Romania Mare, nr. 1492

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

ROMÂNIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR Romnia pitoreasc

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Așa cum Televiziunea a ucis cinematografele, în curînd și Internetul va ucide ziarele.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

,,Prizonierul” de la Casa Albă

Se dovedește pe zi ce trece că spusele președintelui Rusiei, Vladimir Putin, conform cărora nu contează cine este președintele Americii, întrucît politica externă a SUA nu se schimbă, se adeveresc. Există, totuși, un șablon al guvernărilor americane, dacă e să ne raportăm la ultimii 30 de ani, începînd cu primul război din Golf, atunci cînd Saddam Hussein, președintele Irakului, a atacat și a ocupat Kuweit. De atunci, din 1990, am asistat la perindarea pe la Casa Albă atît a democraților, cît și a republicanilor. Familia Bush, cu trei mandate, dar și Trump, din partea republicanilor, iar de la democrați am avut două duble, Bill Clinton și, respectiv, Barack Obama.

Pornind de la acest punct, la o analiză simplă, să încercăm să detaliem cam cine se află în spatele celor care conduc lumea, și anume singura superputere a Globului, în funcție de politica externă adoptată, dar și de formațiunea politică reprezentată la Casa Albă. (continuare în pag. a 8-a) DAN ALEXANDRU

Pastila sãptãmînii

Cum pierde PSD pe mîna lui Firea Săptămîna care a trecut a avut drept eve­ niment principal intrarea în vigoare a așa zisei Ordonanțe AntiUBER, în speță ,,anti orice pune în pericol traiul lipsit de griji al taximetriștilor”.

Cred că nici măcar premierul Dăncilă nu a estimat cît de dedicată este Poliția Rutieră valorilor de netăgătuit ale celor care pun umărul la bunăstarea unor politicieni, sau a companiilor de taxi, inclusiv a familiei care conduce Bucureștiul, Pandele&Firea. Uite cum, cu voie sau fără voie, Partidul Social Democrat - PSD, ne arată că, în fond, votantul lui este sărac și lipsit de viziune, el alegînd să se deplaseze fie cu acele autobuze albastre, fie cu taxi. Pentru că ei, votanții PSD, nu au carduri bancare, nu au o minte deschisă la nou, așa cum însăși conducerea social-democrată ne arată pe zi ce trece mai mult. (continuare în pag. a 14-a) A.T.

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Mesajul către Națiune al președintelui moral al României (3)

Timp de 11 ani, muncitorii, pensionarii, studenții, păgubiții de la FNI, chiriașii, ba chiar și savanții fizicieni de la Măgurele au fost bătuți la sînge, de gorilele cu „cagule negre”, numai pentru că și-au cerut drepturile.

Acesta e adevăratul și singurul extremism, domnilor: ținerea sub teroare a populației, „poliția politică” a ambelor regimuri defuncte, înfometarea unei Țări întregi, lichidarea indus­ triei, agriculturii, zootehniei, armatei, sănătății, învățămîntului, justiției, băncilor, turismului.

Nu credeam că se împinge josnicia pînă acolo încît să se mintă că eu aș face execuții publice pe stadioane, după modelul chinez, sau că voi închide discotecile pentru tineri, ori că ziariștii vor fi băgați la Canal sau în alte lagăre de muncă, așa cum a mințit un nefericit de la Iași, corespondent al Agenției France Presse, din Mahalaua Țicăului. Aștept, cu nerăbdare, ziua în care PDSR și noii săi aliați mă vor acuza că voi otrăvi apele și fîntînile, așa cum au speriat lumea, efectiv, în decembrie 1989, aceiași profesioniști ai intoxicării. În canonada jenantă pusă la cale împotriva mea se minte, din zori și pînă noaptea, că vezi, Doamne, comunitatea internațională ar fi extrem de îngrijorată din pricina ascensiunii mele și că România s-ar putea scufunda în Mare, ca Atlantida, ori că mai are puțin și va cădea de pe Glob. Hai să fim serioși!

Tratamentul dur la care e supusă Țara noastră nu mi se datorează mie, care mi-am afirmat, în repetate rînduri, atașamentul categoric la valorile civilizației occidentale și la idealul de integrare euro-atlantică. Voi sînteți cei care au terfelit imaginea Țării, voi sînteți cei care au transformat România într-o placă turnantă a criminalității și într-un exportator de violență. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (6 decembrie 2000; mesajul a fost citit, în direct, la TVR)

Restanțele și pierderile Centenarului

Superstiii Întoarce un pahar cu gura-n jos Și vei găsi ce ai pierdut, ca-n școală – O carte dragă, un inel frumos O veche jucărie muzicală. Întoarce un pahar cu gura-n jos Și vei găsi pierduta tinerețe Cînd viața era mînz năbădăios Și-un stol de îngeri îți dădea povețe. Întoarce rîul vieții la izvor Dinspre mormînt înspre copilărie Și-ai să devii un zeu nemuritor Pe care-l scaldă Dumnu-n apă vie. Întoarce mersul stelelor pe cer Pînă cînd steaua ta păstor se face Să nu te dai bătut, atît îți cer Iubește-L pe Christos – și fă ce-ți place!

CORNELIU VADIM TUDOR 10 decembrie 2012, Strasbourg

Memorialistica – un mijloc de supraviețuire Pagina 10

De ce nu se înțeleg ungurii cu românii nici în mormintele din Cimitirul Internațional al Eroilor din Valea Uzului?

Paginile 12-13

Pagina 3

NR. 1492 l ANUL XXX l VINERI 24 MAI 2019 l 24 PAGINI l 4 LEI

2

Vineri, 24 mai 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Mafia s-a jurat să-l scoată basma curată pe infractorul Spiroiu F Halaicu umbla în limbă după femei F Războiul Chiloţilor din Tele­ viziune va fi negociat la Crans-Joiana şi transmis în direct F Victor Surdu ne racolează deputaţii F Cine-i mic şi cocoşat?/ Ardei Umplut divorţat!

PARTEA A II-A F Dar, fireşte, campioana absolută rămîne ţigăncuşa cu mustaţă ca pana corbului Roxana Iordache. Mai ţineţi minte obsesiile ei cu pîsla şi catifeaua? Zilele trecute, iar a băgat catifea la prăvălia ei, aşa că într-un articol catastrofic ea zice: „România se poate trezi ocupată de Armata a 14-a (...) o ocupaţie de catifea”, pentru că ministrul de Externe Andrei Kozîrev „a lansat conceptul catifelat de străinătate apropiată”.

Mai la vale, coropişniţa asta cu 4 clase şi o repetenție strălucită se amestecă în relațiile cu Ucraina, adică România trebuia să .,speculeze contenciosul militar şi economic ruso-ucrainean”, ceea ce arată nu numai că zăluda e nucă seacă, ci şi implicarea unor americani în politica primejdioasă a acestui ziar anti-naţional.

Exact asta ne trebuia, să ne aliem acum cu Ucraina împotriva Rusiei! Şi diversiunea asta cu două tăişuri apare într-un ziar condus de un geambaş de maşini care colaborase pînă în 1989 cu agentul sovietic Volodin! Textul țigăncuşei folosite ca unealtă de nişte provocatori străini se intitulează „Ne vom trezi în C.S.I.?”. Stai liniştită. Pirando, tu n-ai să te mai trezeşti niciodată din euforia pe care o dă, uneori, prostia. În ziarul de luni, croncănitoarea mai scapă un caşcaval din gură: ,,Carol I a fost ctitorul României moderne” (eroare, acesta a fost Al. I. Cuza!).

Iordăchioaia devine de-a dreptul penibilă cînd cade în propria ei capcană, cu rotisoarele în sus: „În 10 Mai 1946, studenţii au deturnat festivitatea sovietică de instalare a statuii «Eroului sovietic eliberator» chiar pe Kiseleff...”. Păi monumentul l-a inaugurat chiar Mihai de Hohenzollern, tembelo, apare în sute de fotografii! F Nişte asistente de la Spitalul Militar din Capitală ne-au telefonat luni la redacţie : „Ştiţi oare că la noi în spital, unde aveţi mulţi adepţi, există şi o harpie bătrînă care vă bălăcăreşte pînă îi băgăm creioane în gură, ca la epileptica aia din comedia TV de duminică seară? Ea se numeşte Elena Iordache (ţiganii ei îi zic Lila), e un fel de felceriţă cu diplomă de medic, şi e mai neagră ca fiică-sa, Roxana. Dar surpriza abia vine: timp de vreo 20 de ani, șperţăreasa asta a terorizat un spital întreg, ameninţîndu-ne că ea e din Scorniceşti, că e rudă cu Nea Nicu şi că ne face ciulama pe toţi!”.

F Hotărît lucru, după o viaţă întreagă de tăvăleli prin boschetele Clujului cu studenţii, laboranţii şi paznicii, bibilica bosniacă pe nume Doina Cornea Juhasz a dat în mintea cratiţelor. Ştiţi ce-a făcut aschimodia asta, cu capul ei de Fred şi Barney, tuns „tifos exantematic”?

I-a trimis de la Paris un fax lui Băcanu, în care reproduce o conferinţă unde ne-a înjurat nu numai pe noi, ci întreaga Românie. Din păcate pentru ea, a băgat deştul greşit, aşa că documentul a ajuns la o elevă de liceu din Bucureşti, care e îndrăgostită de revista noastră şi ni l-a pus la dispoziţie, în curînd îl vom publica. Atunci se va vedea cîtă ură, cîtă intoleranţă şi turbare îi posedă pe regaliştii ăştia care fac pe democraţii şi elitiştii, dar în realitate sînt nişte asasini potenţiali. F Ziarul „Adevărul” mai dă şi cu bîta-n baltă. Încercînd să-l atace pe ministrul Învăţămîntului, care cică ar fi primit un apartament de serviciu în Centrul Civic, un justiţiar improvizat se leagă de dl.

Petre Maior, care nici nu există. Dl. ministru se numeşte Liviu Maior şi bine ar fi dacă zbanghiul ăla de Sergiu Andon şi-ar aminti cum a privatizat el ziarul „Scînteia”, în 1990, jefuind un patrimoniu uriaş. Şi noi sîntem curioşi ce figuri libidinoase o să facă exprocurorul stalinist şi cum o să se gudure el pe lîngă ministrul Învăţamîntului, avînd în vedere că primulministru i-a luat pe amîndoi în turneul din America Latină. F Dat fiind faptul că pe acolo au mai trecut, înaintea lui Sergiu Andon, şi Petre Roman, Ion

Cristoiu şi Octavian Paler, continentul cu pricina se va numi America Latrină. F Conform afirmaţiilor d-lui Ioan Gavra (vicepreşedinte atît al P.U.N.R., cît şi al Camerei Deputaţilor), deputatul F.S.N. Vasile Stan şi Bran „a venit în genunchi la P.U.N.R. să depună 7.000.000 de lei la Caritas”. Asta înseamnă că sluga berbecului bătăuş Aristide Dragomir, care a dat cu capul în statuia lui Alexandru Ioan Cuza, plănuia să cîștige nu mai puţin de 56.000.000 de lei! De unde avusese el banii cu pricina? Din furat. F Dl. Victor Surdu nu joacă cinstit. Într-o noapte de pomină, liderul agrarian a şuierat la urechea unui deputat al P.R.M.: „De ce nu vii în partidul meu? Te fac imediat vicepreşedinte!”. Dragă Beethoven, să nu ne ocupăm noi de matale, că începi să mergi pe tavan cu capu-n frapieră, ca somnambulii, pînă cînd o să cazi grămadă peste banditul ăla de Triţă Făniţă. F Ardei Umplut a căpiat! Ce era el bezmetic, dar să vedeţi ce-a devenit în ziua de miercuri, 4 mai, cînd a publicat un fel de chestionar intitulat „Pregătiţi-vă pentru o criză a cuplului!”. Reproducem numai 3 întrebări din puhoiul de nerozii din care, chipurile, femeile ar trebui să-şi dea seama că bărbaţii vor să le părăsească: 1) Face mofturi la masă?; 2) Strînge relaţiile cu mama sa?; 3) Merge cocoşat? Mai ales simptomul ăsta de la urmă e incocoşeptibil, închipuiţi-vă nişte bărbaţi care nu ştiu ce să mai scornească pentru a o şterge de-acasă, aşa că intră brusc în pielea Cocoşatului de la Notre Dame!

F Viorel Hrebenciuc joacă la două capete, el zice că e Talleyrand. Avînd în vedere că nici azi, după 18 luni de guvernare, secretarul general al Guvernului, care a satisfăcut toate poftele unor personaje ca Jeana Gheorghiu, Ion Cristoiu şi Mihai Cîrciog, dar nu a oferit un sediu central corespunzător pentru Partidul România Mare, ba pe deasupra se dă şi ascuns la telefon, că aşa a învăţat el la Crans-Ruteana, îl anunţăm că am luat mîna de pe el şi s-ar putea să-i publicăm biografia în serial, la care scriu cu elan revoluţionar mai mulţi exegeţi care l-au cunoscut. Dacă a căzut la pace cu Băcanu (care nu i-a mai publicat poza pe pagina I), cu noi n-o să-i meargă, ştie că avem mînă bună, se va trezi secretar general pe la vreun cămin cultural. Vorba lui Freddy Mercury: „Viorele, Viorele/ Nu-ţi bate cuie-n pin­ gele...”. F Primăvara a venit şi hormonii s-au prostit! În ultimele săptămîni, au avut loc două evadări şi separări spectaculoase în lumea actoricească: 1) Actriţa Ioana Pavelescu l-a părăsit pe Mihai Bujor Sion, aflat la misiune diplomatică în S.U.A. (?!) şi a fugit la Paris, copleşindu-l cu sărutări pătimaşe pe scriitorul Virgil Tănase; 2) O altă actriţă, Carmen Galin, a fugit de la domiciliul conjugal şi a aterizat la miliardarul Dan Croitoru (se pare că îl chema Schneider, gura tîrgului zice că ar fi evreu). Acest domn o iubeşte cu multă simţire, a trimis-o la Paris cu avionul să-şi repare un dinte, iar de Paşti a cumpărat pentru pisica ei un colier de diamante.

Ce-i drept, soţul delicatei actriţe, apreciatul regizor Dan Pița, n-a suferit deloc de plecarea consoartei, ba chiar i-a dus bagajele pînă la uşă, generos şi dornic a-și reface viaţa. F Se anunţă noi şi spectaculoase evadări de amanţi celebri, pe următoarele trasee (orar de noapte, întoarce la Depoul Panduri): Tia Şerbănescu va fugi în zig-zag la Iosipescu Zambra, dar nu-l va găsi acasă, fiindcă năbădăiosul conte tocmai se va afla în drum spre Angela Băcescu, care îl va primi cu multă căldură, aplicîndu-i un adidas drept în nas, ceea ce-l va propulsa în patul Ilenei Lucaciu, unde va nimeri claie peste grămadă în compania lui Gugui, bea mort şi bălăgănindu-se într-un cuier. Vă vom ține la curent, dacă n-o să ni-1 taie RENELUL. F Isterie inumană în Aleea Modrogan: venit la priveghi, după datină, pentru a-l saluta pentru ultima oară pe nefericitul Ion Aurel Stoica, senatorul Gh. Dumitrașcu s-a pomenit fluierat şi huiduit de nişte muieri primitive,

RM

de-abia a scăpat cu viaţă. Din păcate, uite că s-a ajuns şi la asemenea barbarii, unii dintre liderii F.S.N. (în special Adrian Severin şi Doru Viorel Ursu) încercînd să acuze public de crimă nişte oameni nevinovaţi, să stoarcă un gheşeft politic şi din nenorocirea asta. F Au sosit în ţară marii ziarişti şi politologi români, prieteni intimi ai revistei noastre, Şerban C. Andronescu (S.U.A.) şi Ilie Gilbert (Brazilia). F Dacă sînteţi cuminţi şi nu mai vopsiţi cu pastă de dinţi Blend A Med ouăle lui Laszlo Tökes – vă promitem că săptămîna viitoare vom publica cele două reprize de prelungiri ale partidei de fotbal dintre echipele Emanaţii şi Urîţii.

F Foarte bun, concis şi convingător dialogul prezentat la TV luni seara, pe tema „Afacerea Caselor”, între realizatorul Costin Buzdugan şi deputaţii Ioan Duţu (P.R.M.) şi Gh. Toduţ (P.L. ’93). Noi propunem ca sediul noii comisii parlamentare să funcţioneze în comuna Căscioarele. F ANUNŢ IMPORTANT. Avînd în vedere creşterea exorbitantă a preţurilor hîrtiei, tipografiei şi a cheltuielilor de transport şi difuzare, începînd de săptămîna viitoare ne vedem nevoiţi să dublăm preţurile celor două reviste ale noastre. Astfel, „Politica” va costa 200 de lei, iar „România Mare” 400 de lei exemplarul. Îi anunţăm pe toţi difuzorii că aceste majorări nu sînt destinate îmbogăţirii lor (ei neavînd nici o legătură cu hîrtia şi tiparul), aşa că toate contractele vor fi reajustate la procentajul de 15% din preţul fiecărui exemplar. Cui nu-i convine, n-are decît să nu mai colaboreze cu noi. Cel puţin în primele săptămîni, vom reduce tirajele la jumătate. Îi rugăm pe cititorii noştri fideli să ne înţeleagă, noi nu avem nici o altă sursă de venit. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 13 mai 1994)

Epigrame Şcoală de corecţie În traiul nostru, decadent, Eu nu sînt hoţul cel mai mare, Dar am făcut în Parlament Un an de... perfecţionare.

Politician ratat În politică vîrît, Negăsind pe lume rostul, Sînt atît de prost, încît Nici nu ştiu s-o fac pe prostul.

La votare La urna plină cu hîrtii, Cînd am votat supremul post, Am zis: Să fie ce o fi! ... şi-a fost ce-a fost.

Ieşim în stradă Doleanţa nu se şterge, Dar la miting - cu sfială, Cu poliţia se merge Doar cu riscuri... la „plesneală”.

Unor politicieni Le-aş vrea – la unii dintre noi, Lăsînd total de-o parte gluma, Nu judecata de apoi...

Ci judecata de acuma.

Revoluţie istorică Ne-am ridicat, ne-am răzvrătit Cînd ne cuprinse sărăcia, Şi Dumnezeu ne-a pedepsit, Ne-a pus pe cap... democraţia.

NAE BUNDURI

RM

3

Vineri, 24 mai 2019

De ce nu se înțeleg ungurii cu românii nici în mormintele din Cimitirul Internațional al Eroilor din Valea Uzului?

Crucile a zeci de eroi români, amplasate de primăria orașului Dărmănești în Cimitirul Internațional al Eroilor Valea Uzului, au fost profanate de către un ,,grup de inițiativă maghiar”, după cum se arată pe site-ul Erdely.ma. Pentru că sînt considerate a fi ,,amplasate ilegal”, monumentele au fost acoperite cu saci de gunoi, de culoare neagră, legați cu scotch!

Locul este subiect de dispută, de ani buni, între UDMR și autoritățile locale, fiind situat la granița județelor Bacău și Harghita.

Istoria cimitirului militar din Valea Uzului La un veac după luptele dintre ostașii români și unguri pe Valea Uzului din Carpații Orientali, liniștea eroilor căzuți pe front este tulburată de disputa dintre maghiari și români pentru Cimitirul militar internațional. În 1916-1917 au murit acolo mii de soldați români, unguri, germani, austrieci, slovaci, sîrbi și ruși, iar alte cîteva sute în toamna anului 1944. De ce nu sînt lăsați morții în pace de disputele dintre unguri și români?

Primul cimitir militar în Valea Uzului a fost făcut de divizia 39 austro-ungară în anul 1916 lîngă cimitirul civil. Nu știm dacă ungurii au îngropat doar soldații maghiari decedați sau și pe cei ai inamicului, români și ruși. Într-un studiu maghiar, autorul afirma că 408 soldați ruși au fost găsiți morți și îngropați în urma luptelor din 8 martie 1917. Nu scrie unde au fost îngropați. Este foarte posibil ca pentru soldații ruși și români decedați rămași în teritoriul controlat de unguri să fi fost făcute doar niște gropi comune. Dar în cimitirul militar au fost îngropați sigur cei 29 de ostași unguri și 4 germani morți în bătălia din 8 martie 1917.

Alături de ei au fost îngropați soldații unguri, austrieci și germani căzuți în timpul luptelor din octombrie 1916, precum și cu ocazia luptelor de uzură ulterioare.

Numărul celor decedați a crescut cu cei grav răniți în lupte, care nu au supraviețuit. În 1927, în cimitir au fost înhumați 1.306 eroi de diverse naționalități. Numele și data morții erau cunoscute doar pentru o parte a celor îngropați. Data morții din registrul întocmit de Societatea Cultul Eroilor cu acea ocazie atestă că acolo au fost înhumați și cei decedați în confruntările de uzură. Pe lîngă soldații unguri și germani, îngropați în anul 1917, aici au fost aduse corpurile altor soldați români și ruși găsite pe văile și culmile din jur, al căror nume a rămas necunoscut, putînd fi identificată pentru unii doar armata din care făceau parte după resturile de uniformă. Conform listei din 1927, în Cimitirul militar din Valea Uzului erau îngropați nu doar soldați unguri, ci și germani, ruși, români, sârbi, austrieci. Din această cauză cimitirul are un caracter internațional și nu poate fi considerat un cimitir exclusiv unguresc.

Deoarece în zonă se afla o divizie a armatei austroungare, nr. 39, formată în special din soldați maghiari, decedații unguri au beneficiat de mai multă atenție din partea camarazilor lor și a rămas peste timp numele lor împreună cu data decesului consemnată pe crucile din 1917, refăcute și consemnate într-un registru în 1926-1927. În perioada comunistă, atenția acordată cimitirului a fost redusă, ceea ce a determinat degradarea crucilor.

La scăderea interesului autorităților române a contribuit și izolarea cimitirului în mijlocul munților, pe un drum puțin circulat, precum și părăsirea treptată a satului Valea Uzului de către locuitori. După căderea regimului comunist, cimitirul internațional al eroilor de pe Valea Uzului a fost redescoperit de către autoritățile maghiare de la Budapesta, care au efectuat, împreună cu maghiarii din Sînmartin (jud. Harghita) lucrări de reorganizare a lui sub pretextul curățirii și conservării. Vechile cruci, multe deja putrezite sau dispărute, au fost înlocuite cu

cruci noi de lemn. Lucrările de refacere au avut loc în 1994 și 1998 cu ajutorul financiar al guvernului maghiar și al fundației Bethlen Gabor. În contextul Centenarului Unirii din 1918, Primăria orașului Dărmănești a depus un proiect la Ministerul Culturii pentru amenajarea Cimitirului Internațional de pe Valea Uzului, pentru care a obținut o finanțare de 65.000 lei. Restul banilor necesari pentru amenjare, pînă la suma de 300.000 lei, au fost obținuți din resurse locale și de la Ministerul Apărării Naționale. Au fost puse 52 de cruci de piatră pentru soldați necunoscuți și a fost ridicată o troiță. Festivitatea de inaugurare ar fi trebuit să aibă loc în 17 mai a.c., conform unui anunț oficial, dar a fost amînată după ce UDMR a protestat față de intenția autorităților locale și a cerut guvernului Dăncilă să împiedice ceremonia.

„Maghiarizarea“ cimitirului internațional din Valea Uzului Reamenajarea cimitirului de către autoritățile maghiare în 1994-1998 a avut ca scop maghiarizarea cimitirului, dovedită și de inscripțiile afișate. Lăudabil este că istoricii maghiari au identificat pe baza documentelor numele majorității soldaților morți în bătăliile din 19161917, respectiv 1944.

Din Divizia 39 a armatei austro-ungare făceau parte regimente cu soldați maghiari și slovaci, ultimii înregistrați cu numele maghiarizate. Cel puțin în cazul regimentelor 9 și 10, cu sediul la Miskolc, cercetările au permis identificarea majorității celor decedați. Pe tablele de marmură sînt cîteva sute de nume, ceea ce arată că restul, pînă la 1.306 de morminte, sînt în cea mai mare parte ale altor soldați români și ruși, neidentificați. În 1994, conform presei, au fost profanate mormintele soldaților nemaghiari prin schimbarea numelui sau etniei, fiind tratați ca soldați maghiari necunoscuți. De exemplu, potrivit registrului din 1927, la poziția 763 era îngropat soldatul român Gheorghe Cosma. Data morții, 29 martie 1917, sugerează că a fost rănit și a căzut prizonier în timpul ofensivei maghiarogermane de la începutul lunii respective. După profanarea mormintelor de către asociațiile ungurești în 1994, pe mormîntul lui Gheorghe Cosma este o cruce pe care scrie ,,soldat maghiar necunoscut”.

Potrivit panourilor de informare în limbile maghiară, română, germană și engleză de la intrarea în cimitir, aici se află peste 650 de morminte ale soldaților din armatele austro-ungare și germane căzuți în primul război mondial.

Nici vorbă de vreun soldat român sau rus! Iar diferența dintre 650 și 1.306 este inexistentă. Cineva nu mai știa matematică în 1994? Sau nu mai contau mormintele nemaghiare? Înțelegem că astfel activiștii unguri admit că soldații români și ruși nu au fost înmormîntați de către autoritățile militare maghiare în urma luptelor din 1916-1917?!

Unde sînt soldații români și ruși morți în acele bătălii, ale căror trupuri au rămas în teritoriul controlat de divizia austro-ungară 39? Acest caz este mult mai grav decît profanarea mormintelor din 1994, pentru că, dacă se neagă înmormîntarea soldaților români și ruși, ar trebui să înțelegem că „bravii“ soldați maghiari nu au respectat tratatele internaționale în vigoare atunci și nu au tratat cu respect soldații decedați ai inamicului!

Scandalul maghiaro-român pentru Cimitirul Internațional din Valea Uzului Proiectul de reamenajare a unui segment din cimitir în memoria soldaților români a provocat un scandal mediatic și diplomatic între unguri și români. Maghiarii îi acuză pe români că au profanat cimitirul, invocînd planul cimitirului din 1917, fără să țină cont de cimitirul din 1927. Profanarea de morminte este gravă, pentru că este o infracțiune pedepsită de Codul Penal. Primarul orașului Dărmănești susține că cele 52 cruci de piatră au fost ridicate pe un segment fără cruci din cimitir, deci nu poate fi vorba de

chioapt oile Şchioapătă oile, vin lupi-n haită Să smulgă Ardealul iarăşi din ţară, Şchioapătă oile, unii se vaită, Vor Transilvania austro-ungară.

Cic-ar fi fost alta istoria, Că le plăcea iobăgia la toţi, Cică răscoala condusă de Horia E o minciună inventată de moţi. Şchioapătă oile, unii profită, Ca şi măgarii, răgind doar minciuni, Că românimea a fost fericită În Transilvania condusă de huni. Şchioapătă oile, lupi-s pe ele, La Cluj trădarea e mizer ideal, Vor iar Imperiu, pămînturi, castele, Vor maghiarimea stăpînă-n Ardeal. Şchioapătă oile, ani sînt o sută, Ţara e bătrînă şi noi în impas, Naţiunea-i surdă, oarbă şi mută, Pînă şi ciobanul e şi mut şi sas.

Numai pe sub nouri, Munţii Apuseni Risipesc ecoul buciumelor rare; Freamătă pe-alocuri moţii ardeleni...

De-o sută de ani, România-i mare! Şchioapătă oile, lupi-s la pîndă, Gorunul lui Iancu însă străjuieşte, Şi pe-aceia care ţara vor s-o vîndă, Îi va legăna, lin, ardeleneşte.

VIOREL BOLDIŞ profanare. Crucile sînt fără nume, ceea ce înseamnă că prin ele este cinstită memoria oricărui soldat îngropat în acel cimitir, indiferent de etnie.

O problemă ridicată de contestatari este cea a teritorialității. Cimitirul este revendicat de comuna Sînmartin din județul Harghita, care invocă H.G. 299 din 2010, Anexa 15. Într-adevăr, în acel document cimitirul apare în inventarul bunurilor publice ale comunei Sînmartin. Însă invocarea acesteia este incorectă, deoarece cimitirul a fost introdus în H.G. automat în urma propunerii venite de la Consiliul Local Sînmartin, care a inclus cimitirul în lista bunurilor inventariate în Hotărîrea Consiliului Local 20 din 2007. Nimeni din Guvern nu a stat să verifice veridicitatea datelor, ele au fost semnate automat, mizîndu-se pe corectitudinea autorităților locale. În documentația necesară finanțării și executării lucrărilor se află un extras de carte funciară, care atestă că acest cimitir se află pe teritoriul orașului Dărmănești.

Cel puțin pînă la reforma administrativă din 1968, satul Valea Uzului s-a aflat în hotarele comunei Sînmartin. Chiar și harta din 1916 arată că granița dintre România și Ungaria era situată la est de satul Valea Uzului. Prin reforma administrativă din 1968 s-au reconfigurat unitățile administrativ-teritoriale ale întregii țări. Limita dintre județele Bacău și Harghita este undeva pe Valea Uzului, însă lipsa unor măsurători exacte pe teren permite diverse interpretări. Disputa dintre Dărmănești și Sînmartin pentru stabilirea limitelor teritoriale este veche de cîțiva ani, însă nu a pornit de la cimitir, ci de la „interesul“ pentru păduri. Ne întrebăm dacă nu cumva acest incident regretabil, determinat de zelul patriotic al unor români și unguri, este exploatat mediatic și diplomatic de către partea maghiară în contextul alegerilor europarlamentare. Despre proiectul de amenajare a cimitirului se știa încă de anul trecut, însă abia acum, în plină campanie electorală, subiectul a fost adus în atenția publică. Oare de ce doar acum este adus în atenția publicului maghiar și român? Întrebăm pentru că nu este singurul instrument extremist antiromânesc al campaniei electorale maghiare.

Sursa: HISTORIA.RO

4

Vineri, 24 mai 2019

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Atenție la cum votăm

Cînd, alegătorule, vom scăpa de netrebnicii din parlamentul ţării noastre, care zic că se ocupă de sănătatea poporului, de educația în școli a copiilor şi nepoţilor noştri?... În campania electorală zic că fac spitale şi şcoli, iar la sfîrşit de mandat te trezeşti cu buza umflată, căci ei te-au furat la greu. Cînd, omule, vei trăi şi tu în linişte şi cu bucata de pîine pe masă, fără teama că a doua zi nu ai ce pune în lingură? Cînd, omule, vei scăpa de plata facturilor mereu umflate, la gaze, apă, curent electric, fie că e vară şi soarele arde de topeşte pietrele din albia rîurilor, fie că-i iarnă cu geruri cumplite? De la o lună la alta, facturile vin în cutia poştală cu preţurile mereu mărite. Cum poți, omule, să îţi vinzi conştiinţa pe un tricou sau o şapcă cu însemnele vreunui partid? Cum de te laşi manipulat, în aşa hal, de aceşti profitori găunoși? Cu toate diplomele și ,,doctoratele” lor, dacă ar fi ca mîine să li se închidă uşile partidelor politice şi nu ar mai beneficia de nici o funcţie publică, ei n-ar mai fi în stare de nimic. S-ar duce pe apa sîmbetei reputaţia de care se bucură în prezent... Ei trăiesc bine, pentru că tu le-ai dat votul... Nu ţi-ai făcut ţie rău, ci nouă, tuturor oamenilor de bună credinţă, plătitori de taxe şi impozite ca să-ţi crească ţie pensia, ajutorul social, sau să beneficiezi de gratuitate pe mijloacele de transport în comun... Oare cînd te vei lumina la minte, omule, să analizezi cum stau lucrurile în realitate, încotro vrei să mergem ca naţiune, şi să votezi pe cel mai bun om politic, corect, cinstit, şi fără gînduri ascunse? De ce, omule, nu te gîndeşti de nouă ori înainte de a intra în cabina de vot, să zici ca ei şi să faci ca tine? Pentru că ştampila este în mîna ta...

Cînd te duci la alegeri cu noaptea în cap, dacă votezi ce-ți spun alții, în schimbul unor atenţii, înseamnă că degeaba ţi-ai stricat somnul dimineţii şi ţi-ai irosit timpul... Te înţeleg, aşa votezi, că aşa ai învăţat... Şi iată că de la alegerile democratice, din decembrie 1989, au trecut aproape treizeci de ani, adică şase cincinale de-ale fostului preşedintele, Nicolae Ceauşescu, care

cîte n-ar fi făcut pentru tine, pentru noi toţi, să trăim mai bine...

Cu ce ne-am ales? Cu nimic... Boli, suferinţă... Dezastru. Ce zici, omule, am, sau n-am dreptate? Eu nu te cert și nu te judec.

Nu am dreptul acesta. Dar, te rog, nu mai vota pentru o sticlă de ulei sau o brichetă... Cei pe care i-ai tot votat pînă acum te-au ,,făcut” la buzunar şi te-au lăsat fără copii şi nepoţi în bătătură, că au plecat în lumea largă... De ce?... Din cauză că ai votat fără chibzuinţă, pentru o găleată de plastic şi un cozonac prins de clanţa uşii... Întotdeauna te-au sfidat, nimic din promisiunile din campanie nu s-a realizat. Nici nu s-a uscat bine cerneala de pe votul tău, că uite cum curg birurile pe tine... Nu te mai plînge... Stai şi mănîncă seminţe în faţa blocului. Cînd e vorba de vreun miting, sînt destui care vor lupta şi pentru drepturile tale... Tu mergi la vot, votează, vezi care-ţi oferă mai multe vorbe goale... Acum te plîngi că nu mai suporţi, că sănătatea îţi joacă feste şi portofelul ţi-e tot mai gol, în ciuda creșterii punctului de pensie, a salariilor... Au crescut, dar nu pentru alde noi, păduchioşii!... Să te compătimesc? Să-ţi plîng de milă? Nu voi face nici una, nici alta, în schimb, îţi spun că mulţi dintre cei pe care tu i-ai votat, peste ani, se vor regăsi la lada de gunoi a istoriei... Te-ai bucurat cînd ai găsit în uşa casei o punguţă cu mici atenţii de la ei, sau cînd ai primit-o în parc, în timp ce te plimbai cu nepotul ori cu nevasta... Practic, te-ai ales cu o biată pomană de la un partid sau altul... Dar, atenţie, acei politicieni au primit de la tine, în schimb, un vot confortabil, care le va aduce avantaje grase doar lor... Iată ce lecţie de moralitate oferi tu, omule, nepotului tău, pe care azi îl ţii de mînuţă în parc şi-l bucuri cu o gumă de mestecat străină, a cărei aromă, pînă în decembrie 1989, nu ai avut ocazia să o savurezi... În schimb, ai fost acasă la tine, cu ai tăi, la masă. Dar cînd nepotul tău - care mai tîrziu se va trezi, ca un miel rătăcit de turmă, în această globalizare - o să te întrebe, privind în sus, la ceruri, către tine, cine este el şi care e ţara lui, tu ce ai să-i răspunzi, alegătorule?

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Alba Iulia, locul unde s-a scris un noian de istorie

Pe vremea romanilor s-a numit Apullum. Pe urmă, Bălgrad. Și apoi Alba-Iulia. Dar oricum se va fi numit, a fost tot o cetate și un oraș dintr-o străveche istorie daco-romană. O cetate folosită și păstrată, timp de milenii, modificată și mereu refăcută, după fiecare prădăciune, după fiecare molimă, după fiecare incendiu, mereu reîntinerită, pînă în acest veac al nostru.

Sînt deosebit de impresionante vestigiile dacice și protodacice găsite aici, pe promontoriul de la confluența Ampoiului cu Mureșul, așa după cum impresionează și marmorele romane, reprezentînd ori zei ca Apollo, ori comandanți militari romani. Chiar dacă ai defila numai prin fața sarcofagelor romane, din piatră sau marmoră, înșirate azi în lapidarele muzeului din Alba Iulia, și încă te-ar cuceri puternica romanitate care a stat aici, s-a străduit să muncească și să creeze, să-și înveșnicească puternica amprentă culturală. Chiar dacă ai da doar un simplu ocol zidurilor cetății, mai vechi și mai noi, din vremea cînd, între 1542 și 1690, orașul de pe Mureș a fost capitala voievodatului Transilvania, și tot te-ar vrăji noianul de istorie scrisă aici. A fost aceea o vreme, o eroică vreme, vrednică de pana cronicarului, vreme cînd Suceava, Tîrgoviște și Alba Iulia rezistau, trinitate a vitejiei și jertfei românești, în fața valului otoman. Rezistau atunci cînd Bălgradul se prăbușise sub copită ismailiteană.

Rezistau cînd cavalerii unguri, înfrînți în

mlaștinile de la Mohacs, n-au mai putut apăra Ungaria, iar Soliman Magnificul a prefăcut Buda în pașalîc. Rezistau prin eroismul și jertfa poporului român.

Albei Iulia i-a fost hărăzită gloria de a-l primi cu strălucit alai pe Mihai Vodă Viteazul, după biruința de la Șelimbăr, împotriva trufiei și a zăpăcelii politice a Bathoreștilor. Pe Mihai Vodă îl chema în Transilvania nu numai nevoia unei

alianțe antiotomane, nu numai opera unui front comun și unic pe Carpați și la Dunăre, nu numai glasul dreptății împotriva abuzului ismailitean, nu numai vocea libertății poporului, ci, de bună seamă, și acel simțămînt de frate, care încă nu înflorise, încă nu căpătase chipul luminos al noțiunii de conștiință națională, dar care se manifesta ca un instinct de solidaritate, ca o poruncă lăuntrică a ființei poporului român. Acest glas a ascultat și a urmat biruitorul de la Călugăreni. L-a urmat în ciuda tuturor temătorilor și a povățuitorilor întru prudență și cumințenie.

Dar ideile mari cer jerfe mari.

Chiar Teodora, mama lui Mihai, i-a atras luarea aminte: dacă pornești în Transilvania, ,,îți vei lăsa gîtul acolo”.

Mihai Vodă știa foarte bine că, pentru popor, pentru țară, pentru istorie, prețuia de o mie de ori mai mult să-și lase ,,gîtul acolo”, în sfințit pămînt transilvan, decît să-și cruțe zilele plecînd grumazul sub jug otoman.

Să privim tabloul intrării lui Mihai Vodă în Alba Iulia și să ne bucurăm că istoria a găsit om ca dînsul, om al marii cutezeanțe, de a se împodobi cu titlul de domn al Țării Românești, al Transilvaniei și al Moldovei. De atunci, din 1600, pentru românii de pretutindeni, Alba Iulia a devenit simbolul Unirii. Dar acest oraș, ca o inimă a Transilvaniei, alimentată de aorta puternică a Mureșului, n-a avut parte numai de clipe fericite. În celula de deasupra porții Sf. Gheorghe au stat închiși Horea și Cloșca, în 1785. Se mai văd și azi lanțurile și ghiulele de piatră care i-au ținut acolo, în noapte și suferință. A curs sîngele lui Horea, strivit pe roată, și pămîntul sfințit al al Albei Iulia l-a primit cu acea fierbinte sărutare de mamă care-și plînge pruncul sfîșiat de fiare, fără să-și piardă nicicînd nădejdea că alți feciori va zămisli, și încă mai vrednici s-ar arăta spre prăbușirea fiarei despotice, cu ghiarele răsfirate pe Carpați.

Alba Iulia l-a văzut și pe Avram Iancu pus sub paza jandarmilor habsburgici și a lăcrimat, de bună seamă, cînd ,,Craiul Munților” a fost pălmuit de-un netrebnic om al ,,drăguțului de împărat”.

A fost Alba Iulia și centru cultural românesc, în multele veacuri ale Evului Mediu. A fost, deci, cetatea cea bogată în

RM

nchinare

La „Rugăciunea unui dac” mă-nclin, După milenii de istorii false! Şi mă-nfior de-acel cumplit destin, Cînd Templele Credinţei i-au fost arse. „La Rugăciunea unui dac” din Cer, Fiinţa mea evlavios se pleacă!

Dacii liberi dreptul lor îşi cer: Urmaşii să le fie demni în Ţara Dacă!

La ,,Rugăciunea unui dac” gîndesc…

Zvîrlit în noaptea lumii abisale! În Panteonul daco-românesc E documentul oprimării sale!

La ,,Rugăciunea unui dac” mă-nalţ Pe Ceahlău la vîrful Toaca...

De-acolo sus, Carpaţii se văd lanţ Şi se rosteşte Zee, geto-daca!

Din vîrful ’naltului Ceahlău, Frumos se vede Ţara Transilvană...

Dar măreţia ei, s-a prăbuşit în hău, Cînd a cotropit-o acvila romană!

La ,,Rugăciunea unui dac” revin, Cu fiecare vers spre-a-l înţelege…

Da!... Este un blestem divin, Rostit de Decebalus Rege!

Decebal a fost trădat Şi obligat să bea otravă!

Poporul, sînge-amestecat, A trăit cu inima bolnavă!

La migratori el s-a supus Şi la Imperii a fost slugă, De la Nistru la Apus, Bejenie a fost, şi fugă! În „Rugăciunea unui dac”, eu am O ultimă speranţă salvatoare! Şi-n Eminescu un balsam...

Ce vindecă Poporul de trădare!

FLORIN IORDACHE toate, cetatea din inima Transilvaniei, ca și Tîrgoștea, ca și Suceava, a fost arie de multe dureri și de cîteva bucurii. Durerile să le tăcem, înăbușite în criptele istoriei.

Să ne amintim doar de marea bucurie de la 1 Decembrie 1918. Înfrînt în război, imperiul habsburgic se părăbușea. Multiseculara tiranie se desfăcea în fărîme, sub vijelioasa mînie a popoarelor, ținute sub jug atîta amar de vreme. Poporul din Transilvania se lansa cu ardoare revoluționară în furtuna evenimentelor. Și la 1 Decembrie 1918, o sută de mii de țărani, meșteșugari, intelectuali, reprezentanți ai românilor din toate colțurile Transilvaniei, se adunau pe platoul cetății de la Alba Iulia și pecetluiau ceea ce de mult era hotărît și pecetluit în istoria și în inima poporului: Unirea Transilvaniei cu România. Acolo, în Transilvania, s-a răspîndit, întîia oară, încă din 1848, ,,Hora Unirii” a lui Vasile Alecsandri.

De aceea, de cîte ori trec prin Alba Iulia, mă opresc o clipă în fața clădirilor care l-au adăpostit pe Mihai Vodă Viteazul și îmi plec fruntea în fața sălii unde, la 1 Decembrie 1918, reprezentanții românilor transilvăneni au împlinit visul și vrerea celor adunați pe Cîmpul Libertății de la Blaj, în mai 1848: ,,Vrem să ne unim cu țara!”...

DUMITRU ALMAȘ (1908-1995)

RM

5

Vineri, 24 mai 2019

Atitudini«Polemici BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Un portret anecdotic al lui Brâncuși L-am cunoscut personal pe Brâncuși foarte tîrziu, în cei din urmă ani ai vieții sale, la pictorul Istrati, al cărui atelier se afla în Impasse Ronsin, chiar în fața celui al sculptorului, despărțit de o străduță de un metru lățime. ,,Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese teatru?”, îl întrebase Brâncuși pe Istrati. ,,Adu-mi-l într-o seară, vreau să-l cunosc”. Bineînțeles, admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se și despre om. Știam că era arțăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Îi alunga, acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecționarii care veneau să-l vadă pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile. Îi îndepărta, amenințîndu-i cu bîta, și pe admiratorii sinceri și naivi care-l supărau.

Existau, totuși, cîțiva rari privilegiați și privilegiate pe care Brâncuși, neputînd trăi mereu cu totul singur, îi primea și îi răsfăța: aceștia sau acestea erau invitați să ia parte la mesele lui, în același timp fruste și rafinate, în alcătuirea cărora intrau un nemaipomenit iaurt pe care Brâncuși îl pregătea el însuși, varză crudă acrită, castraveți sărați, mămăligă și șampanie, de pildă. Uneori, după desert, cînd era foarte bine dispus, Brâncuși făcea o demonstrație de dans al pîntecelui, înaintea vizitatoarelor sale, care savurau cafeaua turcească. Am apucături rele. Acesta-i, fără îndoială, motivul pentru care nu sufăr relele apucături ale altora.

Am șovăit îndelung pînă să mă duc să-l văd pe Brâncuși: îmi era de-ajuns să-i contemplu operele, cu atît mai mult cu cît îi cunoșteam teoriile fundamentale, foarte adesea spuse celor ce-l ascultau, foarte des repetate de aceștia. Mi s-a adus la cunoștință ura, desprețul lui față de sculptura ,,biftecurilor”, pe care am numi-o astăzi sculptura figurativă, adică aproape toată sculptura cunoscută de la greci pînă în zielele noastre. Știam că-i era dragă formula asta și că-i plăcea foarte mult s-o lanseze în capul orcui îl asculta. Pitorescul persoanei sale nu mă atrăgea în mod deosebit: nu mai voia să dea mîna cu Max Ernst pentru că acesta, susținea Brâncuși, l-ar deochea și pentru că l-ar fi făcut să cadă și să-și scrîntească glezna, uitîndu-se cu ură la el. Și Picasso îl scîrbea pe Brâncuși, căci, după acesta din urmă, ,,Picasso nu făcea pictură, ci magie neagră”. Într-o seară de iarnă, mă dusesem în vizită la Istrati.

Stăteam așezați în tihnă în jurul sobei, cînd ușa se deschise. Brâncuși intră: un bătrînel de 80 de ani, cu reteveiul în mînă, îmbrăcat în alb, pe cap cu o căciulă înaltă de blană albă, cu o barbă albă de patriah și, firește, ,,cu ochii sclipind de răutate”, cum ne spune așa de bine zicala. Se așeză pe un scăunel, îi fui prezentat. Se prefăcu că nu nu mi-a înțeles numele. Îi fu repetat, de 2-3 ori. Apoi, arătîndu-mă cu capătul bățului: - Ce face la viața lui?

- E autor dramatic!, răspunse Istrati, care-l prevenise totuși.

- Ce e?, întrebă iarăși Brâncuși.

- Scrie piese, ... piese de teatru!.

- Piese de teatru?, se miră Brâncuși.

Apoi, întorcîndu-se triumfal către mine și privindumă în față: - Eu, unul, urăsc teatrul. N-am nevoie de teatru. Mă doare-n cot de teatru!

- Și eu îl urăsc și mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu teatru. E singurul motiv, îi spusei.

Mă privi cu ochiul lui de bătrîn țăran șiret, surprins, neîncrezător. Nu găsi pe loc o replică destul de jignitoare.

Reveni la atac după 5 minute: - Ce credeai despre Hitler?, mă întrebă el.

- N-am o părere despre treaba asta, răspunsei eu cu nevinovăție.

- A fost un om de ispravă!, scrigă el, ca pentru a-mi arunca o sfidare. Un erou, un neînțeles, o victimă!

Apoi se avîntă într-un extaordinar, metafizic, confuz elogiu al ,,arianismului”.

Istrati și soția lui erau la pămînt. Eu nu mă urnii din loc. Știam că, pentru a-și întărîta interlocutorii,

contrazicînd ceea ce credea că este gîndul lor, își manifestase, rînd pe rînd, cînd ura față de nazism, cînd pe cea față de democrație, de bolșevism, de anticomunism, de spiritul științific, de modernism, de antimodernism ș.a.m.d. Închipuindu-și, poate, că avea de-a face cu un admirator naiv, lacom de cea mai neînsemnată dintre vorbele sale, ori dîndu-și seama că nu va reuși să mă scoată din sărite, Brâncuși renunță. Se lansă într-un mare discurs, cum mă așteptatm, împotriva biftecurilor; povesti amintiri, cum venise la Paris, de pe malurile Dunării, făcînd o mare parte din drum pe jos; ne vorbi și despre ,,ioni”, principii ale energiei cosmice care străbat spațiul, și despre care spunea că-i zărește cu ochiul liber, în razele soarelui. Se întoarse către soția mea, îi reproșă cu asprime că nu poartă părul destul de lung, apoi agresivitatea lui se liniști. Fu cuprins deodată de o bucurie copilărească, ochiul i se destinse, se

,,Pietrele genialului Brâncuși, avînd ca viziune nașterea și moartea lumii, stau neclintite ca niște menhiri într-un spațiu viu. Sculptorul dorea să creeze un univers mitic, pe care arcul istoriei universale să-l cuprindă și să-l asimileze în zona sa”. (Nichita Stănescu)

Cugetări ale lui Brâncuși despre artă

Constantin Brâncuși

Eugen Ionescu

ridică, ieși ajutîndu-se cu bastonul, lăsă ușa deschisă spre frig, reveni peste cîteva minute, cu o sticlă de șampanie în mînă: nu ne mai purta pică, ne simpatiza. Îmi fu dat, după aceea, să-l revăd pe Brâncuși încă de 4 sau 5 ori înainte de moarte. După ce a fost în clinică pentru a-și îngriji un picior rupt, nu și-a mai părăsit atelierul. Avea un aspirator, ultim model. Însă cînd se afla vreo fremeie printre vizitatorii săi, profita ca s-o roage să-i măture atelierul, cu o mătură adevărată. Avea telefonul pe noptieră și mai avea un sac plin cu pietricele. Cînd se plictisea prea tare și dorea să sporovăiască cu vecinul lui, lua un pumn de pietre, își deschidea ușa și le arunca în ușa vecinului, ca să-l cheme: nu-i dădea prin minte să telefoneze.

Era foarte aproape de sfîrșitul lui, cînd soția și fiica mea, care avea 11 ani, se duseră să-l vadă. Stătea culcat, cu căciula lui de blană pe cap, cu bastonul la îndemînă. Soția mea e încă foarte emoționată la amintirea aestei ultime întrevederi. Zărind-o pe fiica mea, Brâncuși fu cuprins de o mare emoție. I-a ținut, pe jumătate jucîndu-se, pe jumătate sincer, un discurs de dragoste. A lăudat-o că poartă părul lung, i-a lăudat mult ochii frumoși. Bătrînul acesta cu barbă albă îi spune, duios, ținînd-o de mînă: ,,Logodnica mea mică, te așteptam dintotdeauna, sînt fericit că ai venit. Vezi tu, eu sînt acum foarte aproape de bunul Dumnezeu. Nu trebuie decît să întind mîna să-L prind”. Apoi a destupat o șampanie ca să sărbătorească logodna.

S-ar fi putut crede că Brâncuși e un artist primar, instinctiv, rustic. Opera lui, în același timp elementară și subtilă, este expresia unei gîndiri artistice (și prin asta, filosofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate.

Creație, totuși, în primul rînd. Cu totul lipsit de ceea ce se numește ,,cultură”; la distanță de ceea ce se ia drept ,,viața intelectuală a unei epoci” și care nu este decît ziaristică sau expresia ei livrescă, Brâncuși era totuși, pe de altă parte, incomparabil mai cultivat decît oamenii de litere, ,,gînditorii”, pionii ce-și agață pe piepturi brevetul de ,,intelectual” și nu înțeleg nimic din el, aiuriți cum sînt de lozincile, simple sau complexe, pe care le iau drept adevăruri sau drept cugetări de-ale lor, personale.

Brâncuși era cu mult mai puternic decît toți doctorii.

Era cunoscătorul cel mai informat despre problemele artei. Asimilase întreaga istorie a sculpturii, o dominase, o depășise, o respinsese, o regăsise, o purificase, o reinventase. Degajase din ea esența. (...)

EUGEN IONESCU

* „Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă - fără pată şi fără urmă de autor... Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată poate în singura realitate valabilă“. * „Eu vă vorbesc numai despre acea sculptură care posedă viaţa ei proprie; iar nu despre una care ar avea vreo formă asemănătoare vieţii. De altfel, întotdeauna: teoriile simple şi pure sînt eşantioane fără de valoare; numai acţiunea contează”. * „Înălţimea în sine a unei opere nu vrea să vă spună nimic. Este întocmai ca lungimea unei bucăţi muzicale. Însă proporţiile interioare ale obiectului acelea vă spun totul“. * „O sculptură desăvîrşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o priveşte“. * „Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza!

Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerînd fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decît măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă... Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte... Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămînă şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul“. * „Să dai senzaţiile realităţii, astfel cum ni le procură Natura însăşi, fără însă a reproduce sau a imita, este astăzi cea mai vastă problemă a Artei. A crea un obiect care îţi dă prin propriul său organism ceea ce natura face prin miracolul ei etern, este ceea ce arta îşi doreşte. Şi a realiza aceasta, înseamnă a intra în spiritul universal al lucrurilor şi nu a te limita la imitarea imaginii lor. O operă de artă astfel concepută va tinde către echilibrul absolut; iar echilibrul absolut rămîne perfecta expresie a Frumosului“. * „Un monument depinde întotdeauna de locul anumit pe care îl alegi şi de cum va răsări sau va apune soarele deasupra lui, de însăşi materia înconjurătoare...“. * „Prefer să creez aceste sculpturi şi să greşesc; decît să nu greşesc şi să recreez pe Venus din Milo - căci Venus din Milo a mai fost creată odată şi este, vai, insuportabil de bătrînă“. * „Eu nu fac decît să împing graniţele Artelor şi mai adînc - în necunoscut“. * „Eu am făcut piatra să cînte - pentru Umanitate“. * „Nebuni sînt toţi aceia care consideră sculpturile mele drept abstracte. Ceea ce cred ei că este abstract - este tot ceea ce poate fi mai realist, căci realul nu însemnează forma exterioară a lucrurilor - ci ideea şi esenţa fenomenelor“.

Sursa: „Aforismele lui Brâncuși“, de Constantin Zărnescu

6

Vineri, 24 mai 2019

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Polemici«Controverse ntoarcerea n sens Balsamuri spirituale (119) Întoarcere în timp (12) Comunismul, care se credea ,,stăpînul lumii”, ca și capitalismul, care se crede ,,stăpînul lumii”, amblele reprezintă doar succesiunea în timp a unor idei răzlețe, care n-au avut o finalizare concretă în beneficiul omenirii. Poate o finalizare mai concretă vor avea europarlamentarii care ne reprezintă la Bruxelles, pentru europenizarea spre care se tinde, începută la jumătatea secolului trecut, dramatic întreruptă de cel de-al II-lea război mondial, țara noastră intrînd sub imperiul totalitar, care a impus doctrina sovietică tuturor țărilor din ,,lagărul socialist”. Stalinismul a dominat în România pînă în anul 1960, cînd, treptat, este înlocuit de o politică naționalistă și, pentru o perioadă cuprinsă între anii 1962 și 1977, viața a cunoscut o oarecare destindere către valorile civilizației occidentale, făcîndu-se încercări pentru delimitarea de sovietici, mai ales cînd la conducerea statului a venit Nicolae Ceaușescu. Un rol benefic în acest sens l-au avut traducerile din literatura universală, editurile Univers, Meridiane, Minerva (Biblioteca pentru toți) și revista Secolul 20, astfel că a început să bată un vînt de libertate în cultura română, prin generația 1960, în care s-au remarcat Nichita Stănescu, Marin Sorescu și alții.

Am sperat că, în sfîrșit, europenizați, ,,vom trăi mai bine”, odată cu aderarea noastră la U.E.

Nostalgie

Poem de M. Steriade Clipele se-ntrec ca fulgii De zăpadă prin grădini, Ochii mei sînt plini de spini, Inima de vreascul rugii...

Stau întinsă-n vis și-n gînduri, Totul pare-așa firesc.

Nu mai știu ce-i omenesc Ori divin, în aste rînduri.

Scriu să te vestesc că vin Țară din durerea-mi toată!

Dorul s-a schimbat în roată Și mă-mpinge spre destin.

Dar tu ești Fata Morgană Mai departe tu te pierzi Și se pierd munții mei verzi, Amintirea-mi este rană.

Mi-au venit în gînd aceste versuri, în timp ce eram la cura de tratament, și priveam spre cei trei copaci din centrul orașului, încărcați cu ciorchini de vrăbii gureșe, al căror ciripit au pecetluit, într-o seară, un destin cam încîlcit. Soarele, aproape purpuriu, își întindea mantia spre asfințit și, în amurgul roșiatic, apăru, însoțit de umbra sa, EL, omul care avea să-mi fie soț timp de mai bine de 30 de ani. Stăteam de vorbă cu o cunoștință.

Cînd a ajuns în dreptul nostru, s-a oprit, ne-a salutat, zicînd celei cu care mă aflam: ,,Te delectezi cu ciripit de păsărele?”. Am făcut cunoștință, apoi a plecat. Nici nu m-a băgat în seamă. Avea întîlnire cu prietena sa, Pupi, ingineră ca și el, ambii lucrînd la Uzina Electrică.

NICOLAE. Înalt, brunet, cu un fizic foarte plăcut. L-am privit și, în doar cîteva fracțiuni de secundă, am simțit că ne cunoșteam de cînd lumea, iar în gînd mi-am zis: ,,Fericită va fi femeia pe care o va lua de soție”. Și am fost. Am fost o femeie de invidiat pentru că soțul meu a fost la fel de îndrăgostit de mine, din prima pînă în ultima lui clipă de viață. Căsnicia noastră a fost de excepție. A fost... (va urma) LILIANA TETELEA

Adevărul despre Monumentul Eroilor Aerului din București (2) Prin intermediul lui V. Anastasiu, artista a comunicat de făcut. Membrii comitetului pot oricînd urmări şi permanent cu membrii Comitetului, încît, în urma cere lă­muriri asupra mersului acestei lucrări. Costul unui memoriu detaliat, în ziua de 11 iulie 1927, „între acelor 4 figuri şi ornamentaţiuni executate conform subsem­naţii, membri ai comitetului pentru ridicarea unui clauzelor de mai sus ale contractului este de lei 800.000. monu­ment al aviatorilor în oraşul Bucureşti, şi doamna Plata se va face în modul următor: 1) La facerea Lidia Kotzebue, sculptoră din Strada Brutari No. 1, contractului se va da ca acont 30% din preţ, 240.000 s-a încheiat următorul Contract: Membrii comitetului lei. 2) La terminarea studiului de ¼ mărime naturală, pentru ridi­carea statuei aviatorilor acceptă macheta 25% din preţ, 200.000 lei. 3) La terminarea figurilor în prezentată de Doamna Artistă Lidia Kotzebue şi îi mărime reală a monumentului, 20% din preţ, 160.000 încredinţează exe­cuţia pieselor de bronz, conform lei. 4) Restul de 25% se va achita doamnei sculp­toră machetei prezentate în dimensiunile la montarea definitivă a monumentului, arătate în memoriu, adică cele patru 200.000 lei. Orice neexecutare a vreuneia figuri, în măsură de 4-5 metri, cum din clauzele contractului de faţă, neexe­ şi toate omamentaţiunile în bronz. cutare de forţă majoră, afară de preţul Proiectul rămîne proprietatea aviaţiei şi monumentului care rămîne bine stabilit, doamna artistă nu poate să-l cedeze nici nu aduce rezilierea contractului. Părţile parţial, nici total altcuiva. Comitetul va vor stabili de comun acord modalitatea de pune la dispoziţia doamnei artiste un local aranjament. Preşedintele Comitetului C. unde se vor executa lucrările şi va delega Olănescu, Membrii dr. I. Cantacuzino, Mihail un membru spre a putea lua contact în Oromolu, general Rudeanu, dr. Anastasiu.

Lidia Kotzebue orice timp şi care va satisface nevoile şi Sculptor, Lidia Kotzebue”. Persoana de legă­ cererile doamnei sculptoră în conformitate tură între comitet şi artistă a continuat să fie cu prezentul contract. Doamna sculptoră se angajează doctorul Anastasiu, care o va scuti de multă alergătură. a termina studiul definitiv al monumentului în măsură Timp de trei luni toate obiecţiile au fost rezolvate, de 1 m figura (¼ mărime naturală a monumentului) la astfel încît, în ziua de 27 octombrie 1927, comitetul a 1 octombrie a.c., cînd va anunţa în scris pe delegatul considerat încheiat lucrul la machetă. comitetului. Comitetul se obligă ca în minimum 15 zile În scrisoarea trimisă prin dr. Anastasiu, C.C. de la anunţare să-i comunice obiecţiunile, dacă mai are Olănescu menţiona: „Mult stimată doamnă, am plăcerea de făcut, sau aprobarea definitivă pentru executarea a vă comunica că comitetul Monumentului Aviatorilor lucrării în mare (orice obiecţie fă­cută trebuie executată a aprobat definitiv macheta (1/4 mărime naturală) pe în timp de 10 zile cel mult). La expirarea acestui termen, care aţi prezentat-o. Aducîndu-vă felicitările sale pentru hotărîrea se va comunica de dl Preşedinte în scris, după frumoasa operă de artă concepută şi executată de Dvs., care d-na sculptoră se angajează a executa lucrarea în comitetul vă roagă să primiţi încredinţarea prea deosebitei mare turnată în ghips, cu toate detaliile, în termen de sale consideraţiuni”. Totul părea să decurgă perfect.

1 an. Doamna sculptoră se angajează a supraveghea Pentru executarea elementelor monumentului în construcţia, partea din piatră a monumentului mărime naturală, i s-a pus la dispoziţie o încăpere şi a turnatului în bronz cu montarea, aducînd la adecvată la Arsenalul Armatei. La rîndul lor, membrii cunoştinţa comitetului toate obiecţiunile ce ar avea comitetului au pornit o adevărată goană după fonduri,

Și iarăși mă trezesc cu tine-n gînd Frumoasa mea de dincolo de vers Și mă întreb, pe-o șoaptă răstignit: De ce n-avem noi loc în Univers?

Trec toate într-o tragică vîltoare, Ca sunetul toți anii noștri se petrec...

De ce n-avem noi loc în Univers iubito?

De ce în van și erele ne trec?

Privesc spre cer ca la o veche casă, În care ne-a zidit un Drept Părinte: Cu El în gînd, cu tine și iubirea, Precum un mag ce trece prin cuvinte. Și de-a rămas spre piscuri o cărare Pe care pașii noștri n-au pornit, Să o păstrăm spre era viitoare Din care ca lumină am venit. Și iarăși mă trezesc cu tine-n vers Ca taină ce nu-ncape-n Univers...

Adie vîntul, iarba se înclină Și noua eră ție ți se-nchină.

ILARION BOCA, 14 mai 2019 după materialele necesare fabricării şi înălţării monumentului, neuitînd să caute un loc de amplasare cît mai potrivit scopului. Însă, intrarea liberalilor în opoziţie şi, mai cu seamă, cutremurul provocat de prăbuşirea Bursei din New York, au marcat drastic eforturile comitetului.

Totuşi, noul inspector general al Aeronauticii, generalul de divizie Vasile Rudeanu, a refuzat să se dea bătut. A vizitat-o personal pe artistă în atelier, sfătuind-o să continue lucrul şi asigurînd-o, în numele comitetului, că îşi va primi drepturile cuvenite. De altfel, doctorul Anastasiu veghea aproape zilnic evoluţia lucrării, care, datorită dimensiunilor, nu era o treabă uşoară, mai ales pentru o femeie. Sculptorii respinşi la cele două concursuri şi alţi invidioşi puneau deja la îndoială capacitatea ei creatoare ori de muncă, inventînd tot felul de „autori reali”, care nu şi-au afirmat paternitatea, intimidaţi fiind de numele Kotzebue sau de o pretinsă origine ilustră a artistei. În monografia dedicată Monumentului Eroilor Aerului, doctorul Anastasiu, cel care a urmărit toate stadiile lucrării şi care, astfel, era cel mai important martor ocular al artistei, avea să precizeze negru pe alb: „Acest monument, pe lîngă că reprezintă concepţia d-nei L. Kotzebue, a fost în întregime lucrat de autoare, cu sforţări demne de admirat pentru toate detaliile de construcţie, pînă la turnarea în bronz!”. În mai 1930, lucrarea era aptă pentru a fi turnată în bronz. Recunoscători, membrii comitetului i-au transmis în scris autoarei: „Vă comunicăm prin aceasta că Monumentul Eroilor Aviatori, pe care l-aţi făcut dvs. în urma concursului ce a fost, este luat în primire de d-nul V. Răşcanu, angajat de Comitet pentru a-1 turna. Comitetul vă aduce laude bine meritate pentru modul conştiincios şi precis al executării contractului, cum şi pentru bunăvoinţa pe care aţi pus în tot timpul execuţiei lui, mai cu seamă că aţi întîlnit atîtea obstacole de tot felul. Comitetul vă mulţumeşte şi speră că dacă şi partea arhi­tecturală şi turnatul vor fi la înălţimea artei dvs., scopul nostru va fi pe deplin ajuns, iar Capitala va fi dotată cu o lucrare monumentală de artă”. (va urma) EMANUEL BĂDESCU

RM

7

Vineri, 24 mai 2019

LA NOI, LA ROMÂNI! Pentru curajul dovedit pe cîmpurile de luptă, Catolică „Vizita Sfintei Unităţi militare vlăscene Regimentul 1 Grăniceri a fost decorat de Regele Ferdinand Fecioare Maria” (1885cu cruciuliţa albastră a ordinului ,,Mihai Viteazul”. Au 1886). pe fronturile de luptă primit acelaşi ordin: colonel Gh. Cantacuzino, maiorul După o perioadă de Dimitriu M., căpitanii Popovici Ioan, Stoenescu Calistrat, dezvoltare lentă, dar ale primului război mondial (3) Constantinescu Traian şi locotenent Enescu Gheorghe. constantă, în Secolul al Regimentul 1 Grăniceri (2)

La 30 septembrie 1916, pe cînd inspectau poziţiile Regimentului 1 Grăniceri, este rănit mortal de un obuz generalul Proporgescu şi este grav rănit comandantul regimentului, locotenent-colonelul Gh. Cantacuzino; în acest context, pînă la 1 octombrie 1918, la comanda regimentului vine locotenent-colonelul Dimitriu Nicolae. În zilele de 14-15 octombrie 1916, compania 11 se remarcă în luptele desfăşurate pe Muntele Mormîntul; aici cade la datorie, cu întreaga secţie de mitraliere, căpitanul Constantin Traian.

Pe 23 noiembrie 1916, regimentul primeşte misiunea să ocupe braţele Măgura şi Tomşani, pe care trebuia să le apere cu orice sacrificiu. Misiunea nu poate fi îndeplinită, şi regimentul (cei 160 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri cît mai rămăseseră dintr-un total de 3.538 soldaţi, 67 ofiţeri şi subofiţeri) se retrage sub comanda căpitanului Gheorghiu Cristea pe aliniamentul Buzău Panciu. Între 10 decembrie 1916 și 24 iunie 1917, regimentul intră în refacere la Pavde şi apoi la Ghermăneşti.

Campania anului 1917 este la fel de glorioasă ca cea a anului 1916.

Botezul focului îl primeşte în ziua de 31 iulie 1917, cînd regimentul este angrenat în luptele purtate pe dealul Bîtca Carelor - dealul Chioşcurile. Dispunerea pe frontul de luptă era următoarea: batalionul 1 din Regimentul 1 Grăniceri împreună cu batalionul 3 din Regimentul 2 Grăniceri se găseau în dreapta Regimentului 29 Infanterie; batalioanale 2 şi 3 se găseau în linia a I-a de luptă. La ora 8,30 începe atacul; batalioanele înaintează pînă dincolo de Rîul Curiţa: „Reţelele de sîrmă ale inamicului erau neatinse de artilerie, iar focul mitralierelor şi puştilor mitreliere duşmane devenise un infern. Grănicerii au dat cinci atacuri consecutive, la ora 18 are loc cel de al şaselea atac, rămas și el fără urmări”. În noaptea de 31 iulie - 1 august 1917, inamicul execută zece atacuri consecutive. Cad la datorie: maiorul Caracaș, căpitanii Luchian şi Panculescu, sublocotenent Lebel - „sublocotenenţii, toţi băieţi tineri, se prăvălesc la podelele dealului străpunşi de gloanţe. Toţi, absolut toţi căpitanii sînt morţi şi răniţi. Vechii luptători, maiorii Gheorghiu Cristea şi Greculescu Nicolae, se zbat să înlocuiască camanda companiilor... ce asalturi au dat grănicerii, şi pînă la căderea nopţii au căzut 28 de ofiţeri morţi şi răniţi și 1.200 soldaţi morţi si răniţi”. În luptele purtate pe 1 august 1917 pe dealul Chioşcurile, Regimentul 1 Grăniceri pierde 42 morţi, 111 răniţi şi 55 dispăruţi. În cele două zile sîngeroaase de confruntări, regimentul a pierdut 1/2 din rîndurile ofiţerilor şi 1/3 din rîndurile soldaţiilor.

Ultimele lupte importante la care regimentul participă au loc pe 7 august 1917.

Două batalioane ale regimentul se găseau în linia I a frontului, avînd ca rezervă două companii. Ordinul telefonic primit de comanda Armatei a IV-a stabilea ca Regimentul 1 Grăniceri împreună cu Regimentul 17 Marş, un divizion de artilerie Călăreaţă, un divizion obuziere, detaşament aflat sub comanda colonelului Obogeanu, să restabiliească linia frontului de la cotele 703 - 789. La ora 7 atacul a fost declanşat la 300 m V. Nicoreşti, s-a luat contact cu inamicul, care a fost respins, şi s-a înaintat spre cota 582. La ora 10 s-a ajuns aproape de creasta Poiana lui Boboc, dar din cauza focului intens nu s-a putut pune stăpînire pe ea. La ora 12,30 maiorul Greculescu conduce un nou atac asupra cotei 682, dar încă o dată, aceasta nu poate fi cucerită. În perioada 7 august - 16 septembrie 1917 au loc, cu intermitențe, lupte la Poiana lui Boboc.

Făcînd un bilanţ al campaniei anului 1917, constatăm că regimentul a pierdut 28 de ofiţeri (morţi, răniţi sau dispăruţi) şi 1.517 trupă, în total 2/3 din efectivele cu care veniseră din zona de refacere.

Regimentul 10 Artilerie comandat de către colonelul Popescu Nicolae se dislocă la începutul declanşării ostilităţilor la Predeal, şi de aici primeşte ordin de a acţiona pe direcţia Feldioara - Szoss MagyaroozHomorod. Împreună cu Batalionul 2, în data de 2 septembrie 1916 participă la luptele desfăşurate la Cohalom - Hervis. Formează, împreună cu Regimentul 32 Infanterie, un detaşament creat cu scopul de a urmări inamicul spre Pelos şi a executa trageri asupra trupelor inamice de pe dealul Teiuşului. Ulterior se retrage şi ia parte la luptele desfăşurate la Flămînda, de aici revine în Transilvania şi ia parte la luptele desfăşurate în zona Bran - Tohan. Participă în perioada 1-27 octombrie 1916 la luptele desfăşurate în zona Dragoslavele - Cîmpulung Muscel. Ultima campanie a anului 1916 are loc în zona Bucureştilor, la acţiunile de apărare a capitalei. Zona de acţiune a fost: Letca Veche-N. Bălăria-N. Pîngăleşti-E. Bălăria-V. Mihailesti-S.E. Tufa. În iarna şi primăvara anului 1917, regimentul intră în refacere în satul Voineşti, în Moldova. Participă, în vara anului 1917, la luptele din zona Oituz - Mărăşti Mărăşeşti. Au căzut pe fronturile de luptă: locotenentul Antonovici Constantin; sublocotenenţii Brăiloiu Nicolae şi Mandin Pompiliu.

Regimentul 15 Artilerie, comandat de către colonelul Cornăţeanu Alexandru. Batalioanele 1 şi 2 ale Regimentului 15 Artilerie împreună cu Batalionul 1 din Regimentul 5 Inafanterie şi Batalionul 1 din Regimentul 10 Artilerie şi Batalioanele 2/6 Infanterie; 2/20 Infanterie; 1/21 Infanterie; 1 şi 4/22 Infanterie, 1/2 Artilerie; 1/1 Obuziere, 2 baterii de 78 mm şi 53 mm şi Regimentul 6 Vînători - au alcătuit Grupul Predeal, care avea un efectiv de 10.500 ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. Patru baterii ale Regimentului 15 Artilerie, împreună cu alte unităţi militare însumînd circa 20.000 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri - au alcătuit Grupul Giurgiu. În cadrul Grupului Predeal, bateriile 1 şi 2 au sprijinit coloana de centru care trebuia să înainteze pe şoseaua naţională Predeal - Braşov avînd ca obiectiv Timişul de Sus. Pe frontul Weiheereg-Sand B se găsea şi un divizion din Regimentul 15 Artilerie, divizion care acum făcea parte din Divizia a 22-a, divizie care la 5 septembrie 1916 a început îmbarcarea la Braşov pentru a participa pe frontul din S. Dunării. În continuare, regimentul a participat la luptele desfăşurate în zona Flămînda, apoi la cele purtate pentru apărarea Bucureştilor.

A urmat retragerea şi refacerea în zona Moldovei şi participarea la campania din vara anului 1917, la luptele purtate în zona Oituz-Mărăşti. Pe cîmpul de onoare a căzut la datorie sublocotenentul Niţescu Dumitru.

Aşa cum se poate constata, unităţile militare aflate pe raza Municipiului Giurgiu au dat un greu tribut de sînge în primul război mondial.

Dr. ION BĂLAN

Biserica ,,Înălțarea Domnului” și Mausoleul Eroilor (1) Contribuții ale arhitectului State Baloșin la viața bisericească giurgiuveană După reinstaurarea administraţiei româneşti în oraşul Giurgiu, a început un proces de construire a unor biserici destinate nevoilor populaţiei creştine din localitate. Astfel, pe întreaga perioadă a Secolului al XIX-lea, au fost construite noua Biserică „Adormirea Maicii Domnului” (1840) - actuala Catedrală Episcopală; Biserica „Sfîntul Nicolae” (1830) - prin transformarea geamiei Bairach, a fostei garnizoane otomane; Biserica „Sfînta Treime” (1864) din noul cartier Smîrda; Biserica „Buna Vestire” (1863) - a comunităţii greceşti; Biserica „Sfîntul Gheorghe” (1838) din cartierul Verde și Biserica „Sfîntul Haralambie” (1848), toate ortodoxe, acestora adăugîndu-se, ceva mai tîrziu, prima Biserică Romano-

XIX-lea, primul război mondial a avut conse­ cinţe catastrofale pentru Giur­­giu, între 1916 şi 1918 oraşul suferind dis­­trugeri semnificative.

Bom­­bardamentele din vara anului 1916 şi anii Arhitectul State Baloșin ocupaţiei militare asupra (1885-1953) Giurgiului au dus la distrugerea oraşului în proporţie de 80%, putîndu-se spune, în concordanţă cu aprecierile contemporanilor, că nici un alt oraş din Vechiul Regat al României nu a suferit atît de multe şi profunde distrugeri.

Oraşul Giurgiu s-a reclădit treptat și a intrat în circuitul normal al activităţilor economico-sociale, iar experienţa traumatizantă prin care a trecut oraşul și locuitorii săi, dar mai ales prinosul de sînge al soldaţilor români căzuţi pe diferite fronturi au făcut ca autorităţile locale să ia în calcul construirea unui lăcaş de cult destinat cinstirii memoriei acestora.

Astfel, în anul 1926, comitetul giurgiuvean al Aşezămîntului Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor (devenit din anul următor Asociaţia „Cultul Eroilor”) a propus construirea unei capele militare, în care preoţii garnizoanei Giurgiu să poată oficia slujbe pentru pomenirea eroilor care s-au jertfit pentru ţară.

Capela militară urma să fie amplasată în imediata apropiere a Cimitirului eroilor înmormîntaţi în curtea Spitalului din Giurgiu. Terenul pentru edificarea capelei şi a mausoleului a fost donat de Primăria oraşului Giurgiu, iar proiectul pentru construirea celor două obiective i-a fost încredinţat arhitectului bucureștean State Baloșin. Personalitate cunoscută a arhitecturii româneşti, dar poate insuficient popularizată, acesta a dovedit, pe parcursul carierei sale de aproape 40 de ani, o incontestabilă valoare, măsura acesteia fiind dată de moştenirea sa profesională.

Născut la 16 septembrie 1885, în satul Negoieşti din judeţul Mehedinţi, State Baloșin a fost al unsprezecelea copil al unei familii de ţărani mijlocaşi. Şcoala primară a urmat-o la Baia de Aramă, fiind admis apoi la Colegiul Naţional „Carol I” din Craiova, pe care l-a terminat în 1905-1906 şi unde s-a menţinut constant printre bursieri. După absolvirea liceului, s-a înscris la Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti, iar în paralel, pentru a-şi susţine studiile din punct de vedere financiar, s-a angajat ca impiegat în cadrul Ministerului de Finanţe. După absolvirea facultăţii, în anul 1915, a fost promovat ca desenator, în acelaşi minister, unde, de altfel, şi-a desfăşurat întreaga activitate profesională.

Aici, dînd dovadă de pricepere și iniţiativă, a parcurs toate treptele profesionale, de la impiegat (funcționar de stat cu grad inferior), desenator, arhitect, conductor arhitect, sub-şef, şef de secţie, şef de serviciu, inspector al arhitecturii, sub-director şi, în fine, director, în intervalul 1940-1945, la finele acestei perioade fiind pensionat. A fost membru în Societatea Arhitecţilor din România (fondată în 1891) şi în Corpul Arhitecţilor din România (înfiinţat în 1932), transformat ulterior în Colegiul Arhitecţilor din România. În întreaga sa activitate, arhitectul State Baloșin a dat operelor sale o expresie modernă, dar în acelaşi timp complexă, nuanţată și cu rafinament. A abordat, în majoritatea covîrşitoare a lucrărilor, atît stilul neoromânesc, frecvent în epocă, cît și stilul modern, îmbinate în mod armonios. Cele mai multe lucrări civile ale lui State Baloșin se regăsesc în Bucureşti, concepute în prima jumătate a anilor ’30, fiind întruchipări reprezentative ale neoromânismului, dar mai ales ale modernismului. (va urma) Dr. GABRIEL-FELICIAN CROITORU (Texte reproduse din volumul ,,Preoți din episcopia Giurgiului, mobilizați în războiul pentru făurirea României Mari – 1916-1918”)

8

Vineri, 24 mai 2019

RM

Polemici«Controverse (urmare din pag. 1) Avînd sub lupă doar ultimii 30 de ani, se poate deduce că, dacă în interesele americane pe zona republicană se observă o atenție deosebită pentru Orientul Mijlociu, pentru democrați, Europa este ceva mai atent privită. În acest context, putem să ne așteptăm curînd la un nou conflict în Orientul Mijlociu, dat fiind faptul că, în prezent, cel care proiectează în afară interesele unor elite americane, este republican.

Ca să trecem în revistă cîteva dintre deciziile importante ale Americii, din ultimul sfert de secol, putem să observăm următoarele: războiul din Irak, în două etape, 1991 și 2003, în timpul guvernărilor republicane, ale lui George H. W. Bush, în prima etapă, și cea a lui George W Bush, în etapa a doua.

Pe de altă parte, în timpul președinților democrați, America a fost mult mai prezentă în Europa, și ne referim aici la politica militară impusă de Bill Clinton, din perioada 1992 – 2000, cînd Iugoslavia a fost dezmembrată, iar NATO au atacat Serbia bosniacă în 1995 și, respectiv, Serbia și Muntenegru, în 1999. În tot acest timp, în Orientul Mijlociu era oarecum liniște, nefiind declanșat nici un fel de conflict pe scară largă. Nevoia de terenuri petrolifere a fost satisfăcută de prezența armatei SUA în Arabia Saudită - o premieră, dar și de amabilitatea Kuweitului, proaspăt eliberat. Imediat ce la Casa Albă au revenit republicanii, avînd și un sprijin larg din partea comunității internaționale, ca urmare a evenimentelor de la 11 septembrie 2001, s-au demarat pregătirile pentru un nou război în Golf, Afganistanul fiind doar o țintă colaterală a SUA. Prin urmare, la adăpostul unei campanii media fără precedent, cînd s-au expus ,,probe certe” că Irak-ul deține arme nucleare, în 2003 a fost declanșat cel de-al doilea război din Golf, mult mai sîngeros și mai de durată decît primul. Război care continuă și azi, doar că la o scară mai mică.

Acumularea de resurse petrolifere reprezintă unul din principalele obiective ale SUA, în special în timpul guvernării republicanilor, și acest lucru se vede și acum, cînd țintele republicanului Donald Trump sînt Venezuela, cel mai bogat stat din lume în resurse de hidocarburi, dar și Iran, un stat la fel de avut. Observăm, totodată, o slăbire a retoricii americane în Ucraina, înlocuirea ambasadorului de la Kiev, dar și solicitarea FBI de anchetare a fostului președinte Poroșenko. Semnal că, în zona de interes a Casei Albe, Ucraina nu mai reprezintă

un obiectiv major, așa cum era pe timpul guvernării democrate a lui Barack Obama. În fond, ca să revenim la republicani, pe timpul guvernării democrate, s-a observat o liniște aparentă în zona Orientului Mijlociu, ,,lupta” SUA cu ISIS fiind mai mult la nivel declarativ decît pe teren. În plus, există suspiciuni cum că, de fapt, ISIS a fost creat chiar de către SUA, ca să mențină cumva ,,cald” locul, pînă la întoarcerea armatei SUA în zonă. Realitate care observăm că se întîmplă acum. În tot acest timp, Ucraina a fost ,,detașată” de Rusia, președintele Viktor Ianukovici fiind extras de forțele speciale rusești la timp cît să nu fie linșat, iar Poroșenko a preluat conducerea unui stat aflat într-o criză puternică, fie de identitate, fie economică.

Democrații, conform Victoriei Nuland, au investit mulți bani în Maidan, și, chiar dacă Ucraina, a rămas fără Crimeea, SUA au obținut ce își doreau, izolarea geografică a Rusiei de Germania, prin formarea acelui ,,coridor” sanitar, format din Țările Baltice, Polonia, Ucraina, România și Bulgaria. Un alt argument în favoarea acestui raționament constă în recenta declarație a reprezentantului special al SUA pentru Ucraina, Kurt Walker, la recenta întîlnire cu președintele Ucrainei, Petro Poroșenko, prin care recunoștea că ajutorul militar american îi va ajuta pe ucraineni să nu mai piardă alte teritorii, dar că ,,reîntoarcerea Crimeii și a republicilor separatiste la Ucraina” este imposibilă, deoarece ,,Rusia este prea puternică”. Aceste declarații nu fac decît să certifice că, la nivelul cel mai înalt, președinții celor două mari puteri, SUA și Rusia, au cam ajuns la o înțelegere în ceea ce privește Ucraina. Dacă adăugăm și declarația lui Putin, referitoare la relația tensionată dintre Iran și SUA, cum că Rusia nu este ,,un pompier”, putem înțelege că Trump are mînă liberă în Orientul Mijlociu și că Rusia va rămîne neutră într-un potențial conflict dintre SUA și Iran. Fapt recunoscut chiar de ministrul rus de externe, Lavrov.

Iată cum, în Europa, lucrurile devin mai calme, cu republicanul Trump la Casa Albă, printr-o slăbire a interesului SUA față de Ucraina, dar asistăm la creșterea temperaturii în Orientul Mijlociu. În fapt, la momentul la care scriu acest material, în Venezuela situația este destul de intensă, dar prezența Rusiei acolo și chiar a Chinei, îi oprește deocamdată pe americani să intervină ferm în favoarea celui pe care îl sprijină în mod deschis. O altă dovadă a unei înțelegeri între marile puteri. În

ceea ce privește Golful Persic, trupele americane sînt puse pe picior de război, fiind destul de sigură o intervenție a SUA în Iran. În acest sens, mass-media deja anunță că ,,Iranul e posibil să atace vasele comerciale americane sau ale aliaților lor”, ca un fel de armare mediatică a publicului pentru un viitor incident de acest gen, un motiv în fond legitim de a ataca o țară suverană. Pentru că americanii pot ataca o țară precum Iranul, fără acord ONU, doar dacă sînt atacați, așa că nu este exclus ca, scurt în timp, să vedem o acțiune sub steag fals, vase militare ,,iraniene” atacînd cu rachete un petrolier american, dar pe care mass-media o să o preia și să o difuzeze cu înverșunare pînă cînd, obosită de atîta intoxicare, comunitatea internațională va cere pedepsirea exemplară a Iranului. Nu știm, dar cam așa se întîmplă în viață.

Bun, revenind la zonele de interes ale elitelor americane. În funcție de demersurile militare ale SUA, putem să intuim cine se află, de fapt, în spatele celui care are butonul nuclear la degetul mic. Dacă la republicani totul pare simplu, și anume că este vorba de industria petrolieră și de cea militară, în zona democrată lucrurile sînt puțin mai volatile, dar prin ce țintesc, putem spune că industria farmaceutică și cea militară au un rol important, alături de alte industrii care vor să dispună în Europa de piețe de desfacere sigure și fără prea mulți competitori. Să nu uităm că, de cînd cu ,,ocuparea” Țărilor Baltice, Poloniei, Ucrainei, României și Bulgariei, SUA a vîndut mult armament în aceste țări, armament care, probabil, are să fie folosit la următoarea guvernare democrată, împotriva Rusiei.

Să propfitkăm de faptul că la Casa Albă sînt republicanii, deci putem sta liniștiți, că în zona noastră nu are să fie un război major, cel puțin pînă în 2021. După aia, dacă cîștigă democrații, să ne așteptăm la ce e mai rău. Pînă atunci, administrația Trump vrea să-l acuze pe Biden de influență în zona decizională de la Kiev și să ancheteze modul în care fiul lui Biden a fost angajat pe bani mulți de către o societate ucraineană. Să nu uităm, totuși, că un război dur, pe contre, între americani și iranieni, care va duce la pierderi reale ale SUA pe cîmpul de luptă, îi va aduce un deficit major de imagine lui Trump, așa că e posibil ca acesta să piardă lupta din 2020, dacă Pompeo nu îi pune pe tavă Iranul. Rămîne de văzut. Pînă atunci, însă, să ne bucurăm de democrație, de liniște și de pace în zona noastră, pentru că, se pare că Putin a lăsat Iranul să se descurce cu America, în timp ce Venezuela va rămîne în zona de interes a Rusiei și a Chinei. Cel puțin, pînă la următoarele alegeri americane.

Furtul pe stoc

arestate prin porturi străine fără să ştiu că aceasta a fost modalitatea de eliminare a întregii flote comerciale române. Observam cum unele bănci de stat îşi închideau porţile şi mai vedeam cîte un politician acuzat de furt doar mediatic, pentru că în perioada aia nu-mi amintesc să fi fost vreunul plimbat pe la ce-o fi fost pe atunci echivalentul DNA-ului de azi. Pentru politicieni, Justiţia era plecată departe de aceste plaiuri.

Citeam despre FPS şi privatizări reuşite, dar începeam să văd din ce în ce mai des scheletele fabricilor condamnate şi, totodată, feţele pămîntii ale celor care munciseră în ele cu ani în urmă. Ştiam şi eram informat prompt că acesta este sacrificiul cerut de capitalism și mergeam mai departe.

Am asistat calm, impasibil şi, poate, inconştient la distrugerea unei ţări. Pe fondul mediatic al capitalismului sălbatic am crescut în ogradă un organism economic nociv, bazat pe furt, pe influenţă şi politizat la maxim. În 1990, conform presei de atunci şi chiar şi celei de acum, România avea o aşa-zisă

industrie puternică, adaptată la piaţa CAER şi care producea numai pe stoc. Acum, în 2019, România a devenit o ţară colonizată. Traseul s-a realizat cu sprijinul activ al unui sistem corupt, bazat pe o legislaţie creată prost în mod intenţionat şi pe oameni dispuşi să se înregimenteze.

Dacă în 1990 muncitorii de la IMGB au ieşit la Universitate cu sloganul „Nu ne vindem ţara!”, după 2010 am ajuns la concluzia că am cam dat-o pe gratis. În tot acest timp, în care am asistat deja la două războaie ale resurselor, noi am mers în Europa prin cedarea acestora.

Noi, românii, sîntem tare ciudaţi. Ne dăm patrioţi, ne dăm mai deştepţi ca alţii, dar se pare că, în realitate, Silviu Brucan s-a înşelat. Cei 20 de ani profeţiţi de el au fost mult prea puţini. Mai avem nevoie de cîteva sute de ani ca să încercăm să vedem că a existat un motiv real pentru care Turnul Babel nu a fost acceptat de Dumnezeu.

TANO

,,Prizonierul” de la Casa Albă

De prin ianuarie 1990 am început să fiu bombardat zilnic cu informaţia conform căreia noi, ca ţară, avem o industrie la pămînt, aptă să producă doar pentru pierderi, iar Ceauşescu a creat un imperiu industrial doar de dragul de a duce România în faliment.

Tot în 1990, din luna octombrie, România a început ceea ce nu se mai termină niciodată: reforma. Roman, premierul fără fular al noului regim, a demarat un proces dureros pentru noi, dar destul de benefic pentru el, în care ce a fost al Statului a început să treacă înapoi, la popor. Care popor, este, însă, altă poveste. Industria producătoare de stocuri imense a fost transformată, distrusă, făcută praf, eliminată bucată cu bucată de către sistem, fără ca eu să ştiu.

Citeam prin ziare despre mineri supăraţi şi studenţi bătuţi, despre fapte de corupţie şi despre industria ceauşistă şi şocurile generate. Aflam despre nave

RM

9

Vineri, 24 mai 2019

FILE DE ISTORIE • FILE DE ISTORIE Primii voievozi și eroi români ai Transilvaniei: Gelu, Menumorut și Glad În Anul Centenarului Unirii, am socotit că este necesar să amintim faptele de vitejie ale primilor voievozi români din Transilvania, care au oprit expansiunea maghiarilor în Ardeal și Banat: Gelu, Menumorut și Glad.

Gelu a fost un mare voievod român, care a stăpînit în Podișul Transilvaniei, în regiunea Someșurilor, centrul puterii sale fiind Cetatea Dăbîca (Dlubocu = înfundătură, adîncitură), situată la 30 km nord-est de Cluj-Napoca.

Stăpînirea lui Gelu se situează la sfîrșitul Secolului al IX-lea (896), dar nu se știe cît a durat domnia sa și cînd aceasta a luat sfîrșit.

Gelu domnește în perioada de început a expansiunii statului feudal maghiar creat în pusta Panoniei de către triburile asiatice de origine fino-ugrică. Primul voievodat român atacat de unguri a fost condus de Menumorut. În timp ce se desfășura acest atac, cel mai faimos conducător militar al regelui Arpád, pe nume Tuhutum, se îndrepta cu oștile sale spre voievodatul lui Gelu.

Auzind că oștile conduse de Tuhutum pătrunseră prin sate și se îndreptau spre centrul puterii sale, Gelu se pregătește de rezistență. Despre lupta de apărare a voievozilor români împotriva pătrunderii maghiare ne informează „Cronica anonimă maghiară” (Gesta Hungarorum = Faptele ungurilor), scrisă în Secolul al XII-lea de către notarul anonim al regelui Bela al II-lea sau Bela al III-lea.

Acest Anonymus descrie și lupta condusă de Gelu, precum și deznodămîntul ei. Gelu și-a strîns oastea și a pornit călare ca să-l oprească pe Tuhutum la porțile Meseșului. Planul lui Gelu consta în ocuparea unei poziții întărite, bună de apărat. Tuhutum ajunge însă înainte pe malurile Rîului Almaș, un afluent al Someșului. Armatele ajung față în față, avînd între ele apa Someșului. Gelu, deținînd o oaste mică, dar formată din arcași iscusiți, a încercat să aibă inițiativa și, cu săgeți bine țintite, să împuțineze din numărul oastei dușmane înainte de angajarea bătăliei finale. Dispunînd de forțe copleșitoare, Tuhutum își împarte oștile în două, izbutind să străpungă zidul arcașilor și să-i înconjoare pe români. Gelu își strînge resturile oștirii și se retrage spre fortăreața sa, situată lîngă Zomus (Someș), însă nu a ajuns acolo. Știind că în acel loc Gelu cu greu ar mai fi putut fi înfrînt, Tuhutum îl ajunge lîngă Rîul Copus (Căpușul de azi, un afluent al Someșului), silindu-l la o luptă cu totul inegală. În fruntea oștii sale, Gelu cade rănit în luptă. Pentru a nu-l prinde de viu dușmanii (ca și Decebal odinioară), el aleargă pe cal, departe, în cîmpie.

Nu i se cunoaște mormîntul.

Dar poetul George Coșbuc, pentru a eterniza fapta lui eroică, îi închină o poezie, ,,Moartea lui Gelu”, unde calul, prietenul lui credincios, este menit a-i îndeplini ultima dorință, aceea de a rămîne în pămîntul străbun: ,,Tu sapă-mi mormîntul la margini de apă,/ Și-n urmă cu dinții mă prinde/ Și-aruncă-mă-n groapă”.

Gelu reprezintă simbolul luptei și jertfei pentru apărarea pămîntului străbun.

Menumorut stăpînea peste Țara Crișurilor, între rîurile Tisa, Someș și Mureș, cu centrul la Cetatea Biharea (Bihor). De aceea, Menumorut mai este numit și dux Bihorensis. Între hotarele voievodatului său străjuiau și două alte mari cetăți: ,,castrum Zotmar” (Sătmar) și ,,Zyloc” (Zalău). Atît formațiunea politică de sub conducerea lui Menumorut, cît și celelalte două amintite prezentau un caracter statornic; conducătorii lor promovau relații cu statele vecine și, ceea ce este mai important, aveau conștiința unor tradiții de cîrmuire politică.

Cînd Arpad pornește expansiunea spre pămînturile românești, prima este atacată ,,Țara lui Menumorut”.

Formele de organizare din Transilvania erau, deci, mult mai vechi decît cele menționate de Anonymus (Secolul al X-lea). Chiar Menumorut le spune trimișilor lui Arpad Usubun și Veluc - că țara de azi au stăpînit-o și strămoșii lui și că se bucură de sprijinul împăratului de la Byzanț.

Aceasta întrucît Arpad pretindea ,,ca din drepturile strămoșului său, regele Attila, să-i cedeze pămîntul de la Fluviul Someș pînă la hotarul Nirului, pădure în stînga

Tisei” (Informațiile din Anonymus, în Gh. PopaLisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor, vol. I).

De remarcat faptul că solii lui Arpad se prezentaseră la Biharea cu daruri. Voiau să cîștige bunăvoința lui Menumorut fără luptă, printr-o abilă acțiune diplomatică.

Menumorut i-a primit bine și i-a ospătat, probînd dorința de a trăi în pace cu vecinii. Răspunsul lui este

Vou ce v-a dat Ardealul?

Vouă ce v-a dat Ardealul, Ce vă leagă de Ardeal?

Nouă: Sarmisegetuza, Cu viteazul Decebal.

Maramureșul, pe Dragoș, Falnic descălecător, Și Sălajul, pe Bărnuțiu, Meșterul cuvîntător.

Vouă ce v-a dat Ardealul?

Nouă, pe Iosif Vulcan, Lupta pentru libertate: Horea, Cloșca și Crișan.

Satu Mare: vechi biserici, Și pe Leul din Sisești – Iar Năsăudul sau munții: Grănicerii-mpărătești.

„Gelu, Menumorut și Glad“, ansamblu monumental din comuna Macea, jud. Arad, operă a sculptorului Pavel Mercea plin de demnitate: ,,Spuneți lui Arpad, ducele Ungariei, domnului vostru, că teritoriul însă ce l-a cerut bunăvoințe a noastre nu i-l vom ceda niciodată cîtă vreme vom fi în viață...”. Invocarea alianței cu puternicul împărat de la Byzanț demonstrează că Menumorut era un conducător vestit în epocă. Înțelegînd că Menumorut nu se va supune fără luptă, Arpad își trimite oștile, care atacă cetatea Satmar (Satu Mare). Avea oștire numeroasă, arme bune și experiența încălcării de pămînturi ce nu le aparțineau. Deși rezistența românilor a fost îndîrjită, superioritatea numerică și în armament a asediatorilor și-a spus cuvîntul. Pătrunzînd în fortăreață, asediatorii fac prizonieri pe românii găsiți în viață. Apoi lupta continuă. Înaintînd spre porțile Mezeșului, oștile conduse de Tuhutum ajung la Zyloc (Zalău). Menumorut alege tactica retragerii. Voia să organizeze o puternică apărare pe Rîul Criș, fapt relatat de Anonymus în cuvintele: ,,Au început românii să păzească fluviul Criș”. Văzînd aceasta, căpeteniile maghiare, speriindu-se că nu vor putea obține biruința, pornesc cu oști numeroase, cu scopul spargerii apărării voievodului român: ,,Au hotărît ca marginea regatului lui Arpad să fie la poarta Mezeșului... locuitorii țării, la porunca lor, au zidit porți de piatră și au făcut o îngrăditură mare de copaci”. După luarea unor astfel de măsuri, Tosu și Zobolsu încep iarăși atacul, în timp ce Tuhutum, părăsind acest front de luptă, înainta cu oamenii lui spre inima Transilvaniei, unde stăpînea voievodul român Gelu. Voiau, în felul acesta, să-i împiedice pe voievozii români să se unească în luptă.

După treisprezece zile de luptă cu Zulta, fiul lui Arpad, Menumorut ajunge la înțelegere cu acesta: îi dă pe fiica sa de soție, iar ca zestre, ducatul său, păstrîndu-și pentru sine Cetatea Biharea. (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I).

Glad este al treilea mare voievod al românilor din perioada primelor alcătuiri statale românești și a luptei de rezistență împotriva expansiunii maghiare spre meleagurile locuite din străvechime de strămoșii românilor. Voievodul Glad stăpînea peste un teritoriu întins, cuprins între Dunăre și Mureș (pe care l-am putea numi ,,Voievodatul Bănățean”). Centrul puterii lui Glad era la Cetatea Cuvin.

Arpad, cu oști numeroase, a atacat toate cele trei voievodate românești, trimițînd căpeteniile de oaste în

Vouă ce v-a dat Ardealul?

Nouă? Luptători vestiți, Someșul cu Gheorghe Doja, Blajul cu mitropoliți.

Noi ne închinăm lui Iancu Și strămoșilor eroi Petru Maior, Șincai, Micu Au aprins credințe noi.

Vouă ce v-a dat Ardealul?

Cei străini, cum vin se duc...

Noi avem pe Mureșianu, Iosif, Goga și Coșbuc.

Veacurile mărturie Pot s-o spună tuturor Că trecutul vostru-i sînge, Jaf și ură și omor.

Noi cîntăm duioase doine – Neam de Daci și de Romani, Și ne-am înfrățit cu munții De-acum două mii de ani.

Noi n-am rătăcit prin stepe, Neam sălbatec și ursuz, Noi venim aici din Roma, Nu venim din Atelkuz...

JUSTIN ILIEȘU (vol. ,,Sîngerări ardelene”, București, 1945) cele trei direcții, în așa fel încît să-i oprească pe cei trei conducători români - Menumorut, Gelu și Glad - săși unească forțele. Glad dispunea de o oaste puternică de călăreți și pedeștri, români (blaci), cumani (adică pecenegi) și bulgari. Oastea maghiară trece Timișul pentru a ataca frontal, dar suferă un eșec. Atunci execută o manevră de diversiune în josul rîului, și Glad, înfrînt, se retrage în Cetatea Kevea (Cuvin), pentru a o apăra. Dar numărul mare de asediatori îl determină să ceară pace.

Lupta lui Glad, Menumorut și Gelu n-a fost în zadar.

Maghiarii n-au putut să desăvîrșească decît mai tîrziu cucerirea teritoriilor ce aparținuseră voievozilor amintiți, dovadă fiind faptul că în Secolul al XI-lea îl întîlnim la conducerea ,,voievodatului bănățean” pe voievodul Ahtum, iar pe o parte a voievodatului lui Gelu, pe Giula.

Ing. MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

10

Vineri, 24 mai 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Memorialistica – un mijloc de supraviețuire Se pare că am fost un tînăr promițător, dar n-am vechilor generații ca un important artist plastic. A avut confirmat decît arareori. Mi-a plăcut să încep multe, parte de o viață lungă, motiv pentru care biografia sa însă, român absolut, m-am irosit cu fleacuri și n-am este bogată în evenimente remarcabile. A făcut studii isprăvit mai nimic. Și asta pentru că, nefiind un tip de arte plastice și, împreună cu soții Elena și Lucrețiu sociabil și înfipt, mi-am făcut puține prietenii. Introvertit Pătrășcanu, a întemeiat primul teatru de păpuși de la și introspectiv. Mai mult contemplativ și steril. Evaziv noi. A scris teatru pentru copii și a conceput costume și cu naivități de adolescent. N-am știut că simplitatea și decoruri pentru diferitele spectacole. Dar mai ales l-a inventat pe Țăndărică, păpușa de succesului în viață constă în a-ți lemn cea mai cunoscută de la noi, dori ceva foarte mult: o bicicletă, un frate mai mic al lui Pinocchio. o diplomă, o femeie frumoasă. Iar În afară de activitatea teatrală cînd am aflat, era prea tîrziu: toate pentru copii, Lena Constante s-a îmi păreau zadarnice și n-am vrut alăturat echipei lui Dimitrie Gusti și decît să fiu lăsat în pace... a făcut cercetări sociologice în toată Ce tot întrebi atît? – îmi țara. În sfîrșit, să mai adăugăm că, răsplăteau părinții primele trăind sub dictatura antonesciană curiozități. Belește bine ochii și, și, în consecință, simțind atracție dacă nu te duce mintea, pune și spre mișcarea comunistă, a intrat tu mîna pe o carte!... Urmarea a în cercul frecventat de Lucrețiu fost că am descoperit bibliotecile Pătrășcanu, a cărui amantă avea publice și, astfel, mi-am ocupat să devină (,,Are, mă, un cap de mai tot timpul cu lecturi. cal, pelea galbenă și dimineața e Interminabile și haotice. La vîrsta îngrozitor de urîtă”), Belu Zilber adolescenței, profesorii mi-au Lena Constante și ceilalți. Pentru această opțiune, relevat necesitatea de a-mi face o în perioada 1950-1962, ea a făcut cultură umanistă. Cît de modestă, pușcărie politică în ,,lotul Pătrășcanu”. La eliberare, s-a dar cultură, dacă tot aveam de gînd să-mi aleg o profesie căsătorit cu graficianul Harry Brauner (1908-1988), un intelectuală. De fapt, nu alesesem eu, ci familia, care apropiat al mișcării avangardiste. Împreună cu Ilarie băgase de seamă că aveam două mîini stîngi.

Voronca, acesta a înființat revista ,,75 H.P.”. A fost Iar astăzi, paseist și retrograd, după ce m-am căznit colaborator la ,,Contemporanul” și l-a cunoscut pe atîta să mă maturizez, sperînd să înțeleg cîte ceva din ce André Breton, părintele suprarealismului. În 1988, Lena se întîmplă în jurul meu, constat că nu mai prizez decît Constante a fost reabilitată. literatura memorialistică. Precum și romanele polițiste, Perioada grea a șederii în pușcărie, autoarea Lena care, punîndu-mă în situația de a descoperi firul logic Constante a evocat-o în două cărți: ,,Evadarea tăcută” și urmărit de autor, mă împiedică să dorm după-amiaza, ,,Evadarea imposibilă”. Prima carte, ,,Evadarea tăcută. iar noaptea îmi umplu orele de insomnie. Cărți pe care Penitenciarul politic pentru femei Miercura Ciuc, 1957criticii literari cu pretenții le consideră... nonliteratură.

1961”, redactată inițial în limba franceză și rescrisă Deși scriitori de prestigiu, cum ar fi Slavici, Creangă, în românește după 1990, este cea mai intimă scriere Maiorescu, Rebreanu, Iorga, Eugen Barbu, Lovinescu, feminină din Gulagul românesc și s-a tipărit în anul Eftimiu, sau cei tipăriți după 1989 – Pandrea, Sebastian, 2013, la Editura ,,Humanitas”.

Lucrarea este o scriere Crainic, Alice Voinescu și mulți alții – ne-au lăsat pagini mentală, făcută în detenție, căci autoritățile nu permiteau memorabile despre locurile, evenimentele și oamenii de deținuților hîrtie și cerneală.

Majoritatea poeților noștri altădată, care, pînă de curînd, nici nu știam că existaseră, (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Vasile atît de impenetrabilă fusese cenzura ideocomunistă.

Ce nu înțeleg eu? Nu înțeleg de ce asemenea scrieri, Voiculescu, și ei deținuți, și-au compus poemele mental girate de prestigiul unor asemenea artiști, sînt considerate și abia la eliberare le-au trecut pe hîrtie.

Condamnată la ani grei de detenție pentru... ,,spionaj la marginea literaturii. Poate pentru că G. Călinescu le-a în favoarea Vaticanului”, Lena Constante petrece primii considerat lipsite de obiectivitate? E neconcludent. Să șase ani singură în celulă, cu o hrană mizerabilă, fără nu uităm că jurnalul, apărut în Franța, pe la sfîrșitul carne și cu un pat care, între 5 dimineața și 10 seara, era Secolului al XIX-lea, era o formă a documentarului, care prins în perete cu un lacăt. La început, scrie autoarea, s-a tot extins și diversificat în toată lumea, pe vremea ți se pare că e imposibil și să trăiești, și să mori. cînd conștiința personalității și a unicității individului După aceea, vrei să trăiești.

Singura modalitate de a se manifesta tot mai pregnant. ,,Mulți evrei scăpați supraviețui este să-ți dedublezi personalitatea recitînd din Holocaust – afirmă criticul Marian Popa – militari, poezii și retrăind trecutul zi-de-zi.

Lena Constante alege spioni, politicieni și deținuți politici, diplomați, scriitori să compună poezii și, odată terminate, recuperează de prestigiu și chiar prostituate, cu toții s-au așternut pe memoria repetîndu-le în minte, ca să nu le uite. Așa a scris și au rămas în eternitate. Ei ne arată cum au decurs compus și opt piese de teatru, dintre care, în libertate, evenimentele și dau un sens faptelor prin viața lor și-a reamintit de trei. privată; adesea, se preferă senzaționalul care concurează În rest, mizerie de neînchipuit. Din cauza foametei, imaginația, chiar dacă nu orice fapt este o invenție a aparatul digestiv păstrează hrana mult timp, storcînd din amintirii”.

Despre însemnările lăsate de atîția și atîția deținuți ea tot ce se poate stoarce și eliminînd mai nimic. Deținuții politici, am mai scris în această pagină de revistă, cu aparțin unei specii insuficient cercetate. Este uimitoare elogiile sau observațiile aferente: Petre Pandrea, Ion adaptarea lor la mediu. Vederea nu mai vede, căci este Ianolide, Nichifor Crainic, Șerban Milcoveanu, preoții înlocuită prin auz, miros și pipăit, ca orbii. Auzim cu Fabian Seche sau Adrian Făgețeanu și alții. Dar despre limba, ca șerpii. Gustul este atrofiat. Deținuții își doresc artista Lena Constante n-am scris prea mult, însă o voi moartea, dar ea nu vine. Cine vrea să se salveze are la dispoziție o singură soluție: să recompună literatura face astăzi.

Așadar, pentru cine nu este la curent, Lena în memorie, căci timpul și memoria nu ți le ia nimeni.

Compui versuri, chiar dacă nu ești poet. Să nu le uiți, le Constante (1909-2005) a fost una dintre cele trei fiice ale repeți cîteva ore. Apoi le legi de versurile anterioare și le diplomatului, memorialistului și prozatorului Constantin înveți pe dinafară. La fel procedezi și cu proza.

Constante. O soră a ei se măritase cu matematicianul Grigore Moisil. Prin alianță, din numeroasa familie mai *** făcea parte și istoricul Emil Condurachi, a cărui fiică, ...Ce vremuri cumplite! Oameni distruși psihic și Zoe, avea să ajungă istoric de prestigiu și om politic pe fizic, iar alții uciși cu sînge rece doar pentru ,,vina” de a vremea președintelui Emil Constantinescu, sub numele fi îngenunchiat la icoane și a se fi rugat lui Christos. Și de Zoe Petre. Lena Constante a rămas în amintirea mai odată ajunși la închisoare, aceiași oameni se rugau la o

MĂRTURII DESPRE EPOCA STALINISMULUI DIN ROMÂNIA

Tragedia lui Lucrețiu Pătrășcanu

,,Lucrețiu Pătrășcanu a fost un personaj absolut modern, un fiu al frămîntatului Secol XX, cu o gîndire și cu o sensibilitate acut contemporană. A sfîrșit într-o tragedie de tip antic sofoclean. Un sfîrșit tragic, cu torturi fizice și morale, timp de 6 ani neîntrerupți, în hrube sordide. Îmi amintește de Prometeu înlănțuit pe crestele Munților Caucaz, cu ficatul devorat de ciocul vulturilor.

Mi se părea incredibil ca asemenea torturi și orori antice să se repete în epoca contemporană, la un popor cu moravuri blînde, așa cum a fost, blînd, bun, delicat și îngăduitor cu alții, dar neîndurător cu sine, Lucrețiu Pătrășcanu, în care se întrupaseră toate virtuțile națiunii noastre. Timp de 6 ani, cu o tenacitate monstruoasă, de Frankenstein, din filmele de groază de odinioară, cu Boris Karkoff, 3 ziși bărbați de Stat (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Iosif Chișinevschi și Alexandru Drăghici) au fost, pe motive de invidie, de gelozie și de putere, călăii și păsările de pradă ale lutului firav al acestui om.

Căinîndu-l pe cumnatul și prietenul meu Lucrețiu Pătrășcanu, îmi plîng și cei 10 ani de pușcărie. A-ți plînge de milă e oribil”.

PETRE PANDREA cruce schițată cu apă pe un perete al celulei... Christos a înviat!... Căci Christos este în sîngele și în sufletul nostru, nu poate să ni-L ia nimeni.

Ce chinuri inimaginabile! Bătăi, torturi, foamete și frig, muncă silnică și crime. Dar nimeni și nimic nu poate înlănțui spiritul. Închisă în celula ei, timp de 6 ani, Lena Constante s-a salvat prin dedublare. În timp ce trupul i se stingea puțin cîte puțin, spiritul îi zburda liber prin universul poeziei. Așa a creat, prin memorare, mii de versuri și gînduri, a stat de vorbă cu sine și a confecționat păpuși din paiele smulse din salteaua mizeră din celulă.

Nu-mi aduc aminte... ,,Nu-mi aduc aminte prima noapte petrecută în celulă. Pesemne am dormit. Știu că, a doua zi, gardianul s-a răstit la mine: «Umblă, spurcăciune, dacă nu vrei să ajungi acasă pe hîrtie ștampilată!»”.

O carte rară. ,,Dacă voi mai scăpa de aici, să nu uit să caut o carte rară: Vladimir Maiakovski - «Mic tratat de versificație. Cum se fac versurile»”.

Evrei. ,,Evreii au fost mereu la putere în România”.

Lucrețiu Pătrășcanu în carne și oase. ,,Lucrețiu Pătrășcanu se bucura de cea mai mare popularitate dintre toți comuniștii. Atîta vreme cît această popularitate servise intereselor partidului, Gheorghiu-Dej își ascunsese ura față de acest om. Idealist, cinstit, patriot.

Dar acum venise vremea să scape de el. Un proces, o condamnare la moarte, un glonț în ceafă și gata...”.

De ce Muzeul Satului a fost înființat în București. „În mentalitatea satului, noțiunea de obiect de artă nu există. Totul este funcțional. Dar acestui funcțional țăranul îi adaugă nevoia lor de bucurie, de evaziune, de frumos. Astfel, pentru ei, orice obiect împodobit răspundea unei funcții precise. Pentru orășeni, este un obiect de artă”. În lupta cu dogmele, nimeni nu scapă nepedepsit. „Ai îndrăznit să te îndoiești de partid? Ești vinovată!

Măcar cu gîndul”.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 24 mai 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (20)

Strania misiune a lui Rudolf Hess (9)

Motorul duduia. Hess s-a căţărat în carlingă şi a ambreiat motorul. În cîteva clipe avionul se înălţase în văzduh. Pintsch l-a urmărit cu privirea pînă cînd l-a văzut dispărînd. În aşteptare, aghiotantul şi-a omorît timpul cum a putut. După-amiaza a trecut. A venit noaptea.

Trecuseră mai mult de patru ore de cînd decolase Hess.

Pintsch îşi pipăi buzunarul cu cele două scrisori pe care i le încredinţase superiorul lui. Se hotărî s-o deschidă pe cea care-i era adresată şi rămase cu ochii holbaţi. I se părea că visează. Hess anunţa că plecase în Anglia ca să încerce să încheie pace! Ce eveniment! Lui Pintsch i se tăiase răsuflarea. Exact în acel moment se auzi în aer un zbîrnîit de avion. Pintsch ridică ochii: un „ME 110” se apropia de aerodrom. Ateriza. Pilotul deschise capacul: era Hess!

Cînd se apropie de Pintsch, Hess îşi dădu imediat seama că subalternul lui deschisese scrisoarea. L-a luat cu el acasă şi au stat îndelung de vorbă. În esenţă, explicaţiile lui semănau cu cele pe care avea să le dea mai tîrziu lui Hamilton şi lui Kirkpatrick: pericolul pentru Germania nu era în Vest, ci în Est. Pacea cu Anglia era absolut necesară, pentru ca Germania să poată avea mînă liberă împotriva Rusiei. Hess voia să propună englezilor ca, la rîndul ei, Anglia să aibă pe deplin mînă liberă în imperiul ei. Dar în acest scop era necesar să se discute în mod direct, de la guvern la guvern. El, Hess, se hotărîse deci să plece cu avionul pînă în Scoţia, să aterizeze pe un aerodrom în apropiere de castelul ducelui de Hamilton şi să se întîlnească cu acesta din urmă. După care, guvernul britanic avea să-i trimită pe unul din membrii săi. Fiind oameni de bună credinţă şi realişti, aveau, fără îndoială, să se înţeleagă.

Ascultînd această lungă pledoarie, Pintsch rămase perplex. Un lucru era însă cert: Hess nu era un trădător. Şi Pintsch se hotărî să tacă.

Telefonul sună. Pintsch ridică receptorul. Trecuseră patru luni de la zborul nereuşit de la Augsburg. La aparat era Hess:

– E hotărît pentru astăzi, spuse el.

Era într-o sîmbătă. 10 mai 1941. Pintsch se întîlni cu Hess la aerodromul din Augsburg, dar uzinele erau închise. Nemţii ţineau săptămîna englezească. Pînă în cele din urmă li se deschiseră uşile hangarului şi scoaseră de acolo ,,Messerschmitt”-ul. Hess îi înmînă lui Pintsch o nouă scrisoare pentru Hitler, se urcă în carlingă şi decolă...

După ce trecură cele patru ore, Pintsch părăsi aerodromul. A doua zi, după ce călătorise întreaga noapte, sosi la Berchtesgaden ca să-1 anunţe pe führer.

Ce făcea Hess în timpul acesta?

Cînd se apropiase de coasta Angliei, nu era încă noapte. Să înfrunţi în plină zi apărarea antiaeriană britanică însemna să-ţi pui pielea în joc de pomană.

Aşa că, timp de o oră, Hess s-a rotit deasupra Mării Nordului. Cînd s-a hotărît să se îndrepte spre coastă, a văzut desubtul lui o pînză de ceaţă. În mod deliberat cobori atunci de la două mii la două sule de metri altitudine, în mai puţin de un minut. Cu cîteva clipe mai înainte fusese reperat de un „Spitfire”. Englezul începu să urmărească „Messerschmitt”-ul. Dar superioritatea lui „ME 110” era indiscutabilă: „M-am distanţat de el – avea să relateze mai tîrziu Hess – chiar înainte de a-i remarca prezenţa. Îmi era imposibil să privesc înapoi.

Stăteam cam înghesuit la postul meu de pilotaj. Nu puteam să mă întorc. De altfel, eram şi orbit de razele soarelui care tocmai apunea”. Hess se gîndise mai întîi să aterizeze chiar în parcul ducelui de Hamilton. Pe urmă renunțase la proiectul acesta. Studiase în amănunt cele mai mici detalii ale coastei şi amplasarea localităţilor din apropierea mării. În lumina lunii, zări un sat. Cînd a fost sigur că era Eaglesham, din apropiere de Dungavel House, aviatorul se înălţă din nou, opri motorul şi sări cu paraşuta. Voia ca avionul lui să se sfarme de pămînt, pentru ca englezii să nu afle secretul fabricaţiei lui.

Dar treaba n-a fost prea uşoară. Cu toate eforturile, nu izbutea să iasă din carlingă. Mai tîrziu, Hess a mărturisit

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (1) Revoluția tehnico-științifică în ultimele decenii – prin impactul profund al descoperirilor ei asupra posibilităților de creștere a avuției materiale, de sporire a forțelor de producție, de lărgire a orizontului cunoașterii și vieții spirituale a popoarelor – a adus în mod legic pe primul plan al preocupării majorității țărilor lumii, inclusiv a României, necesitatea prefigurării și edificării viitorului lor economic și social într-o concepție prospectivă, de eficiență înaltă pe termen lung, pe baza promovării celor mai noi cuceriri ale cunoașterii științifice universale.

Comisia ONU pentru Europa definea prospectiva drept ,,studiul viitorului”, în ipoteza în care acesta poate fi orientat.

I. Organizarea, conducerea și planificarea activității economico-sociale, în viziunea realizărilor științei și tehnicii contemporane (1) În România anilor 1966-1989, imperativul universal, relevat mai înainte, a fost realizat, corespunzător cerințelor științei și tehnicii vremii, cu ajutorul prognozelor, programelor și planurilor elaborate, și aplicate în cadrul sistemului instituționalizat de dezvoltare planificată a economiei și vieții sociale a țării.

Activitatea s-a desfășurat, la început, pe baza Decretului nr. 119 de înființare a Comisiei de Stat a Planificării, reorganizată și transformată în anul 1969, prin Decretul nr. 738, în Comitetul de Stat al Planificării, și a Legii nr. 8, din 1972, privind Dezvoltarea economicosocială planificată a României. Din martie 1973 pînă

în decembrie 1989, activitățile respective s-au realizat în temeiul prevederilor Legii nr. 1/1973 și ale Legii nr.4/1982 privind Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice și sociale a României, constituit ca organ deliberativ al Consiliului de Stat, cu atribuția de a ridica, pe o treaptă calitativ superioară, fundamentarea și elaborarea opțiunilor cu caracter strategic privind dezvoltarea în perspectivă a economiei și vieții sociale a țării, în viziunea cuceririlor și exigențelor revoluției tehnico-științifice contemporane.

Pe baza legilor menționate, adoptate de Marea Adunare Națională, Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale îndeplinea următoarele sarcini, cu privire la: A. Prognoza dezvoltării economico-sociale a) elabora prognozele macroeconomice prin care se prefigura, într-o concepție unitară, dezvoltarea economico-socială a țării pe termen lung, în concordanță cu realizările științei și tehnicii contemporane, cu schimbările și tendințele avansate în economia și viața socială mondială; b) îndruma și coordona activitatea de elaborare a prognozelor pe ramuri, subramuri și produse, precum și în profil teritorial, de către ministere, celelalte organe centrale, organe locale, unități de cercetare științifică, inginerie tehnologică și de proiectare, instituții de învățămînt, într-un cadru organizat; c) asigura actualizarea prognozelor pe termen lung, în raport cu cerințele dezvoltării ecoonomico-sociale a țării, cu mutațiile care interveneau în economie și cu progresul tehnico-științific pe plan mondial;

că pusese să i se explice pe îndelete şi în mod foarte exact toată manevrarea „Messerschmit”-ului, dar că uitase să se informeze cum se sare din carlingă la nevoie. În seara aceea, la patruzeci şi opt de ani, Rudolf Hess a executat primul lui salt cu paraşuta. Destinul nu avea să-i mai îngăduie să-1 facă şi pe al doilea.

***

Luni seara, ascultătorii germani ai postului de radio München l-au auzit deodată pe crainic dînd citire următorului comunicat: „Partidul naţional-socialist anunţă în mod oficial: camaradul Rudolf Hess, atins în urmă cu cîţiva ani de o boală din cauza căreia i se interzisese categoric să zboare cu avionul, a izbutit, în pofida acestei indicaţii, să intre în posesia unui avion. Sîmbătă 10 mai, Rudolf Hess a decolat de la Augsburg, pornind într-un zbor din care nu s-a mai întors. O scrisoare lăsată denotă semne caracteristice de deranjament mintal şi există temeri că ar fi avut halucinaţii. Führerul a dat imediat ordin să fie arestaţi aghiotanţii camaradului Hess. Ei avuseseră cunoştinţă de aceste zboruri şi, contrar ordinelor primite din partea führerului, nu au împiedicat şi nu au semnalat această abatere”. În forma aceasta s-a hotărît Hitler să anunţe lumii isprava acolitului său. În realitate, nici Karl Haushofer, nici Messerschmitt, nici soţia lui Hess n-au fost arestaţi.

Albrecht Haushofer a fost închis, dar, eliberat peste trei luni, a putut să-şi reia meseria. Pintsch însă a fost arestat la scurt timp după ce-i înmînase führerului scrisoarea lui Hess. A stat închis timp de trei ani. Eliberat în 1944 şi trimis pe frontul din Răsărit, a căzut prizonier, reluînduşi în felul ăsta viaţa de detenţiune, cu care, de altfel, se obişnuise... Încunoştiinţaţi că l-au capturat pe aghiotantul lui Hess, ruşii au vrut să cunoască adevărul cu privire la misiunea din mai 1941, dar n-au putut afla nimic mai mult decît ceea ce ştia aghiotantul, adică mai nimic.

Pintsch a fost eliberat după unsprezece ani şi s-a întors acasă în 1955. (va urma) ALAIN DECAUX d) adopta hotărîri cu privire la organizarea și desfășurarea activității de prognozare pe toate treptele oranizatorice.

B. Planificarea dezvoltării economico-sociale a) îndruma activitatea de elaborare a proiectului planului național unic de dezvoltare economico-socială, dînd indicații și făcînd recomandări pentru cuprinderea în acest plan a sarcinilor și obiectivelor fundamentale stabilite în directivele statului, integrarea armonioasă în planul național unic a planurilor departamentale, pe ramuri și în profil teritorial, asigurarea îmbinării criteriilor de ficiență cu necesitatea ridicării economice și sociale a tuturor județelor și localităților, dezvoltarea echilibrată a întregii economii naționale; b) analiza, dezbătea și se pronunța, înainte de a fi supuse Marii Adunări Naționale, asupra proiectului planului național unic de dezvoltare a economiei naționale și execuției planului pe anul încheiat, proiectului bugetului de stat și contului general de încheiere a exercițiului bugetar, urmărind modul în care se reflectau orientările stabilite, fundamentarea științifică a propunerilor de plan și realizarea obiectivelor legiferate în domeniul economico-social.

Proiectul de plan, proiectul de buget, execuția planului pe anul încheiat și contul general de încheiere a exercițiului bugetar, îmbunătățite pe baza recomandărilor Consiliului suprem, se supuneau de către Consiliul de Miniștri, spre dezbatere și adoptare, Marii Adunări Naționale. Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale prezenta Marii Adunări Naționale coraportul său asupra proiectului de plan, proiectului de buget, execuției planului pe anul încheiat și contului general de încheiere a exercițiului bugetar supuse spre adoptare de Consiliul de Miniștri. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Restanele i pierderile Centenarului (16) Statul romn i cultura naional (4) Nu e o cronică de mizantrop Angajîndu-mă în publicarea acestui nou serial în revista ,,România Mare”, după cel de anul trecut intitulat ,,Preliminarii la Marea Unire”, am plecat de la premisa – așa precum sugerează și titlul – de a căuta și reliefa o serie de neîmpliniri, mai noi sau mai vechi, care să poarte amprenta secolului nostru nepereche.

Aici nu e vorba de misiunea de a căuta ,,nodul din papură”, ci de a semnala – jurnalistic – ceea ce ne-a lipsit pentru ca sărbătoarea Centenarului Marii Uniri să fie întreagă, cu toată salba de lumini iscate într-un secol de lupte și jertfe de sînge, cu finalul apoteotic de la 1 Decembrie 1918. Dacă serialul din anul Centenarului a avut ca axă principală de desfășurare suita de realizări din cele trei Țări Românești, pînă la săvîrșirea marelui vis al românilor – UNIREA – și cristalizarea acesteia, abordarea tematicii din actualul serial poate fi socotită ca o contra pondere la partea pozitivă, fără a știrbi meritele înaintașilor, care nu au nici o legătură cu prostiile făcute de contemporani.

Din alt unghi de vedere, și de analiză comparată, materialele de acum nu pot fi încadrate în nici un fel de cronică a mizantropului, pentru că nu îndeplinesc condițiile esențiale ale fenomenului mizantropic, și anume ,,Neîncredere, dispreț, ură față de oameni, tendință de a evita societatea, de a se izola de oameni” (,,Mic Dicționar Enciclopedic”). În concluzie, nu e o cronică de mizantrop, ci o cronică a realității românești contemporane – cu bune și cu rele – o reflectare a imaginii în mișcare a componentelor care formează societatea noastră actuală.

Scriind despre cultură și implicațiile acesteia în educarea și „luminarea” poporului, problematica fiind privită cu ochiul critic, îndreptat spre statul român, de la care așteptăm îndeplinirea funcției în acest sistem complex, sînt pus deseori în ipostaza de a nu da crezare a ceea ce văd sau a ceea ce aud – lucruri prea ieșite din comun, prea strigătoare la cer – cum spun românii – sînt anumite situații, cînd, uitîndu-mă în urmă, constat că aceste probleme puteau fi rezolvate cu relativă ușurință, dar cu voință, devotament, profesionism! Despre asta este vorba, despre asta veți citi, în continuare, despre asta ne vom mira cu toții și vom pune întrebări, și vom aștepta răspunsuri. Dar, mai mult ca răspunsuri, vom aștepta rezolvări, nu doar proiecte pe hîrtie...

Instituțiile de cultură și suferințele acestora Chiar dacă interpretarea acestui intertitlu poate fi pusă doar sub semnul figurativului, după cum veți vedea în cele ce urmează, unele instituții de cultură

Sala principală a Tezaurului Național

Pînă să ajungem, însă, la anul de grație 2018, mai-marii Culturii din România și-au adus aminte de bătrînețea edificiului de pe Calea Victoriei numărul 12 și au lansat un proiect de consolidare a clădirii și, mai mult, de mărire a suprafeței de expunere, exploatînd spațiul din curtea interioară. Acest lucru minunat se întîmpla în anul 2002, după cum se poate constata, cu un timp rezonabil înainte de Anul Centenar – 16 ani. Șaisprezece ani, adică 5.840 de zile, cam atît s-a scurs de la măreața inițiativă. Ce puteam face în acești ani, dacă ne referim la domeniul construcțiilor? Fără a avea nevoie de vreo diplomă de inginer constructor, sau de arhitect, printr-o gîndire logică, poți răspunde: puteam înălța, de la zero, nu doar un Palat ca acesta, Muzeul Național de Istorie a României cu fațada în stil neoclasic, cu un vast portic sprijinit pe – din cauza acțiunii (sau a reacțiunii) oamenilor, zece coloane dorice sprijinite pe pilaștri solizi, ci 2-3, pot ajunge într-o fază de degradare fizică, de poate și mai impunătoare, și mai apropiate de stilul nerecunoscut, încît putem extinde latura suferinței neoclasic! Da, dar nu la români! Cer scuze cititorilor umane la angrenajul acestora. O instituție răvășită revistei noastre pentru utilizarea acestei sintagme, și chinuită de ,,boala” generată de conducătorii bătute și răzbătute – ,,la noi, la români!”. De ce ,,la ei, sau de o suită întreagă de mărimi de pe scara noi, la români”, nu e ca la alte popoare, atunci cînd funcțiilor ministeriale. Indiferența, soră geamănă cu vine vorba de realizarea unui important obiectiv, incompetența, poate dăuna grav sănătății funcționale precum metroul din Drumul Taberei, șoseaua de a oricărei instituții din domeniul culturii, materiale centură a Bucureștilor, pasajele de la principalele și imateriale, pînă la un grad de distopie ucigătoare. intrări în Capitală, autostrăzile?

Ca să nu ne abatem de la acest Cine nu a auzit de Muzeul Național obicei – intrat în folclorul național de Istorie a României? Situat în – am aplicat ,,metoda” și la Muzeul București, pe Calea Victoriei, aproape Național de Istorie a României, cu de unirea acesteia cu rîul Dîmbovița, o deosebire semnificativă – în acest muzeul are mereu vizitatori, din țară și caz, frîna a pus-o Justiția Română, din străinătate, aceștia fiind chemați de muza Cleo, pentru a întoarce paginile vrînd, parcă, să demonstreze că, întrunei istorii de peste 2000 de ani și a adevăr, Justiția este legată la ochi! cunoaște o țară și un popor cu un Directorul instituției, domnul Ernest trecut zbuciumat și cu tradiții vechi, Oberländer-Târnoveanu, plin de năduf demne de cunoscut. Clădirea în care și cătrănit de situația ingrată în care se găsim astăzi Muzeul Național de afla Muzeul în anul Centenarului Marii Istorie a României este fostul Palat al Uniri, povestește: ,,În 2002, Muzeul a Poștelor, ridicat între anii 1894-1900, intrat într-un proiect de consolidare a Ernest Oberländerdupă planurile arhitectului Alexandru Târnoveanu, directorul clădirii și de refacere a expoziției, care Săvulescu. În actualul local muzeul a fost oprit în 2006. Consecința acestui Muzeului Național funcționează din anul 1971. eveniment, care nu a fost dus pînă la de Istorie Prezentînd istoria României din sfîrșit, a fost aceea că o parte din spații cele mai vechi timpuri pînă azi, au devenit improprii și nu mai pot fi folosite pentru M.N.I.R. este organizat pe colecții, ordonate pe activități publice”. perioade istorice, pe mai multe niveluri ale edificiului.

Mergînd pe ,,firul Ariandei”, drama prin care trece Cea mai spectaculoasă sală a muzeului este situată astăzi M.N.I.R. devine din ce în ce mai complicată și la subsol – Sala Tezaurului Național. În total, cu termene de finalizare rămase într-o ceață densă. patrimoniul actual al Muzeului este de peste 700.000 În 2006, considerîndu-se că s-au încălcat prevederile de piese, configurînd o arie vastă de expunere și de legale și că s-a depășit bugetul, cît și termenul vizitare: arheologie, istorie, carte veche, filatelie și de execuție, proiectul a fost înghețat. După un numismatică. Dar nu descrierea pură a M.N.I.R. deceniu de gîndire, în 2016 s-a organizat un concurs este obiectul acestui material, acest lucru lăsîndu-l internațional de arhitectură. Mai departe, pentru a pentru altădată, ci un caz ciudat în care s-a aflat cea rămîne și mai consternați, dăm cuvîntul domnului mai prestigioasă instituție muzeală a țării în anul Centenarului Marii Uniri. Ce și cum? Aflați imediat. director Târnoveanu: ,,Din păcate, din motive care În această analiză duală avem două date esențiale: sînt în afara capacității de control a Muzeului, un Muzeu Național de Istorie, și un an jubiliar, care concursul a fost viciat profund de către organizatori, se profila în activitatea culturală națională, cuprins de către Ordinul Arhitecților, care a modificat, ca să în varii programe și activități, menite să cinstească zic așa, caietul de sarcini în limba engleză”. Cum a Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. fost posibilă această fraudă intelectuală? Cine a avut Despre anul 2018 se vorbea cu admirație și cu curajul să se avînte în această aventură? Cum cine? pasiune – hăt, cu mulți ani înainte, demnitari de Tocmai cei care au întocmit proiectul, adică Ordinul seamă români (în special cei din sfera Culturii), Arhitecților! Domnul director: ,,Caietul de sarcini așteptînd cu emoție nu numai defilarea de la Alba conceput în colaborare cu reprezentanți ai Ordinului Iulia, ci și organizarea unui drum ideatic, la figurat, Arhitecților prevedea acoperirea totală a curții care să ne poarte de la 1859 – prin toate reperele interioare. Pentru că una dintre direcțiile importante României – pînă la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. ale noului proiect era aceea de a cîștiga spațiu, iar Bineînțeles, Muzeul Național de Istorie a României spații posibile nu mai există decît în curtea interioară era în epicentrul acestei viziuni, zestrea muzeală și și în subsol. Cerința a fost acoperirea totală a curții posibilitățile largi, de documentare, prevăzîndu-i o interioare, iar pe site-ul concursului ținut de Ordinul prezență activă în ansamblul acțiunilor generate de Arhitecților s-a pus o traducere modificată, care a alterat complet cerințele instituției”. mărețul eveniment.

Brățările de la Sarmizegetusa Regia, recuperate din străinătate Colac peste pupăză, proiectul considerat cîștigător prevedea o curte interioară parțial acoperită și neînchisă, ceea ce nu permite expunerea de patrimoniu. Alte neconcordanțe între tematica de concurs, elaborată în limba română, în caietul de sarcini, și soluția adoptată de firma cîștigătoare, se refereau la numărul de nivele pentru depozitare, tot sub curtea interioară. Ajuns cu litigiul pe mîna Justiției, hotărîrea instanțelor a fost aceea de a nu ține cont de aceste grave disfuncționalități pentru o instituție muzeală de anvergură națională, obligînd instituția să reia negocierile cu firma cîștigătoare, prelungind artificial termenul de execuție...

Cu toate că este prins în această luptă absurdă, Muzeul Național de Istorie a României nu și-a închis porțile chiar dacă spațiul de expunere a rămas doar într-o bună parte din suprafața parterului, plus subsolul cu Tezaurul și cu Lapidoriul, precum și copiile metopelor Coloanei lui Traian ridicată la Roma în anul 113 d.Chr., povestind în reliefuri cucerirea Daciei de către romani. Neuitînd de Centenarul Marii Uniri, în limita spațiului disponibil, Muzeul a organizat expoziții legate de Primul Război Mondial cu reconstituiri ale cîmpului de luptă; expoziția ,,Basarabia – 100 de ani de la Unirea cu România”. În preajma zilei de 1 Decembrie 2018, Muzeul a vernisat Expoziția dedicată Centenarului – un eveniment cu ajutorul căruia, prin arta realizării și redării, într-o ordine cronologică perfectă – poți traversa unul dintre cele mai de seamă secole (dacă nu unicul) din Istoria vie a României, la braț cu Istoria.

Am vizitat și eu această expoziție, pe care o consider o realizare (istorică și grafică) de excepție, care încearcă să suplinească etajele închise, cu zeci de mii de exponate. În afara prezentării întregului drum al devenirii noastre, ca Popor și ca Țară, într-o cronologie impecabilă, ceea ce m-a

Coif dacic din aur

impresionat în mod special – pentru că a acoperit sfera imaginativă a subconștientului uman – a fost redarea principalelor momente ale acestei Istorii cu ajutorul tehnicii moderne, ecranele montate din loc în loc introducîndu-ne, pe viu, în mijlocul acțiunilor și evenimentelor care au jalonat acest veac. Am putut admira, astfel, cîteva bătălii crîncene, aspecte de la Revoluția de la 1848, Marea Adunare de la Alba Iulia, încoronarea familiei regale, chipuri de oameni de seamă ai României, toate mișcîndu-se în fața noastră – ca argument peremptoriu că acești oameni au trăit și au luptat pentru România, pentru care alții au și murit.

Onorîndu-și titulatura de Muzeu Național de Istorie a României, instituția a organizat nenumărate expoziții și în afara țării, precum Franța, Portugalia, Ungaria, ajungînd chiar în îndepărtata Chină. Iată ce motivare frumoasă găsește domnul director la aceste acțiuni: ,,Ne-am îndreptat atenția și spre străinătate, nu numai pentru faptul că acolo, în acest moment, există un grup mare de concetățeni, de români, dar și pentru că prin cultură, prin patrimoniu, cetățenii europeni pot cunoaște mai bine România. Sigur, moștenirea ei culturală în primul rînd, dar și cu capacitatea instituțiilor noastre de a realiza proiecte la nivel foarte înalt”.

Totuși, ce facem cu proiectul de consolidare și mărire a acestui Muzeu? Dincolo de încurcăturile prezente, dincolo de hărțuirea conducerii Muzeului, cu procese și cu amînări impuse în mod iresponsabil, și dincolo de împiedicarea vizitatorilor potențiali de a intra în acest principal lăcaș de cultură și de Istorie românească, pe o perioadă aproape nedefinită – cine poate rezolva urgentarea acestei probleme încurcate?

Ministerul Culturii și Identității Naționale? Mă îndoiesc, cunoscînd reacția acestei instituții cu prilejul altor probleme cardinale pe care trebuia să le rezolve, mai ales că, în cazul de față, a invocat impedimentul ivit din cauza negocierilor. După ce se vor limpezi iar apele în ceea ce privește respectarea întru totul a caietului de sarcini, la orizont se întrevede o nouă piedică în calea realizării acestui proiect – necesitatea reactualizării costurilor proiectului, ținînd cont că ceea ce era valabil la nivelul anului 2016, cînd a fost calculată suma de 110 milioane de euro, nu mai este de actualitate în anul 2019.

Pentru ca Muzeul să poată primi 300.000 de vizitatori pe an – noua cifră preconizată, după realizarea îmbunătățirilor din actualul proiect – lucrările trebuie neapărat să respecte datele caietului de sarcini, orice abatere ducînd la grave perturbații în funcționarea viitorului Muzeu. Am spus ,,viitorului Muzeu”, pentru că, după terminarea lucrărilor, pe lîngă expoziția de bază, urmată de expoziția de preistorie, de istorie, de arheologie antică, de Ev Mediu, Epoca modernă și contemporană – Muzeul Național de Istorie a României va mai găzdui trei expoziții – premieră în muzeografia românească – o expoziție dedicată istoriei copilăriei și copiilor, o expoziție dedicată românilor din afara granițelor țării, fie că este vorba de diaspora clasică din secolele XIX-XXI, fie că este vorba de actualele comunități istorice, și o expoziție care ne va releva istoria comunicațiilor prin poștă, telegraf, telefon.

Apa de pe Dîmbovița va măsura, în scurgerea ei printre dalele de beton, ani mulți și nesiguri pînă cînd vom putea păși în noua formă de organizare a Muzeului Național de Istorie a României, cînd vom avea plăcerea să scriem un reportaj de la fața locului.

Pînă atunci?

De ce neapărat să ne punem o asemenea întrebare acum, după ce am ieșit din Anul Centenarului, și cînd responsabilii noștri din Cultură au răsuflat ușurați?

Muzeul Național de Istorie a Românilor? Poate să mai aștepte! Odată ce Guvernul ne-a mărit salariile și pensiile, odată ce Primăria ne face pomană cu biciclete, trotinete, bilete la mare, și ne mai îmbracă și blocurile cu polistiren care arde ca un vulcan atunci

cînd ia foc – de ce să ne mai grăbim cu redefinirea expozițională a unui muzeu, fie el și Național, și de Istorie? Oare cîte biciclete se pot cumpăra din cele peste 100 de milioane euro? Dar cîți km de piste pentru miile de biciclete se vor putea așterne de-a lungul străzilor, chiar prin dreptul unor copaci sau stîlpi de iluminat, sau pe direcția unor parcări auto?

Să abandonăm gluma și să ascultăm vocea autorizată a domnului director al Muzeului: ,,Muzeul se închide pentru că este imposibil să îndeplinim condițiile de securitate și de conservare a pieselor ținîndu-le în acest spațiu. Pe de altă parte, constructorul are nevoie de spații foarte largi”. Într-adevăr, printre atîtea utilaje și zeci sau sute de muncitori, numai vizitatorii mai lipseau! În perioada de închidere a Muzeului se preconizează folosirea unor spații alternative, cum ar fi incinta Teatrului Național sau a Bibliotecii Naționale, unde pot fi organizate expoziții pe nuclee tematice, astfel ca doritorii de istorie să nu piardă legătura cu Muzeul. În acest răstimp, personalul angajat al Muzeului va avea foarte mult de lucru, fiind necesară realocarea patrimoniului în depozite speciale, precum și restaurarea și toaletarea a circa 8.000 de piese de

Diploma conferită cu ocazia decernării Premiului Nobel lui George Emil Palade, în 1974 muzeu, ceea ce va constitui o muncă nu atît manuală, cît intelectuală, de creație. Într-un fel, judecînd cel puțin din punct de vedere teoretic, va fi nevoie de cinci ani pînă la deschiderea pentru public a Muzeului, și de șapte ani pentru forma definitivă a acestuia. Desigur, acești termeni pot fi socotiți aleatorii, în raport cu experiența de pînă acum în domeniu. Indiferent de timp, noi vrem Muzeul înapoi. Nu vrem ca această instituție emblematică pentru România și pentru știința muzeală de la noi să dispară sub umbrela unor interese de grup, ostile interesului național. Dacă n-am fost capabili să planificăm reabilitarea și dezvoltarea Muzeului pînă la Anul Centenarului Marii Uniri, să-i facem reinaugurarea măcar la 10 ani după cei 100!

Fiind vorba de un Muzeu Național – unic în peisajul muzeistic românesc – Guvernul României este dator (și obligat) să intervină urgent pentru punerea la punct a problematicii generate de conflictul de interese pe seama acestei instituții de cultură. Doamna primministru Viorica Dăncilă, puneți mîna pe telefon și invitați-i pe cei implicați la Palatul Victoria, într-o ședință operativă ca să deblocați proiectul!

Să nu cumva să-l deranjați pe președintele Iohannis cu această problemă, chiar dacă instituția în suferință se cheamă Muzeul Național de Istorie a României. România domnului președinte e în altă parte – la Cotroceni... (va urma) GEO CIOLCAN NOTĂ: O întrebare pentru curioși: Vreți să aflați a cui e firma care și-a adjudecat licitația privind proiectul de consolidare și extindere a Muzeului? Este firma unui vicepreședinte al Ordinului Arhitecților!

Jumătate din enigmă s-a risipit!

14

Vineri, 24 mai 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

Cum pierde PSD pe mîna lui Firea (urmare din pag. 1) Sincer, nu mă așteptam ca mințile înguste din Piața Victoriei, de la Guvern, să nu anticipeze o mare criză de imagine a partidului, a PSD în speță, mai ales că orice bucureștean știe că acea Ordonanță a fost dată cu dedicație, către patronii companiilor de taxi, dar și în beneficiul unor funcționari din primării, precum și al actualului primar general al Capitalei.

Problema este că tinerii, oamenii dinamici ai Bucureștiului, vor taxa dur prostia Vioricăi Dăncilă, care, se pare, nu este chiar atît de afectată. La Videle, și în tot Teleormanul, nu există nici UBER și nici BOLT, așa că nu vor pierde mulți votanți, dar e posibil să cîștige ceva bănet, pentru că am convingerea că s-au ,,alocat” mulți bani pentru ca UBER să fie împiedicat să activeze pe piața românească. Și ca să o dăm pe aia dreaptă, pînă și taximetriștii și-au dat arama pe față, cînd au ieșit în stradă la Iași, de data asta, cerînd în mod explicit ,,scoaterea UBER de pe piață”. Păi, să nu te iei cu mîinile de cap?

PSD-ul dovedește că este depășit total de situație. Dacă vine Dragnea la TV și ne spune că de vină este Statul Paralel, că din acest motiv au dat Ordonanța, este evident că este total nebun, sau doar nesimțit. Oare viitoarea lui soție, Irina, care este destul de tînără, nu îi spune bărbatului ei că tinerii, și nu numai, chiar apreciază aplicațiile de carsharing din România? Că le folosesc și că aduc beneficii, inclusiv bugetului de Stat? Oare ea nu merge cu UBER? Să o rugăm să testeze acest mijloc de transport, așa cum a procedat Tăriceanu? Noi,

muritorii, sîntem conștienți că ei, cei din păturile înalte ale societății, nu merg nici cu taxiul și nici cu UBER sau BOLT. În mod sigur, nici Dragnea și nici Irina, nu folosesc. Dar chiar nimeni din tot PSD-ul ăla nu are aceste aplicații pe telefon?

Există și politicieni cu mintea conectată. Ludovic Orban a ieșit la atac și, plin de el, a declarat că imediat ce PNL intră la guvernare, o să rezolve cu UBER, că nu se poate ca această aplicație să nu existe în România. Păi bine măi, liberalule, tu vrei să așteptăm pînă vii tu la Guvernare? Acum nu poți măi, băiete, să faci ceva? Chiar este jenant să vii să declari așa ceva, mai ales că, dacă UBER iese de pe piață acum, nu o să revină doar la declarațiile unui liberal. Mă bucur că există politicieni și jurnaliști care s-au mobilizat împotriva Ordonanței.

Din curiozitate, mi-am aruncat un ochi pe zona online, unde cei care merg cu UBER au început să își expună părerile. Și m-am îngrozit. Nu doar că legea a fost dată ca să sperie pe cei care practică, pe șoferii UBER. Nu! Poliția Rutieră din București s-a pus călare și la intimidare pe toți șoferii UBER, de parcă timp de ani și ani, ,,bieții” politiști doar asta au așteptat. Au descoperit ei că UBER-iștii sînt dușmanii taximetriștilor, și au procedat ca atare.

Poate că, activînd pe platforme de carsharing, cu mașini nemarcate, nu există posibilitatea pentru agentul rutier din stradă să fie cumva mituit de către șofer, ca să aibă viața mai ușoră. Poate că însăși corupția a dus la un comportament atît de agresiv al unor agenți de la Poliția Rutieră, pentru că altă explicație nu există. Sînt semnale, oferite de către cei care au trecut prin asta, că agenții rutieri își depășesc cu mult atribuțiile legale, mergînd la intimidarea șoferilor dar și a pasagerilor care merg cu UBER, atunci cînd sînt opriți. Or, acest comportament trebuie cumva să fie sancționat, fie de ministrul de Interne, Carmen Dan, fie de Viorica Dăncilă, fie chiar de DNA. Există, în mintea

De la mitinguri la proteste profesionale Cine a urmărit secvențe de la transmisiile de duminică, 19 mai a.c., din Piața Victoriei, unde s-a desfășurat ultimul miting organizat de fundația (Asociația #Rezist), nu poate să nu fi observat o diferență. E vorba de o mai clară formulare a mesajului, de exprimări ironice și de publicul unitar. Ne aflăm în fața unui miting de susținere a referendumului și, în același timp, de contrare-contestare a PSD și a ALDE după criterii profesionale.

Nu știu (și nici n-am cercetat serios) dacă #Declic este o fundație, o asociație sau o sumă de ONG-uri!

Membrii ei se consideră o „comunitate” (cu pretenția de a fi 500.000 în Romania), cu legături solide în afara României, din Australia pînă în SUA, Norvegia, și cu finanțări de la persoane private dar și de la fonduri internaționale (inclusiv așa-zisele Fonduri Norvegiene).

Iată ce spune comunitatea pe site-ul propriu despre finanțarea sa: ,,Ne bazăm pe donații de la sute de mii de cetățeni din țară și din diaspora pentru a ne finanța activitatea. Orice contribuție, oricît de mică, ne ajută să cîștigăm campaniile #Declic. Contribuie și tu cu o donație lunară. Pe termen mediu, dorim ca Declic să se finanțeze 100% din donatiile membrilor săi. Declic este o comunitate independentă, care aplică pentru granturi la fundații. Declic își are originea într-un proiect din 2015, finanțat prin Fondul ONG în România, creat prin contribuția Islandei, Liechtensteinului și a Norvegiei. De la înființare, #Declic a primit fonduri nerambursabile

de la organizații-soră precum 38Degrees (Anglia), Campact (Germania) sau de la rețeaua internațională OPEN”.

O simplă lectură a prezentării celor care lucrează pentru #Declic (salariați, colaboratori sau activiști voluntari) ne arată că avem de-a face cu oameni deja profesionalizați în comunicare. De la protestele (încununate de succes) legate de Roșia Montană la unele mitinguri în Piața Victoriei, comunitatea (?) #Declic a arătat un profesionalism cu mult peste ce am văzut de obicei în Romania. Comunitatea (?) are o conducere supravegheată de un board.

Iată cum este descris acesta în autoprezentarea sa: ,,Board-ul Declic există pentru a se asigura că organizația este responsabilă față de membrii săi și valorile asumate. Consiliul membrilor Boardului se întîlnește de cîteva ori pe an pentru actualizări privind finanțele, personalul și progresele înregistrate, dar nu influențează campaniile derulate. Membrii Boardului au fost aleși pentru experiența diversă în acțiunile societății civile din România și provin din regiuni geografice diferite”.

Ne aflăm în fața unui mecanism de comunicare bine organizat, cu susținere inclusiv externă bazată pe profesionalism și care luptă deja pentru valori democratice și organizează proteste împotriva auto­ rităților pe care le consideră abuzive, nedemorcratice, împotriva statului de drept. Acest ,,consideră” are la bază propriile interpretări sau interpretările selectate din dispute politice acerbe. Faptul că această

multor șoferi, gîndul că acești agenți de la rutieră, care întind capcane șoferilor UBER, cu ajutorul taximetriștilor, lucrează, de fapt, în cîrdășie.

Sînt suspiciuni rezonabile de corupție la nivelul lucrătorilor Poliției Rutiere, pentru că se știe că intimidarea, amendarea și ridicarea plăcuțelor de înmatriculare ale autoturismelor, duc la retragerea șoferilor de pe piață și, implicit, la o mare mare putere de decizie și de mărire a prețului la transport în cazul taximeriștilor.

Cine crede că la baza protestelor se află taximetriștii și, chipurile, sărăcia lor, este naiv. Cei care orchestrează asemenea demonstrații de forță, prin declarații agresive și prin blocarea Pieței Victoriei, sînt cei care au bani, cei care plătesc și oferă avantaje materiale consistente pentru ca UBER și BOLT să fie eliminate de pe piață. Cine sînt cei care pierd cu aceste aplicații active în România?

Taximetriștii? Exclus! Ei își fac banii fără probleme, mulți declarînd, pe ascuns, e adevărat, că nu sînt afectați. Cei care pierd sînt cei care fixează prețul la licențele de taxi, care le închiriază, care le emit, care jongleză cu ele. Ei pierd primii. După aceea, sînt proprietarii firmelor de taxi, care și ăia sînt, în majoritate, foști sau actuali bugetari de prin primării. Corupția este în floare la nivel local, așa că, de ce să nu o spunem pe-aia dreaptă, banul dictează, de fapt, și nu cel impozitabil, ci cel furat. Asta este realitatea, și nu mă mir că și unii agenți de la Poliția Rutieră o cam iau personal, motivul fiind, poate, o scădere a spăgii, pe care o percep de la taximetriștii care nu sînt chiar legali pe piață, cei care împart o licență la 10 mașini, sau cine știe ce au ei în neregulă.

Ca să revenim la Dragnea, el nu înțelege că alegînd să meargă pe mîna Gabrielei Firea Pandele, care a dovedit că este ceva mai deșteaptă decît o recomandă fața, a pierdut Bucureștiul pentru mulți, foarte mulți ani. Lucru care nu este chiar așa rău, nu?

comunitate se poziționează constant împotriva inițiativelor și a persoanelor dintr-un anume partid sau grup de partide ne arată că avem de-a face cu o grupare civică orientată politic și susținută financiar (și logistic) din afara României.

Să trecem la un alt grup. Este mai mic dar și mai cunoscut. Mă refer la Mihai Dide, Marian Moroșanu, zis Ceaușescu, Mălin Bot, Angi Șerban și încă vreo cîțiva despre care nu știu ce formă de organizare (juridic vorbind) au adoptat. Dar care se caracterizează prin agresivitate, violență, insistență și provocare.

Asalturile acestora asupra lui Valer Dorneanu, Liviu Dragnea și dr. Nicolae Bacalbașa depășesc cu mult formele admise de exprimare legală a protestului.

Ne aflăm în fața unor forme profesionale de agresare politică, la limita legii, pe care autoritățile române nu le pot încadra. Mai mult, faptul că acest grup violent are o singură țintă (direcție), fiind constant anti-PSD și ALDE, ne obligă să îl încadrăm la forțe de manipulare publică.

Mobilizarea pe internet a comunității #Declic și agresivitățile grupului Dide-Mălin Bot ș.a. reprezintă noutatea profesională și de expresie a acestei campanii electorale tensionate. Din păcate, prima comunitate mobilizează pe internet grupuri mari de oameni, în vreme ce a doua introduce progresiv o exprimare violentă.

S-a profesionalizat pe neașteptate societatea civilă din România angajată în lupta electorală, sau a fost organizată pentru a taxa o anume lipsă de eficiență politică? Oricum, în joc au intrat forțe care pînă în acest moment nu au contat de nici un fel.

CORNEL NISTORESCU (,,Cotidianul”)

RM

15

Vineri, 24 mai 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Egoismul naţional - o nouă sintagmă inventată pentru a combate naţiunile Tot mai des mi-e dat să citesc sau să aud sintagma ,,egoism naţional”. ,,Trebuie să renunţaţi la egoismul naţional” - aşa spune Uniunea Europeană, aşa spune NATO, aşa spune SUA, aşa spun ONG – urile finanţate cu bani mulţi şi dubioşi, aşa spun politicienii de stînga şi de dreapta şi de mijloc, adică toţi aceia care luptă, pe faţă de-acuma, pentru realizarea blestemăţiei numită Guvern Mondial. De fapt, ceea ce ei numesc ,,egoism naţional” nu este altceva decît identitate naţională. Au înnegrit porumbelul ca să pară cioară.

Mă cuprinde aşa... o agitată tristeţe, că Cioran şi Ţuţea la un loc m-ar invidia, înjurîndu-mă subţire printre dinţi. Am auzit acest îndemn rostit, printre altele, într-un discurs ţinut cu ocazia Zilei Naţionale a României.

Această sintagmă nu este una obişnuită şi sînt convins că nu a fost spusă la întîmplare. Ea a fost aleasă cu grijă şi spusă într-un context pe care l-aş numi oximoronic, tocmai pentru a contrasta cu ceea ce se sărbătoreşte. E ca şi cum ai

UN PUNCT DE VEDERE

Între ţări nu există prietenii, doar interese, iar înainte de a fi europeni, sîntem români!

Se face din greu propaganda agresivă pentru alegerea prooccidentalilor de pe teritoriul coloniei corporatiste cu statut exclusiv de piaţă de consum, numită - încă - România, pentru a fi trimişi în Parlamentul European. Spre edificare, vă rog să priviţi afişierele electorale. Marea majoritate a celor care şi-au expus portretul (cu sau fără patron) şi-au demonstrat statutul de lichele. Mă adresez tuturor cetăţenilor cu drept de vot ai României anului 2019, rugîndu-vă să meditaţi cu înţelepciune înainte de a păşi în cabina de vot, mai cu seamă după intenţia declarată a recentei reuniuni informale a U.E. de la Sibiu. Cîteva teme de meditaţie înainte de a pune ştampila: 1) Vă place cum s-a transformat Occidentul după invazia programată a migranţilor primiţi cu braţele deschise de Mutti Merkel şi cei din spatele ei?

2) Vă place că statul român nu asigură locuri de muncă, acasă, plătite ca în Occident celor 5 milioane de români expatriaţi?

3) Vă place că, pentru justificarea umplerii golului rămas, României i s-a programat, discret, invazia pakistaneză (chipurile pentru forţă de muncă)?

4) Vă plac afirmaţiile ipocrite ale occidentalilor, în special olandezi (anti-români 150%) gen Timmermans şi, mai nou, sfidarea discriminatorie rostită la Sibiu de Mark Rute, prim-ministrul Olandei?

5) Vă place cum reprezintă România „pro-occiden­ talii” înscăunaţi: Monica Macovei, Cristian Preda, Mircea Diaconu, Marinescu & Co, trimişi de pe meleagu­rile Grădinii Maicii Domnului pentru a le apăra interesele?

6) Vă place politica anti creştină a Bruxelles-ului asimilată la foc automat de slugile băştinaşe? a. Înainte de a fi europeni sîntem români? b. România are aceleaşi obligaţii şi drepturi ca toate statele componente ale Uniunii Europene?

Poate că astfel de întrebări ar fi trebuit să fie puse la referendumul din 26 mai, nu aberaţiile alambicate şi confuztendenţioase enunţate în doi peri.

Spre diferenţă de precedentul Referendum pentru Familia tradiţională - pe care l-a blocat/boicotat, îndemnînd cetăţenii țării să absenteze de la vot, de această dată, Werner Kim Jong Klaus emite scrîşnete amplificate şi îndeamnă toată populaţia României să meargă la vot, să răspundă prompt şi cum vrea el la cele două întrebări politizate, înscrise pe buletinul de vot printr-o formulare parşivă, confuză şi discutabilă: 1. Sînteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție?

2. Sînteți de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanțelor de urgență în domeniul

merge la ziua de naştere a unui coleg de muncă şi, după ce îi spui ,,La mulţi ani”, adaugi: ,,dragul meu coleg, să ştii că, totuşi, vei muri şi tu, toţi murim! Amin!”.

Ziua Naţională ar putea fi definită, în contextul acestei sintagme, cel mai semnificativ gest de egoism naţional, adică Unirea tuturor românilor într-o singură ţară, într-o singură Naţiune. Ruşine să ne fie, egoişti naţionali ce sîntem!

Limba, cultura, spiritualitatea, tradiţiile, istoria, credinţa, toate acestea sînt caracteristici identitare care definesc o naţiune, adică compun ego-ul acelei naţiuni. A renunţa la egoismul naţional înseamnă a renunţa la identitate, adică la limbă, la cultură, la spiritualitate, la tradiţii, la istorie, la credinţă. Şi dacă renunţă la toate acestea, o Naţiune se poate considera distrusă, iar în acest caz ar fi bine să ne amintim vorbele lui Nicolae Bălcescu: ,,Naţiunea este mai importantă ca Libertatea. Pierdută, Libertatea se recapătă, dar Naţiunea odată distrusă, este definitiv pierdută”.

De fapt asta se şi vrea, ca naţiunea română să renunţe la egoismul său, la unitatea sa, la cultura şi tradiţiile sale, la istoria sa, ba chiar la limba sa, în favoarea UE şi NATO şi SUA şi a valorilor liberal-progresiste şi dracuʼ mai ştie a cui. În realitate, nu doar naţiunii române i se cere să renunţe la ,,egoism” ci tuturor ţărilor, doar că nouă ni se cere într-un

mod aproape răstit şi fără ruşine, aşa, ca ultimei roate de la căruţă. Adevărul este că Naţiunea română a renunţat deja la foarte multe componente ale egoismului său naţional.

- România a renunţat să fie o ţară liberă de datorii, aşa cum era în 1989 şi s-a îndatorat iar FMI şi Băncii Mondiale; - România a renunţat la aproape tot ce înseamnă industrie; - România a renunţat la pămînt (aproximativ trei sferturi din pămîntul agricol nu mai este românesc); - România a renunţat la peste 4 milioane de locuri de muncă; - România a renunţat la peste 5 milioane de cetăţeni care au emigrat; - România a renunţat la aproape toată armata; - România a renunţat la suveranitate în favoarea UE (în detrimentul propriei Constituţii); Lista este mult mai lungă dar mă opresc aici, deoarece pînă şi să le înşir pe hîrtie îmi provoacă o stare de indignare.

Apropo, în aceeaşi ordine de idei se înscriu şi presiunile care se fac pentru renunţarea la egoismul speciei umane, adică la familia formată dintr-un bărbat şi o femeie şi copiii născuţi din uniunea lor.

VIOREL BOLDIŞ

infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare și cu extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională?

Orice diplomat profesionist vă va spune că între ţări nu există prietenii, doar interese, fapt ce impune, mai mult decît oricînd, mai întîi lupta pentru România şi abia apoi pentru Europa! Ce a făcut Europa pentru români, de-a lungul Istoriei? Ne-a vîndut otomanilor, habsburgilor, ruşilor, după interesele ei. De departe, exemplul cel mai semnificativ rămîne deja legendarul gest al lui Churchill şi notiţa dată lui Stalin în octombrie 1944, la Moscova. Atunci, Occidentul şi-a dat arama pe faţă: nu ne-a vîndut doar pe noi U.R.S.S.ului, ci şi Ţările Baltice, Polonia, Cehoslovacia, Albania și estul Germaniei. În aceste vremuri de necruţătoare bejanie, nu de marionete ţintuite în fotolii cu firmane bruxeleze are nevoie țara, ci de conducători patrioţi. Din nefericire, în ultimii 73 de ani - cu bunele şi relele lor - ultimii doi au fost asasinaţi la comandă rusească, prin bună înţelegere cu ipocritul Occident, promovat cu sîrg de jefuitorii bogăţiilor şi ai pămîntului României. Mass-media din România (precizez: din România, nu românească, pentru că, neluînd în seamă cazurile rarisime, nu mai avem aşa ceva!) a îndobitocit atît de tare minţile cetăţenilor României încît i-a transformat (cu excepţii aproape insignifiante) într-o „turmă de oi condusă spre prăpastie de nişte ciobani tîmpiţi!” - citat din „clasici în viaţă” - General Gh. Văduva (eu aş spune ciobani nemernici, nu tîmpiţi). Privind sub acest aspect, intenţiile declarate de aşa-zişii lideri europeni şi lustragii băştinaşi seamănă aproape identic cu cele cu care este pavat drumul spre Iad. Pentru a stopa dezastrul în care s-a ajuns după 30 de ani de calamitate postdecembristă, unica soluţie de salvare a României este RO-Exit!... Cît mai este posibil pentru a mai supravieţui ca Neam, altfel vom pieri!

După cum bine se ştie, întîlnirea de la Sibiu a fost organizată de U.E., România fiind doar un loc de desfăşurare (probabil şi pentru că deţine preşedinţia temporară a U.E.), deci calitatea de primitor de oaspeţi aparţinea Primarului Sibiului, dar autoerijarea „Căzătorului pe gînduri de la Cotroceni” în gazdă i-a reliefat lipsa de limită a egoismului disperat… Dar te poţi pune cu fudulia aruncătorului de paltoane?! La întîlnirea informală de la Sibiu, Werner Kim Jong Klaus şi-a luat în serios rolul de slugă în faţa Kaiseriţei pe cale de expirare, Mutti Merkel, lustruindu-i cu sîrg pantofii şi periindu-i fusta de scame, dar şi gudurîndu-se pe lîngă popîndăul de la Notre Dame, sciaticul etilic de la Bruxelles şi cei asemenea lor. Şi dacă tot s-a dat în stambă asumîndu-şi rolul de Kim Jong de România, nici nu se pune problema să-i fi trecut, prin ce nu are ideea de a-l contra pe Olandezul zburător Mark Rute, care i-a insultat - încă o dată - pe români la ei acasă: „România va fi admisă (în Spaţiul Schengen - n.n.) cînd vă veți conforma tuturor regulilor statului de drept și ale democrației. Deocamdată, nu mergeți în direcția corectă” (pe româneşte spus: nu daţi Olandei Portul Constanţa, nu intraţi în Schengen!). Nici despre drepturile românilor de a circula liberi într-o Europă (ne)unită, asemenea celorlalte ţări ale federaţiei înstelate n-a putut rosti un sunet… I se încleştaseră maxilarele. Atunci,

ce-a căutat acolo, afişîndu-se peste tot ca păduchele în fruntea „băilor de mulţime” (cu grijă aleasă)?

A trebuit ca altcineva (oficialitate neinvitată la întîlnire) să riposteze indirect: „[…] Schengen-ul nu este legat de nici un M.C.V. și nici de alte considerente. Noi îndeplinim criteriile tehnice pentru aderarea la Spațiul Schengen încă din 2011, lucru de altfel confirmat de către Comisia Europeană. […] Știm că sînt cîteva țări care nu sînt de acord cu acest lucru. […] Dacă tot vorbim de viitorul Europei, atunci cînd sînt toate criteriile îndeplinite trebuie ca toate țările, dacă au aceleași obligații, să aibă și aceleași oportunități. Deci locul României este în Spațiul Schengen”.

Cînd a sosit momentul propice, Werner Kim Jong Klaus nu s-a sfiit să pună din nou România cu spatele la zid, amintind întregii lumi regretul după „Guvernul meu”.

Maxilarele „Căzătorului pe gînduri de la Cotroceni” i s-au descleştat instantaneu, pentru a scrîşni sacadat prin cavitatea bucală: „România a parcurs un drum lung, a muncit foarte mult pentru a ajunge aici (Aici, unde? La Sibiu? - n.n.). România, care a devenit stat membru pe 1 ianuarie 2007. Este păcat, foarte mare păcat că avem parte de o guvernare P.S.D.-istă eșuată, care, în acest moment festiv, arată o față destul de urîtă a României, atacuri asupra independenței sistemului de justiție, măsuri neperformante, promisiuni neonorate și de aceea spun, încă o dată, că votul este important și pentru viitorul României, și pentru viitorul Europei, iar aici, la summit, vom defini viitorul Uniunii Europene, împreună cu toți liderii Europei”. Ba mai mult, a doua zi s-a lăudat că el ar reprezenta şi apăra interesele României. Ca să vedeţi unde era liderul Europei! Și apărătorul românilor!? Ăsta da, tupeu!

Domnule Werner Kim Jong Klaus, pentru că jinduiţi după un nou contract de închiriere la Cotroceni via Vila Lac 3, vă spun răspicat: de această dată aţi dat cu bîta-n balta Sibiului, „taman şi la fel” ca-n cazul celor două „popoare-naţiuni” de pe malurile Prutului. Vă rog, luaţi notiţe de la cei ce apără Ţara, n-o mai defăimaţi, fiindcă, după clasamentul jurnalistului Ion Cristoiu, vă situaţi deja pe locul I… la gafe. Pe un loc superior acestuia, doar o catapultă vă mai poate arunca, dar atenţie: nu confundaţi catapulta cu trambulina, aşa că nu vă aventuraţi - din obişnuinţă - pe vreo pîrtie de schi cu trambulină. Ar fi periculoasă, chiar letală… politic. Folosiţi bicicleta.

De ceva vreme, o întrebare se tot roteşte deasupra României asemenea păsărilor de pradă în aer şi a „drujbelor” de la Holzindustrie Schweighofer prin pădurile României: să dorească Werner Kim Jong Klaus vreo ediţie remerkelizată a „Nacht und Nebel” pe acordurile wagneriene ale Olandezului zburător pentru România?

Despre toate acestea, despre speranţele morganatice pentru un nou mandat de şef al Statului şi multe altele, zic doat atît: vise, taică,… vise!

Trec peste nesiguranţa socială a junglei mafiote postdecembriste şi constat că singura certitudine - declarată deja public - care mi-a rămas este aceea că Werner Kim Jong Klaus nu e preşedintele meu! Doamne, opreşte blestemul urgiei aruncat peste români, că tare i-ai pedepsit vreme de trei decenii!

ION MĂLDĂRESCU

16

Vineri, 24 mai 2019

Poveºti adevãrate Istoria ultimilor Brâncoveni născuţi în România (1) Constantin (71 ani) şi Mihai (66 ani), doi profesori universitari care trăiesc în Occident, sînt ultimii Brâncoveni născuţi în România. Ei au venit pe lume în anii ’40 ai secolului trecut şi au copilărit într-un Bucureşti stalinist, avînd tatăl în închisoare şi mama permanent supravegheată de Securitate. În 1964 au lăsat în urmă România şi au început o viaţă nouă în străinătate, cel mare, în Anglia, iar cel mic, în Franţa.

Azi, ei sînt mîndri de numele pe care îl poartă şi se amuză un pic amintindu-şi cum, după căderea comunismului, „originea lor nesănătoasă” a devenit în ochii multor români „foarte sănătoasă”.

La 15 februarie 1942, la fosta reşedinţă domnească de la Mogo­şoaia, aflată în proprietatea Marthei Bibescu, a avut loc o nuntă care a adunat o parte din lumea bună a Capitalei României. Mirele, în vîrstă de 22 de ani, se numea Constantin. El era fiul din cea de-a doua căsătorie a prinţului Mihai Constantin Bibescu – Basarab Brâncoveanu, un personaj boem care trăise cîndva la Paris şi îl cunoscuse pe Marcel Proust. Mireasa, în vîrstă de aproape 30 de ani, era o aviatoare cunoscută în epocă.

Născută la Viena, la 6/19 martie 1912, era fiica cea mică a lui George Ştirbey, un politician conservator care se stinsese în timpul epidemiei de tifos din 1917, şi a soţiei sale, Elisabeta (născută Băleanu). Marina a copilărit lîngă munţii Ciucului, la Dărmăneşti, în judeţul Bacău, alături de mama şi de sora sa mai mare, Alexandra (Sanda, pentru apropiaţi), bucurîndu-se de viaţa „la moşie” şi cîştigîndu-şi renumele de fată zvăpăiată.

Cînd a crescut, s-a lăsat în voia firii ei independente şi îndrăzneţe. A învăţat tainele aviaţiei în 1935, la Şcoala de zbor „Mircea Cantacuzino” de la Băneasa, şi a devenit cunoscută publicului prin figurile de acrobaţie pe care le executa la spectacolele aeriene la care era invitată să participe.

Cei doi miri, Marina şi Constantin, au fost părinţii a doi băieţi, ultimii Brâncoveni născuţi în România. Primul dintre ei a venit pe lume la 28 ianuarie 1943 şi a fost botezat, aşa cum cerea tradiţia familiei, cu numele de Constantin. Botezul a avut loc la 21 mai – Ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena – la Biserica „Domniţa Bălaşa”, iar naşi au fost bunicul Constantin (care era unul dintre cei trei efori ai respectivei biserici) şi mătuşa Elisabeta (sora mai mică a tatălui). Micul Constantin a venit pe lume într-o perioadă istorică agitată. Naşterea sa a avut loc imediat după drama trupelor germane şi române de la Stalingrad. Au urmat bombardamentele anglo-americane, ocuparea ţării de către sovietici, venirea comuniştilor la putere şi plecarea regelui din ţară.

La începutul anului 1948, în ziua de 17 februarie, a apărut şi cel de-al doilea băiat, care a fost botezat Mihai. Astăzi, el povesteşte: „Botezul meu a fost făcut în apartamentul nostru, pentru că mama a fost sfătuită să facă acest lucru acasă. Veniseră comuniştii şi putea fi periculos să mergem la biserică. Am fost botezat Mihai pentru că era imediat după plecarea regelui şi multe familii şi-au botezat atunci copiii cu numele de Mihai” (interviu cu dl. Mihai Brâncoveanu, aflat în posesia autorului).

Doi copii „duşmani de clasă” Comunismul a adus vremuri întunecate pentru familiile înstărite, care au început să-şi piardă casele şi veniturile. Speranţa într-o viaţă decentă, lipsită de umilinţe, era dincolo de „cortina de fier”, în lumea liberă.

Este motivul pentru care, în primăvara anului 1948, soţii Brâncoveanu au decis să plece din ţară. Şi-au luat cei doi copii şi au mers la malul mării, unde, împreună cu alte cinci persoane adulte (soţii Paula şi Vasile Stoica, Olimpia Zamfirescu, Radu Teodor Creţoiu şi Gheorghe Tambarlidis), au pornit în căutarea unei ambarcaţiuni care să-i ducă în Turcia. A fost un plan copilăresc, pentru că litoralul colcăia de agenţi şi informatori ai Siguranţei, aflaţi în căutarea unor astfel de fugari. Arestarea a fost inevitabilă. Celor şapte li s-a intentat proces pentru „tentativă de trecere frauduloasă a frontierei” şi, în mod curios şi chiar neverosimil pentru ceea ce ştim astăzi că a însemnat stalinismul, doar bărbaţii au fost condamnaţi.

Constantin-tatăl a luat trei ani (Arhiva CNSAS, Fond I, Dosar 262090, ff.5-7). Ajuns la Canal, unde era mare nevoie de forţă de muncă, tatăl băieţilor a fost ţinut – prin decizie administrativă – şase ani, revenind acasă abia în 1954. În tot acest timp, întreţinerea familiei a căzut pe umerii Marinei. În 1949 i s-a confiscat şi restul averii (o parte o pierduse deja la înfăptuirea reformei agrare din 1945) şi, prin 1951, i s-a stabilit domiciliul obligatoriu la ultimul etaj al unei case de pe strada Alexandru Popov (astăzi General Henri Berthelot), unde familia Brâncoveanu a locuit pînă la plecarea definitivă din România.

Marina nu s-a ferit de munca fizică. Uneori era trimisă, alături de alte persoane din fosta lume bună, să lucreze la amenajarea spaţiilor dedicate unor manifestaţii muncitoreşti.

Mai exact, ei erau printre cei care împodobeau pieţele cu lozinci mobilizatoare şi cu portrete ale mai-marilor ţării. „Într-o zi, una dintre sarcinile ei era să pregătească locul pentru o mare paradă – 1 Mai sau 23 August. Trebuia să atîrne imensele portrete ale grangurilor comunişti, aşa cum se făcea. Ea lovea cu ciocanul cu o imensă plăcere – aşa cum ne povestea mai tîrziu – gîndindu-se că le dă în cap bestiilor! Pînă cînd un prieten a prevenit-o: «Ia-o mai încet, Marina, că se vede!»” (interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu, aflat în posesia autorului). De altfel, Securitatea o ţinea sub observaţie... În dosarul deschis pe numele, ei cineva o acuza că „a comentat duşmănos realizările regimului democratpopular din ţara noastră, precum şi evenimentele interne şi internaţionale”.

Cu timpul, băieţii au crescut şi au mers la şcoală. Firesc, la istorie au învăţat despre voievodul martir Constantin Brâncoveanu, despre care aflaseră mai întîi din familie: „Se făcea legătura între domnitor şi noi, ca descendenţi. Şi mă uimea foarte mult cum el era lăudat pentru contribuţia sa la artă, iar noi, descendenţii, eram văzuţi ca avînd «originea nesănătoasă» şi eram consideraţi «duşmani de clasă»!” (interviu cu dl.

Constantin Brâncoveanu).

„Dacă nu bagi de seamă, te trimit unde e tac-tu!”

Revenirea de la Canal a tatălui a mai ridicat moralul familiei (şi veniturile au crescut, pentru că s-a angajat pe post de cazangiu). Sigur, în jurul lor Securitatea crease o reţea informativă alcătuită din apropiaţi, care, sub diferite pretexte, îi vizitau la domiciliu sau le ieşeau „întîmplător” în cale, deschizînd discuţia despre greutăţile vieţii cotidiene sau despre ce se mai auzea la posturile străine de radio... Răspunsurile vagi date de Constantin şi de Marina arătau că soţii îşi învăţaseră, se pare, lecţia. Tatăl băieţilor nu a ţinut însă garda sus tot timpul şi, în august 1959, a fost arestat din nou, de data aceasta pentru „uneltire contra ordinei sociale”. A fost judecat de Tribunalul Militar Bucureşti şi condamnat la opt ani de închisoare (Arhiva CNSAS, Fond SIE, 10367, f.3). Ce făcuse, mai exact? Participase la unele petreceri cu prietenii şi îşi spusese părerea despre cum se trăia în România. Iar cei care l-au condamnat au interpretat faptele lui Constantin Brâncoveanu astfel: „a avut întîlniri clandestine organizate cu diferite elemente şi a comentat duşmănos realizările regimului democrat-popular”. Opt

RM

ani, pentru nimic! Şi băiatul cel mare a riscat închisoarea.

Mare amator de muzică, Constantin participa des la spectacolele de la Operă sau de la Ateneu. Făcînduşi prieteni printre artişti, s-a trezit implicat în ceea ce este cunoscut drept „Procesul cîntăreţilor de la Operă”.

Astăzi, cînd îşi aminteşte, deşi vorbeşte degajat, o undă de revoltă pare că se mai simte în vocea sa: „Să fi fost prin 1960... Erau arestaţi Dinu Bădescu, cu prietena lui, Viorica Cojocaru, care era pianistă, Valentina Creţoiu, Şerban Tassian şi Cornelia Gavrilescu... Erau acuzaţi că discutau chestii de politică, nefavorabile regimului de atunci. A venit Securitatea să mă ia şi pe mine, de la Biserica «Domniţa Bălaşa», unde eram zugrav, ca să mă întrebe ce ştiam despre Dinu. Şi acolo m-au ameninţat cu multe lucruri, inclusiv că n-o să-mi mai văd mama. Şi am ajuns martor al acuzării la Tribunalul Militar, cînd a fost procesul. Acolo i-am văzut pe soliştii arestaţi ai Operei, arătau absolut înspăimîntător. Erau slabi, palizi, îmbătrîniţi... Şocul mi-a dat curaj şi am fost de partea lor. Cînd am fost întrebat dacă am auzit vreodată expresia «viaţă de cîine», am răspuns: «Da, sigur, cu referire la viaţa muncitorilor din America!». Atunci, preşedintele Tribunalului m-a ameninţat: «Dacă nu bagi de seamă, te trimit unde-i tac-tu!» Am avut foarte mult noroc, pentru că a venit ordin de sus să le dea drumul, adică să fie condamnaţi la doar cît aveau de cînd erau arestaţi. Şi aşa m-au lăsat şi pe mine în pace! Acei interpreţi nu erau bine văzuţi de comunişti, pentru că au cîntat în anii războiului în Europa ocupată de nemţi.

Dinu Bădescu chiar regreta că nu a rămas la Viena...

De fapt, el rămăsese la Viena după război, dar a avut ghinionul să se afle la Praga în 1948, cînd comuniştii au pus mîna pe putere. Şi a fost trimis, obligatoriu, în România, nu a mai putut reveni în Austria...”.

Limbă rusă şi pian Fraţii Brâncoveanu au urmat cursurile Liceului „Sfîntul Sava” (numit în epocă „Nicolae Bălcescu”).

Profesorii i-au privit cu simpatie pe cei doi (în anii ’30 îl avuseseră ca elev şi pe tatăl băieţilor). „Am avut nişte profesori extraordinari acolo: pe Bărbătescu la română, pe Anghelescu la botanică, pe doamna Grom – o minunată basarabeancă – la rusă. Aceşti profesori, într-un fel, ne apărau, pe Mihai şi pe mine.

Ne încurajau să avem note mari, ca măcar sub acest aspect să nu putem fi atacaţi”, îşi aminteşte astăzi cel mai mare dintre fraţi.

Constantin a susţinut bacalau­ reatul în 1960 şi a dorit să urmeze arhitectura (era influenţat în acest sens de unchiul său, arhitectul G.M. Cantacuzino, soţul Alexandrei Ştirbey). Nu a îndrăznit să se înscrie la facultate, ci şi-a depus dosarul la Şcoala tehnică de arhitectură, dar nici acolo nu a fost acceptat. Pentru a-şi cîştiga pîinea, a început să lucreze ca zidar, apoi ca zugrav, la Biserica „Domniţa Bălaşa”. În 1962 a realizat că singura şansă de a face studii superioare i-o putea oferi Institutul de limba şi literatura rusă „Maxim Gorki”. „Am decis să intru la Institut – îşi aminteşte astăzi domnia sa – pentru că aveam talent la limbi străine şi în liceu am avut note mari la limba rusă. Şi am intrat al doilea, în 1962. Nu a mai avut nimeni ce să zică... În toamna lui 1963, institutul s-a desfiinţat, de fapt, s-a transformat în Facultatea de limba şi literatura rusă, în cadrul Universităţii Bucureşti... La «Maxim Gorki» m-am acomodat foarte uşor, şi acolo am avut profesori excelenţi. O doamnă, Ita Grossman, care ţinea la mine mult... Preda limba şi fonetica rusă. Apoi, mai era Cornelia Comorovski, care a plecat la Paris, şi a venit, în anul II, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Tot în anul II, la limba română, am avut-o ca profesoară pe Mioara Avram. Ea era o superbă profesoară şi lingvistă, dar cu o reputaţie de a fi foarte zgîrcită cu notele. Dar mie mi-a dat 10. Şi am aflat mult mai tîrziu că a fost chemată de decan – Rudenko îl chema – şi i-a spus: «Tu, care niciodată nu dai 10 nimănui, te-ai găsit tocmai ăluia să-i dai!»”. (va urma) SORIN TURTURICĂ Sursa: Historia.ro

RM

17

Vineri, 24 mai 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Rezistența armată anticomunistă din Bucovina (1) Grupul condus de Vladimir Tironiac

Fiul lui Constantin şi al Paraschivei, Vladimir Tironiac s-a născut la 13 septembrie 1908 în comuna Voitinel, jud. Rădăuţi, Plasa Vicovelor. Era de credinţă ortodoxă. Ca studii avea 4 clase primare și era agricultor.

Este dispensat de armată ca unic întreţinător de familie, mama sa fiind văduvă de război şi săracă. A fost trecut în rezervă în anul 1935. La 15 mai 1944 intră voluntar în grupul de partizani al lui Vladimir Macoveiciuc şi devine adjunctul acestuia. În luna iulie 1944 s-a desprins din grupul comandat de Vladimir Macoveiciuc, făcînd propriul său grup, fomat din 15-20 de ţărani din comunele Voitinel, Vicov, Frătăuţi şi Costişa, judeţul Rădăuţi. Ulterior, comanda acestui grup a fost încredinţată lui Constantin Cenuşă din Putna.

După 23 august, Vladimir Tironiac a fost prins de NKVD, condamnat de Tribunalul Militar Sovietic din Dej şi deportat la Irkutsk, în Siberia, de unde revine după 11 ani. Moare la 20 august 1974 în comuna natală.

Grupul Cenuşă- Pătrăucean Constantin Cenuşă s-a născut în comuna Putna, judeţul Rădăuţi, la 22 septembrie 1911. Părinţii săi, Ilie şi Fevronia, erau ţărani săraci, creştiniortodocşi şi au avut 9 copii. Constantin n-a fost dat la şcoală, dar a învăţat singur să scrie şi să citească.

Timp de nouă ani a păscut vitele consătenilor prin păduri. Între 13 şi 17 ani a fost muncitor necalificat la fabricile de cherestea, ciment şi sticlă din Putna, iar vara era cu oile la stînă. În urma unei relaţii neoficializate, are o fetiţă, Veronica Dariciuc.

Face armata la Regimentul 4 Jandarmi din Cernăuţi unde o cunoaşte pe viitoarea soţie (în 1934), Maria Cenuşă, născută la 23 august 1909 în comuna Putna. Aceasta nu ştia carte, întrucît nu fusese dată la şcoală, fiind dată fată în casă la o familie de moşieri din Cernăuţi. După eliberarea din armată, Constantin Cenuşă se căsătoreşte cu Maria şi lucrează ca muncitor forestier şi pădurar. În timpul războiului este concentrat într-o unitate de jandarmi din Transnistria. În primăvara anului 1944 este accidentat şi evacuat la un spital militar din ţară.

Deşi era nevindecat, vine acasă şi îşi ajută consătenii să se refugieze în pădure şi să se ascundă de ruşi. Doi consăteni, Breabăn Ştefan şi Boghian Constantin îl denunţă la autorităţile româno-germane, că ar avea legături cu sovieticii.

Vladimir Macoveiciuc îl prezintă căpitanului Popovici şi garantează pentru integritatea lui. Este internat din nou într-un spital militar de campanie şi, după ieşire, este încadrat de căpitanul Popovici în detaşamentul de partizani condus de Vladimir Tironiac. A făcut parte iniţial dintr-un grup mobil format din români şi germani ce aveau un efectiv de 120 de combatanţi. În scurt timp ia comanda grupului al cărui efectiv scade la 30 - 40 de oameni Acest grup a acţionat mai ales în zona Putna.

Se distinge în luptele de la Putna şi Ştefu. În luptele de la Putna, detaşamentul româno-german condus de Constantin Cenuşă a ţinut pe loc un regiment sovietic timp de 24 de ore pînă ce i-au sosit întăriri. Ocupînd poziţii dominante, a făcut ravagii printre ruşii care încercau să se infiltreze, fără avea nici o pierdere, nici măcar un rănit. Ca urmare, a fost decorat de armata germană cu „Crucea de fier” şi de armata română cu „Virtutea militară”. Cu altă ocazie, detaşamentul său a primit misiunea de a face o incursiune în spatele liniei sovietice în sectorul SuceviţaVoievodeasa. Cu această ocazie, personal, Cenuşă a capturat un maior sovietic care a fost predat la Comandamentul din Cîmpulung unde a furnizat informaţii deosebit de preţioase. Ca urmare a acestui fapt, Constantin Cenuşă a fost decorat cu „Vulturul german” şi a primit o scrisoare de felicitare din partea generalului comandant al Corpului 17 Armată german. Acest document a fost confiscat de Securitate şi anexat în dosarul acestuia de la Tribunalului Militar Iaşi.

La începutul lunii august 1944, Cenuşă, în fruntea unui grup de 30 de oameni, a ocupat poziţia de la Ştefu, păzită de Plutornul Fix, comandat de locotentntul Tudose care fusese rănit. Aici a rezistat trei zile şi trei nopţi presiunii sovietice, fără hrană, în tranşeele pline cu apă, căci a plouat fără încetare. Grupul său a fost nevoit să acţioneze alături de germani şi după 23 august. Abia în luna octombrie, când frontul ajunsese aproape de Satu Mare, acest grup s-a putut separa de germani. De multe ori, prin diverse arestări, grupul s-a destrămat, dar a fost mereu refăcut. Aflînd că este urmărit de NKVD, Constantin Cenuşă a stat ascuns pînă la 1 septembrie 1948, cînd a fost găsit de jandarmi în comuna Tohani, judeţul Buzău, unde se afla la lucru, şi a fost predat Securităţii Rădăuţi.

După numai o săptămînă evadează şi ia din nou calea codrului, asociindu-se cu Vasile Motrescu apoi cu Cozma Pătrăucean. După evadare, în toamna anului 1948, dar şi în cursul iernii, a fost de cîteva ori la domiciliul său dar, simţindu-se în primejdie, a renunţat să-şi mai viziteze familia. De atunci, întîlnirile cu soţia aveau loc în pădure, cînd îi aducea alimente şi îmbrăcăminte Este condamnat în contumacie de două ori, în 1946 şi 1950.

Lupta a fost dusă pînă în august 1951, Constantin Cenuşă rezistînd opt ierni în condiţii de hărţuire continuă. Din cauza cercului pe care Securitatea îl strîngea în jurul luptătorilor, lupta devenea tot mai inegală. Cu precădere, Securitatea viza sursele de aprovizionare ale luptătorilor. Prin delaţiune - arma de căpetenie a Securităţii - erau depistate metodic locurile de aprovizionare şi oamenii, cu deosebire rudele. La rîndul lor acestea erau arestate, anchetate, torturate. În faţa acestor presiuni nu toţi au putut rezista. (va urma) LUCIAN DIMITRIU

Jurnal de pe Frontul de Est (14) 9 iulie 1941 - Onisifor Ghibu: „Dar în clipele acestea mari şi grele, nu trebuie să uităm cîtuşi de puţin nici hotarul vestic, năruit vremelnic”.

- Ion Gigurtu: „Adevărul este că România poate deveni una din ţările cele mai bogate dacă va şti să-şi pună în valoare raţională posibilităţile ei de producţiune în toate domeniile. Bogăţia noastră, progresul şi puterea statului român depind de hotărîrea noastră de a munci”.

- Generalul Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11, ordonă intensificarea ofensivei spre Bug pentru a nu permite forţelor principale sovietice să se retragă pe malul estic al fluviului.

- Datorită distrugerii de către inamic a podurilor de la Obodovka, Brigada 2 mixtă munte se deplasează cu dificultate, fiind obligată să facă mari ocoluri prin păduri, coloanele dublîndu-se adesea. Înaintarea este îngreunată şi de avioanele inamice care bombardează şi mitraliează la joasă înălţime.

Aflat în repaus, cu Brigada 1 mixtă munte, maiorul Vasile Scîrneci, comandantul Batalionului 3 munte, consemnează în jurnalul personal: „Slujbă bisericească pentru odihna morţilor noştri dragi. Femeile îl privesc pe părintele-căpitan Manu cu un fel de etaz. Păcat că sînt bătrîne! Îi spun Batuşca. Apoi şedinţele de educaţie morală, căci se simte nevoia faţă de unele acte de detrăbălare. Inspecţia sanitară amănunţită, căci au năvălit păduchii. În brigadă s-au ivit patru cazuri de tifos exantematic. Asta ne mai lipsea acum! Deşi satul este mare, cu clădiri arătoase pentru autorităţi, norodul este trist, abrutizat, murdar, plin de păduchi şi de rîie, dar este blînd şi bun la suflet. Ne culcăm, de astă dată în pijamale, după o lună încheiată. Ce bine şi ce plăcut este mirosul de rufărie curată, bărbieriţi, îmbăiaţi. Hăt, departe, bate tunul, bate cu furie, este un fel de huruit. Avioanele, du-te-vino... ouă întruna peste ruşi, nu le dau răgaz”.

- Corpul de cavalerie depăşeşte Corpul de munte şi continuă urmărirea pe direcţia Lesnice-Konţeba, pe drumuri desfundate de ploile abundente.

- Aviaţia română de bombardanent acţionează în sprijinul Corpului 54 armată german în acţiunea de forţare a Nistrului. La rîndu-i, hidroaviaţia supraveghează gurile Dunării şi litoralul basarabean.

- Generalul Erik Hansen, comandantul Corpului 54 armată german, remarcă sprijinul primit din partea artileriei române la forţarea Nistrului: „Randamentul excelent al tragerilor, viteaza purtare a tuturor, precum şi realizarea efectului dorit asupra obiectivelor ordonate, au deschis în mare măsură drumul infanteriei atacatoare, dîndu-i putinţa să alunge pe vrăjmaş din poziţiile lui puternic întărite”.

- Prin Ordinul general nr. 99, generalul Iosif Iacobici face cunoscut că 23 de ofiţeri activi şi de rezervă „au făcut intervenţii pe lîngă comandanţii detaşamentelor de lucru pentru munca de folos obştesc, cerînd favoruri pentru unii evrei din detaşamente”. „Această ruşinoasă intervenţie – apreciază ministrul de Război - arată mentalitatea unora dintre ofiţeri care nesocotesc imperativele naţionale şi scoboară prestigiul armatei. Interzic orice manifestare pe această cale şi de de orice natură”.

- Secţia 2 a Marelui Stat Major face cunoscut că ,,aproape toţi spionii şi teroriştii sovietici prinşi pînă în prezent au fost îmbrăcaţi în uniformă de ofiţeri sau soldaţi români”.

- Direcţia Generală a Poliţiei informează Preşedinţia Consiliului de Miniştri: „Organizaţia comunistă Ilfov a lansat o circulară către conducătorii de organizaţiuni din întreprinderile industriale prin care critică intrarea României în război alături de puterile Axei şi îndeamnă masele muncitoreşti la acțiuni de sabotare a producţiei şi împiedicare a transporturilor trupelor germane în România”.

- În cadrul „Universităţii Radio”, Ion Gigurtu prezintă conferinţa „Aurul” în care afirmă: „România trece drept una din ţările cele mai bogate. Această reputaţiune nu ne-a folosit întotdeauna. Adevărul este că România poate deveni una din ţările cele mai bogate dacă va şti să-şi pună în valoare raţională posibilităţile ei de producţiune în toate domeniile. Bogăţia nostră, progresul şi puterea statului român depind de hotărîrea noastră de a munci”.

- Este adusă la îndeplinire sentinţa Curţii marţiale a Comandamentului Militar al Capitalei în ceea ce priveşte condamnarea la moarte a unora dintre organizatorii rebeliunii legionare din ianuarie 1941 şi a asasinilor lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu.

- Apare primul număr al săptămînalului „Trasnistria”, cu subtitlul „Gazeta redeşteptării naţionale a românilor dintre Nistru şi Bug”. „Dar în clipele acestea mari şi grele – scrie Onisifor Ghibu -, nu trebuie să uităm cîtuşi de puţin nici hotarul vestic, năruit vremelnic. Şi nu trebuie să uităm nici pe fraţii de peste Dunăre pentru care ceasul de mîine să aducă întreaga izbăvire atît de mult aşteptată şi atît de mult meritată”. „Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 și deci România trebuia să sufere consecințele agresorului și eu am fost pus în categoria criminalilor. [...] Nu pot fi socotit agresor fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S, din 1940 iunie, cînd Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decît o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om cînd este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra. Din iulie 1940 pînă în aprilie 1941 actele izolate de agresiune parțiale ruse au continuat. [...] Deci în 1941 iunie a fost o acțiune care se încadra și era o urmare a agresiunilor pe care le suferise poporul român. În iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 și, cum orice atac este un act de agresiune, nu pot fi considerat agresor decît numai în acest sens și deci nu pot fi încadrat în categoria agresiune”.

(Memoriul Mareșalului Ion Antonescu, depus la Tribunalul Poporului la 15 mai 1946).

Pentru Armata Română „Bătălia de la Țiganca”, s-a soldat cu pierderi însemnate în morţi, răniţi şi dispăruţi. Unul dintre momentele de groază de la Pădurea Țiganca este redat memoriei colective de un combatant, veteran al Frontului de Est, prin intermediul romanul document al prof. George Voica, „Prizonierii infernului”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 24 mai 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (8) I. În vagon cu colonelul Beck (8) Criza (21 ianuarie 1939) (5) La prima vedere, dificultăţile nu păreau de neînvins.

Ce voia Germania? Să alipească Danzigul Reichului, permiţîndu-i în acelaşi timp să rămînă în spaţiul economic al Poloniei. Şi ce dorea Polonia? Să permită populaţiei germane din Danzig să se administreze liber, rămînînd totuşi sub controlul polono-german. Cum, oare, putea să ducă la un război o asemenea neînţelegere ivită între două popoare, care-şi dovedeau de ani de zile dorinţa de colaborare? „Nu este, de fapt, decît o chestiune de nuanţe”, declarase dl. Franassovici, ambasadorul României, colegului său german, ale cărui intenţii voia să le afle. „Vă înşelaţi”, îi răspunsese contele von Moltke, lăsînd deoparte, de astă dată, rezerva sa obişnuită; „Nu este o chestiune de nuanţe, ci de culori. Vedeţi această hartă a Europei? Germania este colorată în galben şi statul liber al Danzigului în albastru. Ei bine, mica pată albastră trebuie să dispară. Trebuie ca locul acesta să fie colorat în galben; trebuie neapărat - e vorba de prestigiul Fuhrerului. Este o chestiune foarte serioasă.”

Dl. von Moltke nu înţelegea atunci să facă o aluzie răutăcioasă referitor la gusturile stăpînului său pentru pictură; ci, dimpotrivă, se referea la prestigiul politic al

Casa Poporului – adevărata istorie (12) Pregătiri pentru construirea Centrului Civic și a Casei Poporului (2) În anul 1840, pe Dealul Spirii a fost construită o cazarmă pentru a adăposti o unitate militară de infanterie.

Tot aici era cazată o subunitate de pompieri, cu misiunea de a stinge incendiile din nord-vestul oraşului. Ce puteau avea în dotare? Cai pentru tracţiune, căruţe cu butoaie mari, pline cu apă, găleţi şi tîrnăcoape. Mai tîrziu, butoaiele vor fi înlocuite cu tulumbe puse în funcţiune prin acţiune mecanică simplă, realizată cu pompe manuale.

Istoricii consemnează faptul că, în ziua de 13 septembrie 1848, o companie de militari turci, cam 100 de inşi, trecea pe strada din faţa cazărmii. În acelaşi timp, un detaşament de pompieri români se afla în mişcare prin acelaşi loc. La întîlnire, se produce o busculadă. Motivul a rămas necunoscut pentru că, probabil, nici nu s-a dorit să rămînă consemnat.

Ciocnirea s-a lăsat cu răniți și morţi de ambele părţi.

Dar s-au reţinut demnitatea şi bărbăţia ostaşilor pompieri români, care şi-au apărat onoarea, chiar dacă în Ţara Românească se aflau trupe de ocupaţie ale Imperiului

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (116) 22 iunie 2003 - Duminica tuturor sfinţilor La Biserică a fost foarte frumos. Şi Florin mi s-a părut că-i bine. Parcă mutrişoara lui era mai relaxată.

Faţa lui mi-a dat oarecare încredere, să mai scap puţin din închistare. Andrei D., la Paris, îşi dă masteratul. Apoi, ştiu sigur că mă va căuta. El rămîne dintre toţi un prieten constant. Nu ura ne-a despărţit, ci Destinul. Dar mi-a rămas prieten în adevăratul înţeles al cuvîntului. Discutăm orice problemă şi ne dăm sfaturi. Cu Florin a fost altceva şi mai de lungă durată. Ce păcat că au intervenit părinţii săi în relaţia noastră şi au stricat totul. Mă ajuta mult şi din acest motiv şi cu toate calităţile lui de atunci, m-am legat mult sufleteşte de el. Formam o pereche serioasă, cinstită, sinceră. Doamne, şi ne mai lega şi credinţa. Şi el, şi eu, nu puteam trăi fără Biserică şi fără respectul celor sfinte. Unde sînt toate aceste minuni de pe pămînt? Cît de mult s-a schimbat, în rău, omul meu pereche? Cu el aş fi putut parcurge drumul vieţii, cu el de mînă, şi cu credinţa în suflet! Totul s-a denaturat. Îl surprind, chiar în timpul

RM

acestuia, la acest element imponderabil, care atunci cînd se leagă de o problemă, oricît de neînsemnată ar părea ea, face din aceasta un motiv de triumf sau de prăbuşire.

Fuhrerul îşi propusese să realizeze un program, să îndeplinească o mare misiune. El se afla în plin mers, nu putea să se oprească.

Dar şi Polonia avea un consemn de respectat. Ea nu putea să se plece pretenţiilor unei politici în continuă mişcare, care, după ce substituise principiului de ordin general cu angajamente bilaterale, tindea acum să înlocuiască colaborarea cu hotărîrile arbitrare ale unei singure voinţe. Aceste hotărîri puneau în pericol nu numai spaţiul care o lega de mare şi care era atît de preţios pentru ea, ci chiar ansamblul poziţiilor sale şi această independenţă naţională de care ea se arăta geloasă pentru motive sfinte. Exemplul tragic al Cehoslovaciei, sfîşietor chiar în acel moment, scotea în evidenţă soarta ce o aştepta pe o ţară obligată să cedeze, fie numai asupra unui singur punct, exigenţelor celui de al III-lea Reich.

Dl. Lipski înţelesese clar acest lucru; în cursul ultimei sale întrevederi cu Ribbentrop, cum ministrul îl întrebase cam ce ar putea să creadă Polonia pentru a suspecta în asemenea măsură Germania, ambasadorul Poloniei răspunsese că „ultimele evenimente se produseseră atît de repede şi modificaseră atîtea acorduri şi înţelegeri, încît nu era de mirare dacă opinia era tulburată”.

Beck înţelesese, în sfîrşit, şi el. El înţelesese cu atît mai bine, cu cît şi pentru el problema Danzigului era legată de o chestiune de prestigiu. El era ultimul dintre polonezi care ar fi putut ceda în faţa lui Hitler. Era o

chestiune „de la om la om”, între el şi cancelarul german.

Căci Beck îşi luase în faţa ţării sale angajamentul solemn de a face ca politica sa să evite orice complicaţie cu privire la Danzig. Pentru a face faţă mîniei care se ridica deja împotriva lui în Polonia, trebuia cu orice preţ să salveze Danzigul. Ajuns la acest punct al expunerii sale, ministrul îmi repetă cuvintele pe care mi le spusese la Varşovia: „Dacă se vor atinge de Danzig, acest lucru va însemna război”. Şi el adăugă: „Dacă am rămas la postul meu, în aceste ore tragice, este tocmai pentru a întruchipa această hotărîre de nezdruncinat. Noi nu vom părăsi Danzigul. S-a pus întrebarea, în timpul crizei, de ce nu demisionez. M-am gîndit la aceasta de mai multe ori. Puteam să urmez tratamentul unei boli pe care multă vreme o neglijasem şi să primesc, în sfîrşit, îngrijirile la care medicii mă presau să mă gîndesc. Puteam să dispar, să las locul unui succesor asupra căruia n-ar fi apăsat ipoteca acordu­lui din 1934. Dar dv. mă cunoaşteţi: eu nu sînt omul care să dea înapoi înaintea furtunii. Cu sănătatea zdruncinată, lovit cu cruzime de evenimente, atacat de presă şi hulit pe stradă, eu înţeleg să rămîn la postul meu, căci eu sînt convins că dispariţia mea ar agrava încă şi mai mult situaţia. Criza actuală duce în mod fatal la război, dacă nimeni nu îndrăzneşte să se opună fatalităţii. Ori, eu sînt singurul, credeţi-mă, care mai pot încă să evit catastrofa. Nimeni mai bine ca mine, vă asigur, nu cunoaşte Germania şi pe nemţi”. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

Otoman. Incidentul a fost aplanat. Şi atunci exista diplomaţia necesară pentru a împiedica transformarea unor răbufniri în acţiuni armate de amploare. Dar spiritul altercaţiei a rămas. Aşa se face că în anul 1900, după 52 de ani, pe locul unde s-a produs incidentul, a fost ridicat un monument din bronz, cu o semnificaţie plină de patriotism. Privitorul percepe inteligenţa şi dăruirea artistică a sculptorului. Lucrarea întruchipează o femeie în toată splendoarea ei, mîndră personificare a României, suflînd într-o goarnă, întru deşteptarea tuturor locuitorilor acestei ţări. În mîna ei dreaptă susţine un soldat pompier rănit. Pe soclul monumentului este fixată o placă metalică, pe care stă scris: „Luptătorilor de la 13 septembrie 1848, poporul român recunoscător, 1900”.

Monumentul contribuie la a evidenţia că românii sînt nemuritori în ţara lor şi că o apără la nevoie. În acelaşi timp, se demonstrează că, încă înainte de anul 1900, existau artişti cu o pregătire culturală bogată, care cunoşteau tehnica finisării turnărilor în bronz, cu instrumentele de atunci. Monumentul mai aminteşte de existenţa Dealului Spirii pe care, 82 de ani mai tîrziu, se va construi cel mai mare palat din Europa. Începînd cu anul 1900 şi mai ales după 1920, imediat după terminarea primului război mondial, se declanşează în marile oraşe ale Europei o acţiune de construire de noi clădiri, considerate moderne prin aspectul lor. Au apărut pe zone întinse în locul vechilor case făcute după

priceperea dintr-o epocă medievală şi care nu dispuneau de minime condiţii de confort. Această acţiune de dezvoltare a unei arhitecturi moderne a fost animată, în majoritatea cazurilor, de generaţiile tinere de arhitecţi.

Prin aplicarea acestui nou curent arhitectonic, faţadele noilor clădiri se schimbă radical, la fel şi interioarele.

Se folosesc elemente specifice de orizontalitate, fără a fi excluse cele de verticalitate, îndeosebi la marile palate. Aşa cum s-a procedat, după 60 de ani, şi la Casa Republicii.

Noii proprietari ai clădirilor cu multe etaje şi apartamente din Bucureşti au preferat stilul modern. Se văd şi în zilele noastre blocurile situate pe bulevardele Magheru, Bălcescu şi prin alte părţi. Pentru realizarea acestor construcţii au fost demolate, în anii de după 1920, mii de locuinţe mici. Puţine dintre ele erau considerate de interes public, aşa cum au fost Turnul Colţei şi Biserica Sărindar. Dar nevoile de dezvoltare ale oraşului Bucureşti cereau şi asemenea demolări. Acest aspect s-a repetat, începînd cu anul 1982, în cartierele Uranus şi Cotroceni. Durerea proprietarilor acestor case a fost destul de mare, pentru că despăgubirile acordate nu acopereau costurile construirii altor locuinţe. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

slujbei cum mă priveşte, ba ca un arici, ba sălbatic, ba scrutător, gata să mă ucidă, ba... cu dor. Cît de mult îmi plînge inima, pentru că am fi putut fi fericiţi, îngrijindu-ne cu calm de sănătate şi ajutînd, creştineşte, pe cei în nevoi.

Despărţiţi, ne risipim, el ca bărbat, va rezista... I-o doresc.

Nu realizează cît de mult îl iubesc. Şi cît de slabă sînt fără el. Unde ai pierit, Iubire?

scrutează cu privirea. Rodi stă lîngă mine să mă protejeze.

Să mă acopere de privirile şi semnele acestui nemernic.

Ah! Salvarea mea! Îl observ pe Florin, pe partea dreaptă, destinată bărbaţilor. E calm, frumos, elegant. E liniştit şi luminos. Nu ştie nimic de cele care mă tulbură. Dar, şi el are capacitatea de a simţi multe lucruri care se petrec şi de asta a venit lîngă mine. Ceva, din adîncul meu îmi spune că şi Florin are o suferinţă. Îl simt. Fizic, îl doare ceva.

Florin a venit şi s-a aşezat în genunchi pe aceeaşi pernuţă cu mine, apărîndu-mă, Doamne, de gesturile nebunului.

Ce bine că m-ai liniştit şi la Sfînta Liturghie am fost concentrată. Nu mai ştiu cum s-au liniştit spiritele răului. Şi, după slujbă, la miruit, întîmplător sau nu, iar m-am aflat lîngă Florin. Ne-am miruit. Am ieşit în curte. Ne-am aşezat pe o bancă. Bărbosul nu mai era pe nicăieri. Să fi intervenit tata, mama, Rodi? Nu ştiu şi nu mă interesa.

Eram doar eu cu Florin pe o bancă. Cînd s-au apropiat ai mei ne-au invitat în Parcul Herăstrău să mîncăm mici, cu toţii, în aer liber, în natură, în verdeaţă şi flori. Florin a acceptat şi ne-am urcat în maşină. Da. Am simţit real suferinţa fizică a lui Florinuţ. (va urma) AMELIA-IOANA POPESCU (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

29 iunie 2003 - Sfinții Petru şi Pavel (1) O, Doamne, o, Doamne, Dumnezeul meu! Fii slăvit!

Ne ducem la Biserică, eu, tata, mama şi Rodi. E sărbătoare mare. În Biserică, „Bărbosul” Marian. Agresiv, agitat, cu ochii, cu suflarea spre mine. Îmi făcea semne disperate, şuşotea. Nu ştiu de ce făcea asta. Mă ameninţa că nu-i mai scap, că vrea să-mi vorbească, să mă reţină după slujbă. Nu se poate aşa ceva! Nu pot să mă concentrez.

Dacă nu mă concentrez total în sfîntul lăcaş, la slujbă, la Liturghie, mă simt Satana, mă dau peste cap, mor! Ai mei au văzut manevrele individului. Poate ieşi cu scandal, dacă mama sare la bătaie la acest neruşinat Drac! O simt pe mama în spatele meu. Clocoteşte revolta în toată fiinţa ei, împotriva acestui individ, care nu mă lasă în pace, care-mi fură liniştea‚ în acest loc sfînt, ce înseamnă viaţă pentru mine. Mama îi face semne să se potolească, tata îl

RM

19

Vineri, 24 mai 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (99) Ecuație letală (1) Anul Nou vine şi trece fără nici o informaţie legată de locaţia posibilă a lui Yousef. Agenţii mei abordează problema din toate unghiurile, utilizează fiecare sursă. Aflăm că Bin Laden a compartimentat structura organizaţională a Al Qaeda pînă la punctul în care celule multiple dezvoltă simultan planuri de atac. Fenomenul cu care ne confruntăm nu e cel al unui dragon terorist care creşte în Afganistan, ci al unei hidre cu mai multe capete. Putem să eliminăm o celulă, însă altele deja conspiră. Altele sînt gata să execute atacuri noi. Cum poate cineva să lupte împotriva unui duşman atît de descentralizat? Chiar dacă îl ucidem pe Bin Laden, adepţii săi credincioşi îşi au deja ordinele de urmat.

Urmează să fim loviţi din nou. Nu văd cum am putea să evităm acest lucru, cu excepţia producerii unui miracol care ne va permite să identificăm fiecare celulă operaţională. Acest lucru ar constitui un veritabil glonţ magic. În lumea reală, astfel de minuni, pur şi simplu, nu există.

Timpul plus oportunităţile au ca rezultat victime.

Aceasta este ecuaţia cu care ne confruntăm în acest moment. Cu cît îi acordăm mai mult timp lui Yousef, cu atît creşte numărul oportunităţilor de a lansa un atac. Sincer

Memoriile unui celebru criminalist român (66) Un dublu asasinat monstruos (8) Căutînd să intrăm în posesia foarfecei dispărute în împrejurări suspecte, am putut afla că sora bănuitului o împrumutase unei vecine. Şi... culmea! Din declaraţia acesteia se naşte o nouă suspiciune. Cu două zile înainte de 13 mai, Lotzy a fost să ia foarfeca pe care, chipurile, o cerea mama. Odată confruntaţi, bănuitul n-a mai putut susţine că n-ar cunoaşte nimic despre dispariţia presupusului corp-delict. De astă dată a afirmat doar că a luat foarfeca şi, fără justificarea folosirii ei, ar fi predat-o sorei sale care, probabil, a pierdut-o. În final, declaraţia fetei îl dovedea ca fiind nesincer.

Cele 25 de zile de reţinere legală ne-au permis să ne mișcăm cu calm, să medităm şi să examinăm cu meticulozitate diverse aspecte şi probe indirecte. Astfel, am reluat în discuție şi împrejurarea – pretinsă de el – în care şi-ar fi agăţat pantalonii. Prietenul său Mihai şi ceilalţi doi complici la pretinsul furt de cireşe au fost supuşi unei anchete încheiată cu confruntări. Aceştia n-au negat că fuseseră să fure fructe, dar au precizat că Lotzy n-a fost îmbrăcat cu costumul cel bun pe care l-a avut la bal, ci cu o pereche de pantaloni vechi. În

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (18) Atacul stupefiant al lui Saddam la adresa statelor din Golf (5) Afirmaţiile pe care Tarik Aziz le-a făcut la Tunis puteau fi puse - toţi ştiau acest lucru - cuvînt cu cuvînt în gura lui Saddam Hussein: ,,Sîntem convinşi că anumite state s-au angajat într-o veritabilă conspiraţie împotriva noastră. Trebuie să ştiţi că ţara noastră nu va îngenunchia, că femeile noastre nu vor deveni prostituate și că fiilor noştri nu le va lipsi hrana”. Imediat după această intervenţie, el a înmînat un memorandum secretarului general al Ligii, Chadli Klibi, precizînd că, a doua zi, 17 iulie, Saddam Hussein va ataca miezul problemei.

Primele aluzii la o eventuală intervenție militară (1) Klibi, diplomat tunisian cu aspect de intelectual timid, era cunoscut ca un om ponderat. La citirea documentului, a rămas fără glas. Era vorba de o adevărată declaraţie de război a Irakului adresată Kuweitului. Motivele avansate nu se refereau, de astă dată, la superpro-

vorbind, cu toţi agenţii mobilizaţi împotriva lui în Lumea întunecată, mă mir că nu s-a dat la fund şi nu s-a ascuns. În schimb, a dat dovadă de o agresivitate extremă. Avem o bănuială puternică referitoare la implicarea sa în atacul asupra zborului 434. A face acest lucru într-un moment în care aproape oricare alt terorist ar fi atacat nişte ţinte la sol e semnătura cuiva care fie are o încredere completă în abilităţile sale, fie a unei persoane de o neglijenţă totală. Studiindu-i trecutul, nu pare a fi tipul neglijent.

E un bărbat cu o minte cumpănită şi logică. Undeva, pe drumul vieţii sale, a devenit şi el un jihadist devotat. A obţinut o diplomă de inginerie în domeniul circuitelor electrice de la o universitate din Marea Britanie şi, înainte de a părăsi lumea legalităţii şi a se îndrepta către o viaţă de terorist internaţional, a lucrat pentru guvernul Kuweitului ca inginer de telecomunicaţii.

Avem de-a face cu o minte formidabilă. Din fericire, el tinde să se înconjoare cu infractori a căror capacitate cerebrală lasă mult de dorit. Acest lucru a devenit evident în 1993, cînd unul dintre compatrioţii săi care a luat parte la atacul de la WTC s-a întors la biroul de închirieri Ryder şi a încercat să recupereze suma de 400 de dolari plătită în avans pentru vehicul. Un agent operativ inteligent nu face o astfel de greşeală de amator. Ramzi e un jucător relativ nou al Lumii întunecate. E priceput, însă dacă avem noroc, va comite o greşeală şi vom pune mîna pe el.

Avem noroc – aproximativ. La începutul lunii ianuarie, merg ca de obicei la muncă pentru a descoperi că

lumea din spatele uriaşei uşi albastre fusese cuprinsă de un haos complet.

– Ce se întîmplă?, îl întreb pe Stick Stewart cînd intru.

– Fred, poliţia filipineză aproape 1-a prins pe Yousef în dimineaţa asta.

Sînt cuprins de entuziasm şi am o senzaţie de uşurare. După care îmi dau seama că Stick a spus aproape.

– Povesteşte-mi.

– Locuia într-un apartament din Manila. Apartamentul a luat foc noaptea trecută. Au venit poliţiştii şi brigada de pompieri. Cînd au intrat înăuntru, au descoperit o fabrică de bombe. Pe cînd investigau scena, unul dintre băieţii lui Yousef a revenit, aparent pentru a lua ceva din apartament.

– Cine e tipul?

– Nu-1 cunoaştem, își spune Ahmed Saeed. Nu e numele său real. Poliţia filipineză îl ţine acum la o bază militară din afara Manilei. Îl interoghează, dar nu vorbeşte încă.

Nu va fi deloc plăcut pentru prizonier. Filipinezii nu sînt recunoscuţi pentru comportamentul lor manierat pe durata interogărilor. Tehnicile lor specifice includ arderea scrotului deţinutului cu ţigări aprinse.

– Roagă-i pe filipinezi să trimită o listă cu ceea ce au recuperat din apartament, îi cer eu. (va urma) FRED BURTON

acelaşi timp, au menţionat că nu l-au văzut să-şi fi agăţat pantalonii. Mihai, care-i fusese şi bun prieten, a făcut însă o declaraţie de o deosebită valoare. El s-a hotărît să spună adevărul, fiindu-i teamă să mai tăinuiască fapta criminală. Transformîndu-se în martor al acuzării, Mihai a arătat că fusese învăţat de Lotzy să-l ajute printr-o declaraţie falsă, în eventualitatea că va fi chemat la miliţie. Din teama de a nu fi demascat, Lotzy a fost nevoit să-i confeseze lui Mihai fapta săvîrşită. Printre alte faze ale acţiunii sale criminale n-a omis să-i povestească şi ingenioasa „regie” realizată la bal, cînd a reuşit să provoace scandalul fără nici un motiv. Îi precizase că n-a preconizat să ia viaţa victimelor, ci doar banii despre care aflase că se găsesc în casă. În cazul unei reuşite, urma să se reîntoarcă la bal, unde trebuia să se facă din nou remarcat prin orice chip. Din nefericire însă, fiind surprins de victimă, a fost nevoit – după spusele sale – să folosească cuţitul... şi n-a mai putut să se reîntoarcă la dans aşa cum îşi propusese.

Ascultarea martorilor care depuneau declaraţii cu valoare de probă, în acuzare ori în apărare, trebuia făcută de procuror sau în prezenţa acestuia. Aşadar, mai toate acţiunile importante le executam împreună cu procurorul Petrușca F., care-l înlocuia acum pe amicul X. Cu acest nou procuror şi reputat criminalist ne înţelegeam, pentru că vorbeam aceeași limbă; răspundea şi el, alături de noi, nu numai de evitarea erorilor, dar şi de demascarea şi trimiterea în judecată a criminalilor.

Şi iată că, lucrînd în această principială colaborare, începe să ne fie dat să descoperim noi probe, mici, dar destul de valoroase. Cu prilejul cercetării locului faptei fuseseră descoperite şi unele urme: o ţigară „Bărăgan” pe jumătate arsă; sticla de colonie a victimei... răsturnată şi golită de conţinut, iar pe diverse obiecte şi pe mobilă puteau fi observate urme de sînge coagulat, pe suprafaţa cărora nu se citeau desene papilare, ci doar forme liniare şi paralele ce păreau a fi produse de o ţesătură.

Mucul de ţigară fusese supus unor analize biologice, stabilindu-se, după urmele de salivă, că sîngele celui care lăsase ţigara făcea parte din grupa sanguină B III – grupă în care se înscria şi sîngele învinuitului. Acesta continua însă să nege faptele, dovedindu-se refractar în anchetă, cînd prietenul său Mihai făcea mărturisiri care, corelate cu aspectele de la locul faptei, căpătau valoare de probă. Dacă Mihai, pe parcurs, pusese toate povestirile lui Lotzy pe seama delirului său de „grandoare” sau a mitomaniei, acum, prin retrospectiva secvenţelor ce-i fuseseră confesate, şi-a putut da seama că prietenul lui săvîrşise cele două asasinate. Poveştile luînd, pentru el, proporţiile unui caz real şi odios, s-a simţit obligat să depună sincere declarații, mai ales că – în final – putea fi învinuit chiar de tăinuire. (va urma) DUMITRU CEACANICA

ducţia petrolieră. Bagdadul acuza Kuweitul că a instalat posturi militare în interiorul teritoriului său şi că a furat petrol în valoare de peste 2,4 miliarde de dolari, extras din cîmpul petrolier de la Rumaylah, revendicat de Irak.

Kuweitul, ca şi Federaţia Emiratelor, erau acolo menţionate ca făcînd parte dintr-un ,,complot sionist şi imperialist îndreptat împotriva naţiunii arabe”. Marwani Al Quasim, ministrul iordanian de Externe, îi spune atunci lui Tarik Aziz: ,,Sînteţi pe cale de a întinde o cursă. Să nu cădeţi însă în ea”.

Chadli Klibi a transmis o copie după acest memorandum fiecărui ministru de Externe prezent. Şeicul Sabah Al Ahmad, aflat de mulţi ani la conducerea diplomaţiei Kuweitului, a rămas ,,groggy” - după spusele unui martor - atunci cînd a descoperit conţinutul acuzaţiilor. De altfel, el era acuzat de Bagdad că este agent aflat în solda americanilor. S-a decis pe loc să-şi anuleze toate întâlnirile şi să se întoarcă de urgenţă în oraşul Kuweit.

Agenţii şi bancherii care lucrau pe pieţele financiare asiatice, Hong Kong şi Singapore, observaseră încă de la sfîrşitul lunii mai mişcări ciudate. KIO (Kuweit Investment Office), organism instalat la Londra, care gira uriaşele plasamente kuweitiene în lumea întreagă, efectuase vînzări importante, aparent nejustificate.

La cîteva zile după reuniunea de la Tunis, începînd cu 19 iulie, KIO a început să opereze o retragere completă de pe pieţele asiatice pentru a trece pe lichidităţi.

Operatorii kuweitieni au acţionat cu rapiditate dar şi cu o remarcabilă discreţie, pentru ca ştirea să nu se difuzeze şi să provoace un mini-crah pe pieţele în care prezenţa KIO era substanţială.

La 17 iulie, ziua aniversării revoluţiei irakiene, Saddam Hussein şi-a făcut apariţia la tribuna oficială înconjurat de membri ai Consiliului Comandamentului Revoluţiei. Toţi erau în uniformă. La fiecare apariţie publică a şefului statului, Bagdadul era declarat practic în stare de asediu, dar în acea zi măsurile de securitate au fost şi mai severe.

- Datorită noilor noastre arme, spune Saddam în în discursul pronunţat apoi la radio, imperialiştii nu mai pot lansa un atac militar împotriva noastră, aşa că s-au înţeles să ne supună unei hărţuieli economice cu ajutorul acelor agenți ai imperialismului care sînt conducătorii din Golf. Politica lor, care constă în menţinerea preţurilor petrolului la un nivel scăzut, este un pumnal otrăvit înfipt în coasta Irakului. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 24 mai 2019

RM

Dumnezeu exist

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (31) LUNA MARTIE 10 martie – Mai întîi roagă-te Să ne ajute Dumnezeu să nu începem nimic, să nu întreprindem nimic şi nici măcar să nu răspundem atunci cînd ni se pune o întrebare înainte de a vorbi în sufletul nostru cu Domnul! Mereu avem de regretat cîte o vorbă spusă ne­ chibzuit; cît n-am da uneori ca s-o putem lua înapoi, dar este prea tîrziu şi vătămarea a fost adusă!

Neemia nutrea de mult în inima sa gîndul de a merge la Ierusalim, la neamul său aflat în sărăcie şi suferinţă. Ne putem închipui cum se gîndea la asta zi şi noapte, cum se ruga cu osîrdie ca Domnul să-i insufle regelui cuvîntul de mult dorit!

Pesemne că toată această grijă care îl apăsa i se citea limpede pe chip şi a fost descoperită de regele Artaxerxe, care a vrut să-1 mîngîie – însă, mai întîi şi mai puternică decît toate a fost la Neemia trebuinţa de a afla voia lui Dumnezeu chiar şi cu privire la acel lucru care omeneşte i se părea neapărat trebuincios. El n-a răspuns îndată la întrebarea regelui, ci s-a rugat Dumnezeului Ceresc, şi de-abia atunci, după ce s-a întărit prin această rugăciune şi a cerut lăuntric consimţămîntul Celui care era pentru el mai presus decît toţi împăraţii pămîntului, i-a dezvăluit lui Artaxerxe pricina tristeţii sale şi ceea ce inima lui dorea cu înflăcărare.

Aşadar, să dorim cu osîrdie ca Domnul să ne dea să-I cunoaştem voia în toate împrejurările vieţii noastre. Să-I supunem doar Lui toate năzuinţele noastre, şi rugăciunea noastră sinceră şi fierbinte să stea întotdeauna la temelia fiecărei fapte şi fiecărui cuvînt al nostru.

Să vorbim în gîndul nostru cu Domnul de fiecare dată cînd avem de luat o hotărîre, şi indiferent încotro ne-ar mîna dorinţele noastre proprii, să căutăm mai întîi de toate voinţa lui Dumnezeu, fiind gata pe deplin să renunţăm, dacă va fi nevoie, la voia noastră. Numai atunci vom putea nădăjdui că faptele şi cuvintele noastre nu se vor pierde, ci vor aduce roadă dorită pentru veşnicie.

11 martie – Să ne vindecăm prin pocăinţă ,,Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă“ (Luca 3, 8) În sfintele zile ale Postului, Biserica îi cheamă pe credin­ cioşi la pocăinţă şi la rugăciune, la mărturisirea păcatelor şi la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Săvîrşind toate acestea cu evlavie, trebuie să ţinem minte că pocăinţa, postul şi rugăciunea trebuie să aducă roade în sufletele noastre şi în viaţa noastră, altfel vom fi ca un copac uscat, în care n-a pătruns seva vieţii. ,,Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca neascultarea voastră” (Ieremia 3, 22): întoarceţi-vă

cu inima, întoarceţi-vă deplin, cu sinceritate, şi Eu nu vă voi certa, nu vă voi osîndi, nu, ci voi vindeca neascultarea voastră.

Să ne ferească Dumnezeu de căinţa stearpă, de căinţa care este doar în simţire, nu şi în faptă, şi cu care adeseori ne înşelăm pe noi înşine! Aşa s-a căit Faraon: pentru o clipă, superficial, ca după aceea să facă tot ce făcuse mai înainte, iar inima lui să se împietrească tot mai mult. Şi astăzi, mulţi se căiesc la fel: sînt mişcaţi pentru o clipă, iar apoi se apucă iarăşi de cele vechi, fără să-şi dea seama că, puţin cîte puţin, conştiinţa li se împietreşte!

Apostolul Petru nu s-a căit aşa. El şi-a plîns cu amar păcatul, la care apoi nu s-a mai întors. Nici fiul risipitor nu s-a căit aşa. El nu numai că a tînjit după casa părintească, și, sculîndu-se, a mers la tatăl său. Ce folos ar fi avut dacă, rămînînd în străinătate, n-ar fi făcut decît să spună: „Tată, am greşit”, dar nu s-ar fi mişcat de acolo? Ar fi murit de foame printre străini. Domnul nu ne spune: „Căiți-vă cu vorba, şi gata!” El ne spune: ,,Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca neascultarea voastră”. Să ne întoarcem şi noi, pentru ca El să ne poată vindeca. El nu vindecă de departe, nu vindecă rănile pe care le tăinuim de El; îi va vindeca doar pe cei care s-au întors la El. ,,Iată, venim la Tine, că Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru!” (Ieremia 3, 22).

12 martie – Dragostea găseşte binele (1) ,,Dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (I Petru 4, 8) Iată ce poate face dragostea! Toată puterea, toată esenţa creştinismului îşi găsesc expresia în aceste cuvinte ale Apostolului Petru. Dragostea creştinească nu se opreşte asupra neîmplinirilor celorlalţi, ci le acoperă. Fiecare din noi îşi are lipsurile sale, însuşirile sale aparte care pentru alţii sînt neplăcute, şi în viaţa de zi cu zi ne ciocnim de asta la orice pas. Viaţa ar deveni de neîndurat dacă am sta să luăm în seamă orice răbufnire de nemulţumire, orice criză de nerăbdare, să cerem explicaţii şi scuze pentru orice jignire; atunci, relaţiile de familie ar deveni imposibile. Toată înţelepciunea vieţii în comun constă în acea delicateţe, în acea bunăvoinţă care ştie să netezească asperităţile celorlalte caractere.

Dragostea acoperă păcatele, căutîndu-le şi găsindu-le dezvinovăţire. În sufletul fiecăruia, chiar şi al celui mai pă­ cătos dintre oameni, există o sămînţă a binelui, răul însuşi fiind uneori o urmare a denaturării acestui principiu bun.

Dragostea înţelege şi împărtăşeşte orice prin compasiunea sa. Dragostei îi place să găsească în toate binele, crede în el, îl caută peste tot. Acest har de la Dumnezeu îl îndeamnă pe om să fie tot mai blînd faţă de neajunsurile altora, ră­mînînd mereu sever faţă de sine însuşi. Pricina nu se află în laşitate, ci în acea dragoste cerească preaînaltă, care, în loc să se cufunde în întuneric, se întoarce spre faţa luminoasă a omului. (va urma)

Sfîntul Grigorie Decapolitul – cinci secole de minuni şi vindecări pe pămîntul ţării noastre În anul 1920, unei femei numită Măria din satul Cacova (Vîlcea), căzînd dintr-un prun, i-a paralizat tot corpul şi a fost adusă după cîteva zile în mînăstire, la Sfîntul Grigorie.

Făcîndu-i-se Sfîntul Maslu, bolnava a deschis ochii mari, şi-a venit în simţire şi a cerut să fie ridicată în picioare. Apoi s-a întors la casa ei vindecată, cu rugăciunile Sfîntului Grigorie făcătorul de minuni. După mutarea la cer a Sfîntului Grigorie Decapolitul şi după căderea Bizanţului în mîinile turcilor, au ajuns cinstitele lui moaşte în mîinile unui dregător turc.

Evlaviosul ban al Craiovei, Barbu Craiovescu, auzind despre aceste moaşte şi de nenumăratele minuni care se făceau aici, a cheltuit mari sume de bani şi, în anul 1498, a adus moaştele Sfîntului Grigorie Decapolitul la Mînăstirea Bistriţa (Vîlcea), ctitoria sa, spre mîngîierea tuturor. În tradiţie se spune că turcul a vîndut sfintele moaşte pe bani de aur, punîndu-se la cîntar. Dar, cu rugăciunile sfîntului, moaştele sale au devenit uşoare la cîntar şi turcul n-a primit mulţi bani, aşa cum dorea. Mai tîrziu turcul, văzîndu-se amăgit de creştini, a venit la Mînăstirea Bistriţa să ia moaştele înapoi sau să i se dea mai mulţi bani. Atunci, fericitul ctitor, călugărit aici cu numele de Schimonahul Pahomie, auzind de venirea turcului, a ascuns sfintele moaşte într-o peşteră din muntele apropiat, unde s-a ridicat şi un mic paraclis în cinstea Sfîntului Grigorie. Aşa au scăpat sfintele moaşte din mîna păgînilor. Apoi turcul, mîniindu-se, a jefuit mînăstirea şi, dîndu-i foc, s-a dus în ţara lui. Ctitorul a zidit mînăstirea din nou şi a adus din peşteră sfintele moaşte, care se păstrează

în biserica mare pînă astăzi, ca un odor de mare preţ. Numai în vremuri de mare primejdie se ascund în peşteră.

De-a lungul celor cinci secole de existenţă a moaştelor Sfîntului Grigorie Decapolitul pe pămîntul ţării noastre, s-au făcut multe şi nenumărate minuni şi vindecări de boli, care s-au uitat cu vremea. Dintre cele puţine care s-au scris, amintim cîteva minuni săvîrşite, mai ales, în zilele noastre.

După o veche tradiţie ortodoxă, în vremuri de primejdie şi de mare secetă, se făceau procesiuni prin oraşe, prin sate şi pe cîmp cu moaştele Sfîntului Grigorie Decapolitul şi cu icoane miraculoase. Moaştele se scoteau de obicei vara, în Ţara Românească şi mai ales în Oltenia, pe timp de secetă, şi, cu rugăciunile cuviosului, trimitea Domnul pe pămînt ploaie timpurie şi tîrzie. Cea mai veche procesiune pentru ploaie cu moaştele Sfîntului Grigorie, cunoscută în Ţara Românească, a avut loc în vara anului 1765. Recoltele lovite de secetă au fost salvate şi poporul cel bine credincios a fost izbăvit de moarte. În vara anului 1913, de hramul Mînăstirii Bistriţa, a fost adusă la moaştele Sfîntului Grigorie o femeie tînără, paralizată de ambele picioare. Fiind atinsă de sfintele moaşte, i s-a făcut Sfîntul Maslu de trei ori şi, după trei săptămîni, a venit la mînăstire pe picioarele sale, să mulţumească sfîntului pentru vindecarea ei.

ARHIMANDRIT IOANICHIE BĂLAN (,,Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria”) Sursa: Doxologia.ro

Dumnezeu există și El te iubește, În fiecare zi El te ocrotește, Îți dă ajutorul cînd îți este greu, Mîna Lui e-ntinsă spre tine mereu.

El de sus din ceruri privește spre tine, Îți poartă de grijă, să îți fie bine. Îți dă biruință-n orice încercare, El e Dumnezeu puternic, sfînt, mare.

Dumnezeu există, vezi în jur natura, El a creat totul, ne spune Scriptura.

Cerul și pămîntul, stele, lună, soare, Totu-i minunat, El le-a dat valoare.

El a creat omul după chipul Său, Și i-a dat viață, mare-I Dumnezeu.

Păsări de tot felul, frumos colorate, Slavă Ție, Doamne, le-ai creat pe toate.

Ape răcoroase, susur de izvoare, Ce stîmpără setea... cît ești Tu de mare!

Totul e mirific, creat minunat, Pentru toate Doamne, să fii lăudat.

Unic ești în toate, sfînt, desăvîrșit, N-ai asemănare, Tu ești infinit.

Mare ești, o, Doamne, plin de măreție, Vrednic ești de laudă, Doamne, slavă Ție.

Amin!

ICA DRĂGOI

SĂMÎNȚA BUNĂ

A face grimase Motto: ,,Nu întoarceți nimănui rău pentru rău” (Romani 12.17) De scurt timp am citit o anecdotă: o fetiță stătea înaintea unui buldog și se strîmba mînioasă la el. Mama ei a observat-o și i-a spus: ,,Încetează!”.

Fetița a răspuns: ,,Dar, mamă, cîinele a început!”. Într-o anumită privință, fetița are dreptate. Un buldog arată din natură răutăcios și urît. De fapt, fetița nu a cîștigat nimic dacă a făcut o față urîtă și l-a imitat pe cîine.

Uneori se întîmplă tot așa în viața noastră de zi cu zi. Cu un om care zîmbește întreaga zi și are pentru oricine un cuvînt amabil nu am nici o problemă. Dar dacă mă întîlnesc cu vecinul meu ursuz, care îmi aruncă o privire mînioasă, lucrurile stau altfel. Atunci dispare zîmbetul de pe fața mea. Încerc să îl ignor continuu pentru a-i arăta cum îl consider.

Dar stai! Este acest comportament demn pentru un creștin? M-am întrebat vreodată de ce este așa vecinul meu?

Are probleme cu mine? Sau totul ține de caracterul său?

Ca și copii ai lui Dumnezeu sîntem chemați să fim îngăduitori, în loc să plătim cu aceeași monedă. ,,Nu întoarceți nimănui rău pentru rău...” – mai ales acelora care nu ne sînt simpatici.

Lumea învață: ,,Cum îmi faci tu mie, așa îți fac și eu ție”. Isus Christos spune: ,,Iubiți pe vrăjmașii voștri..., rugați-vă pentru cei care se poartă cu dispreț cu voi” (Luca 6.27, 28).

RM

21

Vineri, 24 mai 2019

S , ase,

P I Mo c c h io !

S mai i rdem

- Dar d-voastră aţi văzut vacă fără carne?

Respectul cuvenit

- Cum mai merg cărţile mele, d-le editor?

- Slăbuţ, slăbuţ! Dar nu descuraja.

Colegul d-tale N. N. vindea şi mai puţin.

Cum a murit, însă, a avut un succes extraordinar. N-avea nici o grijă: o să-ţi vie şi d-tale rîndul.

La un restaurant, un tînăr cam cu chef şi care făcuse gălăgie, fusese dat afară pe uşa din dos.

- O să vă pară rău, strigă el înfuriat.

Nu ştiţi cu cine aveţi de-a face. Sînt de neam mare şi influent.

- Atunci, scuzaţi vă rog, răspunse chelnerul. Poftiţi încă o dată înăuntru, ca să vă putem da afară pe uşa din faţă.

Bolnavul Cînd nu mă simt bine, mă duc la un doctor şi îi plătesc vizita, pentru că și doctorii trebuie să trăiască.

De la doctor mă duc la farmacie de-mi fac reţeta şi plătesc farmacistului, pentru că şi farmacistul trebuie să trăiască.

Vin pe urmă acasă şi arunc medicamentele la gunoi, pentru că şi eu trebuie să trăiesc.

În sala de mese - Trăiţi don’ locotenent, mie mi-a dat în ciorbă un os.

- Păi bine, mă, tu ai văzut vacă fără oase?

Între editor și scriitor

Logică de țîrcovnic - De ce nu te-ai dus la înmormîntarea lui Popescu?

- Pentru că ştiu că nici el n-o să vină la înmormîntarea mea.

Olimpiadă E: De ce fug aşa oamenii de colo?

A: Fiindcă este o cursă, iar primul primeşte un trofeu.

E: Primul înţeleg, dar de ce mai fug şi nebunii ceilalţi?

Reclamă Pe poarta unui cimitir de pe coasta mării se pot citi următoarele cuvinte: „Aici se oferă morminte de prim rang, cu plantaţii frumoase şi admirabilă privelişte spre mare. Cei care le-au încercat nu au mai plecat de aici”.

La școală Profesorul întreabă pe elev: - Ce este o hienă?

- Hiena este un animal sălbatic, care dezgroapă morţii şi-i mănîncă de vii.

Înainte de căsătorie Băiatul: Mimi dragă, de cînd te iubesc, mi-am pierdut capul.

Fetiţa: Ia-mă de nevastă – şi-o să-l regăseşti.

La restaurant - Chelner, te rog adu-mi o scobitoare.

- D-le - răspunde chelnerul - patronul nu mai ţine scobitori, de cînd a observat că onoraţii clienţi, după folosire, nu le mai dau înapoi.

Economie - Tată, am economisit azi 5 lei.

- Cum aşa ?

- Am alergat la şcoală - în urma autobuzului.

- Dar... de ce n-ai alergat în urma unui taximetru?

Mișcare Popescu se plînge amicului său: - Imposibil, dragă, să urmez cu sfinţenie sfaturile doctorului. Mi-a recomandat să fac mişcare, spunîndu-mi

să mă urc cît mai des la etajul 5 şi după aceea să cobor. Şi uite, ascensorul nu funcţionează...

Între copii - Măi, Mitică, tatăl tău e cizmar şi tu n-ai ghete.

- Parcă tatăl tău nu e dentist şi fratele tău cel mic n-are decît trei dinţi, îi răspunde Mitică.

E adevărat Soţia: Ioane, să fie adevărat că oile sînt dobitoacele cele mai proaste?

Ion: Adevărat, mieluşeaua mea!

Las᾿ pe mine!

Fata mamii: Mamă, nu pot să mă căsătoresc în ruptul capului cu Robert, care este un ateu şi nu crede că există infernul.

Mama: Mărită-te cu el şi nu-ţi fie teamă, draga mamei. În cele din urmă, vom izbuti noi amîndouă să-l convingem că există un infern...

Minunea Anicuţa întreabă: Bunicule, ai fost tu în corabia lui Noe? - Nu drăguţă, n-am fost.

- Atunci, cum de nu te-ai înecat în potop?

Revista ,,Viaţa ilustrată”, numerele apărute în anul 1937

22

Vineri, 24 mai 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Mesajul către Națiune al președintelui moral al României (3) (urmare din pag. 1) Eu nu fac altceva decît să mă lupt pentru stoparea degradării umilitoare, iar ultimul Raport al Comisiei Europene, care arată că România e una dintre cele mai corupte Țări, confirmă justețea luptei mele.

Toată avalanșa asta de citate din presa străină nu păcălește pe nimeni, fiindcă textele sînt comandate, scrise și plătite de aici, de la București. Occidentul nu va trata cu hoții, care au jefuit fondurile comunitare, ci cu oamenii integri, ca mine, care cînd spun o vorbă, apăi așa va fi! Așa după cum s-a văzut, nici o Țară și nici o oficialitate occidentală n-au formulat nici cea mai mică obiecție la adresa triumfului PRM, totul nu e decît o diversiune și o ploaie de fumigene. pentru înspăimîntarea populației. Vrăjmașii Țării mă răs­ tignesc, dar ei uită un lucru: oamenii simpatizează cu victima! Astăzi, a fost dat publicității un sondaj IMAS, care mă creditează pe mine cu 56%, iar pe contracandidatul meu cu 44%, iar diferența va crește. Eu nu numai că nu sînt izolat pe plan extern, dar îmi face plăcere să vă anunț că ieri, 5 decembrie, am primit, printr-un emisar special, una dintre cele mai importante distincții internaționale: Medalia de Aur și Diploma „Omul Anului 2000”, decernate de Institutul Biografic American din New York. Port la gît această medalie cu eșarfă de mătase mov, iar diploma o am aici, alături. Dacă aș fi fost așa cum încearcă să mă picteze unii, n-aș fi primit, doar în acest an, două prestigioase distincții: Medalia de Aur „Omul Anului 2000” și Medalia de Aur a Academiei Mondiale de Medicină „Albert Schweitzer”, pentru acțiuni umanitare.

Doamnelor și domnilor, acesta este ultimul meu mesaj către Poporul Român în actuala campanie electorală. Așa după cum vedeți, unul dintre scopurile diversiunii a fost atins: în loc să mă ocup de prezentarea programului meu prezidențial și de prioritățile social-economice ale PRM, a trebuit să demontez, punct cu punct, acuzațiile aberante care mi s-au adus. Acelora care se întreabă de ce nu a avut loc nici o dezbatere publică între mine și contracandidatul meu, așa cum se întîmplă în toată lumea civilizată, le voi răspunde că acesta evită, mai pe românește – fuge de un asemenea dialog, procedeu care nu îi face cinste. Este regretabil că dl.

Ion Iliescu nu acceptă un dialog, în direct, absolut necesar pentru ca populația să poată compara cele două oferte electorale – dar el a intervenit, brutal, și în dreptul meu legal de a-mi împărți spațiul de antenă acordat de Legea Electorală pe postul public de Televiziune: inițial, eu am intenționat să vorbesc astăzi 30 de minute și mîine 30 de minute, pentru a fi sigur că mă vor recepționa mai multe categorii de cetățeni. Iată că n-a fost posibil și PDSR-ul a dictat și a bătut cu pumnul în masă. De altfel, știu că s-a instaurat o stare de nemulțumire și nervozitate față de aroganța la care au revenit liderii acestui partid. Nu mai departe decît acum 4 ani, PDSRul a pierdut alegerile într-o manieră catastrofală iar ieșirea din scenă a d-lui Ion Iliescu părea a fi definitivă. Îi reamintesc acestuia că populația era atît de scîrbită și revoltată, încît ar fi fost în stare să voteze cu oricine, și cu Petrache Lupu, numai să scape de el. Ion Iliescu a avut Țara pe mînă timp de 7 ani, dar a condus-o din ce în ce mai rău, pînă a făcut posibilă explozia socială din noiembrie 1996. Încă ne sînt proaspete în memorie declarațiile unor lideri, care susțineau că „Dumnezeu e PDSR-ist” și că ei vor conduce Țara pînă în anul 2050. Să mai vorbim de miliardele de dolari prăduite în primii 2 ani postdecembriști? Să mai vorbim de ruinarea economiei naționale? Să mai vorbim de rețelele de tip mafiot patronate de Regimul Iliescu? Am zeci de documente, dintre care aleg unul singur, din lipsă de timp: traficul de armament și țigări efectuat de

aeronava IL-18 pe Aeroportul Otopeni, în anii 1995 și 1996, avion înmatriculat E.R. 75929. În perioada iunie-decembrie 1995 au fost 16 transporturi, iar în perioada ianuarie-noiembrie 1996 au fost 22 de transporturi. Rețineți, e vorba de un singur avion, cel implicat, mai tîrziu, și în Afacerea Țigareta II. În realitate, așa după cum îmi mărturisea căpitanul Valentin Vasilescu, comandantul adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, în timpul Regimului Iliescu au fost desfășurate mai multe sute de asemenea „operațiuni speciale”. Noi nu sîntem împotriva comerțului, fie el și cu arme, dar în ce buzunare sau conturi au intrat sutele de milioane de dolari cîștigate și de ce nu s-au plătit taxele vamale?

La fel de scandaloasă a fost contrabanda cu petrol și benzină, de care a scris și presa internațională. La fel de revoltătoare au fost activitățile de tip mafiot ale directorului SPP de atunci, Dumitru Iliescu, cu mașini, cu arme și muniție, cu alte bunuri și valori, toate în afara Legii. Atunci cînd am ridicat acest caz infracțional în fața Senatului României, urmarea a fost că dl. Ion Iliescu, în loc să se debaraseze de infractor, mi-a ridicat mie imunitatea parlamentară.

Un caz similar s-a petrecut în privința generalului Victor Marcu, prim-adjunct al directorului SRI: acesta l-a informat pe șeful Statului despre ilegali­ tățile lui Virgil Măgureanu, dar, ce paradox ini­ maginabil, a doua zi a fost dat afară chiar generalul care îndrăznise să sesizeze abuzurile și actele ilegale!

De fapt, una dintre problemele d-lui Ion Iliescu este aceasta: n-a avut „mînă bună” la oameni, s-a înconjurat, aproape sistematic, de indivizi dubioși și puși pe căpătuială, ca Gelu Voican Voiculescu, Silviu Brucan, Mihai Bujor Sion, Dumitru Iliescu și alții ca ei. „Spune-mi cu cine te-nsoțești, ca săți spun cine ești!” – sună o zicală românească. Ne amintim, cu toții, scena ridicolă în care un comando de 40 de parlamentari PDSR l-a însoțit pe deputatul Gabriel Bivolaru la Parchetul General, ca un fel de „trupă de șoc” și de intimidare a Justiției. Am aflat și ce se ascundea în spatele acestei demonstrații fără precedent, fiindcă nicăieri actul de justiție nu se exercită sub presiunea străzii: acest Gabriel Bivolaru își cumpărase, în 1996, locul de deputat, ducînd cîte o valiză cu cîte 1 miliard de lei acasă la doi dintre fruntașii PDSR-ului. Exemplele sînt mai numeroase și toate arată că PDSR-ul a pierdut atunci alegerile fiindcă era perceput de populație drept cel mai corupt partid. În vara anului 1997, PDSR-ul s-a spart în două, așa după cum se știe, pe fondul Afacerii Costea – personaj care a pompat milioane de dolari și într-o parte, și în alta. Dar, nu-mi propun să fac un proces PDSR-ului, deși lumea se întreabă de unde a avut acest partid acum, în campania electorală, atîtea zeci de milioane de dolari, în timp ce noi n-avem bani de afișe sau de bannere. Și lumea se mai întreabă cum au reușit să ia trenul corupției, din mers, și cei nou-veniți la pupitrul de comandă: de pildă, un primar PDSR de sector a cîștigat, în numai 6 luni, din iunie 2000 pînă acum, 6 miliarde de lei, iar un viceprimar a cîștigat 2 miliarde de lei, ambii din atribuirea unor lucrări de construcții către propriile lor firme, evident, fără licitație. Aroganța de care vorbeam s-a propagat cu viteza fulgerului. Am să vă dau un singur exemplu: vineri, 1 Decembrie, un alai PDSR-ist s-a prezentat la Teatrul Național din Cluj-Napoca și a încercat să intre, cu forța, în Loja Centrală, pentru a urmări spectacolul dat de Primărie în cinstea Zilei Naționale. Un funcționar obștesc, pe nume Ionuț Țene, le-a spus năvălitorilor că Loja cu pricina e rezervată primarului Gh. Funar și oaspeților de la București și Chișinău. „Și ce dacă? Noi am cîștigat alegerile!” – a răspuns vicepreședintele Filialei Județene PDSR, un anume Apahideanu, după care, nici una, nici două, i-a tras

bietului om, o persoană delicată, poet cu mai multe cărți publicate, trei palme răsunătoare. Chiar așa, domnilor? Ați ajuns să bateți lumea numai pentru că nu face sluj în fața voastră? Iar vă purtați de parcă ați avut nu 37%, ci 87%?

Se vede treaba că din operele complete ale șefului vostru n-ați reținut decît mîna vîrîtă în beregata unui ziarist și faimoasa întrebare: „De ce urli, mă, animalule?” La ce oare trebuie să se mai aștepte cetățenii României de la niște oameni care sînt puși pe răfuială și reglări de conturi, pe inocularea unei psihoze că vine tăvălugul și PDSR-izează Țara?

Domnule Iliescu, am să vă pun acum, în lipsă, cîteva dintre întrebările pe care vi le-aș fi adresat dacă ați fi avut bărbăția să vă confruntați cu mine.

Motivul invocat de dvs., cum că eu aș fi agresiv și v-aș jigni, nu rezistă, fiindcă am mai participat împreună, în turneul electoral preliminar, la mai multe emisiuni de Televiziune, și la TVR, și la TVR Internațional, și la ANTENA 1, unde nu numai că nu v-am deranjat cu nimic, dar chiar v-am luat apărarea în fața violenței unor contracandidați. Acum, ați adoptat o poziție de tip apartheid. Dvs. ați prins din zbor acest clișeu, al așa-zisului meu extremism, care nu se poate proba prin nimic concret, și faceți caz că Occidentul vă apreciază echilibrul și echidistanța. Să admitem că ar fi așa. Atunci cum vă explicați, totuși, eșecurile numeroase pe care le-ați avut și pe plan extern, timp de 7 ani? În afară de invocarea obsesivă a Pactului de la Montcloa, din Spania, și de cîteva șabloane despre strategii și parteneriate, ce mai știți dvs. în materie de politică? Și, în general, ce termen de funcționare poate avea „limba de lemn” pe care o utilizați, de 50 de ani încoace? Iată începutul unui articol din cunoscuta publicație britanică „The Independent”, nr. din 27 noiembrie a.c., care n-a fost popularizat de presa de la București, citez: „Vechiul aliat al fostului dictator comunist al României, Nicolae Ceaușescu, părea că va recîștiga puterea seara trecută, mișcare care ar putea îngropa candidatura României la Uniunea Europeană și NATO. (...) Dl. Iliescu, 70 de ani, activează în politică din perioada stalinistă a anilor ’50”. Chiar astăzi, 7 decembrie, la Postul de Radio „Vocea Americii”, politologul Vladimir Tismăneanu a avertizat că aceia care îl vor vota acum pe Ion Iliescu, peste 1 an de zile vor regreta. Apropo, cînd ați devenit dvs., din admirator al stalinismului biruitor, un așa de înfocat adept al capitalismului și Occidentului?

Am aici o fotocopie a articolului scris de dvs. la Moscova și publicat în ziarul „Scînteia”, la 28 august 1951, citez: „Pentru orice student român este o cinste și o fericire să studieze în Uniunea Sovietică, în țara științei, tehnicii și culturii celei mai avansate din lume. (...) Noi avem foarte multe de învățat și din faptul că ne aflăm într-o asemenea țară ca Uniunea Sovietică, în mijlocul unor asemenea oameni ca oamenii sovietici. (...) Avem de învățat nespus de mult din felul de a trăi și a gîndi al omului sovietic, al acestui om de o mare înălțime morală, cult, modest”. Și acum, paragraful de senzație: „Cu toții simțim prietenia, îndrumarea și ajutorul tovarășilor noștri sovietici, ne bucurăm împreună de succesele construcției noastre pașnice și simțim aceeași revoltă contra canibalilor americani care săvîrșesc bestialități de nedescris împotriva eroicului popor coreean și care pregătesc un nou război mondial. De la oamenii sovietici avem de învățat ce înseamnă adevăratul patriotism” – am încheiat citatul. Semnează, Ion Iliescu, Student Anul III la Institutul Energetic Molotov, Moscova. Așadar, în tinerețea dvs. stalinistă îi înfierați pe americani ca fiind niște canibali și niște bestii, pe cînd omul sovietic, ehei, era un model de patriotism, de omenie, de o mare înălțime morală. În vremea aceea, ce se întîmpla în România, din pricina oamenilor sovietici care erau idolii dvs.? Păi, ce să se întîmple: 300.000 de oameni, floarea culturii, științei, religiei și oștirii române erau exterminați la Canal și în Lagăre de către trupele de ocupație sovietice. (va urma)

RM

23

Vineri, 24 mai 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (21)

69) PETRU PONI. Chimist, pionier al mineralogiei. A scris primele manuale de chimie şi de fizică în limba română. Profesor la Universitatea din Iaşi. Ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice.

Membru al Academiei Române. A avut o viaţă lungă, de nu mai puţin de 84 de ani (1841–1925).

Fără să vreau, mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă reperul fundamental al gîndirii româneşti, Eminescu, ar fi avut şansa să trăiască 84 de ani – ar fi murit în 1934, ar fi creat o operă de dimensiuni infinit mai mari şi n-ar fi rămas doar 4 fotografii în urma lui şi o mască mortuară, ci ar fi avut mii de poze şi s-ar fi realizat numeroase filme documentare despre el.

Numai că Istoria (inclusiv cea literară) nu cunoaşte cuvîntul „dacă”. Într-o însemnare scrisă la Cernăuţi, în ultima zi a anului 1918, Sextil Puşcariu povesteşte despre pelerinajul pe care el şi istoricii Ioan Nistor şi Al. Lapedatu l-au făcut pe la reprezentanţii Puterii politice a României Mari, proaspăt făurită: „Am mai fost şi la bătrînul P. Poni, ministru de Culte în Cabinetul Coandă. Ce moşneag simpatic şi cuminte, atît de simplu în vorbă şi port şi cu inimă atît de românească!”. Însemnarea lui Petru Poni (sub numele căruia se află o cruciuliţă, ca semn că acolo e un „om mare”), sună ca o predică de „religie naţională”: „Cu credinţă şi stăruinţă, viitorul neamului nostru va fi asigurat. P. Poni. 8/7/915”. Savantul mai onorează o dată invitaţia ciobanului de a scrie ceva, orice: „Cu muncă şi răbdare vei învinge toate. P. Poni. 24 Ianuarie 1921”. La Iaşi, ca şi în toată ţara, erau în toi serbările închinate Unirii Principatelor…

70) DIMITRIE PACIUREA. Sculptor monu­ mental, în stilul consacrat de Antichitatea greacă.

Ansamblul său statuar, denumit Urmările geloziei, îi înfăţişează pe doi bărbaţi care se uită la o femeie, ucisă de ei pentru a nu aparţine nici unuia – „Giganţii” au fost amplasaţi la intrarea în grota artificială din Parcul Carol, în 1906. Era cu 3 ani mai în vîrstă ca Brâncuşi (a trăit între 1873 şi 1932). A studiat în Franţa, Germania şi Italia. Artist plastic complex, a abordat mai multe genuri, fiind atras şi de pictură – de neuitat rămîne portretul pe care i l-a făcut el lui Beethoven, ceea ce trădează atracţia spre titanism, ilustrată şi în sculptură. Cu mîna cu care cioplea piatra, el, care fusese botezat cu numele protectorului Bucureştilor, Sf. Dimitrie, a scris o maximă de bun-simţ, care nu era a lui, desigur, dar care l-a însufleţit întreaga viaţă: „Arta e lumina popoarelor. D. Paciurea. Sculptor”.

71) BARBU ŞTEFĂNESCU DELAVRANCEA. Scriitor, orator, avocat şi, nu în ultimul rînd, om politic. Atunci cînd Vasile Popa vizitează redacţia ziarului „Patria”, în 1925 – cu el, cu Delavrancea începe enumerarea semnăturilor faimoase pe care le-a strîns. Născut în 1858, la Bucureşti, ca fiu al unui simplu căruţaş. Mai tîrziu, îşi ia pseudonimul literar „Delavrancea”. Într-o viaţă relativ scurtă (doar 60 de ani) a scris enorm: nuvele (Hagi Tudose, Sultănica), schiţe (Domnul Vucea), povestiri pentru copii (Bunicul, Bunica), eseuri, studii de folclor, articole.

De rămas, însă, în istoria literaturii române, el va rămîne cu prima şi, pînă acum, singura tragedie din dramaturgia noastră: Apus de Soare, piesă închinată ultimelor clipe de viaţă ale lui Ştefan cel Mare (la premieră, rolul principal a fost jucat de Constantin Nottara). Primar al Bucureştilor. Ministru în mai multe rînduri. Fondator, în 1915, alături de Nicu Filipescu şi de alţi patrioţi, al „Acţiunii Naţionale”, care milita pentru intrarea României, de urgenţă, în război, ca să dezrobească Ardealul. Pe tot parcursul anilor de neutralitate (1914–1916) a lansat filipice nemiloase (şi nedrepte) împotriva primului-ministru Ionel I. C. Brătianu, pe care îl făcea chiar… criminal!

Istoria avea să-i dea dreptate, însă, lui Brătianu.

Scrisori fără răspuns, se intitulează ciclul de pamflete pe care îl publică Delavrancea în 1915, toate „epistolele” fiindu-i adresate lui Brătianu. Aceia care îmi reproşează mie limbajul ceva mai pitoresc, ar face bine să studieze cum îl zugrăvea un scriitor pe primulministru în exerciţiu, la începutul Secolului XX: „Dta, d-le Brătianu, găinezi în vîrful piramidei noastre

sociale, aşteptînd ca germanii să ne împresoare, să ne dezonoreze cu cizma lor boantă? D-ta dormi, d-le Brătianu?” La 7 septembrie 1916, pe fondul atmosferei electrizante care domnea în ţară, oratorul rosteşte un discurs de o măreţie clasică, sub cupola Academiei Române: „Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru dezrobiri… Noi nu vrem ce nu este al

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (65) nostru, ci vrem unirea cu fraţii noştri din Ardeal, din Banat şi din Bucovina… Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim”. Alte cuvinte memorabile rostite de acela fără de care însuşi Ştefan cel Mare ar fi fost mai sărac în amintirea românilor: „Domnilor, discutaţi dacă trebuie să alergăm în ajutorul Franţei ameninţate? Dar eu nu şovăi nici o clipă, fiindcă eu nu-mi închipui lumea fără Franţa, după cum nu-mi închipui Franţa fără Paris, Parisul fără Luvru şi Luvrul fără Gioconda”... Ca avocat, Delavrancea a repurtat succese considerabile, cel mai important fiind acela al cîştigării procesului intentat de amicul său, Caragiale, unui calomniator agresiv, IonescuCaion, care îl acuzase pe Nenea Iancu de plagiat. Sentinţa s-a pronunţat la 11 martie 1902, calomniatorul fiind condamnat de Curtea de Juraţi la 3 luni închisoare, la 10.000 de lei despăgubiri către Caragiale şi la 500 de lei amendă de plătit la stat. Delavrancea şi-a crescut cele 4 fete ca pe nişte prinţese, în cultul iubirii de ţară şi de semeni. Pe cea mai reuşită fată a sa, Cella, am cunoscut-o bine, la începutul anilor ’80, bucurîndu-mă de prietenia ei. La propunerea prozatorului Dumitru Radu Popa, pe care l-am întîlnit ocazional, într-o seară, la Restaurantul Mignon din Capitală, şi care ne-a spus (lui Eugen Barbu şi mie) că Cella are peste 90 de ani şi a uitat-o toată lumea, am hotărît să-i acordăm Premiul Revistei „Săptămîna”.

Am adus-o la redacţie, în puterea iernii, am făcut poze împreună şi ea mi-a spus: „Îmi pare rău că n-aveţi un pian aici, să vă cînt ceva”… Dar m-am mai bucurat şi de prietenia unei prietene de-a ei, profesoara Emilia Mili­ cescu, care mi-a dăruit numeroase volume din biblioteca Cellei şi a surorilor sale, toate cu adnotările părintelui lor.

Destinul meu s-a intersectat, la un moment dat, şi cu acela al lui Riri, arhitecta. Şi iată cum. (Această Riri se numea, de fapt, Henriette şi fusese căsătorită cu un oarecare Gibory. Tîrziu de tot, pe la sfîrşitul anilor ’80, ea s-a sinucis, pe fondul abuzului de medicamente, aruncîndu-se pe fereastră. Celelalte fiice ale lui Dela­ vrancea – alături de Cella şi Riri – au fost Margareta, alintată Bebs, şi Niculina, zisă Pica.) În urmă cu vreo 20 de ani, un director din Consiliul Culturii (Patrimoniu), arhitectul Mircea Mihai, mi-a spus: „Ehei, cînd mi-oi scrie eu memoriile! Atunci o să se vadă cine a salvat Biserica Sfîntul Gheorghe, din Bucureşti!”. Puţin distrat, l-am întrebat, mai mult din politeţe: „Cine a salvat-o?”

Răspunsul m-a surprins: „Tu! Tu ai salvat-o!” Nu ştiam ce să zic. Atunci, omul m-a lămurit: „N-ai dat tu un telefon, acum cîţiva ani, într-o seară, la Cabinetul lui Ceauşescu, alarmîndu-i pe cei de acolo că este iminentă demolarea bisericii?”. Da, începeam să-mi amintesc. Într-o seară, tîrziu, în jurul orelor 22 (cred că era în 1979), Eugen Barbu mi-a telefonat şi mi-a spus că de-abia ce-l sunase fiica lui Delavrancea, foarte agitată, ţipînd că autorităţile vor să demoleze Biserica Sfîntul Gheorghe.

Romancierul era săritor la asemenea „alarme”, dar nu cunoştea pe nimeni şi, pe deasupra, avea şi un fel de „infirmitate socială” – nu se descurca la treburi de genul acesta. Nici eu nu ştiam ce să fac şi cu cine să vorbesc la ora aceea, dar, gîndindu-mă mai bine, m-a luminat un gînd: cu cîteva zile înainte, publicasem o cronică, în „Săptămîna”, la un volum de schiţe scris de Florin N. Năstase, şeful de cabinet al lui Ceauşescu. Omul îmi era îndatorat pînă peste cap, fiindcă serviciul pe care i-l făcusem era considerabil, avea şi el cu ce să se laude în acea lumea închisă a C.C. al PCR (unde cele mai dese tachinări erau pe teme de fotbal, Coman cu Postelnicu, Postelnicu cu Olteanu ş.a.m.d.). I-am telefonat imediat, în

stilul meu direct, fără complexe. I-am relatat discuţia dintre Eugen Barbu şi fiica lui Delavrancea, rugîndu-l să-i transmită lui Ceauşescu că dărîmarea acelei biserici, unde este îngropat trupul decapitat al lui Constantin Brâncoveanu şi unde s-a oficiat slujba de înmormîntare a lui Eminescu, ar fi o crimă de neiertat, care ar provoca o vie tulburare în ţară şi mari proteste în străinătate. Asta a fost tot. Interlocutorul meu şi-a notat, conştiincios, şi a acţionat. Nu îmi imaginez că Ceauşescu era, la ora aceea, în sediu, poate că era acasă şi a fost sunat, pe T. O., de secretarul lui devotat, ori poate că acesta i-a relatat, a doua zi, în zori, cele discutate – cert este că intervenţia a avut efect şi sfîntul lăcaş a rămas în picioare. Este de la sine înţeles că în lumea specialiştilor în probleme patrimoniale, a arhitecţilor şi urbaniştilor s-a făcut o oarecare vîlvă, aflîndu-se cine şi cum a intervenit. Aştept, şi acum, memoriile prietenului meu, arhitectul Mircea Mihai.

Dar, să mă întorc la Delavrancea. La scurtă vreme după moartea lui s-a petrecut o scenă emoţionantă: Regina Maria şi Cella Delavrancea i-au vizitat mormîntul, aflat la Iaşi. Suverana a scris în amintirile ei, în dreptul zilei de 1/14 noiembrie 1918: „Înainte de a pleca, a trebuit să fac un ultim pelerinaj; vroiam să spun, să-mi iau un ultim rămas bun de la cei din ţările străine care zăceau în mormînt, de la cei ce muriseră pentru noi, departe de vetrele lor. Luasem cu mine pe Cella Delavrancea, căci acolo zăcea şi tatăl ei, înflăcăratul patriot, care murise în ceasul celei mai mari umiliri a noastre şi care azi nu ştia că visul lui, şi al nostru, a fost îndeplinit. Nu mai e printre noi ca să ne bucurăm împreună de România Mare. Aşa că neam dus împreună, în acea tristă zi din noiembrie.

Cerul era întunecat, o ploaie necontenită curgea peste zăpada jumătate topită, şi o tristeţe înăbuşitoare zăcea ca un zăbranic peste mîhnita grădină a morţilor. Mînă în mînă, am rătăcit de la mormînt la mormînt, pînă la cel al Sorei Pucci, iubita mea prietenă, bătrîna care fusese atît de nemilos smulsă de lîngă noi în ceasul cînd a trebuit să ne părăsească aliaţii. Rugăciunile ei, în cer, nu fuseră zadarnice. Frumosul doctor Campbell, col. Dubois, Genevieve Hennet de Goutel, dr. Santoni şi alţii, a căror soartă a fost să moară pentru noi… Mi-aduceam aminte cum jelisem moartea fiecăruia, fie că era doctor, poştaş sau o smerită călugăriţă, iar în această zi de moină şi de dezgheţ, morţii păreau, nu ştiu cum, de două ori morţi.

Singur dr. Clunet nu era acolo! După dorinţa lui, fusese înmormîntat în grădina Vilei Greierul, spital în care lucrase cu credinţă în timpuri de grea cumpănă.

Pomii desfrunziţi plîngeau cu lacrimi grele peste capetele noastre, iar jos, puţin deasupra pămîntului, plutea un văl subţire de ceaţă cenuşie, din care se înălţa cu braţele întinse simpla cruce albă de pe mormîntul lui Delavrancea. Ne opriserăm acolo şi cuvintele ne păreau de prisos. Amîndouă ştiam cît îşi iubise el ţara, şi acum era mort, ca şi Nicu Filipescu, furtunosul patriot, căruia nu-i fusese scris să vadă ziua împlinirii visului nostru, căci moartea nu se opreşte în faţa visurilor omeneşti.”

Mărturisesc că am avut senzaţia, la un moment dat, că autograful lui Delavrancea „s-a ascuns” de mine, parcă avea spiriduşi! Îmi venea să întorc un pahar cu gura-n jos, după un mic ritual magic, învăţat de la un folclorist, pe cînd îmi dispăruse stiloul şi, surprinzător, după cîteva clipe l-am găsit. A fost printre ultimele autografe pe care le-am identificat în Album, după luni în şir de căutări. Şi nici atunci n-aş fi fost sigur că era al lui – trebuia să existe, doar fusese menţionat în ziarul „Patria” – pînă n-am găsit şi ştampila instituţiei unde, la acea oră, lucra dramaturgul: LIGA PENTRU UNITATEA CULTURALĂ A ROMÂNILOR * 24 IANUARIE 1891. M-a mai ajutat şi marcajul, cu creion albastru, făcut de însuşi Vasile Popa, ca un fel de chenar, ca semn că acolo a scris cineva foarte important. Dar, iată mesajul lui Delavrancea: „Înainte şi tot înainte, pînă la împlinirea aspiraţiunilor neamului. B(ucureşti). 2-VIII-1915. Delavrancea”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 24 mai 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (106) O farsă radiofonică, intrată în istoria mass-media (2) Programată iniţial pentru data de 30 octombrie, piesa era o adaptare a romanului de aventuri Lorna Doone de R. D. Blackmore - dar cu o săptămînă înainte de emisie, Welles a respins manuscrisul pe motiv că este plictisitor. În schimb, şi-a îndreptat atenţia către altă creaţie cumpărată de compania Mercury - „Războiul lumilor“. Totuşi, nici acest manuscris nu i-a plăcut: folosea data şi localizarea originală a romanului - sfîrşitul de secol în Anglia.

S-a hotărît atunci să modernizeze acţiunea şi limbajul şi să plaseze acţiunea în SUA. Voia să o difuzeze la 30 octombrie deoarece pica tocmai în ajunul de Halloween - seara ideală în care să-i sperie nu numai pe ascultători, dar şi pe cei de la postul de radio, pe care îi considera mult prea serioşi. Dar farsa s-a întors împotriva lui.

Timp de o lună şi mai bine, posturile de radio din America mediatizaseră evenimentele îngrijorătoare din Europa. Naziştii anexaseră Austria; englezii primiseră măşti de gaze; fantoma războiului ameninţa tot mai aproape. Puţini se îndoiau că, mai devreme sau mai tîrziu, SUA se vor implica în conflict. Oamenii erau agitaţi şi speriaţi. Mai tîrziu, Welles a negat că intenţia lui fusese de a crea panică.

Poate că experienţele din tinereţe l-au determinat să judece greşit efectul unei prezentări dramatice prin falsificarea buletinelor de ştiri, a numelor reale de locuri şi oameni şi prin mărturii îngrozitoare care puteau fi cu uşurinţă considerate adevărate de către ascultătorii care deschideau radioul mai tîrziu, fără a prinde introducerea prin care se anunţa că totul era o dramatizare a Teatrului Mercury.

Puţini din cei implicaţi în procesul de producţie au luat în serios piesa de teatru. Căzînd de acord cu

scenaristul Howard Koch că piesa este incredibilă, secretara lui Welles, Augusta Weissberger, i-a spus: „E prea stupidă. O să ne facem complet de rîs”.

Chiar şi aşa, cînd scenariul a ajuns la reţea, CBS a contrazis-o pe Augusta. Trebuia să se opereze nişte schimbări, în special privind numele de locuri şi instituţii. Aşadar, în ultimul moment, Welles şi Koch rescriau drama pentru a o face mai puţin credibilă.

Nu au avut însă succes, deşi avanpremierele publicate în ziarele de duminică evidenţiaseră faptul că era vorba de o transmisie radiofonică a unei piese ştiinţifico-fantastice.

Exact la ora 8 p.m., în ziua de duminică, 30 octombrie, crainicul Dan Seymour a intrat în emisie directă. „Columbia Broad-Casting System şi posturile de radio afiliate prezintă: Orson Welles şi Teatrul Mercury în direct cu piesa Războiul lumilor, de H.G. Wells”, anunţa el. Orchestra condusă de Bernard Herrmann a interpretat douăzeci de secunde din Concertul numărul 1 pentru pian al lui Ceaikovski, apoi Seymour 1-a prezentat pe Welles, care a rostit sumbrul prolog: „Acum ştim - spunea Welles pe un ton grav, savant - că la începutul Secolului al XX-lea această lume era urmărită îndeaproape de fiinţe mult mai inteligente decît oamenii, şi totuşi la fel de muritoare ca aceştia”.

Această introducere a fost urmată de ştirile despre vreme, apoi de muzică, iar în curînd emisiunea a fost întreruptă de un buletin de „ştiri” care raporta explozii de gaz pe Planeta Marte.

Interpretat de Welles, „profesorul Pierson” de la Observatorul Princeton a descris ceea ce observase cu ajutorul telescopului său. Dat fiind mesajul unui seismograf care înregistrase un şoc „cu o intensitate asemănătoare unui cutremur” pe o rază de douăzeci de mile din Princeton, Pierson presupunea că un meteorit mare este cauza acestui şoc. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Lumea psrilor 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: 1) Pasăre domestică – Sat cu încărcătură istorică; 2) Supraponderal – Ocu­ pate de păsări; 3) Negustor la un magazin cu amănuntul – Zahăr pisat; 4) Ieșite din apă; 5) Reacții chimice accelerate; 6) Țăranii muntelui – Nu-i ăsta; 7) A prelucra metale în fire – NordEst; 8) Au gustul pelinului – Pasărea, cînd era mică; 9) A face însemnări pe marginea unui text – Limbă de rață; 10) Secrete – Copil de tușă; 11) Pătrat muncit – Cu asta se ocupă cloșca.

VERTICAL: 1) Pui de gîscă sau de rață – Pasăre cu... mac!; 2) International Basketball Association (siglă) – Carte mare – Cadou; 3) Pasăre migratoare cu ciocul lung și subțire – O sută în veac; 4) Rîu în Maramureș – Florile lui Luchian; 5) Fără nici o valoare; 6) Ion Creangă – Hai, murgule! – Armata Irlandei; 7) Ne fac prăjituri – Vîlcea, pe mașini; 8) Sfoară – Refren oltenesc – Militant comunist chinez; 9) Vertical – Grădină publică; 10) A se arăta puțin – Paznic la harem; 11) Acoperă corpul păsărilor – Ăștia au bani – Scut!

ION IVĂNESCU Dezlegarea carelui ,,LUNA LUI FLORAR” 1) NUMAI – MAIA; 2) IRAN – SA – MR; 3) NES – MAIDAN; 4) SECTARA – NO; 5) A – APRILIE; 6) IT – ITE – NB; 7) CU – ANA – OTO; 8) OLANA – AR – C; 9) RI – CRATERE; 10) NEMAIVAZUT.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.