Romania Mare, nr. 1511

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Romnia pitoreasc

Treptat, din România n-o să mai rămînă decît mînia.

CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Raport despre România (I) „Imbecilizarea strategică”.

Observațiile unui agent străin

Renașterea Patriei (1)

Motto: ,,…o lume care, în pofida rezistenţei aparente, are nevoie disperată de o conducere luminată”.

Henry Kissinger Dacă Radu Theodoru nu ar fi folosit titlul ,,România, ca o pradă” l-aș fi folosit acum.

Generalul, veteran al războiului cerului și mare scriitor patriot, a încercat să deschidă ochii contemporanilor. Nu a reușit… Aș fi ales titlu din disperare, văzînd ceea ce se petrece în jurul meu – dar și îngrozit de concentrarea de forțe care se manifestă contra României. ,,Îngrozit”, pentru că o întîlnire recentă mi-a confirmat că nu mă înșel, că nu visez, ci chiar sîntem supuși unui atac formidabil – care nu seamănă cu nimic. Acum nu mai este vorba doar de o privatizare pe gratis, de o licitație măsluită sau chiar de o combinație tip Bechtel; acum vorbim de o acțiune cu bătaie pe termen mediu și lung, care se numește ocuparea României și, în perspectivă, pregătirea ei pentru o federalizare – cu cine nu ne gîndim acum! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Numărătoarea inversă În timp ce diverși economiști își dau cu părerea despre o nouă criză economică, unii români se pregătesc de alegeri prezidențiale și mulți alții își fac planuri de viitor. Sînt puțini aceia care întrevăd un potențial război, nu știu însă cît de mare sau cît de devastator. Lumea, bogații lumii, cei care conduc, au, se pare, altfel de planuri cu pămîntul, altele decît cele pe care ni le închipuim noi. În timp ce omenirea se uita spre cer înainte de 2012, cînd sfîrșitul trebuia să vină conform calendarului mayaș, cei bogați își construiau buncăre pentru ei, pentru familiilor lor, și puneau la adăpost o bază materială agricolă pentru un viitor mai sumbru al omenirii. Construcția acelor buncăre s-a

Doamnelor și domnilor, iubiți delegați din Țară și oaspeți de peste hotare, distinși reprezentanți ai Corpului Diplomatic acreditați la București, stimați slujitori ai presei scrise și audio-vizuale, în spiritul celor mai nobile simțăminte creștine și de ospitalitate, îngăduițimi să vă mulțumesc pentru onoarea pe care ne-o faceți. Întîmplarea face ca reuniunea noastră să înceapă astăzi, 8 noiembrie, care e o zi înscrisă cu roșu în calendarele creștinătății: ziua tuturor Sfinților și, mai cu seamă, ziua Arhanghelilor Mihail și Gavril, prilej cu care, în numele conducerii partidului și al meu personal, le urez tuturor purtătorilor acestor frumoase nume și ale derivatelor acestora, un călduros „La Mulți Ani!” Există partide care manifestă o veritabilă frenezie în a organiza congrese cît mai dese, dacă se poate din an în an, și există partide care respectă intervalul de 4 ani, ba chiar, dacă s-ar putea, ar amîna cît mai mult cu putință asemenea prilejuri de bilanț și de detentă pentru viitor. Cu siguranță, Partidul România Mare face parte din ultima categorie.

Așa după cum se știe, primul Congres al P.R.M. s-a desfășurat în martie 1993. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (8 noiembrie 1997, Casa Republicii; discurs rostit în deschiderea Congresului al II-lea al P.R.M.)

materializat nu în ideea că 2012 e finalul, ci poate un alt an, și oricum nu din cauza mayașilor.

Presiunea pe care SUA și aliații lor occidentali, sau doar din Est, o pun pe Rusia, este din ce în ce mai dureroasă pentru economia rusă, chiar dacă propaganda de la Kremlin ne spune că viața e încă roz. Sînt probleme mari acolo, în economie, în general, dar și în industria lor de apărare. Chiar dacă nu sînt recunoscute la nivel oficial, aceste probleme există, și sînt din ce în ce mai mulți ruși, fie că vorbim de simpli cetățeni, fie de oficiali, care încep să înțeleagă că așa nu se mai poate. Politica externă a Moscovei este înțeleaptă, împăciuitoare și încă mai crede în umbra dreptului internațional adoptat acum mulți ani, dar călcat în picioare și umilit în ultimii 25 de ani. (continuare în pag. a 16-a) TANO

F ars a u n o r n o i al e g e ri Motto: „Te-or întrece nătărăii”...

(Mihai Eminescu)

Doamne, m-ai lăsat din braţe Gata, pîn’ aici mi-a fost!

Jungla cu maimuţe hoaţe Face viaţa fără rost.

Totu-n ţară-i viceversa Infractoru-i om cinstit Mafia îi dă perversa Unui neam dezmoştenit.

Legile au luat-o razna Anarhia e în toi Unde s-a cîntat priceazna Maneliştii sînt eroi.

România astăzi are Cerşetori, nu cetăţeni Şi cît vezi din zare-n zare Lumea stă pe la pomeni.

Doamne, eu mă uit cu jale Timpul parcă e dement Curve, peşti şi haimanale În Guvern şi Parlament.

Noi alegeri? Altă farsă!

Dă-i cu bere, dă-i cu vin Faţa Ta de ce-i întoarsă De la acest neam creştin?

Cît mai ţine mascarada Şi de ce acest blestem?

De exişti, să-mi faci dovada: Vino, Doamne, cînd Te chem!

Corneliu Vadim Tudor 2 octombrie 2014

NR. 1511 l ANUL XXX l Vineri 4 OCTOMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 4 octombrie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F La „Ziua” se bea porceşte şi se împerechează cîineşte F Ne-a scris Dângă F U.T.C.-ul naşte monştri F Mona Lisa cu Mustaţă/ Vîntură din fusta creaţă F Katz bombardează Bucureştii F Halaicu a fost botezat cu găinaţ PARTEA I F La ziarul „Ziua”, cea mai infectă cocină din istoria de 200 de ani a presei române, se bea porceşte şi se împerechează cîineşte. Am aflat cîteva legături sexuale ale acestor derbedei cu pretenţii mora­ lizatoare: ţiganul turnător S.R. Stănescu (zis „Naşul”) o înşală pe nevastă-sa, rusoaica Tatiana, întîi cu Andreea Talmazan şi mai apoi cu o beţivă din Braşov, Roxana Jenei, căreia i-a închiriat un parter de vilă peste drum de Televiziune; Mircea M. Stoian trăieşte cu sora Roxanei, tot o beţivă şi ea, pe nume Mihaela Jenei; Sorin Ovidiu Bălan e un ingrat şi jumătate, pentru că nu apreciază marile servicii pe care i le face soţia lui, maioreasa de Poliţie Ina Bălan (care îi furnizează fotografii şi informaţii-bombă, de la sursă) aşa că o înșală cu o aschimodie pe nume Miruna Munteanu, cu care a rupt perna din faţă, la maşină, fiindcă tiranul din Brăila e o matahală de 125 de kile, el cică lucrează acoperit pentru Poliţie şi S.R.I., dar în realitate e un nemernic; schizofrenicul ăla fără şcoală şi fără ruşine, C.B. Stamatov, îi trage clopotele secretarei Marga, pe care o conduce noaptea de nebun pînă în Şos. Pantelimon, de-l fugăresc cîinii şi-i compos­ tează pantalonii: Horia Tabacu se duce şi el la femei (sau poate la bărbaţi?) pe Calea Moşilor, fără să-i fie puţin jenă de Tana Ardelean, care nu-i vine nici nevastă, nici amantă, ci e chiar fiica lui nelegitimă; Emil Berdeli se coţăieşte şi el prin redacţie cu duduia Simona, păcat de ea că a nimerit în haznaua asta... Ehei, pungaşilor, aţi încăput în mîna noastră, v-am avertizat să vă băgaţi minţile în cap, dar nu neaţi ascultat, o să ne cam jucăm cu voi, că prea aţi umplut de bale totul, prea aţi spurcat vieţile, familiile şi mormintele unor oameni nevinovaţi! F Mai nou, ţiganul securist S.R. Stănescu a venit fuguţa cu rîma-n gură, servindu-i rusnacului Stamatov o ştire proaspătă: „Corneliu Vadim Tudor a pus ochii pe două moşii din Maramureş”. În dispreţul oricărui adevăr şi al oricărei temeri că îl poate trăzni Dumnezeu, căpiatul ăsta cu nume de mujic care linge cizmele lui Stalin, Pastramov ăsta, zice: „Aidoma moşiilor sale din vecinătatea Bucu­ reştilor, şi cele două din Ardeal sînt foste C.A.P.uri. Potrivit informaţiilor pe care le deţinem, Vadim a «vărsat» deja în contul uneia din bazele agricole suma de 5 milioane lei, deşi pînă acum nu a avut loc nici o licitaţie”. Fomiştii ăştia nu sînt numai nişte jigodii fără pereche, ci şi proşti ca... ziua! În toata zona aia muntoasă, n-au existat CA.P.uri, asta o ştie toată lumea. Preşedintele P.R.M. n-a „vărsat” 5 milioane de lei, ci numai 2 milioane, dar nu la baze agricole (?!), ci un plic cu 1 milion l-a dăruit, pe scenă, primarului Vasile Deac Moşu, pentru Statuia lui Bogdan Vodă, în văzul a 10.000 de oameni care au ovaţionat îndelung, iar un alt milion de lei l-a donat sub formă de aparat video, plus televizor color, pentru copiii Şcolii Generale din comuna Bogdan Vodă. Aşadar, hienele pot porcăi orice gest frumos, sînt în stare de orice ticăloşie. F Dar, n-ai cu cine vorbi. Estropiatul ăsta de Stahanov e atît de beat, încît crede că totul a avut loc în comuna... Dragoş Vodă, chiar aşa a scris!

F Dar, hai să mai dăm o mostră din „gazetăria” pe care o practică nenorociții ăștia culeși cu tombe­ roanele de prin şanţuri. În nr. din 14 septembrie, o anume Alina Hlinski (de unde-i strîngeţi, mă, pe toţi veneticii, şi Stamatov, şi Duschka, şi Balazs

Barabaş, şi Berdeli, şi această Hlinski, şi ţiganii S.R. Stănescu, Bălan, Pîlşu?!) – deci o anume Hlinski publică articolul intitulat: „Deşi nu susţine că este mai inteligent decît Einstein sau Kennedy, Yull Brynner este viril datorită cheliei”. Iată cum începe acest incredibil articol: „Yull Brynner nu suferă de calviţie. Dar femeile susţin că este mult mai sedu­ cător spîn”. Şi urmează un interviu cu actorul, totul fiind la timpul prezent. Din nefericire pentru gaşca de analfabeţi de la „Ziua”, credem că cineva le-a tras o ţeapă zdravănă, întrucît marele actor nu mai poate fi nici viril, nici inteligent, nici seducător, nici chel, nici spîn – el este pur şi simplu MORT de vreo 5 ani, în urma unui cancer la plămîni, lupta lui cu boala, campania împotriva fumatului fiind urmărite atunci de o Planetă întreagă. În criză de subiecte, neavînd cu ce să umple cele 12 cearşafuri de pagini, jagardelele astea au pus mîna pe nişte reviste străine prăfuite şi uitate de lume, pe care le servesc acum celor 7.000 de cititori şi 22 de abonaţi drept noutăţi! F Dar, fireşte, cu mult mai mort decît Yull Brynner este bulibaşa S.R. Stănescu, care atîta l-a apărat şi l-a popularizat pe escrocul Triţă Făniţă, încît se va capătui cu o limuzină AUDI, nouănouţă, ca mită... F Să trecem, însă, la lucruri mai serioase. Ziarul „Ziua” va muri pînă la Crăciun, cu şira spinării ruptă de prăbuşirea liftului minciunii. Românoamericanul cu chelie şi cu maşină Lincoln, care le aduce valize cu dolari de peste Ocean şi le varsă în contul firmei-fantomă OMEGA, va afla în curînd că a fost tras pe sfoară şi o să le închidă robinetul, fiindcă nici el nu-i de capul lui, are, totuşi, nişte stăpîni. F Pînă ne vom ocupa de colonelul de M.Ap.N. care îi varsă Adinei Anghelescu informaţii stupide şi de ofiţerii S.R.I. care îl îndoapă pe infractorul Radu Hortopan cu tot felul de denunţuri ieftine – să consemnăm că doi „ziariști” de la „Ziua” au fost huiduiţi sîmbătă la Craiova, de către participanţii la Conferinţa P.D.S.R., erau cît pe-aci să fie călcaţi în picioare, ca la must... F Alături de necinste, incultura e boala cea mai gravă de care suferă nefericita noastră presă post-decembristă.

Tînărul C. Niculescu de la „Jurnal Naţional” a trebuit să se deplaseze pînă în Turcia pentru a da un titlu de o stupiditate colosală: „Trabzonspor – Dinamo 2–1.

Băieţii din Ştefan cel Mare erau s-o încaseze ca la Podu’ Înalt”. Buclucaşul articol începe aşa: „Istoria partidei Trabzonspor – Dinamo se poate rezuma astfel: a fost un fel de bătălie, de la Podu’ Înalt, dar pe dos, cu turcii în rolul lui Ştefan cel Mare şi românii în cel al sultanului Mahomed”. Confuzie mare în capul băiatului: turci, români, Şoseaua Ştefan cel Mare, Voievodul Ştefan cel Mare, Sultanul Mahomed toate alandala, doar ca să-i iasă lui o pasienţă, să fie original şi să şocheze cititorii care, vorba aia, să-l ţină minte peste veacuri: „Ăsta-i Niculescu, fraţilor, ăla cu Podu’ Înalt!”. În realitate, în bătălia de la 10 ianuarie 1475 de la Vaslui (numită şi „de la Podul Înalt”) n-a participat nici un sultan Mahomed, ci Suleiman Paşa, beglerbegul Rumeliei. F Dar, ce le putem cere la Begler-blegii ăştia? Iată-1 şi pe Ioan Todan – băiat cu carte, traduce filme din engleză direct în patachineză – care suferă însă de o boală: transmisiile lui rugbystice n-au nici o legătură cu ce se întîmplă pe teren, el are o bandă în cap, care se derulează în contratimp cu ceea ce vede o ţară întreagă. Sîmbătă după-amiază, la scorul umilitor de 16–9 pentru Ţara Galilor, în Bucureşti, comentatorul Televiziunii Române spunea cu nonşalanţă: „Nu am văzut demult jucătorii noştri jucînd atît de bine!”. Ce vorbeşti,

RM

neică Todane? Păi dacă atunci cînd iau bătaie acasă, nu înscriu nici un eseu, dau cu pumnul şi fac iarăşi dovada că nu cunosc regulamentul, ei joacă atît de bine – atunci cum or fi jucat predecesorii lor cînd învingeau Franţa, Ţara Galilor şi erau la un pas de a îngenunchea Noua Zeelandă? Ne îmbătăm aşa, cu apă rece? Să nu spui oare nici o vorbă despre stadionul absolut gol pe care s-a desfăşurat partida, realitate care denotă lipsa de priză la publicul românesc a acestui admirabil sport al bărbăţiei şi caracterului? Cui foloseşte cocoloșirea, pe postul naţional de Televiziune, a pasei proaste prin care trece de vreo 5 ani rugby-ul românesc? Aşa de necinstit şi exaltat cum transmite Todan, spectatorul de rînd va înţelege că la rugby e invers, adică vor cîștiga cei care marchează mai puţine puncte. F Ce-i drept, şi arbitrul David McHugh a avut o parte din vină la înfrîngerea Tricolorilor, pe care i-a furat pe faţă, ca un bandit la drumul mare, agitînd, în loc de satîr, un fluier. F P.D.S.R.-ul va intra, cu siguranţă, în Cartea Recordurilor: este partidul cu cei mai mulţi vicepreşedinţi din lume, vreo 12. Printre ei se află şi de acum celebrul Dângă, pe care senatorul Văcaru l-a văzut între primii 10 politicieni al României (iluzie optică la drumeţii însetaţi, care se numeşte „Fata Morgana”). Meşterul Dângă se vede treaba că are umor, după nota noastră de săptămîna trecută nu s-a supărat, ba chiar i-a trimis o felicitare senatorului Vadim Tudor, cu prilejul realegerii sale în funcţia de secretar al Biroului Permanent al Senatului. Am aflat cu acest prilej şi funcţia politicianului Dângă: e preşedintele UCECOM. F Imediat cum a sosit pe Stadionul din Giuleşti premierul Văcăroiu, Rapid a bătut echipa belgiană Charleroi. Evident că Alcibiade a compus un cîntec pentru galeria giu­ leşteană: „Trenule maşină mică,/ Rapidiştii n-are frică/ Că-i apără Văcăroiu/ Şi dă goluri Jean Vlădoiu/ Moştenirea lui Nea Nicu, măi, măi/ Am bătut pe Charleroiu/ Ca să spumege Cristoiu/ Moştenirea lui Nea Nicu, măi, măi/ Trenule, n-ai avea parte /De Băsescu fără carte/ C-a vîndut calea ferată/ Şi cu garnitura toată/ Moştenirea lui Nea Nicu, măi, măi/ Adă Cupa, n-o mai ţine/ Că-n Giuleşti șade mai bine/ Moştenirea lui Nea Nicu, măi, măi!”. F Totuşi, la Rapid e o fierbere surdă.

Am înţeles că George Copos a devenit un fel de patron (?!) al îndrăgitei echipe muncitoreşti, ceea ce l-a înfuriat din cale-afară pe omul de sport care e Mircea Pascu, aflat într-un fel de grevă de protest.

Tînărul Copos nu prea are legătură cu sportul, a absolvit 3 ani la Institutul Pedagogic de Educaţie Fizică, apoi a lucrat ca activist la Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti. Se pare că el cam păcăleşte firma Samsung, publicînd reclamă numai la „Evenimentul zilei” şi „România liberă” pe care le-a îmbogăţit. F Este pe cale să se nască un nou ziar evreiesc! Încă nu-i cunoaştem titlul, dar ştim că îl coace Sergiu Andon, care se cuplează cu un alt coreligionar de-al său, Adrian Sîrbu, drept pentru care racolează oameni de la „Adevărul”. Deocamdată, fostul procuror stalinist (cel care ne ataca în articolul scînteist „Naţionalismul găunos”) n-a reuşit să prindă în năvod decît pe netalentata de fie-sa, Alexandra Andon, şi pe interesatul de gineri-său, Ion M. Ioniţă, care suge din peniţă. Mă, v-am zis noi că vă bate Dumnezeu dacă vă luaţi de corpul nostru, cel mai bun corp de menţinere a păcii! F Polonia a făcut sluj, şi uite că este iertată din nou, pentru a doua oară în ultimii doi ani, de o mare parte a datoriilor externe. Prima oară i s-a redus datoria de la 30 de miliarde de dolari la 15 miliarde. Zilele trecute şi datoria asta i-a fost redusă la jumătate, adică ceva mai mult de 7 miliarde de dolari! Alcibiade crede că aici se ascunde un tîrg: băncile evreieşti au devenit brusc mărinimoase în clipa în care Papa Ioan Paul al II-lea (polonez) a recunoscut Israelul! (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 23 septembrie 1994)

RM

3

Vineri, 4 octombrie 2019

Ultimele 48 de ore din viaţa unui cinematograf Pe 23 mai 2019, o echipă de zece angajați ai Primăriei Sectorului 1 a mers să sigileze clădirea din Cotroceni în care se afla cinema Glendale. „Am venit să închidem cinematograful”, zice unul dintre ei cînd intră pe ușă, ronțăind distrat un croissant. „Nu îl închidem”, îl corectează o colegă. „Îl modernizăm”.

După 25 de ani, Glendale, unul dintre ultimele cinematografe mici supraviețuitoare din București, a fost închis, deși aproape 2.500 de oameni au semnat o petiție prin care se opuneau acestei decizii. Primăria Sectorului 1 susține că va face în locul lui un „cinema modern”, dar situația sutelor de cinematografe fantomă din București și din țară ne încurajează să primim cu scepticism promisiunea asta. Reprezentanţii Primăriei au declarat că nu vor schimba destinaţia spaţiului, acolo urmînd să funcţioneze un cinematograf modern. Cu celelalte ce se întîmplă? Cu Scala, cu Patria, cu cinema Studio? De ce nu vor primăriile de sector să facă cinema-uri moderne şi în alte săli aproape părăsite? De ce nu se alocă bani pentru consolidarea acelor clădiri şi renovarea spaţiilor? Înţelegem că există o decizie judecătorească potrivit căreia spaţiul din Cotroceni este în proprietatea Primăriei. Însă cu ce îi împiedică asta să închirieze în continuare unor oameni pasionaţi de film, care n-au drept scop profitul?

Cine vrea sala aia şi de ce?

S-a rupt filmul În România, nu doar schimbările din lumea globală a filmului au scăzut numărul oamenilor dispuși să vadă filme la cinema, cît mai ales administrarea dezastruoasă a cinematografelor și dispariția lor treptată. Săli închiriate pentru nunți, shaorma și bingo, procese de retrocedare, degradare accelerată, plus un haos legislativ din ce în ce mai încîlcit au făcut ca, dintre cele 600 de cinema-uri deschise în 1990, să mai funcționeze în 2018 doar 13. S-a scris mult despre asta, dar schimbările în bine tind spre zero. „În mod ideal, toată rețeaua de cinematografe ar fi trebuit să fie manageriată de oameni cu experiență în domeniu, care să înțeleagă care este drumul unui film, de la scenariu,

Copilul de suflet Povestea Glendale a început în 1994, cînd Ion Ionescu, proaspăt întors din America, unde plecase în timpul comunismului și lucrase în producția de film, a închiriat cinematograful de la Regia Autonomă a Difuzării și Exploatării Filmelor (R.A.D.E.F.). În anii de după Revoluție, R.A.D.E.F. era un mamut care avea pe mînă vreo 600 de săli și grădini de cinema răspîndite prin toată țara. „Cînd am preluat cinematograful, era în paragină”, povestește Ionescu în ultima dimineață din viața cinema-ului botezat după orașul californian Glendale. Cinema Cotroceni (cum s-a numit inițial, cu excepția unui deceniu și puțin de comunism, cînd a devenit „Aurel Vlaicu”) avea aproape 300 de locuri în anii ‘30, cînd aici veneau mulți bucureșteni înstăriți. După ‘89, la fel ca aproape toate cinema-urile din România, a decăzut rapid. „Scaunele erau toate la nivelul podelei, iar în spate WC-urile, și vă dați seama cum mirosea în sală.

Am început să fac investiții și am ridicat cinema-ul.

Tot ce este aici este făcut de mine”, spune Ionescu. În primii ani, Glendale, cu cele o sută de locuri ale lui, era considerat un cinema select, iar pentru o vreme a găzduit și clubul Star Trek, unde se întîlneau fanii serialului. Pe măsură ce sălile din București au început să se închidă, iar mall-urile să acapareze terenul, a devenit o oază lejeră pentru cei care preferă să vadă filme într-un spațiu mai mic și familiar. Prețul biletelor a rămas tot timpul printre cele mai bune din oraș: pînă în ultima zi, cu 20 de lei puteai vedea un film și mînca cît popcorn vrei. Iarna, înainte de proiecții, primeai cîte un ceai cald din partea casei.

Rămăsese singurul cinematograf în picioare în toate cartierele din jur, chiar dacă proiecțiile de film nu mai sînt de mult o afacere bună. Pe măsură ce filmele au devenit din ce în ce mai accesibile odată cu „pirateria”, canalele TV și platforme de streaming ca Netflix sau HBO - GO, numărul spectatorilor a scăzut constant. „Eu, unul, ca să mențin acest cinematograf în ultimii doi ani, lunar am adus bani din alte business-uri ca să-l țin deschis”, explică Ion Ionescu, care a avut de-a lungul timpului 21 de cinematografe în diferite orașe ale României, de la Satu Mare, la Iași, Pitești, Constanța. La toate a renunțat pentru că, spune el, în afacerea cu cinematografe se fură ușor și nu mai erau rentabile. Despre Glendale, însă, spune că era „copilul lui de suflet”. Ionescu a încercat de două ori să cumpere spațiul în care funcționa cinematograful din Cotroceni, dar blocajele legislative nu i-au permis.

pînă la exploatarea lui în cinematografe”, spune un profesionist din lumea cinema-ului care a lucrat cu Regia de Film și care a preferat să rămînă anonim. Potrivit acestuia, managementul disfuncțional al R.A.D.E.F., „pilele și relațiile”, schimbările frecvente de conducere a Regiei și a Ministerului Culturii, au contribuit toate la eșec. „Nici legile nu prea au ajutat. Au fost tot felul de piedici și încurcături legislative care au dus la trimiterea cinematografelor la primării, în speranța că primăriile au bani să facă ceva cu ele”. Legea 303 din 2008, cînd la butoanele Ministerului Culturii se afla Adrian Iorgulescu, și care ar fi trebuit să salveze cinematografele, le-a dat în schimb un knock-out birocratic. Legea prevedea preluarea sălilor de la R.A.D.E.F. de către primării sau consilii județene, doar că nu oferea și metode clare prin care acest lucru să fie posibil. Mai mult, R.A.D.E.F. a atacat legea la Curtea Constituțională. Pînă la urmă, o parte dintre cinematografele de la Regie au fost transferate pe hîrtie în grija administrației publice, dar fără să fie analizat fiecare caz în parte. În felul acesta, primăriile s-au trezit că sînt noii proprietari ai unor clădiri retrocedate sau chiar demolate.

Cinematografe angro Cinema Cotroceni a fost obținut în instanță de Primăria Sectorului 1 în 2014, alături de Patria, Scala, Excelsior, Dacia, Grivița, Cotroceni, Giulești, Feroviar, Grădina Parc. Între timp, Scala a fost retrocedată, iar pe locul fostului cinema Feroviar e azi o clădire de birouri.

Cinema Giulești e parcă dintr-un film horror, deși în 2017 circulau scenarii seducătoare despre reînvierea lui ca centru multifuncțional. Tot dintr-un film horror pare Cinema Grivița, care a fost vîndut chiar de R.A.D.E.F., în condiții greu de elucidat, la fel ca Grădina Parc.

Din Dacia (Marconi) a rămas doar coaja, desenată în culori de ambulanță, cu care moștenitorii nu știu ce să facă. La Cinema Excelsior se află un studio al trustului Intact, iar Patria a fost închisă imediat după Colectiv, dar de acum un an, cînd Primăria Sectorului 1 promitea consolidarea blocului și un cinema nou „ca la mall”, nu s-a modernizat nici un milimetru. Dintre toate cinematografele preluate de Primăria Sectorului

1, Glendale, aflat în sectorul 6, era singurul rămas în viață.

Ultima noapte de film, prima zi de modernizare Pe 23 mai 2019, în ultima zi a contractului de chirie cu Glendale, echipa de angajați ai Primăriei era hotărîtă să sigileze clădirea cinematografului, dar Ion Ionescu nu le-a permis acest lucru, atîta vreme cît plătise chirie inclusiv pentru ziua respectivă.

La fața locului, nici unul dintre cei zece trimiși ai autorităților nu a vrut să spună nici ce se va întîmpla mai exact cu acest spațiu, nici cînd va începe procesul de transformare.

Am aflat însă dintr-un comunicat al Primăriei că spațiul în care a funcționat Glendale ar necesita „lucrări de reabilitare și reparații urgente, precum și lucrări de modernizare”, deoarece această clădire este veche și nu s-ar fi făcut reparații la ea în ultimii 30 de ani. Cu toate acestea, Primăria recunoaște că nu a făcut nici o expertiză pînă acum care să arate că ar fi nevoie de reparații și ce modernizări ar fi necesare. „Pînă în prezent nu s-a realizat nici o expertiză asupra spațiului Cinematografului Cotroceni, însă intenționăm să demarăm acest proces”. Cu toate acestea, susține că intervențiile în imobil sînt urgente.

Din același comunicat al biroului de presă al Primăriei am aflat și că, după terminarea lucrărilor, aici ar urma „să funcționeze un cinematograf modern, care va corespunde cerințelor actuale și care se va adresa tuturor locuitorilor Municipiului București”.

La prima vedere, Glendale chiar corespundea acestor criterii: era un cinema modern și accesibil locuitorilor, atît prin prețul relativ mic al biletelor, cît mai ales prin performanța că rămăsese deschis de 25 de ani.

A fi sau a nu fi cinema Deși pe hîrtie, planurile primăriilor în materie de reînviat cinematografe sună grandios, realitatea arată cu totul altfel, iar exemplele de succes se pot număra pe degete. „O primărie, odată ce a preluat cinemaul, nu-l va pune imediat în funcțiune, iar imediat la primărie înseamnă ani de zile”, spune Marinel Pașcu, fost membru în consiliul de administrație al

R.A.D.E.F.. „Am auzit de foarte multe ori primării care spuneau că preiau spații pentru a le reface cinematografe. Dar aceste declarații trebuie luate cu foarte mari rezerve. Șansele să le vedem redeschise în următorii trei, patru, cinci ani sînt extrem de mici”.

Potrivit lui Pașcu, din circa 140 de cinematografe predate de R.A.D.E.F. către primării între 2009 și 2015, nici 10% nu au redevenit cinematografe active.

Totodată, deși legea spune că e interzis să schimbi obiectul de activitate al unui cinematograf, nici nu interzice organizarea altor activități în spațiile respective. Iar cum un cinema de sine stătător nu e tocmai rentabil, ajungem să avem din ce în ce mai puține spații dedicate exclusiv filmului. Așa se face că un cinematograf poate să se transforme, sub aparența resuscitării, într-un „centru multifuncțional” din care filmul să dispară treptat, făcînd loc altor activități cu sau fără relevanță culturală.

Sursa: Scena9.ro

4

Vineri, 4 octombrie 2019

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Ariadna, urmașă a luminii Albastrului de Voroneț Rar în viaţa mea am avut ocazia să cunosc şi să stau de vorbă aşa de prieteneşte cu o adolescentă cu părinţii plecaţi în străinătate, cum am făcut-o, deunăzi, cu prilejul vizitei mele la Torino, în Italia, invitat de doamna Elisabeta Cioată Burduja, preşedinta Centrului de Cultură și Tradiţie Românească A.R.S.Torino. Aici am cunoscut-o pe domnişoara Ariadna, româncă frumoasă, cu părul lăsat să fluture ca un lan de grîu în bătaia unduitoare a vîntului, cu privirea luminoasă din care pare a răsări soarele cu întreg universul lui de raze... După felul cum s-a prezentat, aveam să deduc că mă aflu în faţa unei adolescente inteligente, cu vorba pur românească, în care s-a rostit cîndva bădia Mihai Eminescu... Din dorinţa de a o cunoaşte îndeaproape, ca tînără care locuieşte şi trăieşte cu familia departe de plaiurile României, unde bunicii îi duc dorul, am invitat-o la un scurt dialog...

Răspunsurile din partea ei fiind la obiect...

Printr-o dezinvoltură specifică adolescenţilor, tînăra româncă, cu calităţi remarcabile în a povesti, graţie educaţiei primite de la familie, mi-a mărturisit: „M-am născut la Iaşi, şi de la doi ani m-au luat părinţii cu ei aici, la Torino... Odată ce am crescut, am început să merg în România la bunici. Sînt oarecum familiarizată cu obiceiurile româneşti. Părinţii mei sînt români, și dacă au ales drumul bejeniei, au făcut-o pentru a ne oferi nouă, copiilor, un trai mai bun. Sînt studentă la Litere şi în timpul liber lucrez ca voluntar la asociaţia mamei”. Ariadna nu are nostalgii, şi chiar dacă ar avea, nu şi le arată, înţeleg lucrul acesta după emoţia-i din glas... Posedă o frumoasă zestre spirituală moştenită de la mama ei, doamna Elisabeta Cioată Burduja, de la care a învăţat cum e să fii român. Ce

gînduri estivale

Vacanță euxinică (2)

Orașul grădinilor de nalbă, cu minarete exotice profilate pe cer, cu nisipul țărmului cu o scînteiere unică, trebuie ferit de monotonie. Marea, la Mangalia, are culori schimbătoare, orele, vîntul, trecerea anotimpurilor împrumută apei nuanțe imprevizibile, încărcînd pînza pictorului. La capătul lui iulie apa e argintie, pulberea luminoasă a moartelor statui pare topită în ea. În inima lui august valurile sînt roșietice, amintind lemnul corăbiilor scufundate demult. În septembrie, marea capătă irizări de mărgean. Argint topit, prelins din lespezi netede,

înseamnă să fii blînd, milos cu aproapele şi cum să nu te înstrăinezi de rădăcinile tale... „Dacă s-ar întîmpla aşa ceva vreodată - îmi zice interlocutoarea mea, pe acelaşi ton încrezător în sine - ar înseamna să te înstrăinezi de propria ta fiinţă... De cîte ori voi întîlni români, îi voi sprijini cu tot ce pot, necondiţionat, dacă ei îmi vor cere acest lucru... Ştiu prea multe poveşti triste trăite de români în Italia... Fiecare român are povestea lui ca emigrant... Multe din ele chiar ţin de un film horror...”.

Ariadna îmi vorbeşte cu vocea lină, curată, ca un poem scris la lumina albă a lunii în serile senine de vară, cu parfum de pepene galben. Felul ei de a fi este al adolescentului fără inhibiții, care nu are reţineri faţă de o persoană străină de Italia, ca mine... Pentru că nu avea de unde să mă cunoască pe mine, un invitat al mamei sale, venit pentru cîteva zile la Torino din dorinţa de a afla, la fața locului, cum trăiesc românii în aceste locuri, să ne împărtăşim din bucurii... Avea să-mi povestească multe lucuri formidabile despre românii din Torino, despre tradiţiile şi obiceiurile noastre, care le alină dorul de ţară, de cei dragi rămaşi acasă... Ariadna Cioată, nu uita că românii sînt din aluatul creaţiei divine, binecuvîntați cu genealitatea de a fi creat, întru nemurirea neamului nostru, adevărate minuni, precum ia, căluşarii, fluierul şi Doina... Cu ele au crescut zeci şi zeci de generaţii pînă în zilele noastre. Oriunde te vei afla, să ai grijă şi să le laşi moştenire copiilor tăi, întru slava şi nemurirea rădăcinilor neamului românesc. Dacă acest lucru se va întîmpla, de acolo, din stele, unde mă voi afla eu atunci, voi fi cel mai fericit român, cu atît mai mult cu cît soarta mi-a oferit prilejul să vorbesc cu tine, o adolescentă, chiar dacă mă repet, frumoasă şi inteligentă, cu gînduri măreţe pentru ţara în care s-a născut... Să fii binecuvîntată pentru faptele tale bune şi să fii mîndră de tine, ca urmaşă demnă a lui Ştefan cel Mare și a luminii Albastrului de Voroneț, întru frumosul nostru grai strămoşesc și sfîntul Tricolor românesc.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

RM

Un prieten drag (În memoria fostului coleg de pagină întru poezie, FLORIN IORDACHE) Din cînd în cînd, dar, tot mai des, Rupînd al zilelor șirag, Ne pierdem un prieten drag – Tot mai pustiu e-n Univers.

Ai fost român născut din dor, Să fii în Țara ta stăpîn, Mai mult, ai fost acel român Înnobilat de Tricolor.

Ai ars pe rug cu foc nestins, Să-i fie Țării bine-n plai, Ai șlefuit al nostru grai Prin vers de dragoste aprins.

Ai fost românul ce dă tot Ca să slujească-acest pămînt, De-aceea, ca un lucru sfînt, Ai vrut să fii un patriot, Și-ai militat de la-nceput Să fii ostaș lîngă Tribun, Ai fost prietenul cel bun Și-atunci cînd viața a durut.

Te-ai bucurat ca-nvingător Cînd PRM era pe val, Și, prin exemplul magistral, Doreai bine românilor. Și, cînd au apărut trădări, Culmea, chiar din interior, Tu ai rămas cu-același dor, Necăutînd alte cărări.

Cu inima ta de român, De luptător pentru români, Ai așteptat iar anii buni Lîngă prietenul Tribun.

Dar, iată, soarta n-a permis Ca să ne bucurăm din nou.

Acum, al luptelor ecou Rămîne-n noi ca dulce vis.

Doar de-acolo, unde-ați plecat, Prin legea firii – prea devreme – O s-așteptăm mereu poeme, Sînteți cu noi. Nu v-am uitat!

GEO CIOLCAN

curge pe coame de val, cioburile amforelor sîngeră lîngă țărm. Orele vacanței se trec aici limpezi, într-o liniște totală.

Mangalia scînteiază discret în evantaiul litoralului românesc, ca o soră pămînteană a Lunii. Călătoria noastră se termină aici.

Totuși, o întrebare doar: de ce Mangalia și Constanța nu și-ar recăpăta adevăratele lor nume, Callatis și Tomis? *** Bucureștiul are nostalgia mării. Dintre toate orașele pe care le știu, acesta, care e al meu, visează de mai bine de o jumătate de mileniu Marea. Eminescu, poetul - dintre toți poeții lumii cel mai drag, își dorea mormîntul la marginea mării...

Iată de ce cred că îi înțeleg pe arhitecții care plantează la marginea orașului navele blocurilor lor albastre. Împietrind sub cerul nemișcat, transaltlanticele de beton au pe zidurile lor irizări de scoici, pulbere fină de alge...

Legătura orașului cu nesfîrșirea apelor e cu atît mai evidentă cînd în ,,portul” din Gara de Nord sosesc, cu trupuri bronzate, femeile mării. Ele vin cu o lumină misterioasă pe chip, unghiile lor sînt încărcate de carate solare, uleiurile apelor le-au coborît pe umeri, și degetele lor păstrează încă, imperceptibil, nisipul plajelor somnoroase. Adusă în valize, de locomotive de tren ori cărți de versuri, și lăsată să gonească pe străzi ca o fiară sublimă fugită dintr-un circ estival, marea se tăvălește pe caldarîmul bucureștean și ne apropie umbra de a ei, nevăzută...

Sfîrșit GHEORGHE TOMOZEI (1983)

RM

5

Vineri, 4 octombrie 2019

Polemici«Controverse BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Tudor Vladimirescu Cel dintîi viteaz din neamul nostru, despre care am auzit, de mic copil, și pe care l-am plimbat în închipuirea mea, a fost Tudor Vladimirescu. Zavera lui Tudorin mi-a sunat la urechi și în inimă de pe timpul cînd de-abia puteam să biruiesc sunetul r. Ca mai toți cei vlăstăriți la picioarele frumoșilor moșnegi adormiți acum un sfert de veac, am ascultat și eu, în seri de iarnă, crîncenele povestiri despre zaveră.

Cîteva întîmplări, din acele zile mari și nenorocite, mi-au rămas în suflet, și după zeci de ani am căutat să le răsădesc în grădinile nuvelei. Le-am auzit de la o bătrînă veselă și bărbătoasă, un fel de bunică adoptivă, al cărei ultim vis, a cărei ultimă dorință, la un pahar de vin, era să o pomenească nepoții cînd vor fi mari și ea va fi în pămînt. Din amintirile ei, fetișcană în zaveră, am umplut cerul primelor mele închipuiri cu umbra uriașului Tudorin și cu numele lui de trîmbiță.

Cînd eram ceva mai mare, am găsit, într-o casă veche unde locuia, ascunsă de toată lumea, o altă bătrînă din familia mea, un tablou care a fost pentru mine un eveniment printre evenimentele copilăriei. Multă vreme, chiar și atunci cînd învățasem alfabetul chirilic în care era scrisă legenda tabloului, priveam la acest tablou cu uimirea din zilele dintîi.

Tabloul înfățișa pe Slugerul Tudor Vladimirescu, înconjurat de cîțiva panduri și căpitani, stînd cu toții pe malul unei ape și cam la o margine de oraș. Apa era Jiul sau Oltul, orașul: Craiova sau Slatina. Un pandur ținea un cal de căpăstru; o flotă de rațe se legăna pe apă. Slugerul Tudor Vladimirescu, persoana cea mai arătoasă din icoană, era închipuit ca un om gras și jovial. Avea în ochi o mulțumire de parvenit trufaș, sigur de treburile și de veniturile lui, mîndru de hainele scumpe cu care era îmbrăcat. Căci într-adevăr era scump îmbrăcat. Avea o blană lungă pînă în pămînt, printre ale cărei răsfrînturi de samur se vedea brîul plin de pistoale și de pumnale. Slugerul ținea o mînă pe prăsele, lăsînd să-i cadă, largă, mîneca de la blană și nu știu ce găitan sau lanț care-i cobora de sus, de după gît. În cap purta căciulă, nu de piele de oaie, ci tot ceva rar. Am privit icoana aceasta cum privește credinciosul ignorant chipul vreunui sfînt vestit, în cutare icoană, despre care se zice că a pogorît din cer.

Vremea cugetării critice era încă departe. De-abia prin clasa III-a, a IV-a primară, am început, fără sămi dau bine seama, să nu mai cred în incoana dintîi.

Imagini contradictorii au împins-o mai departe și i-au luat locul. Cîntecul popular nu mă mai lăsa să văd în Domnul Tudor pe arendașul, încîntat de sine, din vechiul tablou: ,,Tudor, Tudor, Tudorel,/ Dragul mamei voinicel,/ De cînd maica ți-ai lăsat/ Și panduri ți-ai adunat,/ Mult la față te-ai schimbat/ Și mult te-ai întunecat”. Apoi, o iconiță dintr-o carte de citire de pe vremuri, carte cu multe foi, tipărită pe hîrtie brună și frumos ilustrată (cred că Citirea lui I. Ionescu), mi-a arătat un Tudor cu toul diferit. Avea o privire ageră și arzătoare, niște obraji trași și o pornire vehementă în capul lui cu chică leonină.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu, la lecția de istorie și istoria critică, mai tîrziu, trebuia să-mi precizeze, din ce în ce mai mult, această figură, vulturească și aspră, care domină, ca dintr-un nor de sînge, redeșteptarea românismului la începutul veacului trecut. În școala haotică, lipsită de viață și de patriotism, lipsită de ideal și de solemnitate, în școala interminabilă și veștejitoare prin care a trecut generația mea, și eu cu ea, am ținut ochii multă vreme ațintiți pe Domnul Tudor. El și Iancu Jianu erau pentru mine subiectele unor romane istorice, la care visam, după care întindeam brațele, cel puțin de atîtea ori de cîte ori auzeam lăutarii cîntînd cîntecul Jianului sau doina. Îmi propuneam să scriu cu foc două romane, în care Iancu Jianu și Tudor Vladimirescu să trăiască măreți, ca fulgerele în nori, și

la Porțile Împărătești, în șerpii de tămîie. A fost un vis care a înflorit, dar n-a rodit! Și iată că părerea-mi de rău se țărmurește azi cu mulțumirea să văd că dorul meu a fost și dorul altuia, care și l-a izbîndit frumos și bine.

O femeie, pe care n-am văzut-o niciodată și despre care se zice că prin naștere nu e română, a iubit atît de mult aceste vitejești figuri ale codrului și ale suferinței românești, încît le-a închinat ani de zile din viața ei, a adunat cu răbdare faptele, sufletescul și culorile epocii, și a rechemat cu putere pe Haiduc și pe Pandur, în două cărți intitulate: Haiducul și Pandurul. Am isprăvit de citit, mai ieri, pe cea din urmă. Era ediția și versiunea românească. Aștept cu nerăbdare să-mi sosească originalul, ca să-mi lămuresc o mulțime de chestiuni, cărora nu le găsesc răspuns și care nu-mi dau pace.

Autoarea, Bucura Dumbravă, scrie în limba germană!

Ar mai trebui să aud că această scriitoare nu e nici măcar născută în Țara noastră, ca mirarea mea să crească mare cît Oltul. Oriunde ar fi născută autoarea Pandurului și oricare ar fi limba în care a trebuit să-și scrie cartea, ea este româncă, este olteancă! Mai mult decît mii și mii de români și de olteni. Cartea ei este scrisă cu atîta dragoste de țărănimea noastră, cu atîta pricepere într-ale firii și ale sufletului românesc adevărat, cu atîta evlavie pentru codrii, munții și mînăstirile din Oltenia, încît dacă am fi cu toții la înălțimea românismului Bucurei Dumbravă, i-am decerna, într-un glas, o diplomă de onoare și de recunoștință din partea Poporului Român. Și Tudor Vladmirescu, întunecosul pandur care trece călare, prin toată această minunată rechemare a anilor 1820-1821, poate fi el altul decît adevăratul, autenticul Tudor Vladimirescu? Te întrebi, fără să poți să hotărăști – din multa ei dragoste, ori din multa ei știință istorică l-a înviat Bucura Dumbravă pe vajnicul oltean, atît de aidoma cu icoana din inimile noastre? Trebuia, pe lîngă atîta sete de lămuriri istorice, și o inimă de femeie, ca Tudor Vladimirescu să renască printre noi pandur viteaz și nepătat, apostol frumos și crunt, precum a fost Tudor Vladimirescu!

Este astăzi ceasul, mai mult decît oricînd, să strîngem la piept icoana lui și să lăsăm să curgă peste inimile noastre izvorul cu gust de lacrimi al științei faptelor și sorții lui. Sînt în cartea Bucurei Dumbravă niște vorbe puse în gura lui Tudor Vladimirescu, niște vorbe care, dacă sînt autentice, sînt profeții egale celor din Sfintele Scripturi și anume celor privitoare la Israel și la neamurile învecinate. Este vremea să facem ca Israel: în ceasurile de grea cumpănă, să ne refugiem în sanctuar și să căutăm, înfrigurați, înțelesul scripturilor bătrîne.

Tudor Vladimirescu, țăranul ăsta care ridică Oltenia pentru drepturile norodului și moare pentru dreptate, este proorocul care trebuie citit în zilele de față. Ne frămîntăm, discutăm, argumentăm, ne aruncăm înainte curajoși și dăm pe urmă înapoi; prindem din nou curaj, și iar ne-apucă frica și frîngem linia frontului nostru sufletesc de mai multe ori pe zi... Ce ne este? Ce avem?

Nu avem încredere unii într-alții, nu avem încredere în noi. Și într-o sută de cauze adînci, prin care, ca pe niște țevi, vin sfiala, frica și confuzia, este una grozav de adîncă, de unde se ramifică tot răul: nu este dreptate în casa noastră, și deci nici dragoste, nici solidaritate! Cei mai mulți dintre noi nu sînt de-ai lui Tudor Vladimirescu, ci tocmai dintr-aceia împotriva cărora olteanul se jurase cu jurămînt să-și facă din pielea lor opinci!

GALA GALACTION (1916)

Portretul Vladimirescului

Toţi contemporanii care l-au cunoscut au relevat caracterul său sumbru, posomorît şi aspru. Vorba lui era scurtă, poruncitoare şi elocventă. Toată înfăţişarea lui avea „un aer de comandir”. Pe cît de puţin era respectat şi temut Ipsilanti de soldaţii săi, pe atît era Tudor de ai săi. Zilot Românul a prins toate aceste trăsături într-o frază pătrunzătoare şi justă: „Cu adevărat avea omul şi duh firesc, şi vorba lui puţină, şi totdeauna pe gînduri; şi cînd îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă scăpa cîte o vorbă desperată asupra tiraniei”. Iată însuşirile pe care Tudor avea să le pună în slujba misiunii sale revoluţionare: o minte ageră şi o largă experienţă a oamenilor, o voinţă dîrză şi o ambiţie puternică, un dar natural de comandant şi hotărîrea de-a merge pînă la capăt. În clipa în care a ridicat steagul pentru cucerirea „drepturilor patriei” sale, el s-a îmbrăcat „cu cămaşa morţii”. Patria pentru Tudor nu era „tagma jefuitorilor”, ci poporul, cu al cărui „sînge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc”.

Un contemporan care l-a văzut și a stat de vorbă cu Tudor Vladimirescu, deși nu îi era prieten și nici admirator, ni-l descrie astfel: ,,Om de statură mai înalt decît de mijloc, talia bine proporționată, față blondă, mustața galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decît oval, nici prea durduliu, nici prea slab, cu o mică bărbie, om nu urît; sta drept, țanțoș, vorbă brevă (scurtă), răstită și destul de elocventă, aer de comandant; pe atunci, cînd l-am cunoscut, să fi avut 40 de ani (în pragul Revoluției de la 1821)…

Netăgăduit că era un om de inimă. Cine știe ce ar fi fost într-o altă atmosferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul și mijloacele i-au lipsit”.

Moartea lui Tudor Motto: ,,Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rînduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele m-am îmbrăcat în cămașa morții. Turcii sînt în țară, dar nu sînteți în stare și nu veți fi niciodată a vă bate cu dînșii cu ispravă”. (TUDOR VLADIMIRESCU) Potrivit istoricului Mihai Cioranu, pe 23 mai 1821, dimineața, Tudor e dus la Tîrgoviște, într-o căruță de poștă, cu un arnăut înarmat la spate și alte trei sau cinci căruțe de arnăuți în urmă. În oraș a intrat pe un cal schilod, iar Tudor avea picioarele legate sub burta calului. E închis la vechea Mitropolie și predat lui Vasile Caraiva, un bețivan, supranumit ,,monstrul de la Galați” deoarece în acel port măcelărise fără temei o mulțime de locuitori turci, care nu aveau vreo implicare în sistemul represiv otoman. Vasile Caraiva, viitor cîrciumar în Elada, l-a torturat pe Tudor pentru a afla unde sînt banii pe care era bănuit că îi ascunde, presupunere falsă. În loc de a-l preda divanurilor țării, așa cum se angajaseră, eteriștii au făcut un tribunal din niște boieri ce se intitulau pămînteni. Acest instrument judiciar nu avea cum să aibă legitimitate din moment ce din el făcea parte, printre alți ,,pămînteni onești”, și Geartoglu, un grec cunoscut că jefuia alimente și vite de la țărani, pe care apoi le negustorea ,,făcînduse un nepovestit jaf de se va pomeni în viitorul veac”. „Dar de teamă ca pămîntenii să nu se răscoale și să-l libereze, Ipsilanti a poruncit lui Caraiva de l-au omorît noaptea în taină, pe malul iazului ce curge pe lîngă oraș și i-au aruncat cadavrul într-un puț de lîngă grădina Geartol (Geartoglu)”.

După mărturia unui contemporan ,,care a văzut cu ochii lui cînd l-au scos (pe Tudor) din lanțuri și l-au dat în mîna lui Vasile Caraiva”, Tudor a fost ucis la primele ore ale zilei de 27 mai. „Am auzit cei ce ne aflam în curte două detunături de pușcă spre odaia lui Caraiva, ce era în fundul curții Mitropoliei, unde ședea și egumenul Chiril. A doua zi de dimineață s-a zvonit în toată curtea Mitropliei c-au împușcat pe domnul Tudor Vladimirescu și că l-ar fi azvîrlit în taină într-una din umblăturile de sus (din fund) ale Mitropoliei”.

Surse: istoriepescurt.ro, activenews.ro

6

Vineri, 4 octombrie 2019

Polemici«Controverse Paranormale (5) Papagalul meu, Elvis După moartea soțului meu, apoi a mamei, la scurt timp, rămasă singură m-am decis să-mi iau un papagal. Am găsit un pui mic, cu penajul verde. Lăsam ușa coliviei deschisă, iar el se primba în voie prin toată casa. Neavînd cu cine vorbi, ,,dialogam” cu el, spunîndu-i fel de fel de cuvinte de alint: Pui mic, te pupă mămica... etc. El le repeta.

Cu Elvis mă jucam toată ziua. Puneam pe pat o oglindă, în care el își vedea chipul, eu mă făceam că-l prind, iar el ,,îl apăra” pe cel din oglindă, ciupindumă. După un an, exact de 1 Martie, deci de Mărțișor, Elvis a ieșit din colivie, s-a urcat pe capul meu și l-am auzit spunînd: ,,Pui mic, pui mic...”. A fost cel mai prețios cadou pe care l-am primit în viața mea, și care m-a făcut nespus de fericită. După 4 ani, într-o zi – cea mai tristă pe care am trăit-o alături de el – l-am găsit pe Elvis transpirat, cu penele ude. Nu s-a mai făcut bine. Înzestrat de Dumnezeu cu grai, ultimele cuvinte pe care le-a rostit perușul meu Elvis au fost: ,,Te iubesc, măicuță”. Apoi, capul i-a căzut într-o parte, și-a întins aripile în colivie și... a zburat pe tărîmul celălalt. Întins acolo, în colivie, părea o jucărie. Dar eu nu mai eram copil, și jucăria era scrum. Pentru perușul meu atît de mic, mă doare Lumina în care a murit, fiindcă eu nu-mi amintesc să le fi spus celor dragi ,,Te iubesc”. Dvs. vă amintiți? Într-o noapte, am visat că, împreună cu Elvis aflat în colivie, mergeam printr-o

piață, și toate tarabele erau ocupate. Nu aveam loc să-l pun nicăieri. Deodată, din verde cum era, s-a colorat în galben. ...Mam trezit plîngînd și mi-am zis că viitorul papagal pe care o să-l am va fi unul galben, așa cum a devenit, în vis, Elvis.

După o perioadă, m-am dus la magazinul din piață și m-am oprit la colivia mare cu papagali. Erau peste 30, toți stăteau în fundul coliviei, doar unul galben stătea agățat de ușiță, în așteptare. De cum l-am văzut, mi-am zis: ,,Asta-i Elvis din vis”, mă aștepta să vin. L-am cumpărat, l-am adus acasă și i-am pus numele Ciocuță. După o perioadă de timp – 3 sau 4 ani -, într-o noapte am auzit o bufnitură care venea dinspre colivie.

Am aprins lumina și am văzut că Ciocuță era în­ tins jos, cu aripile întinse, și nu mai dădea semne de viață. Am îngenunchiat lîngă colivie, am stropit-o cu apă sfințită (de la Bobotează), am rezemat de ea icoana Sfîntului Anton și m-am rugat pînă dimineața. ...Ciocuță era tot nemișcat.

Convinsă că a murit, m-am apropiat de gratiile coliviei și am zis: ,,Ciocuță, și tu m-ai părăsit”. În clipa aceea, Ciocuță, care se afla în aceeași poziție, adică nemișcat, s-a ridicat brusc, a bătut din aripi, părînd cam dezorientat, apoi s-a dus la cutiuța cu mîncare. Și a mai trăit o bună perioadă de timp.

Rugăciunea, apa sfințită și încrederea în Atotputernic fac minuni. Taina Lui o vom afla cînd, dînd timpul înapoi, iubirea se va reflecta în Candela din Stea, dacă am gravat în iubire Stema NEMURIRE! (va urma) LILIANA TETELEA

CIOBURI DE GÎNDURI

nstrinare

Pînă-n apus și poate mîine...

Cît doare lacrima, Părinte!

O, stradă a copilăriei Ce fremătai în zeci de glasuri, Azi Oda, Oda Bucuriei Ți-o cîntă stins vreo patru ceasuri.

Deja zăpada e aproape, Deja ni-i iarnă și în dor, Iar tragedia nu ne-ncape Și vom muri în viitor.

Iar dealul cununat cu cerul Balet susține-n vînt cu scaiul...

Unde e, Doamne, Sfînt misterul, Și unde oare ne e raiul?

Prezentul nu știm unde duce, M-am ferecat în propriul eu, Dar nu sînt vrednic nici de cruce Și nici de Bunul Dumnezeu.

Pe mările de grîu, în valuri Ce-mpodobeau un sat ca-n mituri Azi odihnesc în rugăciune Dar și în lacrimi două schituri.

În zare a rămas orașul, Nici o speranță nu-i în sat, De veacuri n-a venit poștașul Și nici o taxă n-am mai dat...

Avem atîtea drumuri line, Și poduri cum nu am gîndit Dar cine să le treacă, cine?

Că frînți sîntem de mult în lut.

Se vede c-a murit pămîntul, Și cerul poate a murit...

La ce mi-a folosit cuvîntul Cînd doar cu mine am vorbit?

Fără copii sîntem himere De frunze veștede în vînt, Ce va urma va fi tăcere Și iadul greu din necuvînt.

O, stradă a copilăriei Pe care am crescut senin, Mai cîntă-mi Oda Bucuriei Din raiul meu etern Divin.

Cocorii iată, pleacă-n cețuri, Reci stele-mi cîntă din tării: ,,A ruginit frunza din vii” Și iarna vine cu înghețuri.

Iar noi, străduță, vom rămîne Ostași pe metereze sfinte,

Așa au fost executați Regele Ludovic al XVI-lea și Regina Maria Antoaneta (4) În ziua de 11 decembrie, la ora cinci dimineaţa, au fost aduse tunuri la Temple, în curte. Regele nu a băgat de seamă agitaţia. La ora unsprezece, el şi fiul său jucau Siam, cu popice şi titirez, pînă cînd li s-a luat jocul. La ora douăsprezece au sosit primarul, procurorul public şi alţi cîţiva membri ai autorităţii municipale, care l-au dus pe Ludovic al XVI-lea la Convenţia Naţională, unde a fost interogat de deputatul iacobin Bertrand Barère, un adversar al lui Danton. Se spune că Ludovic a reuşit să-şi domine interlocutorul în timpul procedurii, scoţîndu-1 de mai multe ori din sărite prin atitudinea sa prietenoasă. În încheiere, regele a cerut o transcriere a rechizitoriului şi asistenţă juridică. Trebuie să fi fost surprins că rugămintea sa de a primi asistenţă a fost admisă. Alegerea suveranului s-a oprit asupra lui Chrétien Guillaume de Lamoignon de Malesherbes. Toţi ceilalţi candidaţi au refuzat, temîndu-se să nu-şi pună viaţa în primejdie.

Convenția a acceptat alegerea regelui. Malesherbes a stabilit ca Ludovic să fie reprezentat în instanță de avocatul Raymond de Sèze, care fusese alături de el și în l’affaire du collier de la reine. Malesherbes s-a străduit să-i dea regelui speranță, în vizitele sale la Temple, spunîndu-i că trupele prusace aveau să pună curînd capăt regimului de Teroare al lui Robespierre și urma ca el să-și recapete tronul. Aparent, suveranul nu s-a lăsat impresionat. Un tron redobîndit cu forța, ar fi

RM

Arestarea regelui Ludovic al XVI-lea și a familiei sale la Varennes, 1791

comentat acesta lapidar, nu mai valora nimic pentru el.

Singurul lucru pe care i l-a cerut lui Malesherbes a fost să-i transmită cît mai repede cu putință unui preot, Pater Edgeworth, rugămintea de a-i fi alături în ultimul ceas.

Regele trăia atunci în așteptarea sfîrșitului său apropiat. Și l-a mai întrebat pe Malesherbes dacă a văzut-o pe La Dame Blanche. ,,La Dame Blanche? Despre cine vorbiți?”, l-a întrebat Malesherbes. ,,Nu știți că în popor se vorbește despre o femeie îmbrăcată în alb, care bîntuie prin castel cu puțin timp înainte să se stingă un prinț din familia mea?”, i-a răspuns Ludovic.

Și cîte-aș fi avut cu tine Iubită țară să vorbim, De ce am fost, de ce-o să FIM...

Dar timp n-a fost pentru mai bine.

Cazanii noi ning azi Carpații Cînd Dunărea pe toți ne plînge: La ce mai sînt sub cer bărbații Minciuna dacă îi înfrînge?

E-un adevăr, ne ceartă glia Din care am zidit o țară, Dar nu se naște veșnicia Spre a muri a doua oară.

Ilarion Boca, 10 septembrie 2019

Așa cum recunosc și cele mai răuvoitoare biografii, regele și-a interzis orice urmă de autocompătimire.

Malesherbes subliniază în notele sale că a insistat să aibă o apărare adecvată – dar în nici un caz cu speranța de a fi achitat, și nici cu credința că ar fi dator să dea seamă națiunii, ci doar ca să nu se facă vinovat de sinucidere înaintea lui Dumnezeu. În decembrie a avut loc ultima tentativă de eliberare.

Godoy, prim-ministrul regelui Spaniei, a încercat să-l implice pe William Pitt Junior, șeful guvernului englez, în salvarea lui Ludovic al XVI-lea. Danton era dispus să se lase cumpărat încă o dată, pentru a mijloci eliberarea. Noël, un agent al lui Danton, s-a întîlnit cu Pitt, pentru negocieri. Danton a pretins patruzeci de mii de lire sterline. Prea mult pentru Pitt. În ziua de Crăciun a anului 1792, Ludovic al XVI-lea s-a rugat mult. A citit din Tacit și și-a scris testamentul. Un document de o generozitate copleșitoare. Îi iartă pe toți, în primul rînd pe dușmani și pe prietenii ipocriți, și pe soția sa (,,dacă socotește că trebuie să-și facă vreun reproș”) – și iartă întreaga Franță. Și cere iertare, la rîndul său, tuturor acelora cărora le-a greșit, fără de voie”. Testamentul său culminează cu fraza bine cunoscută: ,,Îl îndemn pe fiul meu, în cazul în care va avea nefericirea să ajungă rege, să se gîndească bine că trebuie să lucreze întru totul spre fericirea concetățenilor săi, că trebuie să uite toată ura și orice gînd de răzbunare, și mai ales pe cel legat de nenorocirea și de suferința prin care trec”. (va urma) ALEXANDER VON SCHÖNBURG

RM

7

Vineri, 4 octombrie 2019

File de istorie Cronicari români din Ardeal

Nicolae Densușianu, despre Revoluția lui Horea

N

icolae Densușianu s-a născut la 18 aprilie părinților noștri, ele răstoarnă în mod decisiv rătăcirile 1846 în localitatea Densuș din județul scriitorilor străini, ce influențau literatura modernă Hunedoara și s-a stins din viață la 24 martie 1911 la română să îmbrace costumul verității istorice”. În 1884, Ion Brătianu îl numește pe Nicolae București. A fost un excelent jurist și istoric român, membru corespondent al Academiei Române, Densușianu translator pe lîngă Marele Stat Major cunoscut prin lucrarea sa monumentală, ,,Dacia al Armatei Române. În perioada 1884-1911, a fost director al Bibliotecii Militare Naționale. În 1885, Preistorică”.

Academia Română l-a premiat pentru Ca istoric, s-a remarcat drept unul lucrarea ,,Revoluția lui Horea în Tran­ dintre continuatorii muncii lui Eudoxiu silvania și în Ungaria”, primind și suma Hurmuzaki. Între anii 1887 și 1897, a de 5.000 de lei, o valoare mare pentru publicat șase volume de documente acele vremuri. referitoare la Istoria Poporului n 1895 este rugat de ministrul Român. De mare apreciere s-a bucurat de Război să întocmească și monografia din 1884, intitulată o lucrare despre Căpitanii Armatei ,,Revoluția lui Horea în Transilvania Române.

Nicolae Densușianu a scris și Ungaria 1784-1785”, precum și lucrarea: ,,Domnii Glorioși și Căpitanii studiile sale de istorie militară. Influ­ Celebri ai Țărilor Române”. Un pasaj ențat de Școala Ardeleană, a fost un din această lucrare ne spune: ,,Istoria adept convins al curentului latinist. La Poporului Român din cele mai vechi fel ca și Bogdan Petriceicu Hașdeu, timpuri pînă în zilele noastre este o a atribuit ideile epocii anterioare și Nicolae Densușianu lungă serie de lupte uriașe, ce a făcut să (1846-1911) a avut obsesia începutului Istoriei le susțină cu multă vitejie și devotament Românilor, întreprindere în cursul Poporul Român, pentru apărarea Țărilor Române, a căreia a apelat, în lipsa izvoarelor sigure, la tradiții, naționalității, limbii, religiei și a libertății sale”. legende și folclor.

La 1 aprilie 1897, Nicolae Densu­șianu a fost icolae Densușianu a lucrat mai bine de avansat ca Șef Birou clasa a II-a în cadrul Statului 25 de ani la cartea ,,Dacia Preistorică”, apărută postum în anul 1913, care a fost descrisă Major al Armatei Române. În ziua de 24 martie 1911 de istoricii contemporani și ulterior drept ,,o lucrare a încetat din viață și a fost înmormîntat în Cimitirul de fantezii”. Dacă la momentul publicării a suscitat Bellu din București. icolae Densușianu, în Cronica sa privind doar emulația unor istorici amatori, lovindu-se de ,,Revoluția condusă de Horea”, ne lasă profesionalismul școlii critice, el a devenit, cu timpul, informații de o deosebită importanță: o mare personalitate. ,,Așa se termină această Revoluție, care a agitat așa Nicolae Densușianu a fost frate cu Aron Den­ de mult spiritele în Transilvania, epocă care a scos la sușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină lumină lupta latentă, ce exista de mai multe secole și la Universitatea din Iași. În 1865, a terminat liceul, iar examenul de sub diferite forme între cele două națiuni, între Români maturitate l-a trecut cu laudatibur valde borum. În și Unguri de peste Carpați. Începută în Munții Abrudului același an, s-a înscris la Facultatea de Drept din Sibiu. În toți anii de studiu a fost premiant. În 1870, în numele mai multor comune îndeplinește funcția de notar al Magistraturii orașului românești în anul 1782, ea ajunge Făgăraș. Tot în 1870 depune o cerere pentru examenul în numele tuturor iobagilor ro­ de avocatură, titlu pe care îl primește în 1872 din mâni din Munții Abrudului, apoi în numele tuturor românilor din partea Curții de Apel din Tîrgu Mureș. n Făgăraș a scos publicația ,,Orientul Transilvania. Din eliberarea de Latin”, împreună cu fratele său Aron și crunte abuzuri, se ajunge la eli­ cu Teofil Frîncu. În anul 1878 este ales ca membru be­rarea Poporului Român din corespondent al Academiei Române și primește ca iobăgie, la eliberarea Tran­sil­ sarcină să alcătuiască o culegere de documente despre vaniei de dominația sălbatică a Istoria României. În urma unei munci uriașe a adunat elementului unguresc.

Iobagii, preoții, plutașii, bă­ 38 de valoroase documente-manuscrise, peste 785 ieșii, oamenii liberi, sătui cu toții de documente despre Revoluția lui Horea, Cloșca și Crișan și 125 de documente din perioada 1290-1800. într-o formă de amarele și cruntele O caracterizare a acelei munci, Nicolae Densușianu o suferințe ale trecutului, s-au fă­ face în felul următor: ,,În timp de 15 luni, cît a ținut cut cu toții emisari, căpitani, bravi misiunea aceasta, am cercetat peste 12 biblioteci și ostași, și cu toți au primit dictatura 16 manuscrise. Am studiat, peste tot, diferite colecții unui țăran - Horea, care a constituit de manuscrise și documente ce pot să reverse o o epocă plină de învățăminte. ceastă epocă ne pro­bează că nici înfiorătoarele lumină nouă sau să deschidă perspective mai vaste Decrete ale lui Vladislau (1514), nici unirea în decursul istoriei noastre naționale. Cel mai prețios material istoric cu privire la epoca aceasta, l-am aflat celor trei națiuni: unguri, sași și secui (1437-1438), în arhivele Cancelariei Aulice Austriece și în Arhiva nici Aprobatele și Compilatele (1653, 1669), care Comisiunii Iancovicine. Actele descoperite aici ne au declarat pe Români oameni fără patrie, nu au dezvelesc înaintea ochilor o lume cu totul nouă și putut să întemeieze fericirea nobilimii ungurești necunoscută pînă acum, care ne dă posibilitatea să și cu atît mai puțin fericirea Ungariei și a Transilvaniei. cunoaștem cumplitele suferințe ale străbunilor și ale Dacă Ungaria nu s-ar fi abătut de la primele instituții

Î

N

N

Î

A

ale regilor unguri, dacă nu ar fi părăsit sistemul, care în primele secole respectau libertatea națională în Ungaria, dacă ar fi lăsat neatinse instituțiile vechi ale Poporului Român, organizarea sa militară, districtele sale românești, dacă nu ar fi luat din mîna acestor țărani militari proprietatea de pămînt, dacă Națiunea Română, singură în număr considerabil și cu teritorii naționale extinse în Transilvania și în părțile Ungariei, ar fi fost lăsată și de aici înainte ca Națiune cu drepturi politice, precum fusese pînă la finele Secolului al XIII-lea, mai mult, dacă nu s-ar fi desființat în anul 1653 chiar și drepturile de simplu cetățean ale Românului – tristă răsplată pentru șiroaiele de lacrimi și sînge, ce le vărsaseră odată Românii în interesul Ungariei, atunci dezastrul nu s-ar fi întîmplat. ar, încetul cu încetul, din poporul militar se transformaseră în sclavi agricoli, și în loc de armată numeroasă românească care apără Carpații și Dunărea, se crea o ceată numeroasă de sclavi, supuși unui număr foarte mic de privilegiați unguri, incapabili să se apere pe sine și încapabili să apere țara. Elementul cel vechi de apărare al statului a dispărut. În locul clasei de arme se ridică nobilimea de naștere ungurească. În locul războaielor victorioase externe începură războaiele nefericite interne, luptele cu sclavii români, și în locul castrelor de la frontiere, nobilimea ungurească își construiau castre care să o apere împotriva supușilor săi.

Din timpul acesta datează fatalele consecințe ale noului sistem, lunga și trista serie de revoluții, epoca de decadență a Regatului Ungar. În urma zdrobitoarei catastrofe de la Mohacs (1526), Regatul Sfîntului Ștefan își pierdu inde­ pendența sa, luptă în care nu a putut să adune mai multă armată de 20.000 de oameni (Katona, Historia critică, XIX, P. 678-679), căci nu mai existau vechii legionari, și mai înainte cu 12 ani, Camera Ungariei a decretat pedepse oribile împotriva sclavilor țărani români și-i aruncase pe toți în lanțurile servituții veșnice. Așa s-a întîmplat în secolul trecut, în epoca anilor 1780-1790, cînd Împăratul Iosif al II-lea a răsturnat Constituția Ungariei. Atunci poporul întreg de sclavi români, deposedat de toate, care de altă dată își vărsase sîngele său în războaiele Ungariei, de astă dată nu a mai putut să întindă mîna de ajutor, din contră, se ridica asupra nobilimii ungurești și a supușilor ei. celeași evenimente, ace-­ leași experiențe se re­ pe­tară la 1848-1849 în ultima luptă de libertate a Ungariei.

Atunci s-au ridicat împotriva tendințelor ungurești nu numai Românii, dar și Croații, Sîrbii și Sașii, fapt pentru care Ungaria a sucombat.

Astfel, revoluția de la 1784 și toate dezastrele urmate asupra Regatului Ungar din Secolul al XIV-lea încoace ne arată cît de fatal a fost pentru Ungaria noul sistem de distrugere a naționalităților. Istoria este im-­ placabilă față de greșelile popoarelor”. (Din Revo­ luțiunea lui Horea în Transilvania și Ungaria (17841785), scrisă pe baza documentelor oficiale de Nicolae Densușianu, 1884, p. 517-519) IOAN CORNEANU, LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN (Din cartea în manuscris ,,Cronicari români din Ardeal”)

D

A

8

Vineri, 4 octombrie 2019

RM

Polemici«Controverse Raport despre România (I). „Imbecilizarea strategică”.

Observațiile unui agent străin

(urmare din pag. 1) Dar, despre această ,,perspectivă” - care, desigur, interesează în cel mai înalt grad – voi scrie în alt număr. Scriam mai sus de o întîlnire recentă; pe scurt, la un eveniment privat, am cunoscut un… consilier, personaj cu pregătire diplomatică și militară, venit aici pentru… a face un pas mai departe în carieră. Adică, la ei - ca la noi și peste tot în lume - pentru a ajunge în zona superioară a ierarhiei, trebuie să treci și prin țări de tip România, aflate în zona de jos a importanței. Totuși, în ultimii ani, țara lui - nu voi dezvălui care țară – este mult mai atentă la mutările noastre, dar și ale ,,partenerului strategic”. În plus, istoria țărilor noastre se împletește de sute de ani, în România locuiesc mulți etnici ai țării sale, iar vocabularul cuprinde foarte multe cuvinte comune. Pe scurt, ideea este că ,,Diplomatul”, așa cum îl voi numi în continuare, ,,citea” ușor, familiar, printre rîndurile gîndurilor de pe la noi. Vorbește și bine românește, cu mici erori ale consoanelor.

Interesant este că rolul său – sau misiunea – era strict de observare, deci folosind surse publice, nicidecum discuții (provocate) cu demnitari sau factori implicați în treburile statului român.

Tradus, misiunea lui era de maximă importanță - fiindcă urmărea efectul la nivelul populației, al spațiului public. De fapt, după cîteva minute în care am schimbat impresii despre istoria țărilor și popoarelor noastre, diplomatul mi-a spus direct cu ce se ocupă – sigur, nerecunoscînd că e vorba de misiune, ci de o… pasiune pentru studiu social și politic, ca o preocupare a unui străin care nu prea are ce face și atunci face observații așa, din plăcere și ca să nu se plictisească.

Interesant, zic, și care ar fi o primă observație generală? Imbecilizarea, răspunde sec ,,Diplo­ matul”, aducîndu-mi aminte de replicile cinice ale lui Sorin Vântu, prima observație generală este că se urmărește și se reușește imbecilizarea populației țării dumneavoastră. ,,Imbecilizarea are un scop clar – anularea oricăror teme naționale, de interes național, pentru a se ajunge la o ocupare sigură, fără probleme. Acolo unde există încă sentimente naționale firești – nu impuse, nu de fațadă – acolo nu va fi cu adevărat ocupație”. Rămîn uimit, pentru că, pe de-o parte, țara lui este un fel de… sinonim al cuceririi, al imperiului; pe de alta, pentru că are dreptate, una chiar deloc… diplomatică. ,,Sînteți un om cu experiență jurnalistică și politică, mai puteți defini la ora actuală o paradigmă națională a României?”, mă întreabă direct. Deh, îmi spun, nu am ce să-i răspund, fiindcă are dreptate – deznaționalizarea e evidentă în toate domeniile și pe toate palierele. „Diplomatul” zîmbește subtil, cu acea îngăduință a celui care ar putea, dar nu vrea să profite de avantajul surprizei – și nici al faptului că, neconsumînd alcool, avea un plus față de mine, care gustasem din excelentul vin al gazdelor. Mă uit în jur, din obișnuință – ca după ,,securiști”. Zîmbesc și eu, stînjenit puțin de reflexul meu ,,gazetăresc”. Fac cîțiva pași. Sînteți aici din… ,,Din toamna lui 2016. Da, am prins o perioadă foarte interesantă”, mărturisește. ,,Am avut posibilitatea să observ pe viu o preluare a unei țări, transformarea ei totală în colonie”.

Asta spunem și mulți dintre noi, zic eu. Da, îmi răspunde, dar degeaba. ,,Da, unii ziariști expuneți chestiunea de ani de zile, dar efectele sînt zero, pentru că s-au luat contramăsuri – și în primul

rînd găsirea unui inamic în care să fie inclus tot ceea ce se opune”. Rusia? - întreb din reflex. ,,Sigur, Rusia a fost definită ca inamic mondial; povestea din Ucraina, care a dus la condamnarea Rusiei, s-a văzut repede că nu a avut doar un scop local și de contracarare a influenței acestei superputeri militare și inspiraționale – ci s-a dorit crearea unei «pete» cu care să poată fi maculată orice țară, grup sau personalitate care nu le convenea. Trump e un exemplu... La voi, tot ce nu le-a convenit a fost «pătat» și cu asocierea cu Rusia”. Bun, dar care e inamicul intern?, întreb curios să-i aflu ,,observația”. „Evident, puterea politică“, îmi răspunde. Păi cum, toată zona politică?... ,,Nu, pentru că voi nu ați avut niciodată decît un singur partid, care se numește PSD – restul au fost povești temporare, controlate total, dar care nu s-au putut ridica niciodată la nivelul de alternativă sau contrapondere”. Bine, întreb, dar cum vă explicați că acest partid a reușit să fie atît de puternic? „Ei, aici a fost marea mea surpriză, și ea se numește PCR“, îmi răspunde, privindu-mă cu acel aer de seriozitate pe care numai oamenii Orientului îl au. ,,Partidul lui Ceaușescu a fost o forță, a reușit să adune sau să coordoneze elita intelectuală a vremii, a creat școală, cultură, a culturalizat massele, a dat mîndrie multor români din clasele de jos și medii, a marcat milioane de români din mai mult de 3 generații…”. Deci, spune ,,Diplomatul”, PCR s-a regăsit în formulele inițiale ale PSD - ,,deci PSD a fost construit pe structuri politice puternice, dar și pe structura internă a concepției unei mari părți a populației”.

Plus Serviciile, adaug, care au servit grupării de care vorbiți, inițial. Replica vine imediat, chiar militărește - ,,Nu am nimic contra legăturilor între Servicii și partidele politice… cu o condiție – să nu se ajungă la o lucrare antinațională”. Ce înseamnă lucrare antinațională?, îl provoc. Iar provocarea mea a reușit, pentru că a urmat o lecție interesantă: ,,De exemplu, lucrare antinațională este să asiști cum partidul de guvernămînt este «lucrat» pentru a fi pur și simplu anulat pe plan internațional… deci și pe plan intern – pentru că România nu e o țară izolată, ci dimpotrivă, e membră a unei uniuni de state și a unui bloc politic și militar. Ce însemnă asta? Într-o asemenea alăturare, o țară cu partide principale slăbite este total vulnerabilă. Mai ales în formula globală actuală – a multinaționalelor care domină acum lumea și au nevoie de impunerea unei condiții esențiale: structuri naționale și statale slabe, pe care să le domine. PSD este guvernul, atunci el este principala pîrghie de acțiune a țării, a întregii țări”. Bun, îl întrerup, dar PSD este contestat și blamat de o mare parte a populației. ,,Tocmai… dar știu aceia ce vor? Nu, ei sînt imbecilizați cu idei de tip «fură», penalii, Occident, Rusia…” - dar este evident că nu au nici o alternativă! Acești zevzeci sau imbecilizați vor să dea jos tot, negînd chiar esența democrației pe care o proclamă - votul majoritar și legea.

Pentru ei e mai simplu, dacă ai autoritate, spune ridicînd din umeri „Diplomatul”, ai poliție, jandarmerie. ,,Dar, cînd acțiunea e condusă de alte state, de multinaționale sau de grupări de putere internaționale – ei, asta e altceva! E pericol, iar Serviciile ar trebui să aibă un cuvînt de spus – evident, în apărarea partidului de guvernămînt, adică a votului majoritar legal exprimat, adică a securității statului național român”.

Discuția noastră a avut loc la puțin timp după ce propunerea PSD pentru comisar european, Rovana Plumb, a fost respinsă în cel mai ciudat mod de o comisie a Parlamentului European.

O cunosc bine pe Rovana, nu e o lumină, dar nicicum nu e persoana care să ne facă de rîs. Deci, îi spun ,,Diplomatului” părerea mea: ,,PSD a fost și este lucrat la Bruxelles, iar ceea ce s-a petrecut azi, prin respingerea unuia dintre cei mai vechi oameni politici se numește simplu: sabotaj! PSD a fost sabotat de Parlamentul European – și nu de personajele de operetă trimise pe Opoziția română”. ,,Exact, îmi răspunde «Diplomatul», lucrarea a fost făcută în - și prin cercurile de putere europene, care vor să scoată din joc singurul partid care a dorit un fond suveran și a taxat multinaționalele! Circul partidelor din opoziție este doar o acoperire”. Și, continuă ,,Diplomatul”, aceeași lucrare se face și la Washington, unde ,,PSD a fost umilit prin anularea întîlnirii cu vicepreședintele Mike Pence… asta după ce premierul, rău sfătuit, a acceptat pe bandă rulantă pretențiile americane”. Adică, spune interlocutorul meu, americanii au cerut, au primit, apoi au umilit public PSD, trimițînd astfel un mesaj.

De ce ,,rău sfătuit, premierul”, întreb, putea face altceva? Sigur, îmi răspunde ,,Diplomatul” – ,,are cel mai mare partid – dar nu îl întreabă!

Ați văzut cum procedează… de pildă Erdogan? În momentul unei decizii majore, care în mod evident nu e pe placul unor factori de putere din Occident, are de partea lui opinia marelui său partid, căruia i-a explicat, l-a întrebat și pe care l-a mobilizat! Cu cine a discutat și pe cine a mobilizat premierul român? Cîțiva baroni speriați cu dosare penale? Pe urmă, nu uitați că marile firme nu vin cu intenția de a participa la economia liberă, de piață. Marile companii americane și europene au cerut să fie considerate «strategice», să li se creeze condiții speciale – și, în schimb au generat scandaluri, în care tot românii au picat prost, au susținut mișcări antiguvernamentale etc. Ia vedeți, ce susțin companiile din domeniul energetic, care vor să pună mîna pe resurse și să domine piața, fără concurență? Ia vedeți, în ce scandaluri, în ce lobby-uri sînt implicate companii gigant din IT?...

Sau companiile strategice, sau cele care domină piața construcțiilor mari? Sau băncile, care au beneficiat pînă și de împrumuturile României?

Cine le-a dat banii împrumutați de România și de români? PSD – nu! Nu, au fost cei dinainte, Băsescu, Tăriceanu, Boc…”. Or, conchide partenerul meu de discuție, ce înseamnă toate astea? ,,Că Puterile occidentale și SUA nu au nevoie de singurul partid adevărat din România, PSD, deci lucrează la greu acest partid. În această cheie văd eu și respingerea Rovanei Plumb – și umilirea premierului”.

Totuși, PSD e vinovat de multe, spun, de privatizări, de vînzări, de alianțe nefaste… „Nu PSD e vinovat, îmi răspunde, ci lideri ai PSD. Acești lideri au fost terminați – de fapt, erau de la început terminați, cînd au acceptat să facă «jocurile» de care vorbeați - dar acum pe ei îi interesează să termine chiar partidul, adică această grupare rezultată din moștenirea periculoasei îndrăzneli a lui Ceaușescu, pe care puternicii lumii nu o uită”.

Discuția mea cu ,,Diplomatul” a continuat, întîlnindu-ne mai multe zile la rînd. Și voi continua să mă întîlnesc, pentru că e uimitor să aud cum vede un observator extern, independent pare-se, ceea ce se petrece la noi. Mai mult, ,,Diplomatul” mi-a mărturisit că a și notat cîteva sute de pagini de observații, pe care mi le va pune la dispoziție, poate chiar pentru a le publica. Ar fi un document unic în România.

RM

9

Vineri, 4 octombrie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (17)

PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (11) Peste Someş

La 12 octombrie, rezistenţa opusă de fascişti în fața capului de pod de la nord de Rîul Someş s-a intensificat. Din această cauză progresiunea atacului se făcea tot mai greu. Dar pe lîngă rezistenţele duşmanului, ostaşii noştri mai aveau de înfruntat un alt „inamic”: terenul frămîntat şi timpul nefavorabil.

Ei au făcut faţă însă cu succes tuturor greutăţilor.

Pentru că luptele desfăşurate de unităţile Diviziei 9 infanterie în această zonă a frontului au mai fost tratate, uneori şi la nivel de divizie, de către generalul în rezerva Ion Boţea şi locotenent-colonelul în rezervă Ion Gh. Pană în lucrarea memorialistică „Din august pînă în mai”, nu voi mai insista. Mă voi referi numai la unele aspecte de ansamblu şi voi reaminti, la locul cuvenit, în gen „jurnal de front”, despre focarele principale de luptă...

Reluînd atacul, unităţile diviziei au reuşit să ajungă pe aliniamentul Cîmpeneşti-Feiurdeni. Subunităţi germane de infanterie, sprijinite de tancuri şi de autotunuri, au contraatacat puternic în trei rînduri în sectorul Regimentului 34 infanterie. Izbindu-se de rezistenţa fermă a ostaşilor noştri, fasciştii au fost nevoiţi să se retragă cu pierderi serioase! În jurnalul de operaţii al diviziei stă scris că s-au capturat de la inamic 97 de prizonieri şi un tun anticar. În seara de 12 octombrie Divizia 9 infanterie stăpînea un aliniament la est de Feiurdeni, cam pe linia înălţimii cu cotele 446, 443...

Ziua următoare – 13 octombrie – a fost marcată de alte contraatacuri din partea inamicului.

Contraatacuri respinse. S-au capturat patru tunuri de 75 mm, un obuzier, 30 de căruţe cu materiale şi 215 prizonieri. În înfruntările din această zi trupele diviziei au reuşit să pună stăpînire şi pe forma de teren cu cotele 483 şi 491, de la nord-est de Feiurdeni.

Pentru ziua de 14 octombrie, marea noastră unitate continuă atacul, dar adversarul rupe lupta şi sîntem obligaţi să trecem la urmărire pe direcţia Borşa-Voivodeni.

La Vultureni şi Voivodeni sîntem întîmpinaţi sărbătoreşte de populaţie. Tineri îmbrăcaţi în fru­ moase costume naţionale intonează cîntece patrio­ tice şi ne urează „Bun venit!”.

De aici, de la Voivodeni, unde am ajuns în seara zilei de 14 octombrie, ne îndreptăm spre aşa-numita poartă a Someşului, prin satul Gîlpaia (15 km sud-est Zalău). La Romita, Jac şi în defileul Creaca întîlnim rezistenţe puternice organizate de inamic. O femeie din Gîlpaia, al cărei nume îmi pare rău că nu-1 pot aminti aici, pentru că nu-1 mai reţin, ne oferă caii săi pentru a-i întrebuinţa la tunuri. Impresionat de acest gest patriotic, i-am mulţumit călduros. În defileul Creaca, rezistenţa inamică este din ce în ce mai dîrză. Pînă şi batalionul din rezerva Regimentului 40 infanterie este nevoit să se adăpostească. Ajungînd şi eu în acea zonă, am hotărît ca această subunitate, din rezervă, să execute o manevră printr-o pădure, peste dealul Curmătura.

Măsura a fost bine venită. Curînd batalionul cade în spatele inamicului. Se fac multe capturi de materiale.

Dar succesul cel mai deosebit a fost altul: s-a deschis într-un timp mult mai scurt defileul Creaca. Inamicul minase şoseaua dinspre Gîlpaia şi Creaca. Un ofiţer de la grupul de cercetare a fost ucis. Îmi amintesc că a fost înmormîntat acolo, la marginea drumului.

Oare cu cîte morminte vom mai semăna ogorul ţării?, mă întrebam cu du­rere. Cu cît sînge vom mai uda brazdele pămîntului românesc?...

Atacurile de la 16 octombrie nu se opresc aici.

Alte rezistenţe inamice frînează înaintarea grosului diviziei, angajată în luptă pe pantele de nord-vest ale

Luptele Diviziei 9 Infanterie între Valea Agrișului și Bogdand (16-18 octombrie 1944) Munţilor Mezeşului. Miimeu, Chilioara, Arhid, Diosod, Leleiu, Samsund, Chieşd, Hodod, Nadişul Hododului, Bogdand, Corund, Girocuţa, iată numai cîteva localităţi din care sînt lichidate rezistenţele inamice de pe acest itinerar de luptă. Se con­tinuă apoi viguros înaintarea.

Acţiunile de noapte întreprinse de regimentele noastre obligă deseori pe inamic să rupă lupta şi să se retragă.

Noi îl urmărim şi îl hărţuim permanent în tot cursul zilei de 17 octombrie, pe o adîncime de 20 km.

Rezistenţe întîlnite în pădurea Hododului sînt şi ele lichidate. Ploile torenţiale şi drumurile desfundate fac în zilele de 18, 19 şi 20 octombrie ca înaintarea să fie ceva mai înceată.

răsturnat rezistenţele inamicului şi, întorcînd Munţii Mezeşului şi Făgetului, i-a luat orice posibilitate de a mai organiza o nouă rezistenţă puternică pînă la Tisa, unde marile unităţi ale Corpului 2 Armată au ajuns cele dintîi.

Pentru conducerea valoroasă pe cîmpul de luptă, pentru vitejia dovedită în grele lupte şi pentru victoria obţinută cu mari sacrificii, citez prin ordin de zi pe Armată Corpul 2 Armată comandat de Generalul Dăscălescu Nicolae cu Diviziile 9 infanterie, comandată de Generalul Ionaşcu Costin, 11-a infanterie, comandată de Generalul Rădulescu Edgar, 21-a infanterie, comandată de Generalul Dumitrescu Polihron, 1-a cavalerie, comandată iniţial de colonelul Constantinescu Vladimir, apoi de colonelul Talpeş Constantin, şi 8-a cavalerie purtată, comandată de Generalul Teodorini Cornel, care s-au acoperit de glorie luptînd pentru dezrobirea Ardealului.

COMANDANTUL ARMATEI IV-a, General de CA. Gh. Avramescu”. „ORDIN DE ZI Nr. 410, din 3 noiembrie 1944 Corpul 6 Armată, operînd cu tinerii recruţi ai Diviziilor 6-a, 11-a, şi 21-a infanterie şi avînd multiple lipsuri materiale, a reuşit prin lupte grele, între 7-12 Septembrie, să oprească atacurile duşmanului care căuta să pătrundă în forţă peste Tîrnave şi să-1 respingă apoi la Nord de Mureş. A apărat apoi Mureşul cu dîrzenie pînă în ziua de 19 Septembrie cînd, luînd în subordine Diviziile 7-a, 20-a infanterie şi 18-a munte, a primit misiunea să apere Arieşul şi Mureşul la confluenţa lor şi a reuşit prin tenacitate şi dîrzenie în luptă să respingă încercările de trecere ale inamicului şi să creeze capete de pod pentru ofensiva viitoare.

Am ieşit în cîmpie În ziua de 21 octombrie militarii diviziei depăşesc zona împădurită de la Hodod. Duşmanul este silit să rupă din nou lupta pe timpul nopţii şi să se retragă peste Valea Crasnei. Noi, pe urmele lui. Nu-i dăm nici un răgaz. Îl hărţuim încontinuu. În satul Mecenţiu ofiţerii din statul major pun mîna pe arme şi se „războiesc” ei cu cîteva patrule inamice. Pe străzile satului am întîlnit un preot catolic. Acesta ne-a dat unele informaţii eronate.

Se mai întîmplă şi aşa ceva. Noroc că nici noi n-am pus prea mare bază pe ele... În ziua de 22 octombrie luăm contact cu alte rezistenţe. Le lichidăm „din mers” şi continuăm urmărirea. Vălul nopţii ne găseşte la Ghenci (5 km sud-est Carei).

Coloanele noastre şi cele ale unităţilor vecine se încrucişează la cantonul de la sud satul Ghenci.

Acţiunile desfăşurate de noi s-au bucurat de o apreciere deosebită din partea comandantului Armatei 4 române. În ordine de zi speciale el a citat toate marile unităţi subordonate, între care şi Divizia 9 infanterie.

Voi insera în cele ce urmează două astfel de ordine. „ORDIN DE ZI Nr. 409, din 3 noiembrie 1944 Corpul 2 Armată, operînd în campania pentru dezrobirea Ardealului cu Divizia 9-a infanterie, 11-a infanterie, 21-a infanterie, 1-a cavalerie şi 8-a cavalerie purtată, a înscris pagini nepieritoare de vitejie şi spirit de jertfă, contribuind astfel la eliberarea fraţilor români ardeleni de sub jugul maghiar. În perioada forţării Mureşului, în zona capului de pod Sîngeorgiu, prin repetatele şi viguroasele atacuri, a încleştat forţele inamice de pe Mureş şi le-a cauzat pierderi sîngeroase, contribuind astfel la succesul ofensivei de pe direcţia Turda-Cluj.

Trecînd apoi la urmărire într-un teritoriu cu comunicaţiile desfundate şi distruse de inamic şi lipsa de mijloace rapide de luptă şi transport, Corpul 2 Armată printr-o neîntreruptă şi viguroasă înaintare a

Sătenii din Voivodeni înconjoară cu dragoste pe ostașii Regimentului 34 Infanterie, în frunte cu comandantul lor, col. Ion Boțea În ofensiva pentru dezrobirea Ardealului, începută la 9 Octombrie, acţionînd cu Diviziile 7-a, 9-a, 21-a infanterie şi 18-a munte, s-a distins prin atacuri viguroase şi pline de elan şi printr-o înaintare rapidă care a înfrînt toate rezistenţele inamice.

Pentru aceste merituoase fapte de arme, citez prin ordin de zi pe Armata IV-a, Corpul 6 Armată comandat iniţial de Generalul de Divizie Tătăranu Nicolae apoi de Generalul de Brigadă Filip Agricola şi ulterior de Generalul de CA. Leoveanu Em. cu Diviziile: 6-a infanterie comandată iniţial de Generalul Filip Agricola şi ulterior de Generalul de Brigadă Popescu Ion, 9-a infanterie comandată de Generalul de Brigadă Ionaşcu Costin, 11-a infanterie comandată de Generalul de Brigadă Rădulescu Edgar, 20-a infanterie comandată de Generalul de Brigadă Marinescu George, 21-a infanterie comandată de Generalul de Brigadă Dumitresicu Polihron şi 18-a munte comandată de Generalul de Brigadă Pascu Vasile, care s-au acoperit de glorie luptînd pentru dezrobirea Ardealului.

COMANDANTUL ARMATEI IV-a, General de CA. Gh. Avramescu”. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 4 octombrie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Păstorel, un lexicolog bon viveur Într-un articol publicat nu de mult în revista noastră, comentam volumul ,,Sus paharul!”, o culegere de savuroase epigrame semnate de Elis Râpeanu. Fiind vorba despre 200 de epigrame închinate de numeroși scriitori români de ieri și de azi lui Bachus, vinului și altor ,,beuturi bețive”, autoarea aduce în discuție cuvîntul ,,potatoric”. Acest cuvînt, folosit ca substantiv sau ca adjectiv, a fost inventat de cunoscutul scriitor și oenolog Păstorel Teodoreanu și provine din etimonul latinesc potator, potatoris = bețiv. În românește a căpătat semnificația de potabil, poțiune. Iar starea finală atît de mult-dorită, la care ajung băutorii de toate vîrstele, derivă din altă vocabulă latinească: beatus, a, um = beatitudine, fericire, exprimată, în zilele noastre, mai ales prin limbajul argotic atît de colorat: matol, mangă, pulbere, criță, lemn. Sau, cum spunea și Caragiale, beat-frînt.

Acest eveniment s-a întîmplat pe 11 ianuarie 2018. Astăzi, aducem în discuție un alt cuvînt, ,,gastrobahism”, nu știm dacă inventat de același Păstorel. Știm însă că s-a armonizat cu pseudonimul, nu cu numele real purtat de Al. O. Teodoreanu care, prin tot ce a scris, s-a impus prin jovialitate, fantezia improvizației sau anectodismul uneori periferic, în maniera lui Nenea Iancu, pe ici-pe colo. Și mai mult ca oricare altul, a știut că băutura și mîncarea sînt cele mai bune mijloace de comunicare a omului cu natura. Da, artistul în discuție și-a dorit să fie un păstor blînd și înzestrat peste cuvinte, sîngele Domnului și condamnații la neodihnă din pricina paharului. Și așteptările nu i-au fost înșelate, căci, ori de cîte ori se ivea la orizont vreo benchetuială în lumea artistică a Iașilor și a Bucureștilor, cine era chemat să pună rînduială în alcătuirea meniului și în aranjarea mesei? El, Păstorel, inegalabilul bon viveur. Și dacă nu era prezent în localitate, ce mai tristețe se așeza asupra urbei...

A rămas de pomină împrejurarea cînd sculptorul Constantin Brâncuși a vizitat Bucureștii, și în cinstea lui s-a dat un banchet la Restaurantul ,,Bulevard” (sau, după alții, la ,,Berlin”, pînă mai ieri, de lîngă Teatrul Mic). Ca maestru de ceremonii, breasla scriitoricească l-a ales pe unicul Păstorel care, luîndu-și rolul în serios, a aranjat totul: cui să-i trimită invitațiile, neapărat față de masă albă, de Olanda, și flori de la Codlea, ce veselă și tacîmuri, ce ospătari (ospătărițe) să dea la masă, căci marele artist venea tocmai de la Parisul atît de simandicos. Dar muzica și meniul? Dar băuturile și programul de după, la hotel?

Sub ochii de vultur ai păstorului, s-a început cu începutul: țuici la gheață, măsline, chiftele, creier și pastramă, brînză de la mama ei, cu ceapă verde și ridichi de lună. A urmat un ghiveci călugăresc, aburind pe un platou uriaș și adus, cu tot dichisul, de însuși șeful restaurantului.

- Ce ziceți, maestre?

- Ce să zic? A cam fost dat la foc pripit, cam mult morcov, dar bucătarul s-a străduit, nimic de zis.

A urmat o saramură de crap auriu, dumnezeiască.

- Ce ziceți, maestre?

- Hm, crapul e de crescătorie, destul de gras... În rest, merge.

La sfîrșit, perla coroanei: mușchi de porc la grătar, dat prin mălai, să pîrîie între dinți.

- Mm, ăsta e bun!...

Păi cum să nu fie bun, dacă fusese stropit cu vin de Bourgogne, slăbiciunea maestrului, adus, în dimineața aceea, de la Chalon-sur-Saône, comandă specială?

- Ce ziceți, domnule Brâncuși?

- Mă, voi vreți să mă îmbătați, dar nu vă merge cu mine...

(Sau cam așa ceva, căci, nefiind la domiciliul nostru din București, unde avem biblioteca, am relatat scena din memorie.)

Dar Păstorel și-a cîștigat celebritatea și ca un neîntrecut bucătar și patiser. De la el s-a moștenit secretul unui cozonac demn de a fi servit la masa zeilor nemuritori: pe lîngă stafide, nuci și rahat, obligatoriu 50 de ouă! Parcă luînd exemplu de la predecesorii săi, Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu, și el ne-a lăsat o carte rară astăzi: ,,Isvod de mîncări și beuturi cu prețăluiala lor aflătoare la Hanu Ancuței”, apărută în 1935.

După cum se specifică și pe prima copertă, ,,cartea cuprinde mai multe însemnări și stihuri despre ospețe și meremetul lor, rînduiala mesei, cuviința obligatorie și alte asemine. Aceste toate fiind lăsate den bătrîni și cu sfințenie păzite în hrisoavele hanului, tălmăcitu-s’au aici cu slovă nouă spre obșteasca știință și luare aminte. Drept care Noi, Mare Logofăt al Divanului Meșterilor și Cărturarilor de la «Hanu Ancuței» întărit-au cu pecetea noastră”. Divan strămutat în București, spre amuzamentul lui G. Călinescu.

Dedesubt urmează o ștampilă circulară avînd scris pe margine cu majuscule: ,,DIVANUL MEȘTERILOR ȘI CĂRTURARILOR DE LA HANU ANCUȚEI” și data apariției – 1935. De prisos să mai amintim că stilul, bogat în arhaisme cronicărescobisericești, precum și întorsăturile măiestrite de fraze ne duc cugîndul la o altă perlă a artei păstoreliene, ,,Hronicul măscăriciului Vălătuc” (1928).

Spuneam la început că ,,Isvodul de mîncări și beuturi” este astăzi o carte rară, pe care încă n-am avut bucuria să o parcurgem pe îndelete și să ne veselim peste poate.

Fiindcă n-am găsit-o pe nicăierea. După cum n-am găsit nici o altă scriere de-a sa: ,,Tămîie și otravă”, cam de aceeași factură. Poate doar venerabilul I. Țugui, autorul unei interesante lucrări despre viața și opera lui Păstorel, să mai știe ceva, dar de unde să-l luăm în vremurile astea cumplite cînd nu mai știm nimic nici măcar despre noi.

De aceea, neavînd încotro, a trebuit să ne mulțumim cu alegerea făcută în redacția Revistei ,,Manuscriptum”, nr.8/1972, de fapt mai multe epigrame, să le reproducem și să le comentăm. Cum ar fi cea care urmează, dedicată profesorului Ion Simionescu: ,,Rodia cea fermecată/ Nu a fermecat poporul/ Însă cea adevărată/ Fermecat-a autorul”.

Acest catren se referă la feeria dramatică ,,Rodia de aur”, scrisă în colaborare cu Adrian Maniu și jucată pe scena Teatrului Național din Iași în 1923, și rejucată, peste cîțiva ani, la Naționalul din București, dar fără succes.

O a doua epigramă selectată este aceea adresată prozatorului I.A. Brătescu-Voinești, cu următoarea dedi­ cație: ,,Maestrului Br. V., în volumul de versuri «Vin și ap㻓: ,,Am dispărut ca printr-o trapă/ Și semn de viață n-am mai dat./ Nu crede nimeni că beau apă/ Și totuși e adevărat”.

Urmează o felicitare trimisă profesorului Ion Simionescu, aflat la Praga pentru un tratament medical. Șăgalnicul Păstorel nu se lasă și strecoară o aluzie la adresa Sandei Marin, pseudonimul Mariei Simionescu, profesoară de matematică, fiica profesorului Simionescu și autoarea unei cărți de bucate celebre: ,,De Anul Nou să aveți parte/ De sănătate și noroc,/ De vin bătrîn la boloboc/ Și de meniuri... după carte”. În sfîrșit, ultima epigramă, dedicată doctorului Mircea Iliescu, de la Institutul ,,Cantacuzino”: ,,Să nu-ți fie o surpriză/ Dar, după așa demers,/ Nu-ți voi scrie nici un vers,/ Că mi-l pui la analiză”. Și profesorul doctor Sergiu Stoicescu se bucură de o poezie cu dedicație, spre surpriza cititorilor, fiindcă amintita revistă nu dă nici o explicație în ce raporturi se afla cu Păstorel, de a binemeritat 5 strofe, după cum urmează: ,,Iubite doctore, mă iartă, Dar bînd mai mult de-un sfert de litru, Ieri, tocmai la Matale-n poartă, Pierdut-am liberul arbitru.

„C

ine bea vin, bea geniu” – a scris Baudelaire. Datorită vinului, Eschil, ca și Goethe, Mozart, la fel ca Wagner, au creat opere nemuritoare. Artiștii tuturor genurilor de creație au descoperit în el o excepțională sursă de inspirație.

El însuși este o operă de artă, ce vorbește tuturor simțurilor. Cunoscătorii adevărați iubesc vinul nu pentru conținutul său în alcool, ci pentru estetica pură a perfecțiunii sale. Dar cîți sînt adevărații cunoscători? ,,A ști să bei este tot atît de greu, de util și de plăcut, ca și a ști să cînți la pian” – a afirmat un cunoscător, iar Boileau, teoretician al

Povestea vinului artei poetice, se vede că a fost bun practician în arta degustării, căci filosofilor visători li se adresează astfel: ,,Haideți, nebuni bătrîni, învățați să beți./ Cine nu știe să bea, nu știe nimic”.

Arta degustării își are rînduiala ei. Ea începe cu pocnetul de start al dopului scos, după care din sticle se ridică un fum ușor, ca un voal al zorilor de toamnă. Auzul însă poate fi desfătat și cu jocul clopoțeilor născuți din exploziile în serie ale perlelor unei șampanii turnate în pahar. Baletul șiragului ce se ridică din adîncul cupei ne evocă muzica lui Vivaldi, sau a lui Mozart, o muzică cristalină și plină de vioiciune, simplă și clară ca o rază îmbăiată în roua din pahar. (...) ,,Mărețe sînt spectacolele vinului, iluminate de soarele din interior!” – exclamă Baudelaire – priviți-le în oglinda fluidă din cupă, ce-ți zîmbește prietenos. Culoarea vinului este haina lui de vrajă, o gamă de la alb-verzui pînă la aurul roșcat, de la chihlimbar, pînă la bronzul topit. Vinul este soarele în pahar. Dar în vinul roșu șerpuiesc unde de rubin, fulgerează scîntei, ca văpăile stelelor căzătoare ale cerului de august strecurate în dulceața boabelor.

Poetul Nonnos avea dreptate: ,,Nici o plantă nu se poate asemui boabelor tale,/ Nici trandafirul, frumoasa narcisă sau anemona,/ Crinul sau iacintul; nici una nu egalează mlădița lui Bachus;/ Băutura ta conține toate celelalte plante./ Băutura unică, amestecul de toate, pentru parfumul unic/ Legat de toate florile posibile”. (...) ,,Cine nu v-a cunoscut, bucurii profunde ale vinului?! Oricine are o remușcare de împăcat, o amintire de evocat, o durere de înfrînt, o iluzie de clădit, toți te-au evocat, Zeu misterios, ascuns în fibrele vieții”. Ca și omul, vinul se naște, trăiește și moare. El este tovarășul și oglinda sorții noastre.

Nașterea stoarce lacrimi. Plînsul viței picură lacrimile lui Dionysos. Acestea se strecoară în vin, iar oamenii sorb din ele iluminarea sufletului și uitarea ce potolește necazurile.

VZORGY CSAVOSSY (2003) Cînd l-am găsit era tîrziu Și iată piesa se jucase Dar tocmai de aceea-ți scriu Aceste rînduri cuvioase.

Ce-i drept, băut-am cu nesațiu Și alții au pățit ca mine, Chiar și confratele Horațiu Dar orișicum, e de rușine.

De-aceea eu te rog frumos Să uiți această zi nefastă Și fapta unui păcătos Din cea mai păcătoasă castă.

Sperînd că-l vei ierta pre el Și comportarea lui barbară Eu îți închin un păhărel Și-această strofă lapidară.

Al dumitale, Păstorel”.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 4 octombrie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (39) Misterele lui Rasputin (6)

Alioșa încercă să o liniștească: - Lasă-mă, mamă! Vreau să ascult! Şi, întorcîndu-se spre Grigori: - O, te rog, mai povesteşte-mi, spune! Şi Grigori îi povesti mai departe. Istorii cu animale, mai ales cu cai, despre care spunea că vorbesc. Alioşa se întoarse către doica lui: – Vezi, Maria, că animalele vorbesc!

Se făcuse noapte tîrziu. Şi a trebuit ca Rasputin să pună capăt el însuşi întrevederii: – Mîine, Alioşa, mîine o să-ţi povestesc şi mai multe. Ţarina şi-a întrebat atunci fiul dacă mai simte vreo durere. El a scuturat din cap.

– Nu, deloc, mamă!

Nu-l interesa decît Grigori. Nimic altceva.

– Vino mîine negreşit, tătucule!

Rasputin i-a făgăduit şi a plecat, însoţit de ţarină.

Plin de curiozitate, Alioşa a întrebat-o pe doica lui: – Cine este, Maria?

– E un sfînt pelerin, Alioşa. Un sfînt care o să te vindece! Însuşi Dumnezeu 1-a trimis parcă tatălui şi mamei tale!

– Un sfînt!

Copilul a zîmbit. Şi a adormit. În încăperea vecină, Alexandra îi săruta mîna lui Rasputin. *** E foarte posibil ca, în momentul cînd Rasputin a fost introdus în palat, hemoragia ţareviciului să se fi oprit de la sine. Nu trecuseră oare la fel şi crizele anterioare? Totuşi, trebuie să subliniem faptul că Alexei nu mai avusese încă niciodată o criză atît de violentă. De data aceasta, medicii vorbiseră deschis de un deznodămînt fatal.

Nicolaie şi Alexandra, convinşi că Rasputin era singurul om în stare să le salveze copilul, au ajuns să facă din ţăranul acela semianalfabet mai întii confidentul lor, după aceea consilierul lor şi, în cele din urmă, stăpînul destinelor unui imperiu.

Bineînţeles, la Petersburg s-a aflat imediat de prima vizită a lui Rasputin la palatul imperial. Peste noapte, fostul cărăuş a ajuns la modă: „În vremea aceea – spune generalul Spiridonovici, un martor al epocii –, saloanele şi-1 disputau pe Rasputin. Doamnele neurastenice din înalta societate a Petersburgului nu vorbeau decît de el.

L-au învăţat să se îmbrace curat, să se pieptene, să se spele. Erau o serie de oameni care se şi gîndeau să se folosească de el pentru a reuşi în intrigile lor“.

Ce bucurie, într-adevăr, pe intriganţi! Palatul imperial devenise un palat de sticlă. În cercurile politice se cîntărea cu lăcomie influenţa mereu crescîndă a lui Rasputin. Se ştia că Alexandra cosea, cu mîinile ei, cămăşile lui Rasputin; că fiicele ţarului îi scriau „părintelui Grigori” scrisori cam în felul ăsta: „Dragul şi credinciosul meu prieten! Ce tristă sînt că nu team văzut de atîta vreme. Îţi simt lipsa şi mă gîndesc deseori la tine... Scrie-mi, te rog; sînt atît de fericită ori de cîte ori primesc vreun cuvînt de la tine!“ (scrisoare adresată de marea ducesă Olga).

Sau alta: „Dragul, bunul, unicul meu prieten! Ce mult doresc să te revăd! Azi mi-ai apărut în vis!... Mă gîndesc mereu la tine, dragul meu prieten, eşti aşa de bun cu mine!“ (scrisoare adresată de marea ducesă Tatiana).

A început să se spună că Rasputin era „ţar mai presus de toţi ţarii”, în acelaşi timp s-au întreprins cercetări şi cu privire la viaţa lui particulară. Şi ce s-a descoperit a fost cel puţin edificator. „Stareţul” – adică omul cel sfînt, călugărul inspirat – îşi petrecea nopţile în cabaretele şi în cartierele rău famate ale Petersburgului. Se-ntorcea acasă de cele mai multe ori beat mort, adesea însoţit de una sau de mai multe femei. Toate astea costau scump. „Politicienii” şi-au luat inima în dinţi şi i-au oferit nişte bani stareţului. El i-a primit fără să facă nici un fel de mofturi. La început, trei ruble erau de ajuns ca să motiveze o intervenţie.

Peste cîţiva ani, Rasputin n-avea să mai trateze decît de la cîteva mii de ruble în sus...

Rasputin a făcut primii paşi în periculosul domeniu al intervenţiilor oficiale în 1911. Episcopatul din Tobolsk

Schimbările în ordinea de stat și în economia țării după a doua conflagrație mondială (6) 2. Extinderea sectorului de stat în economie pe baza naţionalizării din 11 iunie 1948 (4) Trebuie evidenţiat faptul că la întreprinderile înfiinţate prin convenţii speciale de către statul român în colaborare cu un stat străin s-au naţionalizat numai activele ce nu aparţineau celor două state.

Naţionalizarea din 11 iunie 1948, modificînd radical natura socială a proprietăţii asupra principalelor mijloace de producţie în ţara noastră, a schimbat corespunzător structura economică a României. Proprietatea de stat, bun al întregii naţiuni, care pînă la acea dată era inferioară ca pondere în toate ramurile, abstracţie făcînd transporturile, în urma naţionalizării a devenit precumpănitoare în ramurile-cheie ale economiei, cu excepţia agriculturii. Potrivit inventarierii industriei din 1947, la acea dată sectorul de stat, după numărul salariaţilor, avea o greutate specifică de 15% în industria extractivă, de 21% în industria prelucrătoare, de 3% în comerţ şi de 18% în ramura de credit şi asigurări. În transporturi, după numărul salariaţilor, întreprinderile de stat aveau o pondere de 92%, iar după forţa motrice utilizată, de 94%. În domeniul agriculturii şi silviculturii, sectorul de stat cuprindea 9 milioane (9.030.700) hectare din suprafaţa totală a ţării, egală cu 23,75 milioane hectare,

adică 38%. Din această suprafaţă, 2,87 milioane erau terenuri agricole şi 710.200 terenuri arabile. Restul suprafeţei era formată din păduri, bălţi, lacuri şi alte terenuri.

La proprietăţile de stat menţionate, existente anterior naţionalizării, se adăugau în proporţii diferite întreprinderile mixte de stat şi capitaliste din unele ramuri importante ale economiei, la care statul român deţinea anumite procente de capital. La Uzina de fier Reşiţa, statul poseda un capital de 2,26%, la TitanNădrag-Călan de 27,03%, la Copşa Mică Cugir de 72,03%, la Metrom de 72,20%, la Astra Vagoane de 58,31%, la Forje Poldy de 40%, la Industria Română Mecanică şi Chimică (I.R.M.C.) de 15%, la Minaur de 100%, la Nistrogen de 17,51%, la Prima Societate Română de Explozivi - Făgăraş de 10%, la Steaua Română de 6,05%. În această categorie de economie mai intrau: concesiunea de drepturi de monopol ale statului în domeniul exploatării subsolului, transporturilor, construcţiilor şi în alte sectoare; executarea lucrărilor statului în antrepriză prin diferite întreprinderi capitaliste; comerţul prin comision şi remizieri ş.a.

Alături de cele două tipuri de economie, altele decît cea privat-capitalistă, în economia României coexistau forme economice cooperatiste. În anii premergători naţionalizării, acestea au cunoscut o dezvoltare extrem

era vacant. Grigori 1-a convins pe ţar să-1 desemneze episcop pe călugărul Varnava, „un om simplu, fără nici o educaţie”, fost ucenic grădinar. Înaltul cler a protestat cu vehemenţă. Dar ţarul a cedat. Şi Rasputin şi-a dat seama că din momentul acela putea să pretindă orice. Şi a pretins totul.

Se apropia de cincizeci de ani. Cînd îşi făcea apariţia în vreunul din saloanele acelea în care toată lumea i se supunea, se făcea tăcere. O tăcere plină de respect, de admiraţie. Înainta cu mersul lui greoi de om care a fost şi a rămas ţăran. În perioada respectivă, un tînăr aristocrat, prinţul Felix Iusupov îl descria ca fiind „de statură mijlocie, musculos, mai curînd slab”, cu nişte braţe de o lungime anormală. Pe frunte avea o cicatrice mare.

Purta întotdeauna caftan, nişte pantaloni largi şi cizme mari cu carîmbi. „Faţa lui, încadrată de o barbă zbîrlită, e vulgară, trăsăturile sînt grosolane, nasul lung, iar ochii lui mici, cenuşii, transparenţi, cu o privire care alunecă, sînt înfundaţi sub nişte sprîncene stufoase”.

De la prima întîlnire cu el, Felix Iusupov se declară „impresionat de apucăturile lui stranii”. Să aibă, întradevăr, aerul unui om sfînt? „Mai curînd al unui satyr maliţios şi lasciv”. Ceea ce te izbeşte întotdeauna e privirea lui pătrunzătoare, adîncă: „Se simte întradevăr la el o forţă ocultă, supranaturală. Zîmbetul lui dulceag te izbeşte aproape în aceeaşi măsură ca şi privirea lui înfiorătoare; are o înfăţişare rea, vicleană şi senzuală în acelaşi timp”.

O femeie care îl întîlnise cu puţin înainte de izbucnirea războiului insistă şi ea asupra privirii lui Rasputin: – Cît de ciudaţi îi sînt ochii! De cîte ori m-am aflat în prezenţa lui, am fost neplăcut surprinsă de forţa din privirea lui şi n-am putut s-o suport prea mult...

Ambasadorul Franţei, Maurice Paleologue, care fusese pus în gardă cu privire la „desfrînat”, găseşte că are o înfăţişare obişnuită; cu toate astea, şi el e silit să recunoască faptul că „ochii lui albaştri sînt deosebit de expresivi”. El consideră privirea lui Rasputin „pătrunzătoare şi copilărească totodată, vicleană şi sinceră, pierdută în depărtări”. Cînd vorbeşte, Grigori se animă: „Pupilele lui par încărcate de magnetism”. (va urma) ALAIN DECAUX de mare, indicînd încă de pe atunci o adevărată mişcare de mase în acest domeniu. La 1 decembrie 1948, mişcarea cooperatistă din ţara noastră număra aproape 5.000 unităţi cu bilanţ încheiat, avînd aproximativ 1,15 milioane de asociaţi. La 31 martie 1948 numărul cooperativelor a sporit la 10.100 unităţi - o creştere mai mare de 200% - avînd un activ de 2,3 miliarde lei şi 60 federale, iar masa de cooperatori la 4,6 milioane asociaţi, ceea ce reprezenta o mărire de 400% faţă de 1944 şi un procent de aproape 30% din populaţia totală a României. În urma naţionalizării principalelor mijloace de producţie din 11 iunie 1948, conform datelor recensămîntului industriei, sectorul de stat şi al administraţiei locale cuprindea: 76% din salariaţii ocupaţi în întreaga industrie din ţară, 98% din salariaţii ocupaţi în ramura transporturi şi comunicaţii şi 42% din salariaţii ocupaţi în ramura comerţ şi credit.

Repartizaţi pe ramuri, numărul salariaţilor ocupaţi în industria de stat şi administraţia locală, faţă de numărul total al salariaţilor ocupaţi în ramurile respective, reprezentau: 70% în industria extractivă, 89% în industria energetică, 80% în industria metalurgică, 81% în industria electrotehnică, 77% în industria chimică, 86% în industria sticlăriei, 80% în industria ceramică, 71% în industria materialelor de construcţii, 80% în industria lemnului, 95% în industria hîrtiei, 65% în industria artelor grafice, 58% în industria pielăriei, 74% în industria textilă şi 85% în industria alimentară. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

ROMNIA – 101 Avancronic la un serial jurnalistic

Bine v-am regăsit, stimați cititori ai revistei de suflet – ,,România Mare”! Odată cu scurgerea anotimpului cald printre dealurile cu podgorii îmbătătoare, și odată cu terminarea vacanței, m-am întors la lucru.

De-acum încolo, vom fi iarăși împreună – eu, în fața calculatorului, dumneavoastră, avînd în față paginile revistei iubite, proaspăt ivite de sub tipar, dornici să citiți despre lucruri și fapte interesante care să vă captiveze atenția, și în care, dacă este posibil, să aflați răspunsuri la unele întrebări vitale, izvorîte din magma vieții cotidiene – de la sat și de la oraș – în urma cărora să înțelegeți mai bine de ce viața este așa cum este, și să puteți înflori noi speranțe în inimile de români. În ceea ce mă privește – după ce, în anul Centenar, am dezvoltat un subiect la zi – ,,Preliminarii la Centenarul Marii Uniri” – în episoade care au ilustrat transformările și devenirea Statului Român la statut de stat unitar, loc dobîndit prin lupte și jertfe umane, iar în prima jumătate a acestui an am dezvoltat (la o altă scară istorică) ecoul Marii Uniri, printr-un amplu serial, intitulat ,,Restanțele și pierderile Centenarului”, cu accent pe neputința contemporanilor de a conserva și dezvolta opera înaintașilor, acum vă propun un nou proiect. De data aceasta, pentru a oferi cititorilor o informație mai largă, neîncorsetată într-un tipar anume, și dînd posibilitatea autorului să întreprindă un fel de scanare contemporană a României – pe toate planurile ei de dezvoltare generală – subiectele vor fi extrase din varii domenii de activitate (mai apropiate sau mai îndepărtate în timp), încercînd să configurez un portret virtual al României, de fapt, al nostru, al tuturor.

Vom avea prilejul să cunoaștem oameni deosebiți, să ne mirăm de lucrurile pe care le pot face, să cunoaștem locuri (unele cu statut de unicitate în România), ne vom întîlni cu situații controversate, generate de semeni de-ai noștri (voluntar sau involuntar), vom lua și pulsul general al societății românești – blestemată să tot parcurgă etape interminabile de tranziție, niciodată edificate pe de-a-ntregul, vom răsfoi filele îngălbenite ale Istoriei României, care acoperă un secol de împliniri, dar și de mistere, vom face o radiografie a vieții noastre contemporane, analizate în contextul istoric și geopolitic al unei Europe care ne-a păcălit cu mirajul democrației și al libertății, ne vom privi în oglinda sufletului și vom vedea adevărata față a acestei democrații și a acestei libertăți, vom demonta mituri și vom spune – în lumina adevărului practicat de revista ,,România Mare” – care sînt românii străini românilor, care sînt românii fărʼ de Țară, dar care au ca scop cucerirea Țării...

Aceste subiecte – alături de altele, ivite pe parcurs – vor forma obiectul serialului care începe azi, preconizat a fi publicat sub numele și cifra emblema­ tică – ROMÂNIA – 101, ca o bornă de hotar care

De aici începe Transfăgărășanul

În acest context al creșterii importanței drumurilor comerciale, legăturile dintre Transilvania, Muntenia și Moldova se făceau prin trecători, aceste tăieturi naturale în stînca munților, ferestruite de puterea apei, erau singurele căi de acces peste munți, chiar dacă inițial erau destinate doar trecerilor cu animale de povară.

Branul, Oituzul, Teleajenul sînt cunoscute din bătrîni ca cele mai vechi treceri peste Carpați. Prin aceste trecători au năvălit în Transilvania hunii, cumanii și tătarii. Prin Oituz, în anul 1600, s-a reîntors Mihai Viteazul din Moldova.

Aducînd realitatea în epoca modernă, cînd în Europa izbucnesc conflicte între anumite state sau grupuri de state, trecătorile montane capătă o importanță sporită – numărul, mărimea și apărarea acestora devenind capitol de strategie și tactică militară, cu o pondere îmbină trecutul cu prezentul într-o simbioză apodictică, semnificativă în ducerea războiului modern. Într-o carte apărută în 1988, la Editura Militară – ,,Trecătorile proiectînd viitorul într-o așteptată ataraxie.

Vom folosi forme de exprimare gazetărească variate, Carpaților în lupta poporului român pentru unitate și între care articole de analiză, interviuri, reportaje, independență națională”, autorul, colonel (r) Mihai pamflete etc. – toate în viziunea și concepția editorială a Cucu, sintetizează în ,,Cuvînt introductiv” semnificația majoră a acestor trecători: ,,Pe lîngă însemnătatea lor revistei ,,România Mare”. geografică, economică, politică etc., trecătorile au avut și o considerabilă însemnătate militară. Pătrunderile Transfgranul – invadatorilor străini pe teritoriul românesc s-au examenul de maturitate canalizat prin trecători și, tot în trecători, românii șiau organizat apărarea. Importanța militară a zonei al Regimului Ceauescu muntoase se sprijină în fond pe existența, frecvența La împlinirea celor 45 de ani de la inaugurare a și însemnătatea trecătorilor. Acțiunile de luptă se acestei capodopere în construcții de drumuri – 20 canalizează în lungul lor, iar intervalele dintre ele rămîn septembrie 1974 – am ales să încep noul serial din ca spații mai puțin solicitate. Putem afirma deci că ,,România Mare” cu monumentala lucrare istorică – trecătorile sînt principalele elemente polarizatoare, de TRANSFĂGĂRĂȘANUL – ca un omagiu adus miilor atracție ale acțiunilor de luptă în munți, de menținerea de constructori români (militari și civili), care au trudit cărora depinde stăpînirea întregii zone muntoase”. să dea viață unei lucrări de asemenea anvergură, ce nu Pornind de la premise asemănătoare celor din se putea realiza decît într-un stat cu o economie bine volumul amintit, considerînd trecătorile naturale din dezvoltată, pusă în slujba omului de rînd, și cu niște Carpați insuficiente pentru scurgerea unor forțe militare conducători iviți din plămada acestui popor. de anvergură, și într-o limită de timp rezonabilă, Indiferent de păcatele care se pot pune (reale conducerea de stat și de partid a României socialiste, la sau subiective) în spatele Regimului Ceaușescu, inițiativa lui Nicolae Ceaușescu, a hotărît construirea unui dacă așezi în balanță numai cîteva din marile obiec-­ drum strategic, care să lege Transilvania de Muntenia, tive – economice și sociale – Transfăgărășanul, Canalul hotărîrea fiind impulsionată și de invazia Cehoslovaciei, Dunăre-Marea Neagră, podurile dunărene, metroul, în august 1968, de armatele unor țări socialiste, în Casa Poporului, marile combinate de pe întreg teritoriul frunte cu Uniunea Sovietică. Astfel, printr-o Hotărîre a Țării, instituțiile de învățămînt, de cercetare, de cultură Consiliului de Miniștri, din decembrie 1969, se aprobă și artă, hidrocentrale și termocentrale, căi ferate și indicatorii tehnico-economici pentru ,,Obiectivul linii electrice de înaltă tensiune, uzine metalurgice și strategic Transfăgărășan”. Armata primește misiunea fabrici cu profil de industrie ușoară, porturi maritime de a construi o legătură directă între două garnizoane și gări fluviale etc., realizate doar în cîteva decenii, importante din România – Pitești, în Muntenia și Sibiu, transfigurînd acest eșafodaj al societății socialiste într-o în Transilvania – și începe marea epopee aproape realitate la care România nu ar fi putut să ajungă fără imediat, adică pe 10 martie 1970: Regimentul 52 anumite frustrări de moment – talerul se înclină în Geniu Alba Iulia – dinspre nord, și Regimentul 1 Geniu dreptul unui progres nemaiîntîlnit în istoria veche și Rîmnicu Vîlcea – dinspre sud. contemporană a României.

Indiferent de motivație, construirea Transfăgă­ Din timpuri străvechi, teritoriul României de azi rășanului – de la studiul de fezabilitate și proiectare era străbătut de drumuri, folosite în migrația unor pînă la construirea propriu-zisă – într-un mediu natural triburi trace în aceste ținuturi, în căutarea stabilității ostil, folosind multe procedee în premieră, un volum de acestora și asimilarea cu băștinașii. Mai tîrziu, în timpul materiale, cu un număr corespunzător de utilaje, și cu războaielor romane purtate cu dacii, rețeaua de drumuri mii de muncitori și specialiști – înainte de a demonstra cunoaște o îmbunătățire substanțială, Împăratul Traian capacitatea poporului român de a edifica lucrări durabile dorind legarea acestei noi provincii romane cu drumuri și de o complexitate majoră, a arătat lumii întregi ce asemănătoare celor din Imperiu. Podul de peste Dunăre, poate face o țară condusă de un om din popor, care, fără de la Drobeta-Turnu Severin, construit cu aproape 2000 facultăți și diplome pompoase, ne-a arătat că deține cea de ani în urmă, de către Apolodor din Damasc (și ale mai autentică diplomă din lume – inima de român patriot. cărui însemne se mai pot vedea și astăzi pe ambele maluri Descriind Transfăgărășanul din punct de vedere ale fluviului), demonstrează gradul înalt de tehnicitate la tehnic, cuvintele și cifrele îmi par seci, fără a da la iveală care ajunseseră romanii, spiritul lor novator, pus în slujba tumultul cuprins în cele aproape 1.500 de zile cît le-a ideilor de cucerire a unor teritorii și popoare. trebuit constructorilor pentru a da gata această operă cu Mult mai tîrziu, cînd putem vorbi de Istoria Princi­ adevărat monumentală. patelor Române, datorită necesității legăturilor economice Totuși, pentru a-i informa pe cititorii care încă – ca o dezvoltare firească a societății, în general – nu cunosc aceste date, și a le reaminti celor care sînt importanța traseelor de parcurs devine vitală, captînd familiarizați cu caseta tehnică a drumului ce traversează interesul conducătorilor vremii, cu alocarea de fonduri Munții Făgăraș între barajul hidrocentralei de pe Argeș necesare edificării unui sistem de drumuri cît de cît viabil. și comuna Cîrțișoara din Depresiunea Făgărașului, pînă

la intersecția cu drumul DN1, între Sibiu și Brașov, notez cîteva repere de construcție.

- Transfăgărășanul se situează pe locul doi ca altitudine în România (2.042 m.), după Șoseaua Transalpina (2.145 m.), din munții Parîng; - Lucrările au fost încredințate Ministerului Apărării Naționale – Trupele de Geniu – Regimentul 52 Alba Iulia și Regimentul 1 Rîmnicu Vîlcea; - Tunelul, cu o lungime de 887 m., înalt de 4,4 m. și cu o lățime de 6 m.și un trotuar lat de 1 m., precum și unele lucrări de contur Lac Vidraru și Lac – Tunelul Bîlea au fost atribuite unor unități speciale din cadrul unor întreprinderi specifice din mai multe ministere; - Pe distanța de 91 km. au fost executate 614 podețe tubulare și 23 de poduri de beton armat; - Volumul materialelor de construcții a atins următoarele cote: nisip - 97.205 mc, pietriș ciuruit -19.125 mc, pietriș sortat - 100.353 mc, criblură – 71.000 t, nisip de concasaj - 18.734 t, filer - 22.196 t, bitum - 17.342 t; - Pentru dizlocarea milioanelor de tone de rocă s-au folosit 6.250 t de dinamită, dintre care 20 de tone numai la tunelul Capra-Bîlea; - Perioada de execuție a fost de 4 ani (1970-1974), inaugurarea avînd loc la 20 septembrie 1974, în prezența lui Nicolae Ceaușescu.

Desigur, epopeea Transfăgărășanului nu poate fi cuprinsă într-un articol de ziar, nici chiar cărțile dedicate acestei mărețe construcții a epocii pe care a

Poarta Întîlnirii

traversat-o România sub emblema societății socialiste multilateral dezvoltate nu reușesc să transforme efortul în oglinda fidelă a ceea ce a însemnat gigantul șantier din munții Făgăraș. Rîndurile de față se doresc a fi un omagiu – acum la trecerea unei jumătăți de veac (minus 5 ani) – adresat miilor de constructori ai acestei epocale realizări. Numai cine a fost de față în cei 4 ani de dure (și aproape inumane) încercări, numai cei care au văzut cum se transportau componentele demontate ale excavatoarelor, încărcate pe samarul animalelor, pentru ca, odată ajunși sus, pe un mic platou de piatră, din piesele cărate cu bucata militarii să închege ditamai mastodontul de oțel – doar aceștia simt cu adevărat gustul victoriei și bucuria învingătorului. Într-o asemenea lucrare de proporții și ținînd cont de dificultățile tehnice inedite, în lupta cu natura, care nu se lasă prea ușor învinsă – punînd la socoteală și erorile umane, inerente în situația acumulării unei doze mari de oboseală sau a stăpînirii precare a unor tehnici de lucru în atari condiții – Transfăgărășanul a cerut și sacrificii umane. Fără ca cineva să dorească acest lucru tragic, muntele și efortul, uneori supraomenesc, au făcut și victime: militari și civili. Deși nu trăim legenda Mînăstirii Curtea de Argeș, cu Ana lui Manole, constructorii care șiau pierdut viața dînd viață unui drum ce va dăinui secole, au lăsat inimile lor în stînca revoltată de îndrăzneala omului de a-i tulbura somnul milenar.

Astăzi, bîrfind de pe margine, și mizînd pe efectul emoțional al amplificării numărului de pierderi de vieți omenești pe șantier, în raport cu valoarea națională a acestei lucrări, unii ,,analiști” avansează cifre cu două zerouri, sfidînd cifra oficială. Nedorind o polemică pe marginea acestui subiect destul de sensibil, nu trebuie nici să ne lăsăm dominați de o arguție ieftină, în detrimentul realității din teren. Deși nimeni nu a dorit acele întîmplări nefaste, hai să privim în jurul nostru, unde – în comparație cu șantierele gigant din acele vremuri, pe care forfoteau mii de muncitori și specialiști – astăzi, de pe o schelă cu doar 3 - 4 muncitori se petrec accidente grave, cu pierderi de vieți omenești, ori, la săparea unui simplu șanț, din cauza neasigurării lucrării respective, în atîtea cazuri am văzut cum s-a surpat malul și a acoperit, de viu, muncitorul care executa lucrarea... Întorcîndu-ne la Armată, să nu fim ipocriți și să judecăm în mod pragmatic. Ați auzit de cei peste 40 de militari români, morți în Afganistan, în ,,luptele” cu talibanii? Faceți diferența dintre un accident fatal, pe șantierul de pe Transfăgărășan și o moarte de pe pămînt afgan, unde te-a trimis statul român, la ordinele NATO (adică ale SUA), pe post de mercenar!

Atunci cînd mai parcurgeți Transfăgărășanul, nu vă lăsați furați doar de sălbăticia zonei – întradevăr, de o rară frumusețe și atracție – ci urmăriți și spectaculozitatea drumului propriu-zis. De la barajul Vidraru pînă la podul Capra, drumul se așterne pe malul stîng al lacului de acumulare, de unde urcă pe valea rîului Capra pînă la tunel, ultimii 10 km impresionîndune cu numeroasele serpentine, dantelă șerpuitoare pînă la creastă. Creasta munților Făgăraș o traversăm prin tunel, iluminat și cu aerisire naturală, după care, pe versantul nordic al muntelui, urmînd alte serpentine îndrăznețe, drumul coboară, domolindu-și meandrele, ,,obligat” de limpezirea văii rîului Bîlea, cu excepția zonei cascadei.

Pînă la intrare în DN1, în comuna Cîrțișoara, mai avem de parcurs 35 de km din acest splendid traseu alpin.

Vorbind de perspectiva pe care ne-o oferă Transfăgărășanul, în diferite porțiuni ale acestuia, fie pe conturul lacului de acumulare, fie între coada lacului și tunel, avem sub priviri zone accidentate și stîncoase, cu versanți abrupți și văi adînci. La cabana Bîlea Cascadă trebuie să ne oprim și să ne bucurăm privirea: în partea stîngă – creasta Făgărașilor între vîrfurile Vînătoarea lui Buteanu (2.506 m) și Netedu (2.234 m); în dreapta – Piscul Bîlei și Paltinul, profilate pe cer sub forma unui fierăstrău gigant, cu dinții rupți. Dincolo de cabana Bîlea panorama se deschide spre punctul cardinal nord, explorînd Valea Oltului de la Sîmbăta pînă la Sibiu.

Iată cum, lîngă importanța strategică a Transfă­ gărășanului (pe care, poate, românul de rînd nu o percepe), se adaugă spectacolul pe care ni-l oferă

acest traseu unicat – o frumusețe intrinsecă, iscată de mîinile bătătorite ale ostașilor Armatei noastre și ale specialiștilor drumari. Pentru cele două unități de geniu construcția Transfăgărășanului a fost primită și înțeleasă – de la comandant și pînă la ultimul soldat – ca o misiune de luptă. Pe parcursul celor 4 ani cît a durat epopeea acestui drum, zilnic se pornea la lucru cu înțelegerea tacită că intrarea în sectorul de lucru al fiecăruia era asemănată cu primirea unui ordin de luptă.

Drept amintire a acestei mărețe realizări, militarii geniști au ridicat două monumente. Pe versantul nordic, la cota 1.200, un colț de stîncă străpuns simbolic de un drum, cu înscrisul: ,,Înfruntînd greutăți deosebite, trupele de geniu ale Armatei României au deschis drumul Transfăgărășan, străpungînd această zonă în martie 1971. În amintirea evenimentului, bravii geniști, care s-au dovedit mai tari decît stînca, au denumit acest loc POARTA GENIȘTILOR”. Cota 1.600, acolo unde s-au întîlnit militarii geniști care atacau muntele din sens opus, a rămas și ea în memorie printr-un alt monument cu aceste cuvinte – mărturie a bucuriei, dar și a eroismului acelei generații de tineri militari: ,,În această zonă s-au întîlnit în ziua de 16 august 1971 două subunități de geniu care lucrau la deschiderea drumului Transfăgărășan, din sensuri opuse. În amintirea evenimentului bravii geniști au denumit acest loc POARTA ÎNTÎLNIRII”.

Poarta Geniștilor Poarta Geniștilor și Poarta Întîlnirii nu sînt altceva decît porțile prin care militarii geniști au intrat în inimile românilor. Munca și sacrificiul lor – pierderile de pe acest front al păcii și al construcției au lăsat urmașilor lor, României, un Transfăgărășan, pe care, privind lucrurile prin prisma anilor postdecembriști, nu-l meritam! De ce? Numai acest exemplu este edificator: în anul 2009, cînd s-au aniversat 35 de ani de la inaugurarea Transfăgărășanului și 150 de ani de la înființarea armei Geniu, cele două monumente au fost găsite vandalizate, trebuind să fie restaurate de către militarii Batalionului 136 Geniu ,,Apulum”!

Să scrii despre Transfăgărășan este un lucru captivant, care dă frîu liber mîndriei de a fi contemporan cu acest adevărat eveniment al constructorilor români, dar, în același timp, este și greu – sentimentul că nu ai putut cuprinde tot zbuciumul și tot avîntul din cei patru ani într-o descriere de moment te provoacă să te întorci la acest subiect.

Nu pot încheia fără a-mi exprima un gînd care m-a dominat de la începutul scrierii acestui material: atunci cînd circulați pe Transfăgărășan, trimiteți un gînd de mulțumire celui căruia îi datorăm această minune, cel care – drept mulțumire – a fost împușcat ca Terente din Balta Brăilei. Fără inima lui de român patriot, ați fi trecut și astăzi pe poteca din Făgăraș doar călare pe măgar sau catîr...

GEO CIOLCAN

14

Vineri, 4 octombrie 2019

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Martirajul Ţinutului Herţa (2) Motto: „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ S-a răstignit Christos ca la-nceput,/ Cu palma stîngă sîngerînd pe Nistru,/ Cu palma dreaptă înflorind pe Prut” (Andrei Ciurunga) Satul Molniţa s-a aflat în plasa Herţa a judeţului Dorohoi al României pînă la data de 29 iunie 1940, ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, cînd în tîrgul Herţa, un însemnat punct comercial din partea de nord a Moldovei, baştina iluministului Gheorghe Asachi, au intrat tancurile sovietice, care aveau misiunea să pătrundă în interiorul României. În calea străinilor au ieşit reprezentanţii din garnizoana locală, barînd drumul maşinilor blindate ale bolşevicilor. Staliniştii deschid foc şi cad seceraţi de gloanţele sovieticilor căpitanul Ioan Boroş, sublocotenentul Adrian Dragomir şi soldatul Iancu Solomon. Îndeplinindu-şi datoria faţă de neam, cu preţul vieţii, ei opresc înaintarea Armatei Roşii.

După ocuparea orăşelului Herţa, veneticii pun stăpînire pe satele Bănceni, Beceşti, Buda Mare, Buda Mică, Cotu Boian, Culiceni, Frunza-Prisaca, Fundoaia, Godineşti, Horbova, Hreaţca, Lucoviţa-Slobozia, Lunca, Mamorniţa, Mihoreni, Mogoşeşti, Molniţa, Movila, Pasat, Pilipăuţi, Poieni-Regat, Proboteşti, Sinăuţi, Ştreanga, Târnauca, Tureatca, Ţînteni, Văleni. Localităţile înşirate au făcut parte din fostul Ţinut Herţa, constituit din 304 kilometri pătraţi. Acest vechi colţ de ţară, fiind de-a lungul secolelor parte integră din Moldova lui Ştefan cel Mare, n-a fost obiectul odiosului pact Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi n-a fost revendicat de bolşevici în nota ultimativă din 26 iunie 1940. El este acaparat la finele istoricului cireşar cu aplicarea forţei, prin vărsare de sînge.

Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., la 7 august 1940, adoptă Decretul legat de crearea regiunii Cernăuţi în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. În componenţa regiunii sînt incluse nordul Bucovinei, constituit din fostele judeţe Cernăuţi, Storojineţ şi parţial Rădăuţi, nordul Basarabiei (fostul judeţ Hotin) şi Ţinutul Herţa, care a intrat, pînă la venirea „eliberatorilor”, în fostul judeţ Dorohoi al României. A început crearea organelor locale ale dictaturii staliniste. Pentru realizarea scopului dat, în ziua de 4 iulie 1940, Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei adoptă hotărîrea „Despre componenţa comitetelor judeţene ale Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei în Basarabia şi în partea de nord a Bucovinei”, conform căreia în ţinuturile ocupate de către trupele sovietice este repartizat un numeros detaşament de comunişti.

Sub conducerea trimişilor partidului, în Ţinutul Herţa au fost constituite 26 de consilii săteşti. În fruntea localităţilor româneşti sînt numiţi oameni aduşi din Uniunea Sovietică, care nu cunoşteau limba băştinaşilor, sau foști participanţi la mişcarea subversivă din nordul Bucovinei în perioada interbelică. Îngrijorat de situaţia creată, Alexei Şved, primul secretar al comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în primăvara anului 1941, înaintează lui Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, un memoriu cu următorul conţinut: „Pe parcursul celor opt luni de existenţă a puterii sovietice în partea de nord a Bucovinei, inclusiv în raionul Herţa, teritoriul căruia n-a intrat în componenţa Bucovinei, fiind în realitate al României, a fost desfăşurată o intensă activitate în direcţia consolidării puterii sovietice. Reieşind din faptul că populaţia raionului Herţa, cu excepţia oraşului Herţa, unde locuiesc evreii şi a satului Tureatca, unde sînt ucraineni, o constituie românii şi moldovenii, care absolut nu cunosc limba ucreaineană sau rusă, iar dintre lucrătorii repartizaţi din regiunile estice numai opt persoane ştiu limba moldovenească, toată activitatea, amintită mai sus, întîmpină mari greutăţi. În baza celor expuse, consider că e necesar de examinat problema transformării raionului Herţa în raion naţional moldovenesc sau românesc, alipind la acest raion satele româneşti din raionul Hliboca şi numind în posturile de conducere a raionului persoane care cunosc limba moldovenească”.

Dictatura stalinistă instaurează pe meleagurile mioritice un regim de jaf şi teroare.

Astfel, la 15 august 1940 apare Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS despre naţionalizarea pămîntului pe teritoriul nordului Bucovinei, conform căruia, începînd cu data de 28 iunie 1940, tot pămîntul ţinutului cotropit şi bogăţiile subsolului devin proprietatea statului sovietic. În aceeaşi zi, este emis Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. despre naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale, organizaţiilor de consum, transportului feroviar şi fluvial, poştei şi telegrafului. În mîinile statului trec tipografiile, spitalele, farmaciile, instituţiile de învăţămînt, casele locuitorilor care s-au refugiat în România. Bunăoară, în oraşul Herţa sînt naţionalizate prăvăliile care au aparţinut în perioada interbelică locuitorilor Simku Vataru, Harabaju Lupu, Moriţ Leibovici, Şoil Aklip, Iosif Aranovici, Haim Blanaru, Haim Caruceru, Nicolae Chifu, David Kon, Nuhim Markovici, Abram Paskaru, Abram Rozen, Noih Segal, Iancu Şmilevici, Iankel Şpunt. Bolşevicii pun stăpînire pe farmacia lui Gheorghe Popescu. (va urma) Petru Grior, Cernăuţi

Jurnal de pe Frontul de Est (32) 19 octombrie 1941 - Armata 11 germană dezlănţuie atacul asupra poziţiilor sovietice din istmul Perekop, larg de numai 6 km, acţionînd cu 5 divizii de infanterie sprijinite de Corpul 4 aerian şi de 95 de baterii de artilerie, majoritatea superioare calibrului de 100 mm. Acesta, da, sprijin de artilerie şi aviaţie!

- Cu toate că trupele germane înaintează în prima zi 2-3 km, pătrunderea avea să fie blocată în zilele următoare de sovietici, care au introdus în luptă noi unităţi.

- Sosită în zona Salkovo, Genicesk Brigada 8 cavalerie română ia contact cu trupele sovietice prin recunoaşteri puternice şi execută incursiuni în dispozitivul advers. La rîndul său, inamicul procedează în mod asemănător în special la flancul estic al trupelor noastre, dinspre peninsula Biriuci.

- „Diabolicul sistem de apărare sovietic - consemna un document de epocă - cuprinde: cazemate din cele mai moderne, largi şanţuri anticar succesive, protejate de şine de cale ferată, înfipte în beton din metru în metru, reţele de sîrmă ghimpată pe 10 rînduri de pari, vestitul val tătărăsc şi, mai ales, nesfîrşit de multe mine. Nu era vorba de un cîmp de mine organizat după un plan oarecare, ci de un vast cîmp al morţii, aşezat în cutii de lemn, în vase, butoaie, cisterne. Un infernal labirint în interiorul căruia luptătorul rus se simţea la adăpost, iar atacatorul periclitat la orice pas”.

- Referindu-se la felul în care s-au desfăşurat acţiunile ofensive ale Brigăzii 6 cavalerie, colonelul Ion Codranu, comandantul marii unităţi consemna: „Acestea s-au dat după principiile adunate la răscrucea a două doctrine. Aceea franceză în care a crescut o generaţie şi aceea germane, care s-a impus prin rezultate, dar care nu a reuşit în scurtul timp cît am aplicat-o la cursuri speciale, nici să o retransforme, nici să înlăture definitiv doctrina veche. Pătrunderile în săgeată practicate în tactica germană sînt bune pentru armata germană care dispune de o generaţie întreagă instruită în acest fel; idem la aviaţie; şi de un specific al rasei, care face batalioanele insensibile la atacurile în flanc şi sînt capabile să reziste la încercuire. Noi nu dispunem decît în slabă măsură de aceste elemente. Apreciem că, ţinînd seamna de procedeele defensive ale ruşilor, de mijloacele noastre şi de specificul rasei naostre, metodismul practicat pînă acum în ofensiva noastră este în măsură să ne asigure avantaje de ordin tactic. Deci: prudenţă în luarea contactului, excesivă disciplină a focului pentru a nu ne denunţa prematur dispozitivele şi intenţiunile; pregătire de artilerie pe zone probabile; sprijin direct prin baraj rulant sau bombardamente succesive; înaintare metodică, armonizînd mişcarea cu focul, distrugînd sector cu sector rezistenţa inamică”.

- Corpul 2 armată primeşte misiunea să asigure paza teritoriului şi a litoralului dintre Nistru şi Bug. - Pentru aprovizionarea populaţiei din Odessa, Comandamentul militar român pune în funcţiune o brutărie mecanică cu un debit de 70.000 de pîini şi alta manuală cu 30.000. Alimentarea cu apă continuă să se facă din puţuri. Pe linie sanitară se iau măsuri de asanare şi se deschid două spitale.

- Dr. W. Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România, trimite un Memoriu lui Ion Antonescu prin care protestează faţă de deportarea evreilor din Basarabia şi din Bucovina, precum şi faţă de expulzarea evreilor din Vechiul Regat.

- Un grup de 31 de reporteri de război germani, italieni, francezi, americani, japonezi, suedezi, norvegieni, spanioli, portughezi, unguri şi români, sosiţi de pe frontul finlandez, sînt primiţi, la Oceakov, de generalul Mircea Dimitriu şi locotenent - colonelul Iosif Ciobanu, la Regimentul 10 vînători.

- În prezenţa ministrului Culturii şi Educaţiei Naţionale, Radu R. Rosetti, are loc solemnitatea deschiderii noului an şcolar la Şcoala Politehnică din Bucureşti.

- În Cupa Basarabiei: Rapid - Carmen (6-2) şi Juventus - Unirea Tricolor (4-1). (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

RM

pO V E S T I

15

Vineri, 4 octombrie 2019

Dosarele rock’n’roll – FBI a cutat doi ani un cuvnt obscen ntr-o melodie de dou minute i 40 de secunde (2)

C

omunicare oficială: „Gu­ver­nul renunţă la investigaţia pe care o făcea pornind de la plîngerile că o cunoscută înregistrare rock and roll are versuri obscene. Plîngerile spuneau că înregistrarea Louie, Louie, aşa cum figurează sub marca Wand, are versuri fără perdea care puteau fi detectate cînd placa de 45 rpm era ascultată la viteza de 33 1/3 rpm. Investigaţiile asupra discului au fost începute de Comisia Federală de Comunicaţii, Poşta şi Departamentul de Justiţie după ce au fost primite reclamaţii de la o jumătate de duzină de persoane, inclusiv guvernatorul statului Indiana, Matthew E. Welsh. Toate cele trei agenţii guvernamentale au renunţat la investigaţii pentru că nu au putut determina care sînt versurile cîntecului, chiar după ce a fost ascultat la viteze de la 16 la 78 de rotaţii pe minut”.

Primul lucru care sare în ochi este că FBI nu a renunţat la anchetă. Avea să o facă, aşa cum am mai spus, abia în decembrie 1965. Al doilea este că versurile de pe înregistrare nu se înţeleg.

Transcrierile care circulau „pe sub mînă“ dădeau ca sigure versuri pe care nu le reproduc.

In versiunea originală, însă, aproape singurele cuvinte clare din cîntec, sînt „Louie, Louie, me gotta go“. De fapt, parte a influenţei piesei în această interpretare vine tocmai de aici. Povestea marinarului care îşi ia la revedere de la barmanul Louie pentru că pleacă în Jamaica la iubită nu are importanţă. Vocea nu mai e a unui povestitor, ci este un instrument în orchestră, parte a unui sunet care creează senzaţii şi nu spune poveşti. E considerată muzică pură, nu o poveste spusă pe un fond muzical.

Explicaţia a venit mai tîrziu.

J

Aparatul dentar i microfonul din tavan

ack Ely, solistul vocal al formaţiei, a fost dat afară din trupă imediat după această înregistrare. Totul părea un eşec şi nicunul nu se gîndea că tocmai înregistraseră o piesă ce va fi considerată printre cele care au schimbat istoria muzicii. Ely a şi fost încorporat şi a plecat în armată. Cînd a izbucnit scandalul, colegii nu l-au primit înapoi, deşi el era artizanul succesului.

Aici trebuie spus că The Kingsmen, în diferite componenţe, cîntă şi astăzi, dar nu au mai avut

(

ADEVARATE că înregistrarea lor, Louie, Louie, are cuvinte obscene“. El a explicat că problema cuvintelor obscene nu a existat la început, cînd piesa era sub patentul Jarden, dar s-au vîndut doar cîteva exemplare. Apoi Jarden a fost cumpărat de Wand, din New York, şi a apărut scandalul. Cei audiaţi au spus că nu există două înregistrări, ci prima a trecut la noua casă de producţie odată cu vînzarea companiei lui Chase.

A fost o campanie de lansare, profitînd de greşeala lui Ely? Cred că pînă acum cel care a avut această idee genială şiar fi asumat-o, că doar nu a comis nici o ilegalitate lansînd zvonul că piesa ascunde cuvinte porcoase care se dezvăluie doar dacă e ascultată la altă viteză. profitat FBI de reclamaţiile iniţiale pentru a acţiona şi în zona muzicii beat? Asta e credibil. În noiembrie 1963 era asasinat John F. Kennedy şi, pe fondul scandalului mondial al împuşcării preşedintelui, lupta pe teritoriul SUA împotriva comuniştilor devenise mai acută. Mărturie stau multe anchete ale FBI în acest domeniu.

Odată cu dezvoltarea industriei muzicale, lupta ideologică se ducea şi pe acest front. Deja FBI, anchetînd diverse mişcări stîngiste, supraveghea mulţi artişti. E adevărat că ţintele predilecte erau din folk şi rock, cei cu mesaje mai stridente, surferii şi muzica lor de liceeni nefiind considerată o prioritate, dar obscenitatea/libertatea sexuală era, fiind considerată un element prin care tinerii erau atraşi spre mişcările stîngiste/egalitariste.

Dovadă stau anchetele desfăşurate de FBI în lumea yoghinilor, prezenţe nelipsite în acei ani.

A

niciodată, în 56 de ani, vreun hit de Top Billboard.

De fapt, nu au mai înregistrat nici măcar o singură piesă remarcabilă. Poate pentru că au cîntat corect.

Nici Jack Ely nu a mai cîntat ceva notabil. Toţi au trăit de pe urma întîmplării din 6 aprilie 1963.

Aici poate trebuie să termin şi calculul financiar.

Avem pînă acum un compozitor care-şi dă piesa pentru 750 de dolari şi o formaţie care aruncă 50 de dolari pe o înregistrare care le putea aduce necazuri. Jack Ely a ieşit şi mai prost din afacere. Pînă în anii 1980, cînd s-au făcut mai multe aranjamente financiare pentru el şi Berry, Ely cîştigase de pe urma difuzării piesei 20 de dolari. Ajungem, astfel, la tranzacţii de 820 de dolari de pe urma unui hit mondial. osarul este plin de rapoarte de la diferite laboratoare ale FBI, din Indianapolis, Detroit, New York sau Washington, în care se spune că versurile sînt neinteligibile. A fost chemat Richard Berry la audieri şi acesta a spus că îşi recunoaşte cuvintele scrise în cele cîntate de Jack Ely. S-au cerut versurile de la casa de discuri şi au primit partitura cumpărată pe mai nimic. Nicăieri nu apărea cuvîntul cu „f“ care le dădea fiori de furie mamelor de liceence.

FBI tot nu a renunţat o lungă perioadă la anchetă.

Abia cînd trei dintre membrii formaţiei au dat declaraţii, sub protecţie, a închis lucrarea. este ani, Ely a intervenit telefonic la o emisiune de radio şi a explicat că studioul era atît de slab încît avea doar trei microfoane pentru cinci instrumente şi voci. Pentru a da senzaţia de înregistrare live, unul dintre microfoane a fost prins de tavan. Dar era foarte sus şi a cîntat tot timpul ridicat pe vîrfuri şi nu putea respira bine. Mai mult, la acea vreme purta aparat dentar şi nu 1-a scos în timpul înregistrării. El a spus că a cîntat versurile din partitură, dar că atunci nu şi-a dat seama nimeni că nu se înţelege nimic din ce cîntă el!

D

P

Extrase din declaraiile luate de FBI

7

septembrie 1965. Biroul din Detroit: „(...) este membru al grupului vocal The Kingsmen şi el, împreună cu alţi membri ai formaţiei, ştiu de mai bine de un an că mai multe persoane susţin

Jack Ely, la 70 de ani

Peste puţin timp, însă, toate aceste curente muzicale, ideologice aveau să se topească în fenomenul hippie şi nu a mai putut nimeni să-l stăvilească. Nici măcar Edgar J. Hoover şi a sa aplecare spre eroii cu pălărie albă ai Vestului Sălbatic.

Epilog În anii 2000, bateristul de la înregistrarea din 6 aprilie 1963, Lynn Easton, cel care deţinea si numele formaţiei, marca The Kingsmen fiind înregistrată pe numele mamei sale, avea să recunoască faptul că la un moment dat, încurcat de o greşeală a lui Ely, a scăpat un băț. Atunci a scăpat si cuvîntul cu „f“. Cînd ştii povestea, ți se pare că-l recunoşti la secunda 0,54! Asta înseamnă că nu e întotdeauna bine să te contrazici cu o mamă supărată.

Sfîrșit Alecu Racoviceanu

16

Vineri, 4 octombrie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Voi nu mai existați!

Numărătoarea inversă

(urmare din pag. 1) Modul ăsta de a face politică externă devine redundant, falimentar, inutil.

Indiferent de cîtă amabilitate manifestă Lavrov la ONU, tribuna de la care declară ,,înfierat” că delegația lui nu a primit viza de intrare în SUA, nimeni nu dă doi bani pe acest lucru. Chiar dacă se știe că Maidanul a fost finanțat de SUA, și că dintotdeauna Crimeea a fost a Rusiei, nimeni nu apreciază acest fapt, dimpotrivă, glonțul lui Zelinski a fost mult mai de efect decît discursul inteligent, dar pașnic, al Rusiei. Chiar dacă Trump a declarat că viitorul este al suveraniștilor, SUA a mai pus niște sancțiuni pe capul Rusiei, pentru că a intervenit în Siria. Presiunile din ce în ce mai mari pe care SUA&Co le fac ursului de la Răsărit vor avea drept efect doar două lucruri. Ori Rusia se predă și va reveni la nivelul anului 1998, ori va fi război. Nu există o altă variantă, nu văd o altă rezolvare. În loc să își propună adoptarea unei politici externe mai agresivă, pragmatică, cu linii roșii și renunțarea la defetism, Rusia se retrage din ce în ce mai mult, așa cum a făcut mereu în ultimii 200 de ani, cînd era atacată, în speranța că inamicul are să devină mai amabil. Așa au făcut și cu Napoleon, dar și cu Hilter. Că se laudă ei că pînă la urmă au învins – e una, dar pînă au învins, mulți ruși au plătit cu viața, și nu numai.

Din păcate – indiferent ce spune un bun prieten, cum că războiul nu este o opțiune într-o lume globală – eu cred că a devenit o ultimă soluție pentru ca lumea să se reechilibreze. Așa cum tensiunea acumulată în plăcile tectonice se transformă în cutremure pentru a reechilibra lumea, și la nivelul societății umane, tensiunea acumulată se disipiează fie printr-un război, fie printr-un… război mai mare. Așa a fost mereu și așa o să fie. Treaba aia cu un guvern mondial, despre care se tot vorbește în Apocalipsa, poate să fie o chestiune bună.

Doar că ce facem cînd la conducere se află un grup restrîns de oameni care nu pot fi nici schimbați, și nici combătuți? Lumea unipolară este o utopie, așa cum și comunismul a fost. Indiferent cît de frumos scrie în cărți, acolo unde lăcomia omului apare, totul se destramă.

Rusia nu este România, iar rușii nu sînt atît de lași ca noi. Rusia va reechilibra balanța și nu o va face prin diplomație, pentru că se pare că nu este în stare. Mă gîndeam, acum ceva timp, că protestele din Piața Roșie pe care TFL-iștii le organizează, o să îl dărîme pe Putin, și Rusia va fi iar democrată și deschisă, așa cum a fost în perioada Elțîn. Dar cred că, la cum stau lucrurile acum, Putin, prin slăbiciunea lui, prin rațiunea și frica de a pune piciorul în prag, va fi răsturnat de rușii care s-au săturat să fie bătaia de joc a lumii, de oamenii care vor să arate că, de fapt, Rusia a fost și va fi mereu un imperiu, și nu un șoricel speriat care se ascunde în spatele unor cuvinte frumoase și al unui drept internațional strîmb.

Numărătoarea inversă a început azi, sau poate ieri. Nu ne rămîne decît să sperăm că SUA își vor retrage de bună voie asediul asupra Rusiei și, odată cu asta, lumea se va reașeza. Pentru că, dacă nu va fi așa, Moscova va reacționa, și mă îndoiesc că prin eliberarea de porumbei ai păcii. Singura șansă a omenirii de a scăpa de război ar fi abordarea mai dură la nivel de politică externă a vecinului nostru de la Răsărit, alocarea unor linii roșii înaintate, precum și o fermitate asemănătoare cu cea a Iranului din această perioadă.

Că tot veni vorba de iranieni, ei sînt conștienți că nu vor putea face față puterii economice și militare a Americii, dar au decis să își apere onoarea și bogăția în cel mai ferm și demn mod, în genul ,,murim cu ei de gît, dar nu ne lăsăm”. Ei știu că, dacă vor decide să lase garda jos, să se transforme în oi, vor fi imediat digerați de inamici. Eu rămîn la ideea că o stare de pace și de bună înțelegere cu Israelul va aduce multă liniște în Orientul Mijlociu. În această regiune, de aproape 100 de ani, de la fondarea orașului Tel Aviv, există o mare tensiune. Multe războaie, mult sînge, prea multă moarte. Acum ne aflăm iar în pragul declanșării unui război acolo – SUA, aliații săi, și Iranul fiind pregătiți.

De curînd, președintele contestat și nerecunoscut de SUA, Maduro, a făcut o vizită la Kremlin. În Marea Japoniei, Coreea de Nord se joacă în voie, lansînd rachete. Toate țările enumerate mai sus, Rusia, Iran, Venezuela și Coreea de Nord fiind sub sancțiuni dure americane, suferind într-un fel din cauza tupeului de a nu se alinia lumii civilizate. Scenariul care îmi vine acum în minte, și care mă urmărește de ceva timp, este următorul: cum ar fi ca în trei puncte diferite de pe glob – să zicem în Venezuela, în Iran și în Marea Japoniei – să se aprindă focul conflictului, deodată, în același timp și din toate cele trei direcții împotriva Americii? Asta fără să implice direct un război Rusia – SUA, sau SUA – China.

Cum ar fi să avem trei fronturi, trei focare, trei războaie regionale, trei cataclisme sociale în același timp? Trist este că acest lucru chiar este posibil. Ce este bine este că o astfel de întîmplare poate duce la revenirea la o lume multipolară, fără să ne lovim deocamdată de un război nuclear. În ceea ce ne privește pe noi, românii, vom fi în prima linie. Nu vom vedea picior de rus pe aici, dar le vom vedea capacitățile militare care vor aduce cu ele un semnal clar că nu vor mai risca un nou război pe teritoriul lor, așa cum au procedat în Secolele XIX și XX.

Încă de acum mulți ani, minți luminate de la Hollywood au prezentat într-un mod foarte realist viitorul apropiat de la acea vreme, prezentul de acum. Sînt mai multe filme apărute în anii ʼ80 - ʼ90, și chiar 2000, în care ni se arată viitorul hidos pe care îl trăim azi.

Justiția viitorului (titlu original: The Running Man) este un film american SF de acțiune din 1987, regizat de Paul Michael Glaser. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Arnold Schwarzenegger, Maria Conchita Alonso, Jesse Ventura, Jim Brown și Richard Dawson. Acțiunea se petrece într-o Americă distopică, undeva între anii 2017 și 2019, și prezintă o emisiune TV denumită ,,The Running Man”, în care condamnați penal denumiți ,,alergători” trebuie să scape cu viață din mîinile unor ucigași profesioniști bine înarmați. Povestea filmului are loc în 2017: un polițist este arestat pentru că nu a îndeplinit ordinele de a trage în oameni nevinovați care protestau de foame. După ce evadează din închisoare, este remarcat de producătorii unei emisiuni de televiziune care îl​​ angajează, împotriva voinței sale, pentru a participa la acest serial TV în care fiecare concurent trebuie să scape de ucigașii profesioniști care-l urmăresc.

Trăim deja astfel de vremuri, chiar dinaintea anului 2017. Mulți sînt ,,executați” mai întîi mediatic și, după caz, dacă nu dispar din peisaj așa, ori sînt executați accidental în Justiție, ori se transformă în sinucigași în viața de zi cu zi.

Televiziunile pe care mulți le urmăresc hipnotizați decid în locul Justiției, fără dovezi și fără argumente, soarta celor incomozi.

Inamicul Statului este un film american de acțiune din 1998 - thriller regizat de Tony Scott, produs de Jerry Bruckheimer și scris de David Marconi. Vedetele filmului sînt Will Smith și Gene Hackman. Filmul spune povestea unui grup de agenți ai A.N.S. – Agenția Națională de Securitate – care conspiră pentru a ucide un congressman și a măsurilor care sînt adoptate după ce o bandă a crimei este descoperită. Filmul a fost lansat pe 20 noiembrie 1998 în SUA și în întreaga lume.

Inamicul statului a obținut recenzii în general pozitive din partea criticilor de film și a publicului, mulți lăudînd scrierea și regia, precum și chimia dintre Smith și Hackman. Avînd în vedere evenimentele din 11 septembrie 2001, Patriot Act și dezvăluirile lui Edward Snowden despre programul de supraveghere PRISM al NSA, filmul a devenit demn de remarcat pentru a fi înainte de timpul său cu privire la probleme de securitate națională și confidențialitate.

V de la Vendetta este un film distopic din 2006 regizat de James McTeigue.

Stabilită în Londra într-o societate anti - utopică din viitorul apropiat, Natalie Portman este Evey, o fată din clasa muncitoare care trebuie să descopere dacă eroul ei a devenit amenințarea împotriva căreia luptă. Hugo Weaving este V - un luptător curajos și carismatic pentru libertate condus de dorința sa de răzbunare pe cei care l-au desfigurat. Stephen Rea este un detectiv care conduce o căutare disperată cu scopul de a-l prinde pe V înainte de a începe o revoluție. Filmul ne arată cum un guvern și-a ucis proprii cetățeni pentru a naște teroare și a pune stăpînire pe o țară paralizată de frică, dînd vina pe această ,,teroare” pentru a-și justifica acțiunile represive asupra populației. Filmul ne prezintă manipularea prin intermediul TV, adusă la rang de artă, precum și abuzurile unui regim abuziv și corupt.

Cei care au văzut sau vor vedea aceste filme, vor înțelege, dacă nu au făcut-o deja, în ce fel de lume trăim acum. Care este, de fapt, adevărul și în cîtă minciună înghițim. Asistăm la pregătirea distrugerii totale a conceptului de ,,libertate”, sau, poate, la premisele unei noi și adevărate revoluții.

Infrațiuni economice, peste 400 de percheziții în luna septembrie a.c.

Pe parcursul lunii septembrie, sub coordonarea Direcției de Investigare a Criminalității Economice din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, polițiștii au efectuat 404 percheziții domiciliare și au pus în aplicare 240 de mandate de aducere, în cadrul unor dosare penale ce vizează infracțiuni economice.

De asemenea, au fost instituite măsuri asigurătorii în valoare de aproape 50.000.000 de lei și au fost indisponibilizate bunuri în valoare totală de peste 12.000.000 de lei. În cauzele penale instrumentate, față de 585 de persoane a fost dispusă efectuarea în continuare a urmăririi penale, iar față de 55 au fost dispuse măsuri preventive (19 persoane reținute, 7 arestate preventiv și 29 sub control judiciar). Totodată, au fost ridicate, în vederea confiscării, peste 748.000 de țigarete, 26 kg. de tutun și 1.072 de litri de alcool. În urma definitivării cercetărilor, polițiștii au formulat propuneri de trimitere în judecată în 159 de dosare penale privind infracțiuni de natură economică.

RAMONA FERARU (,,Național”)

RM

17

Vineri, 4 octombrie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei O dezvăluire despre George Maior aruncă în aer totul: Coldea, Kövesi, Iohannis, Sörös și „domnii” Prolog: La finele lunii august, actualul ambasador în SUA, dr. George Maior, a fost audiat la Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în dosarul aducerii în țară a fostului șef al FNI, Nicolae Popa. „Vedeta” dosarului este Laura Codruţa Kövesi, inculpată după ce Sebastian Ghiță a denunțat-o că ar fi cerut și folosit bani din surse private pentru această operațiune.

Maior nu comentează… doar dă în vileag!

Spre uimirea celor care au fost atenți la declarația dată presei după audieri de fostul director al SRI, Maior NU a desființat afirmațiile/acuzațiile lui Ghiță și a spus clar că (SRI) NU a știut nimic de plățile făcute de firmele private în această operațiune „inter-instituțională”. Cu alte cuvinte, în fața evidenței probelor depuse de Ghiță, rezultă, din declarația lui George Maior, că Laura Kövesi a ascuns de partenerii instituționali din această operațiune (SRI) „combinația” cu Ghiță! „Eu nu pot să comentez ce spune Sebastian Ghiţă, eu precizez lucruri pe care le ştiu în calitate de director al Serviciului Român de Informaţii”, a spus Maior care, aflăm acum… a aflat ulterior ceva mai multe. Mai mult, Maior a confirmat în fața presei că între el și Kövesi a existat numai „comunicare pur instituţională” și nu „discuții private”.

Or, avînd în vedere că, așa cum corect spune Maior, SRI a cunoscut că operațiunea s-a derulat în „contextul clar, legal, definit de legislaţia românească” – înseamnă că Laura Kövesi a înșelat buna credință a partenerului?

Deci, la acuzațiile anterioare la care Kövesi trebuie să răspundă în fața SIIJ în cazul Nicolae Popa, s-ar putea adăuga și aceasta – a ascunderii unor componente ale operațiunii față de parteneri – și chiar față de cei ce asigurau securitatea și siguranța informativ (operativă?) a demersului - SRI! (Reamintim că doi ofițeri SRI au făcut deplasarea la Djakarta cu un avion de linie, cu cîteva zile înainte de aducerea lui Popa – și au revenit cu avionul privat închiriat). Ce mai înseamnă asta? Că ambasadorul român în SUA, George Maior, NU (mai) e dispus să acopere eventualele combinații ale Laurei Kövesi! Onestitate – sau ruptură în „Sistem”? Dar… oare se referă George Maior numai la Laura Codruța Kövesi?... Iată că a apărut o surpriză!

Ce știa Maior și nu știa Coldea Cunoscuta agenție „Știri pe surse” a publicat o informație bombă, care răstoarnă toată schema de lucru, inclusiv poziționarea lui George Maior față de generalul Florian Coldea. „Potrivit unor surse judiciare, George Maior a recunoscut în faţa anchetatorilor că a ţinut legătura cu Sebastian Ghiţă în ultimii ani, inclusiv după momentul în care fostul deputat PSD a fugit din România”, scrie sursa citată. Or, aici apare cel puțin o problemă: serialul difuzat de RTV, care avea să ducă la pensionarea puternicului general Florian Coldea. Concret, Sebastian Ghiță a dispărut în decembrie 2016, după ce pe 19 decembrie 2016 fusese la o reuniune de bilanț a SRI cu parlamentarii Comisiei parlamentare de control a activității SRI, comisie în care deputatul PSD Ghiță fusese secretar. La circa o săptămînă după dispariție, RTV, post patronat de Sebastian Ghiță, a început difuzarea unor casete înregistrate anterior de Ghiță. Care… nu se știe cum ajungeau la post! Așa cum spuneam, înregistrările au dus la căderea generalului Coldea și au lovit-o puternic pe Laura Kövesi.

Cu alte cuvinte, dacă informația expusă de „Știri pe surse” se confirmă, înseamnă că Maior ar fi fost cel puțin informat despre intențiile lui Sebastian Ghiță care îl vizau pe Coldea. O situație cel puțin… greu de explicat. Întîmplător, concomitent cu „dezvăluirea pe surse”, a apărut, în „Jurnalul național”, publicație apropiată la un moment dat de „Știri pe surse”, un articol despre averea și datoriile suspecte ale lui George Maior.

Mică paranteză… moldovenească Pe de altă parte, din surse de la acea dată, de plecarea lui Ghiță din țară nu ar fi fost străin un alt Serviciu românesc, care ar fi avut legătură și cu un om de afaceri apropiat de Ghiță, cel puțin ca profil și ca traseu – Vladimir Plahotniuc. Adică, au dorit oare unii din SIE să scape de „concurentul” Florian Coldea? Firesc… există o concurență între „domnii” din SIE și „băieții cu ochi albaștri”! Iar căderea lui Coldea, cu toate păcatele lui, a scăzut nivelul de putere al SRI. În cazul acesta, vorbim de o veritabilă „extragere” al lui Sebastian Ghiță – cu un scop final, Florian Coldea?

Bilanț clar: toți cu Sörös, mai puțin Coldea Dar să analizăm o altă variantă: poate… a dorit puterea de la Cotroceni să scape de… puternicul general?

A dorit oare și cineva din afară? Hai să ne amintim un aspect esențial, mai bine zis un personaj-cheie în nebunia combinațiilor din lumea actuală – inclusiv din România: George Sörös.

Să nu uităm că atît Eduard Hellvig, cel care l-a „pensionat” pe Florian Coldea, cît și Constantin Dudu Ionescu, directorul Oficiului Informaţiilor Integrate din cadrul Departamentului Securității Naționale de la Președinție, au legături puternice cu ONG-urile din zona Sörös. La fel ca și cea pe care o vedem acum în spatele lui Iohannis și care a realizat „programul” PNL, Violeta Alexandru, (fosta) asociată a lui Dudu Ionescu.

Vedeți ce mică e lumea… și cum din ea nu face parte și Florian Coldea?... Dudu Ionescu și Violeta Alexandru au creat influentul ONG „Institutul de politici publice”, o organizație care a pus presiune pe politicieni, insinuînduse în spațiul public ca un fel de barometru al activității politice. În realitate, este o creație (cu sprijinul) sistemului lui George Sörös.

Eduard Hellvig este el însuși o creație a sistemului George Sörös, de la formarea sa și pînă la activitatea publică și politică. Pe de altă parte, Hellvig a fost o țintă a „Sistemului” – fiind dat jos din funcția de ministru și anchetat ca urmare a unei acțiuni a Agenției Naționale pentru Integritate. Fostul șef al ANI mărturisea la Comisia pentru controlul activității SRI (din Parlament) că Florian Coldea manifesta un interes special pentru cazul lui Eduard Hellvig, ministru la vremea aceea, și lider liberal.

Deci, o încrengătură care ne duce la o concluzie – la nivelul adevăratelor structuri de putere s-a dus o luptă teribilă, din care generalul Florian Coldea a căzut, iar rolurile în această bătălie ies, pe rînd, la suprafață.

Concuzia - „Domnii” sînt peste tot!

Să mai adaug doar că, din aceeași zonă de putere par a fi și cei care o îndrumă la ora actuală pe Viorica Dăncilă. Se spune că premierul primește des vizite ale șefului SIE, Gabriel Vlase, cel care a și aranjat primele vizite ale cuplului Liviu Dragnea – Viorica Dăncilă în Israel. Tot Gabi Vlase a susținut parcursul pro-Netanyahu al Vioricăi Dăncilă, contribuind și la credibilizarea premierului român în fața puternicului om politic israelian. În plus, ziarul „Adevărul”, patronat de Cristian Burci – considerat ca avînd legături puternice cu SIE – i-a acordat spații ample președintelui PSD. Și să mai amintim că jocul politic contra lui Tăriceanu a fost făcut de și prin fostul șef al SIE, Teodor Meleșcanu – dar și prin „capcana” ofertei lui Victor Ponta, cel despre care Traian Băsescu afirma deschis că este „acoperit” al SIE. Desigur, sînt date „în oglindă” – sau din spațiul public. Dar, pînă la ora actuală, nimeni nu le-a contrazis.

Tăcerea e regula de aur, nu?... Și pentru „domni” – și pentru „băieți”.

Dragoș Dumitriu

Spuneam că bucuria liberalilor, pentru succesul de la europarlamentare, a fost una fără margini.

Se pare însă că Orban și ai lui erau mai degrabă zăpăciți decît bucuroși. Uitînd pentru ce votaseră (desemnarea reprezentanților în Parlamentul European), Iohannis și Orban pretindeau să preia puterea politică. Este ca și cum un cetățean ales primar ar cere să i se încredințeze funcția de președinte al României. Numai că una-i una și alta-i alta. Oricît de hămesiți ar fi după putere, liderii Opoziției nu pot amesteca borcanele electorale cu atîta cinism. Urmează să vedem dacă la alegerile parlamentare de anul viitor, partidele de dreapta vor mai obține majoritatea.

Doar după un asemenea examen democratic vor fi îndreptățite să preia puterea, și nu pe căi ilegale, prin cerșeli și amenințări. Bolnavi după putere,

O vară politică de-a dreptul caniculară (2) liberalii nu mai au somn, nu mai au decență politică, nici doctrină din postura de vajnici opozanți, visîndu-se în fiece clipă vătafii politicii românești. Acum ori niciodată, strigă peneliștii în fiecare zi, la fiecare colț de stradă, dar realitatea politică nu le permite să facă pasul decisiv. Și cine știe dacă le va îngădui vreodată.

Tonul bătăliei pentru putere îl dau flămînzii liberali, incitați de starostele de la Cotroceni, oțărît că n-a putut să devină fürerul atotputernic al Românei. Constituit din două formațiuni, care în anii anteriori au guvernat țara, fiecare în chip execrabil, recent, PNL a săltat în preferințele electoratului de la 22 la 28 la sută. Nu este un rezultat nesemnificativ, dar nici unul pentru care să te tăvălești pe jos de satisfacție. Pentru cele șase procente pe care le-au obținut peste social democrați, liberalii se împăunează de parcă l-ar fi apucat pe Dumnezeu de picior.

La fel de infatuată se arată și USR, o formațiune politică fantomă, apărută peste noapte din chimirul escrocului miliardar Sörös și din cutia cu rezonanțe ideologice a Serviciilor, care i-a neliniștit pînă peste cap pe liberali, încît nu este exclus ca în campania prezidențială să se încaiere la sînge. PMP, făcătura nevolnicului Traian Băsescu, a depășit 5 la sută, cu toate că și 1 la sută ar fi fost o pălărie mult prea mare pentru un partiduleț atît de amărît. Pro România, creația lui Victor Ponta, ambițiosul și inutilul politician de stînga, dreapta și de centru stînga-dreapta, care se zbate ca peștele pe uscat să pună mîna pe funcții politice și administrative cît mai înalte, a obținut 7 la sută, un rezultat căzut parcă de la loz în plic. Este însă greu de spus dacă la alegerile parlamentare Pro România nu va deveni pro opoziție.

Dar să ne întoarcem la PSD care, deși dăndărăt ca racul, are încă la brîu cheile de la Palatul Victoria, spre stupefacția liberalilor. Diminuarea puterii social-democraților din ultimele luni este consecința (cam întîrziată) a conflictelor interne, generate de o luptă dură pentru șefia partidului.

Mircea Geoană, un amator în politică, s-a zbătut din răsputeri să-i ia locul lui Adrian Năstase, singurul lider autentic al PSD. Geoană a reușit, datorită unor împrejurări favorabile, dar fără nici un folos pentru social-democrați. Nu după mult timp a fost înlăturat de Victor Ponta - nu numai din funcția de președinte al PSD, ci și din partid - care, la rîndul său, a fost silit de Liviu Dragnea să renunțe la funcția supremă în partid și chiar la social-democrație, creîndu-și propria formațiune: Pro România, sau, mai degrabă, Pro Ponta. (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU

18

Vineri, 4 octombrie 2019

V I ATA C R E S, T I N Ã ,

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (48) LUNA APRILIE 25 aprilie – Blîndeţe şi răbdare

,,Aduc roadă întru răbdare” (Luca 8.15) Nimeni nu dobîndeşte imediat experienţa vieţii.

Este nevoie de mulţi ani pentru a smeri voinţa noastră nesupusă, a ne înmuia inima împietrită, a preface iritarea noastră în blîndeţe, a „pune pază gurii” noastre, ce se deschide atît de des pentru o flecăreală fără folos ori de-a dreptul dăunătoare. Creşterea duhovnicească a sufletului omenesc are loc treptat, aşa cum ,,pămîntul rodeşte de la sine: mai întîi pai, apoi spic, după aceea grîu deplin în spic” (Marcu 4.28). Toate la timpul lor. Pentru ca Dumnezeu să poată creşte în noi roada adevărată este neapărată nevoie să așteptăm cu răbdare şi linişte uşurarea greutăţilor vieţii noastre.

Aşadar, să nu cîrtim, să nu ne plîngem de lucrurile pe care nu le putem schimba. Să primim toate cu duhul blîndeţii, privind cu seninătate nereuşitele şi crezînd că toate au o latură luminoasă. Încercările vor fi atunci spre folosul nostru şi ne vor aduce pace în suflet.

A aduce roadă întru răbdare înseamnă şi a încredinţa în mîna lui Dumnezeu toate urmările acţiunilor noastre. Semănătorul aruncă sămînţa, pămîntul o primeşte, omul nădăjduieşte într-o recoltă mulţumitoare. El seamănă cu nădejde, dar ştie că reuşita este în mîna lui Dumnezeu. Secerişul nu trebuie grăbit. Nu trebuie să tot tulburăm sămînţa ascunsă în şanțurile pămîntului. Uneori este nevoie doar să aşteptăm cu răbdare şi cu nădejde. Monica, mama Fericitului Augustin, a aşteptat patruzeci de

ani roadă rugăciunilor sale pînă cînd fiul ei păgîn s-a întors către Dumnezeu. La vremea rînduită de către Domnul, acea roadă s-a pîrguit minunat, spre bucuria ei şi spre slava lui Dumnezeu.

26 aprilie – O inimă nouă ,,Şi le voi da inimă ca să Mă cunoască pe Mine că Eu sînt Domnul” (Ieremia 24.7) ,,Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug” (Psalmi 140.4) ,,Veselească-se inima mea, ca să se teamă de numele Tău” (Psalmi 85.10) Cel ce tinde neprefăcut spre desăvîrşire nu va avea încredere în inima sa. Inima omului este vicleană şi stricată din firea sa: de aceea ne şi rugăm Domnului să ne dea o inimă nouă - iar Domnul, Cel ce pe toate le renaşte şi le înnoieşte, vrea să schimbe şi inima omenească, aducînd-o sub ascultarea Sa. Christos ne-a făgăduit că va veni şi ,,va face locaş” (Ioan 14.23) în inima omului - dar va putea, oare, să locuiască într-o inimă întinată, nerenăscută încă de Duhul Său Cel Sfînt?

Nu încape îndoială că Christos Însuşi Se va îngriji să deretice şi să înfrumuseţeze acest locaş înainte de a Se sălăşlui în el. De aceea, şi noi sîntem datori să venim la El cu deplină nădejde, să ne rugăm Lui cu osîrdie să ne dea ,,inimă nouă și duh nou” (Iezechiel 36.26).

Făgăduinţele Domnului au fost făcute cu mult timp înainte ca noi să le fi cerut: au trecut două mii de ani de cînd Domnul a rostit sfintele Sale cuvinte, şi este gata întotdeauna să le îndeplinească ori de cîte ori cerem de la El asta. Să nu contenim, deci, a ne ruga să ne dea o inimă nouă, pînă cînd vom simţi că această inimă se află deja în noi. (va urma)

Este toleranța un păcat sau o virtute? (1)

M

ărturisesc sincer că nu am luat în serios subiectul pînă cînd nu i-am auzit într-o seară vorbind pe această temă pe Vasile Bănescu, purtătorul de cuvînt al Bisericii Ortodoxe Române, și pe scriitorul Sorin Lavric. Afirmaţiile celor doi au fost foarte vehemente împotriva conceptului de toleranţă în creștinism. Dacă Vasile Bănescu a afirmat că „toleranţa nu este o valoare în sine; din punct de vedere creștin, toleranţa este o slăbiciune pentru că te pune în situaţia de a nu pune capăt răului și de a-l păstra lîngă tine sub forme mai mult sau mai puţin benigne”, invitatul său a fost și mai tranșant, replicînd că „toleranţa este pasivitatea omului neputincios a cărei (sic!) minte a fost sedată de acest lexic cu efect liturgic dar, paradoxal ateist”.

Afirmaţiile acestea nu au cum să nu te uimească, mai ales cînd știi că biserica din care cei doi fac parte are printre sfinţii canonizaţi un împărat roman care a dat un edict de toleranţă. Nu cred că cei doi au făcut afirmaţiile menţionate anterior în necunoștinţă de cauză sau din greșeală. Mai ales că nu sînt nici singurii și nici cei mai cunoscuţi apărători ai acestei linii de argumentaţie. Un articol republicat în ediţia electronică a cunoscutei reviste ,,Christianity Today” reia o predică a evanghelistului Billy Graham din 1959 intitulată sugestiv „Păcatul toleranţei”. Paradoxul acestor poziţii ireconciliabile cu ideea toleranţei vin probabil ca o reacţie la postmodernism, care aparent a confiscat noţiunea de toleranţă și a transformat-o în virtutea supremă a acceptării oricărei idei și a oricărui comportament. Spunem „aparent” pentru că, de pildă, într-un articol publicat în ,,The Telegraph” se afirmă, pe baza unui sondaj realizat de Fundaţia Maimonides, că „tinerii arată mai puţină toleranţă pentru alte religii decît persoanele mai în vîrstă”. Chiar dacă

cercetătorii pun această atitudine a tinerilor pe baza lipsei unei experienţe de viaţă solide, care poate schimba percepţia, prezenţa ei arată în același timp că subiectul este unul sensibil și important pentru societatea în care trăim.

Ce este toleranţa?

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, termenul „toleranţă” vine din limba franceză și înseamnă „îngăduinţă, indulgenţă”. Celelalte definiţii leagă termenul fie de aspecte tehnice sau legate de medicină, fie de forma legalizată a prostituţiei – „case de toleranţă”. Este interesant de observat că definiţia termenului în limba franceză, așa cum apare în ediţia online a Dicţionarului LaRousse, omite această asociere cu prostituţia, reţinînd pe lîngă sensul principal de „îngăduinţă faţă de ideile sau modul de viaţă al celuilalt” și sensul de „respect faţă de libertatea de conștiinţă a celui ce are opinii religioase diferite”. Totuși, cuvîntul nu a fost inventat în limba franceză, ci a fost preluat din latină, unde verbul ,,tolerare” însemna „a purta, a suporta, a îndura”. În ciuda vechimii lui, sau poate tocmai de aceea, cuvîntul a fost înţeles destul de diferit în diverse contexte și perioade, fiind de multe ori lăudat, dar și blamat pentru perspectiva acomodării cu răul pe care pare că ar sugera-o.

De-a lungul istoriei sale, termenul a fost înţeles atît ca virtute, cît și ca slăbiciune și orice căutare într-un dicţionar de maxime ne poate convinge că lucrurile stau exact așa. Dacă, pentru Voltaire, „discordia este marea boală a omenirii, iar toleranţa este singurul remediu pentru ea” sau dacă, pentru Helen Keller, „consecinţa supremă a educaţiei este toleranţa”, pentru Dorothy L. Sayers lucrurile se văd radical diferit, afirmînd că

RM

Sămînța bună

Cel mai bun prieten! ,,Nimeni nu are o iubire mai mare decît acela care își dă viața pentru prietenii săi” (Ioan 15.13) Toți copiii Îl iubeau. Pe cei mici, El îi lua în brațe.

El era puternic! Furtuna ridica valurile, iar barca în care Se afla era în mare pericol. El a certat vîntul, iar marea s-a liniștit.

El îi vindeca pe bolnavi și avea milă de toți oamenii, de săraci, dar și de bogați.

El a văzut păcatul în inimile noastre, sursa tuturor nenorocirilor. Dar unei femei cu proastă reputație nu i-a fost teamă de El. Plîngînd din cauza răutății ei, ea a venit la El, iar El i-a iertat toate păcatele. Într-o zi L-au prins! El trebuia îndepărtat. El era așa de bun și de curat – și nu se potrivea stării noastre de păcat. De aceea, oamenii au considerat că era mai bine să nu mai fie printre noi.

L-au pironit pe o cruce. Acolo trebuia să moară.

Iar ei n-au înțeles deloc că El știa totul dinainte! El, Fiul lui Dumnezeu, a venit din cer pentru a muri. Pe noi toți, care eram condamnați la moarte, a vrut să ne salveze de la moarte, de la moartea veșnică.

Dar ce fericire: El nu a rămas în moarte! A înviat din mormînt! El trăiește! Este în cer. El te vede. Te cunoaște. El are încă milă de tine. El vrea să-ți ierte acum toată vina, dacă, așa cum a făcut femeia amintită, ești întristat din cauza păcatelor tale și îți recunoști păcatele în fața Lui. „Da“, va spune El, „acum pot să-ți iert păcatele, căci pentru acestea am purtat Eu pedeapsa la cruce“. Și apoi începe o nouă istorie: istoria vieții tale noi, schimbate, căci aceasta devine cu totul alta decît cea care a fost pînă acum. El devine Prietenul tău cel mai bun. Cu El poți să discuți totul (aceasta se numește „rugăciune“). Atunci vei dori să citești în Biblie, pentru a-L cunoaște mai bine.

Atunci Biblia va deveni o carte captivantă pentru tine. În fiecare zi vei dori să citești ceva despre Domnul Isus.

Da, El vrea să fie cel mai bun Prieten al tău!

„ceea ce pe pămînt se numește toleranţă, în iad se numește disperare (…), păcatul care nu crede în nimic, (căruia) nu îi pasă de nimic, nu caută nimic, nu vrea să știe nimic (…), nu se bucură de nimic, nu urăște nimic, nu are nici un scop în nimic, trăiește pentru nimic și rămîne viu pentru că nu este ceva pentru care să merite să moară”. Pe aceeași linie de gîndire se plasează și opinia scriitorului G. K. Chesterton, care a spus: „Toleranţa este virtutea omului fără convingeri”.

Scurtă istorie a toleranţei (1) Controversa despre cît de tolerantă sau intolerantă trebuie să fie o societate nu este una recentă. Din Antichitate și pînă astăzi, statele, fie păgîne, teocratice, creștine sau laice, au încercat să găsească o metodă de a supravieţui istoriei, pendulînd între toleranţă și intoleranţă. Nu putem sintetiza întreaga istorie, dar putem să observăm cîteva exemple care ne vor ajuta să înţelegem de ce o perspectivă corectă asupra toleranţei poate fi esenţială pentru societatea noastră.

Dr. Emily Katz Anhalt, profesor de limbi clasice și literatură clasică la Colegiul „Sarah Lawrence”, New York, consideră că „grecii antici erau deschiși la minte, fără a fi toleranţi”. Argumentul ei se bazează pe faptul că, deși au fost dispuși să înveţe de la alţii și chiar din propriile greșeli – ceea ce i-a făcut pînă la urmă să creeze prima formă de democraţie –, grecii au continuat să aibă sclavi, să considere femeile inferioare bărbaţilor și să considere războiul ca primă opţiune de a-și rezolva neînţelegerile. (va urma) Adrian Neagu (Semneletimpului.ro)

RM

19

Vineri, 4 octombrie 2019

S , ase,

S mai i rdem ttt

O cochetă care se găsea în camera ei, în neglije, aude o bătaie în ușă: - Nu intra – strigă emoționată frumoasa doamnă – sînt în cămașă!

Cinci minute mai tîrziu, o nouă ciocănitură în ușă.

- Acum puteți intra. Am scos-o de pe mine!

ttt

- Rosalindo, dacă nu-mi cedezi, mă arunc în fața acceleratului care trece la 4!

- Pentru Dumnezeu, Costel, dă-mi un timp de gîndire! Mai trece un accelerat la 7 și jumătate…

ttt

Prietena: Cum o duci cu căsnicia?

Actrița: Ca și în teatru: scenă după scenă!

ttt

Între doi tineri însurăței: - Ce-ai face, dragă Valer, dacă m-ai pierde?

- Aș înnebuni de durere, scumpa mea.

- Dar te-ai mai recăsători, oare?

- N-aș fi nebun chiar în așa hal!

ttt

D-nul P. întreabă servitorul dacă stăpînul este acasă.

- Nu e acasă. Domnul a plecat de 15 zile în călătorie.

P I Mo c c h io !

- Călătorie de plăcere, desigur!

- Nu cred, domnule – stăpînul a plecat cu doamna!

ttt

Ieșind de la Salonul automobilistic, Bloch îl întîlnește pe Segălică, care ducea un pachet – evident prețios: - Ce ții cu atîta grijă, Segălică?

- Un colier de perle.

- Bravo! Ar fi trebuit să vii la expoziție pentru a cumpăra soției tale un automobil elegant.

- Ai înebunit, Bloch? De cînd există automobile false?

ttt

- În vara asta îți duci soția la băi?

- Da. - Și cît stai?

- 2.000 de lei!

ttt

La un cunoscut practician, vine o doamnă tînără și nostimă, care expune medicului răul de care suferă.

Doctorul, pentru a-și da seama de boala doamnei, îi spune să se dezbrace pentru a o examina.

- Mă jenez, doctore, să mă dezbrac în fața dumitale...

- Poftiți după paravanul pe care-l vedeți, și dezbrăcați-vă fără a vă jena.

Pacienta trece după paravan și începe a se dezbrăca.

Cînd fu gata, scoate capul și întreabă mirată: - Doctore, dar dumneata nu te dezbraci?

ttt

- Cum găsești noua mea rochie?

- Ca apa!

- Vrei să spui că e străvezie?

- Nu!... E fără gust!

ttt

- Ei bine, Niculae, trăiești fericit cu tînăra ta soție?

- Desigur! E o femeie adorabilă! Pot s-o recomand oricui!

ttt

Fata (gentilă): Pardon, domnule, dar aș vrea să știu pentru ce gazetă luați fotografia mea.

Fotograful: Nu pentru gazetă, domnișoară, ci pentru mine. Sînt fotograf - amator!

Fata: Și cum îți imaginezi, impertinentule, că ți se va îngădui să fotografiezi o fecioară în costum de baie?

ttt

- Vai, Nineto, e extraordinar cît te-ai schimbat în acești patru ani. Mai-mai că era să nu te recunosc!

- Serios?... Ba eu te-am recunoscut numaidecît, după pălărie.

ttt

Iubiții stau pe o bancă din Cișmigiu, îmbrățișați.

Deodată, el rupe tăcerea: - Copila mea, care e semnul după care ți-ai dat prima oară seama că mă iubești?

- Asta am simțit-o așa, brusc: îmi venea o furie nebună de cîte ori te făcea vreunul idiot!

20

Vineri, 4 octombrie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Renașterea Patriei (1) (urmare din pag. 1)

La ora aceea, zestrea noastră era destul de săracă: existau 405 filiale, cu 15.000 de membri cu carnet. Între timp, efectivele formațiunii noastre politice au înregistrat o creștere de aproape 5 ori – în cifre tehnice, așa ceva înseamnă 1.541 de filiale în toată Țara, care numără peste 72.000 de membri. Neîndoielnic, noi sîntem partidul cu cea mai spectaculoasă evoluție, din toate punctele de vedere. Poate din instinct politic, poate dintr-o obligație morală față de Idealul Național cuprins chiar în titulatura partidului, noi am adoptat o strategie chibzuită. La urma urmei, nici unul dintre noi n-a făcut, pînă în 1991, politică la nivel înalt, dar viața ne-a învățat și populația ne-a onorat cu încrederea ei. Într-o societate în care toate se prăbușesc în jur, Partidul România Mare a crescut încet, constant și sigur. În fond, aceasta e singura evoluție durabilă și care contează în politică. A fost întotdeauna departe de mine gîndul de a îmbrățișa atitudinile triumfaliste și cine lucrează cu mine știe că laud foarte rar și sînt animat de un spirit criticist permanent, inclusiv față de propria mea prestație. Dar modestia e una și defetismul e alta. Dacă noi nu vom manifesta încredere în steaua noastră, atunci să nu ne mire că nu vom reuși să insuflam această încredere nici în rîndurile populației. În martie 1993, Partidul România Mare număra 22 de senatori și deputați, 15 primari și 120 de consilieri județeni, municipali, orășenești și comunali. Astăzi, în noiembrie 1997, avem 27 de senatori și deputați, 58 de primari – ultimul ales chiar duminica trecută – 60 de viceprimari și peste 1.250 de consilieri în toată Țara. Totodată, nu este lipsit de interes să remarc repartizarea armonioasă a parlamentarilor noștri, în absolut toate marile provincii istorice și zone etnografice ale Țării: astfel, avem parlamentari în Mun­ tenia, în Moldova, în Transilvania, în Oltenia, în Banat, în Maramureș, în Bucovina, în Dobrogea. În noul Parlament am intrat cu 4,52%, dar avem informații incontestabile că partidul nostru a fost prejudiciat, efectiv, de circa 400.000 de voturi. În sprijinul acestei convingeri vin declarațiile unui general de S.R.I. și cele ale unui membru marcant al Biroului Electoral Central, precum și calculul sociologic elementar, conform căruia, în numai cîteva luni de la alegerile din noiembrie 1996, un partid nu putea sări de la 4,52% la 10% – înseamnă că baza de pornire a fost mai mare, cel puțin 6%. Pentru această fraudă, care ne-a făcut să avem doar 27 de parlamentari, în loc de 40, vinovații vor trebui să dea explicații în curînd. Din fericire pentru noi, Partidul România Mare a beneficiat de o zestre suficientă de voturi, a avut, așadar, de unde să scadă – spre deosebire de P.S.M. care, la ordin străin, a fost nevoit să părăsească Parlamentul. Și astfel se face că, la aproape 45 de ani de la moartea lui Stalin, în România prinde viață o deviză cinică a acestuia: „Nu contează cine și cum votează – contează cine numără voturile!” Abordînd inevitabila radiografie organizatorică, se cuvine să remarc și alte chestiuni, care fac parte din biografia partidului nostru: mai mult de o treime din

membrii de partid o reprezintă femeile, media de vîrstă este de circa 45 de ani, iar formațiunea noastră politică are organizații proprii de tineret, de femei și, mai nou, de studenți. O evidență bine pusă la punct demonstrează că din P.R.M. fac parte nu numai români, ci și reprezentanți ai minorităților, cum ar fi țigani, maghiari, evrei, sîrbi, sași, turci, tătari, lipoveni, ba chiar și unii emigranți arabi. De asemenea, avem nuclee puternice în numeroase comunități românești din diaspora, în special în Germania, Italia, Iugoslavia, Ungaria, S.U.A., Canada, Australia, Brazilia. Nu vom numi „diaspora” Basarabia și Bucovina, pentru că ele sînt teri­ torii românești. Trăim, oricum, o situație paradoxală: dacă în China funcționează principiul „O Țară – două sisteme”, la noi, la români, se poate vorbi de „Un Sistem – două Țări”. Probabil că „Moscova cîrciumăreasă”, despre care scria Serghei Esenin, a fost atît de binedispusă încît ne-a văzut, mereu, dublu. Un eveniment de o importanță majoră, desfășurat între cele două Congrese, l-a constituit Con­ ferința Națională a P.R.M., din mai 1996. Atunci au fost stabilite direcțiile și obiectivele prioritare ale partidului, a fost adoptată Strategia-Fulger de guvernare și s-au trasat jaloanele manierei de abordare a alegerilor din noiembrie 1996. În vara aceluiași an, a avut loc reînscrierea, la Tribunal, în conformitate cu legile statului, a Partidului România Mare. Pentru îndeplinirea în condițiuni optime a acestei obligații au fost elaborate cele trei documente fundamentale ale oricărui partid care se respectă: Doctrina, Programul și Statutul (în formă îmbunătățită).

Tipărite în broșuri și în revistele „România Mare” și „Politica”, toate aceste texte esențiale au reprezentat un îndreptar valoros pentru filialele și organizațiile noastre, precum și o manieră atractivă de informare a cetățenilor cu privire la cine sîntem și ce vrem noi, cu adevărat.

Totuși, trebuie să privim realitatea în față și să recunoaștem că în 50% din localitățile Țării, cu preponderență în mediul rural, noi NU avem încă organizații de partid. În mare măsură, asta e vina muncii noastre organizatorice, inclusiv a mea, dar nu-i mai puțin adevărat că și boicotul exercitat de postul public de Televiziune, și înainte de noiembrie 1996 și, mai ales, după aceea, a contribuit la lipsa de circulație a ideilor noastre. Practic, din vara anului 1991 și pînă acum, toate acțiunile întreprinse de P.R.M., fără excepție, au fost extrem de pașnice și civilizate. Timp de 6 ani de zile noi n-am ieșit în stradă, n-am organizat mitinguri, n-am creat tensiuni artificiale, ci ne-am văzut de munca noastră, de programele noastre umanitare, de consolidarea structurilor din teritoriu. În acest mod, pînă și adversarii noștri cei mai înverșunați au fost nevoiți să recunoască prestația echi­ librată și elegantă pe care au avut-o membrii și simpatizanții P.R.M. în compania electorală din toamna anului 1996. Întrucît noi lucrăm în echipă, am ajuns la concluzia – în cadrul Co­ mitetului Director – că populația e suprasaturată de certurile și scandalurile unui politicianism tulbure și că nu este cazul să-i atacăm pe alții, ci să demonstrăm că oferta noastră e mai bună și

mai pragmatică. Nu este un secret faptul că partidul nu a avut fonduri, ba chiar au existat cazuri cînd afișele candidaților noștri au fost tipărite pe reversul unor materiale de pro­ pagandă și postere ale... Naționalei de Fotbal, de pildă. Singurele posibilități materiale de care am dispus, prin difuzarea revistelor „Româna Mare” și „Politica”, au luat drumul unor acțiuni umanitare care, cu timpul, s-au instituționalizat și au căpătat o frumoasă tradiție. Mă refer, în special, la ajutorarea fraților noștri din Basa­ rabia și Bucovina, cărora le-am dăruit mari cantități de medicamente, în timpul Războiului din Transnistria, dar și haine, abecedare, almanahuri, Biblii, ba chiar și un uriaș clopot de bronz pentru Biserica din Dubăsari; mă mai gîndesc la daniile oferite unui număr de peste 60 de biserici din România, la cele 10 burse pe care le-am plătit, timp de 4 ani, unor studenți din Valea Jiului, din salariul meu de senator, pe care nu l-am ridicat niciodată, și, mai cu seamă, la programul „Cina Creștină” – prin care noi oferim, de 40 de luni, hrană și medicamente unui număr de 130 de familii de bătrîni nevoiași, cuprinși între 70 și 95 de ani. Am continuat, timp de 7 ani, să-i ajutăm, de Sărbătorile de Iarnă, pe cei 150 de copii orfani ai Revoluției din București. Am instituit, în urmă cu 3 ani, Premiile Muzicale „Eugen Barbu”, pentru un număr de 10 copii superdotați de la Liceele de Muzică „George Enescu” și „Dinu Lipatti” și, de 7 ani, Premiile Naționale ale Fundației „România Mare”, decernate la peste 150 de personalități de seamă ale civilizației și sportului românesc. Firește, toate acestea n-au fost și nu vor fi niciodată acțiuni politice, dar le invoc tocmai pentru a arăta dimensiunile creștine și valorice ale nucleului de oameni care slujesc fenomenul „România Mare”, în ideea că viața va fi astfel mai suportabilă și că societatea românească poate și trebuie să intre în normalitate. Dar o normalitate a concordiei naționale, a respectului față de valori, a redării bucuriei de a trăi. Pentru unii oameni lipsiți de Idealuri, care judecă totul prin prisma lor și caută un folos propriu sau o utilitate imediată a fiecărei acțiuni, tenacitatea cu care Partidul România Mare, fundația și revistele noastre dezvoltă asemenea programe filantropice și de recunoaștere morală pare cel puțin suspectă.

Există specimene care nu pot pricepe că mai trăiesc pe pămîntul acesta și oameni cu frica lui Dumnezeu, idealiști, artizani ai binelui obștesc. În special anumite publicații și posturi de Televiziune au declanșat asupra noastră un tir necruțător, denaturînd faptele, vorbele și credințele noastre. Din nefericire, România este încă Țara lui „Cine țipă mai tare”. La noi, dacă unui om i se face rău pe stradă și tu încerci să-l ajuți, se vor găsi destui „papparazzi” care, a doua zi, să publice că, în realitate, i-ai dat nefericitului om cu ceva în cap și te-ai aplecat, într-adevăr, dar nu ca să-l ajuți, ci ca să-l buzunărești. „Țara reală este alta decît Țara gazetelor!” – scria Nicolae Iorga, însuși Dascălul Național fiind ștampilat, de-a lungul vieții, cu acuzații infame și diametral opuse, de la fascism pînă la bolșevism. Ca om de presă, eu îmi dau seama că ziarele trebuie să se vîndă într-un fel, dar nu cu orice preț! (va urma)

RM

21

Vineri, 4 octombrie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (39)

De reţinut că insistentul nostru călător a ajuns, în cele din urmă, şi la Palatul Regal, de unde recoltează semnături şi de la Elena Mavrodi, care se iscăleşte „Mare Doamnă de Onoare a M. S. Regina”, şi de la C. D. Manu (acesta trece şi locul, „Pal. Regal”), şi de la un membru al familiei

operaţiunea asta.) În Memoriile sale, C. Argetoianu scria: „Ce nu se ştia e cît de urît s-a purtat regele 133) EUGENIU BO­ faţă de mort şi familia lui”. Istoricul francez Henri TEZ. Scriitor. Cunoscut Prost merge mai departe cu acuzaţiile: „Nu este sub pseudonimul Jean hazardată presupunerea că această chestiune a fost o Bart (preluat după maşinaţiune a Palatului, cu complicitatea ministrului idolul său, corsarul şi de Interne, Inculeţ, şi a prefectului Poliţiei, Gabriel ofiţerul francez Jean Marinescu. Regele şi metresa lui îl detestau pe Bart, 1650–1702), el s-a Duca”. născut la Burdujeni, jud.

După asasinarea lui I. G. Duca, în închisoarea Suceava, în 1874. Ofiţer Jilava s-a petrecut o întîmplare care, la simpla de marină, a colindat lectură, ne dă fiori. Întrucît n-o ştiu direct de la sursă, şi el lumea, chiar mai mă mulţumesc să o reproduc „la a doua mînă”, din mult decît Vasile Popa. cartea lui Petre Dogaru, despre care am mai pomenit: E cunoscut îndeosebi „Nichifor Crainic, care fusese încarcerat la Jilava, pentru romanul Euro­ împreună cu alţi legionari, printre care şi bătrînul polis, consacrat vieţii din Portul Sulina. Membru general Zizi (Gheorghe) Cantacuzino-Grănicerul, corespondent al Academiei Române. Moare în 1933. sub acuzaţia de a fi asasinii morali ai lui Duca, îşi Însemnarea e scrisă cu creionul chimic şi spune amintea: «Măi, copii, pe Carol al II-lea eu l-am multe despre spiritul său entuziast, de om al Mării: Bibescu, ce îşi adaugă şi funcţia („Şef de Cabinet al purtat călare pe grumaji, iar el mă ţine aici la Jilava, „În sfîrşit, Fraţilor, sîntem liberi şi independenţi. călare pe mine. Cu toate acestea, eu îl iubesc şi o Ministrului Cultelor şi Instrucţiunei Publice”).

Trăiască România Mare. E. Botez”. Şi încă o 136) CONSTANTIN să vină vremea cînd o să conteze pe mine» – nara prezenţă a scriitorului-matroz, după 5 ani, cînd îi HERJEU. General de despre copilăria regelui Cantacuzino-Grănicerul, face neobositului cronicar un portret pe cinste: „Cu brigadă. Ministru de un excelent povestitor, care împletea filosofia stăruinţă şi jertfe a isbutit Vasile Popa, acest crainic Război (octombrie 1912 – mucalitului şi puritatea suavă cu triviala pornografie. al întregirei neamului, să facă unirea sufletească ianuarie 1914, apoi mar­ Dar, la un moment dat, cineva a avut curiozitatea să a românilor de pretutindenea, de-ocamdată (sic!) tie – octombrie 1918), cheme spiritul lui I. G. Duca în timpul unei şedinţe măcar în această condică, ce trebue cu sfinţenie precum şi ministru inte­ de spiritism organizată ad-hoc în celulă. «Acesta a păstrată pentru viitorime. Eugeniu Botez (Jean rimar al Lucrărilor Pu­ răspuns că regretă dizolvarea Gărzii de Fier. Întrebat Bart). 1924. Decemb. Bucureşti”. blice (martie 1918). Pu­ ce am putea face pentru dînsul, a răspuns: Rugaţi-vă 134) PETRE GRĂ­ blică numeroase lu­crări pentru mine! S-a produs o emoţie extraordinară. Toţi DIŞ­TEANU. E acelaşi s-au ridicat în picioare şi un preot a rostit o lungă şi de doctrină militară, pen-­ Petre Grădişteanu de vibrantă rugăciune pentru odihna sufletului lui I. G. tru care e ales mem­bru care pomeneam în Duca. Nimeni n-a mai rostit o vorbă şi ne-am culcat corespondent al Aca­ primul capitol, sena­ într-o tăcere ruptă din veşnicie»”. demiei Române (1909). torul care i-a făcut Văzînd că n-au fost pedepsiţi, legionarii s-au urări unioniste Regelui Aceeaşi semnătură simplă pe care o văd în Albumul gîndit că ar fi momentul să scape şi de alţi politicieni Carol I, provocînd un lui Vasile Popa („Generalul Herjeu, 31/1/1919”) se incomozi, în frunte cu Gh. Tătărescu şi Nicolae teribil scandal diplo­ regăseşte şi pe două Brevete pe care le-a iscălit el Titulescu; dat fiind faptul că planul a fost ratat, matic cu Austro- „Din Ordinul Majestăţii Sale Regele Carol I”, pentru Consiliul Suprem al Gărzii de Fier i-a silit pe cei doi Ungaria. Fiindcă im-­ decorarea căpitanului de infanterie Cristea Lămotescu, studenţi care dăduseră greş să se sinucidă. O sinteză pe­riul bicefal era ex­ în anul 1913 – documente aflate în Arhiva mea. a amintirilor despre asasinarea lui I. G. Duca publică 137) I. G. DUCA. Om politic şi diplomat. trem de sensibil la Dumitru Eliade, într-o panoramă intitulată Sărindar, Bun portretist al per­ strada ziarelor bucureştene: „Dar iată, reconfortantă, orice vorbă, la orice sonalităţilor pe care le-a o pildă de moralitate, exemplificată de un redactor al gest – înţelegînd toate astea, vom pricepe cît de cunoscut. A trăit puţin, Adevărului, acelaşi reporter politic A. P. Samson, din greu s-a realizat Marea Unire, cu adversari atît de doar 54 de ani: se naşte memoriile căruia am mai citat: «În dimineaţa de 22 intoleranţi. Născut în 1839, Petre Grădişteanu s-a la Bucureşti, în 1879, şi decembrie, la cîteva zile după ce guvernul depusese ilustrat ca ziarist redutabil, fiind creator de reviste. moare la Sinaia, asasinat jurămîntul, am trecut pe la locuinţa lui I. G. Duca din Este iniţiatorul Legii de organizare şi administrare (pe cînd era prim-mi­ strada Cometei, lîngă Academia de Ştiinţe Economice. a teatrelor. În semn de recunoaştere a luptei sale nistru) pe peronul gării, Am fost introdus într-o cameră mică, mobilată cu un închinate României Mari, este ales preşedinte al la 29 decembrie 1933, divan, o măsuţă neagră şi un scaun. Pe divan era culcat, Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, de legionari. Am văzut, cu capul rezemat într-o mînă, preşedintele Consiliului calitate în care, de bună seamă, l-a cunoscut şi la Castelul Peleş, odăiţa de Miniştri. Absolut nimeni în jurul lui. După o scurtă l-a ajutat şi pe Badea Cârţan. Membru de onoare de la etaj în care a fost tăcere mi-a spus, cu un glas de om deprimat: – Ce pot al Academiei Române. Trăieşte mult, 82 de ani, adus trupul lui însîngerat face eu în împrejurările de astăzi? Nu pot face nimic! stingîndu-se în 1921. Ceea ce scrie el aici denotă şi aşezat pe un pat mic, Gazetarul ar fi fost tentat să construiască cu această un spirit vizionar remarcabil: „Speranţa mea pentru realizarea României Mari este că Marele luptător, ca de copil, peste tăblia căruia îi atîrnau picioarele; scenă şi cu aceste cuvinte cele «trei coloane» pentru Preşedintele Statelor Unite de peste Ocean, ne va maniera distantă şi suspectă în care a tratat Carol al ediţia de ora 3 a ziarului. Dar tînărul de 26 de ani da puternicul său concurs, fără de care totul se II-lea problema asasinării primului-ministru, produsă care eram atunci şi-a interzis acest lucru. Un om de poate prăbuşi. Petru Grădişteanu”. Acel preşedinte la numai cîteva minute după ce acesta plecase de la dimensiunile lui I. G. Duca, cu trecutul şi experienţa era Woodrow Wilson. Iar acesta s-a zbătut pentru întîlnirea cu el, a dat naştere la tot felul de speculaţii, lui, se zbuciuma aici, singur, sub povara răspunderii cauza românilor şi respectarea celor 14 puncte ale privind implicarea suveranului, cu atît mai mult cu şi a îndoielii. Duca îşi făcuse mai demult planuri de Declaraţiei sale, avînd probleme în propria lui ţară, cît NICADORII (prescurtarea numelor lui Nicolae regenerare a Partidului Liberal, de schimbare cît de cu opozanţii republicani. Iată de ce, ca un omagiu Constantinescu, cel care i-a tras 5 gloanţe din spate, cît a politicii lui economice şi sociale. Dar acum, în adus, peste decenii, acestui prieten desăvîrşit al în ceafă, Ion Caranica şi Doru Belimace) n-au păţit condiţiile în care a venit la putere, sub presiunile de Poporului Român, i-am ridicat o statuie de bronz nimic – spre deosebire de legionarii care, după 6 ani, tot felul ale Palatului, pe o criză mondială care nu se şi piatră, în inima Transilvaniei, la Cluj-Napoca, în l-au ucis pe un alt premier, Armand Călinescu, care mai termina, cu acţiunile tot mai violente dezlănţuite au fost împuşcaţi după cîteva ore în acelaşi loc, din în ţară de extrema dreaptă, ce perspective avea iulie 2002.

135) HENRY CATARGI. Mareşalul Curţii ordinul lui Carol al II-lea, ceea ce a atras revolta lui acest guvern?». Cum se ştie, în urma decretului de Regale a lui Ferdinand. În Condica lui Vasile Popa Liviu Rebreanu (După 64 de ani, în noaptea de 19 dizolvare a Gărzii de Fier, Duca a fost asasinat pe e imprimată ştampila roşie a „Casei M. S. Regelui”, spre 20 octombrie 2003, placa de marmură instalată pe peronul gării din Sinaia“. (va urma) deasupra căreia stă scris: „27 I 919. Henry Catargi. locul unde a fost ucis Armand Călinescu, în Cartierul CORNELIU VADIM TUDOR Mareşalul Curţii Regale”. În timpul războiului, Cotroceni, devine ţinta unei răzbunări, fiind mînjită cu (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“) soţia lui conducea spitalul din Bucureşti al Reginei. smoală, în întregime. Nu e greu să deducem cine a făcut

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (83)

22

Vineri, 4 octombrie 2019

Atentate celebre (3) Atentat la Ciudad Trujillo (3) Într-o seară, după ce a terminat cursul, unul dintre studenţii lui i-a propus să-l ducă cu maşina pînă acasă.

Profesorul a acceptat şi iată-l coborînd lîngă staţia de metrou. De el s-a apropiat un necunoscut care i-a cerut un foc şi, în timp ce profesorul a dus mîna după brichetă, a fost făcut inofensiv de alţi doi necunoscuţi care s-au apropiat de el. Galindez a simţit o înţepătură puternică în spate apoi totul a început să i se întunece în faţa ochilor. Unul dintre atacatori a dat fuga la un telefon şi, pînă a nu ajunge din nou lîngă Galindez, şi-a şi făcut apariţia o ambulanţă care (ciudat?) nu avea pe ea însemnele Crucii Roşii. O greşeală de regie?

Interesant este faptul că la regizarea multor atentate acesta este momentul în care se comit, de obicei, greşeli: timpul care se scurge de la comiterea crimei pînă la anun­ţarea sau venirea poliţiei sau a primului ajutor. În cazul asasinării lui Mahatma Gandhi, de exemplu, poliţia şi-a făcut apariţia la intrarea în grădina de la reşedinţa acestuia în momentul în care cineva a pus mîna pe receptor pentru a o informa. În cazul unuia

Casa Poporului – adevărata istorie (31) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (11)

Sala ,,Avram Iancu” Face parte din grupul de săli folosite de Senat.

După anul 2000 a avut multiple întrebuinţări. La înce­ put, pînă în 2004, a fost la dispoziţia Centrului Interna­ ţional de Conferinţe, din subordinea Camerei Deputa­ ţilor. Acum, aici au loc întrevederi ale parlamentarilor români cu delegaţii străine şi şedinţele Birourilor per­ manente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor. Birou­ rile permanente au rolul de a stabili proiectul ordinii de zi a şedinţelor comune ale Parlamentului, pregătirea şi asigurarea desfăşurării în bune condiţii a lucrărilor şedinţei şi stabilirea datei şi locului şedinţei.

Sala are formă dreptunghiulară, cu suprafaţa de 450 de metri pătraţi şi o înălţime de 10,50 metri. În lungul ei se află o masă cu corp dublu, despărţit pe o distanţă de 5 metri, capetele reunindu-se într-o formă ovală. În jurul acestei mese se găsesc 61 de scaune.

Balada (7) Întîmplări din viaţa lui Ștefan Genoiu (1905-1957) (7) Surprinzîndu-l pe inamic prin trecerea munţilor Carpaţi, folosindu-se de trecători, unităţile Armatei Române au înregistrat la începutul ostilităţilor succese pe teatrul de operaţii. Dar aliaţii nu au reuşit să-şi îndeplinească obligaţiile asumate în tratatele semnate cu România. Armata Rusă nu a declanşat ofensiva în Galiţia, iar anglo-francezii nu au atacat în interiorul Balcanilor. În aceste condiţii, trupele austro-ungare şi cele germane au trecut la contraofensivă şi au reuşit să-şi valorifice tactica şi strategia lor, punînd în pericol însăşi existenţa Regatului Român.

Pe Valea Jiului s-a dat o bătălie cumplită în care a căzut la datorie generalul Dragalina. Ecoul acelei lupte dusă pe viaţă şi pe moarte ajunsese şi în satele de pe culmea Cotmenei. Se vorbea de foarte mulţi morţi şi dispăruţi printre ofiţerii şi soldaţii români. Pe la începutul lui octombrie 1916, sătenii din Bădenii Dăniceilor l-au îngropat cu multă jale pe colonelul erou Ştefan Protopopescu, căzut la datorie pe Valea Olteţului. Un pluton de soldaţi au prezentat onorul şi au tras focuri de armă. La sfîrşitul ceremonialului de înmormîntare, soţii Bădescu i-au chemat la conac

RM

dintre multele atentate puse la cale împotriva lui Hitler, de Hitler însuşi, graniţele Germaniei au fost închise iar salvarea şi-a făcut apariţia mai înainte ca explozia să se fi produs în pivniţele fabricii de bere din Munchen, unde Fuhrerul tocmai îşi terminase discursul!

Pentru răpitorii lui Galindez, greul de abia acum începea: cum să fie transportat pînă la Ciudad Trujillo fără ca cineva să observe?

Arturo Espaillat, consulul general dominican la New York, agent al serviciilor secrete dominicane dar şi al FBI, era om întreprinză­tor. L-a angajat pe tînărul american Gerald Lester Murphy, un pilot fără serviciu, să-1 transporte pînă la Ciudad Trujillo ca fiind un bogătaş dominican bolnav. Fără nici o reclamă! Bogătaşul nu vrea să se facă vîlvă în jurul lui!

Murphy nu ştia nici el cine este bogătaşul în cauză. Pe aeroportul din Linden (New Jersey) s-a urcat în cabina de comandă a unui bimotor Beechcraft, apoi zborul lui a urmat ruta Newmark (New Jersey) - New York - din nou Newmark - Amytiville (Long Island). Aici, cîţiva oameni în halate albe l-au urcat în avion pe bogătaşul bolnav. După ce s-a ridicat în văzduh, Murphy s-a trezit cu un bărbat necunoscut lîngă el. Era pistolarul Fernandez! O nouă escală la Miami (Florida), alta

la Lontana, unde a alimentat aparatul, şi, în sfîrşit, aeroportul Montechristi din Republica Dominicană.

De avion s-au apropiat cîţiva ofiţeri care 1-au aşezat pe bogătaşul bolnav pe o targă şi au dispărut cu el în clădirea aeroportului. Numai într-un tîrziu s-a apropiat de Murphy cineva zicîndu-i: „Sînt căpitanul Octaviano de la Maza. Vă felicit, v-aţi îndeplinit cu bine misiunea. Poftiţi cecul, sper să vă surprindă!”.

Cei zece mii de dolari l-au surprins într-adevăr pe Murphy, dar el a rămas mut cînd a aflat că bogătaşul pe care îl transportase nu era altul decît profesorul Galindez! Murphy devenise, aşadar, părtaş la răpirea adversarului numărul unu al lui Trujillo, pe care l-a băgat astfel în ghearele călăului.

Revenindu-şi, profesorul Galindez a fost supus unor interogatorii cumplite. I s-a cerut să predea manuscrisul lucrării sale, „Era lui Trujillo”. Din fericire, acesta se găsea la editură în momentul răpirii lui. Cartea a apărut mai tîrziu, la Buenos Aires, şi ea constituie un document zguduitor despre teroarea instaurată în Republica Dominicană. Galindez a refuzat, de aceea a fost ucis, iar cadavrul său a fost ars în cazanul unuia dintre iahturile de lux ale „părintelui”. (va urma) Nicolae Nicoară

Pereţii sînt finisaţi cu două rînduri de oglinzi din ipsos care, pe margine, au decoraţiuni florale. Pe aceşti pereţi sînt pilaştri făcuţi din marmură albă. La înălţi­ mea de aproximativ 2 metri sînt montate aplice confec­ ţionate din bronz turnat şi lustre de cristal. De plafon, în axul longitudinal sînt fixate mai multe candelabre cu zeci de becuri fiecare şi cu o bogăţie de cristale.

Tavanul, la extremităţile lui, are o bandă lată de 150 cm, lucrată în ipsos colorat, cu multe motive geometri­ ce si florale.

Pardoseala este făcută din plăci de marmură albă despărţite de benzi de marmură roşie. Pe această supra­ faţă se află un covor realizat cu multe desene în culori pastelate. Pe peretele exterior se găsesc trei ferestre în­ alte de 8 metri, fiecare.

Este una dintre cele cîteva săli în care lemnul şi de­ coraţiunile sînt mai puţin folosite. Prezenţa ipsosului colorat în galben deschis face ca sala să se remarce, fiind considerată ca foarte primitoare.

laşi rang, ale lumii. Poate fi găsită în apropierea sălii „Drepturile Omului”. Dispune de o mare cupolă din care emană o iluminaţie puternică.

Dimensiunile sălii sînt impresionante. Lungimea ei este de 66 de metri, lăţimea de 31 metri, însumînd o suprafaţă de 2.046 metri pătraţi. Peretele exterior are 3 ferestre mari. Pe ceilalţi pereţi se găsesc cîte doi pilaştri îmbrăcaţi în marmură şi o uşă mare caracteristică pentru folosirea ei simultană de către doi preşedinţi de stat.

Mobilarea sălii este simplă, dar oferă posibilitatea desfăşurării întîlnirilor în condiţii deosebite. La mij­ loc se află o canapea mare, pentru două locuri, foar­ te comodă. Este făcută ca să se încadreze în tipul de mobilier specific Secolului al XVI-lea. În apropierea canapelei sînt două fotolii. La cîţiva metri depărtare se găsesc scaune pentru traducători. Pe podea este mon­ tat parchet şi peste el se află un covor. Ferestrele con­ tribuie cu lumina naturală la iluminarea făcută de un candelabru mare şi de multe lustre şi aplice montate cu multă atenţie. Simplitatea sălii se îmbină cu elegan­ ţa care se încadrează în cerinţele unor exigente reguli protocolare. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

Sala Tratativelor Nu se ştie cui a aparţinut ideea să fie construită o astfel de sală, căreia i s-a înţeles rostul pe parcursul anilor. Aici urmau să se realizeze întîlniri între pre­ şedintele României şi alte mari personalităţi, de ace­ pe Gheorghe Genoiu şi pe fiul acestuia, Ştefan. După dispariţia lui Ştefan Protopopescu, maiorul Marius Bădescu era considerat printre săteni cel mai important om al ţinutului Cotmenei. Boierul l-a întrebat scurt pe copil.

- Cum stai cu şcoala?

- Domnule Maior, învăţătorul nostru, domnul Onică Popescu, a plecat la război. În locul lui ne-a venit domnişoara învăţătoare Aniţa Ceauşescu. Eu învăţ foarte bine. Am numai note de 9 şi 10 şi vreau să merg la un liceu militar aşa cum a dorit naşul meu!

Mulţumit de răspuns, Marius Bădescu l-a mîngîiat pe obraz.

- Bravo, măi Fănele, aşa te vreau! Un băiat ambiţios.

Eu te voi ajuta atîta vreme cît voi trăi. Şi eu plec la război!

Apoi se adresă cu cu vocea lui autoritară omului lui de încredere.

- Genoiule, te muţi imediat la noi la conac, unde vei avea grijă de acareturi şi de tot ce am lăsat în casă.

Vei ţine o evidenţă zilnică! Mai mult ca sigur Armata Română se va retrage în Moldova împreună cu Familia Regală şi Guvernul. Este de aşteptat ca aici să vă ocupe nemţii. Voi să nu vă pierdeţi speranţa. În cele din urmă, România şi aliaţii ei vor ieşi învingători. Dacă nemţii vor trece la rechiziţii, să nu vă revoltaţi. Tu, Genoiule, să ţii socoteala la tot ce se rechiziţionează de către Armata Germană! Cu ajutorul lui Dumnezeu, eu sper

să ne întoarcem după o mare victorie într-o Românie Mare! Vă urăm mult noroc! *** Prima zăpadă a lunii decembrie 1916 aduse în Bădenii Dăniceilor şi primii soldaţi germani. Aceştia au inspectat pătulele, orătăniile şi animalele domestice din ogrăzile sătenilor. Pe stîlpii de telegraf au fost lipite afişe care ameninţau cu închisoarea pe românii care deţineau arme de foc şi cu împuşcarea pe cei care ar fi îndrăznit să omoare un soldat german. Acestea erau legile aspre ale ocupaţiei străine. Imediat au venit şi rechiziţiile.

Lui Gheorghe Genoiu i-a fost luat unul din boi, pe Florea, cel alb ca zăpada... Produsele agricole erau plătite de germani. Cu toate acestea, mizeria şi foametea îşi făcură repede apariţia. Spre primăvară izbucni epidemia de tifos exantematec. Ştefan Genoiu a asistat neputincios la moartea bunicii, Lelea Catrina, şi a două surori mai mici. Apoi a venit şi rîndul lui să cadă bolnav de tifos. A zăcut mai multe săptămîni şi s-a zbătut între viaţă şi moarte. În timpul delirului i-a visat pe Onică Popescu şi pe maiorul Marius Bădescu cum se luptau vitejeşte cu soldaţii germani. Îngrijit cu fidelitate şi dragoste de mama Zinca, copilul scăpă cu viaţă din cumplita boală şi se duse din nou la şcoală. (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 4 octombrie 2019

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (5) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (5)

Jonny, cenții și dolarii (3) I se oferă, pentru început, doar o jumătate de dolar pe zi, iar firma se numeşte „Hewitt and Tuttle” și se ocupă de comisioane. Expediază mărfuri diferite, fie pe calea ferată, fie pe apă, şi treaba îl pune în contact zilnic cu problemele create de închirierile fluviale sau feroviare. Fire întreprinzătoare, nu ezită să se interese­ ze de cele mai neînsemnate detalii şi astfel descoperă ce înseamnă o concurenţă acerbă între firme mari sau mici, apropiate ori depărtate de locul său de muncă, se izbeşte de încurcatele iţe ale afacerilor în care favori­ tismul deşănţat sau înfruntarea oarbă sînt cei doi poli.

Aşadar, începutul nu e întîmplător şi-1 va sprijini decisiv în ceea ce va face ulterior, construindu-şi pi­ ramida în vîrful căreia a ajuns. Este munca în care de­ pune un efort asiduu, nu se menajează deloc, îşi valo­ rifică inteligenţa, face singur reflecţii pe seama a ceea ce vede, află sau i se spune. Şefii nu rămîn indiferenţi la devotamentul lui și îndeosebi în faţa promptitudinii

Memoriile unui celebru criminalist român (85) ,,O simplă omisiune a medicului legist”... (4) În timp ce căpitanul Negulescu citea fraza prin care se preciza cauza morţii: asfixie mecanică, osul hioid rupt, am urmărit cu atenţie textul ce avea să urmeze, pentru a ne putea da seama care au fost elementele ce-l conduseseră pe medic la o astfel de concluzie.

Aşteptam să aflăm dacă fusese deschis cadavrul în zona gîtului, pentru ca afirmaţia să poată fi justificată. Şi aceasta, mai ales că ruperea hioidului este deosebit de rar întîlnită.

Dacă în actul medical nu se amintea nimic despre acţiunea de recoltare a osului, se făcea în schimb menţiunea că în regiunea osului hioid, pe suprafaţa ţesutului dermic se găseşte, în partea stingă, o sufuziune sanguină de forma unui deget... ceea ce ar însemna că agresorul, în timpul acţiunii de sugrumare, ar fi realizat şi ruperea osului.

Este lesne de înţeles că nu puteam crede într-o acţiune de rupere a osului cartilaginos printr-o

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (37) Declanșarea invaziei (3) Regele Hussein dormea în palatul său, construit în centrul Amman-ului. A fost trezit de soneria telefonului aflat alături de pat. Ceasul arăta ora 6 dimineaţa. Dăduse, de multă vreme, indicaţii foarte stricte miniştrilor şi principalilor săi colaboratori: să nu fie deranjat sau trezit prin telefon, decît în cazuri foarte grave. La capătul firului era un glas pe care nu 1-a recunoscut imediat, atît era de schimbat de spaimă.

Vocea urla în aparat: ,,Aţi auzit? Aţi auzit?”. Hussein 1-a recunoscut pe regele Fahd. Suveranul saudit îi telefona din Djeddah. ,,Kuweitul a fost invadat, a adăugat el, iar irakienii se află doar la cîţiva kilometri de Kuweit City. Trebuie să-1 sunaţi pe Saddam Hussein şi să-i cereţi să-şi retragă trupele pînă la frontieră, pînă la zona de frontieră în cauză”.

Regele Iordaniei a încercat să-1 calmeze pe Fahd, care probabil tocmai se întreţinuse cu emirul exilat, şi i-a promis că va interveni imediat. Practic, în acelaşi moment, la ora 6,15, ministrul iordanian de Externe, Marwan Al Qasim, care revenise în cursul serii

şi exactităţii soluţiilor găsite în diferite împrejurări. Ca urmare, după cincisprezece luni, fiind vacant un post de contabil, îi este oferit tînărului de nici optsprezece ani, John D. Rockefeller. Salariul – de 40 de dolari – creşte lent pînă la 50. În afara obţinerii lui, grija lui Jonny este să facă economii, numai economii! Ca pe vremea cînd creştea curcani, în carnet îşi notează la fel de scrupulos orice sumă cheltuită, cît de mică ar fi ea. „Ledger A” se cheamă caieţelul său din această vreme, ce s-a păstrat și unde sînt înscrise toate cîştigurile și cheltuielile: de la centul de la o chetă duminicală, la o donaţie de 9,09 dolari. Sumele oferite bisericii baptiste revin constant: 6 cenţi; 5 cenţi, 10 cenţi şi chiar 1 dolar – cu destinaţii diferite: misiuni în străinătate, şcoala de duminică, cotizaţie pentru un cadou făcut nu ştiu cărui director, închirierea locului etc. E transcrisă şi suma de 2,50 dolari, cu care cumpără o pereche de pantofi şi, evident, aceasta i se pare o cheltuială exagerată.

Dincolo de astea, îl interesează ţinuta și nivelul său de viaţă. Vrea, înainte de orice, să aibă siguranţa zilei de mîine, este atent la cît cîştigă patronii lui, munca îi apare clar și lui ca o marfă și, prin comercializarea a ceea ce îi aparţine, doreşte un preţ cît mai ridicat. Pre­ decesorul său în serviciu, ajuns la apogeul carierei şi cu o experienţă impresionantă, cîştigă 2.000 de dolari.

Cu toată tinereţea lui, Jonny consideră că este puţin dacă ar primi doar jumătate, ca să nu mai vorbim că nu obţine decît un sfert! În faţa repetatelor demersuri

Deocamdată, bugetul e mic și doar grijile banilor sînt mari. Comerciantul este convins că trebuie să trea­ că de îndată de cealaltă parte a malului, pentru că altfel nu se va realiza. „Nu se pot cîştigă averi fabuloase, dacă se rămîne o viaţă simplu funcţionar!”. Ideea – nu prea veche în acel context – îl frămîntă serios şi pe el. Dar cum să fie şef, patron, proprietarul unei între­ prinderi comerciale, cînd el are numai cîteva sute de dolari? E limpede, abia acum începe greul.

Cum în locuinţa familiei se făcuseră modificări – camerele fiind mai atrăgătoare dar și mai încăpătoare – săptămînal se deplasează lîngă Cleveland să-şi vadă mama, pe Elisa, și fraţii. Vizitele lui sînt aşteptate de aceştia din urmă, care văd în el un autentic suplinitor al tatălui, absent mereu, un om ce le risipeşte cîte ceva din vraja oraşului, unde ei încă n-au ajuns. E adevărat, sobrul Jonny, cel care nu bea și nu fumează, şi nu uită de jurămîntul făcut în faţa mamei (ca şi fraţii săi de altfel), le povesteşte doar unele întîmplări. Însă ei atît aşteaptă! (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

compresiune exercitată doar pe o singură latură a gîtului! În concluzie, ne-am spus că, dacă medicul n-a evidenţiat sufuziunile bilaterale, nici noi nu putem crede în exactitatea concluziilor. Aşadar, am organizat exhumarea cadavrului.

Sigur că, în confruntarea noastră cu procurorul, neam lovit de o aşteptată rezistenţă, acesta lansînd ultima carte pe care mai putea miza: de ce să ne gîndim că osul n-ar fi fost rupt?... Nedescrierea sufuziunilof bilaterale, în zona gîtului, poate fi pusă şi pe seama unei simple omisiuni din partea medicului!... În faţa unei astfel de opoziţii, începusem şi noi să ezităm. Ne gîndeam la un eventual eşec. Dacă la exhumare am găsit osul hioid rupt?! Atunci... ne-ar aştepta blamul, mai ales că, printr-o exhumare, pot fi lezate sentimentele rudelor apropiate...

După îndelungate reflecţii, în ciuda ostilităţii neexteriorizate cu care erau primite recomandările noastre, am hotărît să invităm pe prof. dr. Ion Bilegan, şef al Institutului de medicină legală Cluj, să efectueze exhumarea şi reautopsierea cadavrului. În final a rezultat că moartea s-a datorat hemoragiei cerebrale, provocată de traumatisme craniene. Osul hioid nu era rupt. Victima n-a încetat din viaţă imediat; procesul hemoragic s-a produs în timp de cîteva ore.

Odată ajunşi la sediul miliţiei, am acţionat operativ la rearestarea celor trei învinuiţi pentru vătămare gravă, urmînd să li se schimbe calificativul în „lovituri cauzatoare de moarte”. De altfel, dosarul de trimitere în judecată pentru omorul săvîrşit era aproape complet, atîta timp cît autorii făcuseră şi mărturisirile cu privire la atacul asupra victimei. După arestarea adevăraţilor vinovaţi şi sigilarea osului hioid, a fost invitat, bineînţeles, şi procurorul criminalist care avea să definitiveze ancheta, acesta fiind pus astfel în faţa unui fapt împlinit. Am admirat însă principialitatea şi atitudinea acestuia, cînd şi-a manifestat satisfacţia pentru rezolvarea cazului, deşi ea era cu totul alta decît cea preconizată de el.

Toţi ceilalţi colegi au înţeles unde ar fi putut duce o soluţionare eronată a dosarului. În eventualitatea că autorii ar fi rămas nedemascați, formațiunea judiciară s-ar fi încărcat, în mod artificial, cu dosarul unei crime cu autori neidentificați; un asemenea diagnostic juridic ar fi atras după sine strădania ofițerlor de a căuta ,,criminalul” rămas încă nedescoperit. Așadar, s-ar fi menținut permanent și riscul unei eventuale erori judiciare. (va urma) DUMITRU CEACANICA

precedente de la Cairo, a fost trezit la rîndul său de Chadli Klibi, secretarul general al Ligii arabe. Klibi telefona din Cairo şi îl înştiinţa despre lovitura de forţă a Irakului. Putea el să-1 prevină de îndată pe rege?

Marwan Al Qasim s-a hotărît să încalce consemnul şi a telefonat la palat, speriat de reacţia pe care o va provoca. A fost însă surprins să descopere că Hussein fusese deja informat.

La ora 6.30 dimineaţa, suveranul iordanian a telefonat la Bagdad. Avea mai multe numere de telefon la care îl putea găsi pe Saddam Hussein. Le-a încercat pe toate, zadarnic, preşedintele irakian era de negăsit.

Nu a putut intra în contact decît cu Tarik Aziz, ministrul afacerilor Externe.

Neştiind nimic despre eforturile regelui Iordaniei care dorea să-i vorbească, Saddam Hussein se retrăsese în bunkerul impozant pe care şi-1 construise şi amenajase în apropierea capitalei. Înconjurat de membrii Consiliului comandamentului revoluţiei, precum şi de conducători ai armatei sale, invazia era deja privită ca un adevărat succes. Forţele sale armate luaseră de fapt controlul întregii ţări şi începuseră să lichideze cuiburile de rezistenţă care mai existau în capitală. Ascultînd mesajele radio care veneau de pe linia frontului, precum şi rapoartele care i se aduceau

într-una, Saddam Hussein nu-şi putea ascunde satisfacţia. Ţara pe care o cucerise era un seif fabulos.

Dar mai era, după părerea lui, parte integrantă din teritoriul irakian. Probabil că nici nu-şi dădea seama că, îndreptînd ceea ce în ochii lui era o injustiţie a puterilor coloniale, el sfida, de fapt, întreaga lume.

La Washington era atunci ora 23.30 şi mai lipsea o jumătate de oră pentru a se ajunge la data fatidică de 2 august. Imediat după întrevederea cu George Bush de la ora 21, Brent Scowcroft şi Richard Haas s-au oprit în ,,Situation Room”, o sală de conferinţe special amenajată în subsolurile Casei Albe. Erau multe încăperi de jur împrejur, pe ale căror pereţi erau agăţate hărţi de dimensiuni mari, reprezentînd diverse regiuni ale lumii. Informaţiile transmise în fiecare dimineaţă Casei Albe de către Serviciile Secrete erau reproduse pe aceste hărţi. ,,Situation Room” era totodată prevăzută cu un echipament informatic extraordinar de sofisticat, care permitea persoanelor aflate în această sală să fie conectate, pe loc, cu orice punct de pe glob.

A fost imediat organizată o legătură video, codificată, între Casa Albă, Pentagon, Departamentul de Stat, CIA şi sediul statului-major. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

întreprinse, patronii sînt – şi rămîn – inflexibili. Pe de o parte, atitudinea lor îl enervează, dar, pe de alta, îl conduce spre ideea că nu există altă rezolvare mai bună decît să devină el însuşi patron!

„Un tînăr fără viitor” (1)

24

RM

Vineri, 4 octombrie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (124) Alchimiștii – niște șarlatani? (2) Teoreticienii, desconsideraţi în Secolul al XVIlea de către Paracelsus (1493-1541), pentru „a promite vrute şi nevrute despre aur fără a realiza nimic concret”, filozofau şi visau la descoperirea acelui ingredient magic necesar transformării, aşa numita „piatră filozofală”.

Erau oare toţi nişte şarlatani? Primii alchimişti greco-romani aveau ca obiectiv imitarea aurului prin producerea unor aliaje galbene din metale bazice, prin folosirea de aur impur sau prin colorarea metalelor şi aliajelor. Reţetele egiptene de colorare a sticlei şi de confecţionare a obiectelor de ceramică lucioasă indică o tehnologie avansată.

Zosimos (Secolul al III-lea d. Chr.), primul scriitor de chimie cunoscut, considera că aurul poate fi produs dintr-un metal bazic. Mai tîrziu, în timpul întunecatei ere europene, chimişti arabi precum Geber (Secolul al VIII-lea) au dezvoltat procesele practice de distilare, sublimare şi calcinare.

Geber era de părere că răbdarea şi perseverenţa sînt calităţile esenţiale ale unui alchimist şi, de asemenea, încuraja credinţa că elementul-cheie pentru a transforma metalele bazice în aur se află în combinaţia dintre sulf si mercur. Pe atunci, ideea suna foarte bine.

Mistica astfel creată a înflorit odată cu redes­ coperirea, în Europa medievală, a unor lucrări atribuite legendarului Hermes Trismegistul („Her­ mes cel de Trei Ori Măreţ”). Menţionată pentru prima dată în De Mineralibus, operă atribuită lui Albertus Magnus (1206-1280), legenda lui Hermes (un magician mitic egiptean, despre care se spune

că a trăit timp de trei generaţii după Moise) a început să fie cunoscută în Secolul al XV-lea cînd omul de ştiinţă italian Marsilio Ficino a tradus scrierile Pimander şi Asclepius - nişte texte străvechi care, deşi pe atunci erau atribuite lui Hermes, îşi aveau originea reală în primele învăţături despre misterul creştin gnostic. Indiferent însă de originea lor, atracţia mistică exercitată de aceste scrieri faţă de o „eră a aurului” pierdută a legitimat ideea că aurul poate fi obţinut din plumb. În curînd, alchimişti din toată Europa îşi pregăteau înşelă­toriile în spatele unui baraj de o profunditate pseudomistică: o cruciadă de încercări şi căutări, ce a dus la apariţia unor farse precum nebunia din jurul frăţiei „Crucea trandafirului”. Într-o Europă tulbure a anilor 1620, multă lume credea că un Colegiu Invizibil de adepţi alchimişti guvernau întregul continent din umbră, încheind înţelegeri cu Satana şi beneficiind de averi imense, mereu crescînde. Această mistică profitabilă a durat pînă cînd oameni de ştiinţă prolifici au demolat, în sfîrşit, acest vis (Sir Robert Boyle în cartea sa, Chimistul sceptic, 1661), chiar şi în ciuda eforturilor depuse de părintele iezuit Anathasius Kircher (în a sa lucrare Lumea subterană), el însuşi un alchimist înfocat, care îşi denunţa confraţii ca făcînd parte dintr-o „congregaţie de pungaşi şi impostori”. Kircher pare una din multele persoane dezamăgite ce se regăsesc în istoria ştiinţei. (Vezi Kammerer despre cazul lui William Bateson, un darwinist înflăcărat doar după ce a eşuat în a găsi dovezi de susţinere a teoriei contrare, cea a lui Lamarck). (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Fantezie n „O“ 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Ghemotoc – Fluviu italian; 2) Gaz cu 3 atomi de oxigen – Pasăre migratoare cu ciocul îndoit; 3) Horn – Casă de nomazi; 4) În horă! – Stil extravagant de ornamentație în arhitectură și arta decorativă din Secolul XVIII; 5) Poartă cercel – În bloc! – Italian din Toscana!; 6) Sumă modestă – Apel la ajutor; 7) Film de groază – Iese Soarele!; 8) Inima mașinii – Material de salopetă; 9) E un uriaș – Cîntă singur; 10) Rîu la Cozia – Zgomotul picioarelor cînd lovesc pămîntul.

VERTICAL: 1) Vorbește singur – La scor!; 2) În poză! – Sclav – Moleculă-gram; 3) Ține ușa – Izvor de apă minerală din județul Hunedoara; 4) Salut militar – Joc de noroc; 5) Trimis – Menire; 6) Oxid de carbon – Cuțit scurt; 7) Local la poștă – Miez de tort! – Ușor, la mijloc!; 8) Mîndria găinii – Astupă sticla; 9) Cu mulți pori – A cincea notă din gamă; 10) Banul popii – Fierbere agitată.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,FORME DE RELIEF” 1) VALE – CAMILE; 2) EMISAR – OLIV; 3) RUG – TEAVA – I; 4) STAL – A – IROD; 5) AI – VASAL – TE; 6) N – O – STRIU – N; 7) TURCIA – T – MT; 8) G – AN – BATAI; 9) DEAL – OM – ARA; 10) TREABA – PRET.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.