele Consiliului de Miniştri Ion I.C. Brătianu, „România Nouă constituie temelia unei vieţi naţionale, în cadrul căreia se va putea dezvolta de aci înainte, în pace şi în fericire, întregul neam românesc”. Acelaşi Ion I.C. Brătianu menţiona, pe bună dreptate, că Unirea de la 1918 „(...) izvorăşte din puterea de viaţă a poporului român, din vitejia soldaţilor noştri şi din voinţa hotărîtă a românilor de pretutindeni. Ea se întemeiază pe fiinţa însăşi a neamului românesc, care, de aproape două mii de ani, în mijlocul tuturor vitregiilor vremii, a ştiut să-şi păstreze neatins caracterul de conştiinţă naţională. Ea se reazimă pe cerinţele istoriei, care îi impun desfiinţarea tuturor graniţelor nedrepte şi nefireşti şi statornicirea statelor după principiile naţionalităţilor. Ea e voită, în fine, de nevoile neamului românesc care nu poate trăi despărţit şi care numai prin unirea laolaltă a tuturor fiilor lui îşi poate îndeplini cu folos pentru omenire şi cu strălucire pentru el misiunea civilizatoare în această parte a lumii”.

Rolul regelui Ferdinand (1) Unul dintre promotorii indiscutabili ai acţiunii de modernizare a Basarabiei în primii ani postbelici a fost însuşi regele Ferdinand I (19141927) care, prin o serie de decrete-legi, a contribuit efectiv la difuzarea şi implementarea unor elemente esenţiale ale modernităţii europene. Astfel, cu referire la modernizarea politică, prin decretul regal nr. 3675 din 13 decembrie 1918, corpul electoral al tuturor cetăţenilor români majori din teritoriul vechi al României şi din Basarabia era convocat, pentru prima oară în istoria acestui ţinut, să aleagă „pe circumscripţii electorale, prin vot universal, direct, obligator şi secret, şi pe baza reprezentării proporţionale” numărul de deputaţi şi de senatori stabilit prin acelaşi decret. (va urma) Enciclopedia universală Britannica, vol 10; Historia.ro

Jurnal de pe Frontul de Est (40) 6 decembrie 1941 (2) - În cadrul unei impresionante festivităţi, la Odessa are loc deschiderea cursurilor Universităţii la Facultatea de medicină, cu peste 300 de studenţi. - Raportîndu-i-se că „în ultimul timp” trupele germane „strîng alimente şi efecte de îmbrăcăminte” de la locuitorii de origine etnică germană de pe teritoriul judeţului Tîrnava Mare, Ion Antonescu ordonă ca jandarmii „să împiedice” acest lucru şi să se ceară lui Manfred von Killinger şi generalului Speidel să respecte angajamentele încheiate în acest sens la Berlin. - În Bucureşti, Ion şi Maria Antonescu asistă la nunta fiicei lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei în România. Pe alte fronturi: - Mesajul de pace trimis de preşedintele american F.D. Roosevelt împăratului japonez Hiro Hito rămîne fără răspuns. - Fronturile sovietice de „Vest” și de „Sud-Vest” declanșează contraofensiva la nord și sud de Moscova.

7 decembrie 1941 - La Sevastopol, vînătorii români rezistă tragerilor de artilerie şi contraatacurilor executate de sovietici. - La Urkuta, în spatele frontului, locotenent-colonelul Vasile Scîrneci îngenunchează în faţa camarazilor ucişi în luptă: ,,În faţa şcolii, în ogradă, cimitirul proapăt, cu pămîntul încă reavăn. O cruce mare, mare, străjuieşte mormintele, la căpătîiul cărora stau alte cruci mai mici, acoperite cu căşti şi cu numele celor care aici se odihnesc în pace. Sînt aliniaţi ca la paradă. Sînt aceia care mai ieri m-au privit şi pe care i-am privit în ochi. Sînt aceia care, atît de cuminţi, de stoici şi de bravi, m-au înţeles, m-au ascultat şi s-au săvîrşit. Ce mari sînt ei! Cît de mici sîntem noi! În genunchi mă rog fierbinte pentru odihna sufletelor lor curate şi cinstite”. - Mareşalul Ion Antonescu replică la declaraţia de război a Marii Britanii din ziua precedentă: „Marea Britanie se bate de secole pentru a cuceri. Noi ne batem pentru a ne apăra. În această titanică şi neegală luptă, am fost de multe ori înfrînţi, am îngenuncheat, dar niciodată nu am cedat şi nu am renunţat. Astăzi, ca şi în trecut, avem credinţa în izbîndă şi lăsăm conştiinţa universală şi istoria să judece şi să ne judece. România primeşte această provocare avînd credinţa nezdruncinată că, luptînd împotriva comunismului, ea slujeşte nu numai crezul naţional, dreptul de conservare şi onoare al poporului român, dar slujeşte, ca şi în trecut, prin lupta şi jertfa ei, civilizaţia însăşi de care Marea Britanie nu poate fi străină”. Pe alte fronturi: În zorii zilei (la orele 7.51), 353 de avioane japoneze, lansate de pe şase portavioane, atacă prin surprindere şi fără declaraţie de război, în două valuri, baza navală americană de la Pearl Harbour (operaţia „Hawaii”). Acţiunea avioanelor de bombardament în picaj este urmată de cea a avioanelor torpiloare. Concomitent, japonezii atacă avioanele aflate la sol care, fiind grupate, au devenit o ţintă vulnerabilă (doar 4 aparate s-au ridicat de la sol, fiind apoi doborîte). Al doilea val (170 de avioane), întîmpinat de focul artileriei antiaeriene americane de la sol, înregistrează unele pierderi. În urma atacului surpriză, japonezii scufundă sau avariază grav 8 cuirasate („Arizona”, „Oklahoma” „California”, „West Virginia”, „Nevada”, Maryland”, „Tennessee” şi „Pennsylvania”), 3 crucişătoare („Helena”, „Raleigh” şi „Honolulu”), 3 distrugătoare („Cassin”, „Downes” şi „Schaw”), precum şi alte 86 de nave de diferite tipuri. Totodată, sînt distruse la sol sau pe punte 188 de avioane, şi avariate, 159. Pierderile umane americane se ridică la 2.330 de morţi şi 1.347 de răniţi. La rîndu-i, gruparea de atac niponă pierde 29 de avioane şi 5 submarine, 55 de aviatori, 9 marinari din echipajele submarinelor de buzunar, plus un număr necunoscut de oameni din echipajul submarinului mare. Distrugerea flotei americane de la Pearl Harbour schimbă pentru moment raportul de forţe din Pacific şi permite japonezilor să acţioneze ofensiv în partea de Vest şi de Sud a Oceanului Pacific. - Relevînd semnificaţia evenimentului, F.D. Roosevelt comunică lui Winston Churchill (la telefon): „De acum înainte, plutim în aceeaşi corabie”. „Copleşit pînă la epuizare de emoţie”, premierul britanic avea să consemneze în memoriile sale: „Încă o dată în lunga istorie a insulei noastre, ne era dat să ajungem la liman, să învingem, fie chiar loviţi şi mutilaţi. Nu vom fi şterşi de pe suprafaţa Globului. Istoria noastră nu se va încheia. Soarta lui Hitler era pecetluită. Soarta lui Mussolini era pecetluită. Cît despre japonezi, praful şi pulberea se va alege de ei. Imperiul britanic, Uniunea Sovietică şi acum Statele Unite punîndu-şi laolaltă fără rezerve soarta şi puterile - reprezentau, după părerea mea, o forţă de două, poate chiar de trei ori mai mare decît cea a inamicilor lor. Fără îndoială, va fi nevoie de mult timp. Dar uniţi, vom învinge orice. Prin oricîte dezastre vom trece şi oricît de incompletă va fi răsplata, în privinţa deznodămîntului nu încăpea nici un dubiu”. - În fața Moscovei, trupele sovietice eliberează localitățile Mihailov, Severnîe Prudi și atacă spre Elelț, Klin, Solnecinogorsk, Istrinsk și Stalinogorsk. - Hitler promulgă decretul „Nacht und Nebel” („Noapte şi ceaţă”), prin care dispune arestarea tuturor persoanelor „ostile Germaniei” din statele ocupate. Acestea urmau a fi condamnate la moarte sau duse în prizonierat în Germania, fără a se furniza vreo informaţie despre locul în care se aflau. - În urma cuceririi zonei și orașului Sidi-Rezegh, trupe britanice din corpurile 13 și 30 fac joncțiunea cu trupele încercuite la Tobruk; forțele germane și italiene se repliază spre Trigh-el-Abd, respectiv spre Ain-el-Gazala. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU


pO V E S T I

15

Vineri, 29 noiembrie 2019

ADEVARATE

Groaznicul cutremur de sîmbătă noaptea – 10 noiembrie 1940 (2) Regele și Generalul nu erau în București (2)

Trenul regal – în care era și Ion Antonescu – și alt tren cu invitați, au plecat din București pe 7 noiembrie, la ora 22, ceremonia avînd loc la Iași în dimineața de 8 noiembrie. După ceremonia de la Iași, vineri, Familia regală ajunge la Sinaia în noaptea de 8/9 noiembrie, ora 2.40; în aceeași noapte, Ion Antonescu ajunge la București. Pe 9 noiembrie, Familia regală începe o excursie în zona Hunedoara, iar Antonescu pleacă spre Sibiu, în noaptea cutremurului dormind în tren în gara Ocna Sibiului, de unde a ordonat primele măsuri. Ajunsă la Deva, cu automobilul, pe 9 noiembrie, ora 18, după cutremurul din noaptea următoare, Familia Regală și-a întrerupt vizita, și s-a deplasat la București. Antonescu, însă, a mers mai întîi la Sibiu, unde trebuia să inaugureze cursurile Universității „Regele Ferdinand I”, evacuată din Cluj după Diktatul de la Viena. Prezența sa la inaugurare trebuia să simbolizeze însăși aspirația românească spre reîntregire, de aceea nu putea lipsi. Imediat după ceremonie – în cadrul căreia a ținut un discurs despre necesitatea ca Școala să fie a Neamului – a plecat spre București. În Capitală, fiecare din cei doi factori conducători și-a făcut datoria. Regele, adesea însoțit de mama sa, va acorda o insistentă atenție sinistraților, vizitele sale în locurile cele mai periclitate și în spitale fiind zilnice. Va inaugura cantine sociale. Iar pe 16 și 17 noiembrie va vizita unele regiuni grav afectate – Buzău, Focșani, Putna. Greutățile cele mari cădeau, însă, în sarcina lui Ion Antonescu.

Primele măsuri luate de autorități Chiar în dimineața de 10 noiembrie, Ion Antonescu a ordonat intervenția Armatei. Instituțiile Statului care puteau contribui la salvarea sinistraților și apoi la reconstrucție s-au antrenat imediat în acțiunea coordonată de Guvern. Rolul principal îl avea Ministerul Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, condus de Ion Protopopescu. Apoi, Ministerul Agriculturii și Domeniilor; Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale; Educației Naționale; Apărării Naționale; Finanțelor; Justiției – fiecare în parte a avut rolul său. Mișcarea Legionară și-a mobilizat și ea toate forțele. S-a primit, de asemenea, și un ajutor extern. Tr. Brăileanu, ministrul Educației Naționale, Cultelor și Artelor, anunța că avuseseră de suferit mai mult clădirile învățămîntului superior, și propunea suspendarea generală a cursurilor; avariate erau și clădirile unor muzee („Aman”, „Simu”, de antichități, „Toma Stelian”, „Kalinderu”, Pinacoteca Statului ș.a.), teatre (în primul rînd Teatrul Național și cel de Operă), și o singură biserică, ,,Popa Tatu”. V. Iasinachi, ministrul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, indica gravele urmări ale cutremurului asupra spitalelor (Pantelimon, Colentina, Colțea, Brâncovenesc), dar beneficia de numărul de medici necesar și o cantitate suficientă de material sanitar. I. Protopopescu, ministrul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, indica efectele asupra căilor ferate, considerate, însă, ca remediabile urgent. În sfîrșit, era trecută în revistă și situația clădirilor Armatei, multe trebuind evacuate. Concluziile-ordine erau ale lui Ion Antonescu. Amploarea distrugerilor o raporta la „puținele mijloace pe care le avem la dispoziție” și la „grelele împrejurări la care trebuie să facem față în același timp”. Soluția: „Energie intelectuală, energie fizică și exemplu”. Indica drept prim obiectiv asigurarea funcționării normale a Statului: „Atît timp cît

Statul nu va sta pe loc din cauza acestei catastrofe, nu ne amenință o a doua catastrofă socială”. Cerea repararea rapidă a căilor de comunicație; școala să nu fie întreruptă („Școala trebuie să funcționeze, pentru că nu putem să facem o generație nepregătită”). Justiția să blocheze tentativele unora de a profita de pe urma cutremurului (la acest capitol, generalul Petrovicescu cerea „împușcarea pe loc”; „Nu împușcarea pe loc – îi răspundea Ion Antonescu – fiindcă atunci înseamnă că intrăm în proceduri întrebuințate de regimul trecut, ceea ce nu vreau”); evacuarea tuturor clădirilor care periclitează viața oamenilor și demolarea celor ce nu mai rezistau, aici rolul principal trebuind să-l aibă Mișcarea Legionară și Armata; familiile nevoiașe vor

Regina-mamă, Elena, printre răniții de la Carlton fi ajutate să-și îngroape morții, în memoria cărora în toată Țara urmînd a avea loc servicii religioase; se va acorda un ajutor pentru refacerea locuințelor, în funcție de puterea economică a sinistraților; rechiziționarea, cu plată, a tuturor lucrătorilor în construcții din Țară, pentru reparații în județele afectate de cutremur. Se indica și deschiderea unor credite extraordinare. La acest capitol, Ion Antonescu anunța posibilitatea recuperării de la fostul rege Carol al II-lea a două miliarde de lei. Malaxa oferise 500.000.000, iar Auschnitt dăduse întreprinderile sale – Titanul și Nădragul – astfel: „o parte din cheltuieli o să putem să le acoperim cu ceea ce va intra în patrimoniul Statului din ceea ce a fost furat”. Și, imperativ, cerea date exacte asupra efectelor cutremurului, din toată țara.

Pierderile umane și materiale

Pentru București, o situație generală a imobilelor afectate era întocmită după rapoartele comisariatelor de poliție. În total erau 1.268 de clădiri, majoritatea cu avarii grave, amenințînd să se prăbușească. Între acestea, și casele unor personalități publice, inclusiv aceea în care locuia (cu chirie) Ion Antonescu. Foarte multe clădiri publice au fost afectate; printre ele, clădiri ale BNR, CEC, Poșta Centrală, Societatea Generală, hoteluri (precum Grand), cinematografe, teatre etc. Și județele vor trimite astfel de rapoarte amănunțite. Din punct de vedere al distrugerilor, după epicentrul cutremurului și București, urma județul Prahova – 67 de localități afectate, cel mai grav, Cîmpina și Vălenii de Munte (aici majoritatea așezămintelor culturale ale lui N. Iorga și chiar casa acestuia fuseseră grav atinse). Tabloul centralizator final, pe județe, întocmit de MAI, indica: în București - 136 de morți și 121 de răniți; în Prahova - 100 de morți și 250 de răniți; în Putna - 85 de morți și 276 de răniți; în Covurlui - 41 de morți și 81 de răniți; în restul județelor erau mai puțini. Total: 429 de morți și 1.092 de răniți. Repararea clădirilor publice era una dintre urgențe. Pînă pe 17 noiembrie deja se organizaseră detașamente de lucrători pentru județele Fălciu, Tutova, Rîmnicu Sărat, Putna, Buzău, Prahova, cu efective între 145 și 330 de meseriași, depinzînd de corpurile de Armată 1, 4, 6, 7. Li se puneau la dispoziție uneltele necesare, cazarea și hrana, materialele de construcție și erau plătiți. Aceste detașamente urmau să se alăture celor

(

RM

formate de prefecturi, din civili. O serie întreagă de decrete-legi și hotărîri de Guvern ordonate de Ion Antonescu vor veni în ajutorul sinistraților. Nu ne învățăm minte Unul dintre titlurile de pe prima pagină a gazetelor publicate în zilele de după marele cutremur din anul 1940 mi-a atras atenția: ,,Nu ne învățăm minte” (articolul semnat M. Dragomir și publicat în numărul din 17 noiembrie 1940 al săptămînalului ,,Gazeta municipală”). E atît de actual încît merită să îl citim în întregime: ,,În urma cutremurului din noaptea de 9 spre 10 noiembrie a.c. aproape toate construcțiile din Capitală au suferit stricăciuni. Unele pot fi reparate cu ușurință. Altele cer evacuarea și dărîmarea imobilelor. Construcțiile care au suferit încă din primul moment, prăbușindu-se complet, au fost: două case la periferie și imensul bloc Carlton din b-dul Brătianu, a cărui construcție a început în 1936. Nimeni nu poate tăgădui intensitatea cutremurului. A fost de gradul 9 (în realitate magnitudinea cutremurului a fost de 7.4 grade pe scara Richter – n.red.) și este cunoscut că în asemenea ocaziuni, dacă cutremurul ar fi fost orizontal nu vertical, toată Capitala era la pămînt. Raportînd faptele înregistrate la situația generală a orașului după cutremur, ne întrebăm cum a fost posibil să se prăbușească blocul acela cu care se mîndreau colecțiile de cărți poștale din Capitală. S-a construit de mîntuială. Răspunsul este clar și fără posibilitate de replică. După ce s-au început lucrările de curățire a terenului, s-au aflat multe amănunte care înmărmuresc: bovindow-ul construit pe întreaga înălțime de 12 etaje, la colțul format de str. Regală cu bulevardul Brătianu, era sprijinit pe un stîlp de beton care fusese insuficient dozat. Mai mult chiar, la rădăcina stîlpului era un transformator de electricitate care făcea un gol cu influențe asupra rezistenței stîlpului. Betonul a fost turnat mai rău ca pavajele din vremurile politiciei. Cînd s-a început scoaterea afară a unor blocuri de beton din grămada de moloz, echipele au legat tractoare ca să tragă blocurile de fierul beton care răsărea din blocuri. Tractoarele scoteau numai fierul, care ieșea asemenea unor lungi macaroane, în timp ce betonul se fărîma ca mălaiul și rămînea în grămadă. Sînt patru ani de cînd tot arătăm mereu pericolul pe care îl reprezintă așa zisele construcții în gabarit, pentru igiena, estetica și siguranța blocurilor ridicate pe marile artere de circulație. Sînt blocuri pe bulevardele Brătianu și Tache Ionescu, ca de pildă hotelul Ambasador, care a construit pînă la cornișă un număr de etaje, și apoi în retragere în gabarit, încă pe atîtea (practica e la modă și astăzi – n.red.). Turnurile permise pe colțurile formate de bulevarde de străzile adiacente sînt tot atîtea pretexte pentru a eluda regulamentul de construcție, slăbind temelia caselor. După catastrofa de la Cotroceni (reporterul se referă la prăbușirea, în 8 iunie 1936, a tribunei construite cu ocazia sărbătoririi ,,Zilei Restaurației” – n.red) tema zilei era crearea unei poliții a construcțiilor. Subiectul a fost agitat cîteva săptămîni în ziare, în conferințele ținute pe atunci de Societatea Politechnica de ingineri specialiști care arătau că nu se mai poate merge înainte cu vechile sisteme, și apoi totul s-a liniștit de parcă n-ar fi fost nimic. În ziua cînd se prăbușește blocul Carlton, se află că autorizația primită de constructori pentru un număr anumit de caturi a fost depășită și că antreprenorii au construit cît au vrut, fără ca cineva din organele competente ale primăriei Municipiului să-i fi supărat. Pînă la urmă, de ce să ne mirăm? Încă o dovadă că nici marile nenorociri nu ne învață minte. Blocul Carlton s-a construit și s-a terminat după nenorocirea de la Cotroceni”. Sfîrșit Deieri-deazi.blogspot.com, Historia.ro


16

Vineri, 29 noiembrie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Cinci ani de vacanță

S-a încheiat și acest simulacru de alegeri. România a ales să își trimită încă cinci ani guvernatorul în vacanță și chiar să valideze următorul guvernator, pe fostul jurnalist Rareș Bogdan, zis și ,,ruj roz”. România a ales înțelept, la indicațiile altora, un președinte pentru o Românie normală – pentru că la noi normalitatea înseamnă ură, violență verbală, incultură și prostie. Astea sînt atributele care ne guvernează pe noi, românii, încă din cele mai ascunse cotloane ale istoriei, și nu o să ajungem să ne schimbăm prea repede. Blatul pe care l-au făcut PSD și PNL – în fapt, aceeași gașcă de politicieni – a fost, evident, neformal și costisitor. Nu pentru ei, logic, pentru că o vor duce bine în continuare fie că sînt de dreapta sau de stînga. Costisitor este pentru cetățeanul european numit ,,român”, care își va accepta soarta rîzînd, ca și pînă acum, sau doar scuipînd valorile românești și îmbrățișînd cu sîrg valorile europene, imperiale, ale altora, în orice caz. Ce este foarte interesant în acest angrenaj politic – acest simulacru macabru care ne induce iluzia de democrație – este faptul că Dăncilă și al ei PSD nu vor dispărea de tot din politică, cel puțin nu deocamdată, pentru că în spiritul democratic este necesară o Opoziție, fie că este ea doar de fațadă astfel încît mințile slăbite de putere ale românilor să fie pe mai departe acoperite cu negura dezinformării și a minciunii. Așa că ne așteptăm ca, peste un an, să îi vedem iar în alegeri pe bandiții ăștia acoliți în ale trădării. Legat de rezultatul alegerilor prezidențiale, am o nelămurire pe care încă nu reușesc să o clarific. De ceva timp, să tot fie mai bine de zece ani, acest popor

Haz de necaz Generația din regimul ,,de tristă amintire” a devenit ,,POVARĂ” pentru țară: bunicii și părinții sînt ,,mărul discordiei” în lupta celor de la Putere, pentru ,,scaunul” mult rîvnit. Viața, moartea, scumpe toate, le plătim cu libertatea la VOT. Marginalizații se uită mereu în zare să vadă efectul după privatizare și visează că sînt purtați de vînt peste Cerul învrăjbit, de fulgere lovit. Și din nemărginire, culeg iubire pentru zidire la rădăcină de lumină. Ei știu că doar visează, că norii destramă speranța ca pe-o năframă și își fac sfînta Cruce că pensia lor e ,,la răscruce” de drum: se va mări, se va micșora? Pensia-i mare ,,belea” pentru ,,cel înalt”, care se simte împovărat fiindcă pensionarul e plătit cu banii pentru asfalt. În sfîrșit, ,,domnia” nouă s-a înscăunat, și să vezi, măi vere, cum ,,va curge lapte și miere”... Ha! Ha!

votează cu ambele mîini un președinte ,,de dreapta”, în condițiile în care nu văd nici un fel de element care să mă convingă că românii sînt capitaliști pur sînge, așa cum ne place nouă să credem. Nu văd pe nimeni din zona asta care să lupte pentru capitalul național, pentru întreprinderile românești sau pentru antreprenorii autohtoni. Nu! Văd, însă, o imensă deschidere către tot ceea ce înseamnă capital extern, multinaționale și sistem bancar. Ori, asta nu îi poziționează pe cei care formează pachetul trădării politice și pe votanții lor, în zona dreptei. A fi angajat într-o multinațională nu te plasează în această zonă ideologică în detrimentul vreunui alt bugetar. Nu înseamnă că ești de dreapta dacă ești în fruntea unui partid liberal, dar ai fost dintotdeauna salariat, așa cum e Ludovic al nostru. De asemenea, nu înseamnă că ești de dreapta dacă ești din diaspora și muncești acolo. Nu! Înseamnă că reprezinți doar un mijloc de a face jocul altora, că ții la locul tău de muncă, altfel fiind incapabil să te descurci ca antreprenor într-o piață așa-zis liberă. Deci, dreptacii ăștia ,,naționali” care se dau liberali sînt, de fapt, în majoritate, doar simpli salariați, unii nu cu multă școală, care, în prostia lor, nu vor să se identifice cu ,,stînga” politică doar pentru că presa le impune asta. Cam asta este definiția votantului PNL și USR. În ceea ce îi privește pe votanții de stînga, ei pur și simplu își doresc să trăiască din pensie sau doar să aibă, asemenea ,,dreptacilor”, un loc de muncă asigurat. Antreprenorii, cei care se poziționează pe zona de dreapta autentică, știu că, indiferent cine vine la putere – fie că vorbim de PSD sau PNL – nu prea se vor bucura de privilegii, de sprijin legislativ, pentru că și unii, și alții sînt niște marionete puse acolo de alții. Lăsînd la o parte acei ,,antreprenori” conectați la bugetul de stat, restul sînt victime sigure ale guvernării, din orice tabără politică ar face parte.

Nu există nici un fel de soluție realistă pentru români, alta decît acceptarea că sîntem parte a unui imperiu. Drept exemplu, să ne uităm la ,,legea dării în plată” pe care un senator a reușit să o trimită în Parlament. Oare se aplică ea în realitate? Mergeți și discutați cu orice avocat mai răsărit și o să vă spună că nici un judecător nu o mai aplică în procese, pentru că această lege a fost atît de mult contestată de bănci, încît judecătorilor le este frică să facă uz de ea. În colonia numită România, dacă ai credit imobiliar și ajungi în imposibilitatea de a-l achita, nu doar că îți pierzi casa și investiția, dar ești obligat să achiți tot creditul pînă la capăt. Ei bine, în alte țări lucrurile nu stau deloc așa, și asta trebuie să ne pună pe gînduri și să ne întrebăm cît de mult au trădat cei de la BNR, dar și cei din Parlament. Capitalismul de colonie este aplicabil mai mult pentru companiile străine, mai puțin pentru cele românești. Iată de ce noi, românii, în loc să ne omorîm între noi, să ne jignim și să ne spălăm rufele în afara țării, trebuie să facem cumva să trăim mai bine în acest cadru complex al geopoliticii, fără să cerem o independență totală, ci măcar un minim respect. De fapt, respectul pentru noi înșine trebuie să ni-l cîștigăm în primul rînd, pentru ca mai apoi să putem spera să fim respectați de alții. Este ideal și imposibil de realizat o astfel de unire, dar nu e bine niciodată să încetăm să sperăm că vom ajunge să trăim și astfel de vremuri. Dar, pînă atunci, să fim atenți în următorii ani, pentru că lucruri importante se vor întîmpla în lume și vom vedea atunci unde se va situa România în acest amalgam al intereselor economice globale. Acum, la final, pot spune că formula ,,Pas cu pas” din primul mandat nu mai este de actualitate, așa că pentru următorul prevăd un motto ceva mai dinamic, respectiv ,,Alergînd ca apucații”. Tano

Ha!, îngîna cel sus-pus, NU din preajma lui Isus. Poate cineva să creadă că acum va fi mai pricopsit? Nici pomeneală, e doar tocmeală între ,,învingători” și ,,învinși”, care au uitat că părinții lor au sculptat în piatră și în apă, cu sudoarea pe frunte, în doar 4 ani, un Transfăgărășan și adevărate opere de artă, pentru care au strîns cureaua pînă a venit beleaua, și tot ce s-a construit – s-a prăbușit. În van este sacrificiul fiecărui pensionar, mulțumit că, în tinerețe, a zidit, lăsîndu-și cu mîndrie amprenta pe țara sa, care se cheamă România. Din zestrea lăsată de bunici și de părinți urmașilor, pentru a nu uita efortul lor, să ne amintim doar o parte din realizări. În anii 1981-1990, s-au executat lucrări ample de amenajare complexă a Oltului inferior, pe sectorul Slatina-Dunăre, cu hidrocentralele Ipotești, Drăgănești, Frunzaru, Rusănești, Izbiceni. Amenajarea cursului inferior al Rîului Olt, pe sectorul Slatina-Dunăre, constituie un exemplu de valorificare superioară a apelor, generînd, simultan, o serie de utilizări: folosirea

potențialului hidraulic disponibil pentru producerea de energie electrică; asigurarea volumelor de apă necesare pentru irigarea unor suprafețe de teren; realizarea primei căi navigabile pe rîurile inferioare între Slatina și Dunăre; crearea posibilităților de atenuare a viiturilor și scoaterea de sub inundații a unor terenuri agricole; asigurarea volumelor de apă pentru orașe și consumatorii industriali din zonă; redarea în circuitul agricol a tuturor suprafețelor adiacente etc. Începînd din 1975, s-a executat cel mai mare baraj din țară – 168 m înălțime, în punctul numit ,,Gura Apelor”, unde se întîlnesc 3 rîuri: Lăpușnicul Mare, Lăpușnicul Mic și Rîul Șes. Spre luare aminte: toate acestea și multe altele sînt construcții ridicate, cu eforturi peste puterile lor, de bunici și de părinți. Ei sînt pensionarii de azi, cîți au mai rezistat trecerii timpului. Din păcate, aproape tot ceea ce ei au făurit s-a dus ,,pe apa sîmbetei”... La fel ca și recunoștința pe care le-o datorăm. LILIANA TETELEA

Între rînjetul parșiv al lui Iohannis și hohotul ipocrit al lui Băsescu Între rînjetul parșiv al lui Iohannis și hohotul triumfal și ipocrit al Băsescului, preferăm surîsul cald și curat al lui Vadim, de dincolo de moarte. Între aroganța crasă a lui Klaus și fudulia ieftină a lui nea Traian, preferăm glasul răspicat și limpede al lui Vadim. Domnul președinte se laudă, cu nonșalanță, că a avut mari realizări în primul său mandat, în timp ce Guvernul PSD a avut numai eșecuri. Nu cumva aceste afirmații se cam bat cap în cap? Să vedem ce-a făcut domnul ex-primar de Sibiu. În primul rînd, a încălcat frecvent Constituția. Și s-a plimbat. S-a plimbat vîrtos. În țară a stat mai mult pe la Sibiu decît în București. Singurul țel al dumnealui a fost

dărîmarea PSD, erodarea și alungarea acestuia de la conducere. A spus clar că vrea o Românie fără PSD! De unde atîta ură viscerală față de un partid pe care îl numește antidemocratic, de parcă PNL ar musti de democrație? Au liberalii un program în stare să scoată țara din nevoi și căruța din noroi? Uită că ei au mai fost la putere și... ce mare brînză au făcut? Sîntem într-o stare jalnică. Prețurile cresc continuu, în timp ce puterea de cumpărare a românilor scade. Toate resursele României, cîte mai avem, sînt direcționate către străini, profitul fiind al lor, nu al românilor. Se taie pădurile și se fură ,,ca-n codru”. Ce a făcut președintele să oprească acest masacru?

Nimic, a tăcut. România e o colonie... Sărman popor, pe ce mîini lacome ai încăput?! În exercitarea mandatului de președinte, K.W. Iohannis n-a făcut decît să bage bețe-n roate procesului de guvernare, lipsindu-l de pîrghiile necesare, doar pentru a da jos Cabinetul Dăncilă, pe motiv că e un guvern incompetent. În loc să-și vadă de prerogativele sale, Klaus Werner Iohannis a încurajat răzmerița. A ieșit în mijlocul protestatarilor. Și culmea, acum se și laudă cu o asemenea ispravă. Domnule Iohannis, acum, că aveți ,,guvernul meu”, ar fi cazul să mai stați deoparte, și să-l lăsați să lucreze. Fiindcă știm cît de competent este, vorba zicalei: curge apa și ne duce/ pînă-n vale, la răscruce... Ar mai fi o întrebare: De ce ați refuzat o dezbatere cu doamna Dăncilă? Nu era de nasul dvs. fin? Era prea proastă, sau prea deșteaptă? GEORGE MILITARU


RM

17

Vineri, 29 noiembrie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

La umbra imperiului

IMPÉRIU s.n. 1. Monarhie condusă de un împărat. 2. Teritoriu care cuprinde un stat dominant și regiunile controlate de acesta.

Întreaga istorie a omenirii este presărată de ridicări și căderi, de imperii, de oameni puternici și mai puțin dedicați, de războaie alternate din cînd în cînd cu zile de pace. În conștiința noastră, termenul de imperiu este, în majoritatea cazurilor, asociat cu invazia militară, cu guvernatori impuși, cu state controlate, exploatate, stoarse de resurse umane sau doar materiale. Imperiile au avut și încă mai pot avea un rol constructiv în dezvoltarea economică a lumii, mai ales că multe din conflictele prezente în istoria noastră actuală își au originea cu sute și chiar mii de ani în urmă. Europa din ziua de azi, în întregul ei format, își are originea în Imperiul Roman, așa cum zona de est a lumii a fost influențată de Imperiul Mongol, al lui Gingis Han. Despre noi, românii, se tot spune că ne aflăm fie la răscruce de imperiii, fie la marginea lor. Ne tot dăm loviți și ne plîngem de milă, dînd vina nu pe noi, ca națiune, ci pe poziția noastră geografică, pe stelele de pe cer sau chiar pe direcția din care bate vîntul geopolitic. Am făcut parte din imperii timp de zeci, sute de ani fie că vorbim de Imperiul Roman, Polonez sau Otoman. Țările Române au fost mereu fie ocupate, fie doar vasale ale unor mari Porți, perioadele istorice în care am fost independenți fiind și scurte, și puține. Inclusiv de la formarea statului român, în Secolul XIX, nu aș putea spune că am fost vreodată independenți, chiar dacă Mihail Kogălniceanu a rostit acel discurs în care România era descrisă ca fiind ,,o națiune independentă, o națiune de sine stătătoare”. Nu a fost chiar așa. Fie am fost sub influență țaristă, fie sub cea otomană, și, mai ales după 1860, la umbra Occidentului. Am fost, sîntem și vom fi mereu parte a unui imperiu. Problema care se pune este legată de cît de nocivă este această apartenență și de deschiderea noastră către interesele altora. Asta trebuie să ne preocupe acum, nu altceva. Noi, românii, dar nu numai, la momentul ăsta credem că întreaga lume, cu mici excepții, este parte dintr-un imperiu, un foarte mare imperiu care se numește SUA. Este un adevăr, o realitate pe care mulți dintre noi trebuie să o acceptăm și să o luăm ca atare. Nu avem cum să ne opunem acestei elite, nu ne putem bate de la egal la egal pe pentru că nu doar că nu avem șanse, dar putem să pățim precum Iugoslavia, în anii ʼ90. Conform DEX, un imperiu reprezintă un teritoriu care cuprinde un stat dominant și regiunile controlate de acesta. De aici trebuie pornit în logica existențială a prezentului. Ce state controlează în prezent SUA? Cam pe toate. În afară de cîteva, pe care le știm, SUA are control absolut asupra tuturor statelor lumii, fie că sînt ele în Europa, Asia, America sau Africa. Din punct de vedere politic, militar și economic, SUA pot să își impună punctul de vedere inclusiv la nivel vest-european, chiar dacă mai sînt încă unele state – precum Franța și Germania – care mai beneficiază de o oarecare independență, și asta

în primul rînd datorită economiilor lor locale, a antreprenorilor autohtoni, nu politicienilor, așa cum am putea crede. Cu excepția unor state, care și ele la rîndul lor își doresc să devină sau să rămînă imperii prin forța economică – precum China – sau doar militar, dacă

e să ne raportăm la Rusia și la vastul ei teritoriu, țările lumii sînt dedicate, fie cu totul – așa cum este România – fie parțial, așa cum sînt unele țări vesteuropene, intereselor americane. Intereselor acestui imperiu ale cărui efecte încă nu le putem întrezări pe termen scurt sau mediu, dar care pot aduce prosperitate întregii lumi pe termen lung, sau poate vor duce chiar la distrugerea ei. Nu știm acum, dar vom afla curînd, pentru că, așa cum am spus nu o dată, tensiunile la granița acestor puncte de putere, a acestor imperii – și mă refer la SUA, Rusia și China – devin din ce în ce mai vizibile, mai puternice. Dar să revenim la România. După 1990, ne-am rupt de comunism și de zona imperială a sovietelor, am avut cam doi ani de relativă independență, pînă cînd

anumite grupuri au pregătit terenul de implementare a preluării țării sub aripa americană, și, începînd cu 1992, în România s-a demarat procesul de ocupare, laolaltă cu alte țări est-europene. Marea problemă a românilor, este că noi avem în genă o latură destul de perversă care se numește ,,trădarea valorilor naționale”, a tot ceea ce înseamnă românesc, așa că pentru cei care au venit să ne ia pămîntul și apa a fost foarte ușor de rezolvat acest fapt. Practic, în mai puțin de 20 de ani, fără a trage măcar un glonț, imperiul a preluat tot ce însemna resurse. Pentru asta a fost nevoie doar să observe timp de 12 ani cum clasa politică românească se afundă în corupție și jaf, în desfrîu și imbecilitate, iar după 2004 au trecut la atac și au preluat tot, astfel încît, în 2014, totul a fost finalizat. Tot ce vedem în zona politică românească acum, după 2008 în special, reprezintă o piesă de teatru ieftină pe care cei care au furat și

au trădat o pun în scenă zi de zi pentru ca românii să creadă că porcul zboară și elefanții din cireș scriu romane polițiste. Constituția nu mai este respectată, Justiția nu este oarbă, politicienii sînt, în majoritate, fie pușcăriabili, fie indiferenți la soarta țării, sau doar căței ascultători la ce au de semnat, în timp ce românii au ajuns să se omoare între ei. Pentru ce? Situația politică actuală din România, acest teritoriu aflat la periferia imperiului american – sau, cum ne place nouă să ne mințim frumos, flancul de sud al NATO – îmi amintește de microbiști, de huliganii de pe stadioane. Jucătorii ăia scumpi, plătiți cu salarii de milioane de euro pe an fie că pierd, fie că ies învingători, își văd de viață, au averi, și, dacă au și ceva minte, beneficiază și de posibilități de trai pe termen lung. În acest timp însă, microbiștii mor pe teren sau în tribune în funcție de cîștigul sau de înfrîngerea unei echipe. Și se mai bat și între ei pentru niște valori primitive, pe care eu, cel puțin, nu am reușit să le deslușesc. Așa și în politica românească de acum: am ajuns să vedem cum ne omorîm în funcție de preferințele politice, ne înjurăm și ne atacăm în online dar, în fond, cei care au altă părere îmbrățișează însăși ideea de democrație. Pentru că, așa cum Ion Rațiu a spus, ,,am să lupt pînă la ultima picătură de sînge pentru ca tu să nu fii de acord cu mine”. Cuvinte mari, frumoase spuse de un mare om, dar acum aruncate la gunoi și acoperite cu mizerie. În fapt, întreaga societate românească, fie că vorbim de clasa politică, fie de mass media ,,aservită” și de consumatorii ei fideli, este o mare mizerie și tot ceea ce ne înconjoară acum este, de fapt, o mare, foarte mare minciună. Constituția țării nu mai este decît o cărticică uitată de lume, iar românii nu mai sînt decît o masă amorfă de manevră, pe care reprezentanții imperiului o folosesc în interes propriu. Ideea de democrație a dispărut, iar locul ei a fost luat de un simulacru, un blat imens, la care românii marșează cu putere, mai ales dacă sînt din zona total needucată a societății. Noi, românii, și nu numai, am dispărut ca stat național de pe harta politică a lumii, iar ce vedem la nivel geografic este doar o prelungire a istoriei noastre. Națiunea română este în pragul disoluției, viitorul nostru fiind incert. Nu știu în ce măsură această stare de fapt va dispărea, dar știu sigur că nu ,,calea democratică” are să fie calea. Am spus într-un material anterior că următorii 5 ani vor fi extrem de fierbinți. Poate că rezultatul înflăcărării geopolitice ne va readuce pe toți cu picioarele pe pămînt și vom reuși să ne reunim așa cum am mai făcut-o cu ani în urmă, și să lăsăm ura care ne distruge ca neam, să dispară. Așa poate vom mai avea o șansă nu să fim total independenți – aș cere prea mult – dar măcar să supraviețuim ca popor. Poate că a venit timpul să nu mai dăm vina pe alții pentru problemele noastre, poate că e timpul să acceptăm poziția geografică în care ne-am născut și să nu ne mai plîngem de milă pentru că sîntem conduși de străini, cînd, de fapt, nu avem nici un fel de respect pentru valorile și pentru istoria noastră. Cum poți să mergi cu fruntea sus în lume și să fii respectat cînd tu ca român, ca politician sau ca orice, nu îți respecți țara și pe tine însuți? D.A.


18

Vineri, 29 noiembrie 2019

Dărîmarea Guvernului României dictată de interese străine!

Căderea Guvernului Dăncilă a fost făcută în grabă, ca și asigurarea susținerii Guvernului Orban. S-au făcut eforturi mari care au însemnat ,,convingeri” individuale, din care au rezultat trădări; apoi, ,,partenerilor” de moment li s-au făcut promisiuni pe bandă rulantă, cu șanse mari ca ele să nu fie respectate. Plus reluarea unor obiceiuri care îndepărtează partenerii – cum ar fi amenințările cu procuratura. Practic, la ora actuală, Guvernul Orban se află în fața unei ierni grele, cu o cădere a leului, cu probleme la toate capitolele – și cu o susținere parlamentară greu de întrunit. La viitoarea moțiune de cenzură, liberalii au șanse mari să piardă guvernarea – ceea ce ar duce la un veritabil dezastru la extrem de importantele alegeri locale. Și atunci, vine întrebarea logică: DE CE a riscat PNL să dea guvernul PSD jos, de ce atîta efort și atîtea manevre deloc oneste – dar și periculoase?!

Diktatul dărîmării guvernului PSD Ei bine, explicația a dat-o – mai bine zis, a ,,scăpat-o” - chiar Ludovic Orban. ,,Dărîmarea Guvernului Dăncilă a fost dictată din afara României”, este pe scurt, explicația – iar proba se află chiar în recenta declarație a lui Ludovic Orban, de la Congresul PPE, desfășurat în Zagreb. Concret, Orban afirmă deschis că nominalizarea comisarului european din partea PNL – membru PPE – oferă grupului Popularilor majoritatea în Comisia Europeană, 10 comisari din 19, chestiune de interes major, al banilor UE, deci ceva cu mult peste nivelul de importanță al României. Altfel spus, România a fost destabilizată – prin căderea Guvernului și impunerea unui cabinet fără susținerea parlamentară certă – pentru a fi satisfăcute jocuri ale puterii europene! „Orban se laudă că Adina Vălean reprezintă contribuția «modestă» a României pentru «o foarte bună Comisie», cu alte cuvinte, Orban le-a spus popularilor europeni că PNL a dat jos Guvernul Dăncilă pentru a avea cale liberă la propunerea comisarului european și să-i asigure PPE majoritatea în Comisie”, a comentat excelenta jurnalistă și realizatoare TV, Oana Stancu Zamfir. Și iată ce spune Orban, cu gura lui – și în engleza lui… de ,,intelectual liberal”, pe care o puteți auzi singuri: „PPE a reușit să impună, cum era și normal, președintele Comisiei, dar cînd am numărat comisarii, am descoperit o situație nedreaptă: PPE nu avea majoritate în comisie, socialiștii aveau zece comisari, iar PPE nouă comisari”, spune Orban, explicînd clar manevra: ,,Și am decis, în România, să nu acceptăm această situație nedreaptă, fiindcă vrem să oferim PPE și în Comisie, așa că am schimbat guvernul socialist cu un guvern PPE, pentru a putea oferi un comisar PPE,

Klaus Iohannis, reales Mi-e nu ştiu cum să deschid discuţia despre rezultatul alegerilor. Procentul lui Klaus Iohannis este copleşitor şi, în mare parte, inexplicabil. Să acorzi atîta legitimitate unui politician care, în cinci ani, n-a făcut mare lucru (el singur a spus că realizarea sa cea mai importantă din mandat a fost dărîmarea guvernului PSD), care a avut în campanie un singur enunţ – dărîmarea PSD – mie îmi pică mai greu de înţeles. „România normală”, în accepţiunea autorului, s-a conturat în primul rînd în distrugerea PSD, un partid cu multe greşeli, abuzuri şi mentalităţi discutabile, dar partid votat în scrutin necontestat de populaţie (ca expresie a unor opţiuni ale acesteia). Scorul este atît de mare încît cu greu îţi vine să-i atragi atenţia preşedintelui că promisiunile sale făcute după anunţarea rezultatelor exit-poll, de la sediul PNL din Modrogan, sînt la fel de şocante şi trimit tot la nerespectarea Constituţiei. Cică n-o să-i mai lase pe liberali de capul lor, că se va implica total în

în persoana Adinei Vălean”. „Aceasta este contribuția noastră modestă pentru o comisie foarte bună, spune Orban, o comisie care ar trebui să reprezinte dorința unei majorități a cetățenilor europeni, care au votat pentru PPE”.

Acțiune politică nedemocratică, beneficiar premeditat… străin Deci, recapitulînd, dacă era acceptat comisarul Guvernului Dăncilă, grupul PPE pierdea majoritatea în Comisie, omițîndu-se, însă, faptul că aceasta e condusă de un președinte din aceeași familie politică! Așa că pe Rovana Plumb, cei din comisiile PE au blocat-o, liberalii și colegii din PPE au făcut lobby în PE ca să fie respinsă experimentata politiciană română, pe motive nici acum clare, iar, în țară, liberalii, Iohannis și presa aservită au făcut praf PSD, pe Dăncilă și Rovana Plumb. Campanie de defăimare în toată regula! A urmat respingerea lui Dan Nica, fără nici o explicație pînă azi - dar pe al treilea propus, Victor Negrescu, cu un CV ,,european” impecabil, nu mai aveau nici un motiv și nici o posibilitate să-l blocheze! Și atunci au trecut la operațiunea dărîmării guvernului PSD! O acțiune politică nicidecum democratică – pentru că nu s-a bazat pe forța politică a unor partide, ci pe trădări și promisiuni mincinoase, dar și pe încălcarea flagrantă a procedurii de vot, care trebuia să fie secret (prin Regulamentul ședințelor comune), ori PNL a decis și a impus ca votarea să se facă la vedere! O acțiune politică nedemocratică – al cărei beneficiar PREMEDITAT, iată, a fost grupul PPE, dominat de Germania. Mai contează că vicepreședinte al grupului PPE a fost numit/ales Siegfried Mureșan, care își datorează cariera politică Germaniei și de ale cărui legături oculte cu Germania se vorbește deschis? În condițiile acestea, chiar crede cineva că Grupul Etnic German, în formulele sale actuale – unele, beneficiare ale activității politice a lui Klaus Iohannis, – este doar istorie, doar o organizație lipsită de putere?

RM

trădare națională împotriva premierului Viorica Dăncilă! ,,Oare chiar așa astrele să se alinieze, tocmai în săptămîna în care doamna Merkel se întîlnește cu domnul Orban și președintele Iohannis, România să fie în situația în care prim-ministrul României să poate fi demis prin începerea urmării penale de înaltă trădare?”, nota jurnalistul Andrei Mărgăritescu în ,,România liberă”. Articolul se intitulează ,,Ludovic Orban tocmai a deconspirat-o pe doamna Merkel” și afirmă că ,,Prin introducerea unei acțiuni penale împotriva prim-ministrului României, la o zi după ce

acesta și-a strîns mîna cu doamna Merkel, Ludovic Orban a deconspirat-o pe doamna cancelar ca fiind stăpîna din spatele «orchestrării» pedepsirii primministrului României”.

Ca o concluzie… și reacții

Încă o întrebare: își mai aduce aminte cineva că prima vizită externă importantă a președintelui PNL, Ludovic Orban, a fost pe 14 mai 2018, la Angela Merkel, trimis acolo de Iohannis? Tot sub acoperirea PPE. ,,Cei doi lideri politici au purtat discuţii privind aspecte legate de strategia PPE în vederea alegerilor europarlamentare din 2019 - şi despre evoluțiile privind respectarea statului de drept în România”, relata presa vremii. Despre ,,respectarea statului de drept în România” – pe bune, asta au discutat Angela și ,,Sică” pe 14 mai 2018?! Cert e că pe 17 mai, deci la doar 3 zile după vizită, Orban anunța celebra plîngere penală pentru

Vedeți vreo legătură între ce s-a petrecut atunci și căderea Guvernului Dăncilă de acum? Dacă recitiți datele pe care le-am prezentat, ei bine, s-ar putea să fie o ,,Nucleară” care să arunce în aer Europa, nu doar mandolina lui Sică. Iată și cîteva reacții: Titus Corlățean, președintele Comisiei de Politică Externă a Senatului: ,,Mă întreb dacă nu cumva acuzațiile d-lui Ludovic Orban, făcute în urmă cu un an, cînd a denunțat premierul în funcție, adică pe d-na Viorica Dăncilă, de înaltă trădare pentru o relație cu un partener strategic, nu ar fi pe deplin justificate chiar în cazul său? În consecință, îl vom convoca pe premier la Senat pentru a sta la dispoziția senatorilor și a ne oferi date relevante cu privire la această afacere de tranzacționare politică scandaloasă”. Cornel Nistorescu, director „Cotidianul”: ,,Forțe politice externe, împreună cu președintele Iohannis (a mărturisit singur că dărîmarea Guvernului Dăncilă a fost principalul succes al mandatului său) și cu președintele PNL, susținut de partidul său și de încă niște grupări și partidulețe, au răsturnat un guvern legitim (…) operațiunea miroase a trădare de țară și arată ca o încălcare gravă a Constituției României”. Constantin Gheorghe, fost consilier politic al lui Ion Iliescu și Adrian Năstase: ,,Nu poți continua să te faci că nu înțelegi că în România a avut loc o lovitură de stat, la ordinul Germaniei, lovitură executată de Serviciile Secrete românești, care au trădat la modul cel mai ticălos țara și națiunea română”. DRAGOȘ DUMITRIU

funcţionarea României, că va face el o solidă majoritate parlamentară. Toate acestea sună a autoritarism, a ameninţare. Îți vine să te gîndeşti că, dacă nu iese majoritate solidă, te poţi trezi cu soldaţii la uşă, că liberalii, dacă nu execută ordinele, zboară. Îl schimbă pe Ludovic Orban cum îl mătrăşea Liviu Dragnea pe Sorin Grindeanu. Ziua de 24 noiembrie nu este deloc fastă. În urmă cu 30 de ani, Nicolae Ceaușescu era reales la al XIVlea Congres şi, prin Bucureşti, se şoptea „Cine trece-n Mercedes?/ Ceauşescu reales”. Rîdem noi rîdem, dar versurile se potrivesc! „Cine trece-n Mercedes?/ E Iohannis, reales!“. Nu ne rămîne decît să vedem ce Românie normală croieşte şi izbuteşte sibianul. Are guvernul lui, pune şefi la Parchete, are Armata şi SRI-ul şi toate celelalte Servicii la dispoziţie. După 30 de ani, toate pîrghiile de putere sînt iarăşi în mîna unui singur om, dar nu întrun regim comunist, ci într-unul, pretins, democratic. N-avem ce face! O mare parte din populaţie a muşcat toate diversiunile şi a fost victima unei uriaşe campanii de manipulare. Și nu s-a regăsit (cu excepţia populaţiei

defavorizate) nici în Viorica Dăncilă, nici în PSD. Roadele se văd, mai ales că PSD-ul n-a fost în stare să contracareze nimic. Nu a avut proiect, n-a fost capabil să ţintească slăbiciunile preşedintelui, nici goliciunea proiectului şi nici încropeala echipei liberale. PSD-ul a defilat cu mediocri şi a luat nenumărate decizii şchioape. Cum să te încurci în campania electorală cu Gabriel Oprea? Cum să te bizui şi pe Vanghelie? Cum să laşi legislaţia alegerilor în voia sorţii şi după dorinţele PNL? Cum să limitezi toată campania electorală la melodia cu pensiile şi cu salariile? Într-un fel, îţi vine să zici că PSD-ul a regresat pînă la anul 1994! Mulţi consideră diaspora o revelaţie! Ca expresie a unei atitudini patriotice așa şi este. Dar, electoral vorbind, oamenii plecaţi peste graniţă din diferite motive sînt o masă de manevră, folosită cu abilitate de propagandă şi de Serviciile Secrete. Nu diasporenii sînt de vină, ci politicienii care au construit o ideologie care îi transformă într-un electorat patriotic. Dar captiv! Cine trece-n Mercedes?/ Klaus Iohannis reales! Cornel Nistorescu (Cotidianul.ro)

,,Ludovic Orban tocmai a deconspirat-o pe doamna Merkel”


RM

19

Vineri, 29 noiembrie 2019

S , ase,

Istorioare inedite Prim-ministrul Octavian Goga i taximetristul În perioada în care Octavian Goga era primministru al României nu exista televiziune. Aparatele radio şi ziarele erau puține. Așa că oamenii nu-i prea cunoșteau pe politicieni. Demnitarii nu aveau mașină cu șofer. Pentru deplasări foloseau puținele taxiuri, apoi se făceau decontările. Primul-ministru Octavian Goga urma să vorbească la radio. A luat un taxi pînă la Casa Radio. Ajuns acolo, l-a rugat pe șofer să-l aștepte. Taximetristul i-a spus că nu-l poate aștepta pentru că se grăbește să ajungă acasă, să-l asculte pe primministru, care urmează să vorbească la radio. Atunci Goga i-a dat un bacșiș gras. Văzînd bacșișul frumușel, șoferul i-a spus clientului său: – În cazul ăsta îl bag în … pe primul-ministru! Vă aștept pe dumneavoastră!

Cum i-a dat seama Lovinescu c este btrn i bolnav Povesteşte Şerban Cioculescu: „Lovinescu era bolnav şi nu-şi dădea seama. Bărbatul robust pierea, zi de zi, văzînd cu ochii, fără să simtă nici o durere. Într-o zi, mi-a spus: – Ştii, don Cioculescu, că sînt bătrîn şi bolnav?

P I Mo c c h io !

– D-voastră, maestre? Arătaţi cît se poate de bine, răspunsei cu o pioasă minciună. – Nu e aşa. Dar pînă astăzi n-am bănuit nimic. La prînz, după vizita mea obişnuită la librăria Cioflec, simţindu-mă cam obosit, am luat de la Universitate tramvaiul 14 să mă duc acasă. Şi cum înaintam în vagonul care era plin, am auzit o voce mustrătoare, în spatele meu: – Tinere, nu ţi-e ruşine să stai jos, cînd domnul e bătrîn şi bolnav? Tânărul mi-a dat locul, iar eu, ajuns acasă, m-am uitat în oglindă şi am recunoscut că este aşa: – Sînt bătrân şi bolnav, don Cioculescu”.

Ofierii au ieit din ram Nicolae Grigorescu, chestionat despre tablourile sale, e întrebat de ce nu a pictat ofițeri, ci numai soldați, în tabloul ,,Atacul de la Smârdan“. Maestrul răspunde sec: ,,Am pictat și ofițerii, dar erau mai în față și au ieșit din ramă!“.

Cum a scpat Caragiale de sponsorizarea pentru amenajarea unui cimitir Ion Luca Caragiale deținea o casă de vacanță la țară, unde se retrăgea cînd dorea să scrie în liniște. Primarul comunei, de cîte ori afla că scriitorul s-a întors, îl asalta cu zeci de invitații la evenimente locale sau îi cerea bani pentru comunitate. Cum lui Caragiale nu-i plăcea să fie distras din actul creației, reușea să-l șocheze mereu cu răspunsurile sale spontane. Într-o zi,

primarul îi bate în poartă cu rugămintea de a contribui financiar la construirea unui gard în jurul cimitirului comunal. Răspunsul lui Caragiale l-a dezarmat: – Nu vă dau bani pentru asta. Cei care sînt afară nu se grăbesc să intre, iar cei aflați acolo, n-au cum să mai iasă. Prin urmare, n-aveți nevoie de gard.

„Avei nevoie de capul meu, sau de fundul meu?“ Celebrul matematician Grigore Moisil era cunoscut pentru replicile pline de umor pe care le dădea cu diverse ocazii. La un moment dat, exasperat de faptul că se făceau presiuni asupra lui din partea conducerii facultății să stea cel puțin opt ore la universitate, indiferent dacă avea sau nu cursuri, s-a enervat şi, luîndu-și hotărît haina şi geanta ca să iasă, a comentat: - Voi aveți nevoie de capul meu, sau de fundul meu?

„Petric, eti senzaional!“ Petre Țuțea şi Emil Cioran discută de ore bune la Capșa. Fascinat de spiritul oratoric al lui Țuțea, Cioran nu se poate opri să nu-l complimenteze: ,,Petrică – ești senzațional! Aș spune că ești un amestec de Don Quijote şi Dumnezeu!”. Petre Țuțea pare pe moment mulțumit de compliment. Totuși, a doua zi, se duce la prima oră la locuința unde stătea Emil Cioran. Îl scoală pe acesta din somn și îi spune franc: ,,Emile, cu asemănarea cu Don Quijote nu sînt de acord!”.


20

Vineri, 29 noiembrie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Manifestul de la Cluj-Napoca România trebuie condusă de români! (2) Și, din păcate, în vremea din urmă, din 1990 încoace, s-au prăpădit din viața pămîntească doi dintre marii istorici ai Transilvaniei, academicienii David Prodan și Ștefan Pascu, de care m-a legat o veche și statornică prietenie. În memoria lor, vă invit să ne descoperim creștetele și să păstrăm un moment de reculegere (...). Vă mulțumesc. Doamnelor și domnilor, nimic nu i-a orbit de furie pe vrăjmașii Neamului Românesc mai teribil decît a făcut-o Unirea din 1918. Rușii lui Stalin și Brejnev au contestat unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. Ungurii lui Horthy și Kadar au boscorodit mereu împotriva unirii Transilvaniei, căutînd, cu disperare, cele mai nesănătoase alianțe pentru a contesta caracterul național unitar al Statului Român. Nici nu se uscase bine cerneala de pe credenționalele Unirii și de pe Tratatul de la Trianon, că Ungaria a declanșat cea mai deșănțată mascaradă de boicotare a României, de surpare a credibilității sale internaționale, de spionare și slăbire a ei. Pe baza unui îndelungat studiu al Istoriei, sînt în măsură să vă declar că Ungaria nu a fost, nu este și nu va fi niciodată prietena României. Modelul franco-german o fi bun pentru Europa occidentală, fiindcă avem de-a face cu două națiuni civilizate. Pe cînd în cazul de față, numai un singur Popor e civilizat – Poporul Român – deci există, din start, un handicap și un grav dezechilibru. Ungaria a fost și a rămas „omul bolnav al Europei”, care trebuie, periodic, legat fedeleș și injectat cu tranchilizante, altminteri face urît și pune în pericol o întreagă comunitate zonală. De la atrocitățile comise după Diktatul fascist de la Viena și pînă la bestialitatea cu care au fost linșați românii la o banală întîlnire

sportivă, desfășurată recent la Budapesta, Ungaria a făcut dovada că nu se poate integra în lumea civilizată, în pofida unei spoieli de valori pe care le-a adoptat prin mimetism. Vizita fiecărui român în Țara vecină și neprietenă a ajuns o aventură periculoasă, care se poate lăsa cu ochi scoși, dinți sparți și oase sfărîmate. Ce Țară mai e asta, oameni buni? Unde în lume mai sînt vînați turiștii sau oaspeții străini, fără să se lase cu sancțiuni internaționale drastice? Ca președinte al unui partid parlamentar, ca senator și, nu în ultimul rînd, ca membru al Comisiei Senatoriale de Politică Externă consider că este de datoria mea să asigur protecția românilor, pretutindeni unde s-ar afla ei. Deocamdată, cel mai înțelept lucru este să le dau un sfat: ocoliți Ungaria, pentru că într-o Țară barbară riscați să vă pierdeți viața! Recent, m-am întors dintr-o vizită oficială întreprinsă în Asia. Acolo am identificat locul de unde au migrat strămoșii lui Viktor Orban și Márko Béla: undeva, în fundul imensității Chinei, trăiește o populație tribală, care se numește uigură. Acești uiguri sînt de origine ugro-finică și sînt frații ungurilor, sau moghyorilor, cum li se mai spune. N-avem nimic împotriva nici unui ungur, ca etnie, unii fiind cinstiți, talentați și muncitori. Din păcate, ungurii devin periculoși atunci cînd se adună la un loc, deșartă alcool în ei cu pîlnia și se cred cei mai tari, cei mai grozavi și cei mai vechi locuitori de pe pămînt. Nu scria oare un istoric ungur, în Secolul XIX, că Dumnezeu S-a adresat perechii biblice Adam și Eva în limba... maghiară? La ce Universitate bilingvă o fi învățat Demiurgul să vorbească celor doi păcătoși în pielea goală? Și atunci cînd aceștia au fost alungați din rai, nu cumva s-or fi refugiat în Ungaria?

1 Decembrie 1918 - Transilvania Tu, Transilvanie neprihănită Trasă de rîuri ce curg perechi înstrăinată de-o grea ursită de trupul poporului nostru străvechi Leagăn etern sanctuarelor dace rai al iubirilor noastre dintîi tu n-ai trăit nici o oră de pace stîlpi funerari ai avut căpătîi Jaful cel crîncen, spinii din gură orice zidire ţi se surpa vale a plîngerii, loc de tortură supplex valah, Transilvania mea Dar după veacuri negre de fiere se deşteptară viscolitori urmaşii Romei să-ţi dea putere purtînd la arme frunze şi flori În prag de iarnă, cînd se adună tainele lumii pe lîngă foc şi cînd zăpada muşcă din Lună şi-n vin dă floarea de busuioc E ziua plină de giuvaeruri cînd vulturi zboară din calendar şi-o filă sacră poartă spre ceruri filigranată în fildeş clar Şi din înalturi ei se prăvale peste cîmpie la Mărăşeşti tragănă stinse doine de jale pîlpîie torţe sărbătoreşti Întîi decembrie, zi de-nceputuri florile dalbe pe la români

ninge cu oase albastre de fluturi foc de rubine arde la stîni Prin ce cuvinte, prin ce minune sînt vrednic astăzi a te cînta? nimeni pe lume nu poate spune ce dragă îmi eşti, Transilvania mea! Azi toţi tribunii parcă învie în zvon de tulnic împărătesc sub zidul Albei vin în cîmpie să-i spună ţării cît o iubesc Apare-n togă cel ce zidise castrul cel antic, Apullum sfînt Marc Aureliu calcă pe vise fluvii de lavă ies din pămînt Şi vin în zeghe voievodale primii luceferi – Gelu şi Glad plînsul le ţese ochiuri de zale ridică mîndri sceptre de brad Renasc jupanii ce nu ştiu frica Stanislau, Balcu, Negru, Ştefan Stoica şi Iacob, Drag şi Balica Vlad, Nicolae, Ion şi Bogdan Azvîrle lancea Anton cel Mare Dealul Bobîlnei crapă de flori Pintea haiducul trece călare potera-l pierde în roua din zori Balsam de slove pune pe rană Ion Inochentie Micu cel drept Horea cu fruntea shakespeareeană strînge-o icoană de roată la piept

Avem, astăzi, cu toții dovada caracterului nociv al partidului etnic maghiar în existența României. Pentru că ce face U.D.M.R.-ul, de 2 ani încoace, este o provocare incalificabilă, de-a dreptul criminală, de distrugere a Statului Național Unitar Român. Nu a fost zi de la Dumnezeu, în cele aproape 750 de zile de cînd această organizație teroristă a fost cooptată în Guvernul României, în care populația să nu fie întărîtată și înfuriată de neobrăzarea unui șir interminabil de pretenții. A ține o grupare iredentistă ca U.D.M.R.-ul la guvernarea României echivalează cu promovarea lui Râmaru ca director la o școală de fete, sau cu slobozirea unei vipere printre copiii lipsiți de apărare. Întrucît vremea constatărilor și a avertismentelor a trecut, iar noi nu mai avem timp de pierdut, voi declara – aici și acum – nu numai că voi desființa acest comando al spionajului maghiar, dar am să-i bag la galere pe toți cei care au colaborat cu U.D.M.R.-ul, pentru complicitate la crimă. România trebuie condusă de români! Un stat nu e o echipă de fotbal, nici un consorțiu multinațional, ca să fie împănat cu tot felul de vedete străine, sau mercenari care nu se gîndesc decît la interesul lor. Este obligatoriu ca un stat să fie administrat și condus de oamenii pămîntului, care știu și respectă valorile, tradițiile, idealurile Poporului respectiv. Acesta e Statul Etnocrat, teoretizat de marele gînditor și poet creștin Nichifor Crainic. Partidul România Mare va reda România – românilor! M-am săturat de Ungaria! M-am săturat de U.D.M.R.! M-am săturat de aventurierii venetici, care nu numai că au muls vaca autohtonă, dar vor să-i pună și pielea-n băț! Tradiționala toleranță românească nu trebuie împinsă pînă la sinucidere! (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR 21 noiembrie 1998, Piața Avram Iancu din Cluj-Napoca

Lui Avram Iancu, crai al răbdării, Munţii ca-n palmă i se aştern şi-n urmă creşte ctitorul ţării Mihai Viteazul nostru etern Şi vin iobagii, şi vin jelerii pîlcuri de oaste din moşi-strămoşi dezmoşteniţii, robii durerii cu oase frînte şi ochii scoşi Toţi fiii vetrei, toţi transilvanii din Ţara Bârsei în Apuseni purtînd hrisoave şi vechi pisanii îşi strigă dreptul de pămînteni Răsar din cartea neamului sfîntă ei Albei Iulii îi dau onor la ceas de iarnă binecuvîntă unirea noastră, a tuturor Azi poate ţara să stea la cină scapără stele peste Ardeal ziua aceasta creşte-n lumină sfinţind o gintă şi-un ideal Trăiască pururi fala străbună Marea Unire şi spiritul său! Glorie ţie, Patrie bună atît la bine, cît şi la rău Iubire, pace şi sănătate la toţi de faţă şi viitori! Trăiască ţara în libertate şi steagul sacru în Trei Culori! Corneliu Vadim Tudor Poem închinat Unirii Ardealului cu patria-mamă, în anul de foc 1918. El a fost scris şi publicat în urmă cu 34 de ani


RM

21

Vineri, 29 noiembrie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (47)

În amintirile sale, I. G. Duca notează: „Czernin i-a făcut (apoi) un cap de acuzație primului-ministru din faptul că nu i-a spus adevărul. Adică cum? Oare de dragul lui Czernin, Brătianu trebuia să trădeze interesele Patriei sale?”. În aceeași atmosferă de adînc secret, Brătianu a semnat, după cîteva zile (4 august 1916) tratatul cu Antanta – ce-i drept, și ca urmare a presiunilor generalului rus Alexeev, care i-a trimis o notă ultimativă, sub sabia lui „Acum ori niciodată!”. Întîlnirea de taină s-a desfășurat într-o casă particulară și a decurs astfel: „August 4, la ora 11.00, pe o căldură toridă, 5 persoane s-au întîlnit în casa lui Vintilă Brătianu, din Str. Țăranilor, venind pe jos și pe căi deosebite: Ionel Brătianu, Stanislav Poklevski-Koziell, ministrul Rusiei la București, C. Diamandi, ministrul României la Petrograd, Vintilă Brătianu și Ion G. Duca, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice. S. Poklevski a sosit ultimul, aducînd exemplarele tratatului încheiat de România cu Aliații, respectiv cele 5 originale destinate Rusiei, Franței, Angliei, Italiei și României. Fiecare dintre cei 5 a luat cîte un exemplar, iar Ion G. Duca a fost însărcinat să citească cu voce tare, ceilalți urmărind textul: mai întîi convenția politică, apoi pe cea militară. Au urmat semnăturile; Convențiile erau deja semnate de reprezentanții celorlalte trei puteri – Saint-Aulaire din partea Franței, Sir George Barclay, în numele Angliei, și baronul Fasciotti, în numele Italiei. A urmat semnarea lor de către Poklevski, apoi de către Ionel Brătianu, în numele României. După semnare, în biroul lui V. Brătianu au venit Constantin Brătianu și colonelul rus Tatarinov – care venise în România cu această misiune, de a negocia convenția cu România – care a primit exemplarele Rusiei; Poklevski a primit exemplarele colegilor săi, care îl așteptau la Sir Barclay acasă. După semnare, Ionel Brătianu i-a mulțumit ministrului rus și l-a rugat să intervină pentru ca România să primească, așa cum i s-a promis, din Rusia, artileria grea și aeroplanele; de asemenea, primul-ministru român a rugat să i se transmită recunoștința și prietenia sa lui Serghei Sazonov, fostul ministru rus de Externe – înlocuit recent cu fostul prim-ministru Boris Stürmer, adus în fruntea guvernului rus la intervenția lui Rasputin – care începuse aceste tratative. Pentru asigurarea secretului semnării acestor convenții s-a convenit ca un singur ambasador să transmită acest lucru tuturor celor patru aliați: ambasadorul Franței să transmită din București armatei de la Salonic, iar un funcționar al ambasadei ruse, de la Ungheni, statelor Antantei. Prin Convenția politică, cele 4 state garantau integritatea teritorială de atunci a României, recunoscîndu-i dreptul de a anexa Bucovina, Transilvania și Banatul, în limitele arătate în Convenție, și obligîndu-se să prevadă acest lucru în tratatele de pace. Conform celui de-al șaselea punct din cele 7 ale Convenției, «România se va bucura de aceleași drepturi ca și Aliații săi în tot ce privește preliminariile, tratativele de pace, ca și la discutarea chestiunilor care vor fi supuse hotărîrii Conferinței de Pace». România declară război și atacă numai AustroUngaria, dar se angaja ca, de la declanșarea războiului, să înceteze orice legătură economică sau comercială cu toți dușmanii aliaților. Convenția militară prevedea ca România să atace Austro-Ungaria cel mai tîrziu la 15/28 august 1916 (opt zile după ofensiva de la Salonic, care era stabilită să înceapă pe 7/20 august)”. Timp de mai mult de 10 zile (din 4 august pînă în 15 august) nimeni n-a știut, în România, de intrarea iminentă a țării în război, în afara Regelui, a Reginei, a lui Brătianu și a cîtorva generali. Prin urmare, se poate și la noi să se impună o seriozitate absolută, care să infirme gluma răutăcioasă a lui Poincaré, pusă de Mateiu Caragiale ca motto al romanului său „Craii de Curtea Veche“: „Ce vreți, sîntem aici, la Porțile Orientului, unde nimic nu este prea grav!”. Uite că ceva era, totuși, foarte grav: războiul lumii, cum se numea pe atunci! Am făcut, astfel, pe plac acelor

„deștepți”, care, în vara lui 1914, afișaseră o pancartă la intrarea în Ministerul de Externe al Austro-Ungariei, de parcă ar fi fost un ghișeu oarecare: „Aici se primesc declarații de război!”. În noaptea în care Armata Română a intrat în război (14-15/ 27-28 august 1916), pătrunzînd în Ardeal, simultan, prin 18 trecători ale Carpaților, a avut loc o scenă demnă de Homer: primul-ministru s-a dus la mormîntul părintelui său, pe dealul de la Florica, a îngenuncheat și, sub clar de Lună, în aerul reavăn al ierburilor și al sevelor pămîntului, în acea noapte de Sfîntă Mărie

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (91) Mare, a luat de la cel ce înfăptuise România Mică încuviințarea de a înfăptui România Mare. Unul trecuse Dunărea și albise, într-o singură zi, de s-au speriat toți ai casei (emoția i-a modificat țesutul limfatic). Altul trecuse Carpații și nu mai putea albi, fiindcă era deja coliliu. Binecuvîntată familie, această seminție a Brătienilor! Fără Ionel I. C. Brătianu, Regele Ferdinand n-ar fi reușit nici o ispravă, rămînînd în Istorie chiar mai mărunt decît a rămas fiul său, Carol al II-lea. Ferdinand a fost, întradevăr, Loial, dar cui i-a fost el Loial? În primul rînd omului pămîntului, cel care știa bine sufletul Poporului Român, Ionel I. C. Brătianu. Loviturile pe care le-a primit acest om, în 5 ani (1914–1919), au fost mai presus decît poate suporta o ființă umană. Atunci cînd frontul nostru s-a prăbușit (decembrie 1916), Brătianu avea să se plîngă astfel de Aliați: „Nu, nu, am fost înșelați, nu am să le-o iert niciodată!” Pentru farmecul lecturii, dar și pentru a convinge, încă o dată, că românii pot da oameni politici mari și n-au nevoie de toate scursurile străinătății, venite pe la noi în chip de komisari, am să reproduc o scrisoare prea puțin cunoscută, pe care Ionel I. C. Brătianu i-a trimis-o sorei sale mai vîrstnice, Sabina Cantacuzino. Priviți ce putea să scrie acest om, ajuns atunci în culmea gloriei, în seara zilei de 31 decembrie 1921, în casa de la Florica (sub podelele căreia se cuibărise și fusese zidit un ban de aur, scăpat din mînă, în tinerețe, de Papa Rose, adică de C. A. Rosetti), fără a se bucura de petrecerea Revelionului, năpădit de aduceri aminte și troienit de zăpezile dintre două veacuri: „Scumpă Sabină, am plecat din București fără noțiunea precisă că azi e adevăratul sfîrșit al anului și în goana acceleratului m-am depărtat de griji și de patimi. (Pe atunci, un prim-ministru circula cu trenul, nu ca azi, în coloane oficiale, cu escortă, girofar și sirenă, care blochează traficul și sperie lumea, dispusă să creadă că trece un pacient în moarte clinică – nota mea, C.V.T.) Am înnoptat devreme, ca la sfîrșitul lui Decembrie, și întunerecul ne-a silit să încetăm lucrarea unui drum nou. Am dat bună seara și cîte un pahar de rachiu lui Petre Zoican și tovarășilor săi și am pornit fiecare spre casă. Intrînd și simțind plăcerea căldurii, mi-am dat seama că afară, fără manta, începuse să-mi fie frig, că temperatura după asfințit se înăsprise. În casă era o căldură și o lumină care mă reținură, depărtîndumi gîndul de a asista la muls. În inacțiune, între patru ziduri, prinsei că se strecoară o impresie de singurătate. Pentru a o scutura, luai cheile bibliotecii, scosei șase cartoane cu hrisoave și cu documente și, cu voia regăsită, hotărîi să mă adîncesc în citirea caturilor chirilice și să parcurg orele serei, căutînd să fac să reînvie, din cuprinsul stingher al documentelor, trecutul ce ne este atît de necunoscut, al moșilor și al strămoșilor… Dar pe masa din bibliotecă nu mai încăpeau, desfășurate, hîrtiile cărora voiam să le dau de rost, căci ea era plină de cărți, mape, pupitre, călimări și o mulțime de alte obiecte de acele care din distracția stăpînilor și respectul prescris servitorilor, năpădesc treptat orice masă zisă de lucru. Pentru a goli pe a mea, fără a pierde vremea cu

cercetarea celor de pe dînsa, rugai pe Vasile să le care cu toptanul în salon, de unde le putea readuce mîine, precum au fost. Dorința mea se îndeplini repede și Vasile mă invită să vin să văd cum o executase. Intrai deci în camera neîncălzită, unde nu prea pătrund cînd sînt iarna singur aici. Pe parchet, în jurul meu, văzui rînduite cutiile, cărțile, toate cîte fuseseră pe masă. Dar într’o clipă aspectul lor și a tot ce mă înconjura se schimbă. Eram tot eu și era 31 Decembrie. Dar este alt veac și altă lume. Pe coperta cărților citeam: «Les veillées historiques» sau «Les Récits d’histoire d’Angleterre» trimise de Mama Rose (d-na C. A. Rosetti), în cutii erau servicii și bucătării de păpuși, soldați, grajduri cu cai și trăsuri, turme de oi cu cîini și cu ciobani, cu brazi și cu case, și cîte altele nu erau în cutiile pe care, copii, le primeam, plini de bucurie și de nerăbdare de a le afla conținutul, și ne aruncam în brațele tatei și ale mamei și ale mamei Anica și ale lui Nenea Ghiță. Și era atîta dragoste și atîta veselie, încît m’a podidit plînsul, ca pe un copil, în odaia cu obloanele închise și cu soba fără foc. M’a podidit plînsul și m’am gîndit la atîta dragoste care s’a stins și la atîtea manifestări ale ei, care au lipsit, iar azi sînt zadarnice, fiindcă sînt tîrzii. Am resimțit din nou tot ce a fost lipsă din ceea ce ar fi trebuit să arăt celor care azi nu mai sînt. Mi-am reamintit ce nimicuri și ce fleacuri fără însemnătate și fără durată m’au împiedicat să le dau tot ce li se cuvenea și astfel, în loc de a cerceta hrisoavele străbunilor, mi-am cercetat cursul vieții mele, singur în casa copilăriei noastre, pe care n’o mai vedeam cum este, ci cum era altădată, așa precum totdeauna îmi apare în visuri, care doar ele pot să nu țină seama de cele ce s’au schimbat. Și m’am regăsit astfel în mijlocul vostru cu dragostea pe care nici vouă nu știu să vi-o arăt îndeajuns. Doar că sper, pentru voi, să fiu scutit de durerea ce resimt pentru tata și pentru mama. Și tot astfel gîndul m’a dus dela trecut și dela prezent la viitor și în ajunul Anului Nou, m’am cutremurat în fața acelor ce ne așteaptă. Nu că mă îngrijorează amenințările și ura vrăjmașilor, ci doar răspunderea ce cade asupră-mi din încrederea prea mare a celor ce așteaptă prea mult de la mine. Nu e om conștient în țară, care să nu privească cu grijă anul care începe, nimeni însă nu poate resimți mai greu decît mine sarcina ce el ne impune. Cînd m’am supus altora și am renunțat la hotărîrea de a nu mă înhăma la noi datorii de asemenea gravitate, am socotit că se cuvine, ca orice jertfă pentru țară. Dar mă întreb continuu, date fiind lipsurile și osteneala mea, ieși-va vreun folos din această jertfă? Așa închei anul și încep cel nou, singur în casă, dar cu gîndul la voi, îmbrățișîndu-vă cu dragoste. Ion I. C. Brătianu”. Nici după biruință n-a scăpat de ură. Nici măcar la moarte. Atunci, în noiembrie 1927, după cum scrie Ion Rusu Abrudeanu s-a făcut „dovada celui mai abject canibalism politic, trăgînduse clopotele din turnurile cîtorva biserici române unite (greco-catolice), în semn de bucurie pentru dispariția «tiranului ortodox»”. Ziarul „Flamura Verde”, care apărea la București, în 1929, ca organ al Tineretului Partidului Național, avea o rubrică permanentă, care cum credeți că se intitula? „Să-i urîm pe Brătieni!”. Încadrat cu un chenar gros, ca un ferpar, mesajul către viitorime scris de marele om politic, numit și „Bismarck-ul român” (care, la acea oră, îi lăsase locul, în fruntea Guvernului, generalului Arthur Văitoianu) sună astfel: „Luminează te (sic!) și vei fi, voește și vei putea. Ion I. C. Brătianu, 11 oct. 1919”. Dedesubt poate fi văzută și o însemnare a fratelui său, Dinu Brătianu, care figurează la micul capitol consacrat acestuia. Aș îndrăzni o remarcă: nu știu care este explicația magică a faptului că cei mai mari bărbați de Stat ai României moderne, Mihail Kogălniceanu și Ionel I. C. Brătianu, au murit pe masa de operație, fără a se mai trezi din anestezie! Pesemne că personalități ca ei, cu un spirit veșnic treaz, de veghe, n-au suportat să fie „anesteziate” de nimeni… (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)


22

Vineri, 29 noiembrie 2019

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (5) De ce „Drumul Mătăsii“ (2) Drumul Mătăsii a creat posibilitatea ca popoarele asiatice, mai avansate din punct de de vedere cultural şi civilizaţional, să îşi impună credinţele și în zonele mai ,,ermetice” ale Asiei. Budismul și Islamul au cunoscut o înflorire care nu ar fi fost posibilă fără deschi­derea oferită de Drumul Mătăsii. Budismul, de exemplu, a fost, la început, o religie străină pentru chinezi. Ea a ajuns din India în China datorită călugărilor care au călătorit şi au statornicit temple şi comunităţi religioase în ţinuturi descoperite de negustorii de pe Drumul Mătăsii. Mai tîrziu, în perioada Evului Mediu european, călugării creştini au început să străbată aceste rute asiatice spre inima Asiei, ajungînd pînă în Japonia, în scopul creștinării popoarelor din această parte a lumii. Totodată, Drumul Mătăsii a înlesnit schimburile culturale între marile popoare asiatice. Această situaţie a reconfigurat toate civilizaţiile implicate. Cel mai edificator exemplu este relaţia dintre chinezi și mongoli: mongolii au preluat de la chinezi tehnologiile folo­site în agricultură şi elemente de vestimentaţie. Chinezii au preluat de la mongoli cunoștinţe de tactică militară şi arme, dar şi muzica şi dansurile în domeniul artelor.

Casa Poporului – adevărata istorie (39) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (19)

Stadionul de fotbal „Republica” S-a numărat, pînă la începutul anului 1980, printre marile stadioane, avînd şi avantajul că se afla în centrul oraşului, cu multe mijloace de transport în comun, care treceau în apropiere. Era amplasat între viitoarea Casă a Poporului şi Rîul Dîmboviţa. Poziţionarea stadionului nu mai corespundea cu proiectul Centrului Civic şi, ca urmare, s-a găsit soluţia de a fi folosit drept garaj pentru mijloacele de transport ce aparţin Parlamentului României.

Hotelul În cadrul Centrului Civic era în construcţie o clădire cu multe etaje ce trebuia să fie destinată

Balada (15) Meseria armelor (2) Drumul pînă la Sibiu a fost o încîntare. Pe Valea Oltului, natura oferă privelişti de neuitat. Varietatea peisajului montan, vegetaţia luxuriantă, învolburarea cu care Oltul îşi strecoară apele printre versanţii stîncoşi – toate acestea mîngîie privirile călătorului. Nu trecuseră nici 8 ani de la Unirea Transilvaniei cu patria-mamă şi o parte din cei ce voiajau pentru prima dată prin acele minunate locuri discutau aprins despre vechea frontieră de la Turnu Roşu, castelul Mariei Tereza şi multe altele... - Nu le mai dăm noi ungurilor înapoi Ardealul, orice-ar fi să fie! - Cum să le dăm atîta frumuseţe? Ce, de aceea au murit soldaţii noştri la Mărăşeşti? - Românii ardeleni sînt majoritari în Transilvania! Dacă ungurilor minoritari din Ardeal nu le place să trăiască alături de români, n-au decît să plece în Ungaria! - Sigur că da, aceea e ţara lor, pusta! Ajuns la Şcoala Militară de la Sibiu, Ştefan Genoiu şi-a luat în primire noul echipament militar. A urmat o scurtă perioadă de aclimatizare, apoi pregătirea

Drumul Mătăsii a facilitat amestecul unor elemente dintre cele mai diverse şi mai interesante, odată cu trecerea timpului. În timpul Dinastiei Tang, Drumul Mătăsii a cunoscut cea mai prosperă perioadă. Ulterior, afirmarea mongolă din Secolele al XII-lea și al XlV-lea a adus o nouă epocă de stabilitate pe Drumul Mătăsii. Rutele erau sigure şi uşor de parcurs pentru vizitatorii din Occident. Mongolii au eliminat corupţia şi taxele de trecere, înlesnind călătoriile, comerţul și con­tactele interumane.

Mătasea naturală și sericicultura (1) Începînd din preistorie și pînă în epoca modernă, baza materiilor prime textile a fost formată din fibre naturale – lînă, cînepă, in, bumbac etc. Aceste fibre filabile au fost prelucrate mai întîi prin toarcere, apoi prin filare, folosindu-se unelte și apoi maşini adecvate. Se obţineau, astfel, fire textile formate din fibre destul de scurte. Paralel cu aceste fibre filabile, omul a găsit în natură o altă materie primă textilă, care nu are nevoie de filare propriu-zisă. Aceasta este mătasea (lb. ch.: sichou) sau borangicul. Mătasea se caracterizează prin mare fineţe, rezistenţa mecanică bună şi o strălucire deosebită. Ea face parte din seria fibrelor proteice naturale, alături de lînă, păr etc. Mătasea naturală este produsă sub formă filamentară de către larvele unor fluturi - denumirea ştiinţifică Bombyx mori – capabile de a „fila“ fibre foarte fine din filamente deosebit de lungi. cazării parlamentarilor şi activiştilor politici veniţi în Bucureşti din diferite părţi ale ţării. Urma să fie hotel. I s-au terminat structura de beton şi zidurile. Mai trebuia să i se facă şi instalaţiile şi finisajul. Începînd cu anul 1990 lucrările au încetat şi totul a fost lăsat în paragină cîţiva ani. În presă au apărut fotografii şi articole în care se arăta în ce situaţie ajunsese. Apoi a fost vîndut unui particular care în scurt timp a realizat unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Bucureşti. De atunci, de peste 23 de ani, parlamentarii sînt cazaţi la diferite alte hoteluri. Pentru a-i aduce la sălile de lucru ale Parlamentului sînt folosite multe zeci de autoturisme. În paginile pe care le-aţi citit v-am prezentat rezultatul muncii a mii de oameni care, timp de zece ani, au lucrat pentru construirea Centrului Administrativ Casa Republicii, devenit apoi Palatul Parlamentului. A fost o acţiune care, după finalizarea ei, a dat posibilitatea ca, în această zonă, să-şi desfăşoare activitatea, în condiţii foarte bune, noii funcţionari ai multor instituţii importante ale statului dar şi din societăţi particulare. intensă pentru a deveni ofiţer. Erau discipline la care acesta excela, uimindu-şi colegii şi instructorii: instrucţia tehnică, instrucţia de luptă a subunităţilor, tactica armelor, topografia şi altele. La instrucţia tehnică individuală era pus de comandantul de pluton să execute mişcările model. Locotenentul S. era un ofiţer cu o pregătire uimitoare şi a fost un mare noroc pentru Ştefan Genoiu ca la început de carieră să aibă un asemenea instructor de la care a putut învăţa tainele mînuirii armelor. În anul II de studii, elevul sergent Genoiu Ştefan a fost repartizat ca instructor la elevii din anul I, la compania Căpitanului Iliescu Ion, zis şi „cap de mort”. Acest Iliescu era o namilă de om, autoritar şi uneori de o duritate înspăimîntătoare. Ţinuta lui inspira respect şi teamă. Dar figura trezea repulsie, deoarece semăna cu un craniu, de unde îi venise şi porecla. Nu trecea cu vederea nici cea mai mică greşeală, dar în acelaşi timp ştia să fie drept şi raţional. Aşa se face că, într-o zi de instrucţie teoretică, cînd elevul sergent Ştefan Genoiu preda elevilor din anul I descrierea, funcţionarea, demontarea şi montarea puştii mitaliere „C.S.R.G”, căpitanului Iliescu i-a plăcut şi metoda predării şi temeinicia cu care instructorul era stăpîn pe materie şi l-a evidenţiat în faţa întregii companii la ora raportului. Dar despărţirea lui Ştefan Genoiu de Căpitanul „cap de mort”, la terminarea studiilor, a avut loc în condiţii dramatice. În timpul manevrei de sfîrşit de an, elevul sergent Ştefan Genoiu a

RM

Acestea sînt transformate, prin asamblare și răsucire, în fire de mătase care constituie materia primă pentru secțiile de tricotaje și ţesătorii de mătase naturală. Aceste fire filamentare se diferenţiază de firele rezultate prin filare mecanică ale filtrelor relativ scurte prin aceea că ele sînt constituite din filamente de lungimi foarte mari, ajungînd pînă la 600-800 m, sau mai mult. China este patria mătăsii naturale. Legenda spune că procesul de fabricare a mătăsii a fost inventat de către soţia împăratului legendar al Chinei, Huang Di (1b.ch.: împăratul Galben). Împărăteasa numită Leizu, a realizat această invenţie în jurul anului 2696 î.Chr. Legenda spune ca Împărăteasa Leizu a scăpat în ceaşca sa de ceai un cocon de vierme de mătase. Pentru a-l scoate din băutură, ea a început să desfacă firul de pe gogoaşă, venindu-i ideea de a-l ţese. Împărăteasa Leizu a inventat şi războiul de ţesut mătase, care transformă firele de mătase în veșminte fine și moi. Astfel a luat naştere un nou meșteșug – sericicultura. Începînd cu aceste elemente, chinezii au descoperit ritmul de viață al viermelui de mătase - singura insectă domesticită de către om - şi pentru mai mult de trei mii de ani au fost singurii păstrători ai acestui secret. Probabil că legenda porneşte de la o realitate concretă şi, cu siguranţă că cele mai timpurii referinţe despre locul inventării mătăsii se află în China. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Prezenţa lui Nicolae Ceauşescu pe şantierul Casei Republicii (1) Încercăm să desluşim, în cadrul nostru de înţelegere din cele văzute şi auzite, rostul prezenţelor săptămînale ale lui Nicolae Ceauşescu pe şantierul Casei Republicii. Trebuia să devină acest important edificiu numai un Centru Civic, sau mai ales un Centru PoliticAdministrativ al ţării? Această întrebare se detaşează de altele prin faptul că Nicolae Ceauşescu era conducătorul politic absolut al unicului partid existent, dar şi al orînduirii sociale şi administrative, prin deţinerea funcţiei de preşedinte al unui stat totalitar, specific sistemului comunist. În acelaşi timp, după 1985, cînd se apropia de 70 de ani, starea lui de sănătate se afla într-o permanentă degradare, cu toate tratamentele pe care le urma. Ceilalţi din apropiere bănuiau că el îşi dădea seama de puţinii ani pe care-i mai avea de trăit şi că ritmul deosebit de accelerat pe care-1 impunea construirii imensei clădiri era determinat tocmai de apropierea sfîrşitului său. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU fost surprins de către căpitanul „cap de mort” plimbînduse prin cantonament după ora stingerii. - Ce-i cu tine, Genoiule, n-ai somn? - Permiteţi-mi să raportez, domnule căpitan, n-am! Căpitanul i-a replicat scurt: - Elev sergent Genoiu Ştefan! Eşti pedepsit cu 3 zile de arest! Executarea! La prelegerea de sfîrşit de studii ţinută în faţa cadrelor şi elevilor din companie, Căpitanul „cap de mort” a făcut o cacofonie involuntară. Singurul care a îndrăznit să pufnească în rîs a fost Ştefan Genoiu. - Cine a fost mitocanul care a rîs? - Eu! Să trăiţi, domnule căpitan! - Aşa, deci? Elev sergent Genoiu Ştefan, treci imediat la carceră! Executarea! A fost o pedeapsă severă pe care Ştefan Genoiu a primit-o cu o zi înainte de înălţarea în grad. Cu toată amărăciunea zilei de carceră, pe care nu a uitat-o toată viaţa, ziua înălţării la gradul de sublocotenent a fost o piatră de hotar pentru ,,mocanul argeşean”. Devenise, în sfîrşit, ofiţer al Armatei Române. Purta în suflet recunoştiinţa pentru naşul său, Ştefan Protopopescu, eroul de la Olteţ şi pentru primul lui învăţător, Onică Popescu. Desigur, îi avea mereu în minte pe soţii Bădescu, protectorii săi. (va urma)

Florin Iordache


RM

23

Vineri, 29 noiembrie 2019

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (13) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (13)

John D. Rafinator (2) Revenit la Cleveland, John D. are în minte rafinarea. Caută plasamente fructuoase pentru beneficiile firmei şi şansa îi surîde: se întîlneşte cu Andrews, un tînăr englez descris mai tîrziu ca un „geniu al rafinării”, dat fiind că tehnica lui este sensibil superioară comparată cu a altora. Lui Rockefeller şi lui Clark propunerea le convine. Pentru început, John D. supraveghează modul cum se utilizează banii, dar relativ repede febra petrolului îl prinde şi pe el, noua afacere pasionîndu-1. Mai întîi poate pentru că sumele investite aduc beneficii sută la sută! După trei ani, în 1865, hotărîrea este luată: se consacră exclusiv rafinării petrolului. Clark nu e de acord cu el şi trebuie să-şi lichideze participarea la rafinărie: 500 de dolari. Cum nu se poate achita suma în sine, cei doi hotărăsc s-o liciteze. Şi ceea ce părea foarte simplu, ia o turnură amuzantă, într-un fel, dar, în fond, specifică spiritului de competiţie şi încrîncenării cu care John D. luptă să obţină ceea ce vrea. La

Memoriile unui celebru criminalist român (93) În sprijinul criminaliștilor din Craiova (8) După ce maiorul Lefter termină cu înregistrarea depoziţiei, învinuitul avu un mic surîs constrîns... şi îmi cerea încă un minut, două de conversaţie... nu ca să se plîngă de pierderea partidei, ci ca să-mi spună: – Vă rog să mă iertaţi pentru încăpăţînarea mea şi pentru minciunile în care m-am antrenat. Sper că n-o să ţineţi seama de ele atunci cînd o să-mi faceţi actele pentru judecata ce va urma. Era şi el poate unul dintre aceia care cred că anchetatorii introduc în acte consideraţiuni personale asupra infractorilor, ca eventual să se răzbune pentru amorul lor propriu rănit. Din contextul mărturisirilor sale merită să relev doar aspectul privind mobilul geloziei, ce fusese de la început intuit de noi, şi împrejurarea în care a putut părăsi primăria, pentru un timp, fără a fi văzut de paznic. El a profitat de faptul că paznicul se afla în mişcare pe traseul său plin de meandre. Aşa a putut fi explicată şi încurcătura produsă cu Radu care, în acele momente, se întîlnise cu paznicul. Succesul mult aşteptat este încununat de o suită de probe indubitabile. Este invitat procurorul căruia

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (45) Primele reacții ale SUA (2) Telefonul a început să sune cînd cei doi bărbaţi se aflau în miezul discuţiei. Vocea lui George Bush, care atunci zbura la zece mii de metri altitudine deasupra teritoriului american, se auzea perfect. Discută mai întîi, circa cinci minute, cu Mubarak, apoi preşedintele egiptean îi cedează telefonul regelui Hussein. Cei doi se întreţin timp de douăzeci şi cinci de minute. Suveranul iordanian îi spune: „putem rezolva această criză, o putem controla, ne putem descurca singuri, George, avem nevoie de puţin timp”. Bush îi răspunde: „S-a făcut, vă acord toată încrederea”. Salonul în care discută cei doi bărbaţi se deschide într-o terasă largă care domină marea. Alexandria, oraş stăpînit de toropeală, se profilează în zare. Aici totul îţi inspiră optimism şi pace. Regele Hussein - în tot timpul acestei scurte escale - pare dominat de certitudinea că acest conflict din Kuweit va putea deveni curînd o simplă amintire. Mubarak, mai sceptic, dă impresia, sau

licitaţie participă Clark şi Rockefeller. Primul oferă o sumă, al doilea o alta mai mare, apoi se revine cu o cifră superioară ultimei ş.a.m.d. Avocatul nu ştie ce să creadă, are impresia că e vorba de o farsă pînă cînd Clark, anunţînd 70.000 dolari, iar Rockefeller 72.500, primul declară: „Afacerea este a ta, John, asta-mi depăşeşte posibilităţile”. John D. îi strînge mîna, spunîndu-i: „Maurice, n-ai dreptate căci, de data asta, eu sînt pe drumul îmbogăţirii”. Într-adevăr, el, care, cu abia zece ani în urmă, cîştiga 15 dolari pe lună, plăteşte acum 72.500 dintr-o dată! După aceea caută colaboratori de marcă, context în care-1 cunoaşte pe un anume Henry Flagler. Acesta dispune de bani proveniţi de la un unchi care făcuse repede avere de pe urma fabricării de alcool falsificat şi dintr-o speculaţie favorizată de conivenţa unor senatori veroşi. Dar, pentru puritanul şi foarte moralul John D., deşi frecventator în continuare la fel de asiduu al bisericii, banii n-au miros. Se mai zice că pe cei doi i-a atras unul spre celălalt o incontestabilă înrudire morală. Şi unul dintre biografii lui Rockefeller observă că „se regăseşte, în fapt, la Flagler acest aliaj straniu de religiozitate şi cinism, această îndărătnicie temperată de supleţe, acest optimism strict obiectiv, care sînt atît de caracteristice temperamentului lui Rockefeller. Şi Flagler îl va depăşi pe John D. în arta de a atrage simpatiile, de a provoca confidenţele şi... de a abuza la nevoie”. De fapt, nici cei doi şi nici Andrews

n-au împlinit 30 de ani, de unde energia şi concentrarea cu care se lansează în afaceri. Exclud erorile şi avîntul nejustificat; ceea ce vecinii aruncă, e vorba de reziduuri, Andrews retratează şi obţine beneficii. Pe urmă, John D. urmăreşte cu aceeaşi încrîncenare evitarea oricărei risipe şi are pasiunea economiilor severe. Întreprinderea lor fa­brică barili şi bidoane, el nevrînd să ofere beneficii intermedia­rilor; îl şochează că pentru închiderea unui bidon se fac şase puncte de sudură şi se întreabă dacă nu se poate modifica ceva; ajunge, în final, la 5 puncte şi reuşita îl incită. Nu mai puţin operaţiile, adesea deloc oneroase, prin care obţine petrol, stocîndu-1 pentru a fi rafinat şi vîndut la preţuri de speculă. Dacă banii n-au miros, lucrul s-ar putea întîmpla şi-n cazul petrolului.

îi sînt prezentate dovezile grăitoare... şi ancheta ia turnura dorită de noi toţi. Acesta fiind rezultatul final al cercetărilor, s-a făcut simţită si nevoia reascultării primului suspect, a cărui nevinovăţie era de necontestat. Cu acest prilej de stabileşte adevărul şi se repară greşeala în care s-ar fi putut persista, datorită unor simple coincidenţe şi a unei scăzute exigenţe în administrarea şi estimarea probelor. Dacă bucuria lui Radu, care nu s-ar fi putut apăra singur, a fost nespus de mare, satisfacția noastră a fost de nedescris! În primăvara anului 1968 încercam – pe lîngă obişnuitele satisfacţii pe care mi le oferea munca de descoperire a unor periculoşi infractori – şi sentimentul de mulţumire pentru că definitivasem studiul privind geneza şi cauzele favorizatoare ale omorurilor în care lipsea, cu desăvîrşire, scopul sau mobilul lor. Cum activitatea de rezolvare a acestor cazuri reclama o procedură aparte, o tactică şi metode deosebite, îmi propusesem ca mai întîi să realizez o completă şi fidelă cunoaştere a fenomenului. În acest scop, am fost nevoit – în mod cu totul particular şi în orele libere, atunci cînd puteam beneficia de ele – să studiez, odată cu anumite laturi ale medicinii legale, unele aspecte ale psihiatriei, îndreptîndu-mi mai mult atenţia spre maladiile psihice care puteau constitui, uneori, un adevărat potenţial criminogen. Refuzam cu consecvenţă, chiar în ciuda eventualelor consecinţe, orice propunere de a fi transferat dintr-o

ramură de activitate în alta, ajungînd, în 1968, să însumez 23 de ani de consecventă muncă pe acelaşi tărîm de activitate. În tot acest timp, acţiunile operative, intervenţiile prioritare şi toate căutările n-au avut forţa să mă împiedice ca, în paralel, să-mi întocmesc fişele necesare studiului şi cercetărilor ce se cereau a fi făcute. Deşi m-am aflat în dilemă, dacă să fac sau nu cunoscut cititorilor aspecte din conţinutul lucrării „Cercetarea omorurilor cu mobil bizar” care s-a bucurat de aprecieri atît în cadrul celui de-al V-lea Simpozion internaţional de criminalistică de la Moscova, cît şi la Conferinţa internaţională a Grupului consultativ al Naţiunilor Unite pentru prevenirea criminalităţii, desfăşurată la Geneva, n-am putut rezista tentaţiei de a prezenta cîteva aspecte inedite şi sinteze ale unor cazuri rar întîlnite, care au servit ca material de studiu. Am avut în vedere şi faptul că, odată realizînd, prin această informare, sensibilizarea cititorilor, aceştia vor putea contribui la opera de prevenire a criminalităţii prin depistarea bolnavilor psihic necunoscuţi de unităţile sanitare. Spun aceasta pentru că mulţi dintre cei cu potenţial criminogen nu solicită tratament, complăcîndu-se în a disimula boala, organele de urmărire penală întîmpinînd astfel greutăţi în aplicarea legislaţiei privind tratamentul lor obligatoriu. (va urma) DUMITRU CEACANICA

se străduieşte chiar să creadă într-o atare eventualitate. Ora 17,00. Ierusalim. În Knesset, parlamentul israelian, începe o sesiune de urgenţă consacrată Irakului. Ambasadorul american fusese primit cu puţin timp înainte de ministrul Apărării, Moshe Arens. Acesta propusese să pună la dispoziţia Statelor Unite tot ajutorul de care vor avea nevoie în materie de informaţii secrete. De fapt, atacul irakian a evidenţiat o serie de deficienţe israeliene. Irakul nu este o ţară „bine acoperită” de Serviciile Secrete israeliene, care se lovesc de problema recrutării şi de dificultatea că nu posedă un satelit spion în această regiune. Într-adevăr, din 1981, americanii refuză să transmită Israelului toate fotografiile şi informaţiile primite prin sateliţii-spion, care depăşesc un perimetru de cincizeci de kilometri în jurul statului Israel. Această distanţă este considerată de Washington ca o „zonă de securitate suficientă pentru a evita orice pericol imediat”. Măsura a fost luată îndată după bombardarea de către Israel a centralei nucleare irakiene de la Osirak. În cursul dimineţii, începînd cu ora 8.30, s-a ţinut - într-o atmoseferă tensionată - o şedinţă a cabinetului israelian. Cîţiva miniştri, între care Ariel Sharon, au

criticat aspru aceste lacune, iar expunerea generalului de brigadă Danny Rothschild, responsabil adjunct al Serviciilor Secrete militare (superiorul său este încă în călătorie de nuntă), va provoca discuţii îndîrjite. Impresia majorităţii responsabililor israelieni era că serviciile speciale au fost surprinse de momentul ofensivei precum şi de amploarea acesteia. În timp ce portavionul american „Independence” şi şase nave de escortă se îndreată spre Golf, unde li se vor alătura un crucişător, un distrugător şi cinci fregate, celebra companie de asigurări Lloyd’s din Londra anunţă instaurarea imediată a unei prime de război care va trebui plătită de către toate vapoarele navigînd în această zonă. Tot la Londra, preţul petrolului din Marea Nordului a ajuns la 24 dolari barilul. Înainte de a pleca din Amman, regele Hussein încercase zadarnic să vorbească cu regele Fahd. A dat atunci ordin ministrului său de Externe, Marwan Al Qasim, să stabilească o întîlnire cu suveranul saudit şi să plece cu avionul spre Djeddah. După mai multe încercări şi după o lungă aşteptare, răspunsul saudit parvine în sfîrşit ministrului iordanian: „Nu veniţi!”. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Standard Oil (1) Prima rafinărie de la Cleveland nu mai face faţă, cererile fiind mai mari decît producţia cu toate că ea se dezvoltase spectaculos. În 1868, John D. îşi propusese să prelucreze 450.000 barili dar ajunsese la 600.000, pentru ca, într-un an, el să rafineze o şeptime din producţia de la Cleveland – 1.600 barili pe zi din 11.000. Hotărăşte să construiască o a doua rafinărie perfecţionată, în vreme ce, la New York, se instalează un birou de vînzări, care are în grijă în principal vînzările spre Lumea Veche-Europa. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN


24

RM

Vineri, 29 noiembrie 2019

MI C A EN C I C LO P EDIE O istorie a farselor (132) Arnold și Slack, autorii unei escrocherii cu diamante (2) Pentru început, plătindu-i pe Arnold şi Slack cu cîte cincizeci de mii de dolari fiecare, Ralston le-a mai pus la dispoziţie încă 300.000 de dolari de care să se folosească cînd vor avea nevoie şi le-a promis încă 350.000 de dolari cînd acest magic cîmp începea să producă. Printre alţi investitori notorii s-au numărat şi baronul Anthony de Rothschild, editorul Horace Greeley şi bijutierul Charles Lewis Tiffany. Ralston a trimis apoi o altă echipă, şi de această dată legată la ochi și condusă de către Arnold şi Slack, pentru a inspecta cîmpul de producţie. Călătoria de la depoul feroviar Rawlings din statul Wyoming, SUA, era foarte lungă, iar peisajul – sălbatic; totuşi cînd au ajuns şi privirea le-a fost eliberată, oamenii lui Ralston au văzut muşuroaie de furnici sclipind în soare datorită prafului de diamante şi rubine împrăştiate cît vedeai cu ochii. Hotărînd să se descotorosească de Arnold şi Slack şi ameninţînd să îi tîrască ani întregi prin tribunale şi procese, Ralston i-a determinat pe cei doi geologi să accepte 700.000 de dolari şi să iasă din afacere. Aparent păcăliţi, aceştia

au luat banii şi au fugit. Între timp, filonul de diamante a devenit o senzaţie pe plan mondial. E. W. Emmonds, un geolog mai sceptic, s-a decis să caute acest loc. Descoperindu-l, primul lucru pe care l-a observat a fost locul: doar la cîteva mile de staţia de tren Rawlings. Oamenii bancherului, legaţi la ochi, fuseseră plimbaţi în cerc de mai multe ori. Investigaţiile ulterioare au demonstrat că „muşuroaiele de furnici” sînt de fapt realizate de mîna omului; primul diamant pe care Emmonds îl atinsese păstra urmele unui instrument de şlefuit. Geologul a trimis o telegramă la San Francisco prin care făcea cunoscută vestea proastă că magnificul cîmp de diamante fusese „fabricat”. În decurs de cîteva ore, partenerii săi ajungînd la ruină, Ralston şi-a dat seama cine era, de fapt, adevăratul fraier. S-a aflat apoi că Arnold şi Slack fuseseră în Europa înainte de a pune la cale escrocheria, unde şiau cheltuit economiile de-o viaţă, 35.000 de dolari, pe pietrele preţioase ce le-au împrăştiat în muşuroaie. Cei doi nu au fost niciodată aduşi în faţa justiţiei. Slack a plecat cine ştie unde, iar Arnold s-a stabilit în Kentucky, unde a deschis o bancă. Cît îl priveşte pe Ralston, acesta a dat faliment în 1875. (va urma) STUART GORDON

"

Corneliu Vadim Tudor

70

de ani de la naştere Avem plăcerea de a vă invita vineri, 29 noiem­brie 2019, orele 18.00, la Sala Dalles din Bucureşti, unde va avea loc evenimentul comemorativ „Corneliu Vadim Tudor – 70 de ani de la naştere”. Adresa sălii este Bd. Nicolae Bălcescu nr. 18, Sector 1, Bucureşti. Vă aşteptăm!

I N V I T A T, I E

CONDIȚII DE PARTICIPARE • Accesul în sală se face doar în baza prezentării în original a invitației. • Invitația este destinată unui număr de două persoane. Nu se va accepta intrarea în sală a mai mult de două persoane cu o singură invitație. • Nu se vor accepta invitațiile fotocopiate. • Evenimentul nu este unul politic, din acest motiv nu încurajăm prezența reprezentanților unor mișcări politice sau ai unor partide care vor să se folosească de imaginea lui Corneliu Vadim Tudor în interes propriu. • Dat fiind faptul că numărul de locuri de care dispune sala este limitat, avem rugămintea ca cei care doresc să participe la eveniment să confirme prezența sunînd la numărul de telefon 031.101.13.38 sau trimițînd un e-mail pe adresa redacției contact@revistaromaniamare.ro, pînă la data de 27 noiembrie, a.c. Prin telefon confirmarea se poate face în zilele de luni, joi și vineri, în intervalul orar 14.00 – 18.00. Vă mulțumim! Redacția

"

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

ÎNGERI PĂZITORI

nottori nentrecui 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Pește ,,adormit” – Pește cu gust de cimbrișor; 2) Pește de baltă de culoare argintie – Are mult pește; 3) Drepte centrale! – Pus în funcție; 4) Deplasare anevoioasă – Teșite!; 5) Deliciul albinelor – Pește de apă dulce, asemănător carasului; 6) Banca Națională (siglă) – Mare rezervă de pește – A brăzda; 7) Fluviul Africii – Pește răpitor; 8) Cîinele Deltei – Adrian Păunescu – Prefixul dublării; 9) Ușier! – Monstru fabulos cu gheare de leu; 10) Unul dintre oceanele lumii – Pe direcția... VERTICAL: 1) Pește acoperit cu solzi albargintii; 2) Doar la mijloc! – Fluviu european – Nașul; 3) Pești dulcicoli, lungi de 25-50 cm – Miază-noapte; 4) Schimbarea părului la unele animale; 5) Echipa Madridului – Desigur!; 6) Uniunea Europeană – Acid organic; 7) Cîntecul țării – Mediul peștilor; 8) Pește care trăiește în ape limpezi de munte – Grigore Vieru; 9) Pătrar agrar – Tămbălău, zarvă; 10) Omăt – A aluneca pe gheață. ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,PRECIPITAȚII”: 1) PLOAIE – PIC; 2) OASTE – MARE; 3) TRIL – MORAR; 4) OGRADA – AN; 5) P – ISANOS – Z; 6) RS – TIMIDA; 7) NI – BEA – TOP; 8) OCRU – CE – GA; 9) RIURI – RAID; 10) INSA – CEATA.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa). Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.

Profile for Romania Mare

Romania Mare, nr. 1519  

Romania Mare, nr. 1519  

Advertisement