Romania Mare, nr. 1503

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Români, apărați-vă singuri! Sîntem singura țară din Europa unde Poliția aleargă după hoți nu ca să-i prindă, ci ca să împartă prada cu ei.

Romnia pitoreasc

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

,,Monstrul din Caracal” – președinte!

Motto: ,,Ca urmare a credu­ lităţii lor, mulţimile sînt uşor excitabile şi nu pot fi convinse prin argumente. (…) Un delict generalizat devine curînd un drept”. Gustave Le Bon (,,Psihologia mulţimilor”) Nu mi-a plăcut niciodată Alexandru Cum­ pănașu. Arogant, băgăcios, certăreț, schim­ bător – și mai ales vector de influență al acelui Occident care ne vrea supus ,,valorilor” lor, cu atît mai mult cu cît calcă peste noi, inclusiv prin susținerea ,,statului de drept” creat de Băsescu. În plus, conexiunile lui cu personaje din Ambasada SUA, lipirea de banii guvernamentali ai PSD, cu schimbarea de orientare totală… Mă rog, un personaj pe care l-am cunoscut în 2005, cînd era doar un ong-ist ,,găozar” (cum spunea ex-modelul său, Băsescu), dar dorea să ,,verifice” și să dea lecții parlamentarilor. De atunci, personajul a țipat pe la ,,Realitatea” lui Gușă și Rareș Bogdan, pentru ca brusc să aibă emisiune la ,,Antena” lui Voiculescu și Gâdea! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Cămătarii

Conform legislației în vigoare, cămătăria este interzisă în România, cel puțin la nivel declarativ. Și spun asta pentru că întregul sistem financiar din România, cu unele excepții, o practică. Este adevărat că nu ești ucis imediat după ce ajungi în imposibilitate de a achita, nici mîinile nu-ți sînt rupte, așa cum nici familia nu îți este răpită. Nu! Cămătăria modernă, care a venit la pachet cu capitalismul, și care se desfășoară doar în România și, probabil, în alte țări est-europene, colonii și ele, este legiferată, este protejată, este determinată și influențează în mod negativ dezvoltarea economiei românești. Cînd vorbim despre sistemul financiar, majoritatea românilor se gîndesc doar la sistemul bancar, la B.N.R., la Isărescu. Ei bine, lucrurile nu stau rău doar la acest capitol. (continuare în pag. a 14-a) TANO

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Maramureș, fii binecuvîntat! (1) Motto: „România să-nflorea’/ Domnul Tudor să trăia’!” – țîpuritură a primarului Vasile Deac-Moșu

Stimați compatrioți din comuna Bogdan Vodă, doresc să vă mulțumesc din adîncul inimii pentru modul emoționant în care ne-ați primit, după datina străbună. Această primire a depășit toate așteptările noastre. Sîntem foarte obosiți. Am venit după un drum destul de greu, cu avionul, prin niște zone de turbulență atmosferică, unde ne-a zgîlțîit bine de tot. Unii dintre noi au lucrat astă-noapte pînă tîrziu, spre dimineață, sîntem nedormiți, dar am lăsat totul deoparte să venim la o sărbătoare de suflet a întregii romanități. Nu este o sărbătoare politică, nu este o sărbătoare a partideloreste o sărbătoare creștină, este o sărbătoare a împăcării naționale și a demnității de a ne numi români. Din capul locului, vă anunț că nu mi-am întocmit un discurs. Nici n-am avut vreme. Așa că, din straturile cele mai adînci ale sufletului, doresc să vă spun cîteva vorbe pe care voi le veți aprecia dacă sînt de bun-simț și dacă a meritat să așteptați, în căldura aceasta de început de septembrie, delegația unui partid românesc. Ne-a ajutat Dumnezeu cu o zi foarte frumoasă, de la mama-natură. Azi este o mare serbare creștinească, Nașterea Fecioarei Maria, 8 septembrie. Totdeauna m-am întrebat cum anume, prin ce miracol s-a făcut că Adormirea Maicii Domnului, la 15 august, este la creștini o sărbătoare mai mare decît nașterea propriuzisă a Fecioarei Maria și mi-am răspuns că, probabil, românii, în măreția miraculoasă, cosmică a ființei lor, și-au spus că Adormirea Maicii Domnului e mai importantă decît însăși nașterea sa, pentru că atunci ea a apucat să-și vadă din nou Fiul, ea s-a dus din nou la EL. (continuare în pag. a 22-a) Corneliu Vadim Tudor (8 septembrie 1994; discurs rostit liber la Adunarea Populară din comuna Bogdan Vodă, județul Maramureș)

O nedumerire firească: carul răsturnat în orășelul oltenesc era plin cu proști, sau cu șmecheri?

Pagina 15

Trandafiri crtori N-am să revin, iubito, niciodată o cruce-n briliante port la gît din toată slava care-a fost odată am o gravură-n inimă, atît Şi trandafiri căţărători fac boltă la Ierichon mari trîmbiţi vor suna cuvintele-n poem mi se revoltă şi toate cer înduplecarea mea Dar mai curînd mi-aş pune ştreangul mării şi eremiţii ar cădea-n păcat – în urma ta, statuia depărtării îmi pare că de-un veac s-a înălţat M-am vindecat de tine pe vecie şi totuşi, mai presimt un ultim val va fi într-o duminică tîrzie sfinţită cu tutun oriental Vor răsări sub streşini de biserici primulele cu flori liliachii iar zorile – inchizitori iberici în jurul meu mari ruguri vor urzi Neputincios precum o Famagustă mă va răzbi un dor imperial trecînd strîmtoarea lacrimii, îngustă voi fi rănit de fiecare mal Atunci scăpa-vor leii remuşcării o clipă doar voi fi îngenuncheat – dar mai curînd mi-aş pune ştreangul mării şi eremiţii ar cădea-n păcat.

Corneliu Vadim Tudor

418 ani de la decapitarea lui Mihai Viteazul. Cum și-au dat mîna puterile din Vest și din Est ca să-l ucidă pe marele Voievod Paginile 12-13

NR. 1503 l ANUL XXX l Vineri 9 AUGUST 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 9 august 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Meciul secolului dintre Frumoși și Urîți F Iosif Sava – singurul evreu nazist din România F Ziarul „Ziua” l-a împușcat pe Vasile Milea

PARTEA I F Abia acum, în toiul vacanţei politice, s-a găsit timp pentru încheierea meciulul istoric de fotbal dintre Frumoşi şi Urîţi, adică Putere şi Opoziţie. Mai ţineţi minte unde s-a întrerupt această finală a secolului?

Atunci vă reamintim noi: arbitrul Friedrich König a băgat fluibeculeţele în gură şi a marcat sfîrşitul partidei, cu prelungiri cu tot, la scorul de 1-1. Dar, să dăm legătura lui Alcibiade, aflat pe Stadionul 23 August 1944. ALCIBIADE: Dragi compatrioţi, după o întrerupere de 2 luni, ne aflăm în faţa ultimului act (sexual) al acestui meci dramatic. Jucătorii sînt trîntiţi pe teren, îi regăsesc aşa cum i-am lăsat, au început să se răcească. Între timp, s-au întîmplat cîteva evenimente de maximă importanţă: 1) a fost operat în ţară Ion Iliescu; 2) a fost operat în altă ţară Corneliu Coposu; 3) Doina Cornea a fost luată cu excavatorul de muncitorii din Cluj, de-a crezut lumea că-i o relicvă antică de-a lui Funar; 4) a avut loc Campionatul Mondial de Fotbal din SUA; 5) Ana Blandiana a fost posedată sălbatic pe ţambal de către Mircea Iorgulescu, de la ,,Europa liberă”, dar iubitul său fiu Arpagic nu era acolo, s-o ajute, fiind plecat în coţăialâ, cu o bursă Sörös, pe diferite acoperişuri; 6) exasperată de privirea hipnotică şi agasanta a lui Paul Pîrvu, cîntăreaţa Monica Anghel i-a tras acestuia o palmă la Festivalul de la Mamaia şi l-a proiectat taman la Festivalul de la Braşov, știţi bine ce forță are fata-n corpul ei, de-a căzut „măi animalule” pe turla Bisericii Negre, pe care, din nenorocire, a înnegrit-o și mai mult prin nespălarea lui; 7) la Palatul Elisabeta a avut loc cea de-a 51-a aniversare a lui Rasputin, prilej cu care marele magician a lansat noua marcă de vodcă „Păunescu”. Dar, să nu ne pierdem în divagaţii istorice. Îl văd alături pe Cristian Ţopescu, călărind un cal de lemn, pe care scrie „Bastos”. ALCIBIADE: Ce învîrtiţi aici, maestre? Faceţi cumva reclamă la ţigări? CRISTIAN ŢOPESCU: Am revenit la prima dragoste: călăria şi echitaţia. Aşa după cum am anunţat, m-am retras din activitatea de comentator de fotbal, îl las pe Emil Grădinescu... ALCIBIADE: Mare e Grădinescu lui Dumnezeu, vorba cîntecului: „În Grădina lui Emil/ Umblă Graur în civil/ Şi Ţopescu colonel/ Pupa-l-ar Tinca pe el!”. CRISTIAN ŢOPESCU: Numai pe mine nu m-a făcut general coana Tincuţa! Toţi de la Steaua sînt generali: Iordănescu, Parizescu, Joe Panait, Stîngaciu, plouă cu generali. ALCIBIADE: Lasă, nea Cristi, că te face şi pe matale. Mai dai vreo şaptişpe citate din „România liberă”, „Fotbal Plus”, „Academia Caţavencu”, Alin Buzărin, Doina Stănescu, Aristide Buhoiu, Andrei Paler şi Octavian Pleşu, şi automat te face! Dar, stimaţi telespectatori, trebuie să întrerupem aici interviul cu îndrăgitul comentator sportiv. Arbitrul König îi roagă pe cei doi antrenori să-i desemneze pe cei cinci jucători care vor executa loviturile de la 11 metri. În urma tragerii la sorţi, prima lovitură aparţine Urîţilor. În poartă, a luat loc Ion Iliescu. E bandajat tot, săracul preşedinte, are o privire stinsă, de convalescent, dar extrem de dîrză, hotărîtă, revoluţionară şi, în orice caz, îndreptată în direcţia reformei, nu cum cred duşmanii lui. Pe cap, bravul portar are o tichie pe care scrie „Elias” – mai mult ca sigur că e firma care îl sponsorizează. În tribune, tensiunea e mare. Nu se aude nici musca-n pod. Un singur bîzîit tulbură atmosfera, dar nu e musca, ci Dinu Patriciu, care umblă printre rînduri, la peluza a II-a, cu un coş cu seminţe şi altul cu certificate de proprietate, strigînd: ,.Ia ciunga, neamule! Cengi mani? Cengi mani?“. Normal că publicul spectator îl

reduce la tăcere, cu ajutorul spray-ului „Muscamor.”

Spre balon se îndreaptă Doina Cornea-Juhasz. Vine şăgalnic, cu mişcări ondulatorii şi copulatorii: cînd calcă apăsat pe piciorul stîng, ea dă din şoldul drept și din buric; cînd calcă apăsat pe celălalt picior, ea aruncă pulpa stîngă înainte, buca dreaptă în sus şi cele două ţîţe spre muncitorii de pe şantierul arheologic, uitînduse în acelaşi timp şi saşiu, cu ochiul de sticlă la Laszlo Tökeş şi cu ăla bun la o sticlă de palinkă, de sanchi, ca să-l deruteze pe nea Nelu, bietul om, asta-i mai trebuia lui acum, nu l-a chinuit destul Rodica Becleanu, cu farmecul ei bîţîitor. Populaţia masculină, înnebunită de sex-appealul Doinei Cornea, de bikini ei cu dantelă şi cizmuliţe de muşchetar, strigă în delir: „Ioi, iștenem!

Hai, Doinița, fă-l praf pe emanat, şerpoaico, uită-te-n stînga şi bagă bongheneasca în dreapta, jos, la colţ, vezi că e parşiv, dă cu pietre, mai are două la vezică, le ţine pentru jocul de Remy, ah, amazoanco, ce tunsoare cu drujba ți-ai aranjat, ai rămas de la tifos, paceauro, vezi că ți s-au deşirat chiloţii, hai că am glumit, era căciulița, ai grijă să nu spargi mingea, ioi, kezi ciocolom”. Şut! Şi bară, stimaţi telespectatori! Mingea şutată năprasnic de Doina Cornea a lovit bara transversală, apoi a nimerit în capul lui Coposu, care duhănea tutun pe un pat cu rotile fenomenal, patul a luat-o la vale cu liderul P.N.Ţ.C.D., ce forţă teribilă a avut mingea expediată de valoroasa dizidentă!

Suporterii Emanaţilor sînt în delir, nimeni nu se aştepta ca tocmai Doina Cornea, care s-a luptat cu dictatura, să rateze prima încercare. În poartă îşi face apariţia portarul Urîţilor, Emil Constantinescu. Este îmbrăcat ca un adevărat geolog, cu lămpaș la şapca aia rusească, cu urechi, are cizme de I.C.A.B. și o salopetă pe care scrie ,,Eroul de la Plătăreşti”. E încordat ca un tigru.

Spre minge se îndreaptă Victor Surdu, dar ce ciudat: cunoscutul agrarian şi-a luat un elan foarte scurt, ca Dan Petrescu şi Belodedici, practic bate de pe loc, şutează slab și, formidabil, Ţapul face o foarfecă şi scoate mingea cu copitele, de sus, de la păianjen, prin întoarcere, spre marea disperare a Emanaţilor, care încep să-l fugărească pe Victor Surdu pe tot terenul, acuzîndu-l de trădare. Imediat, partidul de guvernămînt introduce un Protest oficial, pe motiv că jucătorul Surdu şi-a luat transferul pe timpul verii de la Frumoşi la Urîţi, contra sumei de 100 de milioane de dolari, care constituie cel mai scump transfer din Istoria sportului, dar el n-a văzut banii ăştia, fiindcă a fost vorba de 10.000 de cisterne de vin de buturugă. Arbitrul König cercetează documentaţia, îşi dă seama că jucătorul cu pricina a evoluat ilegal în echipa Emanaţilor. Şi atunci, nenică, ca orice austriac care se respectă, scoate o băşică şi o fiolă, strigînd: „Herr Zurdu! Komm zu mir! Hallo, Herr Zurdu! Hallo!”.

Publicul îşi dă seama că raportorul european nu prea ştie cum e cu Surdu şi îi vine în ajutor: „Băi neamţule, vezi că ăsta nu le-aude, e mai înfundat ca Beethoven, titanul cu otită, strigă mai tare, ori încearcă să-i desenezi ceva!”. Pînă la urmă, lucrurile se lămuresc.

Cu mare greutate, Victoraş este convins să dea testul anti-dopping, ca Maradona, dar, cu toată bunăvoinţa lui, nu-i vine să facă pipi. Zadarnic au încercat Doina Cornea, Ana Blandiana şi Roxana Iordache să-l apuce de organul cu pricina, pentru a produce probele necesare, fiindcă chestia asta nu reuşea decît să-l gîdile şi să-l facă să cînte: „La Romaaa, într-un vechi palat/ Trăieşte Paaapa, Papa cel bogat/ Trăieşte Paaapa cel divin/ Şi bea din cel mai straşnic viiiin! Olariti, Olarita, la-la-la-la, la-la-la-la!”. Atunci, fireşte, arbitrul a scos cartonaşul cuvenit şi i l-a arătat, ceea ce a făcut ca Surdu sa vadă roşu înaintea ochilor de două ori: o dată

RM

cartonaşul și o dată nasul lui. În fine, lovitura de la 11 metri a fost anulată, spre marea indignare a Ţapului Emil, care făcuse acea paradă unică în Istoria patrupedelor. În locul lui Victor Surdu, eliminat de pe teren, va executa acum Oliviu Gherman. Dar unde-i Gherman? Toată lumea îl caută pe venerabilul profesor, dar nici un rezultat. Atunci, Octavian Vintilă primeşte însărcinarea să anunţe la staţia de amplificare a stadionului: „S-a pierdut copilul Oliviu Gherman, din Craiova la Piteşti, și-l dai jos la Bucureşti, Mărioara lui Nenicu, măi, măi! Aducă­ torului bună recompensă!”. Pînă la urmă, graţie unui detector de bombe al geniştilor, profesorul este identificat după sforăit – dormea după tabela de marcaj, visînd că e al doilea om în stat şi al zecelea-n Senat. Adus cu mare greutate în teren, el şi-a dat seama unde se află, şi-a fixat mingea pe var şi s-a uitat blajin la Emil Constantinescu, şi-a dres vocea şi a început o cuvîntare: „Dragii mei marinari, astăzi e ziua voastră, dar e şi ziua Marinei Almăşan, care m-a invitat la Ceaiul de la ora 5 şi mi-a cîntat poemul simfonic preferat, intitulat «În staţie la Lizeanu».

Stimate coleg Emil Constantinescu, amîndoi sîntem universitari, conform algoritmului parlamentar, acum mi-a venit rîndul să execut această lovitură de pedeapsă. Fireşte, eu n-am şutul lui Obelenco, dar nici matale nu sînteţi Prunea, ci, cel mult, sînteţi Speriatu. Cu părere de rău, dar interesele stabilităţii naţionale îmi cer să vă bag, ca să zic aşa, un gol”. Şi abia vorbi bătrînul, ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Lumea striga: „Bagă-i-o, Baggio!”. Mingea expe­ diată de el a lovit bara din stînga porţii, s-a deplasat fulgerător spre bara din dreapta, apoi a ricoşat în capul Ţapului Emil care, fiind prevăzut cu coarne, a spart-o, dar aşa spartă cum era, ne făceam treaba cu ea, şi în poartă că-mi intra! Goooolîîî! Stadionul e în delir. Ţapul s-a prăbuşit pe gazon, ca portarul suedez Ravelli după ce a primit gol de la brazilieni! În numerele viitoare, vom transmite celelalte lovituri.

F În ziua de luni, 15 august, doi controlori de la ICAB (RASUB) au izbit cu picioarele în poarta unei case din Bucureşti şi au dat buzna pentru a citi, chipurile, contoarul de apă. Peste gura de canal se afla însă o bancă, ceea ce l-a determinat pe şeful echipei, Paul Butoarcă, să urle către stăpîna casei, o femeie gravidă în 9 luni: „Da’ ridică-ţi, cucoană, banca-n spinare, doar nu vrei să ţi-o ridic io!”.

Domnule director Rosi, de la RASUB, de ce ţineţi derbedei la uşă? Îi rugăm pe bucureştenii care au avut neplăceri cu huliganii ăştia să ne caute la redacţie, fiindcă locul lor nu e la suprafaţa pămîntului, ci în canal. F Tuturor ne pare sincer rău că a încetat din viaţă Manfred Woerner, secretarul general N.A.T.O. Să mori la numai 59 de ani, de cancer de colon, e o adevărată tragedie, încă nu ştim dacă soţia lui, o frumoasă unguroaică, a jucat vreun rol în deciziile pe care distinsul diplomat german le luase în ultimii 5 ani din viaţa Europei de Est. Dar ştim că la moartea lui, singurul „politician” care a ținut să iasă în faţă a fost copchilul lui Walter Roman. Într-un fel de declaraţie pe care a împrăştiat-o peste tot, odrasla generalului sovietic a ţinut să arate că el e omul lu’ N.A.T.O., că totul s-a făcut pe vremea cît era el prim-ministru.

Practic, întreaga declaraţie a Omului Fără Gît se referă nu la marele dispărut, ci la el însuşi: „am avut onoarea şi bucuria”; „nu pot să uit şi, deci, îmi aduc aminte şi astăzi” (?!); „conferinţa de presă organizată la intrarea în sediul N.A.T.O. la care am participat”; „am avut prilejul de a-l mai întîlni”; „am avut sentimentul unei prietenii”; „mă împac greu cu gîndul” etc. Ce mai vrea şi jigodia asta? Lui nu-i e ruşine să stoarcă şi moartea asta, ca pe o lămîie? Românii nu pot să uite, deci, îşi aduc aminte (vorba lui) că evreii nu vor mai conduce destinul Armatei Române niciodată! (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 19 august 1994)

RM

3

Vineri, 9 august 2019

Criza globală și răzvrătirea naturii

t Mica Glaciație – o răzvrătire a naturii – și criza globală pe care a generat-o formează un cadru interpretativ unitar, din care se ridică niște întrebări legitime: Schimbările climatice schimbă și societățile umane? Dacă da, în ce mod și cît de profund? Și ce se cîștigă, totuși, atunci cînd ceva se pierde? Există lecții pentru umanitatea Secolului al XXI-lea, speriată de o posibilă Apocalipsă climatică cu semn (+) schimbat? t În Secolul al XVII-lea, viața omului devenise, potrivit lui Hobbes, scurtă, săracă și brutală. Iar lumea era o confluență de războaie, schimbări de regimuri politice, revolte populare și dezastre climatice fără precedent.

Deși Secolul al XVII-lea a fost probabil cel mai turbulent (climatic, economic, politic, social, militar etc.) din toată perioada Micii Glaciații, Europa a găsit noi metafore pentru a se reinventa pe sine însăși – o pasăre Phoenix prin excelență. t Forțată de frig și mizerie, Europa a experimentat modalități de reconceptualizare a naturii și o abordare nouă, realistă, empirică și pragmatică, a societății umane.

Hegemonia economică și intelectuală a Europei s-a născut din haosul și vitregiile Micii Glaciații. t Criza climatică, consideră Blom, a accelerat o dinamică socială și economică acționată de o clasă de mijloc în creștere, printr-un comerț mai dezvoltat, mai multe cunoștințe empirice, extinderea cunoașterii, creșterea piețelor, inventarea mecanismelor de piață și reînnoirea intelectuală. Dezastrele economice și tulburările sociale au distrus vechile ierarhii și au recompensat societățile care s-au dovedit cele mai inventive și mai mobile. Mica Glaciație, ca un catalizator, a transformat Vestul și a format prezentul. t Transformarea complexă a societăților din Europa, începută în timpul celor mai severe decenii ale Micii Glaciații, a jucat rolul decisiv în edificarea hegemoniei țărilor vestice drept puterile mondiale dominante în următoarele patru secole. În contrast, se cuvine remarcat că, de-a lungul aceleiași perioade climatice, iernile grele, foametea devastatoare, războaiele și războaiele civile din Rusia, China și Imperiul Otoman nu au condus la schimbări similare celor din Europa în agricultură, economie și cultură. Se poate spune, prin urmare, că Vestul a cîștigat dominația globală prin calitățile și ideile intrinseci culturii europene, dezvoltate în timpul și din cauza răcirii globale. t Istoria Micii Glaciații ne oferă lecții pe care le putem aplica și în vremea noastră de încălzire globală/ schimbări climatice/evenimente extreme sau cum se vor mai fi numind ele în viitorul imaginat și controlat de mass media și cei „97% experți climatici”. Este clar că omenirea, traversînd 500 ani de vicisitudini climatice fără precedent, n-a sucombat, n-a disperat și n-a dispărut. În Evul Mediu, societățile inovatoare, orientate către piață, s-au salvat din apocalipsa reală a Micii Glaciații. t Prin ingeniozitate și talent, au fost găsite soluții de adaptare – Mica Glaciație înseamnă cel mai grandios proiect uman de adaptare climatică, un triumf care merită reprodus și astăzi. t Olanda a devenit țara lalelelor datorită unei întîmplări fericite. Primele lalele din Țările de Jos au ajuns probabil în anul 1562 ca un cadou surpriză de la un comerciant din Constantinopol către un coleg și client din Anvers. Un transport de țesături a ancorat în Anvers în toamna anului 1562 cu un sac de bulbi de lalele. Anonimul din Anvers a văzut că bulbii erau un cadou ciudat, dar arătau în mod evident comestibili, poate ca un fel de ceapă turcească. Însă nu au fost pe gustul lui, așa că bulbii au fost aruncați fără milă pe jos. Bulbii au supraviețuit iarna și au înflorit în primăvara anului 1563. În 1593, celebrul naturalist olandez Carolus Clusius a dezvoltat noile flori în Grădina botanică a Universității din Leiden și le-a botezat pe latinește tulipa, folosind o variantă turcească pentru turbanul cu care seamănă lalelele (tülbent). Cu mici variații, tulipa se regăsește astăzi în majoritatea limbilor europene, inclusiv rusa. Limba română folosește însă un cuvânt turcesc diferit (lâle).

Sfîrșit Constantin Crânganu Profesor de geofizică și geologia petrolului la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York

mari orașe de pe întregul glob. Pînă în 2050, clima de la Londra va fi asemănătoare cu cea a Madridului de astăzi, capitala Marii Britanii putînd traversa anumite perioade de secetă extremă, precum cea care a lovit Barcelona în 2008, cînd metropola a fost nevoită să importe apă din Franţa. Clima de la Stockholm va semăna cu cea de la Budapesta, iar Moscova va avea condiţii climatice similare celor din Sofia. „Scopul acestei cercetări este acela de a încerca să ajutăm pe toată lumea să înţeleagă mai bine ce se întîmplă cu schimbările climatice. Istoria ne-a arătat în repetate rînduri că numai datele și faptele nu inspiră oamenii să își schimbe convingerile sau să acţioneze”, a declarat JeanFrancois Bastin, coordonatorul studiului. În 2050, în cele mai fierbinţi luni ale anului, temperaturile ar putea crește cu 8 grade Celsius la Ljubljana, cu 6,4 grade Celsius la Madrid, cu 5,9 grade Celsius la Londra sau cu 5,5 grade Celsius la Moscova. În medie, verile din Europa se vor încălzi cu 3,5 grade Celsius, iar iernile, cu 4,7 grade Celsius. Proiecţiile au fost realizate ţinînd cont de cel mai optimist scenariu cu putinţă, cel în care emisiile de carbon vor începe să scadă, datorită implementării politicilor ecologice, așa încît

creșterea medie a temperaturii globale să nu depășească 1,4 grade Celsius faţă de perioada preindustrială, și aceasta în condiţiile în care creșterea actuală este deja de 1 grad Celsius.

Cercetarea arată că, în timp ce trei sferturi dintre orașele lumii vor cunoaște o schimbare „izbitoare” a condiţiilor de climă, 22% vor avea modele climatice absolut noi, „în afara experienţei umane cunoscute” – explică profesorul Richard Betts, de la Met Office Hadley Center.

Deși util pentru vizualizarea schimbărilor climatice, acest studiu nu estimează și amploarea dificultăţilor care vin la pachet cu aceste modificări, precum fenomenele extreme sau problemele de infrastructură. Poate că modificarea climei de la Londra după modelul Barcelonei, de exemplu, ar părea un lucru minor sau benefic unora, dar variaţiile de umiditate dintr-o lume cu mult mai caldă decît cea actuală vor antrena un lanţ de probleme, inclusiv coborîrea suprafeţei solului, spune profesorul Mike Lockwood, de la Universitatea din Reading, concluzionînd: „În detaliile schimbărilor climatice este mereu prezent un diavol distructiv și imprevizibil”.

Carmen Lăiu (,,Semneletimpului.ro”)

Ce se cîștigă atunci cînd ceva se pierde? (3) Motto: ,,Now is the winter of our discontent…”

(Shakespeare, Richard al III-lea, cca. 1595) ,,The life of man is poor, nasty, brutish, and short” (Thomas Hobbes, Leviathan, 1651)

Ce s-a cîștigat în timpul Micii Glaciații? (2) În 1621 ia ființă West India Company, care ajută emigranții olandezi să fondeze prima așezare din sudul insulei Manhattan în 1624 – Noul Amsterdam – și să practice comerțul cu blăni de castor. Astăzi, cea mai mare bursă de valori din lume (New York Stock Exchange) se găsește în perimetrul vechii colonii olandeze din Manhattan, pe strada Zidului (Wall Street).

Ideea că piețele și regulile lor joacă un rol important în activitățile economice s-a născut și consolidat din cauza și pe ravagiile produse de Mica Glaciație în Europa. Transformarea gradată a practicilor agricole, datorită primilor agronomi și primelor cărți de specialitate, apariția comerțului la distanță și a proprietarilor de terenuri interesați de profit, dezvoltarea și profesionalizarea administrațiilor colectoare de taxe, ca și a birocrațiilor statale au creat fundațiile unei noi Europe. Dar asta nu a fost suficient. A mai fost nevoie și de creșterea nivelului de educație. Începînd din 1600, în Europa, tot mai mulți copii (majoritatea, băieți) au mers la școală, învățînd scrisul cititul, aritmetica, religia și rudimente de geografie și istorie. Reforma protestantă (Martin Luther, John Calvin ș.a.) și Contra-Reforma catolică au folosit școlile (și) pentru ofensive culturale.

Pe un alt palier, perioada Micii Glaciații a fost martora unor manifestări culturale de mare anvergură: Renașterea, urmată de Iluminism, inventarea metodei științifice și a tiparului, activitatea unor titani ai literaturii, picturii, ori filosofiei etc. Trebuie, totuși, să fim precauți cînd considerăm o prezumție de cauzalitate directă între efectele Micii Glaciații și feedback-urile culturale. Alte cauze au avut rolul lor. De aceea, nu cred că avem de-a face cu o relație liniară, iar punerea sub microscopul analitic a acestei interdependențe necesită analize detaliate și un spațiu care nu fac obiectul articolului de față.

Et pour la bonne bouche… V-ați întrebat vreodată de ce viorile Stradivarius, Guarneri sau Amati au un sunet extraordinar de fin, bogat și variat, care produce și prețuri pe măsură? Un posibil răspuns sugerează un alt cîștig de pe urma Micii Glaciații. Vestiții lutieri italieni au beneficiat de lemnul pădurilor de conifere din jurul Cremonei, oraș situat în sudul Alpilor. În 2003, Lloyd Burckle (Columbia University) și Henri D. GrissinoMayer (University of Tennessee) au publicat un studiu în care sugerează că însușirile extraordinare ale instrumentelor italiene cu coarde din epoca lor de aur ar

Studiu: 77% dintre orașele lumii își vor schimba drastic clima pînă în 2050 În 2050, clima de la Paris va semăna cu cea din Canberra, iar Londra va trece într-un model climatic asemănător cu Madridul. Aceste modificări, deși „frapante”, sînt proiecţii realizate pe baza celui mai optimist scenariu posibil cu privire la încălzirea globală, potrivit unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea ETH Zürich.

Peste doar trei decenii, orașele din emisfera nordică vor cunoaște modele climatice asemănătoare orașelor care se situează acum la 1.000 de kilometri sud faţă de ele. Așezările urbane din regiunea ecuatorială nu vor resimţi temperaturi foarte diferite de cele cu care sînt deja familiarizate, dar se vor confrunta cu mai multe precipitaţii. Regiunile tropicale vor suferi schimbări ale climei cu adevărat dramatice, așa încît orașe mari precum Kuala Lumpur, Jakarta și Singapore vor fi afectate tot mai frecvent de fenomene meteo extreme, arată cercetătorii care au studiat vremea din 520 de

fi legate de o situație climatică unică în perioada 1645 – 1715, numită Minimul solar Maunder. A fost o perioadă cu activitate solară redusă, care a contribuit la scăderea temperaturilor și, în consecință, a ratelor de creștere a copacilor. Cu alte cuvinte, copacii aveau nevoie de mai mult timp pentru a crește și a se maturiza. În consecință, lemnul de molid, folosit de Antonio Stradivari și ceilalți lutieri faimoși, avea inelele anuale mai apropiate și mai uniforme, formînd o structură mai densă, ceea ce favorizează un sunet cu calități superioare și o rezonanță mai intensă. Întrucît lemnul pentru instrumente era uscat și îmbătrînit vreme de o generație, rezultă că arborii folosiți în jurul anului 1700 trebuie să fi fost doborîți nu mai tîrziu de 1680, adică au crescut și s-au maturizat în perioada Minimului solar Maunder, la apogeul Micii Glaciații. Combinația unică dintre temperaturile scăzute din timpul Micii Glaciații și proprietățile de mediu (topografie, elevație, condițiile solului) caracteristice pădurilor de molid din zona Cremona nu s-a mai repetat niciodată după perioada de aur Stradivarius.

Concluzii

4

Vineri, 9 august 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Un vot dat aiurea poate distruge o țară Fiecare cetăţean are dreptul să voteze pe cine doreşte şi cum găseşte de cuviinţă. Tare mă tem, însă, că noi, cei de azi, pensionari în majoritate, aşa cum am făcut mai mereu, îi vom vota tot pe cei care s-au dovedit a fi nedemni să ne conducă în așa fel încît şi ţara noastră să prospere cumva. Cel mai tare mă tem pentru cei care primesc daruri electorale, să nu-şi contamineze copiii, nepoţii, să aleagă pe cei cărora le spun ei, în loc să fie sfătuiţi să voteze cum le dictează inima. Ei, tinerii, ar trebui să ne explice nouă, ăstora în vîrstă, cum să facem şi pe cine să alegem ca să ne fie şi nouă bine... Viitorul ţării ei sînt, şi de ei depinde traiul nostru de-acum şi de mîine... Spun acest lucru, plecînd de la considerentul că ţara are nevoie de oameni tineri, cu idei noi, care să o scoată din întunericul în care orbecăie de aproape 30 de ani şi s-o facă să revină la ceea ce a fost cîndva în lume... O ţară cu un preşedinte al unui popor respectat, desemnat de votanţi corecţi, şi nu de români care stau cu mîna întinsă să le dea statul pomană... Şi statul îţi dă, ce e drept: nici să trăieşti, dar nici să mori, atît cît să te aibă client în cabina de vot și să pui ștampila în dreptul acoliţilor lui... Şi tu, omule, te complaci în atare situaţie, fără să-ţi pese că ai în jurul tău copii, nepoţi, fără să conştientizezi că de votul tău depinde bunăstarea ta şi a familiei tale... Tu îi trădezi astfel pe toţi cei dragi ţie, dîndu-ţi votul pe un pumn de seminţe de floarea-soarelui, ca să ai ce ronţăi în faţa televizorului... Şi iată unde ţi-ai adus neamul, ţara, că trebuie să treacă generaţii pînă să se mai poată salva cîte ceva din ea, atît cît s-o mai putea, poate doar cît să se consemneze într-un muzeu cine au fost strămoşii tăi, spre aducerea aminte a lor și pomenirea acestei „Grădini a Maicii Domnului”. Iar toate relele vin de la cei pe care tu i-ai votat, ca ei să lucreze la dezbinarea fraţilor, semănînd ură, vrajbă între oameni și lăsînd în urma lor sărăcie, lipsă de compasiune, şi atîtea

alte nenorociri... De toate acestea, de toată tristeţea ce s-a abătut peste această ţară şi peste acest popor tu te faci vinovat, votantule,... Tu, omule, care în inconştienţa ta, ai votat oameni politici incapabili, cărora nu le-a păsat nici de ţară şi nici de tine. Si uite unde am ajuns: să ne jeluim unii altora pentru traiul greu pe care-1 ducem, într-o ţară care, cîndva, a fost plină de veselia copiilor şi de frumusețea livezilor încărcate de rod. Din păcate, ei ţiau promis marea cu sarea, că-ţi vor face spitale înzestrate cu aparatură de ultimă generaţie, şcoli, grădiniţe, şosele, iar tu i-ai crezut şi i-ai votat... Tu ai rămas cu votul dat, iar ei cu averi fără măsură... Şi pînă mai ieri, au lucrat, ştii tu bine, sub care regim... Dacă memoria îţi joacă feste şi nu-ţi mai aduci aminte, îţi spunem noi, nu înainte de a te întreba: Ai auzit de Ceauşescu?... Pînă în 1989 a fost preşedintele Republicii Socialiste România, cel care, cu mintea lui de cizmar, a modernizat ţara şi ţi-a dat loc de muncă, locuinţă pentru tine şi pentru familia ta... Cel care, zi-i cum vrei, ,,împuşcatul”, ,,Ceaşcă”, dar nu uita că pe vremea lui nu se murea de foame, ca acum, chiar dacă unii aruncă fel şi fel de vorbe neortodoxe pe seama lui, ca să le meargă lor bine. Şi le-a mers, omule, că din nişte neica-nimeni, uite ce-au ajuns, cu votul şi cu sprijinul tău, pentru că le-ai acceptat o pungă de plastic de doi lei şi o brichetă... Din cauza ta și a altora ca tine, uite ce s-a ales de țara asta... La ce ți-or fi folosit punga aia și bricheta, cînd eşti la fel de sărac ca majoritatea populației, care nu are nici după ce bea apă?...

Dacă ar învia, Ceauşescu s-ar speria văzînd cum a ajuns țara, pe ce mîini păgîne a încăput.. Alte vremuri, omule!...

Te întreb: cînd ai avut conştiinţă, atunci cînd l-ai votat pe Ceauşescu, constrîns de vechiul regim, sau acum, votînd niște lichele, cînd eşti liber? Nu peste mult timp vor fi noi alegeri şi, te rog, alegătorule, fii ceva mai prudent, nu mai vota ca pînă acum, pentru o brichetă, dacă vrei să nu-ţi mai plece de acasă cei dragi, în toată lumea, în căutarea unui trai mai bun, iar tu să rămîi singur, gîrbovit de ani şi copleșit de griji. Doar în felul acesta Pronia va începe să lucreze şi pentru noi cu dreaptă măsură!

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

INVITAȚIE LA DRUMEȚIE

Călătorie prin frumosul ținut al Vîlcei (3) Apele care brăzdează ținutul vîlcean (2) Bistrița își trage izvoarele din versantul sudic al Munților Căpățînii. Cheile din apropierea Costeștilor, pe care le-a dăltuit cu măiestrie în stînca muntelui, sînt cele mai frumoase locuri vîlcene pe care ni le dăruiește cu generozitate acest rîu. De la izvoarele sale și pînă la Băbeni – locul unde se revarsă în undele bătrînului Alutus, Bistrița străbate zona subcarpatică a Vîlcii.

Valea Bistriței avea să fie străbătută de voievozi vestiți: Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, de ceata haiducului Iancu Jianu, de pandurii lui Tudor Vladimirescu.

Rîmnicu Vîlcea – orașul lui Mircea cel Mare Rîmnicul este atestat documentar într-un hrisov al lui Mircea cel Mare, la 20 mai 1388, unde se vorbește de o ,,moară la Rîmnic, pe care a dăruit-o Dan Voevod”. În timpul domniei lui Mircea, Rîmnicul devine oraș domnesc (4 septembrie 1389). Spre aceste locuri de liniște și măreție se îndrepta adesea voievodul Mircea.

Tot pe aici va trece, în acea iarnă cernită din februarie 1418, cortegiul domnesc cu corpul neînsuflețit, care, venind de la Curtea de Argeș, se îndrepta spre Cozia.

De un alt nume cu mare rezonanță în istorie, al domnitorului Constantin Brâncoveanu, se leagă multe momente din viața ctitoriilor vîlcene. Dar el va rămîne în amintirea locuitorilor acestui oraș mai ales prin darul deosebit pe care îl face, instalînd, în anul 1705, o tiparniță, în fruntea căreia aduce pe unul dintre cei mai luminați cărturari ai timpului, Antim Ivireanul.

Anul revoluționar 1848 va avea o puternică rezonanță în Rîmnicu Vîlcea. Tabăra constituită la poarta Rîmnicului – la Troian, sub conducerea generalului

Magheru, activitățile din centrul orașului, toate aveau să culmineze cu vibranta manifestare populară din 29 iulie 1848, organizată în Zăvoiul rîmnicean. Descriind acest eveniment politic, Dumitru Zăgănescu, comisarul județului, menționa: ,,S-au citit cele 21 puncturi din Constituție, apoi suindu-ne pe tribună am ținut un discurs de o oră cu cele mai vii expresii asupra sfintelor drepturi naționale”. Rîmnicul a reușit să fie o cetate a timpului, să fie prezent la frămîntările și aspirațiile demnilor săi locuitori și la celelalte mari evenimente din istoria poporului.

Horezu, vatră de cultură și civilizație (1) Orașul Horezu este atestat documentar într-un hrisov aparținînd domnitorului Vlad Călugărul, din anul 1487, care pomenea de satul Hurez. Denumirea actuală provine de la numele de ciuhurez, pasăre asemănătoare bufniței, care populează pădurile din jur. Numele de Hurezi a aparținut inițial actualei localitți componente, Romani de Jos, pe valea rîului cu același nume, despre care se fac mențiuni documentare în Secolul al XV-lea. Aici,

RM

Elegie arghezian

Cînd stau de unul singur, tîrziu, la ceas de seară Nemăsurate gînduri, furiş, mă împresoară.

P’afarʼ o ploaie rece s-aude monoton, Iar eu dialoghez cu chipul lui Platon. Şi-n timp ce vîntul bate cu picături în geam, Îmi trec pe dinainte iubiri, cînd elegiam...

Cînd poate ca Ovidiu, departe de amici, Visam o altă lume în casa de chirpici.

Cînd mintea-mi obosită o ia razna prin spaţii, Miraculos răspunde la mii de speculaţii. Şi mă-ntîlnesc cu Dante pe drumul spre Orient...

Prea trist bătrînul Dante declamă violent: ,,Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi aici!

La fel vă va fi soarta, amici şi inamici!”

Printre ruini de temple, arabul Al Raşid Socoate mersul vremii şi-al plîngerilor zid Şi vrea să desluşească misterul unui mit, La care se închină poporul lui semit!

Deşertul se lăţeste mai jos la piramide Şi văd oastea franceză pe turci cum îi ucide!

Cum însuşi Generalul, sortit de efemer, Îşi caută destinul prin lumile ce pier.

Prea însetat ajuns-am la Nilul cel mîlos Şi-o nimfă ca Morgana, cu glasul ei duios, În braţe stă lipită de un bărbat roman...

Frumoasa Cleopatra cu tristul ei roman, A-nveselit prin secoli amanţii de duzină Ce-au năduşit zadarnic sub clar de lună plină...

Aşa cum tot aiurea îşi înodară aţe Acei ce-au fost prin lumea politică, paiaţe! Şi-au pus la cale jafuri, oribile războaie, În care a curs sînge, nevinovat, şiroaie!

Şi astfel omenirea, ajunsă azi tăciune, A prins gustul de crime şi deşertăciune!

Descumpănit eu însumi de gîndurile-mi seci, Am dat pagina Cărţii şi-o raită pe la greci Acolo unde mîndru gîndit-a Aristot, O Grecie de Temple s-a prăbuşit netot!

Căzură în ţărînă Zei nemuritori Şi se-nălţară Turle mai vesele în zori...

Vestind pe vîrf de munte că va domni doar Unul, Ce-i va scapa pe oameni de Dracul-Căpcăunul!

Popoare făr’de număr din puncte cardinale, Se pleacă, vedem bine, Prea Înălţimii Sale!

Dar cînd privesc departe, la rase şi popoare, Cu altfel de credinţe şi-o altă disperare, Gîndesc precum Arghezi în liniştea amiezii, Cînd îşi veghea Prisaca şi tainele livezii...

Văd Soarta cum condamnă în fiecare zi Fiinţe pedepsite, absurd, a flămînzi! Şi-atunci mă-ntreb cu milă, de ce s-au mai născut Pe un Pămînt - Miracol din omul decăzut?... ,,Ce poate omenirea în cîteva secunde S-o-ntinerească toată, pe veci, ori s-o scufunde?” Şi ce să fie oare acest robot de carne, Doar un defect genetic, setos şi făr’de coarne?...

De-i totul întîmplare, întîmple-se orice!

Rămîn ca un discipol în lumi empirice!

Florin Iordache domnul martir Constantin Brâncoveanu construiește Mînăstirea Horezu, care reprezintă o sinteză a artei și măiestriei poporului român. Uimitorul lăcaș te cucerește prin măreția, frumusețea și armonia formelor, prin bogăția elementelor decorative. La adăpostul trainicelor ziduri de incintă s-a putut desfășura viața și activitatea cărturărească în ctitoria Brâncoveanului de la Horezu. În corpul de clădiri de pe latura de vest era adăpostită biblioteca, pe frontispiciul căreia cuvintele înscrise în 1708 aminteau de ,,Biblioteca de hrană dorită, sufletească, această casă a cărților îmbie prea înțeleapta îmbelșugare spirituală”. Școala de pictură de aici, care a iradiat în întreaga țară, a contribuit la formarea stilului specific național. (va urma) COSTEA MARINOIU (,,Itinerare vîlcene”)

RM

5

Vineri, 9 august 2019

Polemici«Controverse AMINTIRI LITERARE

Alexandru Cazaban, un personaj plin de contradicții ,,Alexandru Cazaban era prezent la mai toate dar m-am legat mai mult de vînătoare, ca Brătescu. Pentru șezătorile literare, alături de Ion Minulescu, G.M. scris îți trebuie o viață tihnită, pe care eu n-am avut-o.

- Vreți să-mi răspundeți ce credeți dvs. că este talentul?

Vlădescu, George Gregorian, Ionel Teodoreanu, Octav - Iar nu mă lași în pace? Întreabă-l pe Minulescu!

Desilla și Teodor Scarlat, citind peste tot aceeași poveste - Atunci... cum se face istoria literară? cu cîinele englezesc mîncău, hoț și leneș.

- Dar ce, eu sînt critic? Uite, cum o facem noi acum.

Tocmai spre a-l cunoaște mai bine, într-o zi, la o șezătoare, la Călărași, l-am iscodit sub forma unor După cum îți răspund, o să se creadă cine știe ce despre întrebări, dornic să păstrez în arhiva mea ceva din mine, însă să știi că n-am vrut niciodată să am de a face cu cei care fac istoria asta. M-am ferit de ei ca atmosfera acelor vremuri, în care tinerețea de foc. Nu m-am avut niciodată bine cu ei. își lua adio, atît de la el, cît și de la mulți - Ce credeți despre domnul Ionel din generația lui.

Teodoreanu?

- Maestre, am început, sînt tînăr și vreau - Ce să cred? Nimic! să vă cunosc părerea despre confrații dvs.

- Ca scriitor! de generație și mai ales despre cei cu care - Mă, tu vrei să mă pui rău cu toți. Ia mergeți la șezători. Ce credeți despre ei? lasă-mă în pace!

Sînt scriitori mari? Mici? Sigur că dacă vă Dar ce, v-am mai făcut eu vreun rău? uniți și mergeți cu ei, aveți o părere bună.

Dracu’ știe ce vorbești cu ăilalți!

Vă place poezia domnului Minulescu?

Maestre, sînt ca și copilul dvs.

După ce m-a privit o clipă încruntat, E, asta o spui și lui Minulescu, săgetîndu-mă cu privirea, s-a ridicat de și lui Gregorian, și lui sfrijitul ăla de pe locul unde sta și s-a apropiat de mine Vlădescu!... aproape amenințător: Alexandru Cazaban - Dimpotrivă, vă stimez.

- Mă, îi bați joc de mine?

(1872-1966) - Ei, dacă zici că mă stimezi, spune-mi - Nu, maestre! atunci adevărul acela despre care spuneai - Păi, atunci, ce întrebare este asta? cînd am început să vorbim.

- V-am spus că vreau să știu!

- Dar încă nu mi-ați răspuns la toate cîte aveam să vă - Păi ce, ăștia sînt scriitori? întreb.

- Dar ce, maestre?

- Mă, tu ai fost pe front?

- Negustori, geambași, zarafi... Și tu, tocmai de ei te- Da! ai găsit să mă întrebi?

- De ce n-ai murit mai bine acolo!

- Dar de cine, domnule Cazaban?

- Vai, maestre, dar ce are una cu alta? Ce are războiul - De Eminescu, Delavrancea... cu literatura, și în special cu confrații dvs.?

- Maestre, mă uluiți!

- Are, n-are...

- Lasă, lasă. Scrie acolo ce-ți spun eu. Tu nu știi ce - Îmi pare rău. Am păstrat întotdeauna respectul ce se știu eu! Și Minulescu, și plîngărețul ăla de Vlădescu, care cuvine înaintașilor. are fermă pe Ialomița și spune că e sărac, și Gregorian, - Lasă că știu eu! Crezi că n-am aflat că te-au pus ăla care a luptat la circ, sînt toți niște nechemați... dușmanii mei să mă iscodești?

- Maestre, dar ei ce cred despre dvs.?

- Maestre!

- Poate că sîntem niște proști, și eu, și tu, și Teodoreanu, - Ce maestre, lasă că așa este. și Desilla, și Scarlat. Și la urma urmei ce ai cu mine de - Ca să vă dovedesc contrariul, vreți să vă spun ce am mă tot întrebi? De ce nu mă lași în pace? auzit de la domnul Vlădescu?

- Bine, dar dacă ei vă consideră un mare scriitor?

- Sigur că vreau.

- Da? Atunci se schimbă.

- Spunea că mințiți cînd spuneți că l-ați cunoscut - Știți proverbul: spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți pe Eminescu. Și mai spunea că tot așa vă lăudați și cu spun cine ești.

Delavrancea, cînd spuneați că v-ați dus la el cînd era - Dacă ai vorbit cu ei, ce ți-au spus? ministru și că v-a numit nu știu unde.

- Că sînteți un scriitor de succes.

- Ce, a spus și asta?

- Ei, vezi? N-au spus că sînt mare. Vezi că am dreptate?

- Da, zicea că sînt niște gogoși pe care le-ați născocit Sigur că nu găsisem momentul cel mai potrivit de a ca să păreți mai interesant. sta de vorbă cu domnul Cazaban. Atunci m-am gîndit să-l *** fac să-mi răspundă în alt fel.

La șezătoarea care a avut loc chiar în seara aceea, - Maestre, i-am spus, dacă îmi veți răspunde la cîteva domnul Cazaban a citit iar povestea cu «dulăul Hector», întrebări, vă spun cine vă bîrfește. cîinele englezesc, de rasă, care, în loc să alerge după vînat, - Atunci, întreabă-mă. s-a întors la locul unde vînătorul își lăsase merindele, - Pe cine considerați dvs. cel mai mare scriitor al le-a mîncat și s-a întins apoi la umbră, cît era de lung, nostru? lăsînd zadarnic pe vînător să strige: «Hector... Hector...

- Întîi și întîi pe mine!

Aport, aport!». Ascultătorii l-au aplaudat îndelung. Cînd - Nu vă supărați, dar vreau să vorbiți serios! a coborît de pe scenă, avea ochii plini de lacrimi. S-a - Ce, adică n-am voie să cred acest lucru despre mine? îmbrățișat și s-a sărutat cu toți confrații. Ajuns la C.M. - Sigur că da. Dar, după dvs.?

Vlădescu, s-a oprit o clipă, apoi i-a spus: «Băă, ești o - Rebreanu, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Brătescu- canalie, dar eu tot te iubesc!».

Voinești și, dacă zici că vorbește frumos despre mine, și...

- Maestre, i-am șoptit, vi se preling lacrimile pe obraji!

Minulescu.

A scos repede batista și le-a șters. L-am privit - Maestre, cum scrieți? îndelung. Era ca un copil. Nu mai avea astîmpăr: - Ce dracu, tu nu știi că nu mai scriu?

- Măi, Gregoriene, mă. Îl strîngea la piept pe poet ca - Dar cum scriați, cum lucrați? Ziua, noaptea, acasă, pe un frate. la munte, la mare?

La banchetul dat în cinstea noastră, fiind așezat între - Eu am avut două pasiuni: scrisul și vînătoarea. el și domnul Minulescu, l-am auzit spunîndu-i acestuia, Scriam la vînătoare și vînam acasă. întins peste umărul meu: - «Mă, Minulescu, tu ești un - Tot așa îmi răspundeți? poet mare, mă, și să știi că ăsta – arătînd spre mine – m-a - Ei bine, am să-ți spun și eu un adevăr. Scriu greu. făcut să te iubesc cu adevărat!»”.

M-am lăsat tîrît de viață și nu m-am ținut așa cum ar fi VIRGIL CARIANOPOL trebuit de literatură. Scriu rar, acasă, cu storurile lăsate, (,,Scriitori care au devenit amintiri”)

Portret de scriitor Alexandru (Alecu) Cazaban s-a născut la 23 septembrie 1872, la Iași, și a murit în 1966, la București. A fost scriitor, ziarist, editor și conferențiar.

Este descendentul unei vechi familii franceze împămîntenite în Moldova, care a dat o seamă de personalități în lumea artistică românească, precum actorul Jules Cazaban, compozitoarea Mansi Barberis, sculptorul Ion Irimescu, pianista Rodica Suțu, regizoarea Sorana Coroamă-Stanca ș.a. Copilăria i-a fost marcată de dificultăți financiare. A absolvit, totuși, Liceul Național din Iași și s-a înscris la Facultatea de Arhitectură din București, pe care, însă, nu a absolvit-o. Alexandru Cazaban a fost căsătorit cu Elena I. Kovalsky și a avut o fiică, Matilda. În timpul primului război mondial, a editat, împreună cu Rudolf Suțu, cotidianul ieșean ,,Duș­ manul”, îndreptat contra ocupației germane. De la 1 august 1920 a fost angajat, ca șef de birou, în cadrul Direcțiunii Generale a Artelor din Ministerul Culturii și Artelor. A fost și membru în Consiliul de administrație al Societății de Difuziune Radio Telefonică din România (din 1936). I-a cunoscut pe Eminescu, Caragiale (cu care a și colaborat la ,,Moftul român”), Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea.

Alexandru Cazaban a scris ,,Povestiri vînătorești”, portrete, amintiri, piese de teatru (Elogiul posterității, Nevasta mea are talent), nuvele. A colaborat la publicațiile ,,Zeflemeaua”, ,,Moftul român”, ,,Re­vis­ ta literară”, ,,Rampa, ,,Viața Românească”, ,,Lucea­ fărul”, ,,Universul”, ,,Viitorul” etc.

Umorul lui Al. Cazaban Istoria literară consemnează cîteva dintre întîmplările avîndu-l ca protagonist pe Al. Cazaban, replicile acestuia și duelurile verbale purtate cu unii dintre confrați punînd în evidență spiritul său de umorist. Aceeași trăsătură a personalității sale se remarcă și în epigramele pe care le-a scris la adresa unor contemporani. Iată cîteva exemple.

Magistrat tînăr, Al. Cazaban nu știa cum să plece mai repede de la Judecătoria de Ocol din Răducăneni.

Cum în acel timp, Barbu Ștefănescu Delavrancea era ministrul Justiției, la intervenția lui Al. Vlahuță, Delavrancea l-a primit în audiență pe Al. Cazaban.

- Răducăneni... Răducăneni..., făcea Delavrancea cu ochii în sus, gînditor. Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreț ca la Răducăneni! Și, mă rog, de ce vreți să plecați de acolo? Aud că sînteți scriitor...

- Pentru că, vedeți - a explicat Cazaban grăbindu-se să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru -, acolo n-am ocazia să admir un... ,,Apus de Soare”.

Delavrancea a savurat poanta și a scris pe cererea de transfer a tînărului magistrat: ,,Se aprobă”. *** La ,,Capșa”, Șerban Cioculescu și Al. Cazaban se duelau verbal. Zice Cazaban: - Eu nu scriu, ca unii, pentru șer-bani!

- Nici eu nu scriu, ca alții, numai cazaban-alități!, i-a întors-o Cioculescu. *** La o șuetă cu Al. Cazaban și Corneliu Moldovanu, poetul Ion Minulescu strigă să-l audă toată lumea: - Mă, voi știți că eu m-am născut în anul cînd a murit Eminescu?

- Două mari nenorociri în același an, veni răspunsul lui Cazaban. ***

Lui Al. Stamatiad, autorul volumului Din trîm­biţe de aur Visînd mereu cununi de laur, Le-ai zis ,,Din trîmbiţe de aur” Cînd toată critica zicea Că ele sunt doar... tinichea.

Maestrului decadent Discipolilor le pretinde Să aibă calităţi enorme: Nici fond, nici formă nu le cere, Ci la plural: fonduri şi forme.

Epigrame de Al. Cazaban

6

Vineri, 9 august 2019

RM

Polemici«Controverse Deteptai-v odat!

Balsamuri spirituale (130) Întoarcere în timp (21) Intrînd în viaţă prin Poarta Trecutului, mă consider o norocoasă că de la Petru Creția am „moştenit” Testamentul unui eminescolog, din care am selectat cîteva „bijuterii” eminesciene:

Eterna pace

Viaţa noastră e viaţa spumei Și totuşi de-ar seca din funduri marea, O altă mare ar face lacrimi lumei Precum uitare-i a durerii moarte Astfel şi moartea-i uitarea vieţii Spre a răsări din nou la altă soartă.

Da, e-o dorinţă mare, fără nume, Pe care tot adîncul o cuprinde Bătrînul haos, născător de lume.

Atîtea lumi care plutesc în haos Cu zborul lor măsurător de vreme, În veci pe cale, neaflînd repaos.

Astfel tot trec, ca şi un roi ce trece, Și-n a lor fugă fierb şi se-nfierbîntă, Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate Prin mii de veacuri, stăpînind în silă, Născînd şi ucigînd în lume toate...

Între nouri și-ntre ape Între nouri şi între mare Zboară păsări călătoare.

Cum nu pot şi eu să zbor, Să mă iau pe urma lor? Şi departe de la maluri Trec corăbii peste valuri, Și se pierd în depărtare... În „Pariul cu insomnia”, emisiunea celui care a fost marele nostru poet, Adrian Păunescu a apărat Luceafărul, ieşit din graţia unor „stele” stinghere

care puneau în pericol opera eminesciană, prin neincluderea în opera poetică a marelui teatru în versuri eminesciene şi omiterea unui număr surprinzător de mare de texte poetice.

Eminescu însă fiind Luceafărul, Icoana lui - care-a murit –/ Și azi în cer se suie,/ Era cînd nu l-am fost zărit/ Iar azi îl văd şi nu e. *** Trăind în trecut (primii ani ai vieţii) în capitalism, apoi sub regimul lui Horthy, urmînd apoi comunismul şi acum capitalismul, gîndul meu este dominat de împrejurările istorice. Fiind nesemnificativ, este doar un bob de nisip, pe o imensă plajă risipit. Deci, nu pot trage o concluzie asupra vieţii. Nu sînt îndreptăţită. În „echilibrul spiritual”, după opinia lui Cons­ tantin Noica, „Cîţiva pomenesc de o tehnicizare desăvîrşită a Europei. Dar pentru această formă era nevoie de chinurile prefacerii, adică ale răsturnării?

Este oare nevoie de o barbarie pentru a atinge epoca tehnicităţii - aşadar, lumea de astăzi moare pentru a se renaşte, mîine, transfigurată? Şi profeţii veacului ne prevestesc agonia. Se consumă cu noi ultimele linii dintr-un gest pe care l-am vroit prea amplu şi l-am făptuit suprem. Toată farsa magiei intelectuale e perimată şi începe, trebuie să înceapă - o viaţă nouă: cea creştină ... Se spune că viaţa noastră adevărată s-ar numi împărăţia lui Dumnezeu pe Pămînt, dar cine poate spune că o viaţă creştină pe pămînt nu este şi ea, în felul ei, «agonie»? Căci, pe nici un fiu al lui Christos nu l-a mai cumpărat, cu aurul temporalului, Antichrist. De aceea, astăzi, cînd împărăţia lui Isus trebuie din nou proclamată, e lucrul cel mai dureros uitarea unora că împărăţia Sa nu e din lumea asta.

Dar la fel de dureros este să se uite că noi, oamenii, sîntem din lumea asta. Şi ne apropiem, străini şi temători, în drumul spre cucerirea grădinii sfinte”. (va urma) LILIANA TETELEA

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Mînăstirea Văleni ,,Puțină lume știe unde este această mînăstire. Gîndul mai tuturor se duce către orășelul Vălenii de Munte, din Prahova. Dar mînăstirea de maici Vălenii este în județul Argeș și anume aproape de Șuici, în bazinul Topologului.

Drumul pînă la această mînăstire nu e prea ușor, pentru aceea sînt și puțini cei ce întreabă de el. Din Curtea de Argeș o dai spre Valea Danului, treci prin acest sat (el singur lung de vreo 5 kilometri), treci prin satul Vernești, destul de lung și el, și apoi, tot urcînd, treci înălțimile despărțitoare dintre Argeș și Topolog și dai în Plaiul Oii. Din Plaiul Oii, cobori în valea Topologului și intri în Șuici. Cu răbdare traversezi cei vreo 5 kilometri de case înșirate ca pe două coarde paralele – toată ființa satului Șuici – și ai ajuns, în dreptul cătunului Văleni.

Face să vezi acest cătun: îți trece dorul de Africa și de Oceania... Cătunul are o avangardă de cocioabe țigănești și mai în fund încep chiaburii români, cu gospodăriile lor. Toate acestea, ca să ajungi la Mînăstirea Văleni, dincolo de Valea Danului, dincolo de Vernești, dincolo de Șuici și dincolo de exoticul cătun Vălenii...

Timpul a trecut şi parcă ţara asta n-are pace, în iluzii şi minciună viitorul nostru zace.

Se perindă parlamente, preşedinţi unu şi unu, de-ţi vine să-i pui în poză şi să tragi în ei cu tunu’.

De la Dictator încoace numa curve şi lichele şi-au lins buzele hidoase de dulceaţa ţării mele.

Doar scursori analfabete, doar şacali de meserie am votat în fruntea ţării... oh, săracă Românie, Scutură-ţi odată fruntea şi izbeşte-i de pămînt, calcă-i dracu’ în picioare, spulberă-i ca pleavă-n vînt.

Comunişti de promenadă şi capitalişti balcani au ca ţintă doar dorinţa de-a se îngropa în bani.

Te-au vîndut ca pe o curvă, ţară dragă, orişicui, de-am ajuns de rîsul lumii, parcă-i ţara nimănui.

Doar burtoşi cu cefe groase ’n parlament se-mping

buluc,

aroganţi ne rîd în faţă, ne fac legi şi ne conduc.

Doar scursuri îmbolşevite, doar patroni născuţi din jaf, au muşcat din tine, ţară, ţi-au făcut bugetul praf.

Timpul trece, n-are milă, nu îi stă nimic în cale, nu vă mai plecaţi urechea la minciuni electorale.

Nu le mai daţi înc-o şansă, nu îi mai votaţi o dată, daţi-o dracului de treabă, spulberaţi această gloată...

Politruci cu inimi hîde, doar gunoaie şi mişei, jos cu ei în ghena ţării, trageţi apa după ei.

Ne-a ajuns la os cuţitul, ţării sufletu-i amar... fiii i-au plecat prin lume să trudească-n alt hotar.

Niciodată ţara noastră n-a avut mai cruntă soartă, tristă stă în buza lumii, ca o lacrimă pe hartă.

Murmuraţi în gînd şi suflet versul imnului ce spune să vă deşteptaţi odată: Hai, Deşteaptă-te, române!

Viorel Boldiș

Cînd ai ieșit din cătun și ești gata să pătrunzi în un fel, o viață cu adevăra miraculoasă. Nu-l atacă nici pădurea de fag, bagă de seamă că te afli într-un loc unde fiarele săbatice, nici fiarele celelalte, cu chip de om, care se întîlnesc două pîraie. Aceste două pîraie vin fluerînd și sînt cele mai primejdioase. Lupii nu prea au ce căuta la sărind din piatră în piatră, pe sub troiane verzi de ramuri schit... Cele vreo zece capre care pasc ziua prin pădure, și de frunze. Dincolo de întîlnirea păzite de-un cioban (cred că singurul lor, se află calea către mînăstire. argat al mînăstirii), noaptea dorm Începi să urci, trecînd mai întîi pe închise prin chilii, alături cu stăpînele lîngă străjerul acestui loc sihastru lor.

– un fag gros cît o butie și care Dar făcătorii de rău, de care este trebuie să fi fost copilandru în zilele plină această lume, căzută în ghiarele lui Neagoe Basarab. Urcușul este ucigașului? Făcătorii de rău nu lipsesc aspru; pămîntul este plin de piatră cu totul nici din Valea Topologului... și de rădăcini seculare, dar liniștea Însă cei ce au cutezat să vie și să fure și măreția locului sînt covîrșitoare. cîte ceva din această mînăstire au Cele două pîraie se depărtează plătit foarte greu isprava lor. mereu unul de altul, pe sub poalele Călugărițele de la Văleni n-au altă codrului, și cuprind între ele o limbă armă decît rugăciunile lor la Domnul de pămînt, în formă de pavăză, care și clopotele lor. Cînd au fost prădate este toată vatra mînăstirii. acum vreo cîțiva ani, au pus pe hoț Vlaga lăcașului însemnează vreo 50 de chilii, zgribulite împrejurul la rugăciuni și au tras clopotele, bisericii principale și lîngă cimitirul regulat, șase săptămîni. După șase Părintele Gala Galaction săptămîni, făptuitorul a chemat pe arhaic, el însuși adunat sub zidurile (1879-1961), pe numele său preot și, mărturisind că el e hoțul, și-a unei bisericuțe.

Nu este o mînăstire prea veche. adevărat Grigore Pișculescu, dat duhul.

Ctitorii acestui sfînt lăcaș au trăit a fost un fecund prozator și Un alt cutezător a venit iar publicist, precum și autorul acum o sută și ceva de ani. (...) într-o noapte și a furat nu știu ce. În cîteva ogrăzi ale mînăstirii unui Jurnal (publicat postum) Bietele călugărițe au plîns din nou la trăiesc cu fală cîțiva nuci uriași. Sub în care a scris timp de 57 de ani.

Dumnezeu și clopotele au vestit două poalele lor ar putea să se învîrtească Opera a fost considerată cea mai luni jalea schitului. După două luni, o horă întreagă. amplă scriere memorialistică clopotele au sferdelit inima și viața Fără vite, fără grîu, fără porumb, din literatura română. făptuitorului! S-a dus și el după cel maicile din mînăstire ar duce o viață dintîi!... prea mucenicească dacă nu le-ar fi povățuit Dumnezeu Faptele acestea au înfiorat toată Valea Topologului, să se lupte, toată ziua, cu fusul, cu sucala și cu războiul. și toate cugetele cu porniri vinovate... Nimeni n-a mai Scutite de musafiri, de zgomotele stricătoare de suflet ale lumii, și de noutățile prea proaspete (ziarele sosesc cutezat să dea tîrcoale mînăstirii și să mai întindă mîna de obicei a treia zi), maicile din Mînăstirea Văleni sînt pe întuneric asupra caprelor, mălaiului sau cergilor cele mai autentice albine duhovnicești pe care le cunosc. păzite de sfintele clopote!”.

Pierdut în codri, precum este, acest sfînt lăcaș duce, întrGALA GALACTION (1927)

RM

7

Vineri, 9 august 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (9)

În jurul orei 17,30, de la Corpul motomecanizat PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (4) soseşte o nouă completare la ordinul de operaţii iniţial. Începe epopeea de la Dealul Sîngeorgiu (2) În timp ce la statul major se făceau ultimele pregătiri pentru reușita acţiunii, primim din partea Corpului motomecanizat o completare la ordinul de operaţii sus-amintit. Eşalonul superior ne-a anunţat că atacul prevăzut pentru ziua de 21 septembrie se amînă pentru ziua de 22, la o oră ce va fi comunicată ulterior, şi că acţiunea va fi precedată de o pregătire de artilerie de 45 minute.

Dispunînd, deci, de încă 24 de ore pentru pregătirea ofensivei, ziua de 21 septembrie a fost folosită pentru executarea unor recunoaşteri amănunţite. Amînarea atacului a fost, în situaţia dată, binevenită. Pe lîngă faptul că am avut posibilitatea să execut cu comandanţii de unităţi recunoaşterile necesare – element deosebit de important în pregătirea oricărei acţiuni de luptă –, am mai putut rezolva şi un alt lucru: am asigurat oamenilor un anumit timp pentru odihna şi refacere.

Recunoaşterile s-au desfăşurat între orele 9 şi 14. La ele au participat şeful de stat major, şeful biroului 3, comandanţii Regimentelor 34, 36 şi 40 infanterie, comandanţii de batalioane şi de divizioane.

Dispunînd oarecum de timp, am lăsat apoi la dispoziţia comandanţilor de unităţi şi de subunităţi cîteva ceasuri de lumină. Aceştia le-au folosit cu pricepere atît pentru executarea recunoaşterii la nivelul lor, cît şi pentru stabilirea în detaliu a cooperării între subunităţi, între ele şi artilerie etc. În sectorul în care urma să atace divizia, se apărau, între altele, trupe din Divizia 8 cavalerie SS, întărite cu tancuri şi cu artilerie.

Iată ce configuraţie are terenul din zona respectivă: între Cipău şi Iernut se află o vale largă, pe fundul căreia şerpuieşte apa Mureşului. Albia rîului, destul de sinuoasă, formează o serie de bucle mai mari sau mai mici, ocolind localităţile Ogra, Oarba de Mureş, Cipău, Iernut, Lechinţa. Malul apei este plin de sălcii. Ramurile lor plîngătoare ating aproape peste tot oglinda apei. Către sud, terenul capătă aspectul unor terase care se continuă cu pante dulci. Ele sînt acoperite cu case, culturi şi, pe alocuri, cu pîlcuri de pădure. Malul de nord este, în general, abrupt.

La nord de rîu, de la malul apei pînă la creasta marcată de cotele 495 şi 463 (dealul Sîngeorgiu), terenul se prezintă ca o terasă pe o porţiune de circa 1 kilometru, după care are forma unui amfiteatru, cu o deschidere de circa 5 km. Apoi panta creşte brusc, ridicîndu-se ca un zid pînă la creasta delimitată de cotele 495 şi 463. Înălţimea aceasta era puternic fortificată de inamic. Adversarul a ştiut să folosească din plin avantajele oferite de teren. Lucrările lui genistice erau executate chiar pe creastă, constînd din cazemate de campanie, şanţuri de comunicaţii, adăposturi etc. Pe creastă inamicul îşi organizase mai multe observatoare, întărite şi ele destul de bine.

De la formele de teren notate cu cotele 409 şi 463, se lasă spre rîu două păduri: una în dreptul satului Iernut, indicată pe harta de atunci cu numele de pădurea „Faţa”, şi alta în faţa satului Cipău, fără nume, dar care a fost botezată de noi, convenţional, pădurea „România Mare” sau, prescurtat, „R.M.”. La data acţiunii noastre, pantele de sud ale dealului Sîngeorgiu erau acoperite cu lanuri de porumb.

Ziua de 21 septembrie a fost destul de calmă. De o parte şi de alta a Mureşului, pe terasa din capul de pod şi de acolo pînă pe coama dealului Sîngeorgiu, nu se vedea nici o mişcare nici la noi, nici la inamic.

Camuflajul era perfect folosit atît de noi, cît şi de adversar. Din cînd în cînd, avioane izolate brăzdau văzduhul, şi proiectilele de artilerie şuierau subţire pe deasupra noastră. Îmi amintesc că un obuz venit de la vrăjmaş a lovit la un moment dat chiar clădirea unde se instalase punctul de comandă al diviziei. Spre norocul nostru, la acea oră întregul personal era plecat pe poziţii, la unităţi.

În ea ni se precizează că prin obiectivul care trebuie cucerit se înţelege inclusiv pădurea de la nord de creasta 495-463 de pe dealul Sîngeorgiu. Ni se mai indica apoi că divizia va păstra un regiment de infanterie în zona dealului Cigaş, cota 385, pădurea de la est de Deag, ca rezervă a Corpului motomecanizat. Această cea de a doua precizare ne-a cam pus pe gînduri şi ne-a dat serios de lucru. Noi fixaserăm deja fiecărei unităţi sectorul de acţiune. În noua situaţie se impuneau anumite corective.

Ele trebuiau făcute. În vederea atacării forţelor inamice de pe dealul Sîngeorgiu, Divizia 9 infanterie a redactat ordinul de operaţii nr. 23. Respectivele ordine înmagazinează întreaga frămîntare a gîndirii tactice a comandanţilor şi statelor lor majore, întreaga lor capacitate organizatorică şi de concepţie şi, în acelaşi timp, un înalt spirit de răspundere pentru soarta luptei, pentru viaţa ostaşilor.

Iată cîteva din dispozițiile cuprinse în ordinul de operaţii nr. 23: „Urmare la ordinul 31.665 din 21 septembrie 1944.

1) Atacul prevăzut în ordinul de operaţii nr. 22 se execută în ziua de 22 septembrie la ora care se va comunica ulterior.

2) În ziua de 21 septembrie se vor executa recunoaşteri amănunţite cu comandanţii de regimente şi batalioane (divizioane).

3) Regimentele 13 şi 18 artilerie pun la dispoziţia companiei A.A. la Cipău cîte una secţie a.c. (cîte 4 piese Oerlikon) pentru apărarea A.A. a trecerii. Secţiile vor sosi la Cipău în seara zilei de 21 septembrie, orele 21, iar comandanţii acestor secţii vor lua legătura cu căpitanul Popescu, comandantul companiei 32 A.A., în dupăamiaza zilei de 21 septembrie la Cucerdea.

4) Operaţia de trecere începe la ora 21. Siguranţa terestră a trecerii va fi făcută de bateria 9 A. G. şi secţia 76,2 mm din Regimentul 13 artilerie, care se pune în acest scop la dispoziţia Grupării colonel Iucăl, la Cipău.

Operaţia trecerii se va executa astfel: – la orele 21 începe trecerea celor trei batalioane din Regimentul 36 infanterie succesiv, pe la punctul Cipău.

Pînă la orele 24 trecerea va fi terminată; – batalioanele vor fi trecute cu întreg armamentul organic; – după trecere, batalioanele se aşază pe baza de plecare la atac în spatele trupelor din Detaşamentul general Nicolescu, în ideea de manevră concepută de comandantul grupării tactice.

Trupele instalate pe baza de plecare se vor îngropa la teren şi vor lua măsuri de siguranţă a flancurilor.

Pregătirea de artilerie începe, probabil, la orele 7,15 (se va da ordin din timp).

La 22 septembrie, ora „H”, batalioanele din Regi­ mentul 36 infanterie vor porni la atac aşa cum s-a prevăzut în ordinul de operaţii nr. 22 (ora „H” se va comunica). (...)

5) Legătura infanterie-artilerie: Intrarea în dispozitiv a artileriei va fi terminată pînă la 21 septembrie, orele 24. După ce Gruparea colonel Iacob ocupă creasta dealului Sîngeorgiu, cota 495, artileria divizionară se deplasează peste Mureş.

P. C. al colonelului Iucăl la un loc cu cel al colonelului Faur.

Pe lîngă colonelul Manolescu se vor găsi în permanenţă detaşamentele de legătură de la divizioanele din grupa de sprijin conduse direct de ofiţeri.

Gruparea de ansamblu va fi legată cu gruparea de sprijin direct. Legătura infanteriei cu artileria va fi realizată prin telefon, radio şi semnale luminoase (rachete).

6) Cod de semnale - Pornirea la atac: mai multe rachete roşii trase de tot frontul. Linia atinsă va fi marcată prin mai multe rachete verzi trase pe tot frontul din 500 în 500 de metri. Rachete roşii combinate cu rachete verzi, trase succesiv din anumite direcţii, însemnează lungirea tragerii pe acele direcţii.

Tragerea de rachete albe în direcţia anumitor obiective însemnează cerere de tragere pe acele obiective. Mai multe rachete roşii şi verzi, trase simultan, şi nu succesiv, însemnează cereri de trageri de oprire în faţa acelei porţiuni. Pentru lansarea de rachete se vor constitui grupe conduse de ofiţeri care să cunoască bine acest cod.

7) Prescripţiuni: Obiectivele atinse vor fi păstrate cu orice preţ, trupa organizîndu-se la teren şi întocmind un plan de foc bine închegat şi cunoscut de unităţi. La eventualele reacţiuni inamice cu care de luptă se vor face faţă cu trageri de artilerie, foc de puşti A.C. şi tunuri A.C, echipe cu vînători de care. Nu este permis nimănui să dea nici măcar cu un pas înapoi. Cînd nu se mai poate înainta, se îngroapă la teren. Orice ocazie de înaintare va fi exploatată. Infanteria va folosi la maximum armamentul aflat în dotare.

La acţiunea din 22 septembrie 1944 ia parte şi aviaţia română începînd de la creasta Sîngeorgiu, către nord”. Ţinînd seamă că, după părerea subsemnatului, ordinul pe care l-am reprodus „vorbeşte” destul de clar, adică redă precis concepţia acţiunii, detaliază misiunile care revin regimentelor, ca şi ordinea de desfăşurare a acţiunilor, nu voi mai insista asupra acestui document.

Iată acum cum a căpătat viaţă, cum a fost transpus în practică ordinul respectiv. Pe 22 septqmbrie, la orele 7,15 a început lupta pentru cucerirea dealului Sîngeorgiu. Ca în multe alte acţiuni, semnalul de atac a fost dat de pregătirea de artilerie, care a durat, aşa cum s-a precizat, 45 de minute. La ea au participat pe lîngă întreaga artilerie a diviziei şi aruncătoarele de mine de 120 mm, tunurile antitanc şi armamentul greu al batalioanelor.

Sute de obuze şi proiectile au căzut pe creasta marcată de cotele 495 şi 463. Dealul Sîngeorgiu a fost învăluit la un moment dat în nori plumburii.

Hitleriştii au acţionat imediat cu foc de artilerie, plasat în special asupra terasei capului de pod şi a satelor Ogra, Cipău şi Iernut.

Avioanele inamice au intervenit şi ele, aruncînd asupra trupelor noastre nu numai bombe, ci şi saci cu grenade. Pe timpul pregătirii de artilerie, infanteriştii din Gruparea colonel Manolescu, încordaţi ca nişte arcuri, stăteau ghemuiţi în tranşee şi în gropile individuale. Ei aşteptau doar un semnal.

La ora 8, artileriştii comandaţi de colonelul Faur lungesc tragerea. În acel moment, se dă şi semnalul de pornire la atac. La semnalul respectiv, militarii se avîntă cu elan spre creastă. Distanţa pe care o aveau de parcurs prin focul duşman măsura circa 1.400 de metri... Înaintarea Grupării colonel Manolescu s-a desfă­ şurat în ordine. De la P. C.-ul diviziei am observat foarte bine, cu ochiul liber, desfăşurarea acestei lupte.

Centrul şi dreapta dispozitivului de atac al diviziei au înaintat greu din cauza focului violent de branduri şi de arme automate folosite de inamic. Se trăgea în special cu armamentul amplasat în pădurea „R. M.”.

Partea stîngă a dispozitivului de atac a înaintat ceva mai uşor. Duşmanul n-a tras cu aceeaşi intensitate în sectorul respectiv. Combinînd focul cu mişcarea, folosind cu măiestrie efectul tragerilor de sprijin ale artileriei, militarii batalionului 2 din Regimentul 36 infanterie au urcat avîntaţi pantele înălţimii cu cota 495, acoperită din plin de culturi. Ei s-au apropiat la aproximativ 600 de metri de cotă. Unii dintre ei au ajuns chiar aproape de vîrf. În acest timp centrul şi dreapta dispozitivului diviziei, înaintînd pe un teren descoperit şi bătut fără răgaz de focul armelor automate şi al aruncătoarelor inamice, rămîne puţin în urmă.

Inamicul intensifică apoi focul şi asupra subunităţilor care acţionau pe direcţia înălţimii marcate de cotele 495 şi 409. Batalionul 2 din 36 infanterie este lovit în plin.

Copleşiţi de focul vrăjmaşului şi avînd pierderi mari, ostaşii din prima linie se repliază spre păduricea din stînga, unde se îngroapă la teren. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

8

Vineri, 9 august 2019

RM

Polemici«Controverse ,,Monstrul din Caracal” – președinte! Maturizarea (1) (urmare din pag. 1) Bref, nu v-ați aștepta ca eu să-l susțin pe Cumpănașu. Și totuși o fac. Pentru că Alexandru Cumpănașu e cel care, acum, pune în mișcare statul, nu-l lasă să stea ascuns în spatele buruienilor - ca niște tentacule monstruoase! - care au crescut în acești 30 de ani! Și care, iată, vor să ne cuprindă cu totul!

Bun Cumpănașu! E o secvență care s-a mai întîlnit – cea a ticălosului rănit, care se întoarce și vînează ticăloșia! Nu pot să spun că Alex Cumpănașu e un ticălos; e doar un ins care a crezut că ticăloșia, lipsa de scrupule, îți aduce succesul în viață. Și i-a adus – pînă cînd ticăloșia generalizată, a-tot-otrăvitoare, i-a atacat familia! Cum zice fostul său amic – a fost nevoie să moară oameni pentru ca… Nu mai continui!

E monstruos! Cum monstruos este ca, în plină criză a uciderii adolescentelor, președintele Iohannis să își facă postere electorale alături de… copile!

Nu sînt printre cei care îl asociază pe Iohannis cu Adolf Hitler – nici chiar datorită retrocedării bunurilor unei organizații naziste! – dar un fapt e cert: monstrul de la Berlin își făcea propagandă pozînd cu… fetițe!

Asemănarea e incidentală, dar frapantă… monstruoasă! Și nu, cu toate păcatele lui, Iohannis nu cred că e un monstru – ci lumea care a generat (co)incidența este una monstruoasă!

Este lumea care l-a făcut pe ne-monstrul Iohannis să comită fapte monstruoase – începînd cu susținerea sistemului încarcerării nedrepte, abuzive și ilegale, a unor oameni, distrugîndu-le viața, familiile! Nu mă refer doar la Liviu Dragnea, ci la sutele și miile de arestați ,,preventiv” abuziv, în timp ce, iată, rețelele de prostituție cu minore funcționau fără probleme! În timp ce adolescente erau șantajate, sechestrate și livrate forțat militarilor ,,parteneri strategici”! A fost dosar pe tema asta, au fost și condamnări… dar ale românilor, de americanii care au plătit să pîngărească adolescente nu s-a atins nimeni! Da, cazul a fost făcut public înainte de Iohannis, în 2012, dar, ce să vezi, funcționa fix același ,,Sistem” pe care Iohannis l-a susținut! Fix același ,,stat paralel” cu care se lupta Dragnea – iar Iohannis îl taxa drept ,,penal care inventează pentru a scăpa de Justiție”. Cînd monștrii acționau – cine era procuror general? Laura Codruța Kövesi! Cînd proxeneții au fost condamnați, cine era procuror general? Tibi Nițu!

Pe cine au apărat și susținut Iohannis, Ambasada SUA și Bruxelles-ul? Pe Kövesi! Pe cine a distrus și demis Sistemul cu Iohannis în frunte? Pe Tiberiu Nițu! Quod erat demonstrandum…

Așa cum spuneam, poate că fiecare dintre cei care au făcut abuzuri și au distrus vieți nu sînt monștri, ci doar au comis fapte monstruoase – dar lumea care îi aduce în frunte și îi pune să comită, ei bine, da, este o lume monstruoasă!

Da, este aceeași lume care a dus la apariția tuturor teoriilor genocidare, a războaielor ,,sfinte”, a masacrelor ,,preventive”, a ,,pagubelor colaterale” etc. etc. Și da, e lumea de azi, o continuare a monstruozității care însoțește omenirea, de la începuturile ei, din păcate canibale și exterminatoare de populații întregi. Și da, lumea monstruoasă și-a ales majoritatea monștrilor din frunte… democratic! Adică imbecilizată și apoi stîrnită de interesele lumii monstruoase, populația și-a ales monștrii! Stau și mă întreb care dintre cei ce au comis nenorociri a fost tiran – și nu dictator? Diferența e uriașă, tiranul e un uzurpator, ocupă ceva ce nu i se cuvine prin vreo legitimitate - pe cînd dictatorul e impus de o situație limită, prin voință democratică!

Uitați-vă în jur – ați văzut tineri, și nu numai, cerînd pușcărie, agitînd pancarte cu spînzurători, proferînd amenințări și insulte cumplite – și asta fără a ști exact de ce fac asta?... Da, ați văzut! Asta se numește lume monstruoasă și generează monstruozitate – și aduce în frunte monștri! Cum a început Băsescu? ,,La țepe,

băieți, în Piața Victoriei!”. Și a creat ,,Sistemul”, aducînd lumea monstruoasă la putere! Și în cazul lui Băsescu, la fel ca în cel al urmașului său, Iohannis, monstruos este că ei, personaje înnegrite pe fapte detestabile, au reușit să înnegrească societatea, convingînd-o că negrul a alb! Că el, jepcarul Traian, e curat și anticomunist! Că el, jepcarul de case, angrenat în samsarlîc de copii – el, Iohannis, este garantul… statului de drept! Nu este monstruos asta? Nu destul – iar istoria ne-o arată, iar ,,evoluția” societății noastre o confirmă! Concret, pe vremea lui Băsescu nu am văzut societatea mutilată de fenomene de massă de tip ,,pușcărie” și ,,spînzurători”! Nu am văzut potopul de amenințări cu moartea, incitări la revoltă și distrugere ca pe vremea lui Iohannis – și nu l-am văzut pe Băsescu coborînd în stradă și incitînd lumea! Oare lumea își dă seama unde a ajuns? Cred că nu. Și cred că nu înțelege că următoarea variantă pe care lumea cea monstruoasă o va scoate la suprafața mlaștinii otrăvite va fi o creatură mai apropiată de formula monstrului. Pînă cînd, într-un final, îl va scoate chiar pe acela! Să nu uităm că, într-un fel, România a avut parte de așa ceva – sau ceva prin apropiere. S-a numit Carol al II-lea și a încurajat crima politică, execuția (fizică) politică, discriminarea și excluderea pe criteriu rasial, corupția economică și morală la cel mai înalt nivel, lovitura de stat și tirania – cu rezultatul final al destabilizării țării, căderii în capcana războiului, pierderea unei părți a teritoriului și a unui număr uriaș de vieți omenești! Ce se întîmplă acum cu Carol al II-lea? A fost readus în țară și înmormîntat cu onoruri, alături de familia regală! Dar și în proximitatea concubinei, împreună cu care a dus o viață de nemernicie! Dar ce se întîmplă cu cel care a apărat și ridicat România, redîndu-i suveranitatea și făcînd-o mai puternică și importantă decît oricînd?

Nicolae Ceaușescu este în continuare acuzat de ,,genocid” și alte minciuni ticăloase! Genocid – el, care prin reglementarea avorturilor a salvat circa 15 milioane de vieți! În schimb, acum sîntem în primele rînduri din lume la capitolul libertate la uciderea nenăscuților, cel mai mare păcat în fața lui Dumnezeu, cum avertizează sfinții părinți!

Ne mai mirăm de Gheorghe Dincă ot Caracal?

Dincă e reprezentativ pentru ceea ce ne așteaptă, în viitor! Nu știu cît de apropiat, dar nu foarte îndepărtat!

Se spune că Dincă ar fi ucis una sau mai multe adolescente! Fizic! Dar se știe și se acceptă că sînt zeci de mii de adolescente ucise anual moral, mental și mintal, prin pîngărirea lor, prin pervertirea lor, prin traficarea lor ca prostituate – sau chiar prin obligarea lor la crima cumplită a avortului! Îi pasă cuiva de cîte zeci de mii de adolescente ajung în aceste situații? Nu! Cum nici în acest caz, dacă nu ar fi fost neplăcutul (de mine) Cumpănașu, nu s-ar fi sesizat mai nimeni!

Cum la fel, fără un incident de tip Cumpănașu, ,,ticălosul rănit”, nimeni nu se va sesiza cînd alde Dincă va fi propus și va ajunge președinte! Da, Dincă – președinte! Păi au vrut populația și stăpînirea străină un om moral și patriot ca Vadim Tudor? Nu, l-au vrut pe Ion Iliescu, ,,regizorul” din 1989 și 1990! ,,Regizorul” execuției marelui președinte Nicolae Ceaușescu! ,,Regizorul” privatizărilor, al pierderii economiei! L-au vrut pe Băsescu, ,,regizorul” pierderii suveranității și al ,,statului paralel”! I-au vrut pe Ion Rațiu, pe Radu Câmpeanu?... Dovada istorică e clară: marii oameni nu ajung în frunte, ci reprezentanții monstruosului – întru pregătirea venirii lui, a adevăratului monstru! Pregătițivă, vremea lui Dincă e aproape! Pare că alunec în eshatologic, dar… recitiți ce am scris și uitați-vă mai bine împrejur… și în lăuntrul vostru!

P.S. Mă uit la cifrele de audiență ale televiziunilor și la traficul presei – o întrebare deloc absurdă îmi vine brusc: oare ar putea trăi această lume fără ,,cazuri” de tip Dincă?...

România, ca stat, s-a născut acum mai puțin de 200 de ani, iar în actuala formulă avem 100 de ani și ,,un pic”. Sîntem o națiune oarecum tînără în ale statalității, chiar dacă nația asta este aici de mai bine de 2.000 de ani, iar din punct de vedere democratic sîntem de-a dreptul copii, adolescența fiind încă departe. Sîntem un popor imatur, și asta se observă la orice analiză serioasă asupra a ceea ce reprezintă evoluția noastră din ultimii zeci de ani.

Nu avem puterea și curajul de a ne asuma trecutul. Cei care au creionat trecutul recent în cărțile de istorie au decis cu de la sine putere să ascundă anumite fapte pe care românii le-au făcut, fie ei ca nație, fie conducătorii lor. Comuniștii i-au ascuns în negura istoriei pe Regele Mihai și pe Mareșalul Antonescu. Cei care au copilărit și au făcut școală pînă în 1989, știu că nu prea există imagini sau prea multe paragrafe despre regalitatea din România, cel puțin nu după 8 mai 1921. Nu aveam nici prea multe surse de informare, copii fiind, așa că Mareșalul Antonescu, de exemplu, există și nu prea în cultura noastră generală. Pentru cei care încă își amintesc, din istoria României de după 1918 aveam cunoștiințe legate de înființarea Partidului Comunist Român, de Vasile Roaită, muncitorul feroviar român care a murit împușcat la 16 februarie 1933, de asasinarea lui Armand Călinescu și a lui Nicolae Iorga de către legionari cu salt direct la 23 august 1944. Comuniștii nu aveau curajul să ne spună despre legionari, despre Codreanu, despre Antonescu și despre dictatura regală a lui Carol al II-lea. În schimb, știa tot românul de Petru Groza și de faptul că regele a plecat din țară cu un tren plin cu aur și tablouri.

După Revoluție, cortina s-a ridicat, și, odată cu ea, am început să avem acces și la alte surse de informare, așa că am reușit să ne facem o imagine a ceea ce a însemnat comunismul. Valorile tinerei democrații au început să prindă contur, așa că am aflat și că pe 17 septembrie 1939 Polonia a fost invadată de URSS, pentru că noi știam doar că pe 1 septembrie au atacat nemții. Multe am aflat, mult ne-am bucurat noi, cei care ne doream o imagine completă și cît mai reală a istoriei României. Regimul care a urmat, și pe care îl cunoaștem, a început, de ceva timp, să ne deformeze iar cunoștiințele, și nu doar cu informațiile istoriei recente, așa cum vedem că se întîmplă, ci și cu vremurile mai îndepărtate.

Iată că Revoluția, sau lovitura de stat din 1989, a descoperit o parte întunecată a istoriei noastre, dar se pare că începe să acopere o altă parte care îi favorizează pe cei care și-au propus să ne guverneze în următorii zeci, poate sute de ani. Iată că nu prea mai avem voie să vorbim de legionari, așa cum se întîmpla și în comunism, nu mai putem discuta liber despre acel regim, lucru pe care îl consider total greșit, așa cum nu mai putem vorbi de Ceaușescu, Antonescu, Zelea Codreanu sau alții.

De ce se întîmplă acest lucru – ne întrebăm?

Pentru că națiunea română nu este capabilă să își asume trecutul și mereu consideră că e mai bine să îl ascundă și să îl îngroape, în speranța că nu se va repeta. Sau care să fie logica? Mai nou, am aflat că nu este foarte clar cine ne sînt strămoșii - dacii și romanii, care erau baza culturii generale în perioada comunistă, fiind o variantă nu foarte convingătoare pentru românii de acum. Nu mai avem, așadar, nici măcar un izvor clar al nașterii noastre, așa că politicienii au început să testeze scoaterea istoriei din programa școlară, în ideea că oricum nu mai contează cine sîntem și ce căutăm pe aici, din moment ce mai mult de 5 milioane de români au plecat la muncă în afară. (va urma)

RM

Vineri, 9 august 2019

9

File de istorie • File de istorie 210 ani de la nașterea lui Simion Bărnuțiu, fruntaș al Revoluției de la 1848, tribun al poporului român Simion Bărnuțiu s-a născut la 2 august 1809 în (printre care și Alexandru Papiu-Ilarian), dar refuză, satul Bocșa Română, din fostul comitat al Crasnei și luptă cu greutățile, mai ales că era vorba de vechea (județul Sălaj) și a murit la 28 mai 1864, la Bocșa sa pasiune, Dreptul, pe care îl studia acum. Devine Română. Părinții săi, Ioan Bărnuțiu și Ana, erau, doctor al Universității din Pavia la 6 iunie 1854. ambii, nepoți de preot. Ioan a fost învățător și cantor La 13 iunie 1854 revine în Transilvania. La scurt al bisericii greco-catolice, dar, deși intelectual al timp după aceea este numit profesor la Iași. Devine satului, pentru a-și putea întreține profesor de logică la liceu (1 numeroasa familie, muncea, fie ianuarie 1855) și apoi la Facultatea în cuprinsul pămîntului aloidal, de litere și drept din Iași. Aici, ca pălmaș, fie în cel urbarial, care funcționează cîțiva ani. Bolnav, se atribuia în loturi (sesii). Soții el se întoarce în satul natal, unde Bărnuțiu au avut opt copii, doi moare. băieți și șase fete. Fratele mai mare Multilateralitatea preocupărilor al lui Simion Bărnuțiu a murit cînd sale se răsfrînge într-o operă avea 12 ani. complexă, de mari dimensiuni și, Întrucît tatăl lui Simion Băr­ mai ales, de profundă valoare și nuțiu era iubitor de carte (cu semnificații. Principiile, ideile și multă lectură a bucoavnelor și simțămintele lui Simion Bărnuțiu ceasloavelor, dar și a cărților reies limpede din discursul rostit laice), duminica îi aduna pe iobagi în Catedrala din Blaj, înainte de și pe fiii lor, vorbindu-le despre deschiderea Adunării de pe Cîmpia istoria neamului românesc. Simion Libertății. Principiul de bază din Bărnuțiu a primit, astfel, primele care au decurs apoi atîtea mari idei Simion Bărnuțiu (1809-1864), cunoștințe de carte de la părintele și care se reflectă în întreaga sa om politic, luptător pentru său. Apoi, Simion Bărnuțiu merge operă scrisă (cărți, articole în presa drepturile românilor și la gimnaziul din Șimleu, pe care timpului) este cel care, pe plan emanciparea națiunii române, îl absolvă în 1820 cu distincție. social-politic, istoric și juridic, este filolog, jurist, teolog, istoric, În anii 1820 – 1825 îl găsim pe cuprins în formula ,,Suveranitatea filosof, pedagog Simion Bărnuțiu elev al Liceului poporului”. romano-catolic din Carei, condus Mai întîi, lui Simion Bărnuțiu de călugări piariști. Lipsa mijloacelor materiale îi aparține inițiativa ca Adunarea să se desfășoare la îl împiedică, după terminarea studiilor liceale, să Blaj, deoarece orașul exprimă relațiile oficiale ale studieze Dreptul la Pesta. Vine la Blaj (1825) unde românilor cu Imperiul habsburgic și era vechi centru absolvă un curs de filologie (1826). În anii 1826- de școli și cultură românească: ,,Dacă vreți să nu 1829 urmează cursurile seminarului de teologie, rătăciți, țineți cu poporul. Tot ce se va înfăptui la pe care îl absolvă în anul 1829. În acest an, devine Blaj emană de la popor, prin popor și pentru popor”. arhivar al seminarului și apoi, în toamna lui 1830, Din ideea legăturii cu poporul în realizarea marilor prefect de studii și secretar. În anul 1831, primește acte naționale decurge problema organizării în spirit catedra de istorie universală și filosofie, funcționînd democratic a națiunii, din care derivă deplina libertate pînă în anul 1834. Îi are ca elevi pe Iacob și Andrei și independență a națiunii române.

Mureșanu, precum și pe alți tineri aparținînd O mare însemnătate în opera lui Simion Bărnuțiu generației pașoptiste. În 1834 devine notar o are rolul decisiv pe care acesta îl acordă culturii consistorial, post deținut pînă în anul 1839. Funcția naționale și limbii române, ca apărătoare vitale ale îl obligă să îl însoțească pe episcop în vizitele sale drepturilor cetățenești. Cultura – în concepția lui de pe cuprinsul Transilvaniei. Acest fapt contribuie Simion Bărnuțiu – a constituit unul din cele mai la obținerea de bogate informații privind starea puternice mijloace de afirmare națională a românilor. poporului, în special a țărănimii române, sub raport Inspirat din luptele pentru apărarea limbii și vieții economic, politic, cultural-religios și național. La naționale, Simion Bărnuțiu îndeamnă poporul să fel, prin informațiile căpătate își dezvoltă propria pornească ,,la cultura națională cu puteri unite”, conștiință. Simion Bărnuțiu revine la catedră în căci ,,cultura fiecărui popor astăzi e măsura fericirii toamna anului 1839. și securității lui...”. Simion Bărnuțiu avea conștiința În anii 1840-1847, Simion Bărnuțiu este unul că ,,lumina științelor și artelor mai mult nu poate fi din factorii importanți ai pregătirii luptei naționale proprietatea unor clase privilegiate, ci trebuie să se din Transilvania, declanșată în anul 1848. Fruntaș facă bun comun a toată națiunea”. de seamă al Revoluției, Simion Bărnuțiu rostește Simion Bărnuțiu susține aceste principii în un discurs epocal în Catedrala din Blaj, în mai întreaga sa activitate teoretică și practică: strînge 1848, unde își expune principalele sale idei. După documente în perioada studiilor din străinătate, prin înăbușirea Revoluției, Bărnuțiu continuă lupta. care să demonstreze legitimitatea poporului român Devine student la Universitatea din Pavia, la 13 în spațiul de la nord de Dunăre; în anii 1843-1848 iunie 1852. îl găsim ca luptător activ împotriva episcopului Ioan Cunoscînd activitatea lui revoluționară, poliția și Lemeni, care părea că vrea să reediteze răzbunarea Rectoratul Universității îl anchetează în mai multe episcopului Ioan Bob, cel ce îi alungase din Cluj rînduri, dar dispunînd de o decorație primită anterior pe Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior. de la împăratul Austriei, scapă cu bine din anchete și Lemeni urmărea înlocuirea limbii latine cu cea își continuă cursurile. Studiile la Pavia se desfășoară maghiară în Transilvania. În perioada cînd era notar în condiții deosebit de grele, mai ales, sub raportul și îl însoțea pe episcop la lucrările dietei, Bărnuțiu își stării materiale și a sănătății. Umiditatea din Pavia dă seama de mașinațiunile dietei nobiliare împotriva agravează boala de plămîni a lui Simion Bărnuțiu. românilor (De nobis sine nobis – Nobilii discută Este chemat de grupul de studenți aflați la Padova despre noi, fără noi). Ca profesor, folosește tribuna

școlii în același scop: apărarea drepturilor poporului român și a emancipării națiunii. În Iași s-a ocupat de organizarea școlilor și a creat o Școală de gîndire, Școala bărnuțiană.

Opera lui Simion Bărnuțiu are numeroase valențe politice, naționale, sociale, economice, juridice, teologice, istorice, pedagogice și în domeniul vast al culturii, ca o încununare a atîtor arii de manifestare spirituală și românească.

Lucrări de referință: Raporturile românilor cu ungurii și principiile libertății naționale desfășurate de ... la 14/2 maiu 1848 în ședințe preliminare a Adunării Naționale în Bis. Catedr. din Blaj, Ed. a II-a, Viena, 1852; Argomenti di giurizprudenza e di Scienze Politiche sui quali doposostenuti gli esami rigorosi per ottenere la laurea in ambe le leggi nell’IR Universita di Pavia, disputera pubblicament Barnuțiu Simeone il giorno 1854, Pavia, 1854; Dreptul Genților (curs), Iași, 1867 (litografiat); Dreptul public al românilor, Iași, 1867; Scienția virtuții (curs profesat de Simion Bărnuțiu), Iași, 1867; Drept nature privat, Iași, 1868; Drept natural public, Iași, 1870; Pedagogia, Iași, 1870; Psicologia empirica și Logica, Iași, 1871; Discurs ținut în catedrala din Blaj, 2/14 mai 1848, București, 1909; Românii și ungurii, discurs în catedrala din Blaj (2/14 mai 1848), cu introducere și comentar de Gh. Bogdan Duică, Cluj, 1924; Estetica, text stabilit, îngrijit și prefațat de Ion Iliescu, Buc., 1972; Discursul de la Blaj și scrieri de la 1848, prefațată de Ioan Chindriș, Cluj-Napoca, 1990.

Bibliografie selectivă: Albu, Corneliu, Simion Bărnuțiu, Buc., 1985; Idem, Universitatea românească a Transilvaniei în concepția lui Simion Bărnuțiu, Zalău, 1984; A. Avram, Concepția juridică a lui Simeon Bărnuțiu în lumina dreptului natural privat predat la Blaj, Zalău, 1980; Daraban, Valentin, Libertatea națională, libertatea eclesiastică în gîndirea lui Simion Bărnuțiu, Zalău, 1978; Grigoraș, Nicolae, Activitatea lui Simeon Bărnuțiu la Iași (1855 – 1864), Cluj, 1966; Hodos, Enea, Din corespondența lui Simion Bărnuțiu și a contemporanilor săi, Sibiu, 1944; Simeon Bărnuțiu și primul curs de estetică în cultura românească, Buc., 1967; Marcu, Alexandru, Simion Bărnuțiu și Petro Monti, Cu o scrisoare inedită, Buc., 1927; Pandrea, Petre, Filosofia politico-juridică a lui Simion Bărnuțiu, Teză pentru doctorat, Buc., 1935; Marza, Iacob, Simion Bărnuțiu, profesor de filosofie la liceul din Blaj (Trei documente inedite), Zalău, 1981; Netea, Vasile, Simion Bărnuțiu, combattant pour les droits du peuple roumain, Buc., 1964, Extras din ,,Revue Roumaine d’Histoire”, Tome III, 1964; Radu, Pantazi, Simion Bărnuțiu, Opera și gîndirea, Buc., 1967; Popa, Mircea, Ultimii ani ai lui Simion Bărnuțiu la Iași, Zalău, 1980; Predescu, Lucian, Arhivele Colegiului Național din Iași, Profesoratele lui Simion Bărnuțiu, Petre Poni, B.P. Hașdeu și Titu Maiorescu, Iași, 1929; Roșca, D.D., Europeanul Bărnuțiu, Sibiu, 1944; Rusu, Constantin, Asupra concepției contractualiste a lui Simion Bărnuțiu, Buc., 1972.

MIRCEA PÎRLEA, Biblioteca Județeană Satu Mare Bibliografie : 1. Chindriș, Ioan – Simion Bărnuțiu: O hermeneutică de texte: Suveranitate națională și integrare europeană, Cluj-Napoca, 1999 2. Corneanu, Ioan; Teocan Istrăuan, Lacrima – Cronicari români din Ardeal (Manuscris), 2016 3. * * * * * * * * * - Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, Volumul I, A-G, București, Editura Geneze, 1999

10

Vineri, 9 august 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dubla comemorare a unui moralist scîrbit de viață

În pofida celor peste 20 de cărți publicate între anii cel mai lesnicios era ștergerea individului din conștiința 1955 și 1989 – proză scurtă și romane, piese de teatru, publică, trecerea lui în uitare. De-abia după 1989, cînd traduceri și eseuri – paradoxal, despre viața și activitatea toate scrierile sale interzise au văzut lumina tiparului, iar literară a scriitorului Ion Dezideriu Sîrbu (1919 -1989) cele cunoscute au fost reeditate, s-a schimbat și evaluarea s-a vorbit cu parcimonie. Rareori, publicațiile literare critică a scriitorului, care și-a cîștigat un loc bine meritat strecurau cîte o notă de cîteva rînduri despre dînsul. în galeria marilor noștri scriitori contemporani.

De o mare importanță în relansarea lui I.D. Sîrbu Același tratament era aplicat și pieselor sale. Și era de mirare, căci, de-a lungul timpului, i-au fost publicate s-a dovedit a fi ,,Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, un fel de ,,caiet de noapte”, un ,,hybris mai multe volume și i s-au jucat diferite gazetăresc între foileton de duminică și piese (comedii cu substrat filozofic, notă marginală”, cum îl caracteriza chiar satire și drame), ce-i drept, numai în autorul. Sau ,,Exerciții de luciditate”. teatrele din provincie. Cît despre vreo Cartea a fost redactată în perioada 1983apariție la TVR, nici vorbă. Și după 1989 și tipărită postum: vol. I în 1991 și lungi ezitări, critica a concedat să-i vol. II în 1993, fiind elogiată de toată acorde totuși cîteva premii: Premiul critica literară. Acest jurnal, precum și pentru dramaturgie al Uniunii Scrii­ romanul antitotalitar ,,Adio, Europa!” torilor (1983); Premiul ,,I.L. Cara­ sînt, de departe, cele mai bune scrieri ale giale” pentru volumul de teatru sale. ,,Extraordinară confesiune făcută ,,Arca bunei speranțe” (în același de un intelectual de clasă cu un destin an); Premiul Asociației Scriitorilor imposibil - avea să scrie acad. Eugen din Craiova pentru volumul ,,Bieții Simion. Imposibil, adică tragic”. Sau: comedianți” (1985); Premiul revistei ,,Așa-zisul jurnal e mai curînd un eseu. Un ,,Ramuri” pentru întreaga activitate Ion Dezideriu Sârbu eseu despre ratare, exemplificat cu însăși literară (1989).

(1919-1989) biografia autorului” (D.Micu). În perioada 1981-1982, beneficiind de o bursă, lui I.D. Sîrbu i s-a dat *** voie să călătorească în Occident – Germania, Franța, Și volumul I, și volumul II, pe care l-am parcurs Elveția, Danemarca – în ideea că nu se va mai întoarce. deunăzi, conțin pagini consacrate marilor profesori Dar nimic nu l-a convins să rămînă acolo. Ajuns de la Cluj și Sibiu; cărțile citite; reflecții despre viață acasă, acest intelectual dificil va nota: ,,Nu am găsit și moarte; speranțele spulberate ale tinereții, care i-au în Occident, nici la românii plecați, nici la prietenii consolidat sentimentul ratării... * Orașul Craiova, locul de alte naționalități, nici un răspuns la dubiile mele exilului forțat, este populat numai cu ,,indivizi aberanți valahe, nici o certitudine de viitor nu s-a plecat peste în exprimare”. Strălucește doar Marin Sorescu... * cei 30 de ani de stupidă creștinătate și așteptare.

Textualiștii și postmodernii, supranumiți ,,generația Drama noastră contează, lumea e funciar greșită, optzecistă” și ,,generația în blugi”, talentați, ,,dar le alta e destin și moarte”. Iar lui Paul Goma, adevăratul lipsește experimentul tragic al vieții: asistă doar la circul disident al nostru, plecat, pînă la urmă, în Franța, i-a ridicol al școlii, străzii, vieții literare epidermice”. Adrian retezat-o scurt: trebuie să se întoarcă acasă, fiindcă el Păunescu, ,,cu fundul lui mare”, este: ,,Un exhibiționist acolo are treabă. politic prin sacrilegiu. El cică ar fi zis: «Nu avem încotro: Explicația atitudinii de persecuție a scriitorului, trebuie să-l constrîngem pe bătrînul nostru Dumnezeu că practicată de autorități, a stat în trecutul său de nu există, că a murit în 1848». Prin comparație, Lucian contestatar al totalitarismului. În 1940, legionar, apoi comunist în ilegalitate și student la Filozofie în Cluj, cu Blaga și David Prodan simțeau nevoia să intre în biserică profesorii Lucian Blaga, D.D. Roșca și Liviu Rusu. În în genunchi”. * D.R. Popescu putea fi un mare scriitor 1942, declarat mort la Stalingrad și onorat cu funeralii ,,dacă ar fi avut o experiență fundamentală a vieții”.

Prostia, eterna prostie, cu care și zeii se luptă în zadar, la Sibiu, dar, de fapt, fusese prizonier la ruși, de unde i-a provocat lui I.D. Sîrbu mai multe comentarii. evadase. În 1945, asemenea lui Cănuță Om-Sucit, a * ,,Prostia nu e ceva contrar inteligenței. Este ceva demisionat din partidul comuniștilor, cînd alții se călcau foarte independent, foarte deștept, foarte puternic. În în picioare ca să intre. Împreună cu Șt.A. Doinaș, Ion Negoițescu, Ovidiu Cotruș, Radu Stanca – va pune vechiul sat, prostul funcționa pe cont propriu. Acum bazele Cercului Literar de la Sibiu. S-a manifestat ca un funcționează pe banii statului, are putere, titlu, relații la rebel și conestatar al regimului comunist abia instalat la județ. El se numește primar. Spre deosebire de proști, putere. Luîndu-și doctoratul în Filozofie, a fost numit «prostimea» e inteligentă. Vede, știe, înțelege. Sub asistentul profesorului Liviu Rusu. În 1949 a fost dat conducerea unui prost, chiar și intelectualitatea unei afară din învățămînt, fiindcă refuzase să-l denigreze pe localități, profesorul, contabilul, medicul sau popa, Lucian Blaga. În 1957, arestat și condamnat la 7 ani s-a prostit în asemenea hal (ședințe, noroaie, campanii pentru ,,omisiune de denunț” și ,uneltire împotriva electorale), încît avea dreptate un preot cînd spunea: «Nu ordinii sociale”. Dar și pentru îndrăzneala de a fi ne mai tragem din maimuță, ne tragem spre maimuță»”. * ,,«La noi, curul se schimbă, numai limbile rămîn minimalizat opera ,,genială” a dramaturgului stalinist aceleași».

(Vorbe șoptite la urechea lui Petru Groza care Al. Mirodan. A trecut pe la Jilava, Gherla, Aiud. După a văzut ce oameni îi dau tîrcoale)”. eliberare, să nu moară de foame, a practicat diferite * ,,Am ajuns la stadiul cînd nu mai putem face munci grele în minele din Valea Jiului. I s-a fixat deosebirea dintre fiara din noi și porcul care doarme”. domiciliu forțat la Craiova, unde va și muri. * ,,Să mori de rîs: «Cine nu e cu noi, s-a zis, e Grea viață a mai avut I.D. Sîrbu, pe care o va rezuma așa: ,,Am avut cea mai «sănătoasă» origine împotriva noastră». După aceea, s-au schimbat: «Cine nu socială, dar am fost pedepsit pentru această origine. e împotriva noastră este cu noi». Iar acum toată lumea Am fost bătut de legionari. În 1947 am fost cel mai a căzut de acord: «Cine nu e cu noi și nici împotriva tînăr conferențiar universitar din țară, ca în 1964 să noastră, fiind cu noi, deci împotriva noastră – aceia ajung cel mai bătrîn vagonetar de la Mina Petrila, unde sîntem noi care nu mai sîntem nicicum!»”. * ,,- Ne trebuie un om de tip nou, zice activistul de lucraseră toți strămoșii mei... Ca să pot fi uitat și iertat, a trebuit să uit și să iert...”. Cu un asemenea trecut partid. Și deștept, și harnic, și foarte priceput... Dar ăla e compromițător, autoritățile nu glumeau, și tratamentul chiar Dumnezeu, idiotule! Dumnezeu în trei persoane”.

* ,,Trăim într-o epocă de explozie a prostiei. Prostia ca valoare. Prostia inteligentă, științifică, șmecheră, descurcăreață, prostia sublimă, cezarică, divină. Prostia ca acoperiș. Prostia ca monolog. Ea nu cunoaște nimic și nu recunoaște nimic”. * ,,Un țăran oarecare, un lăptar, a luat 8 ani de pușcărie doar fiindcă, vreme îndelungată, adusese lapte acasă la un stalinist care, după o matură chibzuință, a fugit în Occident. La proces i s-a spus țăranului: «Zi mersi că n-ai fost împușcat fiindcă ai ajutat un nemernic să-și trădeze idealurile»”.

Cu fața la oglindă. Cine sîntem noi * ,,A duce o treabă pînă la capăt este apanajul nemților, al bucovinenilor și al ardelenilor. În restul țării este o utopie”. * ,,Perfecțiunea curvăsăriei la români, pînă la 23 august 1944: toți erau filogermani. Începînd de a doua zi, au dispărut toți”. * ,,De aici și pînă la Dunăre, toată lumea, în loc să se roage, se pizduie” (Marin Sorescu). * ,,Faptul că doi ciobani din «Miorița» plănuiesc să-l ucidă pe al treilea, ca să-l jefuiască, simbolizează pieirea noastră ca popor, după ce ne vom ucide între noi” (Onisifor Ghibu). * ,,N-am avut norocul să fim ocupați de un popor civilizat, ca nemții și austriecii. Pe noi ne-au ocupat niște imbecili – rușii, turcii, țiganii. Și din nobilul popor daco-roman, născut în Secolul IV, s-a ales praful, sîntem o corcitură”. * ,,Începutul sfîrșitului românilor l-am văzut la televizor, cînd niște țărani (foști țărani) priveau nepăsători la o movilă de grîu putrezit în ploaie și la cîteva zeci de viței morți de foame și de frig”. * ,,Cîtă vreme omul s-a temut de Dumnezeu, a dus-o bine. Dar, odată cu apariția civilizației, a dispărut frica, și de omenire se va alege praful”. * ,,Israelul e un paradox. Ca țară, a pierit de mai multe ori, ca popor, niciodată. Un popor care caută să-și reînvie țara pierdută și pierită – e unic. (Românii nu)”. * ,,Fiind o țară latină într-o baltă slavonă, pe români îi doare în cot de viitor. Știm doar că mîine este un azi cîrpit și ciopîrțit”. * ,,Românul – o maimuță balcanizată” (Emil Cioran). * ,,În cultură, noi nu admitem decît români proști sau foarte proști, cu condiția să fie mari lichele”. (Aurel Baranga, un comediograf stalinist, cinic și evreu.) * ,,Unde ești, sfîntă clasă muncitoare? Unde sînt steagurile tale, pumnii tăi, sfînta dorință de dreptate și libertate?!...” * ,,Avem o generație de tineri castrați de cuvînt, îndoială, interes. Nimic nu-i pasionează, nimic nu-i excită, trăiesc ca muștele. După ce termină facultatea, nu mai citesc nimic, uită să și vorbească inteligent. Încetîncet, au devenit o mulțime vidă, termen împrumutat din matematică, dar care poate fi un blestem profetic, de apocalipsă”.

PAUL SUDITU

Artificii

v Rana iubirii o vindecă tot acela care a făcut-o. SYRUS v Nu le iese din cap geloșilor teama că tot ce-au făcut ei cu nevestele altora or să facă și alții cu nevestele lor. ANTONIO DE GUEVARA v Prietenia celor mari, jurămîntul femeii și soarele de iarnă durează puțin. PROVERB ARAB v Copii, iubiți-vă și, dacă nu vă puteți iubi, măcar tolerați-vă unul pe altul! J.W. GOETHE v Pentru o femeie, toți bărbații sînt bărbați – în afară de acela pe care nu-l mai iubește. G. IBRĂILEANU

RM

11

Vineri, 9 august 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (31)

Ciudata moarte a lui Mussolini (9)

Mussolini începe să se plimbe prin birou încoace şi-n-colo. Deodată se întoarce şi, fixîndu-l pe vameş cu faimoasa lui privire autoritară de odinioară, exclamă: – De altfel, de ce mă puteţi acuza?

Buffelli e cît se poate de calm. Un calm natural. Îi răspunde liniştit: – De nimic altceva decît de faptul că ne-aţi adus în situaţia în care sîntem acum. Aveţi idee de „binefacerile” pe care le-a adus ţării războiul? Un război pe care italienii nu l-au vrut, pentru care dumneavoastră știți că nu erau pregătiţi şi, în plus, Italia putea să rămînă neutră.

- Nu-i adevărat, poporul a vrut războiul, regele l-a declarat.

– Şi dumneavoastră aţi fost mediatorul nevinovat.

Dialogul de la Dongo reîncepe. De data aceasta însă, Mussolini nu mai bravează. În frazele lui întretăiate, în felul cum se apără îngrijorat, sentimentul care-şi face loc are un nume precis: teama. Şi stau de vorbă aşa mult timp, fostul dictator şi mun­ teanul. Vorbesc despre pace, despre război, despre Hitler, despre armele secrete, în care Mussolini declară că n-a crezut niciodată. Şi apoi, pe nepusă masă, ducele întreabă: – După tine, ce-or să-mi facă acum?

- Nu ştiu, cred că n-o să vă facă nici un rău, o să vă ceară explicaţii.

- În orice caz, am multe de spus în faţa tribunalului şi voi demonstra că în timpul acestor optsprezece luni am salvat Italia de nenorociri mai mari.

E aproape ora 20,30. Buffelli se ridică.

– Ce doriţi să mîncaţi?

– Nimic, nimic.

– Cum nimic? Doar o să luaţi ceva.

– Bine... dacă se poate, cîteva legume fierte.

Pînă la urmă, ducele mănîncă cu poftă macaroane cu unt, carne de căprioară, salată, brînză, fructe şi bea şi nişte vin alb. La sfîrşit i se serveşte ceai.

Afară s-a dezlănţuit o ploaie torenţială. Discuţia aceea stranie, interminabilă începe din nou: campania din

Libia, raportul de forţe, negocierile de la arhiepiscopia din Milano. Totul este un amestec confuz de confidenţe, de amintiri, de tăgăduiri, de explicaţii. E clar, ducele gîndeşte cu glas tare. Poate că în mintea lui are loc un fel de repetiţie. N-o să repete oare toate acestea în faţa judecătorilor?

Pe la orele 23 spune, în sfîrşit, că e obosit. Buffelli îl conduce la primul etaj, în încăperea care serveşte drept arest şi în care a fost pregătit un pat de campanie. El îi aduce nişte pături.

– Mulţumesc – zice Mussolini –, noapte bună.

Buffelli închide uşa în urma lui şi o încuie cu lacătul. *** – Sînt sigură că are nevoie de mine!

Lacrimile se preling pe chipul Clarei Petacci.

Pedro a dat în cele din urmă peste ea la Dongo, într-o cameră de la primărie. O urcă în maşină. Ce face el?

Aici, o dată mai mult, relatările diferă. Se pare – în pofida a ceea ce Pedro însuşi a povestit – că şi el a plecat, la rîndul lui, spre Germasino. O jumătate de oră mai tîrziu, maşina în care se află Clara Petacci părăseşte Dongo. La ieşirea din localitate, pe podul care trece peste Albano, se întîlneşte cu altă maşină. Scîrţîit de frîne; maşinile opresc una lîngă alta. Pasagerii celor două automobile sar jos. Exclamaţii de uimire, explicaţii în cursul cărora revine de mai multe ori numele lui Mussolini. Intrigată, Clara deschide portiera, se dă jos din maşină, scrutează întunericul. În acelaşi timp, din celălalt automobil coboară un bărbat cu capul pansat. Şi Clara îl recunoaşte pe Mussolini. Atunci aleargă către el, strigînd: – Bună seara, Excelenţă!

El tresare, se uită la ea uluit: – Cum, doamnă, şi dumneata te afli aici?

– Da, şi îmi pare bine că s-a întîmplat aşa.

Ce s-a întîmplat? Se pare că şefii locali ai Rezistenţei au început să se teamă. De ce să le fi fost frică, în fond?

De vreun raid fascist? E puţin probabil. De fapt, în urma anchetelor celor mai recente rezultă că generalul Cadorna, la Milano, dăduse de la început ordine foarte precise ca

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (12) III. Direcţii şi obiective ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice cu rol fundamental (8)

4.1. Creaţia ştiinţifică şi tehnică materializată în invenţii şi inovaţii, susţinută de stat (2) În ceea ce priveşte aplicarea şi generalizarea invenţiilor. * Institutele centrale de cercetare, academiile de ştiinţe sau institutele de cercetare şi proiectare de profil aveau obligaţia ca, în termen de 30 de zile de la depunerea cererii pentru acordarea brevetului de invenţii la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, să analizeze şi să se pronunţe asupra posibilităţilor de proiectare, realizare, experimentare, valorificare în ţară şi străinătate a invenţiei respective şi să înainteze documentaţia necesară ministerului sau organului central în a cărui ramură de activitate putea fi aplicată; * Ministerele şi celelalte organe centrale aveau obligaţia ca în termen de 30 de zile de la primirea documentaţiei să stabilească organizaţia tutelară de brevet şi să comunice aceasta Oficiului de Stat pentru invenţii şi Mărci, precum şi să ia măsuri de introducere a invenţiei în plan; * Organizaţia titulară de brevet avea obligaţia să experimenteze, să întocmească proiectele de execuţie şi să aplice invenţia în cel mult un an de la desemnarea sa ca titular. În cazuri temeinic justificate, acest termen putea fi prelungit de institutele centrale de cercetare, academiile de ştiinţe sau organele centrale tutelare.

Cercetarea, experimentarea şi aplicarea invenţiilor se făceau de către organizaţiile desemnate, prin includerea în planurile proprii sau în planul naţional unic de dezvoltare economico-socială, pe baza unui studiu de fundamentare tehnico-economică avizat de institutele centrale de cercetare, academiile de ştiinţe sau institutele de cercetare şi proiectare de profil.

Aplicarea şi generalizarea unei invenţii experimentate şi verificate în industrie sau în alte sectoare ale economiei naţionale, cu scopul de a înlocui sau perfecţiona linii şi procedee tehnologice, instalaţii, aparate sau alte produse, se făceau numai pe baza unui studiu tehnico-economic, cu avizul institutului central de cercetare, academiei de ştiinţe sau organului central, cu acordul Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie.

Invenţiile brevetate pentru care erau titulare organizaţii de stat şi cooperatiste din România puteau fi folosite gratuit şi fără îndeplinirea vreunei formalităţi de oricare unitate economică şi socială română, cu obligaţia pentru aceasta din urmă de a anunţa Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Întreprinderile şi societăţile mixte cu participare română puteau utiliza invenţiile naţionale pe baza unor contracte de licenţă încheiate cu titularii de brevete.

Valorificarea invenţiilor româneşti în alte state se făcea prin între­prinderile de comerţ exterior, la propunerea titularilor de brevete, cu avizul institutelor centrale de cercetare, academiilor de ştiinţe sau institutelor de cercetare şi proiectare de profil, prin export de produse, instalaţii şi tehnologii, schimb reciproc de licenţe şi prin cooperare, cu respectarea prevederilor legale.

Mussolini să fie dus „într-un loc sigur”, adică undeva unde să fie în afara oricărui eventual pericol din partea partizanilor de extremă stîngă. S-a hotărît deci ca ducele să fie transportat în secret la proprietatea industriaşului Cademartori, un vast domeniu, cu un parc ce ocupa o suprafaţă de cincizeci de mii de metri pătraţi, înconjurat de un zid şi situat la şapte kilometri de Como, pe marginea lacului, întinzîndu-se pe o distanţă de cinci sute de metri de-a lungul malului. În ascunzişul acela neştiut de nimeni, ar fi putut aştepta în linişte sosirea americanilor.

Buffelli, după ce-l încuiase pe Mussolini, abia adormise de vreo jumătate de oră, cînd a fost deodată trezit din somn: – A sosit Pedro şi vrea să-ţi vorbească. „Mă scol – povesteşte Buffelli –, mă duc la el şi îmi spune: «Am venit să-l iau pe Mussolini». «Bine». Mă duc imediat la el în cameră. Deschid lacătul, aprind lumina şi zgîlţîi patul ca să-l trezesc. După cîteva clipe se trezeşte. Lumina îi cade drept în faţă şi abia poate să se uite la mine. În cele din urmă însă deschide ochii şi întreabă: «Ce s-a întîmplat?» «A sosit ordinul de plecare, trebuie să vă sculaţi». «Bine, îmi închipuiam eu»“.

Lui Mussolini îi trebuie zece minute ca să se îmbrace.

Iese din cameră. Pedro se apropie de el: – Îngăduiţi-mi să vă camuflez; trebuie să străbatem mai multe baraje şi e mai bine să nu fiţi recunoscut. Şi Pedro înfăşoară capul prizonierului cu un bandaj din pînză albă. După aceea îi ridică gulerul de la pardesiu.

Ducele stă cu mîinile în jos, neputincios, şi se lasă... Nu i se mai văd decît nasul şi ochii.

Cînd maşina care-i duce pe Pedro şi pe prizonierul lui părăseşte cazarma de la Germasino este exact ora unu şi treizeci şi cinci de minute. A început ziua de 28 aprilie.

Cea din urmă zi a lui Mussolini.

Cele două maşini – două „Fiat-uri 1100” – se îndreaptă spre Como. Lumina farurilor străpunge cu greu perdeaua de ploaie.

Pedro a povestit că s-au auzit deodată salve de arme din direcţia Como, care l-au alarmat. Să fie aliaţii? Sau să fie vreo contraofensivă a cămăşilor negre? Imediat a dat ordin şoferilor să oprească şi să facă cale-ntoarsă. (va urma) ALAIN DECAUX Valorificarea invenţiilor străine în România se făcea prin întreprinde­rile de comerţ exterior, cu avizul institutelor centrale de cercetare, academiilor de ştiinţe sau institutelor de cercetare şi proiectare de profil şi cu acordul organului central beneficiar.

Toate invenţiile pentru care se solicita brevetarea, create de cetăţeni români sau de persoane străine cu domiciliul pe teritoriul României, constituiau secrete de stat pînă la brevetarea şi publicarea lor în Buletinul pentru Invenţii şi Mărci sau pînă la expedierea lor în străinătate de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în vederea brevetării în alte state. După brevetare îşi păstrau în continuare caracterul de secret de stat: a) invenţiile referitoare la apărarea ţării; b) invenţiile cărora, din interese superioare de stat sau ale economiei naţionale, li se atribuia acest caracter.

Alte răspunderi statuate juridic privind invenţiile: * Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci examina noutatea şi progresul tehnic al invenţiilor şi acorda brevete de invenţii, îndruma, urmărea şi controla activitatea privind experimentarea, aplicarea şi valorifi­ carea invenţiilor şi răspundea de activitatea privind asigurarea protecţiei invenţiilor în România; * Uniunea Generală a Sindicatelor din România conducea mişcarea de masă a inventatorilor şi inovatorilor şi organiza, potrivit atribuţiilor sale, controlul obştesc cu privire la activitatea de invenţii şi inovaţii; * Ministerele şi celelalte organe centrale, centralele industriale şi organizaţiile titulare de brevete răspundeau pentru înscrierea în plan a sarcinilor de cercetare, proiectare, experimentare, aplicare, valorificare şi generalizare a invenţiilor, precum şi pentru integrarea lor în obiectivele programelor de inovare ştiinţifică şi tehnică a ramurilor şi domeniilor economiei ţării. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Cltorii n Istorie 418 ani de la decapitarea lui Mihai Viteazul.

Cum i-au dat mna puterile din Vest i din Est ca s-l ucid pe marele Voievod Mihai Viteazul se afla în primăvara anului 1600 la apogeul puterii sale. În hrisoave se intitula cu mîndrie: „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei“. Dar tocmai această putere pe care o acumulase va reprezenta, în ultimă instanță, și cauza principală a prăbușirii sale. În plan extern și-i făcuse pe toți dușmani. Polonia nu putea accepta pierderea Moldovei, habsburgii nu doreau domnia lui Mihai în Transilvania pe care o doreau pentru ei, iar generalul austriac Basta, un om lipsit de caracter și orgolios, îl ura din tot sufletul pe domnul muntean. Nobilimea maghiară din Ardeal nu se putea împăca cu domnia unui principe „valah“, care adusese cu el și boieri români de peste Carpați pentru a le încredința demnități în Principatul transilvan.

Dincolo de marile sale succese militare, situ­ ația lui Mihai Viteazul rămînea fragilă din cauza precarității mijloacelor sale financiare. Trecuseră vremurile în care baza puterii unui domnitor o reprezenta „oastea cea mare“, războiul se „pro­ fesionalizase“, fiind acum, în principal, apanajul mercenarilor, oșteni obișnuiți cu mînuirea armelor de foc și a artileriei, dar care costau extrem de mult și a căror loialitate era deseori îndoielnică. „Mihai s-a aflat mai tot timpul în criză de mijloace pecuniare pentru plata trupelor sale. Confruntat cu un larg spectru de adversari și adversități, el nu a dispus de forța ce i-ar fi permis să conserve ceea ce cucerise. Căderea devenea inevitabilă“ (Florin Constantiniu). Într-adevăr, primii care se ridică împotriva lui Mihai sînt nobilii maghiari din Transilvania. Mihai convoacă Dieta pe 1 septembrie 1600 la Sas-Sebeș, dar nobilimea ardeleană se adună la Turda și se declară, pe față, ostilă lui Mihai. În mod normal, Mihai nu ar fi avut nici o problemă să reprime această revoltă nobiliară, dar împăratul Rudolf al II-lea îi sistează subsidiile necesare plății armatei sale de mercenari.

Aceștia, neplătiți de cîteva luni de zile, trec în tabăra nobiliară cu speranța că vor fi plătiți. Rezultatul confruntării avea să fie decis de atitudinea lui Basta, mai bine zis, de a Curții imperiale. Or, nobilii răsculați prestează prin Stefan Csaky jurămînt de credință împăratului habsburg. În aceste condiții Rudolf al II-lea nu mai avea nevoie de Mihai, iar Gheorghe Basta își unește oastea cu cea a nobililor

Rudolf al II-lea, aliatul lui Mihai Viteazul

(1)

ca domn pe Ieremia Movilă. Apoi continuîndu-și înaintarea spre sud intraseră în Țara Românească pentru a-l pune voievod acolo pe Simion Movilă.

Mihai este nevoit să alerge să-și salveze tronul.

Este înfrînt în două bătălii, la Bucov și Curtea de Argeș și părăsit de cei care îi stătuseră pînă atunci alături, în frunte cu frații Buzești. Alt mare căpitan al său, Baba Novac va fi schingiuit, tras în țeapă și ars pe rug de către nobilii maghiari dornici de răzbunare, la Cluj. Avea 71 de ani în momentul îngrozitorului supliciu suferit pentru credința sa în voievodul Mihai.

Pentru a reclădi unitatea românilor ajunge pînă la Praga, unde este audiat la curtea Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană. Inițial, habsburgii sînt ezitanți. Pentru Mihai, confruntat cu indiferența împăratului, săptămînile și lunile trec obositor, chinuitor și trist în cămăruța sa de la hanul „Cerbul de aur“, unde stătea. Norocul său veni tot de la nobilii ardeleni, care se răsculaseră împotriva lui Basta, îl alungaseră din Transilvania proclamîndu-l pentru a treia oară drept principe pe nehotărîtul Sigismund Báthory.

Rudolf își dă seama că singurul în măsură să restabilească situația este Mihai, așa încît îi dă fondurile necesare pentru alcătuirea unei noi armate și îi dă ordin lui Basta să-l ajute pe domnul român să-i înfrîngă pe nobilii ardeleni.

Are loc o nouă bătălie, pe 3 august 1601, la Gorăslău. Armatele reunite ale lui Mihai și Basta zdrobesc oștirea lui Sigismund Báthory, care fuge spre Moldova. Acest inconsistent personaj, care încurcase mult planurile lui Mihai prin inconsecvența sa, va mai ocupa o dată tronul Transilvaniei pînă în 1602, înainte de a se retrage definitiv în Boemia, unde va muri în 1613.

răsculați. Acțiunile întreprinse de domnul muntean aveau opozanți numeroși. Nobilimea maghiară se simțea lezată de măsurile favorabile românilor pe care le dăduse voievodul. Boierii români din spațiul extracarpatic doreau slăbirea puterii domnului, fapt împotriva căruia Mihai lupta. Diferența va fi făcută de superioritatea calitativă a trupelor lui Basta formate din cele mai bune și antrenate unități de infanterie din Europa și o cavalerie adaptată noilor condiții, pe care tehnica armelor de foc o impunea. „Bravura nativă“ – de care Mihai dă dovadă și în această bătălie – „în condițiile de luptă din toamna anului 1600, este anihilată de manevre Moartea lui Mihai calculate matematic, de către Cronicarul maghiar un comandant de meserie, altfel István Szamosközy dă de­ mediocru strateg și căpitan“ talii asupra modului în (Manole Neagoe). care Basta a complotat Cercurile înalte habsburgice (cu acodrul tacit al împă­ doreau din nou să stăpînească ratului) contra lui Mihai Transilvania pe deplin. Polonezii Viteazul: ,,De aceea Basta, erau nemulțumiți de faptul că chibzuind asupra propu­ protejatul lor, Ieremia Movilă, nerii, chemat-a doi sau fusese înlăturat din scaunul de trei dintre căpitanii valoni la Iași. Otomanii nu puteau uita și le-a mărturisit gîndul: gravele pierderi pe care ghiaurul «Dacă voim, zise, să trăim, le pricinuise oștilor ce fuseseră cei care sîntem credincioși trimise împotriva lui. Din cauza împăratului, trebuie să fiscalității excesive, provocată de ucidem pe român căci el războiul prelungit și întreținerea și-a pus în gînd să ne piardă Mihai Viteazul o reproducere a unei oastei de mercenari, au izbucnit și să ia țara pentru sine». gravuri executată în anul 1665 mișcări sociale.

Căpitanii au zis că sînt gata de Johann Siebmacher Nobilii maghiari se revoltă și să facă ce li se poruncește; încearcă să îi atragă de partea «răspunderea să fie a înălțimii tale și atît pe noi, cît lor și pe cei moldoveni plus pe unii dintre sfetnicii și pe tine însuți să ne aperi înaintea împăratului». domnului. Polonezii sînt primii care profită și Sfatul cu căpitanii fu sîmbăta, pentru ziua îl reînscăunează pe Ieremia Movilă. Maghiarii următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci cînd îl cheamă în ajutor pe italianul Giorgio Basta, vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care-l adversar declarat al lui Mihai. Pe 18 septembrie poartă totdeauna înaintea lui Basta, cînd îl vor 1600 Mihai este înfrînt la Mirăslău. Polonezii profită vedea că-l ridică, fără sunete de tobă și trompete, de situație și înaintează spre București pentru a-l instala pe Simion Movilă, fratele domnitorului să încalece îndată toți valonii și nemții, ca și cînd ar moldovean. Viteazul este forțat să își lase familia vrea să năvălească asupra dușmanului.

După ce Basta și-a orînduit oastea în mare zălog la Făgăraș și să părăsească Transilvania liniște, trimis-a trei sute de valoni și nemți asupra controlată acum de habsburgi prin Basta. Culmea e că pe 22 septembrie, Rudolf al II-lea, în urma cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuțeală au și tratativelor cu solii lui Mihai îi recunoștea acestuia înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori titlul de guvernator al Transilvaniei, lipsit acum de (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună orice valoare în urma înfrîngerii lui Mihai de către cu încă cîțiva, a pus mîna pe Mihai zicînd: «ești trupele aceluiași împărat. „Perfida Austrie“ nu- prins». Mihai i-a zis: «Ba» și cu aceasta puse mîna și dezmințea renumele nici de această dată. Între pe sabie s-o scoată. Un valon, țintind cu pușca a timp, polonii intraseră în Moldova, respinseseră pe slobozit-o și l-a lovit în mîna stîngă cu care a căutat boierii lăsați de Mihai la Iași și îl instalaseră din nou să scoată sabia căci Mihai Vodă era stîngaci. Alt

Mînăstirea Dealu, locul unde se află sarcofagul cu capul lui Mihai Viteazul valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împușcat în spate și astfel prăbușindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie. Și jefuindu-l și împărțindu-i toată prada ce o avea în cort și vitele de afară, i-au tîrît trupul din cort și a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, și astfel a stat capul acolo mult timp…”.

Momentul morții bravului voievod a fost receptat de contemporani după cum i-au îndemnat cugetul și obîrșia. ,,Și așea s-au plătitu lui Mihaivodă slujbele ce-au făcutu nemților” – se exprimă cît se poate de lapidar Miron Costin, în timp ce Letopisețul Cantacuzinesc îl deplînge pe cel pierdut din invidia omenească, iar nu din vreun alt motiv: ,,și căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu știuse, nici să împrilejise sabia lui cea iute în mîna lui cea vitează. Și-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că așa au lucrat pizma încă din ‘ceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulți bărbați făr’ de vină, ca și acesta. Căci era ajutor creștinilor și sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cît făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu va binele neamului creștinesc nu l-au lăsat, ci iată că cu meșteșugurile lui au intrat prin inima celor hicleni, pîn-îl dederă și morții. Și rămaseră creștinii și mai vîrtos Țara Rumânească, săraci de dînsul. Pentru aceasta, dar, cade-să să blestemăm… pre Bașta Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungurești, de au ucis pre Mihai-vodă făr’ de nici o vină”.

Trupul eroului conform unor surse a fost îngropat pe Cîmpia Turzii trei zile mai tîrziu de către mercenarii sîrbi. O altă variantă este ctitoria domnitorului din Bălgrad (Alba-Iulia). Un hrisov din 1612 ne spune că: ,,Sluga domniei lui, Turturea paharnic, el a furat capul lui și l-a dus în țară, de l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn”.

Radu Buzescu și soția sa, Preda, fiica banului Mihalcea, aveau să așeze pe mormînt o lespede pe care au ținut să fie gravat în limba română – de obicei inscripțiile erau slavonești – textul: ,,Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail Marele Voievod, ce au fost Domn Țărăi Rumănești și Ardealului și Moldovei: cinstitul trup zace în Cîmpii(a) Tordei, și, cînd l-au ucis Neamții, anii

Mormîntul lui Mihai Viteazul

au fost 7109 (1601), în luna Aug. 8 zile; aceas(tă) piatră o pus jupan Radul Buz(escu) și jupan(i)ța eg(o), Preda”.

Capul îi va fi luat de către comisul Radu Florescu și adus la Mînăstirea Dealu. De atunci, face parte din patrimoniul nostru național și în anii grei ai primului Război mondial, marele istoric Nicolae Iorga va avea grijă să-l ia de la mînăstire și să-l adăpostească la Odessa. Va reveni după 1918 în lăcașul în care zăcuse timp de peste trei veacuri, pentru a patrona înfăptuirea idealului său: unirea celor trei Țări Românești. „O analiză obiectivă arată că epopeea lui Mihai nu putea izbîndi, scopurile urmărite erau prea grandioase pentru potențialul uman al Țării Românești; nici unificarea celor trei țări nu putea avea încă baza națională care i-ar fi asigurat trăinicie, iar interesele românilor se aflau în prea evidenta contradicție cu cele ale maghiarilor, polonilor, imperialilor“ (Vlad Georgescu). Într-adevăr, conștiința de neam nu devenise încă conștiință națională, abia prin generația pașoptistă și, în primul rînd, prin Nicolae Bălcescu, Mihai Viteazul își va fi îndeplinit menirea, aceea de cel mai reprezentativ și ilustru precursor al idealului de unitate națională. În ciuda adevărului istoric, Mihai Viteazul rămîne un mit frumos, pentru că avem nevoie de el. Românii l-au redescoperit tîrziu. A intrat inițial timid în manualele de istorie. Primele monografii dedicate lui apar în jurul anului 1900 și treptat, treptat, pe fondul discursului unionist din Regatul României, el devine modelul pentru Unirea tuturor românilor. Și așa a rămas. Așa și trebuie să rămînă, un model, un simbol al Unirii.

Dacă nu ar fi existat, Mihai Viteazul ar fi trebuit inventat! Orice popor are mituri fondatoare și eroi care au întemeiat țara. Trebuie doar să învățăm să separăm miturile și ficțiunea din filme și cărți de realitatea istorică.

Relatări despre soarta capului marelui Voievod, în izvoarele vremii Între izvoarele posterioare evenimentelor, dar care prezintă relatări demne de reţinut, se numără cronica sîrbească a lui G. Brencovici. Acesta petrecuse mulţi ani pe lîngă Mitropolia română din Alba Iulia, iar între anii 1680 – 1689 a locuit în Ţara Românească, avînd legături cu personalităţi politice şi cu cărturării vremii. Din Alba Iulia a cules ştirea că, după uciderea lui Mihai, cu îngăduirea lui Basta, capul lui fu îngropat împreună cu trupul, iar apoi, după ce a trecut cîtva timp, a fost dus şi înmormîntat la mitropolia din Bălgrad (Alba Iulia). Dar, o legendă care circula în ţară era aceea că trupul ascuns a fost dus în taină de un oarecare căpitan în Mînăstirea de la Tîrgovişte, ce se afla pe o colină ridicată, numită Mînăstirea din Deal şi a fost înmormîntat acolo”.

Dintre izvoarele ungureşti tîrzii, dar care folosesc relatările de la începutul Secolului al XVIIlea ale lui Szamoskozy şi Simigianus, menţionăm cunoscuta cronică a lui Wolfgang Bethlen, unde este înregistrată ştirea conform căreia trupul lui Mihai a fost dus în biserica românească de la Alba Iulia.

Pe filele îngălbenite ale uneia dintre multele versiuni ale cronicii Letopiseţului Cantacuzinesc, un anonim a adăugat cîndva la sfîrşitul „Istoriei lui Mihai Vodă” o interesantă relatare: „De aicea să povestim de un boer care au fost la Mihai vodă, anume Turturea postelnicul. Atuncea au fost legat Mihai vodă cu Turturea postelnicul jurămînt tare şi mare cum să se caute unul pre altul pînă la moartea lor. Şi de să va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-o altă ţară, să nu-i lase oasele acolo, ci să le aducă în Ţara Românească. Iar de se va prinde să pieie acest postelnic Turturea într-altă ţară, să nu-i lase Mihai Vodă oasele, ci să le aducă în Ţara Românească să le îngroape. Drept aceia, deacă văzu Turlurea postelnicul că tăiară pre Mihai Vodă, mult s-au nevoit pentru jurâmîntul ca să aducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul de l-au adus în Ţara Românească şi l-au îngropat la mînăstirea din Deal, de la

Capul de la Torda

Capul lui Mihai Viteazul la Torda se ridică, Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică Şi Cîmpia Tordei tristă îi răspunde lui cu jale: ,,Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!”

Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii, Că intimidează Ţara cu guverne provizorii Eu atît aş vrea să aflu, arătîndu-ne obrazul: ,,Totuşi, unde-au fost românii, cînd

a fost tăiat Viteazul?”

Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta, Totuşi unde-au fost ai noştri, şi atunci,

şi-n vremea asta?

Cum se-ajunge pîn’ la gîtul Voievodului de Ţară, Dacă nu-s trădări acasă, lîngă ura de afară?

Capul lui Mihai Viteazul ne-a lăsat numai

cu trupul, Nu contează că străinii nu aveau nici un pic

de scrupul, Eu, de-o singură-ntrebare, mă scîrbesc

şi mă mai mînii: ,,Totuşi, unde-au fost românii? Totuşi,

unde sînt românii?”

Adrian Păunescu (poezie reprodusă din volumul ,,Poezii cenzurate – 1979-1989”)

Tîrgovişte”. Astfel, se pare că postelnicul Turturea e cel care a luat pe furiş capul domnului său, şi l-a îngropat cu multă cinste la Mînăstirea Dealu din Tîrgovişte. Astfel, se explică de ce voievodul Mihai apare în pomelnicile de la Dealu pînă în anul 1738. În februarie 1843, Gheorghe Bibescu se încoronează la biserica de la Curtea Veche din Bucureşti îmbrăcat într-un costum care îl imita pe cel al lui Mihai Viteazul. Aşa a mers la Mînăstirea Dealu să se închine la rămăşiţele marelui domn unificator. După începerea lucrărilor de restaurare

Asasinarea lui Mihai Viteazul a mînăstirii în 1845, doi ani mai tîrziu au fost deschise mormintele lui Radu cel Mare (1508) şi Mihai Viteazul, craniile lor fiind aşezate în două racle de sticlă. În 1864, Dimitrie Bolintineanu, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, propune ridicarea unui monument dedicat marelui voievod la Mînăstirea „Mihai Vodă“ din Bucureşti, în care să fie depus capul acestuia, într-o urnă de aur, întregul monument urmînd a fi acoperit cu sticlă albă. Proiectul a fost aprobat de Alexandru Ioan Cuza, dar, din motive necunoscute, a fost abandonat. „Tinerimea Universitară“, îndrumată de arheologul Grigore Tocilescu, înlocuieşte în 1904 racla de sticlă în care se afla craniul voievodului cu un relicvariu din bronz, în formă de capelă, pe care Nicolae Iorga îl consideră însă un obiect nedemn pentru a sluji drept loc de veci voievodului martir.

De aceea, îi propune lui Nicolae Filipescu, ministrul războiului, sculptarea unui sarcofag de marmură.

Carol Stork realizează două splendide lucrări, una pentru Mihai Viteazul şi alta pentru Radu cel Mare. Pe el scrie: ,,S-a înfrumuseţat acest mormînt cu cheltuiala ţării, la 311 ani de la jertfirea lui”.

Historia.ro, ziarul lumina.ro, lovendal.ro

14

Vineri, 9 august 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

Cămătarii

(urmare din pag. 1) În primul rînd, ca să nu fiu greșit înțeles, sînt adeptul capitalismului, al economiei reale de piață, al ințiativei private, al dezvoltării întreprinderilor mici, mijlocii și mari. Pentru o dezvoltare serioasă, sănătoasă, sistemul bancar este esențial. Nu poți să faci nimic fără capital, nu poți să te dezvolți fără un sistem financiar real, sănătos, adaptat sistemului, legilor și exigențelor companiilor locale. Deci, economia românească, economia mondială, au nevoie de acest motor numit ,,sistem financiar”.

Problema este alta în România, și anume că există o exagerare a tot ceea ce înseamnă cost al creditelor, cost al finanțării, cost al riscului, cost al implicării capitalului în economia reală, privată. Nu vorbim aici de marile societăți de stat sau private, multinaționale etc. Acele companii au alt regim, fie că au propriile lor bănci, fie că statul reprezintă banca prin Ministerul de Finanțe sau chiar prin Guvernul României, prin acordarea de ,,ajutoare”, fie ele scutiri de taxe, fie rambursarea investițiilor făcute. Eu vorbesc aici de economia reală, acolo unde întreprinderile mici și mijlocii românești se bat pentru supraviețuire, acolo unde lipsa capitalului sau prețul mare al creditelor le fac să fie vulnerabile în fața oricărei contractări a economiei. Pentru a se dezvolta, o companie are nevoie de capital, are nevoie de investiții. Pentru companiile mari, puternice, nevoia de capital, de lichidități se poate rezolva prin emisiuni de acțiuni sau prin alte mijloace moderne de finanțare, mult mai la îndemînă și la un nivel macroeconomic.

Pentru companiile mici, singura resursă de dezvoltare o reprezintă capitalul propriu sau finanțarea externă fie prin credite bancare, fie prin finanțări ale unor insti­ tuții nebancare, și aici putem să vorbim de I.F.N.-uri, în special.

Aici, în România, aceasta este o problemă reală.

Băncile, I.F.N.-urile, companiile de leasing, practică un sistem foarte dur și greoi, în totala defavoare a companiilor care vin să le ceară ajutorul, astfel încît totul devine o luptă fie cu morile de vînt, fie cu dobînzile mult prea mari, în majoritatea cazurilor. Și, dacă economia se mișcă greoi, și ajungi ca din cauze reale, externe, să ai întîrzieri ale ratelor, lucrurile se complică și mai mult pentru tine, întreprinzătorul care apelezi la astfel de mijloace, deoarece plățile pe care lunar trebuie să le faci către finanțator ajung să lucreze împotriva ta, cel care ai contractat creditul. Pentru cei care au experimentat acest

Alt Caracal la Cluj De ani de zile, Caracalul a fost un teritoriu al mafiei din Olt. Femei, abuzuri, ilegalități, mahări și grupuri de interlopi. De mai mulți ani, Clujul este un fel de Caracal cu ștaif. Cea mai importantă cetate universitară a țării a fost transformată în mare parte într-un combinat de diplome cu multe cabarete pentru tineret. Orașul tinde să devină o mare afacere pe seama studenților și a celor tineri. Părinții studenților pompează la greu bani în buzunarele odraslelor, care se colectează mai apoi în conturile investitorilor imobiliari, ai Primăriei și ai cîrciumarilor. Untoldul este ultima afacere veroasă pe seama studenților și a elevilor. Adică, în mare parte, a minorilor. Dar și pe seama bugetului local. Poliția și toate celelalte servicii ale orașului servesc o mega-afacere privată. De Untold, cînd vin copiii din Transilvania, Poliția defilează cu mașini noi, de top, oferite pentru promovare de tăticul Internelor și de firmele lui Ion Țiriac. Plouă cu bani la Cluj, de ce să nu pună și el o copaie să se adune ceva? Apa de la țîșnitoarele din parcul public a fost oprită. Fiecare copil trebuie să cumpere cel puțin o stică de apă la preț de aeroport internațional. Nu le convine, să nu bea. Sau nu meargă la Untold. Dacă spectatorii ies din acest infern sonor ca să mănînce sau să bea apă nu se mai pot întoarce. Mai cumpără un bilet de cîteva sute de lei. Untoldul a devenit o afacere cu bătaie

lucru ceea ce descriu nu este o noutate, toți știind că dobînzile mari, penalitățile de întîrziere, comisioanele de administrare și alte costuri, mai mult sau mai puțin ascunse, ajung să fie mai mari decît rata creditului în sine.

Ori, dacă e să comparăm modul de lucru al cămătarilor care, de obicei, oferă bani împumut cu dobîndă de 10% pe lună, în cel mai rău caz, cei care lucrează cu I.F.N.uri sau alte companii de leasing, ajung să plătească o dobîndă care depășește ușor 20% pe lună, și asta legal, fără nici un stres.

Problema este că sistemul financiar este cel care dictează în lume și, în general, nu se pune nimeni să-l contrazică sau să-l facă să fie mai uman. Am discutat cu avocați români pe acest subiect și toți, fără nici o excepție, au spus că nu se vor băga niciodată într-o luptă cu acești coloși, bănci sau I.F.N.-uri, pentru că instanțele de judecată, în 100% din cazuri, le dau lor cîștig de cauză. De ce? Pentru că băncile au contracte beton și pentru că ele, aceste instituții, nu își asumă nici un fel de risc, indiferent de evoluția economiei globale sau naționale. Atenție! Asta chiar dacă cel care a contractat creditul devine, în final, victima sistemului și nu are să fie niciodată depăgubit pentru că din cauza unei guvernări proaste, de exemplu, afacerea lui s-a dus odată cu alte sute sau mii de afaceri. Băncile românești sînt stat în stat, nu au nici un fel de control real asupra afacerilor lor pe piața românească, și cel mai bun exemplu îl reprezintă acel împrumut de 20 de miliarde de euro pe care guvernul Boc l-a contractat de la F.M.I. pentru a ajuta băncile aflate în dificultate în 2010. Mugur Isărescu este ,,guru” B.N.R., este guvernator peste tot, el s-a născut guvernator și se pare că guvernator B.N.R. are să moară.

Prin pasivitatea sa și prin acceptarea unor reguli diferite de cele ale altor țări europene, prin noncombatul față de unele practici abuzive ale băncilor sau ale altor instituții financiare, el nu a făcut nimic altceva decît să stopeze sau să încetinească dezvoltarea economiei românești, a capitalului național, în detrimentul companiilor externe, lucru pe care eu îl consider un act de sabotaj asupra economiei românești. Nu mai zic nimic despre prestația cel puțin hilară a lui Mișu Negrițoiu, pe cînd a fost mare șef la Autoritatea de Supraveghere Financiară, dar și a altor ,,finanțiști” de la stat, care nu au făcut nimic în favoarea dezvoltării și ajutorării întreprinderilor cu capital privat. Sau poate că au făcut, dar nu se văd rezultatele în dinamismul economiei românești.

Mulți români, toți poate, cînd se gîndesc la corupție, se referă doar la politicienii aflați ,,la vedere”, la parlamentari, la miniștri, secretari de stat etc. Eu cred că există o mare, foarte mare corupție în tot ce există în sistemul de stat, în toate așa zisele instituții de

supraveghere, în Consiliul Concurenței, la Protecția consumatorului etc. Ei, de fapt, stau acolo, bine plă­ tiți. Întîmplarea face că eu cunosc personal gașca de ,,birocrați” care lucrează acolo și știu ce bani încasează lunar, dar nu fac nimic pentru ca economia să evolueze sau în favoarea companiilor românești private. Asta este o mare problemă și, pe măsură ce anii vor trece, are să fie și mai mare. Înțelegem că sîntem o colonie, că alții nu ne dau voie să deținem companii private mari proprii.

Dar poate că această țară, acești oameni care formează acest popor, vor ca direcția să se schimbe totuși, și să nu mai fim bătaia de joc a Europei. Atunci cînd o țară, să zicem Germania, este afectată de o lege europeană, companiile din țara respectivă, cele germane în acest caz, fac presiuni pe Guvern pentru ca ele să nu fie afectate. În România, de exemplu, nu se întîmplă așa. Adică nu există companii românești care să meargă la Guvern să le spună ălora de acolo că ce zice ,,Mama Europa” nu le este benefic. Nu! În România, tot companiile străine vin să preseze Guvernul pentru că ele cîștigă mai puțin, nu cele românești. Cine cîștigă, de fapt?

Germania, nu România. Este doar un exemplu prin care încerc să aduc puțină lumină în mințile multor români care nu înțeleg cît de important este să avem un capital propriu, să avem întreprinderi românești private, și nu ale statului sau ale S.R.I.-lui, să avem politicieni care să înțeleagă că presiunile multinaționalelor nu sînt în favoarea economiei românești, așa că e timpul să o lase mai moale cu statul în genunchi în fața lor, și să aplice o legislație corectă, care să fie favorabilă și dezvoltării întreprinderilor românești.

Vin alegerile prezidențiale, cele locale și cele parlamentare. Oare are să fie vreo schimbare? Eu nu cred, mai ales că se pare că nu există nimic românesc în luptă, românii sînt doar cei care, prin votul lor, validează furtul organizat și distrugerea acestei țări. Dar, îmi doresc ca în lupta ce va urma să existe un om, o organizație, un partid, orice, numai să fie românesc și corect, care să facă ceva pentru dezvoltarea capitalului național. Ceva care să aducă o nouă politică în zona ANAF, această instituție să devină un partener al afacerilor, nu un dușman al lor, ceva care să aducă mai multă flexibilitate în modul de finanțare practicat de bănci, care să aducă un cost al creditelor mai mic, atunci cînd e vorba despre dezvoltare, despre investiții. Spun asta pentru că nimeni din cei care vor să intre în lupta pentru Cotroceni sau, în general, pentru Putere, nu au anunțat asta. Ei vor doar să fie sus, bine plătiți și țara să se ducă de rîpă. Păi, cît o să mai dureze comedia asta?

națională. Chiar internațională. Face și pui. E o piață de muzică, de băuturi (alcoolică, gazoasă și negazoasă etc), unii zic și de droguri, de țigări și de zgomot. Un soi de divertisment în delir, care produce bani.

Enorm de mulți bani. Din bilete, din sponsorizări deșănțate ale multinaționalelor, ale băncilor, ale rețelelor de comunicare. O afacere pe seama adolescenților ademeniți cu coktailuri de libertate, muzică, gusturi și tării amețitoare. O bombă pentru oraș care poate exploda într-o bună zi și pe care Emil Boc și gruparea lui politico-administrativă și de afaceri n-o controlează. De ce? Din cauza beneficiilor și a profitului. Ei zic, pentru comunitate și instituțiile locale! Eu bănuiesc mult mai mult. De ce Primăria Clujului este dispusă să arunce în aer orașul și să-și provoace locuitorii? Pentru agenda culturală sau pentru bani?

Nu uitați că grupul de la Cluj domină în continuare România, în ciuda războiului sîngeros cu grupul din Teleorman. Clujul este capitala serviciilor secrete românești. Tineți minte, mafia de la Cluj i-a îngropat un dosar penal lui George Maior, ținut ca Sfintele Moaște la Washington, cel care a avut tupeul să nu se prezinte la o audiere la Parchet și care a sfidat și Parlamentul României. Și a făcut-o la braț cu șeful DNA și cu generalii din SRI și cu toată liota de generali, politicieni și procurori cu care a fost pe o mînă. Cum să se bage SRI-ul și DIICOT-ul în afacerea Untold? Cum să arunce în aer noua fabrică de făcut bani a Transilvaniei? După Caritas, orașul n-a mai

avut o așa vacă bună de muls! Marile afaceri imobiliare, controlate de același grup de politicieni și potentați nu mai ajung nici măcar pe o măsea!

Este Untoldul vaca de muls a Primăriei ClujNapoca? A Serviciilor sau a unui Sebastian Ghiță profilat pe concerte? Pînă cînd vom afla pe la cine se împart banii de la Untold, festivalul se califică doar ca o țeapă dată bugetului local și naivității tinerilor. Și, mai ales, ca o amenințare nocturnă la somnul localnicilor! În spatele scenei, Untoldul este doar o petrecere interlopă.

Bieții tineri și copiii nu sînt decît victimele nenumite ale acestei ingenioase învîrteli și încălcări de lege. La mintea lui Felix Bănilă, Untoldul este doar un concert, nu o bună piață de paparoase! În Caracalul muzical al Transilvaniei afacerile merg strună. Pînă la un accident care să tragă cortina de pe culisele orașului protejat de autorități (așa cum protejat a fost Caracalul) afacerile de tip Untold, cu imobiliarele și cu etajele în plus, închirierile pentru studenți și diplomele pe veresie merg strună. În mintea primarului și a celor care îl secondează, în Cluj-Napoca nu se întîmplă nimic deosebit!

Cornel Nistorescu (,,Cotidianul.ro”) Post scriptum: Respectul subsemnatului pentru marii dascăli, pentru marile glorii medicale și științifice ale orașului rămîne același. Din păcate, în fața unor asemenea valuri de impostură și de afaceri necurate pînă și aceștia sînt siliți să se ferească și să stea în umbră!

RM

15

Vineri, 9 august 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei UN PUNCT DE VEDERE

Dictatura

Trăim în dictatură. Nu a unui singur om, nu a unei familii sau a unui dezaxat. Trăim în dictatura unor umbre, a unui Sistem, a unui angrenaj. Este o altfel de dictatură, militară la o primă vedere, dat fiind faptul că Serviciile sînt militarizate, dar în spatele căreia se află acest Sistem, acest angrenaj bine gîndit, bine pus la punct, care nu poate fi nici înlăturat, nici distrus, nici măcar ,,îndulcit”. Sistemul, acest Matrix care ne conduce, este, de fapt, în spatele tuturor lucrurilor majore care se întîmplă, și fără de care oamenii poate că ar trăi mai bine, sau, poate, mai rău. Iluzia libertății este amplificată pe un fond al lipsei de educație, de gîndire. Cei care au adaptat la noi, în România, acest mod de conducere dictatorial, dar cu iluzia libertății, sînt cu adevărat geniali.

Cînd vorbim despre Sistem, mulți se gîndesc la Servicii, și cam atît. Nu este așa. Serviciile sînt doar parte a Sistemului, doar interfața prin care adevărații conducători trag sforile. Sistemul are în componență piese importante în toate structurile statului, în mod special în instituțiile media, în cele de forță, precum și în liniile 2 și 3, dacă nu chiar 3 și 4 ale ministerelor, administrațiilor etc. Ce văd românii pe la TV sau prin presă, ce cred ei că reprezintă factorii decizionali sînt, de fapt, pozele pe care Sistemul le perindă prin fața lor pentru a le crea iluzia că ei au putere. În realitate însă, aceste ,,păpuși” de paie reprezintă acel veșnic Moțoc pe care păpușarii îl sacrifică din cînd în cînd, acel pion care să inducă în eroare și să prostească și mai mult

mintea, și așa obosită, a națiunii. Ei sînt prezenți peste tot, sînt pretutindeni și nicăieri, totodată. Mass media are rolul de a suci mințile celor majoritari, politicienii ,,păpușă” sînt cei care semnează ce este nevoie pentru Sistem, iar cei din Servicii și aliniamentele inferioare au în vedere respectarea programului impus.

Ca țară sîntem terminați, ca națiune sîntem lași, trădători și foarte proști. Iar cei care simt acest lucru ori au plecat din țară, ori s-au consolat cu ideea. Cei care fac jocul sistemului sînt cei care nu au capacitatea intelectuală să înțeleagă că ei sînt, de fapt, masa de manevră, sînt manipulați și că, din cauza lor, România a ajuns cel mai josnic stat, cel mai neînsemnat, cel mai puțin important de pe harta Europei. Un stat fără coloană vertebrală, un stat condus prin telecomandă, o slugă ce s-a predat singură, fără nici măcar un foc de armă. Sîntem o colonie, un stat ocupat, o țară fără nici un fel de reguli, o trestie în bătaia vîntului.

Trăim într-o dictatură, una bine gîndită, care lasă cale liberă celor care nu ajung la interesele celor de sus. Oamenii sînt lăsați să înjure, pentru că, în fond, cu asta rămîn. Au de mîncare, au ceva bani, nu se moare de foame, cel puțin în orașele importante. Mass media, prin internet și TV, ține în captivitate mințile privitorilor și dirijează atenția acolo unde este nevoie, creează emoții, lasă impresia de interactivitate, promovează vedete formate la școala prostiei. Sexualitatea și mondenul dezaxat sînt în prime-time, în timp ce valorile autentice, atîtea cîte ne-au mai rămas, sînt ținute în umbră, oarecum departe de ,,luminile rampei”. Manipularea este cuvîntul de ordine în România începutului de mileniu, minciuna de stat este paradigma anilor în care trăim, iar ineficiența administrației și a instituțiilor este depășită doar de goliciunea intelectuală a celor care o compun.

O nedumerire firească: carul răsturnat în orășelul oltenesc era plin cu proști, sau cu șmecheri?

Există o vorbă despre interacțiunea dintre un anumit car și drumul de Caracal. Nu știu cît este de adevărată vorba asta. Ca simplu ascultător de asemenea vorbe, sînt convins că nu numai în inima Olteniei s-au răsturnat căruțe cu neisprăviți. Numai că, mai supuși nepăsării decît alții, oltenii caracaleni au trecut în glumă peste semnificația injurioasă și au transformat ocara în renume.

Șmecheri, de jos și pînă sus, foarte sus Astăzi, după întîmplarea tragică în care statul însuși ne-a demonstrat că un întreg tren cu proști s-a descărcat în gara numită România, mă trec fiorii. Și sînt îngrijorat nu pentru că prea mulți idioți mănîncă chelfăind banii statului. Întotdeauna a fost așa. Temerile mi se justifică prin aceea că experiența mea de viață îmi arată că în spatele fiecărui prost se află o sumedenie de profitori, şmecherii! Este și motivul pentru care pățania nefericitei copile, traumatizată nu numai de nebunul lăsat să zburde în libertate ci și de nepăsarea, blazarea și idioțenia celor cărora disperată le-a cerut ajutorul, a fost transformată instant în agent electoral. Șmecherii păpușari au înțeles imediat că a dat norocul peste ei. Mult așteptatul „șoc emoțional” necesar manipulării cu maximă eficiență a maselor de votanți s-a materializat la Caracal! Și, au trecut la treabă. Ca un prim pas au transferat evenimentul, de la nivel local, la nivel național. Cîteva demonstrații de stradă organizate în grabă au fost menite să sporească tensiunea deja existentă. În mod criminal, inclusiv adolescenții, colegi ai nefericitei copile, au fost înarmați cu drapele, dotați cu lozinci și scoși la defilare pentru o mai deplină emoționare a vulgului.

Difuzarea intensă a declarațiilor disperate ale părinților au fost menite să înmoaie inimile care nu intraseră în vibrație pînă atunci, iar transmiterea înregistrărilor cu vocea copilei (un demers odios după părerea mea) și-au atins scopul. Au sporit indignarea generală! Profitînd de ocazie, șmecherașii existenți în „structuri” au descoperit și ei prilejul ideal pentru a-și plăti reciproc polițe, pentru a-și înlătura contracandidații adunați la mierea atît de dulce a corupției, pentru a asezona și prelungi deruta generală. Mass media, avînd și ea șmecherii ei, a scos brusc din negura uitării „analiștii de renume” școliți la defunctul OTV, a reînviat „specialiștii în orice” care au chinuit timp de decenii somnul credulilor și a reactivat acoperiții din propria ogradă puși cu ani în urmă la conservare. Ca să nu piardă ocazia, televiziuni îngropate de contraperformanța din bătălia pentru audiență și-au readus la microfon fosilele cu speranța de a-și readuna fanii și a-i determina să apese cu degetul arătător butonul de pe PeopleMeteor care le nominalizează. Zeci de ,,Mama

Omida” cu acces nelimitat la camerele de luat vederi ne-au prezis trecutul și ne-au explicat, stropind din belșug cu salivă microfoanele din fața gurii, viitorul. Ziariști a tot cunoscători au despicat Codul Penal în fîșii subțiri, pe verticală și pe orizontală, și ne-au legat cu el la ochi mai ceva decît ar fi făcut-o între ei studenții la Drept în furtuna unui seminar de specialitate.

Politicieni buni la toate care ne abuzează zilnic de pe micile ecrane, cunoscători profunzi a orice (de la chichițele bugetului de stat, la tenebrele psihice ce bîntuiau mintea vreunui drogat notoriu care a intrat cu mașina altuia în pom) dau lecții gratuite de procedură judiciară procurorilor, înjură poliția în totalitatea ei și șterg pe jos cu Serviciul 112. Și, așa cum este firesc în democrație, fiecare netot autointitulat politician, găzduit cu larghețe de studiorile televiziunilor, nu uită să sublinieze cît de vinovat pentru tragedie este partidul advers și cît de buni ar fi ei dacă li s-ar da puterea. Doamna premier, într-un avînt de mamă îngrijorată, a dezgropat securea războiului, simțind cum situația din orașul purtător mîndru al numelui împăratului roman Caracalla îi șifonează imaginea de viitor președinte al României. Cu barda dreptății imediate apucată în mîna fermă cu care conduce guvernul a tăiat pe unde s-a nimerit. Au căzut „răpuși” de furia guvernamentală șefuleți, șefi și chiar un ministru care după numai șase zile de ministeriat și-a dat seama că este prea mic pentru un război atît de mare.

Președintele țării, în toată măreția sa bronzată deja de soarele litoralului, a părăsit reședința de vară moștenită de la predecesorii cu renume și a infierat cu adevărată mînie princiară acest guvern incapabil care a permis apariția tragediei caracalene. La rîndul său, Viorica, cu cartoful fierbinte aruncat de președinte în poala sa, a instituit imediat o Comisie în frunte cu salvatorul Arafat. O Comisie de la care așteaptă propuneri „concrete și punctuale”. Mai apoi, Doamna a cerut imperativ președintelui să urgenteze cu o zi ședința C.S.A.T. În viziunea guvernamentală ziua aceea fiind, probabil, hotărîtoare în rezolvarea tragediei caracalene devenită între timp națională. Indigant de îndrăzneala primministrului, președintele mai înjură timp de cîteva minute la televizor partidul de guvernămînt „in rem” (întrucît Dragnea se ocupă acum cu repararea mașinilor penitenciarului Rahova și nu se mai „pretează” la acuze nominale). Șmecheri. E plină pînă sus țara cu ei!

Fata, criminalul și „organele”.

Ce mai fac ele? „Dar fata, ce s-a întîmplat cu fata?”, vă veți întreba sătuli de atîta fariseism. Fata? Fata a trecut din concret, din

Și, ce este cel mai trist este faptul că nimic nu se mai poate face, nimic nu se poate schimba, cel puțin cu mijloace democratice. Sîntem în plină dictatură. Una a corporațiilor, una a banilor, dar care este expusă prin Servicii, prin generalii lor. O dictatură militară în cea mai odioasă formă.

Așa este România în anul de grație 2019. Și nimic nu se poate schimba, nu prin vot, nu prin democrație.

Crimă din rațiuni de stat?

De mai bine de 10 zile, capitala României este Caracalul. Alexandra a fost răpită. Alexandra a fost ucisă.

Instituțiile de forță, Poliția, Procuratura, au arătat că, în afară de a urmări și șantaja politicieni, nu prea sînt în stare de nimic. Sînt corupte, sînt părtașe la nedreptățile care se întîmplă în țara asta. Asta au demonstrat, asta au arătat în ultimii ani. Vă mai amintiți de Colectiv? Vă mai amintiți de Dan Condrea, în scandalul Hexi Pharma? O să vă mai amintiți de Alexandra?

Despre Colectiv, nimic nu se mai aude, copiii ăia au murit pentru ca Iohannis să se ușureze de sus pe poporul român. În cazul Hexi Pharma, cine crede că Dan Condrea e mort, e naiv. Iar în cazul Alexandra, cine crede că Dincă a acționat singur, că este ,,doar un criminal”, este, cel puțin, idiot.

Sistemul își apără membrii, se apără pe el, mai sacrifică cîte un Moțoc, mai aduce AND-uri false, mai pune la adăpost cîte o piesă, iar presa începe să distragă atenția prostimii de la acest caz. Asta e realitatea. Tot ce vi se servește reprezintă minciuni ,,din rațiuni de stat” pentru ca voi, prostimea, să rămîneți liniștită și să nu care cumva să ieșiți din starea voastră de confort pentru a deranja stăpînii, fie că sînt ei păpuși sau păpușari.

D.A.

statutul de ființă omenească abuzată, posedînd simțăminte și implicit suferințe specifice omului, în virtual. Ca într-un imbecil joc al absurdului, aflăm cum copila a fost ucisă dar nu i s-a găsit corpul, cum a fost incinerată în butoiul din curtea dementului dar oasele calcinate găsite acolo nu sînt ale ei, cum rămășițele pămîntești i-au fost aruncate cînd într-o baltă, cînd în Olt, cînd în Dunăre, dar sînt de negăsit, cum a fost răpită de o rețea de proxeneți a cărei existență nu a fost niciodată demonstrată, cum acum e vie, dar e moartă.

Se pare că, angrenați în vîltoarea creată intenționat, nimănui nu-i mai pasă de ceea ce i s-a întîmplat cu adevărat nefericitei copile. Actul de răpire, sechestrare și violare au trecut pe planul doi. Durerea părinților nu mai contează. A mai rămas doar vînzoleala politică și hîrjoneala dintre „servicii”. „Dar criminalul?”, veți continua cu nedumeririle. Criminalul se odihnește. El se află în spitalul Penitenciarului Jilava fiindcă se simte prea obosit de ancheta întinsă pe zile întregi. Un efort prea îndelungat pentru un pensionar! „Ceilalți, ce fac ceilalți, cei care au ca sarcină dezlegarea enigmei?” Cum este și firesc într-o justiție care se respectă, în acest răstimp, ca să nu fie deranjat cumva din refacere prezumtivul criminal care și-a recunoscut vina, mare parte din anchetă a fost stopată. Procurorii îți ling rănile provocate de propriile gafe și pregătesc noi variante de apărare a prestigiului și onoarei lor „nereperate”. Par a fi în pană de inspirație. Poliția are treabă. Își tot schimbă șefii și, din cînd în cînd pentru a nuși pierde antrenamentul, năvălește orbește și inutil dărîmînd porți nenumărate la îndemnul unei clarvăzătoare cetățean european. Politicienii, avînd în mînă „șocul emoțional” fierbinte pe care nu-l vor răcit, fie pregătesc „revoluția” de la apropiatul 10 august, fie încearcă să-și consolideze puterea șubrezită de eveniment, fie lucrează febril la vastul program de manipulare a viitorilor votanți în scrutinul din noiembrie.

Și uitarea-i scrisă în legile omenești Avînd în minte întîmplări anterioare vii încă în mintea celor cu creierul ne-inundat cu haștaguri, risc cîteva ipoteze.

Cum românul este uitător notoriu, în existența sa viitoare timpul va acoperi definitiv agitația de azi. Criminalul, dacă nu va fi „sinucis”, va înfunda pușcăria pentru nu atîția ani pe cît ar merita. Statul va plăti în continuare cu larghețe, din banii noștri, noii idioți ajunși pe funcții înalte. Cei mai mulți dintre șmecheri (nederanjați de nimeni) își vor fi atins ținta și vor avea drept preocupare principală ca proștii pe care îi au în grijă nu cumva să se deștepte. Cetățeanul va rămîne la fel de zăpăcit și ușor de dus de nas, păcălit că votul său contează și că democrație înseamnă puterea poporului.

Copila, vie sau moartă, va fi definitiv uitată asemenea sutelor asemenea dinaintea ei, iar istoria tragi-comică a acestui popor va consimți o nouă minune apărută aici, în grădina Maicii Domnului. A cîta?

Teodor Palade (,,Art-emis.ro”)

16

Vineri, 9 august 2019

Poveºti

adevãrate

Anastasia Romanova, adevărata poveste 18 iunie 1901. Orașul nopților albe, Sankt Petersburg. Pentru familia imperială rusă era, întradevăr, o noapte albă. Țarina Ale­ xandra Feodorovna urma să nască încă un copil, al patrulea al familiei.

Toată lumea se ruga să fie băiat.

După trei fiice – Olga, Tatiana și Maria –, țarul Nicolae al II-lea avea nevoie de un moștenitor, altfel viitorul imperiului ar fi fost nesigur. În dimineața acelei zile, sunetul salvelor de tun ce au răsunat de la baza navală Kronstadt, din apropierea capitalei, a anunțat nașterea copilului. S-au numărat salvele de tun – doar 101. Dacă țarina ar fi născut un băiat, rușii ar fi auzit 300 de salve. „Dumnezeule, ce dezamăgire!” – sînt cuvintele scrise în jurnal de Marea Ducesă Xenia Alexandrovna, sora țarului. Sentimentul era împărtășit de toată lumea – pînă și Nicolae al II-lea, care altfel și-a adorat fetele, spera la un băiat. Cu toate acestea, familia imperială a primit cu bucurie copilul. Pentru a sărbători nașterea prințesei, țarul a ordonat grațierea și eliberarea unor studenți arestați cu un an înainte, iar fata a primit numele sfintei martire Anastasia, cunoscută în tradiția ortodoxă rusă drept „cea care a zdrobit lanțurile”.

Nicolae al II-lea și Alexandra au făcut din căsătoria lor, născută din iubire, un refugiu în fața problemelor politice și, alături de fetele lor, au dus o viață liniștită.

Drama avea să înceapă în 1904, cînd bucuria apariţiei fiului mult dorit s-a risipit repede, căci țareviciul Alexei s-a născut suferind de hemofilie.

Copilărie la palat În pofida rigorilor imperiale, fetele – Olga, Tatiana, Maria și Anastasia – au avut o copilărie fericită, însă marcată de absența părinților. Anastasia a crescut în umbra surorilor mai mari și a bolii lui Alexei, așa că a căutat să cîștige atenția părinților și a celor din jur printr-un comportament foarte zburdalnic. De mică a fost plină de viață și pusă pe șotii. Era îndrăzneață și adora să facă glume și farse, motiv pentru care primea mai multe pedepse decît surorile sale. Totodată, spre deosebire de surorile mai mari, Anastasia era mai puțin preocupată de aspectul său fizic și de manierele cuvenite. Dintr-un episod relatat de soția unui diplomat american, aflăm că micuța Anastasia, pe cînd avea zece ani, mergea la Opera din Petersburg și mînca ciocolată fără a se deranja să-și scoată mănușile albe. Fetița era înnebunită după dulciuri, spre disperarea mamei sale, care se plîngea mereu că mezina este grăsuță și prea scundă. E drept, din punct de vedere fizic, Anastasia pălea în comparație cu surorile sale, mai ales Maria, considerată cea mai frumoasă dintre marile ducese, sau Tatiana, înaltă și de-o eleganță naturală. Anastasia era totuși frumușică; avea părul blond închis, cu tente aurii, și ochi albaștri-gri, foarte luminoși. În pofida energiei debordante, Anastasia nu avea o sănătate de fier. Suferea de monturi, care o chinuiau mereu la mers, și avea o problemă la mușchii spatelui, motiv pentru care făcea masaje de două ori pe săptămînă. În plus, de fiecare dată cînd se tăia sau se lovea, Anastasia sîngera destul de mult sau făcea vînătăi. Prin urmare, în familie s-a crezut că atît ea, cît și surorile ei poartă gena hemofiliei, transmisă de la mama lor, Alexandra. Într-adevăr, în momentul descoperirii rămășițelor prințesei, analizele ADN au arătat că Anastasia a fost singura dintre fetele cuplului imperial care avea gena bolii de sînge.

Vara care a schimbat totul Totul s-a schimbat în 1914. Vara începuse bine, cu o lungă vacanță în Crimeea, urmată apoi de croaziera pe Marea Neagră organizată cu scopul vizitei familiei imperiale la Constanța. Au urmat apoi neliniștile de după 28 iunie și inevitabilul drum către război. Pe 1

RM

august, Romanovii se aflau la Sankt Petersburg. Nicolae al II-lea era închis de ore bune în biroul său, în timp ce țarina și copiii așteptau veștile. Atmosfera era apăsătoare. Pe 28 iulie, Austro-Ungaria declarase război Serbiei, iar pe 30 Nicolae ceruse mobilizarea generală a armatei ruse, gest la care împăratul german a răspuns cu un ultimatum. În cele din urmă, țarul a venit să le dea vestea – Germania le declarase război.

La auzul veștii, țarina și fetele au izbucnit în plîns. Însă, în primele zile optimismul și entuziasmul patriotic al rușilor au fost la cote maxime. Toți sperau în victoria rapidă a armatei, la un succes care să redea domniei lui Nicolae prestigiul erodat de mulți ani de agitații revoluționare, eșecuri parlamentare și intrigi de palat. Țarina și fiicele sale mai mari, Olga și Tatiana, au primit instruirea necesară ca să devină asistente la Crucea Roșie, și au pus bazele unui spital la Țarskoe Selo, unde lucrau în fiecare zi. Anastasia era însă prea tînără pentru a lucra în spital, avînd pe atunci 13 ani. Alături de sora ei, Maria, mergea de cîteva ori pe săptămînă în vizită la soldații răniți – le aduceau daruri și dulciuri, le citeau sau îi ajutau să scrie scrisori. Pe de o parte, experiența spitalului a fost, pentru Anastasia, o schimbare în cotidianul pînă atunci monoton. Pe de altă parte însă, a confruntat-o pentru prima dată cu viața reală, cu experiența morții.

Lucrurile au mers din ce în ce mai rău. Războiul, luptele pierdute, intrigile la palat, slăbiciunile țarului, revoluția.

A venit apoi abdicarea din 15 martie 1917 și începutul unui lung prizonierat al familiei imperiale, mai întîi sub Guvernul Provizoriu, apoi sub regimul bolșevic. La început, familia regală a rămas la Țarskoe Selo, într-un soi de arest la domiciliu. Alături de familia regală a rămas un personal format din aproape 100 de persoane – doamne de companie ale țarinei, valeți, majordomi, profesori, bucătari și servitori. Viața cotidiană a familiei, a Anastasiei implicit, a părut aproape neschimbată în această captivitate de lux.

Familia și-a format o nouă rutină în jurul tatălui, acum că Nicolae putea fi alături de copiii săi în fiecare zi, cărora le ținea ore de istorie. Zilnic li se permitea să petreacă afară cîteva ore, în grădinile palatului, unde fetelor li s-a dat voie să planteze legume. Cu timpul, atmosfera din palat s-a mai relaxat, gardienii apropiindu-se de prizonierii lor. Tinerii revoluționari au descoperit în membrii familiei imperiale, mai ales în tinerele fete, oameni normali, cu bucurii și suferințe la fel ca ale lor.

O cale îngustă spre Estul îndepărtat Prizonieratul aproape idilic de la Țarskoe Selo nu a fost menit să dureze. Spre sfîrșitul verii, după ce discuțiile privind un posibil exil britanic al familiei imperiale au eșuat, Aleksandr Kerenski a decis mutarea lor departe de capitală. Astfel, în august 1917, imediat după aniversarea lui Alexei, Romanovii au fost urcați într-un tren decorat cu steaguri japoneze și transportați în Siberia, la Tobolsk.

Captivitatea siberiană arăta altfel. Au plecat însoțiți de 42 curteni și servitori, trei cîini, zeci de cufere cu haine, albume de fotogafii, picturi și obiecte dragi, și o comoară secretă: bijuterii și pietre prețioase care astăzi ar valora 14 milioane de dolari.

Perioada captivității a fost una stresantă pentru Anastasia, dar, cu toate acestea, fetele găseau metode pentru a-și înveseli zilele. „Deseori stăm la fereastră, ne uităm la oamenii care trec prin față, și acesta ne oferă amuzament”, scria Anastasia într-o scrisoare. Locuitorii din Tobolsk au dat dovadă de multă bunăvoință față de Romanovi – oamenii le aduceau, după posibilități, dulciuri, ouă, pește și diverse daruri, în timp ce soldații care îi păzeau au început, și ei, să se poarte frumos.

Mai schimbau cîte o vorbă cu prizonerii lor, mai ales cu fetele – Maria, cea mai frumoasă dintre fiicele țarului, era preferata tuturor.

Ekaterinburg, ultima stație Traiul cvasi-liniștit la Tobolsk nu a durat nici el mult.

Regimul bolșevic care a înlocuit Guvernul Provizoriu al lui Kerenski a pus capăt tratamentului indulgent față de familia imperială. În lunile ce au urmat Revoluției din octombrie, li s-au impus tot mai multe restricții, iar gardienii prietenoși au fost înlocuiți. Apoi, în primăvara lui 1918, familia a fost mutată din nou, de data aceasta în Urali, la Ekaterinburg. Au fost mutați mai întîi țarul și țarina, însoțiți de fiica lor Maria și cîțiva servitori.

Celelalte fete au rămas la Tobolsk alături de Alexei, care trecea printr-o nouă criză a bolii. Familia s-a reunit abia cîteva săptămîni mai tîrziu. Romanovii aveau să petrecă doar două luni la Ekaterinburg, pînă le-a fost decisă soarta. Au fost săptămîni de incertitudine, pe măsură ce confruntarea dintre Albi și Roșii se apropia tot mai mult de oraș, iar destinul lor rămînea la cheremul bolșevicilor. Țarul nu avea de unde să știe, însă liderii bolșevici discutau deja despre posibila executare a sa și a țarinei.

Se mai punea doar problema dacă fetele și Alexei să fie sau nu cruțați. Odată ce decizia uciderii întregii familii a fost luată, lucrurile s-au pus în mișcare foarte repede. În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, gloanțele au răsunat în subsolul casei Ipatiev. A fost sfîrșitul violent, sîngeros, al dinastiei Romanovilor.

Așa începe legenda: fără dovezi nu se poate dovedi moartea O săptămînă mai tîrziu, cînd forțele Albilor au cucerit Ekaterinburgul, soldații nu au mai găsit decît o casă părăsită, cîteva obiecte uitate și o cameră la subsol cu pereții plini de gloanțe și urme de sînge.

Bolșevicii au anunțat oficial că îl executaseră pe țar, dar n-au spus nimic cu privire la soarta familiei. În timp ce Albii au căutat dovezi că toți Romanovii au fost uciși – poveste ce le-ar fi fost de folos în propaganda antirevoluționară, bolșevicii au întreținut zvonurile cu privire la posibila supraviețuire miraculoasă a unora dintre copiii Romanovilor, pentru ca povestea măcelului de la Ekaterinburg să nu păteze imaginea noului regim.

Incertitudinea cu privire la soarta familiei imperiale a dat naștere, pe parcursul anilor, la apariția mai multor impostori – diverse femei care s-au dat drept fetele țarului sau tineri care au pretins că sînt țareviciul Alexei.

Febra fascinaţiei a fost în timpul anilor ’20. Primele impostoare au fost Nadejda Ivanonva Vasilieva și Eugenia Smith – care s-au dat drept Anastasia, iar în Rusia, două tinere s-au dat drept prințesele Anastasia și Maria. Adăpostite de un preot în Munții Ural din 1919 pînă în 1964, femeiele au fost înmormîntate sub numele de Anastasia și Maria Nikolaevna. Chiar şi soţul fiicei lui Rasputin s-a folosit de cîteva tinere, pe care le-a prezentat lumii drept prinţesele Romanov. Însă cea mai cunoscută impostoare a fost poloneza Anna Anderson. După o internare la un spital de boli mintale, povestea celei care pretindea că este Anastasia Nicolaevna s-a răspîndit mai întîi în sînul emigrației rusești din Occident, apoi a ajuns pe prima pagină a ziarelor. Fascinația populară – în noua lume a presei de largă circulație, a radioului și a cinematografului – față de misterul Romanovilor și povestea Annei Anderson au transformat-o pe Anastasia în cea mai cunoscută dintre copiii ultimului țar rus.

Ultimul act al poveștii s-a încheiat abia după căderea regimului sovietic. Primele cadavre au fost descoperite la Ekaterinburg în 1979, însă informațiile au fost păstrate secrete pînă după prăbușirea Uniunii Sovietice. Două decenii mai tîrziu, rămășițele au fost identificate ca aparținînd lui Nicolae, Alexandrei și a trei dintre fetele lor. Lipseau rămășițele lui Alexei și ale uneia dintre fiice – după vîrstă, fie Maria, fie Anastasia. Teoretic, în acest punct, legenda ar fi putut rămîne în picioare. Însă în iulie 2007, un istoric a descoperit rămășițele unui băiat și ale unei tinere. Analizele ADN efectuate ulterior au arătat că ele aparțineau copiilor lui Nicolae, demonstrînd că nici un membru al familiei nu a supraviețuit masacrului din 17 iulie 1918.

Andreea Lupșor (,,Historia.ro”)

RM

17

Vineri, 9 august 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Bucovina, dulce Bucovina - Asasinarea voievodului Grigore al III-lea Ghica, un eveniment ignorat de istoriografia de azi (1) Asasinarea lui Grigore al III-lea Ghica reprezintă una dintre cele mai mîrșave fapte ale istoriei românești. Ea poate sta în același loc de mare rușine alături de uciderea mișelească a Viteazului, pe Cîmpia Turzii, de martiriul lui Constantin Brâncoveanu sau de omorul nelegiut din marginea Tîrgoviștei al lui Tudor Vladimirescu. Împrejurările mazilirii și execuției lui Grigore al III-lea Ghica rămîn încă insuficient cercetate. Dacă în privința înlocuirii sale din scaunul domnesc lucrurile sînt oarecum clare, schimbarea domnitorilor români făcînd parte din practica uzuală a Porții, în ceea ce privește asasinarea sa rămîn încă unele semne de întrebare. A avut sau nu capugiul Kara Ahmed Hissarli ordin să-l execute pe Ghica sau a fost doar inițiativa sa personală, rezultată din încercarea voievodului de a contesta firmanul de mazilire?

Motive pentru destituirea domnului moldovean erau destule, din perspectiva Porții. În primul rînd, Grigore al III-lea Ghica era considerat omul rușilor. Fusese luat prizonier (gurile rele susțineau că se lăsase capturat intenționat) de către trupele țariste în 1769, cînd acestea ocupaseră Țara Românească, unde Ghica era pe atunci domn. Numirea lui în scaunul domnesc de la Iași în 1774 o datora tot presiunilor țarinei Ecaterina a II-a, iar atitudinea lui dîrză în privința cedării Bucovinei îi adusese nu numai adversitatea Austriei, dar și pe cea a sultanului în momentul în care amenințase că va face apel la Rusia, pentru a se opune raptului habsburgic. În acest sens, Grigore al III-lea Ghica era suspectat că întreține o corespondență secretă cu Petersburgul. Existau mai apoi rațiuni punctuale cum ar fi faptul că nu răspunsese afirmativ cererii turcilor de a trimite pîine la Galați și Brăila și cherestea la Isaccea, motivînd că țara suferise mult de pe urma unei invazii de lăcuste.

Se adăugau la acestea plîngerile boierilor moldoveni refugiați la Hotin, care îl acuzau pe domnitor de prea mare favorizare a grecilor, care veniseră împreună cu el. Așa încît, odată decizia luată, trebuia pusă în practică imediat, dar evident cu multă băgare de seamă pentru ca nu cumva domnul să prindă de veste și să fugă la ruși. Mișeleasca întreprindere va fi încredințată capugiului Kara Ahmed, care avea și avantajul unei prietenii personale cu Ghica. La încălcarea drepturilor unei țări, la corupția unor înalți dregători otomani și la falsificarea unor argumente istorice, se adăuga acum și trădarea unei prietenii.

Kara Ahmed sosește la Iași în data de 30 septembrie 1777, cu pretextul că are de dus la Hotin niște ordine ale sultanului. Este găzduit la Beilic, conacul în care erau primiți de obicei demnitarii turci veniți ca trimiși ai Porții în capitala Moldovei. Se preface bolnav și slăbit din cauza postului (era perioada Ramadanului) așa încît, cu părere de rău că nu-l va putea vizita pe Vodă, prietenul său, îl roagă pe acesta să vină să-l vadă. Evident, doar dacă el va dori. Era o invitație de nerefuzat. Prudent totuși, voievodul îl trimite înainte pe medicul său personal, Fotachi, pentru a vedea de ce boală suferă capugiul. Fotachi este primit de către demnitarul otoman cu toată atenția, dar și cu dezamăgirea că e „foarte mîhnit că n-a fost Ghica să mă vadă, că sîntem doar prieteni. Cînd am trecut prin București, Ipsilanti (Alexandru Ipsilanti, domnul Țării Românești, n.n.), pe care de-abia îl cunosc, a venit la mine nepoftit, iar un vechi prieten ca Grigore Ghica să nu vie să mă vadă, cînd mă știe atît de slăbit”. În același timp, medicul rămîne intrigat de faptul că, deși trimisul turc părea foarte sănătos, rumen în obraji, ochi vioi și chef de vorbă, pulsul îi era foarte slab. Dacă șiar fi prelungit vizita, ar fi asistat la deslușirea misterului: Kara Ahmed își înfășurase foarte strîns o bucată de pînză în jurul brațului, pentru a împiedica pulsul să bată. Pînă într-acolo mergea prefăcătoria turcului. Încă precaut, Ghica nu merge la Beilic, trimițînd un alt emisar prin care îi cerea lui Kara Ahmed să-l ajute în prinderea boierilor ostili lui, ce-și găsiseră refugiul la Hotin, adică exact acolo unde capugiul pretindea că are treabă. Binevoitor, Kara Ahmed îl asigură de tot sprijinul său, dar îl mai roagă o dată să-l viziteze, tocmai pentru a pune la cale planul de capturare a boierilor trădători. Convins de data aceasta, voievodul dă ordin să i se înhame careta pentru a pleca la Beilic, în puterea nopții. Ce s-a întîmplat în odăile Beilicului e greu de știut, putem doar presupune. Cel mai probabil, după un scurt schimb de amabilități, capugiul a scos năframa neagră, semnul inevitabilei mazilirii, și s-a pregătit să dea citire firmanului de destituire. Ghica a reacționat violent, fie pentru că nu se aștepta la mazilire, fie pentru că se temea pentru propria-i viață. „Înăuntru rămaseră deci singuri singurei Vodă Grigore Ghica și Ahmed Capugiul străjuiți afară la ușă de doi ostași cu puștile încărcate... Un singur lucru e sigur, că Aga Ahmed l-a omorît pe Grigore Ghica cu mîna lui. Moldovenii din odaia cafelelor și doctorul grec din camera lui Hafiz au auzit deodată gălăgie, țipete, o scurtă luptă probabil, un horcăit... și gata” (Constantin Gane).

A doua zi de dimineață, Kara Ahmed îi convoacă pe boieri și cu șalvarii încă stropiți de sîngele domnitorului decapitat, dă citire firmanului de mazilire în care se făcea cunoscut moldovenilor că Grigore Ghica este un trădător, că el a fost destituit și că în locul lui a fost numit domn Constantin Moruzi. Pentru a-și justifica crima, Kara Ahmed le spune boierilor înspăimîntați că: „dacă mactalul (decapitatul, n.n. ) s-ar fi supus poruncii împărătești și n-ar fi cercat să se împotrivească, nu s-ar fi întîmplat ce s-a întîmplat, și lui îi pare rău de ce a fost silit să facă”. Aceasta a fost, de altfel, și varianta oficială pe care sultanul a prezentat-o ambasadorilor străini acreditați la Poartă, care veniseră indignați să protesteze împotriva mîrșavei fapte. Cauza principală a omorului – o știau cu toții – era cu totul alta: „Trebuia dar nimicit acest om, a cărui tărie de caracter amenința pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină, fără zgomot” (Mihai Eminescu). (va urma) Dan Falcan (,,Historia.ro”)

Jurnal de pe Frontul de Est (25) Stenograma întrevederii Adolf Hitler - Ion Antonescu din 6 august 1941 (Berdicev, Ucraina) (8) 22 septembrie 1941 - Mareşalul Ion Antonescu preia interimatul conducerii Ministerului Apărării Naționale şi deleagă pe generalul Constantin Pantazi să semneze decretele referitoare la numiri în funcții şi cheltuieli materiale urgente. La rîndu-i, generalul Iosif Iacobici, comandantul Armatei 4, este numit şi în funcția de şef al Marelui Cartier General român.

- Generalul Gheorghe Rozin: „Mulți gradați au murit în mijlocul unităților lor, mulți servanți principali au murit străpunşi de baioneta inamică, trăgînd pînă la ultimul lor glonț. [...] Cu durere trebuie, însă, să vă spun că au fost o parte din ostaşi care nu şi-au făcut datoria aşa cum au jurat prin jurămîntul de credință. În loc să lupte cu curaj, au fugit ca laşii, iar unii au părăsit armamentul. Toți aceştia îşi vor primi pedeapsa cuvenită. Vor fi împuşcați ca şi cei care şi-au tras singuri în mînă”. Corpul de munte român primește ordin să înlocuiască Corpul 49 armată german (aflat în lupte grele cu inamicul la sud de Balki), în vederea deplasării acestuia spre istmul Perekop. Acţiunea este executată pînă la 25 septembrie pe un front de circa 40 km, între est Balki şi Veseloe. Concomitent, la flancul sudic, la sud de Veseloe, este introdus în luptă Corpul de cavalerie român, între diviziile 170 şi 72 infanterie germane.

- Încercînd să elimine pericolul reprezentat de artilerie grea română şi germană de la nord-est de Odessa, trupele sovietice declanşează o amplă acţiune de debarcare maritimă şi aeriană în zona Cebanka (în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1941), în urma căreia Divizia 13 infanterie este obligată să se retragă 9 km pînă la Kubanka, iar Divizia 15 infanterie pînă la 4 km sud-vest de Bujalîk.

- Referindu-se la încrîncenarea luptelor din sectorul Diviziei 13 infanterie, generalul Gheorghe Rozin în Ordinul de zi nr. 180: „În dimineața acestei zile (22 septembrie 1941 - n.r.), divizia a fost atacată de forțe mult superioare. Două regimente, trupe proaspete aduse pe mare au atacat, susținute de artileria navală și terestră, de care de luptă și aviație de bombardament. Divizia, avînd numai o parte din forțele sale la îndemînă, deoarece majoritatea forțelor se aflau în altă parte, a luptat eroic cu toată superioritatea inamicului; cu toate că au luptat unul contra cinci și unul contra zece, au putut să oprească definitiv pe inamic, care nu a mai făcut un pas înainte... Mulți gradați au murit în mijlocul unităților lor, mulți servanți principali au murit străpunşi de baioneta inamică, trăgînd pînă la ultimul lor glonț. În fața lor ne plecăm frunțile, ne închinăm şi îi asigurăm că vor trăi veşnic în inimile noastre. Foarte mulți ofițeri şi ostaşi răniți s-au prezentat la unități, şi-au făcut pe deplin datoria, înfruntînd cu curaj şi energie atacul inamic şi luptînd din răsputeri pentru respingerea lui. Datorită eforturilor supraomeneşti depuse ei, au reuşit a opri pe inamic. Cu durere trebuie, însă, să vă spun că au fost o parte din ostaşi care nu şi-au făcut datoria aşa cum au jurat prin jurămîntul de credință. În loc să lupte cu curaj au fugit ca laşii, iar unii au părăsit armamentul. Toți aceştia îşi vor primi pedeapsa cuvenită.

Vor fi împuşcați ca şi cei care şi-au tras singuri în mînă. Din cauza acestora care nu-şi fac datoria sîntem nevoiți să suferim pierderi zadarnice. Pentru aceste motive acei care nu au stat pe poziție vor fi împuşcați”.

- În sectorul Regimentului 27 infanterie lupta capătă iarăşi aspecte dramatice. „Inamicul - consemnează jurnalul de operații al unității - nu cedează creasta vest Dalnik şi este din nou asaltat cu grenada şi baioneta.

Această luptă în interiorul poziției este dusă cu aceeaşi dîrzenie şi spirit de sacrificiu. Comandantul batalionului 1, maiorul Knop R., care înainta cot la cot cu batalionul 2, împreună cu comandantul companiei 4 mitraliere şi cu adjutantul sînt prinşi de focul puternic al aruncătoarelor şi răniți toți trei după ocuparea crestei vest Dalnik. Numesc la comanda batalionului 1 pe căpitanul Mirea Marin de la compania comandă. Atacul se continuă în tot cursul zilei şi batalioanele reuşesc să cucerească ultima creastă care dă în Dalnik la circa 700-800 de metri de acest sat. Dacă acest atac a reuşit cu toate pierderile grele pe care le-am suferit, aceasta se datoreşte, în primul rînd, eroismului fără pereche al ofițerilor, subofițerilor şi trupei Regimentului 27 dorobanți. Crîncena luptă care s-a dat la vest de Dalnik constituie o pagină de glorie înscrisă de regiment”.

- În luptele de la Dalnik, Regimentul 27 avea să piardă 367 de militari ucişi, 853 de răniți şi 87 de dispăruți. Relevîndu-le jertfa, comandantul unității consemna: „Țara va fi veşnic recunoscătoare acestor eroi care n-au precupețit nimic pentru a fi la înălțimea misiunii ce li s-au cerut. Ei sînt veşnici apărători ai credinței şi virtuților noastre strămoşeşti. Cimitirul de la Leniental, unde sînt aliniați toți aceşti martiri eroi, este o mărturie nepieritoare pentru generațiile care vor veni. Exemplul lor nu va fi uitat niciodată. Patria le datorează mult şi recunoştința ei va fi veşnică”.

Pierderile zilei: 474 de militari ucişi, 1.475 de răniți şi 1.247 de dispăruți. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 9 august 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (18) II. Hitler îşi pregăteşte armele (8) Audiența la Cancelaria Reich-ului: „Führerul“ își expune politica (2) Am trecut apoi în revistă relaţiile existente între ţara mea şi statele vecine şi mi-am exprimat puternic convingerea (amintind de conversaţia pe care am avut-o în tren cu colonelul Beck) că Polonia era sincer animată, faţă de Reich, de intenţiile cele mai paşnice.

Hitler m-a lăsat să vorbesc fără să mă întrerupă pentru a putea, la rîndul lui, cînd îi va veni rîndul, să rămînă stăpîn pe conversaţie. Nu-i plăcea dialogul; cînd a luat cuvîntul nu şi-a mai ascultat decît propria inspiraţie.

El începu prin a-mi vorbi de ţara mea: „Acordul nostru economic este bun, deoarece el este bazat pe interese naturale. El este durabil. S-a spus că noi vi l-am impus. Acest lucru este absurd (...). Principiul naţional, vedeţi dv., trebuie să fie la baza oricărei orînduiri durabile. Acesta este motivul pentru care nu mă voi atinge de România. Şi nu voi încuraja nici o revendicare îndreptată împotriva ei - atît timp cît îmi va fi permis să contez pe prietenia ei”.

Această ultimă rezervă dădea asigurărilor formale ale Führerului un caracter întîmplător.

Se scursese doar o lună de cînd interlocutorul meu, acest înflăcărat campion al principiului naţionalităţilor,

Casa Poporului – adevărata istorie (23) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (3) Pe cele patru faţade ale edificiului se găseşte cîte o intrare principală care se evidenţiază, fiecare, printr-o uşă impunătoare ce se deosebeşte de celelalte prin modul cum este confecţionată, din metal, sticlă sau lemn masiv din stejar şi nuc, cu ornamente sculptate. Înălţimea unei uşi este de 7 metri, iar lăţimea, atunci cînd este deschisă, ajunge la 6 metri. Mărimea a fost determinată de prevederi protocolare şi nu a rezultat din imaginaţia proiectanţilor. Atunci cînd o înaltă personalitate este însoţită de alta de acelaşi rang, aceştia trec prin uşa deschisă împreună şi nu unul după altul. Fiecare uşă are în construcţia ei geamuri mari. În partea de jos acestea sînt fixate pe vertical, iar în partea superioară pe orizontal. Geamurile au pe suprafaţa lor diferite desene realizate prin tratare chimică. Prezenţa acestor geamuri, în afara frumuseţii lor, asigură, în holuri, lumină naturală. Prin modul în care sînt construite,

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (127) Premoniţiile Ameliei (2) La 18 iulie 2002, parcă vine cu o precizare asupra visului premonitoriu de mai sus. De data asta, în vis i se arată că are 4 copii, nerecunoscuţi de tatăl lor, exact cîţi ani va mai dura viaţa ei de la acea dată.

Joi, 29 august 2002, notează un coşmar pe care l-a avut în noaptea trecută, fiind înjunghiată în partea dreaptă a corpului cu un cuţit sau sabie, între sîn şi vertebre, străpungăndu-i spatele. Trăieşte durerea, i se scurge tot sîngele din trup, care o menţinuse în viaţă. Şi simte cum se sfîrşeşte încet-încet. Pînă şi picioarele i se par retezate. „Muream. Cu glasul din ce în ce mai stins ceream iertare. Iertaţi-mă! Iertaţi-mă! Iertaţi-mă! Şi viaţa mea pe pămînt s-a oprit aici!”.

După 2 ani de la acest coşmar, Amelia şi-a cunoscut diagnosticul. În toată această perioadă de cîteva luni, în mai multe rînduri, a trăit în realitate durerile din acel coşmar şi şi-a simţit sfîrşitul descris, cu precizie. „Mamă – mi-a spus fata – în vis mi s-a arătat că am murit de mîna lui, cu dureri pe care, cu adevărat le-am trăit, mai tîrziu, în realitate. Oare omul ăsta, eu, iubindu-l atît de mult, el, să-mi fi dorit moartea? Cînd eram singură în garsonieră

RM

pusese stăpînire pe Cehoslovacia. În acel moment, situaţia României inspira cea mai vie nelinişte prietenilor ei. În raportul său din 19 martie (care îmi fusese comunicat de guvernul francez) ambasadorul Coulondre îşi exprima teama ca lui Hitler, ocupînd Boemia, să nu-i treacă prin cap „să se înfunde mai mult spre Est”. Mi se părea, după ce l-am auzit pe Hitler, că o ameninţare imediată nu mai era de temut în cazul României. Era tot ceea ce se putea spera, în acele timpuri de securitate provizorie, în care pentru o ţară, obiect al poftelor Reich-ului, fiecare zi cîştigată putea să ajute puterile paşnice să se reculeagă, să intre în contact, să încerce să ia în comun măsuri de siguranţă. „Garanţiile anglo-franceze, declara cancelarul, nu vă vor servi la nimic. Dar nu o să mă formalizez. Vă cunosc slăbiciunile pentru Franţa. Cu totul alta ar fi atitudinea mea dacă ar trebui să participaţi alături de sovietici la acest vast plan de încercuire a Germaniei, pe care-l pregăteşte guvernul de la Londra. Un astfel de plan pune existenţa Reich-ului în pericol; noi sîntem hotărîţi să ne apărăm prin toate mijloacele”.

Acest avertisment (atît de asemănător cu cele pe care Hitler nu înceta să i le dea lui Beck) îşi avea, desigur, importanţa lui. Stăpînii nazişti, cancelarul ca şi Göring, făceau impresia că vor să considere orice acord cu Uniunea Sovietică ca o provocare la adresa Germaniei. Dar nu era de ajuns să ţii seamă de acest avertisment. Cuvintele pe care avea să mi le spună Hitler în legătură cu Polonia trebuiau să demonstreze cît de puţin că „principiul” lui Beck (de a ţine Rusia la distanţă de combinaţiile sale politice) avea priză

asupra Führerului. „Greşeala domnului Beck, îmi zise Hitler, este aceea că s-a dus la Londra. Nu voi înţelege niciodată schimbarea care a intervenit în atitudinea Poloniei. Este o schimbare care poate să-i fie fatală.

Argumentele lui Beck n-au nici o valoare; povestea cu reasigurarea nu stă în picioare. Angajamentul anglopolonez este în contradicţie flagrantă cu acordul pe care l-am încheiat altădată cu mareşalul Pilsudski. În cazul unui conflict între Reich şi oricare altă putere, conflict la care Anglia ar lua parte, Polonia s-a angajat să ia poziţie împotriva Germaniei. Mi se răspunde că am aprobat existenţa acordului franco-polonez. Acest lucru n-are nici o legătură cu această chestiune. Eu am luat act în 1934 de angajamentele poloneze existente la acea dată; dar nu admit o extindere ulterioară a acestor angajamente. În condiţiile acestor angajamente noi, eu nu aş fi semnat niciodată acordul meu! lată de ce nu mai dau nici un fel de importanţă acestui acord. Am oferit Poloniei o înţelegere în privinţa oraşului german Danzig.

Acest oraş, conform dorinţei sale vii, trebuie să fie alipit Reich-ului. Nimic, absolut nimic nu ar putea împiedica acest lucru. ...Dl Beck s-a alăturat puterilor occidentale.

El şi-a hotărît singur soarta. Nu ştiu ce va urma, dar un lucru este sigur: soluţia care se va impune nu va mai ţine seamă în acelaşi fel de interesele Poloniei. Şi în ceea ce priveşte problema Danzigului, ea trebuie să fie rezolvată cît mai repede - şi aşa va fi, oricare ar fi combinaţiile politice ale d-lui Beck!” (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

aceste uşi elimină orice părere că prezenţa lor ar închide intrarea într-o fortăreaţă.

Candelabrele existente în sălile, saloanele şi pe culoarele Palatului Parlamentului au mărimi şi forme diferite în raport cu importanţa locului unde sînt montate.

Sînt construite din schelete metalice de culoare galbenă, pe care se găsesc şiruri formate din mici bucăţi şlefuite de cristal. Bogăţia şi aranjamentul acestor cristale fac inobservabile structurile metalice. Intră în concurenţă cu cele mai frumoase candelabre aflate prin importante saloane din lume. În fiecare candelabru se găsesc, în majoritatea lor, multe zeci de becuri care răspîndesc o bogăţie de lumină. Bucăţile de cristal, mai mari sau mai mici, au suprafeţe şlefuite în multe faţete. Sînt realizate la o fabrică de sticlă din Mediaş. Efectul răspîndirii luminii este amplificat de formele pe care le au. Montarea micilor bucăţi de cristal se făcea la un atelier din Bucureşti.

Confecţionarea acestor surse de lumină nu a însemnat un efort deosebit la nivelul industriei de specialitate care a creat noi locuri de muncă şi beneficii celor ce le produceau. Numai în acest palat sînt instalate sute de candelabre. Multe din ele depăşesc lăţimea de 1,50 metri şi o înălţime de aproape 3 metri. În afara acestora au mai fost confecţionate, tot din cristal, mii de corpuri de iluminat, care completează şi

participă la frumuseţea saloanelor şi a tuturor sălilor. Nu se găsesc candelabre şi alte corpuri de iluminat cu monturi speciale în birourile şi pe culoarele unde se desfăşoară activităţi administrative. De la început s-a ţinut seama să se separe zona protocolară de restul încăperilor.

Rostul acestor corpuri de iluminat din zona specială de protocol a mai fost şi de a impresiona. Specialiştii în materie de iluminat le aseamănă cu cele aflate în marile palate din Maroc dar şi din Franţa. Ca şi de prin alte părţi.

Din descrierea încăperilor ce vor urma şi care reprezintă doar o parte din cele destinate activităţilor protocolare, ni s-a părut că ele prezintă interes prin destinaţie și frumuseţea finisajelor. Va rezulta că nimic nu s-a realizat la repezeală şi la întîmplare.

Se va remarca puterea de creativitate a specialiştilor, dar şi faptul că nimic nu s-a făcut din economie şi prin înghesuială. Nu se elimină nici grija de a demonstra această capacitate urmaşilor din generaţiile viitoare.

Sobrietatea, modernismul şi îndeosebi grija pentru crearea condiţiilor de lucru au fost favorabile. Este una din explicaţiile importante. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

şi îmi era rău, rugîndu-mă, noaptea, o voce de bărbat, asemănătoare cu a lui Florin, îmi striga la uşă: «Ai să mori! Am să te omor!». Crezi că era Florin? În aceeaşi perioadă de timp, mătuşa lui mă suna la telefon, dîndu-se drept presupusa soţie a lui şi mă făcea în toate felurile, ameninţîndu-mă şi ea cu moartea. Ştiu că tu nu vrei să crezi în vrăji, dar poate ele există şi provoacă boli ce pot aduce moartea!”.

La 26 februarie 2003, viseză că Georgiana va naşte primul ei copil, o fetiţă. Într-adevăr, după 3 ani, cînd Amelia nu mai era în viaţă, Georgiana a născut o fetiţă.

13-14 martie 2003, Amelia scrie în Jurnal: „Mă simt confuză. Sînt trează şi parcă visez. Văd chipul Prea Fericitei Fecioare din icoana protejată cu sticlă, ba nu pare sticlă, ci apă sfîntă, e Muceniţa Fotinia, a cărei prăznuire este pe 26 februarie. Mă aflu pe un pat de spital.

Sînt mulţi bolnavi aici şi toţi cer ajutor. Vor să fie salvaţi.

De undeva, de departe, se aud clopote de îngropăciune.

Participam la procesiune cu mama, cu Lucia, cu mai multă lume prietenă. Eu, parcă eram acolo vie, parcă nu eram vie, dar vedeam tot ritualul înmormîntării. Al înmormîntării mele?!”. Şi-a văzut, cu aproape 3 ani înainte, exact cum s-a petrecut, sfîrşitul ei, pe un pat de spital, în curtea căruia se află o biserică. Băteau clopotele, şi în acea Duminică Neagră, cînd noi, părinţii, părăseam spitalul, pentru totdeauna, fără fata noastră. Începea slujba în Biserică

şi se vestea prăznuirea Muceniţei Fotinia, mult adorată de Amelia... Îmi amintesc cum, la vremea cînd a avut acest vis, povestindu-mi-l, mi-a cerut să-l comentăm. Adică, să-l descifrăm. Eu am fost de părere că visul nu-i poate spune altceva decît că moartea a fugit de ea, căutînd să o conving că visele-coşmar prevestesc întotdeauna pe invers decît ce urmează să se întîmple. Şi, deşi ştiam că Amelia are premoniţii, căutam s-o abat de la ce ar putea prevesti rău, îndepărtînd-o de ideea că ce visează i se poate şi întîmpla.

7 iulie 2003. O altă însemnare premonitorie a Ameliei: „Mă simţeam împinsă cu o viteză colosală, independentă de raţiunea mea către acest pas salvator: căsătoria! Era în joc Viaţa sau Moartea! Şi dacă nu se va întîmpla acum, simt că voi pieri. Este cel mai important lucru pe care îl aştept şi simt presiunea timpului. Aş vrea, şi neapărat, cît se poate de repede, aş vrea să am un copil. Nu mai pot să am răbdare, nu mai vreau! Răbdarea nu-şi mai are loc în fiinţa mea. Nu mai vreau, nu mai pot aştepta! Cît să mai aştept? Încă un an, doi ani, să-mi treacă toată viaţa, pînă la 34 de ani!?”.

Cîtă hotărîre şi cîtă alertă, văzînd timpul trecînd „încă un an, doi ani, să-mi treacă toată viaţa, pînă la 34 de ani!?“. (va urma) MARIA popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

RM

19

Vineri, 9 august 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (110) Frăția insignei (2) Faptul că mă aflu aici mă trimite cu gîndul la zilele mele ca poliţist. Acest cimitir face parte din vechea viaţă.

Obişnuiam să conduc o maşină de patrulare către Viginia Avenue, chiar pe lîngă cimitir, aproape în fiecare seară.

Iar apoi au fost zilele petrecute în echipa de intervenţie.

Pînă recent, acelea au fost cele mai fericite zile din viaţa mea. Cred că acesta e motivul pentru care eu şi Fred am fost atît de apropiaţi. Viaţa a devenit mult mai complexă ulterior. Am înotat într-o mare a haosului şi am încercat doar să ne păstrăm capul deasupra valurilor pentru a nu ne scufunda. Ca poliţist, ca pilot şi ca agent, fericirea personală e mereu subordonată datoriei. Nu mi-am dat seama decît mai tîrziu cît de mare e sacrificiul. Cînd Fred mi-a arătat în cele din urmă acest lucru, am fost răvăşit de durere. Apoi eliberat.

Telefonul a sunat într-o dimineaţă din iarna anului 1996. Am crezut că sînt agenţii de la FOGHORN cu o altă urgenţă. S-a dovedit a fi Kenny Burchell, un vechi prieten din echipa de intervenţie.

Mi-a spus că Fred Davis era mort. Îmi amintesc că am ţinut receptorul în mînă, incapabil să scot un cuvînt, incapabil să mă mişc. Am trecut prin atît de multe

Memoriile unui celebru criminalist român (77) Descoperirea autorului unei fapte nefirești (3) După concluziile actului de autopsie, nu se putea stabili precis ora comiterii crimei – aceasta putînd fi plasată între orele 19 şi orele 5-6 ale zilei următoare.

Multiplele elemente care se conturau în învinuirea lui Vasile duseseră la reţinerea acestuia. Grija pentru adevăr, însă, făcuse ca, în paralel cu verificarea acestei prime ipoteze, să se desfăşoare investigaţii și cercetări, şi în celelalte ipoteze.

Referitor la cea de-a doua versiune, se făcuseră investigaţii pentru a se stabili la ce oră plecase victima din bufet și dacă plecase singur sau însoţit. Trebuia să se știe cum își petrecuseră timpul Cacuci şi Tudor, cu care victima șezuse la masă în bufet. Concepţia de lucru, profilul moral-profesional al lucrătorilor noștri, axate pe o strictă legalitate, generau o deosebită grijă de a nu se lăsa derutați de eventualele simple coincidențe. Se stabilise că Tudor ajunsese acasă în jurul orelor 23, în stare de ebrietate, după ce frecventase mai multe localuri, iar Cacuci, după plecarea din bufet, la orele 18,30,

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (29) Replica ambasadoarei americane (4) În faţa acestor vorbe aspre, ambasadoarea preferă să schimbe subiectul: - Am petrecut patru zile minunate în Egipt.

Saddam Hussein răspunde: – Poporul egiptean este deschis, bun şi este un popor foarte vechi. Ar trebui ca statele deţinătoare de cîmpuri petrolifere să ajute poporul egiptean, dar sînt de o meschinărie ce întrece orice închipuire. Este trist să recunoaştem, dar multe din aceste ţări sînt detestate de către arabi din pricina avariţiei lor.

Ambasadoarea americană: – Domnule preşedinte, ne-ar fi de mare folos dacă aţi putea să ne daţi o evaluare a ajutorului consimţit de fraţii arabi. Reprezintă aceasta întreaga măsură a eforturilor lor?

Preşedintele irakian: – În această privinţă, sîntem de acord cu preşedintele Mubarak, pentru ca premierul Kuweitului să se întîlnească cu preşedintele nostru din Consiliul superior al revoluţiei în Arabia Saudită. Saudiţii au stabilit contacte cu noi cu

probleme, încît ele au devenit o rutină pentru mine. Pur şi simplu treceam pe pilot automat şi făceam ceea ce trebuia făcut.

Nu şi de data asta. Tocmai vorbisem cu Fred înainte cu vreo cîteva zile. Tînăra sa soţie era însărcinată cu primul lor copil. Ne-am minunat de faptul că în curînd urma să fim amîndoi părinţi. Soţia mea era şi ea însărcinată.

Am trecut prin atît de multe împreună de-a lungul anilor, încît a avea această experienţă în tandem părea să fie o evoluţie firească.

– Ai fi fost un tată grozav, Fred.

Curăţ cîteva frunze aduse de vînt. Vreau ca mormîntul lui Fred să arate imaculat înainte de a pleca. Le voi arăta şi altora că acest bărbat nu a fost uitat.

Maşina lui Fred a derapat pe o bucată de gheaţă în timp ce el era în drum spre casă, cu o noapte înainte ca eu să primesc telefonul lui Kenny. Maşina sa intrase într-un stîlp. A fost dus la Suburban Hospital, unde a trecut încet dincolo. Îmi amintesc că m-am dus la spital. Ştiam că pot intra în sala de urgenţe, îmi arătam insigna şi puteam să-i văd trupul. Puteam să-mi iau la revedere.

Am rămas în parcare şi nu am putut ieşi din maşină. Nu am putut nici măcar să ating mînerul portierei. În final, am rămas pe scaun la volan şi am plîns.

Am fost întotdeauna un bărbat reţinut. Îmi temperez emoţiile cu ajutorul raţiunii de fiecare dată cînd sînt în stare să o fac. Nu am fost niciodată genul de individ exteriorizat, sufletul petrecerii. Sînt tăcut şi mă strecor

prin lume, simţindu-mă confortabil în umbrele ei. Fred a fost prietenul meu. A fost prietenul meu. Vom fi mereu legaţi unul de celălalt prin frăţia insignei. Nu am încetat niciodată să-i simt lipsa. Înmormîntarea a fost chinuitoare. Am purtat un costum Joseph Banks cu o bandă neagră peste insignă.

Am pus-o la gît, ca pe o medalie Sf. Christopher. Au fost prezenţi sute de poliţişti. Elicopterele de la Park Police au survolat zona în formaţie tipică pentru astfel de întîmplări nefericite. Au cîntat cimpoaiele, şi tot ce am putut să fac a fost s-o privesc pe văduvă şi să mă întreb de ce s-a întîmplat acest lucru.

Fred nu a avut niciodată şansa de a se bucura de familia pe care şi-a dorit-o întotdeauna. Eu am fost cel norocos dintre noi doi, însă pentru mine familia nu a putut fi pe primul loc. Întreaga mea viaţă a fost dedicată profesiei. Am început să număr toate zilele de naştere ale celor dragi la care nu am fost prezent, toate zilele de Crăciun pe care le-am petrecut peste hotare sau în New York. Au existat perioade în care am fost plecat luni de zile cu echipele de pază şi protecţie, şi nimeni – nici măcar tata – nu ştia unde eram. Cînd am făcut suma, am constatat că ratasem cîteva dintre cele mai importante momente din viaţa fiului nostru. Nu aşa am fost crescut.

Mi-am sacrificat timpul pe care trebuia să-l dedic fiului meu pentru binele general. (va urma) FRED BURTON

ajunsese la domiciliul surorii sale – Oana, soţia legitimă a victimei –, la orele 19, împrejurare confirmată de cinci martori; de la Oana, plecase, la orele 22, împreună cu un alt martor, şi ajunsese la dormitorul comun, unde dormise pînă dimineaţa, cînd plecase la serviciu. Relatările martorilor îl excludeau, deci, din cercul bănuiţilor pe Cacuci. În consecinţă, fusese dat de o parte, şi indiciul care apăruse, iniţial, împotriva lui Cacuci – fragmentele de urme digitale depistate pe comutatoarele electrice din locuinţa victimei – nu constituia o probă absolută, întrucît nu se expertizase o urmă digitală completă.

Referitor la cea de-a treia ipoteză, nu fuseseră identificate alte persoane cu care victima să fi avut vreun conflict serios, de natură a determina o asemenea răzbunare. Pînă şi concubina sa, Elisabeta, cu care ar fi putut avea un eventual conflict, ieșea din sfera bănuielilor, deoarece fusese plecată circa zece zile din oraş şi se întorsese cu trenul la cîteva ore după găsirea cadavrului.

Pe parcursul cercetării bănuitului Vasile s-au dispus mai multe măsuri și verificări, care întăriseră concluzia că acesta ar fi putut fi autorul omorului. Astfel, pe pufoaica lui, la circa 10 centimetri sub guler, s-a descoperit o urmă de sînge uman, a cărui grupă nu putuse fi determinată, dar amplasamentul acestei pete se corela cu dinamica acţiunii de lovire; pe căptuşeala unei cizme de cauciuc, în partea de sus, unde aceasta era răsfrîntă în exterior, se

descoperise o altă pată de sînge, din aceeaşi grupă cu cea a victimei, sîngele bănuitului făcînd parte din altă grupă; i se depistase sînge uman şi sub unghii, fără a fi, însă; posibilă, determinarea grupei sanguine.

Adăugîndu-se aceste noi şi preţioase indicii celor existente, se dispusese prelungirea reţinerii şi apoi arestarea lui preventivă.

La anchetă, însă, în mod consecvent, Vasile negase orice relaţie cu comiterea faptei. Reuşise chiar să dea o serie de explicaţii logice. Afirmase că sîngele de pe pufoaică putea proveni de la el însuşi; cel de sub unghii, de la un coleg, care se lovise la cap, iar cizmele, zicea el, le luase cu circa două săptămîni în urmă, de la magazia uzinei, şi fuseseră purtate de altcineva înaintea lui. Mai sugera că sîngele de pe cizme putea să provină şi de la concubina lui, care avea aceeaşi grupă cu a victimei. În această fază a cercetărilor, ofiţerii care anchetau cazul au primit şi sprijinul nostru, al celor din Direcţia Generală a Miliţiei. După cum era şi firesc, împreună cu colonelul Viorel Tăurescu şi procurorul Ion Stoenescu, am făcut o nouă analiză a dosarului pentru a se hotărî asupra măsurilor ce trebuiau luate, în continuare, în vederea lămuririi dilemei la care ajunsese ancheta, avînd un bănuit arestat şi un alt bănuit în stare de libertate: Cacuci, fratele Oanei. (va urma) DUMITRU CEACANICA

sprijinul preşedintelui Mubarak. Acesta mi-a telefonat de curînd, spunîndu-mi că propunerea înaintată de el a fost acceptată de kuweitieni.

Ambasadoarea, respirînd în sfîrşit uşurată: – Felicitările mele.

Preşedintele: – Se va ţine o reuniune protocolară în Arabia Saudită, apoi ea se va muta la Bagdad pentru discuţii amănunţite purtate direct între Kuweit şi Irak. Sperăm că vom ajunge la un rezultat. Sperăm totodată că obiectivele de perspectivă şi interesele majore vor fi mai puternice decît avariţia kuweitiană.

Ambasadoarea: – Pot să vă întreb cînd credeţi că va veni şeicul Saad la Bagdad?

Preşedintele: – Cred că va veni sîmbătă sau luni (28-30 iulie). I-am spus fratelui Mubarak că acordul trebuie să aibă loc la Bagdad sîmbătă sau duminică. Ştiţi, probabil, că vizitele fratelui Mubarak au fost întotdeauna de bun augur.

Ambasadoarea: – E o veste bună. Felicitări.

Saddam Hussein nu-şi va mai ascunde jocul.

– Fratele meu, preşedintele Mubarak mi-a adus la cunoştinţă că se tem. Spunea că trupele mele se află la nord

de linia Ligii arabe, la o distanţă de numai 20 km. I-am răspuns că, indiferent ce reprezintă aceste trupe, poliţie obişnuită, grăniceri sau armată, şi indiferent de numărul lor, de sarcina lor, poate să transmită kuweitienilor angajamentul nostru că nu vom întreprinde nimic pînă ce nu ne vom întîlni. Dacă atunci cînd ne vom întîlni vom constata că mai este o speranţă, dispare orice risc.

Dar dacă nu sîntem în stare să găsim o soluţie, atunci e normal că Irakul nu va accepta să piardă, chiar dacă înţelepciunea trebuie să domine orice altă consideraţie.

Iată deci veşti bune. Tarik Aziz exclamă: – Aveţi informaţii pe care nu le deţine nimeni altcineva!

Din această întrevedere, pe cale de a lua sfîrşit, April Glaspie nu va reţine decît această concluzie optimistă, uitînd toate ameninţările şi avertismentele cu care Saddam Hussein şi-a brodat discursul încă din clipa în care a pătruns în biroul conducătorului suprem al Irakului. Retrăgîndu-se, ambasadoarea americană îl asigură încă o dată pe Saddam Hussein că mesajul lui va ajunge la destinatar: – Am planificat să plec în Statele Unite chiar luni (30 iulie). Sper să-1 pot întîlni pe preşedintele Bush în cursul săptămînii viitoare. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 9 august 2019

RM

Sămînța bună

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (41) LUNA APRILIE 6 aprilie – Aripile noastre ,,Le vor creşte aripi ca ale vulturului.” (Isaia 40, 31) Există o legendă plină de poezie despre felul cum au fost create păsările. Aceste făpturi drăgălaşe fuseseră împodobite cu pene frumoase, aveau un glas minunat şi umpleau văzduhul de cîntece cristaline, dar, din păcate, nu se puteau avînta în văzduh fiindcă n-aveau aripi.

Atunci, Domnul le-a făcut aripi, le-a arătat păsărilor şi a spus: „Vă dau această povară ca s-o purtaţi”. Păsările au privit cu nedumerire și spaimă acea povară necunoscută, după care, ascultătoare, au luat-o în cioc, şi-au pus-o în spate şi li s-a părut foarte greu de purtat - însă cu timpul s-au obişnuit cu aripile și, pe măsură ce le purtau, acestea se făceau una cu trupul lor, pînă cînd păsările s-au învăţat să le folosească. Întinzîndu-și-le, s-au avîntat sus de tot deasupra pămîntului: și așa povara s-a prefăcut în aripi. În locul greutăţii, păsările au dobîndit puterea nouă, pînă atunci necunoscută de către ele, de a zbura.

Această legendă are două înţelesuri. Toţi sîntem ca nişte păsări fără aripi, iar încercările şi îndatoririle pe care ni le trimite Domnul trebuie să ne înveţe să ne ridicăm deasupra a tot ce e pămîntesc. Ne privim grijile ca pe o povară greu de purtat, dar cînd vom înţelege că Domnul ni le trimite ca să ne înveţe să ne ridicăm mai sus, le primim fără murmur. Ce se întîmplă atunci? Ele se prefac în aripi şi ne poartă pînă la cer, pe cînd fără ele poate că am rămîne lipiţi de acest pămînt jalnic. Înălţîndu-ne sufleteşte, ele se prefac într-o binecuvîntare.

Dacă ne dăm în lături de la îndeplinirea unei îndatoriri, dacă ne ferim de sarcina care ne-a fost trimisă, pierdem putinţa de a creşte duhovniceşte. Aşadar, să ne purtăm fără şovăială sarcinile, cu nădejdea în Domnul, și să nu uităm că El vrea să ni le preschimbe în aripi.

Să nu uităm că în timpul zborului prin viaţa pămîntească aceste aripi pe care ni le-a dat Dumnezeu, de multe ori încă plăpînde, au nevoie de ocrotire, de întărire și mai ales de curăţire de colbul pămîntesc, ce le îngreunează. Aici ne vine în ajutor dragostea lui Dumnezeu, întinsă asemenea unor aripi largi asupra noastră, a celor ce peregrinăm pe acest pămînt. Sub Acoperămîntul Celui Preaînalt trebuie să alergăm iar şi iar, ca să ne întărim pentru noi zboruri şi, desfăşurîndune aripile, să ţinem minte întotdeauna că ele nu pot rămîne întinse decît prin Puterea lui Dumnezeu.

7 aprilie – Sprijin de nădejde ,,Şi iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie.” (Luca 9, 30) În vremea căii Sale însingurate şi îndurerate de pe pămînt, Isus Christos nu a vrut să nu simtă asupra Sa, încă de la început, întreaga greutate a crucii care ÎI aştepta.

Sufletul Lui suferea pentru sărmana omenire păcătoasă, pe care venise să o răscumpere, fiind El însuşi întru totul ,,un om al durerilor” (Isaia 53, 3) - şi iată că apar doi bărbaţi din lumea de dincolo, care de multă vreme sălășluiau în slava Tatălui ceresc. Trimişi de Dumnezeu, ei au stat de vorbă cu Isus despre ceea ce-L aştepta, unind, parcă, în clipa aceea cerescul cu pămîntescul! Erau Moise şi Ilie, trimişi la Fiul lui lui Dumnezeu ca să-L întărească înainte de ceasul cel dureros de pe Golgota, să-I aducă lumina cerească înainte ca El să meargă prin valea întunecată de păcat a lumii pămîntești.

Oare această vedenie minunată nu ne arată că Domnul trimite şi acum sufletele celor dragi care au plecat dintre noi ca să ne mîngîie şi să ne sprijine? Această mare taină nu ne-a fost dezvăluită, nu îndrăznim să spunem cu tărie că aşa este – dar, întemeindu-ne pe Evanghelie, n-am putea, oare, nădăjdui într-o asemenea comunicare cu lumea cea nevăzută? Legătura noastră în Christos cu această lume nu încetează niciodată: moartea nu poate strica nimic din cele duhovniceşti, ea nu poate slăbi iubirea: ,,Dumnezeu nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, fiindcă toţi trăiesc în El” (Luca 20, 38).

De la religia lipsei la lipsa religiei (1) Un grup de atei din Sacramento, California, a pregătit pentru perioada Crăciunului 55 de panouri publicitare care afișează imagini cu localnici și sloganuri precum „Bun fără Dumnezeu“ (,,Good without God”), „Să fac binele este religia mea“ (,,Doing good is my religion”), ori „Crede în tine însuţi“ (,,Believe in yourself”).

Este doar o nouă iniţiativă încadrată în tendinţa actuală de afirmare vocală a ateismului, conform căruia viitorul umanităţii va fi areligios. În conștiinţa populară s-a diseminat deja ideea că sîntem într-o perioadă de tranziţie, iar societatea umană, în procesul ei continuu de evoluţie, va renunţa la credinţele religioase, singurul Dumnezeu recunoscut urmînd să fie sinele.

Utopia ateistă În 2012, un psihobiolog irlandez a readus în atenţia publicului interesat de fenomenul religios o ipoteză pe cît de vehiculată, pe atît de contestată: dispariţia religiei. Nigel Barber, autor al cărţii ,,Why atheism will replace religion” (,,De ce ateismul va înlocui religia”) e convins că, pe măsură ce situaţia materială a oamenilor se îmbunătăţește, disponibilitatea lor de a crede și de a fi reverenţioși faţă de o fiinţă supranaturală scade. De aceea, susţine el, în ţările bogate, ateismul înflorește și va continua să prospere pînă cînd oamenii religioși vor deveni o minoritate. Studiul său a inclus măsurarea produsului intern brut (PIB) al ţării avute în vedere, preţurile locale și indicele de dezvoltare umană (HDI); pe baza acestor date, dr. Barber a ajuns la concluzia că o ţară de nivel mediu se va transforma într-o societate laică pînă în 2041. Care este explicaţia propusă de psiholog pentru acest fenomen? El consideră că, atunci cînd posesiunile materiale sînt suficiente pentru a le acoperi necesităţile individuale, oamenii nu mai au nevoie săși pună nădejdea în influenţe supranaturale. Religia va suferi un declin nu numai pentru că oamenii devin

mai înstăriţi, ci și ca urmare a creșterii calităţii vieţii, a reducerii incidenţei bolilor grave și a educaţiei mai bune.

Ateismul militant, de altfel, propune un Paradis alternativ, o societate perfectă, o mîntuire colectivă, ca urmare a progresului știinţific și tehnologic. Încă din 1932, romanul ,,Minunata lume nouă”, semnat de Aldous Huxley, prezenta o asemenea lume utopică.

Evenimentele descrise în carte se petrec undeva în Londra anului 2540. Societatea perfectă imaginată de autor este un soi de paradis construit prin intermediul dezvoltării știinţei și a tehnologiei. Și cum e de așteptat, în această „lume nouă“ nu mai este loc și pentru religie sau, citînd un personaj din roman, Dumnezeu a ajuns să se manifeste ca o „absenţă“.

De ce se vrea eradicarea religiei? În concepţia ateilor militanţi, renunţarea la religie nu este doar un proces inevitabil, ci și unul care trebuie grăbit. Asta pentru că religia e percepută ca o „boală“ de care trebuie să te vindeci sau ca un drog de sevrajul căruia umanitatea trebuie să scape. Nu de puţine ori, religia a fost descrisă în termeni peiorativi și caricaturali, fiind chiar acuzată că ar fi „rădăcina tuturor relelor“. În acest context, ateii idealiști cred că eradicarea religiei ar duce la încetarea conflictelor și, deci, la o lume mai bună. „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decît să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?“.

Abordarea este, însă, tendenţioasă, evitînd să recunoască faptul că orice persoană religioasă, care urmează Biblia, Coranul sau altă carte (cel puţin percepută ca fiind) sacră, este chemată să fie bună. Pe de altă parte, a spune că toate conflictele lumii sînt generate de religie e un mod simplist de a vedea lumea. Războaiele lumii au fost și încă sînt de natură economică, chiar dacă sînt susţinute politic și însufleţite prin intermediul religiei. În cartea ,,I Don’t Believe in Atheists” (,,Nu cred în

Afirmații ,,Cine umblă cu înțelepții se face înțelept, dar cui îi place să se însoțească cu nebumii o duce rău.” (Proverbe 13.20) v ,,Cînd o ușă se închide, o alta se deschide; dar deseori ne uităm atît de mult la ușa închisă în așa fel încît nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.” (Helen Keller) v ,,Nu este înțelept să fii sigur de propria ta înțelepciune. Este sănătos să ți se aducă aminte că și cel puternic poate slăbi, iar cel înțelept poate greși.” (Mahatma Gandhi) v ,,Prietenie înseamnă să fii alături de prieteni nu cînd au dreptate, ci cînd greșesc.” (Andrѐ Malraux) v ,,E o faptă regească să dai ajutor celor căzuți.” (Ovidiu, scriitor latin) v ,,Cel care nu iubește pe nimeni nu e iubit de nimeni.” (Democrit, filozof grec) v ,,Dacă găsești un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.” (J. F. Kennedy, președinte american) v ,,Sufletele mari au întîlnit întotdeauna opoziție din partea minților mediocre.” (Albert Einstein, savant) Ce bucurie să te gîndeşti la însemnătatea minunatei întîlniri de pe Muntele Taborului! Întemeind Noul Testament prin Sîngele Său, Christos, cu puţin înaintea patimilor şi a morţii Sale, stă de vorbă cu doi soli ai lumii Vechiului Testament, care aşteptau de multe veacuri venirea Lui şi vestea jertfei Lui răscumpărătoare. Cei din vechime îşi puneau nădejdea în Cel ce avea să vină, noi ne-o punem în Cel care a venit, şi toţi, cei cereşti şi cei pămînteşti, Îi slăvim într-un cuget minunatul şi preaslăvitul nume. (va urma) atei”), Chris Hedges, corespondent al ziarului The New York Times, demontează presupoziţiile ateilor militanţi (precum Richard Dawkins, Christopher Hitchens, Sam Harris ori Daniel Dennet) care descriu conflictele armate ca fiind rezultatul ideologiilor religioase. Spre exemplu, Chris Hedges cataloghează drept „ridicolă“ teoria conform căreia războaiele în Balcani au fost generate de religie. Este adevărat că războiul din Bosnia (ca multe altele) a fost alimentat cu ajutorul unor instrumente religioase, dar conflictul armat era unul de natură economică. În realitate, problema majoră a demersului ateismului militant este că prezintă formele pervertite de religie ca reprezentînd curentul principal. Pe de altă parte, nu face o distincţie clară între instituţiile religioase și religie. Natura umană degradată face ca și instituţiile religioase să fie atinse de corupţie, dar asta nu anulează valorile religioase.

Alternativa „religiei seculare“ (1) În contextul vidului creat de excluderea credinţei (religioase), se propune crearea unei „religii seculare“.

Alain de Botton este un gînditor contemporan, scriitor (romancier, eseist și jurnalist) și realizatorul mai multor programe de televiziune prin care popularizează știinţa împreună cu sistemul ideologic ateist. Într-un discurs TED, Alain de Botton încearcă să răspundă la o întrebare provocatoare: ,,Care sînt acele aspecte ale religiei pe care ar trebui să le adopte ateii?”. Iar de Botton pledează în favoarea unei „religii pentru atei“ (pe care o numește „Ateism 2.0“), care să integreze forme și tradiţii religioase ce hrănesc nevoia umană de comuniune, ritual și transcendenţă.

Sugestia lui de Botton chiar a fost luată în serios.

Așa se face că un grup condus de „capelanul ateu“ Greg Epstein, autorul cărţii ,,Bun fără Dumnezeu” (,,Good Without God”), se întîlnește regulat duminica, în încercarea de a construi o comunitate seculară puternică la Universitatea Harvard, folosindu-se de ceea ce el numește „aspectele pozitive“ ale religiei. (va urma) Marius Necula

RM

21

Vineri, 9 august 2019

S , ase,

S mai i rdem *** - Mă jenez să cînt în fața unei mulțimii atît de mari – declară tînărul cîntăreț.

- Numai să începi, și publicul singur se va rări... *** Reporterul ia un interviu unei cunoscute actrițe: - Cîți ani aveți?

- Aproape patruzeci...

- De care parte? *** - Aceasta este ultima mea lucrare pictată în spirit realist – declară un pictor – și se numește ,,La lucru!”.

- Dar, maestre, în acest tablou nu lucrează nimeni!

- Păi, am spus că este în spirit realist... *** - Nu vă supărați, dar cu dvs. nu se poate discuta nimic despre literatură!

- Nu vă înțeleg, ripostă criticul. De ce?

- Pur și simplu, pentru că nu vă pricepeți. *** - De ce să divorțați după o conviețuire de douăzeci de ani?

P I Mo c c h io !

- Și ce, credeți că a fost așa de ușor? *** - Și soția nu are nimic împotriva pasiunilor dumneavoastră?

- Cîtuși de puțin.

- Și ce anume vă preocupă în timpul liber?

- Spălatul rufelor și al vaselor. *** - Cum este cu putință să umblați cu mașina în halul ăsta? – se arată indignat agentul de circulație. Farul vă este spart, stopurile nu funcționează, bara este strîmbată! Coborîți din mașină.... Șoferul descinde de la volan, își examinează autoturismul și exclamă stupefiat: - Dumnezeule! Unde mi-or fi rulota și familia? *** - Soțul dumneavoastră are ceva semne particulare? Altminteri, nu îl putem găsi...

- Încă nu, dar o să aibă cînd mi-l veți aduce acasă! *** - Astăzi parcă tușiți mai lejer...

- Păi cum să nu, doctore, toată noaptea am exersat! *** - Ce este filozofia?

- Știința de a fugări o pisică neagră într-o cameră obscură și să nu existe acolo nici o pisică. Unii filozofi susțin că ar fi prins-o! *** La doctor, după examinarea pacien­ tului: - Nu-i nimic grav! Va trebui să faci mai multă mișcare. Să mergi zilnic pe jos, un ceas sau două...

- Mă rog, dar cînd ar fi mai bine? Înainte de a-mi distribui poșta în oraș sau după? *** - Spune-mi, dragul meu, după ce gătesc ceva pentru cină, hrănesc copiii, îi spăl și-i culc, ești de acord să mergem la un film?

- Bineînțeles, dacă faci rost de bilete! *** - Azi, draga mea, nu am pescuit nimic.

- Știam, ai uitat banii pe masă... *** - Un frigider este strict necesar pentru casa omului. În el puteți păstra alimentele timp de zece zile.

- Și-n intervalul acesta ce mănînc? *** - Dar poți cumpăra un ventilator din București?

- Pot...

- Atunci de ce vrei să-l cumperi din Brașov?

- Doctorul mi-a recomandat să respir aer de munte... *** - Căpitane, vasul se umple de apă.

- Calmează-te, omule, crezi că nu o să mai rămînă apă ca să navigăm? *** - Ce studiezi acolo?

- Geografia...

- Poți să îmi spui unde este Brazilia?

- La pagina 73... *** - Felicitări și casă de piatră! A fost dragoste la prima vedere?

- Nu. La a doua. La prima nu știam că este inginer... *** - În acest hotel, stimată doamnă, vă veți simți ca acasă!

- Sper că nu! Am venit să mă odihnesc... *** - Sincer, dumneavoastră nu aveți pic de talent.

- Acum e prea tîrziu. Deja am ajuns celebru... *** - Cu ce ați contribuit la construirea acestei piscine?

- Am adus o găleată de apă.

22

Vineri, 9 august 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Maramureș, fii binecuvîntat! (1) (urmare din pag. 1) Am avut fericirea de a vedea un loc unde a călătorit născătoarea lui Dumnezeu. Am fost, în urmă cu cîțiva ani, în Turcia, la cetatea antică Efes. Acolo, după mărturia Părinților Bisericii, ea s-a dus cu Apostolul Ioan, căruia i-a fost încredințată de Isus înainte de a-Și da duhul pe cruce. În încremenirea de marmură de la Efes, se păstrează ruinele, temeliile căsuței în care ea a trăit o vreme. De ce fac legătura asta? Am avut șansa unică într-o viață de om de a vedea și de a traversa multe meridiane ale lumii. Am fost în Japonia, la Hiroshima, și chiar am pus piciorul pe cicatricea aceea a pămîntului, unde a căzut, la 6 august 1945, pustiitoarea bombă atomică. Am survolat cu avionul Masivul Himalaya, am fost pe Marele Zid Chinezesc, am fost în Delta Nilului și la piramidele Egiptului, am fost în Moscova înghețată, dar unde n-am fost?

Iată, vă spun eu unde n-am fost. Spre marea mea rușine, încă n-am fost în Maramureș! Este pentru prima oară cînd am bucuria de a veni pe pămîntul sfînt al Maramureșului.

Mai bine mai tîrziu, decît niciodată, dar doresc prin asta să vă spun că viața de oraș, viața intelectualului, viața scriitorului, viața omului politic, dacă vreți, este uneori atît de contorsionată și atît de blestemată, încît îl duce bunul Dumnezeu prin toate pustietățile, dar n-apucă să-și vadă marile frumuseți ale pămîntului natal. Am traversat o bună parte a județului vostru, de la aeroportul din Baia Mare către această străveche localitate, și am avut bucuria să văd un peisaj absolut fantastic. Poate că voi, care trăiți din moși-strămoși aici, de zeci de generații, de la întemeierea lumii, nu mai aveți, în comparație cu alte zone, dimensiunea exactă a minunățiilor cu care v-a dăruit Dumnezeu. Eu cred că, alături de Bucovina, Maramureșul este cea mai curată zonă locuită de români, din toate punctele de vedere: din punct de vedere etnic, al populației, din punct de vedere al arborilor, al naturii, al aerului care te cheamă la o nouă viață, din punct de vedere al civilizației lemnului, din punct de vedere al acestor miracole inimaginabile care sînt mînăstirile dintrun lemn, unice în lume, din punct de vedere al icoanelor pe sticlă, unde ați dat capodopere ale umanității, din punct de vedere al porților inegalabile maramureșene și, nu în ultimul rînd, de fapt, în primul rînd, din punct de vedere al oamenilor și, în special, al copilașilor. Am văzut copii atît de frumoși, îmbrăcați de sărbătoare, ca niște fluturași albi, fetițele cu zadia lor arzătoare, cu dungi roșii și negre, sau negre și galbene, din timpuri imemoriale. Nicăieri în lume n-am întîlnit costume atît de frumoase. Numai voi aveți destoinicia de a purta în continuare hainele pe care le-ați moștenit din străbuni. Noi, la oraș, ne îmbrăcăm nemțește, după cum se spune de o sută și ceva de ani, cu costume, cu cravată, cu pantofi. Voi vă îmbrăcați în in, în cînepă, în bumbac, în borangic, în țesăturile cele mai naturale – materie vie, la modul propriu – probabil și din pricina asta trăiți mai mult decît noi.

Am spus că nu vă țin un discurs și uite că vă țin de vorbă, cînd, de fapt, noi avem o treabă mult mai importantă de făcut aici: avem de pus și sfințit piatra de temelie a statuii lui Bogdan Vodă. Biografia acestui țăran-militar, după scurgerea a peste 6 veacuri de Istorie, nu este întru totul cunoscută. Așa după cum istoricii consemnează, în anul 1343, el s-a răzvrătit împotriva tendinței de dominație maghiare, reprezentată de regele Ungariei, Ludovic de Anjou. Cu numai 13 ani înainte, dacă nu mă înșală memoria, dar profesorul universitar Mircea Mușat poate confirma, la 1330, un înaintaș al lui Ludovic, pe nume Carol Robert de Anjou, tot rege al Ungariei, avusese o experiență asemănătoare cu Domnitorul din Țara Românească, Basarab I Întemeietorul. I-a perceput un impozit atît de mare, în jur de 7 tone de argint, Basarab i l-a dat, dar ungurul voia de fapt toată Țara, astfel încît sărmanul voievod al Țării Românești a preferat lupta, și așa s-a scris o pagină de aur în Istoria Neamului Românesc! Pentru că la 1330, oștile năvălitoare au fost zdrobite la Posada, după cum relatează și ilustrează Cronica Pictată de la Viena. După 13 ani, un urmaș al acelui trufaș rege catolic al Ungariei avea să încerce o experiență asemănătoare cu Bogdan Vodă din Maramureș. A urmat o rezistență de circa 16 ani, pînă în 1359, cînd Bogdan a plecat spre

Soare-Răsare și a făurit, practic, formațiunea statală a Moldovei. Formațiuni statale au avut însă românii încă din zorii Istoriei, sînt formațiuni atestate încă din Secolele IX, X, XI, XII cu voievozii Glad, Gelu, Menumorut, Litovoi, Bărbat, Farcaș și mulți alții, dar conștientizarea, în varianta modernă statală, europeană, a făcut-o strămoșul vostru, Bogdan. El mă face să mă duc cu gîndul la biografia unui alt martir al Neamului Românesc, din altă zonă a Țării, care a fost Tudor Vladimirescu. Poate că nu se știe, dar Bogdan și Tudor înseamnă același lucru. Bogdan în slava veche înseamnă „Cel dăruit de Dumnezeu”, iar Teodor, în greaca veche, înseamnă tot „Cel dăruit de Dumnezeu”.

Amîndoi, la distanță atît de mare, au fost dăruiți de Dumnezeu, pentru ca de la ei încolo să înceapă o viață nouă în colectivitățile românești. După Bogdan I Istoria avea să se scrie altfel, la alte dimensiuni. După el au mai venit doi Bogdani importanți în viața Moldovei. A fost Bogdan al IIlea, tatăl celui care avea să devină Ștefan cel Mare, și a fost Bogdan al III-lea, supranumit „Cel Orb”, care era fiul lui Ștefan cel Mare, personajul pe care îl știți din transpunerea radiodifuzată a Epopeii lui Delavrancea, „Apus de soare”, care se încheie cu trăsnete și cu tunete de catapeteasmă zdrobită, cînd cade cortina peste viața eroului Ștefan, cu strigătul: „Ci vino odată, Bogdane!”. Acel Bogdan era botezat, după datină, cu numele întemeietorului Moldovei, maramureșeanul Bogdan. Știu că timp de 30 de ani acest inimos consătean al vostru, Vasile Deac-Moșu, a bătut cărările Bucureștilor – precum odinioară Horea al nostru, al tuturor, a luat de 4 ori drumului Vienei, pentru alte scopuri, dar la izvoare, la rădăcini, scopul era același: recunoașterea „drepturilor regnicolare”, cum spunea Simion Bărnuțiu la Blaj, ale Nației Românești pe vatra străbună. Horea avea norocul să fie primit, din 4 vizite, de 3 ori de împăratul Iosif al II-lea. Ulterior, avea să moară ca un martir. În acest an, noi comemorăm 210 ani de la Răscoala lui Horea. Moșu nostru este mai modest, el are, aparent, ambiții mai mărunte, dar munca lui, stăruința lui ne-au impresionant pe toți. Eu, cel puțin, i-am văzut silueta aparte pe străzile cu asfalt topit ale Bucureștilor, pe ulițele noastre murdare și balcanice, i-am văzut aura de mucenic de nenumărate ori. De-abia după evenimentele din Decembrie 1989, cînd am apucat și noi să deschidem o gazetă națională, Moșu și-a luat inima în dinți și a bătut la ușa revistei „România Mare”. Așa cum, vă asigur, bat foarte mulți oameni, în special din Transilvania, în condițiile dramatice în care au început românii noștri să nu se mai simtă stăpîni la ei acasă, cînd, pentru unii cosmopoliți, pentru unii vînduți a devenit o rușine să mai spui că ești român, a devenit o ocară să mai spui că ești patriot, a devenit un fel de modă trecătoare patriotismul, de parcă patriotismul ar fi o pereche de blugi sau o cămașă luată de la „Comturist”. Patriotismul nu-i o modă, patriotismul este întipărit în sîngele nostru și l-am supt odată cu laptele de la măicuțele noastre. Patriotismul vine din Istorie și merge în Istorie și această flacără sacră l-a făcut pe Moșu să bată și la ușa noastră și să ne ceară sprijin. Întîmplarea a făcut că atunci aveam o comunicare directă, telefonică, cu cabinetul președintelui Țării, Ion Iliescu, și am rugat Palatul Cotroceni să-l primească pe Moșu, ca să-și spună păsul. Știu că el a primit, în acea primă fază, promisiunile de rigoare. Ulterior însă, Moșu s-a izbit de zidul sărăciei, pentru că banii nu cresc în copaci, nu sînt ca merele pădurețe, e greu să agonisești o sumă atît de mare ca să faci o statuie impunătoare – din bronz, nu din piatră, nu din lemn – s-o faci durabilă. „Exegi monumentum aere perennius”, spune Horațiu. „Am înălțat un monument mai durabil ca bronzul”. Ulterior, văzînd că nu s-a făcut nimic, el iarăși a luat calea Bucureștilor, și întîmplarea, iarăși întîmplarea, care uneori ne guvernează existența, m-a făcut să particip la o masă oficială cu primul-ministru Nicolae Văcăroiu. L-am luat atunci de braț pe primarul vostru, căruia îi șade atît de bine cu eșarfa Tricoloră pe piept, și l-am dus la acea masă la Palatul Elisabeta, l-am prezentat premierului, l-am prezentat întregului Guvern și l-am rugat pe premier să facă ceva pentru Maramureșul istoric și pentru Nația Românească, să facă ceva pentru repunerea pe soclul lor a monumentelor mîndriei naționale. (va urma)

Balada sergentului Iordan

(care a înălțat, acum 100 de ani, opinca românească pe Parlamentul de la Budapesta) Din Olt plecară mulți ca el Să lupte pentru Țară Sub falduri mîndre de Drapel, Să-nvingă sau să moară!

Trei ani trecură foarte greu Sub gloanțe și șrapnele, Și, doar deasupra – Dumnezeu, L-a ocrotit de rele.

De pe trenșee, din Oituz, Cînd s-au salvat de moarte, Doar cu urale în auz Și cu un vis, departe, Tot în atacuri fără șir Cu vrerea ne-ntreruptă, I-a dat dușmanilor la mir Și i-a bătut în luptă.

S-a bucurat cînd, pe imaș, A alungat soldații, Și-n anotimpuri grele-n marș A traversat Carpații, Să trecă dincolo-n Ardeal Să dezrobească glia, Avînd în luptă un ideal: Să-nvingă România!

Dar, cînd ajunge la hotar, Așa cum tot promis-a, Ungurul se aprinde iar Și năvăli pe Tisa.

Deși războiul s-a sfîrșit Ei ne-asaltau cu tunul Din vrerea unui răzvrătit, Numitul Béla Kunul.

Nerespectînd, cum s-a decis Pe front cu aliații, În loc de pace, ei și-au zis: Ighen, dar, vrem Carpații! Și cînd văzură-ai noștri, toți, Că Ioșka vrea bătaie, Crezînd că sîntem idioți Și vrerea ni se-ndoaie, Se avîntară la atac Pe Tisa, cu pontoane.

Stați, unguri. Vă venim de hac.

La luptă, Gheorghe, Ioane! Și uite-așa, din loc în loc, Victoria se gustă Prin apă, peste dig, și-n foc, Românii trec prin pustă Și-ajung în Capitala lor Să-și facă-aici siesta, Să defileze cu onor Pe străzi, la Budapesta.

Cînd un sergent oltean ochi Drapelul țării gazdă Pe Parlament, el se gîndi O glumă să le ardă, Și-l descălță pe-un caporal De-opinca-i jerpelită, Și, într-un cadru epocal, Pe steag a fost proptită, Să bată vîntul din Carpați, Opinca, lin, s-o-ncline În veci de veci să nu uitați, Neștearsă din retine, Această stemă din popor Cînd vă veți bea palinca: C-a fost odată, în decor, Pe Parlament – OPINCA!

GEO CIOLCAN

RM

23

Vineri, 9 august 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (32)

„De cînd îşi consumă necazul în tăcere la Iaşi, regina Maria a avut numeroase prilejuri să vorbească cu soldaţii ruşi şi să se facă aplaudată.

După mărturia lui Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Iaşi, mulţi dintre aceşti soldaţi, deja constituiţi în soviete, o ovaţionau şi mergeau pînă acolo încît să strige: «A, dacă am fi avut o împărăteasă ca tine! Am fi păstrat-o şi ne-am fi dat viaţa pentru ea!». Astfel încît regina Maria îi cere mamei ei să aprobe acest plan şi să o ajute să îl ducă la îndeplinire, punîndu-i la dispoziţie fondurile necesare pentru succesul întreprinderii ei. Stupefiată, iar apoi indignată, bătrîna ducesă nu îşi lasă aşteptat răspunsul: – Spune-i fiicei mele că mă voi duce la biserică să mă rog la Dumnezeu să îi ierte astfel de idei!

Iar după ceai îşi completează astfel mesajul: – Spune-i fiicei mele că ar face mai bine să se ocupe de educaţia copiilor ei, şi mai ales de cea a fiului ei Carol, care a fost crescut de o manieră deplorabilă!

Nu se ştie cum s-a achitat Martha de această misiune pe lîngă regina Maria. De peste un an nu mai era în corespondenţă cu ea şi, după această însărcinare diplomatică delicată, regina reia chiar ea legăturile epistolare, trimiţîndu-i, la 12 septembrie 1917, o lungă scrisoare de 1.736 de cuvinte, pe care Martha, şocată atît de forma ei, cît şi de fond, o copiază în Jurnal, adăugînd pe marginea unor pasaje propriile ei comentarii”. Jucîndu-ne, puţin, pe simulatoarele ipotezelor, să ne închipuim ce-ar fi însemnat atunci, în 1917, ca Regina României să devină şi Împărăteasa Rusiei! O nebunie, nu-i aşa?

Dar s-ar fi scris Istoria altfel? S-ar fi scris. Aşa ceva l-ar fi anticipat, într-o oarecare măsură, pe Emil Cioran (care, la acea vreme, avea numai 6 anişori!) cu a sa dorinţă cosmică, privind o Românie cu destinul Franţei şi cu populaţia Chinei. În anul 1938, Martha Bibescu publică la Paris, sub pseudonim, romanul „Katia“, care avea să fie ecranizat, în acelaşi an, rolul principal fiind interpretat de tînăra Danielle Darrieux. (Şi Regina Maria a cochetat cu cinematografia, dorind să se „joace” pe sine, într-un film biografic care urma să fie turnat la Hollywood, la propunerea unui bun prieten, actorul american Douglas Fairbanks – dar politicienii gravi, de la Bucureşti, au oprit-o. Păcat, o asemenea peliculă, astăzi, ar fi fost un document de excepţie!) Mulţumită acelui film, Martha Bibescu e prima româncă ce apare la… Televiziune! E vorba de Televiziunea britanică; în 1938, existau, desigur, foarte puţine aparate (în Londra, care avea 7.000.000 de locuitori, erau doar 6.000 de televizoare). Atunci a remarcat-o soţia primului-ministru Neville Chamberlain, care, a doua zi, i-a expediat o foarte măgulitoare epistolă.

Femeie cu o puternică personalitate, ea le cerea, tuturor (fireşte, mai puţin celor mai importanţi ca ea), să-i spună „Alteţă” – ştim asta din amintirile unui ziarist de la „Adevărul”, primit de ea la Palatul Mogoşoaia. Aici a plantat ea nu mai puţin de 4.000 de bulbi de lalele, pe care i-a cerut, şi i-a primit, în locul banilor, ca onorariu pentru un ciclu de conferinţe ţinute în Ţările de Jos. În încăperile de la Mogoşoaia avea 37 de vaze de flori, pe care le primenea zilnic. Acolo, să nu uităm, a murit scriitorul Marin Preda, la 7 ani după ce venerabila stăpînă, de drept, a castelului murise la Paris. În Condica de Drum, Martha Bibescu se lasă pradă unui extaz mistic, dar, cum spuneam, comite destule erori: „Cum zicea Regele David în Psalmii săi, aşa să zicem şi noi: «Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru adevărul Tău, auzimă (sic!) întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nici un om viu nu poate fi drept faţă de Tine. Că vrăjmaşul goneşte sufletul meu, împilează la pămînt viaţa mea, pusu-m’a în întuneric ca pe cei morţi de veacuri. Şi s’a mîhnit întru mine duhul meu, întru mine s’a turburat inima

mea. Adusu-mi-am aminte de zilele de demult, cugetatam la toate lucrurile Tale, la faptele ruinelor Tale am gîndit. Tins-am către Tine mîinile mele, sufletul meu ca nişte pămînt fără apă. Degrabă auzi-mă, Doamne, slăbit-a duhul meu; să nu întorci faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în mormînt».

Principesa Bibesco, 18/31 Decembrie 1916”. Se cuvine

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (76) să spun de ce toţi românii stabiliţi la Paris, care aveau numele de familie terminat în „escu”, erau obligaţi să şi-l adapteze în dezinenţa „esco”: nu din snobism sau cosmopolitism, ci din pudoare, fiindcă în limba franceză „cul” înseamnă „fund”. Martha Bibescu era atît de grijulie încît, de cîte ori îşi vedea numele pe un afiş, sau pe eticheta unui dineu, îl corecta, ea însăşi, cu creionul, rotunjindu-l pe u în o.

109) MARIA FLECHTENMACHER. Nevasta compozitorului Al. Flechtenmacher (1822–1898), cel care a scris melodia la „Hora Unirii”. Nici ea nu e reţinută de Enciclopedii, deşi a fost un ferment real în perioada consolidării României moderne, prin activitatea sa în fruntea a numeroase societăţi feministe, filantropice, culturale etc. În urmă cu 25 de ani, pe cînd studiam mai multe colecţii de publicaţii, la Biblioteca Academiei, am dat de nenumărate ori peste numele acestei femei, cu o reală autoritate în cercurile politice şi sindicale ale vremii. Şi ea apelează la texte biblice, pe fondul înfrîngerilor suferite de Armata Română în finalul anului 1916, cînd lumea credea că numai bunul Dumnezeu ne mai putea ajuta: „După cum a zis Domnul, să fim tari, căci: «Cel ce va răbda pînă în sfîrşit acela se va mîntui.» M. Flechtenmacher”.

110) RAYMUND NETZHAMMER. În sfîrşit, i-a venit şi lui rîndul! Pînă la urmă, după atîtea vizite la Catedrala Sf. Iosif, ţăranul greco-catolic l-a găsit şi pe păstorul „papistaşilor” din Bucureşti. Era în toiul ocupaţiei germane. Figură foarte interesantă a lumii româneşti de la cumpăna secolelor, acest neamţ din Baden, cu cetăţenie elveţiană, prieten cu Regele Carol I (deşi, din motive religioase, la înmormîntarea acestuia n-a luat parte, motivînd că un catolic nu poate intra în Mînăstirea Ortodoxă Curtea de Argeş) şi confesor al Regelui Ferdinand care, aproape în fiecare duminică, venea să asiste la slujba oficiată de el. Misiunea lui a durat aproape 20 de ani, între 1905 şi 1924. Ar mai fi rămas mult şi bine, dar a fost „lucrat” de Nunţiul Apostolic trimis la Bucureşti de Vatican, Francesco Marmaggi (prezent şi el în Condica de Drum). Consemnările părintelui Netzhammer sînt un izvor de primă mînă.

El este, uneori, foarte aspru cu românii, punîndu-ise „pata” pe tribunii unionişti (Vasile Lucaciu, Nicu Filipescu, Octavian Goga, Take Ionescu, Delavrancea), ceea ce arată, încă o dată, că sîngele apă nu se face, neamţul rămîne tot neamţ, deşi, la 1905, cînd l-a trimis la Bucureşti, Papa Pius al X-lea i-a poruncit: „Să fii un bun român!” Bun român n-a fost, dar bun memorialist – asta da, nu se poate contesta. Un portret complex îi face un urmaş al său, Nikolaus Netzhammer, într-o revistă pe care mi-a furnizat-o, in extremis, consilierul senatorial Vladimir Fârşirotu, catolic şi el (mamă italiană): „La 4 iulie 1905 se stingea din viaţă în Evian-les-Bains (Franţa) fostul arhiepiscop de Bucureşti, Xaverius von Hornstein. La cîteva luni după aceasta, în 16 septembrie 1905, Papa Pius al X-lea l-a numit ca urmaş pe scaunul arhiepiscopal de Bucureşti pe benedictinul Raymund Netzhammer de la mînăstirea elveţiană Maria Einsiedeln.

Consacrarea a fost desăvîrşită la 5 noiembrie 1905, în biserica abaţiei San Anselmo, de către cardinalul Gotti, prefect al Congregaţiei De Propaganda Fide, căreia Dieceza de Bucureşti îi era subordonată. Dacă părintele Raymund petrecuse deja anii 1900–1902 la Bucureşti ca superior al Seminarului diecezan, trimis de către abatele

mînăstirii sale, în 1905 era Papa însuşi cel care îl trimitea acolo ca arhiepiscop: In verbo tuo, deviza de pe armoariile Arhiepiscopului Netzhammer, luceşte şi astăzi vizitatorului nunţiaturii din Bucureşti, din pictura pe sticlă a marii ferestre din casa scărilor.

Netzhammer ştia acum, în decembrie 1905, că îl aşteaptă o dieceză ai cărei credincioşi proveneau din 11 naţionalităţi şi minorităţi naţionale, care nu nutreau neapărat unele faţă de altele sentimente de prietenie, dar cărora trebuia să le fie un păstor bun. Toate aceste naţionalităţi divergente trebuiau integrate sub acoperişul unic al Bisericii Catolice.

Prin îndeplinirea acestei sarcini aproape imposibile trebuia dovedit caracterul internaţional şi universal al Bisericii Catolice, împlinindu-se astfel postulatul «un păstor şi o turmă». Mai mult decît atît, Papa Pius al X-lea îl trimisese de la Roma la Bucureşti cu îndemnul «Să fii un bun român!», ceea ce de la Roma era uşor de afirmat, dar greu de aplicat într-o ţară în care Biserica Ortodoxă era Biserică de Stat, privind neîncrezătoare şi atentă la ceea ce făcea Biserica Catolică, temîndu-se de activitatea misionară şi de atragerea credincioşilor ei. Raymund Netzhammer a fost primul episcop catolic de Bucureşti care stăpînea limba română, dar a stabilit încă în 1902, în publicaţia sa „Schiţe din misiunea romano-catolică“, faptul că activitatea pastorală în limba maternă constituie unul dintre cele mai puternice mijloace de legătură dintre respectiva minoritate naţională şi Biserica Catolică. De aceea, el s-a străduit, în calitate de episcop, să aplice aceste constatări, viitorii preoţi fiind pregătiţi pentru munca pastorală în mai multe limbi. În afară de germană şi română, vorbea el însuşi franceză, italiană şi engleză, iar în cadrul serviciului divin şi la predică, folosea limba care era înţeleasă de majoritatea celor prezenţi în momentul respectiv. Uneori schimba limba chiar în timpul predicii, dacă i se părea necesar că o cere compoziţia auditoriului. Structura multilingvistică, multinaţională şi multiculturală a diecezei se oglindea în compoziţia clerului său. La data demiterii lui Netzhammer, din cei 39 de preoţi ai Diecezei de Bucureşti, 19 erau cetăţeni români, 8 polonezi, 5 italieni, 2 cehoslovaci, 1 elveţian, 1 german şi 1 olandez. (…) Înainte de retragerea soldaţilor germani din Bucureşti, Netzhammer şi-a asumat pentru ultima dată în faţa reprezentanţilor forţelor de ocupaţie rolul de mijlocitor în favoarea românilor. La rugămintea prefectului poliţiei, Tzigara, arhiepiscopul s-a deplasat la generalul Koch, pentru a obţine înmînarea de arme de către germani poliţiei române. Acesta era singurul mod ca, după retragerea trupelor germane, să poată fi menţinută ordinea publică şi să fie împiedicate jafurile şi revoltele. Generalul Koch a fost de acord cu această cerere şi a ordonat distribuirea de arme poliţiei române, după ce Netzhammer a garantat personal că românii nu vor trage cu aceste arme împotriva germanilor. După reîntoarcerea regelui, a guvernului şi a tuturor celor care în 1916 fugiseră la Iaşi din faţa trupelor germane victorioase, a început o campanie furibundă împotriva acelora care colaboraseră cu germanii. Toţi cei care nu lăsaseră zona ocupată în voia sorţii, ci persistaseră în a rămîne la posturile lor, erau catalogaţi în presa românească drept trădători de ţară şi colaboratori; chiar şi aceia care trebuiseră să rămînă din ordinul sau din dispoziţia regelui sau a guvernului erau băgaţi în aceeaşi categorie. Nu e de mirare deci că şi Arhiepiscopul Netzhammer s-a văzut atacat în acelaşi fel datorită contactului lui cu ocupanţii germani. Regele şi guvernul au trebuit însă să recunoască în curînd faptul că, în timpul ocupaţiei germane, Netzhammer a intervenit pentru ţară şi pentru dinastie peste tot unde a fost posibil“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 9 august 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (116) Zînele de la Cottingley (2) Realizat în iulie 1917 şi developat de tatăl verişoarei lui Elsie, instantaneul o reprezenta pe Frances sprijinită cu bărbia în palme, alături de o zînă cu patru aripi ca de fluturaş, cu părul scurt, închis la culoare, care dansa pe un tufiş din faţa ei.

Imaginea era vagă, aşadar Arthur Wright nu prea i-a acordat importanţă. Dar o lună mai tîrziu, cînd Elsie a fotografiat-o pe Frances sub stejari, privind cum un spiriduş dansează în faţa ei, acesta s-a supărat. Împreună cu soţia sa, Polly, el a cotrobăit în camera fetelor, dar nu a găsit imagini tăiate din reviste sau ceva asemănător care să explice fotografiile. Ambele fete au susţinut cu insistenţă că era vorba de zîne adevărate, ce sălăşluiau în fundul grădinii lor, dar Arthur îi ştia pe copii; prin urmare, le-a confiscat aparatul de fotografiat.

Polly avea însă înclinaţii spre ocultism. În 1919, a auzit un conferenţiar de la Societatea Teozofică din Bradford spunînd că, pentru clarvăzători, zînele sînt spirite esenţiale. Curînd, „fotografiile cu zîne” ajung pe mîna lui Arthur Gardner, preşedinte al filialei londoneze a Societăţii Teozofice. Deşi suspicios, el caută şi părerea unui expert. Acesta din urmă îi dă de înţels că fotografiile (de data aceasta, mult mai clare) sînt veritabile.

Sir Arthur Conan Doyle, pregătind un articol despre zîne pentru revista Strand, a dorit să vadă instantaneele. Ducîndu-se la Cottingley, Gardner le-a dat celor două fete aparate de fotografiat şi plăci de negativ sigilate. Noile lor fotografii cu zîne i-a convins atît pe Gardner cît şi pe Conan Doyle - al cărui articol în Strand despre acest caz i-a determinat pe mulţi să-i pună la îndoială sănătatea mintală. „Pentru o explicaţie adevărată a acestor fotografii nu este nevoie să avem cunoştinţe despre fenomene oculte, ci despre copii”, se declara în revista Truth

la data de 5 ianuarie 1921, în timp ce Arthur Wright îşi exprima tristeţea văzînd că marele Sir Arthur fusese „înşelat de Elsie a noastră, care m-a dezamăgit profund”. Conan Doyle îl trimite apoi pe clarvăzătorul Geoffrey Hodson la Cottingley.

Discutînd cu fetele, el pretinde că, personal, ar fi observat ceva ce semăna cu nişte zîne, dar nu s-au mai făcut alte fotografii. Plictisite de toată afacerea, Elsie şi Frances i-au spus mai tîrziu lui Hodson tot ceea ce el dorea să audă. În 1922, pe fete nu le mai interesa fotografierea de spiriduşi şi zîne, iar Conan Doyle publicase deja Sosirea zînelor, pentru care multă lume 1-a luat în derîdere. În 1966, jurnalistul Peter Chambers, de la Daily Express, a găsit-o pe Elsie în Yorkshire, unde se întorsese după mulţi ani petrecuţi în India. Acum ea numea zînele „plăsmuiri ale imaginaţiei mele”, dar nu a recunoscut că ar fi falsificat fotografiile.

Intervievate, în 1971, în cadrul programului de ştiri Nationwide al canalului de televiziune BBC, ambele verișoare au dat răspunsuri evazive. În 1976, folcloristul local, Joe Cooper, le-a convins să apară din nou la televiziune. Încă negînd falsificarea pozelor, cînd au fost întrebate de ce nu au încercat niciodată să prindă în mîini micile zîne, Frances a răspuns: „Nu puteai. E ca şi cum ai vrea să prinzi cu mîinile o fantomă sau ceva de genul ăsta”.

Ceea ce este adevărat în cazul multor farse oculte.

Acum îl vezi, acum nu-1 mai vezi. Şi oare este o idee bună să te bazezi pe imaginaţia copilărească? Să luăm ca exemplu cazurile moderne de aparent abuz satanic asupra copiilor. În America, şi nu numai, unii părinţi, profesori şi asistenţi sociali au fost trimişi la închisoare, doar pe baza unor „dovezi” extrase de la copii speriaţi sau răzbunători, de către fanatici cu un sistem de credinţe şi scopuri predeterminate.

Poate ar trebui să ne amintim mai des de cazul de la Cottingley. Doar dacă nu au existat, într-adevăr, zîne în fundul grădinii. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

E vorba de timp 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Are 60 de secunde – Mare campion; 2) Plantă topită – Unitate de timp; 3) Norme – Model; 4) Perechi pentru ei – Au 365 de zile – Neamț (auto); 5) A povesti – Bate, rar, la biserică; 6) Crema satului – Email; 7) A se smiorcăi – Cap de bivol!; 8) Aripi de erete!

– Primele secunde! – Obuzier; 9) Marchează timpul cu ceasul – Timpul egal cu patru săptămîni; 10) Veacuri – Începe săptămîna!

VERTICAL: 1) O mie de ani – Intră în cost!; 2) Degetul cu bijuteriile – Unități de timp foarte întinse; 3) E timp friguros – O sută de ani; 4) Intrări în casă – Astfel – România în Europa!; 5) Momente finale! – Un om rău; 6) Compoziție vocal-instrumenală; 7) Bun la asocieri – Siluetă pe lac; 8) Nicolae Tonitza – Acute! – Cerneală de desen; 9) Profund – Aptă; 10) Unitate de timp cu șapte zile.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Județe”: 1) IALOMITA – S; 2) ARAD – SIBIU; 3) SG – INAMICI; 4) IERNI – IST; 5) SOIMUS – EG; 6) S – MOET – ARA; 7) ALBA – AAA – L; 8) LI – RING – SA; 9) ARIAN – ARAT; 10) JAD – VASLUI.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.