Romania Mare, nr. 1504

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Cea mai mare greșeală a oamenilor este aceea de a cere puterilor spirituale să dea dovezi materiale.

Romnia pitoreasc

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Slăbiciunea României repetare a crizei Rusiei înainte de Putin Motto: ,,Întărirea sistemului nostru de stat este, uneori, inter­ pretată deliberat ca autoritarism.

Democraţia rusească înseamnă puterea poporului rus, cu tradiţiile proprii de autoguvernare - şi nu transpunerea unor standarde impuse nouă din afară”.

Vladimir Putin

Încep cu o întrebare, o chestiune de logică: oare de ce rușii, cetățenii unei mari puteri, sînt mulțumiți de Putin și de ei înșiși? Iar noi ne înjurăm conducătorii, statul, structurile, tradițiile și chiar pe noi înșine? Răspunsul îl vom descoperi în cele ce urmează.

Am scris și în ediția trecută că scandalul Caracal, imens mediatizat în aceste zile, a scos în evidență că procurorii, polițiștii și Serviciile ar trebui să răspundă la întrebarea ,,Ce este cu toate aceste «clanuri» și rețele care fac ce vor ele în România?” – și, iată, acțiunile lor criminale nu pot fi combătute de structurile statului. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Statul sînt ei Vă mai amintiți de Colectiv? Au murit oameni acolo, oameni tineri, copii unii dintre ei. Pe cadavrele lor s-au cocoțat Iohannis și Cioloș, iar din uniunea aceasta nu a reieșit nimic bun pentru România. Nu există încă nici un vinovat, nu există nici o explicație a ceea ce s-a întîmplat acolo, dar din ce în ce mai mulți români încep să înțeleagă că în cazul Colectiv vorbim despre o operațiune a unor organizații oculte, membre – sau nu – ale serviciilor secrete, poate românești, poate străine.

Vă mai amintiți de scandalul Hexi Pharma?

Dar de Dan Condrea? Sau măcar că el a ales să moară într-un accident de circulație, cu figura complet distrusă dar cu buletinul în mînă.

I.N.M.L. i-a confirmat atunci identitatea. (continuare în pag. a 14-a) TANO

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Politica instinctului naţional (1)

Motto: „Naţionalismul este singura doc­ trină salvatoare pentru un Stat începător ca al nostru. Nu se poate concepe liberul parcurs al tuturor forţelor distructive în mijlocul Poporului nostru.” (Octavian Goga, 1936) Sărbătorească Adunare, distinşi invitaţi din partea partidelor politice, onoraţi mem­ bri ai Corpului Diplomatic, stimaţi repre­ zentanţi ai presei române şi străine, iubiţi artişti, astăzi, 18 septembrie 1996, este o zi importantă pentru mine şi pentru Partidul România Mare. Dacă mi-ar fi spus cineva acum 10 sau 20 de ani, pe vremea aceasta binecuvîntată, a culesului de vii, că va veni o vreme cînd îmi voi lansa oficial candidatura la cea mai înaltă dregătorie a Ţării, aş fi crezut că îi arde de glumă, sau că brodează poveşti la hotarul dintre suprarealism şi science-fiction. Am avut întotdeauna un respect desăvîrşit pentru funcţia de şef al Statului Român, chiar dacă cea mai mare parte a Istoriei a fost vorba de oameni care au condus numai crîmpeie din acest Stat, pînă la Unirea cea Mică din 1859 şi, ulterior, Unirea cea Mare din 1918. Continuatoare şi moştenitoare ale Romaniilor Populare, din Evul Mediu întunecat, Ţările Române au fost scena unor lupte pentru Putere de-a dreptul inimaginabile, şi poate că nu întîmplător unul dintre cuvintele magice care s-au păstrat în limba română din dialectul byzantin este cuvîntul URGIE. (continuare în pag. a 22-a) Corneliu Vadim Tudor (18 septembrie 1996, Opera Română din Bucureşti)

„Grădina de suflete a baronului Bellu“ – locul unde marile iubiri nu mor niciodată

Baia turceasc Nu vă mai prefaceţi că sînteţi creştini Cînd vă faceţi cruce şi daţi de pomană – Lumea vă cunoaşte: sînteţi asasini Vă-nchinaţi la dracul ca la o icoană.

Nu mai jucaţi teatru că sînteţi săraci Şi pe dos vă-ntoarceţi, cinic, buzunarul – Bani fără de număr burduşiţi în saci Lumea vă cunoaşte şi v-ar lua cu parul.

Nu mai faceţi gură că sînteţi cinstiţi Cînd călcaţi morala, zilnic, în picioare – Nu se tem de nimeni cei nelegiuiţi Ei au doar o Lege: şpaga ce nu moare! Şi nu mai pretindeţi ţara c-o iubiţi Dacă-i azi în zdrenţe, voi aţi ruinat-o Flămînzesc românii, umblă năuciţi Şantajaţi cu UE, timoraţi de NATO. Aţi distrus o ţară, totu-i la pămînt Fug românii-n lume, izgoniţi de foame Ieri – aveam un nume, respectat şi sfînt Azi – ne zice lumea „rromi” şi „panarame”.

Cine sînteţi, monştri? Cine v-a adus La comanda ţării ce-n mocirlă zace?

Cine vă menţine la Putere, sus Şi vă tolerează orişice aţi face?

Laşitatea noastră, ea v-a inventat Narghilea cu opium, spa fanariotă Capul ce se pleacă şi nu e tăiat Şi Piratul care a băut o Flotă.

Paginile 12-13

Corneliu Vadim Tudor

NR. 1504 l ANUL XXX l Vineri 16 AUGUST 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 16 august 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Meciul secolului dintre Frumoși și Urîți F Iosif Sava – singurul evreu nazist din România F Ziarul „Ziua” l-a împușcat pe Vasile Milea

PARTEA A II-A F Televiziunea Română alunecă definitiv spre trădarea intereselor naţionale. Ne referim, în special, la programul II, care a încăput în totalitate pe mîna unor echipe de gangsteri. Cel puţin programele de sîmbătă şi duminică au scandalizat populaţia. Ce s-a petrecut sîmbătă? A fost un fel de „Revista literară TV” la Neptun, pe malul unei piscine, la care pușlamaua aia mică, fără talent literar şi cu cerebelul retezat, pe nume Cătălin Ţîrlea, a invitat alte puşlamale, ca şi el: Nicolae Breban, Laurenţiu Ulici, Alex. Ştefănescu, Marius Tupan, Dorin Popa. O mizerie de la un cap la altul, o răfuială politică faţă de tot ce înseamnă Direcţie Naţională.

Mai mult, ţiganul ăla mătăhălos de Nicolae Breban (un fel de Fane Spoitoru al literaturii) i-a acuzat pe Radu Boureanu şi Zaharia Stancu că ar fi fost „scriitori de mîna a şaptea, a opta”. Păi te compari tu cu ăştia, mă şmechere? Cînd o să scrii şi tu romane ca „Desculț”, „Pădurea nebună” şi „Ce mult te-am iubit” – atunci să deschizi pliscul. Culmea e că acest mălai-mare bolnav de grafomanie a citit finalul unui nou roman de-al lui (3 volume, un total de 1.300 de pagini), care părea opera unui dezechilibrat sexual, cu o femeie care îl sugea pe el (?!), n-am înţeles mare lucru, că trecea un tren pe lîngă staţiune şi-l fluiera cu dispreţ. Şi ce dizidență politică ai făcut tu, de vreme ce ai fost membru al C.C. al P.C.R. și îi bombardai cu scrisori şi dedicaţii pe Nicolae Ceauşeşcu și Dumitru Popescu? Dar ţiganul tot ţigan: acest Breban se miră că nu i se vinde revista „Contemporanul”, pe care a falimentat-o la 2.000 de exemplare, dar el se face că uită cum l-a numit pe Mihai Viteazul „paranoic”! A doua zi, la „Serata Muzicală” a singurului evreu nazist din România,

Epigrame Curăţenie, la spital Într-un spital din capitală, De zor lucrează mulţi zugravi Şi curăţenia-i totală (S-au curăţat vreo cinci bolnavi).

Plagiatorilor mei

Iosif Sava, care gazează o ţară întreagă cu vînturile sale, au fost invitaţi exact aceiaşi vagabonzi, cărora li s-a adăugat încă un evreu, Zigu Ornea. Tot politică de extremă dreaptă, tot spurcare a culturii naţionale, iar între două felii mari de pască mucegăită, s-au strecurat şi 10 minute din Concertul 5 „Imperialul” de Beethoven, ca un sandviş nenorocit. Ce emisiune muzicală mai e asta, Iosif Visarionovici Hitler?

Unde ai să te opreşti? Degeaba te tot miri şi faci pe indignatul cînd auzi lătrăturile hămesite ale acestor dulăi, adică „domnilor, fiţi toleranţi, fiţi îngăduitori, poporul i-a trimis pe cei de stînga în Parlament” – problema e că numai şi numai pe sceleraţii ăştia îi inviţi, tenace, diabolic, pînă o să-ţi rupi gîtul. S-au mai remarcat doi oligofreni sadea: Dorin Popa, beat mort şi vorbind numai despre „placheţica” lui de versuri, în limba moldovenească a lui Mărăcuţă, Smirnov şi Lucinski, precum şi Marius Tupan, autorul celui mai tembel „roman” din literatura română, individ profund incult şi jegos, care și-a deschis o sifonărie (?!) la Casa Scriitorilor. Aşteptăm reacţia telespectatorilor la aceste serii macabre de emisiuni. F Apropo de Armată: ziarul ,,Ziua” lansează o bombă cu bulion, publicînd o aberaţie de-a turnătorului S.R. Stănescu, cum că generalul Vasile Milea ar fi fost asasinat din ordinul lui Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. Mare imbecil mai e vineţiul ăsta, ar vinde-o şi pe mă-sa dacă, odată cu ea, ar putea să-şi vîndă şi fiţuica aia cu 15.000 de exemplare. F Şi tot în „Ziua”, o răutate gratuită: cică Federaţia Română de Fotbal şi-ar fi falsificat actul de naştere, deci, nu împlineşte acum 85 de ani, ci numai 64. Ăştia nu sînt prea întregi la cap. Oricum, noi urăm F.R.F.-ului şi conducerii sale „La Mulţi Ani!” şi să ne vedem la cea de-a 100-a aniversare dubli campioni mondiali! F Hingherii lui De nu le dai… te ,,operează”, (La medici e taman pe dos).

,,Armonie” în familie Mîndra inima îmi sfarmă Şi mă face s-o-ndrăgesc; Dacă eu o las să doarmă, Ea mă lasă să muncesc.

Fiul risipitor

În librării sau alte părţi, Păzite doar de Dumnezeu, Din rafturi nu se fură cărţi, Dar epigramele... la greu.

Eu cred că nu am nici o vină, C-aşa e fiul meu cînd bea: A risipit o limuzină...

Pe-un kilometru de şosea!

Lasă-mă să te las

Spectacol nupţial

Soaţei i-am şoptit cu dor, Copleşit de anii mei: Lasă-mă întîi să mor… Şi te las să faci ce vrei

La ODA lui Eminescu Codrul nu mai e romantic, Dar în el – ca prin mister, Scriu poeţii-n metru antic (Hoţii fură-n metru… ster)

Cerşetori în România La cerşetori vedem cu groază Un stil de-a dreptu’ păcătos:

Mireasa a stîrnit scandal, În noaptea-aceea austeră Căci ea, în patul nupţial, Avea a cincea premieră.

Final în amor Constat că primele iubiri Sînt ca şi primii paşi pe Lună: Priveşti la „astre”, le admiri, Apoi te-nsori... şi noapte bună!

Constatare De-a mea soţie ideală, Eu nu ştiam – vă jur aici –

RM

Ardei Umplut vînează zi şi noapte pe lîngă Spitalul Elias, doar-doar îl vor poza pe preşedintele Ion Iliescu. Ei zic că hăituiala asta bestială, a unui om suferind, înseamnă presă. F Începînd de joi, veţi putea citi în revista „Politica” un serial de senzaţie: „Jurnalul Revoluției – de la Crăciun la Paște”, de Corneliu Vadim Tudor. F Generalul cu nasul borcănat şi privirea tulbure de vodcă, Alexandr Lebed, a spus „Niet!” la propunerea de retragere a Armatei a 14-a din Republica Moldova. În faţa unei asemenea obrăznicii, credem că a sosit timpul să facă şi ţiganii noştri ceva bun pentru patrie: să lase lebedele de la Viena în pace și să-şi facă un comando pentru Tiraspol, să-l halească pe Lebed.

F Televiziunea a prezentat luni seara, pe programul II, o emisiune consacrată Poliţiei şi transmisă în direct de la Constanţa. Din păcate, întregul efort al domnilor Doru Tărăcilă, Ionel Arghiroiu şi Vartan Arachelian a fost compromis de prezenţa unui personaj straniu. Om nu părea, că avea nişte ochi de cîrtiţă şi laţe pînă la noadă. Nici animal nu părea, că fuma ca un boşiman şi avea un inel de lăutar în deget. Pînă la urmă, am aflat că era ziarist la „Telegraful” din Constanţa, pe nume Constantin Cumpănă. Acest bagabont fără studii, fără ruşine, îmbrăcat ca un honved de la Ocolul Silvic Debreţin (cămaşă si pantaloni de culoare verde, cravată roşie şi tenişi albi, curat drapelul Ungariei), a îndrăznit să acuze Poliţia că de ce adică, în ziua de 3 iunie, i-a oferit protecţie preşedintelui P.R.M. Păi de-aia, mă pocitanie, ca să-l ferească de nelegiuiţi ca tine, ca „măi animalule”, ca Mazăre, Pătrunjel (ce nume mai au şi ăştia!) şi alte lepădături de la ghena aia numită „Telegraf” şi patronata de Gyorgy Sörös și Lazăr Cercel. F MICA PUBLICITATE. Pierdut în zona Piaţa Victoriei un fost prieten blond, durduliu, cu ochi albaştri şi zîmbet alunecos, mai atent cu minoritarii decît cu majoritarii. Răs-­ punde la numele Viorel Hrebenciuc. Aducătorului, recom­pensă grasă (de Cotnari!).

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 19 august 1994) C-ar fi o damă senzuală...

Dar am aflat de la amici.

Enoriaşa, la ţară Finuţă – cum e antilopa, Rosti blajin preacuvioasa: „Aş face eu ce zice popa, Dar dacă află preoteasa?”

Despre noroc N-am noroc, întîmplător, Şi mă-ntreb, aşa-n pustie: Să încerc să mă însor, Sau să joc la loterie?!

Erori la geneză Credinţa spune că Preasfîntul, Vizînd multiplele aspecte, Femeilor le-a dat cuvîntul...

Pe lîngă alte mari defecte.

Mireasa, înainte de nuntă Nunta-i un moment cam greu Şi se roagă fata-n zare: Înger, îngeraşul meu, Ştii cum sînt, tu fă-mă mare!

NAE BUNDURI

RM

3

Vineri, 16 august 2019

ISTORIA NEAGRĂ A UMANITĂȚII

Hiroshima și Nagasaki – moștenirea războiului Mulți istorici consideră că, din 6 august 1945, omenirea a intrat într-o nouă epocă istorică: cea nucleară. Este vorba de o epocă în care mai multe state au posibilitatea de a produce așa-numitul Holocaust nuclear, adică distrugerea în întregime a Planetei și a omenirii. Evenimentul tragic care a marcat intrarea în această nouă epocă a fost primul bombardament atomic din istorie, cel de la Hiroshima.

Dimineața zilei de 6 august 1945 a fost fatală pentru sute de mii de locuitori ai orașului japonez Hiroshima.

La 15 minute după ora 08.00, deasupra orașului a fost detonată prima bombă nucleară din istorie. Această bombă a făcut 300.000 de victime. Alte sute de mii de oameni au murit ulterior din cauza radiaților produse de bomba nucleară. Bomba propriu-zisă cîntărea în total patru tone, dintre care cîteva zeci de kilograme erau reprezentate de uraniu 325. Americanii au numit această bombă ,,Little Boy” și a fost aruncată dintr-un bombardier B29, pilotat de colonelul Paul Tibbets, care era considerat de generalul Dwight Eisenhower drept cel mai bun pilot din cel de-al doilea Război mondial.

Bombardierul fusese botezat cu numele de ,,Enola Gay”, care era numele mamei colonelului Paul Tibbets.

Bomba a fost detonată în aer, iar rezultatul ei a fost un glob de foc cu diametrul de cîțiva kilometri, urmat de o ciupercă nucleară. La doar 3 zile după atacul nuclear de la Hiroshima, a urmat o nouă tragedie: deasupra unui alt oraș japonez, Nagasaki, a fost aruncată o a doua bombă nucleară, botezată ,,Fat Man”. La scurtă vreme, în 2 septembrie 1945, Japonia a capitulat, iar astfel s-a încheiat cel de-al doilea Război mondial.

Cele două bombardamente nucleare stîrnesc și azi dezbateri aprinse. Cei implicați în operațiune, inclusiv colonelul Paul Tibbets, au afirmat că aceste bombardamente au fost necesare pentru a scurta războiul și pentru a salva milioane de vieți omenești cu prețul sacrificării cîtorva sute de mii. Pe de altă parte, există și istorici care consideră că, de fapt, cele două bombardamente au fost o răzbunare simbolică pentru atacul de la Pearl Harbour, în care Japonia a nimicit baza puterii americane din Oceanul Pacific.

Există și un punct de consens între cele două tabere: niciodată, bombele nucleare nu ar mai trebui folosite într-o operațiune militară. Jumătate din numărul victimelor s-a înregistrat doar în prima zi a atacului, iar cealaltă jumătate pe parcusul lunilor şi anilor următori, mare parte din victime decedînd din cauza arsurilor, radiaţiilor şi cancerului. O consecinţă dezastruoasă a fost reprezentată de efectele pe termen lung survenite în urma acestui eveniment, iar în anul 1945 nimeni nu ştia dacă acestea au impact asupra mediului sau asupra populaţiei. Însă, răspunsul a fost extrem de dur: urmările au afectat puternic oamenii. ,,Numărul de decese și răniți este uluitor: 140.000 de decese în Hiroshima, un oraș de 360.000 de locuitori.

Nagasaki — pentru că bomba nu a lovit exact centrul orașului din cauza cerului înnorat — a dus la încă 70.000 de decese”, a spus Kevin Kamps, specialist în deșeuri radioactive. ,,La început, poporul american a fost plin de bucurie și ușurare că războiul s-a terminat la scurt timp după bombardarea Nagasaki, dar cartea numită «Lumina timpurie a bombei» de Paul Boyer a explicat că această bucurie s-a transformat în frică, deoarece americanii au realizat în cîteva săptămîni, dacă nu zile, că dacă putem face acest lucru altcuiva, altcineva ne poate face nouă asta. Și destul de sigur, Rusia a avut bomba în patru ani”, a declarat Kamps.

Potrivit lui Kamps, estimările SUA privind victimele americane în prima lună a unei invazii americane în Japonia continentală — înainte ca bombele să fie aruncate — erau de aproximativ 50.000, nu 1 milion. ,,Și mitul a devenit că un milion de vieți americane au fost salvate prin aruncarea bombelor. Nu a fost adevărat.

Adevărul este că bombele au fost aruncate pentru a transmite un mesaj către Uniunea Sovietică unde ar

putea ajunge. Miliarde de dolari, în banii din 1945, au au fost cheltuite pentru acest proiect atomic, iar bombele au fost aruncate pentru a duce la capăt experimentul, pentru a arăta o rentabilitate a așa-numitei investiții. Dacă aceste miliarde de dolari ar fi fost cheltuite pe nave, tancuri și arme în armata americană în loc de bombe atomice, războiul s-ar fi putut termina mai devreme din cauza asta?”, a întrebat Kamps.

Ororile de la Hiroshima și Nagasaki, prin ochii supraviețuitorilor Dacă pentru americani a fost logică bombardarea celor două orașe, ce au avut supraviețuitorii de spus a fost aproape imposibil de digerat. Poveștile lor ne amintesc că, mai ales în acest caz, nu trebuie să repetăm istoria.

Doctorul care nu a înțeles cum a ajuns dezbrăcat Doctorul Michihiko Hachiya a văzut o lumină puternică, urmată de întuneric total. El abia a reușit să se retragă în grădina casei lui pentru a scăpa. Obosit, s-a oprit pentru a lua o pauză și a realizat că era complet dezbrăcat. „Pe toată porțiunea dreaptă a corpului meu eram tăiat și sîngeram”, a zis el. „O așchie mare ieșea dintr-o rană mutilată din coapsa mea, și ceva cald mi se prelingea în gură. Obrazul meu era rupt, după cum am descoperit cînd l-am verificat precaut, cu buza inferioară deschisă. Închistată în gîtul meu era o bucată considerabilă de sticlă pe care am scos-o pragmatic, iar cu detașarea unuia uluit și șocat am studiat-o, precum și mîna mea pătată de sînge”.

El a reușit să o găsească pe soția lui în haos. Cei doi au hotărît să meargă la cel mai apropiat spital. La puțin timp după, doctorul a obosit și i-a spus soției lui să îl lase și să o ia înainte. Bărbatul i-a spus că nu au de ales și a rugat-o să meargă la spital să trimită pe cineva să îl ajute. „Yaeko-san s-a uitat la fața mea pentru un moment, apoi, fără a spune vreun cuvînt, s-a întors și a început să alerge spre spital”, și-a amintit doctorul. „S-a uitat o dată înapoi și a făcut cu mîna, iar imediat după a fost înghițită de ceață. Era destul de întuneric acum, și cu soția mea departe, un sentiment de singurătate îngrozitoare m-a copleșit”. Doctorul a leșinat așteptînd. Cînd s-a trezit, s-a ridicat și a încercat să își reia drumul spre spital. A trecut pe lîngă oameni în condiții de nedescris, pînă a ajuns la poarta spitalului. Atît el, cît și soția lui, au supraviețuit. Michihiko Hachiya a publicat un jurnal despre experiențele lui din timpul și de după bomba atomică de la Hiroshima.

Bărbatul care a supraviețuit ambelor bombe atomice

Echipajul bombardierului B-29 Enola Gay, cu comandantul Paul Tibbets în centru

Echipa de la bordul Enola Gay a fost șocată de rezultatul bombei pe care au aruncat-o Atunci cînd echipa de la bordul avionului Enola Gay a aruncat bomba atomică deasupra orașului Hiroshima, nici unul nu era pregătit pentru magnitudinea a ceea ce avea să urmeze. Bob Caron, care a văzut întregul dezastru din avion, a povestit mai multe într-un interviu din 1985. „Mi-am dat jos ochelarii de sudor imediat ce lumina puternică s-a dus”, și-a amintit el. „La puțin timp după, nu mai știu exact cînd, am văzut unda de șoc. Dar nu am știut că este unda de șoc. Era pur și simplu un inel care se rostogolea pe pămînt. Arăta de parcă ar fi pe pămînt, dar de fapt era sferic, și venea și spre noi. Nu mi-am dat seama ce a fost cînd a lovit avionul”.

Legat de norul ciupercă rezultat în urma exploziei, Caron l-a numit „o priveliște minunată”. Curînd, întregul echipaj a putut vedea norul. Comandantul Robert Lewis a povestit cum întregul oraș dispare. El a scris în jurnalul său: „Dumnezeul meu, ce am făcut?”.

Femeia care și-a privit bebelușul murind Eiko Taoka, în vîrstă de 21 de ani, era în tramvai cu fiul ei. Cînd bomba a lovit Hiroshima, mama și fiul au fost aruncați în stradă. Femeia încă își ținea în brațe copilul. „Mi-am ținut strîns fiul și m-am uitat la el”, a povestit ea. „El stătea la fereastră și cred că bucăți de sticlă i-au intrat în cap. Fața lui era un dezastru din cauza sîngelui care îi curgea din cap. Dar s-a uitat la fața mea și a zîmbit. Zîmbetul lui mi-a rămas întipărit în memorie.

El nu înțelegea ce se întîmplase. Așa că s-a uitat la mine și a zîmbit la fața mea, care era toată însîngerată. Aveam mult lapte din care el a băut pe tot parcursul zilei. Cred că fiul meu a supt otrava direct din corpul meu. Și la puțin timp după, a murit. Da, cred că a murit pentru mine”.

Copilul femeii a murit otrăvit de radiații la trei săptămîni după dezastru. Din întregul tramvai, doar Taoka și alți zece oameni au supraviețuit.

Tsutomu Yamaguchi era un inginer aflat în misiune în Hiroshima în ziua fatală de 6 august. El a văzut cum bomba cade și cum cerul devine brusc extrem de luminat. S-a ascuns într-un șanț înainte să audă explozia asurzitoare. Imediat după, el a fost ridicat de la pămînt și aruncat într-un cîmp din apropiere. În pofida arsurilor severe de pe brațe și de pe față și a timpanelor perforate, el a reușit să se îndrepte, împreună cu doi colegi, către o stație de tren care încă mai funcționa. Pe 8 august, el s-a întors în orașul natal, Nagasaki, la soția și copilul lui.

După ce a primit tratament în spital, s-a întors la muncă pe data de 9 august. Acolo, el a încercat să le explice neîncrezătorilor săi colegi cît de puternică a fost bomba atomică. „Ești un inginer”, ar fi țipat la Yamaguchi șeful său, potrivit The Violinist’s Thumb. „Calculează. Cum poate o singură bombă… să distrugă un oraș întreg?”.

Acelea au fost ultimele cuvinte ale bărbatului respectiv, pentru că imediat, o lumină albă puternică a umplut camera. O căldură insuportabilă i-a înțepat pielea lui Yamaguchi, iar bandajele cu care fusese acoperit la spital s-au desprins de la forța undei de șoc. „Am crezut că norul ciupercă m-a urmărit de la Hiroshima”, și-a amintit inginerul. El s-a întors acasă să vadă dacă soția și fiul lui sînt bine. Din fericire, ei erau plecați în căutarea unor unguente pentru arsurile lui Yamaguchi. Dacă ar fi rămas acasă, cel mai probabil ar fi murit imediat. După o doză dublă de radiații, bărbatul aproape că a murit după o lună. A suferit de cangrene, pierdere a părului și greață extremă. Cumva, a supraviețuit. A mai avut alți doi copii și nu a mai avut probleme de sănătate majore.

Estimările sugerează că 165 de oameni ar fi supraviețuit ambelor atacuri. Cu toate astea, Tsutomu Yamaguchi a fost singurul om recunoscut drept „persoană dublu bombardată”. El a murit în 2009, la vîrsta de 93 de ani. În prezent, Japonia reprezintă unul dintre cei mai apropiați aliați ai Statelor Unite, însă această relație este în continuare supusă încercărilor, avînd o istorie a relațiilor bilaterale ce a cunoscut probabil cele mai dramatice transformări: de la cooperare economică la coerciție și sancțiuni, urmată de tragedia războiului și consecințele acestuia, ocupație militară și, în cele din urmă, alianță politico-militară și interdependență. Este o lecție dureroasă a istoriei, din care toate popoarele au de învățat, astfel încît niciodată în istoria omenirii, astfel de tragedii să nu fie repetate.

Surse: Gen90.net, Risap.ro, Rfi.ro

4

Vineri, 16 august 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Emoția omului însingurat

Scriitoarea Diana Barbu debutează, în 1993, cu volumul „Ziua de naştere”, apărut la Editura Bacoviana, înfiinţată, probabil, de regretatul Gabriel Bacovia, fiul Agathei şi al lui George Bacovia. Apoi, la interval de cîţiva ani, publică volumele „Boierimea română: Naşterea unei elite (1800-1850)”, Ed. Scrisul Prahovean, 2007; „Poemele iubirilor nesfîrşite”, ed. în lb. farsi - Ed.Ahara Press, 2018 şi „Dragoste - demenţă - disperare”, poe­ me, Ed. Amurg sentimental, 2018. De curînd, i-a ieşit din teascurile tipografice placheta „Poemele iubirilor interzise” (Ed. Amurg sentimental, 2019), cu titlul inspirat din filmele de dragoste, cu happy-end fericit. Orice poezie ar fi putut împrumuta titlul cărţii, dat fiind faptul că poeta, după ştiinţa noastră, este pasionată de filosofie şi are doctoratul în această ştiinţă. Poeziile pe care le publică acum sînt scrise cu candoarea omului nefericit, fără exacerbări de nuanţe, plecînd de la premisa că menirea oamenilor pe pămînt este să trăiască în armonie şi cu dragoste unii faţă de alţii:,, Iubită frumuseţe, temutule - adevăr/ Nespusă tinereţe, atîrn de-un fir de păr./ Voi trei mi-aţi fost liman şi nume şi o casă/ Mai daţi-mi o secundă, căci frigul mă apasă./ Mai daţi-mi doar o zi.../ şi ziua cît un an... şi anul cît un secol,/ să pot trăi avan./ N-am scuturat deplin polenul fericirii,/ N-am învăţat nici alfabetul, cel sacru, al iubirii./ Vă

cer doar îndurare, nu mă năpăstuiţi,/ Numi arătaţi lumina - şi-apoi să mă orbiţi” (Invocaţie, pag.9).

Mesajul poetei este unul direct, rostit în poezie ca o flamură, de la o tribună a sentimentelor pure, combinate cu nostalgii definitorii pentru un poet consolat cu condiţia sa de om. Chiar dacă poeziile ei, cu mici excepţii, sînt de dimensiuni ceva mai mici, spre deosebire de creația lirică publicată în volumele ei anterioare, în care se simte prozodia versului laborios, construită cu simţ de răspundere poetică, şi nu ca pe un bonus liric, exprimă la fel de bine emoţia omului însingurat. Scriem la modul acesta, păstrînd un echilibru constant între cei doi termeni, pornind de la considerentul că nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de noima vorbelor de duh, şi nici cititorii să rămînă cu impresia că poezie ca a Dianei Barbu nu s-a mai scris... Ar fi total greşit, şi ne asumăm ceea ce scriem despre autoare. Noul ei volum de poezii transmite, în mare măsură, multă tristeţe şi nelinişte, apelînd la termeni folosiţi de poeţii aflaţi în declin sufletesc, întru bacovianismul de odinioară care, prin „amurgul” de toate felurile şi „plumbul” indefinit ca materie, a ridicat la rang de durere fiinţa umană, păstrînd, însă, proporţia. Starea de spirit fiind adesea sumbră și, cu toate că poeta tinde a se risipi în versuri de mari dimensiuni, acestea nu-i stau în fire, şi nici nu ar avea cum să le

cultive, pentru că structura ei, ca vocaţie artistică, este aceea de a lămuri lucrurile în cîteva vorbe. Şi avem destule versuri care scot în evidenţă o atare stare a poetei, precum găsim în versurile din „Testamentară” (pag. 13): „Nu vreau să mai trăiesc încă o dată,/ Eu vreau să mai iubesc încă o dată./ Iubirile, atîtea cîte-au fost,/ S-au risipit în vînt, fără vreun rost,/ S-au frînt precum o frunză sub zăpadă/ Şi cine are ochi să le mai vadă?/ Nu vreau averi, măriri, palate, glorii/ Statui sau vreun loc prin vagi istorii./ Atît mai vreau: să mă consum, să ard/ Ca pomul de Crăciun sau vreasc de gard”.

Diana Barbu trece de la o poezie la alta, ca într-un joc de doi, sau, altfel spus, sare de la trambulina versurilor melodramatice, întru împăcarea sa cu sine, ca om, ca poet cu viziuni largi asupra poeziei din elemente puţine, trăind într-o complexitate de idei şi percepţie despre iubire, atunci cînd piesa este bine regizată, iar publicul aşteaptă cu sufletul la gură premiera (vezi poemul „Sinceritate”, pag. 20). Poeta scrie teatral, un teatru poetic mut, fără sonor, prin felul cum se prezintă cu poezia de la o pagină la alta, fără actori, fără sufleur şi fără un decor special. Am putea spune, însă, că ceva misterios se petrece în poezia ei, ca un miracol, calibrată pe senzaţii reci, sterile, tari, prin francheţea verbelor şi duritatea timpului, iar poeta îl înnobilează prin lumina „oglinzilor”. În versurile ei persistă sensibilitatea, sinceritatea, cursivitatea unui timbru scriitoricesc ce rezultă din plămada unui convenţionalism retoric din

INVITAȚIE LA DRUMEȚIE

Călătorie prin frumosul ținut al Vîlcei (3) Horezu, vatră de cultură și civilizație (2) În pictura de la Horezu, în afară de portretele meșterilor care au dat trăinicie vestitului lăcaș, amplul tablou votiv în care sînt înfățișați ctitorii, Constantin Brâncoveanu cu doamna Maria și cei 11 copii (4 băieți și 7 fete), precum și înaintașii lor și rudele din stirpea Basarabilor și a Cantacuzinilor, totalizează 43 de personaje, un adevărat arbore genealogic menit a proiecta în trecut ascendența și legitimitatea domniei voievodului, înrudit cu Basarabii și, totodată, subliniind legăturile sale de familie cu Cantacuzinii.

Horezu a fost și un puternic centru cultural. Cu trudă și migală, numeroși cărturari au dat strălucire cuvîntului românesc, au contribuit la îmbogățirea patrimoniului cultural, la traducerea și tipărirea unor cărți, parte din ele adevărate documente de limbă veche românească.

Dar Horezu și-a căpătat faima și datorită artei creatorilor ceramiști. Ceramica de la Horezu a fost înscrisă de UNESCO în Patrimoniul cultural imaterial

mondial. Pămîntul din Olari capătă aici forme și culori aparte, inflexiuni melodice deosebite, transfigurîndu-se în obiect de artă. Îndemînarea și talentul de a combina formele și culorile definesc personalitatea și unicitatea acestui tip de ceramică. Simbolul dominant în pictura vaselor de la Horezu este cocoșul, alături de figuri precum steaua, șarpele, copacul, peștele, soarele, spicul de gîru, pomul vieții și coada de păun, majoritatea, simboluri creștine.

Anual, la începutul lunii iunie, se organizează aici Tîrgul ceramicii populare românești, intitulat ,,Cocoșul de Hurez”, în cadrul căruia meșteri din întreaga țară, din Satu Mare, Corund, Marginea sau Oboga, vin să își arate meșteșugul și priceperea.

RM

Frig

Frig După tine, După urmele tale, După pașii tăi....

Curg valurile blonde Peste fructele nurilor dalbi Și ninge enorm!

Iar eu te aștept Între patru pereți albi...

Tremur de singur ce sînt Și beau, Incredibil, Ceai de mentă!

Florin Iordache partea domniei sale, nu doar ca scris, ci şi ca „asumare”, la modul direct, a actului de creaţie. Toate acestea au loc în poezia sa, pentru că autoarea porneşte de la toate cele ce se petrec pe pămînt şi sînt legate prin iubire.

Iubirea, la care poeta adesea face referire, nu trebuie privită ca un laitmotiv al existenţei noastre pămîntene, ci ca o rugă către Dumnezeu, la care omul apelează în diverse momente din viaţă...

Un lucru cert este acela că, prin „miraj” poetic, lumea este altfel, şi ea poate fi mai uşor percepută, înțelegînd, de fapt, care îi e rostul.

Diana Barbu, fără să-şi facă un crez poetic personal din toată povestea asta, a reuşit să-şi creeze propriul univers liric, paradigmatic, despre care, cu siguranţă, vom mai auzi.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Dar istoria folosirii apelor minerale de la Căciulata se pierde în negura vremurilor. În poiana Bivolari – la castrul Arutela – se aflau și băi romane. Prin săpăturile efectuate de Gr. Tocilescu la sfîrșitul Secolului XIX s-au găsit urme de băi în camere special amenajate.

Acestea erau ,,împodobite cu gust. În ruinele lor s-au descoperit plăci de marmură, dintre care unele fuseseră sculptate”.

Cozia – se află la 4 km nord de Călimănești și la 21 km de Rîmnicu Vîlcea. Acolo unde Oltul devine mai liniștit, după ce a străbătut pragurile stîncoase ale munților și după ce salută castrul Arutela, te întîmpină ctitoria lui Mircea cel Bătrîn, zidită din temelie între

Călimănești-Căciulata-Cozia (1) Originalitatea ținuturilor udate de ,,marele rîu”, Oltul, sporește prin minunatele ,,perle” înșirate pe malurile sale, într-un cadru natural încîntător, sub templul semeților Carpați: stațiunile Călimănești, Căciulata, Cozia, Govora, Ocnele Mari, Olănești și Voineasa.

Călimănești, una din perlele noastre balneoclimaterice, a fost numită, pe bună dreptate ,,Sinaia Vîlcii” de către marele cărturar Nicolae Iorga. Structura geologică a rocilor din perimetrul Călimăneștiului a favorizat apariția numeroaselor izvoare cu ape minerale de mare valoare terapeutică (clorurate, slab iodurate, sulfuroase).

Documentul lui Mircea cel Bătrîn, din 20 mai 1388, constituie întîia atestare a Călimăneștilor.

Legenda spune că, la începutul Secolului al XIXlea, trecînd pe aici niște ciobani, aveau să constate cu uimire că oile care au intrat în bălțile de la Căciulata au început să meargă mai bine. Intrînd și ei în aceste ape, au constatat că nu mai au dureri la mîini și la picioare.

anii 1387 și 1388. Este un prețios monument de artă medievală care, de-a lungul celor mai bine de 600 de ani de existență la poalele Carpaților, a stat mărturie eforturilor depuse de domnul Țării Românești pentru păstrarea ființei statului și dezvoltarea lui. (va urma) COSTEA MARINOIU (,,Itinerare vîlcene”)

RM

5

Vineri, 16 august 2019

Polemici«Controverse Copiii Sfîntului Voievod Constantin Brâncoveanu ,,Familia Sfîntului Martir Constantin Brâncoveanu rămîne, peste veacuri, un model exemplar de familie creștină. Căsătorit cu Maria, nepoata lui Antonie-Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii - Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și șapte fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda. În urma unei atente căutări în filele tomurilor din acele vremuri, am scos la iveală cîteva date biografice despre cei 11 urmași ai Brâncovenilor.

Așa cum privesc din fresca curată a tabloului votiv de la Mînăstirea Hurezi, cu seninătate, strîns legați unul de altul, înveșmîntați în haine domnești, prețioase, ar părea că viața pămîntească a membrilor familiei marelui Constantin Brâncoveanu nu a fost încercată de neajunsuri.

Totuși, otrava necazurilor nu i-a cruțat pe nici unul dintre ei.

Fiecare chip este expresia unei cruci asumate pînă la moarte.

Informațiile citate mai jos sînt reproduse după volumele «Viața lui Constantin-Vodă Brâncoveanu», de Radu Vel Logofăt Grecianu; «Starea țerilor locuite de români în Secolul al XVIII-lea», de Contele Nicolae Rosetti, 1903.

Fiii martiri Constantin. Este cel mai mare fiu al domnitorului Constantin-Vodă Brâncoveanu, născut în anul 1683. În ianuarie 1706 s-a căsătorit cu Anița sin Ioan Balș Stolnicul de la Moldova, fiindu-le nunta în casa Banului Cornea Brăiloiu (Târgu-Jiu). La 9 iunie 1699, împreună cu fratele său, Ștefan, asistă la punerea celei dintîi cărămizi la Biserica «Brâncoveni». De asemenea, numele său este menționat alături de cel al fratelui său și de alți boieri mari, în 1702, cînd îl primește la Văcărești pe solul englez Milord Paget. Ștefan. Cel de-al doilea fiu al Sfîntului Martir Constantin Brâncoveanu a văzut lumina lumii în anul 1685. S-a căsătorit în luna februarie a anului 1709 cu Bălașa, fiica lui Ilie Cantacuzino Vistierul de la Moldova, cu care a avut o singură fiică, pe Maria. Doamna Bălașa se prăpădește în anul 1702. Ștefan Brâncoveanu părăsește, la rîndul său, această lume, ucis fiind, ca și ceilalți frați ai lui, în Țarigrad, pe 15 august 1714. Ștefan Brâncoveanu este autorul tipăriturii în limba greacă, apărută la București, «Cuvînt panegiric la Adormirea Născătoarei». Întru veșnica pomenire a străbunicului său Preda Brâncoveanu, asasinat la Tîrgoviște în 1658, a scris în limba greacă: «Cuvîntare la patima cea mîntuitoare» și «Cuvînt panegiric la Sfîntul Nicolae».

Radu (Răducan). Este cel de-al treilea fiu al lui Constantin-Vodă, născut în anul 1690. A fost logodit cu fata lui Antioh Cantemir-Vodă, cu care nu a apucat să se căsătorească, căci și-a găsit și el sfîrșitul mucenicesc în sîngerosul an 1714.

Matei. Cel mai mic dintre băieții Sfîntului Voievod Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1702.

Date succinte despre Matei, consemnate în cronicile vremurilor, arată că la 1714, în 15 august, cînd a fost ucis și el la Țarigrad, dimpreună cu ceilalți frați ai lui, el era încă nevîrstnic. La 1707, Constantin-Vodă, cumpărînd satul Doicești de la Bălăceanul, au făcut la acel sat case, biserică din piatră, heleșteu și vii și le dărui fiului său mai mic, anume Mateiaș.

Vreau să mor creștin. Lovește!

Scena decapitării voievodului Constantin Brânco­ veanu și a celor patru fii ai săi a fost surprinsă de plenipotențiarul venețial la Țarigrad, Andrea Memo, care, în scrisoarea sa către dogele Veneției, a redat îndemnul înăbușit de credință al bătrînului Brâncoveanu, amenințat cu securea deaspra capului, la porunca sultanului Ahmed: «Fiii mei! Iată, toată avuțiile și tot ce am avut, am pierdut; să nu ne pierdem însă și sufletele!

Stați tare și bărbătește, dragii mei, și nu băgați seama de moarte. Priviți la Hristos Mîntuitorul nostru cîte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit; credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința cea pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta». La aceste cuvinte, Ahmed se făcu ca un leu turbat și porunci să li se taie capetele. Gîdele înfiorător ridică securea la capul feciorului celui mai tînăr al domnului, Beizadea

15 August 1714: Martiriul domnitorului Brâncoveanu și al fiilor săi

Mateiaș, acesta se îngrozi de spaimă; sărmanul copilaș, văzînd atîta sînge de la frații săi și de la Văcărescu, se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, al cărui cap căzu ultimul, înfruntă pe fiul său și zise: «Mai bine să mori în legea creștinească, decît să te faci păgîn, lepădîndu-te de Iisus Hristos pentru a trăi cîțiva ani mai mult pe pămînt!». Copilașul ascultă și ridicînd capul, cu glas îngeresc zise gîdelui: «Vreau să mor creștin. Lovește!». În urmă, ucise și pe Brâncoveanu.

Cele șapte fiice Stanca. S-a născut pe la anul 1676. La vîrsta de 16 ani s-a căsătorit cu Beizadeaua sin Iliaș-vodă, «a căror nuntă s-a făcut la luna lui novembrie, însă veselie domnească mare și înfrumosețată, care în zilele noastre asemenea aceea n-am pomenit» (cf. «Condica Veliților Boieri», Arhivele Naționale Istorice Centrale). Soțul ei moare în 29 martie 1705 și rămîne văduvă. Nouă ani mai tîrziu, se stinge și doamna Stanca, fără să fi lăsat urmași. «În aceste zile de nehotărîre, căzu bolnavă fiica mai mare a Voievodului, Doamna Stanca, care în agonie chemă pe Doamna, mama ei, și surorile ei, vroind să-l ducă la Constantinopol. Cu greu fu liniștită de cei din jurul ei, dar muri după cîteva ore».

Maria. A venit pe lume în anul 1678. S-a căsătorit cu Beizadea Constantin Duca, zis și Duculeț, voievod al Moldovei în două rînduri, fiul lui Gheorghe DucaVodă. Moare de ciumă în Țarigrad în anul 1697. Lasă în urmă un copil pe care Constantin Brâncoveanu îl duce din Țarigrad în Țara Românească, chiar în acel an, «ca să-i fie de mîngîiere întristăciunei ce avea de fiica Măriei Sale, Doamna Maria».

Ilinca. Anul 1682 a rămas consemnat ca anul nașterii celei de-a treia fiice a soților Brâncoveni. S-a căsătorit cu Scarlatake sin Alexandru Mavrocordat Dragomanul.

După moartea acestuia, în anul 1699, Ilinca doamna se recăsătorește cu Șerban Vel Logofăt și Vel Spătar, sin Șerban Grecianu Vel Logofăt.

Safta. S-a născut pe la anul 1686. S-a căsătorit cu Iordache Crețulescu Vel Cămăraș și în urmă Vel Vornic, în anul 1700. Potrivit documentelor din acele timpuri, Iordache Crețulescu moare în anul 1746 și este îngropat în Mitropolia din București. Doamna Safta trece în lumea drepților în luna aprilie a anului 1747. Este înmormîntată, alături de soțul ei, după ce, cu o lună înainte de a-și da obștescul sfîrșit, mai exact pe 1 martie 1747, împreună cu feciorii ei, a închinat Mitropoliei, pentru sufletul soțului ei, trei moșii: Voinești sud (Dîmbovița), Gogoși sud (Mehedinți) și Gojdibrodul (Romanați). Cei doi soți, Safta și Iordache, sînt ctitorii Bisericii Kretzulescu din București. De asemenea, ei au avut patru băieți și o fată, strămoșii cunoscuților Crețulești de mai tîrziu.

Ancuța. Despre cel de-al nouălea urmaș al domni­ torului Țării Românești se cunosc puține informații. Se știe doar că s-a născut în anul 1691 și s-a căsătorit, în anul 1705, cu Nicolae Postelnicul sin Iordache Ruset Vel Vistier.

Bălașa. A văzut lumina zilei în anul 1693. În luma octombrie a anului 1708 s-a căsătorit cu Manolache Lambrino (viitorul ban al Craiovei), sin Chiriță Andronache (Lambrino) Hartofilax. În luna aprilie a anului 1745, pe 30 mai, cei doi soți fac act de danie și de milă bisericii lor, clădite în București, cunoscută, pînă astăzi, sub numele de «Domnița Bălașa». Tot în anul 1745, pe 30 mai, cei doi soți mai dăruiesc bisericii lor moșia Săcuieni. Bălașa doamna a murit în anul 1752, fără a lăsa vreun urmaș.

Smaranda (Zmaragda). Mezina familiei Brâncoveanu s-a născut în anul 1696. S-a căsătorit la vîrsta de 16 ani, în ziua de Rusalii, cu Constantin Postelnicul și Vel Sluger sin Grigorie Băleanul Vel Logofăt. Nu au trăit împreună multă vreme, căci Smaranda a murit, iar Constantin s-a căsătorit cu Bălașa sin Șerban Grecianu Vel Logofăt; din prima căsătorie nu a rezultat nici un urmaș”.

RALUCA BRODNER (Articol preluat din ziarul ,,Lumina”, nr. din 24 februarie 2014)

Martirizarea celor șase iubitori-de-Dumnezeu barbați - domnitorul Țării Românești, Voievodul Constantin, cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul domnesc Ianache Văcărescu - a avut loc în dimineața zilei de 15 august 1714, cînd în Biserică era prăznuită Adormirea Maicii Domnului, iar Voievodul Constantin împlinea 60 de ani.

Mormîntul Sfîntului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu În anul 1720, Doamna Maria, credincioasa soție a domnitorului martir, a strămutat osemintele voievodului în Biserica ,,Sfîntul Gheorghe Nou”, din București, ctitorită de acesta, aducîndu-le de la Mînăstirea Maicii Domnului, din Insula Halki, acolo unde, potrivit mărturiei lui Anton Maria del Chiaro, secretarul personal al Voievodului Brâncoveanu, își găsiseră locul moaștele mucenicilor brâncoveni.

Tot prin grija doamnei Maria, deasupra mormîntului s-a așezat o lespede de marmură albă, împodobită cu elemente decorative în stil brâncovenesc și avînd, de jur împrejur, un chenar format din ghirlande de flori. În partea de jos, la picioare, se află o reprezentare alegorică, înfățișînd moartea, avînd coasa în mîna dreaptă și un fir de crin cu trei flori, în mîna stîngă. În partea dinspre cap a lespezii este săpată stema Țării Românești, în mijlocul căreia este înfățișat vulturul cu crucea în plisc.

Lespedea nu avea, însă, nici un însemn care să ateste că sub ea ar fi fost înmormîntate osemintele domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Candela Mariei Brâncoveanu Doamna Maria a înzestrat, însă, această sfîntă biserică cu o candelă din argint, deosebit de frumoasă, pe care a așezat-o deasupra mormîntului, iar pe marginea de sus a bulbului din mijloc a lăsat o inscripție cu litere chirilice, însemnînd, de fapt, pisania pe care nu a putut să o scrie pe piatra de marmură a mormîntului: ,,Această candelă, ce s-a dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod... iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)”. Descoperirea, în 1914, a acestei candele, a constituit o primă dovadă că în mormîntul din Biserica ,,Sf. Gheorghe Nou” au fost depuse osemintele domnitorului.

Reînhumarea osemintelor În 21 mai 1934, conform unei hotărîri a Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost organizată în București o ceremonie impresionantă, cu ocazia reînhumării osemintelor voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Cîteva luni mai tîrziu, în ședința Sfîntului Sinod din 30 noiembrie 1934, prezidată de Patriarhul Miron Cristea, a fost lansată ideea canonizării domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acest act de canonizare avea să fie finalizat în anul 1992. Candela originală a Mariei Brâncoveanu, care s-a aflat 45 de ani în custodia Muzeului Național de Istorie a României, a fost reașezată, la 9 august 2016, deasupra mormîntului fără nume al lui Constantin Brâncoveanu, de la Biserica ,,Sf. Gheorghe Nou”, păstorită de inimosul preot paroh Emil Nedelea Cărămizaru.

6

Vineri, 16 august 2019

RM

Polemici«Controverse Bun dimineaa, mare!

Balsamuri spirituale (131) Întoarcere în timp (22) Trăim într-un veac în care istoria înţelege să fundamenteze şi raporturile noastre cu universul, şi raporturile noastre cu noi înşine. Omul contemporan pare a fi cîştigat o nouă dimensiune de viaţă: istoria.

Greu de desluşit, aşa cum şi religiile - diferite - nu le putem înţelege. Cînd Dumnezeu e unul singur, de ce trebuie „dezmembrat” de interese creştineşti?

Contemporaneitatea tinde către automatizarea omului, privind lumea „prin ochelarii altora”, împiedicîndune mereu de noi înşine. Viaţa spirituală nu e numai în religie sau în morală. Ea se află mai ales în politică, în carieră, este peste tot: şcoală, familie, atunci cînd omul este Om. Silabisind cuvintele, poate vom da peste un înţeles al lor.

Potrivit lui Schmitt, adevărata deosebire de natură politică „este dintre prieten şi duşman”. Distincţia „prieten” - ,,duşman” reprezintă pentru planul politicului aceea ce înseamnă „frumos” - „urît” pentru estetic, sau „folositor” - „dăunător” pentru economic.

Toată viaţa noastră este o luptă. Cu puterea binelui, cu puterea răului, cu puterea luminii, cu puterea întunericului. Şi în final, poposim în NEANT! Conform teoriei darwiniste, nimic nu se pierde, totul se transformă, noi devenind pămîntul din care ne alcătuim - conform preceptelor religioase. Dar sufletul?

Pentru a ne linişti frica de moarte, sperăm să ajungem în cele două împărăţii: rai sau iad. În care? Nu poţi să ştii. Adevărul adevărat îl deţine doar marele Împărat care ne-a creat. Se spune că dacă Dumnezeu îţi închide o uşă, îţi deschide o fereastră. Şi, pe fereastra pe care a deschis-o pentru mine a intrat emisiunea „Du-mă cu

tine la capătul lumii”, realizată de Ana Maria Zaharescu și Mihai Cosmin Popescu. Datorită acestei emisiuni am coborît în adîncul din mine, unde am descoperit un izvor de apă vie curgînd în Aur, Smirnă și Tămîie, Pălării cu Pene de Cocoș, Cancanuri și Nostalgie, care, după plecarea celor dragi printre stele, au umplut golul lăsat de ei. Şi, în singurătatea mea, versurile pe care le-am scris au devenit prieteni adevăraţi.

Ultima fiinţă dragă care m-a părăsit a fost Elvis, peruşul meu, care pronunţa corect unele cuvinte. Era totul pentru mine... Ultimele cuvinte pe care le-a rostit au fost: Te iubesc, măicuţă. Apoi, capul i-a căzut într-o parte, şi-a întins aripile şi a „zburat” pe tărîmul celălalt. Întins în colivie, părea o jucărie. Dar nu mai eram copil, şi „jucăria” era scrum.

Cu durere în suflet şi cu lacrimile şiroind pe obraji, am scris o Rugăciune: „Sfîntă Fecioară Maria, Tu eşti speranţa de lumină Cînd întunericul din mine Vine la Tine.

Preacurată, știu că sînt pătată de necredință Mă voi spăla prin pocăință Și, cu bunătatea Ta divină Îmbracă-mi sunetu-n lumină ca să rămînă în tainița din inimă să deschidă o fereastră spre Poarta Albastră după care-i veșnicia noastră.

Amin!“ Și nu m-am mai simțit singură. Aveam Rugăciunea care mă va însoți pînă-n ultima zi.

Sfîrșit LILIANA TETELEA

Întîmplări mai puțin cunoscute din viața unor oameni celebri

Prima iubire a lui Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu, revoluționarul de la 1848, mîna dreaptă a lui Al. I. Cuza în timpul hotărîtoarelor reforme care marchea­ ză domnia acestuia, a fost, oricît ar părea de ciudat, odată, tînăr îndrăgostit lulea de o fată de 16 ani, Niceta: ,,Nu vă voi spune plimbările romantice ce făceam amîndoi în marele parc al pensionului.

Asfințitul soarelui mai ales era pentru noi – precum pentru toți simțitorii amorezi – o priveliște de care nu ne puteam sătura. Muți, strîngîndu-ne de mînă, lipiți unul de altul, priveam la globul de foc carele, măreț și sfînt, se culca în dosul unor dealuri roditoare și acoperite de vii; cele de pe urmă raze a lui venea de murea pe fruntea noastră (...)

Amorul nostru ar fi luat o turnură mai întreprinzătoare.

Mai că Platon ar fi fost uitat, dacă (...)”. Întotdeauna există un dacă. Într-o zi, pe cînd tînărul Mihail se pregătea să iasă în oraș, apare camerista fetei, cu un dar de la Niceta.

Era această cameristă ,,o creatură grozavă, scîrnavă, gheboasă, șchioapă, numai cu un ochi, și (...) mută.

Această arătare, de cîte ori o vedeam, îmi pricinuia o oțărîre de care mă simțeam cu săptămîna. Muta dracului se apropie de mine și prin semne îmi arată că vrea să-mi deie ceva din partea duducăi.

Bucuria se zugrăvi pe fața mea; după ideile florianești ce aveam atunce, socoteam că trebuie să fie ori un buchet făcut după limba florilor ori vreun suvenir cusut de mîna Nicetei, ori în sfîrșit vreun medalion cu o viță de părul ei. Întinsei brațul. Muta își vîrî mîna în scîrnavul său sîn, și scoasă, ce?”

Era vorba de o inimă din zahăr, cam veche și rîncedă, în care erau înfipte două ace în chip de săgeți. Dar, să-l lăsăm tot pe Kogălniceanu să ne relateze sfîrșitul poveștii: ,,Mi-i cu neputință să vă spun turbarea ce am simțit într-acel grozav minut. Amorul meu atît de curat, de platonic, pre care în imaginația mea îl făcusem așa de poetic, să-l văd spurcat prin o aluzie așa de prozaică, prin o zaharica scoasă din sînul unei mute, unei arătări!

Niceta, pe care o socoteam așa de îngerească, așa de înaltă în idei, așa de delicată, să se slujească de o figură întrebuințată, cel mult, de băcălițile de pe Podul Lung”.

Bețiile crunte ale lui Winston Churchill Winston Churchill a marcat istoria lumii prin modul în care a condus Anglia, ca prim-mi­nistru, în timpul celui de-al II-lea război mon-­ dial. Britanicii îi da­ torează victoria, iar Hitler, o mare parte din înfrîngere.

Churchill era un om energic și hotărît, în stare să mobilizeze o întreagă națiune. Dar, în momentele mai puțin solicitante, era și un băutor neîntrecut. La un moment dat, în timpul unei vizite în SUA, a fost invitat la un dineu de către președintele Roosevelt. Președinția americană avea în dotare, pentru astfel de ocazii, un serviciu de 24 de pahare de cristal, realizate cu multă vreme în urmă, după o comandă specială, de sticlarii de pe Insula Murano. Paharele au rezistat pînă la vizita lui Churchill. În timpul pomenitului dineu, acesta, turmentat, a căzut peste masă; 22 de pahare s-au spart.

Bună dimineața, Mare,

Țară dintre cer și ape!

Tu ne chemi, vară de vară,

să-ți mai răscolim nisipul

Din clepsidra ta de veacuri

ce-o ascunzi sub grele pleoape,

Și în apa-ți de mărgele

să ne oglindim iar chipul.

De milenii, valuri, valuri

bat în țărm ca-ntr-o Cetate,

Să deschidem orizonturi

pentru cei ce te-ndrăgiră.

Și, tu, blîndă, copleșită

de-atîta celebritate

Ne primești pe toți la sînu-ți

cu acorduri lungi de liră.

Marea mea, înconjurată

de castele ca-n poveste,

Eu, prin porii tăi de apă,

versu-acesta ți-l închin,

Și te rog, de poți, păstrează

urma pe nisip și peste

Iarna ce ne-aprinde dorul

pentru Pontul Euxin!

GEO CIOLCAN

Cele două care au supraviețuit sînt găzduite azi de un muzeu.

Churchill era însă și un mare băutor de lapte. La un moment dat, a hotărît să-și cumpere o vacă, pentru a nu mai fi nevoit să bea lapte cumpărat. De altfel, politicianul britanic avea o adevărată menajerie: porci, miei și chiar un leopard. Dar cel mai mult s-a atașat de Charlie, frumosul lui papagal albastru-auriu. Pasărea a trăit și după moartea lui și a continuat să îi înjure pe Hitler și pe naziști, imitînd foarte bine vocea lui Churchill.

Napoleon sportiv Napoleon Bona­ parte s-a dovedit un mare iubitor al spor­ tului. ,,Haideți, dom­ ni­lor, să mergem la Malmaison să aler­ găm”, le spunea dese­ ori prietenilor. În acel moment își arunca hainele pe jos și o lua la fugă ca un copil, îmbinînd viteza cu viclenia, deoarece nu-i plăcea niciodată să piardă. Pasionat era și de călărie, dar se spune că nu era priceput în această privință, de multe ori întîmplîndu-se să cadă de pe cal. Și asta mai ales datorită faptului că îi plăcea să coboare în galop coastele abrupte ale dealurilor, riscînd să-și rupă gîtul.

Pe cîmpul de luptă, Napoleon avea un mod foarte original de a-și manifesta nerăbdarea sau nemulțumirea: își arunca, cu furie, pălăria pe jos. Un aghiotant se grăbea să o ridice, o curăța de praf, și împăratul și-o punea din nou pe cap. Dar numai pentru cîteva momente, căci pălăria ajungea iar pe jos. Și scena asta se repeta pînă ce lucrurile de pe front se îndreptau. Alteori se spune că dormea în timpul luptelor, mai ales cînd acestea durau foarte mult. Dormea pe pămîntul gol, uneori într-un șanț, cu fața în jos și acoperindu-și capul cu mîinile.

ALIN POP

RM

7

Vineri, 16 august 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (10)

La Gruparea colonel Iacob, batalionul 1 din PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (5) Regimentul 40 infanterie s-a apropiat cu compania 1, Începe epopeea de la Dealul Sîngeorgiu (3) La căderea serii, situaţia Grupării colonel Mano­ lescu era următoarea: batalionul 2 din Regimentul 36 infanterie, la nord de pădure; batalionul 1 din aceeaşi unitate, la 300 metri sud de şaua dintre cotele 495 şi 463; batalionul 3 din Regimentul 36 infanterie, cu stînga la 4-500 metri sud cota 463, iar cu dreapta – spre colţul de nord-vest al pădurii „R. M.”. În atacul din această zi se disting în mod deosebit militarii companiei 1 din Regimentul 36 infanterie, de sub comanda căpitanului Gheorghe Călin. Bravul ofiţer cade vitejeşte în fruntea subunităţii sale şi, alături, sublocotenentul M. Constantinescu.

Am fost impresionat în acea zi şi de modul de comportare al căpitanului Tivig. Era comandant de companie. A fost tot timpul în fruntea subunităţii. La forţarea Mureşului s-a găsit tot în primele rînduri.

Apoi a fost rănit. L-am întîlnit pe ofiţer în timpul în care era transportat pe brancardă dincolo de Mureş.

I-am mîngîiat fruntea şi i-am mulţumit pentru bărbăţia de care dăduse dovadă. După puţin timp, am aflat cu durere că bravul căpitan a încetat din viaţă. Şi ca el, mulţi eroi ai luptelor de pe Mureş şi-au înscris numele în cartea vitejilor războiului antifascist.

La orele 17,10, de la Corpul motomecanizat se primeşte un nou ordin de operaţii. În el se preciza: „Cuceriţi pînă la căderea serii înălţimile cu cotele 409, 495, 463 întrebuinţînd toate forţele de care dispuneţi. Veţi conduce personal această acţiune, cu toţi ofiţerii de stat major în linia de luptă”.

Pentru îndeplinirea misiunii, divizia introduce în primul eşalon şi cele trei batalioane aflate în eşalonul doi. Din forţele pe care le avea la dispoziţie s-au constituit două grupări de atac: prima (constituită din batalioanele 1, 3 şi 4 din Regimentul 36 infanterie), comandată de colonelul Manolescu, avea să acţioneze pe dreapta fîşiei de atac; cea de a doua (alcătuită din batalioanele 2 din Regimentul 36 infanterie, 1 şi 3 din Regimentul 40 infanterie) avea să înainteze pe partea stîngă. Comanda acesteia din urmă a fost încredinţată colonelului Iacob. Punctul de comandă al diviziei a fost mutat mai aproape de apa Mureşului, la Cipău. Vechiul loc al P.C.-ului fusese reperat de inamic şi bătut cu foc. În vederea ocupării înăţimilor cu cotele 409, 495 şi 463 – aşa cum ordonase Corpul motomecanizat – se iau o serie de măsuri. Toate acestea au fost precizate detaliat în ordinul de operaţii nr. 24. Încercările diviziei de a pune stăpînire prin atacuri de noapte executate prin surprindere pe formele de teren cu cotele 109, 495 şi 463 n-au fost încununate de succes. Inamicul ne-a întîmpinat cu o adevărată ploaie de foc. Pentru a ne opri înaintarea, el a pus în funcţiune tot armamentul. Cîmpul de luptă a fost luminat de adversar cu sute de rachete, multe lansate cu paraşutele. Faţă de această situaţie, trupele noastre au fost nevoite să se îngroape din nou la teren.

Continuarea înaintării devenise prea riscantă.

Pentru ziua de 23 septembrie, Corpul moto­meca­ nizat, care a introdus în luptă şi Diviziile 8 cavalerie şi 11 infanterie, ordonă ca Divizia 9 infanterie să continue atacul pe direcţia cotei 495, pentru a cuceri, în legătură la stînga cu Divizia 8 cavalerie, şi la dreapta cu Divizia 11 infanterie, creasta marcată de cotele 495, 463.

Atacul porneşte la orele 8 dimineaţa, după o pregătire de artilerie de 10 minute. Pentru îndeplinirea misiunii am hotărît să continui înaintarea cu Grupările coloneilor Manolescu şi Iacob. Batalionul 1 din Regimentul 36 infanterie se avîntă la atac, dar nu poate progresa. Este pironit la teren de un foc puternic de arme automate. În schimb, batalionul 3 din Regimentul 36 infanterie, întărit cu companiile neîmbatalionate ale acestei unităţi, combinînd focul cu mişcarea, se infiltrează printre ondulaţiile terenului şi pune stăpînire pe colţul de nord-vest al pădurii „R. M.”.

din stînga, pînă la circa 300 metri sud-est forma de teren cu cota 495, iar cu compania 3, din dreapta, a manevrat înălţimea pe la est, infiltrîndu-se apoi pînă pe cotă.

Batalionul 2 din Regimentul 40 infanterie progresează însă foarte puţin. Într-un anumit moment el este oprit la circa 150 metri sud cota 495. Celălalt batalion din 40 infanterie reuşeşte să-şi apropie stînga la circa 300 metri vest de cotă, dar din cauza focurilor de branduri, trase de dincolo de acea zonă de teren, este nevoit să se îngroape la teren pe linia atinsă.

Contraatacurile date de inamic în după-amiaza zilei au fost respinse de către unităţile diviziei, militarii noştri păstrînd cu dîrzenie terenul cucerit.

Faţă de rezultatele acţiunii din această zi, comandantul Corpului motomecanizat hotărăşte ca pentru data de 24 septembrie să execute cu Divizia 9 infanterie un atac cu obiectiv limitat, pentru a cuceri pădurea „H.G.H.” şi pădurea de la sud-est de ferma Hodaly.

Atacul este fixat pentru orele 7, după o pregătire de artilerie de 10 minute.

Pentru îndeplinirea misiunii am hotărît pentru noaptea de 23 spre 24 septembrie să introduc în luptă, între Regimentele 36 şi 40 infanterie, şi Regimentul 34 infanterie, aflat în eşalonul doi al diviziei. Unităţii i s-a fixat misiunea să atace pe direcţia înălţimii cu cota 495 – pădurea „H.G.H.” şi să pună stăpînire pe pantele de nord ale dealului Sîngeorgiu.

Voi transcrie mai jos unele părţi din ordinul de operaţii dat de divizie, din care rezultă măsurile luate în vederea acţiunii din noaptea de 23 spre 24 septembrie şi din ziua de 24. „Pentru noaptea de 23/24 şi ziua de 24 septembrie se dispun următoarele: 1) Regimentul 34 infanterie trece la nord de Mureş în cursul nopţii de 23/24 septembrie cel puţin trei batalioane. După trecere, Regimentul 34 infanterie va înainta cu 2 batalioane în linia I, pe direcţia şaua dintre cota 495 şi 463, pentru a pune stăpînire pe pantele de nord ale dealului Sîngeorgiu, depăşind elementele din Regimentul 40 infanterie şi Regimentul 36 infanterie în contact (pe direcţia de mai sus).

Se va stabili legătura la dreapta cu Gruparea colonel Manolescu şi la stînga cu Gruparea colonel Iacob.

2) Gruparea colonel Iacob va înainta cu stînga... pentru a stăpîni pantele de nord ale cotei 495.

3) Gruparea colonel Manolescu va înainta pentru a-şi îmbunătăţi frontul şi stăpîni pantele de nord ale cotei 463.

4) Elementele depăşite de cele două batalioane din Regimentul 34 infanterie se vor regrupa constituind rezerva şi întărind aripile de vest ale frontului. Batalionul III şi restul elementelor din Regimentul 34 infanterie înapoia centrului, în rezervă, la dispoziţia diviziei.

5) Grupările Iacob şi Manolescu menţin compunerea pînă la regruparea forţelor, iar cele două batalioane din Regimentul 34 infanterie, din primul eşalon, constituie Gruparea colonel Boţea.

6) Artileria: Divizionul I/Regimentul 13 artilerie sprijină direct Regimentul 40 infanterie. Divizionul II/Regimentul 18 artilerie sprijină direct Regimentul 34 infanterie. Divizionul 63 artilerie sprijină direct Regimentul 36 infanterie.

Gruparea de ansamblu, sub comanda colonelului Petre Matei. Artileria grea, sub comanda colonelului Dobriceanu.

7) La cucerirea crestei, rezervele vor fi împinse către înainte, asigurîndu-se păstrarea, cu orice preţ, a pantelor de la nord dealul Sîngeorgiu.

Armamentul greu, inclusiv tunurile A. C, vor fi împinse şi se va stabili un plan de foc bine închegat, prevăzîndu-se trageri de oprire pe direcţiile probabile de contraatac ale inamicului, care vor fi gata să se dezlănţuie la cererea infanteriei sau a observatoarelor.

Comandanţii îşi vor regrupa şi pune în ordine unităţile

şi vor stabili legătura cu unităţile vecine. Trupele se vor îngropa la teren. În cursul zilei de 24 septembrie, Curentul (acesta era indicativul – n.a.) va ataca pentru a lărgi capul de pod actual şi organiza o rezistenţă trainică pe pădurea „H.G.H” – pădurea nord-est Hodaly.

Dispozitivul de atac: Gruparea colonel Iacob atacă pe pantele de nord ale dealului Sîngeorgiu, între limita de vest a Curentului şi cota 495 pădurea «H.G.H.». Atac pe direcţia cota 495 – pădurea «H.G.H.». Gruparea colonel Manolescu atacă pe direcţia cota 463– 435 ferma Hodaly. Limita de despărţire: încrucişarea de drumuri sud-vest ferma Hodaly (la Regimentul 36 infanterie), 500 m vest cota 463. Colonel Iucăl, comandantul Brigăzii 9 infanterie, va coordona acţiunea celor trei grupări.

Artileria: Fracţionarea şi organizarea comanda­ mentului, aceeaşi ca pentru operaţiunea din noaptea de 23/24 septembrie. Atacul va începe la orele 7,00 şi va fi precedat de o pregătire de artilerie de 10 minute...

Deplasarea artileriei: În dimineaţa zilei de 24 septembrie, cu începere de la ora 7,00 vor fi instalate în zona Cipău, Iernut divizioanele Regimentului 63 artilerie şi divizionul 1/13 artilerie. În cursul zilei de 24 septembrie a. c. se va începe trecerea unui prim eşalon la nord de Mureş, la ordinul Curentului”.

Teribila cotă 495, în mîinile noastre (1) După cum rezulta din acest ordin de operaţii, rolul cel mai greu în acţiunea diviziei (care ataca pe direcţia loviturii principale a Corpului motomecanizat) a revenit Regimentului 34 infanterie. El urma să atace pe direcţia loviturii principale a diviziei. Ţinînd seama de aceasta, am chemat pe colonelul Ion Botea, comandantul regimentului, cu care am avut o discuţie referitoare la modul în care urma să se desfăşoare acţiunea unităţii sale pe dealul Sîngeorgiului.

Iată cum relatează colonelul Botea această întîlnire, în lucrarea memorialistică „Din August pînă în mai”: „În după-amiaza zilei de 23 septembrie, într-un amurg însîngerat ca şi dealul Sîngeorgiului, am fost chemat la punctul de comandă al diviziei, care se găsea la colţul de nord-vest al satului Cipău. Aici am fost primit de către comandantul diviziei, generalul Costin lonaşcu. În ţinută sobră de campanie, cu binoclul atîrnat de gît, cu cizmele şi mantaua de ploaie înnoroite, m-a privit cu o faţă pămîntie şi crispată, luminată numai o clipă de un zîmbet. Un zîmbet amar, în care se oglindea tot zbuciumul sufletesc al celor două zile de lupte crîncene, fără rezultat. În cîteva cuvinte m-a pus la curent cu situaţia forţelor noastre, arătîndu-mi în teren linia atinsă de batalioanele Regimentelor 36 şi 40 infanterie. Apoi mi-a dat misiunea regimentului, indicîndu-mi, tot în teren, direcţia loviturii principale şi misiunea regimentului. Comandantul de divizie a accentuat că este necesar ca regimentul să fie trecut în capul de pod chiar în prima jumătate a nopţii.

M-a făcut atent că detaliile în legătură cu executarea misiunii le voi primi peste o oră în scris”. În noaptea de 22 spre 23 septembrie, în jurul orelor 22, Regimentul 34 infanterie începe trecerea dincolo de Mureş. O oră mai tîrziu, simţind probabil că introducem noi forţe în capul de pod, inamicul bombardează punctul de trecere. Nu ne cauzează pierderi. Pînă la orele 1, unitatea reuşeşte să treacă la nord de rîu cu trei batalioane, cel de-al patrulea (batalionul 1) rămînînd la sud de Mureş, în rezerva diviziei. Gruparea colonel Botea se intercalează astfel între grupările comandate de coloneii Manolescu şi Iacob. Ea urma să atace cu două batalioane în eşalonul întîi, pe direcţia şaua dintre înălţimile cu cotele 495, 463. Scopul acţiunii era cel fixat în ordin, şi anume: ocuparea pantelor de nord ale dealului Sîngeorgiu. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

8

Vineri, 16 august 2019

RM

Polemici«Controverse Slăbiciunea României - repetare a crizei Rusiei înainte de Putin (urmare din pag. 1) Cu alte cuvinte, trăim într-o țară în care ,,clanurile” sau ,,rețelele” de crimă organizată fac legea? Cam așa se pare. Ori, este aceasta o situație care afectează siguranța națională? Cu… siguranță! Aș merge mai departe – prin impotența demonstrată în cazul Caracal, dar și în altele, scoase la iveală (doar!) de presă – cred că nu e vorba doar de siguranță, ci și de securitatea națională, deci da, este o situație în care te întrebi și în privința eficienței Serviciilor.

Cînd vorbim de cazul Caracal, desigur că nu putem omite baza militară de la Deveselu, obiectiv de mare importanță, ,,cheie a parteneriatului strategic”. Cum să credem că această zonă nu era supravegheată de Servicii?! Și atunci, să înțelegem că așa-zisele rețele infracționale din zonă își desfășoară activitatea sub nasul Serviciilor? Că răpesc și trafichează minore în cea mai păzită zonă din România?!

De fapt, da, așa se întîmplă – și cam așa ceva se petrecea în Rusia pe vremea lui Elțîn, înainte de venirea lui Vladimir Putin. Știu asta de la persoane din mediul de afaceri, dar și de la politicieni și jurnaliști ruși cu care am discutat. Pe străzile metropolelor ruse se petreceau scene parcă scoase din filme: capii clanurilor mafiote treceau cu escorte formidabile, își afișau opulența în văzul lumii, iar traficul cu armament, persoane, resurse etc. erau în floare, mafia prospera, iar statul intrase în criză. Nu e de mirare că Occidentul și SUA îl încurajau pe Boris Elțîn – pentru că profitau și speculau slăbiciunea Rusiei!

Totul s-a schimbat cînd a venit Putin, cu o echipă fermă și un plan clar, cu orientare națională. Ce-i drept, Putin a sădit într-un teren fertil, fiindcă Rusia profundă va fi întotdeauna patriotică și credincioasă, rușii au cultul patriei, al istoriei și eroilor, sînt mîndri de țara lor oriunde și în orice situație ar fi.

Personal, Putin avea un avantaj serios – o pregătire informativă de cel mai înalt nivel, așa încît, atunci cînd a luat o măsură, aceasta era perfect pregătită și a fost mereu cu unul sau mai mulți pași înaintea celor cu care avea de-a face.

Propaganda anti-Putin generată de cercurile atlantiste îl numește ,,dictator” și îl acuză de durități și de măsuri ,,nedemocratice”. Dar, de fapt, Putin este întruchiparea a ceea ce ei numesc ,,Intelligence”.

Putin este cît trebuie să fie de dur sau de ,,soft”, de democrat sau de autoritar – adică exact cît îi recomandă, pentru fiece caz, excelenta pregătire informativă a problemei cu care se confruntă. Dar, pe de altă parte, Putin este însă întotdeauna ferm, NU ezită niciodată, planul este acoperit cu mai multe soluții de avarie – însă are o singură țintă: victoria, succesul. Să nu uităm - Putin este militar de elită și rus, adică este de două ori devotat țării sale, Rusia.

Să ne întrebăm: (mai) avem noi așa ceva în politică, un român devotat României?

La fel ca România de azi, și Rusia a fost momită și vrăjită de vorbele Occidentului pe vremea lui Elțîn – exact la fel, cu asigurarea securității internaționale, cu cooperarea pe baza deschiderii totale (se vorbea chiar de intrarea Rusiei în NATO!) – și da, Rusia s-a deschis, devenise ,,sat fără cîini”, pe cînd ceilalți, ,,partenerii” atlantici… nu! Așa s-a ajuns la situația gravă menționată - pe care au salvat-o Putin și echipa sa.

De fapt, lecția lui Putin este simplă și clară: siguranța națională ți-o asiguri numai tu! Da, bine, tratatele internaționale militare sînt altă problemă, dar delăsarea internă, lipsa cronicizată a încrederii în autorități, astea nu le rezolvă străinii, ci numai tu însuți! Putin a redat încrederea rușilor în autoritatea statului – și în ei înșiși, ca națiune. Și nu, Vladimir Putin nu este un Mesia, nici un supraom, ci un patriot inteligent și devotat 100% țării sale. În fine, Putin e un om care înțelege, lucid, prin atentă informare, economia capitalistă în paralel cu

susținerea intereselor statului și ale populației – deci nu e nicidecum un habotnic al unei ideologii, ori al unor vorbe goale de tip ,,stînga” și „dreapta”, ,,anticorupție” și alte formule isterizante de care ne-am săturat în România. Concluzionînd, da, situația din România seamănă cu cea din Rusia înainte de Putin, de fapt cu haosul prin care marea putere a trecut. Noi avem însă șansa să ne trezim, să înțelegem ceva din experiența Rusiei.

Să fie clar, nu poate fi vorba de a-l aduce pe Putin aici, nici de a schimba ,,Mesia” de Washington cu un idol pe care l-am imagina la Moscova! (Iar dacă am face asta, rușii ne-ar respecta la fel de puțin ca americanii, pentru că nimeni nu te va aprecia real dacă ești doar un lingău!) Pentru Putin, Rusia e Alfa și Omega, cum pentru noi trebuie să fie România.

Vladimir Putin construiește un stat serios, capabil să reziste provocărilor de toate felurile – dar acel stat este Rusia! Noi ar trebui să facem la fel, cu țara noastră.

Da, România este în UE, da, e în NATO, foarte bine, dar asta nu ne-a scutit de nemulțumiri. Revin la întrebarea inițială: oare de ce rușii, cetățenii unei mari puteri, sînt mulțumiți de Putin și de înșiși?

Iar noi ne înjurăm conducătorii, statul, structurile, tradițiile și chiar pe noi înșine? Răspunsul e simplu: indiferent de ce spun alții, Rusia lui Putin a căutat rezolvarea în ea însăși – și a reușit, în ciuda sancțiunilor internaționale, a provocărilor, a defăimării mediatice, a loviturii de stat care i-a întors țara-soră, Ucraina, împotrivă, și chiar în ciuda înconjurării cu baze NATO și a cheltuielilor militare și de spionaj imense ale SUA. Sigur, Rusia e o mare putere, întindere, resurse și forță militară colosale - dar nici noi nu ne confruntăm cu rivalități și probleme specifice unei mari puteri! Deci avem căi interne de rezolvare… numai să credem în noi!

Nu în alții! Încă un aspect de reținut: indiferent de context, Rusia lui Putin nu stă cu mîna întinsă și spinarea plecată! (Nici Turcia lui Erdogan, nici Ungaria lui Orban, nici Polonia…) Oare noi nu am învățat că asta ne-a adus numai necazuri?

Un exemplu simplu, de situație paradoxală: PSD e nemulțumit că, în ciuda cedării suveranității (decizionale), Europa și SUA susțin Opoziția; dar și Opoziția e nemulțumită că, în ciuda susținerii orbești față de ,,parteneri”, tot PSD ajunge la putere!

Adică toți sînt nemulțumiți – dar nu văd un aspect: ,,partenerii”… joacă dublu! De fapt, ,,partenerii” nu fac decît ceea ce e firesc – vor să cîștige cît mai mult! Faptul că pentru asta dezbină, că joacă ipocrit, pervers, e adevărat… dar nu ei sînt de vină că noi insistăm să ne prostim în continuare… pe noi înșine! Închei cu o precizare, aviz criticilor: exemplul lui Putin nu e ,,propagandă” - nici o țară nu s-a implicat mai puțin decît Rusia în treburile interne ale României. Nici măcar nu s-a reacționat (din partea Ambasadei) cînd politicieni români sau mass-media centrale au adus jigniri sau acuzații Rusiei, rușilor sau președintelui Putin. Deci nu, Rusia nu face parte din categoria ,,partenerilor” care își arogă dreptul de a interveni peste autoritățile române, de a da lecții sau a finanța organizații care să intervină în societatea românească, de multe ori provocînd nemulțumiri cu tendințe anarhice și de subminare a încrederii în autoritățile statului.

Nu, această analiză și comparația cu Rusia au rolul de deschide ochii românilor, care trebuie să înțeleagă – iată, și după dramele adolescentelor – că siguranța în țara ta ți-o faci singur, toate forțele și mințile române împreună, într-o unitate dincolo de diversitatea politică, interese și orgolii, și nu crezînd în diverși ,,Moș Crăciun” de la vest, ori și mai de la vest.

Maturizarea (2)

Bun, pînă aici lipsa de maturitate a poporului poate să fie ușor transformată într-o prostie și o ignoranță crase.

Dar, cum nu dorim să punem orgoliul românului slab pregătit, la încercare, zicem doar că la baza acestei practici de ascundere și de negare a trecutului stă, așa cum am spus, lipsa de maturitate a națiunii române.

Mergem mai departe și vorbim despre o altă dovadă a infantilismului românesc, a modului superficial de analiză, dar și a egoismului dus pînă la nebunie. De aproape 30 de ani, politicienii își bat joc de țara asta și, în speță, de poporul român. Au vîndut pe degeaba cam tot, România se transformă încet, dar sigur, în forță de muncă pentru afară, iar cei care au curaj fug cît mai departe de aceste plaiuri.

Din 4 în 4 ani, începînd cu 1990, românii votează cu obstinență aceleași figuri, aceiași bandiți, aceiași vînzători de neam și țară. Și dacă nu sînt aceiași, sînt fiii, fiicele, nepoții și nepoatele celor care îi vînd pe nimic. Deci, de 30 de ani, aceeași treabă, aceleași minciuni, aceleași fețe, partide diferite dar cu aceiași lupi la conducere. Și românii îi votează, îi aplaudă, îi idolatrizează. Țara este praf, industria a fost pusă la pămînt, pădurile românilor s-au pulverizat în cele patru zări, politicienii mint cu nerușinare, taxează cu nerușinare, fură cu nerușinare, vînd totul altora, pe nimic, dar cu comision, și românii tot pe ei îi votează. Și, peste toate acestea, cînd patriotismul este călcat în picioare, cînd cei care au iubit acest popor au fost crucificați chiar de românii lipsiți de minte, imediat ce vreun francez face mișto de români, toți… băi, dar chiar toți se inflamează și se simt jigniți.

Se spune că orgoliul este direct proporțional cu prostia, așa că, atunci cînd e vorba de neamul românesc, orgoliul este mare, foarte mare. Te doare mintea cînd vezi și analizezi acest fenomen. Am senzația că România însăși este un imens Caracal, ăla unde se spune că s-a răsturnat căruța cu proști. Păi, se pare că au fost mai multe căruțe, nu doar una. Așa cum acestei localități i se asociază diverse sintagme, gen ,,penitenciarul situat pe Strada Libertății”, sau bancuri gen ,,erau două mașini roșii în oraș și s-au ciocnit în Noaptea de Înviere”, așa și despre România putem să spunem multe, cum ar fi faptul că Imnul național, ,,Deșteaptă-te, române!” are rol de cîntec de leagăn pentru un popor care doarme. Putem specula și lupta românilor cu o Ordonanță – 13, de exemplu – cînd sute de mii de oameni au ieșit în stradă, în timp ce nimeni nu face nici măcar un gest ca să salveze pădurile României. Exemple sînt multe, dar lipsa de maturitate a acestui neam este mult prea adînc înrădăcinată pentru a putea exista o minimă reacție de protest împotriva nedreptăților pe care politicienii, și nu doar ei, le fac viitorului acestei națiuni. Pentru că, în fond, subiectul articolului de față nu se referă la noi, la generația noastră, ci la cei care vor urma. Așa cum pe Barna și Iohannis, pe Orban și Dăncilă, pe Cioloș și Băsescu nu îi interesează decît prezentul și cum să facă să fie mai profitabil pentru ei, românii trebuie să se gîndească puțin și la ce lasă în urma lor celor care se nasc acum. Dar, deja e mult să ceri unei națiuni care își omoară liderii care o iubesc să se gîndească la copii și la viitorul lor. Oameni mici, obiective mici.

Nu pot să nu rîd de afirmația marelui președinte și infractor nedovedit încă, Traian Băsescu, legată de obiectivul Rusiei de a ocupa Gurile Dunării, o aberație demnă de un pitic politic, în condițiile în care ,,Maica Rusia” are ochii ațintiți pe Bosfor și pe Dardanele, așa cum prezentul o dovedește. Dar, cum ziceam, țară mică, obiective mici, foarte mici, politicieni imaturi și foarte orgolioși. Cam asta e România anului 2019, o țară relativ tînără, cum am spus, dar asupra căreia încă se răsfrîng slugărnicia și trădarea din perioada premergătoare anului 1821.

Sfîrșit

RM

9

Vineri, 16 august 2019

File de istorie • File de istorie George Barițiu, un mare om de cultură și un patriot desăvîrșit Voi face în cele ce urmează portretul unui mare om de cultură și patriot desăvîrșit, anume George Barițiu, profesor, pedagog, întemeietorul presei periodice în Transilvania, publicist, istoric, literat, om de știință, economist, lingvist.

George Barițiu s-a născut la 2/14 mai 1812 în comuna Jucul de Jos, comitatul Cluj și a trecut la cele veșnice în anul 1893 la Brașov. Își face studiile la Trascău, apoi la Blaj, și Facultatea de filosofie la Academia maghiară din Cluj. Revine la Blaj și urmează seminarul.

Blajul a jucat un rol însemnat în privința educației patriotice a lui Barițiu, care notează, în Testament, că donează Muzeului liceului din Blaj „Condeiul de aur”, pe care îl primise pentru activitatea de publicist, deoarece la Blaj a învățat să rămînă român și să scrie românește.

La terminarea studiilor (1835), ocupă catedra de fizică la gimnaziul din Blaj, iar un an mai tîrziu, la Brașov. În vară, călătorește în Țara Românească, împreună cu Timotei Cipariu și Ioan Maiorescu, în centrele de rezonanță istorică Tîrgoviște, Curtea de Argeș, București, în scopul acțiunii de unire a românilor, unității de gîndire și acțiune. George Barițiu rămîne profesor cîțiva ani (pînă la 1845). În paralel, își începe activitatea de întemeiere a foilor sale, editînd Foaia literară (din 1838, Foaia pentru minte, inimă și literatură) și a Gazetei de Transilvania.

La început nu face parte din Comitetul național românesc din Transilvania, care conducea acțiunea revoluționară, dar văzînd prigoana dezlănțuită asupra românilor intră în Comitet, adoptînd linia lui Simion Bărnuțiu. Comitetul se dizolvă în martie 1849. Apoi participă cîteva luni la redactarea ziarului Bucovina, după care se întoarce în Transilvania pentru a continua activitatea foilor, dar este îndepărtat de la conducere. În anul 1852 devine director și coproprietar al Fabricii de hîrtie Zărnești.

După anul 1860, în perioada absolutismului liberal, participă la dietele din Cluj (1863-1864) și este

considerat de autorități un paria, în timp ce alții îl socotesc regalist, adică în slujba cancelariei imperiale de la Viena.

După încheierea dualismului austro-ungar (1867), Barițiu activează în cadrul „Asociației transilvane pentru literatura română și cultura poporului român” (ASTRA), întemeiată la 1861.

Barițiu este prim-secretar al ASTREI și apoi președinte (1867). Încorporarea Transilvaniei la Ungaria trezește un protest vehe­ ment la Conferința liderilor români de la Blaj (3/15 mai 1868), urmată de un protest scris, Pronunciamentul de la Blaj, unde contribuția lui Barițiu este însemnată. Noua situație din Transilvania impunea organizarea politică. Iau ființă Partidul Național al Românilor în Banat și Ungaria (20 ianuarie 1869) și Partidul Național al Românilor din Transilvania (7 martie 1869). În urma conferinței de la Sibiu (1871), cele două partide fuzionează într-unul singur: Partidul Național Român din Transilvania, care va avea un rol hotărîtor în lupta pentru Marea Unire din 1 Decembrie 1918.

George Barițiu publică Memorialul, o cuprin­ zătoare expunere asupra situației românilor din dubla monarhie. Îl găsim apoi prezent în lupta politică și publicistică, alături de Memorandiști (1892) și poartă corespondență cu Ioan Rațiu. Firește, intelectualii au avut un rol esențial în lupta națională pentru cultură.

Cel mai de seamă for științific românesc, Academia Română, îl alege pe cărturarul și istoricul George Barițiu președintele ei (1893), deși acesta locuia la Brașov, unde, la scurt timp după aceea, se stinge din viață.

Opera clădită de George Barițiu are la bază sentimentul dăruirii totale în scopul realizării cerințelor vitale ale națiunii române. Ideile sale, răspîndite în mai multe domenii esențiale ale culturii, au un caracter progresist și desemnează un spirit vizionar. Important este faptul că el a știut să lege într-un tot elementele diferitelor domenii de studiu și afirmare a națiunii române, școala de biserică,

Biblioteca județeană „George Barițiu“, din Brașov

și ambele de activitatea publicistică, pe care a desfășurat-o pe plan istoric, filosofic, teologic etc. Un rol însemnat în activitatea de profesor l-a avut și instruirea științifică. Cariera de profesor și-a inaugurat-o cu disertația despre școli, deci cu o problemă teoretică, de pedagogie și, cu toate că nu avea experiență, ea reflectă o bună cunoaștere a mediului școlar și problemelor școlii. Disertația se adresa tuturor ,,credincioșilor de lege grecească” din Brașov, adică ortodocși. La bază stătea ideea înființării unor școli cît mai bune.

Mai tîrziu (după 1870), reeditează chemarea: „Națiunii române îi trebuie îndată școale multe, felurite și toate bune, foarte bune”. Prin această exprimare, Barițiu înțelege scopul nobil al emancipării poporului român, prin școală, dar extinde sistemul educativ foarte mult, de la școală, la publicistică și la întreaga cultură. Gazeta Transilvaniei și suplimentul ei literar, Foaia pentru minte, inimă și literatură, abordează o sumedenie de aspecte economice, sociale, politice și diplomatice, naționale, bisericești, culturale.

Călătoriile pe care le întreprinde în străinătate (Austria, Boemia, Franța, Elveția, Belgia, Olanda) au drept scop cuprinderea progresului. Întors în țară, Barițiu condamnă înapoierea feudală și vede ridicarea acestei țări prin industrie. De fapt, toate ideile de progres le privește de pe poziție antifeudală: pe plan social, împotriva instituției iobăgiei, pe plan politic, împotriva despotismului.

Cît privește partidele politice, se pronunță la 1848 pentru partida propășitoare, care urmărește progresul națiunii. Pe plan ideologic, se pronunță împotriva șovinismului, promovează ideea înfrățirii între popoare. Pe plan istoric, Barițiu afirmă rolul și funcția istoriei de a evidenția adevărul. George Barițiu continuă, de fapt, tezele Școlii Ardelene, susținînd latinitatea poporului român și a limbii române. Deși nu cade în exagerări, poziția lui Barițiu este latinizantă, folosind termeni lingvistici luați direct din latinește, și la fel apare și în ortografia scrierilor sale. Problemele de istorie au însemnat pentru Barițiu un prilej de manifestare a poziției antifeudale, progresiste, patriotice.

Un rol hotărîtor în opera lui George Barițiu îl ocupă cultura, care înseamnă iluminare, cultivarea poporului și, implicit, emanciparea lui. George Barițiu combate cosmopolitismul și lauda geniu­ lui național, îndemnînd însă la recunoașterea specificului național al fiecărui popor și contribuția la îmbogățirea patrimoniului universal. Barițiu exprimă ideea colaborării științifice și intelectuale a tuturor luptătorilor pentru progres, așa-numita republică literară, care se întinde peste omenirea întreagă, fără diferență de naționalitate și con­ fesiune. George Barițiu se ocupă amănunțit de problemele de educație: educarea poporului în spiritul progresului, educarea tineretului, o forță a societății, emanciparea femeii, rolul ei în societate, ca mamă, în economie, ca un cetățean. În esență, opera lui George Barițiu pornește de la un cărturar de seamă, cunoscător profund al realităților epocii sale, dar care nu rămîne la nivelul teoriei, ci dă soluții pentru realizarea progresului în toate domeniile.

Ing. MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare Bibliografie: 1. Netea, Vasile – „George Barițiu. Viața și activitatea sa”, București, Editura Științifică, 1966 2. * * * * * * * * * - ,,Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului. Volumul I A-G”, București, Editura Geneze, 1999

10

Vineri, 16 august 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Zurbagii și frondeuri în Bucureștii de altădată Am parcurs, cu plăcere, lucrarea istoricului Corneliu Șenchea, cu un titlu interminabil, ,,Bucureștii romantici. Între veacul fanariot și Belle Époque.

Pagini antologice din istoria politică și sentimentală a Capitalei”, și aproape 350 de pagini. Acest mic incovenient nu scade cu nimic valoarea cărții, căci autorul a folosit o documentare solidă, din autori feluriți, și excelează printr-un limbaj atrăgător. Răsfoind și noi bibliografia studiată, am reținut numele unor cronicari mai vechi ai Bucureștilor, cum ar fi: Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, Constantin Bacalbașa sau Emanoil HagiMoscu. Lor li se adaugă atîția alții din zilele noastre: Ion Bulei, George Potra, Dan Berindei, Constantin Bălăceanu-Stolnici, ca să amintim doar cîteva condeie.

La fel de importante sînt și ilustrațiile – picturi și fotografii cu Bucureștii de altădată, precum și figuri de domnitori, oameni de cultură și feluriți politicieni care au făcut faima orașului. Nu putem să ne oprim la tema propusă cititorilor noștri fără să menăționăm și cele 23 de capitole împărțite în 3 secțiuni: ,,Curtea Veche și mirajul Bucureștilor din Secolul al XVII-lea” și pînă la sfîrșitul domniilor fanariote, care îi adună laolaltă pe Ienăchiță și Alecu Văcărescu, logofătul Constantin Dudescu; începuturile teatrului românesc sub domnița Ralu Caragea, precum și interesele Eteriei în contradicție cu năzuințele slugerului Tudor Vladimirescu. Secțiunea a doua cuprinde perioada de strălucire a Capitalei de sub domniile pămîntene (Alexandru Dimitrie Ghica, Grigore Ghica, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei) și instituirea Regulamentului Organic. Tot aici trebuie plasat capitolul despre entuziasmul unionist, care a cuprins Bucureștii la 1859, și epoca lui Cuza. Ultima secțiune îi adună laolaltă pe marii noștri scriitori – Eminescu, Caragiale, Ion Minulescu, Mateiu, Delavrancea și alții – care și-au legat destinul de marele oraș. Un loc bine definit îl ocupă marii politicieni Nicolae Fleva, Nicolae Filipescu și Barbu Catargiu.

Unele aspecte, cuprinse în cadrul mai larg al primei secțiuni, au constituit obiectul unor materiale deja elaborate și care își așteaptă rîndul la publicare. În articolul de față, ne-am propus să vorbim despre cîțiva dintre bărbații cei mai proeminenți ai epocii. Și pentru aceasta îi împărțim în două grupe – băieții de banigata și frondeurii Bucureștilor de altădată, așa cum a procedat și Corneliu Șenchea în carta sa. *** Băieți de bani-gata, unii chiar fii de domnitori (beizadele), alții doar odrasle boierești, mai mari sau mai mici, au existat întotdeauna în Bucureștii întemeiați de Vlad Țepeș în anul 1459. După o tinerețe aventuroasă, unii s-au luat cu alte gînduri, alții au intrat în politică și au rămas în amitirea orașului prin faptele puse la cale.

Dovadă – statuile, piețele și străzile cu numele lor. Alții aproape că nu s-au maturizat deloc, populînd legendele de ieri și de azi ale cetății.

Să începem cu Barbu Catargiu, sau Bărbucică (1807-1862), viitorul prim-ministru al lui Alexandru Ioan Cuza, fără nici o legătură de rudenie cu Lascăr Catargiu, și el prim-ministru, pe vremea regelui Ferdinand. Cînd i-a venit vremea, în loc să se ducă la studii în Franța, precum alți tineri din generația sa – I.E. Rădulescu, C.A. Rosetti, Eufrosin Poteca sau I.C. Brătianu – el a preferat să bată Bucureștii în crailîcuri și în scandaluri de pomină. Și mai zice Corneliu Șenchea în cartea sa: ,,(Barbu Catargiu) studia fetele și femeile care veneau să înălbească pînzele în apele Cișmigiului”. Dar părinții și soții cucoanelor le ațineau calea și se dedau la lupte grele cu ciomege, săbii și pistoale. Capete sparte, oase frînte, șiroaie de sînge.

Uneori, chiar și morți. Atunci intrau în luptă cetele de arnăuți conduse de căpitanii Măciucă și Negreanu, care

făceau prăpăd în tabăra berbanților. ,,Bine le-a făcut!”, spunea măria sa Grigore al IV-lea Ghica, întîiul domnitor pămîntean din Țara Românească. Numai că Bărbucică al nostru nu se lăsa nici el. Dar nici zbirul Măciucă nu dormea. Însuși domnitorul a apucat vîna de bou și i-a croit zurbagiului, închis la gros, cîteva la spate, după care l-a închis în Mînăstirea Sărindarului, unde s-a construit, mai tîrziu, Cercul Militar. Pînă la urmă, tot familia l-a dat pe brazdă pe Bărbucică și l-a trimis la Paris, să facă Dreptul. Deși prim-ministru conservator al liberarului Cuza, el s-a opus reformei agrare preconizată și a căzut asasinat pe Dealul Mitropoliei în 1884, se pare că la sugestia lui Vodă.

Scarlat Bărcănescu a fost alt mare crai din vremea lui Grigore Ghica. El a făcut-o de basm pe domnița Elena Moruzi, fata unei boieroaice înrudită cu domnitorul fanariot Ion Gheorghe Caragea, de unde și balada cîntată prin cîrciumi și pe ulițe: ,,Arde Podul Mogoșoaiei pentru fata Moruzoaiei...”. Se pare că între Scarlat și Elenca fusese un foc mai vechi, așa că, de gura lumii, părinții au măritat-o pe iabrașa fetișcană cu dumnealui logofătul Ion Bălăceanu, cam copticel. Dar, în noaptea nunții, hulubașii au fugit împreună la Brașov. Scandal, tărăboi, ,,Nu le-ar fi rușine, că sînt un pic și veri!...”. Și căpitanii Măciucă și Negreanu aveau de lucru pînă peste cap. Bătaia la tălpi ajunsese la mare căutare. Căsnicia dintre Scarlat și soața lui n-a început prea bine, căci de sprîncenele ei încondeiate s-a amorezat consulul austriac Herr von Liechmann.

Alt scandal se ivește la orizont: un pamflet din partea soțului încornorat zguduie societatea, provocînd un duel între acesta și scorțosul conte, în Grădina lui Scufa. Se alege pistolul. Protipendada așteaptă deznodămîntul cu sufletul la gură. Dar, lașitate de ambele părți: se trag două focuri în aer, și onoarea este salvată. Pînă la urmă, căsătoria dintre Scarlat și Elena Bărcănescu a mers bine: belșug, armonie și 5 prunci - 3 fete și 2 băieți. În casa lor au cîntat Anton Pann și Nănescu. Un băiat, tot Scarlat, a ajuns colonel și aghiotant al lui Al.I. Cuza. Un altul, Mitică, s-a acoperit de glorie în Războiul pentru Independență. În plus, bătrînul a fost și protectorul scriitorului Nicolae Filimon, cel cu romanul ,,Ciocoii vechi și noi”.

Un alt rebel care a ținut Capitala sub teroare a fost Ionel Isvoranu, fost ofițer de cavalerie. Deși provenea dintr-o familie onorabilă (tatăl său era paharnicul Alecu Isvoranu, iar mama, Elena Butculescu), neisprăvitul ăsta se pusese în fruntea unor declasați și își căuta victimele prin cîrciumi, teatre și pe ulițele orașului, pe care le cocoșa cu bătaia. Din senin și fără motiv. Sau, după caz, se lua de femei. Veșnic cu damful în nas, tulbura spectacolele de la Național și doar intervenția jandarmilor mai putea să restabilească liniștea, conducîndu-i la Prefectură, unde se potoleau anevoie. Din această pricină, Ionel Isvoranu a prins ură pe maiorul Fănuță, șeful jandarmilor, pe care l-a provocat la duel și l-a dovedit, rănindu-l cu sabia. Altfel, amenința pe toată lumea cu rudele sale sus-puse: nepotul lui Marghiloman și cumnatul poetului Cezar Bolliac, vîrf al politicii dîmbovițene. O astfel de viață dezordonată avea să se curme repede, în 1875, cînd țăranii de pe moșia lui au pus mîna pe bîte și l-au ucis, fiindcă se îmbătase și le necinstise nevesele și fetele.

Frondeurii Bucureștilor Mai știe cineva ce înseamnă cuvîntul ,,frondă”? Dacă nu, aflați acum. Etimologic, cuvîntul ,,frondă” a apărut în Franța în Secolul al XVII-lea și înseamnă ,,revoltă”, ,,nesupunere”. Adică revolta burgheziei împotriva absolutismului Annei de Austria și a ministrului cardinalul Jules Mazarin în perioada minoratului regelui Ludovic al XIV-lea. Sînge, baricade, morți. Războiul dintre protestanți și catolici. La noi, clasa politică, ajunsă

la vîrsta maturității, se comporta imatur, și frondeurii noștri, cînd erau la putere, tăiau și spînzurau. Dar cînd treceau în opoziție, chemau lumea în stradă pentru drepturi democratice, se băteau cu poliția și curgea sînge. (Exact ca în schița ,,Tempora”, a lui Caragiale.) În acele momente tulburi au ieșit la iveală 2 figuri de mari frondeuri: liberalul Nicolae Fleva și conservatorul Nicolae Filipescu.

Nicolae Fleva (1840-1920). Revoluția de la Ploiești din 1870, condusă de căpitanul Alexandru CandianoPopescu, la care a participat și el, a însemnat începutul carierei politice a lui Fleva. Mare orator, după unii, mare demagog după alții. Între 1884 și 1886, primar al Capitalei. Tulburînd masele, el a contribuit la căderea guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu, în aprilie 1875. Tulburări de stradă, cuțite și focuri de armă, sînge, morți. Vinovat a fost găsit Nicolae Fleva.

Bucureștenii au luat foc pentru ,,Tribunul” lor. Atunci a căzut Guvernul Catargiu. (Prefectul poliției era un Ienăchiță Văcărescu, dar nu poetul, mort în 1797.)

Fleva este eliberat, ajunge deputat și îl acuză pe Catagiu de toate relele din lume. Dar nici cu liberalii nu se mai înțelege și ajunge disident. În 1887, se duelează cu ministrul de Externe Mihai Pherekyde, la Hipodrom.

Două gloanțe de la 20 de metri, și Fleva cade rănit. ,,Duelul Pherekyde-Fleva – avea să scrie Mihai Chiper în cartea sa, «Pe cîmpul de onoare. O istorie a duelului la români» - este perceput ca un moment de cotitură al afacerilor de onoare cu implicarea politicienilor. În primul rînd, în jocul dintre putere și opoziție, duelul este consacrat ca o modalitate de rezolvare a conflictelor parlamentare de ordin pur politic, fiind considerat ca un mijloc de intimidare a opoziției. În al doilea rînd, acest duel marchează o intrare furtunoasă a liberalilor pe scena afacerilor de onoare, teren dominat de conservatori”. În martie 1888, liberalul disident provoacă și căderea guvernului liberal I.C. Brătianu. Popularitatea lui Fleva crește. Vorba lui Eminescu: ,,Nimeni de a plînge n-are, el traiul și-a trăit”. Își ia răsplata: ministru de Interne, ca liberal disident. După 3 luni e dat afară pentru exces de zel. Nu l-au iertat nici conservatorii și nici oligarhii liberali care, sub oblăduirea unui liberalism de fațadă, au tîlhărit țara cum au vrut.

Nicolae Filipescu (1862-1916). Conservator, provenea dintr-o familie nobilă. Chipeș peste poate, cînd i-a venit vremea, s-a căsătorit cu Maria de Blaremberg, fiica generalului rus Vladimir de Blaremberg, împămîntenit la noi. A locuit pe Strada Batiștei, în casa socrului, care avea să devină Ambasada SUA. În interesul Partidului Conservator și-a risipit toată averea părintească. În 1885 a înființat ziarul ,,Epoca”, pe lîngă ,,Timpul” lui Eminescu, care avea să ajungă al doilea motor al conservatorilor.

Lascăr Catargiu laudă trăsătura ,,jertfelnică” a lui Filipescu, dar se teme de caracterul său impulsiv: ,,Băiatul ista are să facă multe pozne partidului”. Nicolae Filipescu s-a aruncat în politică în 1887, cînd cu căderea Guvernului Brătianu. Ajunge coleg la Jilava cu Nicolae Fleva. Între anii 1883 și 1885 este primar al Bucureștilor.

Printre isprăvile sale enumerăm: amenajarea Parcului ,,Filipescu”, lărgirea Bulevardului ,,Colțea”. A fost un bun orator. Dar și un temut duelgiu. El l-a ucis cu spada pe ziaristul George Em. Lahovary. Alt duel i l-a adus în față pe Leon Ghica-Dumbrăveni, un coleg de partid.

S-a folosit sabia. Și încă unul: cu Șerban Cantacuzino (pistolul). N. Filipescu a fost incomod chiar și pentru conservatori. Spre sfîrșitul vieții, s-a împăcat cu regele Ferdinand: ,,Măria ta, ori mori pe crestele Carpaților, ori te încoronezi la Alba Iulia!”.

Ca dovadă că cei doi Nicolae au fost foarte verticali și incomozi, în 1888, pe fondul unor mișcări de stradă și tulburări în București, guvernul liberal i-a arestat pe amîndoi pe motiv că... înflăcărau plebea bucureșteană.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 16 august 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (32)

Ciudata moarte a lui Mussolini (10)

După Bandini, lucrurile nu s-ar fi petrecut chiar atît de simplu. Hotărîrea lui Pedro ar fi fost determinată de o serie de ordine misterioase venite din partea Comitetului de eliberare. În cursul nopţii, acesta ar fi „oscilat “ pur şi simplu. După ce seara era de părere ca ducele să fie predat americanilor, acum preconiza judecarea lui de către tribunalul italian. „M-am gîndit – scria Cadorna – la consecinţele pe care le-ar fi avut pentru Italia capturarea lui Mussolini de către aliaţi şi procesul spectaculos ce ar fi urmat în mod inevitabil, care ar fi devenit procesul politicii italiene de douăzeci de ani încoace, tocmai acum, cînd era necesară tăcerea cu privire la anumite fapte şi împrejurări în care ar fi fost dificil să se separe răspunderea unui popor de cea a conducătorului său... În nici un caz n-aş fi fost de acord de bunăvoie cu predarea lui Mussolini în mîinile aliaţilor, pentru a fi judecat şi executat de străini”.

De aceea, cînd un oarecare Walter Audisio, un partizan comunist care-şi spunea colonelul Valerio, s-a prezentat la Cadorna şi l-a informat că are mandat „să se ducă la faţa locului şi să-l judece pe Mussolini”, generalul n-a făcut nimic pentru a se opune acestei „misiuni”. Mai mult, el i-a dictat chiar căpitanului Daddario următorul document: „Milano, 28 aprilie 1945. Colonelul Valerio (cunoscut şi ca Magnoli Giova-Battista di Cesare) este un ofiţer italian făcînd parte din Comando Generale del Corpo Volontari della Liberia. El se află în misiune din ordinul Comitetului de eliberare naţională în oraşul şi provincia Como şi trebuie să poată circula liber împreună cu escorta sa armată”. În momentul în care Pedro se întorcea cu Mussolini, Valerio gonea cu maşina spre Como... Încotro? Unul dintre partizanii care-1 însoţesc pe Pedro, căpitanul Neri, spune că el ştie un loc sigur: – Casa unui ţăran care m-a găzduit de mai multe ori în timpul insurecţiei, un patriot cinstit în care se poate avea încredere. E la Bolzanigo, mai sus de Azzano. Şi pornesc din nou. La Azzano maşinile se opresc.

Mussolini şi Clara se dau jos, împreună cu paznicii lor.

Nu se vedea nimic; din cauza ploii care nu mai contenea, noaptea părea şi mai neagră. O pornesc bîjbîind pe un

drum îngust, o cărare plină de pietre care urcă între doi pereţi, de-a lungul cărora apa se scurge la vale în şiroaie, ca în albia unui torent. Claretta se agaţă de braţul lui Mussolini.

Drumul dă într-o pajişte. La capătul ei se zăreşte cu greu faţada spoită în alb a unei case de ţară. Neri singur strigă cu glas ascuţit: „Di... di... di...”, aşa cum fac tărăncile cînd îşi cheamă găinile. Uşa casei se deschide – un dreptunghi de lumină pe fondul întunecat al nopţii.

Un bărbat şi o femeie se ivesc în prag: Giacommo De Maria şi nevastă-sa Lia. Ea ţine în mînă o lampă cu petrol. Micul grup intră în bucătărie.

Neri îi spune lui De Maria: – Sînt doi prizonieri; primiţi-i cum se cuvine. Îşi vor petrece noaptea aici.

După care şefii pleacă... Nu mai rămîn ca să-i păzească pe prizonieri decît doi tineri partizani originari de prin partea locului, Sandrino şi Lino. Aceştia au consemn să nu-i slăbească o clipă din ochi pe Mussolini şi pe Claretta: „Nu vă clintiţi din loc şi nu dormiţi pînă la noi ordine”.

Mussolini s-a lăsat pe un scaun înaintea unei mese.

Cu bandajul acela care-i înfăşoară capul, cu obrazul palid, cu faţa lui colţuroasă, apare în ochii gazdelor cu o fizionomie cam suspectă... Claretta s-a aşezat alături de el şi i-a luat mîna. Ţăranul aţîţă focul din vatră.

– Cu ce pot să vă servesc? – întrebă el.

– Cu o cafea – şopti Claretta.

– Nu am cafea, dar pot să vă servesc cu un surogat.

– N-are importanţă. Între timp, Lia De Maria a urcat la primul cat şi i-a trezit pe cei doi copii care dormeau în patul cel mare din lemn de nuc. I-a trimis să se culce în şură şi a schimbat aşternutul. După aceea a coborît din nou: – Dacă domnul şi doamna vor să meargă sus...

Paolo Monelli, care i-a chestionat mult pe soţii De Maria, ne-a spus că „Mussolini nu se clintea, stătea cu capul plecat, cu mîinile înfundate în buzunare. Parcă nici n-a auzit. Claretta îi spuse, ca şi cum ar vorbi cu un bolnav: «Doamna spune că odaia e gata. Vrei să urcăm?»“.

Atunci el se scoală. Urcă greoi scara şi intră în odaie, urmat de Claretta. E o încăpere foarte mică, spoită cu var, cu grinzi. Patul o ocupă aproape în întregime. De tavan, prins de un fir, atîrnă un bec electric. Deasupra

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (13) III. Direcţii şi obiective ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice cu rol fundamental (9)

4.2. Realizări în domeniul creaţiei ştiinţifice şi tehnice originale naţionale (1) Măsurile legislative adoptate şi promovate în acei ani, concretizate în susţinerea materială şi financiară integrală a activităţilor de cercetare şi creaţie tehnico-ştiinţifică naţionale de către statul român şi în orientarea lor spre problemele fundamentale actuale şi de perspectivă ale economiei şi vieţii sociale, inclusiv în implementarea largă a realizărilor acestora în practică, au condus la creşterea accentuată a numărului de invenţii provenite din cercetările efectuate, atît în unităţile ştiinţifice şi tehnice cît şi în cele ale producţiei materiale, din întreaga ţară. Numai în primii cinci ani, 1966-1970, ai celei de-a doua etape de dezvoltare a României pînă în 1989, numărul invenţiilor înregistrate a atins cifra de 14.676, din care aproape 9.000 au fost concesionate statului, faţă de 12.824 invenţii în cei 16 ani anteriori, 1950-1965, iar numărul inovaţiilor, de 387.400, din care 167.000 au fost efectiv realizate şi aplicate în producţie. Situaţia numărului cererilor de brevete de invenţii înregistrate de

la solicitanţii români şi a brevetelor de invenţii acordate de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, inclusiv indicele de creativitate la nivelul ţării, în anii 19651988, este evidenţiată de datele tabelului următor.

Situația numărului cererilor de brevete de invenţii înregistrate de la solicitanţii români, de brevete acordate şi indicele de creativitate în anii 1965, 1970, 1980, 1985-1988 Numărul cererilor de brevete de invenţii Indicele de înregistrate Anul creativitate Din care: Total româneşti

Total brevete acordate

patului e o gravură cu Madona din Pompei şi portretul unui vînător de munte din celălalt război. Nişte scaune de paie. Un lavoar, pe care Lia a pus un ştergar curat.

Aşteptarea durează de dimineaţă.

Dincolo de uşă cei doi partizani aşteaptă şi ei. Ce anume? Nici ei nu ştiu.

Prizonierii lor s-au trezit pe la orele unsprezece. La amiază soţii De Maria le-au servit mămăligă cu lapte, pîine şi nişte cîrnaţi, pe care i-au mîncat în tăcere. Drept băutură li s-a dat apă. Şi după aceea, din nou aşteptare...

Orele patru. Zgomot de paşi pe scări. Zgomot de arme. Uşa se deschise. Benito, care stă în picioare între pat şi fereastră, şi Claretta, care s-a ridicat brusc, văd apărînd un civil îmbrăcat într-un impermeabil, urmat de doi bărbaţi în uniforme kaki. Civilul e înalt. Are o figură energică şi o mustaţă mică, neagră à la Clark Gable. Să tot aibă vreo treizeci şi cinci, patruzeci de ani. E înarmat. Priveşte cu insistenţă încăperea şi pe prizonieri. Pare nervos.

– Eşti înarmat?

Ducele nu se arată mirat de faptul că e tutuit.

– Nu, n-am nici o armă...

Claretta nu-şi poate desprinde ochii ei mari verzi, înspăimîntaţi, de la necunoscut.

– Grăbeşte-te – îi spune Mussolini.

Se scoală şi ea. E numai în combinezon. Civilul pare din ce în ce mai nervos.

– Hai, grăbeşte-te – îi spune şi el la rîndul lui.

– Nu pierde timpul, îmbracă-te, mă grăbesc.

Mussolini îşi pune pardesiul. Claretta se îmbracă cît poate de repede. Îşi pune o bluză albă, un taior gri, nişte pantofi de piele albaştri.

Privirea lui Mussolini şi-a recăpătat intensitatea din zilele lui de glorie. Îi strigă bărbatului care pretinde că a venit să-l elibereze: – O să-ţi dau un imperiu! Şi o apucă spre scară. Bărbatul, revenind cu oarecare emfază la pronumele de politeţe, intervine cu un gest teatral, întorcîndu-se spre Claretta: – După dumneavoastră, doamnă... Şi tînăra femeie trece prima.

Scara. Bucătăria. Uşiţa care dă în pajişte. Cărarea povîrnită. O boltă întunecată. O străduţă abruptă. Satul.

Printre casele vechi, cenuşii, Claretta, Mussolini şi cei trei care-i escortează răsuflă din greu pe pavajul în trepte.

O răscruce. Ceva mai încolo, pe şoseaua naţională, un „Fiat 1100” negru, care aşteaptă. (va urma) ALAIN DECAUX Prezentînd noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut pe plan mondial, realizările sub formă de invenţii ale ştiinţei şi tehnicii româneşti, prin impactul lor pozitiv complex, s-au constituit în factorul cu cel mai hotărîtor rol în inovarea tehnologică a producţiei materiale şi în creşterea economică a ţării. Numai în anii 1966-1970, efectele economice rezultate din valorificarea invenţiilor şi inovaţiilor s-au ridicat (a se vedea următoarea situaţie statistică) la 4.579.765 000 lei, egale cu 763 milioane dolari (la cursul valutar din 1965), ele fiind în anii respectivi, 1966-1970, de 3,6 ori mai mari decît cele obţinute în anii 1956-1960 (1.270.000.000 lei) şi de 1,8 ori mai ridicate decît cele obţinute în anii 1961-1965 (2.490.000.000 lei).

Anul

Valoarea economiilor [lei]

1966

654.680.000

1967

712.136.000

1968

863.938.000

1969

1.049.011.000

1965

1.770

1.348

7,1

264

1970

3.439

2.123

10,7

1.152

1980

3.297

2.570

13,9

2.265

1985

4.580

4.201

18,3

2.452

1970

1.300.000.000

1986

4.680

4.394

19,4

2.550

1987

5.195

4.821

20,9

2.688

TOTAL:

4.679.765.000

1988

5.880

5.615

24,4

2.878

(va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Cltorii n Istorie

„Grdina de suflete a baronului Bellu“ – locul unde marile iubiri nu mor niciodat Există un loc în Bucureşti în care totul pare că a încremenit, ca şi cum timpul ar fi îngheţat. Anotimpurile se succed impasibil, anii trec imperceptibil, însă aici există lucruri ce nu par să se schimbe. Pe „uliţa“ Şerban Vodă a urbei dîmboviţene se găseşte o grădină frumoasă, cu monumente şi alei din vremuri apuse, o „grădină a sufletelor“: Cimitirul Bellu. Împrejurimile ne amintesc în ce secol ne aflăm: un mall şi un bulevard îmbîcsit, pe care circulă maşini, cu viteza Secolului XXI. Dincolo de porţile care se impun prin solemnitate, istoria Bucureştiului se odihneşte, însă, în tăcere.

Păşeşti pe aleile umbroase ale cimitirului, cu un sentiment de respect şi teamă, ca nu cumva să perturbi liniştea şi armonia mormintelor aşezate umăr la umăr.

De-o parte şi de alta, monumente, cavouri, statui şi busturi îşi deapănă fiecare, în taină, povestea sa. Aici găsim o adevărată colecţie de artă a marilor sculptori ai Secolului XIX: Karl Storck, Ion Mincu, Cornel Medrea, Raffaelo Romanelli, Dumitru Paciurea, Constantin Bălăcescu.

Grădina de portocali Așezare de cîmpie, sat devenit urbe, Bucureștiul a fost întotdeauna supus unor riscuri ce puteau amenința sănătatea populației. În ,,Istoria Bucureștilor”, Соnstantin С. Giurеsсu a scris despre un document din 29 martie 1629, prin care un general recomanda Mitropoliei să ia măsuri pentru amenajarea cimitirelor în afara orașului.

A fost nevoie de mai bine de două secole și de multe nenorociri – cum ar fi ciuma din 1812-1813, numită ciuma lui Caragea, după numele domnitorului din acea perioadă, cînd jumătate din populație a pierit – ca să se poată realiza acest lucru în București, „spre părerea de rău a mahalagioaicelor, cărora li s-a răpit o distracție mai plăcută ca o melodramă la Național, înmormîntarea în jurul bisericilor din centrul Capitalei”, scria Henri Stahl.

Cum nimeni nu a putut să-i convingă pe bucureștenii cei bine ancorați în tradițiile lor că trebuie să renunțe la unele dintre acestea, spre folosul lor, au trecut decenii de încercări, renunțări, solicitări, recomandări, epidemii, cutremure, incendii, pentru ca, într-un final, oamenii să vină și să ceară schimbarea și să o accepte ca pe ceva firesc.

Cu mai bine de două secole în urmă, pe locul unde astăzi se află cimitirul, familia de origine aromână Bellu avea, se spune, o livadă de portocali. În Bucureşti, celebra familie deţinea terenuri şi proprietăţi întinse care, în mare parte, au fost donate statului român. Printre ele, şi grădina de pe ,,uliţa” Şerban Vodă, pe care Barbu Bellu, ministrul Cultelor şi Justiţiei, o donează în 1853 Sfatului Orăşenesc, adică Administraţiei Publice Locale.

Pînă în 1850, locuitorii Bucureştiului îşi înmormîntau decedaţii în cimitirele parohiale, de pe lîngă bisericile de care aparţineau. În afara Bucureştiului nu se găseau decît cîteva cimitire, mai mult ale săracilor. Şi astfel edilii,

(3)

personalități ca George Bacovia, Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu, Emil Gârleanu, Petre Ispirescu, Nicolae Labiș, Alexandru Macedonski, Adrian Păunescu, Camil Petrescu, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu sau Nichita Stănescu.

La fel de plină de nume mari este și Aleea artiștilor, unde își dorm somul de veci oameni extrem de iubiți, și astăzi, de români: Toma Caragiu, Anda Călugăreanu, Gheorge Dinică, Ion Dolănescu, Emil Hossu, Amza Pellea, Gică Petrescu, Adrian Pintea, Florian Pittiș, Dem Rădulescu, Dan Spătaru, Laura Stoica, Maria Tănase, Marin Moraru, Radu Beligan, Sebastian Papaiani, Olga Tudorache sau Cristina Stamate.

Duminica poeţilor naţionali

pentru a fi în pas cu marile capitale europene, hotărăsc destinaţia terenului: un cimitir mare, demn de un oraş tot mai modern. *** Într-o dimineaţă a lui noiembrie 1859, un sobor de preoţi cînta veşnica pomenire în ceaţa aşternută pe un cîmp din afara Bucureştiului. În mijlocul lor odihnea întrun sicriu o tînără care abia ajunsese la vîrsta majoratului.

La căpătîiul fetei plîngea un bărbat cu barbă neagră, deasă. Era C.A. Rosetti, luptător al Revoluţiei din 1848, iar trupul de lîngă el era cel al fiicei lui, Elena, cea care avea să fie prima persoană înmormîntată oficial în proaspătul cimitir înfiinţat de baronul Bellu. Următorul înregistrat în arhiva cimitirului este scriitorul Cezar Bolliac, nevoit să ia un loc de mormînt pentru soția lui.

După deschiderea oficială, aici au început să fie înmormîntate personalități din viața culturală, artistică, științifică. Mai mult, aproape toate familiile înstărite șiau cumpărat la Bellu locuri de veci și au înălțat capele impozante. Henri Stahl vorbea prin 1910 despre cum s-a scumpit chiria „petecelor de pămînt, boierinduse cimitirul”: „[…] judecînd după inscripțiile în franțuzește, tot mai numeroase, succedînd tuturor straniilor sisteme ortografice românești înmormîntate pe inscripțiile funerare de la Bellu, judecînd după îngrămădirile de marmură trufașă deasupra unui pumn de viermi, după cîteva duioase inscripții, dovedind, pe lîngă parale, și suflete alese, Cimitirul Bellu este astăzi loc de transformare în țărînă de o singură și aceeași calitate, a protipendadei”. „Pe aceste 19 hectare îi găsim pe toţi cei care au făurit istoria României Mari”, povesteşte Paul Filip, autorul monografiei „Bellu 2000”. De 30 de ani, Filip cutreieră aleile de la Bellu strîngînd poveşti despre cei înmormîntaţi, poveşti nespuse. „Micul Pѐre Lachaise“ al Bucureştiului se întinde, astăzi, pe 28 de hectare – cu 11 mai multe decît avea în anul în care a fost deschis oficial – și a fost adăugat în anul 2010 pe harta obiectivelor turistice europene. Vizitatorii, din ce în ce mai mulţi, sînt impresionaţi de colecţia de artă din cimitirul-muzeu, pe lîngă care, pînă mai ieri, treceau nepăsători. Pe fiecare alee a cimitirului se află nenumărate statui, busturi, cavouri și monumente funerare, unul mai impunător decît altul. Asta pentru că sub lespezile de marmură își dorm somnul de veci sute de personalități care au marcat istoria României - oameni politici, arhitecți, medici, scriitori, artiști sau sportivi. De la Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Radu Vasile, Zoe Petre și Paula Iacob, pînă la Dimitrie Gusti, Theodor Pallady, Aurel Vlaicu, Traian Vuia și Lia Manoliu, toți aceștia au fost înmormîntați în cunoscutul cimitir din Capitală.

De asemenea, pe Aleea scriitorilor din Cimitirul Bellu se află mormintele unor

Pe Aleea scriitorilor este aglomeraţie mare. Vizita­torii, dotaţi cu aparate foto performante, sau măcar cu camera telefonului mobil, se înghesuie la mormîntul lui Eminescu.

Sub tei, la piatra funerară unde îşi doarme „somnul lin“ poetul naţional, este mereu plin de flori. „De la Nistru pîn’ la Tisa“ tot românul a auzit de Mihai Eminescu, şi oameni, tineri şi bătrîni, vin în pelerinaj, pentru a-şi exprima respectul şi admiraţia pentru marele poet.

De partea cealaltă a aleii, se află mormîntul, cu troiţa făurită de meşterii maramureşeni, al lui Nichita Stănescu. Nemeritat, la monumentul său funerar poposesc mai rar vizitatorii. Mă aşez puţin pe bordura ce îi împrejmuieşte mormîntul. Lîngă mine apare o doamnă de o vîrstă respectabilă, într-o ţinută elegantă, dar tocită de vreme. Aşează o crizantemă lîngă cruce şi-mi spune cu un glas emoţionat: „Îl iubesc pe Nichita! Mă bucur că mai există oameni care nu îl uită...”. Trec cîteva minute de tăcere, în care se aud doar zgomotul paşilor printre frunzele uscate. Poate pentru că aici cuvintele îşi pierd rostul. Aici este regatul... necuvintelor. ,,Ştiţi cum de se face că este înmormîntat chiar lîngă Eminescu?

Am auzit povestea de la un poet faimos, din Uniunea Scriitorilor. Habar nu am dacă e adevărată, dar este mult prea frumoasă ca să nu fie spusă! După ce a murit Nichita, cei de la Uniune nu erau decişi unde să-l înmormînteze. Le fusese propus un loc în Bellu, undeva, către marginea cimitirului. Erau cu toţii tare mîhniţi din acest motiv. Dar «salvarea» a apărut de la Gheorghe Tomozei, un prieten intim al lui Nichita, decedat, şi el, între timp. În noaptea aceea, pe 14 decembrie, poetul Tomozei, după ce închinase cîteva pahare în memoria prietenului Nichita, s-a furişat în cimitir, cu o lopată, şi a săpat groapa aici, lîngă Eminescu. Eu una consider că Nichita Stănescu este poetul naţional al României!”. Şi doamna, în mod curios, începe să plîngă. Mă îndepărtez sfios şi mă amestec într-un grup de tineri.

Discută între ei, emoţionaţi, despre tragedia familiei Poroineanu. Nu departe de Aleea scriitorilor, se conturează monumentul despre care vorbesc tinerii: o femeie, întinsă pe catafalc, iar lîngă ea, prăbuşit în durere, un bărbat. Grupul statuar, în mărime naturală, este semnat de Raffaello Romanelli: „Eufrosina Porroinianu XV februar MCMII“.

Cînd moartea învinge dragostea Au trecut mai bine de 100 de ani, iar piatra neagră a mormîntului îşi plînge încă tulburătoarea poveste. Se spune că cei ce se iubesc profund o pot auzi, şoptită de freamătul frunzelor.

La sfîrşitul Veacului al XIX-lea, Constantin Poroineanu, fiul unui moşier renumit din ţinuturile Olteniei, pleacă să studieze la Paris, după cum o cerea rigoarea timpului. Deşi student eminent, tînărul Poroineanu nu se poate ţine departe de viaţa boemă a oraşului de pe Sena, nonconformistă şi de un farmec aparte. Aici, la o serată între studenţi, întîlneşte o frumoasă franţuzoaică, cu care trăieşte o aventură pasională. Fata rămîne însărcinată, iar Constantin cere acordul tatălui de a se căsători, după cum îi dicta conştiinţa. Bătrînul Poroineanu, extrem de revoltat de comportamentul fiului său, îi adresează în mod

de moarte mă cutremur, ci de vecinicia ei, şi teama de a nu vă mai vedea vreodată“.

Doamna cu umbrelă

Monumentul fraților Poroineanu impetuos „rugămintea“ să se întoarcă grabnic în ţară, ameninţîndu-l cu dezmoştenirea, în caz de nesupunere.

Astfel, proaspătul absolvent de facultate părăseşte Parisul, cu inima frîntă și dezamăgit.

Anii trec, Constantin Poroineanu devine la rîndul său unul dintre cei mai mari proprietari rurali, deţinînd domenii importante în Dîmboviţa, Ilfov şi Romanaţi.

Asemeni lui, unul dintre fiii săi pleacă la studii în oraşul în care, cu 20 de ani în urmă, Constantin trăise cele mai frumoase clipe ale tinereţii. Printr-o coincidenţă ciudată a vieţii, la fel ca şi tatăl său, fiul moşierului Poroineanu întîlneşte la Paris o studentă de care se îndrăgosteşte nebuneşte. Spre deosebire de tatăl său, tînărul Poroineanu o ia în căsătorie pe aceasta, în secret, fără să ceară binecuvîntarea părinţilor. După cîteva săptămîni, se întoarce în ţară, pentru a-şi prezenta familiei mireasa.

Constantin Poroineanu se împacă relativ uşor cu această idee, dar în scurt timp, punînd cap la cap mai multe informaţii, realizează îngrozit că soţia fiului său este fiica lui, rodul pasiunii trăite la Paris în tinereţea sa. Tinerii căsătoriţi sînt, prin urmare, soră şi frate! Disperarea, durerea şi revolta îi determină pe cei doi îndrăgostiţi săşi pună capăt zilelor. Constantin Poroineanu lasă toată averea sa Primăriei oraşului Caracal. A doua zi după semnarea testamentului, se sinucide.

Povestea tragică a dragostei şi a sfîrşitului cumplit este întruchipată atît de expresiv în monumentul din Bellu, încît ai zice că piatra e vie. Realizat de artistul italian Raffaello Romanelli, acest simbol al iubirii blestemate, care înspăimîntă şi înduioşează, înfruntă veacurile.

,,Fata de pe stîncă” Asemenea poveștii fraților Poroineanu, drama acestei fete impresionează, chiar și astăzi. Un bolovan sculptat în piatră, un Mîntuitor alb, vegheat de deasupra de un vultur cu aripile deschise, păzeşte mormîntul unei tinere femei. Este Sophia Mavrodin, o alpinistă care a murit la vîrsta de 28 de ani, căzînd de pe o stîncă unde găsise cuibul unui vultur care a atacat-o dînd din aripi.

Distrus de durere, tatăl ei a adus la cimitir stînca, bucată cu bucată, iar sculptorul Constantin Bălăcescu a fost cel care a realizat monumentul funerar. Şi, fără să vrei, emoţia te atinge, vibrezi pînă-n măduva oaselor la vederea versurilor inscripţionate pe piatra funerară: „Nu

Mormîntul Sophiei Mavrodin

Către marginea cimitirului, ferită de aglomeraţia de vizitatori, apare o siluetă gracilă, care se distinge prin eleganţa ei. E celebra „Doamnă cu umbrelă“, o altă legendă a Cimitirului Bellu. Frumoasă, tînără şi distinsă, pare o apariţie rătăcită dintr-o altă epocă. Statuia în mărime naturală, operă a aceluiaşi sculptor Romanelli, este reprodusă în cele mai fine detalii, de la cutele rochiei, pînă la arcuirea sprîncenelor şi eleganţa cu care îşi poartă umbrela. Ai impresia că este şi ea vie, gata să pornească pe alee, după ce a zăbovit, într-o clipă de reculegere, la mormîntul unei persoane dragi. Zîmbeşte tainic, purtînd secretul unei drame ascunse.

Legenda spune că „Doamna în alb” sau „Doamna cu umbrelă” a fost amanta unui bărbat bogat din Bucureşti.

Se şopteşte timid numele lui George Assan, din familia proprietarului primei mori cu aburi din România, sau chiar numele lui Carol al II-lea. Profesoară de limbi străine şi guvernantă, Katalina Boschott a trăit la Herculane o intensă poveste de dragoste cu enigmaticul bărbat. Se pare că acolo a suferit şi o operaţie de peritonită nereuşită. Pe patul de moarte ar fi spus: „Cet animal de medecin m’a tué!” (,,Acest animal de medic m-a ucis!”).

Aceste cuvinte au fost în­crustate cu litere de aur în piatra funerară, de granit roşu. Astăzi nu mai sînt decît urmele, literele de aur au fost furate demult.

Doamna cu umbrelă Se spune că celebrul sculptor ar fi fost întrebat cine a comandat o asemenea statuie, pentru o simplă guvernantă. Răspunsul artistului ar fi fost: „Un domn cu stare, care a dorit să rămînă anonim“.

O las pe „Doamna cu umbrelă“ în tovărăşia păsărilor și a soarelui blînd, ce îi mîngîie chipul. Multe mai sînt de văzut, multe povești de auzit...

Templul durerii Poate cel mai trist loc din Cimitirul Bellu este cavoul Iuliei Haşdeu. „Micul Templu”, aşa cum obişnuia Bogdan Petriceicu Haşdeu să îl numească, este astăzi aproape o ruină. Ani de-a rîndul, încetul cu încetul, din interiorul cavoului s-a furat și distrus tot. Pînă și parte din rămăşiţele pămînteşti ale genialei adolescente au dispărut. Puţinele obiecte de valoare culturală inestimabilă care au rămas în urma jafurilor sînt acum încuiate în criptă. În urmă cu mai bine de un secol, într-o toamnă tristă, „bătrînul Haşdeu”, cum era numit de apropiaţi, îşi înmormînta în Cimitirul Bellu iubita fiică. (...)

Mormîntul-poemă – aşa avea să fie numit de către contemporanii epocii cavoul Iuliei Haşdeu din Cimitirul Bellu. La intrare, pe frontispiciu, stau scrise cuvintele: „Mai şedi puţin”. Iar bătrînul tată mai şedea puţin, pe băncuţa care încă mai există în faţa mormîntului. În locul unde ar fi trebuit să existe o cruce, se află un templu, deasupra căruia stă un glob pămîntesc, susţinut de doi sfîncşi. Globul are indicate oraşele în care a trăit şi studiat Iulia: Bucureşti, Paris, Roma.

Simbol al inteligenţei şi al forţei care are acces la divin, la cosmic, Sfinxul pare a fi aici gardianul ştiinţei, al raţiunii şi al înţelepciunii. Sub cei doi sfincşi stau cărţile fundamentale ale cunoaşterii universale: Evanghelia, cărţile vechiului Orient, Platon, Descartes, Kant...

Monolitul înalt de 3 metri, realizat de mîna sculptorului Ion Georgescu, după indicaţiile Iuliei, din

Mormîntul Iuliei Hașdeu lumea de dincolo, străjuie intrarea în cavou. În urmă cu 100 de ani, în interiorul criptei se găseau busturile din teracotă ale lui Isus, Victor Hugo şi Shakespeare, iar în spatele lor, o deosebită oglindă de Murano. Astăzi, toate au dispărut. Deasupra, pe plafon, din două table de marmură albă, se găsea o carte deschisă, pe care era inscripţionat cu aur cuvîntul Dumnezeu, în limbile greacă, latină, ebraică, chineză, arabă. Ca şi cum ar fi vegheat, de sus, liniştea Iuliei.

Nevrednicia, ignoranţa şi nepăsarea umană au distrus mult. Au rămas fragmente de marmură spartă, ce păstrează parţial inscripţiile de odinioară. Vitraliile nu mai sînt, nici florile, nici fluturii, nici îngerii, portretele familiei au dispărut şi ele. Iulia nu mai poate fi văzută prin fereastra de cristal a sarcofagului, craniul fiind demult furat. Un mic sicriu cu oseminte a fost aşezat pe altarul mare, unde încă sînt lizibile cuvintele încrustate în marmura scumpă de Carrara: „Cu voia lui Dumnezeu/ S-a săvîrşit acest templu spiritist, întocmai/ După planul dat cu toate amănuntele de Iulia Haşdeu/ Executor fiind B.P. Haşdeu/ După îndemnul căruia au lucrat/ Sculptură I. Georgescu/ Marmură şi mosaic fraţii Axerio,/ Ferărie A.O. Czipser,/ Vitraliu Ziegler şi Schmidt,/ Bronz Ph. Schweickert/ MDCCCXC Cu voia lui Dumnezeu“. În semn de respect şi deosebită admiraţie pentru Iulia Haşdeu, copila geniu a culturii române, plecăm capul şi cerem iertare în numele nelegiuiţilor ce au devastat acest superb monument de patrimoniu!

Un furt cît un conflict diplomatic De seria jafurilor postdecembriste nu a scăpat nici mormîntul fraţilor Gheorghieff, hoţie ce a fost pe cale să declanşeze un adevărat război diplomatic între România şi Bulgaria. Fraţii Gherghieff, născuţi la sud de Dunăre, în Bulgaria, s-au refugiat în 1870 în România de frica autorităţilor de la Sofia care doreau moartea bogaţilor moşieri. Ajunşi în România, bancherii Evloghie şi Hvisto Gheorghieff l-au sponsorizat pe Carol I cu o imensă sumă de bani pentru a porni Războiul de Independenţă a României împotriva Otomanilor.

La moartea lor, arhitectul român Ioan Mincu le-a construit un mausoleu care era prevăzut în exterior cu opt sfetnice de patru metri înălţime. Toate cele opt au dispărut de la Cimitirul Bellu în anii ‘90. „În 2002 premierul de atunci, Adrian Năstase, m-a chemat pentru a-i arăta poze de dinaintea jafului, fotografii cu sfetnicele de la mormîntul fraţilor Ghoeghieff. Din ce am înţeles, Ambasada Bulgariei cerea despăgubiri”, povesteşte Paul Filip, autorut monografiei mai sus amintite. Statul Român ar fi plătit statului bulgar paguba făcută de hoţi cu două milioane de dolari, bani cu care Ambasada Bulgariei s-ar fi obligat să cumpere alte sfetnice în loc. „După 1990 s-au vandalizat aproape toate criptele.

Se scoteau morţii din sicrie pentru a le fura bijuteriile sau chiar dinţii de aur. Unii furau chiar craniile cu totul pentru a le vinde ulterior studenţilor de la Medicină”, îşi aminteşte Filip.

Mă îndrept pe aleea principală, deja pustie, a cimitirului, către poartă. Ies, lăsînd în urmă o lume de poveşti triste, din piatră, marmură şi fier forjat. O lume în care, pe vremuri, mai exista onoare şi nobleţe, o lume în care oamenii mai ştiau să trăiască frumos.

Nataşa Galche (,,Formula AS”) Mira Kaliani (,,Editiadedimineata.ro”) Historia.ro

14

Vineri, 16 august 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

Statul sînt ei (urmare din pag. 1) Presa a spus ,,da, așa este”. Fosta lui soție a fost declarată nebună. Despre actuala nu se mai știe nimic, așa cum, în general, tot ce ține de Hexi Pharma a cam dispărut. Singurele întrebări care rămîn fără răspuns sînt, însă, altele, și anume: ,,Pe unde trăiește acum Dan Condrea? Sub ce nume?

Prin ce țară?”.

Zilele acestea este în desfășurare, dar spre final, scandalul Alexandra. Fata de 15 ani, ucisă de către cineva, nu știm încă de cine și în ce context. Oficial, criminalul este Gheorghe Dincă, personaj care se pare că va fi declarat pînă la urmă țapul ispășitor a tot ceea ce se întîmplă în Caracal de cînd Deveselu a devenit scut antirachetă. Sînt indicii, sînt declarații ale unor specialiști în materie de crime, de dizolvare în acid, de incinerare, în care se spune că, de fapt, ar fi fost imposibil pentru Dincă să ardă cadavrul Alexandrei. De fapt, pînă la vizita ambasadorului Klemm la M.A.I., la Fifor, cînd nu exista nici o direcție clară de operații, presa croșeta liber pe acest subiect. I.N.M.L. era nefiresc de ambiguu în declarații, iar diverși vecini și specialiști își aduceau contribuția informativă în zona publică, dădeau expertize, după caz. Alexandru Cumpănașu, unchiul fetei ucise, a declanșat o adevărată cruciadă împotriva mafiei din Caracal, mulți din presă și din spațiul public fiind de acord cu el. D.I.I.C.O.T. București a preluat ancheta de la cei din Caracal, și părea că drumul spre dreptate este liber. Și totul s-a blocat. După ce Klemm a părăsit biroul lui Fifor, brusc Birchall de la Justiție a publicat raportul I.N.M.L., foarte cert, conform căruia rămășițele găsite la adăpostul lui Dincă sînt ale Alexandrei, ăla e un criminal, și cam atît. Toate speculațiile, unele

UN PUNCT DE VEDERE

Inevitabilul război Generația noastră pare că a ,,tras” lozul cîștigător.

Am prins finalul unui război rece, am prins o Revoluție, am ajuns să vedem rachete care intră prin fereastră, am văzut țări distruse, aduse la nivelul Evului Mediu, am văzut Europa bombardată, am simțit pe pielea noastră cum este să nu ai curent, mîncare etc. De fapt, am senzația că Nicolae Ceaușescu, în anii ʼ80, ne-a pregătit, fără să vrea, pentru vremuri de război. Pentru că în astfel de vremuri de luptă confortul personal este grav deteriorat. Atunci nu aveam energie electrică, nu aveam apă curentă, ne lipseau hrana, apa caldă, căldura, bunuri de necesitate vitală, combustibilul, precum și speranța că o să ne fie mai bine. Așa este în general și cînd sînt vremuri de război: nu ai curent electric în casă, nu ai apă curentă, nu ai hrană, și ce există este raționalizat, nu ai benzină, nu ai confort, așa cum era și pe atunci, în comunism. Iată că noi, cei născuți în anii flower-power, ne vom întîlni cu vremuri de demult atunci cînd războiul, căci despre el este vorba, are să devină un fapt, nu ceva din viitorul îndepărtat.

De ceva timp, să fie vreo 30 de ani, Occidentul a început să acapareze cam tot ce era de luat din Est, contrar a ceea ce mulți își imaginau în 1989, în timp ce luptau pentru libertate. Globalismul, denumirea roz a imperialismului, a acaparat cam tot. Cu mici excepții, putem spune că este pe cale de a deveni dominant la nivel global, aceasta fiind, de fapt, și singura cale prin care nu vom avea un război real, unul fierbinte, în această lume. În general, imperiile, ca și uniunile, ca și comerțul liber, sînt bine venite și de multe ori aduc cu sine creșteri

venind din surse foarte credibile – cum că acolo e vorba de o rețea de trafic de carne vie, de prostituție – au început să fie ignorate în spațiul mediatic, au început să apară ,,vecini” care abia acum au declarat că ,,din curtea lui Dincă ieșea fum gros”, ca o justificare a incinerării Alexandrei, în timp ce specialiștii care susțin că nu se poate face dispărut un corp în acid sau cu foc, decît în anumite condiții, încep să fie marginalizați.

Sînt sigur că ancheta va intra într-un con de umbră foarte curînd. Fie pentru că presa nu o să mai abordeze subiectul, fie pentru că o altă tragedie are să fie pusă în scenă, tragedie care să devieze atenția prostimii de la Caracal. Acolo trebuie să revină liniștea, interlopii trebuie să furnizeze carne proaspătă în continuare. Așa că ce să mai vorbim de cazul Alexandra cînd, de fapt, acolo nu a fost, oficial, vorba de o crimă? Strigător la cer, nu?

Cu cît sapi mai mult, cu atît vezi cît de gol, ineficient și corupt este statul român. Vezi ce putere au Serviciile, vezi cît de neajutorați sînt românii, acei cetățeni simpli, și vezi cît de vulnerabilă este țara asta. Și, peste toate acestea, vezi cît de proști sau cît de creduli sînt, de fapt, românii. Puterea umbrelor este atît de mare, încît nici un politician nu are cum să se pună contra, nici măcar Dragnea, neavînd curajul să se pună total împotrivă, ci doar așa, teatral. Cine își imaginează că I.N.M.L. este obiectiv, se înșală. Cine își imaginează că Serviciile nu au acolo ofițeri acoperiți, se înșală și mai amarnic. Cine crede că S.R.I. sau alt serviciu secret al României nu dispune de ofițeri acoperiți în toate zonele importante, în instituții, în presă, în multinaționale, în regii autonome, în partide, în Justiție, în Procuratură, în Poliție etc, se înșală și mai tare.

Generalii care conduc, de fapt, acele Servicii au puterea întreagă de partea lor, iar acolo unde nu vor să riște, apelează la firmele de pază și protecție, fabrici de sifonat bani de la buget, create tot de ei,

conduse tot de ei, fie că au ieșit, sau nu, la pensie.

Aceste societăți cu mulți angajați needucați, violenți, foști puscăriași unii, reprezintă ,,motorul ieșirilor în stradă” acel ,,ceva” care nu se lasă deloc impresionat de jandarmi. Cum ziceam, acești generali, militari ai României, conduc țara de fapt, și nu politicienii, așa cum cei naivi cred. Și ei, la rîndul lor, sînt conduși de alții mai mari, mai ascunși, mai de departe, mai puternici și mai mercantili. Interesul de a face bani mulți și de a înrobi țara asta este, de fapt, primul obiectiv al celor care conduc, și nici pe departe ,,libertatea” și ,,prosperitatea” României. Dar, cum românul nu înțelege și se lasă mereu prostit, sau îi place să fie prostit, cum procedează ei și ce fac chiar nu mai contează.

Trăim într-o dictatură militară, așa, la o primă strigare, chiar dacă în spatele ei se află, de fapt, o altfel de forță, de putere, și anume cea a unor interese străine, corporatiste în special, financiare, și nu ideologice, așa cum ni se spune din cînd în cînd. Mulți se întreabă care este soluția de ieșire din acest impas. Eu însă nu văd nici un fel de șansă ca România să redevină prea curînd stat național, independent și indivizibil, așa cum scrie în Constituție. Să ne rugăm de guvernatorul României, Hans Klemm, să fie bun cu noi, și, poate, să participe cumva la dezvoltarea acestei țări, așa cum francezul Berthelot a făcut în primul război mondial, și să rămînă, totuși, în amintirea colectivă a României drept un om care a contribuit decisiv la dezvoltarea economică, culturală și chiar militară a țării. Pentru că altă soluție, fie ea chiar și democratică, nu există.

Sper ca de acolo, de sus, Alexandra să facă cumva și să îi bîntuie pe toți cei care au participat direct sau indirect la asasinarea ei, pentru tot restul zilelor pe care ei le mai au de trăit pe acest pămînt.

Pentru că noi, românii, cei rămași pe aici, nu avem altceva de făcut decît să îi mai aprindem o lumînare din cînd în cînd. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

economice importante, mai ales dacă ,,ocupanții” țin cont și de nevoile companiilor locale, de localnici în general. Problema reală apare atunci cînd economiile țărilor care intră în malaxorul globalismului nu se dezvoltă armonios, cînd există acțiuni în care țările puternice tind să devoreze, să acapareze sau să distrugă economiile țărilor mai mici. Așa cum se întîmplă acum în lume, dar și în Europa. Ciocnirea civilizațiilor este foarte dură, interesele țărilor care nu doresc să cedeze se lovesc puternic de alte interese, moment în care încep să se configureze condițiile izbucnirii unui război, fie el rece – dacă avem noroc –, fie el extrem de fierbinte.

Observăm că SUA lui Trump au declanșat un război economic pe scară largă, atît în Europa, cît și în Asia, pentru a readuce America pe primul loc, pentru a-și respecta sloganul din campanie, ,,America First”!

Rusia se izolează forțat tot mai mult și încearcă să facă față presiunilor occidentale, în timp ce își consolidează sistemul militar. La o primă evaluare, economia rusă este deja trecută într-un sistem de război fierbinte, chiar dacă țara înregistrează un recul economic, date fiind sancțiunile care sugrumă economia rusească.

Iranul ține în șah America în Golful Persic, motiv pentru care înclinăm să credem că deține deja arma atomică. Cine crede că Trump nu a atacat încă urmașii perșilor din cauza acelor 150 de potențiale victime, se înșală. Motivul pentru care acolo încă nu a început un conflict se datorează incertitudinii generalilor și politicienilor americani în ceea ce privește controlul și deznodămîntul unui potențial conflict militar cu Iranul.

Un război pe scară largă, care să ducă la blocarea Strîmtorii Ormuz, poate paraliza economia globală și va duce la redistribuirea zonelor de interes economic la nivel global. SUA se pare că nu doresc să își asume un

asemenea risc, mai ales că Venezuela încă nu a cedat, iar o creștere galopantă a prețului petrolului ar ajuta Rusia.

Sînt păreri că nu are să fie totuși nimic, fie pentru că rușii și americanii sînt înțeleși, fie pentru că nimeni nu ar risca un război nuclear. Și e posibil să existe un adevăr aici. Eu cred însă că cei care se află în spatele marilor afaceri, fie că sînt ei europeni, americani, chinezi sau ruși, evrei sau arabi deopotrivă, se văd cu interesele ,,înghețate”, asta în timp ce populația țărilor presate de sancțiuni economice suferă din ce în ce mai tare. Este doar o chestiune de timp pînă cînd sărăcia va începe să pună presiune pe propriile guverne, mai ales că știm că genul ăsta de acțiuni sînt din plin susținute la nivel declarativ și chiar financiar de către grupări occidentale interesate. Iată de ce generația noastră este pe cale să mai înregistreze un eveniment de magnitudine cosmică, devenind contemporană cu un război ceva mai fierbinte și mult mai scurt decît cred cei care îl planifică. Acest gen de cataclism poate să fie șansa omenirii să înțeleagă că, odată ajunsă pe buza prăpastiei, va avea nevoie de putere pentru a remedia greșelile pe care le tot face și să se salveze ca specie. Ea, omenirea, dar și Pămîntul pe care îl abuzează de ceva timp.

Scenariul cel mai realist presupune declanșarea ostilităților în zona Orientului Mijlociu, acolo unde Iranul și Israelul se luptă fierbinte de ceva timp, chiar dacă, oficial, între aceste state nu există stare de război.

Prezența tot mai numeroasă a Armatei SUA în Golful Persic, în apropierea Iranului, nu va aduce în nici un caz un plus de securitate zonei, fiind doar o chestiune de timp pînă cînd o scînteie va declanșa explozia de care, cel puțin la nivel declarativ, se tem toți. Restul este hazard.

D.A

RM

15

Vineri, 16 august 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Ancheta unui personaj greu, lobbyst al lui Kövesi, cutremură ,,Sistemul” Săptămîna trecută a avut loc un eveniment pe care multă lume a încercat să-l treacă sub tăcere.

Nici nu a fost foarte greu, pentru că opinia publică era atentă la scandalul de la Caracal. Evenimentul a constat în punerea sub acuzare și punerea sub control judiciar a unui personaj greu. Greu cu adevărat! Se numește Sorin Mîndruțescu și este director general al marii companii americane ,,Oracle”, era (pînă la incident!) președinte al Consiliului Reprezentanților de la Fondul Proprietatea (alături de ex-ambasadorul SUA, Mark Gitenstein) și fost președinte al Camerei de comerț cu SUA, AmCham. Dar nu e numai atît – ci implicarea lui în jocurile puterii din România este amplă. Hai să urmărim traseul acestui ,,eveniment” – și să încercăm să înțelegem de unde provine ,,vitejia” procurorilor DNA de a se lua de acest individ – mai ales că între el și Laura Kövesi există o interesantă legătură. ,,COLDEA, ȘANTAJ ÎN NUMELE SUA?” – titra LuJu.ro în 2017. ,,Domne, ce să vezi, mare tupeu pe Savaliuc și ai lui” – m-am gîndit citind acest articol al ziaristului George Tărâță. Apreciatul jurnalist de la LuJu.ro se referea la o dezvăluire a lui Ghiță Sebastian, fost furnizor de soft și altele pentru SRI și, cam în același timp, secretar al Comisiei Parlamentare care controla SRI. Se poate așa ceva? Da, în România se poate. ,,Ponta a fost șantajat pentru a o numi pe Kövesi... Coldea i-a spus că dacă NU o va numi, atunci vizita pe care o avea programată în America va fi anulată”, declarase sus-numitul Sebi Ghiță. Pe lîngă asta, o față bisericească și azi europarlamentară, preotul Chris Terheș, dădea în vileag ,,cîteva lucruri despre contextul numirii Laurei Codruța Kövesi la DNA în 2013”, precizînd că unele sînt informații publice, dar… ,,altele le cunosc direct”. Și ce spune Terheș – că în anul de grație 2013, luna ianuarie, cînd USL distrusese toți adversarii politici, în frunte cu oamenii lui Băsescu, ,,s-a început o campanie de lobby pe extern pentru promovarea Laurei Codruța Kövesi, care era la Bruxelles, ca fiind cea mai bună opțiune pentru conducerea DNA”. Și, atenție ce scria Terheș: ,,Astfel, pe data de 26 februarie 2013 a avut loc o întîlnire în Congresul SUA la care a participat o delegație din România”. Iată și lista, conform sfinției sale: Cătălin Predoiu (ex-ministru al Justiției și apărător al unor firme din SUA), Sorin Mîndruțescu (CEO, Oracle România și președinte AmCham și al CR Fondului Proprietatea), Alexandra Gătej (Presidential Economic Advisor; Exxon Advisor), Răsvan Radu (CEO, Unicredit Bank), Marcelus Suciu (Founder, Marty Caffe).

Acesta din urmă, mare milionar din Cluj, apropiat de PDL (așa cum tatăl lui a fost deputat… PSD), dar și de americanul Don Lothrop, unul dintre cei veniți să dezvolte societatea civilă din România… și prezentat (de ,,Pagina de Media”) ca finanțator al agenției PressOne, cea care tot descoperă plagiatori printre generalii români.

Rețineți acest nume: Sorin Mîndruțescu – șef al CEO Oracle România și președinte AmCham și al CR Fondului Proprietatea. Și mai rețineți că tot ce înseamnă programe de baze de date în România este furnizat de Oracle, un adevărat ,,oracol” în domeniu.

Revenim: la scurt timp după manevra de la Washington, Mona Pivniceru, ministrul de Justiție care i-a făcut cele mai grele zile lui Băsescu

demisionează, iar pe data de 9 aprilie 2013, adică la o lună după întîlnirea de la Congresul american, Victor Ponta a numit-o pe Laura Codruța Kövesi la DNA. ,,Fără nici o procedură transparentă”, comentează prea pretențiosul părinte Terheș, uitînd că, așa cum biserica are tainele ei, așa și Congresul și Justiția au… (și Ponta are!). Dar, în primăvara anului trecut, la scurt timp după ce Tudorel Toader a cerut oficial revocarea Laurei Kövesi, ce să vezi?...

Procurorii DNA au fost cuprinși de dorința de a resuscita un dosar din 2014 care viza modul în care

Compania Națională de Autrostrăzi a gestionat sistemul informatic de emitere al rovinietei. Să notăm și faptul că reluarea anchetei a devenit publică în iunie 2018, la o săptămînă după ce CCR a decis că Iohannis trebuie să emită decretul de revocare din funcție a Laurei Kövesi – dar, desigur, presa nu a tratat-o cu interes. Pe scurt, ancheta se referă la ,,Afacerea Rovinieta”. Vizate – două private: Oracle România și Novensys Corporation, firmă a unor șmecheri români ,,din sistem”. De fapt, DNA a decis ,,printr-o Ordonanță din 26 aprilie să ceară companiei Oracle România să pună la dispoziția anchetatorilor toate contractele pentru furnizare de echipamente/ software încheiate în perioada 2010 – 2013 între Oracle România și Novensys Corporation, precum și facturile aferente acestora”, scria ,,Sursa zilei”.

Ajungem în prezent; procurorii au mărit miza. ,,În calitatea menţionată anterior (de director al Oracle, n.n.), inculpatul Mîndruţescu Sorin Mihai a pretins şi ulterior a primit suma totală de 869.413 euro, cu titlu de mită, de la reprezentanţii unor firme din domeniul IT (parteneri acreditaţi ai companiei multinaţionale)”, se arată în comunicatul DNA. Era o ciordeală a bogatului director general? Era o plată ,,în rețea”, cu cifre mult mai mari, mascate în contracte? Vom urmări, așa cum spuneam. Săptămîna trecută, procurorii DNA au făcut percheziții la sediul societății Oracle România din Pipera, dar și la domiciliul directorului Sorin Mîndruțescu. Desigur, Mîndruțescu a transmis, prin avocat - și desigur, prin G4Media.ro - că în acest moment nu știe ce acuzații formulează procurorii. ,,Nu am cum să comentăm, nu ştiu (care sînt acuzaţiile - n.r.), acum aflăm. Consider că este o neînţelegere”, a declarat Sorin Mîndruţescu presei, la intrarea în sediul DNA. Desigur. Așa că și noi vom mai aștepta pentru a continua ancheta jurnalistică. Între timp, Mîndruțescu a fost pus sub control judiciar pentru 60 de zile. De asemenea, procurorii au stabilit pentru Sorin Mîndruţescu o cauţiune uriașă, de 500.000 de euro.

Pînă atunci să recunoaștem încă o dată că România este o țară minunată, în care un tînăr din provincie,

cu familie persecutată de comuniști, poate avea o carieră strălucită. Adică Sorin Mîndruțescu. Și abia termină bobocul ASE în 1993 - după o facultate pe care a făcut-o și prin discoteci, festivaluri de film și alte chestii legate de profesie - și e angajat imediat de Bancorex. Adică la cel mai mare conglomerat securistic bancar – și cel mare faliment din istoria noastră bancară! Apoi, tînărul sare la Banca Turco Română – altă menajerie (de lei și vulturi americani și turcești), închisă după cele mai mari tranzacții cu bani la negru la greu și alte combinații dubioase rău – evident, ,,case closed”! Apoi sare la Bank Austria Creditanstaldt, actuala UniCredit – și apoi la gigantul Oracle, pe care îl conduce din 2008.

Totul, desigur, prin concurs, selecție – ce servicii secrete?! Niciodată, niciodată! Așa cum spuneam, acest om frumos este cel care dă bazele de date tuturora, în România! Și, așa cum am văzut, făcea și lobby pentru Laura Kövesi, în Congresul american. Ceea ce e de asemenea foarte frumos, fiindcă, nu-i așa, ținea cu justiția. Chiar cu ,,zeița” ei! Deci nu s-ar fi supărat nimeni dacă titram: ,,Unul din lobbyștii lui Kövesi, luat la întrebări de DNA”.

Oricum, vom urmări cazul fiindcă, vorba lui Ion Cristoiu, ,,apuci de un fir și se destramă tot puloverul statului român”. Și nu numai statul român. De exemplu, ce a vrut Sebi Ghiță să spună cu asta: ,,De aici s-au luat spăgile pe care le vedem astăzi la televizor. Microsoft neau vîndut o hîrtie pe 400 de milioane de euro - Oracle a vrut de curînd să facă același lucru, ne-a vîndut softuri de sute de milioane de euro. Să ne fure și Oracle o tură! Am reușit să evităm asta!”?

Așa grăit Ghiță, acest Zarathustra al luptei contra ,,Statului paralel”. Ce a vrut să zică Ghiță? Nu știm decît că a spus aceste ,,cestiuni” în februarie 2015 adică exact în luna în care a început acțiunea contra lui Ponta, cumnatului Herțanu și… a lui personal, Sebi Ghiță! Coincidență, domne! Adică întîmplător, problemele au explodat după ce Ghiță anunța: ,,Am reușit să evităm asta, să ne fure și Oracle o tură!”, adică o șmecherie de sute de milioane de euro – și vorbea deschis de implicarea șefilor de la Microsoft (SUA) în ,,spăgile pe care le vedem astăzi la televizor”. Cine știe cine o fi suspinat și o fi strîns șuruburile la cătușe după cele ,,sute de milioane de euro” pe care ,,am reușit să le salvăm”. Și cine știe ce mînecă de la puloverul american începea să se destrame odată cu implicarea șefilor (din SUA) Oracle și Microsoft? Poate una democrată? Cum zic cei din Piață, civicii care le plac americanilor? ,,Sîntem cu ochii pe voi!”.

Dragoș Dumitriu

1000 de ri

Noi, cei plecaţi prin lume, noi, care sufletul mintea ne-o-ngînă, cunoaştem poate 1000 de limbi, dar una ne e mamă - limba română.

Noi, cei plecaţi prin lume, noi, care dorul în piept ne apasă, avem poate 1000 de case, însă doar la noi în ţară e Acasă.

Noi, cei plecaţi prin lume, noi, care gustăm amarul şi pustia, avem poate 1000 de ţări, dar o singură patrie – România.

Viorel Boldiş

16

Vineri, 16 august 2019

Poveºti

adevãrate

Hariclea Darclée – prima Tosca din istoria operei Motto: „Cu o voce somptuoasă, rară, de soprană drammatico d’agilità, stăpînind secretele imu­ abile ale stilului, cu o linie de canto desăvîrşită, dispunînd de un temperament scenic ieşit din comun, ea a cucerit imediat la Paris admiraţia lui Gounod şi la Milano pe aceea a lui Verdi, odată cu ovaţiile nesfîrşite ale publicului. În istoria muzicii, ea rămîne în primul rînd prin impactul extraordinar pe care l-a avut asupra compozitorilor contemporani, aşa-zişii verişti din generaţia postverdiană. Nu mai puţin de 13 opere au fost scrise pentru vocea ei şi interpretate de ea cu un enorm succes. Unele au intrat în patrimoniul mondial al culturii, «Tosca» de Puccini, «La Wally» de Catalani, «Iris» de Mascagni” – Mariana Nicolesco despre Hariclea Darclée Dacă, în urmă cu 120 de ani, o tînără româncă nu ar fi plecat la Paris în căutarea împlinirii unui vis, celebra arie din Tosca, ,,Vissi d’arte, vissi d’amore” (,,Am trăit pentru artă, am trăit pentru dragoste”) nu ar fi existat. Ea a trăit 3 ani în sărăcie, deşi primea bani de la tatăl său, dar avea un soţ care îi tocase deja averea şi continua să piardă banii la jocul de cărţi. A continuat să studieze din greu, trecînd peste situaţia materială precară în care se afla (între timp a născut un băieţel şi cheltuielile au crescut). A trecut şi peste inima frîntă, cînd soţul a decis să o părăsească lăsînd-o cu un copil mic de crescut. A trecut peste toate, doar ca să îşi poată perfecţiona vocea, ca să poată cînta pe o mare scenă.

Aşa a început drumul spre glorie al Haricleei Darclée.

Tosca – de la Sarah Bernhardt la Hariclea Darclée 14 ianuarie 1900. La Teatrul Constanzi din Roma avea loc premiera operei „Tosca” de Giacomo Puccini, întîrziată cu o zi din pricina unei ameninţări cu bombă. În rolul titular: Hariclea Darclée. Celebra arie „Vissi d’arte, vissi d’amore” fusese compusă special pentru soprana româncă. Aria a fost scrisă la sugestia artistei pe baza indicaţiilor sale muzicale. Puccini a ţinut cont de părerea Harcileei Darclée: ,,Cum? Floria Tosca nu cîntă destul? (…) Cîntă destul, dar nu cîntă ce trebuie. Lipseşte marea ei arie în care ea să-şi mărturisească emoţiile, pasiunile, suferinţele, din care spectatorii să-i cunoască puterea de jertfă în dragoste şi mai ales demnitatea femeii...”. Aşa s-a născut aria „Vissi d’arte, vissi d’amore” N. Carandino scrie în volumul „Darclée. Viaţa de glorie şi de pasiune a unei mari artiste”: ,,La ultima notă, toată lumea s-a ridicat în picioare. Toată lumea aplauda. Darclée bisează, dar ovaţiile nu contenesc.

Un delir care hotărăşte definitiv soarta operei”. A doua zi, gazetele italiene titrează: „Darclée ha salvato la Tosca” (,,Darclée a salvat Tosca”). „Tosca” a fost, la începuturile sale, o piesă de teatru scrisă de Victorien Sardou pentru actriţa Sarah Bernhardt, în mare vogă la sfîrşitul Secolului al XIX-lea.

Prezentată pentru prima dată la Paris, în 24 noiembrie 1887, drama Floriei Tosca, tînăra cîntăreaţă îndrăgostită care se sinucide la finalul poveştii, s-a bucurat de un succes incredibil. Pînă la izbucnirea primului război mondial, noua poveste din opera lui Puccini fusese prezentată în mai mult de 50 de oraşe din lumea întreagă.

Începuturile, sacrificiile şi gloria Spre sfîrșitul primăverii anului 1860, un moșier avut, pe nume Ion Haricli, a călătorit, împreună cu

RM

soția lui, Maria, aflată în ultima lună de sarcină, cu vaporul de la Turnu Măgurele la Brăila. La puțin timp, în 10 iunie, aceasta naște într-un han din Brăila. După ce au pierdut doi copii și cu o fetiță căreia soarta, cu veșnicele ei ironii, i-a hotărît să nu poată vorbi, soții Haricli, spre dezamăgirea tatălui, au primit o altă fetiță. Au botezat-o Hariclea, femininul numelui de familie, din grecescul Charikleia, ce înseamnă „cea care aduce bucurie”.

Hariclea Darclée (pe numele real Hariclea Haricli) s-a născut la Brăila, pe 10 iunie 1860, într-o familie cu rădăcini elene. Mama acesteia, Maria Haricli, născută Aslan, nepoată directă a domniţei Mavrocordat, păstra în totalitate amprenta originilor ei nobile, iar tatăl, Ion Haricli, era mare proprietar în Teleorman.

Aşa cum scria N. Carandino în cartea „Darclée. Viaţa de glorie şi de pasiune a unei mari artiste”, la naşterea ei s-a prezis că ,,duduia va călători mult şi va fi mereu în sărbătoare”. În copilărie, Hariclea a fost la un pas de a muri de febră tifoidă.

Din Brăila la Paris La 21 de ani, în pofida mamei, care i-a găsit un Mavrocordat bătrîn și putred de bogat, numai bun pentru ca fata ei să ducă mai departe o viață lipsită de griji, Hariclea s-a căsătorit cu un tînăr ofițer, fără avere, dar cu un farmec cuceritor și, avea să descopere curînd, cu o pasiune neostoită pentru jocurile de cărți.

La Brăila, pe scena micului teatru, Hariclea și-a făcut debutul. La București, a început să fie invitată la palat și tot mai admirată în saloanele vremii. Mai puțin de soțul ei, care nu voia să vadă în ea altceva decît o soție. Ea a dorit mai mult și, într-o zi, a plecat cu soțul la Paris pentru a-și pune dorința la încercare. Deși însărcinată – Ion a fost singurul ei copil, devenit apoi compozitor –, a găsit puterea de a-și da o șansă. Cum se spune, șansa va fi întotdeauna de partea celor care îndrăznesc. A avut și norocul unei familii bogate – banii trimiși regulat de tatăl ei i-a ajutat cît de cît, cel puțin să se descurce cu cheltuielile lunare.

A născut la Paris. Soțul s-a întors în România și, în final, a urmat și divorțul. A rămas singură cu copilul, dar nu s-a resemnat. A luat lecții de canto în timp ce visa să cînte pe una din marile scene ale Parisului. ,,Am făcut progrese şi sper să ajung departe. Mi se prezice un viitor strălucit.

Dar trăim din speranţe, o mîncare afurisită care distruge stomacul ” – scria Darclée familiei.

Din întîmplare, directorul Operei din Paris a auzit-o cîntînd și i-a recomandat-o compozitorului Charles Gounod pentru rolul Julieta. Acesta a ascultat-o și, cum scria N. Carandino, i-a spus la final, cucerit și cu umor: „Dacă vocea umană ar fi palpabilă, aș lua dintr-a dumitale și aș face tartine pe care să le gust tot timpul!”. Tot Gounod i-a dat și numele de scenă – îi spunea, rostind cu accent franțuzesc, d’Hariclée și așa s-a născut Darclée, neobișnuitul nume.

România abia apăruse ca stat independent pe harta Europei cînd Opera Mare din Paris îi încredinţa, în 1888, rolul principal al operei ,,Faust” de Gounod. A avut un asemenea succes, încît, după numai doi ani avea să primească un rol principal şi pe cea mai mare scenă de operă a lumii: La Scala din Milano.

Pe scena consacrării sale mondiale, Hariclea Darclée a debutat pe 26 decembrie 1890, cu rolul Chimène din ,,Le Cid de Massenet”, aplaudată fiind chiar de Giuseppe Verdi, succesul aducîndu-i imediat contracte la cele mai mari teatre din Italia. Între 1893 şi 1910 a cunoscut gloria pe marile scene ale lumii, revenind adeseori la Scala din Milano. Ani de strălucire, de glorie, de

bucurie. A cîntat pînă în 1918 încă în deplinătatea mijloacelor sale vocale. Ultima apariţie importantă pe scenă a fost în Santuzza, din ,,Cavalleria Rusticana”.

România, prezentă pretutindeni Jucînd alături de renumitele vedete ale timpului, pe toate scenele lumii, nu uita niciodată ţara ei, prezentă în buchetul de flori roşii, galbene şi albastre sau în stindardul tricolor, pe care îl dorea fluturînd pe mesele banchetelor, în apartamentele luxoaselor hoteluri şi-n cabinele teatrelor, România fiind, potrivit gazetelor, „la cara patria della grande artista”. Un jurnalist a întrebat-o: ,,Cine eşti dumneata, Hariclea Darclée?”. A răspuns: „Eu nu sînt numai originară din România, ci româncă de limbă şi sentiment. În ţara mea sînt multe voci ca a mea, despre care nu ştie nimeni”.

Dorinţa ei de a cînta în România era mare. Românii o iubeau, spectacolele ei erau adevărate sărbători. ,,Trăiască privighetoarea Carpaţilor”, îi striga publicul.

Regele Carol i-a oferit ordinul ,,Bene Merente clasa I”, iar poeţii îi compuneau versuri. Profund credincioasă, înaintea concertelor se ruga la icoana Sfintei Maria, ce stătea totdeauna pe măsuţa cabinei sale din teatre. „Păstrîndu-şi mereu frica de Dumnezeu şi bunul simţ,“ cum relatau gazetarii ce-i urmăreau paşii, „înainte să urce pe scenă, întotdeauna aprindea o lumînare la icoana Maicii Domnului.“

Înregistrări pierdute pentru totdeauna Hariclea Darclée a susţinut crearea Operei Române din Bucureşti în 1921. Tradiţia muzicală a rămas în familie, fiul său, Ion Hartulary-Darclée, devenind dirijor şi compozitor. Din păcate, nu s-au păstrat înregistrări pe discuri cu vocea Haricleei Darclée, ci doar două cîntece româneşti: „Cîntecul fluieraşului” de George Stephanescu şi „Vai, mîndruţă, dragi ne-avem” de Tiberiu Brediceanu, înregistrate cu acompaniament de pian la o vîrstă foarte înaintată, dar la care păstra intacte calităţile naturale şi tehnice ale minunatei sale voci.

Artista a înregistrat pentru Casa de Discuri ,,Fonotipia” arii şi scene din ,,Don Pasquale” de Gaetano Donizetti, ,,La Traviata” de Giuseppe Verdi, ,,Iris” de Pietro Mascagni şi ,,Tosca” de Giacomo Puccini; matriţele acestor înregistrări au fost distruse de bombardamentele celui de-al doilea Război mondial la Milano. Pînă în prezent, nu s-au identificat discurile primelor tiraje efectuate în anul 1903.

Sfîrşit trist. Funeralii finanţate de Ambasada Italiei La finele vieţii, artista care fusese atît de apreciată de Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani, Puccini, care cîntase cu Enrico Caruso, Titta Ruffo, Francesco Tamagno şi care apăruse de nenumărate ori sub bagheta lui Toscanini, a trăit în ţară într-un trist anonimat. ,,Măiastra pasăre de basm”, ,,privighetoarea adorată” a murit în sărăcie la Bucureşti din cauza faptului că viile sale de la Cotnari (sursa existenţei sale după încheierea carierei) au fost distruse de o teribilă grindină, iar boala care i-a marcat sfîrşitul (sarcom hepatic) nu i-a mai permis restaurarea lor. În 1939, funeraliile au fost finanţate de Ambasada Italiei. Este înmormîntată în Cimitirul Bellu. În Italia, în casa-muzeu şi în cavoul lui Puccini, pe pian este Darclée, despre care acesta spunea: ,,L’artiste geniale, la mia prima e splendida Tosca!”.

Hariclea Darclée a avut în repertoriu 58 de roluri din 56 de opere compuse de 31 de compozitori. Din cele 56 de opere, 12 au fost interpretate în premieră absolută şi 16 în premiere locale foarte importante.

45% din repertoriul ei reprezintă opere originale, ceea ce atestă poziţia singulară pe care o ocupă Hariclea Darclée în istoria tearului liric universal.

Surse: N. Carandino, volumul „Darclée. Viaţa de glorie şi de pasiune a unei mari artiste”; Ziarullumina.ro; Historia.ro; Jurnalul.ro

RM

17

Vineri, 16 august 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Bucovina, dulce Bucovina - Asasinarea voievodului Grigore al III-lea Ghica, un eveniment ignorat de istoriografia de azi (2) Un patriot uitat Grigore al III-lea Ghica, astăzi pe nedrept aproape uitat, merită însă prinosul de recunoștință al posterității românești pentru dîrzenia cu care a apărat interesele Moldovei împotriva josnicelor jocuri făcute de Austria, în complicitate cu înalți dregători otomani și ruși. Familia Ghica, originară din Epir, a dat mai mulți domnitori Țărilor Române, începînd cu a doua jumătate a Veacului al XVI-lea. Ghiculeștii, ca și alte familii fanariote, Callimachi, Moruzi, Șutu, Mavrocordat, au ocupat în repetate rînduri funcția de mare dragoman al Porții Otomane. Această dregătorie, echivalentă cu cea a unui ministru adjunct de externe, era încredințată creștinilor (preponderent grecilor), deoarece Coranul interzicea turcilor învățarea unei limbi străine.

Inerent deci, tratativele diplomatice ale Sublimei Porti cu alte puteri se purtau prin intermediul și cu aportul acestui înalt funcţionar. Iar cel mai adesea dragomanatul nu era decît preludiul necesar ocupării unui post mult mai rîvnit de către fanarioții de la Istanbul, tronurile domnești de la București și Iași. Nu altfel se vor petrece lucrurile în cazul lui Grigore al III-lea Ghica.

Născut în 1724 la Istanbul, ca fiu al lui Alexandru Matei Ghica (mare dragoman și el între 1726-1741, executat din ordinul sultanului) și al Elenei Evpraghioti, viitorul domn al Moldovei va ocupa funcția tatălui său între 1758-1764, distingîndu-se prin abilitatea sa diplomatică. Răsplata pentru activitatea sa vine imediat, fiind numit pentru prima dată ca domn al Moldovei pe 18 martie 1764. Va rămîne în scaunul domnesc pînă în 1767, remarcînduse prin reorganizarea Școlii Domnești de la Iași pe care o transformă în „Academia învățăturilor și epistemiilor”, precum și prin adoptarea unui nou așezămînt agrar, ce limita abuzurile marilor boieri. Înființează de asemenea, în 1766, o manufactură de postav la Chiperești. Tot în prima domnie moldoveană, îl va înlătura pe coruptul și intrigantul Iordache Stavrachi din postul de capuchehaie (reprezentant al domnului) la Istanbul. „Întreg era acest domn la toate, plin de minte, învățat, știa toate trebile cum le va purta. (...) Era plăcut prostimii, iară boierilor nu atît, căci nu puteau să mănînce pe cei mici și săraci, că nu-i suferea Domnul nicidecum” (cronica atribuită lui Enache Kogălniceanu).

După o efemeră trecere pe tronul Țării Românești (1768-1769) – „rotația cadrelor” era o măsură des folosită de Poartă, pentru a-i împiedica pe domnitori să-și creeze o bază de putere – Grigore al III-lea Ghica revine în scaunul domnesc al Moldovei în septembrie 1774, imediat după retragerea trupelor ruse care ocupaseră țara între 1769 și 1774. În cea de-a doua domnie reduce dările și introduce o nouă legiuire agrară, prin care fixa numărul de zile de lucru al clăcașilor pe moșiile boierilor la 14, chiar cu o zi înainte de a fi ucis. Căsătorit încă din 1754 cu Ecaterina, fiica marelui spătar Iakovas Rizos, Grigore al III-lea Ghica a avut trei fete și patru băieți. „Era un om cu scopuri bune și care ținuse mai ales să ridice starea economică a țărilor în care, pe rînd, soarta îl rîndui a domni” (A.D. Xenopol).

Trupul descăpățînat al voievodului martir este îngropat și astăzi în pridvorul Bisericii ,,Sfîntul Spiridon” din Iași.

Generalii împăratului (1) În aceeași zi – sinistră coincidență! – în care hangerul capugiului reteza capul lui Vodă Ghica, în piața centrală a Cernăuțiului, generalul Spleny primea jurămîntul de credință al bucovinenilor față de noua stăpînire habsburgică.

Evenimentul, fastuos marcat printr-un impresionant Arc de Triumf în ale cărui nișe se aflau statuile alegorice ale Mariei Tereza, ale viitorului Iosif al II-lea și ale Dreptății protejînd un copil roman, era menit să pecetluiască legătura indisolubilă dintre familia imperială și noii săi supuși. Se trimiseseră invitații speciale boierilor, mazililor, răzeșilor și înaltului cler. La festivitate au participat 23 de boieri din Bucovina, doi din Moldova, reprezentanții orașelor și comunelor, clerul înalt, preoții de țară, egumenii mînăstirilor etc.

Jurămîntul, în limbile română și germană, a fost depus întîi de mazilul Calmuschi, care apoi a îndeplinit rolul de crainic. Apoi, boierul Ilie Herescu (fratele episcopului Dositei) a dat citire „cu glas tare și răspicat manifestului împărătesc și jurămîntului în limba moldovenească”. Slujba religioasă a fost oficiată de către episcopul Dositei Herescu, împreună cu un sobor de preoți, în Biserica ,,Sfînta Treime”, în prezența aceluiași general Spleny. Apoi a fost semnat jurămîntul de credință și trimisă guvernului de la Viena o scrisoare de recunoștință. Răstimpul în care Bucovina s-a aflat în componența Imperiului Habsburgic (din 1867, Imperiul Austro-Ungar) poate fi periodizat astfel: sub administrația militară austriacă (1775-1786), înglobată în provincia Galiției (1786-1849) și ducatul autonom al Bucovinei (1849-1918). (va urma) Dan Falcan (,,Historia.ro”)

Jurnal de pe Frontul de Est (26) Stenograma întrevederii Adolf Hitler - Ion Antonescu din 6 august 1941 (Berdicev, Ucraina) (9) 23 septembrie 1941 Ion Antonescu: „Oboseală, laşitate, neprevedere, uşurință? Nu ştiu ce a fost. Fapt este că aceasta mi-a deschis definitiv ochii asupra valorii combative rămase a armatei noastre”.

Mihai Antonescu: „Transilvania n-am uitat-o niciodată”.

- În încercarea de a opri/încetini pătrunderea trupelor germane în Crimeea, sovieticii declanşează la nord de Marea de Azov, în zona şanţului anticar Balki - Melitopol, puternice acțiuni ofensive, care aveau să se intensifice în zilele următoare.

- Datorită insuficienței muniției pentru artileria grea, oboselii accentuate a trupei, aşteptării sosirii a 3 - 4 divizii din țară cu efective complete şi a înfrîngerii înregistrate de Corpul 5 armată în ziua precedentă, atacul planificat pe frontul Odessei se amînă.

- Motivîndu-şi decizia, mareşalul Ion Antonescu precizează (şi acuză): „Un corp de armată a fost, în condițiuni ruşinoase, dat 10 km înapoi pentru că s-a produs o defecțiune la un regiment, care a antrenat un întreg corp de armată. Un regiment inamic, a cărui valoare şi forță combativă este contestabilă, a produs această catastrofă ruşinoasă unui corp de armată pînă atunci victorios. Oboseală, laşitate, neprevedere, uşurință? Nu ştiu ce a fost. Fapt este că aceasta mi-a deschis definitiv ochii asupra valorii combative rămase a armatei noastre şi, la cererea generalului Iacobici, am contramandat acțiunea care speram să constituie ultimul efort şi ultimul pas pentru cucerirea Odessei. Defecțiunea Corpului 5 armată m-a oprit pe drumul victoriei care era asigurată. Toate sacrificiile făcute în oameni, munițiuni şi în timp pentru înfrîngerea definitivă şi totală a inamicului au rămas inutile.

Toate speranțele nației, ca şi mîndria ei au fost spulberate”.

- Cu toate acestea, cei aflați pe front au continuat să lupte.

- Pentru străpungerea pozițiilor inamice, Divizia 15 infanterie (ca și alte mari unități) constituie un batalion de asalt (batalion de infanterie întărit cu subunități de artilerie și două gupuri de asalt ale pionierilor formate din cîte un pluton, comandate de sublocoteneții Ionescu și Oncescu).

- Fiecare grup de asalt – rememora Emanoil Ene, locotenent în Batalionul 51 pionieri – era dotat cu încărcături alungite de exploziv, mînuite de cîte o echipă pentru crearea breșelor prin rețelele de sîrmă, încărcături de exploziv concentrate de 5 kg și 2 kg pentru distrugerea crenelelor, ambrazurilor și intrărilor blindate ale cazematelor, aruncătoare de flăcări pentru incendieri, grenade explozive și armament automat pentru lupta apropiată, precum și lumînări fumigene pentru a înlesni apropierea mascată de obiectiv. Acțiunea pionierilor era susținută cu focul întregului batalion, care ataca simultan sau după cucerirea cazematei”.

- În şedinţa de Guvern, Mihai Antonescu se referă şi la: * situaţia refugiaţilor ardeleni: ,,Astăzi domnilor, după ce ne-am dezrobit pămîntul de la Răsărit, problema refugiaţilor rămaşi nu mai este o problemă de asistenţă, ci o problemă naţională... În acest ceas, mai mult ca oricînd, trebuie să punem acest accent românesc pe ocrotirea ardelenilor şi drepturilor lor... O serie de violaţiuni de drepturi, grave, au fost săvîrşite împotriva românilor din Transilvania ocupată: şcolile, aşezămintele noastre bisericeşti au fost distruse, au fost dărîmate 16 biserici, activitatea confesională se desfăşoară cu foarte mare greutate. Învăţămîntul nostru este compromis; de asemenea, sub forma unui decret care dă un drept de anulare împotriva actelor de proprietate, sînt deposedaţi românii, chiar de bunurile dobîndite prin împroprietărire. În sfîrşit, liberii profesionişti sînt aproape în imposibilitate să-şi mai exercite profesiunile... Deoamdată, ne apărăm drepturile românilor din teritoriul ocupat. De aceea, la conferinţa de dupăamiază vom stabili care sînt etapele introducerii, începînd de săptămîna viitoare, a actelor de represalii. Eu am anunţat deja Guvernul Reich-ului şi Guvernul italian că Guvernul român trece la represalii, acesta fiind singurul mijloc ca să poată apăra drepturile şi viaţa spirituală a românilor din Transilvania ocupată”; * acordarea decoraţiilor: „Decoraţiile prin care Regele îşi unea viaţa cu elitele neamului, au fost transformate în instrumente de răsplată a linguşitorilor sau devotamentelor oarbe şi adesea inconştiente... Ceea ce vă rog pe dvs. este să facem o selecţie autentică a celor pe care îi vom decora. Nu vreau să dăm prea multe decoraţii ca să nu cădem în exces. Primul pas pe care îl facem este să dăm puţine decoraţii şi numai elementelor de mare valoare, care, realmente, au făcut fapte de folos pentru ţara noastră sau pentru administraţia publică”.

- Şedinţa Comisiei restrînse de represalii împotriva propagandei şi practicilor ungare în teritoriul românesc ocupat în 1940 (la care se referise Mihai Antonescu în şedinţa de guvern) are loc la sediul Ministerului Afacerilor Străine. Participă Dumitru Popescu (ministru de Interne), Constantin Stoicescu (ministrul Justiţiei), Radu R. Rosetti (ministrul Educaţiei şi Culturii Naţionale), Alexandru Cretzianu, Nicolae Davidescu, Eugen Zwidinek, Alexandru Bădăuţă, Valer Pop, Dumitru Negel, Sabin Manuilă, Ioan Lupaş. Din expozeul lui Mihai Antonescu (preşedintele Comisiei) rezultă idei generale care guvernau activitatea forurilor române de decizie în acest sens: contracararea politicii şi propagandei ungare referitoare la Transilvania; asigurarea condiţiilor normale de viaţă pentru populaţia română majoritară (,,fără a primi ca act definitiv Actul de arbitraj de la Viena”); demersurile externe dirijate spre eliberarea Transilvaniei (,,Nu va fi pace în Sud-Est şi nu va fi linişte în Carpaţi pînă cînd României nu i se va face dreptate, restituindu-se pămînturile româneşti”). ,,În orice caz – a mai precizat Mihai Antonescu – Transilvania n-am uitat-o niciodată şi Transilvania de acum înainte va începe să se simtă că în toată vremea ne-am adus aminte de ea”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 16 august 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (19) II. Hitler îşi pregăteşte armele (9) Audiența la Cancelaria Reich-ului: „Führerul“ își expune politica (3) Cancelarul îşi terminase partea de monolog care era destinată mi­nistrului Afacerilor Străine al României. În continuare, el se adresa călătorului care trebuia, chiar a doua zi, să-şi continue drumul spre Londra şi Paris.

Simţeam că devin un auditor mai important: prin umila mea persoană, Führerul vorbea guvernelor occidentale.

Vocea lui devenise mai gravă şi mai reculeasă. Ghemuit într-un cort al fotoliului său, ca şi cum ar fi vrut să ocupe cît mai puţin loc posibil, el avea să apere, împotriva acuzatorilor de rea credinţă, calităţile esenţiale ale politicii sale, care erau, după părerea lui, măsura şi modestia. „Sînt acuzat că nu am limite în dorinţele mele.

Ce nedreptate! Am ştiut întotdeauna să-mi limitez în mod precis pretenţiile şi elanul. Căci nimic nu este mai precis decît scopul pe care îl urmăresc. Eu lupt împotriva tratatului de la Versailles; este lupta vieţii mele. Pînă acum am ieşit întotdeauna învingător. Mai am de dat încă cîteva bătălii. Le voi cîştiga şi pe acestea. (...) În privinţa frontului de luptă, pentru ce am face noi din nou aceleaşi greşeli ca în 1914? Nu avem nici un interes să lărgim acest front, ba chiar dimpotrivă.

Noi ne vom concentra toate forţele acolo unde trebuie

Casa Poporului – adevărata istorie (24) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (4) Prezentăm în continuare o parte din saloanele şi sălile Palatului Parlamentului şi valoarea acestora în organizarea politico-administrativă a României de acum.

Din cele patru laturi ale palatului, cea existentă cu faţa spre Calea 13 Septembrie prezintă un interes deosebit prin spaţii şi rolul acestora. S-a dorit ca prin ele să se remarce şi rolul Parlamentului României. În această parte sînt primite importantele personalităţi ale lumii, aflate în vizite oficiale sau de lucru.

Cînd se intră în clădirea Parlamentului prin marea ușă din latura situată spre Calea 13 Septembrie se pătrunde într-un imens spaţiu, căruia i se spune Holul de Onoare.

Rolul lui este de a contribui la realizarea unor primiri cît mai fastuoase ale unor înalte personalităţi din străinătate dar şi din societatea românească. Este situat

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (128) Premoniţiile Ameliei (3) Poate, printr-un act de voinţă supremă, dincolo de Moarte, Amelia plecînd de lîngă noi, mi-a luat cu ea plînsul şi somnul. Însă, mi-a lăsat puterea de a-i îndeplini dorinţa, „spre învăţătura neiubitorilor de păcat, să n-o urmeze”. Nu, nu am scris o carte, cum îşi dorea ea să scrie, Carte de învăţătură pentru părinţi, doar i-am trecut pe curat, în literă de tipar, pe calculator, Confesiunile, pe care şi le-a numit „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei”.

Era la începutul lui februarie 2006. Coborîsem în stradă, însoţind-o la spital. Nu ştiam că va fi ultima noastră ieşire împreună. Înainte de a porni maşina, ne-a rugat să o aşteptăm o clipă. Cînd s-a reîntors, mi-a spus că mi-a lăsat înscris „un cuvînt” pe care îl voi „găsi”.

Abia peste un timp, pe ultima ei agendă de Confesiuni, neterminată, pe cea din urmă coală albă, am găsit înscris cuvîntul „IOV – (în ebraică) plînge”. Acesta era cuvîntul lăsat de Amelia pentru mama ei?

La Colţul Sfînt din camera ei, unde se ruga la icoane, pe calendarul pliant, sub formă de cărticică, deschis la luna februarie 2006, în dreptul zilei de 26, lăsase cutia de chibrituri, cu care aprinsese candela, îndreptată cu un

RM

să străpungem. Şi nu există fortificaţii care să reziste împotriva mijloacelor tehnice de care dispunem. Nu linia Maginot este cea care va schimba faţa războiului.

Intenţionez să întind Imperiul german în limitele lui naturale şi nimic mai mult. Dacă am ocupat Boemia, n-am făcut-o de dragul de a face cuceriri, ci pentru a nu păstra în interiorul spaţiului german, înfipt în trupul Reich-ului, un «cui» străin şi duşmănos”.

Aici Führerul înţelese că trebuie să fie mai explicit.

Afacerea Cehoslovaciei avea, evident, o presă proastă şi teoria „limitelor” nu ajungea pentru a linişti spiritele.

Bunele intenţii erau pînă într-atît contrazise de către fapte, încît era nevoie de un supliment de argumente pentru a păstra „dreptatea” de partea lui. Hitler se strădui să apere adevărul celui mai tare cu subtilitatea unui avocat viclean. Am fost mirat de strădania lui.

Probabil că-şi dăduse seama că răspunsul stereotip pe care ambasadorii săi aveau ordin să-l opună reproşurilor repetate ale guvernelor străine - şi anume că Boemia ceruse ea singură, prin gura preşedintelui ei, să fie alipită Reich-ului - acest răspuns neadevărat era de natură să agraveze şi mai mult neliniştea provocată în Europa de ocuparea oraşului Praga. Trebuia, cu orice preţ, respinsă ofensiva ziarelor, agenţiilor, a posturilor de radio străine, fie chiar numai pentru a păstra iniţiativa propagandei germane, libertatea ei de acţiune, libertatea de a se folosi de argumentul „etnic” pe care dorea să-l fructifice în afacerea Danzigului.

Căci nu trebuia lăsată supărătoarea reacţie a opiniei publice europene să pună beţe în roate realizării unui program care era departe de a fi epuizat. Dacă Hitler

consimţea să se apere şi îşi punea în aceasta tot zelul, o făcea numai pentru a ataca mai bine. „N-am avut niciodată intenţia, vă asigur, de a-i anexa pe cehi. Singurul meu gînd fusese acela de a-i elibera pe cei patru milioane de germani care se aflau în Boemia într-o situaţie intolerabilă. Dar această problemă a declanşat imediat problema celorlalte naţionalităţi, unguri, polonezi, slovaci, care și-au reclamat drepturile.

Aşa că am fost nevoit să reexaminez, în ansamblul ei, o problemă care nu fusese rezolvată decît în parte la Munchen. Vă amintiţi că Ungaria și Cehoslovacia au făcut apel la noi pentru a stabili, pe cale de arbitraj, noile lor frontiere. Ţările occidentale n-au fost consultate deoarece nu aveau ce căuta în acest spaţiu, în care rolul de a menţine pacea ne revine în exclusivitate. Reichul şi Italia au dat arbitrajul de la Viena; nici Franţa, nici Anglia n-au protestat împotriva acestei acţiuni, care se îndepărta totuşi, formal, de acordurile de la Munchen. Dar arbitrajul de la Viena nu a pus capăt pretenţiilor statelor vecine. Dv., românii, ştiţi mai bine ca oricine încăpăţînarea cu care ungurii şi polonezii voiau să împartă Ucraina subcarpatică pentru a avea o frontieră comună. Dv. v-aţi opus acestui proiect... Dar eu nu vreau să rămîn într-un rol ingrat şi am sfîrşit prin a ceda cererilor insistente ale ungurilor... Cum în momentul acela Slovacia îşi manifesta dorinţa de a-şi cîştiga independenţa, am înţeles că nu putea să mai fie vorba de a menţine un stat care se dezmembra el singur în bucăţi”. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

la parter si are forma unui careu cu latura de 38 metri, însemnînd o suprafaţă de 1444 metri pătraţi. Şefii de stat şi alte înalte personalităţi sînt primiţi la intrare în Holul de Onoare, iar accesul la primul etaj se face cu un lift special, silenţios, confortabil şi luxos.

Mersul pe treptele scării, ca să ajungi la etaj, ar fi o adevărată aventură pentru personalităţile în cauză, avînd în vedere şi vîrsta acestora. Dar un edificiu important fără o scară monumentală este de neconceput.

Holul constituie un spaţiu multifuncţional. Din el se pătrunde în cîteva saloane situate de aceeaşi parte, prin uşi mari, confecţionate din metal, lemn de esenţe alese şi cu geamuri de cristal. Fiecare uşă are o înălţime de 3,50 metri.

Printre spaţiile existente se găsesc două saloane aşezate în stînga şi dreapta care au rolul de primire a oaspeţilor. Tot din acel hol începe Galeria de Onoare, care are o lungime de 90 de metri şi o înălţime de 8,50 metri, întregul ei parcurs fiind în mare parte placat cu marmură albă. Galeria dispune de coloane, oglinzi de ipsos patinat şi chenare decorative în relief, cu elemente inspirate din arhitectura veche bisericească sau românească, făcute din marmură sau lemn.

În Holul de Onoare pardoseala este realizată din plăci de marmură roşie şi albă într-un desen geometric care atrage privirile prin nuanţarea culorilor. Pe plafonul aflat la o înălţime de 9 metri, la centrul lui, este montat un mare candelabru, care are o structură în cîteva trepte în formă de con cu vîrful în jos. Ca şi celelalte candelabre este realizat din mii de mici bucăţi de cristal. Tot pe acest plafon mai sînt montate şi alte corpuri de iluminat mai mici şi rotunde, care sînt dispuse într-un cerc în jurul candelabrului mare. În total sînt cam 40 de bucăţi. Pe marginile Holului de Onoare se află un pătrat cu scafe din care emană o lumină alb-difuză. Întregul plafon este lucrat în ipsos cu multe modele şi culori conform planurilor arhitecţilor şi artiştilor din domeniu, dar şi de către meşterii ipsosari.

Modelul plafonului se regăseşte şi în desenul stilizat al planşeului. În interiorul holului se găsesc şi coloane de rezistenţă cu un diametru de doi metri, îmbrăcate în marmură albă sculptată. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

colţ spre data respectivă. Un alt mesaj referitor la ce s-a întîmplat în acea zi? Stînd cu Amelia zilnic la spital, pînă în ultima clipă de viaţă, nu am ştiut de cele două însemne indicatoare şi premonitoare, privind sfîrşitul ei, şi nici ea nu mi-a vorbit de ele. Le-am aflat mai tîrziu...

Cu ultimele ei cuvinte, şi-a exprimat regretul neîm­ plinirii: „Mama mea, în viaţă, n-am fost bună de nimic.

N-am sădit nici măcar un copac, de păcătoasă ce am fost. Şi chiar Dumnezeu dacă mă iartă, eu nu mă pot ierta”.

Era preocupată de soarta noastră, a părinţilor ei.

Spunîndu-mi asistentele că sub morfină, pacientul are vise frumoase, am întrebat-o pe Amelia, ce visează cînd doarme. „Griji şi dureri, mamă. Doi bătrîni neputincioşi...

Nu văd pajişti cu flori, nici grădini cu frezii parfumate şi trandafiri minunaţi. Nu aud nici tril de păsărele şi nici în vis nu-mi întinde cineva mîna lui.”

Ultima preocupare a Ameliei a fost ca eu să nu mă sperii, să nu mă tulbur în faţa ultimei clipe şi să plîng. „Nu plînge, mamă! Să nu plîngi, mama mea, să nu plîngi!”

La picioarele mormîntului i-a crescut un copăcel. În fiecare săptămînă se înălţa cît o palmă. Un suflet rău de femeie, îi rupea din mlădiţe. Dar copăcelul protejat şi îngrijit de noi se revigora rapid şi iar creştea. Ticăloasa şi-a chemat un ajutor din corpul de pază al cimitirului şi l-a scos din pămînt, cu tot cu rădăcină. Şi nu numai atît.

A profanat şi a vandalizat, călcînd pe mormîntul fetei, distrugînd şi furînd florile şi lumînările, ajutîndu-l pe complicele ei, să se urce pe cruce, să se caţere pe Arcul

Vieţii şi al Morţii, din fier forjat, înalt de aproape 3 metri, să-i smulgă felinarele solare şi să dispară cu ele. Vandalii au fost văzuţi de martori, şi li s-a atras atenţia, se ştie cine sînt, măsuri nu se iau în Cimitirul Bellu. În Ajunul Crăciunului 2006, pe care Amelia nu l-a mai prins în viaţă, ziua onomastică a bunicii ei, Eugenia, pentru care a avut un adevărat cult, „Rugăciunea Ameliei”, operă în marmură de Ruşchiţa a maestrului Manole, lăcrima. Nu, nu eram singura martoră. Eram însoţită. Au rămas urmele ruginii de lacrimi pe chipul fetei din marmură, de la căpătîiul Ameliei...

De Sfînta Parascheva, în 2008, lumînarea protejată de candela de plastic s-a răsturnat la căpătîul fetei şi s-a stins. Ridicînd-o şi punînd-o la loc, cu fitilul negru, stins, vrînd s-o reaprind, crîmpeiul lumînării a prins viaţă, luminînd, fără să aprind chibritul.

M-am sprijinit întotdeauna cu fraza Mîntuitorului Isus Christos: „Ia-ţi patul tău şi umblă. Credinţa ta te-a vindecat.”

Doamne, am crezut. Am sperat şi Te-am strigat! Ce mi-ai dat? De ce mi-ai luat-o?!

Abia depăşise vîrsta christică... S-a stins aşa cum i s-a arătat în vis, şi cum presimţea că o să-i „treacă toată viaţa, pînă la 34 de ani!”

Sfîrșit MARIA popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

RM

19

Vineri, 16 august 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (111) Frăția insignei (3) Totul a devenit insuportabil. Soarta 1-a răpit pe Fred familiei sale. Eu mi-am irosit timpul pe care trebuia să-1 petrec cu familia. Am fost atît de ocupat să duc lupta cea dreaptă, încercînd să salvez vieţi, încît mi-am pierdut propria viaţă. Ea a încetat să mai fie a mea. Şi mi-am dat seama că nu doream ca fiul meu să aibă un străin ca tată.

Sau o văduvă ca mamă.

Era vremea să predau ştafeta colegilor mai tineri din DSS. În 1997, am primit oferta de a lucra pentru agenţia Strategic Forecasting, mai bine cunoscută sub acronimul STRATFOR. Era ocazia de care aveam nevoie pentru a mă salva pe mine însumi şi, totodată, de a-mi salva propria fam­ilie. Am părăsit DSS fără nici un regret. Sau, mă rog, cu puţine regrete. Aş vrea să fi tăiat mai multe nume de pe lista din carneţelul meu. Însă jocul nu e încă terminat.

M-am rupt de rădăcinile copilăriei şi mi-am mutat domiciliul în Austin. La STRATFOR, am cizelat tehnicile de contrasupraveghere şi am ajutat directorii generali de companie şi corporaţiile să construiască planuri de securitate, atît în ţară, cît şi peste hotare. În acelaşi timp,

Memoriile unui celebru criminalist român (78) Descoperirea autorului unei fapte nefirești (4) ...Unul dintre anchetatori făcuse presupunerea că numai Vasile putea fi autorul. După un timp în care discutaserăm despre cel mai important capitol al învinuirii lui Vasile – toporul – cineva dintre noi a spus: – Se poate conchide că abandonarea toporului s-a datorat faptului că autorul n-a avut forţa să-1 mai scoată...

– Aceasta doar dacă autorul n-ar fi fost vecin al victimei, am replicat. Pentru o interpretare cît mai realistă a acestei constatări, eu am încercat să mă plasez în ipostaza bănuitului Vasile şi să trec prin aceleaşi stări psihice (emoţie, temere, dorinţa vitală de a nu fi demascat etc.). Şi acum, te rog să-mi asculţi „mărturisirea” cu privire la modul cum aş fi reacţionat. În eventualitatea că întîmpinam greutăţi în încercarea de a desprinde toporul, datorită stării de emoţie, m-aş fi refugiat, într-adevăr, în apartamentul meu, dar, nu după mult timp, profitînd de liniştea nopţii, aş fi revenit la locul faptei pentru a face să dispară „cartea de vizită” a

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (30) Invazie, sau ,,șantaj irakian”? (1) La 26 iulie, peste treizeci de mii de irakieni staţionează pe linia de frontieră irakiano-kuweitiană.

La 27 iulie, CIA transmite Casei Albe fotografii efectuate prin satelit şi care dezvăluie concentrări din ce în ce în ce mai masive de oameni şi materiale.

Washingtonul previne Kuweitul, Egiptul şi Arabia Saudită. Dar, în răspunsurile adresate oficialităţilor americane, conducătorii arabi resping ipoteza unei invazii şi vorbesc de un „şantaj irakian“ în vederea obţinerii a două insule kuweitiene situate în Golf şi a unui cîmp petrolifer contestat. Departamentul de Stat şi Consiliul naţional de securitate al Casei Albe împărtăşesc această analiză.

Pe 28 iulie, rapoartele elaborate de CIA sînt mai precise şi mai alarmante. Saddam a instalat numeroase servicii de aprovizionare destinate trupelor sale de la frontieră. A fost reperat un mare număr de camioane transportînd baze logistice. William Webster - director al Agenţiei, şi care are în faţă fotografiile care au surprins aceste acţiuni este convins că, dacă ar fi fost vorba doar

încă mai lucrez în Lumea Întunecată. STRATFOR a fost numită „CIA din umbră”, vestită pentru predicţiile sale legate de evenimentele internaţionale. Fac parte din echipa de antiterorism din cadrul companiei. Noi monitorizăm ameninţările de peste hotare, le analizăm, apoi raportăm rezultatele clienţilor noştri.

Noua viaţă din Texas mi-a revitalizat viaţa de familie. Soţia mea nu a mai fost nevoită să muncească.

Programul meu de lucru a fost mai scurt şi nu a mai fost nevoie să dispar cu săptămînile. Aveam o slujbă mult mai normală. Nu mai făceam parte dintr-un ordin aproape monastic, cu toate acele cerinţe la care eram supus. A fost nevoie de moartea lui Fred Davis pentru a-mi da seama ce trebuia să fac cu propria mea viaţă. Într-un fel, această eliberare a fost ultimul său dar pentru mine. De cînd ne-am mutat în Austin, familia constituie noua mea viaţă.

Fred a fost mereu cel către care m-am întors cînd presiunea a devenit prea intensă. El mă liniştea, mă făcea să rîd. Mă simţeam energizat de fiecare dată cînd eram împreună. Nu i-am mulţumit niciodată. Nu ştiam cum. Nu ne-am exprimat niciodată prea bine emoţiile.

Am pretins că sîntem prea duri pentru asta. Întind mîna către piatra sa de mormînt şi îmi trec degetele peste literele inscripţionate pe ea, înlăturînd muşchii crescuţi peste cuvinte. „Copiii noştri ar fi trebuit să se poată juca împreună, prietene”.

Acum am trei: pe Jimmy şi pe cele două fetiţe ale mele. Fred şi cu mine i-am fi putut chinui pe băieţii care voiau să iasă cu fetele noastre la plimbare. Ar fi fost amuzant. Un poliţist şi un agent secret care sperie de moarte vreun Romeo de şaisprezece ani. Fetelor le-ar fi displăcut enorm lucru ăsta. Însă s-ar fi întors devreme acasă.

Umbrele se lungesc. E timpul să plec. Mă ridic şi încep să mă îndepărtez. Nu. Nu de data asta. Mă opresc şi mă întorc. „Mulţumesc, Fred. Aş fi vrut doar ca tu să nu mori pentru ca eu să am parte de o a doua şansă”. În ziua următoare, iau metroul de la hotel pînă la Pentagon City, cu intenţia de a vizita biroul STRATFOR pe de strada K înainte de a pleca către noua mea casă. În schimb, mă trezesc că port o conversaţie cu un veteran al celui de-al II-lea război mondial. I-am observat şapca de veteran şi am început să discutăm despre atacurile-surpriză.

– Îţi zic, remarcă el, nu credeam că vom mai fi fraieriţi încă o dată. Din punctul meu de vedere, era inevitabil. 11 septembrie 2001 nu a reprezentat un semnal de trezire pentru mine. A fost doar unul de reamintire.

– Se va întîmpla din nou, răspund eu.

– Ce te face să crezi asta?

– Nu putem avea mereu dreptate. (va urma) FRED BURTON

vinovăţiei mele. Acesta este punctul crucial al „afacerii” şi, pornind de aici, cred că trebuie să combatem valoarea celorlalte indicii apărute, poate, întîmplător, împotriva lui Vasile şi, totodată, să iniţiem cît mai multe verificări şi în apărarea acestuia.

– Aveţi dreptate, a intervenit maiorul Sîntea. Desigur că Vasile n-ar fi putut să aştepte indiferent scurgerea nopţii, conştient că dimineaţa va trebui să plece la serviciu, lăsînd în urma lui corpul-delict...

– Probele relative oferite de petele de sînge depistate la bănuit, am reluat eu, trebuie reţinute în sarcina lui.

Acum, însă, dacă admitem această ipoteză în legătură cu toporul, trebuie să fim mai receptivi şi la alibiuri. În ciuda multiplelor indicii apărute, care-l încercuiseră parcă pe Vasile, în final, s-a conchis că se ridicau semne de întrebare cu privire la valoarea acestora, mai ales că, simultan, apăreau unele probe şi împotriva bănuitul Cacuci, care, pirpiriu cum era, n-ar fi avut forţa să mai smulgă toporul şi n-ar fi avut nici motive să insiste în acest sens ... În pofida dovezilor, clare, existente în apărarea lui Cacuci, noi ne-am pus în faţă şi versiunea că martorii care-i consolidează alibiul ar fi putut fi mincinoși, deşi erau cinci la număr.

Trebuiau făcute reverificări. În şedinţa de analiză, această teză apăruse, pentru unii, ca fantezistă, ţinînd seama de numărul mare al martorilor şi de concordanţa

deplină a depoziţiilor. În final, însă, ea a fost admisă ca ipoteză de lucru. În primul rînd, s-a acordat atenţie mai mare celor două expertize dactiloscopice contradictorii privind fragmentele de urme de pe comutatoare. Expertiza efectuată de ofiţerul criminalist stabilise că ambele urme proveneau de la acelaşi deget şi că liniile crestelor papilare, în corelaţia lor şi prin suprapunerea la urma experimentală, ofereau un număr mare de puncte caracteristice. Exista, totuşi, rezerva că acestea fuseseră stabilite pe două fragmente, care, la alăturarea lor, arătau o oarecare discontinuitate; în plus, expertiza aceloraşi urme, efectuată de laboratorul de medicină legală din Cluj, nu descoperise decît cîteva puncte coincidente, concluzia fiind că nu se putea realiza o identificare ştiinţifică, asemănarea fiind prea relativă. Cît priveşte urmele descoperite pe şifonierul din locuinţa victimei, acestea erau urme complete, dar expertizarea lor a fost terminată cu întîrziere, din cauza unor greşeli anterioare de interpretare (deşi complete şi determinate cert ca fiind ale lui Cacuci, se presupusese că ar fi putut fi mai vechi decît data omorului). Şi astfel, din cauza rezultatului negativ al expertizei de la Cluj şi avînd rezervă asupra rezultatului expertizei urmelor de pe şifonier, primul anchetator se pripise. (va urma) DUMITRU CEACANICA

de o operaţie de intimidare, nu ar fi fost necesară o astfel de logistică.

La CIA, din oră în oră, sosesc noi informaţii. În marea lor majoritate, ele provin de la sateliţii-spion ai National Security Agency. Această agenţie, ale cărei efective şi bugete sînt cu mult mai mari decît cele ale CIA, este centrul de informatică cel mai important şi cel mai perfecţionat din lume. Stabilită la Fort Meade, nu departe de Washington, în mijlocul unei păduri, este împărţită în două, întocmai ca un creier omenesc: o emisferă dreaptă, botezată ,,Carillon” şi o emisferă stîngă purtînd numele de cod ,,Loadstone”.

Ordinatoarele-gigant sînt capabile să prelucreze între 150 şi 200 milioane de cuvinte pe secundă. Altele pot transfera 320 milioane de cuvinte pe secundă, echivalentul a 2.500 volume de cîte 300 pagini. Prin centrele de ascultare aflate în întreaga lume şi prin sateliţii spioni, NSA poate capta conversaţiile cele mai secrete, poate observa cea mai neînsemnată deplasare de trupe în orice punct de pe glob. Analiştii, matematicienii şi specialiştii în decodări ai NSA, toţi absolvenţi ai celor mai bune universităţi americane, pot chiar să culeagă un detaliu de conversaţie care se poartă într-o cameră, prin măsurarea, cu ajutorul electronicii, a vibraţilor geamurilor, folosind un mic fascicol invizibil.

Tot la 28 iulie, Yasser Arafat îl întîlneşte pe Saddam Hussein la Bagdad. Preşedintele irakian îl roagă să meargă în Kuweit.

– Discută cu emirul şi spune-i că, dacă îmi dă cele 10 miliarde de dolari pe care îi pretind pentru că a folosit puţurile petroliere din Rumaylah, care se află la frontieră, îmi voi reduce efectivul trupelor.

Saddam nu-i precizează lui Arafat că ar avea intenţia să invadeze Kuweitul.

La 29 iulie, conducătorul OEP soseşte în Kuweit City. Aşteaptă ore întregi pînă să fie primit de emir.

Arafat începe să expună propunerea irakiană, cînd emirul Jaber îl întrerupe cu răceală: ,,Nu vreau să discut acest subiect. În patruzeci şi opt de ore voi pleca la Djeddah pentru o întîlnire la nivel înalt cu Irakul. Să vorbim mai degrabă de problema emigrării evreilor sovietici în Israel.”

Tonul emirului este brutal, dispreţuitor. Însă, în ciuda umilinţei resimţite, Arafat nu poate spune nimic.

Kuweitul este unul din principalii furnizori de fonduri pentru organizaţia palestiniană. La sfîrşitul întrevederii, el va încerca să revină la sugestia lui Saddam. Emirul îl întrerupe: ,,V-am spus clar. Nu doresc să discut despre asta”. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 16 august 2019

RM

Sămînța bună

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (42) LUNA APRILIE 8 aprilie – Dacă se va porni furtuna... ,,Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul” (Matei 5, 5) Ce limpede se răsfrînge cerul cu toate stelele lui, cu albastrul lui adînc, şi cît de puternic strălucesc razele soarelui şi ale lunii pe luciul neted al unei ape! Dar ajunge să se iște o furtună ca să piară chipul răsfrînt în apă al cerului: apa se întunecă, se stîrnesc valuri mari, pietrele şi nisipul se răscolesc; stihia întărîtată spumegă, urlă, spărgîndu-se de stînci şi purtînd cu ea pierzare şi pustiire.

Oare nu se întîmplă acelaşi lucru și cu sufletul omenesc atunci cînd pune stăpînire pe el răutatea? Acolo unde ar trebui să strălucească iubirea, unde ar putea să sălășluiască pacea şi liniştea, dintr-o dată armonii se destramă, e semănată dezbinarea, sînt rănite suflete, pacea şi buna înţelegere sînt stricate.

Ce poate, oare, pricinui dezlănţuirea unei asemenea furtuni în suflet? De unde vin norii aceştia negri? De cele mai multe ori, enervarea noastră este o urmare a egoismului, a trufiei, a dorinţei de a domina. Vrem ca toţi să cedeze în faţa noastră, vrem ca toţi să fie de acord cu noi, vrem ca toţi să ne facă placul; orice încercare de a ne contrazice, orice neplăcere, cît de mică, stîrneşte în noi enervarea, care, aţîţată prin lucrarea demonică, pune stăpînire pe noi, ne tulbură sufletul, făcînd să clocotească în noi o furtună de nerăbdare și răutate.

Dacă am fi smeriţi şi blînzi, aşa ceva nu s-ar întîmpla! Chemîndu-ne să luăm jugul Său asupra noastră, Domnul ne dă un exemplu de smerenie şi blîndeţe; El ne făgăduieşte că acest jug ne va fi uşor, că această povară va fi bună şi că vom afla odihnă sufletelor noastre. Învăţînd de la Domnul, urmîndu-I, primim puterea Lui; mergîndu-I pe urme, trebuie mai întîi de toate să ne smerim şi să potolim în noi orice răutate. Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate sălăşlui în sufletul plin de întărîtare. Domnul nu este în sudarea de vijelie! E anevoie să ţii piept furtunilor sufleteşti: adeseori, acestea se iscă pe neaşteptate, iar sufletul nepregătit să le înfrunte slăbeşte şi se pleacă în fața valurilor. Trebuie să fim cu ochii în patru și, dacă vine furtuna, să-L căutăm îndată pe Cel pe Care L-au trezit Apostolii atunci cînd valurile puneau corabia în

primejdie. ,,Atunci S-a ridicat; a certat valurile şi marea, și s-a făcut linişte mare” (Matei 8, 26).

Fie ca şi în sufletul nostru să se sălăşluiască împărăţia lui Dumnezeu şi să se zugrăvească în el chipul blîndului nostru Mîntuitor!

9 aprilie – Curăţie în mijlocul întinării Îmi amintesc de o istorioară pe care am citit-o cîndva, în care era vorba despre o mină de cărbuni. Chiar la gura minei, unde totul era acoperit de pulbere neagră, creştea o floare albă ca zăpada, pe care n-o atingea deloc praful de cărbune. Vizitatorii minei se uitau miraţi la această floare, neputîndu-şi crede ochilor, şi nu erau în stare să îşi explice fenomenul acela atît de straniu. Un miner a încercat să presare pe floare puţin praf de cărbune, dar nu s-a prins de ea nici un firicel; totul s-a scuturat de la sine, şi petalele albe au rămas imaculate, ca înainte, în mijlocul pulberii negre. Nimic străin nu se putea lipi de acele petale firave. ,,Lumea întreagă zace în rîu” (I Ioan 5, 19). Ne învîrtim în fiecare zi în murdărie si în răutate, murdăria morală acoperă întreaga lume ca un praf negru, ca o perdea groasă; ea pătrunde pretutindeni, bîntuind cu o putere îngrozitoare. Noi, credincioşii, sîntem chemaţi să rămînem curaţi în mijlocul murdăriei acesteia.

Toate sînt curate pentru cei curaţi, spune Apostolul.

Sufletul spălat de Christos nu trebuie să se atingă de nici o necurăţie. Albit de Domnul şi păzit de păcat cu puterea Lui, el trebuie să rămînă curat, la fel ca acea floare, chiar și în toiul beznei de nepătruns a răului lumii. Harul lui Dumnezeu poate săvîrşi această minune. El poate apăra sufletul omului de orice necurăţie, îl poate face să rămînă curat, neatins, în mijlocul lumii păcătoase, roase de vicii, neîngăduind puterilor întunericului să pună stăpînire pe el. Fie ca, din mila lui Dumnezeu, să nu se atingă de noi nimic necurat și veșmintele sufletului nostru să fie ,,albe în toată vremea” (Ecclesiastul 9, 8)!

10 aprilie – Să ne rugăm neîncetat ,,Părinte, de voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine... Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.”

(Matei 22.42) Cine ar putea să măsoare întreg abisul de suferinţă cuprins în acest strigăt al Dumnezeiescului nostru Mîntuitor? Pogorît pe pămînt pentru a aduce, pentru mîntuirea neamului omenesc, cea mai înaltă jertfă de răscumpărare, Domnul a fost cuprins de tristeţe la apropierea clipei acestei jertfe - şi atunci El, Dumnezeu - Omul, purtînd asupra Sa suferinţa întregului neam omenesc, a strigat către Tatăl Ceresc, rugîndu-L să

De la religia lipsei la lipsa religiei (2) Alternativa „religiei seculare“ (2) În cadrul „slujbelor“ organizate la Universitatea Harvard, se cîntă diverse cîntece, se fac anunţuri, iar capelanul, care consideră că „nu toată religia e rea“, ţine o „predică“. (…) În contextul unei societăţi concentrate pe valorile materiale, este posibil ca filosofia ateistă să fie mai ușor de integrat. Totuși, filosofia ateistă nu poate funcţiona ca o soluţie definitivă, pentru că ateismul, prin definiţie, este o negare: el neagă existenţa lui Dumnezeu. Iar această negare nu poate oferi și bazele unui nou stil de viaţă deoarece, pentru o viaţă împlinită, individul are nevoie de credinţe afirmate și de valori care să fie susţinute.

Aceasta explică, de fapt, de ce urcă acum pe scenă această nouă formă de „religie seculară“. Rămîne de văzut dacă noua manifestare de „religiozitate seculară“ va reuși să răspundă nevoii umane după transcendent.

Predispoziţia către religios Pînă la urmă, de ce este omul o fiinţă religioasă?

Ipoteza larg răspîndită este aceea care susţine că religia a apărut și s-a dezvoltat ca un răspuns la lipsurile, nevoile și nesiguranţa cu care s-au confruntat strămoșii noștri. Se consideră că viaţa grea a favorizat

dezvoltarea religiei, care aducea beneficii emoţionale oamenilor copleșiţi de numeroasele dificultăţi ale traiului zilnic. În schimb, azi, credinţa în supranatural ar fi în declin pentru că tot mai mulţi oameni obișnuiţi se bucură de un nivel de viaţă decent și de o relativă siguranţă în ceea ce privește sănătatea și siguranţa financiară. Numai că studii din domeniul psihologiei oferă o perspectivă mai largă. Omul este „construit“ pentru a fi religios. Cercetări conduse de Bruce Hood, profesor de psihologie la Universitatea Bristol, arată că ne naștem cu predispoziţia către supranatural și religios. Așadar, religia derivă dintr-o forţă psihologică extrem de puternică, ce depășește împlinirea unor nevoi primare. O serie de studii susţin această construcţie proreligioasă a fiinţei umane – așa s-a deschis terenul pentru neuroteologie. Creierul uman nu doar că ne permite trăirea experienţelor religioase, ci este pe deplin configurat în această direcţie. Altfel spus, creierul are și o „funcţie religioasă“, alături de celelalte recunoscute în mod tradiţional: gîndire, limbaj (scris și vorbit), imaginaţie, aptitudini artistice sau știinţifice ș.a.m.d. Ca atare, profesorul Hood crede că este inutil demersul de a-i face pe oameni să-și abandoneze credinţele religioase.

Descoperirile recente sînt, pe de o parte, o serioasă

Cugetări despre prieteni ,,Prietenul adevărat iubește oricînd, și în nenorocire ajunge ca un frate.” (Proverbe 17.17) v Prieteniile adevărate sînt veșnice. v Uneori ne dăm seama cine sînt prietenii adevărați doar cînd este prea tîrziu. v Un prieten este unul care îți știe toate defectele, și totuși mai are ochi să-ți vadă și calitățile. v Un prieten de interes este mai primejdios decît un vrăjmaș. v Un prieten adevărat este acela care sosește cînd restul lumii pleacă. v Prieten adevărat este acela care te îndeamnă la bine și nu acela care îți laudă defectele. v Prietenul sigur îl cunoști din împrejurări nesigure. v Cînd îți faci un nou prieten, nu îl uita pe cel vechi. v Să nu legi prietenie cu omul pe care nu îl poți respecta. v Cît timp vei fi fericit, vei număra mulți prieteni. v Adevăratul caracter al cuiva se vede și din prietenii pe care nu și-i face. v Dacă nu poți spune ceva bun despre prietenii tăi, înseamnă că te-ai împrietenit cu cine nu trebuia. îndepărteze de la El paharul acesta al suferinţei, dar a adăugat cîteva cuvinte care ar trebui să stea la temelia tuturor gîndurilor şi simţămintelor noastre: Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.

Cînd ni se pare că sîntem gata de orice sacrificiu în afara celui pe care îl vrea de la noi Domnul în clipa aceea, cînd îl rugăm din adîncul sufletului să ne cruţe, ar trebui totuşi să precumpănească în noi simţămîntul că trebuie să se facă nu voia noastră, ci voia Lui. Domnul nu ne opreşte să ne rugăm în vremea încercărilor grele; dimpotrivă, El Însuşi ne-a dat pildă de rugăciune şi, prin dumnezeiescul Său exemplu, ne-a arătat cum putem şi cum trebuie să ne rugăm. Să nu ne lăsăm cuprinşi de amărăciune sau tulburare atunci cînd ni se pare că rugăciunea noastră a rămas fără răspuns. Să ne amintim că n-a fost îndeplinită nici rugăciunea lui Christos Însuşi, revărsată din inima Lui care suferea. Paharul n-a fost îndepărtat de la El! Şi atunci, de ce să ne mirăm noi, muritorii, fiinţe păcătoase, că rugăciunile noastre par adeseori să rămînă fără răspuns? Să ne rugăm neîncetat, dar neîncetat şi să repetăm cu deplină credinţă, nădejde şi supunere: „Doamne! Facă-se voia Ta!”. (va urma)

provocare pentru ateii militanţi (precum Richard Dawkins, autorul cărţii ,,The God Delusion”), care consideră că originea convingerilor religioase o constituie slaba educaţie și „îndoctrinarea“ din copilărie. Pe de altă parte, faptul că sîntem construiţi pentru a fi religioși ar trebui să fie punctul de plecare în (re)găsirea locului cuvenit al fenomenului religios în societatea umană, oricît de sofisticată sau avansată tehnologic se pretinde a fi aceasta.

Pînă la urmă, nevoia fiinţei umane după transcendent este recunoscută și de adepţii ideologiei ateiste, în acest registru născîndu-se noua „religie seculară“, care nu face altceva decît să înlocuiască o formă de religiozitate cu o alta. Totuși, în ciuda faptului că nevoile (fie ele de natură psihologică, socială sau materială) nu pot fi ignorate, motivul principal pentru care cineva devine adeptul unei religii (fie ea seculară sau teistă) ţine, pînă la urmă, de convingere, și nu (doar) de împlinirea acestor nevoi. Or, din această perspectivă, ateismul este insipid și nu poate satisface nevoile intrinseci naturii umane. Din acest motiv nu va atrage masele. Se prea poate ca această nouă formă de „religiozitate seculară“ să ofere ceva în plus, dar nu va reuși să constituie un înlocuitor pentru „religia veritabilă“, pe care mulţi o vor prefera cu siguranţă în continuare.

Sfîrșit Marius Necula

RM

21

Vineri, 16 august 2019

S , ase,

S mai i rdem www - Iubitule, de ce alergi mereu la fereastră cînd eu încep să cînt?

- Ca să vadă vecinii că nu te bat... www - Mi-ai simțit mult lipsa ieri, draga mea?

- De ce? Nu ai dormit acasă? www La un meci de baseball între două echipe de pitici, unul dintre jucători, întrebat cît e scorul, răspunde: - În momentul de față sîntem conduși cu 18-0.

- Trebuie să recunosc că nu pari deloc descurajat de rezultat, exclamă cel care îl întrebase.

- Descurajat? Se miră bărbatul, uluit de o asemenea idee. Dar de ce să fiu descurajat, din moment ce noi nici n-am pus încă piciorul pe minge? www - Cînd George Washington era de vîrsta ta ajunsese deja supraveghetor și muncea de se spetea, îi reproșează tatăl fiului său, căruia nu îi plăcea să muncească.

- Da, îi răspunse acesta, dar cînd era de vîrsta ta, ajunsese deja președintele Statelor Unite ale Americii.

P I Mo c c h io !

www Într-un bar parizian, un tip care a băut cam mult abia își mai ține echilibrul. Un cetățean se apropie de el și îi zice: - Ai dumneata idee că alcoolul distruge anual peste douăzeci de mii de francezi?

- Ce-mi pasă... Eu sînt belgian... www La frizer: - Mi se pare că am avut odată onoarea să vă rad.

- Nu, răspunse clientul. Cicatricea am căpătat-o în timpul războiului. www - Vă rog, doamna Popescu este acasă?

- Care, că sînt două surori?

- Aceea care are un frate la Bacău. www - Mamă, iar m-am certat cu logod­ nicul meu. Care dintre noi trebuie să facă unele concesii celuilalt?

- Înainte de căsătorie, tu; după aceea, natural, el. www - Dragă vecine, liniștește-ți cîinele.

Aseară a lătrat atît de tare, încît fiica mea a trebuit să renunțe la lecția de pian.

- Scuză-mă, domnule, dar fiica dumitale a început prima.

www Soția bandajează capul soțului, spart de o oală aruncată de ea, și spune: ,,Ce te-ai face tu fără mine?” www - Doctore, nu vreau să mă menajezi.

Vreau adevărul: am vreo șansă?

- Sigur că ai. În boli ca ale dumitale statistica spune că scapă unul la sută, iar eu am tratat nouăzeci și nouă de oameni, care au murit toți. Vezi, dară... www Am primit cadou un cîine de pază extraordinar, se bucură un cetățean. Ce liniștit sînt noaptea... Dacă aud vreun zgomot noaptea, e suficient să mă duc la cușca lui și să-l trezesc, că imediat începe să latre. www O londoneză îl întreabă pe directorul unei bănci locale: - Am deschis un cont comun cu soțul meu; aș dori să scot o sută de lire, dar numai din jumătatea lui. Se poate? www Un gentleman îi spune întristat amicului său: - Din prima zi de căsnicie, am hotărît că nu voi spăla vesela de unul singur.

De atunci, iată ce facem amîndoi: eu o spăl, iar soția mea o lasă la uscat.

www O mamă își mîngîie fiul: - Adormi repede, puișor, și dacă ai nevoie de ceva la noapte, cheam-o pe mama. Tata va veni imediat. www Logodnicul: - Nu am curajul să-i mărturisesc tatălui tău datoriile mele.

Logodnica: - Ce lași sînteți voi, bărbații! Nici tata nu are curaj să ți le spună pe ale lui. www Doi turiști stau de vorbă: - Este foarte greu să te hotărăști cînd să vizitezi Londra, spune unul dintre ei. Acolo sînt opt luni lungi de iarnă și patru de timp mizerabil. www Familia pleacă în excursie cu mașina. Deodată, soția strigă: - Stai! Trebuie să ne întoarcem! Am uitat să scot fierul din priză!

- Nu ne întoarcem!

- Dar o să izbucnească incendiul!

- N-o să fie nici un incendiu, fiindcă am uitat deschis robinetul la baie. www - Ce va deveni fiul dumneavoastră cînd va termina studiile universitare?

- Cred că octogenar, suspină tatăl...

22

Vineri, 16 august 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Politica instinctului naţional (1) (urmare din pag. 1) Pentru că urgie, şi nu altfel, s-a chemat vînarea permanentă a jilţului voievodal din Moldova şi Valahia, urgie a fost valul neîntrerupt de sînge care trece dintr-o pagină în alta a letopiseţelor Neamului, urgie sînt toate patimile, şi hicleniile, şi tăierile de capete, şi otrăvirile, şi sfîşierile între cămile, şi înecările, şi eşarfele negre puse de imbrohorii înaltei Porţi a Ţarigradului pe umărul Domnului mazilit, Domn care de cele mai multe ori lua nu numai drumul Stambulului, ci şi al morţii.

Numai la noi, la români, s-a ajuns la o baie de sînge de la o simplă palmă, cum a fost aceea prin care bravul căpitan Pavel Zăgănescu a spălat onoarea Armiei Române. Numai la noi, la români, s-a putut consemna cel mai teribil martiraj pentru Creştinătate, chiar în pragul Secolului Luminilor, în vreme ce ambasadorii Ţărilor civilizate şi, de bună seamă, creştine, priveau ca la teatru pe ferestrele fortăreţei Edicule şi întreţineau conversaţii amuzante, de salon, cu Padişahul care i-a dat morţii pe Constantin Brâncoveanu şi pe cei 4 feciori ai săi. Numai la noi, la români, au zornăit cele mai mari sume de bani pentru cumpărarea celei mai înalte dregătorii, de ordinul mai multor milioane de pungi de aur, în total. Am căutat, adeseori, să găsesc o explicaţie logică a fascinaţiei pe care a exercitat-o asupra multor români şi străini scaunul domnesc. „Ţară bună” – cum sună titlul unui cunoscut roman. Cu siguranţă, asta ar fi principala cauză pentru care s-au înroşit de sînge apele Dunării, şi Prutului, şi Siretului, şi Trotuşului, şi Oltului, şi Crişurilor, şi Tîrnavelor, şi Mureşului, şi Tisei. Aştept ziua binecuvîntată

cînd un mănunchi de istorici iubitori de Ţară şi de adevăr ştiinţific va publica un Tratat despre lanţul de crime care învăluie, de mai bine de 600 de ani, jilţurile voievodale de la Suceava, şi Iaşi, şi Tîrgovişte, şi Bucureşti. Neîndoielnic – măcar din acest punct de vedere – avem o istorie cel puţin tot atît de frumoasă şi de tragică precum Anglia şi Franţa.

Dar, toate au fost şi s-au dus, ca risipirea fumului din „Sara pe deal”, şi iată că a venit vremea unei bătălii ceva mai civilizate pentru aura de şef al Statului Român. Locul uneltirilor de taină, al dragomanilor şi fanarioţilor care trăgeau sforile pentru a-l scoate Domn pe favoritul lor, care plătea mai mult – sau chiar pentru ei înşişi –, a fost luat astăzi de sondajele de opinie, de agenţii electorali, de multiplicatorii străini, care au nişte sarcini precise, în fine, de unele posturi de Televiziune, toţi aceşti factori, separat şi împreună, încercînd să împingă procesul alegerii noului şef de stat în direcţia dorită de unele cancelarii străine sau grupuri de interese. „Nimic nou sub soare” – vorba Ecleziastului. Doar mijloacele diferă, s-au modernizat. Locul valurilor de sînge a fost luat de valurile de cerneală de scris şi tuş electoral, iar sabia nemiloasă a fost înlocuită cu ştampila. Fondul problemei a rămas acelaşi, de sute şi sute de ani, iar el se poate rezuma în 3 cuvinte-cheie: LUPTA PENTRU PUTERE. La urma urmei, scopul Politicii e preluarea Puterii, iar scopul Puterii e realizarea binelui.

Astăzi, România se află în pragul celei de-a 3-a spirale a orbitei electorale. Este mai săracă decît în 1990 şi mai confuză decît în 1992. Fiecare caută explicaţiile dezastrului social-economic în

Maramureș, fii binecuvîntat! (2) „Omul nu trăiește numai cu pîine” – spune Isus Christos. Omul trăiește și cu spirit, omul trăiește și cu cărți, omul trăiește și cu pictură, și cu icoane, și cu muzică, și cu acea bisericuță veche de o jumătate de mileniu, ce se vede de aici, lîngă care v-ați învrednicit, cu sudoarea palmelor și frunților voastre, să înălțați un monument nou, din piatră, care să mai dăinuiască o jumătate de mileniu.

Premierul Văcăroiu i-a promis Moșului că-l ajută, dar, din păcate, iar nu s-au găsit bani. Și atunci neam tot frămîntat noi, și el iar venea la noi și ne spunea că atelierul vostru mecanic, care vă ajută pe foarte mulți oameni să vă duceți existența, avea dificultăți. În repetate rînduri am vorbit cu noul ministru al Transporturilor, domnul Aurel Novac, și i l-am dat și pe Moșu la telefon – cînd vine la mine la Senat, ia jumătate din Guvern la telefon și le ține cuvîntări, ați văzut că e cu greu oprit cînd apucă la microfon – și atunci am văzut că aveți două probleme majore.

S-a ivit și această problemă a atelierului mecanic, de fapt a ajutorării economice a comunei, care n-are nevoie de mila nimănui, e o comună foarte mîndră, e o comună demnă, oamenii vor să muncească, să-i ajutăm să lucreze și să se îmbogățească cinstit.

Dar, să revenim la statuie. Atunci, mi-a venit ideea să vorbesc și cu secretarul de Stat de la Ministerul Culturii, tînărul om de cultură și patriot Mihai Ungheanu. Și, minune mare, s-au găsit bani pentru această statuie și avem promisiunea fermă că dacă noi astăzi inaugurăm lucrările, pînă la Paștele anului viitor vom dezveli și statuia propriu-zisă. Să ne dăm întîlnire atunci! (Aplauze) Noi, în Senat, ne zbatem acum să dăm o Lege a Monumentelor Istorice.

Regizorul Sergiu Nicolaescu – pe care cred că-l știți din atîtea filme ale Epopeii Naționale – și cu mine neam gîndit să înaintăm un proiect de lege ca fiecare comună și fiecare oraș și municipiu al României să

aibă cîte un monument închinat martirilor români din al II-lea război mondial, așa cum între războaie a fost obligație prin lege să se ridice monumente ale eroilor din primul război mondial. Monumente ale eroilor din al II-lea război mondial, de pe frontul din Rusia și de pe frontul din Europa apuseană, nu prea avem, pentru că s-ar fi supărat vecinii noștri.

Iar asemenea monumente vor marca și martirajul de mucenici creștini al eroilor care au fost uciși de trupele de ocupație horthyste, după nefastul Diktat de la Viena, din 30 august 1940, pentru că Moiseii sînt la doi pași de aici și noi nu am uitat acea rană a Istoriei.

Nutresc speranța că veți avea înțelepciunea să nu credeți niciodată minciunile care se mai spun despre noi în anumite publicații, în anumite focare de infecție a opiniei publice. Nu sîntem șovini, nu sîntem extremiști, nu urîm nici o Nație! Toate Națiile sînt sfinte și sînt lăsate de la Dumnezeu pe pămînt. Noi sîntem naționaliști cumpătați, sîntem naționaliști pozitivi, sîntem naționaliști în sensul în care chiar americanii, la ei acasă, sînt naționaliști șiși apără cu bărbăție valorile Neamului, așa cum și francezii, și germanii, și alte Popoare civilizate vor să-și păstreze filonul de aur al naționalismului. În încheiere, doresc să vă asigur că, așa cum am făcut în toate localitățile unde există primari ai Partidului România Mare, voi dona Școlii Generale din comuna Bogdan Vodă, pentru folosința acestor îngerași de copii, un aparat video și un televizor color, care să-i ajute în procesul de învățămînt. (Aplauze) Să devină oameni de nădejde ai Țării, să-i ajute și de sărbători, și sîmbăta, și duminica, atunci cînd nu sînt alte activități școlare, să vadă și ei un film documentar, un film artistic, o casetă cu muzică populară, o casetă cu muzică ce le place lor, pentru că, la urma urmei, noi vom inaugura această statuie pentru generațiile care vin. În imensa noastră majoritate, noi, cei

AFARA propriei sale responsabilităţi. Un obicei împămîntenit, din păcate, încă de la începutul vieţii noastre democratice, de pe vremea aprigelor dispute dintre roşii şi albi, adică dintre liberalii şi conservatorii veacului trecut, se manifestă şi acum în toată micimea lui sufletească: şi anume acela de a aduce reproşuri, de a găsi mereu vinovaţi, de a-ţi ponegri adversarii încă înainte ca aceştia să fi greşit cu ceva. Să fie vorba, oare, de „spiritul criticist al popoarelor latine”, de care scria Pamfil Şeicaru într-un eseu din anul 1919? În ceea ce ne priveşte, atît eu, cît şi Partidul România Mare, încă dinaintea alegerilor locale, am făgăduit să desfăşurăm o campanie electorală civilizată, demnă, axată în principal nu pe ceea ce n-au făcut alţii, sau au făcut greşit, ci pe ceea ce putem oferi NOI Ţării – şi iată că ne ţinem de cuvînt. Haideţi să fim realişti şi să recunoaştem că cea mai fericită zi a săptămînii este Duminica, ziua în care oamenii au un tonus mai bun, sînt mai împăcaţi sufleteşte şi n-au atîta sămînţă din „iarna vrajbei noastre”, cum spunea Shakespeare. De ce oare? Pentru simplul motiv că Duminica turaţia motoarelor politice este redusă la minimum, Parlamentul nu funcţionează, şi presa, numită de americani „cîinele de pază al democraţiei”, nu apare deloc, iar în acest armistiţiu viaţa merge înainte, fără ca democraţia să sucombe.

Noi, cei de la „România Mare”, partid şi revistă, am înţeles poate înaintea altora că populaţia e sătulă pînă peste cap de scandal, nu mai vrea să asiste la degradarea morală a clasei politice şi la spectacolul jenant al incriminărilor şi răfuielilor cu public. Fiindcă cearta noastră politică, de 7 ani, e cea mai scumpă ceartă din Istoria României, ea se face pe banii, pe timpul şi pe nervii populaţiei. (va urma) prezenți aici, am trecut de jumătatea vieții. Viața nu ne mai poate surprinde cu nimic, am cunoscut-o cu durerile, cu bucuriile ei, dar măcar pe ei, pe copiii aceștia neprihăniți, să-i ferim de relele și de meandrele vieții, să le facem o existență cu mult mai demnă și mai îmbelșugată, iar ei să ia aminte, cînd se vor uita la chipul luminos al voievodului călare, că provin dintr-un Neam care nu și-a trădat credința creștină, care a ales să stea aici și să sîngereze mai bine de 2.000 de ani de Istorie, decît să se risipească prin furtunile lumii, pe alte meridiane, așa cum au pierit atîtea Neamuri ilustre ale Antichității și ale Evului Mediu. Românii au avut puterea de a se agăța de munți și de păduri, cum zice istoricul antic, și de a dăinui aici. Din puținul nostru – pentru că n-avem altă sursă de venit decît revistele „România Mare” și „Politica” – vom dona, totodată, suma de 1 milion de lei pentru inaugurarea lucrărilor statuii voievodului Bogdan. (Aplauze și urale) Acestea fiind spuse, dați-mi voie să mă întorc de unde am plecat, în urmă cu 20 de minute, cînd am rostit acest poate prea lung cuvînt, în această căldură toridă. Niciodată în viața mea nu am avut parte de o primire atît de frumoasă, atît de tulburătoare, pînă la lacrimi, niciodată nu ne-au petrecut 21 de cai precum 21 de salve de artilerie, niciodată nu ne-au înconjurat 21 de cai ornamentați după gustul, după datina și după inima voastră curată, împodobiți ca niște Pomi de Crăciun. Nimeni în lume nu-și împodobește calul atît de frumos cum o faceți voi, cu zurgălăi, ca o orgă de clopote, ca o orgă biblică, cu cireșe la urechi, cu flori roșii, albe și mov, cu mătase, cu cîrpe colorate, cu panglică Tricoloră, așa ceva – vă spun – va rămîne în memoria mea drept una dintre cele mai frumoase amintiri. Să vă ajute Dumnezeu și să vă creșteți copiii în cinste și demnitate! (Aplauze) Sfîrșit Corneliu Vadim Tudor (8 septembrie 1994; discurs rostit liber la Adunarea Populară din comuna Bogdan Vodă, județul Maramureș)

RM

23

Vineri, 16 august 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (33)

„Prim-miniştrii Alexandru Averescu (1920) şi Take Ionescu (1921) s-au împotrivit reproşurilor nejustificate care i se aduceau lui Netzhammer.

Tot la fel Brătianu, cel mai puternic lider politic al acelei vremi, l-a primit călduros, în calitate de prim-ministru, pe Netzhammer, la 9 februarie 1922, ca pe un vechi prieten, cu care dorea să reia legăturile. Cunoscut pretutindeni pentru poziţia lui naţională, el nu şi-ar fi arătat din nou, în această manieră, prietenia faţă de Netzhammer, dacă acesta ar fi acţionat cumva împotriva intereselor României. (…) Un alt aspect criticat în atitudinea lui Netzhammer, reproşat lui îndeosebi de către Curie, a fost legătura cu feldmareşalul von Mackensen, conducătorul armatelor germane.

El a fost acuzat că l-ar fi însoţit adesea pe acesta în public, făcînd-o chiar şi în situaţii critice.

După cum se ştie, Netzhammer a jucat rolul de ghid geografic şi istoric al lui von Mackensen, cu ocazia a patru excursii private. Apariţii în public ale lui Netzhammer cu feldmareşalul nu au existat, mai ales în momente critice. Acest contact cu ocupanţii germani nu a fost nici măcar pentru oficialităţile din România un motiv de a cere demisia arhiepiscopului. De aceea trezeşte suspiciuni faptul că italienii vor face acest lucru la 6 ani după sfîrşitul războiului. «Serviciile pe care el (Netzhammer) le-a adus populaţiei româneşti în timpul ocupaţiei germane au fost recunoscute deschis de către autorităţi, iar intervenţia lui curajoasă pentru dreptul asupra Dobrogei şi a unei ieşiri la mare, la Constanţa, a fost evidenţiată şi lăudată în Parlament de către fostul prim-ministru Marghiloman»”.

Se cuvine să mai atrag atenţia asupra numelui său: el semnează RAYMUND, aşa că toate referirile despre el, inclusiv aceea de pe coperta „Jurnalului” publicat în România, în 1993, trebuie amendate. Aceasta e o lege nescrisă a istoriei, inclusiv a celei literare, muzicale etc.: trebuie să se folosească acel nume cu care a semnat însuşi posesorul său, pornind de la premiza simplă că nimeni altcineva nu ştie mai bine decît el cum îl cheamă. În Albumul lui Vasile Popa, el scrie un verset în latineşte, iar data şi funcţia în nemţeşte: „În Tine voi spera, Doamne. Bucureşti, 20 Februarie 1917. + Raymund Netzhammer, Arhiepiscopul Bucureştilor”.

111) DAVID EMMANUEL. Matematician, unul dintre cei care au pus bazele Şcolii româneşti de profil. Născut la Bucureşti, în 1854, se stinge la vîrsta înaintată de 87 de ani, în plin război mondial, în 1941. Membru de onoare al Academiei Române.

Unul dintre evreii patrioţi, care au suferit, efectiv, pentru ţara de adopţie. Fiindcă iată ce frumos scrie: „Fie-ne dat să vedem ţara mărită şi păşind pe calea progresului din ce în ce mai repede. D. Emmanuel.

12 martie 1917”. O nouă intervenţie a sa are loc după 2 ani, în octombrie 1919: „Înflorească Ştiinţa în România Mare! D. Emmanuel”.

112) OSCAR CIZEK. Tatăl scriitorului şi criticului de artă Oscar Walter Cizek (acesta din urmă născut în 1897, mort în 1966). Îl menţionez aici pentru faptul că se simţea mai mult român decît neamţ: „De ar da bunul Dumnezeu ca o dată cu Sf. Paşti să vie şi pacea pe acest sbuciumat pămînt!

Oscar Cizek. 11/24 Martie 1917”. A se remarca înmulţirea apelurilor la pace în tot acest an 1917, cînd românii au fost cutremuraţi de atrocitatea unui măcel pe care nu-l mai cunoscuseră în Istorie, iar rezistenţa psihică a populaţiei începea să cedeze.

113) LUCA-ION CARAGIALE. Fiul mai mic al lui I. L. Caragiale. Născut în 1893, moare de tînăr, la doar 28 de ani, în 1921, la Berlin. N-a avut timpul necesar să se exprime în literatură, dar semne de înzestrare a dat din belşug. Ilustrul său părinte a încercat să-l impună în cercul „Vieţii Româneşti”,

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (77) motiv pentru care şi-a luat fiul de mînă şi i-a făcut o vizită lui Garabet Ibrăileanu; cu acel prilej, s-a băgat în vorbă şi George Topîrceanu, pe care Nenea Iancu l-a repezit: „Da’ cine eşti tu, mă, să-mi vorbeşti mie de poezie?” (Interogaţia aceasta dezarmantă – „Cine e Cutare?” – a lansat-o pentru prima oară David, înainte de a-l răpune pe uriaşul de 3 metri, Goliat). În 1917, Caragiale-junior avea doar 24 de ani şi se găsea la Bucureşti. Cu ce se ocupa el acolo? Era şeful de cabinet al lui Virgil Arion, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, filo-german declarat, care, după război, va fi acuzat de trădare de ţară. Înclin să cred că Arion a exploatat filonul nemţesc al educaţiei tînărului Caragiale, care trăise atîţia ani la Berlin, alături de tatăl său. N-am indicii, dar presupun că Vasile Popa l-a cunoscut şi pe marele dramaturg şi, dacă s-ar găsi şi primul Album al său, cel început pe la 1893, mai mult ca sigur că părintele „Scrisorii pierdute“ ar fi acolo.

Fiul lui scrie ceva frumos şi curajos, aşa cum învăţase de la tatăl său, care a fost un patriot înflăcărat (aceasta e realitatea, dar nici un exeget nu s-a oprit, pînă acum, din păcate, asupra dimensiunii fundamentale a lui Caragiale). „În vremuri grele, nădejdea că România nu va muri, ci va renaşte mai mândră ca’ntotdeauna.

Luca-Ion Caragiale. 11.5.17”.

114) ALEXANDRINA CARADJA. Una dintre numeroasele urmaşe ale domnitorului fanariot Ioan Caragea (1812–1818). Face dovada unei nobile inspiraţii: „Culorile noastre fiind într’ale cele ale curcubeului, nu se poate să nu strălucească vecinic deasupra ţării noastre. Principesa A. Caradja”. Era în toamna anului 1917, în colţul de sus al paginii fiind scris: „9/22 1917. Din captivitate. Bucureşti”.

115) EMIL HAŢIEGANU. Încep să-şi facă apa­ riţia unioniştii din Ardeal! Profesor de procedură civilă la Universitatea din Cluj, căreia îi devine rector în 1929 – dr. Emil Haţieganu a fost şi om politic. Membru al Partidului Naţional din Ardeal, el va duce, la Congresul de Pace de la Versailles din 1919–1920, cîteva dintre osemintele arse şi calcinate de foc, ale românilor ucişi bestial, în octombrie 1918, de contele Urbanczy – efectul răsturnării oaselor pe masa diplomaţilor europeni a fost grozav, aşa ceva spunea despre ferocitatea asiatică a călăilor mai mult decît orice alt document. În consemnarea lui adie, deja, briza dătătoare de viaţă a biruinţei ce se apropia: „Zilele mari – pretind oameni mari în suflet şi curaţi de micile patimi a zilelor mărunte. Numai cu astfel de conducători putem fi învingători. Să ne unim, Fraţilor Români, în cugete şi simţiri!! Cluj 25 Noembrie 1918.

Dr. Emil Haţieganu, comisar poporal şi judecător”.

116) PAN HALIPPA. Profesor, senator şi om politic basarabean (1883–1979). Prenumele complet este Pantelimon, dar acest Pan îi conferea o aură de cîntăreţ mitologic. A întemeiat Partidul Naţional Moldovenesc, în 1917. Are destinul istoric de a fi preşedinte al acelei şedinţe a Sfatului Ţării de la Chişinău care a votat, la 27 martie 1918, Unirea Basarabiei cu România. Ministru, deputat şi senator în România Mare. În arhiva mea personală am cîteva caiete cu versuri scrise de mîna lui – altele decît

acelea reunite în volumul „Flori de pîrloagă“. Ales membru corespondent al Academiei Române. Va simţi şi el gustul amar al mitocăniei unor semeni, care n-au nici un respect faţă de oamenii aleşi: în timpul campaniei electorale pentru alegerile parţiale din judeţul Soroca, acest om admirabil, care a făcut enorm pentru revenirea Basarabiei la Patria-Mamă, a încasat o pereche de palme de la un torţionar, căpitanul Popescu, care n-a primit nici măcar o amendă. Nu era deloc idilică lumea politică de la noi, fiindcă, de exemplu, şi Vasile Pârvan încasase nişte palme în plină stradă (1914), şi Constantin Mille fusese bătut în Parlament (1915), pînă şi N. Iorga primise, de la forţele de ordine, cu prilejul unui marş la care era însoţit de Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod şi C. Argetoianu, mai multe paturi de puşcă pe spinare (1925). Astfel de purtări necugetate aveau să le dea ruşilor apă la moară, mai tîrziu, cînd îi speriau pe ţăranii români din Basarabia şi Bucovina cu „bătaia” jandarmilor de peste Prut! În Albumul lui Vasile Popa, ministrul basarabean scrie cu o siguranţă clasică, de făuritor de Istorie: „Astăzi, în 2 decembrie 1918, a doua zi după proclamarea Unirei tuturor Românilor într-o singură ţară, iscălesc aici pentru Basarabia mea iubită ca vice-preşedinte al Sfatului Ţării. Pan Halippa. Alba-Iulia, 2 Decembrie 1918”. Am observat siguranţa cu care toţi românii se refereau la Marea Unire ca la ceva imposibil de zdruncinat, sau de anulat de mersul evenimentelor politice şi militare! „Numai de-ar dura” – îi spunea Letiţia Bonaparte (Ramolino) fiului său, cu prilejul încoronării de la Catedrala Notre Dame. Ei, bine, această teamă nu-i încerca deloc pe români, în sfîrşitul apoteotic al acelui an, 1918. De cîteva zile, Vasile Popa se afla în Cetatea Unirii, unde se bătea „fierul cald”. Ne putem închipui cu ce ochi larg deschişi şi lacomi privea el defilarea de bărbaţi iluştri, strînşi acum, toţi, la un loc, ca pentru a trece, obligatoriu, pe sub Arcul de Triumf simbolic al micului său monument de hîrtie galbenă. Asta, da, „baie de celebritate”! Nu trebuia decît să întindă mîna şi culegea cele mai pîrguite fructe, avînd la picioare oameni după care, în alte condiţii, ar fi alergat (şi a şi alergat!) sute de kilometri, de la un cap la altul al zării! Ne putem închipui, de asemenea, şi plăcerea cu care cei abordaţi răspundeau solicitării acelui om pitoresc, care se învîrtea pe acolo în chip de reporter de la vreo gazetă a posterităţii.

117) MIHAI POPOVICI. Om politic. Născut în 1878, el participă la aproape toate acţiunile şi mişcările românilor din Ardealul de la răspîntia veacurilor XIX şi XX. La 11 noiembrie 1918 se află în fruntea delegaţiei românilor transilvăneni care s-a deplasat la Iaşi pentru a saluta sfîrşitul fericit pentru noi al războiului mondial şi naşterea României Mari. Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia îl alege membru în Consiliul Dirigent. În Guvernul Iuliu Maniu este ministru de Finanţe.

Demisionează la 15 oct. 1929, dar rămîne în relaţii strînse cu mentorul său, Iuliu Maniu. Fiul acestui Mihai Popovici, pe nume Petru Popovici, trăieşte şi acum, după un exil prelungit în Franţa, întorcîndu-se în România, la începutul anului 1990 şi participînd la tentativa de resuscitare a PNŢ – l-am cunoscut în acea perioadă, ca un apropiat al lui Corneliu Coposu. Fruntaşul unionist scrie astfel, la Alba Iulia: „Neamul nostru urcă muntele adevăratei vieţi. Muncă, cinste şi virtute. Dr. Mihai Popovici. 20 Nov. 1918”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 16 august 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (117) Un artist american, celebru pentru farsele sale mediatice (1) Poate cel mai prolific farsor din America de astăzi (deşi Joey Skaggs e şi el pe aproape), muzicianul şi actorul de comedie Alan Abel consideră că rîsul e sănătos; că majoritatea oame­ nilor au un apetit inepuizabil pentru renghiuri şi că ei „vor crede absolut orice atîta timp cît le vorbeşti pe un ton foarte serios”. Făcînd distincţia dintre o farsă inacceptabilă (idee ne­bună, acţiune serioasă, cum ar fi plantarea unei bombe întrun avion prin mascarea ei drept bagaj de mînă) şi diversitatea acceptabilă (gînd serios, acţiune nebună), el spune că „totul în viaţă se rezumă la improvizaţie”. Făcîndu-i o plăcere deosebită să manipuleze mass-media care, spune el, „mint şi mint şi mint”, Abel adaugă: „Într-o zi mai liniştită, lipsită de ştiri senzaţionale, îmi place să intervin şi să creez un mic dezastru, ceva între criminalii cu topor şi luarea de ostatici”.

Abel şi-a cîştigat faima în urma promovării Societăţii pentru Indecenţa Animalelor Dezbrăcate (SINA); a inventării, în 1967, a „Cuartetului de coarde cu bustul gol” („Primul cadou al Franţei pentru America de la construirea Statuii Libertăţii”); a organizării imaginarei Olimpiade Internaţionale a Sexului şi în urma introducerii în cursa electorală prezidenţială a unei bunici evreice, de asemenea inventată, „Yetta Bronstein” (de fapt, soţia sa, Jeanne). Filmul lui, Există sex după moarte?, a fost recenzat de către New York Times drept „singurul film cu adevărat comic de cînd Woody Allen a creat Bananele”. Între titlurile cărţilor lui Alan Abel se numără: Nu te enerva, răzbună-te; Cum să te foloseşti de respingere şi Marea farsă americană.

Farsa SINA datează din 1959. Prins întrun ambuteiaj din trafic, lîngă un cîmp deschis unde un cal şi o iapă se împerecheau, stînjeneala evidentă a celorlalţi şoferi 1-a determinat pe Abel să scrie o scurtă povestire cu notă satirică, pe care a transformat-o într-o „adevărată satiră socială, o alegorie ce ascundea ideea absurdă de a îmbrăca animalele domestice cu in­dispensabili, vitele cu jupoane şi caii cu pantaloni scurţi”. Inventîndu-1 pe G. Clifford Prout Jr. - aşa-zisul excentric orga­ nizator al Societăţii pentru Indecenţa Animalelor Dezbrăcate - Abel a angajat un actor, şomer în momentul respectiv, Buck Henry, care să interpreteze rolul lui Prout. Declarînd postului NBC că Prout (despre care se zicea că a moştenit 400.000 de dolari de la tatăl său) a planificat să atragă cît mai mulţi membri ai societăţii prin deplasări în întreaga ţară şi prin campanii promoţionale pe plan naţional, Abel şi-a dat seama cît de uşor este să obţii publicitate. În mai 1959, Prout a apărut în cadrul emisiunii de televiziune Today a postului NBC, cerînd ca toate animalele cu o înălţime de peste 10 cm să fie acoperite cu îmbrăcăminte, în spiritul decenţei. Foarte puţină lume şi-a dat seama că a fost o înscenare a lui Abel, care a plătit demonstranţi să mărşăluiască în faţa Casei Albe şi a angajat un serviciu de telefonie permanent prin care oricine apela numărul Moralitate-1-1963 primea nonstop răspunsuri. SINA a reuşit chiar să determine compania de zbor Northwest Orient Airlines să se dispenseze de un imens cal confecţionat din papier mâché (carton presat), ce trona într-unul din birourile companiei din New York, atunci cînd Prout s-a plîns că şi un simplu model de cal dezbrăcat reprezintă o ofensă adusă bunului simţ. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Plante de leac 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) A seca apa – Număr cu soț; 2) Plantă de ceai – În cont!; 3) Oraș în Banat – Păcălită; 4) Nune – Tren gol! – Tulcea (auto); 5) Două teuri – Coș gol! – Sclav; 6) ... Șoricelului, plantă medicinală – Fiertură de carne; 7) Abis!

– Cizma Europei; 8) Capitala Cehiei – Gresată; 9) Garnitură – Rădașcă; 10) Gest de suflet.

VERTICAL: 1) Pictor român – Prinde hîrtii; 2) Plantă vindecătoare; 3) A privi la un eveniment – Carte de valoare; 4) Bade – Zid în calea apelor; 5) Sfoară – A se sui; 6) Tunse! – 12 luni; 7) Program – Servitori; 8) S-a ales praful de el; 9) Plantă medicinală; 10) Altă plantă medicinală – Eter.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,E vorba de timp” 1) MINUT – C – AS; 2) IN – SECUNDA; 3) LEGI – A – TIP; 4) ELE – ANI -NT; 5) NARA – TOACA; 6) IR – SMALT – M; 7) U – VAITA – BI; 8) EE – SE – TUN; 9) ORARE – LUNA; 10) SECOLE – SA.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.