Romania Mare, nr. 1496

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Pentru mine, românii sînt cei mai buni, cei mai frumoși, cei mai deștepți, cei mai curajoși și cei mai nobili oameni din lume – în asta constă Naționalismul meu.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

O lucrare formidabilă – falsificarea alegerilor din mai 2019!

Motto: ,,NU vi se pare ciudat că scandalul Valea Uzului a izbucnit chiar cînd sînt mii de procese verbale ale căror «chei» nu se închid?”. Renate Weber Aș putea rezuma cam așa: analiza faptelor și probelor apă­ rute de la alegeri și pînă la ora actuală arată clar că nimic nu e în regulă cu rezultatul alegerilor – dar nici cu atitudinea principalilor actori. Să o luăm pe rînd, pentru că sînt multe date.

Condamnarea lui Liviu Dragnea este, fără doar și poate, una dintre cele mai flagrante aberații din Justiție, cel puțin în spiritul acestei axe fundamentale a societății moderne, stabile.

Spun asta nefiind un admirator al fostului lider PSD – și am ceva argumente pentru asta. Dar, e clar, prima condamnare e o absurditate, în condițiile unui demers practicat de toți liderii politici, demnitari sau nu – aceea de a impulsiona ieșirea la vot; a doua, la fel de absurdă pentru situația actuală, în care toate instituțiile gem de angajați pe pile, ba chiar în funcții înalte și bine plătite, nu la o direcție oarecare dintr-un județ. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Trădarea oilor

Ludovic Orban, președintele unui partid cu valențe antinaționale, a declarat că balada ,,Miorița” nu transmite un mesaj motivațional pentru tineret, așa că e bine să dispară din programa școlară. Probabil că după ce a făcut o radiografie geopolitică în timp și spațiu, una demnă de un președinte de un asemenea calibru, a ajuns la concluzia că, de fapt, ,,Miorița” nu are nici un fel de valențe românești, ea venind de dincolo de Nistru, și anume din Rusia.

Așa cum știm, în balada sus amintită, un bocet la bază, trei ciobani coboară la vale, cu multe mioare, unele mai frumoase, altele doar vorbitoare, într-o zonă muntoasă, foarte frumoasă, din cîte știm. (continuare în pag. a 14-a) TANO

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Cianura ungurească ne otrăveşte fîntînile sufletului de 1.000 de ani (1)

La jubileul celor 10 ani de la întemeierea Uniunii Naţionale „Vatra Românească”, vă rog să primiţi salutul frăţesc, din adîncul inimii, al Partidului România Mare! Este cu totul minunat că în anul 2000, al Jubileului naşterii lui Isus Christos şi al Jubileului naşterii lui Eminescu, noi sărbătorim şi Jubileul „Vetrei Româneşti”.

Pentru că existenţa noastră, ca români şi creştini, se desfăşoară privegheată din înalturi de aceste două personalităţi copleşitoare, fără de care n-am mai fi fost ce sîntem: Isus Christos şi Mihai Eminescu, sau Mesia cel Mare, al Umanităţii, şi Mesia cel Mic, al Românismului. În inima fiecărui român e aprinsă o candelă simbolică pentru aceşti demiurgi, care n-au făcut rău la nimeni, dar atîta au pătimit în scurta lor viaţă! Noi sîntem Poporul lui Christos şi al lui Eminescu şi de-aia nu cădem, de-aia nu îngenunchem în faţa vrăjmaşilor, deaia dăinuim tot mai falnici în Spaţiul Mioritic al bunilor şi străbunilor noştri, fiindcă au plătit ei şi pentru noi, au luat păcatele noastre pe umerii lor şi L-au făcut pe Dumnezeu să-Şi întoarcă faţa către noi tocmai cînd eram mai necăjiţi şi totul părea pierdut. Iar acest miracol s-a petrecut de cîteva ori în acest veac: o dată cînd am făurit România Mare, la 1 Decembrie 1918, o dată cînd Mareşalul Antonescu a rostit istorica poruncă „Români, vă ordon: treceţi Prutul!”, altă dată în toamna anului 1944, cînd, cu jertfe grele, am eliberat Ardealul de Nord-Vest, cotropit de hoardele păgîne, şi, în fine, în acel februarie al anului 1990, cînd din pîntecele îndurerat al Patriei-Mame s-a născut o Regină, Zîna cea Bună a demnităţii şi apărării Neamului nostru, sătul de atîta minciună, de atîta batjocură şi sîngerare fără rost. Iar acest cocon împărătesc este „Vatra Românească”! (continuare în pag. a 22-a) Corneliu Vadim Tudor (26 februarie 2000, Palatul Sporturilor şi Culturii din Târgu Mureş; cei 10.000 de participanţi au scandat, în repetate rînduri, „Vadim Preşedinte!”, „Vadim şi Funaru’ – Apără Ardealu’!”, „România Mare! România Mare!”)

Patrioţii globalişti

Romnia pitoreasc

 n t r- u n s a t de pescari E vară iarăși, iar sîntem la mare Nimic din vraja ei nu s-a pierdut Ce poate fi mai minunat sub soare Sîntem îndrăgostiți ca la-nceput.

Am să te duc, frumoasa mea iubită În vechiul golf adăpostit de vînt O cherhana și-o plajă părăsită Acolo parcă-i raiul pe pămînt. Într-un sat de pescari Într-un loc fără nume Ne-om ascunde hoinari Mai departe de lume. Într-un sat de pescari Plin de aur și soare Eu te chem să răsari Ca o zînă din mare. În zori de zi pornesc în larg sătenii Vin pe-nserate cu năvodul plin Și ard pe țărmuri sfinte mirodenii Miroase-a alge și-a ospăț marin.

Atîta pace și atîta soare De mii de ani e totul neschimbat.

E vară iar și iar sîntem la mare Și pescărușii-n taină ne-au chemat.

Corneliu Vadim Tudor

Amiază de vară Pagina 3

Pagina 10

NR. 1496 l ANUL XXX l Vineri 21 IUNIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 21 iunie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Unde nu e dictatură, e haos F Hingherii de la „Tineretul liber” sînt bătuţi de populaţie F Transmisie directă de la meciul de fotbal Emanaţii cu Urîții F Un imperativ democratic: avansarea femeilor cu mustăcioară!

PARTEA A II-A F Stimaţi iubitori ai sportului, pînă la debutul Cam­ pionatului Mondial de Fotbal din S.U.A. mai sînt puţine zile. Întrucît ştim că fierbeţi de nerăbdare şi vă e dor de faze electrizante, pungaşul ăla mic de Alcibiade s-a gîndit că n-ar fi rău să vă pună la curent cu ce s-a petrecut în cele 2 reprize de prelungiri ale Meciului Secolului, care a opus echipele Emanaţilor şi Urîţilor. Dăm legătura la stadion.

ALCIBIADE: Uf, credeam că n-o să mai apuc să transmit prelungirile, îmi luasem şi un prelungitor, am înconjurat terenul de vreo trei ori cu el, dar nu mai primeam legătura.

Nu vă mai povestesc, stimaţi iubitori ai fotbalului, că echipele şi-au pierdut răbdarea, au ieşit din formă, unii jucători au părăsit stadionul, au venit alţii, aşa încît nici eu nu mai ştiu care-i nebunul ăla să mai joace pe o căldură ca asta. Între timp, arbitrul Friedrich König a fost recuzat de echipa Emanaţilor, pe motiv că fluiera anapoda, aşa încît a fost delegată faimoasa unguroaică din Roma, Ciocciolina. Asta e sadică, fraţilor, nici n-a intrat bine pe teren şi a început să se pună cu bulanul ăla de miliţian pe spectatorii nedisciplinaţi, să-i alerge, pe ambasadorul Israelului l-a fugărit pînă sus de tot, pe unul din reflectoarele stadionului, noroc că nenorocitul om a căzut la timp, altminteri îl prindea unguroaica asta antisemită şi rupea din el carne crudă. După cele două reprize epuizante, echipele au rămas pe teren. Ce asemănare există între ele şi nivelul de trai? Toate sînt prăbuşite, la pămînt care va să zică! Portarul Emanaţilor, Ion Iliescu, este asaltat de admiratoare, care sînt în culmea fericirii pentru modul magistral în care a înscris golul egalării, gol care se constituie într-o învăţătură de o excepţională valoare teoretică şi practică. Dar, tot ce-i mult strică, portarul Iliescu e la pămînt, încearcă să se ridice, să ţină o cuvîntare, dar admiratoarele trag de corpul lui, îi rup fîşii din tricou ca să se lege cu ele la cap (sînt în grevă japoneză), noroc cu Rodica Beclean, care îl apără cu bărbăţie pe eroul partidei, îl ajută să se ridice pe umerii ei vînjoşi pentru a ține un mic toast. ION ILIESCU: Fraţilor, oameni din sat, ce e viaţa? Un c....t!

Stimaţi microbişti de pretutindeni, ştiţi cu ce i-am învins noi pînă acum pe cei din Opoziţie? VOCI DIN POPOR: Aiurea, n-ai învins nimic, huooo, jooos, dă-te jos de pe umerii fetişcanei, că a dat în lumbago! ALTE VOCI DIN POPOR: Uraaa, bag-o, nea Neluuu, Iliescu-apare/ Soarele Răsare/ Nelu și Rodica/ Nu cunoaşte frica! ION ILIESCU: I-am învins cu armele lor! Păi știți ce-a zis Mihalache în 1922? VOCI DIN POPOR: Treci la ’48! La plebicist! Care Mihalache? Vezi că îl confunzi cu Mihalea! ALTE VOCI DIN POPOR: Nu-i băga în seamă, nea Nelule, ăştea e zăpăciţi, i-a lovit căldura la lingurică, i-am văzut noi cînd le-au dat Raţiu şi Coposu cîte 10 dolari ca să ne-o tragă la căpăţînă, zi-ne cu Mihalache, nu-i aşa că el te-a învăţat cum să le bagi golul? Uraaa, Uraaa, Mihalache şi Poporul/ Afară cu Raportorul! Rodicooo, nu mai bîţîi din picioare, ai năbădăi pe tine, vrei să cadă şeful statului şi să ne bage ăştea gol?! ION IL1ESCU (în şoaptă): Şezi, Rodico, blînd, că nu-i ce crezi tu, te-au apucat genoflexiunile cînd dau oratorie la popor, vezi că acum mă urc în spate la Ana Blandiana, că o ştiu de cînd lua premii la C.C. al U.T.C. (tare) Fraţi români, ţărănistul Ion Mihalache a spus clar în 1922: „Nici o echipă de fotbal nu poate stăpîni, singură, o jumătate de teren, ea trebuie să-şi găsească o parteneră să unifice terenurile şi să încingă o miuţă, altfel nu se poate juca «la mălai», la o singură poartă, pe tarlaua C.A.P.-ului, care e mai mare ca a C.P.U.N.-ului, uitaţi-vă la Germania, la America, la Anglia, ca să nu mai vorbim de Marea Britanie şi Rusia! Întovărăşiţivă!” – le-a mai spus Ion Mihalache. Acţionînd conform acestui principiu, eu am urcat în atac şi le-am băgat golul, deşi aţi văzut cu toţii că şi ei mi-au băgat sula-n coaste, uite aici mă doare, am buba! ALCIBIADE: Uralele mulţimii sînt greu de descris. Portarul Emanaţilor şi-a terminat discursul, acum a trecut la masaj. Urîţii sînt risipiţi pe iarbă, meschini ca nişte gîndaci, vizibil marcaţi de egalarea incredibilă din minutul 90. Crainicul stadionului, Cristian Ţopescu, anunţă că vor sosi întăriri, pe calea aerului: la Emanaţi intră Nicolae Văcăroiu, întors dintr-un turneu pe continentul fotbalului, iar la Urîţi îşi face apariţia Regele Mihai de Hohenzollern. Se anunță două reprize a cîte 15 minute de foc. Jucătorii sînt des-hidrataţi (adică au fost

hidrataţi prea des), aşa că şi-a făcut apariţia printre ei Rică Răducanu, cu nişte vodcă „Jirinovski” la gheaţă. Prima duşcă o trage Doina Cornea, vîrtos, publicul oftează prelung, cred că se aude în microfoanele de fond ,,Mamăăă, ce le mai suge asta!”. Sticla trece la rezerva Paul Grigoriu, care cîntă şi bea, bea şi cîntă împreună cu Florian Pittiş (ţinîndu-se de brăcinare): „Lumeee, lumeeeee, sorooo lumeeee/ De ce mă priveşti cu ură/ Vrei să-ţi bag suzeta-n gură?!”. Înconjurat de numeroşi body-guarzi şi pompieri, îşi face apariţia Crin Halaicu, eroul incendiului de la Ploieşti: dintr-un pîrlit ce era, a ajuns miliardar şi s-a mutat la o vilă cu vreo 12 camere, dar nu asta contează, problema este că el e îmbrăcat ca Tarzan, e gol puşcă, numai că în loc de chiloţi are un manşon din blană, de pisică, plus coada de la spate. Emanaţii s-au dus la observatorul F.R.F. să depună o plîngere, fiindcă nu era vorba să se vină cu jucători de culoare, dar protestul soseşte prea tîrziu, tetea Crin e omologat şi îşi ocupă locul în linia de atac a Urîţilor. În fine, Ciocciolina bagă două fluiere în gură, instantaneu, şi începe să fluiere un kazaciok îndrăcit, în vreme ce publicul intonează „Ka-lin-ka, Ka-lin-ka, Ka-lin-ka, Maia”, însă vorba nu-şi sfîrşea că hop-şa-şa îşi facea apariţia Maia Morgenstern, sosită direct de la Trilogia Antică a lui Andrei Şerban, se tăvăleşte pe jos, o stropesc hitleriştii ăia cu furtunul, ea le arată că nu degeaba i se zice Fund de Fier (Iron Ass) şi cere despăgubiri, în fine, spiritele s-au mai domolit, Ciocciolina mai bagă fluierele alea în gură, unul în stînga, altul în dreapta, dar vai, nu sînt fluiere, stimaţi spectatori, abia acum observ că unguroaica nu suflă, ea suge vîrtos, asta-i situaţia, Europă am vrut, Europă am căpătat. A început prima repriză de prelungiri, mingea a fost repusă de la Centrul Civic de Oliviu Gherman, care îl lansează în adîncime pe Nelson Mandela, acesta îl vede demarcat tocmai la Mandravela pe Mangosuthu Buthelezi urcat într-un copac, cu butelia în spate, normal că e aut, repune de la margine Doina Cornea, cu o oarecare teamă, se uită atentă la minge, să nu cumva să fie tot Ion Cristoiu, dar nu, e chiar o minge adevărată, marea noastră dizidentă îl vede liber (nu pentru mult timp) pe Traian Băsescu, acesta aleargă cu balonul la picior, şi cu ţurţuri la nas, se uită insistent la Corneliu Coposu, dar de pasat îi pasează lui Jirinovski, că aşa e privirea lui, împrăştiată, Jirinovski face un un-doi (raz-dva) rapid cu Ruţkoi, fazele se precipită la poarta Emanaţilor, Iliescu strigă ceva la un apărător, Coposu preia un balon pe pieptu-i de aramă, fuge şi fumează, fumează şi fuge, scoate fum pe urechi, apoi pasează la Mihai de Hohenzollern, Doina Cornea cere mingea, dar Regele n-o aude, se uită la buzele ei senzuale ca să înţeleagă, e limpede că i-a sărit aparatul acustic din ureche, şi atîta a umplut mingea de spume încît Nicolae Văcăroiu 1-a ajuns din urmă, l-a deposedat elegant, dar l-a şi faultat, de-a căzut biata gloabă la pămînt, mai rău ca în decembrie 1947. Lovitură liberă pentru Urîţi, de la cca. 22 de metri. Portarul Emanaţilor încearcă să dirijeze zidul, dar noroc cu dirijorul Diodor Nicoară, care se pricepe mult mai bine, asta e meseria lui. În ultimă instanţă, sosesc întăriri de la Ambasada Chineză, care transpun în practică experienţa marelui popor care a construit Zidul Chinezesc; în toiul preparativelor, Serviciul Român de Informaţii descoperă un complot odios: Oliviu Gherman a intrat pe aceeaşi frecvenţă cu Mihai de Hohenzollern, datorită aparatelor acustice asemănătoare şi i-a spus că el o să-i facă o gaură în zid şi să-i tragă lui Iliescu pe simulator, o să fie gol sigur! În urma Raportului prezentat rapid în faţa Comisiei Parlamentare conduse de Vasile Văcaru, Oliviu şi Mişu sînt trimişi să facă pişu şi primesc cîte un cartonaş galben, vai de capul lor, n-or să mai capete lapte bătut de la Bufetul Senatului. În sfîrşit, lovitura liberă e executată de Ţapul Emil, care a venit în transhumanță special din poarta lui, a şutat cu sete, mingea a lovit bara, a ricoşat înapoi în teren pînă la Regele Cioabă, care nu ştie nimeni la ce echipă joacă, el se îndreaptă vertiginos spre poarta Urîţilor, dar publicul îi aruncă vorbe de încurajare, cum ar fi ,,Cra-Cra-Crans Montana! Cîr-cîrCîrciog!”. Atunci, Crin Halaicu se lansează într-o urmărire formidabilă, literalmente zboară, îl ajunge din urmă şi-i spune: „Teteo King, poarta la care trebuie să ataci matale e viceversa, comuniştii ţi-au luat aurul, mînca-ţi-aş leafa de rege, de ce să bagi matale gol lu’ tovarăşul Emil, ce dacă-i Ţap, delo, delo, ia întoarce-te matale la poarta lui Iliescu, i-am prins pe contrepied, mergi pe şestache cu mine şi cu Ana Blandiana!”. Din

RM

păcate pentru Halaicu şi Mama lui Arpagic, senatorul P.D.S.R. Florin Rădulescu Botică are un dulău mare cît György Fründa, un ciobănesc carpatin pe care îl cheamă Zeus, aşa că i-a dat drumul pe teren, maică, măiculiţa mea, atîta i-a trebuit lui Zeus, să adulmece chiloţii de pisică ai lui Halaicu şi ţîţa cu care l-a alăptat distinsa poetesă pe cotoşmanul Arpagic, atîta i-a fugărit pe-ăştia doi, încît s-au refugiat la Clubul Sexy-Balamuc. Moment care a coincis cu sfîrşitul primei reprize a prelungirilor. Echipele schimbă terenul. Abia se mai tîrăsc, efectiv, în coate şi genunchi, ca la armată. Dar, orişicît, înaintează, mai repede ca preşedintele Indiei, 1-aţi văzut la televizor, săracul om, pierdea direcţia.

Emanaţii, ceva mai proaspeţi, se tîrăsc ceva mai hotărît.

Urîţii, fiind vlăguiţi de turnătoriile pe care le practicau în închisorile comuniste, se tîrăsc ceva mai greu, dau ochii peste cap, ce-i drept, ei avînd şi cîteva reprezentante ale sexului frumos (Doina Cornea, Ana Blandiana, Roxana Iordache, Simina Mezincescu, Cornel Nistorescu, Ileana Lucaciu) sînt obstrucţionaţi de sadicul ăla de Gelu Voicahn, care a sosit din Tunisia cu un aparat de măsurat clitorisul, aşa că pur şi simplu le trage pe bietele femei de bigudiuri şi le bagă în Guinness Book: pe locul I, Doina Cornea (13 centimetri), pe locul II, Ileana Lucaciu (cam tot pe-acolo, dar ea este penalizată, a fost secretară P.C.R.), premiul III nu s-a acordat. Unguroaica fluieră începutul reprizei a II-a, care debutează vijelios. Nelson Mandela o vede liberă pe împărăteasa Veroleana, îi trimite o ghiulea, aceasta preia balonul cu călcîiul ei crăpat, în care cîntă greierii, îl strecoară „printre” lui Văcăroiu, acesta fuge-fuge şi Coposu nu-l ajunge, hop-hop şi iară hop, Văcăroiu i-o bagă printre picioare lu’ Gilda Lazăr, se apropie de poarta lui Emil, tribunele abia îşi ţin respiraţia, a încercat un beţivan să cînte „Pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor!”, dar a fost redus la tăcere, Ţapul nu e în poartă, s-a dus la groapa cu nisip, unde, concomitent, Spiroiu sare în lungime şi Florică sare în înălţime, măsurîndu-şi performanţele cu nişte utilaje ultramoderne importate din Israel, fabricate pe timpul lui Pilat din Pont, cum ar fi o sfoară putredă şi o ruletă ruginită, publicul spectator strigă „Emil, come-back, poarta e goală!”, dar Ţapul le face semne prieteneşti, declarînd la Serata Muzicală a lui Iosif Sava: ŢAPUL EMIL: „Beee-heee!

Beee-heee! Mi se fîlfîie cimpoiu’/ Dacă-mi dă gol Văcăroiu!

Sînt un om serios, nu pot sta mereu în poartă, că nu mai am iarbă, premierul s-a antrenat pe Maracana, îl cred şi eu, după un asemenea turneu, ia mai du-te și d-ta în locul meu, tovarășe Iosif Sava!”. Marele muzicolog, luat prin surprindere, roşeşte şi îngaimă ceva, cu vocea lui insidioasă, de joagăr pe care a urinat o capră. IOSIF SAVA: „Domnule profesor, îmi faceţi o mare onoare, întreaga muzică universală nu este decît o luptă împotriva emanaţilor, să ne uităm bunăoară la Mozart și Beethoven, am descoperit recent niște documente excepţionale, care atestă că cei doi titani erau români, elevi ai Şcolii de Muzică din Ploieşti, îi chema Bietuvînă şi Mozartoiu, un strămoş al prefectului Bălănoiu, ca să nu mai vorbim de Bach, care a copilărit pe malui Rîului Bahlui, ce încîntare, ce părere aveţi de Cocoșatul din opera «Rigoletto», el nu era altul decît Ion Rațiu, care o băgase pe Doina Bâscă într-un sac de-au ciomăgit-o nişte rockeri, dar Fulgerică, dar Sanda de la Curcani, ce muzică polifonică, iar dacă mai vine şi Brambach cu ţambalul, eheei, domnule profesor, onoarea pe care mi-o acordaţi, de a apăra această Poartă a Creştinătăţii, simt că mi-a crescut la loc bucăţica aia care-mi lipseşte...”.

ALCIBIADE: În ultimă instanţă, faimosul muzicolog se dezbracă la repezeală şi îmbracă baltonul de portar al lui Emil, intră în poartă ca o panteră, tocmai la țanc, pentru că Nicolae Văcăroiu îi pasează prefectului Grigore Zanc (nemţii îl pronunţă tot Țanc) şi acesta şutează năpraznic drept în chelia lui Iosif Sava, care, ca o balenă sinucigaşă, cade grămadă şi leşină, auzind în bostanul lui voluminos numai muzica sferelor, după următorul program: ora 18,30 ciripit de păsărele; ora 19 Sîrba în Căruţă, prelucrare pentru nai, oculele şi dambiluşcă de Gheorghe Zamfir; ora 19,15 Imnul Regal „Trăiască Regele” şi Simfonia „Margareto, de ce minţi/ Lászlo Tökes n-are dinţi”, interpretată de Corul Surdo-Muților de la Abatorul Glina; ora 20 dăm legătura în studio, că încep Actualităţile pe programul I. Aşadar, datorită rezistenței eroice a lui Iosif Sava, Urîţii au scăpat de la un gol gata făcut. În acest moment, stimaţi iubitori ai fotbalului, arbitra Ciocciolina își consultă cronometrul şi fluieră sfîrșitul celor 30 de minute de prelungiri. Ce meci dramatic!

Conform regulamentului, cîștigătoarea va fi desemnată în urma executării a cîte 11 lovituri de la 5 metri (sau viceversa, o să aflu de la Ionel Stoica.) După o scurtă menopauză, vom reveni cu transmisia în direct. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 3 iunie 1994)

RM

3

Vineri, 21 iunie 2019

Patrioţii globalişti Mai nou, a apărut un alt soi de patrioţi, ,,patrioţii globalişti”, toţi bine instruiţi pe la cele mai mari universităţi europene şi americane. Aceştia îşi declară patriotismul, dar desfiinţează conceptul de ,,naţiune”, considerîndu-l perimat, ba chiar periculos, şi oricum un obstacol în calea progresului.

Despre care progres vorbesc ei? Bineînţeles, despre acel progres pe care ni-l aduce Unirea. Ah, nu, staţi puţin, nu vă grăbiţi, nu despre Unirea noastră de la 1918 este vorba, ci despre unirea asta a tuturor ţărilor europene într-un singur stat. Asta dacă ne limităm doar la continentul nostru. Pe scurt, ideea acestor ,,patrioţi” este următoarea: „Sîntem patrioţi, dar conceptul de «naţiune» nu-şi mai are rostul, oricum vom face toţi parte, cît de curînd, din S.U.E. (Statele Unite Europene) şi vom fi toţi o singură naţiune - naţiunea europeană”. Adică, în traducere liberă, nu vom mai fi francezi, nemţi, italieni, români, unguri, bulgari ș.a.m.d., vom fi toţi europeni.

Iubirea de Patrie? Perimată. Suveranitate naţională?

Inutilă. Constituţie naţională? Depăşită. Graniţe naţionale? Nu-şi mai au rostul. Limba naţională?

Depăşită. Familia formată dintr-un bărbat şi o femeie şi copii născuţi din relaţia lor? Depăşită. Religia?

Retrogradă. Aşa că, istorie, tradiţii, cultură, obiceiuri, ba chiar şi limbă, la gunoi cu ele, sînt depăşite. Dar ei sînt patrioţi. Şi ca să-i credem pe cuvînt, chiar pun umărul la îndeplinirea acestui deziderat. Sau

ce credeaţi că fac alde Boia, Patapievici, Cărtărescu, Liiceanu, Pleşu, Macovei ș.a.? Toţi aceştia, ce-i drept, deştepţi rău, sînt ocupaţi cu demolarea şi desfiinţarea tuturor reperelor noastre culturale, istorice şi religioase.

Nu contează că este vorba de Burebista sau Decebal, de Eminescu, de Mihai Viteazul, de Avram Iancu sau de rolul bisericii ortodoxe în definirea şi constituirea naţiunii române, totul trebuie demolat, sau, în orice caz, ridiculizat. Dar totul se face, nu-i aşa, în numele progresului şi al ,,patriotismului” lor european, ba chiar mondial. Adică, ce să ne mai învîrtim în jurul cozii: în numele Globalismului Mondial şi al Noii Ordini Mondiale.

Modelul de stat pe care îl vor aceşti ,,patrioţi” este reprezentat de Statele Unite ale Americii, adică asta trebuie să facem şi noi europenii, să ne unim cît mai repede în Statele Unite ale Europei. Lăsînd la o parte diferenţele abisale între cele două situaţii, uită aceşti patrioţi să ne aducă aminte că SUA s-au format desfiinţînd pur şi simplu toate naţiunile indiene trăitoare în America înaintea sosirii europenilor acolo. Din aceste popoare de indieni nu a mai rămas aproape nimic, decît nişte caricaturi expuse prin rezervaţii.

Asta să fie şi soarta popoarelor existente acum în Europa? Cu siguranţă, dacă nu ne trezim şi nu dăm dracului cu ticăloşii ăştia de pămînt, cam aşa o s-o păţim.

O Europă unită trebuie să fie o Europă a naţiunilor unite, nu a naţiunilor desfiinţate. Înainte de a fi europeni, sîntem şi trebuie să rămînem români.

Viorel Boldiş

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

O enigmă veche de 157 de ani: asasinarea lui Barbu Catargiu (1) Primul asasinat politic din istoria României s-a produs chiar în zorii facerii statului: în vara lui 1862, mai precis în 8/20 iunie, întîiul premier unic al Principatelor Unite a fost ucis de o mînă nevăzută, în Dealul Mitropoliei. Asasinarea lui Barbu Catargiu a fost catalogată ca avînd motivaţii politice, însă cazul nu a fost niciodată desluşit de poliţie.

La începutul verii lui 1862, atmosfera politică din Principatele Unite devenise irespirabilă.

Deşi mai erau cîteva zile pînă la vacanţa parlamentară, cînd toţi boierii aveau să alerge pe la casele de la ţară, la munte şi la mare, înainte să-i lovească vreo caniculă, se părea că lucrul în Camera Deputaţilor se poticnea în legea agrară. Reforma era una dintre priorităţile guvernului Barbu Catargiu, care fusese numit primul Executiv unic al Principatelor, în ianuarie 1862. După ce s-a realizat unificarea principalelor instituţii ale statului, misiunea guvernului era de a se ocupa de racordarea celorlalte domenii administrative. În primele luni de guvernare, lucrurile se mişcaseră mai rapid în unele sectoare: a fost desfiinţată Comisia Centrală de la Focşani, toate ministerele s-au mutat la Bucureşti, la fel şi Şcoala militară de la Iaşi, iar Bucureştiul a fost proclamat Capitală unică a ţării. De asemenea, iau fiinţă cîteva instituţii importante, precum Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Societatea Română de Ştiinţe şi prima asociaţie sportivă, Societatea Română de Arme, Gimnastică şi Dare de Seamă. Sînt adoptate şi implementate legi, cum ar fi legea vînzării sării şi legea urmăririi veniturilor statului. Au rămas, însă, doi cartofi fierbinţi: legea electorală – la care se opunea guvernul Barbu Catargiu, care, fiind conservator, nu găsea oportună lărgirea drepturilor electorale – şi legea agrară. În decursul anului 1862, confruntările dintre cele două tabere – conservatorii conduşi de Catargiu şi liberalii „roşii” ai lui Brătianu – au fost dese şi în forţă. Aşa că, în primăvară, guvernul a

adoptat o lege prin care presa era cenzurată în a mai vorbi vehement de rău despre acţiunile conservatorilor.

Acest gest n-a aplanat cîtuşi de puţin animozităţile politice, dimpotrivă.

Mărul discordiei parlamentare În ce priveşte reforma agrară, aceasta era moştenire veche.

Proiectul de lege fusese întocmit de Comisia Centrală în 1860 şi ajunsese pe masa dezbaterilor parlamentare în mai 1862. În esenţă, era o lege conservatoare, care propunea constituirea unei parcele comunale, care să cuprindă trei pogoane de pămînt pentru fiecare familie de ţărani, şi care permitea vinderea sau închirierea de către ţărani a unor parcele din moşia statului, dar nu din moşiile boiereşti. Intenţia lui Catargiu, spunea el, era de „a pune la dispoziţia tuturor ţăranilor părţi de pămînt cu preţuri cuviincioase“, dar liberalii voiau mai mult de atît. Despre asta fusese dezbaterea şi în ziua de 8 iunie 1862. Legea putea să treacă de Cameră, pentru că gruparea conservatoare avea majoritatea, trei sferturi din deputaţii aleşi. Dar liberalii, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, s-au opus vehement şi, pentru că erau conştienţi de situaţia politică, au apelat la un tertip: au anunţat convocarea unei adunări pe Cîmpia Libertăţii din Dealul Filaretului, pentru 11 iunie. Pretextul era aniversarea a 14 ani de la Revoluţia Paşoptistă, dar obiectivul era de a pune presiune pe Executiv, eventual pentru înlăturarea conservatorilor de la putere. Conservatorii s-au opus ideii liberalilor, fireşte, înţelegînd bine manevra. La sfîrşitul şedinţei, prim-ministrul Barbu Catargiu a luat cuvîntul şi a rostit un discurs care a rămas bine întipărit în memoria colectivă: „Trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la 11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuţitele, ciomegele şi chiar puştile, care s-au găsit asupra ţăranilor arestaţi la Văcăreşti. (...) Pacea şi odihna e scăparea Ţărei şi voi prefera a fi zdrobit decît a îngădui slăbirea liniştei; voi prefera

Limba romn

Cînd pleci de acasă, că acasă-s doar spini, şi îţi iei lumea-n cap, printre străini, şi laşi toate-n urmă, şi vatră, şi stînă, tu porţi în desagă doar limba română.

Ajungi să speli vase şi să strîngi din dinţi cînd alţii te-njură de ţară şi părinţi, şi i-ai sfărîma c-o singură mînă, dar tu taci din gură în limba română.

Cînd cuprins de dor te-ai întoarce acasă, dar de la serviciu domnii nu te lasă, dorurile toate în suflet ţi s-adună, şi-ţi doinesc acolo în limba română.

S-ajungi să ai bani, să ai de toate cele, dar să nu te bucuri cum ai vrea de ele, căci soarta e perfidă şi te tot amînă, atunci te consolezi cu limba română.

Românule pribeag prin aste ţări străine, ce-ajungi să te întrebi: acasă-i unde-i bine?

Răspunsul ţi-l dau eu: acasă eşti doar pînă vei şti să locuieşti în limba română.

Viorel Boldiș moartea mai ‘nainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile Ţărei“.

La pîndă în clopotniţă După încheierea şedinţei, Barbu Catargiu a ieşit în curtea de pe Dealul Mitropoliei, unde se afla atunci sediul Camerei Deputaţilor. Era în jur de 17.45, cînd a cerut să i se aducă trăsura. Drumul spre Cameră fusese însă blocat, trăsura a trebuit să ocolească, întîrzia nesperat de mult. Aşa că premierul a acceptat de îndată invitaţia binevoitoare a prefectului de Poliţie, Nicolae Bibescu de a pleca în trăsura lui. Acelea aveau să fie ultimele momente în care Barbu Catargiu a fost văzut în viaţă. Cei doi bărbaţi s-au urcat în trăsura deschisă şi i-au dat bice la vale, spre oraş. Cînd au trecut pe sub turnul clopotniţei Mitropoliei, s-au auzit două focuri de armă. Caii, speriaţi de detunături, au rupt-o la goană, iar trăsura n-a putut fi oprită decît la poalele dealului. Nicolae Bibescu a strigat de îndată: „S-a tras de sus”, adică atacatorul pîndise trăsura din clopotniţă.

Cînd trăsura a fost oprită, s-a putut constata moartea instantanee a lui Barbu Catargiu: un glonţ îi pătrunsese coloana vertebrală şi o rupsese, chiar unde se uneşte gîtul cu trunchiul. Pistolul, o vechitură ruginită, a fost găsit la locul crimei, însă criminalul dispăruse înainte să urce cineva în clopotniţă.

O petrecere care n-a mai avut loc Alexandru Plagino, fost ministru de Finanţe şi deputat la momentul crimei, care a reuşit să oprească trăsura, s-a ocupat de preluarea cadavrului lui Catargiu pentru a-l preda familiei. Barbu Catargiu a fost înmormîntat lîngă moşia familiei, în satul Maia Catargiului (astăzi, simplu, Maia) din Ialomiţa, la Biserica „Sfîntul Nicolae”. Moartea lui Catargiu a dat naştere şi unei poveşti din folclor, răspîndită de sătenii din Maia. Se zice că în ziua în care a fost asasinat, soţia lui, Ecaterina, se afla la conacul din Maia Catargiului şi făcea pregătirile pentru un ospăţ boieresc care avea să fie seara. Pe la prînzul cel mare, pregătirile s-au oprit pentru că s-a pornit o furtună din senin, iar pe la ora 18.00 un trăsnet a doborît crucea de lemn aflată pe biserica satului. Oamenii au fost convinşi că incidentul s-a petrecut chiar în momentul în care el era ucis. Aşa că respectiva cruce a fost amplasată lîngă cavoul lui Barbu Catargiu, alături de o mică placă în care sînt povestite toate cele întîmplate pe 8 iunie 1862. (va urma) Alexandra Șerban Sursa: Adevarul.ro

4

Vineri, 21 iunie 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

De la un mal la altul (1)

Nu sînt muzicolog. Nu sînt critic muzical... Cu toate acestea, am avut şi am strînse legături de prietenie cu muzicieni mai vîrstnici sau mai tineri. Dintre aceştia a făcut parte şi maestrul Doru Popovici (1932-2019), muzicolog, compozitor cu o vastă operă, pianist.

Dumnezeu a făcut nu doar să ne cunoaştem şi să rămînem la un stadiu de prietenie sinceră, ci să ne și sprijinim reciproc pentru a ne duce proiectele culturale pînă la capăt. Unul din proiectele acestea a fost şi cel drag inimii sale, „Seratele de muzică şi poezie”, de la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, unde s-au remarcat poeţi, scriitori, soliste de operă, beneficiind de interesante medalioane din partea maestrului... Dar, cum e în firea oamenilor de geniu, Doru Popovici, în afara preocupărilor sale muzicale, s-a aplecat, cu devotamentul care 1-a caracterizat, şi asupra unor scriitori şi muziceni, cărora le-a dedicat pagini întregi, nu înainte de a fi trecute prin filtrul ochiului său de critic generos, facîndu-i cunoscuţi publicului şi altfel decît prin succesul scenic sau de librărie. Remarcăm, în acest sens, cîteva din lucrările pe care maestru le-a dedicat unor artiști români, în ordinea editării lor: „Un ultim matein”, laconic volum, dedicat vieţii şi operei compozitorului şi pianistului Nicolae Kirculescu (19032003); „Compozitorul Constantin Arvinte”, eseumonografic, 2005; „Compozitorul, dirijorul şi profesorul Nicolae Brânzeu”, eseu-monografic, 2005; ,,Ruxandra Donose - una dintre marile mezzosoprane ale lumii”, eseu-monografic, 2005; „Scriitorul Eugen Cojocaru”, eseu-monografic, 2005; „Miltiade Nenoiu”, muzicianul poet, 2006; „Tenorul Corneliu Traian Cozianu”, roman eseu, 2007; „Dirijorul şi compozitorul Stelian Olariu”, eseu monografic, 2008; ,,Flaut în ecou”, despre rodnica activitate a flautistului Nicolae Maxim, 2012; „Omagiu adus pianistului, compozitorului şi profesorului Cristea Zalu” (o suită de eseuri, scrisori şi poeme), 2013; „Soprana Mirela Zafiri, privighetoarea cu cîntecul întrerupt”, 2014, la care mai adăugăm scrierile dedicate lui Vasile Donose, cel care, împreună cu Petre Brâncuşi, „oameni între omenie”, l-a angajat la radio într-o perioadă de aur „a marelui focar de cultură“, cînd cei doi muzicieni „români filo-români”... i-au avut ca şefi pe scriitorii de prestigiu Octavian Paler şi Ioan Grigorescu. Şi lista cu nume de artişti-muzicieni e mult mai mare, printre acestea figurînd şi oboistul George Angelescu Monteoro, căruia, în urmă cu 11 ani, Doru Popovici i-a consacrat un frumos eseu-document, în care a trecut în revistă din datele biografiei artistului, atît cît a avut acces la ele, relevante pentru numele său de anvergură internaţională. Cartea se numeşte „«Celibidache al oboiului»: George Angelescu Monteoro”, şi a apărut în 2018, la Editura Amurg sentimental, iar acum, doamna Ioana Monteoro, în memoria celor doi mari dispăruţi, publică ediția a doua a lucrării. După mărturisirile unor apropiaţi, cam în aceeaşi perioadă, Doru Popovici a murit în Bucureşti, fiind îngropat în Cimitirul Bellu, iar George Angelescu Monteoro a murit în Germania, rămăşiţele pămînteşti ale artistului fiind aduse în România, pentru a fi înhumate în capela familiei Monteoro, din Staţiunea Balneară Sărata-Monteoru. Dacă lucrurile s-au petrecut întocmai, înseamnă că, în amîndouă cazurile, datorită prieteniei, care, probabil, a existat între ei, Pronia a lucrat să apară această carte, care va rămîne în peisajul muzicii noastre. Prin frumuseţea plastică a metaforelor şi expresivitate scriitoricească, maestrul a reuşit să facă nu doar portretul oboistului, ce străluceşte ca un diamant, ci să scoată în evidenţă întreaga lui activitate artistică. Doru Popovici a creat spectacol, aşa cum a făcut toată viaţa lui, prin lucrările sale componistice, reuşind să captiveze interesul auditoriului, iar cu puterea de convinge a scrisului său, de mare român, să contribuie la afirmarea multora dintre ei. Toate acestea venind din partea unui intelectual care, de la o vîrstă destul de fragedă, s-a dedicat muzicii prin diverse forme de implicare în instituţiile muzicale, în ciuda împotrivirii părinţilor, care doreau ca fiul lor să facă orice altceva în afară de muzică. Astfel de mărturisiri le găsim în cartea sa autobiografică, „Chirurgul de la Berzovia”,

2006, o carte de referinţă naţională, în care autorul a abordat cu maximă sinceritate fiecare etapă din viaţa lui: copilărie, adolescenţă, maturitate. Muzicologul, cu aceeaşi dragoste, a rămas dedicat muzicii pînă în ultima clipă a vieţii sale; el nu doar a făcut carieră muzicală și literară, ci a reuşit să creeze o lume a Euterpei poetice nouă, modernă, cu deschidere spre credinţă...

Doru Popovici şi-a cîştigat de la început binemeritata recunoaştere publică, dar şi-a atras şi mulţi duşmani, pentru atitudinea sa vehementă împotriva nedreptăţilor care s-au făcut în cultură şi nu numai, de un regim politic ostil propriului popor. Ştiu, însă, că maestrul Doru Popovici, odată ce punea mîna pe condei şi îl înmuia în cerneala sufletului lui luminos, nu mai avea odihnă pînă ce nu punea punctul final pe ultima pagină a cărții pe care o avea în lucru... Volumul „«Celibidache al oboiului»: George Angelescu Monteoro” se deschide

RM

De ce snt trist... Într-o lume pervers interimară, Dictată de niște farisei...

Nu mai mă bucur de soarele de vară Și nu mai scriu frumoaselor femei. Într-o lume ajunsă bișnițară, Se cocoț în frunte clanuri de mișei!

E prăpăd și jale-n Țară Și pe români e greu să pui temei!

Ei se revoltă odată la un secol, Cînd toată lumea e-n răscoală!

Dar aleg același politruc ridicol Și la copii se duc cu mîna goală, Bîntuiți de-o teamă ancestrală!

Florin Iordache

Muzeul Literaturii Române din București

Doru Popovici

George Angelescu Monteoro

cu motto-ul semnat de Sergiu Celibidache, pe care-1 transcriem şi noi, pentru a se lua la cunoştinţă despre personalitatea lui George Angelescu Monteoro, văzută prin prisma unui mare dirijor român, recunoscut în lumea muzicală internaţională: „George AngelescuMonteoro este un talent remarcabil, un compozitor excelent şi un solist măreţ, de talie mondială”. De fapt, nu este un motto propriu-zis, este cartea de vizită a artistului, prin care acesta se legitimează melomanilor, celor care îndrăgesc oboiul, instrument fremătător prin sunetele sale răscolitoare, e oglinda sufletului său cu care se legitimează, în posteritate, generaţiilor de oboişti, exemplu de urmat în gloria lor. Probabil că, acolo unde or însera, în infinitul cerului, puzderiit cu podoabele lui de stele, cei doi mari dispăruţi îşi povestesc despre ultimele lor întîmplări petrecute pe această lume, întîmplări care poate au rămas pe dinafara paginilor acestui op muzical... E firesc să fie aşa, întrucît, din cîte se ştie, niciodată o carte, chiar şi una cum este cea la care ne referim, nu poate să cuprindă totul despre tema în dezbatere, de aceea se impun, ulterior, revizuirile şi adăugirile de rigoare... Şi cum nici unul dintre ei nu se mai află printre noi, pentru a-i aduce îmbunătăţiri, s-o luăm ca atare, în forma în care se află...

Ca să ne facem oarece părere despre începutul carierei artistice a lui George Angelescu Monteoro, notăm din capitolul „Prima teribilă decepţie”, pag, 22-24: „ Visul lui George Angelescu-Monteoro, de a intra, după examenul de admitere, la clasa de oboi a Conservatorului «Ciprian Porumbescu» a fost spulberat de profesorii stîngişti din instituţie! Nu pot să nu spun tristul adevăr, despre tovarăşii Cuciureanu, Beldi şi Guți, care au fost principalii făuritori ai respingerii intrării lui George Angelescu-Monteoro la Conservatorul bucureştean. Nu este lipsit de interes faptul potrivit căruia Guţi nu era în stare să exemplifice la cursuri, convingător, la oboiul său, nici un fragment din celebrele partituri închinate expresivului instrument.

Nu pot trece nici peste situaţia, inadmisibilă pentru un profesor universitar - mă refer la tovarăşul Avesalon - care, la cursul de «Etică şi Educaţie socialistă», citea cuvînt cu cuvînt, urmărind textul cu degetul...

Fără alte comentarii.

Desigur că, în acest context al mediocrităţilor agresive, dar puternice prin drepturile lor adminis­ trative, s-au manifestat şi muzicieni de valoare, precum Giuleanu, Manoliu, Antropov, Geantă şi, nu în ultimul rînd, Pavel Tornea“. (va urma) DORU POPOVICI

Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) a aniversat de curînd 62 de ani de la înființarea sa, fiind inaugurat la 1 iunie 1957 de academicianul Dumitru Panaitescu Perpessicius, care a fost și primul director al muzeului. Sprijinit de cîteva dintre personalitățile literare ale timpului, cu „trecere” la autorități, Perpessicius a continuat activitatea de îmbogatire a patrimoniului literar. Primelor colecții li s-au adăugat altele, cuprinzînd, la rîndul lor, valoroase manuscrise, cărți rare, acte, corespondență, obiecte, fotografii, tablouri, sculpturi, piese de patrimoniu literar. Înfiintarea MNLR i se datoreaza, conform siteului oficial al muzeului, lui Mihai Eminescu, poetul punîndu-și sigiliul pe „destinul” viitoarei instituții chiar în anul centenarului nașterii sale, dînd naștere primelor preocupări care au dus la înființarea instituției de cultură. Conducerea de atunci a Uniunii Scriitorilor a hotărît să folosească sumele neconsumate din fondurile alocate centenarului pentru achiziționarea unor documente, altele decît cele eminesciene, aparținînd marilor scriitori. Mihai Beniuc, președintele Uniunii Scriitorilor, a luat decizia de a pregăti impresionantul fond documentar astfel achiziționat, pentru a deveni patrimoniul unei instituții culturale de rang național, consacrată literaturii române.

Muzeul Național al Literaturii Române, situat, în prezent, în Strada Nicolae Crețulescu nr. 8 (într-o clădire ce a aparținut generalului Leon Mavrocordat), adăpostește peste 300.000 de piese organizate în 300 de colecții (Secolele XV-XX), cuprinzînd manuscrise ale unor scriitori români precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu și mulți alții. De asemenea, muzeul deține manuscrise valoroase ale unor scriitori străini: M. Proust, Th. Mann, Paul Valéry, G. Papini, G. Ungaretti ș.a. Colecțiile sînt completate de cărți vechi și rare, documente istorico-literare, lucrări de artă plastică (grafică, pictură, scluptură), periodice, obiecte și mobi­ lier memorial, fotografii, înregistrări audio-video.

Actuala expoziție permanentă combină metodele clasice de expunere cu tehnologii de ultimă generație, interactive. Sistemele de tip „touchscreen” completează informația istorico-documentară prezentă în expoziție.

Astfel, vizitatorii pot interacționa cu opera scriitorilor români prin lecturi ale unor cunoscuți actori, ecranizări și adaptări teatrale.

Alături de expozițiile cu caracter permanent și itinerant, MNLR găzduiește numeroase alte prezențe de același tip, dar limitate ca perioadă de expunere.

Acestea au menirea de a însoți sau crea ambientul altor manifestări culturale, precum prezentări de carte, dezbateri tematice, conferințe, evenimente (Noaptea muzeelor, Zilele Bucureștilor, Ziua porților deschise).

Muzeului îi sînt afiliate o serie de case memoriale, printre care cele dedicate lui George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Minulescu și Liviu Rebreanu, din București, Alexandru Ciorănescu, de la Moroieni, Dîmbovița, și Mihail Sadoveanu, din Vînători, Neamț.

RM

5

Vineri, 21 iunie 2019

Polemici«Controverse BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Nemurirea sufletului

Tulburătoare, de mii de ani, problemă!

De la Pitagora, Platon și Aristotel, trecînd prin teologii evului mediu creștin, pînă la Descartes, Leibnitz și Kant, iar, în zilele noastre, pînă la americanul James și francezul Bergson – ca să nu pomenim decît de cei mai iluștri – filozofii veacurilor au căutat să explice, să justifice și să întărească această credință, această formă ,,cea mai frecventă a dorului nostru de supraviețuire”.

Pînă la ce punct cuvîntul românesc suflet reprezintă ceea ce grecii și romanii au înțeles prin echivalentele lor? Curpinde acest cuvînt întregul sens al acelei palpitări divine, care animă și înalță materia noastră pieritoare?

Cîtă inimă, cît spirit (spirit într-un sens mai larg, mai adînc și mai generos decît cuprinde urîtul duh slavon) și cît elan sînt închise în cuvîntul românesc suflet? Știm că, numai în derivatul ,,însuflețit” și în expresia populară ,,și-a dat sufletul”, cuvîntul suflet și-a păstrat integritatea primordială: vibrația creatoare de viață, puterea dinamică ce întreține făptura noastră fizică, animatoarea corpului nostru. În general, suflet e o noțiune mai restrînsă, de ordin pur moral: el reprezintă, numai, regiunea afectivă a spiritualității noastre: ,,n-are suflet” înseamnă nu e bun, nu e milos, înțelegător. ,,Suflet de cîine”; ,,Stea dulce mult iubită a sufletului meu”.

Pentru acel suflet de a cărui nemurire s-au ocupat poeții, preoții și filozofii veacurilor, trebuie găsit un cuvînt nou, care să cuprindă nu numai ideea de sensibilitate, dar și pe aceea de spiritualitate și vigoare, un cuvînt care să însemne, în același timp, afectivitate, inteligență și forță iradiantă. Românul are o tendință temperamentală de a transforma – îndulcindu-le și muindu-le – valorile spirituale. Prin aceasta, el dovedește, încă o dată, că e născut poet.

Astfel, speculațiile metafizice se diluează, vigoarea li se irosește, cuvîntul își pierde precizia și forța, destrămîndu-se în grațioase volute sentimentale. Ca să rămînă în realitate, cugetătorul trebuie să recurgă la expresia tehnică străină. Dacă, însă, neologismul poate reda nuanțele, comentariul, complementarul, pentru noțiunea fundamentală ne lipsește expresia sintetică, plastică, indiscutabilă. Carența instrumentului lingvistic interezice plasticizarea ideii, de unde, confuzia, echivocul. Sub cerul nostru nostalgic, filozofia se depărtează de matematică și se destramă în literatură.

Teoriile europene ale supraviețuirii – cufundarea în Nirvana budhistă ne e cu totul străină – sînt trei: 1) renașterea sub o altă formă (metempsihoza); 2) retrăirea identică a aceleiași vieți și 3) eternitatea într-o lume despovărată de materie.

Dar toate aceste versiuni ale existenței viitoare nu satisfac, vai, aspirațiile noastre, nu ne consolează de pierderea acestei vieți, trăită pe pămînt, în peisajul și printre oamenii pe care i-am iubit. Ni se pare că urmărim nemurirea sufletului nostru. De fapt, am vrea ca trupul nostru să fie nemuritor.

Propria noastră retrăire, într-un alt secol și alt decor, ne este indiferentă, ca și viața unui străin. N-avem nici măcar amintirea trecutei noastre existențe, ca să ne bucurăm măcar, prin conștiența acestei legături.

Metempsihoza nu este o consolare.

Prietenul acesta de care ne e dor, această rudă a cărei pierdere ne sfîșie, astăzi, inima, sînt uitați, încetul cu încetul, chiar în viața pămîntească. Alte afecțiuni ne solicită. Durerii mele din clipele unui mare doliu, apologetul vieții viitoare îi oferă regăsirea într-o lume de beatitudine celestă, printre fantomele eterne.

Dar cine îmi spune că, odată ajuns în Cîmpiile Elyzee, primul meu gînd va fi să caut fratele sau

prietenul mort, cînd, într-o lume de spiritualitate pură, legăturile pămîntești trebuie să dispară și să radieze numai sufletele translucide?

Mi-e dor de Em. Gârleanu, de Șt. O. Iosif, de Ilarie Chendi, de D. Anghel, de Octavian Goga, de părinții mei, de sora mea Sofia. Un dor intens, care se face cu atît mai intes cu cît îmi rămîn mai puțini prieteni. Aș da un an din viața mea ca să mai petrec o noapte cu fiecare dintre acești tovarăși dragi, în decorul tinereții noastre.

Dar cine-mi spune că, ajungînd pe tărîmul umbrelor sacre, cel dintîi gînd al meu va fi să caut pe blîndul Șt.

O. Iosif, cu care, în definitiv, n-am avut mare lucru de vorbit nici pe pămînt?

Cum mi-aș pierde clipele Paradisului căutînd cunoștințele vechi din cafeneaua bucureșteană, cînd pot întîlni, sub bolțile azurului etern, pe Socrate, pe Alexandru și pe omul din Nazareth?

Noi murim de cîteva ori chiar în decursul acestei scurte vieți. Nu mai regăsim, în el însuși, același om, necum să mai căutăm omul pe care moartea și învierea l-au transfigurat.

Ce legături mai aveam eu cu Octavian Goga, academicianul, șeful de partid, primul-ministru, omul cărunt și important din ultimele două decenii? Eu am fost prietenul unui tînăr poet blond, cu ochii albaștri, plin de farmec, cu care am spus versuri și am rîs, ceasuri, zile, ani întregi, un rîs homeric, din orice nimic.

Ne bucuram de viață și făceam haz pe seama celorlalți oameni. Eram îndrăgostiți amîndoi de aceeași femeie cu ochii verzi, care a murit, demult, și ea.

Ajungînd în Cîmpiile Elyzee, pe care Octavian Goga îl voi întîlni? Și cum voi fi eu însumi? Nici eu, nici un Goga bătrîn nu surîd așteptărilor mele azurate.

Mie mi-e dor de tînăra pereche de poeți ce rătăceau, demult, pe sub arinii Sibiului și rîdeau zgomotos, uriaș, sub ultimele stele ale zorilor. Cei doi bătrîni ai Paradisului îmi sînt absolut indiferenți. *** O legendă chineză spune această melancolică poveste: Cînd au împlinit douăzeci și cinci de ani de la nunta lor, princiarul soț îi dărui nevestei cele mai mari și mai vii mărgăritare din împărăție și-un cufăr de lemn aromat, plin de kimonouri... Balauri verzi și roșii, albe flori de lotus și rîndunele negre în zbor încremenit erau brodate pe mătasea neagră, albă și roșie a kimonourilor.

Dar toate aceste daruri nu-i luminară ochii.

- Ce-ai mai dori, iubita mea, ca să te văd surîzînd?, o întrebă el.

- Vreau rochia pe care am purtat-o la nunta noastră! Și Prințul căută, căută, căută. Și-ntr-un tîrziu îi aduse rochia pe care o purtase ea la nuntă.

Mărita Doamnă o-mbrăcă voioasă și alergă în fața oglinzii. Dar veselia îi pieri, ochii i se umplură de lacrimi, la amintirea zilei lor de nuntă, a tinereții care nu se va mai reîntoarce.

- Nu rochia de nuntă o voiam... Mă voiam pe mine însămi, cea de atunci!... oftă, amar, prințesa din poveste.

Sîntem prea mici, prea neînsemnați, prea mult legați de țărîna din care am fost plămădiți, ca să putem urmări, în zborul lor gigantic, pe inițiații care simt, dincolo de zare, fîlfîitul de arhanghel al imortalității.

Viața de dincolo de moarte ne-a fost prezentată prin aspecte prea multiple, ca să ne oprim asupra unuia singur și să-l adoptăm.

Asemeni religiilor, care sînt prea multe, ca să fie perfecte.

Poate că va trebui să scoatem – vai! – din preocupările filozofiei problema nemuririi sufletului și s-o trecem în domeniul, mult mai larg și mai impalpabil, al poeziei...

O încîntare mai mult.

O consolare mai puțin.

VICTOR EFTIMIU

Poetul, prozatorul, dramaturgul și publicistul Victor Eftimiu (1889-1972) despre care academicianul Eugen Simion spunea că este ,,un personaj interesant în viața literară și a societății românești; un sonetist notabil”.

ntr-un sonet

de Victor Eftimiu

Într-un sonet aș vrea să-nchid trecutul Ce și-a înfipt săgețile în mine Și inima făcutu-mi-a ruine Cînd nepăsarea nu-mi dăduse scutul...

E strîmtă haina lui, o știu prea bine, Cum ar putea să-ncapă ne-ncăputul?

Sonetul, vai, asemenea cu lutul Ce sufletul încătușat ni-l ține.

Adeseori, cînd mintea mea se-abate Spre țărmuri vechi, de-atîta timp uitate, Călătorind pe-a vremurilor apă, Mă-ntreb, simțind cum sîngerează rana: Cum ar putea sonetul să încapă Cît mi-a-ncăput în inimă, sărmana?

Apariie editorial

,,Drumuri în viață” se intitulează volumul apărut la Editura Contrafort, sub semnătura colaboratorului nostru Ion Ivănescu, autor al rubricii săptămînale de Rebus. Volumul cuprinde cîteva sfaturi și învățăminte, sub forma unor episoade ,,comice”, pentru școlari și tinerii la început de drum în viață, precum și - așa cum era și firesc pentru specialistul în genul rebusistic - informații și careuri destinate începătorilor interesați să pătrundă tainele acestui domeniu al enigmisticii.

6

Vineri, 21 iunie 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (123) Întoarcere în timp (16) În ce priveşte articolele de lux (parfumuri fine, săpunuri, haine), se găseau doar la SHOP, magazine cu plata în dolari. Dar cine avea dolari? Aşa că priveai vitrina, admirai, doreai, dar plecai, scoţînd un oftat.

Cultura românească a cunoscut însă o evoluţie ascendentă, atît pe planul dezvoltării interne, cît şi pe cel al afirmării internaţionale, ea căpătînd noi dimensiuni începînd cu anul 1965. Învăţămîntul a căpătat o extindere fără precedent, şcoala antrenînd întregul tineret, pe care îl pregăteşte pentru noile necesităţi ale societăţii. Învăţămîntul superior - extins şi el - s-a diversificat, asigurînd specialişti pentru toate domeniile, mulţi tineri străini efectuîndu-şi studiile superioare în România. Au luat amploare casele de cultură şi muzeele. Dimensiunile efortului cultural este scos în relief de festivalul „Cîntarea României” - privit cu dispreţ în democraţie.

Se poate afirma că a fost o perioadă de fertile realizări, asigurîndu-se un echilibru între tradiţie şi inovaţie. În perioada respectivă a luat amploare stabilirea de relaţii diplomatice între România şi unele ţări socialiste şi chiar capitaliste. În plan științific și literar, Octav Onicescu publică la Paris monografia Nombres et systemes aléatoires; Ion Alexandru: Cum să vă spun; Marin Sorescu: Singur printre poeţi; Ana Blandiana: Persoana întîi plural; Adrian Păunescu: Ultrasentimente; Tudor Arghezi: Cadenţe. A.E. Baconsky: Fiul risipitor. Nu poate fi neglijată afirmarea poeziei tinerilor: Nichita Stănescu, „O viziune a sentimentelor”; Ion Gheorghe, „Cariatida”; Cezar Baltag, „Vis planetar” şi mulţi alţii.

Pe plan sportiv, în cadrul Jocurilor Olimpice de la Tokyo, România cucereşte 2 medalii de aur, 4 de argint şi 6 de bronz. În aceeaşi perioadă se parafează la Bucureşti Acordul româno-iugoslav privind realizarea şi exploatarea

sistemului hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier. Alte evenimente: - ridicarea legaţiei României din Viena la rangul de ambasadă; la fel și în cazul celei de la Berna; - înscrierea României printre cele cîteva state care au preconizat regîndirea raporturilor economice şi politice dintre toate statele lumii, prin instituirea unei noi ordini internaţionale, calitativ deosebită de cele precedente, bazate pe dominare şi subdezvoltarea majorităţii popoarelor (așa cum sublinia Nicolae Caușescu la cel de al XI-lea Congres al partidului), punîndu-se accent pe necesitatea soluţionării problemelor pe baza principiului egalităţii, a instituirii unei noi ordini economice şi politice mondiale, a democratizării relaţiilor internaţionale, a elaborării unor noi norme de drept internaţional corespunzător schimbărilor din lume; realizarea unor relaţii bazate pe deplina egalitate în drepturi între toate naţiunile lumii; respectarea dreptului fiecărui popor de a-şi alege orînduirea socială fără nici un amestec din afară. Şi, de totul s-a ales praful. Cu amestec din afară a venit anul 1989. Punct. Şi virgulă, şi...! *** După 9 luni de tratament, sănătatea mea era restabilită. De la 49 kg am ajuns la 53. Şederea mea la castel se apropia de sfîrşit.

Prin fereastra permanent deschisă din dreptul patului meu, priveam din ce în ce mai des crucea de pe Caraiman, care în zările cardinale şi-a-ntins braţele spre Soare şi, căutînd ziua de mîine, o găseam în răstignire. În liniştea albastră îngenuncheam la Crucea Sfîntă, implorînd Cerul şi Pămîntul ca în tainiţa inimii să intre pe fereastră IUBIREA - pasăre măiastră şi, în trilul cel mai înalt, să ascult iubirea celuilalt. În cele 9 luni cît am stat la Sanatoriu, Nicolae nu m-a vizitat, pentru că eu i-am spus că vizitele sînt interzise.

Nu ştiu de ce i-am spus acest lucru, poate în sinea mea am lăsat să cadă peste mine un zid care a dărîmat puterea mea de înțelegere, o balanță între îndoială și speranță. (va urma) LILIANA TETELEA

Misterioasa Mona Lisa a fost chiar Leonardo da Vinci? (1) Mona Lisa (prescurtare de la Madona Lisa), sau La Gioconda, cum este cunoscută în Italia, este probabil cel mai enigmatic tablou din istoria artei. Iată ce ne spune Giorgio Vasari (1511-1574): ,,Leonardo a primit apoi să facă portretul Mona Lisei, soția lui Francesco del Giocondo...”. Antonino Gaddiano face referire la un alt portret pe care se presupune că l-ar fi executat Leonardo da Vinci pentru Del Giocondo, și unii istorici, precum Vasari, au făcut o confuzie între cele două tablouri. Prima referire la Mona Lisa a fost făcută în 1517 de Antonio de Beatis, singurul vizitator al lui Leonardo la ultima reședință a acestuia din Cloux, care ne-a lăsat impresii despre șederea lui acolo. A scris despre un anumit tablou pe care l-a văzut în studioul lui Leonardo și l-a descris ca fiind portretul unei doamne din Florența, dar nu ne-a dat nici o indicație care ar fi putut fi aceasta, și se pare că nu l-a chestionat prea insistent nici pe Leonardo în acest sens. Așadar, cine este femeia Mona Lisa? Mulți oameni, nu numai istorici de artă, ci și anticari, cercetători, scriitori și chiar teoreticieni ai conspirațiilor au oferit zeci de teorii posibile, adesea contradictorii, cu privire la identitatea femeii care șade în mijlocul acestui peisaj întunecat, melancolic, aproape de pe alt tărîm, al acestui tabou extraordinar. Dar misterul creației lui rămîne la fel de enigmatic ca însuși surîsul Mona Lisei.

Dacă e să-i dăm crezare lui Vasari, atunci aceasta ar fi cea de-a treia soție a lui Francesco del Giocondo, o femeie pe nume Lisa di Gherardini, care ar fi trebuit să aibă pe atunci aproximativ 25 de ani. O altă variantă ar fi putut fi favorita unuia dintre cei mai fervenți admiratori și sprijinitori ai lui Leonardo, Giuliano, fiul lui Lorenzo de Medici, pe care probabil că Leonardo îl cunoștea deja în momentul în care începuse tabloul.

O altă teorie pornește de la o poezie a unui autor din Ischia, Enea Irpino, care menționează un tablou măreț executat de Leonardo și susține că modelul acestuia a fost chiar patroana lui, Costanza d’Avalos, ducesă

de Francavilla. Dar această poveste este îndoielnică, deoarece femeia ar fi avut pe atunci cam 45 de ani. Este de înțeles ca Leonardo să fi fost rugat să facă un tablou măgulitor al acestei nobile în vîrstă, dar știm cum se revolta el împotriva oricărei forme de constrîngere și, de astă dată, probabil că ar fi fost absolut inflexibil.

O altă presupunere, deși nesprijinită de nici un fel de dovadă materială, este aceea că Mona Lisa ar fi, de fapt, Isabella d’Este și că Leonardo cedase, în cele din urmă, la insistențele ei de a-i face portretul. Dar și așa ar fi fost mult mai în vîrstă decît figura din portret, deși, din ceea ce știm despre caracterul ei, asemenea inconsecvențe ar fi fost ușor adaptate, chiar dacă nu ar fi fost acceptate de Leonardo. Alte presupuneri sînt pure speculații.

S-ar putea, oare, ca Leonardo să fi vrut să înfățișeze în Mona Lisa ,,femeia perfectă”, o imagine idealizată a fanteziei lui? Această idee i-a condus pe Freud și pe alții

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Psalmul ntregirii O, Doamne, iată ai zidit femeia, Egala idealurilor mele, Măsura unui sens și veșnic odiseea Pe mările de dincolo de stele. Și nu-i la ea mai mult din ce mi-ai dat Tu mie, Iar eu, mai mult, nu am nici o carată: Sîntem la fel, uimită veșnicie, Cu nici un plus sau minus la erată.

Mi-ai dat un cer cu-o spuză de safire, Mi-ai dat pămînt și mai presus o Lege...

Dar Ți-am opus mereu căzuta-mi fire, Căzînd și mai adînc, se înțelege.

Mi-ai dat copii să am lumină nouă, Și către cer plîngînd i-am închinat: Cînd a avut pămîntul o mai frumoasă rouă? Și cînd mai mult în sensuri din sens m-am ridicat?

Tu ai zidit pămîntul și cerul și tăcerea De dincolo de ele cît mintea nu-nțelege...

Eu, doar o cărămidă și am rîvnit puterea Dar ce-i sub cer mărirea din visul unui rege?

Un colb purtat de vînturi în patru zări, departe, O pulbere de aur ce nimeni n-o mai știe... Și ce folos am, Doamne, de-n nobila Ta Carte Măcar pe colțul ultim nu sînt lumină vie.

Tu ai zidit pămîntul și cerul și femeia Sălășluindu-mi visul în mii de idealuri, Apoi, mi-ai dat o daltă, penelul și ideea O lacrimă ce tună și mări eterne-n valuri. Și cînd mi-a fost lumină, deși puțin eram M-ai întregit, Părinte, cu versul lui Khayyam.

Ilarion Boca, 11 iunie 2019 la presupunerea că Leonardo a creat portretul postum al propriei sale mame, Caterina, sau o viziune a mamei lui, scoase din subconștient. Interesant este că marchizul de Sade a descris-o pe Mona Lisa ca fiind ,,esența însăși a feminității”, lăsînd să se înțeleagă că ar fi vorba despre o figură imaginară.

Interpretări încă și mai ciudate au încercat să sublinieze similitudinea dintre chipul Mona Lisei și cel al lui Leonardo, așa cum apare în autoportretul datînd cam din aceeași perioadă. Aceasta a dus la presupunerea stranie că Leonardo și chipul din portret ar fi una și aceeași persoană. Este foarte ispititor să ne imaginăm că Mona Lisa este un autoportret, să-l vizualizăm pe Leonardo bătîndu-și joc de posteritate. I-au plăcut întotdeauna enigmele și farsele, adora păcălelile nevinovate. Adora, de asemenea, tainele și secretele. Îi plăcea să pară mistic și a tras deliberat un văl peste unele dintre ideile și creațiile lui pentru a le cufunda într-un și mai deplin mister. Surîsul Mona Lisei este exact cel la care m-am așteptat din partea lui Leonardo, batjocoritor, introvertit.

La suprafață pare o simplă grimasă de dispreț, dar dacă luăm ideea în serios și o ducem ceva mai departe, vedem că s-ar fi putut ca Leonardo să fi folosit inconștient această stratagemă pentru a-și exorciza proprii demoni, ura lui profundă pentru omenire, generată de nefericita sa venire pe lume, sentimente permanente, regulare și înăbușite, izbucnind în afară la bătrînețe, printr-o soție inofensivă, atunci cînd nu-l mai interesa cu adevărat ce gîndeau oamenii despre el.

Fără nici o îndoială, Leonardo ar fi nespus de încîntat de proliferarea teoriilor moderne referitoare la identitatea celui mai vestit model al său. Ar fi fost fascinat și de tehnicile asistate de computer, cu ajutorul cărora cercetătorii au încercat să suprapună trăsăturile chipului artistului cu cele ale Mona Lisei, pentru a vedea în ce măsură acestea coincid. (va urma) MICHAEL WHITE

RM

7

Vineri, 21 iunie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (1) Situația Diviziei 9 infanterie la 23 August 1944 (2)

mare număr de nave de luptă inamice (vedete torpiloare, vînătoare anti-submarine, submarine, nave de debarcare armate, pontoane cu artilerie, nave de escortă şi de dragaj, dispunînd de o mare cantitate de guri de foc de toate calibrele), precum şi alte nave auxiliare şi de transport.

Pe litoralul maritim al Dobrogei inamicul dispunea, aşa cum s-a arătat, de o baterie navală de coastă „Tirpitz” – la sud de Constanţa; o baterie de coastă de 155 mm, la Capul Midia (nord Constanţa), precum şi de un număr însemnat de baterii de artilerie antiaeriană şi subunităţi de alarmare şi de pază. Forţa cea mai puternică în artilerie o

O altă grupare – numită Gruparea tactică „Constanţa” – se găsea dispusă între Mamaia sat (exclusiv) şi satul Tuzla (inclusiv). Forţele ce intrau în compunerea ei erau împărţite pe două subgrupări: Subgruparea ni. 1 „Constanţa” şi Subgruparea nr. 2 „Agigea”.

Subgruparea tactică nr. 1 avea în compunere două batalioane din Regimentul 34 infanterie, comandat de colonelul Ion Dumitrescu, şi două divizioane de artilerie, dintre care unul de artilerie grea. Ea se întindea pe zona cuprinsă între Mamaia sat şi 5 km sud oraşul Constanţa. Aici îşi aveau poziţii de tragere şi numeroase baterii de coastă. Pentru a ne face o imagine cît mai reală asupra lor, le voi enumera în continuare: bateria „de la cota 22”, bateria „Tudor”, bateria „Rareş”, bateria „Vultur”, bateria „Carol” şi, în sfîrşit, bateria „Mihai”, însumînd 18 guri de foc de la calibrul de 66 mm pînă la calibrul de 175 mm.

Trupe române care trebuiau luate în consideraţie în cadrul analizei raportului de forţe se aflau şi în portul şi în oraşul Constanţa.

Aici se găseau, de exemplu, navele celor două mari unităţi ale marinei militare, comanda Regimentului 34 infanterie, cu batalionul 1 din aceeaşi unitate, divizionul 61 artilerie independent, divizionul 1 din Regimentul artilerie, batalionul 32 pionieri şi postul de comandă înaintat al Diviziei 9 infanterie.

Căpitanul Costin Ionașcu (primul din stînga, de pe rîndul În zona cuprinsă între 5 km sud Constanţa şi din mijloc), comandantul bateriei 6 din Regimentul 11 artilerie satul Tuzla aveam instalată Subgruparea tactică pe frontul din Moldova, în anul 1917 nr. 2, avînd următoarea compunere: batalionul 2 din Regimentul 36 infanterie, divizionul 63 artilerie independent şi bateria 6 din Regimentul 18 constituiau însă tunurile bateriei de coastă „Tirpitz”, care artilerie. În sectorul în care era dispusă subgruparea se aveau un calibru foarte mare (280 mm) şi o mare rază de mai aflau: bateria de coastă „Săgeata” (cu patru piese de acţiune. Prezenţa acestor piese de artilerie în apropiere 76,2 mm) şi compania 2 aerostaţie. Aceasta din urmă se de oraşul Constanţa şi de port punea în pericol în special găsea în satul Cumpăna. instalaţiile portuare, oraşul şi populaţia lui. În zona Mangalia, între Tuzla (exclusiv) şi Vama În interiorul Dobrogei inamicul dispunea de Veche (inclusiv) se găsea Gruparea „Mangalia”. Iată ce numeroase forţe, printre care: un batalion SS la Mangalia; forţe intrau în compunerea ei: batalionul 3 şi compania unităţi de artilerie antiaeriană la Mamaia, Năvodari şi 1 din Regimentul 36 infanterie, compania de pionieri Capul Midia; un comandament de garnizoană de valoarea a aceleiaşi unităţi şi divizionul 2 din Regimentul 18 unei companii la Cernavodă; un alt comandament la artilerie. Şi în această zonă se afla un mare număr de Medgidia; formaţiuni ale marinei germane care păzeau guri de foc de din sistemul de apărare a litoralului. Este depozitele, un aeroport şi un depozit de muniţii şi vorba bateriile „Aurora”, „Matei Basarab” şi „Vasile carburanţi la Cobadin; la Carol I (azi Nicolae Bălcescu) Lupu”, avînd la un loc 7 tunuri, de la calibrul de 75 mm avea subunităţi de deservire a aerodromului şi alte trupe pînă la cel de 152 mm. cu un efectiv de circa 120 oameni; la Valul lui Traian, În zona Cernavodă se afla Detaşamentul „Cernavodă- inamicul avea un depozit de muniţii; la Mamaia se găseau Feteşti”. El se compunea din Regimentul 36 infanterie, mai multe avioane; la Babadag se aflau un depozit de comandat de colonelul Constantin Manolescu, cu muniţii şi un altul de carburanţi. batalioanele 1 și 4 şi companiile anticar şi aruncătoare Comanda flotei şi trupelor germane de pe litoralul – ambele tot din Regimentul 36 infanterie. În zona dobrogean o avea amiralul Brinkmann. ocupată de detaşament se mai aflau subunităţi de În urma analizei situaţiei trupelor proprii şi ale artilerie antiaeriană, instalate în dispozitiv, precum şi inamicului, am ajuns la concluzia că aveam o dispunere în Regimentul 2 grăniceri cu o parte din efective. teren care ne favoriza. Litoralul, Podul de la CernavodăLa Medgidia se aflau principalele forţe ale Feteşti (asupra importanţei sale strategice nu vreau să Regimentului 10 infanterie, comandat de colonelul Emil mă opresc aici), nodul de comunicaţii rutiere şi feroviare Iacob. Batalionul 2 din această unitate era dispus în Medgidia, trecerea peste Dunăre de la Hîrşova-Giurgeni comuna Ferdinand, azi Mihail Kogălniceanu, batalionul şi alte puncte importante din Dobrogea - se aflau în 4 la Castelul şi batalionul 1 cu o parte din efective la mîinile noastre.

Mangalia.

Pentru moment nu se impuneau măsuri de regrupare a La Seimeni, la 4 km nord de Cernavodă, erau forțelor proprii, lucru foarte important pentru desfăşurarea dislocate două batalioane de recruţi din Regimentul 36 cu succes a oricăror acţiuni de luptă. De altfel, este bine infanterie... cunoscut că un serios avantaj îl constituie faptul ca la Care era însă valoarea inamicului cu care aveam să începutul oricărei lupte să ai un dispozitiv adecvat, să nu ne înfruntăm începînd chiar din dimineaţa zilei de 24 fi nevoit să faci regrupări de trupe. O astfel de situaţie august? În ce zonă se găseau trupele germane? Unde era te ferește de eventualele surprize pe care ţi le-ar putea inamicul mai puternic? produce inamicul, profitînd de faptul că te găseşti în mişcare în procesul de regrupare a forţelor, în vederea Forțele de care dispunea inamicul luării unui dispozitiv. în zona Dobrogei Așadar, trupele proprii se aflau în situaţia de a putea La 23 august 1944, comandamentul hitlerist avea în acționa imediat pentru a îndeplini variate şi complexe Marea Neagră, pe Dunăre şi pe teritoriul Dobrogei, forţe misiuni: blocarea comandamentelor şi a trupelor hitleriste, numeroase. În Portul Constanţa se găseau ancorate un preîntîmpinarea eventualelor distrugeri pe care le-ar fi

intenţionat inamicul, dezarmarea grupărilor izolate ale adversarului, apărarea unor obiective importante împotriva unor forţe superioare ale inamicului care, eventual, ar fi putut să se concentreze şi să se axeze pe anumite direcţii, precum şi ducerea unor acţiuni de luptă în forţă pentru lichidarea rezistenţelor germane, pentru capturarea, dezarmarea ori alungarea trupelor hitleriste de pe teritoriul nostru. Încă o idee importantă care-mi domina atunci gîndurile era aceea că urma să acţionez cu trupele proprii, cum s-ar spune, la mine acasă, în timp ce inamicul era paralizat, în bună măsură, în acţiunile pe care avea să le întreprindă, de faptul că, aşa cum am putut să-mi dau seama chiar în acele momente, a fost surprins de evenimente, cu forţele mult dispersate.

În rîndul militarilor se semnala deja o stare de spirit ostilă trupelor hitleriste (1) În timp ce analizam valoarea şi dispunerea trupelor germane şi căutam să-mi formulez diferite ipoteze privind modul de acţiune împotriva lor, pe un alt plan al gîndirii mele a început să se deruleze o seamă de fapte şi de amintiri legate de creşterea stării de spirit antihitleriste a ostaşilor dobrogeni, a întregii armate române. Îmi ajunsese la ureche, mai ales în ultimul timp, că tot mai mulţi soldaţi şi ofiţeri români nu mai voiau să lupte în războiul hitlerist. O seamă de comandanţi de regimente afirmaseră deschis, în rapoarte scrise, că în situaţia dată – războiul alături de Germania – nu se mai poate conta pe unităţile lor. În primăvara şi în vara anului 1944, avuseseră loc tot mai multe disensiuni şi incidente între ostaşii noştri din Dobrogea şi trupele germane.

Multe dintre ele – începînd cu refuzul de a acorda protocolarul salut şi terminînd cu o seamă de atitudini de respingere, tacită şi uneori chiar făţişă, a colaborării pe linie militară – se petrecuseră chiar în garnizoana Constanţa. Numărul lor a sporit vizibil în prima decadă a lunii august 1944. Aproape nu era zi în care să nu mi se raporteze de către ofiţerul de serviciu noi şi noi incidente: „o patrulă românească s-a încăierat cu una nemţească”, „un ofiţer german n-a salutat un ofiţer român mai mare în grad” şi atunci a ieşit un scandal în toată regula, „un ofiţer de grăniceri român 1-a pălmuit pe un neamţ care îi insultase soţia”, „un grup de localnici s-au năpustit asupra unei patrule nemţeşti”, „un comandant de companie din Regimentul 34 infanterie fiind la cîmpul de instrucţie n-a acceptat să dea raportul unui ofiţer superior german” etc.

Multe astfel de fapte le-am aflat şi din notele informative ce soseau la şeful biroului 2 informaţii al diviziei, trimise de Comandamentul german din Constanţa. În astfel de situaţii luam şi eu „notă” de ele, şi atît. Nu în puţine cazuri îmi spuneam în sinea mea: „bine le-a făcut!”. Pentru că, în realitate, nici mie nu-mi plăcea comportarea nemţilor. Se băgau în toate. Încercau să fie peste tot alfa şi omega. Pe mine, ca de altfel pe mulţi alţii, o astfel de atitudine mă leza.

Nu-mi plăcea mai ales atunci cînd vedeam că se bagă „unde nu le fierbe oala”, cum spune un proverb de-al nostru, românesc. Apoi nu puteam să uit un alt fapt, de o foarte mare importanţă în situaţia dată, şi anume că militarii noştri aveau de plătit nemţilor o poliţă cu mult mai veche. Părinţii şi bunicii lor se bătuseră cu trupele germane nu numai la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ci şi pe meleagurile lor dobrogene. Cu greu se putea uita că, în urmă cu mai puţin de 30 de ani, prusacii le-au cotropit satele, le-au furat pînă şi păsările din bătătură. Mulți ofițeri ai diviziei, în special cei mai vîrstnici, se bătuseră și ei cu nemţii în primul război mondial. Or, nici acest fapt nu se putea uita uşor. De altfel, şi eu participasem la campaniile din anii 1916-1917, la început avînd gradul de locotenent, iar apoi pe cel de căpitan.

Am comandat în acea perioadă bateria 6 din Regimentul 11 artilerie „Focşani”. Primele lupte leam dat pe Valea Dîmboviței la Bran, la Rucăr şi la Dragoslavele. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

8

Vineri, 21 iunie 2019

RM

Polemici«Controverse O lucrare formidabilă – falsificarea alegerilor din mai 2019! (urmare din pag. 1) Cele două dosare sînt pline de vicii, nu există probe clare, iar asupra magistraților și a justiției integral s-a făcut o continuă presiune, imediat după alegerile din 2016. Nu mai spun că Dragnea a fost lucrat din interior, cu ordonanțe ciudate și tergiversări aparent fără sens.

Că Dragnea a fost o țintă, e clar – dar de ce atîta efort pentru a-l distruge și, mai ales, de ce a fost dată sentința a doua zi după alegeri? Sînt cîteva ,,ciudățenii” pe care trebuie să le luăm în calcul.

Preludiu. Primo: Iohannis declanșează un referendum ambiguu în ziua alegerilor - la fel de ambiguă este și atitudinea PSD față de prezența la referendum. Secundo: Curtea Supremă stabilește că sentința finală în cazul care îl viza pe Liviu Dragnea va fi dată a doua zi după alegeri.

Un prim eșantion de ,,ciudățenii” sînt legate de prezența la alegeri. Adică: 1. Nici un partid (mai ales PSD și PNL, partide cu structuri puternice, cu peste 1.000 de primari) NU au avut semnale că va fi acea prezență mare la vot; dacă a fost chiar așa mare în realitate!

2. Nici una dintre firmele de sondare a opiniei publice – și sînt cîteva tari, care au nimerit cam de fiecare dată scorurile – NU a anticipat nici prezența, nici răsturnarea de situație a preferințelor politice.

3. Din experiența politicii românești, această ,,orbire” s-a mai întîmplat o singură dată, la turul doi al alegerilor prezidențiale din 2014, dar atunci a fost vorba doar de răsturnarea uriașă a rezultatului, nu și de prezență.

După cum se va vedea, acele cifre de prezență pot fi puse sub semnul întrebării… dar numai de presă, se pare. Voi reveni. În al doilea rînd, există ,,ciudățenii la vot”, care au apărut la iveală chiar în ziua alegerilor și la numărătoare și finalizarea proceselor verbale.

1. Carmen Dan, adică MAI, a raportat proble­ me legate de votul multiplu. Pînă la final au fost peste 9.200 de sesizări de vot multiplu!

2. Procesele verbale au o ,,cheie” – prin care se verifică dacă s-au consemnat date corecte; la circa 3.000 de secții aceste „chei” NU s-au închis!

3. Referendumul și alegerile se desfășoară în același loc, apar ,,tabletele” – și rezultă un adevărat haos, cu dezvăluirea publică a opțiunii alegătorului (prin strigarea faptului că participă sau nu la Referendum). În al treilea rînd, sînt ,,ciudățenii” apărute după vot.

1. Liviu Dragnea este condamnat a doua zi după alegeri, dar există suspiciuni întemeiate că decizia fusese luată înainte. De ce s-a dorit a se da decizia a doua zi după alegeri, cînd lumea era șocată de rezultat și nu erau decît ochi pentru alegeri?! Faptul nu e caracteristic justiției atunci cînd condamnă politicieni, magistrații căutînd publicitate în asemenea cazuri.

2. Iese la iveală că scorul confortabil al UDMR a fost obținut prin voturi primite din zone cu puțină populație de etnie maghiară – și în care rezultatele uniunii erau tradițional slabe. Ce a făcut UDMR atît de remarcabil ca să schimbe radical opinia zonelor?!...

3. La cîteva zile după alegeri, UDMR începe un ,,balet” ciudat, căutînd nod în papura PSD, anunță despărțirea de PSD și apropierea de PNL și Iohannis; apar date că voturile primite de maghiari ar fi venit pe linie PNL.

4. După alte cîteva zile, UDMR provoacă un veritabil scandal cu iz etnic la Valea Uzului, care abate atenția de la situația politică.

5. Fără a aștepta validarea de către CCR a Referendumului, Iohannis convoacă partidele la consultări, dar anunță brusc un ,,Pact”, numit în final ,,Acord”. Practic, imediat după alegeri, Iohannis a ținut ocupată agenda publică pe baza rezultatelor nevalidate ale referendumului.

6. Iese la iveală neînchiderea proceselor verbale; lideri ai PSD – Codrin Ștefănescu, Lia Olguța Vasilescu, Liviu Pleșoianu, Șerban Nicolae ș.a. – afirmă, pe baza situației PV, că ar fi vorba de un furt electoral de peste 1.000.000 de voturi.

7. Gelu Vișan, om de bază al sistemului Băsescu – Udrea, anunță că s-a procedat la o fraudă prin soft și printr-un soft duplicat.

8. Renate Weber face publică observația că scandalul din Valea Uzului se suprapune exact cu momentul în care se descoperă problemele cu neînchiderea proceselor verbale. În final a mai rămas un singur aspect, care vine ca o concluzie a ,,ciudățeniilor”: În ciuda tuturor acestor ,,ciudățenii”, PSD NU depune o contestație oficială, documentată, susținută de numeroșii avocați ai marelui partid! Ceea ce este cel mai ciudat!

Concluzia ar mai putea fi că totul are o logică… - mai puțin atitudinea PSD! Adică ori sînt înspăimîntați, ori infiltrați, ori ambele. Și hai să punctăm încă o dată: alegerile au fost fraudate, există proba miilor de sesizări și a PV-urilor neînchise; Referendumul a fost acoperirea pentru scopul real – manevrele de la alegeri; plasarea sentinței finale, condamnarea puternicului Dragnea, chiar a doua zi după alegeri, a fost un semnal clar pentru (baronii) PSD să-și „bage mințile în cap”, să nu se facă scandal și contestații, efectul fiind valabil și azi; UDMR a fost băgat în calcule de PNL și a mulțumit schimbînd barca și creînd evenimentul/incidentul de la Valea Uzului; o parte a opoziției dovedește că era pregătită de marele scor, nu vrea Guvernarea – în schimb participă la un circ permanent, care ocupă agenda zilei de la alegeri încoace; ,,Acordul” surpriză lansat de Iohannis e o perdea de fum tipică; inexplicabil, PSD nu întreprinde o acțiune oficială; după validarea mandatelor europarlamentarilor și desemnarea grupurilor, contestarea rezultatelor naționale nu mai are rost – sau nu se mai poate face.

Pe undeva, situația descrisă are un aspect pozitiv – în sensul că lumea va înțelege acum că Vadim nu striga de nebun ,,Fraudă”! Da, PSD era maestrul alegerilor – iar faptul că acum și-a luat-o se datorează unui mecanism complex, pe care am încercat să-l conturez. Să vedem ce urmează…

P.S. - O dilemă: un alt eveniment care a distras atenția a fost vizita Papei în România (31 mai – 2 iunie). Din respect pentru Sanctitatea Sa, nu am menționat acest eveniment printre factorii care au blocat investigarea și contestarea alegerilor; desigur, nu cred că are legătură, dar a picat de minune! Și avînd în vedere că Biserica Catolică are o istorie politică în spate, iar atitudinea unor figuri marcante ale B.C. din România pare părtinitoare politic, ar fi interesant de văzut cine și cum a stabilit data. Da, invitația oficială a fost făcută de președinte, conform protocolului, dar nu e clar cine a stabilit data. La finalul săptămînii în care fuseseră alegeri! Anunțul vizitei a fost făcut de președinte pe 11 ianuarie… dar (numai) Q Magazine a știut cu o săptămînă înainte! Adică…

Serviciile?...

Prezidențiabilii (2) L-am ales pe Iliescu în 1990, 1992 și în 2000. Ce era el?

Un fost prim-secretar, un nene comunist notoriu, un fricos, un individ fără scrupule care a înfrînat total țara. Sintagma ,,sărac și cinstit” a fost un bocet trist care s-a așternut peste mintea odihnită a poporului. Nu avea cum să simtă lupta întreprinzătorilor cu viața, a celor care au plecat de jos, pentru că habar nu avea cu ce se mănîncă acest mod de trai, nici el și nici restul comuniștilor de lîngă el. Toți erau din ,,Primăverii”, ,,Dorobanți” sau ,,Kiseleff”.

L-am ales pe profesorul trăznit și aerian Emil Constantinescu.

Un universitar care era și este încă total detașat de viață și de greutățile ei. De cele ale omului de rînd. Și ce am obținut? Închiderea minelor, gonirea minerilor, marile privatizări care au eșuat, o economie distrusă și mari, foarte mari probleme în zona întreprinderilor mici și mijlocii.

L-am ales pe Traian Băsescu, un om al Serviciilor. Un om care, la adăpostul isteriei antirusești, generată în mod artificial, a cedat suveranitatea și toată economia, Europei și Statelor Unite, fără să se gîndească. Contra unui comision gras, bineînțeles.

Pentru că nu poți să uiți ce a fost el în ,,civilie”, un comandant de vapor care vindea blugi și carpete cu ,,Răpirea din serai”.

Băsescu nu a fost nici o clipă un om al poporului, un om din popor. A fost înregimentat de mic, a trăit într-un sistem cazon și își continuă viața la fel. Ce se vede este doar imaginea falsă a unui bătrînel, așa cum și Mengele se afișa după retragerea în Argentina.

L-am ales pe Klaus Iohannis, un profesor de fizică. Se pare că dosarele penale clasate, retrocedările cu cîntec și casele cu acte false îl forțează să facă în așa fel încît să își îndeplinească misiunea de a da pe tavă ce încă nu s-a dat din România, pentru că altfel nu va scăpa. Vă amintiți de campania ,,Năstase - patru case”? Păi, despre ăsta cu șase case, din care una, cel puțin, luată cu acte false, nimeni nu zice nimic. De ce? Pentru că el nu este nici român, și nici președintele României. El este guvernatorul unor state, pus aici cu scopul de a dezintegra țara. De ce nu se întîmplă asta încă? Vă spun eu. Datorită americanilor.

Românul are nevoie de un ,,jupîn”, de unul care să le asigure continuitate și prosperitate. Dar nu se va putea, cel puțin nu acum și nici în următorii zeci de ani. Șansa României este ori un cataclism social sau natural, ori un președinte cu dorința de a intra în istorie alături de marii patrioți, alături de Vlad și de Ștefan. O altă șansă ar fi ruperea țării și revenirea ei în matcă peste sute și sute de ani, cînd urmașii tîmpiților de acum vor înțelege că e bine, totuși, să ai o țară a ta. Exemplul evreilor cumva trebuie să fie urmat și de o altă țară, România de exemplu, care nu conștientizează cît de bine este să ai un loc al tău, și care, chiar dacă are un teritoriu, preferă să meargă să trăiască cu chirie în alte locuri. În fine, să vorbim puțin de Justiție și aservirea ei totală unor interese. Vorbim de acel MCV, dar și de corifeii Europei care sug de aici. Uitați cum stă treaba. În țările lor, în acel Occident mistic, Justiția este chiar ok, și ei, acei europoliticieni străini, nu prea pot să fure, să înșele procurorii din țările lor de origine.

Atunci, ce fac ei, acei birocrați, fie că sînt europeni sau chiar de prin America? Păi își aleg cîte o colonie, gen România, la care ei și neamurile lor se conectează și își asigură bogăția pe viață, pentru eternitate. Înțelegeți cum stă treaba? Și tot ei au grijă ca nu care cumva Justiția să fie corectă în colonie, că nu mai pot să fure cum trebuie. Și, ca să nu fie prinși deloc, vor să o pună și pe Kövesi procuror-șef european, ca să le gireze în continuare furtul. Mi-ar plăcea să fie clar că aici cîțiva indivizi, nu guvernele lor, s-au conectat la economie și își trag mulți bani. Nu există dovezi clare deocamdată, dar vor ieși la iveală atunci cînd Justiția în România are să fie imparțială, dreaptă și fără intervenții politice. Lucru care acum nu se întîmplă. Dacă cumva un procuror european va descoperi jaful, are să fie ori ridicat la rang de om al dreptății, ori omorît. Pentru că ăia nu se joacă, sau dacă devin corupți, o fac pe bani mulți, nu ca în România. Înainte de a-ți alege președintele, tu, române, înțelege că cei care apar la TV și ne zîmbesc sau ne critică de la adăpostul Parlamentului European se hrănesc în mod necinstit din munca și din avuția ta. Dar dormi liniștit, că oricum ție nu îți pasă. Cîtă vreme ai cui să oferi multă m**e, tu ești fericit. De ce să îți mai bați capul cu probleme așa grele, gen viitorul țării în care te-ai născut?

Sfîrșit

RM

9

Vineri, 21 iunie 2019

File de istorie • File de istorie 200 de ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu (1819 – 1852), istoric, economist, doctrinar militar, om politic, diplomat, democrat-revoluționar, strălucit fruntaș al generației pașoptiste (2) La Nicolae Bălcescu, mai mult decît la alte personalități, activitatea practică e strîns legată de cea teoretică, scrierile sale avînd conținut istoric, economic, filozofic sau militar.

Nicolae Bălcescu era un cercetător militant. Atît articolele și studiile publicate în diverse periodice, cît și culegerile sau lucrările de mai mare întindere și profunzime sînt axate pe idealurile fundamentale ale românilor. Concepția istoricopolitică a lui Nicolae Bălcescu le privește într-o unitate aflată într-un proces de continuitate. Nicolae Bălcescu desprinde, astfel, trei etape: revoluția de la 1848, cînd luptă pentru idealul dreptății sociale, care consta în ștergerea privilegiilor boierești, desființarea clăcășiei și împroprietărirea țăranilor cu pămînt, a doua etapă, revoluția pentru unitatea națională, și a treia, revoluția pentru independența de stat. Nicolae Bălcescu n-a apucat să vadă și celelalte două idealuri românești înfăptuite.

Opera sa izvorăște din trăsături morale, ca acelea creionate de biograful și prietenul său Ion Voinescu II (Nicolae Bălcescu era înzestrat de natură cu inteligență întinsă, imaginație bogată și memorie rară) și Ion Ghica (Nicolae Bălcescu avea o mare dorință de a învăța, era inteligent, ardent și entuziast, avea predilecție pentru istorie).

Opera o putem împărți în două părți: lucrările publicate în anii 1844-1847 (anterevoluționare) și cele din anii 1848-1852 (postrevoluționare). Din cele anterevoluționare amintim : Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum; Cuvînt preliminariu despre izvoarele Istoriei României; Românii și fanarioții; Ioan Tăutul, mare logofăt al Moldaviei; Spătarul Ioan Cantacuzino; Postelnicul Constantin Cantacuzino; Puterea armată și arta militară la moldoveni în timpul mărirei lor; Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri; Filosofie soțială; Cuvîntare ținută la Societatea Studenților Români din Paris; Logofătul Miron Costin, istoricul Moldaviei; Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595; Buletin despre portretele principilor Țării Românești și ai Moldaviei ce se află în Cabinetul de stampe de la Biblioteca regală din Paris. Din perioada postrevoluționară, amintim: Drepturile Românilor către Înalta Poartă; Lucrări colective și acte oficiale din timpul Revoluției de la 1848; Despre împroprietărirea țăranilor; Mémoire relatif à l’intervention russe dans les Principautés Moldo-Valaques; Question économique des Principautés Danubiennes; Manifest către poporul român; Precuvîntare la ,,Cîntarea României”; Mersul revoluției în Istoria Românilor; Mișcarea românilor din Ardeal la 1848; Răzvan Vodă; Manualul bunului român; Reforma soțială la români; Istoria Românilor supt Mihai Voievod Viteazul.

Nicolae Bălcescu este unul dintre întemeietorii istoriografiei naționale moderne, influențat de istoricii romantici, mai ales de Jules Michelet și C. Cantù.

Prin operele sale, el nu realizează numai o lărgire și o aprofundare a orizontului de studiu, care înglobează de aici înainte istoria instituțiilor sociale, economice și politice, ci și o sinteză viabilă a științei cu sensibilitatea artistică, ceea ce face să fie revendicat în egală măsură și de istoria literară.

Istoric prin vocație, ca și prin solicitările epocii, Nicolae Bălcescu este, alături de Mihail Kogălniceanu de a cărui Histoire de la Valachie a fost, de altfel, puternic impresionat -, unul dintre reformatorii acestei discipline la noi. Chiar prima sa lucrare, Puterea armată (1844), izvorăște din dubla intenție de a aborda un fenomen pînă atunci puțin studiat sistematic și de a oferi exemplul unei noi metodologii istorice. Abandonînd hotărît și programatic istoria dinastică de tip cronicăresc (deși utilizează toată materia pe care i-o pun la dispoziție cronicile și se numără printre primii lor editori), Nicolae Bălcescu așează în primul plan al cercetării istoria instituțiilor sociale și face din popor principalul ei protagonist. Această modificare fundamentală de optică este pivotul în jurul căruia se organizează toate inovațiile sale în materie de istoriografie. Nicolae Bălcescu se eliberează de obsesia evenimentului, deși continuă să fie foarte scrupulos în stabilirea faptelor și caută să descifreze prin transparența lui liniile fenomenului istoric, cauzalitatea și interacțiunea forțelor ce se înfruntă în societatea umană, ambiționează, în cele din urmă, să stabilească o legitate, deci o filosofie.

Influențat de istoricii romantici ai Restaurației franceze, ca și de italianul C. Cantù, el nu preia pur și simplu concluziile generale ale acestora, ci le adaptează realităților românești, căutînd în ele nu numai explicații ale trecutului, ci și orientări pentru viitor. Căci istoria lui Nicolae Bălcescu este prin excelență una legată de prezent și de scopurile lui.

E un fapt dovedit în primul rînd de alegerea subiectelor pentru studiile sale principale: istoria instituțiilor militare (Puterea armată), în regenerarea cărora Bălcescu vedea una din căile pe care românii își vor putea ocupa locul cuvenit în familia popoarelor europene; istoria proprietății rurale (Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri; Question économique des Principautés Danubiennes, 1850), prin a cărei reformare spera să se deschidă drumul spre o organizare socială și politică echitabilă; istoria fenomenului revoluționar (Mersul revoluției în Istoria Românilor), ce urma să explice evenimentele de la 1848 și să descifreze perspectivele și țelurile luptelor viitoare; istoria lui Mihai Viteazul, domnul devenit emblemă a năzuinței de unitate națională și totodată pildă a unei erori tragice – legarea țăranului de glie. În toate aceste studii, Nicolae Bălcescu urmărește cu claritate liniile fundamentale ale fenomenelor, documentîndu-se din surse variate, examinate critic (în primul tom al Magazinului istoric pentru Dacia a publicat și un Cuvînt preliminariu despre izvoarele Istoriei Românilor, 1845) și stabilește cîteva din coordonatele de bază ale propriei filosofii a istoriei. Esența acesteiea s-ar putea defini prin conceptul de ,,misie” istorică a poporului, care desemnează cauza finală (perfecțiunea) spre care îndrumă o lege evolutivă ideală, dar presupune și liberul arbitru, deci posibilitatea opțiunii, a erorii, a deviației, imixtiunea măcar temporară a întîmplătorului, considerat un accident al necesității. În acest sens, chiar atunci cînd un ciclu de evenimente se încheie printr-o înfrîngere (lupta pentru libertate și unitate a lui Mihai Viteazul sau Revoluția de la 1848 în Țările Române), continuitatea procesului istoric garantează, totuși, permanența substratului adînc al evoluției spre mai bine. Dintr-un asemenea punct de vedere este îndreptățită nu numai atitudinea constatativă față de cele petrecute în vremuri mai mult sau mai puțin îndepărtate, ci și cea de valorizare, inclusiv aprecierea morală, care nu contravine obiectivei judecăți de existență, ci o situează într-o perspectivă ce îngemănează trecutul, prezentul și viitorul.

Românii supt Mihai-Voievod Viteazul (postum, 1878) este, astfel, lucrarea cea mai valoroasă a lui Bălcescu, atît din perspectiva intențiilor autorului, cît și din aceea a cititorului contemporan, care o judecă raportînd-o la ansamblul creației sale. Ea nu e numai opera cea mai amplă și mai amițioasă, ci și cea în care Nicolae Bălcescu izbutește efectiv să pună cel mai mult din convingerile, năzuințele, pasiunea și arta sa scriitoricească. Aparținînd în aceeași măsură istoriei propriuzise și literaturii (Bălcescu însuși a proiectat-o inițial ca o ,,poemă” despre principele erou), ea leagă viziunea epică, eroică și cea romanescă cu străduințele de obiectivitate științifică și cu pasiunea discursului politic. În mod evident, istoria lui Mihai Viteazul este o carte despre trecut, scrisă pentru prezent și prin prisma prezentului. Nicolae Bălcescu încearcă să probeze, prin exemplul celor întîmplate în veacuri îndepărtate, justețea unor idei, sentimente și chiar proiecte de acțiune contemporane: libertatea și unitatea națională, dreptul tuturor popoarelor la o dezvoltare independentă și deplină, respectul față de valoarea individului, înțelegerea față de suferințele claselor oprimate și încercarea de a instaura o ordine socială echitabilă, necesitatea jertfei pentru atingerea unor scopuri supreme.

Lucrarea cuprinde, în același timp, ilustrarea unei teorii a personalității istorice ca emanație a maselor și factor de traducere în conștiință a legii istorice. Eroul lui Bălcescu nu este o personalitate independentă de circumstanță, ci însăși personificarea legii interne a poporului român. Atîta timp cît acțiunile sale materializează această ,,misie” specifică (lupta pentru libertate, apărarea popoarelor apusene de pericolul invaziei turcești dîndu-le astfel răgazul necesar creației culturale) și sînt călăuzite de năzuința, devenită, prin el, conștientă și tradusă în act, a unității tuturor românilor.

Mihai este, asemenea ,,semizeilor cîntați de nemuritorul Omer”, invulnerabil și invincibil. Prea puțin om și mai mult efigie, el e lipsit de un destin individual și, în ciuda cîtorva

amănunte comunicate totuși de istoric, pare a nu avea nici strămoși, nici familie, nici viață privată. Personajul se umanizează în momentul în care traiectoria existenței sale înclină spre înfrîngere, datorită tocmai nerecunoașterii ,,misiei” în împrejurări fundamentale, cum ar fi aceea a legării țăranului de glie sau a statornicirii relațiilor cu nobilimea maghiară transilvană, prin nesocotirea dorinței de libertate a iobagilor români. Momentul-cheie al acestui reviriment este scena contemplării capului lui Andrei Bathori, cînd cuvintele premonitorii ale Doamnei Stanca și lacrimile voievodului anticipează parcă tragicul său destin.

Figura lui Mihai Viteazul împrumută uneori trăsături de erou legendar: în scena confruntării cu gîdele sau în cele, numeroase, de luptă, cînd domnitorul, pentru a-și îmbărbăta prin exemplul personal oștenii, comite acte de cutezanță uneori aproape nebunească; de fapt, în toate aceste scene, Mihai se confruntă cu moartea, neputincioasă ea însăși atîta vreme cît eroul nu și-a împlinit încă menirea. Abia în ultimul an al furtunoasei domnii, atunci cînd, prin eroarea tragică, el și-a pierdut rolul de exponent al poporului și siguranța conștiinței de erou predestinat. Mihai începe să șovăie, se tulbură, se pleacă omeneștilor greșeli, se lasă înșelat de ipocrite protestări de credință și nu vede trădarea nici cînd se află în imediata ei apropiere. Chipul voievodului se îndepărtează treptat de sfera epicului eroic pentru a se apropia de aceea a romanescului, căreia îi aparținuseră de la început personaje ca Sinan Pașa, sultanul Murad, împăratul Rudolf, și, mai ales, veșnic nestatornicul Sigismund Bathori. În înfățișarea lor, Nicolae Bălcescu apelează chiar și la tehnica portretului balzacian, personajele defininduse, înainte de a acționa, prin ambianța în care se mișcă și prin obiectele care le înconjoară. Lipsite de suportul unei chemări providențiale (prin care Bălcescu înțelege nu numai voința divină, ci și legea iminentă a istoriei unui popor), ele își joacă propriul rol de ,,pioni”, personaje ezitante și stîngace, crude și nestatornice, influențabile și vanitoase. Principalul rău pe care-l comit tocmai acestui fapt se datorează: exprimînd slăbiciunile omului de rînd, ele ocupă locul în care ar fi trebuit să se afle personalități ieșite din comun. Și, în ciuda faptului că intuiește condiționarea lor obiectivă, temperamentală, de mediu și istorică, Nicolae Bălcescu nu se poate totuși împiedica să le judece cu criteriile idealului său neîmplinit. E punctul în care viziunea scriitoricească se convertește din nou în dezbatere istorică și pasiune politică, reușind astfel performanța de a da unitate de ton și de compoziție unei lucrări în care se amalgamează viziuni principial diferite: științifică și artistică, obiectivă și subiectivă. Stilistic, această unitate e realizată prin retorismul scriitorului, Românii supt MihaiVoievod Viteazul nefiind, din acest punct de vedere, decît un imens discurs adresat de Nicolae Bălcescu viitorimii.

Cartea e, în același timp, testamentul său politic și uman, o emoționantă pledoarie pentru libertate și unitate, pentru patriotism și spiritul de sacrificiu.

Concluziile sentențioase care sintetizează, apeciază și explică fiecare ciclu de evenimente prezentat în carte, traducerea deliberărilor eroului în suite de interogații retorice, perioada echilibrată, deși adesea bogat arbores­ centă, denotă, în personalitatea scriitoricească a lui Nicolae Bălcescu, o disciplină clasicizantă a expresiei, aplicată pasiunii romantice a sentimentului. Stilul expunerii asimilează și procedee caracteristicii epopeii, cum ar fi epitetul ornant, devenit stereotip în caracterizarea eroilor principali, sau comparația dezvoltată, fără a da totuși impresie de desuetitudine, atît de mult acest fel de exprimare corespunde impulsului profund din care a izvorît lucrarea.

Tehnica „basoreliefului epic”, relevată de Tudor Vianu în alternarea specifică a timpurilor verbale, contribuie nu numai la expresivitatea scenelor (mai ales a celor de luptă), ci cuprinde și o implicită valorizare a acțiunilor și personajelor în conformitate cu idealul patriotico-politic al autorului.

Ritmica maiestuoasă a frazei, obținută prin subtila folosire a figurilor repetiției, mobilitatea spațiului ei interior, realizată prin savanta distribuție a accentelor, eufonia verbului în anumite pasaje creează sugestii incantatorii ce sporesc și susțin un grandios patetic. Căci la Nicolae Bălcescu, prin excelență, retorica nu e doar o artă a expresiei frumoase, ci și una a persuasiunii, așa cum întreaga sa lucrare e menită nu doar să facă trecutul cunoscut, ci să cucerească prezentul și să determine viitorul.

Sfîrșit MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

10

Vineri, 21 iunie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amiază de vară

Ziua aceea începuse cum nu se poate mai rău pentru Floarea lui Dîgă. Toată noaptea dormise neîntoarsă, dar, spre ziuă, cînd dăduse o ploicică, îl visase pe Dîgă. Se făcea că sapă o groapă în bătătură, chiar sub fereastră, și icnea cînd dădea cu cazmaua. Intrase în groapă cam pînă la piept și ea îi zicea îngrijorată: - Lasă, mă, cazmaua și hai în casă, că răcești!...

Atunci Dîgă o apucase de picior: - Nu vii, fă, încoa’? ‚tu-ți griju’ mă-tii!...

Floarea s-a speriat și a dat să-și tragă piciorul, dar Dîgă o ținea strîns. Și nici să țipe nu putea, de parcă i se încleștase gura... Se trezise anevoie din vis, gîfîind și cu inima să-i sară din piept. A întins mîna după medicamente, a băgat o pastilă sub limbă și, încet-încet, s-a liniștit. La urmă, a băut nițică apă și a adormit la loc.

Era duminică. Trecuse de ora 11 și tot satul încremenise sub vipia soarelui. Nu se simțea nici o adiere de vînt și frunzele copacilor atîrnau fără viață.

Pînă și cocoșul, care, altădată, dădea alarma printre orătănii, cînd se mișca ceva pe bătătură, de data asta amuțise și el la umba rară a unui salcîm, pus anume lîngă un gard. În sat era o nuntă, și vocea lui Diricel se auzea ciudat, de parcă ar fi cîntat sub apă. Buhăită de somn, baba Floarea ieșise pe prispa casei, de unde se vedea, ca-n palmă, gospodăria lui Melente, băiatul Andigonei. Ăla ședea nemișcat la o masă, împreună cu nevasta și încă un om. Ziceai că sînt la fotograf sau că-i pictează cineva.

Orice i se putea întîmpla mătușii – să-i cadă un rahat în cap dintr-un avion, cum auzise ea la televizor că a mai fost odată -, dar să nu intre cineva în curtea lui Melente, și ea să nu știe. Această boală a ei era veche și cunoscută în tot satul. Bunăoară, nu demult, cînd trecuse unul cu o căruță strigînd că vinde nu știu ce, Floarea era să moară, că nu înțelesese ce vinde ăla. Ieșise desculță pe drum și se luase după căruță - ,,Mă, stai așa!, ce vinzi acoló?”

-, dar negustorul n-o auzise. Să fi avut var sau lubenițe, care i-ar fi trebuit ei? În trecere, a întrebat-o pe Didina lui Urîtu, care ședea la poartă pe un scăunel și mînca semințe, dar aia, surdă ca un bolovan, a dat din umeri.

Norocul Floarii a fost că omul cu căruța s-a oprit mai încolo și așa a aflat că vindea pui de o zi. Sau, după aia, cînd vecinul Pasică își bătu muierea pînă îi scoase toți dinții, că o prinsese cu altul, cine era să moară că nu știe totul? Floarea, de bună seamă, care nu s-a lăsat și, pînă seara, a umplut satul cum că ăla își prinsese muierea cu poștașul și o lăsase oarbă de-un ochi. ... Așa că, după ce și-a dat cu nițică apă pe față, mătușica și-a luat ciomagul și, lipa-lipa, prin obor, ca o soacră mare, pînă la portița din fund, care despărțea curtea ei de curtea nepotului. Pînă ieri, avusese un baston frumos, pe care scria cu briceagul ,,Amintire de la Cheia”, dar îi rupsese mînerul cînd îl aruncase după curcile Șopîrloaicei, lua-le-ar moartea!, care ciuguleau iarba din poarta ei.

Nu strică să aflăm că Melente ședea în averea lăsată de ta-su și de mă-sa, Ciovînă și Andigona, de care puțini își mai aduc aminte azi, și doar la sîmbăta morților.

Părinții ăștia muriseră cam în același timp. Mai întîi, Ciovînă, la o nuntă, cînd luase o furcă în burtă și nu-i mai trebuise nimic. Se îmbătase și, pe la miezul nopții, taman cînd soacra-mare ieșise să joace cearceaful, el se pusese pe înjurat că acolo n-are cum să fie sînge, fiindcă, pînă la ginerică, trecuseră mai mulți prin patul miresei, care atunci nici nu visa să fie mireasă, inclusiv el... Iar la cîteva luni se dusese și Andigona, de focul lui.

Averea – casa, acareturile, vitele, orătăniile și pămîntul de la cîmp – nu era toată a lui Melente, o împărțea cu soră-sa, Marița, măritată și dusă la bărbat.

Dar, deși averea celor doi fusese făcută de părinți, așa cum am văzut, dacă la o adică ar fi venit cineva să tragă un partaj cum scrie la carte, cu siguranță că la discuții s-ar fi înfipt și Floarea lui Dîgă, care, în zilele ei mai proaste, tînjea la măcar o jumătate din ce era acolo. Și să vedeți cum. În anul cînd Ciovînă, abia însurat, își ridicase casa, în locul casei părintești, din paiantă, el fusese ajutat cu

bani de tasu-mare, Marin Cîrcel. Și chiar dacă, pe atunci, Floarea era micșoară, tot își mai aducea aminte cum tăticu numărase miile în palma lui Ciovînă. Și cînd lui Cîrcel îi venise vrmea să moară, ca toată lumea, cine îl moștenise?

Fetele lui, normal, Păuna și Floarea. Păuna murise, dar rămăsese Floarea, care, pe bună dreptate, se considera stăpînă pe averea ei, de dincoace de portiță, făcută cu Dîgă, și pe averea de dincolo. Ce-i drept, stăpînă fără acte, dar ce mai contează, din moment ce, de-a lungul timpului, ca mătușă bună ce era, tot ea, dimpreună cu răpoosatul Dîgă, îl ajutase cu bani pe Melente, ba cînd era în armată, ba cu nunta și botezul copiilor, ba cu înmormîntările, ba cu pușcăria... Așa că Melente, știa tot satul, îi era datorvîndut, și să facă bine s-o lege la gură pe turbata aia de Bombonica, fiindcă odată îi veneau dracii și le cerea banii

Epigrame Viaţa la ţară (pastel)

În toamnă - palide femei Cînd norii gri încep să cearnă, Culeg doar roşii şi ardei Că ,,vinete”… vor fi la iarnă.

,,Recolta”… autohtonă Toamna roade ne-a adus Pe pămîntul României Şi le-a pus pe culme, sus…

Dar pe culmea ironiei.

Dilema unui ginere El – pe soacră supărat – Se-ntreba cu nervii-n bască: Să îmi fac un „mic” păcat...

Sau s-o las să mai trăiască?!

De senectute

înapoi. Și nu numai lor, dar și celorlalți de prin partea asta a satului, cu toții nepoți și paranepoți, care, cînd le-a fost greu, la cine au alergat?, dă-ne, țațo, nu ne lăsa!... Ei drăcia dracului!...

De cum intră în curtea lui Melente, bătrîna se oțărî, mai întîi, la omul ăla: - Tu la ce veniși, mă?!...

Pe masa lui Melente erau cîteva pahare și sticle cu bere, și ăla care venise era unul Radian al lui Gogănău, de dincolo de pod. Stătea la masă cu pălăria pe cap și fuma nepăsător. Apropiindu-se, Floarea puse hotărîtă sticla la gură, se întoarse cu spatele la musafir și îi aruncase peste umăr: - Tu n-auzi, mă?... În clipa următoare, în ochii verzi ca otrava ai nevestei lui Melente explodară două grenade: - De ce nu-ți torni, fă, în pahar, și-ți bagi botul ăla păros în sticlă?! Și pînă să zică Melente: ,,Las-o, Bombonico!”, Bombonica îi și smulse sticla de la gură și îi făcu brînci înapoi, spre portiță, cu un ,,Să mai vii cînd te-oi chema eu!”. Și ca să fie sigură că aia nu mai vine, trase zăvorul după ea.

- Ce-ai, fă, țicnito?, mai apucă să protesteze mătușa, după care o luă șontîc-șontîc spre casa ei, adusă de spate și gemînd la fiecare pas. Și fiindcă am ajuns aici, ar trebui să relevăm o altă suceală de-a bătrînei. Sigur, avea aproape 80 de ani pe care, cînd voia, nu-i arăta, muncea și alerga de ziceai că e fată mare. Dar, de la o vreme, luase aminte că cei din jur n-o mai băgau în seamă, ba chiar o considerau proastă de-a binelea și o cam luau la vale. Și asta din cauză că nu prea mai avea ce să le dea, căci fetele ei de la Roșiori o țineau din scurt: ,,Mamă, fi-ți-ar neamurili ale dracului, noi nu sîntem tot neamul tău?”. Cînd venea vremea să ia banii pe grîu și pe porumb, că avea pămînt mult, fetele se și înființau acasă și puneau mîna pe tot. Așa că bătrîna schimbase tactica: își îndoia spinarea, tîrșîia picioarele și gemea la fiecare pas, doar-doar va stîrni mila celor din jur, neamuri și vecini. Așa și acum: abia tîrîndu-se spre casă, își închipuia că vecinii văzuseră tot și erau gata-gata să țipe: ,,Săriți, lume, că moare asta!... După ce că le-a făcut la toți case și averi, acușica o iau de mînă și o dau afară pe poartă!... Ptiu, nu le-ar fi rușine!...”. Dar vecinii, care oricum cunoșteau situația, preferau să stea în casă, la răcoare, că nici ei nu erau mai breji.

Simțind cum o ia amețeala cu adevărat, bătrîna a intrat în odaia ei, hotărînd să iasă în drum mai spre seară, cînd

De stau mai bine să discern, Nu am motive de tristeţe, De-ajung în rai sau în infern…

Ci unde-ajung la bătrîneţe.

La moartea soacrei I s-a stins a vieţii rază Celei ce-a vorbit întruna, Dar un gînd mă consolează: Soacra este numai una!

Capra vecinului Vecin ca Gheorghe altu’ nu-i; Bărbat voinic, bogat sadea, Şi are-o capră - ,,capra” lui..

E cîteodată şi a mea.

NAE BUNDURI avea să povestească Didinei și celorlalte vecine ce pățise ea în curtea nepotului, care, de fapt, era tot curtea ei.

Acum, Floarea lui Dîgă n-ar fi trebuit să se supere pe Bombonica, fiindcă toată lumea știa că, de la ăștia ai lui Turbugie, niște sărăcii și cu multe fete de măritat, pe care nu le lua nimeni, n-aveai nici o pretenție. Să zică bogdaproste mă-sa și ta-su că pe Bombonica le-a luat-o prostul ăsta de Melente doar cu cămașa de pe ea... Era purie tuta, să fi avut 13-14 ani, nici școala primară n-o terminase, cînd Melente o furase, într-o noapte, de la părinți, o urcase în pod, la Floarea, și acolo îi făcuse felul. Și cînd, a doua zi, venise Turbugie cu toată șatra, ,,Aide, Bombonico, acasă, ‚tu-ți griju’ mă-tii de rapandulă!”, ce să mai iei? Și se puse pe înjurat, ca un dement, pe toate le luase la rînd, că cică îl făcuseră de rîs în sat, cățelele dracului, dar se vedea cît colo ce bucuros era că scăpase de o balercă. Mai avea de tras cu celelalte trei, niște alea la fel de usuroase și de împuțite, și mai va pînă să vină proștii și el să le vadă căpătuite, că nu puteai să stai lîngă ele, de cît le puțeau chiloții...

- E-he, una e Floarea lui Dîgă!, se apucă bătrîna să vorbească singură, după ce bău o bomboană de liniștire. În acele momente îi dădeau niște cuțite în cap, și simțea cum îi vine moartea ca niște fulgere... Las’ că vin ei iar la mine cu miloaga, săptămîna viitoare, cînd au procesul, ,,Dă-ne, mătușico, nu ne lăsa! Fă-ți pomană...”. Și d-acilea, după ce le îndeși ultima lețcaie, și pe gură, și pe cur, vin de te iau cu huideo și nu mai recunosc nimic.

Mai ales scroafa aia... Păi, dacă tot e să te drăcuie, măcar să te drăcuie că ai fost deșteaptă și nu le-ai dat, nu să-ți mănînce din palmă și, pe urmă, să te ia de proastă...

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 21 iunie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (24)

Ciudata moarte a lui Mussolini (2)

Pe cîmpia inundată de soare, Benito Mussolini şi Clara Petacci gonesc în întîmpinarea destinului lor. Şi ea, şi el trăiesc ultimele zile ale unei agonii care a început cu 11 zile în urmă, exact la 17 aprilie 1945, în primele ore ale după-amiezii, la Salo, în apropiere de Gargnano, pe malurile Lacului Garda... *** Convoiul de vehicule aşteaptă în faţa intrării vilei Rocca della Caminate. Cinci maşini şi patru camioane italiene şi germane. Şi uniformele se amestecă: verzi ale nemţilor, negre ale fasciştilor. Germanii predomină. Se află acolo Untersturmführerul Otto Kisnatt, colonelul Jandl, căpitanul Joost, locotenentul Birzer, sergentul SS Günther. Şi soldaţi, care umplu trei camioane din cele patru. În aşteptarea plecării, fasciştii stau puţin mai la o parte. Vreo cincizeci, şaizeci de miliţieni ai „Republicii sociale italiene”. Mai mulţi ierarhi – demnitari – ai partidului. Apoi funcţionari, ofiţeri. Şi el nu vine. El, care e întotdeauna atît de punctual.

El, Mussolini. În clipa aceasta el se află singur, în picioare, nemişcat în anticamera vilei. Prin uşa salonului se aud acorduri ale valsului Dunărea albastră, pe care îl cîntă cineva la pian. Încălţat cu cizme, încins cu centironul, în uniforma lui, fără nici o insignă sau galon, el ascultă parcă pierdut în visare.

Cît de mult s-a schimbat! Unde e mîndrul dictator care se legăna, cu mîinile în şold, cu capul sus, pe balconul din piaţa Veneţia, în strigătele, repetate de o sută de ori, de: „Duce, duce, duce!”. De luni de zile slăbeşte într-una: şi asta ca urmare a „situaţiei”, cum se spune în mod eufemistic. Şi în plus, mai suferă şi de un ulcer stomacal, care-i nelinişteşte din ce în ce mai mult pe doctorii lui. Încă cu un an înainte, în iulie, cînd, din ordinul lui Hitler, Otto Skorzeny îl smulsese din cuibul de vulturi de la Gran Sasso, unde-1 ţinea prizionier Badoglio, aventurierul nazist observase: „Pe chipul lui se vede o îmbătrînire foarte pronunţată. La prima vedere, pare ros de o boală gravă”. Şi cînd amanta lui, Claretta Petacci, 1-a întîlnit la Lacul Garda, ea 1-a găsit „flacco, debilitato, svagato” – slăbit, debil, distrus...

Ceea ce nu se schimbase erau ochii, privirea aceea întunecată, vie, parcă magnetică, care strălucea şi acum pe o faţă cu totul suptă. Era palid. Pe capul ras, cele cîteva fire care scăpaseră de maşina de tuns erau albe.

Ducele se hotărîse chiar în dimineaţa aceea. Dintr-o dată. O anunţase pe Rachele Mussolini, de treizeci şi şase de ani tovarăşa lui de viaţă, cea căreia toţi îi spuneau donna Rachele: – Astăzi voi pleca la Milano. În ultimele săptămîni se apropia tot mai mult ceasul din urmă al bastionului fascist din Italia de nord. În timp ce în Germania aliaţii înaintează rapid venind în întîmpinarea ruşilor, în Italia retragerea lui Kesselring se transformă într-o adevărată debandadă. Americanii, englezii şi francezii trec Apeninii. Rămăşiţele organizaţiei neofasciste se destramă. Cămăşile negre au aflat de „decretul” Comitetului de eliberare naţională: orice căpetenie fascistă poate fi executată fără judecată, în urma simplei ei identificări. Pretutindeni partizanii ies din ilegalitate, ocupă satele, cîmpia, controlează drumurile. Pretutindeni începe ceea ce e mai rău într-un război civil: răfuiala locală.

– Astăzi voi pleca la Milano.

Cîtă oboseală e în glasul ducelui!... Un dictator? Nu. Umbra unui dictator. Toţi cei care l-au întîlnit de cînd a devenit, la remorca lui Hitler, conducătorul neputincios al unei republici teoretice, au remarcat apatia sa, privirea-i ştearsă, indiferenţa stranie cu care contempla apropierea catastrofei. Vorbea adesea de moartea lui: – Sînt aproape de sfîrşit... Steaua mea a apus... Aştept epilogul acestei tragedii în care nu mai deţin nici un rol.

Voi plăti, dacă viaţa mea mai poate servi drept plată.

Sau altă dată: – Decît să îndur o situaţie ca asta, e de o mie de ori mai bine să mor.

El repeta mereu: – Singurul lucru pe care aş vrea să-1 evit este să cad în mîinile anglo-americanilor. E preferabil orice altceva, inclusiv moartea.

Să plece. Ideea asta se contura din ce în ce mai mult, pe zi ce trecea. Dar încotro? În ziua de 8, postul de radio Sottens a transmis o „notă oficioasă”: Elveţia

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (5)

III. Direcţii şi obiective ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice cu rol fundamental (1)

În concordanţă cu strategia de edificare a unei economii intensive, armonios structurate şi cu eficienţă înaltă, programele şi planurile de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi introducere a progresului tehnic, elaborate de Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie, în colaborare cu institutele centrale de cercetare, academiile de științe, institutele de profil și întreprinderi, și-au structurat conținutul și problematica pe mai multe direcții și obiective finale de bază, cu rol determinant pe planul evoluției economiei și vieții sociale a țării. În mod concentrat, acestea au cuprins: 3.1. Cercetări pentru dezvoltarea şi consolidarea bazei energetice şi de materii prime (1) Opţiunea a fost fundamentată, în primul rînd, pe rolul primordial pe care resursele de materii prime şi energetice naţionale îl aveau în procesul progresului dinamic al economiei şi întăririi independenţei României, în condiţiile limitelor resurselor naturale pe plan mondial. În al doilea rînd, s-a avut în vedere importanţa lor ca premise indispensabile dezvoltării neîntrerupte şi calitativ superioare a tuturor sectoarelor de activitate pentru satisfacerea nevoilor societăţii româneşti la nivelul realizărilor avansate, inclusiv impactul major, direct şi indirect, al acestora asupra relaţiilor economice ale ţării cu celelalte state.

Corespunzător cu orientările economico-sociale instituţionalizate de statul român în acei ani şi cu obiectivele tehnico-ştiinţifice naţionale programate, cercetările de profil efectuate au urmărit cu prioritate: * În sectorul rezervelor de lignit şi cărbune brun: valorificarea resurselor cu tehnologii proprii pentru reducerea importului, îmbunătăţirea tehnologiilor existente de extracţie şi creşterea randamentelor de exploatare; elaborarea tehnologiilor neconvenţionale de valorificare a rezervelor care, prin tehnologiile utilizate, conduceau la costuri ridicate; implementarea şi extinderea automatizării şi optimizarea proceselor tehnologice în subteran şi în cariere. În sectorul huilă: asigurarea unui grad cît mai înalt de valorificare a zăcămîntului - avînd în vedere caracterul limitat al rezervelor; stabilirea unor metode şi a unor tehnologii care să asigure randamente ridicate în condiţii favorabile de exploatare, iar în condiţii dificile să asigure exploatarea rezervelor; stabilirea unor tehnologii care să permită valorificarea unor rezerve considerate anterior neexploatabile; extinderea mecanizării şi automatizării; introducerea mijloacelor de comunicaţii şi control la suprafaţă; asigurarea condiţiilor de securitate. * În domeniul petrolului şi gazelor, tehnologii de săpare a sondelor în planul stratelor; fluide pentru forajul şi consolidarea găurilor de sondă în condiţii de temperatură mai mare de 250° C; extracţia mecanizată a ţiţeiului de la adîncimi de peste 4000 m; elaborarea de tehnologii îmbunătăţite pentru creşterea eficienţei inundării zăcămintelor de ţiţei prin injecţia de fluide, în

nu-i acorda ducelui permisiunea să treacă prin teritoriul elveţian. Dacă se va prezenta la frontieră, nu va fi lăsat să intre în ţară. Şi atunci, la 17 aprilie a spus: – Astăzi voi pleca la Milano.

De ce tocmai la Milano? Asta 1-a întrebat cu două ore mai înainte şi generalul SS Wolf, însărcinat de Hitler să stea pe lîngă el şi căruia ducele îi spunea „gardianul-şef”.

Wolf protestă împotriva hotărîrii lui Mussolini. Călătoria la Milano era o nebunie. În împrejurimile Milanului şi chiar în Milano se aflau foarte mulţi partizani. Drumul spre Brenner, prin Verona, rămînea, în schimb, liber. El, Wolf, se va face forte şi va asigura trecerea ducelui în Germania.

SS-istul a pledat însă în zadar. Ducele a repetat, cu vocea lui plictisită: – Voi pleca la Milano.

Care să fie explicaţia acestei hotărîri? Mussolini n-a dat-o niciodată. Dar dacă te uiţi pe o hartă, vezi că Gargnano se află situat între Verona, la est, şi Milano, la vest. Mergînd spre Milano, Mussolini întorcea cu bună ştiinţă spatele Germaniei... În salonul vilei Rocca della Caminate, pianul cîntă într-una. Şi tot Dunărea albastră. Mussolini se smulge din visarea lui imobilă. Deschide uşa salonului. Cel care cîntă e Romano, băiatul lui cel mic. Mussolini se străduieşte să zîmbească: – Ia te uită – spune el în glumă –, de cînd îţi plac ţie valsurile?

Tînărul dă la o parte taburetul. Vrea să-şi conducă tatăl pînă la maşină.

– Nu, nu – spune Mussolini –, cîntă mai departe.

Peste două sau trei zile o să mă întorc.

Lîngă uşă îl aşteaptă donna Rachele, îmbrăcată în rochia ei lipsită de graţie, austeră, de matroană romană.

Chipul ei, încadrat de părul cărunt, coafat fără pricepere, e crispat. Benito îi repetă şi ei că va fi înapoi în cel mult trei zile.

Cînd apare în prag, toţi, nemţi şi italieni, se reped la maşini. Portierele sînt trîntite. Motoarele pornesc. Înainte de a se urca în maşina lui, Mussolini se întoarce şi, va scrie donna Rachele, „priveşte îndelung casa, grădina, fereastra camerei lui şi lacul liniştit şi albastru”. (va urma) ALAIN DECAUX vederea recuperării; elaborarea de noi tehnologii pentru mărirea recuperării la zăcămintele de gaz condensat; elaborarea tehnologiilor pentru adîncirea recuperării totale a fracţiilor C2 + C3 şi a extragerii tuturor componentelor utile de gaze. * În domeniul minereurilor metalifere şi neme­ talifere: elaborarea, introducerea şi extinderea meto­ delor de exploatare de mare productivitate; concentrarea şi integrarea cercetărilor tehnologice cu activitatea de producţie; îmbunătăţirea gamei utilajelor de perforare; extinderea automatizării, robotizării şi a sistemelor de conducere cu calculator. În sectorul prelucrării minereurilor, creşterea capacităţii minelor şi uzinelor de preparare; asimilarea şi introducerea unor utilaje noi de mare capacitate şi perfecţionate, ce utilizau noi procedee fizico-chimice; perfecţionarea tehnologiilor sau elaborarea de noi tehnologii de concentrare şi prelucrare a minereurilor; asimilarea de noi reactivi; extinderea automatizării şi a sistemelor de conducere cu calculator. În sectorul substanţelor nemetalifere: prepararea diatomitelor pentru filtrare; obţinerea produselor steatitice din roci talcoase; valorificarea minereurilor magnezice din rocile talcoase pentru utilizarea la turnătorii; valorificarea completă a zăcămintelor de dolomită; lărgirea domeniului de utilizare a concentratelor de brucit; obţinerea unor sorturi superioare de caolin ceramic şi argilă refractare; perfecţionarea tehnologiilor de preparare şi activare a bentonitelor; valorificarea completă a calcitului; valorificarea completă a feldspatului potasic; obţinerea cuarţului de puritate avansată; obţinerea grafitului coloidal; deferizarea avansată a nisipurilor silicioase etc. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

(20 Restanele i pierderile Centenarului (20) Întrerupere de subiect Deși tema tratată pînă acum, într-un număr de 7 episoade – ,,Statul Român și Cultura Națio­ nală” – nu și-a epuizat subiectul, în episoadele următoare vom aborda și alte aspecte ale acestui fenomen, din cele mai semnificative din acest domeniu. Întrerupem pentru acest număr de revistă linia Culturii Naționale, pentru a face loc unui fel de remember la ceea ce s-a numit, la vremea respectivă, Fenomenul ROMÂNIA MARE. De ce această schimbare de subiect? M-am uitat în calendarul meu cu evenimente politice postdecembriste – cele care au marcat, la propriu, viața politică a primelor două decenii de după evenimentele din decembrie 1989 – și am găsit data de 20 iunie 1991. Ce eveniment a marcat acea zi din a doua jumătate a lunii cireșar? Cred că în momentul de față puțini români – chiar și din cei care au fost cuprinși de entuziasm la data respectivă – își mai aduc aminte de semnificația acestei zile. Pentru a nu mai prelungi suspansul, iată evenimentul care a pecetluit ziua de 20 iunie 1991, zi de care calendarul fiecărui an ne reamintește – mai ales în anii din urmă, cînd amintirea este sinonimă cu durerea și cu întrebarea – cum de s-a întîmplat așa?

La 20 iunie 1991 a luat ființă Partidul România Mare, al cărui președinte (mentor, suflet, ritm, inimă și respirație) a fost marele om politic și patriot român – Corneliu Vadim Tudor. Un fapt inedit, ieșit din tiparele înființării formațiunilor politice post-decembriste, l-a constituit nașterea PRM, în jurul și sub frontispiciul revistei ,,România Mare”, apărută doar cu un an mai devreme, la 9 iunie 1990 – co-fondatori fiind doi corifei ai presei românești postbelice, bunii prieteni Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor.

Dînd timpul înapoi – în jurnalistică și în literatură se poate – ne aducem aminte de uriașul entuziasm ce cuprinsese societatea românească, radiind pînă în cele mai îndepărtate colțuri de țară, dar și de reacția negativă, pe alocuri, cu ieșiri isterice, intuind, probabil, impactul major pe care avea să-l aibă Partidul România Mare asupra unui important segment al populației României. Ce păcat că astăzi, cînd analizăm acest fenomen, generat de PRM și de avîntul insuflat de Corneliu Vadim Tudor, constatăm că din cele două părți antagoniste, pînă la urmă, a învins răul din societate, partea sănătoasă pierzînd teren în favoarea celeilalte, și, ceea ce este și mai grav, despre PRM și președintele său, Corneliu Vadim Tudor, vorbim la timpul trecut!

La aproape 30 de ani de la înființare, și la cîțiva ani de la intrarea într-un con de incertitudine, încercăm să deslușim acest fenomen național, care a marcat viața politică a României postdecembriste, creînd un curent naționalist, îmbrățișat de milioane de români, care acum parcă au dispărut în neant. Desigur, partidele politice, fiind organisme vii ale societății, întrun anumit timp și într-o anumită conjunctură politică, iau naștere, ființează, pot traversa perioade de mărire sau de criză, și pot chiar muri, înțelegînd prin aceasta dispariția lor de pe eșicherul politic. Acest fenomen se constată în toată lumea, la fel și în România – cea de astăzi și cea din trecut. Ivite precum ciupercile după

Președintele PRM îl premiază pe luptătorul basarabean pentru Unire, Ilie Ilașcu o ploaie zdravănă, după decembrie 1989 – cînd s-au dezlegat baierile ,,democrației” – unele partide au dispărut pînă la… următoarea ploaie!

Cine-și mai amintește, azi, - de pildă – de Alianța pentru România (președinte Teodor Meleșcanu), de Mișcarea Ecologică din România (printre președinți – Toma George Maiorescu, Antonie Iorgovan), Partidul Alianței Civice (președinte – Nicolae Manolescu), Partidul Democrat Agrar din România (președinte – Victor Surdu), Partidul Național Român (președinți: Viorel Cataramă și Virgil Măgureanu), Partidul Popular din România (președinte – Radu Vasile), Partidul Democrat al Muncii, Partidul Liber Schimbist etc., etc.

Deși prin Doctrina sa politică și prin nivelul înalt al dezvoltării la care ajunsese la un moment dat, cît și prin impactul asupra unei mulțimi importante de români – PRM nu intră în categoria formațiunilor politice de mai sus, deși a avut aproape o soartă asemănătoare, cu un soi de convulsii mai îndelungate, care se manifestă și astăzi, la apariția acestui material.

Plecînd de la semnificația titlului acestui serial, subiectul din acest număr de revistă se încadrează perfect în cel de-al doilea termen al sintagmei – pierderile Centenarului…

Partidul România Mare – un fenomen social și politic unic Avînd, ca dată de plecare 20 iunie 1991, să parcurgem cîteva etape din drumul PRM, poate vom dezlega ,,secretele” creșterii și decăderii acestei formațiuni politice, care a reușit să facă istorie într-un timp relativ scurt de existență activă. În acest demers, trebuie să pornim de la coordonatele Doctrinei și Programului PRM, adoptate în diferite foruri de partid, toate purtînd amprenta vizibilă a președintelui fondator, Corneliu Vadim Tudor. Iată sîmburele acestei viziuni politice: Baza teoretică și ideologică a PRM este ,,Doctrina Națională, ca expresie sintetică a existenței multimilenare a românilor. Doctrina Națională înmănunchează credința pentru glia străbună și tradițiile strămoșești. Principiile și idealurile Doctrinei Naționale se constituie întrun concept doctrinar modern, rezultat de altoirea pe tulpina națională a unor valori ale doctrinelor social-democrate și creștin-democrate”.

Primele Congrese (5-6 martie 1993 – primul Congres; 8-9 noiembrie 1997 – cel de-al doilea Congres) au adus informații suplimentare, crista­

lizînd direcțiile de acțiune ale acestei formațiuni politice. Documentele adoptate la aceste înalte foruri de partid sînt edificatoare pentru viitoarea evoluție a PRM. Pentru a spulbera invențiile dușmanilor PRM, care boceau pe la colțuri că – vezi, Doamne – Vadim vrea să scoată țara din Europa, redau cîteva citate din aceste programe, spre edificare. Iată, pe plan intern: ,,Asigurarea prosperității întregii națiuni și afirmarea societății românești în sistemul de valori european și mondial în condiții de deplină suveranitate, independență și integritate teritorială a țării”, pe plan extern, declarîndu-se ferm împotriva ,,teoriilor ireale despre «pirutualizarea» sau «transparența» grani­ țelor, sau despre «Europa regiunilor»”, PRM pronunțîndu-se favorabil pentru integrarea României în structurile euro­pene și euro-atlantice, cu condiția ,,respectării de către organismele internaționale a demnității și tradițiilor poporului nostru”.

Ce nu era în regulă în acest program politic?

Ce-i deranja pe adversarii politici ai PRM și ai lui Corneliu Vadim Tudor? Constatînd acum unde a ajuns România, după dispariția pămînteană a lui Corneliu Vadim Tudor, și intrarea în colaps a PRM, răspunsul este mai mult decît edificator – pe acești directori îi deranja fermitatea PRM și a președintelui acestui partid în apărarea statutului României de țară liberă și independentă, afir­ marea, fără echivoc, a asigurării stabilității hota­ relor țării, a colaborării României cu oricare dintre statele doritoare de această colaborare, dar, pe principiile egalității în drepturi și respectului reciproc – nu ca în momentul de față, cînd România a ajuns un fel de colonie a unor țări dezvoltate din Europa, și a ajuns subjugată SUA, din punct de vedere strategic și militar.

Spre o comparație plastică, să revedem și cîteva dintre programele unor partide politice din acea perioadă, angrenate în seducerea populației: - Partidul Național Liberal-Aripa Tînără: a fost promotorul unui liberalism radical; programul adoptat avea ca principal punct aplicarea terapiei de șoc pentru transformarea rapidă și radicală a economiei și a societății românești. (Vedem și azi ce ,,terapie de șoc” aplică, pe pielea noastră, ,,tatăl” PNL-AT, partidul nesăbuitului Ludovic Orban).

- Partidul Democrat (înființat de Petre Roman, și condus, apoi, de Traian Băsescu) – se declara partid de centru-stînga, republican, cu o doctrină social-democratică (democrație, libertate, dreptate socială, egalitate de șanse). După accederea la putere, s-a ales praful de toate aceste precepte... idealiste!

Mihăilă Cofariu primind premiul din mîna lui Corneliu Vadim Tudor

Doi eroi - un român ardelean și un român basarabean: Mihăilă Cofariu și Ilie Ilașcu Paranteza fiind încheiată – rezultatele leam trăit aievea în anii din urmă – să urmărim ascendența PRM, sfîrșită – enigmă sau lucră­tură?

– printr-o dramă, cea a acestui partid. Pentru început, să ne reamintim cu ce oameni a plecat la drum PRM, la nivelul conducerii: Corneliu Vadim Tudor – președinte, Eugen Barbu – pre­ ședinte de onoare, Mircea Mușat – prim-vice­ președinte executiv, Valeriu Buzea, Ion Tănasă – vicepreședinți, Corneliu Ciontu, Ioan Iuliu Furo și Dan Ioan Mirescu – secretari executivi. Privind aceste nume (marea majoritate nu mai sînt printre noi), și citindu-le cu atenție, putem descoperi una din viitoarele cauze ale degringoladei PRM, cu referire la actele de trădare ale unor oameni de bază ai partidului – în cazul de față – Corneliu Ciontu și Dan Ioan Mirescu.

După un an și ceva de la înființare, la alegerile legislative din 27 septembrie 1992, PRM a obținut un rezultat mulțumitor, reușind să trimită în Parlamentul României 6 senatori și 16 deputați, partidul fiind inclus în coaliția guvernamentală, alături de FSN, PUNR ȘI PSM. Din păcate, încă de la aceste încercări de colaborare cu FSN (viitorul PSD) s-a constatat că nu exista nici un fel de convergență între viziunea de a conduce Țara a celor două formațiuni politice – diferența fiind amplificată odată cu trecerea timpului.

Căutînd mereu să capaciteze atenția alegă­ torilor și să cuprindă o arie cît mai întinsă din teritoriul țării, în care oamenii să vadă și să simtă chemarea PRM, conducerea partidului hotărăște, în mai multe etape, diferite forme de alianță politică, în vederea consolidării poziției de partid de centru-stînga, cu diferite formațiuni politice, atrăgînd și liderii acestora la realizarea politicii PRM. Desigur, ideea era ca o lamă cu două tăișuri – una era cunoașterea, din afara partidului, a acestor noi sosiți la masa PRM (foarte pretențioasă și cu oarecare risc asumat), și alta era realitatea internă, după ce aceste mici formațiuni politice erau înglobate în PRM. Unele asocieri de acest fel cred că nu au adus prejudicii partidului și nici compromisuri președintelui acestuia, Corneliu Vadim Tudor, cum a fost cazul formării alianței politice sub denumirea ,,Partida Națională”, avînd ca parteneri Partidul Român pentru Noua Societate (președinte Victor Voichiță) și Uniunea Liberală Brătianu (președinte Ion I. Brătianu). După cîtva timp – mai 1995 – la noua formulă politică au mai aderat Partidul Uniunea Republicană, Partidul Tînăra Democrație și Partidul Popular Republican.

Cu timpul, văzînd succesul la public, și simțind o posibilă victorie pe plan național, demersul PRM s-a înăsprit, purtînd tente de radicalism – poziție considerată nu numai strict necesară, dar și viabilă în conjunctura politicilor incoerente (și chiar cu temeri de trădare) ale partidelor aflate

la putere, poziție taxată masiv de forțele ostile politicii naționalismului luminat, îmbrățișată de PRM. Aici s-ar încadra o parte a problematicii adoptată de Conferința Națională din 3 mai 1996, unde, prin adoptarea strategiei de guvernare, precum și a doctrinei și programului partidului, s-a ieșit în public cu propuneri ca: reîntregirea țării; modificarea Constituției, în sensul de a crea două funcții de vicepreședinți de stat, dintre care unul să fie atribuit Basarabiei; înființarea unui Minister al Propagandei; scoaterea UDMR în afara legii. Poate că acest proiect ar fi prins și rădăcini în popor – programul rezona cu gîndul multor români interesați de Basarabia, de aducerea ei la Țara-Mamă. Numai că, în iureșul general iscat după decembrie 1989, înțelegerea și percepția scenei politice internaționale nu era univocă, mentalul oamenilor fiind bombardat cu fel de fel de informații, unele dintre acestea inducînd o derută ascendentă, ceea ce a condus la cel puțin două atitudini: una – de înțelegere a situației, și cealaltă – de frică, de panică, în raport cu schimbarea bruscă a realității.

Dacă am pomenit mai sus despre realizarea de alianțe între PRM și alte formațiuni politice, fie ele minuscule, am concluzionat că, în situația dată, alianța nu a modificat structura programului PRM, necreînd nici cea mai mică fisură în monolitul partidului. Problema nu se mai pune în același fel, puțin mai tîrziu, după Congresul al II-lea, din noiembrie 1997. Ce s-a întîmplat atunci – de fapt ca o consecință a acelui moment? Dorind lărgirea ariei de cuprindere a unui electorat cît mai variat, și din zone geografice unde PRM era chemat să acționeze, în februarie 1998, partidul a semnat un protocol de colaborare cu PUNR, partid care, de la înființare, din 1990, suferise multiple transformări și denumiri, care puteau fi generatoare nu numai de neîncredere în finalitatea programului partidului, dar și de un val de derută, în special în rîndul populației din Transilvania. Pentru ca problema să fie și mai încurcată – ceea ce a dus la fragmentarea partidului și la fărămițarea opțiunii electoratului, acesta nefiind informat asupra coordonatelor noii platforme politice, aripa condusă de Gheorghe Funar s-a desprins din PUNR, formînd Partidul Alianța pentru Unitatea Românilor (PAUR), la rîndul ei, aceasta fuzionînd prin absorbție cu PRM, Gheorghe Funar fiind recompensat cu funcția de secretar general al PRM. Pentru care merite? Nu cumva pentru desprinderea aripii lui de partidul-matrice, ceea ce, în termeni nu tocmai plăcuți, s-ar putea chema... trădare? Rețineți ,,încadrarea”, pentru că, mai tîrziu, domnul Funar o va repeta. De data aceasta, cel lovit va

O premiată - actrița Marga Barbu, schimbînd impresii cu Marcu Tudor

fi PRM, și, într-un mod inexplicabil, președintele partidului, Corneliu Vadim Tudor...

Cum la modă, în arena politicii românești era căutarea de noi alianțe, de împerecheri și desperecheri de partide și partidulețe, PRM nu putea rămîne în afara acestei atracții magnetice (ce bine ar fi fost dacă nu era molipsit de acest microb), și, la 27 noiembrie 1999, dezvoltă încă o fuziune, de data aceasta cu Partidul Forțelor Democratice ʼ89, al cărui președinte era revoluționarul Dorin Lazăr Maior. Rețineți acest nume, pentru că ne vom mai întîlni cu el cît de curînd, pe parcursul acestui material.

Totuși, trebuie să fim corecți și să remarcăm că atragerea multor formațiuni politice spre platforma politică a PRM, a creat, în prima parte a acestor combinații, o efervescență politică, la scară națională, desigur, neuniformă în ponderea partidelor politice pe regiuni istorice de pe cuprinsul țării. Cea mai frapantă constatare, reieșită din statistica alegerilor legislative din 27 septembrie 1992, este succesul PRM în Transilvania, acolo unde a obținut toate cele 11 mandate de parlamentari. Explicația rezidă din poziția tranșantă a PRM față de UDMR și față de încercările în forță ale acestei organizații maghiare (nici la această oră UDMR nu are statut de partid politic!) de a pune minoritatea română din județele cu pondere majoritară maghiară, într-o stare discriminatorie, atrăgînd după sine exodul cetățenilor de etnie română, de parcă ar fi apatrizi. Exemplul de atitudine civică (și patriotică) a PRM, a fost – ca ecou la incidentele din 15 martie 1990, de la Tîrgu Mureș – acordarea titlului de membru de onoare al PRM domnului Mihăilă Cofariu, victima exaltaților unguri din tragicul eveniment din Tîrgu Mureș. Ca să înțelegem impactul socio-moral al acestor gesturi și atitudini asupra acelora care au beneficiat de aceste suporturi morale, din partea PRM - și după trecerea unui sfert de veac, memoria oamenilor este alături de ceea ce a fost PRM, de amintirea vie și generoasă pe care o poartă patriotului care a fondat și condus acest partid, Corneliu Vadim Tudor. Am avut această convingere anul trecut, cînd, în drumul meu prin Ardeal, am mai poposit odată în satul domnului Cofariu, făcîndu-i o vizită la casa din Ibăneștii de Mureș. Cu ochii aproape spălați de lacrimi, acest om simplu, care mai poartă și astăzi sechelele atacului sălbatic din 15 martie 1990, a vorbit cu mare drag de președintele PRM, amintind că, dacă astăzi primește o indemnizație de la stat, faptul se datorează lui Corneliu Vadim Tudor, care a intervenit la Guvern pentru a i se acorda acest drept.

Asemenea exemple sînt cele care au creat valul de simpatie a milioanelor de români la adresa PRM și a președintelui său, punînd bazele viitorului succes din anul 2000 – punctul culminant la care a ajuns partidul, fiind tras în sus și de personalitatea președintelui Corneliu Vadim Tudor, ajuns în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale. Acum însă, victoria (și aceasta viciată de un sistem politic ticăloșit) va fi plătită scump – intrigile interne și fuga după căpătuială a unor lideri ai partidului (neacceptate de președintele PRM), coroborate cu presiuni subversive, vor măcina forța națională a PRM, născînd una din cele mai surprinzătoare enigme post-decembriste în politica românească.

Drumul de la extaz la agonie al PRM vom încerca să-l descifrăm în episodul următor. (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 21 iunie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

Trădarea oilor

(urmare din pag. 1) Cei trei ciobani, unul russian, altul european și altul american, o puneau de o transhumanță, revenind spre origini. În timp ce își făceau socotelile, au văzut că ciobanul russian are mai multe oi, rubensian ,,de grase” și angelic de frumoase, cu mari rezerve de lînă și lapte, cam cît turmele adunate ale celorlalți doi, și încă mult peste. Și mai avea cel russian căței mai viteji, cu dinții ascuțiți, răi și devotați, precum și măgari de povară, cum sînt pe la țară.

Prin urmare, ciobanul european și cel ame­ rican, au început să conspire, sus pe un maidan, împotriva ciobanului russian, cu gînduri evidente de compromitere a acestuia în fața propriei turme, precum și de ucidere mediatică și acaparare a întregii sale averi. Partea interesantă, însă, abia acum începe, cînd, în poveste, intră oaia românească, singura entitate mioritică din baladă,

Fiecare pasăre pe limba ei piere (4) Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU În privința politicii externe, Iohannis este tufă de Veneția. Nu numai că nu are inițiative diplomatice, dar se opune cu îndîrjire acțiunilor întreprinse de Guvernul Dăncilă, lărgirii și întăririi relațiilor externe ale țării noastre. Ca mandatar al politicii externe, Iohannis n-a rostit un singur cuvînt împotriva nenumăratelor manifestări iredentiste ale unor politicieni maghiari, n-a condamnat ieșirile halucinante ale istericului Tökeș sau ale lui Raduly, edilul Muncipiului Sfîntu Gheorghe, care i-a avertizat pe români că nu se pot angaja la primăria locală dacă nu cunosc limba maghiară, după cum nu a luat poziție împotriva politicii staliniste, desfășurată de fostul președinte de la Kiev, față de românii care trăiesc în teritoriile noastre acaparate de Ucraina. Întrebat despre revenirea Basarabiei și Bucovinei de Nord la Patria Mamă, actualul președinte a dat un răspuns năucitor, afirmînd că o astfel de acțiune ține de voința „celor două popoare“. Așadar, pentru Klaus Iohannis, românii reacționează în contratimp ori pe contrasens, fără să înțeleagă că prin poziția sa aduce mari prejudicii României. S-a opus propunerii făcută de premierul Dăncilă pentru mutarea Ambasadei țării noastre de la Tel Aviv la Ierusalim. L-a acompaniat zurbagiul președinte al liberalilor, necontrolatul Ludovic Orban, care a jignit-o grosolan pe doamna Viorica Dăncilă, îndrăznind să o acuze pînă și de trădare. Orban, care după cum se vede nu prea are proprietatea cuvintelor care-i ies din gură, a aruncat termenul de ,,trădare”, cînd ar fi trebuit să reflecteze autocritic asupra acestui cuvînt. În mod normal, orice misiune diplomatică se află în capitala țării în care a fost acreditată. Klaus Iohannis și aplaudacii săi liberali nu vor să înțeleagă această uzanță diplomatică, făcînd jocul altor state, care nu recunosc Ierusalimul drept capitala Israelului. Oare nimeni dintre contestatari să nu știe că în Secolul al XI-lea î.Chr., regele David a făcut din Ierusalim capitala statului Israel? Pe atunci, în această zonă nu se afla nici picior de arab. Abia în anul 700, la aproape 2.000 de ani de la întemeierea Israelului, triburi nomade din Arabia Saudită, în drum spre Europa, poposeau o scurtă vreme de teritoriul Palestinei. În concepția sa de protestatar înnăscut și nevindecabil, Klaus Iohannis s-a opus, de asemenea, ca țara noastră să preia președinția Consiliului Uniunii Europene, invocînd ,,nepriceperea” Cabinetului Dăncilă. Dacă președinția rotativă ar fi revenit șefilor de stat, atunci Iohannis s-ar fi împăunat ca zmeu al zmeilor, deși treburile concrete tot guvernul le-ar fi făcut.

care, trăgînd cu urechea dreaptă la ce au discutat ciobanii invidioși despre averea russianului, merge ață la viitoarea victimă și îi explică acesteia că zilele fericite i se apropie de sfîrșit. Contra unui comision standard și fără să omită nici un fel de amănunt, oaia românească îi explică ciobanului russian, pe un ton melodios, că frații lui caucazieni, foști aliați, au decis să-l execute, fie prin coruperea propriilor lui cîini, care îi păzesc turma, fie prin aruncarea tomahawk-ului. În urma acestui raport succint, ciobanul russian o privește suspect de neîncrezător pe oaia românească, și o lasă în pace, gîndind că ,,uite ce face sărăcia din miorița laie, de a ajuns să facă bani turnînd balivene”. Știa el, ciobanul russian, că oaia turnătoare petrece mult timp în anturajul celor doi ciobani potențiali conspiratori, și că se hrănește cu ce ,,ierburi” îi aruncă aceștia, ea nefiind demnă de aceleași drepturi precum cele ale berbecilor care asigură liniștea ciobanilor european și american. Și iată că, în loc să își pună cățeii de pază, așa cum ar fi făcut orice cioban normal, pragmatic și, probabil, liberal, în loc să își facă o strategie de apărare, cum, în general, se practică, ciobanul

russian decide să ignore mesajul oiței dîmbovițene.

Dimpotrivă, merge la cei doi ciobani, dușmanii lui de moarte, și le spune că oaia aia nemernică nu doar ca îi toarnă la el, dar și că merită să fie pedepsită. Și iată că, ignorînd total realitatea, ciobanul russian, împreună cu colegii săi, ciobanul european și ciobanul american, au ajuns să urască oaia românească, aceasta fiind aspru pedepsită, condamnată la ani buni de sărăcie lucie, urmînd ca ei să vadă ce vor face pe viitor cu relațiile dintre ei.

Iată, deci, cum noi, românii, din cauza unei oițe care ascultă pe la colțuri și care, în mod evident, a vorbit prea mult, ne-am ales cu o țară făcută praf, pe care atît americanii, cît și europenii și rușii o cam doresc ucisă spiritual, cu pădurea tunsă și resursele mulse. Prin urmare, eliminarea din programa școală a ,,Mioriței” nu face altceva decît să ne ferească de la a ști două lucruri: uneori facerea de bine este chiar ce se spune în folclor, iar ciobanul russian, orice i-ai spune, nu va crede niciodată că alții îi vor averea, decît atunci cînd ceilalți doi ciobani vor năvăli în ograda ei, cu tot cu baltage, cîini și măgari de povară.

De ani buni privesc țara pe micul ecran, țara în care am văzut lumina zilei și am deprins buchile cărții, România, pe care am străbătut-o în lung și-n lat, cu carnetul de reporter în mînă, timp de o jumătate de veac, și de cele mai multe ori am strania senzație că mă aflu pe un pămînt necunoscut, unde foarte mulți oameni, care vorbesc aceeași limbă cu mine, îmi sînt cu totul străini.

Schimb canalul televizorului, de zece, de douăzeci de ori, dar imaginea pare aceeași peste tot. Mai trăisem astfel de momente apăsătoare cu 70 de ani în urmă, odată cu revărsarea comunismului peste plaiurile mioritice. Atunci, cînd țara se afla sub cizmă străină, mă simțeam de-a dreptul un intrus în România. Mi-era teamă să reînnod pînă și prieteniile cu foștii colegi de școală, fiindcă nu știam cine mă pîndește de după colț. Dar, de ce ți-e teamă nu scapi. Într-o bună zi, acea umbră de după colț s-a oprit în pragul casei noastre. După cîteva fraze agramate și ultimative, rostite în fața mamei mele, o ființă firavă, dar de un curaj extraordinar, umbra ne-a luat casa. O casă mare, construită după dimensiunile familiei, care, la scurt timp, avea să fie transformată în școală elementară. Doi ani mai tîrziu, pierdeam și cele trei hectare de teren cu care fusese împroprietărit tatăl meu, drept recompensă pentru schija pe care o primise în primul război mondial, la Cireșoaia.

Așezată foarte aproape de inimă, zece ani s-au chinuit chirurgii să i-o extragă, dar, pînă la urmă, tatăl meu s-a dus în mormînt cu această ,,decorație” inamică. Apoi, moartea se instala nestingherită după colț. Într-un singur an, s-au stins bunica, sora tatălui meu, văduvă de război, și sora mea mai mare. Curînd, aveam să sufăr pentru fratele meu.

Făcuse imprudența să declare, cu sinceritatea naivului, atunci cînd i s-a cerut să se înscrie în PCR, că el nu crede în nici un partid, ci doar în Dumnezeu. În trei ani a fost măturat din patru locuri de muncă. Abia atunci pricepea și el ce însemna partidul. Dar n-a disperat. Tînăr fiind, cu studii economice superioare, și-a găsit pînă la urmă un loc de muncă stabil. Împingea roaba cu pămînt ori cu nisip pe șantierul Casei Scînteii, neștiind că acolo îmi pregătește viitorul meu birou. Așa erau vremurile atunci. Așa și-a consumat tinerețea și maturitatea generația mea. Dar astăzi, cînd ne pretindem liberi, de ce nu mai știm de țară, de ce nu ne mai recunoaștem unii pe alții? Pe micul ecran văd zilnic România împărțită în două tabere de indivizi, cu ochii și cu mintea învinețite de furie, care se încaieră verbal și uneori cu bîta, dar care ne lasă să înțelegem că o bătălie decisivă, pe viață și pe moarte, se va declanșa curînd. Încep să mă tem, nu pentru viața mea consumată, ci pentru țară, care nu cred că va scăpa de un adevărat război fratricid, dacă mai putem spune că sîntem frați.

Situația extrem de grea în care a ajuns România de un deceniu și jumătate se datorează unor factori, pe cît de indispensabil, pe atît de dăunători. Unul dintre acești factori îl constituie înseși partidele politice, care s-au angajat într-o bătălie sălbatică pentru a guverna țara. În această înfruntare acerbă, se comit ilegalități de tot felul,

pe care unii le acuză, alții le apără. Se încheagă alianțe anormale, atele se desfac cu scandal. Unele partide apelează la susțineri politice și financiare din afară, în detrimentul vădit al țării. Pentru ei, însă, partidul este mai presus de țară. Ca în urmă cu 30 de ani! Mulți spun că partidele sînt un rău necesar. Alții, dezgropînd vechile concepții, afirmă că era mai bine cu un singur partid, fiindcă atunci politicienii nu mai aveau cu cine să se certe.

Numai că atunci, partidul unic se certa veșnic cu poporul.

Singura noastră șansă în această dispută de șarlatani este aceea că unele partide mai și dispar, așa cum s-a întîmplat cu PNȚCD. De fapt, istoricul partid țărănesc, care în perioada post-decembristă a trăit o vreme prin cîțiva din liderii săi vîrstnici (Coposu, Diaconescu, Rațiu, Gionea), se topise încă din perioada interbelică, din cauza abdicării de la rigorile democrației, a represiunilor antipopulare, a unor legi apăsătoare pentru țărănimea săracă (Legea Circulației bunurilor rurale, Legea Cooperației), dar și ca urmare a permanentelor dispute dintre liderii săi (Maniu, Mihalache, Vaida Voevod).

Celălalt partid istoric – PNL – calcă și el vîrtos pe urmele PNȚCD, rivalul său de o viață. Liberalii actuali sînt certați rău cu dialogul. Neputînd să mai ajungă la putere ,,prin ei înșiși”, au fuzionat cu PDL, dușmanul său de moarte, din vremea cînd în fruntea nefericitei noastre țări ajunsese piratul Traian Băsescu, cel care se zbătea, din zori pînă-n miez de noapte, ca să alunge partidele istorice de pe scena vieții politice, mai dihai ca bețivul care, căutînd zadarnic drumul spre casă, nimerește pînă la urmă în pragul altei cîrciumi. Întrucît fuziunea cu pedeliștii nu i-a ajutat în cine știe ce măsură, liberalii s-au aruncat într-o aventură și mai riscantă, intrînd în Partidul Popular European, un conglomerat fără doctrină și fără program, al cărui singur scop este acela de a asigura majoritatea la urne a actualilor lideri ai UE. Practic, PNL nici nu-și dă seama că s-a sinucis, identitatea sa fiind făcută pulbere.

El nu mai este un partid liberal, și, cu atît mai puțin, unul național. Pe de altă parte, sprijinul total acordat lui Klaus Iohannis, un politician mediocru și străin de interesele țării, care nu face altceva decît să-i învrăjbească pe români, constituie un obstacol major pentru PNL în a se reafirma în lupta onestă pentru putere. În ultimii doi ani, în PNL n-au mai venit oameni noi, ba dimpotrivă, au plecat atîția. Un amic glumeț îmi spunea mai zilele trecute că PNL ar putea să ajungă un partid cu pretenții îndreptățite la guvernare doar dacă mîine ar învia Ionel I.C. Bărtianu, dar și atunci cu o condiție: aceea ca Ludovic Orban să-i cedeze fostului mare liberal fotoliul de lider al partidului, ceea ce e greu de imaginat. Poate, totuși, că o va face, fără voia lui, în favoarea lui Rareș Bogdan (fostul trîmbițaș de la televiziunea fidelă președintelui), noua ,,vedetă” a partidului, susținută puternic de Klaus Iohannis. (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU

RM

15

Vineri, 21 iunie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei UN PUNCT DE VEDERE

Vînt de nebunie Un vînt al nebuniei cutreieră România. El ia mințile politicienilor și le rostogolește asemenea ciulinilor dezrădăcinați prin praful gros, hoinar și el, format din promisiunile niciodată îndeplinite ale generațiilor trecute de aleși ai poporului. Întîlnim acolo, în colbul sufocant răscolit de furtuna nebuniei de azi, miile de minciuni ale generațiilor succesive de „conducători”, „președinți” de toate rangurile, de șefi și șefuleți. Toți – politicieni cocliți care timp de decenii s-au perindat, deseori rotindu-se aceiași, prin culoarele pestilențiale, niciodată curățate pe deplin, ale puterii de la București.

Alegeri? Nu contează ce fel de alegeri!

Deși este de mirare, după ani îndelungați de jaf nemilos, în țara asta a mai rămas destul de furat. Este singurul mod în care se poate explica, cît de cît logic, nebunia partidelor și partidulețelor pe care le vedem mîrîind unele la altele, mușcîndu-se de pe unde apucă în căutarea grumazului sensibil al adversarului. O imagine uluitoare ne rănește privirea. Sub ochii noștri, reîntorși la legea junglei, politicieni flămînzi și disperați își dispută locul la roata imensă a cașcavalului banului public, mai aprig decît lupta fiarelelor sălbatice, pentru cîștigarea supremației la împerechere. Ce-i mînă pe ei în luptă? Ce le pompează adrenalina în sîngele clocotind de furie? Să fie grija față de bunăstarea cetățeanului? Dorința de a ridica țara din mlaștina în care se zbate? Străduința îndreptării greșelilor celor ce au fost la cîrmă înaintea lor? Aplicarea unor programe economice strălucite care să stîrnească invidia bogătașilor Europei? Nici vorbă! Fiecare partid, mai mare, mai mic sau minuscul, niciodată sătul, vrea să cîștige accesul la împărțirea banului public. Este o luptă pe viață și pe moarte pentru ciolan. Unul cît mai mare, cu care să-și asigure îndestularea proprie și cu care să-i poată mulțumi pe exponenții forțelor politice sau de altă natură care le-au sprijinit apariția în viața publică și, mai apoi, menținerea la suprafață. Se cheltuiesc miliarde, se consumă o cantitate imensă de energie pentru a se organiza alegeri. Nu contează ce fel de alegeri. Important este să fie ei aleșii! Spre exemplu acum, la sfîrșit de lună mai, au fost alegeri pentru Parlamentul European.

Nu aveau nici o legătură cu ierarhia partidelor pe plan național. Nu erau destinate și nu influențau în nici un mod ecuația puterii de la București. Sincer, după părerea mea, nici Uniunii Europene nu îi folosesc prea mult aceste alegeri. Nu mai mult decît este necesar pentru răspîndirea iluziei de democrație, de șanse egale. Este ca și cum s-ar utiliza un paravan frumos ornat și bine dichisit, postat în fața cetățeanului neștiutor, pentru a-i sugera că aceasta este adevărata față a democrației.

Ce se află în spatele paravanului? În conformitate cu organizarea actuală, populația Europei, circa 500 de milioane de cetățeni, nu are niciun control asupra procesului legislativ din U.E. Parlamentul European (574 parlamentari din 28 de state) nu poate influența în nici un mod liniile legislative stabilite de Comisia Europeană, forumul care conduce cu mînă de fier întregul mecanism executiv și legislativ din U.E. În raiul democrației adevărate (imaginea sub care ne este prezentată Uniunea) nici o lege nu poate fi scrisă sau acceptată fără aprobarea prealabilă a Comisiei, aceasta fiind singura instituție a U.E. abilitată să elaboreze și să propună acte legislative.

Ce i-a mai rămas de făcut Parlamentului ales cu pompă și cheltuieli imense în mai mult de jumătate din statele Europei? Un rol pur decorativ: să aprobe, democratic, propunerile Comisiei!

Revenind la alegerile de la noi din luna mai, chiar și un chiriaș al stabilimentului destinat suferinzilor de boli psihice de la Socola, intervievat în momentul în care, abia dezlegat din cămașa de forță, se pregătea pentru plimbarea de seară, îți va spune că aceste alegeri stabileau doar care, între partidul A și partidul B, va trimite în grădina leneșilor de la Strasbourg ori de la Bruxelles doi, trei sau șase norocoși. Atît și nimic mai mult! Cu toate astea, loviți de vîntul nebuniei, trecînd dincolo de pragul înțelegerii omenești, unii dintre cei ce au obținut scoruri mai acătării la aceste alegeri se declară deja cîștigători de drept ai fotoliilor guvernamentale, forțează plecarea

puterii actuale și solicită, cu neobrăzare, bătînd cu pumnul în masă, cheile tainițelor cu bani.

A vorbit, prin ștampilare, poporul!

Poporul român a rămas același. În multele sale secole de existență, nimic și nimeni nu au reușit să-i schimbe caracterul. Prin urmare, ca de multe ori în istorie, el și de data aceasta a surprins. Partide care, în decursul anilor, cu greu depășeau procentaje echivalente notei de repetenție, s-au trezit la lăsarea serii mai mari decît în cele mai frumoase vise ale lor. Pentru început, nu le-a venit să creadă. Apoi a urmat euforia… Cînd a trecut și explozia de bucurie, au simțit cum li se umflă rînza. Ca urmare, în mod cît se poate de firesc, și-au dat seama că nu poți fi considerat un partid mare dacă nu ridici pretenții. „Poporul s-a pronunțat!

Acum noi sîntem cîștigătorii!”, au strigat ei în cor. „Voi, cei de la putere, aveți două procente mai puțin! Luați-vă catrafusele și plecați!”. Nu conta că „boborul” nu votase pentru ca ei să ajungă la putere. Nu mai avea importanță nici că Parlamentul European, cel despre care era vorba în scrutin, se afla la mii de kilometri distanță de Dealul Spirii, locul în care se lăfăie, imensă și nepăsătoare cu poporul, Casa Poporului. După o asemenea uriașă bucurie, cine să se mai încurce în asemenea amănunte?

Îndemnul la uitare Am o vîrstă. Am văzut destule, și bune și rele. Dar o asemenea nebunie colectivă, comparabilă doar cu recenta tornadă de la Călărași, se întîmplă s-o trăiesc pentru întîia dată. E de necrezut. Politicieni ce păreau în firea lor, conștienți pînă la alegeri de nivelul real la care se găsește partidul propriu, au devenit iraționali. Ca într-un salt temporal, au depășit cu totul starea de normalitate trecînd, printr-o neașteptată transmutanță, în postura de reprezentanți speciali ai voinței populare. Aflați parcă în plină revelație mistică, ei deslușesc în mod ezoteric dorințele cele mai intime ale propriului popor. Și, precum preoții și preotesele zeilor, se consideră a fi cei destinați să adune poftele acestuia și să le strige la urechile gloatei neștiutoare. Năuci, ne pomenim în momentul în care oamenii aceștia au început să ne creadă idioți. Și, mai mult de atît, încearcă să ne convingă să recunoaștem public că asta sîntem, niște proști amnezici. Brusc, vor să uităm că cei aflați acum la putere, cu nimic diferiți de ei, au cîștigat (în alegerile pentru Parlamentul României!) dreptul de a conduce țara. Strigînd pe toate canalele media și invocînd „învățămintele acestui scrutin istoric”, aflați într-o stare de agitație susceptibilă de patologic, ei ne cer să uităm că atunci, în 2016, încă de a două zi de la pronunțarea poporului, ei, cei care azi clamează aceeași voință populară (fiindcă poporul le-ar fi dat 20%!), au ieșit în stradă și au vrut să alunge „Ciuma Roșie” (care avea 40 de procente!). Vor să ne facă să uităm că ei, deși reprezentau o minoritate insignifiantă, au ținut-o timp de aproape trei ani cu ieșirile în stradă împotriva unor aleși legitimi, că au atacat cu violență Guvernul, că au blocat prin larmă, bolovani și sticle incendiare mai toate inițiativelor unui legislativ stabilit de același popor.

Ca o surpriză urîtă, ura! Și, poate, nu faptul că un partid politic vrea puterea ar fi lucrul cel mai revoltător. Politica este politică.

Niciodată dreaptă, niciodată onestă, niciodată dedicată plebei, o luptă continuă pentru acapararea puterii. Însă, în zilele acestea, ceea ce surprinde este ura. O ură viscerală, care răbufnește din fiecare luare de cuvînt, din fiecare gest, din fiecare acțiune, din fiecare apariție în public.

O ură sălbatică cultivată de politicienii ce se laudă că-s democrați, proliferată de un președinte care declară căși iubește poporul. O ură care îndeamnă la răzbunare, la dezbinare, la intransigență, la o violență dusă pînă la paroxism. O ură pornită din tenebrele unui comportament specific primitivismului. O ură ce dovedește din plin sărăcia argumentelor, lipsa de rațiune și lacunele de educație a celor care vor să conducă țara, a acelora care doresc a ne convinge că sînt capabili să păstreze cu grijă și să prefigureze cu înțelepciune soarta generațiilor viitoare de români. Soarta copiilor noștri!

Românul, tot român!

Ceea ce se întîmplă azi în România demonstrează că noi, românii, sîntem de neschimbat. În ziarul „Timpul”, la 3 mai 1883, marele Eminescu scria cu referire la modul în care politicienii români se comportă la alegeri: „De la

Impresii la o vizită istorică în ,,Grădina Maicii Domnului”

Mulți români, printre care mă număr și eu, au rămas profund impresionați după vizita efectuată de Papa Francisc în țara noastră, la București, Iași, Blaj și Șumuleu Ciuc, unde Suveranul Pontif a oficiat ceremonia de beatificare a 7 preoți martiri, slujitori ai credinței greco-catolice, care au pătimit greu într-o perioadă întunecată a istoriei noastre.

Venirea sa pe plaiurile românești, ca pelerin al Secolului XXI, după 20 de ani de la vizita lui Ioan Paul al II-lea în ,,Grădina Maicii Domnului”, cum atît de frumos denumise el România, ne-a oferit nouă, oamenilor obișnuiți, prilej de profundă meditație.

Bine ar fi ca vorbele sale să fi fost luate în seamă și de cei care nu se mai simt frați în sînul aceleiași națiuni și care privesc cu aroganță și dispreț către semenii lor.

Mărturisesc că, în calitate de creștin ortodox, m-au surprins plăcut mesajele și îndemnurile rostite, cu atîta smerenie și modestie, de conducătorul celei mai bogate și puternice dintre bisericile lumii, Biserica Catolică. Am reținut cu multă emoție apelul său către toți oamenii – fie ei credincioși, fie liber cugetători – să-și îndrepte atenția către cei pe care societatea adeseori îi lasă în uitare: oameni bolnavi și lipsiți de sprijin, copii orfani sau abandonați de familie, dar și pe cei care sînt singuri și cărora nimeni nu le mai calcă pragul. ,,Nu sîntem fiinţe goale şi nici superficiale, spunea Papa Francisc. Există o reţea spirituală foarte puternică care ne uneşte, ne «conectează», ne susţine şi care este mai puternică decît orice alt tip de conexiune.

Sînt rădăcinile noastre: conştiinţa că aparţinem unii altora, că viaţa fiecăruia este ancorată în viaţa celorlalţi.

Toţi înflorim cînd ne simţim iubiţi. Pentru că iubirea prinde rădăcini şi ne cheamă să ne înfigem aceste rădăcini în viaţa celorlalţi”.

Pilduitoare, în acest sens, a fost acea evocare a profeției unui călugăr ortodox, care a spus că ,,sfîrșitul lumii va fi atunci cînd nu va mai exista cărare între vecini”. ,,Adică - a explicat Papa Francisc - atunci cînd nu va mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între fraţi, între rude, între creştini şi între popoare! Atunci cînd nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfîrşitul lumii. Căci fără iubire şi fără Dumnezeu nu pot să mai trăiască oamenii pe pământ!”.

Viitorul omenirii se poate dezvolta numai cu forțe unite, iar umanismul și unitatea trebuie să fie în centrul preocupărilor noastre, în vremurile acestea, atît de complexe, mai spunea Papa Francisc. Mi-am dat seama cît de actuale sînt aceste mesaje, mai ales pentru noi, românii, care am ajuns atît de divizați și de pătrunși, uneori, de o ură irațională. De multe ori, discordia și separarea societății, din interese și considerente profund politicianiste, venind chiar de la cei aleși ca să ne unească în efortul de a evolua și de a prospera, în beneficiul României și al poporului român. Tocmai de aceea, în opinia mea, venirea Papei Francisc în România va rămîne o vizită istorică în memoria tuturor românilor de bună credință.

ANTON VOICU

un capăt la altul al ţării, furtul de bilete din urnă, violarea secretului voturilor şi scrierea lor sub controlul agenţiilor administrative, bătăile şi încercările de ucidere au fost la ordinea zilei; nelegiuiri s-au comis începînd de la ministrul prezident pîn’la scriitoraşul din sat. Toată haita flămîndă de indivizi care nu ştiu a munci şi a căror unică speranţă este un guvern ignorant ca cel roşu, care să-i hrănească din buget, s-a azvîrlit asupra ţării ca lupii în turma de oi; începînd cu capitala şi sfîrşind cu nordul extrem al ţării, pretutindeni presiuni, pretutindeni corupţie, pretutindeni nelegiuire”.

Ne aflăm la 136 ani depărtare. Am cucerit văzduhul, am ajuns pe Lună, ne plimbăm în automobile care nu au nevoie de șofer, comunicăm în fracțiuni de secundă cu orice parte a lumii, televiziunea a devenit un aspect cotidian banal. Au fost traversate două războaie mondiale.

S-au schimbat o sumedenie de regimuri politice. Am trecut de la dinastia regală la democrația occidentală interbelică și înapoi la dictatură. Apoi, de la dictatura proletariatului la democrația populară și iarăși la democrația cu iz occidental. Într-un secol și jumătate s-au perindat cîteva generații de politicieni. Observați vreo schimbare? Eu, nu. Sîntem de neclintit! Românul, tot român rămîne!

Teodor Palade Sursa: Art-emis.ro

16

Vineri, 21 iunie 2019

Poveºti adevãrate Frumoasa adormită (1) Motto: ,,Nu există suferință mai mare decît amintirea fericirii trecute, în timp de nenorocire”.

(Dante Alighieri) Oare cei ce au trecut deja la veşnicele locaşuri, ne mai iubesc încă pe noi, cei care locuim pe pămînt?

Dacă iubirea există şi în lumea de dincolo de mormînt, prin ce se manifestă, cum străbate ea din lumea nevăzută pînă la noi? Care sînt mărturisirile de simpatie între persoanele despărţite prin moarte şi ce datorie au cei vii pentru a purta grijă sufletelor celor morţi?

Dragii mei, am să vă spun o poveste. O poveste frumoasă și tragică în același timp, dar o po­ veste adevărată. Este din vremea cînd fetele erau frumoase și cînd iubeau cu adevărat. Sînt cunoscute asemenea istorisiri ale unor oameni celebri, unele fiind deja nemuritoare, prin vocea unor artiști ai cuvîntului sau ai penelului. Povești de dragoste care transced timpului, încărcate de emoție și de zbucium. Întîmplări fascinante trăite de cupluri de îndrăgostiți celebri, personaje mitologice, împărați, regi și regine, președinți, artiști și politicieni. Dacă ar fi să amintim doar cîteva asemenea povești, am hrăni curiozitatea, am răscoli prin amintiri și, cu siguranță, vom deschide din nou cărți uitate prin biblioteci. Această poveste pe care v-o voi prezenta este mai puțin cunoscută, s-a petrecut chiar în orașul în care trăim (Suceava – n. red.), nu a fost ecranizată, nu a fost subiect pentru romancieri, poeți sau pictori, însă nu a trecut neobservată de omul simplu din mine.

Narațiunea mea nu este din vremuri foarte îndepărtate, începe în fața unui mormînt care era odinioară ,,loc de pelerinaj” pentru suceveni. Astăzi, din păcate, este doar un mormînt cu o poveste aproape uitată, fiind nevoit să caut vreme de șase luni pentru a-i dezlega misterul. Istorisirea începe în 1940, în timpul sfîșierii Bucovinei ca urmare a Pactului RibbentropMolotov, cînd o familie de învățători din Tereblecea, pe nume Călinescu, este nevoită să ia calea pribegiei, fugind din calea bocancului sovietic. Iată povestea mamei frumoasei noastre adormite, anume Ana Călinescu, o femeie deosebită, șarmantă, elegantă,

care devine asistent medical, mai întîi la Dispensarul Comunal Pătrăuți, apoi la Spitalul Județean Suceava, chiar din momentul inaugurării lui. Dacă ar fi să dăm crezare cronicarului Miron Costin, care spunea că ,,nu-s vremurile sub om și bietul om sub vremuri”, mirifica Ana Călinescu se căsătorește cu medicul Nicolae Dimitriu în 1950, nunta lor avînd loc la ,,Casa Bucovineană”, un restaurant foarte în vogă în acele vremuri.

Primii trei ani ai acestei căsnicii au fost fericiți, la numai un an apărînd pe lume rodul dragostei lor, Livia. Pătrăuțenii cei mai vîrstnici își amintesc de ,,doctorul zburător” care se plimba cu planorul deasupra satului. Dorința de a avea o carieră în chirurgie îl determină pe Nicolae să plece la Cluj pentru a face rezidențiatul. Din păcate, căsnicia lui cu Ana se încheie printr-un divorț. Nenorocirea a fost, însă, că Nicolae a ,,divorțat” și de Livia, cu care nu s-a mai văzut niciodată. În anii ʼ60 era destul de greu pentru o femeie singură să se descurce, domneau stereotipurile și misoginismul mai mult decît acum. Ana își dorea din tot sufletul un tată pentru Livia (chiar și vitreg), iar pentru ea, statutul de femeie căsătorită. Așadar, face compromisul vieții și se căsătorește cu maiorul Costache Mucileanu, veteran de război, om aspru și de o zgîrcenie proverbială, dar pe care nu l-a iubit.

Se spune că atunci cînd se întîmpla să iasă în oraș împreună, Ana trebuia să meargă în spatele lui Costache. Livia a fost o fată înstărită în societatea suceveană, care s-a născut în ziua în care a murit preotul din parohie, un bun şi blînd păstor iubit de toţi enoriaşii săi. „Să fie un semn? O simplă coincidenţă?”, se întreba mama fetiţei atunci, cuprinsă de durere. Iar bunica micuţei, care ştia să ghicească în bobi şi să citească în palmă, a adăugat: „Nu e a bine. N-o să aibă noroc fata asta. Scurtă o să-i fie viaţa”. „Poveşti!”, le-a replicat o vecină, dorindu-i nou-născutei bun venit în astă lume, să crească sănătoasă şi binecuvîntată de Dumnezeu. Şi Livia creştea fericită, iubită şi înţeleasă de părinți. În ceea ce priveşte sănătatea, o deranja un pic inima, dar medicii o asigurau că nu e nimic grav.

La şcoală era o fată foarte capabilă şi profesorii îi spuneau că va reuşi oriunde va dori. La 17 ani, avea o prospeţime şi o gingăşie cuceritoare. În 1967, s-a organizat la Suceava, sub deviza „Muncă, Tinerețe, Frumusețe”, primul și singurul concurs de frumusețe feminină de pe vremea comunismului din Suceava, „Miss Regiune”. Titlul a fost adjudecat de Livia Dimitriu. În anul 1970 a absolvit Liceul ,,Ștefan cel Mare” din Suceava. În toamna aceluiași an este admisă printre primii la Facultatea de Drept din Iași. În paralel, Livia este admisă ca dansatoare la Ansamblul folcloric ,,Doina Carpaților” din Iași.

Dirijorul Viorel M. şi eroina poveștii expuse s-au cunoscut în casa unor prieteni, iar dragostea lor a început ca o străfulgerare a cărei intensitate i-a cuprins brusc și definitiv. Viorel era pe atunci doar un instrumentist al Filarmonicii din Botoșani, în vreme ce Livia era studentă la Drept și o frumusețe a întregii regiuni a Moldovei, prietenă cu fiicele lui Miu Dobrescu, Gina şi Coca Dobrescu, corifeu al comunismului sucevean. Însă, inima ei a aparținut lui Viorel. Născut şi crescut la Botoșani, acesta provenea dintr-o familie înstărită. Ambii părinţi ocupau posturi înalte. Mama lui era medic, iar tatăl, inginer agronom. În primăvara aceea, Viorel venise la un verişor de-al său în vizită şi a văzut-o la un ceai dansant.

I s-au aprins călcîiele. A luat-o la dans. O ţinea strîns de mînă şi, din cînd în cînd, o sorbea din priviri.

RM

- „Eşti o Cosînzeană”, i-a spus încet, în timp ce o conducea la loc.

Era foarte emoţionat, dar încerca să-şi ascundă trăirile. Şi Liviei i-a zvîcnit inima. Nu înţelegea ce i se întîmpla cînd fluturii începuseră să roiască prin stomac.

Nu mai fusese îndrăgostită pînă atunci. A doua zi, pe 2 mai, au mers la pădure. Cer senin, ciripit de păsărele, frunziş verde, floricele. Toate năvăleau în sufletul ei fragil şi se amestecau cu dragostea pe care i-o arăta Viorel. Flăcăul a rămas şi pentru a treia zi la verişor.

După ore, Livia a alergat împreună cu el pe pajiştea din Pădurea Repedea. Viorel a sărutat-o pentru prima dată. Aşezaţi pe iarba crudă plăcut mirositoare de pe malul unui pîrîiaş, au stat îmbrățișați timp îndelungat.

Savurau împreună clipele, rîzînd în hohote de fericire. „Ardea ca o flacără în braţele mele, fierbea sîngele şi în mine, dar nu îndrăzneam să-i cer mai mult decît dulci sărutări. Îmi era teamă să nu o supăr. Sufletele noastre vibrau de emoţii la unison. Au fost superbe acele zile de mai în care ne-am cunoscut şi ne-am bucurat unul de celălalt”. Au urmat alte două zile pline de frumuseţe cu clipe de neuitat, cu jurăminte de dragoste, trăite la maximum într-o atmosferă romantică. Viorel o convingea de dragostea sa. Iar ea se vedea într-o relaţie fericită şi împlinită cu el. După două săptămîni, a cerut-o în căsătorie. Scurt, profund și cu emotie în glas, Viorel nu a mai putut spune decît: ,,«Te iubesc» îți pot spune într-o secundă, să-ți dovedesc îmi trebuie o viață. Vrei să fii soția mea?”, într-un cadru intim și extraordinar gîndit încă de la primii pași făcuți de ea în interiorul restaurantului și pînă la prima înghițitură din cupa cu șampanie cu sclipiri de diamant, care o aștepta pe masa elegant și festiv aranjată. Pe vremuri, pregătirile pentru o nuntă erau foarte complexe, iar aceste evenimente durau cîteva zile. Locația nu a fost una singură, ci patru: acasă la mireasă, acasă la mire, acasă la bunica miresei și la cel mai în vogă restaurant din Botoșani, tinerii căsătoriți știind cum să îmbine stilul medieval, clasic, de lux boem și modern (pentru acei ani) cu stilul tradițional, astfel încît, la final nu au primit decît laude și aplauze din partea tuturor invitaților. Mireasa nu a uitat de tradiția celor patru elemente. Aceasta își are rădăcinile în secolul XIX, în Anglia, și spune că o mireasă trebuie să poarte în ziua nunții ,,ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat și ceva albastru”. Nu au lipsit din meniu cotletul de porc, garnisit cu cartofi prăjiți și legume gratinate, dar și ciorba de burtă.

Atmosfera nunților de odinioară era întreținută și de vestiții lăutari ai vremii, ale căror nume încă se mai păstrează vii în memoria consumatorilor de atunci.

Cine nu și-l mai amintește pe vestitul Costel Moisa, un virtuoz de excepție, dar și pe Iorgu lăutaruʼ?

Căsnicia celor doi a fost fericită, dar s-a frînt brusc. În data de 16 septembrie, într-o zi de duminică, Livia se întorcea de la Iași fericită pentru că susținuse o restanță, obținînd nota 10. Bucuria i-a fost atît de mare, încît, deși era destul de tîrziu, își roagă soțul să-i permită să meargă la Suceava pentru a-i da mamei minunata veste. Fără nici un fel de problemă, Viorel este de acord, însă nu poate să-și însoțească soția pentru că începuse școala și era proaspăt profesor la Liceul de arte din Botoșani.

Singura posibilitate de a ajunge la Suceava, dată fiind și ora tîrzie, era ocazia. Foarte repede, a oprit o mașină. La rînd ar fi trebuit să fie un bătrîn profesor pensionar, dar acesta, cavaler, cedează locul tinerei Livia. Fiind în stare de ebrietate, șoferul mașinii de ocazie a pierdut controlul maşinii în sensul giratoriu, a părăsit partea carosabilă şi s-a răsturnat în şanţul din partea dreaptă a direcţiei de mers. În urma impactului violent, Livia, care se afla în dreapta şoferului, a fost aruncată din maşină şi a ajuns la spital în comă de gradul 3, cu multiple traumatisme, leziuni şi fracturi, între care şi fractură de craniu și fractură de coloană. (va urma)

Pagină realizată de LUCIAN DIMITRIU

RM

17

Vineri, 21 iunie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Rezistența armată anticomunistă din Bucovina (5) Grăzile Decebal şi grupul Grigore Sandu (2) Gărzile Decebal (2)

Securitatea l-a arestat atît pe german, cît şi pe Gămălău, transportîndu-i la Bucureşti, la închisoarea Malmaison şi supunîndu-i anchetelor. Filaret Gămălău a fost eliberat după o lună, ca urmare a intervenţiei unei credincioase pe lîngă Emil Bodnăraş, despre ofiţerul german nemaiştiindu-se nimic. Ieromonahul de pe Rarău aderă la „Gărzile Decebal” în anul 1949. Printre altele, el dispunea de armament rămas din perioada în care Rarăul fusese teatru de război, la sfîrşitul verii şi începutul toamnei anului 1944.

Figură de mare prestigiu în zonă, om de o moralitate impecabilă, dar şi mare patriot, el a reuşit să grupeze în jurul său pe toţi cei care nu conteneau să simtă româneşte. Mulţi dintre credincioşii săi au luat calea rezistenţei armate din munţi şi cei mai mulţi nu s-au mai întors. Oricum, Schitul Rarău a constituit o bază solidă de aprovizionare materială şi morală a luptătorilor anticomunişti din munţii Bucovinei. Securitatea reuşise la începutul lunii septembrie 1949 să identifice cea mai mare parte a membrilor organizaţiei „Gărzile Decebal”. Se făceau ultimele pregătiri informative pentru depistarea locurilor unde se găseau suspecţii, urmărindu-se reţinerea lor. Şi cei care îi ajutau, sau se presupunea că au avut legături cu aceştia, erau crunt pedepsiţi. Este şi cazul surorilor Maria şi Sabina Rusu.

Astfel, pentru că au fost denunţate de Irina Itu, informatoarea poliţiei politice în problema organizaţiei „Gărzile Decebal” - dovedită mai apoi ca dezechilibrată mintal – pentru că Dumitru Crăciun şi camaradul său, Dăncilă, s-au ascuns în grajdul lor, cele două au fost arestate. Au fost crunt torturate şi bătute, încît Mariei Rusu i-a plesnit timpanul urechii stîngi, din care curgea puroi, după ce avusese o hemoragie timp de două luni. Sabina Rusu fusese arestată doar pentru că se afla în casă cu Maria. Era bolnavă şi a avortat în urma torturilor. Pentru prinderea membrilor organizaţiei, securitatea a reuşit să infiltreze în cadrul acesteia „agenţi sub acoperire”. Inclusiv Filaret Gămălău a fost prins cu ajutorul unui astfel de agent, un pictor de biserici pe nume Irimescu, de pe valea Bistriţei. Stareţul a fost din nou arestat la 5 septembrie 1949 împreună cu preotul din comuna Deda Bistra, Iosif Marcoci, care se afla la acel moment împreună cu el lîngă oraşul Reghin. Cei doi au fost duşi la Piatra Neamţ, apoi la Cîmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei şi Suceava. Nicanor Chelsoi a fost arestat la 20 septembrie 1949, alţi fruntaşi ai organizaţiei urmîndu-i la scurt timp.

La 5 octombrie 1949, la Batalionul de Securitate Fălticeni au fost arestaţi 32 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, fiind acuzaţi de pactizare cu „Gărzile Decebal”. Membri organizaţiei au fost maltrataţi în întreg sistemul concentraţionar, dar cel mai groaznic loc s-a dovedit a fi Suceava. Militarii din Unitatea de Securitate Fălticeni au fost duşi la Bucureşti şi anchetaţi la Ministerul de Interne.

Liderul organizaţiei „Gărzile Decebal”, Gheorghe Vasilache, a fost şi el arestat în toamna anului 1949 şi dus la Securitatea din Vatra Dornei, iar ulterior la Suceava, renumit centru concentraţionar unde teroarea era la ea acasă. Maeştrii torturilor erau colonelul Popic, comandantul Securităţii, originar din Fălticeni, fost deportat în Transnistria sub regimul Antonescu, intrat în politică după război, căpitanul Rukenstein, din Lespezi, plutonerii majori Marici şi Melinte a căror ocupaţie exclusivă era aplicarea bătăilor. Cel din urmă a fost cizmar şi se specializase în execuţii.

Gheorghe Vasilache nu a fost bătut la închisoarea din Suceava, bănuindu-se că fusese protejat de doctorul închisorii, Michelson, cu care fusese coleg la gimnaziul din Fălticeni.

Se aprecia că încheierea anchetei trebuia să se facă abia în momentul capturării celorlalte persoane în legătură cu cele arestate deja.

Grupul Grigore Sandu (1) Acest grup a fost constituit din iniţiativa lui Dumitru Crăciun şi a lui Grigore Sandu.

Misiunea grupului era să adune armament. Numai după ce începea războiul, grupul ar fi urmat să intre în acţiune împotriva aparatului represiv comunist pentru schimbarea regimului politic din România. Dumitru Crăciun fusese paznic de vînătoare şi informator al Serviciului Special de Informaţii în anii 1940-1941. Acesta oferea informaţii periodice colonelului Dăncilă, cel care răspundea de estul Transilvaniei, zonă anexată Ungariei în urma Dictatului de la Viena. În anul 1945, Crăciun devine membru al organizaţiei anticomuniste „Haiducii lui Avram Iancu - Divizia Sumanelor Negre”, găzduindu-l pe Gavrilă Olteanu, liderul acesteia, care i-ar fi furnizat şi armament. Totuşi, în cele din urmă, a fost scos din cauză. În urma percheziţiei domiciliare din data de 18 septembrie 1948, i s-au găsit trei arme deţinute fără forme legale, fapt care l-a obligat să plece în munţi unde Constantin Candrea îl pune în legătură cu Grigore Sandu, proprietar de stînă (la rîndul său, fugar). Înarmaţi, cu automate şi carabine, Dumitru Crăciun şi Grigore Sandu au decis constituirea unui grup, aşteptînd declanşarea mult aşteptatului război americano-sovietic.

Cei mai importanţi membri încorporaţi în grup au fost Iacob Galan, Iani Apostolini, Grigore Chelsoi, Dumitru Bargovanu, Ion Constantin Candrea, Ion Arnăutu, Constantin Todaşcă etc. Toţi aceştia erau puşi sub urmărire de către Securitate. Dintre cei amintiţi, cel mai bine este cunoscută biografia lui Ioan Arnăutu, zis Jenică.

Jenică Arnăutu s-a născut la 20 septembrie 1923, în comuna Ungureni, jud. Botoşani, în familia unor agricultori consideraţi de autorităţi „chiaburi” sau „moşieri”. În România a fost absolventul unor şcoli militare, după care a luptat pe Frontul de Răsărit, unde a fost rănit.

Pentru faptele sale de arme, a fost decorat cu ordinul „Crucea de Fier”. A urmat apoi cursurile unei şcoli militare în Germania - la fel ca şi alte cîteva mii de români, trimişi la specializare în această ţară, pe atunci aliată a României - pe care a absolvit-o în vara anului 1944. (va urma) LUCIAN DIMITRIU

Jurnal de pe Frontul de Est (18) Cădeau ostaşii ca snopii de coceni (3) - Mihai Antonescu, ministrul Afacerilor Străine, trimite reprezentanţilor români de la Berlin şi Roma, Raoul Bossy, respectiv Vasile Grigorcea, un Memoriu (ce fusese prezentat şi lui Manfred von Killinger şi Renato Bova Scoppa, la Bucureşti) care conţinea poziţia guvernului român faţă de modul în care autorităţile ungare din Transilvania ocupată încălcau obligaţiile asumate la Viena la 30 august 1940: „Guvernul regal ungar cu toate că dobîndise fără luptă teritorii în care majoritatea este românescă, a dezlănţuit, în primele săptămîni ale ocupaţiei, cele mai violente atrocităţi, vexaţiuni şi dispreţuiri de drepturi. De atunci a continuat nu numai să provoace fără motiv guvernul regal român, prin campanii de presă care au mers pînă la ofensarea armatei române şi a Conducătorului Statului, dar continuă şi azi să considere situaţia teritorială, dobîndită prin tîrg internaţional, drept un provizorat suficient şi manifestă în toate ocaziile direct şi indirect voinţa sa de aşa-zisă reconstituire a Coroanei Sfîntului Ştefan şi de încorporare a pămîntului românesc al Transilvaniei de Sud. Faţă de românii din teritoriile ocupate, atitudinea guvernului ungar nu a fost mai puţin ofensatoare.

Bisericile româneşti au fost dărîmate ca în veacurile de întuneric primitiv ale civilizaţiei. Şcolile româneşti sînt sistematic închise prin măsuri administrative, care, sub aparenţa respectării legale a drepturilor, conduc la interzicerea conservării spirituale a populaţiei româneşti. Printr-o ordonanţă, ce prin pretexte juridice largi, anulează dreptul de proprietate al românilor şi restituie proprietăţile în favoarea marilor proprietari de altădată... De asemenea, funcţionarii români sînt înlăturaţi din toate funcţiunile publice şi private. În timp ce liberii profesionişti nu-şi pot exercita profesia fiindcă legi şi măsuri guvernamentale interzic aproape cu desăvîrşire exerciţiul profesiunii de avocat, medic, etc. pentru români... Prin toate aceste acte, guvernul regal ungar a dovedit din primele zile ale intrării în vigoare a Actului de la Viena şi pînă azi, în mod reiterat şi evident, că repudiază în mod unilateral deciziunea de la Viena şi că a izbit de caducitate acest act prin voinţa sa unilaterală. Guvernul regal român îşi rezervă consecinţele care decurg din această constatare. Faţă de permanentele vexaţiuni şi violaţiuni de drepturi, guvernul regal român este silit ca să răspundă la toate actele guvernului maghiar prin măsuri de retorsiune care au ajuns în situaţia de azi singurele mijloace prin care poate să mai încerce să apere drepturile unei populaţi româneşti prea mult apăsată de condiţiile grele oferite de suveranitatea maghiară”.

- Radio B.B.C. continuă să incite şi să dezinformaze: „Se pare că generalul Ciupercă a fost ucis pentru că a refuzat să înainteze... Ne-a sosit din România ştirea că au izbucnit epidemii de tifos şi holeră... Cît va mai trece pînă cînd România găseşte un şef care să ceară să înceteze lupta alături de Hitler?”.

Stenograma întrevederii Adolf Hitler - Ion Antonescu din 6 august 1941 (Berdicev, Ucraina) (1) „Führerul a înmînat, personal, Generalului Antonescu «Crucea de Cavaler», în prezenţa feldmareşalilor Keitel şi von Rundstedt, a Generalului Jodl şi a colaboratorilor lor. Antonescu a fost însoţit de şeful său de Stat Major (Generalul Alexandru Ioaniţiu) şi un aghiotant. Înainte de înmînarea decoraţiei, Führerul a declarat că, în urmă cu un an, cînd a decis să acorde României garanţii de inviolabilitate a frontierelor, a fost conştient că această măsură, ca şi celelalte care au urmat, va determina Rusia, mai devreme sau mai tîrziu, să devină inamicul implacabil al Germaniei. În cursul ulterior al evenimentelor, Rusia a făcut, apoi, tot mai multe încercări de şantaj, aşa că el (Führerul) a trebuit să se hotărască pentru a acţiona rapid, ca să o ia înaintea inamicului, care, aşa cum ştim acum, era incredibil de bine înarmat. În legătură cu asta, el (Führerul) a întrebat România ce atitudine ar dori să adopte. Faptul că această ţară luptă astăzi de partea Germaniei, după ce a depăşit criza internă, într-o perioadă scurtă, se datorează exclusiv Generalului Antonescu, al cărui curaj, hotărîre, devotament şi voinţă de a munci au reprezentat valori ce nu pot fi măsurate cu exactitate, dar care au avut o extraordinară influenţă în desfăşurarea evenimentelor. Încă de la început, Antonescu a avut încrederea personală a Führerului. De cînd armele au început să vorbească, Generalul a arătat curaj şi calităţi de conducător. Fără ezitare, el s-a plasat de partea Germaniei şi, în scurta perioadă de cînd conduce România, a realizat lucruri extraordinare. În aceste condiţii, este o plăcere şi o mare satisfacţie pentru Führer să ştie că unităţi germane sînt, de asemenea, sub comanda Generalului Antonescu (Referire la Grupul Antonescu, Armatele 3 şi 4 Române, Armata 11 Germană). Eliberarea Basarabiei reprezintă primul succes pentru Antonescu şi el (Führerul) vrea să folosească această ocazie pentru a conferi Generalului Antonescu decoraţia prin care naţiunea germană răsplăteşte curajul, eroismul şi calităţile de conducere ale oamenilor ei.

Generalul Antonescu a mulţumit în modul cel mai sincer pentru atitudinea înţelegătoare pe care Führerul a arătat-o întotdeauna faţă de el. Acceptă cu bucurie decoraţia în numele Armatei Române şi al poporului român. În felul acesta, el repetă asigurarea pe care i-a dat-o deja Führerului la prima întîlnire cu el, şi anume că Germania poate conta fără rezerve pe poporul român, pentru că, la urma urmelor, nu Generalul Antonescu singur a mers cu Germania; în spatele lui s-a aflat întregul popor“. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 21 iunie 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (11) I. În vagon cu colonelul Beck (12) Marea iluzie a conducătorilor polonezi: mesajul lui Beck adresat lui Hitler (3)

Descoperindu-şi jocul, Beck îi permitea lui Hitler săşi ia toate măsurile la timp; el putea să încerce de acum înainte să separe eforturile aliaţilor pentru a se înţelege cu Rusia, să paralizeze Occidentul şi să reducă Polonia la bunul său plac. Şi el nu era omul care să lase să treacă asemenea ocazii favorabile. Ideea pe care şi-o făcea Hitler despre „marile interese europene” - idee despre care el îi vorbise de atîtea ori ministrului polonez, n-avea, desigur, să-i oprească elanul. Cancelarul german nu se crampona de concepţiile şi argumentele de care se folosea.

O problemă ca cea a Danzigului putuse să aibă pentru el o mie de semnificaţii succesive - şi el putuse să dea o mie de explicaţii diferite. Dar în ziua în care se hotăra să treacă la acţiune, un singur lucru conta pentru el: succesul acţiunii sale. Aşa cum o spusese dl von Moltke, mica pată albastră a Danzigului trebuia să dispară de pe hartă; în acel loc trebuia aceeaşi culoare ca cea care acoperea Germania. Aceasta era absolut necesar, chiar dacă harta Europei trebuia să fie inundată de sînge. Fiindcă nu înţelesese acest adevăr, ministrul afacerilor externe al

Casa Poporului – adevărata istorie (16) Pregătiri pentru construirea Centrului Civic și a Casei Poporului (6) Oare atunci, ca şi după aceea, nu existau timpul şi dorinţa de a se cunoaşte cauzele lipsei participării BOR? Probabil că, la nivelul conducerii PCR, motivele erau ştiute.

Dar interpretările nu puteau lipsi, şi cea mai des adusă în discuţie era împotrivirea prin absenţă. Aşa o fi fost. Dar mai lipseşte o explicaţie, tot din partea Bisericii: de ce unele lăcaşuri de mare valoare istorică fuseseră părăsite şi lăsate în evidenţa Primăriei Municipiului Bucureşti, cea care nu avea banii necesari pentru a le întreţine? Cazul Mînăstirii Văcăreşti şi cel al Bisericii Cotroceni sînt cunoscute. Acest aspect a avut un rol esenţial în acei ani.

Scoaterea unor biserici şi mînăstiri din evidenţa Bisericii Ortodoxe dădea cale liberă acţiunii de demolare. Nimeni nu ştie dacă, în acea perioadă, s-au purtat discuţii, dacă au existat înţelegeri sau compromisuri. Pe atunci se ştia foarte bine că, în sistemul comunist, religia nu era acceptată decît în activităţile propagandistice şi numai din interes, mai ales în relaţiile internaţionale. O astfel de

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (120) Vineri, 25 iulie 2003 Sînt angajată. Pe copil îl cheamă Ali. E teribil de frumos şi s-a acomodat cu mine. Mă place mult, mult de tot. Cristina e mama lui. Sîntem de aceeaşi vîrstă. Ne înţelegem minunat. Îmi acordă un salariu de 5 milioane de lei, dar mi-a spus că, în curînd, îl va ridica la 7 milioane de lei. Mi-a propus să mergem la mare împreună cu copilaşul. Am fost pe la magazine să cumpărăm costume de baie şi alte lucruri necesare. Soţul ei are un restaurant în zonă şi îl mai ajută şi ea. Cuplăm bine. Astăzi, mi-a dat zi liberă. Casa e mare, splendidă, modernă, fără cusur. E spaţioasă. Din două apartamente mari a făcut unul singur.

Florin nu a mai dat nici un semn de viaţă. Vai, ce mult mă iubeşte! Categoric, sufletul şi trupul său au de suferit!

Categoric nu mai este el cel de atunci, de la început. Aş vrea să fie fericit şi să-i meargă bine.

Am găsit o pisicuţă frumoasă dulce. E neagră, mătăsoasă. E cît un pumn, dar coada ei e stufoasă şi mai mare ca trupul. Dacă e fată, trebuie s-o dau. Ieri,

Poloniei urmărea o nouă himeră. El o făcea cu hotărîre şi curaj, deoarece era un om întreprinzător şi curajos.

Eu duceam cu mine, despărţindu-mă de el, imaginea tulburătoare a unui om încăpăţînat luptînd împotriva destinului. Turbulent în momente calme şi liniştit pe timp de furtună, Beck avea un suflet de soldat, violent şi orgolios. Patriotismul său era arzător, dar. neîncrezător, el se încredea mai degrabă în cuvîntul unui adversar, decît în asigurările unui prieten. Astfel, era periculos pentru ceilalţi (căci nu avea „prejudecata” dreptului terţilor), dar şi mai periculos încă pentru el însuşi. El credea că a dovedit o îndeminare supremă eliberîndu-și ţara de cursele politicii de la Geneva, pentru a-i încredinţa apărarea jocului pasiunilor explozive ale celui mai mare distrugător al timpurilor prezente. Avîntul său romantic, pe care el îl lua drept realism, nu era lipsit de măreţie; el avea strălucirea ciudată a anumitor personaje, care par destinate să comande evenimentelor cînd, de fapt, sînt deja instrumentele fatalităţii.

RM

Prima mea zi în Germania trebuia s-o petrec la Breslau; gazdele mele fixaseră această etapă pentru a-mi permite să ajung la Berlin a doua zi înainte de amiază, după cum o cerea „programul”. Era un mijloc de a linişti, în pragul celui de al II-lea Reich, cîteva temeri legitime. Înainte de a intra în contact cu oamenii şi instituţiile regimului, îmi era permis să fac o incursiune în trecut. Şi aceasta pentru că oraşul Breslau, al cărui foarte amabil primar mi-a acor-

dat toate onorurile, păstrase, în umbra vechilor sale biserici, parfumul timpurilor de odinioară; aici, în ciuda marei dezvoltări a cartierelor industriale, domnea o atmosferă liniştită de oraş de provincie, plin de amintiri şi obsedat de visări. Am vizitat conştiincios monumentele istorice ale oraşului, şi seara, frînt de oboseală, am adormit satisfăcut în loja de onoare a lui Stadtstheater, în sunetele familiare şi odihnitoare ale unei operete vieneze.

A doua zi, tabloul s-a schimbat. Dl von Ribbentrop, în uniformă, înconjurat de principalii săi colaboratori, mă aştepta în gara Friedrichstrasse. În sunetele unui marş războinic intonat de fanfară am trecut în revistă superba companie de onoare, care, cu drapelul în frunte, mă întîmpină la coborîrea mea din tren. Berlinului, în acele zile de febră în care se pregătea o Germanie „tot mai mare”, îi plăcea să-şi primească în felul acesta oaspeţii străini şi să le ofere chiar de la sosire un spectacol de forţă care să-i încînte, să-i convingă şi să-i intimideze.

Nu mai era nevoie de altceva pentru a-i pregăti pe aceşti străini în vederea emoţiilor ce le erau rezervate în capitala germană. Căci Berlinul, care se împodobea pentru a sărbători cu somptuozitate a 50-a aniversare a Führerului, era continuu zguduit de mari accese de entuziasm şi de febră. Fericit că sfărîmase limitele ce-i fuseseră impuse la Versailles (nu atît pentru că ar fi fost nejuste, ci pentru că erau totuşi limite), Reichul se îmbăta de succese şi de speranţe. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

atitudine era impusă în toate statele conduse de partidele comuniste. Demolări de biserici se executaseră şi în alte capitale ale marilor state europene, din necesitatea creării unor artere moderne pentru circulaţie. Toate acţiunile, considerate în folosul populaţiei, s-au desfăşurat în forţă. Pe vremea aceea nu se cunoştea metoda translaţiei.

Necesita tehnici speciale. Şi împăratul Napoleon al IIIlea a fost blestemat de mii de proprietari cărora li s-au demolat locuinţele în Paris, pentru construirea marilor bulevarde. Împăratul Napoleon al III-lea 1-a ascultat şi 1-a împuternicit pe arhitectul Georges Eugen Haussman să demoleze, fără restricţii, toate locuinţele, inclusiv bisericile şi capelele ridicate în lungul viitoarelor bulevarde. Acţiunile s-au petrecut între anii 1853 şi 1870. În Bucureşti, unul dintre lăcaşuri, Mînăstirea Mihai Vodă, aflată în apropiere de Palatul Parlamentului, a fost mutată din locul ei la o distanţă de 289 metri, pe o pantă care, pe verticală, măsura 6,2 metri. Cam înclinată. Odată cu mînăstirea a fost deplasată şi clopotniţa ei, deosebită prin modul în care a fost construită. Această mînăstire a fost ridicată pe timpul şi din porunca lui Mihai Viteazul, între anii 1589 şi 1591. Se dusese faima despre frumuseţea şi măreţia ei, ceea ce a făcut ca, în anul 1657, să fie vizitată de Patriarhul Macarie al Anatoliei. Acesta a venit însoţit de cărturarul Paul din Alep, care descrie mînăstirea şi cele

trei turle ale sale, care o făceau să arate ca o adevărată bijuterie în domeniu. Totuşi, Paul din Alep a fost cam zgîrcit cu prezentarea altor detalii. Poate că hîrtia lipsea prin această parte de lume! Nu avem cum să nu remarcăm starea bună a sănătăţii Patriarhului Macarie. Se pare că scopul principal al vizitei a fost acela de a-şi face simţită prezenţa în rîndul supuşilor săi, ocazie pentru a vizita şi Mînăstirea Mihai Vodă. Nu era uşor să te deplasezi peste 1.000 de kilometri cu trăsura, pe drumurile pline de hîrtoape şi praf ale anului 1657, dar şi în căldurile verii, căci în celelalte anotimpuri nu putea veni.

Din lipsă de palate domneşti, Mînăstirea Mihai Vodă a fost folosită, în cîteva rînduri, pe parcursul Secolului al XVIII-lea, ca reşedinţă de către domnitorii Constantin Mavrocordat, în 1738, apoi de Alexandru Constantin Moruzzi, între 1793 şi 1796, dar şi de Alexandru Ipsilanti, între 1796 şi 1797, după ce Palatul Domnesc din Dealul Spirii, cunoscut şi sub numele de Curtea Nouă, arsese.

Drept urmare i s-a mai spus şi Curtea Arsă.

Mînăstirea Mihai Vodă dispunea de un impresionant complex de clădiri, folosite de călugări ca depozite pentru administraţie, dar şi pentru protecţie. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

iar am vrut să mă spovedesc, dar n-am mai putut ajunge la părintele meu. M-am dus astăzi la Maslu, la Schitul Darvari, dar am luat-o la fugă. Era Bărbosul.

Cîteodată, trăiesc senzaţia că viaţa mea stă pe loc, încremenită, într-un punct anume, şi eu nu pot înainta, nu pot progresa, nu pot creşte, nu pot să mă ridic, nu pot să mă înalţ, oricîte eforturi aş face. E ceva inexplicabil.

Dar e!

Ce-mi răspunde părintele la toate întrebările mele?!: „Nu iese din calcul mînăstirea!”

Fie Voia Ta, Doamne! Nu mă dau în lături de la calea ce mi-o deschizi!

familia arabului. Mama Cristinei m-a dat afară. Nu am greşit cu nimic. Dar, venind din provincie în vizită, i s-a părut că sînt plătită prea bine. Nu ştiu celelalte doamne care făceau servicii în casă cu cît erau plătite, dar aşa a fost negocierea la Agenţie. Eu nu am pretins nici o sumă. Am primit ce mi s-a oferit. Însă, doamnele din casă (de la curăţenie, de la spălat şi bucătărie), mi-au spus că mamei Cristinei i s-a făcut frică de „tinereţea şi frumuseţea” mea, pentru ca soţul Cristinei, fiind şi el tînăr, să nu se uite la mine. Din nou sînt pe drumuri, din nou, fără pîine! Vai, dar ce dor nebun îmi este de copil!

Cristina m-a mai căutat pe urmă, dar nu am vrut să mă mai duc la ea. Probabil plecase mama ei. De la Agenţie m-a sunat imediat ce s-a aflat povestea. Şi o turcoaică, ambasadoare, voia să mă duc la ea cu 10 milioane, la doi copii, dar să nu mai ştiu de casa mea, de viaţa mea, de nimeni. Să mă închidă turcii în casa lor.

Pe Florin îl văd la Biserică duminica. Apoi el pleacă grăbit, fără vorbe, fără explicaţii. Am greşit! Eu am greşit! Suport pedeapsa.

De la TVR am fost sunată. În curînd mă vor chema să dau probe. (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

II. Hitler îşi pregăteşte armele (1) Prima zi în Germania (1)

Marţi, 19 august 2003 Ce „şanse” grozave am eu în viaţă e chiar de speriat.

Chiar în nimic nu-mi merge bine. E ca un făcut să mi se întîmple mereu ceva neplăcut şi radical. Cînd sînt eu de vină, firea mea complexă, duală, e un lucru pe care îl accept, regretînd păcătoşenia din mine, dar, cînd îmi pun pe tavă inima şi sufletul, îmi vine să mă revolt, ţipînd, înnebunind, că nimeni nu ştie cît lupt cu nerăbdarea mea, cu graba ce mă caracterizează. Acum, le stăpînesc pe amîndouă, sînt mai raţională. Vreau să cresc! Vreau să fiu bună. Vreau să am om drag lîngă mine să mă ajute.

Mi-e greu singură, singură mereu. Nu mai lucrez la

RM

19

Vineri, 21 iunie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (103) Banii schimbă totul (2) În sfîrşit. Un pas înainte. Nu e un alt nebun; Art e mult prea grijuliu pentru a mă deranja acasă pentru aşa ceva.

– Cît de bună e sursa?

– Miller şi Riner l-au interogat serios vreo şase ore.

Sînt convinşi că spune adevărul. Îi cunosc pe ambii agenţi. Bill Miller e un fost soldat de marină temperamental, ale cărui performanţe l-au ajutat să îşi cîştige un loc în echipa serviciului DSS care îl păzeşte pe secretarul de stat. Jeff Riner e un agent tînăr pe care am ajuns să îl cunosc în timp ce lucra aici în biroul de la Washington D.C. E un băiat bun şi am încredere în judecata sa.

Art continuă: – Tocmai mi-au înmînat raportul. Sînt pe cale să îl trimit. În mintea mea se trag semnale de alarmă. L-am pierdut pe Yousef ultima dată cînd prea mulţi oameni au aflat despre vizita informatorului nostru. Am interceptat informaţii cum că Yousef era tratat într-un spital din Pakistan pentru arsuri chimice acum cîteva luni.

Pakistanezii nu ne-au dezvăluit niciodată acest lucru.

Omul nostru are pe cineva, undeva, într-o poziţie de putere care îi protejează spatele.

Memoriile unui celebru criminalist român (70) Un dublu asasinat monstruos (12) Depoziţia din timpul reconstituirii ne-a stîrnit curiozitatea de a verifica sinceritatea celor declarate de criminal. Prin această declaraţie, ofiţerii care participaseră la cercetarea iniţială a locuinţei aveau să-şi vadă mai limpede greşeala. Dar, conform zicalei „Orice rău e spre bine!”, aceasta avea să sporească şi mai mult valoarea probelor. Dacă ei văzuseră geamul spart, nu sesizaseră, în schimb, că perdeaua fusese tăiată de lama cuţitului. Este adevărat că tăietura era mascată de ornamentele dantelei, dar... de ce ofiţerii n-au reţinut şi posibilitatea folosirii unui corp tăios? Acum nu ne rămînea decît să studiem perdeaua şi să vedem dacă într-adevăr prezintă tăieturi. Datorită desenului dantelat, tăieturile reuşeau să rămînă invizibile chiar de la mică distanţă. În momentul controlului efectuat însă prin întinderea dantelei, ne-am putut convinge că autorul – în mod reflex – scăpase un mare adevăr. El nu realizase că din acest episod se putea naşte proba-forte. Spun asta pentru că un asemenea amănunt, tăieturile din perdea, ce nu era cunoscut de nici unul dintre anchetatori, ne

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (22) Mesajul lui Saddam pentru președintele Bush (2) Saddam își continuă monologul: Nu dorim să dezgropăm trecutul, dacă nişte evenimente noi ne-ar trimite cu gîndul că vechile erori n-au fost numai simple coincidenţe. Bănuielile noastre s-au înmulţit după eliberarea peninsulei Fao. Presa americană a început să se amestece în afacerile irakiene, iar vechile noastre bănuieli au prins din nou contur, astfel încît am ajuns să ne întrebăm dacă nu cumva SUA sînt incomodate de soluţionarea conflictului în favoarea noastră.

După această lungă expunere, el a mai adăugat: - Este clar pentru noi că anumite cercuri din SUA - îl exclud din aceasta pe preşedinte - care au legături cu serviciul de informaţii şi cu Departamentul de Stat - nu fac aluzie nici la secretarul de stat - ei bine, aceste cercuri nu apreciază faptul că noi ne eliberăm teritoriul. Ei pregătesc studii intitulate: „Cine îi va urma lui Saddam Hussein?” şi au intrat deja în contact cu statele din Golf pentru a intimida Irakul şi pentru a le convinge să nu ne acorde ajutor economic. Posedăm dovada acestor activităţi...

– Aşteaptă, Art. Lasă-mă să mă gîndesc la asta.

Dacă informaţiile sînt precise, noi trebuie să reducem la minimum numărul persoanelor care ştiu de informatorul nostru. Nu putem să facem din nou informaţiile publice în cele douăzeci şi cinci de agenţii.

– Bine, trimite raportul prin canalele DSS. Cu menţiunea „Doar pentru ochii lui Burton.” Ai înţeles?

Nu aşa ar trebui să se petreacă lucrurile. Însă ultima dată cînd Art a respectat întocmai procedurile, prea mulţi ochi au văzut imformaţiile noastre, iar noi ne-am compromis şansa de a-1 prinde pe Yousef.

Va avea Art încredere în mine? Ştiu că va avea.

Gîndim la fel.

– Am înţeles. Mă ocup de asta.

– Bine. Mă îndrept către birou.

Terminăm conversaţia. Îmi împachetez telefonul securizat, îmi caut servieta şi pistolul. După ce iau cheile de la maşină, mă aflu la baza scărilor şi îi spun soţiei că trebuie să merg la birou.

Jimmy apare în capul scărilor. Ochii lui sînt plini de durere. Nu pot să îmi fac griji pentru asta acum. Mă întorc către garaj, încercînd să ignor sentimentul de vină care începe să îmi atace conştiinţa. Nu am de ales.

Avem o șansă de a opri acest criminal în masă.

Mulţumesc lui Dumnezeu că am cumpărat un Jeep. Pînă în momentul în care dau cu spatele afară din garaj, zăpada începe să cadă iar din abundenţă. Drumul va fi dificil. Trec la tracţiunea integrală şi apăs pedala de acceleraţie.

Vechea mea Jetta nu ar fi rezistat acestei călătorii.

Ninsoarea transformă totul într-un peisaj de basm.

Ştergătoarele de pe parbriz abia dacă țin pasul cu fulgii care cad. Bucăţi de gheaţă şi troiene de zăpadă fac ca drumul să fie aproape înşelător. Puţini oameni sînt pe stradă, deşi văd, ce-i drept, un birocrat inimos pe schiuri, cu valiza prinsă pe spate, care se îndreaptă către vreun birou din centru cu o persistenţă admirabilă.

Cînd ajung în cele din urmă în Foggy Bottom, mă îndrept direct către FOGHORN ca să aştept raportul.

Acesta soseşte după cîteva minute. Merg cu el în biroul meu, îmi fac nişte cafea şi mă aşez pe scaun să-l citesc.

Agenţii lui Art au dreptate. Informaţiile arată bine.

Sîmbătă dimineața, la Islamabad, ambasada a primit un telefon de la soţia panicată a unui membru al personalului care locuia în enclava diplomatică de la marginea oraşului. Un pakistanez foarte agitat a intrat cu forţa în casa ei și a refuzat să plece. Ea avea nevoie de ajutor.

Jeff Riner si Bill Miller au sărit în maşina SUV a ambasadei și au gonit spre casa ei. Acolo, l-au găsit pe pakistanez înăuntru, cuprins de o stare de panică generală. La început, nu au putut să obţină prea multe informații de la el, de vreme ce era atît de nervos. După care el a scos un exemplar din publicaţia Newsweek, i-a arătat lui Bill şi Jeff o copie a articolului despre Ramzi Yousef care îi includea fotografia. În timp ce arăta către fotografie, el le-a spus celor doi agenţi că îl ştia pe Yousef şi că ştie unde stătea acesta în Islamabad.

De ce s-a prezentat la casa unui membru al personalului american şi nu la ambasadă? (va urma) FRED BURTON

putea scuti de orice eventuală insinuare a apărării, în sensul că s-ar fi folosit – în anchetă – întrebări sugestive.

Aşadar, Lotzy P. nu poate fi decît singurul şi realul asasin, atît timp cît el a fost şi singurul deţinător al secretului dezvăluit abia acum! Dacă dificultăţile ne-au urmărit mai tot timpul, iar gurile rele continuau să întreţină ideea de nesiguranţă a probelor – atmosferă creată de amicul X –, sosirea procurorului Tamaş Laurenţiu, care a participat şi la coordonarea acţiunii privind reconstituirea filmată, ne-a oferit tonusul de muncă de care aveam nevoie. Da, în situaţia care ne găseam, aveam nevoie de autoritatea acestui mare criminalist. El era profesorul nostru, al procurorilor și al poliţiştilor criminaliști. Ne înţelegeam minunat, chiar şi în urma contrazicerilor ce ne ofereau noi piste în căutarea adevărului. Ne completam reciproc: luam de la el elemente de cultură profesională, şi-i dădeam din ceea ce aveam – din cazuistica şi experienţa muncii, din psihologia infractorului sau mai bine-zis din ceea ce acumulam în timpul îndeplinirii misiunilor. Uneori mă strecuram în sala de clasă în care reputaţii jurişti şi criminalişti Laurenţiu Tamaș şi Sever Georgescu îşi ţineau cursurile post-universitare cu procurorii. Eram fericit că învăţasem să-i ascult şi să-i înţeleg. Într-o bună zi, miam dat seama că mă formasem şi eu pentru propagarea acestei ştiinţe a căutărilor în necunoscut şi pentru a cultiva dragostea şi pasiunea mea faţă de nobila muncă. De la

timidul şi complexatul orator, ajunsesem să stăpînesc auditoriul! Am trăit şi ziua cînd mi-a fost dat să încerc sentimentul satisfacţiei sau al realizării; aflasem că în sala de conferinţe a miliţiei se găseau cîţiva procurori să mă asculte... În acea perioadă le lipseau profesorii.

Trebuie să prezint scuze pentru faptul că m-am cam îndepărtat de subiect din dorinţa, poate, de a spune cît mai multe... Și iată că acum, cînd s-ar potrivi expresia ,,să ne întoarcem la oile noastre!”, sînt pus în situaţia să-mi amintesc de evenimentul cel mai regretabil care, în finalul acțiunii, a avut darul de a ne îngrijora... şi de a slăbi valoarea probelor. În timp ce ancheta, care se anunţase a fi dificilă, făcea progrese în urma reconstituirii şi a unei munci perseverente, sîntem puşi în situaţia să-l primim în mijlocul nostru pe medicul legist S. El primise însărcinarea să ne ofere sprijinul său, în căutarea și determinarea eventualelor urme de sînge ce s-ar mai putea menține pe hainele învinuitului. Deși îl pusesem în temă că învinuitul rămăsese convins de valoarea noilor procedee prin care, chipurile, descoperiserăm grupa de sînge a victimei în pata recoltată de pe pantaloni, el avea să ne creeze greutăți în finalizarea dosarului, trecînd parcă de partea criminalului. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Aici preşedintele consideră că divergenţele apărute în interiorul lumii arabe fac parte dintr-un complot american menit să distrugă regimul irakian.

Saddam Hussein face o pauză, apoi, după cîteva clipe îşi reia monologul: - Datorită războiului, Irakul a contractat datorii de 40 miliarde de dolari, fără a mai pune la socoteală ajutorul statelor arabe pe care, în mare parte, îl consideră tot o datorie. Ele ştiu însă foarte bine că, dacă n-ar fi fost Irakul, n-ar fi ajuns să se bucure de bogăţiile lor, întrucît destinul regiunii ar fi fost cu totul altul.

A trebuit, mai apoi, să facem faţă şi politicii de reducere a preţurilor la petrol. A urmat campania împotriva lui Saddam Hussein în presa oficială americană. Statele Unite susţineau punctul de vedere conform căruia situaţia din Irak este similară celei din Polonia, din Cehoslovacia sau din România. Am fost neplăcut surprinşi de această campanie, dar numai pînă la un punct, întrucît am nutrit speranţa că, după ce vor trece cîteva luni, factorii importanţi de decizie din SUA vor sfîrşi prin a descoperi realitatea, încercînd totodată să verifice dacă această campanie are vreun efect asupra Irakului. Am sperat că autorităţile americane vor lua curînd o hotărîre potrivită în ceea ce priveşte relaţiile sale cu Irakul. Cînd există raporturi bune, îţi poţi permite

luxul ca, din cînd în cînd, să ai păreri diferite în anumite probleme.

Dar atunci cînd se practică o politică deliberată şi planificată pentru a reduce preţul petrolului, fără a exista motive comerciale care s-o impună, înseamnă că împotriva Irakului a fost declanşat un alt fel de război.

Pentru Saddam Hussein, aceste acţiuni purtate în domeniul petrolului de către statele din Golf echivalează cu o veritabilă declaraţie de război.

- Confruntarea militară ucide popoare, înecîndu-le în sînge. Războiul economic le privează de posibilitatea unei vieţi în sfîrşit mai bune. Cunoaşteţi, desigur, faptul că noi am vărsat rîuri de sînge într-un război de opt ani, dar nu ne-am dezumanizat. Irakienii au dreptul să trăiască în demnitate. Nu acceptăm ca cineva să atenteze la onoarea irakiană sau la drepturile irakienilor la o existenţă materială demnă.

Kuweitul şi Emiratele Arabe Unite s-au instalat în fruntea acestei politici de subminare a Irakului şi fac tot ce le stă în putinţă pentru a priva poporul acestuia de o viaţă mai bună. Şi ştiţi totuşi că relaţiile noastre cu Emiratele au fost bune. Mai mult decît atît, în timp ce noi luptam în război. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 21 iunie 2019

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (35) LUNA MARTIE 22 martie Să ne grăbim sub acoperămîntul părintesc ,,Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Va zice Domnului: «Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea; Dumnezeul meu, şi voi nădăjdui spre Dînsul»” (Psalmi 90, 1-2) Milostivul Domn primeşte cu drag pe oricine vine la El. Unii, ca nişte sărăntoci, se opresc în pragul casei Lui şi se străduie să-şi umple coşul doar cu firimituri, şi nici pe ei nu-i lasă să plece cu mîna goală. Alţii se mulţumesc să fie slugi; trăiesc în casa Lui, se străduie să-I împlinească voia, au legătură cu El, dar după ce îşi termină lucrul ce le-a fost dat nu rămîn să se odihnească în casa Lui, ci pleacă la treburile lor.

Sînt, în sfîrşit, şi copiii lui Dumnezeu; aceştia rămîn cu El fără încetare, trăiesc în prezenţa Lui, sînt întotdeauna în casa Lui, ştiu ce e în inima Lui, iar Dumnezeu îi spune fiecăruia dintre ei: ,,Fiul Meu, tu eşti mereu cu Mine, și tot ce este al Meu este şi al Tău”.

Să se întrebe fiecare ce este: cerşetor, slugă sau fiu?

Cuvintele psalmului au fost scrise de un om ce petrecea împreună cu Domnul, care şi-a găsit în El liniştea, mulţumirea sufletească şi acoperămîntul. Numai cel ce caută va găsi acest acoperămînt, harul acesta despre care oricine poate spune: „Va fi al meu, o să-l caut cu rîvnă pînă cînd o să îl găsesc”, dar o inimă leneşă n-o să găsească vreodată harul. Domnul ne cheamă pe toţi la Sine ca pe nişte copii ai Săi, ne îmbie cu acoperămîntul Său şi ne dă odihnă sub umbra Sa. Să ne grăbim, deci, a ne adăposti în acest liman sigur de suflarea cea rea a smintelii, de viforul îndoielii, de păcat, de ispită şi, rămînînd în El, vom afla pace şi tihnă sufletelor noastre.

23 martie Învaţă să placi aproapelui ,,Fiecare din noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire” (Romani 15, 2)

Datoria de a plăcea aproapelui nostru reiese nemijlocit din măreaţa învăţătură despre dragostea creştinească - dar pentru ce trebuie să ne străduim şi spre ce trebuie să tindem făcîndu-i placul aproapelui?

Bineînţeles că dragostea noastră nu trebuie să se exprime prin satisfacerea tuturor capriciilor sau prin lauda deşănţată care hrăneşte îngîmfarea. În toate cuvintele şi faptele noastre, în relaţiile noastre cu oamenii apropiaţi trebuie să avem în vedere întotdeauna numai ceea ce poate sluji spre bine, spre zidire. În viaţa pămîntească a Mîntuitorului vedem un exemplu viu al acestei dragoste îmbinate cu fermitatea.

Mîntuitorul le dorea tuturor binele, răspîndea în jurul Său blîndeţe şi bunătate. Totuşi, nu se abătea nicicînd de la adevăr, mustra răul cu dreptate şi fără vreun ocoliş. Înţelesul spuselor Lui era totdeauna limpede, şi cei din jurul Lui ştiau că nu Îi va scăpa nici cea mai mică nuanţă a răului.

Căutînd să imităm atotcuprinzătoarea iubire a lui Christos, ne vom învăţa să facem placul aproapelui nu spre vătămarea, ci spre folosul lui. Fie ca orice cuvînt şi orice faptă a noastră să respire smerenie, iar dacă va fi neapărată nevoie să facem vreun reproş, acesta să fie spus cu duhul blîndeţii, care îndulceşte tot ce ar putea să doară, şi să ne ferim de vorbele nechibzuite, prin care îl putem îndepărta de noi pe cel căruia vrem să-i ajutăm.

A zidi: iată scopul dragostei adevărate! Cînd viaţa noastră intră în atingere cu vieţile apropiaţilor noştri, să ţinem minte că Domnul ne trimite să fim peste tot binecuvîntare, şi că peste tot, slujind aproapelui, trebuie să împlinim ceva pentru Domnul. De aceea, trebuie să căutăm mereu prilejul de a face binele şi să fim gata întotdeauna să renunţăm la voinţa noastră în folosul aproapelui. Să nu uităm că tot Sfînta Scriptură, care ne îndeamnă să ne facem plăcuţi aproapelui, ne spune să nu fim ,,ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugi ale lui Christos, făcînd din suflet voia lui Dumnezeu, slujind cu bunăvoinţă, ca Domnului, nu ca oamenilor” (Efeseni 6, 6-7). Voia lui Dumnezeu trebuie să cîrmuiască slujirea pe care o aducem oamenilor: numai atunci va fi ea cu adevărat spre folosul lor. (va urma)

Cum a fost distrusă Biserica Sfînta Vineri din Capitală – 132 de ani de la distrugerea lăcașului La 19 iunie 1987, Biserica Sf. Vineri a fost rasă de pe faţa pămîntului, chiar într-o zi de vineri, sub pretextul sistematizării Bucureştiului. Martorii oculari ai demolării au povestit despre o ploaie cu bucăţi de gheaţă pornită din senin chiar în mijlocul operaţiunii.

Primul schit a fost construit pe această locaţie în sec. al XIII-lea, de credincioşii locali. Mai tîrziu, în vremea domnitorului Matei Basarab, Nicolae vel Aga a reconstruit biserica pe aceeaşi temelie, iar din 1749, de cînd Elena Doamna şi fratele său, Udrişte NăsturelHerescu, au preluat obligaţia sprijinirii materiale a bisericii, credincioşii au început să o numească Biserica Sfînta Vineri-Hereasca. În secolul al XVIII-lea, protecţia materială a bisericii a fost asigurată de boierii Băleni.

Lăcaşul a fost grav avariat după cutremurul din 4 martie 1977, iar părintele Gelu Bogdan, pe vremea aceea diacon la Biserica Sf. Vineri, a fost hirotonit preot de Patriarhul Iustin Moisescu, primind însărcinarea şi fondurile necesare reconstruirii ei.

Demolată pentru a face loc unui bloc Lucrările au durat opt ani şi au costat 2.845.000 de lei, o sumă enormă la acea vreme. Bucuria enoriaşilor a fost de scurtă durată, pentru că în iunie 1987 s-a primit o hîrtie de la Primărie, în care se cerea Bisericii să cedeze o suprafaţă de 1.450 metri pătraţi, de jur-împrejur, pentru construcţia unui bloc. Preotul şi Consiliul Parohial, format din oameni de cultură, au refuzat să cedeze acestui ultimatum, încercînd să treneze, după cum fuseseră sfătuiţi de Patriarh. La 14 iunie 1987 s-a săvîrşit ultima Liturghie.

După primirea ordinului de demolare, preotul Gelu Bogdan, studenţii teologi şi credincioşii au încercat să salveze ce se mai putea din patrimoniul lăcaşului de cult, cărţile din grandioasa bibliotecă, obiectele de cult, care au ajuns la Cernica şi cele cu valoare istorică, care au fost duse la Muzeul Hereştilor. Blasfemia s-a petrecut într-o zi de vineri, la orele 18.00. Muncitorii chemaţi să demoleze Biserica au refuzat acest lucru şi atunci au fost aduşi deţinuţi de drept comun, cărora li s-a promis reducerea pedepsei. „A fost cel mai trist moment al vieții mele ca preot și duhovnic, dar și din viața comunității ortodoxe din București. În 13 iunie 1987, după ce, în prealabil, se ajunsese la concluzia că se va face un bloc și chiar făcusem acte cu primăria că se va face un bloc în față, ca să nu se distrugă ctitoria lui Matei Basarab, în ziua de 13 iunie a trecut dictatoarea și, între altele, i s-a explicat de către Dincă că se va pune un bloc în față. Actele pregătitoare erau făcute deja și toată lumea se aștepta să vină să-și pună blocul în față și noi să rămînem pe locul respectiv. Ea a privit puțin și i-a spus lui Dincă: «Jos porcăria!». Atunci mi-am dat seama că totul e pierdut”, a povestit preotul Gelu Bogdan.

Demolarea a început pe 16 iunie, după numai trei zile de la decizia Elenei Ceaușescu. În primele două zile a fost demolată casa parohială, iar dărîmarea bisericii a început pe 18 iunie, într-o zi de joi, își amintește preotul. „Vineri, la ora 18.00, era deja un covor de lumînări”, adaugă el. Aflînd că se va demola biserica, mai mulți credincioși s-au adunat la Sfînta Vineri și, potrivit preotului, s-au scandat lozinci împotriva comunismului.

Cînd biserica a fost despicată de lamele şi de odgoanele care o înconjurau, un tînăr înalt, cu o cămaşă albă, în

RM

Struina n rugciune Să stăruieşti în rugăciune, Biblia, sfatul divin, îţi spune, Să te rogi şi să nu te opreşti Pînă cînd crezi că o să primeşti.

Să nu te dai bătut niciodată Ci cu îndrăzneală să invoci pe Tatăl, Să nu descurajezi, dai înapoi Căci Păstorul are milă de ale Sale oi.

Prin Fiul, Mijlocitorul să te rogi Căci El te-nţelege prin ceea ce treci, Prin Spirit, fierbinte plin de mulţumire Căci stăruinţa ta, este a ta jertfire.

Sursa: Poezii Creștine

Sămînța bună

Constatarea binelui ,,Căci noi n-am adus nimic în lume și nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem cu ce să ne hrănim..., ne va fi de ajuns” (1 Timotei 6.7, 8) Cîndva, un tînăr credincios stătea de vorbă cu un nobil foarte bogat.

- Să presupunem că acest castel v-ar aparține. Ce ați face cu el?, a întrebat nobilul.

- L-aș ruga pe Dumnezeu să mă facă un administrator fidel, să nu mă lase să uit că nu am adus nimic în lume și că nu voi lua nimic din ea. O parte din bani i-aș folosi pentru familie și o parte i-aș investi în instruirea și în prosperitatea altor tineri.

- Așa? Ați împărți banii cu ambele mîini cerșetorilor care nu doresc să lucreze?

- Nu! Miluitul sau datul de pomană nu este întotdeauna dragoste față de aproapele, ci în multe cazuri este o sprijinire a trîndăviei și a viciului. Și binefacerea trebuie să-și aibă sistemul, regulile și legile ei, la fel ca munca.

- Nu m-am așteptat să aveți astfel de concepții atît de sănătoase. Am impresia că dacă am sta mai mult de vorbă, multe s-ar schimba în viața mea. Cîndva am fost și eu un tînăr plin de idealuri, de planuri înalte, iar acum, spre sfîrșitul vieții, văd că totul se năruie, că totul este trecător, că nu poți lua nimic din lume.

Nu știm dacă nobilul și-a învățat lecția că nu putem lua nimic din lume, dar noi încă mai putem învăța această lecție a faptului că sîntem doar călători prin viață și că nu putem lua nimic cu noi din lume.

vîrstă de 24 de ani, s-a aruncat în faţa buldozerelor. „Eu nu fug din faţa altarului, dărîmaţi biserica peste mine. Va fi cel mai frumos mormînt”, îşi aminteşte istoricul Radu Ciuceanu.

Pe la ora 14.00, lanţurile au fost legate de biserică, iar zidurile au fost smulse. Mii de oameni care barau linia tramvaielor dinspre Călăraşi au început să urle şi să blesteme cînd au căzut coloanele şi pridvorul sfîntului lăcaş. Pe la ora 16.00 demolarea a fost terminată.

Bucureşteni, martori oculari ai distrugerii, au aprins lumînări şi au vegheat toată noaptea ruinele bisericii. În plus, „cînd militarii și cei de la ICRAL au aflat că se demolează și biserica, nu doar casa parohială, au fugit de pe teren. Nu au mai vrut să participe la lucrări”, povestește Gelu Bogdan. „A fost de un vandalism extraordinar”, spune preotul, care a reușit să salveze multe din bunurile de preț ale bisericii, pe care le-a dus la alte lăcașuri de cult. Pe de altă parte, Securitatea a luat toate actele de proprietate ale bisericii.

Astăzi, o placă de marmură reaminteşte trecătorilor despre lăcaşul de cult şi de icoana făcătoare de minuni a Cuvioasei Parascheva.

Sursa: Historia.ro

RM

21

Vineri, 21 iunie 2019

S , ase,

S mai i rdem *** - Calea ferată pe care o construim va trece exact prin căsuța dumneavoastră.

- N-am nimic împotrivă, dar să nu vă imaginați că am să vă tot închid și deschid ușa ori de cîte ori trece vreun tren. *** - Nevastă-mea nu știe decît să-mi ceară mereu bani și iar bani.

- Dar ce face cu atîția bani?

- Nu știu, pentru că nu-i dau. *** - Ciudați mai sînt Kruger-ii, dragă. Și-au cumpărat un covor foarte frumos și acum obligă pe toată lumea să se descalțe cînd intră în casă.

- Și ce e ciudat în asta, dragă?

- Păi, covorul l-au pus pe perete... *** - Liniște, spune învățătorul, să se audă musca!

Un elev, după vreun sfert de ceas: - Dați, vă rog, drumul muștei ăleia, odată! *** - De ce rîzi, domnule, cînd trec eu?

- De ce treci, domnule, cînd rîd eu?

P I Mo c c h io !

*** Soprana: - Spune-mi, doctore, e adevărat că ouăle limpezesc vocea?

Doctorul: - Cred și eu. N-ați văzut cum cîntă găinile după ce ouă? *** Ionescu se adresează familiei Po­ pescu: - Sînteți amabili să ne împrumutați și nouă pentru seara aceasta aparatul d-voastră de radio?

- Cu mare plăcere. Aveți cumva invitați?

- Nu, dar vreau să dormim liniștiți la noapte. *** - Ești într-adevăr curajos după felul cum ai sărit în apă de la așa mare înălțime!

- Da, dar aș fi curios să cunosc canalia care mi-a dat brînci. *** Temistocle primește vizita unui trădător care încearcă să se disculpe.

- Îmi dai voie să-mi arunc pelerina pe pat?, întrebă acesta, căci se încălzise de atîta vorbit.

- Poftim, răspunse Temistocle, dar unde o să arunc eu patul?

*** Tema compunerii era: ,,Părinții noștri”. Acasă, învățătoarea citi întrunul din caietele elevilor ei: ,,Cînd căpătăm părinții, ei sînt deja atît de mari, că este foarte greu să le schimbi obiceiurile”. *** muzeu, ghidul

Într-o zi, fiind căutată, valetul răspunse vizitatorului că doamna nu este acasă.

- Cînd va veni?

- A, nu știu, domnule, cînd doamna dă ordin că ,,nu este acasă”, nimeni nu poate ști... cînd ,,se reîntoarce”...

*** - M-am născut chiar în ziua cînd a murit marele Henrick Ibsen, anunță cu mîndrie într-o societate de dramaturgi un autor mediocru de comedii.

- Ce poți face?, spuse un satiric.

Amîndouă evenimentele sînt, fără îndoială, triste pentru soarta dramaturgiei mondiale.

*** Între Voltaire și Piron a fost un război continuu și usturător, în care numeroase bătălii au fost cîștigate de cel de-al doilea. Între altele, se povestește că, într-o zi, Piron vede pe fereastră că Voltaire se îndreaptă spre ușa lui. Grăbit, se duce să-i deschidă, dar nu mai găsește pe presupusul vizitator, ci doar scris cu creta pe ușă: dobitoc.

A doua zi, Piron se prezintă ceremonios la Voltaire.

- Te rog să nu te surprindă vizita mea, spune el. Am văzut numele dumitale pe ușa mea și m-am grăbit să-ți înapoiez vizita, rugîndu-te să mă scuzi că n-am fost acasă.

*** Madame de Staël obișnuia, atunci cînd avea de lucru, să dea ordin valeților săi să spună că nu este acasă.

*** La o lecție de box: - Parezi bine loviturile!

- Ce vrei?! 25 de ani de căsătorie.

Într-un explica turiștilor: - Acesta este un pat celebru. În el au dormit Goethe, Napoleon, Rossini și Balzac.

- Cred că dormeau foarte înghesuiți toți patru la un loc, își dădu cu părerea unul dintre cei de față.

22

Vineri, 21 iunie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Cianura ungurească ne otrăveşte fîntînile sufletului de 1.000 de ani (1) (urmare din pag. 1) Laudă acelora care i-au pus temeliile! Ferice de cei care, dintre zecile de mii de cuvinte ale bogatei Limbi Române, au ales cuvîntul „vatră”! Mai mult ca sigur, „vatră” vine de la cuvîntul latin „vetus”, care înseamnă „bătrîn”, soldaţii romani ajunşi „veterani” lăsîndu-se la „vatră”. Dar mai are un înţeles acest termen, iar el provine tot dintr-un cuvînt latin: „vates”, adică „profet”. Neîndoielnic, cuvintele au o magie secretă a lor şi nimic nu putea exprima mai bine cît de sacru e focul din inima românilor decît vatra de ţară, la care şi-au crescut femeile pruncii, la care s-au buchisit psaltirile creştine, la care s-a copt pîinea noastră cea de toate zilele. Vatră se zice la cuptorul aprins, vatră se zice şi la perimetrul satului, vatră se zice şi la cuibul unde vietăţile firii îşi zămislesc şi îşi cresc puii. Ne amintim ce teroare cumplită au declanşat, încă din 22 decembrie 1989, duşmanii de moarte ai Neamului Românesc, pornind o veritabilă prigoană împotriva unor oameni care nu aveau altă „vină” decît aceea de a fi români şi cu care, de bine, de rău, convieţuiseră în pace pînă atunci. Pesemne că aşa intră dracii în unii cărora le fierbe palinka-n cap, şi-i chinuie, şi-i frămîntă, şi-i face să întoarcă spre semenii lor o faţă schimonosită de ură. Atunci, în acele zile şi nopţi ale Sfîntului Bartolomeu, au fost linşaţi români nevinovaţi, unii au fost jupuiţi cu furculiţa, altora li s-au vîrît şobolani morţi în gură şi monede în găvanele ochilor scoşi, iar undeva nişte honvezi descreieraţi au

dat măsura atavismului lor barbar, jucînd fotbal cu capul desprins de trup al unui român. Acela a fost „momentul adevărului” şi atunci au priceput pînă şi internaţionaliştii de profesie cît de artificială era armonia dintre români şi unguri şi că, în realitate, singura atitudine normală pe care trebuie să o avem faţă de cei care ne vor pieirea este starea de veghe.

Pentru că, în vreme ce strămoşii noştri au scris cel mai vechi imn al creştinismului, „Te Deum Laudamus” („Pe Tine, Doamne, Te lăudăm”), înaintaşii ungurilor au slobozit strigătul gutural „Fără milă!”, ca şi „Nem! Nem! Soho!” Periodic, de-a lungul Istoriei, au venit astfel de momente ale Adevărului, cînd noi ne-am dovedit a fi de partea toleranţei creştine, iar ei ne-au vînat ca pe nişte sălbăticiuni ale codrilor. Savanţii au observat o anumită inadaptabilitate a ungurilor în spaţiul european, fiindcă ei nu seamănă cu nimeni din jur şi au o limbă extrem de dificilă, iar sentimentul acesta de izolare îi aruncă, periodic, de la o extremă la alta, ei devenind cînd foarte agresivi, cînd foarte deprimaţi, ceea ce şi explică de ce Ungaria dă cel mai mare număr de sinucigaşi din lume. Nu am nimic împotriva ungurilor ca Naţie, am prieteni foarte buni şi colaboratori unguri în conducerea PRM – iată, aici, la Târgu Mureş, mă însoţeşte şi deputatul PRM de origine maghiară, Iuliu Furo, care e loial României şi declară, pretutindeni, că Ardealul e românesc – preţuiesc acest Popor pentru calităţile sale umane, muzicale, literare, chiar sportive, dar i-aş ruga pe

În România se vorbeşte mult şi se face puţin (2) Aş fi nedrept dacă aş uita activitatea deosebită a Organizaţiei de Femei şi a Organizaţiei de Tineret, printre cele mai puternice din Ţară. Prin ele am reuşit să derulăm, neîncetat, numeroasele noastre programe culturale, ştiinţifice şi umanitare, printre care legendara „Cină Creştină”, prin care, de aproape 5 ani, noi hrănim 130 familii de bătrîni nevoiaşi. În aceeaşi perioadă, partidul nostru a desfăşurat o susţinută activitate internaţională, nu numai pe cont propriu, ci şi prin participările senatorilor şi deputaţilor noştri la diferite manifestări interne şi externe. Personal, mă bucur că am reuşit să-mi rup cîteva zile din programul extrem de încărcat şi să efectuez două turnee în Asia, în toamna anului trecut, prilej cu care am vizitat Kazahstanul, Uzbekistanul, China şi Iranul, Ţări cu care trebuie relansate imediat relaţiile economice. Am purtat, de asemenea, rodnice convorbiri la sediul central al partidului sau la biroul meu din Senat, cu înalţi reprezentanţi ai ambasadelor Rusiei, Americii, Chinei, Portugaliei, Cubei, Nigeriei, Irakului, Turciei, Palestinei, Iugoslaviei şi ai altor Ţări. În ceea ce priveşte războiul din Iugoslavia, poziţia PRM rămîne neschimbată: trebuie oprite, de urgenţă, bombardamentele criminale! Acelora care poate se aşteptau ca la recenta şedinţă a Camerelor Reunite ale Parlamentului noi să votăm ferm împotriva cererii adresate de NATO, le vom răspunde că interesele majore ale României ne-au impus să ne nuanţăm poziţia şi să ne abţinem de la vot. Situaţia creată acum în Balcani nu mai seamănă cu nimic din ceea ce cunoaşte Istoria, n-avem la ce să o raportăm şi datoria noastră este să ne gîndim la Interesul Naţional. Fiindcă, în mod sigur, mai mult decît i-am ajutat pînă acum pe sîrbi nu poate s-o facă nimeni, dar există riscul să izolăm total România, iar noi, ca partid, în eventualitatea ocupării României de către NATO, să dispărem, să intrăm în ilegalitate.

Lucrurile sînt foarte complicate şi acum nu e timpul vitejiei exaltate, ci al prudenţei şi înţelepciunii. Un partid şi un politician nu fac, întotdeauna, ceea ce vor. Istoria ne va da nouă dreptate. Pentru PDSR, votul de abţinere a fost un pas înapoi faţă de

poziţiile sale anterioare, exprimate pe cînd se afla la guvernare. Pentru PRM, votul respectiv a fost un pas înainte şi am demonstrat, tuturor, că putem avea poziţii realiste şi constructive în probleme de o gravitate extraordinară. Evenimentele nu s-au terminat aici, iar cutremurul provocat de NATO în Balcani va avea replici numeroase, pînă dincolo de anul 2000. Important este ca România să anuleze distanţa dintre ea şi Ungaria şi, cum se spune în jocurile sportive, să-i urmărească pe unguri în toate organismele internaţionale, om la om, pe tot terenul.

De altfel, aceasta este una dintre dimensiunile pe care le vom imprima politicii externe româneşti atunci cînd vom veni la Putere: o diplomaţie ofensivă, pragmatică, eficientă. Ca un prim pas, chiar astăzi vom adresa comunităţii internaţionale o cerere de despăgubiri care i se cuvin României datorită pierderilor uriaşe provocate de războiul din Iugoslavia într-o singură lună – după opinia specialiştilor Băncii Mondiale ar fi vorba de cca 750 de milioane de dolari, dar noi avem informaţii că pierderile sînt de peste 1 miliard de dolari. Aceasta în special datorită blocării cursului navigabil al Dunării. Este pentru prima oară în Istorie cînd se întîmplă o asemenea catastrofă. Asta este, de altfel, una dintre diferenţele existente între „Pax Romana” şi „Pax Americana”: în vreme ce romanii construiau poduri, americanii distrug poduri.

Stimaţi prieteni, nu mi-am propus să prezint nici un Discurs despre Starea Naţiunii, nici un Raport la Congres. Tot ce am vrut a fost să vă expun situaţia formaţiunii noastre, acum, la 8 ani de la înfiinţare, cu puţin timp înainte de alegeri. Cred că veţi fi de acord cu mine că ne-am ţinut bine în şa, avînd în vedere că noi nu avem bani şi suportăm rigorile unui boicot informaţional care a depăşit orice limită. Electoratul s-a maturizat mult între timp şi nu mai poate fi păcălit de „echipa de zgomote”. Începînd cu luna mai, vom relua seria deplasărilor în judeţe, pentru a simţi pe viu pulsul Ţării. Nu vă ascund că mi-e destul de greu să mă rup de treburile zilnice din Capitală, de cele două reviste, de pregătirea pentru procesele cu care încearcă să mă ţină în lanţuri nişte nemernici. Dar, nu sînt omul

ungurii cinstiţi şi muncitori să-i izoleze ei, mai întîi, pe cei care îi compromit prin acţiuni subumane. În acele zile şi nopţi tragice, cînd crimele neo-horthyste au îndoliat atîtea case de români şi se forţa desprinderea Transilvaniei de România – ei, bine, din apele însîngerate ale Mureşului, din horbota sclipitoare a zăpezii trecătorilor din Carpaţi, dar şi din gorunul multisecular al lui Horea şi fluiera fermecată a lui Iancu, a prins viaţă sfînta familie a „Vetrei Româneşti”. Îmi amintesc ce oftat de uşurare s-a auzit atunci, trecînd, ca un fluid dătător de viaţă, de la un capăt la altul al Ţării! Eu însumi, prigonit, interzis şi rămas fără pîine, am simţit o bucurie clocotitoare, pentru că Poporul meu, pe care îl ştiam mai mult din cărţile de Istorie şi din filme, s-a scuturat de jugul lipitorilor, s-a ridicat din genunchi ca eroul arhetipal din romanele lui Liviu Rebreanu şi a tunat de s-a cutremurat catapeteasma cerului: „Pînă aici! Destul! Asta-i Ţara Românilor!

Pe-aici nu se trece! Cui nu-i place, n-are decît să plece, să dispară din faţa ochilor noştri”. Era picătura aceea faimoasă, care umple paharul răbdării românilor, şi picătura s-a făcut pîrîu, şi pîrîul s-a făcut rîu, iar rîul a devenit un fluviu năvalnic, în apele de argint ale căruia s-a oglindit Crucea de pe Caraiman! Fulgerător s-au regăsit românii atunci, în acele zile de grea cumpănă!

Năucitoare a fost lovitura pe care au dat-o ei, prin rezistenţă şi nobleţe, tuturor acelor hiene ale Istoriei, care tot încearcă marea cu degetul, cu subsidiaritatea, cu autonomia locală şi cu alte palavre meşteşugite, dar în vremea asta ţin cuţitul ascuns la carîmbul cizmei şi vor să ni-l înfigă în inimă. În acest secol zbuciumat, scenariul acestei boli, care se numeşte „hungarită cronică”, s-a repetat de mai multe ori. (va urma) care să se plîngă, îmi voi purta crucea cu stoicism.

Mă întreb însă: ce vor face şi unde vor trăi toţi aceşti torţionari, atunci cînd nu vor mai fi la Putere?! Începînd cu acest aprilie, lumea a observat o schimbare de ton în discursul nostru politic. Nu e întîmplătoare. Şi nu e vorba de vreo intimidare sau capitulare a mea, stări de spirit care nu se potrivesc unui om curajos, care a înfruntat primejdii mari în viaţa lui. Însă nu pot uita că eu conduc un partid, care are numeroşi primari, care conduc, la rîndul lor, milioane de oameni. Eu sînt răspunzător în faţa acestor oameni. Intrăm, cu toţii, într-o epocă nouă. A fost bună şi vehemenţa folosită pînă acum şi care ne-a propulsat, de la 5%, pînă la 15-20%. Acum trebuie să consolidăm poziţiile cîştigate. Un proverb românesc spune că prinzi mai multe muşte cu o lingură de miere decît cu un butoi de oţet. Nu uitaţi că şi publicaţiile, şi partidele cuminţi au murit. Secretul succesului nostru a fost lupta. Dar bătălia pentru Neamul Românesc e de lungă durată şi trebuie să se adopte diferite tactici şi strategii. Vă rog să transmiteţi oamenilor şi simpatizanţilor noştri din judeţe că nu-i vom trăda niciodată şi că ştim bine ce e de făcut pentru Ţară. Îi rog pe cei care au posibilitatea să-i asigure pe fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina că sîntem trup şi suflet alături de ei şi, mai devreme decît bănuiesc unii, Unirea tot se va înfăptui. Noi ne vom urma destinul.

Iar cine a scos sabia împotriva noastră, de sabie a pierit, uitaţi-vă cum îi bate Dumnezeu.

Acestea fiind spuse, îmi exprim speranţa că lucrările Consiliului Naţional al PRM se vor desfăşura în spiritul nostru specific: drept, cinstit, curajos, dar cu credinţa că unitatea partidului e mai presus de orice orgoliu. Tot ceea ce veţi aduce dvs. în faţa forumului nostru ne va fi de ajutor în direcţia pe care o vom imprima activităţii viitoare la nivel central. Astăzi e o zi importantă pentru România.

Prevăd că acesta va fi ultimul nostru Consiliu Naţional înainte de a prelua Puterea în Stat – singura garanţie pentru salvgardarea Patriei. Mult succes!

Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (24 aprilie 1999, Casa Republicii; discursul a fost rostit la deschiderea lucrărilor Consiliului Naţional al PRM)

RM

23

Vineri, 21 iunie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (25)

83) ION MANOLESCU. Actor. Născut la Breaza, în 1881, mort la București, în 1959 (și nu în 1969, cum scrie „cronicara” de teatru Florica Ichim, în ediția pe care „a îngrijit-o”, consacrată lui Camil Petrescu). A fost elev al lui C. I. Nottara, dar, la rîndul lui, a crescut cîteva generații de actori.

Memorabile roluri în Richard al III-lea și Hamlet, de W. Shakespeare, Strigoii, de H. Ibsen, Suflete tari, de Camil Petrescu și, la Teatrul Radiofonic, în Azilul de noapte, de Maxim Gorki. Avea o voce metalică, inconfundabilă. Uneori, vocea contează mai mult decît înfățișarea, întrucît comunicarea umană e un element esențial. Au rămas de pomină vorbele adresate de Vasile Pogor (gazda din Iași a „Junimii”) lui Petre Carp: „Carp, vorbește mai încet! Cînd începi a striga, parcă se strică toate geamurile de la Palatul Administrativ; n-ai coarde vocale, tu ai sfărîmături de geamuri în gît”. Intuiesc că Vasile Popa îl cunoștea pe tînărul actor de la Teatrul Ligii Culturale, unde acesta era director. Însemnarea actorului sună astfel: „Vorba și Scrisu (sic!) amuțesc în fața tunului și a gloanțelor, de astăzi vie ele ca să unească toți Românii într’o mare Românie. I. Manolescu”.

84) ELIZA O. SOARE. Doamnă de onoare – o vreme – a Reginei Maria, care o pomenește, în mai multe rînduri, în amintirile sale.

O placă tombală impunătoare, așezată de copiii ei, poate fi văzută la circa 20 de pași de mormîntul lui Eminescu, din Cimitirul Bellu: ELIZA O. SOARE – MAMĂ BUNĂ (1879–1961). N-a fost așa de zgomotoasă precum alte însoțitoare ale Suveranei.

Aici, frumoasa femeie scrie cu simțire, în stilul stăpînei sale mai în vîrstă cu 4 ani decît ea: „Doresc din toată inima întregirea neamului românesc. Eliza O. Soare”. Nu pune data, dar presupun că este vorba de 20–23 noiembrie 1915.

85) CORNELIA DIN MOLDOVA. Scriitoare cu o anumită notorietate în epocă, pe linia tradiționalistmobilizatoare ilustrată de reviste ca „Sămănătorul”. În realitate, se numea Cornelia Kernbach-Tatușescu, fiind soră cu G. Kernbach (Gheorghe din Moldova).

Născută la Botoșani, în 1866. Își ia doctoratul în medicină, practicînd profesia la mai multe internate școlare. Se încumetă ca, pe lîngă versuri, să scrie și articole de sociologie. Încetează din viață în 1933.

Am reținut însemnarea ei și pentru caracterul special al poeziei caligrafiate în catastif:

Toate inimile noastre

Se vor strînge la un loc

Și’mpreună vor tot bate

Vecinic pentru’acelaș foc.

Pentru focul înfrățirei

Și de astăzi și de mîini

Și sporirea dușmăniei

Dintre Unguri și Români.

Cornelia din Moldova, 6/XII/1915.

Dr. Cornelia Kernbach Tatușescu. Îi întîlnim iarăși semnătura, după 6 ani, sub o reflecție care trădează doctorița din ea: „La zile mari, leacuri mari; într-o Românie mare suflete și inimi largi. Cornelia din Moldova. 17/III/921”.

86) MIHAIL DRAGOMIRESCU. Critic literar și estetician, născut la Plătărești (unde azi e un ospiciu), în anul 1868; era, deci, de vîrsta lui Vasile Popa, căruia i-a supraviețuit, însă, foarte mulți ani, pînă în 1942. A fost un discipol al lui Titu Maiorescu, căruia i-a continuat teza referitoare la autonomia esteticului. De cîte ori îi întîlnesc numele, mă gîndesc la o scenă pe care am citit-o într-un ziar vechi, petrecută între Mihail Dragomirescu și Nicolae Iorga, în primul deceniu al Secolului XX, la Universitatea din București. La un moment dat, cei doi s-au luat la harță, într-o pauză de cursuri, criticul (mai în vîrstă cu 3 ani și ceva mai bine legat) l-a făcut knock-out pe istoric, care a căzut la podea, după care învingătorul a pus un picior pe pieptul lui și a strigat, în rîsetele colegilor: „Te-am

bătut și spiritualicește, te-am bătut și fizicește!” Firește, spiritualicește nu l-a bătut Dragomirescu pe Iorga niciodată, dar așa se iluzionează mulți în fața oamenilor de geniu. Aici, criticul scrie frumos și îngrijit, cu un aer profesoral: „Realizarea idealului național este visul or’cărui bun român, – căci el e garanția ființei noastre sufletești în veacuri. Mihail Dragomirescu”.

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (69) 87) NICOLAE XENOPOL. Prozator, om politic.

Născut în 1858, la Iași. Fratele mai mic (cu 11 ani) al istoricului A. D. Xenopol. Studiază dreptul, la Paris, luîndu-și doctoratul la Liège. Remarcat de Ion C. Brătianu (Vizirul), care și-l face șef de cabinet. A fost deputat și ministru. Desfășoară și o bogată activitate ca ziarist, fiind redactor la „Românul” lui C. A. Rosetti, precum și la „Voința națională”. Director la ziarul „Drapelul”. Membru fondator al „Acțiunii Naționale”, creată, în după-amiaza zilei de 26 octombrie 1914, acasă la dr. Ioan Cantacuzino – un comitet permanent, care să forțeze guvernul să intre în război pentru dezrobirea Ardealului și făurirea unității statale. Alături de el au mai făcut parte din acest organism (care parcă îi dădea dreptate lui Fichte, cu a sa idee „Acțiune! Acțiune!

Iată pentru ce trăim!”), Nicu Filipescu, Nicolae Fleva, Delavrancea, C. Dissescu, C. I. Istrati, Thoma Ionescu ș.a. Este considerat a fi un pionier al romanului social în literatura română. Războiul îl găsește în funcția de ministru plenipotențiar (șef de Legație) al României la Tokyo (13 septembrie – 5 decembrie 1917), unde și moare. „Aprob tot ce s’a scris mai sus de la început până la sfîrșit. Nicolae Xenopol. 21 Fevr. 1916”.

88) DIMITRIE GEROTA. Medic. Născut în 1867, la Craiova. Chirurg-șef la Spitalul Brâncovenesc, din București. Profesor de anatomie la Universitatea din București și la Școala de Arte Frumoase. Este considerat a fi întîiul radiolog din România. Membru corespondent al Academiei Române. Moare în 1939. Astăzi, un institut de cercetări medicale îi poartă numele. Mesajul lui e unul convențional, pe linia sfaturilor moraliste pe care le-au mai practicat și alții: „Prin muncă și răbdare, urmînd pe drumul cinstei și al corectitudinii, vom ajunge la realisarea (sic!) idealului. 27 Febr. 916. Dr. Gerota”.

89) ARTHUR VERONA. Pe numele adevărat Arthur Garguromin, pictorul s-a născut la Brăila, în 1868, fiind și el leat cu Vasile Popa. Trăind mai bine decît hăituitul țăran din Ardeal, artistul plastic va avea parte de o viață lungă, închizînd ochii tocmai în 1946, în vîrstă de 78 de ani. E considerat unul dintre cei mai buni peisagiști ai noștri, „Toamnele” sale fiind o încîntare pentru toți iubitorii de frumos. Nu-și prea dă osteneala să scrie ceva în maculatorul uriaș pe care i l-a întins necunoscutul călător, dar, pînă la urmă, își pune, totuși, semnătura cu creionul (la pictori acesta e cel mai important lucru, fiindcă o semnătură fără tablou tot valorează ceva, dar un tablou fără semnătură nu valorează nimic): „Verona.

2/15 Martie 1916”.

90) DUMITRU ILIESCU. General de artilerie.

Născut în 1865. A fost secretar general al Ministerului de Război, fiind însărcinat cu echiparea Armatei pentru intrarea în conflagrație. În momentul în care țara a intrat în război, generalul Iliescu era sub-șeful Marelui Stat Major, dar el conducea, de fapt, avînd în vedere că generalul Zottu – șeful Marelui Stat Major – era grav bolnav de nervi și, deci, indisponibil (de altfel, în septembrie 1916 se împușcă, fiind îngropat la Bellu, în spatele Capelei). La insistențele Reginei Maria, în 1917 locul generalului Iliescu e luat de generalul Prezan. Dotarea Armatei noastre era proastă. În timp ce un batalion de infanterie nemțesc dispunea de 12 mitraliere ușoare, 6-8 mitraliere grele și 4 aruncătoare de mine – un batalion similar românesc nu avea decît 1 mitralieră, rareori 2, cele mai folosite arme fiind puștile

Mannlicher (model 1843!) și puștile Henri-Martiny (model 1879!). Cum să te lupți cu astea, cînd tehnica militară era dominată, deja, de o nouă generație de arme? Eu dețin mai multe diplome și brevete care poartă semnătura generalului Iliescu – pe nedrept scos țap ispășitor pentru înfrîngerile noastre din toamna anului 1916. Autograful: „Dumnezeu cu noi și cu Românii de dincolo. G-ral Iliescu 10/3/1916”.

Revine, la 11 octombrie 1919, avînd onoarea să semneze pe aceeași pagină cu Ionel I. C. Brătianu și C. Brătianu, ceea ce s-ar putea să însemne că Vasile Popa i-a găsit împreună, la una dintre numeroasele ceremonii ale acelui an: „General D. Iliescu”.

91) LORD THOMSON OF CARDINGTON. Atașat militar al Marii Britanii în România, în timpul primului război mondial. A venit la București cu gradul de maior, apoi a fost avansat colonel și, după război, a devenit general și a fost înnobilat, devenind membru al Camerei Lorzilor. În Jurnalul său, Thomson scrie cum s-a produs intrarea României în război: „18 august 1916. Convenția a fost semnată. Împreună cu colegii mei, atașații militari, am mers la ora 12, la amiază, la reședința particulară a primului-ministru. (…) Atașatul militar și cu mine am luat masa împreună și am făcut apoi o plimbare.

Străzile orașului erau arhipline, căci era duminică și seara era frumoasă. Sute de oameni stăteau afară, în fața cafenelelor, fumînd, bînd, savurînd viața în stil latin orientalizat. Mulți ofițeri în uniformă se aflau în această interminabilă procesiune, care se mișca agale, încolo și încoace; alături de ei mergeau fete drăguțe și zîmbitoare, în timp ce bărbați și femei mergeau în grupuri, nu cîte doi, așa cum e obiceiul în parcurile noastre. Ei nu știau ce se întîmplase azi-dimineață și nu vor ști, timp de mai multe zile, că țara Smarandei (România) fusese «băgată» în război. Uitîndu-mă la ei cum treceau, i-am spus colegului meu francez: «Mă simt ca un asasin plătit.» El a răspuns, simplu: «Și eu»”. Trăia periculos. Împreună cu George Valentin Bibescu, el este cel care, cu acordul Guvernului Brătianu, incendiază sondele de petrol de pe Valea Prahovei, în toamna lui 1916, pentru a nu servi mașinii de război germane. Stampa prăpădului este rezumată în cronologia Istoria României în date: „1916.

Nov. 23/ Dec. 6. Trupe germane ocupă Ploieștii, unde 26 de instalații de rafinare a petrolului, ca și toate sondele (1.677, dintre care 1.047 productive) din regiunea petroliferă, precum și rezervoarele din schele și rafinării, cu 82.700 tone de țiței, de petrol și derivate din petrol fuseseră distruse de români (sic!), la cererea expresă a guvernelor englez și francez, pagubele pentru țară ridicînduse la 9.980.527 lire sterline”. Merită consemnată scena aceea apocaliptică, în care doi bărbați pe care îi lega aceeași femeie – Martha era soția prințului Bibescu, dar trăia cu Thomson, printre mulți alții – au trecut peste gelozia reciprocă și au executat o misiune unică pentru acele vremuri. Succesiunea evenimentelor este prezentată de Ghislain de Diesbach: „S-a dat ordin să se distrugă puțurile petrolifere de la Ploiești, ca să nu poată fi folosite de nemți. Este una dintre preocupările majore ale guvernului englez, care l-a însărcinat pe colonelul Thomson să se ocupe personal de îndeplinirea operației. Această misiune primejdioasă a fost încredințată unui grup de sabotori, secundați de un detașament dintr-un batalion al armatei române, sub comanda căpitanului Bibescu. Prin urmare, George și Thomson sînt chemați să colaboreze și se vor găsi alături, fără jenă, după toate aparențele.

Cu adevărat, nu este momentul sentimentelor sau al susceptibilităților. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 21 iunie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (109) Impostorul american care s-a dat drept ,,consul general român” (3) În pofida numeroaselor lui imposturi Stanley Weinberg avea o inimă bună. Dîndu-se drept expert în închisori, în cea numită Sing Sing din New York a ţinut un întreg discurs împotriva sistemului de pedepse capitalist, iar la Universitatea Middlesex din Anglia a ţinut un curs cu tema: „Nebunia: apărarea ei prin delicte”. În timpul acestui curs, el a sugerat ca toţi psihiatrii de închisoare să fie „supuşi unei examinări mintale aprofundate”. Fără îndoială, remarca se baza pe o bogată experienţă personală.

Farsa literară a lui David Wilkening Dezgustat de sîngerosul best-seller American Psycho, în 1991 jurnalistul David Wilkening din Florida a încercat un experiment. Luînd romanul Puiul de cerb al scriitoarei Marjorie Kinan Rawling, devenit best-seller în 1938, a renunţat la introducere şi primele trei capitole şi l-a trimis, sub propriul lui nume, unui număr de 22 de editori.

Printre aceştia se afla Scribner’s, editura care publicase iniţial această poveste mult îndrăgită, ce cîştigase şi Premiul Pulitzer, despre un băiat din Florida şi tînărul său cerb. Ecranizată în 1946 într-o producţie cinematografică cu Gregory Peck în rolul principal, cartea se află şi astăzi în librării - dar aparent redactorul de la Scribner’s, care îi respinse oferta lui Wilkening, nu a auzit niciodată

de ea. Contactat de agenţia de presă Associated Press după ce Wilkening a dezvăluit public farsa, acesta a spus: „Nu ne pierdem foarte mult timp doar asupra unui singur manuscris”, şi a închis telefonul cînd a fost întrebat dacă citise vreodată Puiul de cerb.

Dintre ceilalţi douăzeci şi doi de editori, doispre­ zece au refuzat manuscrisul de la început şi opt nici măcar nu s-au ostenit să dea un răspuns. Clasicul roman a fost recunoscut o singură dată; de către proprietarul unei edituri foarte mici, Pineapple Press. „Ne-am dat seama de la primele pagini, pentru că era atît de evident!”, remarca acesta.

ÎNGERI PĂZITORI

,,Prințesa Susanna” (1) Părăsindu-şi satul natal din comitatul Staffordshire şi sosind la Londra la vîrsta de şaisprezece ani, această tînără ambiţioasă, isteaţă şi spirituală a avut noroc. În cîteva săptămîni s-a angajat ca fată în casă a domnişoarei Caroline Vernon, o doamnă de onoare a reginei şi astfel, la începutul anului 1771 s-a trezit în „Casa reginei” (acolo unde se află, în prezent, Palatul Buckingham). Aici a avut ocazia să o vadă de multe ori pe regina Charlotte, soţia regelui Carol al III-lea, provenit din casa de Hanovra; a auzit toate bîrfele şi scandalurile şi în curînd s-a obişnuit atît de mult cu norocul ei, încît invidia a luat locul admiraţiei. Aceşti curteni se bucurau de o viaţă împlinită, lipsită de griji, fără a fi nevoiţi să ridice un deget, totuşi nu erau mai buni ca ea, nu aveau o educaţie mai bună ca ea şi, cu siguranţă, nu erau mai inteligenţi ca ea. (va urma) STUART GORDON

State i capitale 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: 1) Scumpa noastră Patrie - ... și cîntecul său; 2) Pasăre de pradă – Stat cu capitala la Ankara; 3) Legat la gură – State – Nicolae Iorga; 4) Plantă textilă – Siluetă pe lac – Vestul Veneției!; 5) Profunde – Locuitor belgrădean; 6) Bune de legat – Oraș românesc pe Mureș; 7) Păcălit (fig.) – Sigla Italiei – Hol pe margini!; 8) Inimă de popă! – Fostul Ecu – Comună din județul Timiș; 9) Statul cu capitala la Paris – Buhai; 10) Casa tibetanilor – Stat cu capitala la Praga; 11) Sfoară – Țiganii veniți din India – Traian Demetrescu.

VERTICAL: 1) Cea mai întinsă țară din lume, situată în Eurasia – Capitala Bulgariei; 2) Stat cu capitala la Amsterdam – Afluent al Dunării; 3) De dimensiuni reduse – Piesă de război – A brăzda; 4) Aura Urziceanu – Face parte, în mod natural, din ceva anume; 5) Scrie cu cerneală – Hîrtia de 100 de lei; 6) Țară supranumită ,,Cizma Europei” – Aflate în oraș!; 7) Cerc luminos pe capul sfinților – Rîu brazilian – Nouă sute la romani; 8) A plecat din rai! – Locuit de țărani – Arbore melifer; 9) Ion Creangă – Gol absolut – Jocul nebunilor; 10) Muncește în subteran – Răsunet prelung; 11) L-a făcut celebru pe Zamfir – Capitala Serbiei.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Școlărească” 1) CATALOG – ORA; 2) APARA – MASOR; 3) RABATA – RI – T; 4) T – LB – RISIPI; 5) EVA – LITA – RS; 6) I – REDA – VOT; 7) LIE – A – CALE; 9) A – MUTE – CAST; 10) SAN – ARAR – OE; 11) ELEV – GRAURI.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.