Romania Mare, nr. 1491

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Mirosul reavăn, de iarbă cosită după ploaie, e aftershave-ul preferat al lui Dumnezeu...

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL ,,Triunghiul Bermudelor” României: Servicii, Sörös, Înaltă trădare!

Motto: ,,…căci umbrele vin de la lucruri şi oameni”.

Mihail Bulgakov Am trăit să o vedem și pe-asta!

Unul dintre cei mai cunoscuți generali români, fost comandant al Serviciului care se ocupă de protecția demnitarilor, SPP, îl acuză pe președintele țării de… înaltă trădare! Și nu, nu se produce un nou ,,Tîrgoviște” – ci maxim o… dezbatere în mass-media sau pe Facebook.

Argumentele generalului Dumitru Iliescu se referă la decizia lui Iohannis se a nu o invita pe Viorica Dăncilă la Summit-ul șefilor de stat și de guvern de la Sibiu, în condițiile în care România se află pe ultima sută de metri a președinției Consiliului UE – deci cînd ar trebui concentrate toate eforturile pentru atingerea unor scopuri naționale. Ei bine, generalul Iliescu consideră că Iohannis nu a invitat-o pe Dăncilă NU din motive politice sau electorale, ci pentru a bloca cele două obiective naționale: (acordul politic pentru) aderarea la Spațiul Schengen și ridicarea MCV. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Morile de vînt ale înfrîngerii

Lumea se schimbă. Valorile sînt în schimbare şi economia ,,duduie” pe loc, alimentată doar de propria noastră lăcomie. Consumul ia locul cititului, iar Google ţine loc de creier. Nu mai dorim să acumulăm, nu mai dorim să dezbatem.

Vrem doar să arătăm bine şi să devenim furnizori de frunte ai firmelor de salubritate. Pe măsură ce pe alte meleaguri se cultivă dragostea de cultură, şi fiecare tînăr devine un avanpost intelectual al viitorului, noi defilăm cu un tineret poziţionat pe marginea prăpastiei. Sîntem o naţiune aflată în derivă. Valorile, şi aşa firave, au fost decimate. Pe măsură ce trec anii, nu mai ştim clar cine sîntem şi cum am ajuns să trăim pe aceste meleaguri.

Asistăm nepăsători la distrugerea propriei culturi şi, mai rău, adesea chiar contribuim la asta, cu sau fără intenţie. Cei care vin să spună că nu e bine, sînt puşi la zid şi împroşcaţi cu noroi. (continuare în pag. a 14-a) TANO

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Mesajul către Națiune al președintelui moral al României (2)

Deodată, ați rămas goi-pușcă, în lumina reflectoarelor. Nu v-a mai crezut nimeni. Lumea rîdea de voi ca de niște caricaturi. „Echipa de zgomote” cu care ați ținut sub teroare o Țară întreagă, timp de 11 ani, șantajînd-o cu represaliile străinătății, nu mai făcea nici două parale. Și se băgaseră atîtea milioane de dolari în voi, și tăiaserăți atîta frunză la cîini pe la burse internaționale, și simpozioane, și instructaje tipice spionajului! Atunci, în loc să dispăreți, pur și simplu, să vă pulverizați în neantul din care ați apărut, v-ați năpustit împotriva mea, în haită.

Nici nu se terminaseră bine alegerile și, pe toate posturile de Televiziune centrale, s-a declanșat o prigoană barbară împotriva mea, a familiei mele, a părinților mei morți, a partidului pe care îl conduc. S-a pornit un bombardament fără precedent în istoria politicii și a presei românești. Ziaristul Ion Cristoiu numea această prigoană „linșaj” și „proces de demascare de tip stalinist”. Niciodată, în România, n-a fost vînat un om, un singur om, mai rău ca un animal al pădurii. În această campanie de demonizare a mea ați folosit armele celui mai sinistru arsenal al terorii, pe care încă nu știu unde să-l încadrez. E nazism? E stalinism? E Ku-Klux-Klan? Probabil că este cîte puțin din toate. Încă nu e prea tîrziu să-mi popularizați adresa pe micile ecrane și în ziarele voastre, care trăiesc din șantaj și „taxă de protecție”, pentru a asmuți lumea să mă omoare. Ce atîta pierdere de vreme, doar voi înșivă ați spus că pentru apărarea democrației poate fi folosit și pistolul și orice metodă e bună. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (6 decembrie 2000; mesajul a fost citit, în direct, la TVR)

Naționalismul modern

Pagina 9

Mînăstirea Sucevița – județul Suceava

Nu mai vrem, nici un an, preedinte taliban!

Alelei, ciocoi, ciocoi Ilieşti, Markobeloi, Bombonei şi Vereştoi Măgureni, Talpeși, Stănoi Cum vă bateţi joc de noi!

Poporul moare de foame Şi voi tot îi daţi programe Poporul moare cu zile Şi voi chefuiţi prin vile Preţurile explodează Gaşca voastră voiajează Ţara suferă şi plînge Voi o jupuiţi la sînge Canibali şi Antichrişti Hoţi şi fundamentalişti Dar-ar Dumnezeu o ploaie Cu pucioasă şi pietroaie Cu sifilis şi pelagră Cu SIDA şi buba neagră Praful iadului s-aleagă De liota voastră-ntreagă N-aveţi milă de Popor De student, de muncitor De soldat şi-agricultor De copii şi de bătrîni Mai răi ca nişte păgîni Dar există Dumnezeu Şi-o să daţi, curînd, de greu Pîn’ la Paşti să vă vedem Loviţi, neică, de blestem Să căutaţi prin gunoi Pîine veche, ca şi noi Să dormiţi în frig şi teamă Inima din voi să geamă Alelei, la zid cu hoţii!

Păzea, că vin patrioţii!

Corneliu Vadim Tudor 26 octombrie 2001

NR. 1491 l ANUL XXX l Vineri 17 MAI 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 17 mai 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Mafia s-a jurat să-l scoată basma curată pe infractorul Spiroiu F Halaicu umbla în limbă după femei F Războiul Chiloţilor din Tele­ viziune va fi negociat la Crans-Joiana şi transmis în direct F Victor Surdu ne racolează deputaţii F Cine-i mic şi cocoşat?/ Ardei Umplut divorţat!

PARTEA I F La ziarul ,,Ora” lucrează o nătăroaică pe nume Irina Corduneanu, care minte de îngheaţă apele.

Mare păcat de cititorii ziarului cataramo-cristachist (vreo 12.000 de exemplare la ora de faţă) că au ajuns la mîna acestei paraşute zdrenţuite, care de vreo 4 luni falsifică absolut toate informaţiile în cazul infractorului Niculae Spiroiu. Cîţiva ofiţeri ne-au informat că hoaţa asta a primit o mită consistentă din partea mafioţilor care încă mai roiesc în jurul lui Manivelă. F Aceasta este una dintre cele mai teribile ruşini din istoria presei româneşti: organul C.C. al U.T.C., „Scînteia Tineretului”, s-a făcut sul şi a devenit oganul care satisface poftele lui Ion Cristoiu.

Numai violuri, masturbări, avorturi, frecuşuri, porcării, desene de poziţii sexuale din alea cîineşti, cînd dau cu pietre copiii de pe stradă, să despartă sărmanele dobitoace. Aşteptăm din partea unor psihologi să se analizeze această veritabilă „fişă clinică” a complexelor sexuale ale paranoicului din comuna Găgeşti. F Ne-am rîs de ne-am tăvălit pe sub pat cînd am citit în revista „Curier Naţional Magazin” răspunsul dat de cetăţeanul Ion Dormuz din Bucureşti. Întrebat ce crede el că apreciază o femeie la un bărbat, meşterul Dormuz a răspuns că „funcţia”, după care şi-a slobozit tot năduful, adică ce păţeşte el cu muierea: „Nelule, măcar parlamentar să apuci. Un an, doi, fie pînă şi la anticipate.

Oameni am fi... Asta zice nevastă-mea şi chiar aşa gîndeşte. La alegeri nu ştia unde să mă bage, la Patriciu, că n-aveau oameni, sau la primari, cînd au fost alegerile locale. Prima criză a făcut-o cu Halaicu, care i-a fost coleg şi-l ştie bine. Nelule, zicea ea şi-şi frîgea mîinile, l-am avut în mînă, Nelule, şi-mi arăta palma, l-am avut în mînă înainte să te iau pe tine, umbla leşinat şi negru la faţă după mine şi-mi zicea să te las dracului, că n-ai viitor, dar erai secretar de partid şi socoteam...”. Vorba clasicilor marxismului: „Funcţia creează organul, iar exerciţiul îl dezvoltă”. Încercăm să ne imaginăm balena blondă alergînd în limbă după sărmana femeie. Neică Dormuze, poţi să dormi liniştit pe dormeza matale, spune-i femeii că n-a pierdut nimic, dacă ar fi fost măritată cu gangsterul de Halaicu, peste cîteva luni i-ar fi dus tocăniţă la vorbitor. F Aşa după cum se ştie, măruntul găinar de la „Evenimentul zilei”, Lucian Mătăchescu, surprins în flagrant delicios de luare de mită, a fost condamnat la 6 ani de pîrnaie. N-o să facă el chiar 6, o să facă vreo 10, pentru că e lombrozian, şi ăştia făptuiesc în puşcărie şi mai multe ticăloşii. Dar, ce credeţi că fac hingherii de presă, de aceeaşi teapă ca şi el, de la Asociaţia Ziariştilor Români? Ameninţă că vor reclama România la organismele interna­ ţionale, în special la Comitetul Helsinki. Iar borfaşul a prins curaj, l-au învăţat Cristoiu şi Băcanu să înghită cretă, ca să facă temperatură (47 de grade la umbră !), să dea în tremurici, să pretindă că a fost o înscenare, aşa că a intrat în greva foamei, pentru a emoţiona lumea şi a şantaja Justiţia. Doamne, cînd ne vei scăpa de jagardelele astea fără carte şi fără ruşine care au pus ghiara pe 80 la sută din presa română? O să aştepte el mult şi bine răspuns de la Hel-sanki. F Printre putregaiurile răbufnite în „presa isterică românească” (după cum bine a zis un politician de la Chişinău) se numără şi două muhaiele leşinate de foame şi cu feţe toxice ca nişte castroane cu salată de vinete veche de 7 ani: Ovidiu Şimonca şi Lucian Postu. Provocatori, murdari, transpiraţi, analfabeţi, fără nici un căpătîi şi fără nici o meserie, cimpanzeii ăştia au încercat să strice Conferinţa de Presă a P.R.M., desfăşurată vinerea

trecută la Iaşi, numai că senatorul Vadim Tudor i-a smotocit bine de tot, a bătut ciuleandra, căluşul şi pas de defilare pe spinarea lor, în hohotele de rîs ale celor 700 de participanţi. Aşteptăm amănunte despre cele două paţachine, nu înainte de a remarca faptul că un mai vechi client de nostru, Adi Cristi (Rozentzweig) de la ziarul ceasornicarilor „24 de ore” a relatat foarte corect şi obiectiv vizita noastră, ceea ce arată că evreul e mai deştept decît 1epădăturile alea două, Prostu Şivodca. F De bătrînul senator P.N.Ţ.C.D., Ion Manea, care ne-a ultragiat în presa din Iaşi prin diferite mitocănii, n-avem nici o părere, atît îl taie capul, atît schelălăie. F În revista „Ţara”, condusă de Fănuş Neagu şi Horia Alexandrescu, cronicarul care semnează Titircă Inimă Rea scrie cam ceea ce scriem şi noi şi cam ceea ce gîndeşte o ţară întreagă, exasperată de insistenţa ridicolă cu care Ioana Bogdan şi Ileana Popovici tot fac vînt pe fostul Naţional TV la făcăturile străvechi ale „rechinului pitic”: „Noi înţelegem că Aristide Buboiu nu stă prea bine cu banii, dar chiar să ne prezinte reportajele sale din America două zile la rînd, e prea de tot. Măcar o zi da – o zi nu!”. F Un distins general activ ne-a comu­ nicat: „Pentru listele cu informatorii Securităţii de la diferite ministere şi întreprinderi, Cristoiu a plătit unui şmecher 2,5 milioane de lei. Ghinionul lui, nenorocitul, fiindcă listele sînt false, o să se aleagă cu cîteva sute de procese”. F Şlagărul Guvernului actual: „De-aş mai duce-o pîn’ la toamnă, leliţă Ioană!”. F O maximă a lui Nicolae Iorga, care vine mănuşă unor bolnavi de tupeu, ca Petre Roman, Adrian Severin, Dinu Patriciu, Vasile Popovici, Nicolae Manolescu-Apolzan, Traian Băsescu, Grid Modorcea: „Cel mai nedrept lucru pe lume e să ceri cuiva să fie umil pentru că tu eşti obraznic”. F Cum obraznic este şi Ardei Umplut, care în „Excrementul zilei” de vineri a publicat nişte telefoane de la cititori sub genericul incalificabil: „Măgarilor din Parlament să le fie ruşine!”. În mod normal, „măgarii” ar trebui să retragă orice acreditare la Parlament a hahalerelor lui Cristoiu, aşa cum a făcut-o şi Palatul Cotroceni. F Venerabilul prezident al Italiei, dl. Oscar Luigi Scalfaro, a reacţionat cu multă demnitate la amestecul brutal pe care îl făcuse Parlamentul Europei, dominat de sionişti. „Italia nu are nevoie de lecţii” – a declarat preşedintele acestei ţări extraordinare. F Spre marea lui ruşine, băiatul de legionar Niciolae Fasolescu-Aprozar a ajuns nu numai pomanagiul lui Raţiu, ci şi miloaga lui Sörös.

De altfel, cei doi călifari îmbătrîniţi în rele plătesc zeci de milioane de lei pe lună pentru a menţine în viaţă „purceaua moartă în coteţ”, adică tembela revistă ungurească „România literară”. Se zice că aici, alături de d-şoara Muscă, ambetată rău de amorul vrăjitor, suferă şi d-şoara Mîţă, de la tehnoredactarea computerizată, ca şi d-şoara Ursu, care publica săptămîna trecută poezii, număr în care Constantin Ţoiu lansează eseul intitulat „Arătarea Pisicii” – chestii care ne confirmă că aici nu e o revistă literară, ci o grădină zoologică, patronată de Răţoiul Donald Duck cu vocea lui de monarhist castrat. F Apropo, cine credeţi că s-a dat de 333 de ori peste cap, a rostit cifra satanică 666 şi s-a făcut regalist, în aceeaşi enervantă revistă antiromânească? Nimeni altul decît bătrînul dogmatic stalinist-evreu Mihai Stoian, care timp de vreo 40 ani ne intoxicase cu reportajele lui politice despre Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi congresele partidului. Priviţi titlu la acest Stoianus Contra Naturii, care a cîrmit-o ca în Dudeşti: „De ce ni s-a furat Ziua Naţională: 10 Mai”. Adică nu-ţi place, mă belivacă, la ziua de 1 Decembrie? F Aflăm din revista în culori ţipătoare „Super-Magazin”,

RM

patronată de violatorul de găini, că „În toată istoria ei, omenirea a trecut prin 14.531 de războaie”.

Exclus, aţi uitat unul: Războiul chiloţilor din Televiziune, care a început în 1990 şi mai continuă și azi, cu lupte grele zi și noapte, pe culoare, pe la montaj, se apără fiecare birou, fiecare palmă de pămînt, ca la Termopile, uraaa!, aspirantele la glorie trebuie să treacă întîi prin paturile guşterilor bătrîni, că aşa e la Fanarioţi, rămîi fără chiloţi. Procesul de pace va fi negociat cu prilejul viitorului Forum de la Crans-Joiana. F În aceeaşi revistuţă parazitară, care trăieşte în proporţie de 90 la sută din furtişaguri de prin presa deochiată de peste hotare, o anume Magda Munteanu zice că e cultă: aflăm că expresia „Un cal, un cal, regatul meu pentru un cal” provine din piesa „Richard al II-lea” de Sha­ kespeare. Magdaleno, de ce minţi, harmăsarii are dinţi şi te spune la părinţi, aşa că mai pune un Richard, acolo, că n-o fi foc, replica e din piesa „Richard al III-lea”. F La 8 mai 1994, marele romancier român Petru Dumitriu, a împlinit 70 de ani. Îi dorim multă sănătate și La Mulţi Ani! F Așa după cum se ştie, regina Franței și președintele Angliei (cred că am nimerit-o, eu am fost și puţin bolnav), au inaugurat săptămîna trecută Eurotunelul subteran care leagă, pe sub Canalul Mînecii, cele două țări. Ştiţi ce n-a remarcat nimeni pînă acum?

Vă spunem noi, e găselnița noastră sută la sută, care o să facă vîlvă: prin acest tunel, prin acestă legătură de beton și oțel, se pierde caracterul insular al Angliei, ea devine o parte a Europei! Hai că la asta nu v-ați gîndit. F Ziarul „România liberă”, care a dat umanităţii cei mai mulți informatori de Securitate pe metru pătrat (P.M. Băcanu, S.R. Stănescu, F.G. Mărculescu, Anton Uncu, Constantin-Zoni Vrîn­ ceanu, Octavian Paler, Al. Mihalcea ş.a.) a cugetat că n-ar fi rău să-i tragă şi pe alţii în troaca lui. Aşa că reproduce pe pagina I mizeria inimaginabilă a pramatiilor de la ziarul „Telegraf” din Constanţa, ştiţi care, ăla cu pozarul Pârvu, intrat în istorie sub numele de alint „măi animalule”. În mod concret, puşlamaua aia de Radu Mazăre scoate capul din conservă şi publică tot un fel de listă de informatori, din care reiese că şi actualul senator Gh. Dumitraşcu ar fi lucrat cu orgănelele. Dar, citiţi inepţie în „România liberă”: „Gh. Dumitraşcu a fost racolat ca informator în februarie 1980. La acea dată, era rector al Institutului de învăţamînt din Constanţa”. Mari prostănaci mai sînt la „România liberă”: ce om cu mintea sănătoasă poate să creadă că un rector de universitate, trecut de vîrsta de 40 de ani, poate intra în tagma turnătorilor ordinari? Ştiţi care-i culmea? Nota din ziar e scrisă de însăşi nevasta odiosului informator Sorin Roşca Stănescu, care semnează cu înşelătorul nume Tana Ardeleanu.

F În acelaşi ziar îmbibat în venin, butoiul ăla de slănină cu barbă, Dan Preisz, care deteriorează atmosfera şi prin Senat, face clăbuci la gură în articolaşul „Cîrpacii”, unde îl plînge pe Marele Bîlbîit. Iată cum batjocoreşte Preisz Constituţia României, votată de peste 85 la sută din populaţie, act fundamental unde se stipulează clar că ţara noastră este REPUBLICĂ: „Prin Constituţia ilies­ ceană, începînd din 1991, s-a rezolvat, deo­ camdată, opţiunea pentru forma de stat într-o variantă ŞMECHEREASCĂ (subl. n.) implicită”. Şi uite aşa provoacă unii chinezi antisemitismul. Ce e şmecheresc, mă japiţă, în voturile a peste 15 milioane de români, care au optat pentru Republică?

Aşadar, după cetăţeanul român Hoffman de la „Evenimentul zilei”, alt cetăţean român, Preisz, de la „România liberă” ni-1 vîră pe gît, cu limba de pantofi, pe celălalt cetăţean român, Hohenzollern.

F Și Lina Ionescu, de la acelaşi ziar slăbănog, plînge cu lacrimi de brosco-porc după aparatul acustic al Marelui Handicapat: „Acest pasaj (...) s-a suprapus peste comunicatul Guvernului Ro­ mâniei”. Seralul, neică, vorba lui Aurel Ba­ranga – ca mîine o să citim şi alte pleonasme, ca avansaţi înainte, cel mai optim etc. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 13 mai 1994)

RM

3

Vineri, 17 mai 2019

Să nu fie prea tîrziu!

Nu degeaba se spune că moartea unui popor începe prin dispariţia cuvintelor sale, a graiului său. Pierirea cuvintelor aduce cu sine uitarea sentimentelor pe care vorbele le clădesc şi le poartă prin noi. Mor cuvintele, moare simţirea apartenenţei la un neam. Acesta este motivul pentru care, întotdeauna, cuceritorii îşi impun limba. Este cauza pentru care cei învinşi sînt constrînşi să utilizeze cuvintelor învingătorului, limba acestuia devenind limba oficială a coloniei. Puterea nemărginită a cuvîntului reprezintă, în acelaşi timp, raţiunea pentru care fiecare popor cu respect de sine îşi apără cu încrîncenare graiul. Nu pare a fi şi cazul poporului român. Aproape fără să se simtă vreo împotrivire, ba din contră am putea spune, se împlinesc trei decenii de cînd cuvintele româneşti sînt înlocuite brutal cu altele aduse de aiurea. An după an, cu o frecvenţă îngrijorătoare, dispar din limba română cuvinte care au înscrise în ele adînci semnificaţii ale structurii morale specifice neamului românesc. Împreună cu ele se pierde în adîncuri întreaga zestre de simţăminte pe care o încorporau. Treptat, dar fără de întoarcere, am uitat cu totul despre ruşine, despre recunoştinţă, despre respect, despre patriotism sau naţionalism şi sîntem invadaţi de obrăznicie, impostură, neam prostie, grobianism ori europenism de faţadă.

Un popor eliptic de ruşine Nu mai există ruşine. Cu speranţa că au mai rămas, pe undeva, cîteva urme, ne uităm după ea pretutindeni, ca după un copil rătăcit, inclusiv pe la cei care ne-au promis o viaţă mai bună. Zadarnic. Putem, doar, să remarcăm încă o dată cîtă dreptate avea regretatul Octavian Paler cînd, cu ani în urmă, ne atenţiona să fim atenţi fiindcă aproape nicăieri în România nu-i mai găsim pe cei şapte ani de acasă. Conformîndu-ne vocaţiei româneşti tradiţionale, ne-am obişnuit repede cu lipsa ruşinii. Ne mulţumim să constatăm (unii cu uimire, alţii cu nepăsare, cei mai mulţi cu bucurie) că se poate trăi şi fără de ea. Eliberaţi de-o grijă, am descoperit că ruşinea chiar ne încurca, era o frînă, în vijeliosul nostru marş spre capitalismul desăvîrşit. Am devenit un popor eliptic de ruşine. Acesta este adevărul. Şi, deşi pare prea categorică, afirmaţia nu reprezintă o figură de stil. Nu este nici măcar o metaforă (aşa precum era „Artmetica” în vocabularul fostului vice-premier Stănescu). În România, ruşinea a murit. A fost asasinată. Cine s-o mai învie? La o primă vedere, ar părea un lucru banal: „nu mai avem ruşine, şi ce dacă?” Numai că, din nefericire, efectele dispariţiei ruşinii sînt mult mai adînci.

Ruşine nu este numai un cuvînt. Este un sentiment.

Este o stare omenească strict necesară mersului nostru, ca specie, înainte. Este, oricît ar părea de ciudat, un imbold spre normalitate. Poate din comoditate, poate din dezinteres ori din prostie, nu conştientizăm că tocmai lipsa de ruşine ne împinge, treptat dar sigur, spre dezastru. Lipsa ruşinii a contribuit din plin, în ultimii ani, la dezastrul industriei autohtone, a determinat ca bătrînele păduri să moară secerate de lanţurile drujbelor pentru a putea fi cît mai repede înstrăinate, ne-a făcut să nu mai construim drumuri iar cele deja construite să ni se surpe sub picioare, ne-a adus în paragină căile ferate şi ne-a sugrumat agricultura. Lipsa de ruşine este vinovată că asistenţa medicală a rămas la nivelul secolului trecut, că murim cu zile prin spitalele transformate în ghetouri, că mîncăm alimente îmbibate cu otravă, ne înfometăm bătrînii, umplem puşcăriile cu nevinovaţi şi că ni se fură pînă şi pămîntul de sub case. Lipsa ruşinii ne-a schimbat.

Cum? Priviţi la faptele de zi cu zi ale preşedintelui, uitaţi-vă la comportamentul cotidian al politicienilor, ascultaţi cuvintele Codruţei, explicaţiile şi dorinţa de a rămîne în funcţie ale procurorului general, încercaţi să înţelegeţi postura de stăpîni a grangurilor din U.E. sau faceţi comparaţia între promisiunile partidelor aflate la putere şi realitate. Numai şi numai absenţa ruşinii a permis ca minciuna să fie considerată o adevărată virtute, iar nouă să ni se pară că-i firesc să fie aşa.

Patriotism, naţionalism, recunoştinţă, demnitate - cuvinte şi simţăminte ucise tăcut şi lent Nu numai ruşinea ne-a fost asasinată. Odată cu ruşinea, o mulţime de alte cuvinte respectate pînă mai ieri, adînc întipărite în existenţa noastră ca popor, şi-au pierdut semnificaţia, suflul ce le mai ţinea în viaţă. Incluşi, după îndelungi şi costisitoare insistenţe, într-o alianţă de sorginte nord-atlantică, apoi „admişi” cu dificultate într-o Europă în care ne găseam încă de la începuturi, galopînd bezmetic spre globalizare, constatăm (fără a ne păsa prea mult) cum din uzul zilnic dispar, ucise, noţiuni absolut necesare oricărui popor matur. Să fie doar întîmplarea? Nu! Sînt crime cu premeditare. Exemple? Cîte doriţi. Iată, nu se mai vorbeşte în România despre patriotism. Cuvîntul patriot, ca şi reprezentarea sa spirituală sînt aruncate în derizoriu şi au sucombat întrucît, printr-un proces atent controlat, Patria a trecut din concret în virtual. Ea a fost scufundată cu totul, pînă aproape la dispariţie, într-o Europă virtuală care se doreşte a fi înlocuitorul artificial al tuturor patriilor continentului.

Botezaţi cu emfază Cetăţeni Europeni, înghesuiţi sub faldurile fluturînde ale flamurii albastre cu douăsprezece steluţe galbene, ne ferim ca de ucigă-l toaca de naţionalism. Pentru că, în iureşul europeanist dement de azi, a fi naţionalist nu mai înseamnă să ai în minte şi să te dedici binelui ţării tale, ci să fii împotriva tuturor celorlalţi actori internaţionali. Vitejia strămoşilor, atît cît a existat ea în slujba perpetuării acestui neam peste timpuri, este înlocuită în cărţile de istorie şi în mintea copiilor noştri cu isprăvile vreunei piţipoance sexoase umflată cu botox şi siliconată pînă în fese sau cu exchibiţiile nocturne ale vreunui renumit homosexual, emitentul unui zgomot botezat „muzică” şi ameţit permanent de stupefiante – cotidienele sale sandvişuri cu ceai de dimineaţă. Recunoştinţa, după moartea sa timpurie, a ajuns să fie socotită o prostie. Este motivul pentru care, lent dar sigur, ea moare odată cu ieşirea noastră din normalitate. Moare pentru că, dorind a ne socoti reprezentanţi ai timpurilor noi, ne ferim a o mai acorda celor care ne-au ajutat să ajungem oameni, celor care cu prisosinţă o merită.

Demnitatea, atît de necesară azi fiecăruia dintre noi, este şi ea de mult uitată. Decesul demnităţii nu ne doare.

Nu părem a avea vreun regret. Ca şi cînd n-ar fi existat vreodată, demnitatea a fost înlocuită cu plecăciunea.

Se poartă, doamnelor şi domnilor, ploconeala. Acum, temeneaua este o cotidiană. Ne înarmăm cu ea dimineaţa la trezire, înainte de spălatul dinţilor. O au în trusa de îngrijire personală inclusiv cei care ar trebui să ne reprezinte ţara în lume, ea asigurîndu-le, instant, un discutabil dar aplaudat „succes” internaţional. Iar atunci cînd, timid, arareori mai amintim cuiva de demnitate, gestul este drastic înfierat, fiind socotit răzvrătire, antisemitism, euroscepticism sau antiamericanism.

Nu se mai poartă respectul În acest proces involutiv un loc aparte i s-a rezervat respectului. Acestuia, în iubita noastră ţară, i-a dispărut pînă şi urma. De sus, de la cele mai înalte sfere ale societăţii şi pînă la talpa ţării, oricît ai căuta, nu mai găseşti nici urmă de respect. Şi ca un semn al plecării sale definitive dintre noi, pînă şi pronumele de politeţe a fost exclus din limbajul zilnic. El a mai rămas, dintr-o regretabilă şi surprinzătoare omisiune pentru unii, numai între filele cărţii de gramatică. Altfel, sîntem deja la pertu cu toţii, de la bunici la nepoţi, de la profesor la elev, de la părinte la copil, de la venerabil la abia ieşitul în lume. Pe noi, mai vechii, cei care ne mai amintim de existenţa necesară a respectului, încă ne mai surprinde că preşedintele tării nu respectă guvernul şi nici prin gînd nu-i trece că ar trebui să acorde un oarece respect poporului care l-a luat de niciunde şi l-a cocoţat acolo sus. Nu înţelegem de ce domnia sa uită respectul ce ar trebui să-l dea frumoasei limbi române (pe care

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Ardelenii Într-un moment tragic din istoria acestui război, cînd cele mai nobile idei au paralizat forțele pe care tocmai trebuiau să le întărească printr-o nouă însuflețire și cînd fiecare întreabă cu grijă viitorul cel mai apropiat, cîteva mii de soldați ardeleni și-au făcut intrarea în Iași.

O mai frumoasă priveliște militară nici nu se poate închipui. Oameni de o putere trupească excepțională, voinici, dîrji, bărbătește arși de soarele muncii cîmpului, de unde s-au desfăcut pentru ajutorul nostru; soldați de o perfectă disciplină, absolut impunătoare, ei treceau în marșul lor de sfidare. Deasupra fluturau steagurile, și tinerii noștri ofițeri erau mîndri că sub ordinele lor vin aceste legiuni ale idealului.

Cînd au început a cînta doinele lor ardelenești, nici un suflet n-a rămas nesimțitor. Pare că toată voioșia vieții de țară a acestui neam de plugari se trezea îmbinîndu-se cu duioșia iubirilor ginașe.

Ofițerii francezi, așa de simțitori la tot ce e adevăr sincer și nobil, erau palizi de emoție, și dintre ai noștri, unii plîngeau. Iar, cînd sub balconul Palatului, unde apăru Regele, stăpînindu-și grijile cele așa de mari, ardelenii intonară cu patimă, cu nespusă îndîrjire, imnul luptelor, jertfelor de la 1848, suflarea tragică trecu asupra mulțimii. Ce vor face ei alături cu noi cine poate spune? Așa sînt vremurile, încît nimeni nu trebuie mîngîiat cu ușoare făgăduieli, ci trebuie să i se pună înainte numai slova de bronz a datoriei sale, spre a-și citi într-însa programul fiecărei clipe din această viață, care pentru nimeni nu mai e a lui. Dar neprețuită va fi fost pentru noi această apariție ardeleană după biruința de la Sușița. Neprețuită ca o dovadă de valoare a rasei. Străinii din toate națiile prietene au fost de față. Oricît de mult i s-ar fi vorbit oricui de ce este Ardealul, n-ar fi fost atît cît priveliștea de ieri. Însemnătatea unei rase a ieșit limpede, impunătoare în ochii tuturora.

O demonstrație splendidă fără greș. Marea sărbătoare cu discursuri de acum o lună, festivă, n-avea pe departe prețul acestei tăcute afirmări înaintea morții. Cînd va fi să se rezolve chestia Ardealului, evenimentul petrecut în Iași, la 21 iulie 1917, va trage în cumpănă mai greu decît tot ce vom fi scris noi pentru vădirea dreptului românesc pe acele plaiuri.

NICOLAE IORGA (text publicat în ,,Neamul Românesc”, nr. 201, din 25 iulie 1917 – Iași) nu o vorbeşte niciodată în întîlnirile sale externe) şi de ce simte nevoia permanentă să ne dovedească că este cu totul imun la ceea ce ar trebui să fie respectul funcţiei ori al legii. Nici printre politicieni, indiferent de orientare ori culoare, nu se mai poartă de mult respectul. Decedat, el a fost înlocuit cu frica.

De ce sînt ucise cuvintele?

Cuvintele au forţă. Aşa cum pot alina, cum pot vindeca, cuvintele pot fi arme. Teribile arme! Folosite cu iscusinţă, cuvintele pot schimba lumea. Ele dau putere, ele pot împinge la sacrificii, ele pot ţine în piciore sau pot dărîma imperii. Vedem, simţim, cum în România şi-au făcut cuib adevăraţi asasini de cuvinte. Şi, în plin efort de „îmbunătăţire” a codului penal, în plină criză generată de încercarea „normalizării” actului de justiţie, nimeni nu are în vedere pedepsirea ucigaşilor de cuvinte, a celor plătiţi pentru a trece în uitare simţămintele nobile, trăitoare în cuvinte, simţăminte care ne definesc din punct de vedere moral ca naţiune, ca popor. Ar trebui să-i căutăm, să-i pedepsim exemplar pe ucigaşii de cuvinte şi să readucem la viaţă simbolurile pe care ei le vor pierdute.

Ar fi un demers necesar, încurajator pentru viitorul, şi aşa incert, al României. Sîntem în stare? Sau să fie, oare, prea tîrziu?

Teodor Palade

4

Vineri, 17 mai 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Povestea vieții mele Indiferent că vrem sau nu, zilele curg unele după altele, cu bucurii şi tristeţi, așa cum este scris în cartea fiecăruia dintre noi la naştere, fie că vorbim despre personalități, fie despre oameni de rînd, care îşi trăiesc sentimentele cu simplitate, în mărginirea vieții lor de zi cu zi, în general... Toți oamenii au povestea lor de viaţă, dulce-amară... Unele povești sînt cunoscute, dar altele nu. Și chiar dacă au fost spuse cuiva, ele nu au fost luate în seamă şi poate că nici nu li s-a acordat atenţia cuvenită. Eu am scris despre mine multe poveşti, pe care le-am așternut în pagini de carte, în fragmente de jurnal... Nu cred că există în lumea asta copil care să nu aibă povestea lui, cum nu există codru fără murmure de frunze... Cum nu există păsări fără de cîntec şi nici cîntec fără de păsări... O, Doamne, povestea vieţii mele nu se deosebeşte cu nimic de poveştile altor oameni...

Pot spune doar că povestea vieţii mele e ca iarba crescută pe dealuri, zbicită de brume şi furtuni... Aşa e în viaţă, de cînd sînt cerul şi pămîntul, fiecare își trăiește dramele şi bucuriile existenței lui, de azi pe mîine,... Omul trebuie luat ca atare, cu toate păcatele lui... Vrem, nu vrem, trebuie să ne acceptăm cum sîntem.... Prin urmare, eu am ziua mea de naştere, pe care o port în inimă ca pe o frumoasă carte de identitate, pe care mi-o asum în mod firesc, dimpreună cu ograda în care m-am născut, cu limba moștenită din moşi-strămoşi, din neam de români frumoşi ca florile de cîmp în bătaia unduitoare a vîntului...

Punînd cap la cap toate acestea, am ajuns la concluzia că viaţa mea chiar este o poveste, pe cît de efemeră, pe atît de tristă, pe care-o știu doar eu, iar dacă am vorbit adeseori despre ea, am facut-o fiindcă așa am dorit. Povestea mea începe cu ziua în care m-am născut, în sînul unei familii cu nume de ţărani - Marghioala şi Gheorghe, pe un petic de pămînt, în

Muzeul Național de Istorie a României Muzeul Național de Istorie a României este cel mai important muzeu al statului român, deținînd obiecte cu valoare istorică descoperite pe teritoriul actual al României, începînd din timpuri preistorice și pînă în perioada contemporană. Este cel mai important muzeu de istorie și arheologie din România, atît prin mărime (ca suprafață desfășurată), cît și prin patrimoniu. Sediul actual se află în fostul Palat al Poștelor, din Capitală.

Prin Hotărîrea din 3 martie 1968, Consiliul de Miniștri al R.S.R. decidea înființarea, în București, a Muzeului Național de Istorie a României. Pentru sediul muzeului au fost luate în calcul mai multe variante (Palatul de Justiție, Palatul Primăriei Capitalei, Palatul Poștelor sau ridicarea unui sediu nou), însă, în final, s-a decis amenajarea acestuia în clădirea Palatului Poștelor, de pe Calea Victoriei (fapt confirmat oficial pe 20 martie 1970, cînd apărea o nouă ,,Hotărîre a Consiliului de Miniştri, privind înfiinţarea Muzeului de Istorie al R.S.R.”) – unul dintre cele mai remarcabile monumente arhitecturale ale Capitalei.

Istoricul Palatului Poștelor, clădirea care găzduiește Muzeul Palatul Poștelor, cunoscut din anii ‘70 ca Muzeul Național de Istorie, a fost cea mai mare construcție civilă din România pînă la ridicarea Casei Poporului. Palatul Poștelor a fost mîndria românilor, prin arhitectura sa deosebită, la începutul Secolului al XX-lea. Chiar și astăzi dă o notă de eleganță centrului orașului București. Pentru construcția acestei clădiri, România a cheltuit peste șase milioane de lei aur. O sumă uriașă, previziunea inițială fiind de trei milioane de lei.

La finalul Secolului al XIX-lea, se simțea necesitatea unui sediu central adecvat pentru Poșta din România. În anul 1890, ministrul de Interne, general George Manu, dispune să se facă un proiect de lege, iar la final se prevedea susținerea unui concurs pentru „facerea planurilor”.

Alexandru Săvulescu, arhitect al Ministerului Cultelor, este desemnat să întocmească proiectul Palatului Poștelor.

Pentru a găsi inspirația perfectă, directorul Poștelor, Ernest Sturza, și arhitectul Alexandru Săvulescu studiază clădirile de poștă din Viena, München, Zürich, Geneva,

care doina şi cîntecele de alean erau precum pîinea şi sarea...

Povestea vieţii mele înseamnă o permanentă aducere aminte a celui care am fost, dar și a celui care va fi, pe aceste coline cu soarele între coarnele cerului, venind de departe şi mergînd peste vreme, sămînţă de lumină virginală pentru împlinirea Marelui Tot... Povestea mea e mereu sub semnul întrebării: de unde vin, încotro mă duc?... Oricum, pentru mine, primăvara e semnul binecuvîntării gîndului meu, de care sînt mîndru, fiindcă mă însoţeşte necontenit prin raiul acesta de flori şi de păsări călătoare, care își regăsesc drumul spre casă, în căutarea clipelor de iubire şi a luceafărului cu parfum de zori albastre...

Oare aceste rînduri să fie povestea mea? Să fie, oare, această poveste inima mea, aplecată asupra paginii de față? Se poate spune şi una, şi alta, dar povestea mea diferă de povestea ta, sau a altuia, pentru că m-am născut în zodia timpului meu, cu fulgi de zăpadă biciuiţi de cozile de vînt învăluite în mantii de ierburi străvezii, pe colinele copilăriei mele. Și numai mie mi-a fost dat să străbat de-atîtea ori dealul acela magic, cu cărări de dus-întors înspre vise de păduri virgine şi fete de gheara gaiţei.

Pe toate le-am cîntat cu faguri de rouă întru lumina condeiului meu, cea care mi-a dat botezul ei la început de viaţă, cînd vîntul dădea cu sacîz peste scaieţii de la marginea satului, să cînte pentru mine, cel care nu și-a dorit să se nască... Şi uite aşa s-a născut povestea mea, fără ca eu să fi avut vreo vină; lucrurile au decurs firesc, indiferent de voinţa mea, mie rămînîndu-mi doar să mă alin cu bucuria de a mă ruga Bunului Dumnezeu. În orice moment, însă, se poate ivi o nouă poveste a mea, despre care voi vorbi atunci cînd voi considera potrivit, fără să exagerez, ci, folosind noi ingrediente ale felului meu de a istorisi, voi scrie despre lucruri care au existat în fapt, iar nu povești născocite, sau spuse după ureche.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Paris, Bruxelles, Torino, Milano, Veneția și Budapesta. A fost ales ca model Palatul Poștei din Geneva.

Lucrările încep în 1894, așa cum aflăm din documentele vremii: „20 octombrie 1894. În cadrul unei mari solemnități, a fost pusă piatra de temelie a clădirii.

La ceremonie au luat parte regele Carol I, prim-ministrul Lascăr Catargiu, toți miniștrii, președintele Camerei, primarul Capitalei etc. (...) La încheierea festivității s-a semnat pergamentul care, împreună cu mai multe monede

românești de aramă, argint și aur aflate în circulație, au fost zidite în colțul clădirii dinspre Biserica Sf. Dumitru”.

Palatul Poștelor este inaugurat în toamna anului 1901, fără fast (din cauza austerității impuse de Dimitrie A. Sturdza, președinte al Consiliului de Miniștri). Abia doi ani mai tîrziu va avea loc și inaugurarea festivă.

Reinventarea Muzeului Național de Istorie a României Palatul Poștelor a devenit Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România pe 20 martie 1970, iar pentru public a fost deschis la 8 mai 1972. Astăzi, MNIR este cel mai mare muzeu din țară și unul dintre marile muzee europene. Are în colecțiile sale aproximativ 750.000 de piese, reunind cele mai importante descoperiri arheologice și documente istorice ale României, multe dintre ele fiind unicate nu numai în țară, dar și în Europa și în lume. Patrimoniul muzeului acoperă un număr impresionant de domenii și o perioadă de circa 600.000 de ani de prezență umană în acest spațiu geografic, începînd din preistorie, pînă în contemporaneitate. În cadrul Muzeului se pot vizita expozițiile permanente Tezaur Istoric și Lapidarium – Copia Columnei lui Traian.

RM

Napoleon

Motto: ,,Din zei de-am fi scobo­ rîtori/ C-o moarte toți sîntem da­tori,/ Dar nu-i totuna leu să mori,/ Ori cîinenlănțuit!” (George Coșbuc) Secoli au trecut...și totuși Spiritul nu i-a pierit!

Mai trăiește printre lotuși, Chipul lui martir, granit!

A fost, oare, Generalul Dictatorul sîngeros...

Pentru-a-și merita calvarul Pe un mal de Iad stîncos?... Înălțat peste mizerii, Soț și tată și amant...

El a răsturnat Imperii Și pe Papa sacrosanct!

Astăzi, chiar de am întoarce Al istoriei tumult...

Ce-am vedea?... Război ori Pace?...

Sau insulte pentr-un cult?

A făcut să cadă lanțuri, Mari națiuni să reînvie!

Milioanele din șanțuri Au plătit cu carne vie!

Ce-a fost El pe lumea asta?

Criminal de rînd, sau om?

A fost Franța, i-a fost soarta, Veșnicia din Vandôme!

Florin Iordache

Colecţiile muzeului cuprind peste 700.000 de obiecte grupate în colecții de arheologie, istorie (documente şi tipărituri, arme, bijuterii şi obiecte ale Casei Regale), cărţi vechi, filatelie, numismatică. Colecţiile muzeului se îmbogăţesc în permanenţă prin donaţii, achiziţii şi noi descoperiri arheologice.

Expoziția Tezaur Istoric cuprinde podoabele de aur din Secolul al XI-lea descoperite la Dinogetia-Garvăn (jud. Tulcea); diademele de la Cotnari (jud. Iaşi) şi Goranu (jud. Vîlcea) din Secolele XIII-XIV; obiectele de podoabă din necropola voievodală de la Curtea de Argeş din Secolul al XIV-lea; tezaurul de la Suceava, datînd din Secolul al XV-lea, din vremea domnitorului Ştefan cel Mare; garniturile princiare transilvănene din Secolele XVII-XVIII; obiectele de artă brâncovenească, îndeosebi piesele de cult din aur şi pietre preţioase, datînd din prima jumătate a veacului al XVIII-lea.

Colecţia de obiecte din metal şi pietre preţioase sau semipreţioase din epoca modernă a istoriei României este una deosebită, prin valoarea istorică a pieselor, care sînt legate de evenimente şi personalităţi proeminente ale vieţii politice. Colecția cuprinde obiecte personale şi însemne de autoritate ale lui Alexandru Ioan Cuza şi ale regelui Carol I; coroanele reginelor Elisabeta şi Maria; sceptrul purtat de regele Ferdinand, în octombrie 1922, la ceremonia încoronării ca suveran al României reîntregite; buzduganul regelui Carol al II-lea, precum și bijuterii din aur şi platină, cu pietre preţioase şi semipreţioase, din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea şi prima jumătate a Secolului al XX-lea.

Expoziția Lapidarium, aflată într-un corp de clădire nou construit, cuprinde, pe două nivele, monumente greceşti, romane şi medievale. Primul nivel este rezervat, în exclusivitate, copiei Columnei lui Traian, realizată la scara 1 pe 1 după originalul aflat la Roma. Replica este opera unor meşteri de la Vatican şi a fost realizată între anii 1939 și 1943, fiind adusă la Bucureşti în 1967. Monumentul este o istorie, în piatră, a războaielor dacice ale lui Traian purtate între anii 101-102 şi 105-106 d.Chr. Sînt prezentate 2.500 de figuri pe o friză desfăşurată pe o lungime de circa 200 m, grupate în 155 de scene. Nivelul superior al acestei construcţii adăposteşte diverse exponate: monumente onorifice, funerare, votive, statui, precum şi piese de arhitectură elenistice, romane şi medievale.

Sursa: mnir.ro

RM

5

Vineri, 17 mai 2019

Atitudini«Polemici AMINTIRI literare

Poetul Vasile Voiculescu, omul de o bunătate serafică Nu-mi aduc aminte să fi întîlnit în viaţa mea un scriitor mai deosebit decît V. Voiculescu. Parcă de cînd sînt l-am pomenit tot cu barba tăiată scurt şi albă ca zăpada. Doi ochi nemaipomenit de blînzi mă însoţesc şi acum, cînd scriu rîndurile acestea, din care aş vrea să se înalţe omul cu care ani de zile am mers alături, am vorbit, de la care am primit sfatul bun şi de al cărui ajutor m-am bucurat totdeauna, de multe ori chiar fără să i-l fi solicitat.

***

– Ce este, măi băiete?, m-a întrebat cu o îngrijorare părintească.

– Nu ştiu. Vă rog să mă iertaţi. N-am avut pe cine altcineva să chem!

S-a aşezat pe un fotoliu şi, de la prima examinare, i-a spus soţiei că este bolnavă de nefrită, prescriindu-i ,,nimic altceva decît ceai de cozi de cireşe, care este medicamentul cel mai sigur”.

După consult, după alte multe şi meticuloase sfaturi şi după o cafea, maestrul a început să-mi cotrobăie prin bibliotecă, întrebîndu-mă dacă am ceva din cărțile sale. În afară de ediţia definitivă, i-am arătat toate celelalte volume, aşezate pe anii de apariţie.

Aveam două exemplare din Urcuş. La dorinţa lui, i-am dăruit unul.

Cînd să plece, soţia a îndrăznit să-l întrebe de onorariu.

– Să ştiţi că nu mai vin la voi, i-a răspuns. Eu am venit aici ca poet şi, dacă s-a întîmplat să fiu şi doctor, asta a fost spre norocul vostru. Uite, a adăugat el, Carianopol mi-a dat Urcuşul meu, şi asta mi-ajunge.

Într-o zi, am găsit la revista Gîndirea un bilet pentru mine: „Vino şi caută-mă!”. Era pe atunci redactor cu partea literară la Radio.

Din cîte mi-a spus mai tîrziu, *** am aflat că i-am trezit interesul Am mai vorbit cu el la telefon, prin cîteva poezii publicate prin tocmai după bombardamentul din reviste. După ce mi-a luat teancul 7 mai 1944, adică la cincisprezecede versuri pe care i-1 adusesem şi douăzeci de zile după ce mă vizitase. a ales vreo zece poezii, fără altă – Ei, cum e? m-a întrebat. introducere, mi-a dat indicaţii cum – Boala soţiei s-a sfîrşit, i-am Vasile Voiculescu (1884-1963), să citesc la microfon. Era cea dintîi comunicat, dar acum am rămas fără plecare a mea pe calea undelor. În un medic de trupuri, dar și un casă. seara în care am citit, deşi nu avea mînuitor iscusit al condeiului, – Cuuum? program, a venit special, mi-a un căutător de liniști isihaste, – Mi-a fost bombardată! N-am mai dat din nou indicaţii şi s-a dus un mare iubitor de frumuseți putut salva nimic. Totul a ars! apoi să mă asculte din biroul său, nepieritoare.

– Au ars şi cărţile? spunîndu-mi că mă aşteaptă după – Da! lectură.

M-a rugat să mă duc la el.

Cînd ne-am revăzut, era atît de emoţionat de parcă Peste cîteva zile, l-am vizitat. L-am convins cu greu citise el. că nu aveam nevoie de nimic, dar a trebuit să cedez, să-i – Asemenea tinereţe aş fi vrut să am şi eu, mi-a spus satisfac curiozitatea de a-1 lăsa să vadă ruinele. Totul era oftînd adînc. La vremea mea, în adevăr, să fii medic era o o grămadă de moloz între cei doi-trei pereţi rămaşi pe cinste, dar să fi fost şi medic, şi poet totodată era o mare jumătate în picioare. Răscolind pe unde fusese biblioteca dezamăgire. Nimeni nu te lua în serios. Nici clienţii nu şi văzînd cîteva cotoare de cărţi nearse, m-a întrebat: te mai căutau. Confraţii în ale medicinei mă considerau – Şi-au ars toate, toate? Eu credeam că ele nu ard! poet, iar poeţii, doctor. Nici aceasta de azi nu este viaţă, De altfel, toată strada păstra urmele dezastrului. Focul dar cred că va veni o alta, fericită pentru toată omenirea! muşcase din fiecare casă, cu atît mai mult cu cît bombele căzute fuseseră incendiare. O femeie de alături, văzîndu-l *** privind dezastrul, a crezut că este cine ştie ce autoritate V. Voiculescu nu făcea impresia unui om prea şi venise să i se plîngă şi să-i blesteme pe aceia care au prietenos, dar se interesa de fiecare scriitor. Ştia cum făcut război. trăieşte, ce necazuri are şi, dacă putea să-1 ajute, nu – Să ne plătiţi casele!, striga ea. pregeta. În privinţa aceasta, era un al doilea Corneliu Moldovanu. Nu frecventa cafeneaua literară. Departe de *** toate cancanurile scriitoriceşti, era prototipul poetului V. Voiculescu nu era un om obişnuit. Făcea impresia care, retras în turnul său de fildeş, gîndea şi scria departe că seamănă cu toţi, dar era un ins extrem de complicat. de oameni, dar cu inima totdeauna în mijlocul lor.

Cînd începea să-ţi dea sfaturi, trebuia să-l asculţi şi să-i Îl interesa cum scriu confraţii, chiar cei mai mărunţi. urmăreşti fiecare cuvînt. Avea o imaginaţie excepţională.

– De la fiecare ai de învăţat cîte ceva. Fiecare are un Îmi aduc aminte că, odată, vorbindu-mi despre un sistem al lui şi, dacă e mai bun, însemnează că ai şi ce concediu petrecut la mare, a stăruit să-mi împărtăşească învăţa. Eu, spunea, citîndu-şi propriul vers, fac mereu amănunte asupra impresiilor pe care le-a cules, stăruind ucenicie, salahorie. „M-am băgat surugiu la cuvinte”. mai ales asupra eternului farmec feminin.

– Am mîngîiat cu ochii atîtea frumuseţi, spunea, Poeziile trebuiesc muncite, cuvintele, şlefuite. Cine se reazemă numai pe talent, moare odată cu el. La vers, încît sînt plin de poezie pentru tot restul vieţii! Cine va înţelege complet ce farmec deosebit lasă în sufletele trebuie să trudeşti în fiecare zi!

Urmărit de cîte un ritm, o imagine sau un cuvînt, nu- sensibile trecerea unei femei frumoase, acela este poet. şi mai găsea locul. Deseori, mergea cu mîinile la spate, De la zîmbet pînă la ţipătul aproape sălbatec al întîlnirii cu răceala valurilor, femeia schimbă atîtea modulări, ca şi numărînd pe degete silabele cine ştie cărei poezii. marea culorile. Acum îmi trebuie linişte. O vară la mare, *** în special pentru poeţi, echivalează cu o reeditare a raiului Era în primăvara anului 1944. Soţia mea se pierdut. îmbolnăvise. Nu cunoşteam boala. Cel dintîi gînd m-a L-am ascultat fără să-l întrerup. Parcă era singur şi dus la poetul de care vorbesc. Medic renumit pentru parcă marea pe care o luase în suflet şi care se zbuciuma metodele lui simple, primare uneori, a alergat la încă între malurile spiritului său îi umplea de ape ochii chemarea mea mai curînd decît mă aşteptam. aceia senini, copilăreşti.

Slăbuţ, înalt, cu un glas care de multe ori parcă venea – Şi muntele este frumos!, mi-a spus altă dată. Şi aci dintr-un adînc tare îndepărtat, după ce a dat drumul găseşti înălţime, dar el nu obligă frumuseţea omenească maşinii cu care venise, a strigat de cîteva ori, aplecîndu- să se dezbrace înaintea lui. Marea creează o nebunie a se peste poartă, căutînd mecanismul de deschidere. I-am simţurilor, pe cîtă vreme muntele le linişteşte. Voi scrie odată nişte sonete despre veşnica frumuseţe: femeia. Ştiu ieşit repede în întîmpinare.

că nu va fi uşor, dar am impresia că le port de mult cu mine, că sînt gata şi nu va trebui decît să le aştern pe hîrtie!

Cu toată vîrsta înaintată, se oprea uneori privind lung după cîte un corp frumos de femeie. Îi plăcea să admire armonia liniilor, modulările, privirea sau legănarea moale a braţelor.

Odată, împreună cu poeţii Gheorghe Ursu şi Ion Larian Postolache, am fost să-l vizităm la locuinţa sa. Era plecat cu scriitorul Octav Desilla, într-un parc alăturat, unde era şi un teren de tenis. Ne-am aşezat alături de ei pe băncile rezervate spectatorilor. Două tinere, îmbrăcate în costumele lor uşoare, îşi modulau corpurile de o linie perfectă, lăsînd să li se vadă în timpul mişcărilor forme de o perfecţiune aproape ireală. Voiculescu era numai ochi. La orice arcuire mai pronunţată, ne făcea mereu atenţi: – Ce dracu, parcă n-aţi fi poeţi! Voi nu urmăriţi acest joc diavolesc, care sileşte partenerele să dea corpurilor lor diferite înclinaţii şi să scoată în relief frumuseţile acelea de-o clipă pe care nici un fotograf nu le-ar putea prinde?

Tinerele, în costume albe, se aplecau, alergau, se întindeau după mingi, dînd un farmec deosebit acestui joc elastic, în mrejele căruia corpul scotea în afară forme de o frumuseţe fără seamăn. Această artă a baletului necontrolat, cum îi spunea el, în care corpul se modulează după nevoie, nu după un ritm dinainte ştiut, este egală cu poezia sau, mai bine zis, este creatoare de poezie! Întrebat de profesorul și poetul Gheorghe Ursu dacă venea des acolo, V. Voiculescu a răspuns: – Cînd nu scriu, sînt aici; iar cînd scriu, tot aici! Vin mereu şi cu gîndul, şi cu trupul. Înainte de a pleca, Ion Larian Postolache şi-a pus aparatul de fotografiat la ochi şi a prins cîteva poziţii ale poetului.

– Mă, să-mi daţi şi mie o poză!

***

Era în anii 1940-1944, cînd Universul literar organiza prin ţară diferite şezători literare. Tineri şi vîrstnici cutreierau oraşele, aducînd o rază de lumină în întunericul pe care îl lăsase deasupra pămîntului răzbunătorul zeu al războiului. Majoritatea spectatorilor veniţi la şezători întrebau de V. Voiculescu.

– De ce nu vine şi el? Este bolnav? A murit? Îndemnat şi de scriitorii cu care mergeam la şezători, într-o zi am sunat din nou la el acasă. Cum m-a văzut, după privirea care mi-a aruncat-o, am înţeles că nu voi reuşi să-1 conving. Războiul, starea lui de spirit îl făcuseră să dorească şi mai mult singurătatea. Fugea de oameni: „Prea vezi numai soldaţi, soldaţi, şi nu auzi decît despre război şi despre moarte”.

De-abia am făcut cîţiva paşi, că m-a şi luat în primire.

– Ştiu de ce ai venit, dar nu primesc să merg cu voi.

Eu nu mă expun, nu sînt piesă de muzeu. Nu vreau sămi etalez rănile, pentru că fiecare poezie este o rană a mea. Sînt prea multe şi prea dureroase pentru a le arăta şi altora.

Am încercat să-1 fac să înţeleagă că nu este decît dorinţa cititorilor săi din provincie, dar a fost imposibil.

– Poezia mea nu are succesul poeziei lui Minulescu.

Eu nu ştiu s-o cînt, nici s-o joc şi, de altfel, peste tot n-aş vedea decît spectrul războiului. Nu iubesc nici un fel de spectacol. Sînt împotriva şezătorii, a războiului, şi pentru singurătate!

Atît de argumentat şi de sfîşietor m-a rugat să nu-i răpesc şi picul de linişte pe care îl mai găseşte cîteodată în el, încît m-a dezarmat complet. Cînd am plecat, a închis uşile după mine încet, cu teamă, parcă să nu deştepte liniştea pe care şi-o adunase toată aci.

***

Discret şi timid, V. Voiculescu n-a bătut niciodată la uşile celor care trebuiau să-l audă şi să-l înţeleagă.

Circulaţia lui în revistele ultimilor ani a fost extrem de rară sau deloc. Lăsat în chinuitoarea părăsire a singurătăţii, a trecut ca o umbră, refugiindu-se în propriile sale gînduri, ca într-o pădure.

Cînd părăsea poezia, se îndrepta spre proză; iar cînd şi una, şi alta îl devorau pînă la epuizare, se retrăgea în parcul din apropierea casei sale, de unde urmărea ore în şir poezia tenisului şi graţiile jucătoarelor.

VIRGIL CARIANOPOL

6

Vineri, 17 mai 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (118) Întoarcere în timp (11) Şi pe plan economic, în „întunericul de atunci” încep să furnizeze energie electrică termocentrala de la Paroşeni şi cele de la Borzeşti şi Sîngiorgiul de Pădure.

Economia naţională a fost planificată pe etape - planuri cincinale - etc. etc... Alte realizări notabile: înfiinţarea Institutului de Fizică Atomică din Bucureşti și a Fabricii de penicilină de la Iași. De asemenea, România este primită în O.N.U. În acea perioadă, pentru întărirea şi apărarea proprietăţii socialiste, s-au comis multe erori, unii oameni înstăriţi fiind consideraţi delapidatori sau chiaburi. Au fost dese cazuri în care nu s-a făcut distincţia necesară între „acţiunile duşmănoase” îndreptate împotriva cuceririlor revoluţionare. Ca urmare, s-au comis abuzuri din partea organelor de securitate, fiind condamnate la ani grei de detenţie persoane presupuse a fi „duşmani” ai poporului. În „Noţiunile de Suflet şi Dumnezeu în Fiziologie”, N.C. PAULESCU spune: „Fiecare epocă, de cînd lumea, şi-a avut prejudecăţile ei. Ceea ce numim mentalitate sînt, în primul rînd, sinteze colective ale prejudecăţilor dominante într-un anumit moment istoric. Mentalitatea modernă, pe lîngă prejudecata că nu ar mai avea prejudecăţi, se defineşte prin alte cîteva apriorisme generale şi cronicizate: exaltarea raţiunii, a individului, a progresului etc. La rînd cu acestea (şi în strînsă legătură cu ele) stă prejudecata incompatibilităţii între adevărul ştiinţific şi adevărul religios, între valorile credinţei şi valorile cunoaşterii”.

Tot ce nu intră în aceste concepţii, deranjează, şi lumea în loc să lupte pentru progres, luptă pentru infern.

Fiecare epocă istorică a avut „torsionarii” săi (cei ce torsionează imaginile) pe care-i are şi în prezent, şi-i va avea şi în viitor.

Citind cu atenţie cartea savantului Paulescu, am mai înţeles că ,,adevărata dinamică istorică a culturii şi a civilizaţiei se datorează pînă la urmă nu majorităţilor înscrise în «convenţie», ci minorităţilor care o refuză”. *** Cînd încă mai eram ,,domnișoara noastră de la Primărie”, și în satul meu s-au comis ilegalități și abuzuri, în urma cărora au avut de suferit oameni nevinovați. De exemplu, unchiul Ion și mama Nuță, sora bunicii, oameni gospodari, care în viața lor n-au cunoscut decît munca și omenia, hrănind și purtînd de grijă unui orb pripășit în sat, au fost declarați chiaburi.

Astfel încît din gospodăria lor prosperă s-a ales praful. Într-o vară, tot grîul de la treierat a fost luat la cotele obligatorii, mama Nuță întorcîndu-se acasă cu grîu doar cît a încăput în șorțul pe care îl purta.

Un alt așa-numit chiabur a divorțat de soție (de ochii lumii), pentru ca aceasta, în registrul agricol, să nu figureze cu avere și astfel fiica lor să poată urma Facultatea de medicină. În perioada aceea, copiii de chiabur nu aveau acces în facultăți. Atunci am comis și eu o mare ilegalitate, care m-ar fi putut costa chiar libertatea. Însă în dorința mea de ,,a sări în ajutor”, un obicei care mă caracterizează, i-am eliberat acelei femei o adeverință, potrivit căreia nu deținea nici un fel de avere. L-am omis pe tatăl fetei. Și astfel, tînăra a terminat Facultatea de medicină. Nici prin cap nu mi-a trecut să cer vreo recompensă, aș fi intrat în pămînt de rușine.

Tot atunci a fost arestat un presupus legionar (ulterior s-a dovedit că nu avusese nici o legătură cu Mișcarea) care a stat luni întregi ascuns într-o pivniță, după un zid, la o vecină, condamnată apoi pentru acest fapt: ,,omisiune de denunț”, și a făcut 2 ani de pușcărie. (va urma) LILIANA TETELEA

Adevărul despre Monumentul Eroilor Aerului din București (1) Primul război mondial a adus, alături de cîteva noutăţi ce vor schimba radical conceptul de război, luptele aeriene. Cum bine se cunoaşte, aeronautica modernă i-a pasionat de la bun început pe români, care au contribuit în mod substanţial la emanciparea ei de sub tutela vechilor coordonate teoretice şi tehnice. Numele lui Traian Vuia şi cel al lui Henri Coandă sînt esenţiale în istoria aeronauticii. Tot un român, George Valentin Bibescu, se va număra - din 6 ianuarie 1910 - printre primii 20 de piloţi din lume. Nimic mai firesc decît ca România să participe la război şi cu aviatori militari. Înainte de intrarea ei în luptă, la 10 august 1915, luase fiinţă Corpul de Aviaţie, condus de un ofiţer de stat major, locotenent-colonelul Constantin Găvănescul.

Dincolo de unele erori datorate lipsei de experienţă şi inabilităţii în mînuirea fondurilor pentru achiziţionarea aparatelor celor mai performante, această unitate şi-a făcut cu prisosinţă datoria de onoare.

Se impunea ca, după război, amintirea eroilor aviatori căzuţi pentru progresul aviaţiei, în lupte ori în diferite misiuni, să fie imortalizată, pentru cinstirea lor eternă, de un monument comemorativ. În anul 1923 a luat fiinţă un comitet restrîns „hotărît a aduce la îndeplinire acest dor sfînt al tuturor aeronaviganţilor”. Comitetul era alcătuit din următorii membri: Constantin C. Olănescu, Mihai Oromolu, profesor doctor Ioan Cantacuzino, mare amator de artă, locotenent colonel Paul Teodorescu, viitorul ctitor al Academiei Militare, şi medic locotenent-colonel aviator Victor C. Anastasiu. S-au făcut cîteva tatonări în privinţa strîngerii de fonduri şi pentru angajarea unor sculptori, dar fără sorţi de izbîndă. Abia din momentul cînd principele Carol - moştenitorul tronului şi inspector general al Aeronauticii - va prelua în anul următor conducerea comitetului, problema a căpătat un contur vizibil şi dătător de speranţe. Chiar în acel an - 1924 -

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Imn primverii Mirabelei Dauer Veniți în miezul primăverii Unde privighetoarea cîntă Și sălcii line plîng lumina De legea vieții noastre frîntă.

Veniți cu pas grăbit prieteni, Voi ce mi-ați fost mereu aproape Și ați iubit privighetoarea Ca murmurul celest de ape.

Iubiți-i cîntul cît mai este Un imn al slavei fără moarte, Și-mpărtășiți-vă din plînsu-i De plîns în veci să n-aveți parte. Înmiresmați-vă cu zorii Ce-și scaldă chipu-n rece rouă, Și ascultați privighetoarea: Cîntarea ei rămînă vouă.

Sfințiți-vă cu primăvara Ce ne-a rănit cu flori retina, Slujind ca îngerii din ceruri Privighetoarea și lumina.

De a-nflorit și liliacul Povestea este mai frumoasă: Luați din stele toată floarea Și o sădiți la voi acasă.

Iar trilurile minunate Păstrați-le etern în gînduri Cum un poet păstrează versul Și focul sacru printre rînduri.

Cînd amforele voastre-s goale Voi să le umpleți cu uimire Desăvîrșindu-vă-n tăcere Cu primăvară și iubire.

Veniți, aud privighetoarea Ca un ecou prin floarea deasă: Pe boltă trece Carul Mare Cu luna-n el ca o mireasă.

ILARION BOCA, 9 aprilie 2019

s-a cerut, contra cost şi pe tema „sacrificiul aviatorilor şi victoria Aviaţiei”, cîte o machetă sculptorilor Ion Jalea, Alexandru Severin, Cornel Medrea şi Ion C. DimitriuBîrlad. Nu a fost acceptată nici o machetă, „căci nu reprezentau Sacrificiul Aviatorilor şi Victoria Aviaţiei”, cu toate că primii trei artişti au fost premiaţi cu cîte 10.000 lei de persoană. În disperare de cauză, Comitetul a organizat un concurs public cu premii în valoare totală de 40.000 lei. Au răspuns 14 sculptori, proiectele lor fiind expuse la Ateneul Român în ziua de 2 iulie 1925. Dintre acestea au fost premiate cele executate de Spiridon Georgescu, Lydia Kotzebue şi Schmidt Faur.

Paradoxal, nici unul nu a fost considerat demn de exe­ cuţie... Prin ataşaţii militari, s-a apelat la artiştii străini în vederea organizării unui concurs internaţional, însă fără succes, poate ca urmare a proastei reclame pe care o avea prinţul Carol în Occident şi care, în mod cert, a cauzat

înlocuirea lui cu C. Olănescu la preşedinţia Comitetului.

Consternat, Comitetul a cerut artiştilor premiaţi să modifice proiectele în spiritul temei, autorizîndu-1 pe doctorul aviator Victor Anastasiu cu îndeplinirea acestui deziderat. Întrucît Spiridon Georgescu s-a arătat mai preocupat de Monumentul Geniului, a cărui execuţie îi revenise exact în acele zile, şi pentru că Faur - fascinat de academism - nu reuşea să depisteze lungimea de undă a temei, misiunea doctorului Anastasiu s-a redus la consilierea Lydiei Kotzebue, care cocheta de la începutul carierei sale cu simbolismul şi expresionismul de nuanţă rusească. „Ajutată” astfel, artista a propus mai multe modificări, ultima, identică sau foarte apropiată de binecunoscutul monument, fiind acceptată ca reprezentînd tema propusă: „Stimată doamnă Kotzebue, Comitetul Monumentului întrunindu-se în ziua de 21 februarie a.c. a decernat proiectului Dvs. premiul I, adică executarea monumentului.

Pentru aceasta vă rugăm a lua contact cu subsemnatul pentru a vă încunoştiinţa de modificările de detalii cerute de comitet, arătînd totodată şi care sînt condiţiunile Dvs. de executare, fiindu-ne necesare la face­rea contractului.

Comitetul nu se opune dacă credeţi nece­sară colaborarea Dvs. cu alt sculptor, arhitect etc. Suma pe care aţi primit-o pentru machetă se consideră în acontul pentru monument. Preşedintele Comitetului, C. Olănescu”. (va urma) EMANUEL BĂDESCU

RM

7

Vineri, 17 mai 2019

LA NOI, LA ROMÂNI! o companie şi 4 mitraliere, în zona cuprinsă între şaua Unităţi militare vlăscene dintre Răchitaşi; lupta a durat cca. 35 minute şi a fost atît de intensă, încît un grup de 37 de soldaţi în frunte pe fronturile de luptă cu locotenent Copăceanu a fost nevoit să se predea La ora 18 a urmat un contraatac desfăşurat de ale primului război mondial (2) inamicului. către locotenetul Neguţ cu 2 plutoane din compania a 5-a, Regimentul 45 Infanterie (2)

Pe 8 mai 1917 regimentul primeşte vizita generalului Berthelot, iar în 24 mai 1917, pe cea a generalului Scerbaceff.

Botezul focului îl cunoaşte începînd cu 21 iulie 1917, zi în care se produce un atac violent inamic în zona dealului Faţa Schitului; la ora 21, inamicul bombardează violent Faţa Schitului, rănind pe locotenetul Teodorescu D-tru. Între orele 24 și 24,30 are loc un atac al inamicului, respins la baionetă. Atacurile continuă cu intermitențe în zilele de 22 - 24 iulie 1917, atacuri si contraatacuri. Pierderile sînt impresionante: pe 21 iulie - 10 soldaţi ucişi, pe 22 iulie - 37, pe 23 iulie - 15 morţi şi 31 răniţi, pe 24 iulie -13 răniţi.

La 25 iulie 1917 au loc operaţiuni ofensive asupra înălţimilor cuprinse între cotele 730 şi 750, compania I atacă pe la N., compania a II-a pe la N.E. şi compania a IX a pe la S.E.; bilanţul piederilor din această zi este de 18 soldaţi ucişi şi 57 răniţi.

Pe 27 iulie artileria inamică execută un foc de artilerie foarte puternic între orele 10,15 și 16,30; 22 și 22,10, în sectorul cuprins între dealul Faţa Schitului şi cota 730. Atacurile continuă şi pe 28 iulie. Bilanţul acestor două zile de luptă este de 3 morţi, 18 răniţi şi 10 daţi dispăruţi.

O pagină glorioasă scrisă cu sînge a avut loc în data de 31 iulie 1917. În această zi, după o pregătire amănunţită, inamicul a dezlănţuit un atac violent de artilerie pe sectorul dealul Faţa Schitului. La orele

9,55-10,20, inamicul, cu 2 companii, atacă dealul Faţa Schitului. Dispunerea trupelor regimentului în zonă era următoarea: dealul era apărat de 3 plutoane din compania 10, o secţie de mitraliere, 3 puşti mitraliere; botul dealului era apărat de plutonul 3 condus de către Dincă Ion, urma o secţie din plutonul 1 care încăleca muchia dealului, una cu faţa spre schit, cealaltă spre confluenţa Piscului Cremenea cu piscul Lupşea, o secţie din plutonul 2 cu faţa la schit se găsea cu faţa spre Piscul Cremenea, în strînsă legătură cu compania 9, o secţie din plutonul 2 era în rezervă şi dispunea de o puşcă mitralieră.

La 9,55 inamicul a deschis foc de arme şi mitraliere dinspre schit asupra plutonului 4. Plutoanele 1 şi 3 au fost atacate de două companii de asalt. S-au purtat lupte la baionetă, plutoanele fiind obligate să se retragă spre postul de comandă al companiei. În continuare inamicul a executat tir de baraj asupra cotelor 745 şi 797. Mici grupuri din plutonul 1 şi secţia 1 a plutonului 2 şi secţia 2 din plutonul de la postul de comandă al regimentului au trecut la contraatac. La contraatac au participat şi compania a 9-a şi a 11-a, iar inamicul, care ocupase botul dealului pînă în apropiere de cota 745, a fost silit să se retragă. Pierderile zilei: un ofiţer şi 6 gradaţi ucişi, 6 răniţi şi 64 dispăruţi.

Pe 2 august 1917 au avut loc acţiuni ale inamicului în sectorul cuprins între Răchitaşul Mic şi cota 598, sector ocupat de compania a 8-a. Au urmat bombardamente intense în zonă, desfăşurate în intervalul 9,12-16,20.

După o pregătire prealabilă de artilerie, la ora 17 a urmat un atac asupra poziţiilor inamice, desfăşurat de

inamicul fiind respins, şaua a fost reocupată şi legătura cu postul de comandă a fost restabilit. Pierderile zilei au fost impresionante: 20 soldaţi căzuţi pe cîmpul de luptă, 8 soldaţi răniţi, un ofiţer şi 37 soldaţi luaţi prizonieri.

Pe 8 august 1917, batalionul 3 a luat parte la ofensiva regimentului 62/70 asupra Răchitaşului Mic, a cotelor 767, 891 şi 895. Ora atacului a fost fixată la 7,15; la 7,40 s-a luat contact cu inamicul şi, după 45 minute de luptă, compania a 5-a a cucerit cota 891. Însă compania a 6-a nu a reușit să atingă obiectivul vizat. În timpul atacului a căzut lovit de un glonţ locotenentul Ştefan Ion, care instalase singur secţia la cota 891. Pierderile au fost grele: 6 ofiţeri și subofiţeri, precum și 35 soldaţi au fost ucişi, iar 93 soldaţi au fost răniţi.

Pe 9 august 1917, batalionul 2 a luat parte la atacul asupra cotelor 895 şi 767 cu companiile 5 şi 7. Au fost 12 morţi, 64 de răniţi şi 2 soldaţi au fost daţi dispăruţi.

Pe 10 august 1917, în urma unor atacuri ale trupelor inamice, au căzut la datorie sublocotenentul Nicolae Petre si 6 soldaţi; au mai fost 8 soldaţi răniţi iar 4 au fost daţi dispăruţi.

Pe 13 august 1917, batalionul 2 primeşte ordin să contraatace cu compania a 5-a şi a 6-a cota 604; atacul a fost respins cu grele pierderi; din rîndul ofiţerilor au fost ucişi: sublocotenenţii Hirstescu N. şi Zamfirescu Şandru; Caragea Constantin a fost grav rănit; din rîndul trupei au fost 24 morţi, 155 răniţi, 16 dispăruţi şi 3 luaţi prizonieri.

Pe 14 august 1917, au fost reluate atacurile asupra cotei 604, dar au fost respinşi cu grele pierderi: din rîndul trupei s-au înregistrat 30 morţi, 50 de răniţi şi 9 daţi dispăruţi. A fost ultima mare operaţiune de amploare la care au participat unităţile Regimentului 45 Infanterie în campania anului 1917.

Făcînd un bilanţ al ofiţerilor căzuţi, enumerăm pe căpitanii: Dumitru Panait, Giurcă Gheorghe, Popa Nicolae; locotenenţii: Badea Gheorghe, Constantinescu Sofronie, Hristescu V. Nicolae, Homogea Gheorghe, Ioan V. Constantin, Ionescu Nicolae, Mazilu I. Gheorghe, Mareş Anghel, Pretorian M. Aurel, Stăncescu G. Constantin, Teodorescu I, Trifănescu Tudor şi Ungureanu Marin; sublocotenţii: Biciola Constantin, Cosma Corneliu, Ştefan Ioan, Zamfirescu Şandru, Nicolae Petre, Voicu Tîrnăcop; Ion. M. Ion, Marin Gh. Popescu, Constantin Şican ș.a. Se dețin informaţii şi despre unul dintre ofiţerii regimentului căzut prizonier la bulgari, în lagărul de la Sliven, unde a şi decedat. În anul 1921, la 14 iulie, Regimentul 45/60 Infanterie care se mutase la Turnu Măgurele se adresează Primăriei Orașului Giurgiu pentru a contribui cu o sumă de bani pentru înfiinţarea unei săli de onoare în localul acestui regiment.

Regimentul 1 Grăniceri (1) Regimentul 1 Grăniceri, comandat de către locotenentcolonelul Gh. Cantacuzino, împreună cu alte unităţi militare, constituia Grupul Olt - Lotru.

Misiunea regimentului era de a trece graniţa şi a pune controlul asupra satelor Sebeşul de Sus şi de Jos, Porceşti şi eventual peste podurile de peste Olt. Batalionul 3 a trecut frontiera pe la vîrful Cocoriciul şi a înaintat pe la cota 1395 vîrful Scaunelor, ajungînd pe 15 august 1916 în satele Sebeşul de Sus şi de Jos. A fost atacat de pe dealul

Chioarului dar, împreună cu batalionul 2, a respins inamicul. Batalionul 2 a traversat frontiera pe 15 august 1916 şi a înaintat pe Culmea Tătarului ajungînd la Sebeşul de Jos, unde şi-a instalat avanposturi pe dealul Ogoarelor. Batalionul 1 împreună cu o baterie de munte de 75 mm a intrat în Transilvania pe la Gropile Furcilor şi după ce respins pichetele de grăniceri a înaintat pe la cota 1153, dealul Grohotiş spre Porceşti. Ca un prim bilanţ: 12 soldaţi morţi si 25 răniţi.

La 27 august 1916, regimentul înaintează pe 3 coloa­ne pe direcţia satului Roşia; coloana din dreapta, batalionul 3 şi compania 1 a pe direcţia dealului Cosacul-Cornăţelpădurea Rotheberger-Nord-satul Roşia cu misiunea de a acoperi dreapta regimentului şi a învălui pe la E. rezistenţele pe care le-ar fi putut întîmpina celelalte coloane; coloana din centru şi batalionul 1 au respins un atac pe linia Cornățel; coloana din centru formată din batalionul 2 a acţionat pe linia Piscu Dărîmat-Roşia.

La ora 12 cele 3 coloane au ajuns în satul Roşia pe care l-au ocupat după o luptă scurtă, capturînd cu acest prilej 20 prizonieri. La ora 16, regimentul s-a îndepărtat spre dealul Bucata pe care l-au şi ocupat punînd avanposturi pe linia cotelor 540, 566 şi 513.

Operaţiuni militare importante desfăşoară şi în zilele de 28 şi 29 august 1916, pe direcţia: batalionul 1 - Daia-Roșia; batalionul 2 - Cornățel; batalionul 3 se constituie ca rezervă în spatele batalionului 1. După terminarea operaţiunilor desfăşurate pe flancul din stînga batalioanele 1 şi 3 se îndreaptă spre Cornățel, unde se întîlnesc cu batalionul 2 şi atacă la baionetă inamicul, care este nevoit să se retragă.

Pe 15 septembrie 1916, Regimentul 44 Infanterie şi batalionul 1 din Regimentul 1 Grăniceri rezistă eroic în faţa Diviziei 51 Honvezi dar după lupte purtate la baionetă se retrage la Vestem.

Batalioanele 2 şi 3 ale regimentului aflate pe înălţimele de la N. de satul Băiţa întărite cu detaşamentul condus de maiorul Lăzărescu trebuie să acţioneze de la N. la S. împotriva unor unităţi de elită germane trupele alpine de pe dealurile Cărbunari, Plăşii şi Vancei.

Detaşamentul format înaintează pe trei coloane, îl atacă pe inamic şi-l respinge spre V., îndepărtîndu-1 din defileu. În noaptea de 15 spre 16 septembrie 1916, are loc retragerea Corpului 1 de Armată prin defileu iar în acest context batalioanele 2 şi 3 împreună cu alte unităţi militare ocupă poziţii la punctul Colţi. În retragere are loc un episod dramatic şi în acelaşi timp înălţător: este salvat drapelul de luptă al regimentului. Iată ce se consemnează în jurnalul de operaţiuni: „La 12 noaptea, după ce ne împuşcasem alandala, au încetat focurile, şi atunci, decît să cadă scumpul şi sfîntul drapel... se putea sfînta pînză, adică chiar drapelul, am încins pe deasupra pe grănicerul Burtea Constantin, care în învălmăşeală se putea strecura mai uşor”, aşa cum de fapt s-a şi întîmplat, astfel încît drapelul a fost salvat.

Pe 19 septembrie 1916, regimentul ocupă sectorul dintre Colţi şi Suru; sînt răniţi: căpitanul Bîgu, sublocotenentul Teodrescu Haralambie şi 23 soldaţi. „La Colţi, trăgătorii noştri stăteau în şanţuri la un loc cu morţii care nu se puteau îngropa, pentru că îndată ce se ridicau, duşmanul trăgea asupra lor”. În zilele de 26-27 septembrie 1916 „eroismul grănicerilor a ajuns la jertfa supremă. Unul după altul, atacurile inamicului se sfarmă de zidul de granit, făurit de baionetele ostaşilor noştri”. (va urma) Dr. ION BĂLAN (Text reprodus din volumul ,,Preoți din episcopia Giurgiului, mobilizați în războiul pentru făurirea României Mari – 1916-1918”)

8

Vineri, 17 mai 2019

RM

Polemici«Controverse ,,Triunghiul Bermudelor” României: Servicii, Sörös, Înaltă trădare! (urmare din pag. 1) Adică, o trădare a acestor demersuri naționale! ,,De fapt, blocarea participării premierului și a miniștrilor la acest eveniment, dar și a acțiunilor preconizate să le desfășoare aceștia la summit, a avut un alt scop, și anume acela de a bloca demersurile noastre de a accede în Spațiul Schengen și de a se ridica MCV-ul”, consideră generalul.

Dar, acesta e vîrful aisbergului: generalul Dumitru Iliescu afirmă că scopul a slujit intereselor ,,hegemonice” ale unor state europene, interesate în blocarea României. ,,Partenerii noștri europeni care ocupă fără posibilitate de tăgadă poziția hegemonică, de lideri ai continentului nostru, sînt interesați de blocarea dezvoltării României pe multiple planuri, dezvoltare care le-ar crea probleme majore privind concurența pe piața internă, dar și pe alte diverse piețe”, arată Iliescu.

Aici apare intervenția acestor state: ,,Pentru a ne bloca dezvoltarea și a ne ține sub control și dominație au inventat diferite mecanisme, aplicabile doar nouă, nu și lor, au adăugat criterii doar pentru noi, criterii care nu au fost niciodată definite și explicite. Așa ne-am trezit peste noapte cu criteriile corupției, statului de drept, independenței justiției, cu MCV-ul, ca și condiții obligatorii de accedere în Spațiul Schengen, deși în Tratat sînt prevăzute doar criterii tehnice, valabile pentru toți, dar nu și pentru noi”, arată generalul Iliescu. Aceste observații pe care le expune generalul Dumitru Iliescu le-au făcut și liderii țărilor de la Vișegrad. ,,Ne-au catalogat ca o țară coruptă, deși la noi corupția nu atinge nici pe departe nivelul corupției de la ei, dar continuă să o facă pentru că îi avantajează. De fapt, sînt doar pretexte pentru a ne controla și a ne manipula”, spune generalul Iliescu. Mai mult, făcînd referire directă la ,,înalta trădare” a președintelui Iohannis, generalul Iliescu amintește declarația premierului olandez – cel care nu a spus adevăratul motiv pentru care batavii se opun aderării noastre la Schengen – ,,și anume că nu am vrut să le dăm lor pe nimic Portul Constanța, ca și alte obiective strategice intrate în zona lor de interes”. Aici, generalul Iliescu pune întrebarea-cheie: ,,Ce credeți că a făcut Iohannis cînd a aflat despre afirmațiile profund jignitoare ale premierului olandez? În loc să îi dea un răspuns ferm, usturător, așa cum de fapt merita (…), Iohannis, rînjind satisfăcut, l-a aprobat (…), a defilat din nou prin fața șefilor de stat și de guvern cu lozinca corupției din România, cu justiția mai puțin independentă și cu «statul de drept atacat continuu de Guvern și PSD»”. Asta, deși premierul Dăncilă îl rugase pe Iohannis să ridice la Summit problemele MCV-ului și Spațiului Schengen! În felul acesta, Iohannis a pus ,,la dispoziția celor ce nu ne vor binele, muniția necesară”, arată generalul, care întreabă: ,,A făcut-o din nepricepere, a făcut-o din prostie?”. Nu, a făcut-o cu bună știință, răspunde tot generalul – ,,cu reprezentarea clară privind afectarea intereselor fundamentale ale României, a făcut-o că așa i s-a cerut de către șefii săi din afară, de către cei care ocupă poziția dominantă în Europa, în frunte cu Germania”, afirmă Dumitru Iliescu. ,,Ce este asta dacă nu ÎNALTĂ TRĂDARE, domnule Iohannis?”, întreabă generalul Iliescu – o întrebare pe care ar trebui să o punem cu cea mai mare seriozitate!

Dar, situația e mai gravă, pentru că demer­ surile lui Iohannis sînt susținute de capi ai Serviciilor Secrete și… din afară, de o structură controversată! Iată alte date care uluiesc!

La începutul săptămînii, Mugur Ciuvică a făcut o dezvăluire de senzație, care aruncă în aer Serviciile și obligă Comisiile parlamentare să verifice informația. Concret, Ciuvică a confirmat declarația lui Liviu Dragnea despre coruperea premierilor PSD de către Iohannis, prin implicarea unor oameni din Servicii – și chiar a șefului SIE personal! ,,Le promite viitor şi stabilitate și apoi că trebuie să se rupă de partid, că trebuie să lucreze cu el, cu Cotroceniul, cu Serviciile, cu instituţiile de forţă”, a spus Dragnea, completînd: ,,Iohannis nu face singur,

are instrumente şi instituţii pe care le foloseşte, oameni pe care îi foloseşte”. Ce spune fostul șef de cabinet al președintelui României: Gabriel Vlase ar vizita-o frecvent pe Viorica Dăncilă pentru a o convinge să-l trădeze pe Dragnea! ,,De aia vine Gabriel Vlase de trei ori pe săptămînă la Viorica Dăncilă – să o convingă să i-o tragă lui Liviu Dragnea”. Ciuvică a confirmat și ,,schema de lucru” expusă de Liviu Dragnea – inducerea ideii că premierul ar putea guverna mai bine cu oamenii „sistemului”. ,,Îi spun premierului PSD să guverneze nu cu PSD, ci cu Gabriel Vlase și cu emisarii lui Eduard Hellvig”, a spus Ciuvică – sugerînd că și el are încredere în Viorica Dăncilă.

Bombă… sau ce?! Și nu e tot, fiindcă acum apare ultimul punct al triunghiului, cel mai puternic: George Sörös! Ei bine, pentru cei care se mai îndoiau de implicarea rețelei miliardarului în Opoziția anarhistă din România, recunoașterea a venit chiar din gura lui Rareș Bogdan, fistichiul cap de listă al PNL la europarlamentare, care a anunțat că PNL ”va prezenta cel mai serios, mai complet şi mai puternic program” – și a dat detaliul esențial - cine se află în spate: ,,Violeta Alexandru, împreună cu o echipă excepţională”!

Ei bine, Violeta Alexandru este unul dintre fondatorii Institutului de Politici Publice, unul dintre cei mai notorii beneficiari ai finanțărilor Sörös. De altfel, cunoscuta jurnalistă Simona Ionescu, redactor-șef la ,,Evenimentul Zilei”, a realizat o analiză de referință în care o indica pe Violeta Alexandru ca beneficiar al finanțărilor Sörös. ,,N-o să ne mai poată ataca nici cu faptul că nu vorbim mai mult despre ce vrem să facem”, spunea cu aplombul său cunoscut Rareș Bogdan, recunoscînd că singura ,,lumină” a (încă) principalei forțe a Opoziției vine de la echipa lui Sörös. Paranteză: Violeta Alexandru nu poate dovedi că are competențe în realizarea unui program; a urmat o facultate privată abia la 24 de ani și are două masterate la SNSPA, în zona de gogoși cu ,,guvernanţă şi dezvoltare instituţională”, sau ,,afaceri internaţionale şi managementul conflictelor”, de fapt, neocupînduse de așa ceva! Din CV-ul ei, publicat de Active News, rezultă două activități: PîrvulescuAsociația Pro Democrația și Sörös.

Revenind, gafa sau dezvăluirea lui Rareș Bogdan scoate la lumină că PNL este în mîna lui Sörös – ca și președintele Iohannis! Mai exact, șeful de facto al Comunităţii Naţionale de Informaţii, consilierul de stat Constantin Dudu Ionescu, este fondator al IPP, finanțat de Sörös.

Ionescu a mers în tandem cu Eduard Hellvig, directorul SRI, a cărui biografie se împletește încă din perioada studiilor cu ONG-urile lui Sörös.

Avînd în vedere că și Rareș Bogdan are legături strînse cu Hellvig, nu putem să nu ne întrebăm dacă alăturarea Ionescu – Hellvig – Violeta Alexandru – Rareș Bogdan nu înseamnă cumva că PNL și Iohannis au un ,,păpușar”, ca să-l citez pe Cozmin Gușă – și anume George Sörös. Mai ales că discursurile – ,,penalii, corupții, justiția” par a fi toate din zona unui ,,textier” cunoscut ca (foarte) apropiat al lui Sörös – Monica Macovei. În plus, să nu uităm contextul – Parlamentul European este o țintă a lui Sörös! Probele sînt la lumina zilei: miliardarul a comandat un studiu pentru a vedea care europarlamentari i-ar susține inițiativele – și, desigur, dorește să aibă cît mai mulți adepți acolo. Întreaga mișcare ,,neo-marxistă” (USR - Cioloș) îi susține ideile, iar, prin impunerea lui Rareș Bogdan, discursul PNL s-a schimbat în aceeași direcție – și, desigur, ,,programul” Violetei Alexandru, fost ministru în cabinetul Cioloș, va fi de aceeași coloratură. Deci, concluzia e clară: PNL+Iohannis+USR = Sörös.

Adăugați aceasta la cele spuse de Ciuvică și la acuzația argumentată de generalul Iliescu… și iată ,,Triunghiul Bermudelor” - în care România riscă să dispară… fără să înțeleagă cineva cum și de ce!... Da, sigur, sînt ,,speculații conspiraționiste”, e ,,propagandă rusă”, iar ,,Vadim bătea cîmpii”!

Din păcate, fiecare zi care trece, fiecare demers aduce confirmarea că această implicare antinațională există și domină tot mai autoritar România.

Traian Băsescu, agent AIVD? (2) Pe timpul guvernării Cioloș, au început să apară în spațiul public tot mai multe informații despre Olanda, despre opoziția ei în cadrul Consiliului Europei în a permite României intrarea în Spațiul Schengen. Motivul invocat oarecum neoficial de către olandezi este că ei vor Portul Constanța doar pentru ei. Care este, de fapt, problema lor? Cu un Port Constanța care nu este al lor, dar cu acces liber în Europa, Portul Rotterdam va înregistra un recul în ceea ce privește traficul de mărfuri. Și aici logica lor este destul de corectă. Traficul de mărfuri care vine din Orient se desfășoară pe traseul Oceanul Indian - Marea Roșie - Canalul Suez - Marea Mediterană. La Port Said, navele au de ales mai multe porturi de mare tonaj și trafic de mărfuri din Europa, respectiv cele din Anvers și din Rotterdam, Valencia, Marsilia, Genova sau Trieste.

Conform unui studiu, Constanța ocupă poziția 12 într-un clasament al porturilor de mare trafic de marfă, așa cum se observă în tabelul de mai jos, în timp ce Rotterdam conduce detașat.

Port

Țară

1. Rotterdam 2. Anvers 3. Hamburg 4. Marsilia 5. Bremen 6. Novorossisk 7. Valencia 8. Le Hâvre 9. Izmit 10. Primorsk 11. Trieste 12. Constanța 13. St.Petersburg 14. Genova

Olanda Belgia Germania Franţa Germania Rusia Spania Franţa Turcia Rusia Italia România Rusia Italia

Volum total de marfă (tone) 466,363 208,423 137,824 81,920 73,447 73,328 69,601 68,289 64,628 59,606 57,161 56,337 51,513 51,299

Întrebarea care se pune în acest caz este următoarea: cîte locuri va ,,sări” Constanța dacă are să existe o cale rutieră directă cu Europa de Vest și dacă noi, românii, sîntem în Spațiul Schengen? Cel puțin 4 locuri, dacă nu chiar mai mult.

Distanța maritimă dintre Port Said și Rotterdam este de 3.355 mile, adică aproape 8 zile la o viteză de 18 noduri, în timp ce între Port Said și Constanța distanța este de 1.017 mile, adică 2 zile și jumătate la o viteză de 18 noduri. Pentru comerț, mai ales dacă destinația finală a mărfurilor este zona central și est-europeană, Portul Constanța va avea de cîștigat, aducînd Tomisul în primele 8 porturi din lume ca trafic de mărfuri, fără nici un fel de problemă, asta în timp ce porturile din sudul și vestul Europei, inclusiv Rotterdam, vor scădea. Nu foarte mult, este adevărat. Păi va permite guvernul olandez să se întîmple așa ceva? Și cel belgian, de la Anvers, are să fie afectat. Lăsînd logica cifrelor la o parte, revenim la politicienii noștri măreți, pe care încă îi aplaudăm în loc să îi trimitem cît mai departe de aici. De ce joacă ei împotriva României și nu fac ceva cu infrastructura rutieră? De ce nu fac cumva să deblocheze situația cu Europa, jucînd puțin mai dur decît o fac în mod normal?

Are Olanda inflitrat în structurile de putere ale României un agent care să înfrîneze orice capacitate de dezvoltare a țării noastre pe tema relației comerciale a Portului Constanța cu Europa? A fost sau este încă Traian Băsescu agent al unei puteri străine, al Serviciului Secret olandez, AIVD? În prezent, Ambasada Olandei la București este extrem de activă și se implică prin diverse luări de poziție sau doar în vizite spontane, în deciziile Guvernului Dăncilă. În timpul mandatului președintelui Băsescu, acțiunile Ambasadei Olandei erau ceva mai discrete, în fapt, nici nu apăreau prea multe informații în spațiul public. Lăsînd la o parte ,,hîrjoneala” cu ,,războiul lalelelor”, sau al laptelui praf în ochi, acțiuni ce nu pot fi luate în serios. De curînd însă, de cînd la Cotroceni este un alt posibil agent, olandezii sînt ceva mai activi, fie prin declarații care depășesc cadrul misiunilor diplomatice, fie prin vizite ,,de lucru” în zona Executivului. Logica lucrurilor, dat fiind faptul că interesele Olandei în România par a fi destul de clare, indică faptul că liniștea din perioada Băsescu se datorează unei comunicări directe și discrete între factorii de răspundere români și olandezi, fără ca acest lucru să necesite luări de poziții în spațiul public.

Fie că avem sau nu dreptate, fie că Traian Băsescu este sau nu agent în slujba unei puteri străine, prin faptele sale, de a refuza să accepte că România are nevoie de autostrăzi, și asta încă din anii ’90, pe cînd era ministru pe la Transporturi, a făcut jocul altor țări, nu al României, și a încetinit într-un mod evident și cuantificabil dezvoltarea economică a țării noastre. Dacă mai adăugăm la ,,faptele de vitejie” și modul în care s-a făcut și încă se mai face Justiție în România, faptul că a cedat în mod conștient suveranitatea țării, la adăpostul unor declarații mincinoase, cum că, fără măsurile promovate de el, acum eram sub ocupație rusească, concluzia este evidentă și în totală contradicție cu misiunea pe care președintele țării, indiferent cine este el, o are atunci cînd o națiune îi acordă votul și, implicit, încrederea.

Toți politicienii români care, prin modul în care au acționat de-a lungul timpului, au adus prejudicii evidente țării trebuie să iasă în fața poporului și fie să își declare incompetența, fie să recunoască faptul că au acționat în interesul altor state sau organizații private străine. Și dacă nu ies ei de bună voie, să fie forțați cumva de către Serviciile române de Informații. Nu se poate ca toți ofițerii români de Informații, toți cei din structurile de forță, toți cei care au depus jurămîntul de a apăra această țară să fie cumpărați, corupți sau doar fricoși. Trebuie să existe și un ,,om fără chip”, ca acela din scandalul Watergate, care să ia problema în mîinile sale și, împreună cu un ,,Corado Catani” și cu o ,,Silvia Conti”, să curețe această țară de trădători. Fie că ei își spun miniștri, secretari de stat, directori prin ministere, deputați, senatori sau președinți. România poate să își recapete forța interioară doar dacă elimină acești șerpi nenorociți care s-au pripășit la sînul ei de mulți, poate de prea mulți ani.

Sfîrșit

RM

9

Vineri, 17 mai 2019

File de istorie • File de istorie Naționalismul modern Am să aduc la cunoștința dvs. o carte pe care am citit-o cu ceva ani în urmă, din care am selectat cîteva idei. Cartea, intitulată ,,Naționalismul modern”, aparține reputatului profesor și istoric Ioan Chindriș.

Dintre marile componente care alcătuiesc ființa istorică a poporului român, limba este, desigur, cea mai interesantă sub raportul analizei axiologice. Limba latină s-a impus atît de repede și de ușor, datorită conținutului cultural pe care îl purta și ca limbă ce sintetiza la acea dată esența întregii Antichități. Actul de naștere al națiunii române moderne, din prima jumătate a Secolului al XIX-lea, are ca apelativ cardinal problema limbii române și a rolului ei hotărîtor.

Apariția cărții este, în istoria noastră, un mesager timpuriu al structurării națiunii în sensul modern al acestui termen. Fără cărțile coresiene și Palia de la Orăștie, ar fi de neînțeles fenomenul renascentist din Secolul al XVII-lea. Succesul Cazaniei ține de caracterul ei puternic prozelit, ușor de manevrat la nivelul opțiunii minimale a țăranului religios.

Operele Școlii Ardelene contribuie la finisarea specificului națiunii române în ultimele decenii înaintea proclamării ei plenare în 1848.

Unirea românilor cu Roma de la 1700 a fost instituționalizată în structura Vaticanului la 1721, prin bula Rationi congruit, operă a doi Papi: Clemente XI și Inocențiu XIII. După alegerea sa, cel de al doilea ierarh unit ardelean, Ioan Giurgiu Patachi, a fost acceptat cu mare dificultate de români și sabotat la instalare de catolicii unguri din Ardeal. Rationi congruit este fundamentul juridic primar al Episcopiei greco-catolice de Făgăraș, ulterior Arhiepiscopia și Mitropolia GrecoCatolică de Alba Iulia și Făgăraș.

Un punct de cotitură în cariera lui Inochentie Micu-Klein l-a constituit editarea la noi în țară a manuscrisului de poezie latină, pe care l-a alcătuit în anii exilului de la Roma, copiind aproape integral o crestomație din 1583 a literatului italian Octavianus Fioravanti Mirandula. Biblioteca lui Inochentie MicuKlein este cea mai veche bibliotecă a unui român, după aceea a stolnicului Constantin Cantacuzino, și se încadrează perfect în familia bibliotecilor umaniste ale vremii. Două discipline creștine n-au putut fi niciodată despărțite prin schisma dintre Orient și Occident: patrologia și știința canoanelor bisericești. Micu-Klein a fost primul episcop al Făgărașului, care a avut răgazul și mijloacele de a organiza viața internă a diecezei, atît administrativ, cît și metodologic.

Prin Școala Ardeleană a avut loc ieșirea românilor ardeleni din Asia culturală și atașarea la Europa. Cea mai notabilă caracteristică aparte a luminismului românesc este puternica sa vocație creștină, cu întrezărirea ideii democratice. Marele Inochentie avea vocația păstorului genial și a politicianului înnăscut.

Cea dintîi carte religioasă în limba română apare la Blaj: Floarea adevărului (1750). Școala Ardeleană este opera preoților și dascălilor, fie că vorbim de sfera Blajului, fie de cea a Sibiului, Banatului, Oradei. Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior au fost clerici, călugări, dascăli vestiți ai vremii lor. O operă foarte importantă este Biblia de la Blaj (1795), scrisă de Samuil Micu.

Gheorghe Șincai este marele laic al constelației corifeilor. Împreună cu Samuil Micu, editează, în 1780, Elementa lingvae Daco-Romanae sive Valachicae.

Pe de altă parte, Elegia lui Gheorghe Șincai este o retrospectivă a propriei existențe, o autoelegie, nu din îndemnul de a se lăuda, ci de a justifica sensul unei vieți ajunse la apogeul vîrstei în condiții de exil și sărăcie. Șincai a mai făcut și alte încercări reușite pe tărîmul poeziei.

Petru Maior este vîrful de lance al Școlii Ardelene, a grăbit procesul de mixare a eforturilor culturale greco-catolice și ortodoxe în una și aceeași mișcare.

Este izvorul naționalismului românesc și al ideilor Revoluției de la 1848. Democrația românească s-a creat în Ardeal și s-a răspîndit din Ardeal, devenind bun istoric în această formă niciodată despărțită de idealul creștin. După judecata lui Nicolae Iorga, Petru Maior a fost etalonul și nominativul epocii sale, este un precursor al specificului național. Discursul luminist al lui Petru Maior este capul de unghi al concepției Școlii Ardelene. Asemeni lui Șincai, Petru Maior s-a întors cu un dublu doctorat în teologie și filosofie de la Roma. În realitate, ei aduceau, după expresia lui Papiu Ilarian, imaginea strămoșescului leagăn al românilor, atestatul de care aveau cu adevărat nevoie românii. Petru Maior ajunge protopop al Gurghiului, unde-i luminează pe români. Corespondează cu Ion Budai-Deleanu, un alt coautor al Supplexului. Maior este autorul viitoarei Istorii a bisericii românilor. Totodată, el acreditează celebra-i teorie a identității dintre limba română și latina vulgară. Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior și-a pus pecetea pe întreaga generație a anului 1848. Prin Lexiconul de la Buda, spiritul lui Petru Maior a răzbătut filologia clasică românească, influențînd-o profund.

Discursul de la Blaj al lui Simion Bărnuțiu creează, practic, naționalismul românesc. Rațiunea politică imediată a Discursului de la Blaj a fost evitarea unirii politice a Ardealului cu Ungaria. El spune: ,,Fără naționalitate nu e libertate și nici lumină nicăieri”.

La Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, națiunea română din Ardeal și-a proclamat independența, sub îndemnul discursului bărnuțian.

Naționalismul a iradiat de la Bărnuțiu pe două căi, prin două familii de discipoli. Prima familie aș numi-o școala lui Alexandru Papiu Ilarian, pragmatică și dură, preocupată de căile atragerii Ardealului în granițele României. A doua este Fracțiunea liberă și independentă de la Iași, formată din cei mai fideli admiratori ai lui Bărnuțiu, combătută de Titu Maiorescu în studiul Contra școalei Bărnuțiu. Mai aproape de filosofie decît de politică, acești discipoli au teoretizat pe urmele maestrului ideea măreției naționale românești, între granițele firești, care corespund regatului lui Burebista.

Discursul de la Blaj este un text viu și astăzi. Îl pot deschide cu folos toți cei interesați de destinul exemplar al Ardealului, fie ei români sau unguri. Profetul de la Blaj poate oferi răspunsuri surprinzătoare și pentru unii, și pentru alții.

Ideile politice, sociale și culturale ale lui Alexandru Papiu Ilarian se regăsesc în albia liberalismului de inspirație franco-germană, unde descoperirile de fond ale Revoluției Franceze se întîlnesc cu rațiunile sistematizate de Karl Rottek și școala sa. Alexandru Papiu Ilarian va aprofunda noțiunile de la 1848 în Istoria românilor din Dacia Superioară (1851-1852).

Alexandru Papiu Ilarian este influențat de francmasoni celebri ca Giuseppe Garibaldi, Nicolae Bălcescu și Ioan C. Brătianu.

Deși activează în Principatele Unite ca istoriograf și jurist, Papiu Ilarian rămîne totuși ardelean și atașat problematicii eterne a Ardealului. El voia să convingă că liberalismul numai național poate fi. Ca ministru de Justiție (1863) în guvernul Kogălniceanu, Papiu Ilarian a lansat legea privind secularizarea averilor mînăstirești. Nervii îi cedează și demisionează la 27 ianuarie 1864. Revine apoi ca procuror general la Curtea de Casație. Studiase dreptul la Cluj, Viena și Padova.

Alexandru Papiu Ilarian elaborează studiul despre responsabilitatea ministerială. Este răsturnat în noiembrie 1868, de către guvernul conservator al lui Dimitrie Ghica. Papiu se dovedește dușman al capitalului străin în România, opțiune pe care și-o secondează de un antimonarhism care vine de la Bărnuțiu. Va fi apărător al eroilor republicani de la Ploiești (1870): Candiano Popescu și maiorul Comian.

Cezar Bolliac îl demască drept... ungur, care nu s-ar numi Papiu, ci Papoyi. Ca la noi, la nimeni!

Deși mare român, George Bariț, care a elaborat forma primară a documentului în 1882, era artizanul pasivismului politic. Prin Memorandumul de la 1892, românii resping dualismul și uniunea cu Ungaria, în esența lor. Au fost tîrîți în fața instanței 20 de lideri naționali, practic întreaga conducere a Partidului Național Român, în frunte cu Ioan Rațiu, George Pop de Băsești și Vasile Lucaciu. I-au apărat străluciți juriști români și ai naționalităților din Ungaria. Au fost osîndiți la 31 de ani de temniță și uriașe cheltuieli de judecată. Cel mai grav a fost pedepsit Vasile Lucaciu, cu 5 ani de temniță. Au fost închiși la Vác și Szeged la 27 iulie 1894, dar grațiați de împărat după un an, la presiunea opiniei publice europene și la insistențele diplomatice ale regelui Carol I. Din eșec aparent, a devenit o mare victorie românească.

Cuvîntul ,,memorandum” este tocmai apelul la memorie, la aducere aminte. Acest mecanism mnemoistoric la românii ardeleni este proverbial, în forme ca: ,,Românul ține minte”, ,,Românul iartă, dar nu uită”. În Europa actuală, sînt două tendințe aflate în raport dihotomic: resurecția puternică a naționalismelor și năzuința unității Europei.

Naționalismul modern s-a născut odată cu amurgul luminismului și al imperiului limbii latine.

Spiritual, el se reclamă de la substanța proaspătă a ideologiei lui Johan Gottfried Herder, ilustrată mai ales în faimoasa lucrare Stimmen der Völker in Liedern (1778-1779). Politic însă, naționalismul modern este creația Revoluției Franceze. Naționalismele i-au creat pe Napoleon, Kossuth Lajos, Bismarck și Giuseppe Garibaldi.

Simion Bărnuțiu afirma că ,,libertatea cea adevărată nu poate fi decît națională”.

Națiunea engleză s-a născut din starea și conștiința insulară. Marea este tiparul acestei națiuni. Cea franceză s-a născut din coeziunea medievală în jurul regalității. Italienii și-au conștientizat istoria pe monumentele abundente ale Imperiului Roman: o națiune testatară. Națiunea ungară s-a născut din cultul aristocrației proprii, care de fapt s-a substituit națiunii.

Națiunea română s-a născut din limba română.

Acolo unde nu există un dușman natural, nu este naționalism. Foarte europeana Junime cultiva sau sprijinea cel mai vitriolant naționalism. Naționalismul antiunguresc al ardelenilor a jucat un rol crucial în făurirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. În ședința din 10 aprilie 1907 a Parlamentului de la Budapesta, deputatul român Alexandru VaidaVoievod a rostit următoarea poezie : ,,De la-nceput ați fost un neam nemernic, Nu știți chiar nici de unde-ați răsărit; Vedem atît : pentru această țară Voi diavoli furioși ați devenit.

De zece veacuri blestemate-i sugeți Ca ploșnițele sîngele din sîn Și, neuitînd nimic, răbdat-a multe, Căci ține totul minte-acest român”.

După stupefacția și zarva de rigoare, totul s-a topit în nepăsarea grofească a ungurilor, una din calitățile lor politice redutabile.

Nu mai sînt la modă naționalismele? N-ar fi exclus ca ele să-și dea ultimul puseu, sau cel puțin ultimul din acest început de secol și mileniu. Dar, între exacerbare și contestare, naționalismele actuale zguduie deocamdată viața Europei și a lumii. Vrem sau nu vrem, ele sînt creatoare de istorie.

Ing. Mircea Pîrlea Biblioteca Județeană Satu Mare Bibliografie: 1. Chindriș, Ioan – ,,Naționalismul modern”, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1996 2. Pîrlea, Mircea – ,,Caiet de recenzii, note, comentarii, volumul al XVIII-lea”

10

Vineri, 17 mai 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ienăchiță și Alecu Văcărescu, stihuitori cu sîngele fierbinte

pricopsi cu un băiat, Iancu, și el un răsfățat al muzelor, și două fetițe nespus de încîntătoare. Bărbat frumos, și tînărul e atras spre preacurvie cînd pe ascuns, cînd pe față, necăjindu-și rău consoarta. Iată-i portretul făcut de același Anton Chladek și comentat Cine se mai încumetă să alcătuiască arborele trimite cîțiva ani buni în surghiun de Corneliu Șenchea în cartea sa: genealogic al poeților Văcărești trebuie să cerceteze cu la Rodos, Filipopole și Rusciuk. ,,Purta mustață și barbă și făcea atenție și volumul ,,Amărîte și vesele vieți de jupînese Acolo avea să aștepte înfrîngerea versuri galante pentru frumoasele și cucoane”, de scriitorul moldovean Constantin Gane. lui Mavrogheni în fața austriecilor bucureștene, versuri pe care le De acolo va afla că, prin Secolul al XVII-lea, trăia la Iași conduși de prințul de Saxa-Coburg cîntau apoi lăutarii pe la ospețe un boier pe nume Enachi Grămăticul, zis așa pentru că pînă se va întoarce la București, ori pe sub balcoanele jupînițelor era un ,,spudos”, adică un om învățat, și avea o bibliotecă continuîndu-și berbantlîcurile des­ tinere”. Inimă largă, Alecu nu-și grecească, lucru puțin obișnuit pe vremea aceea. Cînd pre care lumea începuse să-i scoată nelija nici consoarta: ,,Ele ’ncotro i-a venit sorocul, el s-a însurat cu Catrina, care se trăgea vorbe: ,,Ce mai boier Enăchiță!/ m-oi duce/ Tot patimi mi-o aduce/ din Cantacuzinii munteni. Din căsătoria lor, au rezultat Binecuvîntat să fie/ Pe nici una Norocul cel amar./ Ș-a le coprinde două fete – Maria și Sanda. Catrina mai avea un băiat, pe n-a lăsat-o fecioară./ Ei, e și asta toate/ O inimă nu poate,/ - De hier Ion, dintr-o căsătorie anterioară cu vistiernicul Enache o faptă boierească!”. fie măcar/ Au amorțit simțirea/ Neculce, care murise la puțin timp după nașterea fiului Fire romanțioasă, Ienăchiță (al S-au înmulțit mîhnirea/ Și văz că lor. Acesta avea să fie viitorul mare cronicar Ion Neculce, cărui portret, cunoscut de toată mă opresc./ A mă-ndoi cu firea,/ ajuns, mai tîrziu, sfetnic de taină al domnitorului cărturar lumea, a fost realizat cu măiestrie Că-mi va lipsi mîhnirea/ Nicicum Dimitrie Cantemir, dar și cumnat. de pictorul ceh Anton Chladek) nu socotesc./ Elenco ș-Aleco au Mai departe, ne interesează că, pe la 1707, jupînița a lăsat posterității cîteva poezii amor amîndoi”. Sătulă de acest Sanda s-a măritat cu boierul Done din Țara Românească. care, în zilele noastre, nu mai au joc, în cele din urmă, nefericita Om de treabă, boierul Done a avut cu soața lui doar 2 nici o valoare pur estetică, dar, soață va cere divorțul, atîtea cîte Alecu Văcărescu copii, Catrina și Constantin. Nu știm ce-a făcut mai fără dinastia Văcăreștilor (sau Ruxandre și Marii îi înnegriseră departe Constantin, mai mult ca sigur că s-a pierdut prin ,,dimineața poeților”, cum bine sufletul. lume. Știm însă că jupînița Catrina, nepoata grămăticului a spus-o Eugen Simion), poezia de azi n-ar fi existat: Dar Alecu, mergînd pe urmele părintelui său, se va Enachi și a cronicarului Ion Neculce, s-a măritat cu ,,Într-o grădină”, ,,Amărîtă turturea”, ,,Turturica”, amesteca și în politică. Spre sfîrșitul Secolului al XVIIIȘtefan Văcărescu, fiul devotatului vel-clucer Enachi ,,Zile ce-oi fi viu”, ,,Spune, inimioară”, ,,Trandafirul”, lea, influențată de ecourile Revoluției Franceze de la Văcărescu, cel descăpățînat la Stambul în 1714 odată cu ,,La o întristare”, ,,Testament”.

1789, precum și de ascensiunea glorioasă a lui Napoleon domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu și cei 4 fii Și dacă vodă Moruzi a mai închis ochii la afronturile Bonaparte, boierimea din București era împărțită în ai săi.

Văcărescului, spuse la beție sau două tabere: unii care simpatizau cu francezii și cîntau Din această unire (Catrina + la supărare, nu i-a putut trece cu pe ulițele orașului ,,Marseieza” și ,,Ça ira”, iar alții Ștefan = love) avea să se nască vederea coarnele puse dimpreună care rămăseseră alături de turci. Însuși noul domnitor un prunc pe nume Ienăchiță cu Zoe, prea iabrașa lui doamnă. Hangerliu pusese să se răspîndească pe străzile Văcărescu, deloc blînd și mititel, Ienăchiță bătea spre 60 de ani, Bucureștilor zvonul că turcii înăbușiseră revoluția și care, cum se vede, va purta numele dar asta nu-l împiedica să-și dea îl împușcaseră pe Napoleon. Firesc, conu’ Alecu a bunicului după tată (descăpățînatul, întîlnire și cu doamna țării în marșat pe lîngă francezi, punînd umărul la înființarea dacă ați uitat) și al străbunicului foișorul de la marginea ,,parcului unei partide filo-franceze, sîmburele viitoarei Partide după mamă (grămăticul). Spre engelezesc” al marelui ban Nicolae Naționale de nuanță liberală, condusă de Ion Cîmpineanu informarea celor porniți să ridice Dudescu, dar și cu fiica mai tînără și adepta Revoluției de la 1848 și a Unirii de la 1859. sprînceana a mirare, dumnealui a banului, după cum glăsuia un Știind că va fi mazilit, Moruzi găsi de cuviință să dea o Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) cîntec de odinioară: ,,Ienăchiță ultimă lovitură dușmanilor săi Văcărești poruncind să fie este întîiul mare poet al nostru de Văcărescu/ Șade-n poartă la arestat Alecu și dat pe mîna turcilor, care n-au întîrziat factură iluministă, care a crezut Dudescu/ Cu antereu de atlaz/ să-l ucidă. în ceva pe vremea cînd nu se știa Moare doamna de necaz./ Cu Dar fiul cel mare al lui Ienăchiță a rămas în posteritate mai nimic despre poezie (,,Într-o hangher de Corasan,/ Doamna și cu alte poezii de amor, compuse în stil anacreontic, grădină,/ Lîng-o tulpină...”) și trece în rădvan,/ În rădvanul de un raționalism lăcrimos, agreat în epocă, dar care despre Sfînta Limbă Românească aurit/ Cu tot coșul poleit./ Ocolit lui G. Călinescu îi provoca zîmbete îngăduitoare. Iată, (,,Gramatica” de la 1797). de cihodari,/ Tras de patru de exemplu, poezia ,,Oglinda”: ,,Oglinda cînd ți-a Ienăchiță Văcărescu Secolul al XVIII-lea, secol harmăsari,/ Trece des și mi-l arăta/ Întreagă înfățișarea ta,/ Atunci și tu ca mine/ eminamente fanariot (1711, bătălia privește/ Că cu foc ea mi-l iubește./ Te-ai închina la tine...”. Sau: ,,Trandafir norocit”, ori de la Stănilești – 1821, revoluția lui Tudor Vladimirescu), Ienăchiță stih îi face/ Că domnița mult îi place,/ Stih ,,De lacrimi vărs pîraie”: ,,De lacrimi vărs pîraie/ De a adus Bucureștilor, pe lîngă lăcomia boierilor, cu liubov înfocat/ Ș-o dezmiardă-n lăudat/ Boier astfel groaznică văpaie/ Și oftături adese/ Din sufletu-mi generatoare de îmbogățiri rapide, și renumele de oraș al ca un brad/ Nu se află-n Țarigrad/ El cu doamna s-ar îmi iese./ Cînd nu te văd am chinuri,/ Iar cînd te văd, păcatelor carnale. Și după cum ne informează istoricul lovi/ Dacă Domnul ar muri”. (După cum stau lucrurile, leșinuri...”.

Corneliu Șenchea în cartea sa, ,,Bucureștii romantici cei doi iubeți se ,,loviseră” fără să mai aștepte moartea PAUL SUDITU între veacul fanariot și Belle Epoque” (2019), dintre domnitorului.) toți boierii, curajoși opozanți ai regimului fanariot, dar Și ce greu a fost lovit vodă în mîndria sa cînd i-a căzut căzuți în păcatul preacurviei, spătarul cărturar Ienăchiță în mînă un bilețel de amor, în acrostih, al tomnaticului Văcărescu era cel mai dihai și mi-i întrecea pe toți. îndrăgostit către soața sa de numai 35 de primăveri: Un bărbat și o femeie Opulența și desfrîul afișate în casele sale de pe ,,Zilele ce oi fi viu/ Vrednic aș vrea ca să fiu/ Oftînd ca Podul Mogoșoaiei (pe locul actualului Palat CEC) să te slăvesc,/ Dar cum poci să îndrăznesc?/ Iscusit aș v Un bărbat fără nevastă nu este decît pe ju­ demonstrează, cu vîrf și îndesat, că viteazul și iubețul trebui/ Să fiu să poci zugrăvi/ Chipul tău care dă rază/ mă­tate om. PROVERB ENGLEZ poet se dădea în vînt după luxul cel mai orbitor și Soarelui și-l luminează/ Oi putea oare vreodată,/ Pîn’ nu v Se ține un taur de coarne, un bărbat plăcerile vieții, însușiri pe care le-a transmis și urmașilor merg pe lume-ailalată,/ Măcar pe scurt să-ți vorbesc/ de cuvînt și o femeie de cămașă. PROVERB săi Alecu, Nicolae, Iancu și Elena, poeți talentați, dar Să vezi cum mă chinuiesc?/ Oftările-mi sărcinează/ BELGIAN și iubitori de viață fierbinte. Ienăchiță a fost însurat de Pieptul, viața-mi scurtează/ Răpus viaț-oi avea/ Numai 3 ori, dar nu din vina lui, ci a soțiilor care i-au murit Sixul cînd o vrea!”. v Cine are fată, îmbătrînește repede. PRO­ de tinere. Spiritul de veșnic opozant al fanarioților, În aceste condiții, fanariotul Moruzi, revenit a VERB TURCESC manifestat de Ienăchiță toată viața, s-a îndreptat, cu doua oară pe tron, a poruncit arestuirea și mai apoi v Mai ușor împac Europa decît două femei. precădere, împotriva domnitorilor Nicolae Mavrogheni otrăvirea răscoptului berbant de către un oarecare doctor LUDOVIC AL XIV-lea și Alexandru Moruzi pe care nu se ferea să-i numească Hristodor... v Femeia e ca pisica: se lipește de cine o în public ,,proști și la fire, și la gîndire, și la simțire”, *** mîngîie. MIHAIL ȘOLOHOV precum și ,,pozne ale firii”. (Aidoma cronicarilor Rămas în scaunul Țării Românești și după moartea moldoveni Miron și Velicio Costin, și ei slobozi la lui Ienăchiță Văcărescu, răzbunarea domnitorului v Femeia cea mai virtuoasă poate fi și cea mai gură cînd venea vorba despre domnitorul Constantin Moruzi avea să cadă doar asupra lui Alecu, fiul acestuia, voluptoasă. MIHAIL KOGĂLNICEANU Cantemir, neștiutor de carte, fapt pentru care au plătit cu la fel de talentat în arta versificației și cu sînge la fel de v Femeile neglijate sînt adevărați vulcani sub capul; ceea ce se va întîmpla și cu poetul nostru, după fierbinte. Însurat de tînăr cu o Elenă de 14 ani din neamul cenușă.

CLAUDE SPAAK cum vom vedea.) Pentru început, această atitudine îl va bogat al Dudeștilor, Alecu Văcărescu (1769-1798) se

Artificii

RM

11

Vineri, 17 mai 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (19)

Strania misiune a lui Rudolf Hess (8)

Nota lui Haushofer despre întîlnirea cu Hess continua astfel: „În ochii englezilor – am admis eu –, dl.

V. R[ibbentrop] are acelaşi rol cu Duff Cooper, Eden şi Churchill în ochii germanilor. Chiar şi englezii care mai înainte fuseseră favorabili Germaniei erau încredinţaţi că – din motive pur tendenţioase – el îl informase greşit pe führer despre Anglia şi ca era în cea mai mare măsură răspunzător de dezlănţuirea războiului. Dar, am subliniat eu, respingerea oricăror contacte de către englezi a devenit mai puţin o chestiune de persoane, cît o luare de poziţie fundamentală.

Cu toate acestea, mi s-a cerut să indic persoane care ar putea servi pentru eventuale reluări de contact. Dintre diplomaţi l-am menţionat pe ministrul O’Malley, de la Budapesta, fostul şef al secţiei pentru sud-est de la Foreign Office, un om abil, dar poate fără prea mare influenţă, mai ales din cauza vechii lui simpatii faţă de Germania ; pe sir Samuel Hoare, în rezervă la Madrid, la care, fără să-1 cunosc personal, aş fi putut obţine acces imediat; şi, în sfîrşit, pe cel mai interesant dintre toţi, pe Lothian, ambasador la Washington, cu care întreţineam de ani de zile relaţii personale şi care, în calitatea lui de membru al înaltei aristocraţii şi din cauza spiritului lui foarte independent, era fără doar şi poate în măsură să facă un demers îndrăzneţ... dacă ar fi putut fi convins că o pace, fie ea chiar neconvenabilă şi nesigură, ar fi fost mai bună decît un război, convingere la care el n-avea să ajungă decît după ce avea să constate cît de nefundamentate erau speranţele engleze în legătură cu America.

Acest lucru nu putea fi însă apreciat decît de la Washington, şi nu din Germania. Ca ultimă posibilitate am menţionat o întîlnire pe care aş fi putut s-o am personal, pe teritoriu neutru, cu cel mai intim dintre toţi prietenii mei englezi: cu tînărul duce de Hamilton, care avea acces la toţi oamenii marcanţi din Londra, chiar la Churchill şi la rege.

Am subliniat, totuşi, dificultatea de a se stabili un contact şi am repetat convingerea mea că totul era sortit eşecului, oricare ar fi fost mijlocul de apropiere.

Rezultatul convorbirii a fost că H. mi-a promis că va studia foarte serios chestiunea, încă o dată, şi că avea să mă prevină în cazul cînd urma să acţionez.

Pentru această situaţie extrem de delicată şi pentru eventualitatea în care ar fi trebuit să călătoresc singur, am cerut instrucţiuni foarte precise şi de la cea mai înaltă autoritate. În urma acestei convorbiri am rămas cu impresia foarte netă că führerul nu fusese pus în prealabil la curent şi că probabil n-aveam să mai aud vorbindu-se nimic despre această misiune atîta timp cît adjunctul lui şi el n-ar fi izbutit să se pună de acord”.

Se ştie astăzi că mecanismul pus la punct de bătrînul cît şi de tînărul Haushofer şi de Hess a fost încununat de succes: mesajul a ajuns la destinatarul său. Ducele de Hamilton a fost convocat de directorul Serviciului de Informaţii din cadrul aviaţiei britanice, care i-a vorbit de scrisoarea lui Haushofer. S-a discutat şi trimiterea lui Hamilton la Lisabona. Dar chestiunea trebuia pusă în discuţia cabinetului de război. Hamilton n-a mai auzit vorbindu-se nimic despre această problemă.

Tăcerea britanică a constituit cu siguranţă o mare decepţie pentru Rudolf Hess. Au trecut săptămîni, apoi luni. Perspectiva unui atac împotriva U.R.S.S. devenea din ce în ce mai iminentă. Acesta era lucrul de care se temea cel mai mult Haushofer: lupta pe două fronturi. Şi, fireşte, Hess, care era discipolul lui, se temea de acelaşi lucru. Într-o bună zi, Haushofer i-a povestit lui Hess ce visase el timp de trei nopţi la rînd. Parcă îl văzuse pe Hess pilotînd un avion, apoi stînd întrun castel mare, împodobit cu tapiserii scoţiene. Hess a fost puternic impresionat. Nu era oare Haushofer, în ochii lui, un vizionar? Şi nu avea, într-adevăr, ducele de Hamilton un castel în Scoţia? La 9 iunie 1941 adjunctul führerului a încercat să-i explice englezului sir John Simon gîndurile lui din perioada aceea: „Atunci mi-am spus: «Acum e momentul să-ţi pui proiectul în aplicare, căci daca te-ai duce în Anglia, călătoria aceasta ar putea constitui pentru englezi ocazia să înceapă tratative fără să-şi ştirbească prestigiul». Nemaivorbind despre condiţiile acordului, aveam sentimentul că era nevoie să fie învinsă o neîncredere generală.

Stadiul şi caracteristicile cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în anii 1938-1965 (8) 2. Realizări ale ştiinţei şi tehnologiei cu impact crescînd economic şi social la nivelul țării (6) 1963. Ia fiinţă Termocentrala de la Iernut (jud.

Mureş), amplasată între comunele Cuci şi Iernut, folosind, pentru prima dată în ţara noastră, gazul metan drept sursă de producere a energiei electrice. Începînd cu un grup generator de 100 MW, primul de această mărime din România la acea dată, termocentrala a ajuns în 1967, prin adăugarea de noi grupuri generatoare de 100 şi 200 MW, la o putere totală instalată de 800 MW. În acelaşi timp, Centrala de Termoficare „23 August” din Bucureşti şi Hidrocentralele Roznov I şi Roznov II de pe Bistriţa (de cîte 14 MW fiecare) încep să producă energie electrică.

- Sînt date în funcţiune combinatele avicole de tip industrial de la Mihăileşti (jud. Giurgiu), pentru păsări de reproducţie, selecţie şi producătoare de ouă, de la Oradea, pentru păsări producătoare de ouă, şi de la Titu (jud. Dîmboviţa), pentru pui de carne.

1963 - 1966. După terminarea Hidrocentralei de la Stejarul - Bicaz, în 1960 au fost realizate pe Rîul Bistriţa, în aval, pînă la vărsarea acestuia în Siret, încă 12 hidrocentrale (7 pe teritoriul judeţului Neamţ şi 5 pe teritoriul judeţului Bacău), însumînd o putere de 244 MW. Primele trei: Pîngăraţi (23 MW - 1964), Vaduri cea mai mare (44 MW - 1966) şi Bitca – Piatra Neamţ

(11 MW - 1964) sînt situate în regiunea montană şi au lacuri de acumulare (în total 21 milioane m3 apă), celelalte fiind dispuse pe canalul de derivaţie al Bistriţei în depresiunea subcarpatică: Roznov I (14 MW) şi Roznov II (14 MW - 1963). Zărneşti (14 MW), Costişa (14 MW) şi Buhuşi (11 MW - 1964), Racova (23 MW) şi Gîrleni (23 MW - 1965), Bacău I (23 MW) şi Bacău II (30 MW- 1966).

1964. Instalaţia de foraj românească 3 DH - 200 este premiată cu medalia de aur la Tîrgul Internaţional de primăvară de la Leipzig.

- Se stabileşte conectarea sistemului energetic naţional cu sistemul similar din R.S.F. Iugoslavia, continuat în 1965 cu cel din R.P. Ungară şi în 1967 cu cel din R.P. Bulgaria.

1964 - 1965. Intră în producţie exploatările miniere de la Leşu Ursului (jud. Suceava), în 1964, şi de la Moldova Nouă (jud. Caraş-Severin), în 1965, pentru extragerea minereurilor complexe neferoase. În vederea transportului minereului din zăcămîntul de la Leşu Ursului s-a săpat în Muntele Aluniş un tunel de 6075 m lungime, cel mai lung tunel minier din țara noastră.

1965. Încep să funcţioneze Uzina de Alumină de la Borş - Oradea, care foloseşte bauxita extrasă din Munţii Bihorului, și Uzina de Aluminiu Electrolitic de la Slatina, care, prelucrînd alumina de la Oradea, produce aluminiu turnat în blocuri, în bare, în plăci sau trefilat, precum şi aliaje de aluminiu (siluminiu).

Era extrem de greu de luat o hotărîre. N-aş fi reuşit deloc dacă n-aş fi avut în permanenţă în faţa ochilor imaginea unui şir interminabil de sicrie de copii care defilau, urmate de nişte mame în lacrimi, atît englezoaice cît şi germane, şi a unui alt şir de sicrie în care se aflau mame, urmate de copii care le jeleau”.

A venit apoi ziua în care Hess s-a hotărît. A dat explicaţii şi cu privire la acest moment: el a ajuns „treptat la ideea de a slăbi ostilitatea îndîrjită a britanicilor printr-un gest excepţional şi spectaculos”.

El voia, şi i-a spus asta textual într-o scrisoare lui Albrecht Haushofer, „să taie nodul gordian”. Bătrîna englezoaică de la Lisabona, luările de contact secrete cu ducele de Hamilton, toate astea erau de domeniul trecutului. Hess renunţase la intermediari. Avea să plece el însuşi în Anglia, avea să se ducă la ducele de Hamilton şi avea să ceară să fie condus de către el în faţa primului-ministru, Winston Churchill, şi în faţa regelui George al Vl-lea.

***

În ianuarie 1941, într-o după-amiază, Hess i-a cerut aghiotantului său, căpitanul Karlheinz Pintsch, să-1 însoţească la aerodromul din Augsburg. În apropiere se aflau şi uzinele „Messerschmitt”. Hess era prieten cu Willi Messerschmitt; îl cunoscuse în timpul războiului din 1914. Hess împrumuta cu regularitate de la acesta cîte un aparat şi zbura prin regiunea Augsburg: – E singura mea recreare – spunea el.

A fost astfel unul dintre primii care au încercat faimosul ,,ME 110”, care avea să provoace atitea distrugeri în apărarea aliată. Obiectase chiar faptul că raza de acţiune a acestui tip de aparat nu este suficient de mare. La cererea lui expresă, fusese adăugat un rezervor de benzină suplimentar. În după-amiaza aceea Hess sosise la aerodrom cu o valijoară.

– Azi o să zbor mai mult – i-a spus el lui Pintsch. Şi a scos din buzunar două plicuri pe care le-a dat aghiotantului său. Unul dintre ele urma să fie desfăcut de Pintsch dacă Hess nu s-ar fi înapoiat în răstimp de patru ore. Pe cel de-al doilea, aghiotantul trebuia să-l dea führerului: „în mînă”, a subliniat Rudolf Hess. (va urma) ALAIN DÉCAUX - În Capitală începe construcţia Fabricii de Elemente pentru Automatizare, unitate reprezentativă a industriei electrotehnice din ţara noastră, şi intră în funcţiune primul grup de 50 MW la Centrala Electrică de Termoficare (C.E.T.) Bucureşti -Sud. - Este realizată prima combină românească pentru cereale, C-1, care funcţiona numai tractată de un tractor.

Ulterior, agricultura românească foloseşte un număr foarte mare de tipuri de combine autopropulsate, printre care: C-12, pentru cereale cu o productivitate de trei ori mai mare; CP-12, pentru lucrări pe terenuri în pantă, medaliată cu aur la tîrgurile internaţionale de la Brno şi Zagreb, etc.

De subliniat că realizările ştiinţifice și tehnice autohtone din anii 1945-1965, în ansamblul lor, au avut un rol important, aşa cum s-a precizat la începutul studiului, atît în modernizarea structurii şi în eficientizarea economiei, cît şi în dezvoltarea vieţii interne şi externe independente a României. De relevat, de asemenea, că în anul 1989, ca urmare a promovării și în a doua etapă postbelică,1966-1989, de către statul român a aceleiași strategii economice naționale de dezvoltare orientată spre creștere și competitivitate, înfăptuită într-un ritm accentuat, pe baza și cu aportul determinant al realizărilor tehnico-științifice autohtone și a resurselor națiunii noastre, România s-a ridicat la stadiul de țară industrial-agrară, cu o industrie dezvoltată și o agricultură cu producții ridicate, competitivă pe arena internațională, independentă și suverană în raporturile economice și tehnico-științifice cu toate celelalte țări ale lumii.

Sfîrșit Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Restanele i pierderile Centenarului (15) Statul romn i cultura naional (3) Paznici în lanul de cultură În cel de-al treilea episod al subiectului ,,Statul român și cultura națională” voi face o introducere subiectivă, generată de întîmplări personale, cu putere de generalizare la nivel național. Pentru că nu exagerez nici cît un bob de mazăre, voi derula împrejurările care mi-au format aceste convingeri, dincolo de ceea ce bănuim cu toții că se întîmplă într-o instituție de cultură, cum ar fi – de pildă – un muzeu, o casă memorială, o expoziție. Întîmplările de mai jos au avut loc vara trecută, cînd – așa cum procedez de mai mulți ani – purced într-o excursie cu mașina prin țară, alegîndu-mi, din vreme, un itinerar cu obiective clare, care merită vizitate. Am ajuns la această practică după ce, colindînd un număr însemnat de țări din Europa (care, nimic de zis, miau încîntat privirea și mi-au îmbogățit cunoștințele), mi-am dat seama că aici, în România, sînt atîtea locuri care merită văzute (sau revăzute), poate cu prioritate față de alte țări de pe bătrînul continent.

Pentru a demonstra autoritatea și disponi­bilitatea în aprecierea și interpretarea unui astfel de fenomen, voi prezenta cîteva date-reper, reținute din voiajul amintit: în două săptămîni am parcurs, împreună cu soția, peste 2.000 de km, pe un itinerariu de excepție, care ne-a dezvăluit uluitoare frumuseți naturale și diverse comportamente umane: București – Buzău Întorsura Buzăului - Tîrgu Secuiesc – Onești – Bacău – Vaslui – Iași - Tîrgu Frumos – Botoșani – Dorohoi – Suceava – Fălticeni - Gura Humorului - Cîmpulung Moldovenesc - Vatra Dornei – Bistrița – Reghin Ibănești (vă amintiți de reportajul ,,Acasă la Mihăilă Cofariu”) - Tîrgu Mureș – Sibiu - Rîmnicu Vîlcea – Pitești - București. În acest drum am traversat 271 de localități (dintre care 9 capitale de județ), am vizitat 36 de obiective (culturale, religioase, sociale, istorice), și am făcut peste 600 de fotografii. În acest tablou vizual, trecînd prin locuri încărcate și onorate de memoria unor personalități de seamă ale culturii românești, nu puteam rata obiective precum: Casa Memorială ,,George Bacovia” – Bacău, Casa Memorială (și mormîntul) ,,Elena Cuza” – Solești, Vaslui, Palatul Culturii, Muzeul Unirii, Bojdeuca ,,Ion Creangă”, Casele Memoriale ,,Mihail Sadoveanu”, ,,George Topâr­ ceanu” – toate la Iași, Castelul Strudza-Miclăușeni, Casa Memorială ,,Vasile Alecsandri” - Mircești, Palatul A. I. Cuza - Ruginoasa, ,,Muzeul Răscoalei de la 1907” - Flămînzi, Casa Memorială ,,George Enescu” - comuna George Enescu, Muzeul de Artă ,,Ion Irimescu” - Fălticeni, Casa Memorială ,,Nicolae Labiș” - Mălini, Casa Memorială ,,Andrei Mure­ șeanu” - Bistrița, Casa Memorială și Complexul

Ruinele Conacului, văzute din exterior

Mormîntul Elenei Cuza (centru) Memorial ,,Liviu Rebreanu” - comuna Liviu Rebrea­ nu, Muzeul Grăniceresc - Năsăud, Castelul Teleki Gornești, Mureș...

La fiecare din aceste obiective (culturale și turistice, în același timp) se aflau, în slujba vizitatorilor, una sau mai multe persoane îndeplinind o funcție bine definită, fie că se chemau custode, ghid sau îndrumător – aceea de a-i conduce pe oaspeți prin perimetrul cultural respectiv, cu explicațiile de rigoare, în așa fel încît oamenii să plece de acolo cu o înțelegere și o interpretare rezonabile asupra celor văzute și auzite. Cu ce concluzii m-am întors din această experiență de neuitat? Cum comentam și în articolul anterior diferența dintre teorie și practică, astfel de meteahnă am constatat și de data aceasta.

Desigur, nu peste tot. Îmi voi aduce aminte cu plăcere de vizitarea muzeului Unirii din Iași (unde am primit cele mai autorizate explicații chiar de la directorul acestei instituții, doamna dr. Aurica Ichim), a Casei Memoriale ,,George Enescu”, a Muzeului de Artă ,,Ion Irimescu”, din Fălticeni (explicații cu adevărat profesioniste, prezentate de doamna Rita Oarză, conservator de artă), a Casei Memoriale ,,Nicolae Labiș”, a Complexului ,,Liviu Rebreanu” (custode, domnul Valer Inovan), a Muzeului Grăniceresc din Năsăud.

Despre acești oameni minunați – numai cuvinte de laudă (lăsate mărturie de mine și în Cărțile de onoare ale acestor instituții). Cu zîmbetul pe buze, cu tact și răbdare, demonstrînd cunoștințe aplicate la ceea ce urma să vizităm, acești îndrumători de muzee și case memoriale își merită locul pe care îl ocupă în societate, și merită stima noastră, pe care nu ar trebui să le-o arătăm cu zgîrcenie. Ce facem, însă, cu partea cealaltă a paharului – partea goală – care știrbește munca onorabilă a majorității colegilor lor. Exemple. Castelul Sturdza-Miclău­ șeni: îi poți da ocol de cîte ori vrei, urci pe scări și constați că ușile sînt încuiate, te poți plimba prin pădurea magnifică și poți încerca să bei o apă minerală la chioșcul de la intrare, dar, fără succes – acesta fiind închis. În final, pleci cu notițele pe care ți le poți lua după un înscris de la intrarea închisă; Mircești – Casa Memorială ,,Vasile Alecsandri” (marele poet moldav, ajuns ministru de Externe în Guvernul Cuza). De cum am pășit pragul casei din Mircești, ne-a luat în primire o doamnă, care părea deranjată de vizita noastră inopinantă. După ce a avut grijă să ne ia banii la intrare, s-a ținut scai după noi, prin camere, dar nu pentru a oferi explicații (n-a scos nici un cuvînt despre poet), ci pentru a ne supraveghea să nu cumva să facem fotografii, de parcă ne-am fi aflat într-un obiectiv NATO!; Fălticeni – Casa Memorială ,,Mihail Sadoveanu”: deși drăguță și amabilă, domnișoara ghid s-a

dovedit a fi ,,plantată” acolo mai mult ca decor, fiindcă explicațiile voluntare au fost inexistente, iar provocărilor la dialog, încercate de mine, pe teme majore din opera Ceahlăului literaturii românești, cum ar fi înțelegerea actuală a romanului ,,Mitrea Cocor”, nu le-a putut face față; Gornești de Mureș – Castelul Teleki: după ce ne-a întîmpinat cu o curte neîngrijită și cu lacul acoperit, în mare parte, de vegetație uscată, intrată în putrefacție, în interior am avut ghinionul să ne suprapunem cu un mic grup de vizitatori maghiari, care ascultau explicațiile, bineînțeles, în limba lor maternă, noi mulțumindune doar cu privitul; am lăsat în urmă Bacăul cu Casa Memorială ,,George Bacovia” – poetul toamnelor reci și ploioase. Aici nu am nici o observație asupra modului de ghidare și de explicații, în timpul vizitei, pentru simplul fapt că aceasta nu s-a produs – Casa Memorială fiind cu obloanele trase și cu poarta încuiată, deși era pe la prînz, într-o zi de duminică!

Ce comentariu să mai faci în astfel de situație, cînd, într-o zi liberă pentru majoritatea oamenilor, fie din localitate, fie din afară, și pe cînd elevii nu au școală, Casa poetului nu este accesibilă? În situațiile descrise mai sus, problema nu este numai a ,,omului potrivit la locul potrivit”, unde lipsa de competență și de aplecare spre lucrul cu oamenii, cu publicul, îi exclude din sistem – deci nu e doar o problemă de ordin personal – ci include instituția pe care o reprezintă și, mai departe, forul tutelar – fie un muzeu județean, fie, nemijlocit, Consiliul Județean, prin reprezentanții sectorului Cultură. De la acest nivel trebuie pornit în schimbarea radicală a concepției despre misiunea unui custode sau a unui ghid de muzeu. Nu avem nevoie în aceste lăcașuri de cultură de persoane lipsite de chemarea spre cunoașterea și răspîndirea culturii în rîndul vizitatorilor. Nu avem nevoie de observatori culturali. Mai cu seamă nu avem nevoie de ... paznici de cultură!

Solești – Istoria ruinată a României În prima parte a acestui material am amintit, configurînd obiectivele de vizitat pe întinderea celor peste 2.000 de kilometri, de comuna Solești, din județul Vaslui, unde mergeam să văd Casa Memorială ,,Elena Doamna”, amenajată în Conacul familiei Rosetti-Sturdza, din localitate. Pregătit de întîlnirea cu Istoria, cu Marea Istorie a Românilor, după vreo 20 de kilometri de la reședința de județ, Vaslui, spre Iași, ajungem la Solești – punctul de referință pentru

A fost odată o intrare...

Ruină totală traseul acelei zile. După o bîjbîială de vreo jumătate de oră, trimiși direct în cîmpul cu lan de grîu de un indicator din șoseaua principală, întrebînd un localnic de Casa Memorială a Elenei Cuza, acesta ne-a arătat o uliță oarecare, ba chiar cu gropi și cam pustie. Ne-am avîntat pe acest drum, dar am avut o presimțire nu prea optimistă, amintindu-mi de privirea mirată și totodată întrebătoare a țăranului, la auzul sintagmei de Casă Memorială. Inițial, am pus această reacție pe seama curiozității omului, iscată de apariția unor străini care o caută pe Elena Cuza – Doamna lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Române. După cîteva minute, însă, realitatea avea să mă arunce în cea mai neagră capcană a Istoriei Moderne a României, făcîndu-mă să-mi pară rău că, în sfîrșit, am găsit ceea ce căutam!

De fapt, nici nu am găsit ceea ce căutam – o Casă Memorială, un conac, o clădire care să cinstească memoria Doamnei Elena Cuza, măcar un semn din ceea ce am învățat din Cartea de Istorie! Am găsit niște ruine. Un fost conac boieresc, care strălucea în prima jumătate a secolului al XIX-lea, și unde a copilărit prima Doamnă a Principatelor Unite, arată acum jalnic, prezentînd imaginea apocaliptică a unui teatru de război. Chiar de la intrare, acolo unde, cîndva, trona, impunător, un portal de cărămidă zidită, pe sub care treceau trăsurile trase de cai înfocați, trebuie să fii atent să nu-ți cadă vreo cărămidă în cap din ceea ce a mai rămas, ca un fel de spînzurătoare. Conacul propriu-zis este o ruină, dureroasă și dezgustătoare. Din falnicul edificiu de altădată, a rămas un fel de arătare edilitară, cu ziduri surpate, în afară și în interior, cu niște găuri oribile în loc de ferestre, ca ochii mirați ai unei epave de pe altă planetă. Ceea ce n-a apucat să distrugă timpul, au definitivat oamenii, furînd tot ce se putea desprinde: giurgiuvelele de fereastră, uși, dale de marmură de pe scările cîndva maiestoase, grătarele de metal de pe terasă, scîndura și tabla de pe acoperiș, ca să nu mai vorbim de instalațiile interioare.

Culmea nepăsării și a ironiei – acest dezastru național are loc în văzul autorităților de la toate nivelurile, în timp ce, chiar pe zidul de lîngă mormîntul Elenei Cuza, din curtea Bisericii familiei, tronează (sfidător) un înscris cu sigla Uniunii Europene, și cu un conținut care, cu un ochi te face să plîngi, și cu celălalt să rîzi, prin inoportunitatea și inoperabilitatea acestuia, mai ales că – pompos – angrenează trei state într-o acțiune care a rămas doar pe zidul unui cimitir: ,,Proiect implementat de către Consiliul Raional Hîncești din Republica Moldova în parteneriat cu Primăria Solești, Județul Vaslui – România și Muzeul Municipal al colecțiilor personale Blesciunov din Odessa, Ucraina”. Și acum, obiectul proiectului: ”Dezvoltarea turismului transfrontalier prin promovarea Conacului Manuc-Bey, Complexului Mortuar Elena Ioan Cuza și Muzeului Blesciunov”. ”Proiect finanțat de Uniunea Europeană, în cadrul Programului Operațional Comun România-UcrainaRepublica Moldova 2007-2013”.

Nu cunoaștem cîtă amploare o fi luat turismul în zonă, după această cooperare internațională și multietnică, dar - așa cum se vede și din fotografiile publicate – se pare că potențialii turiști erau ademeniți cu vizitarea unor vestigii antice, rămase din cine știe ce războie uitate de lumea de azi! Pînă și Biserica familiei, aflată la doar cîțiva metri de acest panou cu minciunile de propagandă europeană ieftină, folosită și ca necropolă de unii membri ai familiei RosettiSturdza, este atinsă de morbul nepăsării, pereții avînd crăpături multiple, cu tencuiala căzută, cu elemente de stucatură degradate, în timp ce, pe acoperiș, chiar lîngă cruce, se dezvoltă, liber, un arbust.

Dezolat și plin de indignare, am luat drumul Iașilor, trecînd mai întîi pe la Primăria din Solești, locul unde mi-aș fi vărsat năduful pentru ceea ce văzusem cu puține minute înainte. Nu s-a petrecut acest fapt, deoarece instituția era închisă, programul Primăriei fiind încheiat la acea oră. Am intrat în posesia unor date de la localnici, cu unele controverse, dar, întrucît nu le-am putut verifica și din alte surse, nu mă pot baza pe ele.

La Iași, cînd am vizitat Muzeul Unirii, aflînd că directorul instituției este și specialist în domeniul restaurării și conservării monumentelor și siturilor istorice, în discuția pe care am avut-o cu doamna dr. Aurica Ichim, am provocat-o la o explicație –

Rămășițele unei scări maiestoase ca din partea unui specialist în materie, dar și în calitate de șef birou conservare, la Complexul Muzeal ,,Moldova”.

Iată comentariul autorizat al doamnei director – care vede lumina tiparului pentru prima dată – comentariu care adîncește și mai mult crevasa dintre România de azi și cei care au luptat pentru ca țara să ajungă ceea ce este acum: ,,Cunosc foarte bine istoria Soleștiului. Noi ne chinuim de mulți ani, de foarte mulți ani. Ne-am deplasat la fața locului însoțiți de forțe puternice: ministrul Culturii de la București, secretari de stat, alți oameni care îndeplinesc funcții de conducere în domeniu, și care ar fi putut schimba soarta monumentului. Ecoul, însă, nu a fost cel pe care noi l-am așteptat. De ce? Pentru că, la un moment dat, a apărut un moștenitor, care s-a dovedit, ulterior, că era, de fapt, un fals moștenitor. În această cauză – este punctul meu de vedere propriu – consider că, în acel moment, Ministerul Culturii trebuia să intervină, după ce, un an, doi, așa-zișii moștenitori nu s-au prezentat la proces. În acel moment, cazul trebuia clasat, situație în care, monumentul ar fi putut fi restaurat. Nu s-a întîmplat așa. E bine, e rău, nu știu.

Dacă monumentul ar fi fost restaurat, în situația de azi, cînd au apărut adevărații moștenitori, la data aceasta reprezentîndu-le pe cele două doamne Rosetti – una în Franța, cealaltă în Germania – acest monument era salvat. Rezolvarea problemelor de ordin financiar, dintre cele două doamne și Statul Român, se putea face prin negocieri. Așa, monumentul a fost lăsat în paragină, cînd toți au invocat acel proces, spunînd că nu se mai poate face nimic...”

După o mică pauză de respiro, în care doamna director își adună gîndurile, veștile pe care ni le aduce sînt precum cireașa de pe tort, de pe un tort

amar. ,,Conacul în care s-a născut prima Doamnă a României, despre care Iorga spunea: «Cea mai mare Doamnă a românilor, care a știut, înainte de orgoliul de femeie, să-și pună misia de Doamnă», s-a năruit sub ochii noștri, fără a fi în stare să facem ceva. Eu am o mare durere în suflet cînd văd cum, cu fiecare zi ce trece, conacul mai pierde cîte o piatră, iar oficialitățile privesc cum se dărîmă, chiar și Primăria din Solești, în frunte cu doamna primar, Mona Bujor, care este la al 3-lea sau al 4-lea mandat, privește așa... eu nu știu cum au răbdat-o inima și conștiința să piardă acest conac, care ar fi putut deveni mîndria comunei, și un obiectiv turistic important, pe traseul Vaslui-Iași”.

Acum vine ,,bomba” care ne arată... configurația inimii și a conștiinței doamnei primar. Citiți și vă cruciți! ,,Concret, pe plan local nu s-a făcut nimic. O singură inițiativă a fost a unui grup de oameni inimoși de la Iași, de la Comisia de Cultură a Consiliului Local.

Aceștia s-au deplasat la Solești, unde au stat 4-5 zile, încercînd să pună folii de plastic peste clădire, pentru conservare și pentru a opri actele de vandalism asupra monumentului istoric. Dar, în loc de «Mulțumesc!», doamna primar s-a plîns la Consiliul Județean că... i-a fost încălcat teritoriul...”.

Cam aceasta este povestea-dramă a ceea ce ar fi trebuit să fie, azi, Muzeul, sau Casa Memorială ,,Elena Cuza”. În această conjunctură nenorocită, de indignare și neputință, mai ales din partea unui mare iubitor de Istorie – sînt obligat, din nou, să fac comparație cu alte țări, cu alte națiuni, și să întreb: ,,Cum, la ei, sînt venerate – prin edificii impunătoare, care perpetuează amintirea trecutului – nu doar fostele Doamne și Domnițe, soții sau fiice de regi și împărați, de prinți și domnitori, ci și metresele acestora, pe cînd, la noi, am împins sub dărîmăturile propriei case în care s-a născut, amintirea primei Doamne a Românilor?”.

Osemintele Principesei Elena Cuza se află în mormîntul din curtea Bisericii familiei, din Solești, la cîțiva metri de ruinele a ceea ce a fost leagănul copilăriei sale. Dacă s-ar putea reîncarna și ar privi către dărîmăturile din preajmă, Doamna Elena s-ar refugia la Palatul de la Ruginoasa, pentru care a trudit și a suferit mult. Poate acum regretă că, în viață fiind, a rugat să nu fie înmormîntată, cînd va muri, la Ruginoasa, alături de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Motivul? Cu intuiția-i sclipitoare, a preconizat că – nu peste mult timp – Domnitorul va avea un monument la Iași, după care i se vor muta și rămășițele pămîntești în capitala Moldovei (ceea ce s-a și întîmplat – osemintele Domnitorului fiind aduse la Iași, la Biserica „Trei Ierarhi”).

Degradarea a prins rădăcini pe Sfînta Biserică Iată dovada: ,,Dacă lucrul se va întîmpla, osemintele mele vor rămîne la Ruginoasa, căci monumentul, dacă s-a ridicat, va fi ridicat lui și nu mie. De aceea rog pe fratele meu, Teodor, ca eu să fiu înmormîntată la Solești, în mormîntul mamei mele”.

De unde să bănuiască Doamna Elena Cuza, acum 110 ani, că Soleștii – ultima dorință a primei Doamne a ,,României mici” - nu vor mai încăpea în România Mare, România Mileniului trei ... (va urma) GEO CIOLCAN

14

Vineri, 17 mai 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei O altă lume Pe Internet au început să circule fel şi fel de informaţii privind averile unor foşti şi actuali demnitari. Se vorbeşte acolo de miliarde de euro, sume ameţitoare dacă priveşti de la nivelul omului de rînd, sume mici, privind la nivelul bogaţilor lumii. Sume poate mult prea rotunde ca să crezi în ele, dar suficient de realiste ca să-ţi pui întrebări.

Toţi cei care privim spre ei sîntem convinşi că au bani suficienţi, astfel încît să nu mai fie nevoie ca strănepoţii lor să muncească.

Bănuim că au furat, dar evident că nu există nici un fel de dovadă concretă de cum au reuşit să strîngă atîta bănet într-un timp relativ scurt, mai ales că despre niciunul din cei pe care i-am văzut expuşi nu am cunoştinţă să fie vreun geniu al afacerilor. Internetul îți oferă marele avantaj că poţi să spui acolo ce gîndeşti, ce simţi şi ce dovezi ai sau crezi că ai. Tot Internetul, însă, mai prezintă şi un dezavantaj tactic în sensul că poţi fi uşor contracarat prin diverse modalităţi, plecînd de la băşcălie şi terminînd cu exagerarea pînă la absurd a unei realităţi.

Nu sînt atît de convins că sumele din conturile politicienilor sînt reale, dar pot spune că ele reprezintă totuşi un adevăr dureros. Ţara asta a fost furată, zona publică s-a tot transformat de a lungul vremii în zona privată şi această trecere, în multe cazuri, s-a realizat prin fel şi fel de inginerii financiare, prin furt, ca să fim mai exacţi.

Nu am văzut pînă acum niciun fel de reacţie a unor instituţii abilitate, care să se încordeze puţin la vederea acestor informaţii şi nici nu am descoperit pe nicăieri o reacţie a celor învinuiţi.

Ori se cred nevinovaţi şi drept urmare nu-şi bat capul, ori se simt de neatins nu se coboară atît de jos ca să asculte murmurul din zona virtuală. Ei trăiesc într-o altă lume.

Recent am citit şi despre averea unui ministru, de curînd cocoţat pe scaun. Se vorbeşte de sume atît de mari cîştigate de el şi de familia lui că, la fel, te ia cu ameţeală şi te întrebi ce naiba a făcut el atît de important pentru ţara asta astfel încît să merite să zacă într-un container plin cu bani. Mai stai şi te gîndeşti şi la ceilalţi politicieni, bogătaşii României, şi la fel, începi să te întrebi: atît se cîştigă, de fapt, pentru aducerea ţării în prag de faliment?

Oare cînd?

Oare cînd are să înțeleagă acest popor că a fost condus de hoți? Și oare cînd are să facă ceva pentru a remedia situația? Stăm pe marginea canalului media și contemplăm dezastru. Parcă nu noi am fost cei care am acceptat, parcă nu este vorba de propriul destin. Stăm și privim, parcă din alt univers, cauza sărăciei și a propriului eșec.

Al nostru ca țară, al nostru personal pe alocuri și al nostru ca civilizație. Și nimic nu se întîmplă…

Pentru că îi vedem pe cei care ne-au condus unde sînt duși. Si ne amintim cum îi tot aplaudam la scenă deschisă, fără să știm că, de fapt, ne bucuram de bunăstarea lor, realizată pe fondul unui sistem mafiot de stat. Ei ne zîmbeau, ne mințeau și se îmbogățeau. Majoritatea îi aplaudau sau îi înjurau.

Dar toți acceptam. Sîntem toți vinovați.

Pentru că am acceptat. Și tu, și eu. Noi toți.

Privind spre ușa Parlamentului, se cer noi alegeri. Acum. Nu mîine, nu ieri. Și la acele alegeri să participe toți cei care vor să facă bine.

Care vor să vadă România acolo unde ne dorim cu toții și care să îi elimine din terenul de joc pe care, de ani de zile, fac blatul și au negociat bogăția și puterea lor pe viața noastră.

Mergi visător pe stradă, te împleticeşti în propriile gînduri, şi te întrebi cîţi bani ar fi avut ei dacă România era pe un drum bun? Oare ce sume ar fi avut prin conturi? Sau nu? Răspunsul real, ca să fim sinceri cu noi, este însă mult mai interesant: cu cît averea lor este mai mare, cu atît ţara o duce mai prost. Dacă România o ducea bine, era clar că averile lor nu ar fi putut să conţină atît de multe zerouri pentru simplu motiv că ar fi trebuit să fure mai puţin. Bunul simţ şi nu regula economiei de piaţă cam aşa îmi şopteşte.

Ei sînt tot mai bogaţi. Poate că nu au acele miliarde de euro, poate au mai puţin sau poate chiar mai mult. Noi sîntem tot mai vulnerabili în faţa unei realităţi din ce în ce mai nesigure. Este uşor ca un fost sau actual ministru, este simplu pentru un fost sau actual preşedinte, să vină la tribună şi să ne ceară să trecem criza. Ei au liniştea materială asigurată pentru încă 5 – 6 generaţii. Cei care trebuie să se sacrifice, ce au? Răbdare? Un viitor vîndut? O ţară aflată pe punctul de a face implozie?

Politicienii sînt atît de departe, atît de sus, atît de detaşaţi de realitate încît nici nu cred că mai percep care este de fapt problema acestei ţări. Ei văd lumea prin rapoartele SRI, prin sticla televizorului şi spusele trepăduşilor de lîngă casă. În timp ce pulimea zace în disperare, ei se întreabă ce naiba mai vor şi ăştia?

Au uitat demult că ei sînt acolo cu scopul clar de a servi o naţiune. Ei au uitat de responsabilităţi, ei vor doar drepturi şi cînd se trezeşte vreun nesăbuit să le spună că nu e chiar aşa, se miră şi-l declară nebun. Am spus o dată că românul a început să realizeze că, cu cît averea celor care ne conduc este mai mare, dreptul lui la viaţă şi la bunăstare scade considerabil. O spun şi acum şi o voi spune mereu atîta vreme cît realitatea nu are să mă contrazică.

Demnitarii statului român nu sînt nici pe departe cei care trebuie să fie, iar naţiunea începe să vadă această realitate. Dar cum are să remedieze situaţia este deja o altă problemă pe care, eu cel puţin, nu o văd rezolvată. Politicienii se îmbogăţesc, copiii lor merg la studii peste hotare şi, ca familie, îşi consolidează poziţia în societate. Au bani să cumpere tot, au bani să-şi îndeplinească orice vis.

Nu au însă bunul simţ să facă bine acestei naţiuni.

D.A.

Îi vedeți cum își arată cătușele pe sticlă, dar averile le rămîn intacte. Vor ieși albiti și parcă văd ca iar ne vor da sfaturi din televizor imediat ce soarta le va surîde din nou. Nu pot să nu mă gîndesc la acel punct 8 de la Timișoara și cît de bine era dacă ar fi fost aplicat atunci, în ᾿90.

Rîdem, glumim. Ne bucurăm cînd vedem ce se întîmplă și ne vărsăm frustrările pe net. Dar eu nu aș mai merge pe mîna actualului Guvern.

Nu mai acord credit Parlamentului. Alegerile sînt necesare, cu o altă lege și cu alți oameni.

Pentru că altfel nimic nu are să se întîmple bun în România. Are să fie doar o „noapte a cuțitelor lungi” dîmbovițeană secondată de o perpetuare a aceluiași sistem.

Am început cu un altfel de președinte. Să mergem mai departe cu un altfel de Guvern și alt Parlament. De preferat unul mai mic, eficient și mult mai atent la nevoile țării. Tot auzim politicieni spunînd la TV că iubesc România.

Eu aș prefera să o dovedească și să plece. Și cei care vor veni, să iubească România, dar și pe români. Așa cum sîntem toți, cu bune, cu rele, mai educați și mai puțin educați, mai frumoși și mai puțin frumoși.

Spunem toți că sîntem mîndrii că sîntem români. Hai să facem cumva să fie și România mîndra că sîntem ai ei.

A.T.

Pastila sãptãmînii

Morile de vînt ale înfrîngerii (urmare din pag. 1) În timp ce alte naţiuni îşi strîng rîndurile, conducătorii noştri ne vînd pe nimic, doar pentru ca ei să rămînă în funcţii. Merg din Poartă în Poartă, promit, că nu dau de la ei, şi se întorc acasă ca mari eliberatori. Noi am devenit din naţiune, colonie. Poate că am fi acceptat acest lucru, dar parcă e trist să fii şi sărac, şi fără demnitate. Devenim răi fără să ne fi născut aşa, devenim violenţi fără să dorim asta.

Noi, ca neam, genetic, sîntem oameni buni. Cum am ajuns să fim atît de nepoliticoşi?

Națiunea este răgușită. România traversează o perioadă tristă a istoriei, o zonă gri a cărei evoluţie în viitor nimeni nu o poate prezice. Cum are să se vorbească peste 100 de ani despre acest început de mileniu? Cum vor fi împărţite civilizaţiile atunci? Va mai exista România, sau vom fi supermarketul Europei, locul unde ni se va oferi posibilitatea de a fi ,,modele”: să arătăm bine, să consumăm bine, să muncim bine şi să zîmbim tîmp atunci cînd sîntem întrebaţi cine sîntem de fapt.

Problema reală pe care o văd – şi în a cărei existenţă cred în totalitate – este că noi, acum, nu mai avem un sistem corect de referinţă la care să ne raportăm. Zilnic, în tot ce facem, ne raportăm la diverse repere, le ştim mereu că sînt acolo şi, în fiecare zi, drumul spre casă este în siguranţă. Extrapolînd, în 1989, România şi-a schimbat atît şoferul, cît şi motorizarea.

Am schimbat traseul, drumul este nemarcat şi bîjbîim pe culoarele unei Europe pe zi trece mai pretenţioase. Reperele noastre, ca naţiune, s-au schimbat, dar cele care trebuiau să le înlocuiască pe cele vechi încă se lasă aşteptate.

Profitînd de somnul naţiunii, Sistemul care ţine zăbala îşi pune la adăpost membrii şi ne îndobitocește îndeajuns viitorul, în speranţa că, într-o zi, vom deveni legume perfect manevrabile. Omul de rînd, cel care duce pe umeri greul, nu ştie la ce să se mai raporteze. Am spus mereu că naţiunea care acum investeşte în Educaţie va conduce lumea peste 100 de ani. Nu este cazul nostru. Sistemul instalat la putere nu a investit în ultimele două decenii decît în blazare, frustrare, acumulare de stres şi îngrijorare. Speranţa că o să vină iar vremea cînd o să putem face ceva a murit de multă vreme. Cînd cei care pot face deosebirea dintre ce am fost şi ce am ajuns vor fi morţi, naţiunea română va fi condamnată la mulţi ani de întuneric.

Kövesi, ordin pentru procurori în relația cu Coldea Au apărut date oficiale extrem de grave cu privire la ceea ce s-a întîmplat în Justiția din România în ultimii ani. Antena 3 a prezentat documentele prin care procurorii se trezeau cu ofițeri SRI în birou.

Un raport al Inspecției Judiciare făcut la nivelul tuturor Parchetelor din țară a făcut lumină în acest caz. ,,(...) unii procurori au oferit inspectorilor indicii și chiar date concrete privind modalitatea de colaborare între cele două instituții. Astfel, doi procurori de la DNASC, investiți cu instrumentarea dosarului penal nr. 126/P/2014, au afirmat în fața inspectorilor că s-au trezit cu doi ofițeri SRI în birou, ulterior, în nota de relații, și-au nuanțat afirmațiile în sensul că SRI a desemnat doi ofițeri care au ținut legătura cu procurorii în toată perioada în care au fost în executare mandatele de supraveghere. Prima dintre afirmațiile anterior menționate se coroborează cu informația primită de la procurorul-șef Horațiu Baias, care, în timpul verificărilor directe, lucra la desecretizarea Registrului de evidență a persoanelor care au acces în unitate”. În dosarul nr. 100/P/2013 al DNA-ST - Constanța a fost identificată existența unei corespondențe din care rezulta că, anterior solicitării formulate de parchet pentru constituirea unor echipe mixte, au fost purtate discuții între reprezentanții SRI și procurori. În dosarele nr. 12/P/2014 și nr. 51/P/2014 ale DNA-ST - Brașov a fost identificată corespondența din care rezultă că între lucrătorii SRI și procurori au avut loc analize comune, desfășurate la sediul SRI, la 9 și 13 martie 2015.

Antena3.ro

RM

15

Vineri, 17 mai 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Metehne electorale

Un ,,patriot” vopsit și otrava băsistă Campania electorală pentru Parlamentul European a scos la rampă niște personaje pline de ifose, care își închipuie că lumea a început cu ele. Unul dintre acestea este și încrîncenatul instigator Rareș Bodan, format la școala lui Cosmin Gușă, un alt diversionist, pe care Ion Iliescu l-a scos ca pe o măsea cariată după ce se strecurase în conducerea PSD. De la lansarea lui – oficială – în politică (neoficial, o făcuse mai abitir ca membrii PNL cu carnet, încă din 2014, de la alegerile prezidențiale, cînd îi mîna pe românii din diaspora să-l voteze pe Klaus Iohannis și răcnea ca un apucat că, vezi Doamne, tocmai pe ei, ,,cei mai năpăstuiți fii ai Patriei”, guvernul pesedist vrea să-i împiedice să voteze), acest flutură-vînt, R.B., căruia inclusiv președintele Iohannis i-a suflat aer în pupă, numindu-l ,,number one”, s-a apucat să lanseze idei, una mai nerealistă decît alta. El susține cu înverșunare că, după ce va cîștiga alegerile europarlamentare, PNL va da jos guvernul PSD (?!). Amețit de propriile diatribe, reluînd obsesiv aceleași fixații (că ei vor accesa sigur fonduri europene, că vor face drumuri și șosele, că vor construi spitale etc., spre deosebire de ,,ciuma roșie”, care nu știe decît să fure etc.), face turul televiziunilor și, alături de Sică Mandolină și de ceilalți lideri de partid, se dă în spectacol pe la mitingurile electorale, pe care le programează, cu aroganța caracteristică celor din opoziție, în aceleași locuri cu manifestările similare ale PSD, pentru a le parazita...

Așa își închipuie ei că vor obține voturi, doar că românii cinstiți, care i-au ,,citit” de mult pe acești măscărici, vor ști să aleagă forțele de stînga, singurele capabile să le redea demnitatea și să lupte pentru o Românie care să fie tratată pe picior de egalitate cu celelalte state membre ale UE. O altă figură politică, la fel de agresivă, care se străduiește să fie remarcată, este o oarecare Ioana Constantin (venită de la formațiunea Monicăi Macovei – M10), pe care Partidul Mișcarea Populară (Partidul

Miza Summit-ului de la Sibiu: MCV la puterea a doua pentru România Pe 9 mai a avut loc, la Sibiu, summitul informal privind „viitorul Europei”, un eveniment care ar fi trebuit să fie apogeul președinției române a Consiliului UE. Presa internațională a considerat că declarația cu care s-a încheiat summitul a fost vagă, că a fost un summit dat peste cap de prelungirea termenului pentru Brexit pînă pe 31 octombrie, că a fost un summit electoral și pentru împărțirea funcțiilor după alegerile europene, mai degrabă decît un summit despre viitor și măsuri concrete. În ce privește România, țara gazdă, a fost un summit despre pedepsirea guvernului. Pe 10 mai, la o zi după încheierea evenimentului, a devenit limpede despre ce anume a discutat președintele Klaus Iohannis la Sibiu. Pe 10 mai, olandezul Frans Timmermans trimitea o scrisoare președintelui României, premierului și președinților celor două camere ale Parlamentului. Este o scrisoare în care România este avertizată cu declanșarea ,,fără întârziere” a ,,Cadrului UE pentru statul de drept”, adică o procedură de dialog concepută ca ultimă variantă de a evita declanșarea Aricolului 7 din Tratatul UE – suspendarea dreptului de vot pe deciziile UE în cazul țării în cauză. Dialogul acesta este urmat de o monitorizare a aplicării de către țara cu pricina a recomandărilor Comisiei privind statul de drept. Cu alte cuvinte, un MCV la puterea a doua. Iar dacă recomandările nu sînt aplicate întocmai, urmează ,,opțiunea nucleară” – procedura Articolului 7, declanșată deja în cazul Poloniei și Ungariei. ,,Cadrul UE pentru statul de drept” a fost adoptat în 2014. Practic, este o procedură prin care se evită gesturi precum ,,decalogul” înmînat guvernului României de fostul președinte CE Jose Manuel Barroso, în iulie 2012, la apogeul luptei politice dintre fosta USL și Traian Băsescu. ,,Poruncile”, așa cum au fost ele numite atunci de Crin Antonescu, sînt acum altfel împachetate.

Succesiunea evenimentelor arată despre ce s-a discutat la Sibiu în privința ,,viitorului UE” – s-a pus la cale ,,opțiunea nucleară” împotriva guvernului țării gazdă, care deține președinția UE.

Mărului putred, creat special de Băsescu pentru Elena Udrea – ehei, ce vremuri...) o trimite în campania pentru alegerile europene sub deviza ,,Întîi Europa, și apoi România”, ceea ce s-ar putea traduce cu punerea căruței înaintea boilor. Am urmărit-o trăncănind, pe la diverse dezbateri televizate, vrute și nevrute, jignindu-i pe ceilalți invitați și susținînd cu un tupeu tipic băsist că numai ea are dreptate și că oricine îndrăznește să o contrazică este împotriva adevărului. Se vede cu ochiul liber cît de supusă îi este ,,tătucului Băsescu” cînd, ca o marionetă de circ, repetă pînă la saturație că PMP este un partid stimat și duce o politică în conformitate cu voința poporului. De un tupeu rar întîlnit, e incapabilă să poarte un dialog cu colegii de platou, se aprinde, ridică tonul și apelează la expresii pe care nici hîrtia nu le suportă.

Cu asemenea specimene trimise la înaintare, domnul Băsescu își face speranțe deșarte că va obține voturi la europarlamentare. Mai degrabă, cu astfel de candidați, va duce PMP-ul la lada cu vechituri ale istoriei, acolo unde îi este locul.

ANTON VOICU

Klaus Werner Iohannis nu e președintele tuturor românilor!

De la un timp, frapează dispreţul suveran manifestat de preşedintele Iohannis, atunci cînd se adresează membrilor actualului partid de guvernămînt, pe care-l numeşte, tot mai vehement, ,,un accident democratic, o grupare cu caracter toxic”. Atîta ură emană fiecare cuvînt rostit de preşedinte, încît poţi spune, fără echivoc, că dl. Werner nu este şi preşedintele acestor români, ci doar al acelora care l-au propulsat la putere şi pe care se sprijină în continuare, în tentativa de a obține încă un mandat de cinci ani în fruntea statului! Președintele Romaniei afirmă răspicat, ori de cîte ori are ocazia, pe un ton plin de dispreţ, că ,,pesediştii ăştia se constituie într-un partid mizerabil, care guvernează Primele informații despre scrisoarea lui Timmermans au fost publicate, pe surse, de Politico.eu, luni, 13 mai a.c. La cîteva ore, lucrurile au devenit publice, prin intervenția purtătorului de cuvînt al Comisiei Europene, Margaritis Schinas. El a anunțat oficial avertismentele lui Timmermans adresate României.

Avertismentul post-Sibiu al lui Timmermans În scrisoarea sa, olandezul Timmermans amintește că în Mecanismul de Cooperare și Verificare din noiembrie 2018, Comisia a stabilit o cale clară de urmat – oprirea acestui trend negativ și punerea angajamentelor și eforturilor României din nou pe calea cea bună. „Urmarea acestei căi înseamnă că măsurile ce urmează a fi luate sînt pregătite cu o consultare adecvată și, dacă este necesar, cu ajutor al experților din afara țării. Astfel, s-ar evita riscurie ca măsurile luate să fie incompatibile cu legile UE și instrumentele anticorupție internaționale, sau cu recomandările Mecanismului de Cooperare și Verificare și ale Comisiei de la Veneția”.

Si apoi Timmermans scrie: „Comisia, respectînd deplin suveranitatea României și punînd în practică responsabilitățile de garant al tratatelor, inclusiv ale valorilor pe care este fondată Uniunea Europeană, într-o manieră obiectivă și nepărtinitoare, a identificat, la acest moment, următoarele puncte de îngrijorare privind domnia legii în România. În privința independenței Justiției, raportul MCV din noiembrie 2018 a descoperit probleme serioase privind reducerea garanțiilor prevăzute de lege pentru independența sistemului de justiție. Ordonanțele de guvern ce au modificat legile Justiției emise după aceea au amplificat îngrijorările. De exemplu, autoritățile române au implementat un sistem disciplinar strict și exhaustiv și noi răspunderi pentru magistrați.

Dacă se adaugă apariția secției speciale pentru anchetarea magistraților și cu activitatea recentă a Inspecției Judiciare, rezultatul este înspăimîntător pentru magistrați din punct de vedere al independenței lor.

doar pentru ei, nefiind în slujba poporului”. Curios este că acelaşi demnitar vorbea, pînă mai ieri, la superlativul absolut, despre acea grupare nefericită de tehnocraţi, în frunte cu premierul Cioloş, pe care o adula şi de care era mîndru nevoie mare, numind-o, cu admiraţie şi căldură, ,,guvernul meu”. Curînd, însă, avea să se dovedească un fapt de netăgăduit, și anume că gruparea respectivă – avînd în componență mulți miniștri de o crasă incompetență - a fost cel mai slab Executiv din perioada postdecembristă.

Se știe că, după căderea cortinei la ultimul gong al scrutinului electoral, noul preşedinte ales al României, după ce obţine victoria în alegeri, trebuie să devină neutru din punct de vedere politic, un moderator între instituțiile statului și echidistant față de partidele politice. El trebuie imediat să înceteze a se manifesta ca un promotor al partidului din care provine și ca un opozant al celorlalte forțe politice, și să nu-i mai privească pe oameni în mod diferenţiat. Din acel moment, fostul candidat la funcţia supremă în stat devine preşedintele tuturor românilor şi are datoria să-i trateze pe toţi cu aceeaşi unitate de măsură. Ceea ce nu s-a întîmplat şi în cazul domnului Klaus Werner Iohannis, care, ne amintim bine, nu la mult timp după ce a devenit președintele României, a îmbrăcat geaca roşie şi a descins în stradă, în mijlocul protestatarilor, pactizînd cu aceştia în numele unor idealuri îndoielnice! Din acel moment, ne pare rău să o spunem, dar domnul Iohannis a încetat să mai fie preşedintele tuturor românilor! Trist este că a perseverat în această direcție, astfel că nu ratează nici o ocazie să-i critice ,,în bloc” pe pesedişti – fie ei din Guvern, din Parlament, membri de partid sau susținători - folosind insuportabile invective, unele greu de imaginat şi de tolerat, mai ales că ele provin din partea unui președinte de țară. Oare să nu ştie domnul Iohannis că, în pofida unor derapaje săvîrșite de cîțiva membri ai PSD, scoase la rampă şi recunoscute chiar de ei înşişi, nu toţi cei ce fac parte din formațiunea respectivă sînt la fel, şi că, în marea lor majoritate sînt cetăţeni oneşti, de mare probitate morală şi profesională? Hotărît lucru, K.W. Iohannis se află într-o perpetuă campanie electorală, călcînd în picioare orice precepte și atribuții legale!

IOAN STOICA În ceea ce privește lupta efectivă împotriva criminalității, există un trend clar de subminare a autorităților, în special Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție, esențiale în lupta împotriva corupției. Acest trend indică lipsa unei colaborări corecte între instituțiile statului, afectînd eficiența și independența sistemului judiciar. Această lipsă de cooperare s-a văzut și în cazul procedurilor controversate de numire în funcții, afectînd încrederea în sistem. Recomandările făcute de mult timp de Comisie pentru implementarea, în sistemul procuraturii, de proceduri pe baze solide și independente continuă să fie ignorate. Modificările adoptate de Parlamentul român pe 24 aprilie 2019 la Codul Penal, Codul de Procedură penală și legile privind corupția se adaugă la aceste îngrijorări”.

Reducerea perioadei de prescripție: pentru infracțiuni cu pedepse între 10 și 20 de ani și între 5 și 10 ani, termenul pentru a obține o condamnare finală ar fi în principiu redus cu doi ani. Acest amendament poate duce, în multe cazuri, la atingerea termenului de prescripție înainte ca ultima instanță să aibă posibilitatea să judece. Asta înseamnă că multe infracțiuni pot rămîne nepedepsite, inclusiv infracțiuni care, potrivit legilor UE, ar trebui pedepsite cu sancțiuni eficiente, proporționale și cu efect de descurajare (cum ar fi falsificarea de modetă, abuz de piață și pronografie infantile).

Reducerea pedepselor pentru anumite fapte comise în exercițiul funcției publice, precum abuzul în serviciu.

Amendamentul prevede că, în aceste cazuri, dacă suspectul plătește beneficiile materiare primite în anumite infracțiuni de corupție înainte de proces, sentința cu închisoarea este redusă la jumătate. Acest lucru va avea impact asupra duratei sentințelor cu închisoarea în astfel de cazuri și asupra caracterului preventiv al prevederilor legii penale.

Timmermans avertizează că, „în lumina acestor îngrijorări majore, dacă măsurile necesare nu sînt luate în scurt timp, sau dacă sînt făcuți noi pași înapoi, cum ar fi promulgarea noilor amendamente la codurile penale, Comisia va declanșa fără întîrziere «Rule of law Framework» (Cadrul UE pentru Statul de Drept)”.

Călin Marchievici

16

Vineri, 17 mai 2019

Poveºti adevãrate Iadul de gen feminin. Mărturiile supraviețuitoarelor din temnițele comuniste Mame, soţii, fiice ale unor deţinuţi politic sau femei avînd amprenta de „duşmană a poporului“, pusă după regulile absurde ale regimului comunist, au fost închise ani grei în temniţele comuniste. Vă prezentăm cîteva din mărturisirile femeilor care au suportat tortura, nesomnul, frigul, foamea pentru că au ales să stea drepte în faţa unui regim care le voia în genunchi.

Născută în 1912, Elisabeta Rizea, „eroina de la Nucşoara“, a sprijinit, împreună cu soţul ei, gruparea anticomunistă condusă de comandantul Arsenescu.

Numită „duşman al poporului“, ea a fost închisă, torturată, plimbată prin temniţele de la Jilava sau Mislea. A suportat 12 ani de puşcărie, avînd mereu o vorbă, chiar şi cînd era bătută peste stomac de căpitanul Cîrnu sau cînd i s-au strîmbat picioarele şi degetele de la mîini: „Pînă mor, eu tot aşa lupt”. Nu şi-a trădat familia şi nici pe ceilalţi partizani, iar după ce a fost prima dată eliberată din închisoare, a continuat să-i ajute, ştiind că este urmărită de Securitate. A rămas sub supravegherea permanentă a organelor comuniste pînă la căderea regimului. În 1992, povestea Elisabetei Rizea a fost prezentată în emisiunea „Memorialul durerii”, devenind de atunci un simbol al rezistenţei anticomuniste. S-a stins din viaţă la 6 octombrie 2003, într-un spital din Piteşti. ,,Cînd m-a bătut cel mai rău Cîrnu (n.r. căpitanul Cîrnu Ion, Securitate), m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avea un cîrlig mare la mijloc acolo. (...) Şi a tras Cîrnu un scaun lîngă masă, m-a legat cu mîinile la spate după spătar, cu frînghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cîrlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frînghie, cum eram legată la mîini. Şi mi-a fost frică că atunci eram şi eu grăsuţă, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, şi stam şi ţipam şi spuneam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţimi capu’, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mîini, mai bine împuşcaţi-mă!». (...) Cînd m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mîini. Da’ păi tot nu i-am vîndut... Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mîini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pă mîna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cît mîna. Cum ziceţi să-l iert? Nu pot! M-au dus patru soldaţi acasă. (...) M-au dus şi m-au pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca și cum dai cu ceva, aşa, oleacă de vînătaie. Da᾿ aici în jos eram dungi şi niagră ca bluza. Şi dungi făcută, dungi cît mîna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.” (Din volumul ,,Elisabeta Rizea - Povestea Elisabetei Rizea”, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993).

3.000 de zile singură în închisorile comuniste „Sînt condamnată la 12 ani de închisoare. Procesul a durat 6 zile. Ancheta — cinci ani. Deci, am executat pînă azi, cinci ani de închisoare. Singură. Într-o celulă de 5 metri pătraţi, 1.827 de zile. Singură, 43.848 de ore. Într-o celulă unde fiecare oră are, inexorabil, 60 de minute, fiecare minut, 60 de secunde. Una, două, trei, patru, cinci secunde, şase, şapte, opt, nouă, zece secunde, o mie de secunde, o sută de mii de secunde. Am trăit singură, în celulă, 157.852.800 de secunde de singurătate şi de frică. E un lucru care nu se spune, se urlă! Mă condamnă să mai trăiesc încă 220.838.400 de secunde. Să mai trăiesc atîtea secunde sau să mor din atîtea secunde”, a scris Lena Constante în cartea sa de memorii: „Evadarea tăcută. 3.000 de zile singură în închisorile din România” (în 1992), publicată, mai întîi, în limba franceză, în 1990, L’Évasion silencieuse.

Lena Constante (1909-2005), a fost o artistă română, fiica scriitorului şi ziaristului de origine aromână Constantin Constante şi a Julietei. S-a implicat în fondarea, la Bucureşti, a teatrului de marionete, care, ulterior, a devenit, în 1949, Teatrul Ţăndărică, unde a colaborat ca scenograf cu Elena Pătrăşcanu. Relaţiile apropiate cu familia Pătrăşcanu au dus la arestarea ei şi a lui Harry Brauner (1908 – 1988), folclorist, fratele pictorului suprarealist francez Victor Brauner, cu care s-a căsătorit

în 1963, abia după ce va ieşi din închisoare. Este acuzată de „crimă de înaltă trădare” şi condamnată la 12 ani de închisoare. A stat în detenţie la închisorile pentru femei de la Miercurea Ciuc, la „Malmaison”, Dumbrăveni şi Rahova. În 1962 a fost eliberată şi, odată cu rejudecarea procesului Pătrăşcanu în 1968, reabilitată. „Cînd am ieşit din închisoare, în 1961, Uniunea Artiştilor Plastici nu a acceptat să fac pictură. Un fost deţinut politic nu avea voie să expună. După multe intervenţii mi s-a dat voie să lucrez artizanat. La început am făcut păpuşi. Studiasem etnografie, aşa că am trecut repede către arta populară. Într-o excursie de numai cîteva zile pe care am făcut-o la Hunedoara, în Ţara Pădurenilor, am avut norocul să văd un tîrg, adică femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în superbe costume populare. Am întrebat ce se întîmplă cu aceste costume atunci cînd se rup şi răspunsul m-a impresionat. Hainele erau aruncate sau folosite drept cîrpe de spălat pe jos. Le-am dat adresa mea şi i-am rugat să mi le trimită, la schimb cu orice altceva. Am adunat vreo 12 ani aceste petice ca să mă pot apuca de lucru pentru tapiseriile mele. Şi atunci, fără nici un motiv, autorităţile m-au acuzat că distrug folclorul.“

„Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!”

Cunoscută în lumea literară cu pseudonimul Oana Orlea, Maria-Ioana Cantacuzino, acesta fiind numele său real, a fost fiica celebrului aviator Constantin (Bîzu) Cantacuzino şi a Ancăi Cantacuzino (înainte de căsătorie – Diamandi) şi nepoata lui George Enescu şi a Marucăi Cantacuzino.

Născută şi crescută într-o familie aristocrată, Oana Orlea a simţit pe propria-i piele, încă din perioada adolescenţei, teroarea anchetelor şi mizeria din închisorile comuniste. În anul 1952, pe cînd era elevă în clasa a X-a, a fost arestată şi condamnată la patru ani de închisoare, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă împotriva statului (constînd în distribuirea unor manifeste anticomuniste). După o detenţie de doi ani şi unsprezece luni în mai multe penitenciare Văcăreşti, Jilava, Ghencea,Tîrgşor, Mislea etc., a fost eliberată la intervenţia bunicului ei, compozitorul George Enescu, care, aflat în străinătate, spunea că nu se va întoarce în ţară atîta timp cît nepoata lui este în închisoare. În 1960, a fost rearestată în legătură cu un atac ce avusese loc în urmă cu un an, asupra unui furgon al Băncii Naţionale din Capitală, cunoscut sub numele de „operaţiunea Ioanid“, unde este reţinută vreme de două luni. Despre întreaga experienţă carcerală, Oana Orlea a vorbit 40 de ani mai tîrziu. Într-un interviu destul de lung acordat poetei Mariana Marin şi publicat, într-o primă ediţie, în 1991, apoi retipărit peste mai bine de 15 ani în cartea „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!”, nepoata renumitului compozitor român a rememorat, cu luciditate şi sinceritate, fapte, trăiri, suferinţe, a vorbit despre oameni şi întîmplări din cei trei ani de detenţie, în care a fost mutată de 13 ori de la o închisoare la alta. „Nu-mi amintesc de numărul de palme pe care le-am încasat – o nimica toată faţă de ce li s-a făcut altora, dar trebuie să pomenesc de faimoasele cătuşe care se strîng şi se tot strîng, după nevoie. Mi-au răsucit braţele la spate şi mi-au pus cătuşele deasupra cotului. Braţele fiind mult trase înapoi, plămînii sînt comprimaţi, capacitatea toracică redusă, respiri prost. Şi se strîng. Foarte tare. Vine un moment cînd nu mai simţi mare lucru. Braţul se umflă, se învineţeşte, cătuşa se înfundă. Cînd se scot şi sîngele năvăleşte, durerea este îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu ele cîte o zi, două; eu, doar vreo două ore şi am avut semne mai multe săptămîni”.

O altă întîmplare mai puţin plăcută petrecută tot la închisoarea Ghencea avea însă să se încheie cu un final amuzant. Chiar înainte ca una dintre deţinute, zisă „Bulgăraş

RM

de Aur”, să se elibereze, şi care fusese de acord să primească din partea „colegelor” mesaje către rudele de-afară, este denunţată. Toate deţinutele sînt apoi anchetate. „E un episod de care îmi place să-mi amintesc. «Îmi place» e un fel de a spune… Noi toate, cele care trimiseserăm mesajele, am fost în anchetă, la poartă, în birouri. Ofiţerul Crăciun ştia să dozeze brutalitatea cu o aparentă «umanitate» (…)

M-am trezit în biroul lui, aşezată la o masă. Aveam în mînă un toc de peniţă, înaintea mea o călimară şi pătrăţica de cîrpă cu mesajul, scris – habar n-am de ce – în franţuzeşte.

Poate dintr-o secretă şi multvinovată dorinţă de «încifrare».

Trebuia să traduc ce scrisesem. Am început imediat să înşir fel de fel de aiureli. Îmi amintesc perfect de prima frază: «Dragă mamă, gîndul meu se îndreptă către tine şi dorul zboară…». Tot înşirînd, îmi băteam capul cum să nu dau în vileag micile noastre şmecherii legate de primirea pachetelor. (...) Mă cam lălăiam. Crăciun s-a pus pe înjurat. Şi, Dumnezeule, în biroul acela cenuşiu şi trist, de sub un dulap-clasor a ieşit un şoarece. Zîna cea bună, poate! Locotenentul Crăciun şi un alt ofiţer care mă tot ameninţa cu o vînă de bou s-au repezit la vînătoare. Ţipau ca nişte muieri isterice şi ţopăiau prin încăpere, clasoarele se clătinau... Mi-am zis că nu trebuie să pierd momentul şi am răsturnat călimara peste cîrpă. S-a făcut albastră... Şoarecele n-a fost prins, cerneala se scurgea prin tot biroul.

Eram foarte mulţumită de mine.“

„Am cîntat «Oda Bucuriei» cînd a murit Stalin” Micaela Ghiţescu a făcut trei ani de închisoare politică, fiind condamnată în celebrul „lot francez”, format din eleve şi profesoare de la Liceul Francez din Bucureşti.

Este fiica unui mare chirurg interbelic, una dintre cele mai respectate traducătoare din România (din cinci limbi!) şi unul dintre puţinii oameni care se încăpăţînează să nu lase să moară „Memoria (revista gîndirii arestate)”, al cărei redactor-şef este de peste 11 ani. În cartea sa de memorii „Între uitare şi memorie”, publicată în 2012, Micaela Ghiţescu povesteşte cum a primit în închisoare vestea morţii lui Stalin. ,,În ancheta propriu-zisă, un moment mai amuzant, să-i zicem, a fost în martie ’53, cînd, într-o zi, am văzut că gardienii de pe sală încep să închidă oberlihturile şi să fie o oarecare agitaţie şi s-au auzit clopote de biserici şi, pînă la urmă, prin modul de comunicare, prin Morse, prin perete, am aflat că a murit Stalin şi atunci nu ştiu de unde, din ce celulă, a izbucnit, prin fluierat, că nu puteam cînta, bineînţeles, «Oda Bucuriei», care se prelua din celulă în celulă. Paznicii erau înnebuniţi, eu nu recunoşteam ce anume este, dar au auzit deodată fluierarul, adică un mod de a comunica între celule”.

Măriuca Vulcănescu, în acelaşi pat cu prostituatele de la Crucea de Piatră „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!” ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu. Filosoful şi economistul stătuse timp de şase ani în puşcăriile comuniste, fiind arestat în 1946 în lotul al doilea al foştilor membri din guvernul Antonescu, acuzat de crime de război. A fost permanent torturat şi chinuit în temniţele comuniste de călăii de la Văcăreşti, Jilava şi Aiud. Mircea Vulcănescu a murit în octombrie 1952, la 48 de ani, îmbolnăvit de TBC, după ce a încercat să-şi salveze un coleg de celulă: acesta căzuse din picioare, sleit de puteri. Mircea Vulcănescu s-ar fi aşezat pe ciment ca o saltea pentru colegul său doborît, salvîndu-i viaţa. Măriuca Vulcănescu este fiica lui Mircea Vulcănescu şi a fost închisă între anii 1952-1954 din acest motiv. Cînd tatăl ei a murit, ea se afla într-o altă închisoare, îndurînd acelaşi tratament „obişnuit” din temniţele comuniste. A trecut prin mai multe locuri de detenţie: Ghencea, PopeştiLeordeni, Pipera, Dumbrăveni. În prima noapte la PopeştiLeordeni a stat în aceeaşi celulă cu prostituatele de la Crucea de Piatră. „Foarte multe dintre ele aveau sifilis. Am stat în pat cu una dintre ele, care, noaptea, îşi potolea arsurile de la rănile de la picioare cu propria urină”, povestea Măriuca Vulcănescu într-un interviu. Erau 40 într-o celulă şi munceau la cîmp de dimineaţa pînă seara, prăşeau, cultivau, săpau diguri pentru irigaţii. ,,Cînd am ajuns acasă, în Bucureşti, am început să cînt, pentru ca mama să-mi audă glasul şi să nu se sperie că mă găseşte în casă. Mult timp, mai apoi, se necăjea fiindcă umblam pe stradă în paltonul meu răpănos, dar nu suportam să mă îmbrac mai bine, mă simţeam cu 200 de ani mai bătrînă”.

Anca Vancu, Sursa: Historia.ro

RM

17

Vineri, 17 mai 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Portrete de români basarabeni care au făcut Unirea în 1918 (3) Constantin Popovici Preot-profesor la Seminarul teologic din Chişinău timp de 37 de ani, a obţinut din partea autorităţilor ţariste ca să fie examinate şi cunoştinţele de limba română la examenele dascălilor şi diaconilor. S-a ocupat de revista „Luminatorul” şi a tradus în limba română cărţi cu conţinut religios sau istoric. În jurul său şi al revistei s-au adunat colaboratori care promovau valorile spirituale româneşti printre enoriaşi. Nu s-a implicat în viaţa politică, dar rolul său în promovarea limbii române şi a spiritualităţii româneşti a fost esenţial în mişcarea naţională a românilor basarabeni.

Vasile Stroescu Reprezentant de seamă al boierimii româneşti din Basarabia, s-a remarcat prin numeroase acte de mecenat, de care au beneficiat studenţii români din Basarabia, din Regat şi din Transilvania. Datorită generozităţii sale, cu rol important în promovarea valorilor naţionale, a fost ales membru de onoare al Academiei Române în 1910. A sprijinit financiar editarea „Cuvîntului Moldovenesc”. Cînd liderii mişcării naţionale l-au invitat, în martie 1917, să ia parte la formarea Partidului Naţional Moldovenesc, aflat peste hotare, a răspuns: „Eu îs cu totul la dispoziţia ţării mele, cu mintea cîtă mi-a dat Dumnezeu, cu toată inima mea şi cu toată averea mea” (Octavian Dascăl, „Elitele politice din Basarabia 1918-1923“, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, 2002, p. 48). A refuzat şefia noului partid, dar a sprijinit financiar şi i-a sfătuit pe tinerii lideri basarabeni. După Unire a fost deputat şi apoi senator în Parlamentul României.

Ion Inculeţ Este cel mai bun exemplu pentru reorientarea elitei politice basarabene filoruse în condiţiile evoluţiei revoluţiei din Rusia. A studiat şi a muncit la St. Petersburg, unde a fost puternic influenţat de mişcarea revoluţionară în spiritul Marii Rusii democrate. Trimis în Basarabia să promoveze obiectivele revoluţiei democrate ruseşti, a găsit aici un curent naţional suficient de puternic încît să fie nevoit să se adapteze. Congresul militarilor din octombrie l-a propulsat în Sfatul Ţării, al cărui preşedinte a fost ales datorită atitudinii sale moderate în chestiunea naţională. Fiind considerat filorus, a reuşit să tempereze manifestările minorităţilor. După Unire s-a implicat activ în recunoaşterea ei la Conferinţa de Pace de la Paris: „Nimeni nu ne va scoate din Basarabia.

Rusia nu degrabă se va organiza. Iar noi de bunăvoie nu vom pleca!”, declara el în august 1919 (O. Dacăl, op. cit., p. 189). În perioada interbelică a fost deputat sau senator, ministru în mai multe guverne şi membru al Consiliului de Coroană. S-a pronunţat în Consiliu împotriva cedării Basarabiei în 1940. În ultimele luni de viaţă a fost foarte activ în sprijinirea refugiaţilor basarabeni în România.

Emanoil Gavriliţă Cu studii de Drept la Moscova, Berlin şi Viena, a preferat să se dedice cauzei naţionale. A întemeiat pe moşia sa o şcoală românească, un cerc de cultură şi o bibliotecă, toate închise după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, în 1881. În 1906 înfiinţează ziarul românesc „Basarabia”, după lungi eforturi pentru aprobarea sa de către autorităţi. A reuşit să îi adune în jurul său pe românii basarabeni în care se forma spiritul conştiinţei naţionale: Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Al. Mateevici şi alţii: „aproape tot ce are tineretul nostru intelectual mai de seamă, cît priveşte cultura, conştiinţa naţională, dragostea de neam” (O. Dascăl, op. cit., p.

61). Din cauza articolelor revoluţionare, cu puternic caracter naţional, E. Gavriliţă, în calitate de proprietar al ziarului, trebuia să răspundă în faţa instanţelor de

judecată. Chiar dacă mişcarea naţională provocată de Revoluţia rusă din 1905 a avut viaţă scurtă din cauza opresiunii ţariste, a rămas un moment important în cristalizarea conştiinţei naţionale la noua generaţie a elitei basarabene. Iar E. Gavriliţă, chiar dacă nu a mai apucat Unirea, trecînd la cele veşnice în 1910, a jucat un rol esenţial în pregătirea generaţiei unioniste.

Vladimir Cristi Descendent al unei familii boiereşti care a complotat în 1862 împotriva Rusiei, pregătind o răscoală pentru unirea Basarabiei cu Principatele Unite, Vladimir Cristi a fost un spirit revoluţionar naţionalist. Din timpul studenţiei a fost adeptul mişcării revoluţionare socialiste, ceea ce l-a promovat, în 1917, în funcţia de guvernator al Basarabiei, numit de guvernul revoluţionar rus. A fost ultimul guvernator şi singurul român în această demnitate. În această calitate, a reuşit să se opună pretenţiilor Radei ucrainiene de a integra Basarabia între guberniile care au format noul stat ucrainean. Succesul său a contat enorm în evoluţia Basarabiei pe drumul Unirii cu România, deoarece ucrainienii au făcut presiuni puternice pentru încorporarea Republicii Democratice Moldoveneşti în statul ucrainean, fie în întregimea sa, fie parţial, sub pretextul existenţei populaţiei ucrainene între Prut şi Nistru. După Unire a fost ministru în guvernele României, iar de două ori a fost primar al Chişinăului.

A încercat să scape de ocupaţia sovietică fugind în Austria şi Elveţia, însă a fost capturat de NKVD, moment după care i s-a pierdut urma, ca atîtor eroi basarabeni, în GULAG-ul sovietic.

Paul Gore Ascendenţa sa într-o veche familie boierească i-a oferit augurii unei cariere în administraţia din Basarabia. În 1905 a fost preşedintele Comitetului de redacţie a Societăţii Culturale moldoveneşti, din 1908 a condus Comisia Savantă a Arhivelor Basarabiei, a fost director al Muzeului din Chişinău. În 1917 a devenit preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc şi, în martie 1917, pe casa sa a arborat TRICOLORUL! Cu ocazia Congresului învăţătorilor din mai 1917 şi-a început discursul cu adresarea: „Fraţi români!”. În ciuda patriotismului de care a dat dovadă toată viaţa, din cauza spiritului revoluţionar de stînga care domina mişcarea din Basarabia a trebuit să se retragă din viaţa politică, fiind moşier. După Unire a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A refuzat să predea la Universitatea din Iaşi. A fost preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice. „A murit cum a trăit, ca un cavaler, ultimul cavaler al Basarabiei!”.

***

Eroii românilor basarabeni care au luptat pentru naţiunea română din Basarabia în perioada ocupaţiei ruseşti sînt mulţi, prea mulţi ca să îi putem cuprinde în paginile unui articol. Peste cei mai mulţi s-a aşternut colbul timpului, nici măcar numele lor nu a rămas scris pe undeva în cărţile de istorie. În ignoranţa noastră, noi, istoricii, sîntem atenţi cu personalităţile de prim rang şi îi uităm pe cei mulţi, sute şi mii de români care au luptat, care au mobilizat masele, care au scris articole şi au difuzat ziare şi cărţi în limba română, care au suferit în închisorile Ohranei ţariste sau în exilul din Siberia pentru că au avut un crez: UNIREA. Tuturor trebuie să le aducem un pios omagiu şi să le cerem iertare că le-am uitat numele în pomenirea eroilor neamului românesc din Basarabia.

Să luăm aminte la lupta lor naţională, la eforturile lor pentru realizarea şi recunoaşterea Unirii, la dedicarea lor, cu trup, suflet şi avere, pentru afirmarea naţiunii române din Basarabia.

Sfîrșit HISTORIA.RO

Jurnal de pe Frontul de Est (13) 28 iulie 1941 Radio „România” (emisiunea „Ora ostaşului”): „Astăzi, viaţa românescă îşi reia cursul ei liber şi măreţ pe meleagurile sfinte dintre Prutul nostru şi Nistru, care este şi el tot al nostru, de cînd lumea”.

- Pe cursul inferior al Nistrului, Armata 9 sovietică îşi retrage forţele principale spre est, lăsînd în cazemate elemente de sacrificiu şi rezerve mobile cu misiunea de a opune rezistenţă nelimitată.

- În acest context, Marele Cartier General român emite ordinul de operaţii nr. 617, care prevedea forţarea Nistrului cu un corp de armată în zona Dubăsari (urma să atace pe direcţia Ploskaia-Razdelnaia şi în spatele forţelor inamice care se aflau la est de Tighina) şi cu un alt corp de armată în zona Tighina. Pe restul frontului, la sud de Tiguna, alt corp de armată trebuia să asigure principalele puncte de trecere peste fluviu. Forţarea Nistrului urma să se facă „prin surprindere, fără prgătire de artilerie”, trupele urmînd să pătrundă „hotărît spre est, lăsînd anumite unităţi pentru a imobiliza trupele ruse de fortificaţii şi curăţa cazematele”.

- În Ucraina, trupele sovietice se retrag din zona păduroasă situaţă la est de Obodovka, permiţînd Corpului de munte român să ajungă în seara zilei pe înălțimile situate la nord de valea Berdianka.

- Maiorul Vasile Scerneci, comandantul Batalionului 3 munte, notează în jurnal: „Întreaga coloană a unui corp de armată, care poposise într-o livadă din marginea satului (Ţibulevka - n.n.), a fost făcută zob de cele şase avioane Stuka. Ceva înforător: mormane de automobile, amestecate cu căruţe, cai sfîrtecaţi, material de transmisiuni, sute de cadavre omeneşti, de toate gradele.

Din suflul bombelor, un auto tip Ford, aruncat pe vîrful unei case, trona mîndru”.

- Gruparea aeriană de luptă atacă trenurile din zona Odessa şi dezorganizează retragerea inamicului spre Bug. - Amiralul Karl-Georg Schuster, comandantul Grupului de armate „Sud” al marinei germane prezintă generalului Ion Antonescu un Memoriu în care preciza că misiunea principală a forțelor navale maritime din Marea Neagră consta în asigurarea transporturilor maritime destinate aprovizionării trupelor terestre care luptau la flancul sudic al frontului, la dus, iar la întors a evacuării răniților și transportului ,,materiilor prime rusești necesare economiei de război”, celelalte misiuni (minarea și atacul comunicațiilor sau forțelor navale sovietice etc.) devenind secundare. Cu aceași prilej, solicită acordul pentru realizarea unei conduceri unitare germane, care „va dirija în primul rînd misiunile de ansamblu, va asigura cooperarea între toate națiunile și comandamentele de armată interesate, lăsînd forțelor maritime care acționează cea mai mare independență”.

Pentru celelalte misiuni care se limitau numai la teritoriul românesc conducerea urma să revină autorităților române.

- Începînd cu orele 14.20, radio România difuzează „Ora Ostaşului”. „Astăzi, viaţa românescă îşi reia cursul ei liber şi măreţ pe meleagurile sfinte dintre Prutul nostru şi Nistru, care este şi el tot al nostru, de cînd lumea. Astăzi, din nou pentru totdeauna, pe zidurile vechi ale cetăţilor voievodale din Răsărit fîlfîie mîndrul nostru Tricolor. Azi, urmaşii lui Ştefan cel Mare se bucură laolaltă cu întregul neam românesc de izbînda cea mare a noastră. Bucovina, Basarabia au fost readuse la sînul Patriei-Mume, întregită astăzi pentru totdeauna în Răsărit. S-a făcut dreptate”.

- Generalul Constantin Voiculescu informează pe Ion Antonescu despre situaţia din Basarabia: „Sînt la Chişinău din 19 iulie, ora 10. Nici pînă acum nu s-a prezentat prefectul, primarul şi aparatul administrativ.

Din această cauză situaţia este destul de grea. Am întrebuinţat provizoriu persoane locale, care, neavînd pregătirea, nu sînt de mare folos. Oraşul este distrus şi devastat îngrozitor. Toate clădirile, instalaţiile de stat sînt distruse. Viaţa în oraş este inexistentă”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 17 mai 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (7) I. În vagon cu colonelul Beck (7) Criza (21 ianuarie 1939) (4) Dl. Lipski înţelesese şi îi telegrafie şefului său: „Sugestia unei întrevederi, a cărei dată este stabilită de dl. von Ribbentrop, constituie o dovadă că germanii au hotărît să-şi realizeze repede programul în Răsărit”. Este de remarcat că, în timpul acestei discuţii, ministrul german nu suflase nici un cuvînt cu privire la Memel. „Ca şi cum ar fi vrut să ne neutralizeze în momentul în care se punea la cale problema Memelului”, observă dl Lipski. El nici nu bănuia că partida avea să fie jucată a doua zi în zori.

Beck presimţise pericolul, dar nu presimţise si catastrofa. El hotărîse să nu se preteze la o discuţie directă cu Ribbentrop şi se mărginise să dea instrucţiuni precise ambasadorului său la Berlin (27 martie), insistînd asupra dorinţei de a menţine „ca şi în trecut” și „pînă în viitorul cel mai îndepărtat“ cele mai bune relaţii cu Reich-ul. El amintise încă o dată pozițiile pe care Polonia înţelegea să se menţină cu privire la problema Danzigului: 1. Guvernul polonez era gata să studieze cu guvernul

Casa Poporului – adevărata istorie (11) Pregătiri pentru construirea Centrului Civic și a Casei Poporului (1) Încă din anii 1790, Bucureştii erau consideraţi cel mai important oraş, prin numărul de locuitori, din partea de sud-est a Europei. Doar Istanbulul îl depăşea ca populaţie şi prin volumul comerţului. La dezvoltarea oraşului a contribuit substanţial comerţul cu produse alimentare, care a atras mulţi dintre locuitorii aşezărilor ţărăneşti din zonele apropiate, dar şi din Oltenia.

Studiile specialiştilor, bazate şi pe consemnările instituţiilor de atunci, evidenţiază că, în Bucureşti, se găseau 88.000 de locuitori în 1789, 122.000 de locuitori în 1860, 768.000 de locuitori în 1930 și 1.128.713 de locuitori în 1948.

Pînă spre anii 1900, foarte mulţi locuitori apţi de muncă nu-şi formaseră încă o meserie. Erau angajaţi ca zilieri pe diferite perioade de timp în micile ateliere de producţie ce apăruseră, în tăbăcării, măcelării, postăvării şi în comerţul ambulant cu zarzavat, iaurt, covrigi şi peşte. Locuinţele, cele din cartierele mărginaşe, încă se construiau din trunchiuri de copaci şi pămînt. Dovedeau starea de sărăcie a unei populaţii ieşite dintr-un război devastator. Lipsa fîntînilor şi a puţurilor, care să dea necesarul de apă, contribuia şi ea la starea de înapoiere socială. Populaţia, fără educaţia dobîndită în şcoli, ca

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (115) Marţi, 17 iunie 2003, seara La Mulţi Ani, părinte drag, La Mulţi Ani! Astăzi, am avut o „altercaţie” cu un tip, Alexandru Nistor, vicepreşedintele Asociaţiei Copilărie – Leagănul Vieţii. În urmă cu vreo două săptămîni, dau aici un telefon.

Caut să mă angajez. Mi se spune ce acte să pregătesc şi să le duc. Orbecăiesc pe drumuri şi nici taximetriştii nu ştiu să mă descurce, că nu au auzit de adresa asociaţiei.

Dau telefon şi îmi răspunde un individ, cu care am o discuţie ciudată, dacă nu chiar stupidă. Mă ia cu glume de prost gust, mi se adresează cu „la dona misteriosa”.

Cu greu îmi explică cum se poate nimeri adresa. El voia să-mi ştie toată viaţa de la primul telefon, înainte să vadă dacă am ambele picioare, ochi, mîini, cap, dacă aş fi bună pentru acea activitate. Se întindea la vorbă, nepermis de mult, şi voia să ştie totul despre mine. Cum, cu cine, cînd, în ce condiţii, ce am simţit, ce vreau, tot felul de tîmpenii, nici o legătură cu angajamentul, actele, CV-ul meu profesional, dorinţa de a munci. Scap cu greu

RM

german modalităţile unei noi simplificări şi a unor noi înlesniri în tranzitul feroviar şi automobilistic între Reich şi Prusia orientală; dar el înţelegea să acorde aceste înlesniri „în cadrul suveranităţii poloneze”.

Guvernul polonez considera că, pentru oraşul liber al Danzigului se putea găsi o soluţie bazată pe o garanţie comună polono-germană - garanţie care să ţină seama de aspiraţiile naţionale ale populaţiei, ca şi de interesele polone. Printr-o neacceptare fermă, dar tacticoasă, pe care el o opunea pretenţiilor germane, Beck sperase să îndrepte discuţiile pe calea unei înţelegeri prieteneşti, în conformitate cu spiritul şi conţinutul acordului din 1934. Nu respecta el, oare, într-adevăr, principiile care dirijaseră în mod atît de fericit relaţiile germanopoloneze în ultimii ani; şi nu consimţea el să sustragă spinoasa problemă a Danzigului regulamentului Societăţii Naţiunilor (societate căreia Varşovia, ca și Berlinul, nu-i atribuia nici un viitor) pentru a o încredinţa unei colaborări polono-germane, destinate să strîngă şi mai mult legăturile dintre cele două state?

Dl. von Ribbentrop nu s-a lăsat convins. El îi făcea o primire proastă dlui Lipski (26 martie) şi nu se declara mulţumit de răspunsul dlui Beck. Ambasadorul nota „răceala sa evidentă” şi „nervozitatea sa”. Von Ribbentrop constata că „oferta sa plină de înţelegere” nu fusese luată în consideraţie; el revenea cu insistenţă

asupra tuturor pretenţiilor sale. Interlocutorii se despărţiră fără a fi putut să-şi apropie punctele de vedere.

Era clar, de data aceasta, că Germania se pregătea săşi realizeze întregul program. După Praga, Bratislava, Memel, ea voia Danzigul. Şi ea înţelegea să termine repede, căci avea vînt la pupa şi succesul îi surîdea. De ce să mai aştepte noi complicaţii internaţionale?

Anglia era pe punctul de a se mişca; Churchil, în Camera comunelor, se arăta din ce în ce mai îndrăzneţ; presa din Londra tuna şi fulgera; Chamberlain însuşi, furios după luarea Pragăi şi simţindu-se jignit personal, părea gata de orice: el tocmai lansase un apel (la 20 martie) prin care propunea Franţei, Uniunii Sovietice şi Poloniei să ia în comun măsuri de securitate. Reichul n-avea timp de pierdut, dacă vroia să reglementeze singur, între patru ochi, cu guvernul de la Varşovia (între „gentlemeni”), problemele pe care le pusese Poloniei. În aceste zile istorice, colonelul Beck simţise pămîntul cutremurîndu-se sub el. Criza de care poporul său se temea, şi în care el nu dorise să creadă, izbucnise; el înţelegea extrema gravitate a acesteia. Căci el nu se lăsa înşelat de faptul că diferenţa între cele două teze era mică în aparenţă. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

urmare a inexistenţei unor mijloace de comunicaţie, nu avea o pregătire care să o ajute să depăşească nivelul scăzut de trai. Chiar lăsa impresia, uneori, că era mulţumită cu situaţia în care se afla. Şi atunci se manifestau reţineri în exprimarea gîndurilor. În decursul anilor, situaţia bucureştenilor s-a agravat şi din cauza incendiilor care au cuprins suprafeţe întinse. Un astfel de foc uriaş s-a produs în anul 1847, considerat nimicitor pentru o mare parte din oraş. Nu existau posibilităţi tehnice capabile să limiteze un dezastru. Acest incendiu are loc tocmai în perioada anilor cînd tinerii români începuseră să se întoarcă de la studiile superioare făcute la Paris şi Viena. Deveniseră specialişti în arhitectură, construcţii, meteorologie, hidrologie şi în alte profesii. Aşa se explică de ce, din 1850, se permanentizează şi rămîn consemnări despre observaţiile meteorologice într-un sistem naţional. Mai tîrziu, istoricii şi specialişti în literatură şi ştiinţă vor evidenţia rolul tinerilor reveniţi de la studii în dezvoltarea României.

La sfîrşitul Secolului al XVIII-lea se fac primele forări în Bucureşti, cu scopul cunoaşterii structurii solului, atenţia fiind concentrată mai ales pe dealurile Spirii şi Cotrocenilor, unde se va construi un Palat Regal. Se urmărea posibilitatea realizării de fîntîni şi puţuri pentru apă de băut. Ca urmare, s-a constatat că zona care cuprindea dealurile de pe malul drept al Rîului Dîmboviţa avea o structură a solului ce nu permitea, la acea vreme, din cauza lipsei tehnicii performante, săparea de puţuri şi fîntîni, apa aflîndu-se la foarte mare adîncime. Pentru a-1 pune în temă pe cititor, prezentăm

această structură, luată pe verticală, de sus în jos: 0,50 metri pămînt negru, format în decursul miilor de ani din frunze şi lemn putrezit, în codrii de stejar, care existaseră pînă către 1830; 13 metri argilă; pietriş; argilă.

Această structură a pămîntului din partea de nordvest a redus efectele cutremurelor resimţite în restul oraşului aflat în plină cîmpie. Constatările făcute în urma seismelor s-au transmis de la o generaţie la alta încă din anii 1400-1500. Explicaţia ar fi şi în faptul că Alexandru Ipsilanti, voievod al Ţării Româneşti între 1774 şi 1782, a dispus începerea construirii unei noi cetăţi de scaun pe Dealul Spirii, în martie 1775, lucrare ce se va termina la finele anului 1776. Pe atunci nu se făceau studii de fezabilitate care, sigur, ar fi durat ani de zile, pe lîngă încă alţi mulţi ani necesari construirii palatului. Un an şi trei sferturi a reprezentat suficient timp pentru realizarea sa. Vechea cetate de scaun, aflată la mică distanță pe malul opus al Dîmboviţei, fusese distrusă prin incendiere în timpul războiului ruso-turc, în 1768-1774, şi devenise nelocuibilă. Tot pe timpul lui Alexandru Ipsilanti s-a construit un pod din lemn, socotit, în acele timpuri, imens, prin înălţimea sa faţă de suprafaţa apei. Apoi a fost dărîmat şi înlocuit cu Podul Izvor. Rostul noului pod era acela de a înlesni circulaţia rapidă de pe ambele maluri a populaţiei, dar şi a Domnitorului Alexandru Ipsilanti, precum şi de a face legătura cu centrul Bucureştilor, aflat în cîmpie. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

de insistenţele individului de la telefon şi ajung pe strada Vîrtejului. (Auzi, ce denumire, că mă ia ameţeala!) Pe la ora 16.30, ajung acolo. Intru. Îl găsesc pe individ şi cum mă vede îmi face observaţie că am întîrziat. Îi răspund şi eu, cum trebuie, replicîndu-i că m-a ţinut „cineva” la telefon mai bine de 2 ore, altfel eram mai de mult prezentă, dacă îmi explica simplu cum să ajung la sediu. Are loc o discuţie din uşă, fără să mă poftească mai aproape, să mă invite pe un scaun. Îmi înşiră vreo 5 posturi libere, de asistent social, de îngrijitor pentru copii, dar nu se hotărăşte pentru care aş fi eu potrivită. Îi spun că am lucrat şi la diverse grădiniţe şi am carte de muncă, dar mă amînă şi îmi promite că mă va suna acasă. Mîine mi-a spus că voi primi răspunsul.

Părintele Ion Popescu, duhovnicul meu, a împlinit 51 de ani. M-am dus la dînsul acasă şi i-am dus un buchet cu flori, predominînd frezia galbenă, trandafiraşi şi altele.

Am avut sufletul deschis şi m-am îngrijit de mine. M-am făcut frumoasă de ziua părintelui meu. În curtea Bisericii am fost mult admirată de cei pe care i-am întîlnit. Mi-au spus că sînt atît de schimbată, că parcă nu aş fi eu, nici nu aş semăna cu mine. La slujbă eu nu intru descoperită la cap. Îmi leg părul de obicei cu batic negru, or acum părul meu lung, spălat proaspăt, îmi flutura pe spate.

M-am şi machiat un pic cu fond de ten şi cu mascara pe gene. E sărbătoare şi începe să răsară Soarele şi în viaţa mea. Mă reînnoiesc, renasc. Îmi refac Viaţa. Acum sînt binişor. Mulţumesc, Doamne! M-am simţit frumoasă, şi admirată, şi fericită. Am avut încredere în mine, nu am mai fost frustrată şi interzisă de timiditate, de frică.

Doamne, ajută-mă!

19 iunie 2003 Am aşteptat zadarnic telefonul individului obraznic.

Nu a sunat, nu a vrut să-mi dea nici un răspuns la demersul meu. Mă simt la pămînt cu moralul. Mă simt secată. Simt că mor lent, lovită de unii şi de alţii. Creierul îmi fierbe. Alergări şi promisiuni. Culeg iluzii. Continui să fac analize medicale în vederea unei angajări să le am gata făcute. Acumulez oboseli care mă sfîşie, mă răpun. Îmi storc ultimele urme de vlagă. Mă izbesc de indiferenţă şi nesimţire peste tot unde mă prezint zilnic, unde aud de un serviciu. Înnebunesc! (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

RM

19

Vineri, 17 mai 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (98) Cel mai căutat bărbat din lume (3) Yousef ne scapă printre degete şi dispare în Lumea întunecată. Sîntem lăsaţi să căutăm alte indicii, însă nu-i putem da de urmă. În ceea ce priveşte informatorul nostru, nimeni nu mai aude nimic despre el. Nu există milă. Greşelile din activitatea noastră se plătesc cu vieţi omeneşti.

Ne întoarcem de unde am pornit. Timp de mai multe săptămîni, nu reuşim să găsim o pistă valabilă. După care, într-o dimineaţă, în timp ce ajung la birou în noul meu Jeep Wrangler alb, îmi sună telefonul. S-a produs un atentat asupra unui avion în Asia de Sud. Intru grăbit pe uriaşa uşă albastră şi citesc la repezeală telegramele care au venit din Tokyo şi Manila.

Pe 12 decembrie 1994, în timpul zborului 434 al Phillippines Air de la Cebu la Tokyo, o bombă a explodat sub scaunul unui om de afaceri japonez de douăzeci şi patru de ani. Trupul lui Haruki Ikegami a absorbit mare parte din forţa exploziei, care 1-a sfîşiat aproape în jumătate de la vintre şi pînă la cap. Deşi deteriorat, avionul a reuşit să se menţină în aer, permiţînd piloţilor să execute o aterizare de urgenţă la Okinawa. Unele dintre sursele noastre sugerează că Yousef a construit bomba şi a plasat-o la bordul avionului de pasageri în

Memoriile unui celebru criminalist român (65) Un dublu asasinat monstruos (7) Se punea problema că asasinul ar fi pierdut bile­ tul de autobuz la locul faptei, dar cum am fi putut afla adevărul?! S-au făcut multiple verificări pînă la identificarea celor 47 de persoane care au călătorit pe acest traseu, cu două zile înaintea săvîrșirii faptei. Zeci şi zeci de audieri, confruntări, reconstituiri pentru a se stabili locul pe care l-a ocupat fiecare în autobuz și apoi unde au primit găzduire în comună, cînd s-au reîntors și cum pot dovedi toate acestea. Deși stabiliserăm că Lotzy fusese și el cu autobuzul în comuna Borș, la pescuit – singura activitate pașnică și licită din multiplele sale preocupări –, hotărîrea punerii sale în libertate n-a putut fi schimbată.

Sigur că, odată plasaţi într-o asemenea împrejurare dificilă, nu ne rămînea decît supravegherea bănuitului.

Dar toate acestea nu ne mai lăsau timp şi pentru alte preocupări... uitaserăm de noi! Deveniserăm sclavi ai acestei ,,afaceri”, ai acestei cauze, pentru a cărei rezolvare nu aveam dreptul să abandonăm lupta. În eventualitatea că

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (17) Atacul stupefiant al lui Saddam la adresa statelor din Golf (4) Masiv, cu faţa rotundă, încadrată de o barbă subţire, cu privirea obosită (ca majoritatea membrilor dinastiei wahhabite, de la Ibn Seud încoace, suferea de o boală ereditară la ochi), Fahd a adăugat imediat, folosind acelaşi ton aşezat şi amabil, că nu trebuie să se acţioneze precipitat. Miniştrii petrolului, care urmau să se întrunească la sfîrşitul lunii următoare la Geneva, vor putea aborda această chestiune. Pentru moment, însă, era mai bine ca lucrurile să rămînă neschimbate. În prezenţa regelui – un bărbat cu gesturi şi vorbe domoale - părea că timpul se poate scurge la infinit.

Dar timpul era exact factorul ce le lipsea cel mai mult irakienilor. Răspunsul regelui Fahd era greu acceptabil pentru ei. Saddum Hammadi reaminti regelui, ca şi şeicului Zayed, cererea lui Saddam Hussein privind o contribuţie de 10 miliarde de dolari. Dar nu a primit decît răspunsuri evazive. Cînd a făcut o vizită în Kuweit, el a repetat aceeaşi cerere şi emirului Jaber, care i-a răspuns; – Dar e o nebunie! Nici nu avem disponibilă o astfel de sumă!

timp ce acesta zbura de la Manila către Cebu. Alte surse dau vina pe diferite grupuri teroriste radicale filipineze.

O verificare a listei de pasageri dezvăluie că un om de afaceri italian, pe nume Armaldo Forlani a stat pe scaunul lui Ikegami pe durata călătoriei de la Manila la Cebu. Acesta a dispărut, iar din cîte ştim, nu a existat niciodată vreo persoană cu un astfel de nume.

Nu sînt sigur ce înseamnă asta. Stăm şi cumpănim, analizînd toate posibilităţile. Dacă Ramzi Yousef este într-adevăr autorul atentatului, de ce a plantat el o bombă atît de măruntă? I-a calculat greşit forţa? Care a fost motivaţia? Zborul nu a avut nimic de-a face cu Statele Unite, iar Yousef nu a iniţiat niciodată atacuri împotriva Filipinelor sau Japoniei – sau cel puţin nici un atac de care noi să avem cunoştinţă. Poate că dispozitivul în sine oferă un indiciu. Teroriştii au plasat bomba în interiorul unui anumit tip de container din plastic, după care au ascuns-o în geaca de salvare de sub scaunul 26K. Din cîte ne putem da seama, fabricantul bombei a folosit nitroglicerină lichidă. Dacă acest lucru e adevărat, substanţa ar fi fost imposibil de detectat prin procedurile de securitate actuale ale companiei aviatice.

Diger noile informaţii în timp ce mestec un baton energizant Power Bar; brusc, am o revelaţie.

Zborul 434 a constituit un test. Yousef gîndeşte la scară amplă. El vrea să provoace răni profunde. E totodată inginer de profesie. Asta înseamnă că e metodic, precaut şi orientat către proces. În orice caz, profilurile de ţinte pe care le-a elaborat celula din New York dezvăluie o

mare atenţie faţă de detalii şi metodologie. Nu cumva Yousef experimenta? Nu cumva el ne verifică sistemele de securitate? Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că urmează un atac de proporţii, iar noi nici măcar nu l-am depistat pe sistemul nostru de monitorizare.

Zilele trec. Folosim fiecare agent din toate colţurile lumii pentru a găsi informaţia preţioasă care ar putea clarifica intenţiile lui Yousef. Nu apare nimic, nimic altceva în afară de nebuni şi de indivizi lacomi care ar spune orice pentru a obţine un ban.

Crăciunul vine şi trece. Îmi petrec timpul alături de familie, pierdut în gînduri legate de ameninţările care pîndesc la orizont. Fiul meu, Jimmy, care are acum patru ani, merită să trăiască într-o lume mai bună. Iar în timp ce îl ţin în braţe înainte de a merge la somn în noaptea de Crăciun, îmi doresc să îi pot fi un tată mai bun. Însă pe moment viaţa mea aparţine serviciului DSS. DSS-ul nu e o carieră, e un ordin monastic. Nu există niciodată suficient loc pentru altceva sau altcineva.

Zilele de muncă de douăsprezece ore se lungesc pînă la paisprezece sau, uneori, şaisprezece ore. Cînd ajung acasă, încerc să elimin stresul, însă telefonul STU-III aflat chiar lîngă pat îmi reaminteşte constant că ceva oribil se va întîmpla cu siguranţă. Ajung în punctul în care iau telefonul obişnuit al familiei şi îl aşez pe pernă, comutat pe vibraţii. Pagerul şi telefonul meu se află mereu în apropiere. Am devenit un prizonier al tehnologiei moderne de comunicare. (va urma) FRED BURTON

aflaserăm însă într-adevăr pe criminal, avea și el să fie mai mult decît prudent. Aşadar, care ne mai puteau fi șansele?

Să căutăm o fisură în alibiurile sale, fără a neglija cele mai neînsemnate fapte. Lupta se arăta a fi grea, somnul, zbuciumat şi nervii încordaţi la maximum posibil.

S-au scurs zile de căutări şi, din pricina acestor elemente ce se îndreptau numai spre Lotzy, atrase parcă de un magnet, am pornit să întocmesc un aşa-zis act de învinuire, realizat doar pe baza indiciilor, a unor interpretări şi reflecţii logice şi... În ultimă instanţă, a flerului generat de experienţa muncii, de cazuistica cu particularităţile procedeelor şi de psihologia judiciară.

Rezultatul ofensivei noastre a fost pozitiv. Procuro­rului X i se întrerupsese mandatul de a supraveghea urmă­rirea.

Procurorul-şef Oprea Romul şi procurorul Petrușca F. se raliaseră opticii noastre, iar criminaliştii Tamaş Laurenţiu, Sever Georgescu şi Greblea Vasile, toţi din conducerea Institutului de criminalistică de pe lîngă Procuratura Generală, au fost adevăraţi cenzori ai dreptăţii! Spun asta pentru că fără hotărîrea lor de a se emite un mandat de arestare tocmai sub motivarea apărării legalităţii, nu ni s-ar fi oferit posibilitatea de a salva adevărul.

Nu este mai puţin adevărat că bănuitul nostru căpătase curaj, gîndind că dacă n-am avut suficiente probe să-l menţinem arestat, de-acum va fi mult mai greu să-l rearestăm. Dar, văzîndu-se peste noapte în arest, din

nou a intrat în panică... Era totuşi foarte circumspect şi, în ciuda tezelor de logică şi a depoziţiilor martorilor care-l demascau, el nega totul cu dezinvoltură. Începurăm reinterogarea lui în legătură cu justificarea timpului critic. Lotzy susţinea că în timpul nopţii dansase cu trei fete şi apoi s-ar fi angrenat într-un scandal. Fetele respective n-au reuşit să precizeze că dansaseră între 1 şi 2 noaptea, invitaţiile lor la dans fiind posibile şi în jurul orelor 24-24,30. Pentru confirmarea presupunerii noastre că el ar fi provocat scandalul în scopul unui „alibi”, am insistat, prin audieri şi confruntări, să stabilim provenienţa scandalului ce paralizase întreaga petrecere.

Rezultatul a avut forţa să ne edifice asupra acestei importante secvenţe din noaptea cu pricina. El, Lotzy, fusese cel care provocase – din te miri ce – scandalul, la orele 24, în mijlocul ringului de dans. Aşadar, noi reţinuserăm că după acest eveniment, care-l fixase pe Lotzy, în memoria oamenilor, ca fiind prezent, s-ar fi putut înscrie într-o cursă ce avea să-l facă, de această dată, cu adevărat prezent la locul furtului celor 8.000 de lei pe care pusese ochii încă dinainte ca soțul victimei să plece. Bănuiam că, surprins de victimă, nu şi-a mai putut realiza planul, fiind nevoit să săvîrşească cele două asasinate pentru a rămîne nedemascat. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Hammadi, în toate discuţiile la care participa, avea în mînă două foi dactilografiate şi capsate laolaltă, în care era menţionat desfăşurătorul activurilor deţinute de Kuweit în întreaga lume. Totalul acestor investiţii era impresionant, peste 100 de miliarde de dolari. Ca răspuns la afirmaţiile privind bogăţia ţării sale, emirul a propus livrarea, pe timp de trei ani, a unei sume de... 500 de milioane de dolari, o biată pomană pentru Bagdad.

După care a mai adăugat: ,,Să convenim mai întîi asupra liniei frontierelor, să o ratificăm, apoi vom putea să vorbim şi despre altceva”.

Abia reîntors la Bagdad, Hammadi află, dintr-o declaraţie a ministrului kuweitian al Petrolului, că ţara sa va menţine cotele excedentare pînă în luna octombrie.

Această decizie, care se adăuga refuzului saudit privind o reuniune specială a OPEC, l-au convins pe Saddam Hussein că exista, aşa după cum i-a mărturisit unuia din colaboratorii săi, ,,o încercare de a îngenunchia Irakul”.

La 16 iulie, Tarik Aziz, ministrul irakian de Externe, a sosit la Tunis pentru a participa la o consfătuire a Ligii Arabe. Acesta era un sexagenar plinuţ, purtînd ochelari cu lentile groase şi o bogată mustaţă căruntă, şi făcea parte din puţinii creştini care ocupau funcţii înalte în aparatul de conducere irakian. Prenumele său adevărat era Johanna. Cu o înfăţişare amabilă, el putea exprima, cu subtilitate şi curtoazie, cea mai desăvîrşită intransigenţă.

Veritabil comis-voiajor al lui Saddam Hussein pe scena internaţională, el a reprezentat Irakul în toate negocierile delicate, fie că a fost vorba de discuţii cu ţările europene privind reeşalonarea datoriei ţării sale, fie de presiunile exercitate pentru a obţine noi deschideri de credit în materie de armament. El exprima cu zel, cu talent şi, cîteodată, cu brutalitate ceea ce Saddam Hussein gîndea și dorea.

Consfătuirile Ligii Arabe nu erau, în majoritatea cazurilor, decît întîlniri discrete, în cursul cărora participanţii îşi exprimau acordul tacit pentru ca diferendele dintre ei să nu fie etalate în văzul lumii.

Chiar de la sosirea sa în Tunis, Tarik Aziz a creat o atmosferă încordată: ,,Ştiam - va spune apoi un martor - că era un om dur în alegerea argumentelor atunci cînd exprima poziția țării sale, dar era o persoană plăcută în particular. De data aceasta, însă, el s-a arătat distant, rece şi tăios, ca și cînd ar fi dorit să sublinieze clar divergenţele care existau între Irak şi anumite state din Ligă”. Delegaţia irakiană s-a arătat strictă în ce priveşte protocolul, reducînd la minimum contactele sale cu ceilalţi diplomaţi.

Mai era un factor care explica acest comportament.

De la ameninţările sale împotriva Israelului, Saddam devenise un adevărat erou al maselor arabe, un om ale cărui vorbe începuseră să fie ascultate cu atenţie. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 17 mai 2019

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (31) LUNA MARTIE 8 martie – Spre vindecarea sufletului Iarăşi şi iarăşi ne spune cuvîntul lui Dumnezeu: Domnul lucrează în fel şi chip. Nu îl lasă pe om în pace, căci, în această părută pace a sa, omul ajunge nesimţitor, iar pămîntul inimii lui, uscat şi tare, ajunge pînă la urmă să nu mai poată primi cuvîntul lui Dumnezeu. Acesta se atinge numai de suprafaţă, cum se arată în parabola despre semănător, şi piere fiindcă pămîntul nu 1-a primit în sînul său. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate lucrurile prin care afînează şi înmoaie acest pămînt tare, făcînd în el loc cuvîntului Său! Nevoile, bolile, supărările, necazurile din care nu putem să găsim ieşire, tot ce ne arată cît sîntem de săraci şi neputincioşi, sînt plugul lui Dumnezeu care întoarce brazda în pămîntul inimii noastre, sînt cercetări ale Lui. El vrea să taie brazde adînci în acest pămînt nesupus şi lipsit de viaţă, pentru a-1 face în stare să primească sămînţa vie.

Brazdele adînci ale frîngerii inimii şi recunoaşterii propriilor păcate fac pămîntul inimii prielnic pentru primirea cuvîntului dumnezeiesc: aceasta este însemnătatea şi roada postului în care intrăm spre pomenirea postului de patruzeci de zile pe care 1-a ţinut pentru păcatele noastre Isus Christos. Și în Vechiul Testament a fost de multe ori rînduit post pentru ca oamenii săşi vină în fire, să se smerească, să-şi recunoască păcatul, să şi-l mărturisească şi să se lepede de el. De aceea ne rugăm şi noi acum: „Dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele!”. Repetăm asta în genunchi, de multe ori, dar cum şi pentru ce? Nu cumva doar pentru a spune cu gura că vrem să ne vedem păcatele, iar cu sufletul nici măcar să nu ne uităm la ele ori, uitîndu-ne în treacăt, după aceea să le ţinem şi mai aproape de inimă şi să nu ne despărţim de ele nicicînd? Nu cumva doar ca să ne acoperim mai repede rănile, să le ascundem de ochii noştri şi de ai celorlalţi, lăsîndu-le acoperite, dar mirosind dezgustător şi izvorînd puroi în inimă? De ce „să-mi văd greşalele mele”?

Oare doar ca să le tăinuiesc iar în suflet şi să mă împac şi mai liniştit cu rănile mele ucigătoare? Satana ascunde de noi cu rîvnă aceste răni, le oblojeşte cu cîrpe murdare, sub care rănile fac tot mai mult puroi, stricîndu-ne sufletul. Dumnezeu descoperă rănile, fiindcă El este Doctorul sufletelor; le dezgoleşte, sfîşiind cîrpele ca să se vindece! Asta cerem rugîndu-ne: „Dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele!”. Trebuie doar să rostim cu sinceritate asta şi să nu ne privim cu uşurătate păcatul care L-a răstignit pe

Ești sigur? (6) EŞTI SIGUR CĂ NU EXISTĂ DUMNEZEU? (5) A fost o vreme cînd se credea că în Sistemul nostru Solar sînt numai șapte planete: Mercur, Venus, Pămînt, Marte, Jupiter, Saturn şi Uranus. În 1845, astronomul englez John Couch Adams (1819-1892), cercetînd mişcarea planetei Uranus, a descoperit anumite perturbaţii ale mişcării ei, perturbaţii care nu se încadrau în calculele astronomice. El a pus aceste perturbaţii pe seama unei alte planete, nedescoperită încă. Aceleaşi observaţii au fost făcute în anul următor, 1846, de către astronomul francez Urbain Le Verrier (1811-1877). El a reuşit chiar să calculeze anumite elemente ale planetei nedescoperită încă, publicîndu-şi rezultatele cercetărilor pe 31 august 1846. Peste trei săptămîni, (23 septembrie 1846) astronomul german Johann Gottfried Galle (1812-1910), de la Observatorul ,,Urania” din Berlin, a reuşit să vadă pe cer noua planetă, în locul indicat de cei doi astronomi de dinaintea lui. Aşa a fost descoperită o nouă planetă, planeta Neptun, o planetă care are un volum de 72 de ori mai mare decît al Pămîntului, fiind foarte îndepărtată de Soare. Ziarele vremii au spus că această planetă nu a fost descoperită mai întîi pe cer, ci ,,în vîrful peniţei” savanţilor care i-au calculat existenţa şi cîteva caracteristici, pornind de la deviaţiile observate în mişcarea planetei Uranus. Ulterior, printr-o metodă asemănătoare, a fost descoperită şi cea de-a noua planetă a Sistemului nostru Solar, planeta Pluto. Şi, cine ştie ce ne rezervă viitorul în continuare?

Acum, atenţie! Pe baza unor deviaţii, aceşti savanţi au presupus şi apoi prin calcule au stabilit existenţa celei de-a opta şi a noua planete. Tot așa dacă te uiţi în jurul tău la unii oameni, poţi constata la ei anumite ,,deviaţii” faţă de felul în care trăiesc ceilalţi. Vei găsi că există oameni care nu înjură, nu trăiesc în imoralitate şi nu se complac în păcat. Pe seama cui pui tu aceste ,,deviaţii”? Au fost creştini care pentru credinţa lor au fost gata să îndure batjocuri, ocară, schingiuiri, torturi groaznice, să moară sfâşiaţi de fiare, arşi pe rug, spînzuraţi,

Fiul lui Dumnezeu! Aşadar, dăruieşte-mi „să-mi văd greşalele mele”, să mă pătrund de recunoaşterea lor, să le urăsc şi să mă lepăd pentru totdeauna de ele!

9 martie – Să ne deschidem ochii duhovniceşti ,,Veniţi la Mine...” (Matei 11, 28) Să întoarcem spatele tuturor celor pămînteşti şi să ne îndreptăm privirile către Domnul Cel răstignit, care ne cheamă din adîncul suferinţei la înălţimea nemărginitei Sale slave, zicînd: ,,Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi!”.

Dar ce înseamnă a veni la El? Într-un ceas liniştit de singurătate, să ne amintim cum au venit la El toţi cei despre care se vorbeşte în Evanghelie. Să începem cu capitolul opt din Evanghelia după Matei şi să urmărim apoi în toate Evangheliile cum veneau oamenii la Mîntuitorul cu toate nevoile şi grijile lor. Să-I aducem şi noi nevoile noastre sufleteşti, rugîndu-L să ne lumineze, să ne tămăduiască, să ne îndrume, să ne deschidă ochii, să ne dea mîntuire. Oamenii aceia ştiau de Cine si de ce aveau nevoie, si de aceea veneau la El. Aşadar, să chemăm şi noi Duhul Sfînt, cerîndu-I să ne arate de ce avem nevoie şi pentru ce trebuie să ne rugăm. Să venim la El şi, cunoscînd că El e cu adevărat Christos, Mîntuitorul lumii, să strigăm: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Tatăl nostru Ceresc ştia că singuri nu vom găsi calea către El şi, în negrăita Sa iubire de oameni, L-a trimis pe Fiul Său să ne îndrume şi să ne înveţe. El ne călăuzeşte şi pe căile lăuntrice, şi pe căile dinafară, spunînd: ,,Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine” (Ioan 14, 6). Nu uitaţi, prorocul spune: ,,Te-am chemat pe nume, al Meu eşti” (Isaia 43, 1): Dumnezeu cheamă fiecare om pe nume şi îi arată fiecăruia calea pe care trebuie să meargă. Pătrunzîndu-ne pînă în adîncul sufletului de conştiinţa acestui fapt, vom recunoaşte deja, fără urmă de îndoială, că tot ce întîlnim în calea vieţii noastre vine de la Dumnezeu spre folosul nostru. De aceea, trebuie să primim totul cu dragoste şi cu deplină încredere. Minunile dragostei Lui se vor descoperi zi de zi înaintea noastră dacă ochii noştri duhovniceşti vor fi totdeauna deschişi, întotdeauna cu luareaminte la milele cu care Domnul ne în­conjoară. Aceste mile se vădesc în toate mărunţişurile vieţii de zi cu zi. Dacă vom sta să ne gîndim la ele, vom fi uimiţi la fiecare pas de grija, de nesfîrşita milostivire cu care Domnul ne poartă pe calea vieţii, păzindu-ne, învăţîndu-ne şi îndrumîndu-ne ca pe nişte copii mititei. Aşadar, să ne în­credinţăm pe de-a-ntregul acestei Călăuze iubitoare şi să mergem la El şi cu El, fiindcă El a spus: ,,Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). (va urma) tăiaţi în două cu fierăstrăul, sau decapitaţi. Şi doar nu acesta era drumul pe care mergea lumea. Acestea erau ,,deviaţii” de la felul de viaţă păcătos al tuturor celorlalţi oameni. Oare nu trebuia să tragi concluzia că există o Forţă mult mai puternică decît focul şi apa, mult mai puternică decît însăşi viaţa, care îi făcea să rămînă credincioşi pînă la capăt? Puteai să-L găseşti pe Dumnezeu, dar n-ai vrut. Ia aminte la cuvintele poetului creştin care spune: ,,Picătură-n marea vremii,/ nu contează crezul tău, /Adevărul nu se schimbă,/ vrei, nu vrei,... e Dumnezeu”. Hai să medităm o clipă la toate acestea!

După cum aţi văzut, în acest capitol autorul discută despre existenţa lui Dumnezeu, dar şi despre acei oameni care spun că Dumnezeu nu există. Trebuie să ştim că în matematică, cele mai grele demonstraţii sînt acelea în care se cere să se demonstreze că ceva anume nu există, sau că o anumită relaţie nu este posibilă. În ceea ce priveşte ,,demonstrarea” non-existenţei lui Dumnezeu, lucrurile sînt încă şi mai complicate. Aşa cum bine spune autorul acestei lucrări, pentru ca un om să poată spune în mod sigur că Dumnezeu nu există, ar trebui să cerceteze toate galaxiile din Univers şi să spună că a fost în toate, dar nu 1-a găsit pe Dumnezeu. Şi încă şi aşa, nu putem să ştim dacă Universul nostru tridimensional nu este încorporat cumva într-un Univers şi mai mare, care are alte dimensiuni şi alte caracteristici, cu mult superioare. Ar trebui să-1 cercetăm şi pe acela, ca să vedem dacă Dumnezeu nu este cumva acolo.

Gherman Titov, cosmonautul care a făcut 17 rotaţii în jurul Pămîntului, a declarat că el a fost în spaţiul cosmic, dar nu 1-a văzut pe Dumnezeu. Bineînţeles că el a spus asta ca să facă pe plac conducătorilor săi sovietici, care erau atei. Se spune că, auzind această declaraţie, o personalitate americană a făcut următorul comentariu: ,,Dacă Titov şi-ar fi scos casca de cosmonaut de pe cap, l-ar fi văzut imediat pe Dumnezeu!”

Adevărul este că nu se poate demonstra ,,ştiinţific” că Dumnezeu nu există. A crede sau nu în existenţa Lui, este de fapt o problemă care ţine mai mult de sufletul, experienţa personală şi mai ales de alegerea fiecărui om.

Sfîrșit Petru Popovici

RM

Scrisoare ctre Nazarineanul Istoria a-ți scrie Ar vrea modesta-mi mînă Dar mintea nu cuprinde Imensa Ta lumină Și astfel zi si noapte Tot caut să cunosc Măreața ta iubire Prin jertfa Ta, Christos A Ta învățătură era Surprinzătoare Dar a aprins din zgură Slăbuța-mi lumînare Blîndețe și iubire Ai pus, Iisus, în ea Prin ele-n strălucire Lumina Ta creștea.

Ai revărsat a Ta milă Prin sîngele ce-a curs Ca mare Mîntuire Lumina m-a pătruns Și bucuria mea Tare ușor distinge, De ar vrea cineva Credința a mi-o stinge Și de cunosc, în parte Cum Pavel ne spunea Le voi vedea pe toate-n Împărăția Ta. Iar dacă sînt cucernic, Și Doamne mai greșesc Măcar nu-s un nemernic Și știi cît Te iubesc.

Cpt. (r). dr. Moldovan Pavel Ianuarie 2018, Alba Iulia

Sămînța bună

Rugăciunea și lăcustele

Motto: ,,Scăparea celor drepți vine de la Domnul; El este tăria lor în timp de necaz.

Domnul îi... salvează” (Psalmul 37.39, 40) În vara anului 1876, lăcustele au distrus aproape în întregime culturile din statul Minnesota (SUA). Primăvara anului 1877 i-a găsit pe fermieri extrem de îngrijorați.

Credeau că vor fi loviți din nou de năpasta îngrozitoare care le va distruge recolta de grîu, ruinînd mii de oameni. Situația era atît de gravă, încît guvernatorul John S. Pillsbury a declarat ziua de 26 aprilie o zi de post și rugăciune. El a îndemnat întreaga populație să se roage la Dumnezeu, ca El să oprească îngrozitoarea calamitate. În acea zi, toate școlile, magazinele și birourile au fost închise. În tot statul a fost o atmosferă de rugăciune. Ziua următoare a fost strălucitoare și senină; temperatura deosebit de ridicată, cu valori specifice verii, era ceva nemaiîntîlnit în aprilie. Locuitorii au descoperit cu groază miliarde de larve venind la viață. Căldura neobișnuită a ținut trei zile, iar larvele au apărut. Se părea că în curînd vor începe să mănînce și să distrugă recolta de grîu. Dar, în a patra zi, temperatura a scăzut brusc, iar în timpul nopții, un strat de brumă a acoperit pămîntul și toate larvele au murit, ca și cînd ar fi fost otrăvite sau li s-ar fi dat foc.

Dumnezeu a ascultat rugăciunile făcu­te cu credință și i-a ocrotit pe acei oa­meni la vremea necazului. Necredința sus­ține că rugăciunea nu este esențială, dar credința adevărată găsește un puternic suport în certitudinea că Dumnezeu ascultă rugăciunile.

RM

21

Vineri, 17 mai 2019

S , ase,

S mai i rdem Anecdote... cu oameni celebri

*** Regele persan Darius trimise da­ ru­ri bogate generalului teban Epa­ minonda, pentru a-l atrage de partea sa. Epaminonda, refuzîndu-le, răs­ punse: – Dacă Darius vrea să fie amicul tebanilor, n-are nevoie să-mi cumpere prietenia; dacă e dușmanul lor, atunci n-are destule bogății pentru a mă cumpăra! *** O femeie, mama unui copil prost crescut, care îi aducea numai necazuri, s-a dus cu odrasla de mînă la filosoful grec Socrate şi l-a întrebat: – Înţeleptule! Cum aş putea să-l aduc pe acest copil la raţiune?

Fără să spună un cuvînt, Socrate a luat toiagul şi i-a ars femeii cîteva lovituri zdravene. Apoi s-a aşezat jos, întrebînd-o: – Ai priceput? Sau vrei să-ţi repet?

P I Mo c c h io !

*** În timpul său liber, marele chimist Mendeleev avea pasiunea realizării unor obiecte utile: rame pentru tablouri, geamantane ş.a. Materialele necesare şi le procura de la un negustor din piaţa centrală. Într-o zi, un localnic care l-a văzut plecînd cu aceste materiale s-a adresat negustorului: – Cine-i bărbatul acesta impozant?

– A, e renumitul fabricant de geamantane din oraşul nostru, l-a lămurit vînzătorul. *** Un spaniol bogat veni la Paris, pentru ca Picasso să-i facă portretul, în perioada lui cubistă. La înapoierea în ţară, vameşii au considerat că pictura nu e un portret, ci schiţa unei maşini secrete. Fiind consultat un inginer, acesta se pronunţă astfel: – Nu ştiu ce e. Dar, dacă-i maşină, să fiţi liniştiţi, ea nu va funcţiona niciodată… *** – Cît mă costă?, întrebă Paganini pe vizitiul care-l dusese pînă la concertul din seara respectivă.

– Douăzeci de franci – Cum, s-au scumpit trăsurile?

– Nu, dar cînd cîştigaţi 4.000 de franci cîntînd numai pe o singură

coardă, puteţi plăti şi 20 de franci unui birjar prompt.

– Uite ce-i! Ia deocamdată doi franci şi ceilalţi îi vei primi cînd vei reuşi să mă duci pe o singură roată, îl atenţionă celebrul violonist. *** Charlie Chaplin era recunoscut pentru faptul că nu-i plăcea să fie în centrul atenţiei la activităţi mondene.

Fiind invitat la un dineu, gazda a încercat să-i intre sub piele, sperînd ca astfel să-şi amuze oaspeţii.

– Domnule Charles, după experien­ ţa dumneavoastră de viaţă, ce părere aveţi, care sînt femeile cele mai fidele: cele blonde, cele roşcate, sau cele brunete?

Fără să clipească, Chaplin i-a răs­ puns sec: – Cele cărunte! *** Un nevoiaş a intrat în biroul unui om bogat şi i-a cerut ceva de pomană.

Omul şi-a sunat secretara şi i-a spus: – Îl vezi pe acest om nevoiaş? Pri­veşte cum îi ies degetele de la picioare prin pantofi, cît de rupţi îi sînt pantalonii şi cît de peticită îi este haina. Sînt convins că bietul om nu s-a mai bărbierit, nu a făcut un duş şi nu a mîncat nimic de cîteva zile. Mi se rupe inima cînd văd

oameni atît de nenorociţi. De aceea, dă-l afară IMEDIAT! Să nu-l mai văd în faţa ochilor! *** Scriitorul Theodor Fontane primi odată, la redacția revistei unde lucra, niște versuri, însoțite de următorul mesaj: ,,Din principiu eu nu pun virgule. Vă rog pe dumneavoastră să le puneți unde veți considera că este necesar.”

Restituind autorului încercările, Fontaine îi scrise: ,,Vă rog, ca, altă dată, să-mi trimiteți numai virgulele.

Versurile le compun singur.” *** Mark Twain se afla odată la o petrecere unde se discuta despre divorț.

– Dacă bărbații ar fi mai inteligenți, n-ar mai fi atîtea divorțuri, spuse o doamnă.

– Dar nici prea multe căsătorii!, interveni prompt Mark Twain. *** Un cîntăreț tînăr, dar cam infatuat, se lăuda lui Caruso: – Ați observat, maestre, cum aseară vocea mea a umplut întreaga sală?

- Da, am văzut chiar cum o parte din public i-a făcut loc, ieșind din sală...

22

Vineri, 17 mai 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Mesajul către Națiune al președintelui moral al României (2) (urmare din pag. 1) Dar cine deține etalonul democrației și cine stabilește de partea cui e dreptatea? Ați mers pînă acolo, încît ați instigat cîțiva studenți, învrăjbiți de niște agitatori de profesie, să organizeze joi, 7 decembrie, un fel de procesiune cu zvastici naziste, pelerine și cizme, ca-n „Noaptea cuțitelor lungi”, marș care să treacă, obligatoriu, și prin fața casei mele – nu v-ați gîndit o clipă că am copii mici de crescut, că îi puteți înspăimînta cu acest spectacol grotesc, născocit de cîteva minți bolnave? Dacă eu aș fi fost extremist, cum pretindeți voi, aș fi organizat un contra-miting, nu cu cîteva zeci de rătăciți, cărora li s-au dat bani, ci cu 25.000 de oameni, pentru a-mi apăra familia, și nu știu pe unde ați fi scos cămașa. Numai că eu n-o fac, eu respect regulile democrației și mă rog la Dumnezeu să vă trezească la realitate, să opriți inchiziția! Lumea vede și judecă, și habar n-aveți ce bumerang reprezintă asemenea hăituire primitivă. Ați mers pînă acolo, încît m-ați pus la zidul de execuție nu numai pe mine, dar l-ați stigmatizat și pe tînărul și curajosul ziarist Dan Diaconescu, care „îndrăznise” să mă invite la TELE 7 abc, miercuri, 29 noiembrie. Cu numai o jumătate de oră înainte de emisiune, aceasta a fost anulată, iar Dan Diaconescu a fost, pur și simplu, concediat de către noua conducere străină a postului. Cum e posibil așa ceva? În ce Țară trăim? În ce secol?

Aspirăm să ne integrăm în Europa, sau în jungla Africii Negre? O altă grozăvie, săvîrșită de aceiași propagandiști de teapa lui Goebbels: așa cum se știe, președintele Comunității Evreilor din Oradea, ing.

Felix Kopelman, mi-a trimis, prin Fax, un Mesaj în care mă felicita de ziua mea de naștere, dar și pentru rezultatele obținute în alegeri, exprimîndu-și convingerea că eu pot face multe pentru o adevărată reconciliere națională. Imediat, s-a dezlănțuit și împotriva lui o hărțuire inimaginabilă, omul fiind, literalmente, terorizat de tot felul de „ziariști” români și străini, pentru a dezminți sau a retracta acel salut. La fel s-a încercat instigarea împotriva mea a altor doi intelectuali evrei de valoare: acad.

Nicolae Cajal și scriitorul Dorel Dorian. Spre cinstea lor, cei trei au respins aceste presiuni și au declarat că nu există nici un fel de pericol la adresa evreilor. Nu numai că eu îi prețuiesc pe evrei, care sînt Poporul Bibliei, dar unora dintre ei le dăruiesc hrană și medicamente, în cadrul Programului Umanitar „Cina Creștină”, iar la rugămintea șefului lor, acad.

Nicolae Cajal, eu și ceilalți 27 de senatori și deputați ai PRM am votat, nu demult, pentru retrocedarea bunurilor comunitare ale evreilor: în mod concret, e vorba de Sinagoga și Templul Coral din București, de mai multe băi rituale, de Teatrul Evreiesc de Stat și de Spitalul Caritas. Iată, aici, globul din argint, în palma lui Dumnezeu, pe care l-am primit în dar de la o organizație din Ierusalim, prin omul admirabil care este Sandu David. Și atunci, ce mai rămîne din așa-zisul meu antisemitism? Și unde oare, decît în „România Mare”, au apărut cele mai multe studii și articole împotriva fascismului, care a făcut posibil odiosul Diktat de la Viena și ne-a îndoliat Țara, ba chiar, datorită Pactului dintre Hitler și Stalin, încă există consecințe grave și acum, prin despărțirea de Patria-Mamă a Basarabiei și a Bucovinei de Nord?

Această campanie de exterminare nu s-a limitat numai la mine, ci a avut în vedere și memoria părinților mei. În repetate rînduri, eu am afirmat, și la Antena 1, și la TELE 7 abc, și în cărțile mele, că iubiții și regretații mei părinți au fost creștini după Evanghelie, dar eu am fost botezat ortodox, m-am cununat ortodox, la Biserica Amzei, și mi-am botezat fetițele tot în ritul ortodox. Nașul meu de cununie a fost preotul Gelu Bogdan, de la Biserica Sf. Vineri, iar la slujbă a asistat și cel care avea să devină Arhiepiscopul și Vicarul Bucureștilor, Teodosie Snagoveanu. Nu știu ce ar trebui să fac mai mult

pentru a dovedi că sînt creștin ortodox – poate cumva să mă călugăresc, să mă îmbrac cu o rasă monahală legată cu sfoară și să mănînc, precum sfinții în pustie, lăcuste și faguri de miere și să beau apă de ploaie din căușul copitelor de cai? Și față de cine să fac eu dovezile astea? Nu cumva față de niște atei nefericiți, și homosexuali rămași șomeri după falimentul postului „Europa liberă”? Dar e o curată nebunie! Nu credeam că acum, în România sfîrșitului de Mileniu, cu cîteva zile înainte de Jubileul a 2000 de ani de la Nașterea lui Isus Christos, să se mai practice prigonirea creștinilor, mai rău ca pe vremea turcilor, care ne-au respectat credința, sau ca pe vremea cînd Armata Roșie transforma bisericile în grajduri. Nimeni, în România, n-a făcut mai multe donații la bisericile și la mînăstirile ortodoxe, așa cum am dat eu aproape toată agoniseala mea, la peste 60 de lăcașuri, începînd cu Mînăstirea Sîmbăta de Sus, a lui Constantin Brâncoveanu, la care iconostasul e realizat din dania și obolul meu, și asta se poate citi pe placa de marmură de la intrare, unde, printre noii ctitori, figurează și Fundația „România Mare”. Chiar astăzi, de Moș Nicolae, am făcut daruri la cei 150 de copii orfani ai Revoluției din București, de care eu am grijă din 1990 și pînă acum – dar posturile de Televiziune nu popularizează asemenea acțiuni filantropice. Tot eu, și nu altcineva, i-am redescoperit, i-am repus în drepturi și i-am publicat pe marii poeți ortodocși Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Vasile Militaru.

Niciodată eu nu mă voi dezice de părinții mei, care au fost niște sfinți. Dar, în această veritabilă criză de „delirium tremens”, postul de Televiziune PRO TV i-a jignit grav și pe creștinii după Evanghelie, numindu-i „sectă” – ori ei reprezintă un „cult”, diferență de la cer la pămînt. În timp ce cultele sînt recunoscute și ocrotite de Lege, sectele sînt interzise.

A fost insultat și Poporul American, unde trăiesc peste 100 de milioane de baptiști. A fost tocată, mărunt, și telegrama de felicitare pe care eu i-am adresat-o președintelui ales al Americii, dl. George W. Bush, în finalul căreia îl rugam pe acest creștin practicant, care umblă cu Biblia la piept și se roagă pe genunchi, să citească Psalmii 23 și 91 ai Regelui David, în ideea că asta îi va da tărie în lupta cu forțele răului. Unde nu dă Dumnezeu să existe în România mai mulți politicieni care să aibă relații excelente cu puternica și influenta comunitate baptistă din SUA? Tot acest „cor al broaștelor” face caz de o orientare pro-americană, pe care ar avea-o, dar îl vînează pe un cetățean american, care e predicator din Texas, căsătorit cu nepoata mea și stabilit în România. Și ne mai mirăm că America ne privește așa cum ne privește! Sînt singurul politician român care are în familie un pastor american, dar, în loc să-l rugăm să-și folosească toate relațiile de peste Ocean pentru apărarea intereselor României, iată că el este pus la stîlpul infamiei, în vreme ce se folosesc milioane de dolari pentru un pretins lobby pe la diverse firme străine! Pentru a vă face o idee despre stadiul înalt la care a ajuns „democrația” la PRO TV, vă voi spune că postul cu pricina a primit nu mai puțin de 3 proteste, de la Cultul Creștin Baptist, Cultul Creștin după Evanghelie și Alianța Evanghelică din România, care își exprimă revolta față de această discriminare religioasă foarte gravă, cu consecințe internaționale neplăcute – dar nici unul dintre proteste n-a fost difuzat pe post, toate au fost aruncate la coș, le am eu, în copie, și le țin la dispoziția tuturor acelora care vor să vadă cine practică asuprirea și demascarea creștinilor de parcă ar fi niște răufăcători. Mai repede decît se așteptau unii, am aflat și ce se ascunde în spatele campaniei furibunde de denigrare a mea: cele peste 20 de firmecăpușă ale lui Adrian Sârbu, de la PRO TV, au de plătit la Bugetul Statului nu mai puțin de 800 de miliarde de lei, iar liderii PDSR-ului i-au promis că

îi vor anula datoriile dacă mă lichidează pe mine. Cu o asemenea sumă fenomenală, s-ar putea asigura mîncarea în TOATE spitalele din România, pînă la Paște. Nicăieri în lumea civilizată nu sînt iertați cei care se fac vinovați de evaziune fiscală – aduceți-vă aminte de marea actriță italiană Sophia Loren, care a stat la închisoare din cauza fiscului, sau de tatăl celebrei sportive germane Steffi Graf, ori de impresarul lui Michael Jackson, Marcel Avram.

Numai la noi, un personaj corupt și abuziv, ca șeful PRO TV, încalcă toate legile, practică șantajul cu demascarea pe micul ecran, îi cheamă la ordine pe generalii de Poliție, ca pe niște copii de mingi, și, în vreme ce azvîrle în aer cu ceva confetti și baloane colorate, ca un fel de spoială peste mizeria cronică a populației, el îi buzunărește pe români. Unealta lui cea mai logoreică e un actor ratat, un fel de „poznă a firii”, cum zicea cronicarul. Acesta face pe lupul moralist, dar a venit timpul ca lumea să știe cu ce afaceri de tip mafiot se îndeletnicește: de 1 an de zile, el percepe „taxă de protecție”, de 2 miliarde de lei pe lună, de la un mare producător de alcool, care e și patronul unei echipe de fotbal (iată de ce actorul cu pricina se preface a fi un fan al acestei echipe); în acest an, infractorul a cumpărat, cu numai 5.000 de dolari, un autentic bacșiș, Sanatoriul pentru copii rahitici de la Eforie Sud, în urma unei licitații trucate; același personaj de o rapacitate ieșită din comun a pus mîna, tot ca urmare a unei licitații trucate, pe Institutul de Optică Militară din București, care are o clădire de 9 etaje, cu sute de laboratoare și birouri și cu o aparatură de mai multe zeci de milioane de dolari – prețul plătit Mafiei de la FPS de către actorul-afacerist este de 30 de ori mai mic decît cel real, nu mai vorbim de pagubele aduse cercetării și tehnicii militare. Și, ca dovadă că sînt bine informat: chiar numărul de mîine al „Evenimentului zilei” mă acuză de cele mai aberante fapte. Așa se explică violenta cîrdășie dintre Mafia politică și Mafia din presă – eu am fost acela care a izbit „nucleul dur” al Mafiei din România, eu i-am tăiat „caracatiței” brațele și acum, într-o agonie dezgustătoare, mă împroașcă și mă spurcă pe toate canalele. Aceeași explicație e valabilă și pentru acele ziare centrale care trăiesc, efectiv, tot din furat, din șantaj, din „taxă de protecție” și care știu bine că, dacă voi veni la Putere, li se vor închide robinetele jafului, ale reclamelor de la FPS, ale sponsorizărilor de la tot felul de afaceriști băștinași și străini. În realitate, neavînd ce să spună concret despre mine, fiindcă eu nu am făcut absolut nimic de care să-mi fie rușine, dușmanii mei și ai Țării au umflat, artificial, gogoașa unui pretins extremism. Numai că nimeni nu poate produce nici cea mai mică dovadă concretă a acestui așa-zis extremism – este limpede că, dacă eu aș fi fost așa, pînă acum ar fi avut de suferit în vreun fel toți acei pirați de presă care mi-au bălăcărit familia, dar uite că nimeni nu i-a atins nici măcar cu o floare. Însuși avocatul Antonie Iorgovan, părintele Constituției, actualmente senator PDSR de Prahova, a pledat, strălucit, la un proces artificial, pentru a demonstra ceea ce știe toată lumea – că noi nu sîntem extremiști. Și atunci, în disperare de cauză, ei se leagă de cuvinte. În mod concret, același PRO TV a extras dintr-un discurs polemic și metaforic de-al meu, vechi de aproape 3 ani, cîteva cuvinte, în care vorbeam de salvarea Țării cu mitraliera – dar, prin cele mai diabolice mijloace ale cenzurii de tip stalinist, au fost tăiate și începutul, și sfîrșitul frazei, în care eu afirmam că nutresc speranța că nu se va ajunge aici, și dezastrul cumplit al Țării se va rezolva pe cale pașnică. Dar, în definitiv, cine îmi reproșează mie un cuvînt, un simplu cuvînt? Nu cumva chiar aceia care n-au mînuit cuvintele polemice, ci chiar mitraliere, în decembrie 1989, în martie 1990, în iunie 1990, în septembrie 1991, în februarie 1999?

Atunci au murit oameni, uciși în numele aceleiași democrații de tip Idi Amin sau Pol Pot, care mă incriminează pe mine acum. (va urma)

RM

23

Vineri, 17 mai 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (20)

61) OSCAR SPAETHE. Sculptor. Născut în 1875. Mort în 1944. Opera vieţii sale: sculpturile şi basoreliefurile cu care – împreună cu Ion Jalea, Cornel Medrea, Dimitrie Paciurea, Fr. Storck, Constantin Baraschi – împodobeşte Arcul de Triumf din Bucureşti (1935–1936). Alte creaţii ale sale: bustul maiorului Constantin Ene, erou al Războiului de Independenţă (Calea 13 Septembrie, 1915), bustul doctorului C. I. Istrati (Arenele Romane, 1927) ş.a. Realizează şi o frumoasă statuetă de marmură, înfăţişînd-o pe Regina Elisabeta (Carmen Sylva) în poziţie culcată. În Memoriile sale, Sextil Puşcariu (prieten de tinereţe, leat cu el) îl evocă la fila notată cu 23 mai 1920, ca ecou la Expoziţia tinerimii artistice: „Tot acolo l-am văzut pe Spaethe, cu care ne-am adus aminte de cheful nostru pe care-l făcusem pe vremurile bune, acum vreo 15 ani, cînd o noapte întreagă ne-am lăsat răpiţi de puterea tinereţelor cu planuri mari şi de farmecul unei intimităţi între 3-4 prieteni la un pahar de vin bun. El a rămas acelaşi: plin de energie şi ceva cam boem. Voi trece negreşit prin atelierul lui să-i văd lucrările”. Urarea sculptorului sună astfel: „Dumnezeu să-ţi ajute, Badea (sic!) Vasile, 4 Iunie 1915. Oscar Spaethe”.

62) VICTOR EFTIMIU. Încerc o emoţie aparte, fiindcă l-am cunoscut şi eu pe acest om. În 31 decembrie 1967, pe cînd eram în anul I al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, am primit din mîna bătrînului scriitor un premiu de dramaturgie la primul (şi ultimul) concurs de scenarii radiofonice la care am participat, cu piesa Colindul puiului de cerb, scenariul meu fiind difuzat, la Teatrul Radiofonic, în aprilie 1968 (actori buni, ca Ştefan Ciubotăraşu, Valeria Seciu, Virgil Ogăşanu); atunci am băut şi eu, alături de scriitorul de 78 de ani, pentru prima oară în viaţa mea şampanie. Nu mi-a plăcut. Însă bătrînul mi-a plăcut. Între noi doi era o diferenţă de 60 de ani: el se născuse în 1889, iar eu mă născusem în 1949. Atîta doar, că eu nu-l cunoscusem pe Stalin, cum l-a cunoscut, la Moscova, Victor Eftimiu, gruzinul făcîndu-i machidonului o impresie nu tocmai plăcută: „Un pitic, un gnom maliţios, care punea întrebări surprinzătoare celor din delegaţie”.

Delegaţie condusă de C. I. Parhon şi formată din Al. Rosetti, Emil Petrovici şi el, Victor Eftimiu.

Asta se întîmpla în 1946. Aromânul cu spirit vioi şi inimă iubăreaţă nu a rămas nici prin Cocoşul negru şi Omul care a văzut moartea, nici prin cele o mie de sonete, ci prin… aforisme. Da, din opera sa de maxime şi cugetări rezistă cîteva zeci de vorbe de spirit excelente. Aici, însă, adoptă un limbaj de miner, scriind cu creionul: „Noroc bun, bade Vasile!

Victor Eftimiu. Iunie 1915”. Este anul unei frumoase fotografii pe care Eftimiu o face împreună cu Goga, amîndoi încotoşmăniţi în haine de blană, ca semn că era o iarnă friguroasă. Revine la rampă Victor Eftimiu, în „spectacolul” regizat de Vasile Popa, şi, după 5 ani, în calitate de „Dir. Gen. Teatrelor” (cum scrie el însuşi), notează: „Neobositului luptător, urmaşului lui Badea Cârţan, îi aduc omagiile mele de admiraţie. Victor Eftimiu, Dir. Gen. Teatrelor”. Şi încă un „bis” al aceluia venit din Boboşiţa aromânească a Albaniei, după 4 ani de la ultima sa contribuţie: „Dumnezeu să-ţi ajute nene Vasile în călătoriile d-tale prin această frumoasă ţară şi să duci cuvîntul bun din om în om, spre binele şi mulţumirea tuturora. Victor Eftimiu. 29 Sept. 1924”.

63) VAN VREDENBRUCH. Ministrul pleni­ potenţiar al Olandei în România. A reprezentat, fără nici un echivoc, interesele Puterilor Centrale la noi în ţară, fiindu-ne un duşman declarat. Arhiepiscopul Catolic al Bucureştilor îi face o descriere realistă: „Marţi, 19 septembrie 1916. Ministrul plenipotenţiar olandez, van Vredenbruch, care apără interesele Puterilor Centrale, mă vizitează spre seară într-o problemă oficială. Doreşte să primească de la mine rapoarte pentru Berlin şi Viena asupra urmărilor izbucnirii războiului pentru Biserica Catolică din

dieceza mea, şi ar vrea să trimită rapoartele scrise chiar cu următorul său curier. Rapoartele i le voi scrie cît de curînd posibil şi voi adăuga şi unul scurt pentru prefectul Congregaţiei De Propaganda Fide, cardinalul Raffaelo Serafini”. În Condica de Drum el scrie în germană: „Călătorie plăcută. Van Vredenbruch. 8/21 Iunie 1915”.

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (64) 64) MOSES GASTER. Filolog român, de origine evreiască. Născut în 1856, la Bucureşti. E atras de cercul literar „Junimea”. În 1882 este expulzat din România şi se stabileşte în Anglia, unde – spun martorii – refuză să mai vorbească româneşte. Pînă la urmă, revine în ţară.

Din opera sa – bogată şi valoroasă – menţionez: Literatura populară română, Literatura populară evreo-spaniolă, Chrestomaţie română (2 volume), Basme şi istorii talmudice, Legende talmude şi legende române. Membru de onoare al Academiei Române. Se stinge din viaţă în 1939. „Urma” lui prin giganticul caleidoscop pe care îl desfăşurăm se înfăţişează astfel: „Fapta mai mult decît vorba arată vitejia omului. După fapta lui să’l lăudăm cu toţii pe Vasile Popa. Moses Gaster. 10 iunie 1915”.

65) ION P. CARP. Diplomat. Fiu al marelui om de stat Petre Carp. Astăzi nu se ştiu prea multe lucruri despre el, decît ceea ce se desprinde din evidenţele misiunilor diplomatice, el fiind ministru plenipotenţiar al României în cîteva oraşe-cheie: Haga (25 aprilie 1925 – 1 august 1929), Ankara (1 mai 1930 – 1 februarie 1934) şi Lisabona (1 februarie 1934 – 1 octombrie 1935). Trecerea lui prin „cadru” e aceasta: „Bun succes.

I. Carp. 10 VI 15”.

66) I. C. OTTETELIŞANU. Unul dintre numeroşii boieri şi negustori din familia Ottetelişenilor (din care, după cum am văzut, se trăgea şi Petrache Poenaru). Ei au rămas în Istoria Bucureştilor cel puţin prin Grădina de Vară (Terasa Otetelişanu fiind un cenaclu în aer liber), unde lua masa, din cînd în cînd, mai tot ce-a avut valoros civilizaţia noastră modernă, local amplasat pe povîrnişul unde se găseşte acum Palatul Telefoanelor, curgînd de vale, pe panta care duce în Str. Brezoianu. În genealogia lui, Octav-George Lecca stabileşte o origine spectaculoasă a Ottetelişenilor: „Veche şi însemnată familie a Olteniei. Se dă ca trunchi al ei, din Secolul al XIII-lea, pe la 1250, cînd trăia în Ungaria contele Otto de Lisch. Acest senior descinzînd în ţară, localitatea ce stăpîni se numi «Oteteliş», după care derivă şi numele familiei. Genealogia urmată a Otetelişanilor începe cu RADU POSTELNIC DE LA OTETELIŞ, 1550, care trăia pe la mijlocul Secolului al XVI-lea şi care e trecut şi în pomelnicul Mînăstirii Căluiul din jud. Romanaţi (azi Dolj – nota mea, C.V.T.) a Buzeştilor. Radu de la Oteteliş avu o fiică, NEACŞA, cum ne dovedesc documentele înainte de 1610. Vechea lor proprietate, Otetelişu, se află în jud. Vîlcea”. Numele s-a transmis, din veac în veac, pînă la noi – eu, unul, am avut un coleg de facultate Radu Ottetelişanu, care arbora un aer de prinţ oriental, purtînd un inel de aur cu piatră neagră. Mai tîrziu, am aflat că era homosexual şi labil psihic; s-a stabilit în SUA şi i s-a pierdut urma. În Bucureşti există o vilă somptuoasă a unuia dintre Ottetelişeni, care, ca o expresie a vremurilor pe care le trăim, a devenit restaurantul unui... turc! Într-o carte recent apărută, plină de informaţii pitoreşti, alese cu gust (dar şi de erori, cum ar fi aceea conform căreia Joséphina, mama lui Carol I, ar fi fost fiica adoptivă a lui Napoleon, cînd, de fapt, ea era nepoata acestuia – mama ei, Stefania, avînd onoarea să fie înfiată de Bonaparte), istoricul Radu Olteanu descrie cîte ceva din atmosfera bucureşteană în anul lipsit de griji 1876: „Martie 9. În saloanele lui Iancu Oteteleşanu, unul dintre cele mai alese locuri de primire din Bucureşti, fiind duminica Lăsatului de Sec, este organizat un mare bal. Orchestra lui Ludovic Wiest a cîntat 16 ore pentru dansatorii dezlănţuiţi (de la ora 20,00 pînă a doua zi la amiază).

Nelipsit de la balurile «Coanei Lina», timp de 25 de ani, la moartea Elenei Oteteleşanu, în decembrie 1888, dar cu familia sa numeroasă (18 copii) nu s-a putut bucura de aceşti bani, murind şi el după nici două luni. În anul următor, în casa Oteteleşanu, golită de mobilele şi covoarele scoase la mezat, se va instala Cercul Regal, pentru ca, la sfîrşitul secolului, casele să fie restaurate şi să se deschidă aici vestita Terasă Oteteleşanu, care va dăinui pînă în 1931.

Odată cu ea, s-a pierdut o formă de viaţă, cu farmecul ei, care, aşa cum nota cu nostalgie Gh. Crutzescu – «a murit împreună cu politeţea, veselia dezinteresată, nepăsarea şi leul-aur»”. Familia Oteteleşanu avea un palat şi în comuna Măgurele, mic paradis, vizitat şi de Carol I, şi de Eminescu, Slavici ş.a. Inscripţia lăsată de bogătaşul respectiv dă glas unei dileme reale, care frămînta societatea noastră, în cei 2 ani de neutralitate: „Întregire sau slăbire? Mărire sau micşorare? Păstorii noştri sînt răspunzători. I. C. Ottetelişanu”. Şi aşa şi era, fiindcă cel puţin nemţii şi austriecii făgăduiseră ca, în cazul victoriei lor (de care nu s-au îndoit nici o clipă, pînă în vara infernală a anului 1917, cînd „fantomele albe” de la Mărăşeşti i-au dat peste cap!) din România să rămînă, cel mult, judeţele Vlaşca şi Teleorman. Chiar ni s-a fixat un model: statul-tampon Monaco.

67) AL. OTETELIŞANU. Un alt reprezentant al familiei de potentaţi, care, după cum se va vedea, semnează puţin diferit de rubedenia sa de mai sus, cu un singur t. Profesor de formaţie. El e ceva mai optimist decît celălalt, ba chiar mobilizator: „Fiţi fericiţi, români Ardeleni, că ceasul mare al unirei tuturor românilor a sosit. Fiţi siguri că noi, românii din regat, nu avem decît un singur gînd în clipa de faţă, acela de a trece cît mai curînd Carpaţii. Al. Otetelişanu. 20/VI/1915”. E de la sine înţeles că un călător însetat şi flămînd nu putea fi lăsat ca un cîine, afară, aşa că Vasile Popa era ospătat la cîrciumile (fie ele şi de lux) pe unde trecea, hanuri binecuvîntate, ale unei foarte lungi drumeţii. Chiar aşa! Din ce trăia el în toate aceste zile şi nopţi? Îl ajutau cei pe care îi „cerceta”, care cu merinde şi găzduire, care cu bani. Şi nu cred că se supăra nimeni pentru asta, fiindcă omul făcea dovada unui adevărat idealism şi îşi crease o oarecare popularitate de român cinstit, care îşi lăsase rostul lui („Nu îţi e dor de copiii tăi, Bade Vasile?” – se întreba un scriitor de ocazie, fără nume, dar ciobanul nu avea urmaşi).

68) ELIE RADU. Inginer şi inventator. Trăieşte în perioada 1853-1931. A colaborat cu Anghel Saligny la o mulţime de lucrări – poduri, apeducte, căi ferate, tot felul de edificii, care marcau modernizarea tînărului stat. El este creatorul Arenelor Romane din Parcul Carol. Profesor universitar şi membru de onoare al Academiei Române. În Bucureşti, o stradă şi o staţie de tramvai îi poartă numele. Lasă şi el o pulbere fină în „ierbarul” ciobănaşului nostru: „Am credinţa nestrămutată că intervenţia noastră va scurta răsboiul, grăbind astfel realizarea idealului Românesc prin creiarea (sic!) României Mari. Inginer Radu E. M. 21: VI: 1915”. Din fericire, instinctul politic al primului-ministru Ionel I. C. Brătianu a triumfat, şi România nu s-a alăturat Antantei în 1915, ci un an mai tîrziu. De ce? „Ca să nu ne pierdem suflul prea repede” – a argumentat premierul. Care a adăugat patetic: „Să mă împuşcaţi, dacă nu va ieşi bine!”.

A ieşit bine, nimic de zis. Dar şi dacă ieşea rău, nu cred că l-ar fi împuşcat cineva, fiindcă astea sînt riscurile asumate de un om politic. Pe atunci nu erau împuşcaţi cei care pierdeau, ca dovadă supravieţuirea onorabilă a Kaiserului Wilhelm al II-lea, pînă în anul 1941, pe un domeniu al său din Olanda, fiind petrecut pe ultimul drum de Mareşalul Mackensen (conform unui film documentar prezentat de canalul francez de Televiziune „Arte”). Numai Mareşalul Antonescu, al nostru, a fost împuşcat de barbari, fiindcă România intrase în „Zodia Satanei”… (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 17 mai 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (105) Unul dintre cei mai îndrăzneți escroci (2) Închiriind o bancă abandonată, Joseph Weill a angajat clienţii unei săli de biliard pe post de casieri şi a umplut sacii de bani cu discuri de plumb. Convingîndu-l pe un producător de săpun că înfiinţase astfel o bancă rentabilă, 1-a păcălit pe acesta să depună o sumă considerabilă cu o rată foarte ridicată a dobînzii. Cu altă ocazie, a cumpărat o carieră de piatră părăsită, pe care a umplut-o cu praf de aur, împrăştiat cu ajutorul unei arme de foc. Dînd de veste că pămîntul conţine aur şi că intenţionează să deschidă o mină de exploatare, a vîndut acţiuni celor lacomi şi creduli. Aceeaşi tactică a adoptat-o cu succes într-o mică aşezare de-a lungul Rîului Chicago. Majoritatea afacerilor sale erau pe termen scurt, rareori cu o durată mai mare de o săptămînă, deşi unul din birourile-fantomă de brokeraj a continuat să funcţioneze aproape douăzeci de ani. Deseori prins, trimis la închisoare de patruzeci şi unu de ori, Weill a stat, în total, în spatele gratiilor doar şase ani. Condamnat în cele din urmă la douăzeci şi şase de luni în închisoarea din Atlanta pentru a fi vîndut un puţ de petrol din care ţîşnea numai apă, la elibrare, în 1941, s-a hotărît că este momentul să se retragă şi să se bucure de roadele muncii sale... ceea ce s-a şi întîmplat în cea de-a treia şi lunga parte a vieţii sale.

O farsă radiofonică, intrată în istoria mass-media (1) Una dintre cele mai extraordinare panicări în massă a timpurilor moderne a apărut la 30 octombrie 1938, cînd „Teatrul Mercury în direct” a transmis, pe postul de radio CBS din New York,

adaptarea radiofonică a romanului ştiinţificofantastic Războiul lumilor, de H. G. Wells, scris în 1897. Această descriere cutremurătoare a invaziei Pămîntului de către marţieni era atît de realistă, încît milioane de oameni au crezut că are loc cu adevărat. Persoana responsabilă de eveniment era uimitorul regizor Orson Welles (1915-1985).

Născut în Wisconsin ca cel de-al doilea fiu al unor părinţi cu talent muzical, Welles a fost un geniu. La vîrsta de zece ani oferea prima lecţie de artă. La şaisprezece ani, aflat pe propriile picioare în Irlanda, se alăturase renumitului teatru Gate, din Dublin. În Anglia îl cunoscuse pe George Bernard Shaw, apoi călătorise în Spania şi Maroc înainte ca, întors în America, la vîrsta de optsprezece ani, creaţia sa Shakespeare al tuturor - un comentariu la trei dintre piesele de teatru semnate de Shakespeare - să îi facă numele cunoscut. Curînd, vocea sa pompoasă era notorie şi iubită în cadrul emisiunilor de radio, atît ca personajul Umbra, cît şi ca jurnalist de opinie în cadrul unui program de ştiri - Mersul vremurilor. Regizînd prima piesă de teatru doar cu actori de culoare - dramatizare a piesei Macbeth - în cartierul Harlem din New York, în anul 1935, şi renumit deja ca actor, a înfiinţat în 1937 Teatrul Mercury - o companie cu repertoriu clasic pentru care el scria, interpreta, crea decorurile, producea şi regiza. După prima sa producţie, Iuliu Cezar, un succes triumfător, au urmat şi alte regizări, atît pe scenă, cît şi transmise în direct la radio, ultima dintre ele fiind cea menţionată mai devreme, „Teatrul Mercury în direct”. Această producţie includea patru dramatizări: Poveste despre două oraşe, Cele treizeci şi nouă de trepte, Insula comorii - şi, desigur, Războiul lumilor. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Luna lui Florar 1 1

2

3

4

5

M A

I

6

7

8

9

M A

I

10

A

2

M A

3

I

4 5 6 7 8 9 10

M A

I

ORIZONTAL: 1) Doar – Fermentul pîinii; 2) Patria șahului – Corp de pasăre! – Mere mari!; 3) Cafea solubilă - Loc viran; 4) Exclu­ sivistă - Azot și oxigen; 5) Vecină a lunii mai; 6) Ionel Teodoreanu – Piese la război – Nicolae Bălcescu; 7) Bun la asocieri – Soție de meșter – Prefixul urechii; 8) Țiglă (var.) – Pătrat agrar; 9) A căzut din rai! – Gurile vulcanilor; 10) Nu s-a mai întîlnit niciodată.

VERTICAL: 1) Albită de vreme – Pîinică în formă de semilună; 2) Îngrășămînt agricol – Luna lui Cuptor; 3) Vine la bal cu fața acoperită; 4) Se schimbă iarna – Cap și coadă de țap! – Nume de fată în mediul bancar!; 5) Mateloți; 6) Țicnită – Cap de aviator! ; 7) Sărbători în luna mai – Bună de legat; 8) Făcut pilaf; 9) Lăuntric – Mijlocul drumului!; 10) Fluviu în Italia centrală – Jelit, plîns.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,VASE DE BUCĂTĂRIE” 1) CAPACE – OALE; 2) REALESE – BAI; 3) ARIPA – CLUB; 4) TA – AUR – EROS; 5) I – OCNASI – SA; 6) TAVA – M – TG – V; 7) ASA – MAC – APA; 8) F – EA – ECLER; 9) CASTROANE – I; 10) ALTE – CRUTON; 11) STIRE – ATICA.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.