Romania Mare, nr. 1484

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Romnia pitoreasc

Natura conflictuală a unui singur om poate face ravagii mai mari decît natura dezlănțuită a întregii Planete.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL Alertă: Se invocă ,,100 de ani în care România nu a îndeplinit promisiunile” Motto: ,,Naţiunea ta nu e numai naţiunea de unde vii, ci şi aceea din care merită să faci parte”. NICOLAE IORGA

Trebuie să-i dau dreptate lui Iohannis – cel puțin parțial: ,,PSD a îmbrăcat haina falsului națio­ nalism”, a declarat - din păcate președintele României. Și spun că Iohannis are dreptate, pentru că, dacă e să ne referim la liderii PSD, în spatele vorbelor lor frumoase – și chiar în pofida activității unor membri onești – asistăm la o cavalcadă a inconștienței naționale!

De fapt, liderii PSD nu se dovedesc în stare să ducă la capăt promisiunile privind resuscitarea economiei românești, ci se încîntă cu cifrele veniturilor unor companii străine. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Naționalismul românesc este în declin - Interviu cu Lidia Vadim Tudor, redactor-șef al Revistei ,,România Mare” De curând, Lidia Vadim Tudor, fiica cea mare a lui Corneliu Vadim Tudor, fondatorul Revistei ,,România Mare”, întemeietor și președinte al Partidului România Mare, s-a făcut remarcată cu declarații dure la adresa conducerilor interimare ale Partidului România Mare, și ne referim atît la aripa Popescu, cît și la aripa Iovici, dar și la adresa Partidului România Unită, formațiune care, profitînd de slăbiciunile PRM, încearcă să cîștige voturile românilor prin folosirea frauduloasă a imaginii Tribunului. Pentru o mai bună cunoaștere a motivelor care au dus la aceste declarații publice ale redactorului-șef al Revistei ,,România Mare”, Lidia Vadim Tudor, am decis să-i adresăm cîteva întrebări legate atît de subiectul în sine, cît și de zona naționalistă a politicii românești. (continuare în pag. a 3-a) Interviu realizat de ANCA GRIGORIU

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Limba Română e Patria mea (1)

Iubiţi compatrioţi, aceasta este prima mea apariţie publică după marea fraudă electorală de la 10 decembrie 2000, cînd mi-a fost furată Preşedinţia României! Iertaţi-mă, voi, români, că n-am ieşit preşedinte! Iertaţi-mă că nu m-am priceput să contracarez, de unul singur, mecanismele sinistre ale hoţiei electorale, nu ştiu să fur, nu ştiu să mă prefac, nu ştiu să trădez. Iertaţi-mă că, fără voia mea, v-am lăsat încă 1 an sau 2 pe mîna unei bande de iresponsabili care, vorba unui om de spirit, fac binele – rău şi răul îl fac bine! Aş dori să mulţumesc tuturor acelora care m-aţi votat, dar şi acelora care nu m-aţi votat: acum aveţi termen de comparaţie şi puteţi aprecia şi voi diferenţa cosmică dintre adevăr şi minciună.

Ultima oară ne-am văzut în noiembrie 1998, în acelaşi perimetru sacru, al Pieţei Avram Iancu, iar alături de noi se afla, în libertate, şi Miron Cozma. Propun să cerem din nou, cu voce tare, libertate pentru deţinuţii politici, pentru vulturii înlănţuiţi Miron Cozma şi Ilie Ilaşcu! Am trecut munţii în zbor, cu avionul, pe vreme de iarnă, pentru a arăta tuturor că în România nu există numai prostituate politice, ci şi bărbaţi politici, oameni de caracter, care îşi spun răspicat părerea în problemele de interes naţional. Şi în vreme ce Adrian Năstase dă spectacole de amatori în vizite de lucru, mai sufocante şi mai inutile, în orice caz, decît vizitele similare ale lui Nicolae Ceauşescu, ba chiar, după cum relata presa de ieri-dimineaţă, un bătrîn i-a pupat mîna, crezîndu-l, probabil, de sex opus – în ceea ce mă priveşte, am venit să sărut eu mîna voastră trudită şi îngheţată! (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (16 februarie 2001, Piaţa Avram Iancu din Cluj-Napoca; discurs rostit la Marea Adunare Populară, în faţa a 40.000 de români)

S mai i rdem!

- Scurte pamflete -

Pagina 21

Orfani de Dumnezeu Doamne sfinte, cît de mult Îţi semăn!

Tot aşa cum seamănă la chip Liga Hanseatică din Bremen Cu un banc de peşti şi de nisip.

Doamne sfinte, sînt la fel ca Tine Pe o cruce-n flăcări răstignit Nişte farisei fără ruşine N-au găsit un miel mai potrivit.

O oglindă-i fiece icoană Tu eşti zugrăvit, sau poate eu?

Gura-mi sîngerează ca o rană…

Plîng… Respir din ce în ce mai greu Suflete-perechi, fără prihană Noi sîntem orfani de Dumnezeu.

CORNELIU VADIM TUDOR, 25 iulie 2014

Pastila sãptãmînii

PLUS și efectul OB

De curînd, un membru de seamă din condu­ cerea partidului securist PLUS, i-a declarat cu nonșalanță unui Nostradamus ratat că, în viitor, cetățenii onești ai acestei lumi vor evolua. Și în acest sens, primul pas ar fi renunțarea la proprietate, la familie, cam la tot ce înseamnă individualism, totul urmînd să fie tratat la comun. În ziua în care Oana Bogdan - OB a lansat aceste inepții în spațiul public, s-a simțit un cutremur de mică intensitate, o boare de răcoare a trecut pe multe spinări românești, iar o transpirație, și ea rece, a început să se prelingă peste tot ce înseamnă Constituția României. Stalin s-a răsucit în mormînt, împreună cu Lenin, Marx și alți comuniști de seamă. Ceaușescu a dat de băut tuturor celor din Iad sau din Rai, pe unde o fi el acum, iar Hrușciov a decis că ziua cu pricina o să devină Ziua Mondială a Comunismului. Oana Bogdan, probabil fiică de gradat, ca mai toți cei care se perindă pe la PLUS, a dovedit ori că în trecut a frecventat MISA, ori că în prezent este o membră de seamă a unor cluburi de swingeri. (continuare în pag. a 15-a) TANO

NR. 1484 l ANUL XXX l Vineri 22 MARTIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 22 martie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Ţa-ţa-ţa, Emile, ţa! F Vulpescu i-a rupt nasul lui Coposu F Antrenorul Naţionalei de fotbal va fi Ardei Umplut F Mai bine comunist/ Decît fripturist F Ultimul naufragiu al lui Moş Teacă F Fantome la Chiajna

PARTEA I F Adresăm sincere urări de sănătate şi fiericire tuturor cititorilor noştri şi îi rugăm să nu uite că doctrina „României Mari” este calea cea dreaptă. Mulţumim, totodată, din adîncul inimii tuturor acelora care ne-au adresat urări de Sfintele Sărbători. F A trecut, aşadar, şi Crăciunul anului 1993. În mod paradoxal, cu cît ne îndepărtăm în timp de naşterea lui Isus, cu atît mai mult ne apropiem de a doua venire a Lui. F Şi o crainică de la Radio se apropie, în felul ei – întrebată duminică de un copil cum se numeşte nevasta lui Moş Crăciun, ea a răspuns cu multă ştiinţă de carte: „Cum să se numească? Moş Crăciuna!”. Aşa e, fata moşului, dar de ce nu Gerula? F Orice s-ar spune, Radioul şi Televiziunea au făcut mari şi nobile eforturi de a ne oferi programe bogate, creştineşti. F Păcat de zbîrca incredibilă pe care cîntăreaţa Elena Cîrstea a săvîrşit-o cu celebrul cîntec „Venite adoremus Domine” („Veniţi să-L adorăm pe Domnul”) – nu se ştie cine i-a jucat festa, sau poate că i s-a transcris textul greşit, în orice caz, ea cînta cu mult patos „Venite adoremes Dominus”, ceea ce în latineşte nu există. Îi sfătuim pe cei din Radio şi Televiziune să arunce banda asta la coş şi să o cheme pe înzestrata solistă să imprime forma corectă, pînă nu pătrunde în popor barbaria asta lexicală. F Hei, dar să trecem la oile noastre. Care, de fapt, sînt ţapi. Un distins general ne-a dat telefon şi ne-a spus: „Începînd cu ianuarie vin vremuri grele.

Opoziţia reacţionară a primit ordin de afară să dea lovitura frontală şi să pună mîna pe toată puterea, aşa că va instiga iarăşi sindicatele, care vor paraliza ţara prin greve. Centrele de presiune din străinătate ne tratează ca pe nişte cîrpe, ceea ce n-au îndrăznit niciodată nici cu ruşii, nici cu cehii, nici cu bulgarii”.

Lucrurile încep să devină clare. Canaliile fără neam şi fără ruşine care vor să facă iarăşi experimente pe acest popor au văzut că se încheagă o mişcare naţională curată, creştină. Şi au trecut la atac. Cum adică, să începem noi să ne revenim economic, fără a ne milogi la bancherii străini? Să inaugurăm noi statui ale Mareşalului Antonescu? Să tipărim noi cărție fundamentale ale Neamului Românesc? Păi unde s-a mai pomenit una ca asta?! Aşa că au pus la bătaie cîteva milioane de dolari (nu mai mult, un bacşiş!) şi i-au cumpărat pe huliganii politici să otrăvească spiritul acestui popor, să atace tot ceea ce înseamnă rezistență românească, prin formula prefabricată „naţionalcomunism”. Ce-o fi aia, cu ce s-o mînca, analfabeţii nu ştiu să explice, ei nu se pierd în amănunte, ei judecă totul la scară planetară. Timp de vreo 4 ani ne-au turmentat de cap cu minciuna Europei Unite, fără graniţe, în care trebuie să intrăm la pielea goală, ca la duşurile anterioare gazării, în lagărele războiului.

Acum, pînă şi stăpînii lor au văzut că utopia asta este sinistră, că există un popor întreg de şomeri (18 milioane în total) în inima Europei Occidentale, că pretutindeni creşte rezistenţa faţă de obrăznicia unor străini, că fiecare țară îsi apără valorile, că stînga n-a fost chiar atît de rea cum s-a tot trîmbiţat, că spiritul americănesc nu poate năvăli în Europa ca în rezervaţiile Pieilor Roşii din Far West. Popoarele Europei încep să se trezească din abatorul unde le tot împinge monetarismul transnaţional. Iar voturile exprimate la cele mai recente alegeri din Rusia, Grecia, Italia, Bulgaria, Cehia, Serbia arată clar că lumea s-a săturat de impostori, de năpîrliţi, de şmecheri care nu se pot ţine pe picioarele lor, ci agită repede o carte de credit, o recomandare de la vreo bancă străină, un şantaj cu stăpînii internaţionali. La noi, cel mai convingător ilustrează acest comportament Emil Constantinescu.

Obscur lector de geologie, acest per­sonaj a căutat să se strecoare întreaga lui viaţă: şi-n căsnicie, şi-n profesie, şi-n politică. În viaţa particulară, se credea băiat frumos, aşa că şi-a lăsat mustaţă şi ţăcălie, ca figura lui donquijotească să capete un surplus de seriozitate, dar

orice antropolog care îi vede ţeasta puţintică, fără occipital, îşi poate da seama că are de-a face nu cu un homo sapiens, ci cu un exemplar de papagal. Analizîndu-1 la rece pe acest şmecheraş plin de ifose, care se visează şef de stat (?!), vom vedea radiografia cea mai exactă a ticăloşirii moravurilor: pus pe carieră cu orice preţ, călcînd pe cadavre, acest aventurier mărunt a devenit peste noapte, din secretar P.C.R., un anticomunist feroce! Cum aşa? Ce metamorfoză s-a petrecut în minţişoara lui, ca în cazul eroului lui Kafka, transformat peste noapte în gîndac de bucătărie? Probabil că acest capitol dîmboviţean va fi studiat de generaţiile viitoare ca unul dintre cele mai ruşinoase eşecuri ale C.I.A., care a pariat pe agentul-trepăduş, l-a umflat cu pompa nepermis de mult, l-a îmbrăcat cu cască şi costum de astronaut, dar el era în fundul gol. Acest Debil este o victimă inocentă a americanilor, care, la rîndul lor, au scuza eternă că sînt nişte copii mari. El crede că viclenia care îi licăreşte în ochi ţine loc de inteligenţă, că paişpe clişee ieftine pe care le tot învîrte cu limba de pe cînd era propagandist ţin loc de cultură clasică. Fiind extrem de superficial în tot ceea ce face, acest Emil nu poate pricepe că pe lumea asta sînt forţe mai puternice decît muierea aia de la C.I.A., care a căzut pe spate cînd el a deschis, în 1990, Balconul Universităţii. F Meschin şi pizmaş, cu o creastă de cocoş zbîrlit pe tărtăcuţa rarefiată şi intrată la apă de cîte ori se spală la păr, Emil a ţinut minte critica zdrobitoare a senatorului Corneliu Vadim Tudor, efectuată de la microfonul Parlamentului, în ziua dezbaterii moţiunii de cenzură. Cum adică, să fie trimis el în mijlocul studenţilor, să se preocupe de căldură şi de hrana lor, păi unde ne trezim aici, el e Alexandru Ioan Cuza la faţă, nu v-aţi dat seama?! Şi ofticosul a pîndit primul moment ca să plătească poliţa.

Treaba asta s-a petrecut în noaptea de joi spre vineri, la o întunecoasă emisiune SOTI: Emil Constanţinescu se afla în dialog cu Oliviu Gherman, moderatoare fiind spălăcita aia care vor­beşte de parcă suge acadele, Amelia Neacşu. Ne uitam la Emil, ne dădeam palme şi nu ne venea să credem! Era primul Ţap din istorie care urcase cu liftul la etajul IX, de unde transmite SOTI, amăgit probabil cu o traistă cu iarbă. Am notat cîteva dintre bazaconiile acestui căutător de pietricele, care se lansează în domenii necunoscute cu o inconştienţă revoltătoare: 1) „Acest joc al convertibilităţii leului nu este un joc, să fie clar!” – da, Emil, ai dreptate, e un joc da’ nu e un joc, dar de ce te enervezi tu pentru asta, uite, îţi tremură bărbuţa şi zurgălăii lica-lica, lica-lica; 2) „Problemele românului este...” – aşa e, fireşte, una dintre probleme fiind chiar gramatica; 3) „Rămînînd pe ultimele cuvinte, eu aş merge puţin mai departe” – al dracului Ţap, încăpăţînat ca un catîr, deci îl minte pe Gherman că rămîne pe ultimele lui cuvinte, dar, ţuşt, imediat o zbugheşte mai departe, în dribling; 4) „România are pe plan politic un mare avantaj: sindicatele reformiste” – aici ţi-a ieşit porumbelul din gură, Ţapule, că, dacă tăceai, propagandist rămîneai, deci recunoşti că sindicatele sînt forţe politice, ceea ce este ilegal, dacă vor să devină partide de ce nu se înscriu ca atare la Tribunal, cu platforme, cu program, ca să ştim cu toţii o socoteală?!; 5) „Activiştii politici, colegii mei din toate celelalte ţări. Havel, Jelev...” – de cînd eşti tu coleg cu ăştia, Emil? Şi nu-i aşa că îţi bagi unghia în gît ca pițigoiul că pe ei i-au impus americanii, iar cu tine n-au avut spor?; 6) „În România există o persistenţă a vechilor structuri” – aici iar ai nimerit-o, ce-i al tău e pus la CEC, fiindcă una din vechile structuri eşti chiar tu, ca secretar P.C.R. aflat în nomenclatorul rezervei de cadre, prezent în permanență pe biroul Elenei Ceauşescu; 7) „În Europa, însăşi (?!) cuvîntul naţionalism face alergie” – aici prostia e la ea acasă, nimeni nu poate pătrunde înţelesul alambicat al frazei, mai ales că într-o emisiune televizată pe programul II, prin primăvara acestui an, însăşi Emil (ca să folosim dezacordul lui preferat) ridicase mereu două deşte, ca să

RM

afirme că e... naţionalist, probabil pentru a capta bunăvoinţa electoratului; 8) „Stopajuri şi blocaje” – ce-o fi asta, nebunule mic, de unde le mai scoţi, poate că stopurile din cartierul Pajura se numesc stopajuri?!

9) „Dl. ministru Văcăroiu” – pardon, vezi că e primministru; 10) „Iată cazul Cehoslovaciei: a ajuns în acest an la 50 la sută! Aaaa, că sînt ei harnici şi mai organizaţi...” – Emil, feştila neamului, cînd ţi-ai luat temperatura ultima oară, ce Cehoslovacie visezi, nu ştii că, începînd cu 1 ianuarie 1993, există două state diferite, Cehia și Slovacia? Cît despre faptul că ei (care ei?) ar fi mai harnici şi mai organizaţi decît românii, să-ţi fie ruşine, du-te şi candidează la colegul tău Havel; 11) „Economia românească e ca un pateu făcut dintr-un cal şi dintr-un pui” – genială cugetare, Ţapule, dar ia spune: nu-i aşa că Calul (pardon de expresie) e Sanda Vişan, iar Puiul e Corneliu Coposu, alintat de prieteni cu numele de Puiu?! Văz io bine, faci ce faci şi tot la grădina zoologică tragi, Ţapule; 12) „În ţările serioase...” – zice Ţapul cu superioritate, dînd de înţeles că România n-ar fi o ţară serioasă, dar, fireşte, dacă l-ar alege pe el, ar deveni imediat; 13) „Aplicarea condiţiilor puse de F.M.I. va genera şomaj şi inflaţie în primele luni ale lui 1994, de aceea e nevoie de un Pact Social” – aici este evident că Emil practică un şantaj mascat, adică, dacă Opoziţia nu va fi antrenată la guvernare, şomajul şi inflaţia vor genera mari tulburări, provocate şi dirijate de unii lideri sindicali, aflaţi în solda ei, desigur; 14) „P.R.M. e un partid extremist, care se exprimă printr-o singură personalitate, un fel de Führer” – dragă rumegătorule, aici ţi-ai dat foc la valiză, fiindcă te-ai luat de un partid cu cca. 1 milion de simpatizanţi pe care, automat, îi numeşti extremişti; şi de ce-ar fi Führer (conducător, în limba germană) preşedintele P.R.M.? N-avem noi timp de pierdut cu tine, fiindcă pricepi greu şi uiţi repede, dar să ştii că acest partid naţional se exprimă prin foarte multe personalităţi, ca să nu mai vorbim de faptul că preşedintele P.R.M. a refuzat orice vizită parlamentară sau jurnalistică peste hotare, cedînd colegilor săi absolut toate deplasările, de la Strasbourg şi Paris, pînă la Londra, Melbourne, Pekin, New Delhi, Ankara, Emiratele Arabe, Helsinki, America Latină etc., iar în vremea asta tu ce făceai, Ţapule? Îţi spunem noi ce făceai: voiajai prin lumea largă, treceai dintr-un avion în altul, din mers, ca ăia din filmul „Cascadorul”, şi de la un capăt la altul al lumii; şi atunci cine-i Führer, cine le ia el pe toate? 15) Peste toate astea, cultivatul încornorat al lui SOTI crede că „maurul care şi-a făcut datoria” e o replică din Shakespeare.

Cînd colo, autorul este... Schiller, dar de ce face anal­ fabetul ăsta paradă de cultură, cînd el a rămas la „Capra cu trei iezi”?! Amănunte despre gafă, în articolul „Ţapul în capcană”, din pag. a 12-a. F În vremea asta, Oliviu Gherman tăcea adînc. Aşa e în alianţele astea guvernamentale: unii încasează toate lăturile mahalalei politice, iar alţii se feresc de stropeală, fac pe boierii, nu mişcă un deget. Acesta a fost cazul lui Oliviu Gherman, care n-a schiţat nici un gest, nici un muşchi n-a tresărit pe fața lui brăzdată de algoritmii istoriei, cînd escrocul ăsta politic a acuzat P.R.M.-ul de extremism şi, implicit, de nazism. Chiar aşa: de ce să-şi pericliteze cariera taica Gherman, de ce să renunţe el la biroul şi la fotoliul lui Nicolae Ceauşescu din fostul C.C. al P.C.R., unde s-a mai văzut pomana asta ca, dintr-un dascăl de provincie, să ajungi al doilea om în stat? Pe Emil Constantinescu n-a avut Gherman curajul să-l înfrunte, că el e delicat şi civilizat, nu se pune rău cu cei de faţă, aşa că a sărit la beregăţile lui... Nicolae Ceauşescu, care, fiind mort, nu putea să se apere: ,,Ambiţia cretină a lui Nicolae Ceauşescu era de a plăti toate datoriile!”. Şi ambiţia cretină a voastră e de a face noi datorii, nu-i aşa, Palmoliviu? Dar, să nu fim nedrepţi cu dl. Gherman, el a adus în discuţie o contribuţie de o inestimabilă valoare teoretică şi practică, din domeniul fizicii sale, unde se pricepe: a comparat situaţia cu curba lui Gauss, care, după cum se ştie, reprezintă o linie care trece aşa, de nebună, peste munţi şi peste văi, zboară o căruţă, şi din toate curvele CHEIA-i mai drăguţă, pe cine-o lovi, vina ei n-o fi, ca toate curbele astea care pozează în femei cinstite, ale naibii curbiştine! (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 31 decembrie 1993)

RM

3

Vineri, 22 martie 2019

Naționalismul românesc este în declin - Interviu cu Lidia Vadim Tudor, redactor-șef al Revistei ,,România Mare” (urmare din pag. a 3-a) Anca Grigoriu: De curînd ați ieșit în presă cu o declarație prin care condamnați PRU. Care este motivul pentru care ați făcut acest lucru?

Lidia Vadim Tudor: Personal, nu am absolut nimic cu Partidul România Unită (PRU) și nici cu cei care îl conduc. Este strict treaba lor ce vor să facă și ce mesaje propagă în piață. Ce mă deranjează, și doresc să fie foarte clar pentru cei care au arătat totală lipsă de respect pentru numele Vadim, este că nu doresc sub nici o formă ca imaginea tatălui meu, Corneliu Vadim Tudor, să fie asociată cu PRU, cu Sebastian Ghiță, Bogdan Diaconu sau cu oricine altcineva din acel partid. Ce fac ei este o dezinformare voită a publicului. Niciodată tatăl meu nu ar fi acceptat ca imaginea lui să fie relaționată cu cei enumerați!

Prin urmare, este datoria mea, în calitate de fiică a lui Vadim Tudor, să-l apăr aici, cînd el, plecat fiind, nu o mai poate face. Consider că valorile tatălui meu nu sînt împărtășite la acest moment de absolut nici o formațiune politică.

A.G: Nici de PRM? LVT: Despre PRM nu prea sînt multe de spus în acest moment. Este disipat în mai multe grupări, este secătuit de vlagă, nu mai are puterea și coeziunea necesare unei reveniri. Cei care se autointitulează acum ca fiind președinți, nu au forța și nici anvergura unui lider. Nu există numitor comun în PRM, nu există acel ,,ceva” care să-l ridice. În ceea ce mă privește, am încercat să pun umărul la renașterea acestui partid, dar în ambele cazuri cei care strigau cel mai tare că iubesc partidul au fost, de fapt, cei care l-au adus în ruină. Am plecat din PRM la finalul anului trecut, știam ce avea să urmeze, trădarea partidului și oferirea lui altor grupări politice, așa că am ales să nu fiu părtașă la acest sacrilegiu. Nu doresc deocamdată să revin în politică, cel puțin avînd în vedere modul în care se desfășoară lucrurile în PRM acum. Cred că am capacitatea, eu și cei care îmi sînt alături, de a demara un proiect politic, dar nu într-o formațiune care efectiv nu are voința necesară revenirii în zona reală a politicii. Conservatorismul, ca să mă exprim elegant, este atît de inert la schimbări, încît oricine ar veni acum la conducerea PRM, mi-e teamă că va întîmpina dificultăți serioase. Îmi exprim totuși speranța că acest partid va reuși, pînă la urmă, să revină în Parlamentul României și am în vedere ca, împreună cu o echipă dedicată, să mă implic în conducerea și revigorarea acestui partid la următorul Congres, evident, dacă acest lucru se va întîmpla.

Doar așa, și numai așa am să revin în acest partid. Nu doresc ca niște neaveniți să se folosească de numele Vadim în interes propriu și ca, apoi, să se detașeze imediat ce și-au atins interesele obscure.

A.G.: Cum apreciați evoluția naționalismului în România?

LVT: Cred că odată cu plecarea dintre noi a tatălui meu și a lui Adrian Păunescu, zona naționalistă a pierdut foarte mult în România. Nu văd pe nimeni în acest moment care să ocupe, în mod real și meritat, acel loc. Eu vorbesc de patriotism autentic, de dragoste de țară, de reprezentare reală a poporului român. România a avut un Tribun, un om care a iubit această țară extrem de mult. Nu există acum nici un om politic capabil să se ridice la nivelul celor doi. Partidele care se poziționează acum pe zona naționalistă sînt doar proiecții fără miez ale altor partide, care numai naționaliste nu pot fi numite.

Conducătorii a două dintre ele, și nu le dau numele, sînt veniți din PSD, ca să dau doar un exemplu.

A.G.: Pe 26 mai românii ies la vot pentru alegerile europarlamentare.

Va fi vreun partid naționalist care va intra în Parlamentul European?

LVT: Îmi este greu să spun că da. Așa cum am spus, nu văd nici un partid naționalist care să atingă acel 5% necesar, iar o alianță, cum se doreau a fi PRU și PRM, la fel, nu avea cum să atingă acel 8%, prevăzut de lege. Nu văd nici un partid naționalist din România care să intre în Parlamentul European, cu toate că în alte țări, naționaliștii au intrat deja. Noi nu avem acum un lider, un om de forță, sau măcar o echipă care să vină cu un mesaj puternic, care să prindă în zona patriotică a electoratului. Acest lucru se poate face, dar pentru asta este nevoie, cum am spus, de o aducere în prezent a nevoilor spirituale și materiale ale celor care iubesc cu adevărat România. Naționalismul românesc este în declin. Cei care acum se vor a fi naționaliști nu au curajul, nu au forța necesară de a spune adevărul pe de-a-ntregul, așa cum Vadim, tatăl meu, făcea mereu. Ei spun lucrurilor pe nume doar pe jumătate sau în funcție de interesul lor direct și imediat. Nu văd acum nici un fel de ofertă politică onestă pe zona naționalistă, cel puțin una care să ducă un partid naționalist în Parlamentul European.

A.G.: Pe ce vă bazați cînd spuneți asta?

LVT: Putem observa experiența PRU de la alegerile parlamentare din 2016. Indiferent cîți bani au investit, de cîtă expunere TV au beneficiat, nu au obținut decît 2,7%. Acum, cînd în PRM există multă confuzie în privința participării la alegerile europarlamentare, este posibil ca PRU să rămînă la același scor, dar acest lucru este foarte puțin probabil. Ar mai fi Partidul Neamul Românesc, partidul generalilor, cum este cunoscut public, formațiune care are o ,,falangă” înstelată la conducere, fapt care în prezent poate să fie privit și ca un minus în ochii electoratului. Să nu uităm de acel proces al generalilor, în care au fost acuzați că și-au dat siguri locuințe, și care a adus un prejudiciu de imagine imens militarilor, chiar dacă, probabil, cei care vor fi pe liste nu au avut niciodată probleme cu legea. Nu uitați că, din păcate, se tot propagă în conștiința publică, sub formă de glumă, ideea că Armata Română are mai mulți generali decît soldați, și acest lucru, la fel, aduce prejudicii de percepție și de imagine a uniformei militare. Un general e privit și ca un eliberator, dar și ca un ocupant. Depinde cine îl privește și din ce parte. Nu cred că noi avem nevoie de o mentalitate cazonă, ca să ne revenim ca Stat.

Pînă acum, pe zona naționalistă văd doar aceste două partide, PRU și PNR. Nu știu dacă PRM și Alianța Noastră, România - ANR vor intra în luptă, iar dinspre Alianța Națională nu mai vine nici un fel de semnal încurajator. Este posibil, așadar, ca la aceste alegeri europarlametare să avem doar două partide în luptă pe zona naționalistă, dar chiar și așa, eu am mari rezerve că vor atinge pragul de 5%.

A.G.: Ați spus că România nu are nevoie de o ,,mentalitate cazonă” pentru a-și reveni ca stat. De ce anume este nevoie? Ce ne lipsește ca să devenim un stat puternic, prosper?

LVT: Cred că avem nevoie de un plan de țară, pe termen lung, de care să ne agățăm, indiferent cine vine la putere. Asta este soluția, mai ales dacă acel plan prevede și dezvoltarea și acumularea capitalului national, dar și dragostea de România, de români. Avem nevoie de o lege a Educației care să nu fie schimbată timp de cîteva decenii, așa cum au făcut finlandezii

cînd au văzut că Învățămîntul lor este deficitar. Avem nevoie de un Cod Fiscal și de o zonă de afaceri stabilă, predictibilă, a cărei legislație să nu o schimbe nimeni după cum îl taie capul. Avem nevoie de un plan clar de dezvoltare a infrastructurii, a sistemului medical. Avem nevoie de locuri de muncă bine plătite și, ca să le avem, dezvoltarea sectorului privat românesc este obligatorie. Odată ce avem o legislație și infrastructură bune, economia, mai ales sectorul privat, va pătrunde și în zonele mai puțin favorizate și le va dezvolta. Anteprenorii români, dacă sînt lăsați, sînt convinsă că pot aduce multă bunăstare în această țară, fără să fac referire la investițiile străine care, la fel, sînt sigură că vor exista. În acest mod putem să spunem că România își va încheia declinul și va începe să crească economic, iar românul de rînd să simtă prosperitatea atît de mult promisă de politicieni, dar care încă se lasă așteptată. Aceasta este soluția și pentru ca aceia care acum muncesc în străinătate, să se întoarcă acasă, în România. Noi, românii, avem nevoie de un plan de țară care să fie extins pe minimum 20 de ani, iar cei care vin la guvernare să îl păstreze și să îl implementeze, fără a-l modifica din an în an, așa cum observăm că se întîmplă în ultimii 30 de ani în țara noastră.

A.G.: Cum evaluați activitatea României în zona europeană? Ce le urați celor care vor ajunge europarlamentari?

LVT: În primul rînd, îmi doresc să găsească o soluție ca în România să se diminueze, dacă nu chiar să se stopeze tăierea cu sălbăticie a pădurilor. S-a dovedit că în Parlamentul de la București nu există voință politică pentru rezolvarea acestei probleme.

România a pierdut foarte mult. A fost furată, este furată! Ce este, însă, cel mai trist nu este starea de fapt în sine, sărăcia și incertitudinea a tot ceea ce înseamnă politica și economia. Nu! Cel mai trist este faptul că nu se întrevede nici o speranță la orizont.

Asta ne cam face pe noi, românii, fie să plecăm cît mai departe, în alte țări, fie să ne consolăm cu ideea că nimic nu se mai poate face. Faptul că sîntem în Uniunea Europeană este un lucru bun. Ce este rău, însă, este că sîntem priviți în UE ca cetățeni de mîna a doua, ca țară inferioară, în care am intrat cu capul plecat, cînd, de fapt, puteam să intrăm cu fruntea sus și pe picior de egalitate cu toți ceilalți, așa cum UE se definește. Și în NATO, ca și în UE, sîntem într-o postură destul de umilă. Nu a fost să fie, am pierdut această șansă, de a fi verticali și respectați. Poate că viitoarea generație de politicieni, cei care sînt de vîrsta mea acum, vor reuși să pună România pe un loc fruntaș în Europa și nu așa jos, cum sîntem acum. În ce mă privește, mă consider cetățean român, în primul rînd, și apoi unul european, și nu doresc ca interesele Europei să primeze intereselor țării mele.

Putem să fim membri ai Uniunii Europene și fără să fim umili, obedienți, mai ales atunci cînd nu este cazul. Vedem acum, în aceste zile, că Europa nu este nici pe departe personificarea inocenței. Și acolo sînt oameni, sînt birocrați, și acolo există interese, și acolo există corupție. Cei care vor merge acum în Parlamentul European să își propună să vadă Europa așa cum este ea, imperfectă, și să pună pe primul plan intersele celor care i-au ales. Să nu se lase cumpărați, impresionați sau amețiți de noua lor postură socială și de faptul că, dacă îi laudă un neamț sau un francez, înseamnă că le-a pus Dumnezeu mîna în cap. Să nu facă greșeala să se simtă inferiori celor care, din multe puncte de vedere, nu ne sînt nici pe departe superiori. Să fie, în primul rînd, români, să fie demni și mîndri de obîrșia lor, și atunci, automat, vor fi respectați și de ceilalți.

A.G.: Vă mulțumesc!

4

Vineri, 22 martie 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

VOTUL Votul contează. Un vot în plus la numărătoare îţi poate zdrobi adversarul în alegeri... Dacă nu-1 ai? E jale... E jale mare... Ca să fii sigur că îl ai, din postura de candidat, trebuie să fii bun cu toată lumea... Mai ales dacă rîvneşti la un post de primar în vreo comună...

Dacă nu eşti tolerant cu sătenii, eşti pierdut. Şi dacă eşti primar în funcţie, trebuie să te pui bine cu toată lumea. Să tolerezi şi să te faci că nu vezi abaterile de la lege ale consătenilor tăi: fie că nu își taie bălăriile de pe lîngă gard, că nu își curăță şanţurile, devenite surse de infecţie pentru vecini, că își construiește un imobil care nu are autorizaţie, sub pretextul că bucata de pămînt e proprietatea lui, fie că își lasă păsările sau vitele să umble în dorul lelii pe uliţi... Sau dacă e vreo petrecere, săteanul, fără să fie tras la răspundere, îşi pune cortul în mijlocul drumu­lui, că e în faţa porţii sale, de parcă aceasta ar fi moşia lui... De ce se petrec toate acestea?

Pentru că, în goana după obținerea voturilor, liderul în funcție își neglijează responsabilitatea punerii în aplicare a legii, căci, dacă o face, înseamnă să se pună rău cu alegătorii, iar riscul va fi măsură... Din start este ca şi învins... De fapt, votanţii, în majoritatea lor, îi sînt rude şi prieteni, care, la rîndul lor, îi conving şi pe alţii din propriul anturaj să-l voteze pe cel recomandat de ei... Şi primarul în funcţie ştie că, dacă închide ochii la neregulile oamenilor, își asigură victoria în alegeri. Şi uite aşa, în multe localităţi din ţară, sînt aceiaşi primari de la Revoluţie, oameni care au transformat comunitatea într-un soi de moşie a lor... Ba mai mult, ca să-și asigure viitorul pe termen lung, unii dintre aleşi nășesc și botează într-o veselie, mărindu-şi numărul de voturi favorabile lor pentru următoarele mandate...

De la Revoluţie încoace, au ocupat fotoliile de primari fel şi fel de coate-goale care, după un mandat, s-au

ACTUALITATEA CLASICILOR

Cum se luptă alte ţări împotriva otrăvii din presă Otrava cea mai stricătoare pentru sufletele noastre sînt noutăţile şi povestirea amănunţită a crimelor în ziare. Lumea s-a deprins cu ele şi mai toţi, cînd deschid dimineaţa ziarul, căutăm cu mare poftă ,,faptul divers”, crima, fapta urîtă la ordinea zilei. Acest lucru nu se petrece numai la noi, ci în toate părţile lumii unde sînt ziare şi cititori de ziare. Dar în alte ţări, guvernul, autorităţile, oamenii de bine şi mai ales femeile luptă cu energie şi stăruinţă împotriva acestui rău. Iată, de pildă, în Suedia, o femeie singură a pornit şi a dus la bun sfîrşit o luptă neîndurată împotriva unei foi zilnice, care strica sufletul tineretului cu asemenea povestiri de crime. În Belgia presa e atît de supravegheată, încît nu se pot citi asemenea grozăvii decît în ziarele franceze care vin de peste graniţă. Iar de cînd se aplică legea lui Vandervelde, criminalitatea a scăzut considerabil în Belgia. În Italia, sindicatul ziariştilor, el însuşi, a întreprins această luptă şi a cerut apoi ajutorul guvernului. Îndată ce apare în vreun ziar popular povestirea unei crime, directorul lui e chemat, mustrat şi, dacă lucrul se repetă, foaia lui nu mai are voie să apară. În urma acestor măsuri, şi în Italia s-a constatat că numărul crimelor a scăzut. La noi nu există nici un fel de control al legii, şi nici opinia publică, oamenii de

Mugur

Mugur, mugur, îmi alină Ceasul care mă închină, Care mi te-o face zi Chiar și după ce-oi muri, Înflorit m-oi vremui Măi, mugure, măi!

căpătuit cu averi uriaşe, care să le ajungă să trăiască mai multe vieţi, bașca pensii speciale, obținute fără nici un fel de merit. Toate acestea au fost posibile, pentru că oamenii le-au dat votul, și nimeni nu i-a tras vreodată la răspundere pentru nerealizarea proiectelor, anunţate cu surle şi trîmbiţe în campania electorală. De ce?

Pentru că şi alegătorii, la rîndul lor, au fost răsplătiți cu ajutoare sociale, chiar dacă unii nu le meritau, fiind apţi de muncă... Şi uite aşa, o mînă spală pe alta într-o democraţie ca a noastră, de-am ajuns de rîsul curcilor. Se întîmplă astfel pentru că votul e dat fără o dreaptă cumpănire de către alegători și, ca urmare, comunitatea nu are cum să prospere. Așa s-a ajuns ca, în multe localități, cu primari de neclintit încă din 1990, să nu se producă nici o schimbare în bine, dimpotrivă, comunele respective arată mai rău ca după război...

Pentru că un vot dat aiurea poate aduce în funcţii de conducere primari ,,doctoranzi” cu diplome false, în realitate, niște neştiutori de carte şi analfabeţi, la care bunul-simţ lasă de dorit, iar în fața lor, intelectualul de la țară trebuie să se căciulească și să umble cu ,,sărut mîna”, dacă vrea să trăiască liniştit în comunitatea lui. Votul - trebuie să ştie toată lumea, de la vlădică la opincă - înseamnă bunăstare pentru tot românul, însă numai dacă un primar, un președinte de consiliu județean, sau un parlamentar este ales corect și după o îndelungă cumpănire...

Iată că un vot în plus pentru un candidat îi poate schimba acestuia destinul, întru trai de flori de măr şi miere galbenă de albină... Alegătorul?... Bietul alegător rămîne de fiecare dată cu buza umflată, scăldîndu-şi pîinea în lacrimile sărăciei, care se ţine de el ca scaiul de lîna oii... Numai că viaţa nu ştie nici de unul, nici de celălalt – ea merge înainte de la o generaţie la alta, fie ce-o fi. Votul să trăiască!

ION MACHIDON preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“ bine nu se ridică împotriva grozăviilor pe care le descriu amănunţit ziarele noastre de seară şi de dimineaţă şi le strigă vînzătorii în ediţii speciale. Pînă cînd această indiferenţă vinovată? Sindicatul ziariştilor ştie numai să susţină libertatea presei, dar nu ştie să şi controleze în ce fel e întrebuinţată această libertate.

N. IORGA (Text reprodus din revista ,,Neamul Românesc pentru popor”, februarie 1932)

***

Realismul în politică Ţara noastră, de aproape un veac, numai politică realistă n-a făcut: s-a înăbuşit fondul nostru sufletesc cu importaţii străine, de tot felul, rezumate numai în gesturi exterioare şi formale; şi nu rareori, pentru a ne da importanţă, subordonăm interesele noastre specifice unor interese... generale, europene, mondiale! Şi, pe cînd înăuntru ne mulţumim să fabricăm reforme inaplicabile şi să mimăm o viaţă de Stat ultramodern, în afară jucăm numai teatru şi încheiem pe nerăsuflate pacte, contra-pacte, supra-pacte, ultra-pacte, ce sfîrşesc prin a se anihila unele pe altele; participăm la toate ligile, conferinţele şi comitetele internaţionale, cu sacrificii ruinătoare, pentru o Ţară suptă pînă la ultima picătură, şi fără absolut nici un folos real.

GRIGORE I. ODOBESCU (Text reprodus din ziarul ,,Îndreptăţirea”, din 22 ianuarie 1935)

Mugur, mugur, mă întreabă Care lume mi-a fost dragă Și îți voi răspunde așa: Mi-a fost dragă lumea mea Păstra-o-aș de aș mai putea Măi, mugure, măi!

Mugur, mugur de pe ram, Ți-aș fi prieten de un an, Dar eu sînt să fiu o boare Tare mult de trecătoare.

Iar tu ești să fii o floare Măi, mugure, măi!

Mihai Istudor

RM

Constantin Brăiloiu, un etnomuzicolog de talie mondială

Dacă elogiile publi­ cului şi popularitatea prea largă par de multe ori suspecte oamenilor de specialitate, atunci Constantin Brăiloiu n-a fost ameninţat în tim­ pul vieţii de această pri­ mejdie.

Autoritatea şi pres­ tigiul său au crescut pe încetul, paralel cu munca de cercetare şi studiu pe care a desfăşurat-o cu o admirabilă stăruinţă – o muncă dificilă, care presupune răbdare, abnegaţie, sacrificiu chiar – şi asta nu o dată! Era etno-muzicolog, disciplină relativ tînără – nu mai veche decît secolul însuşi – care le-a furnizat cercetătorilor metodele şi mijloacele de investigare, de culegere, clasificare şi comparare ştiinţifică a creaţiei populare, a cîntecelor, dansurilor, a literaturii folclorice. Un pe cît de bogat, tot pe atit de original capitol – de o valoare inestimabilă – din viaţa popoarelor a fost scos în acest fel din anonimatul satelor şi cătunelor de munte. Constantin Brăiloiu fiind printre primii care şi-au dat seama de valoarea folclorului, de obligaţia studierii cu mijloace, metode şi aparatură modernă.

Pentru a putea aprecia cum se cuvine valoarea şi importanţa personalităţii lui Constantin Brăiloiu, valoarea muncii sale de-o viaţă, să nu uităm că mijloacele, metodele, aparatura necesare studierii ştiinţifice nu existau la noi la data cînd el şi-a început activitatea, încît a trebuit să le creeze, în bună parte, singur. Brăiloiu a fost, astfel, pionier într-un domeniu aproape virgin încă, punînd bazele etno-muzicologiei româneşti şi contribuind la definirea metodelor – universal adoptate – ale culegerii, clasificării, valorificării creaţiei populare. Lucrările publicate de Brăiloiu la mari edituri şi în revistele de specialitate din Franţa, Elveţia, Germania sînt surse de o importanţă capitală pentru folcloristica muzicală, încît nu e doar o întîmplare că Bártok Béla a cerut – în ajunul morţii – ca materialul muzical cules de el şi destinat publicării să fie revăzut şi pregătit pentru tipar de Brăiloiu!

Constantin Brăiloiu a luptat – acesta este termenul potrivit – pentru ca muzica noastră popu­lară şi cultă să-şi afle preţuirea cuvenită in ţara şi în afara hotarelor ei. S-a străduit, fără să descurajeze, fără să dezarmeze, dar a avut parte de multă ostilitate, multă neînţelegere în anii dintre cele două războaie. A avut de înfruntat nenumărate adversităţi într-o perioadă cînd muzica românească abia îşi tatona căile de afirmare şi locul ce i se cuvenea în cultura naţională. A trebuit să suporte singurătatea şi izolarea savantului, înconjurat de prea puţini cu aceleaşi vederi şi concepţii – între care George Enescu – mereu solidar şi gata oricînd să dea o mînă de ajutor. A izbutit cu greu să pună bazele, în 1928, Arhivei Naţionale de Folclor, instituţie ştiinţifică înzestrată cu culegeri şi studii folclorice cu aparatură modernă, ceea ce a înlesnit culegerea sistematică a muzicii populare în toată ţara.

Omul acesta de studiu, savant cu renume, azi, mondial, compozitor care a renunţat la creaţie de dragul etno-muzicologiei, a fost şi unul din întemeietorii Societăţii Compozitorilor Români, animator însufleţit al vieţii noastre muzicale, părintele tinerilor folclorişti români.

Datorită lui Constantin Brăiloiu s-a introdus folclorul ca obiect de studiu în conservatoare.

El a susţinut cauza muzicii populare româneşti în congrese, conferinţe, colocvii internaţio­ nale, cîştigînd o notorietate universală în 1944, a înfiinţat – la Geneva – Arhiva internaţională de muzică populară, pe care a condus-o pînă în ultimul an al vieţii sale – 1958 –, legîndu-şi astfel numele, pentru totdeauna, de o cauză nobilă: studiul metodic al muzicii populare!

GEORGE SBÂRCEA (1993)

RM

5

Vineri, 22 martie 2019

Atitudini«Polemici Tudor Arghezi – cronicar diplomatic Analiza activităţii de cronicar al vieţii diplomatice româneşti şi internaţionale, desfăşurată de T. Arghezi, ne va dovedi încă o dată cît de mare este prezenţa printre noi a ilustrului contemporan. Economia acestor însemnări obligîndu-ne la o abordare selectivă, nu ne vom opri asupra ansamblului publicisticii argheziene în care apar, fragmentar sau amplu, aspecte diplomatice, ci vom stărui numai asupra acelor elemente de cronică a vieţii diplomatice care invită la dialog, reflecţie şi documentare pe tema complexităţii raporturilor internaţionale.

Un subiect rămîne predominant, fiind un liant al tuturor scrierilor argheziene pe marginea activităţii diplomatice. Este Pacea, văzută ca aspiraţie universală, ca imperativ vital pentru oameni şi naţiuni. În numele păcii, în 1912, T. Arghezi adresa pateticul îndemn: ,,Urăşte războiul, atacă-l şi-l învinge! Ideea strîngerii la un loc a popoarelor înfrăţite e cu adevărat frumoasă, şi inspiraţii care o propagă trebuiesc salutaţi de toate sufletele muncitoare ca nişte buni învăţători”. Dar cu un an mai înainte, autorul făcea elogiul învăţătorului în termeni înduioşători: ,,Schimbarea vine de la tine, din sufletul tău ştiutor de mai multe, în care a-nceput să scapere gîndirea scîntei de dragoste şi de visare, şi să alunge durerea timpului nostru....”. El pledează pentru o educaţie în favoarea înțelegerii și a umanismului. În opinia sa, „înţelegerea fără săbii şi tunuri a raselor, deosebite între ele mai mult prin ignoranţă şi sălbăticie, merită să fie o preocupare omenească esenţială, şi cinstesc pe învăţaţii şi intelectualii care au născocit-o” („Facla”, 22 sep­tembrie 1912).

A pleda în 1912 pentru dreptul la viaţă, ca drept individual şi colectiv al oamenilor şi al naţiunilor, înseamnă a face operă de pionierat într-o epocă în care dreptul la război era considerat, pe plan juridic, ca un drept inalienabil al statelor.

T. Arghezi atacă frontal această concepţie declarînd: „Omul civilizat are războaie mai lungi şi mai curate de repurtat pe faţa planetei, decît uciderea de oameni”. Iar dreptul la viaţă este formulat poetic, dar convingător: „Viaţa este un mister care nu trebuie mînjit cu sînge şi ofensat cu sabia unui fanatic. Viaţa e cugetarea din toate veacurile, lumina, speranţa şi bucuria”. El stigmatizează falsa bravură şi glorie pe cîmpul de bătaie, denumit ironic „cîmpul de ruşine”, pentru că suprimă viaţa. În opinia sa, „Cîmpul de onoare e acolo unde două neamuri îşi strîng mîinile; e în laboratorul savantului care pune la-ndemîna tuturor remediul sufletesc sau fizic pentru o suferinţă îndurată de toţi la fel; e-n gîndirea nouă a omenirii de azi, de la care orgoliul naţional caută să o abată”.

Preţuirea acordată diplomaţiei pentru contribuţia ei la înțelegerea popoarelor nu-1 determină însă pe autor să emită teze pacifiste absolutizante, contrazise de dreptul internaţional. El nu neagă necesitatea şi liceitatea războiului de autoapărare, ci le afirmă expres: „Negreşit că apărarea e un drept, pentru cînd vecinul, bestial şi în rîvnă obraznică, se socoteşte-n drept să te turbure din studiul tău sau din munca mîinilor tale, şi, desigur, bravura noastră este în această împrejurare voinţa şi bărbăţia, nu laşitatea. Este război, şi război”.

Se recunoaşte ca axiomă a vieţii internaţionale faptul că între state pot apărea diferende, contradicţiile dintre state fiind o realitate obiectivă ce nu poate fi suprimată.

Soluţionarea diferendelor pe calea forţei şi ameninţării cu forţa înseamnă violarea dreptului internaţional. Folosirea negocierilor diplomatice pentru prevenirea şi aplanarea diferendelor şi conflictelor interstatale este calea conformă dreptului şi eticii internaţionale. T. Arghezi optează ferm pentru această cale, asigurînd că „e o vitejie mai mare atunci cînd poţi cîştiga o victorie asupră-ţi, şi purcede la cucerirea lumii cu braţul gîndirii, care cîştigă întotdeauna şi va sfîrşi prin a supune pe toţi”. Gîndirea raţională pusă în slujba soluţiilor diplomatice paşnice constituie o temă pe care o vom regăsi şi mai tîrziu în publicistica argheziană.

Pacifismul întemeiat pe o gîndire înaintată se bucură de întreaga simpatie a lui T. Arghezi, fiind prezentat ca „o religie mare şi un mijloc de îmbunătăţire a minunatei brute omeneşti”. Fidel credinţei sale în rolul dreptului şi al diplomaţiei în stăvilirea forţei, T. Arghezi scrie în 1912: „...trebuie admirată stăruinţa acestor puţini care, într-o lume sălbatică şi azi, opun artileriei conferinţe şi cărţi, şi ies înaintea oştirilor, să le oprească, din rîpa lor de sînge, cu o gîndire”.

Se cuvine a preciza că la T. Arghezi „gîndirea” are un înţeles polivalent, înglobînd totalitatea mijloacelor raţionale de rezolvare paşnică a diferendelor şi a conflictelor Astfel, el evocă prac­ticarea arbitrajului internaţional pentru prevenirea războiului şi conchide: „... e ştiut că a muri mai bine sau a ucide mai bine nu-i o condiţie indispensabilă de a pierde sau de-a cîştiga mai mult. Rămîne gloria...

Dar gloria e vanitate, şi goana după ea presupune şi multă nerozie”.

Folosirea căii militare pentru înfăptuirea dreptului la autodeterminare a popoarelor este admisă cu toată claritatea de Tudor Arghezi, atunci cînd instrumentarul mijloacelor politico-di­plo­ matice eşuează. În articolul „Austria”, din 22 iunie 1913, semnat I.N. Theodorescu în ziarul „Seara”, se afirma: „Austria, cu toată puterea ei, şi cu toată perfidia ei, e slabă ca un copil rahitic. O agitaţie românească în Ardeal, o agitaţie sîrbă în pro­vinciile sîrbeşti, croate şi dalmate, aruncă Austria în aer şi o desface în mai multe ţări. Cîteva luni de zile, şi Imperiul habsburgic poate să fie o simplă amintire, şi din această cultură intensă de făţărnicie vor renaşte cîteva ţări întinse şi cinstite.

România ştie de aici încolo că nu mai are de aşteptat din partea Austro-Ungariei nimic altceva decît Transilvania şi Bucovina, care cer să fie întoarse fără întîrziere la obîrşia lor”.

Acţiunea diplomatică românească era de neconceput, în opinia lui T. Arghezi, în afara iubirii de patrie. Este semnificativ faptul că la trei zile după publicarea articolului „Austria”, la 25 iunie 1913, Tudor Arghezi semna, tot în ziarul „Seara”, articolul „Lăsaţi politica şi fiţi patrioţi”, în care se sublinia necesitatea de a se urma „disciplina strictă pe care ne-o ordonă iubirea de patrie”. Iar concluzia autorului este elocventă prin ea însăşi: „Singura noastră preocupare a români­lor, singura pasiune trebuie să fie acum una: triumful României. Faţă de această preocupare, atotabsorbantă, restul e deşertăciune şi scrum”.

Sarcinile diplomaţiei în promovarea obiectivelor naţionale nu reprezintă abstracţiuni, ci se integrează organic în activitatea politică generală a ţării. Politicianismul poate deveni un obstacol în calea promovării unor idealuri superioare ale întregii naţiuni, fiind întemeiat deseori pe interese personale. T. Arghezi este pe deplin conştient de această realitate şi, la 29 iunie 1913, în articolul „Ţara merse, politica rămîne” („Seara”, Nr. 1239, pagina I) întreabă: „Cine mai are dreptul să cugete la sine însuşi, cînd patria reclamă cuge­tarea tuturor, exclusiv pentru dînsa? Să înceteze vrajba, să înceteze egoismul. Conştiinţele trebuie să se prăvălească toate şi să se dizolve în conştiinţa mare naţională. Disciplina patriei trebuie să înăbuşe toate ambiţiile, toate sentimentele, toate pornirile lăturalnice”.

Iar misiunea de înaltă răspundere ce revenea diplomaţiei româneşti este formulată de T. Arghezi în articolul „Datorii după pace”, publicat în „Seara” din 27 iulie 1913, în care arată: „România nu mai poate cu nici un preţ să mai stea închisă de-aici înainte între teamă şi neîncredere. O situaţie viguroasă înlăuntru şi o politică limpede şi energică peste graniţe, iată datoriile bărbaţilor noştri de stat, de azi şi din viitor”. În 1915, în articolul „Idealul naţional”, publicat în „Cronica” din 5 aprilie, T. Arghezi revenea asupra sarcinilor diplomaţiei româneşti, reliefînd faptul că în eforturile generale de a asigura ţării un climat de splendoare morală, de înălţare a conştiinţelor, trebuie să fie depăşit stadiul dorinţelor şi să se construiască „o temelie pentru aşternutul României viitoare, de cinste, de dreptate şi de superioritate”. În perioada interbelică, activitatea de cronicar diplomatic a lui T. Arghezi cunoaşte o puternică intensificare. Numai în cursul anului 1929 au fost identificate peste 40 de articolaşe publicate în „Bilete de papagal” sub titlurile generice semnificative Actualitaţi: Secrete diplomatice; Internaţionale; Mărunte. Diversitatea subiectelor abordate este impresionantă. Vom semnala cîteva care ţin de profesia diplomatică, în sensul strict al cuvîntului. Astfel, sub titlul Un diplomat foarte modern, T. Arghezi îl portretizează într-un mod original pe generalul Dawes, ambasadorul SUA în Marea Britanie. Referinduse la activitatea sa, T. Arghezi scrie: „Nu s-a pomenit în diplomaţie o astfel de viteză: Vineri, 14 iunie (1929 – n.n.), soseşte la Londra. A doua zi, sîmbătă, la Windsor,

prezintă regelui scrisorile de acreditare. Duminecă, pleacă în Scoţia, unde are o întrevedere senzaţională, la Fowes, cu primul-ministru Macdonald. Marţi, în sfîrşit, rosteşte marele discurs de la «Pilgrim’s Club» asupra dezarmării navale şi a relaţiilor anglo-americane. Ziarele engleze, uimite, se-ntreabă dacă nu cumva spiritul practic al afacerilor va ruina cu desăvîrşire arta diplomaţiei, făcută din reculegere, meditaţie, tăcere şi lene”.

Ce subiecte mai trata T. Arghezi sub genericul „actualităţilor” şi „secretelor diplomatice” din „Bilete de papagal”? Preşedintele SUA Coolidge, în calitate de ziarist; Mussolini şi Vaticanul; preşedintele Mexicului şi mandatul său; paşaportul lui Stressemann, ministrul de Externe al Germaniei; mutarea Lordului Balfour dintr-o casă din Londra în care a locuit numai 58 de ani; Winston Churchill în calitate de sculptor şi de ministru de Finanţe într-o Londră în care ambasadorul SUA este compozitor; un muncitor englez care-1 ştie pe Shakespeare pe dinafară cîştigă o grevă silindu-şi patronul să cedeze la revendicările greviştilor; epidemia wagneriană; primulministru al Angliei Macdonald şi filmul vorbitor; ironia ministrului Cultelor din Prusia; lupta „diplomatică” pentru tronul Afganistanului. În perioada interbelică, T. Arghezi nu se va ocupa însă numai de partea anecdotică a vieţii diplomatice, oricît de pasionantă ar fi fost aceasta. În 1933 îl regăsim în postura de critic competent al „Pactului celor patru”, denumit ironic „Pactul pătrat”, cu argumente ştiinţifice care pot provoca invidia unui profesor universitar de drept internaţional. Sesizînd cu fineţe specificitatea diplomatică lugubră a temei, T. Arghezi scrie în publicaţia „Progresul social” din 20 iunie 1933: „Europa trece la numărul patru.

Iniţiativa Italiei, unde rezidează Trinitatea şi Iniliabilitatea, s-a încheiat cu un contract între patru. Anglia, Franţa, Germania şi ţara domnului Mussolini l-au semnat, după ce, rămase la vechea unitate triplă, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România iscăliseră un pact deosebit”. Sesizînd limitele diplomaţiei şi ale dreptului internaţional, el remarcă faptul că în practică „puterea dă drepturi pe care Dreptul le ratifică întotdeauna”. Iar persiflarea hegemonismului practicat de marile puteri este realizată cu o extraordinară forţă de sugestie: „Statele mici furnizează filateliştilor timbre poştale variate şi amatorilor excentrici, soţii exotice”.

Din ampla publicistică argheziană din perioada celui de-al II-lea război mondial, reamintim pamfletul „Baroane”, prea cunoscut cititorilor pentru a-1 mai relata aici. Precizăm că această minicapodoperă de „desfiinţare” artistică a ambasadorului Germaniei hitleriste la Bucureşti a apărut în „Informaţia zilei”, anul III, Nr. 624, din 1 octombrie 1943. Ea continuă să rămînă, în istoria universală a publicisticii, una din cele mai aspre şi mai necruţătoare critici pronunţate vreodată la adresa unui diplomat. Această piesă vitriolică nu-şi are pereche nici în portretistica lui T. Arghezi vizînd alţi diplomaţi, români sau străini.

De altfel, chiar atunci cînd scrie despre mari diplomaţi români, cum este cazul lui Nicolae Titulescu, pamfletarul T. Arghezi rămîne fidel tezei sale că „Un portret bun e fără elogii”. Nicolae Titulescu este denumit „marele Precupeţ”, căruia i se recunoaşte însă meritul de a fi „furnizorul aproape exclusiv de idei şi soluţii al Europei occidentale”. Mai mult, T. Arghezi ţine să precizeze că „Precupeţul nostru a transportat încet acasă, în lei, în poli şi în sutari, averile din care trăiesc popoarele şi se împuternicesc: prestigiul”.

După cel de-al doilea război mondial îl regăsim pe T. Arghezi prezent în analiza politico-diplomatică a unor importante evenimente. În iunie 1945, el formulează considerente de natură să susțină materializarea dreptului popoarelor la autodeterminare, afirmînd că „un popor trebuie să aibă o patrie ca să-şi pună în valoare toată personalitatea...”. În opinia sa, „în regim de spaimă şi de incertitudine, marea nesiguranţă a vieţii împiedică plenitudinea dezvoltării caracteristicei naţionale. Nici conglomeratul de popoare într-un stat eterogen nu o poate înlesni integral. Poporul are nevoie să se simtă acasă la el, oricît i-ar fi casa de slabă. Ar fi putut poporul românesc să dea pe Eminescu fără patria, chiar şubredă, dar reală, a celor două principate? Dar energiile ardeleneşti?”.

Cuvîntul are la T. Arghezi, cu adevărat, o forţă verdictuală.

Paginile sale „diplomatice” vin să o confirme. Într-o lume tensionată, în care folosirea nesăbuită a violenţei riscă să împingă omenirea în preistorie, mesajul vibrant de pace şi înţelegere pe care îl aduce T. Arghezi atît pe tărîmul majestuos al poeziei, cît şi pe cel al publicisticii, opţiunea sa umanistă pentru universalizarea şi ocrotirea dreptului la viaţă adaugă un capitol generos de umanism la zestrea de valori spirituale pe care România o dezvoltă în comunitatea internaţională, ca mandatar al unui popor care doreşte ca diplomaţia să slujească binele, liniştea şi progresul omului.

IOAN VOICU, 24 octombrie 1983 (Text reprodus din Almanahul „Flacăra“, 1984)

6

Vineri, 22 martie 2019

RM

Polemici«Controverse Psalmul iubirii CIOBURI DE GÎNDURI

Balsamuri spirituale (111) Întoarcere în timp (4) Nici cei apropiaţi mie nu au observat că slăbisem. Și totuși, cîntăream 49 de kilograme. Cînd am plecat de la Sanatoriu, aveam 54 de kilograme, greutate pe care am păstrat-o pînă în prezent. O spun cu mîndrie, pentru că am putut mînca după pofta inimii, fără să fie necesar să fac cură de slăbire. Natura, bat-o vina!

Am fost condusă spre salon. Am întrebat de ce-i atîta linişte și de ce nu e nimeni în preajmă. Mi s-a spus că toţi bolnavii sînt la cură de tratament.

Am intrat în salon. Am observat trei paturi, două fiind ocupate de niște doamne foarte tinere. Una din ele mi-a urat bun sosit, zicînd: „Ce dracu’ ai făcut de te-ai îmbolnăvit?”. Am încremenit. Ele au început să rîdă şi asistenta mi-a spus că ăsta-i vocabularul lui Jeni, să-l accept, pentru că este o fată „de milioane”. N-a minţit, cred că a fost unica prietenă adevărată din viaţa mea.

Salonul era foarte curat, strălucea de curăţenie, iar cearșafurile albe şi scrobite te îmbiau la somn. Mai erau trei dulăpioare, trei noptiere, o măsuţă şi chiuveta cu oglindă. Mi-am ocupat patul de la geam, care, permanent, vară, iarnă, cald sau frig, trebuia să stea deschis.

Priveliştea din faţa geamului era măreaţă: Muntele Caraiman, cu Crucea care, cu braţele întinse lateral,

unea Cer şi Pămînt, OM şi Dumnezeu într-un singur Eu, ce îşi ducea crucea de la Răsărit la Asfinţit.

Am fost pusă în temă cu programul obligatoriu al tratamentului. Scularea la ora 7 dimineaţa. Micul dejun la ora 8, apoi plimbare pe aleea castelului pînă la ora 10, cînd începea „cura” de pat. Fără pernă la cap, în poziţie culcat pe spate, cu braţele pe lîngă corp. Nu aveai voie să te mişti. Sora Tincuţa, înainte de cură, ne făcea o injecţie cu streptomicină zilnic, timp de 3 luni, şi ne dădea cîte o cană mare cu lapte cald de la cele două vaci pe care le avea Sanatoriul.

La ora 13 se termina cura, şi mergeam la masă. Sala de mese era foarte mare, foarte curată, cu feţe de masă impecabile, fără pete. Pe pereţi erau pictate tablouri cu Cantacuzinii, parte din ele acoperite cu un strat uşor de var de către tovarăşii care urau domnitorii. S-a încercat recuperarea lor, dar fără succes. La masă ni se servea supă sau ciorbiţă, întotdeauna gustoase. Felul doi, obligatoriu o bucată de carne fiartă sau grătar şi garnitură. Desertul era o fructă sau o prăjitură. Între orele 14 și 16 - plimbarea pe alee (program obligatoriu), apoi cura de la orele 17-19, după care luam cina, de regulă, destul de consistentă.

Ne mai plimbam pînă la ora 22, cînd trebuia să ne culcăm. După această oră nu aveam voie să aprindem lumina. Asta nu înseamnă că dormeam. Povesteam. (va urma) LILIANA TETELEA

Dionis Lica - omul care nu s-a lăsat învins de sistem (2) La fel ca toți basarabenii, bucovinenii de nord si herțenii, Dionis Lica s-a născut în România, dar s-a pomenit să trăiască şi să înveţe în altă ţară: Uniunea Sovietică.

A început prima clasă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1942) cu alfabetul tradiţional, latin, şi a terminat-o cu unul de împrumut, rusesc. Nimeni nu i-a explicat de ce şi pentru ce. Într-o noapte i-au fost furaţi crinii scrisului latin, într-o noapte i-au fost înlocuiţi cu códinele mieilor chirilici. Pînă la şcoală vorbise limba maternă, româna, în şcoală i s-a spus că vorbeşte o altă limbă maternă: moldoveneasca. Într-o zi a învăţat o altă limbă! Las’ că a deprins uşor scrisul şi buchiile noi, dar ceea ce nu putea să priceapă nicidecum era cum de se înţelegea acasă cu părinţii săi, care vorbeau numai româneşte. Ulterior avea să învețe cu sîrg, ca toţi puii de moldoveni, o a doua limbă, străină, căreia tot maternă i se spunea că este: limba rusă. Anume aşa: limba rusă - a doua limbă maternă! Două limbi materne şi o singură patrie-mamă: U.R.S.S. De fosta lui patrie, care dintr-odată devenise o mamă vitregă, trebuia să uite pe vecie. Asta de acum mintea lui de copil nu o mai înţelegea. Dar avea s-o înţeleagă relativ repede.

Atunci cînd, prin clasa a patra sau a cincea, la careul festiv oficial de învestire în pionieri, fu scos dintr-o latură a careului şi trimis acasă fără flamura roşie a cravatei şi fără nicio explicaţie. „Nici cîrc!, răcane, dacă nu vrei să ştii ce-i Siberia!”, parcă i-ar fi şoptit la ureche legendarul personaj bacalbaşian. Ce rană adîncă - pentru toată viaţa - trebuie să-i lăsat în inimă această primă pedeapsă aplicată copilului fruntaş de regimul sovietic pentru acuzaţia falsă în esența ei de a fi fiul unui „chiabur” (aşa erau botezaţi de regimul de ocupaţie stalinist vrednicii gospodari ai plaiului nostru - n.a.) răsculăcit (de la rus. „culac”- chiabur) recent de propria casă şi avere şi cărui „chiabur”, drept pedeapsă, i se respinsese solicitarea scrisă de a intra în colectivă (semn sigur că va fi inclus în lista candidaţilor la deportare. Slavă Domnului că n-a mai fost să fie, pentru că nou înfiinţatul colhoz avea stringentă nevoie de 30 de juguri pentru carele cu boi şi, neavînd alţi tîmplari, încheie cu acelaşi „chiabur” Constantin Lica un contract de colaborare!)! Apoi, ca să nu fie ca un pai în ochiul conducerii locale prosovietice şi al cozilor de topor autohtone, fostul răzeş declarat „culac” se făcu de-a dreptul proletar orăşean, găsinduşi loc de muncă oriunde se cereau braţe vînjoase şi

îndărătnicie de ţăran. Şi-a cîştigat prin trudă cinstită mijloace de întreţinere a familiei şi reputaţia de om de încredere, om la locul lui.

Bun gospodar a trăit, nume onest şi-a lăsat şi după plecarea pe tărîmul celor drepţi.

Celor doi fii şi patru fiice le-a lăsat numele vrednic de stimă şi neîntinat al familiei Lica. Şi porunca de a fi modeşti şi oneşti (Amintesc aici că, deja la vîrsta maturității, cînd fiul cel mare îi adiase că are de gînd a se căsători cu fosta colegă de şcoală – actuala soţie, acum vădană, Livia – revenită după 7 ani de chinuri şi umiliri din deportarea din Siberia, tatăl îl avertiză pe Dionis cu insistenţă chinezească: „Băiete tată, incrustează-ţi pe răbojul frunţii: în neamul Lica bărbaţii se însoară o singură dată!”). Stigmatul de „fiu de chiabur” avea să atîrne mult timp în continuare de asupra capului lui Dionis Lica (precum, de altfel, aveau să-l poarte, ca și alți copii basarabeni deportați împreună cu părinții, în şcolile din Siberia, iar, după amnistiere, şi în activitatea de zi cu zi în Basarabia, şi viitoarea sa soţie, dna Livia, fiică de basarabeni gospodari înstăriţi, şi sora acesteia) şi să declanşeze alte avalanşe nefaste similare, despre care vom vorbi mai jos. Aşadar, spuneam, Dionis n-a avut „fericirea” de a fi pionier, deşi în toate clasele a fost fruntaş la învăţătură, cu toate rădăcinile lui „burgheze”. A strîns din dinţi şi a mîncat cartea, cum se spune.

Prin clasele mari (clasa a VIII-a), cînd să devină, după obiceiul vremii, „comsomolist” (un fel de „utecist” din Țară), ca toți elevii merituoși (organizația comsomolistă a școlii îl propune, biroul raional nu validează decizia locală), regimul din nou îi face din deget: „Stop! Nu se poate. Fiu de chiabur”. Pedepsit pe nedrept tatăl, pedepsit pe nedrept şi fiul. Şi asta în condiţiile în care propaganda bolşevică susţinea sus şi tare că (dacă e să admitem imaginar, părinţii s-ar fi făcut vinovaţi de ceva cu adevărat şi ar fi fost pedepsiţi pentru aceasta) copiii nu poartă nicio răspundere pentru păcatele părinţilor, cu atît mai mult nu pot fi pedepsiţi pentru „vina” acestora!

Dacă prima confruntare serioasă cu regimul şi pedeapsă dureroasă primită din partea acestuia - refuzul de a fi tratat ca individ onest, truditor, şi primit în rîndurile pionierilor - i-a lăsat o brazdă în inima-i fragilă şi sensibilă de copil, cea de-a doua - refuzul de a fi acceptat în falanga comsomoliştilor - l-a îngrijorat şi marcat grav.

S-ar fi putut lăsa cu consecinţe dezastruoase privind

Că ai o vatră ca-n povești Și ți-ai păstrat credința ta, Că știi sub stele cine ești: În veci nu ți se va ierta!

Că ai comoara cea mai dulce Și-o porți cu tine și în grai, Cum vrei dușmanu-ți să se culce?

Ești vinovat că ai un rai... Și-așa, acuzele-n cascadă, Vin ca torente furibunde Că plîng cireșii în livadă Și tragic jalea te pătrunde.

Ne știm cu munții din culoare, Ne știm cu marea din tăceri: Noi n-am venit aici călare Pe-o mătură, vînînd plăceri.

Mai mult de-atît, deja se știe, Pe cei ce azi ne dojenesc Îi bîntuie frumoasa ie Că-n ei ceva e românesc. Însă tîrziu, la judecată, Vor da măsura firii lor: Nu-njunghii mama niciodată, Și nici nu o alungi din dor.

La ea te-ntorci strivit de milă Că nici n-a fost, nici n-o să fie O altă mamă mai umilă Să te susțină-n veșnicie.

Iar de-ai pierdut măsura firii, Deja faci răul cel mai rău: Cu tine rupi lanțul iubirii Și crezul sfînt în neamul tău.

Pămîntul țării te hrănește Cu foc celest și nu cu spuză: Trăiește vrednic, românește...

Altfel țărîna-i te refuză.

Contemplu cerul care tace...

Dă, Doamne lumii Tale pace...

Acum te las, mă-ntorc în bine: Rămînă candela-mi cu Tine.

ILARION BOCA, 14 februarie 2019 absolvirea studiilor medii, dar mai ales asupra accesului la studii superioare. Deşi învăţa extrem de conştiincios şi cu rîvnă de ţăran răzeş, care ştie să scoată apă şi din piatră seacă. Blestemata sabie suspendată a lui Damocles!

Cert e că în 1954 Dionis absolvește cu succes școala medie nr. 1 din Hîncești. Își amintește cu căldură și recunoștință de profesorii docți și exigenți din anii de gimnaziu și liceu: Alexandru Botnarenco (director, ajuns funcționar la minister), Petru Soltan (director, viitor savant matematician cu renume, doctor în științe fizicomatematice, profesor universitar, director al Institutului de stat de planificare, mazilit de prim-secretarul P.C.M. de atunci Ivan Bodiul pentru susținerea și protejarea cadrelor naționale din institut, ulterior șef de catedră la Universitatea de Stat din Chișinău, academician al A.Ș.M.), Petru Beni, profesor de limba și literatura română (cel care le făcuse cunoștință elevilor cu creația lui Eminescu, îi alimenta pe cei mai interesați cu literatură din biblioteca sa personală, dar care, din cauza așa-zisului „naționalism”, avea să fie ulterior expulzat din învățămînt), Vilin Rozneriță, profesor de matematică, Olga Bogaevski, profesoară de franceză, rudă cu renumitul chimist rus Alexandr Butlerov, școlită în Franța, deportată în Siberia cu soțul, care fusese împușcat acolo, după reabilitare venită pe plaiuri basarabene ș.a. (va urma) Prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș Sursa: ART-EMIS

RM

7

Vineri, 22 martie 2019

LA NOI, LA ROMÂNI!

BISERICA ŞI ARMATA (2) Sofronie din Cioara, emblematicul călugăr războinic (1) Călugărul Sofronie şi organizează o gardă de corp din 12 ţărani vajnici şi credincioşi.

Organizează un corp de antemergători, olăcari, agitatori bine instruiţi care-1 preced pe itinerariul stabilit astfel încît să includă zonele cele mai efervescente ale ortodoxiei capabile de acţiune. Aceşti antemergători vestesc satele de venirea lui Sofronie, le fixează locul de adunare și formulează revendicările. Îşi asigură spatele şi locul de refugiu în „Cetatea de Piatră” a Apusenilor. Dîrz, neînfricat, lucid, cumpănit, hotărît şi inteligent, are calităţile psiho-morale care îl impun, dublate de har oratoric şi agitatoric.

După ce protopopul Ioan din Săliște îl eliberează de la Bobîlna în februarie 1760, se retrage în Apuseni unde îşi organizează baza de mase a tumultului. Predică la Abrud, Cîmpeni, Zlatna. Se notează că predicile lui sînt ascultate şi asimilate de tînărul cantor de strană, Vasile Nicola din Albac, zis Horea pentru talentul şi glasul cu care horea şi cînta, zis şi Ursu în loc de Vasile, pe atunci cînd, în Apuseni, tatăl care-şi pierdea un prim-născut încă fraged, îl numea pe al doilea Ursu spre a-1 înzestra cu rezistenţa acestui stăpîn necontestat al codrilor. Amănuntul acesta este de mare importanţă cînd încercăm să-1 cunoaştem pe Horea.

Predicile-revendicări agitatorice răspund organic stării psiho-sociale. Moţii îşi fac din Sofronie stindardul revendicărilor. Din Apuseni trimite antemergători în Valea Mureşului, în Podiş, spre Maramureş.

Anul 1760 este anul în care şi-a organizat itinerariul tumultului dublat cu momentele cheie ale sintezelor revendicative, „sinoadele“, de fapt programul religios al tumultului, care să ajungă la împărăteasa Maria Tereza, deopotrivă ca avertisment, dar şi ca informare documentată asupra Ortodoxiei ca problemă de stat.

Strategic, adică socio-politic, religios şi militar, notez dubla acţiune a tumultului: – militar: ocuparea bisericilor unite, foste ortodoxe; – socio-politic: înscrierea pe liste a ortodocşilor, spre a demonstra supremaţia lor etnico-religioasă în Ardeal.

Coboară din Apuseni, la Brad, pe Mureş şi pe Tîrnave.

La 7 iulie 1760, autorităţile emit ordinul de arestare.

La 1 august se ştie că Sofronie s-a retras la Abrud.

Moţii sînt care în cîmpie după bucate, care la stîne.

Bărdaşii şi sindrilaşii sînt la lucru prin sate. Moment bine ales de autorităţi. Un detaşament format din 43 de soldaţi, sub comanda locotenentului Halmagy Ianoş, îl arestează chiar în biserica din Abrud. Acţiune bumerang!

Buciumele sună, vestitorii alarmează satele și stînele.

Mulţimile de moţi interceptează detaşamentul la Zlatna. Îl eliberează pe Sofronie care, la sfîrşitul lui august, atacă şi ocupă Blajul, centrul uniaţilor. Episcopul Petru Pavel Aaron fuge la Sibiu.

Argumentul hotărîtor al tezei noastre.

Revoluţia de la 1848 în Ardeal.

O încercare de sinteză Caracterul revendicativ al răscoalelor, tumulturilor ţărăneşti din Ardeal a însumat, pe lîngă determinanta socio-economică, un puternic accent religios.

Prin Sofronie, accentul religios devine dominant, inducînd şi ideea pregnantă de naţionalitate. Ideea devine conştiinţă de sine în/şi prin răscoala şi războiul ţărănesc de la 1784 -1785 exprimată prin ultimatumul dat de Horea nemeşimii adunată în Deva, un program politic mărturist de Horea în timpul crîncen al zdrobirii cu roata, consemnat în gazeta Maghyar Hirmondó: „Ich sterbe für die Nation” - „Eu mor pentru naţiune!”- a spus-o în germana pe care o vorbeau curent anchetatorii şi cei care asistau de aproape, trimişii speciali ai împăratului Iosif al II-lea.

Ideea de naţiune s-a concretizat, închegat şi valorificat politic în discursul program fulminant ţinut de Simion Bărnuţiu în catedrala de la Blaj în 3/15 mai

1848. Se notează și se subliniază că în acel moment- cheie al conștientizării apartenenţei la naţiune, cele două rituri: Ortodoxia, reprezentată de Episcopul Andrei Şaguna, şi uniaţia, reprezentată de episcopul Lemeni, şi-au dat mîna supunîndu-se interesului naţional, exemplul lor înrolînd în oştirea revoluţionară deopotrivă preoţi ortodocşi şi uniaţi, deveniţi comandanţi militari prin forţa împrejurărilor.

O satistică revelatoare Excelenta revistă document Daco România, publi­ cată de Fundaţia ,,Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României”, sub conducerea vajnicului patriot Ec. Ioan Străjan, a publicat un articol document: Preoţii din Zarand participanţi la Revoluţia din 1848-1849.

Articolul debutează cu o satistică a „inteligenţei” ardelene în preajma Revoluţiei. Intelectualitatea a dat, deopotrivă, luminători spirituali şi comandanţi militari. Reproduc datele statistice: ...38,1% din intelectualitatea ardeleană a timpului o reprezintă preoţimea ortodoxă, 32,4% preoţii uniaţi, 16,1% dascălii ortodocşi, 7,7% dascălii greco-catolici, 1,8% funcţionarii, 1,6% avocaţii, 0,6% canceliştii, 0,6% ofiţerii, 0,6% profesorii, 0,5% medicii.

Ambele biserici însumau 70,5% din intelectualitatea vremii. Logic, această majoritate zdrobitoare a făcut din preoţimea satelor şi conducători militari, care au valorificat în luptă moştenirea dacică, adăugînd tacticei folosirii terenului de către voievozii de peste munţi spre a suplini

Avram Iancu (centru) alături de principalii revoluționari români din Transilvania: pr. Ioan Buteanu (stînga sus), pr. Simion Balint (stînga jos), Petru Dobra (dreapta sus) și Nicolae Solomon (dreapta jos) inferioritatea de forţe, tactica folosirii terenului muntosîmpădurit care, peste veacuri, repet, moştenire dacică, şi-a păstrat în conştientul poporan valori demonstrate strălucit la Posada, înpotriva lui Carol Robert de Anjou, în luptele pentru apărarea Apusenilor, pigmentate cu acte militare identice cu cele de la Posada şi cu cele folosite de Decebal în defileul Oltului împotriva invadatorului roman.

Scurt discurs militar.

Cetatea de Piatră. Apusenii-Ţara soarelui Spre primăvara anului 1849, oştirea maghiară de sub comanda generalului polonez Jozef Bem învinsese trupele austriece din Ardeal, izgonindu-le peste munţi în Valahia.

Singura rezistenţă neînvinsă era a românilor ardeleni stăpîni pe Munţii Apuseni. În afara moţilor, locuitorii zonei, se retrăseseră şi unele legiuni din Cîmpie şi Podiş.

Centrul administrativ, economic, militar, revoluţionar şi spiritual al Apusenilor era Abrudul. Aici se făceau tranzacţiile cu aur. Aici se refugiaseră revoluţionarii după ce Bem cucerise Sibiul. În 1849, Abrudul devine centrul politic și militar al românității ardelene revoluționare. De aici, importanța lui strategică pentru români, dar mai ales pentru politica lui Lajos Kossuth și strategia lui Bem, ambele nominalizîndu-l drept obiectivul principal de cucerit în primăvara lui 1849.

Cine stăpînește Abrudul - stăpînește Apusenii.

Spre Abrud afluesc căile de invazie din toate punctele cardinale. Din Vest, pe Valea Crișului Alb prin Ineu – Hălmagiu – Depresiunea Zarandului – Brad – Depresiunea Hălmagiului; din Sud-Vest, Deva – Brad – Abrud; din Sud, Alba Iiulia – Zlatna - Abrud; din Est, pe Văile Arieșului, Vadului și Ierii; din Nord, toate văile care urcă din Valea Crișului Repede în zona Huedin – Gilău – Valea Drăganului, Valea Călata, Someșul Cald și Someșul Rece.

Notăm originalitatea oștirii țărănești: organizare, conducere, mobilizare, dotare, marș, staționare, luptă. Lăsăm amănuntele tehnice pe seama istoricilor militari. Ne întoarcem la statistica de mai sus. Clericii reprezentau 70,5% din intelectualitate. Ofițerii, 0,6%.

Clericii în sate, ofițerii în garnizoanele din imperiu.

Realitatea ocupațională impune preotul sătesc drept comandant al obștii păstorite, ajutat de caporalii lăsați la vatră sau dezertori din armata maghiară. Există și un fel de corp tehnic format din băieși, minerii de la Roșia Montană, care vor fi artileriști și constructori de tunuri.

Vînătorii vor alcătui grupe de pușcași, grosul îl dau lăncierii. Lancea va deveni arma-emblemă a Revoluției de la 1848, arma care va stîrni strigătul de spaimă al honvezilor: ,,Oda vagyunt!” – Sîntem pierduți!

Comanda la vîrf o are Avram Iancu. Statul major este unul fluctuant. De fapt, este un consiliu al prefecților, care prefecți și viceprefecți sînt în majoritate preoți.

Funcționează la alarmă.

Există și un consilier militar din armata imperială habsburgică, un căpitan bețiv, cartofor, nu mai înnegresc pagina cu numele lui.

Primăvara 1849. Înverzesc păscătorile. Viața de obște intră în făgașul ei ancestral. Moții urcă la stîne.

Băieșii, în minele auriefere. Bărdașii, șindrilașii, ciubărarii, la ale lor. O treime din cei scriși la oaste stă de veghe pe căile de invazie. Două treimi, la gospodărit. Pe una din căile de invazie se dă alarma. Ziua, cu semnale auditive: clopote trase pe dungă, buciume; noaptea, cu focuri aprinse pe culmi. Semnalele sînt transmise din culme în culme. Din sat în sat. Moții se adună la vatra satului. Se face apelul. Preotul le-a luat jurămîntul încă de cînd i-a scris la oaste. Cantorul ia Evanghelia, lumînările, patrafirul, cădelnița și rășina pentru tămîiat.

Preotul încinge sabia. Își conduce sătenii-ostași la locul de adunare fixat de prefecți sau tribuni. Demîncarea, în traistă. Bucătăriile de campanie, pe samarele cailor de munte. Adică ceaoanele, pirostriile și ciubărașul cu sare. Se doarme sub cerul liber.

Dispozitivul defensiv este dictat de terenul muntosîmpădurit.

Pe căile de invazie principale – drumurile - și cele secundare – potecile, Iancu și consiliul militar formează 4 grupări principale de forțe așezate să închidă toate căile de invazie în Apuseni. Gruparea lui Buteanu, 3.000 de luptători cu 2 tunuri, în Zarand. Misiunea: să-l apere de invaziile venite, fie pe Valea Crișului Alb, fie de la Deva spre Brad, fie pe amîndouă aceste căi de invazie.

Fiecare grupare are comandanți pentru acțiuni locale și comandanți pentru acțiuni tactice operative. Majoritatea sînt preoți. Simion Groza, preotul din Rovina este viceprefect. Asta nu-l împiedică să-și conducă trupele în luptele corp la corp cu sabia împumnată, adică la mînă, în atacuri prin surprindere de zi sau de noapte, în ambuscade sau în spatele invadatorului. Viteaz, ingenios, cu harul convingerii prin vorbă și fapt, și-a nemurit prezența în legendele Zarandului.

Ioan Faur, preotul din Juncul de Sus, astăzi Dumbrava de Sus, tribun. Marian David din Juncul de Jos – Dumbrava de Jos, viceprefect cu aprovizionarea grupării de luptă, îl secondează pe Ioan Buteanu. La trupă îi notez pe preoții Lupu Iov din Vaca, satul lui Crișan – astăzi localitatea Crișan, Lazăr Comșa din Ribița, Atanasie Popovici din Ribicioara, Gheorghe Roman din Grohot, tribunul Ioan Oncu din Tomești, Avram Ciocan din Blăjeni-Plai, preot cu rang de căpitan. (va urma) General Maior Aviator (r) Radu THEODORU (text reprodus din volumul „Preoți din Episcopia Giurgiului, mobilizați în războiul pentru făurirea României Mari – 1916-1918“)

8

Vineri, 22 martie 2019

RM

Polemici«Controverse Alertă: Se invocă ,,100 de ani în care România nu a îndeplinit promisiunile” (urmare din pag. 1) ,,Avem cel mai mare PIB din istorie”, clamează Guvernul – dar unde sînt acești bani? În investiții în economia reală și națională, în energie, în infrastructură? Nu, în cheltuielile stupide din supermaket-urile străine, în concedii, la fel de stupide, în locuri ,,cu servicii ireproșabile” – adică acolo unde țugulanul român se simte tratat ca un ,,boier”, fără să înțeleagă că nu face decît să fie fraierit, stînd cu burta la același soare din România… Sau poate în datoriile făcute de o populație care nu mai trăiește decît pentru a cheltui? Asta a adus PSD, continuînd ce au început băsiștii, cei care au pus țara la picioarele căpcăunilor consumismului, UE și SUA colonialistă.

Unde este „Fondul Suveran de Investiții și Dezvoltare”? Pe mîna cui sînt Nuclearelectrica sau resursele naturale? A făcut ceva PSD? Da, începuse bine, declarativ, dar faptic a cedat… și în fața străinilor, dar și a celor cu care s-a asociat – ALDE, conduși de Călin Tăriceanu, un personaj care e vertical doar cînd vine vorba de interesele personale și de grup – dar pentru care interesul național sau patriotismul par a fi mai curînd aspecte ale „extremismului”. Păi la cît de mare se pretinde PSD, de ce lasă domeniul Energiei pe mîna ALDE?! Dar Externele, ale cui sînt? Dar Justiția… a văzut cineva un circ al impotenței mai penibil decît cel aplaudat de PSD? Faptul că Ministerul Justiției este mînjit de niște personaje ridicole, niște golani turbulenți și recidiviști, faptul că ministrul Justiției este batjocorit în față, că președintele Curții Constituționale este agresat, sau că instanțele devin locuri de desfășurare a țicnelilor unor derbedei – ei bine, asta e adevărata față a guvernării PSD! Credeți că asta e o dovadă de ,,democrație” sau de ,,toleranță față de manifestările societății civile”? Nu, asta e slăbiciune, e impotență politică! La fel cum bătăia de joc numită CNA (Consiliul Național al Audiovizualului) permite ca opinia publică să fie pur și simplu OTRĂVITĂ cu minciuni, cu subcultură, cu îndemnuri la violență – o mutilare morală și intelectuală care se petrece în fiecare zi!

Cum se explică altfel plasarea unui histrion în fruntea listei unui partid, vai, istoric?! Un personaj ale cărui emisiuni au fost adevărate bîlciuri ale insultei și calomniei va reprezenta România în PPE! Un ins care a condus o televiziune cu datorii uriașe la stat va fi unealta europeană, prin pîrghia mincinoasă a ,,anticorupției”. Iar asta nu e numai vina PNL, ci și a PSD – întrucît, dacă ei făceau ce trebuie, dacă aplicau legea și își implementau proiectul de guvernare pentru care au primit votul cetățenilor, NU se ajungea aici! Așa, în loc de gloria de a repune țara pe drumul firesc, vor avea ceea ce… și-au așternut – căderea în alegeri. Și nu numai atît.

PSD a clamat patriotismul, dar a permis tumorii revizioniste ungurești să trăiască și să se dezvolte, mai ales într-un trup bolnav, în care toate membrele și toate organele au ajuns să se bată între ele! Iată ultimul exemplu: mai deunăzi, președintele UDMR, Kelemen Hunor, a formulat în public, la Tîrgu Mureş, cu ocazia nefastei zile de 15 martie, o amenințare și un fel de șantaj cu trimitere directă la episodul căderii guvernului Mihai Răzvan Ungureanu prin Moțiune de cenzură. ,,Astăzi, la fel ca în 2012, cînd situaţia de la UMF Tîrgu Mureş a fost cauza răsturnării unui guvern, noi cerem decît (sic!) ceea ce ni se cuvine conform principiului egalităţii în drepturi: înfiinţarea liniei de studiu în limba maternă. Respectarea legii, egalitate în drepturi”, a spus Hunor Kelemen. Deci, referire clară la ,,răsturnarea unui guvern”, în 2012 – iar cauza a fost votul UDMR! Și ce vrea UDMR?

Aparent, UDMR creează, pas cu pas, un stat autonom maghiar în interiorul statului român.

Dar asta e doar o fațadă – pentru că, de fapt, înfiinţarea facultăţii maghiare este doar ceva ce dă bine la ,,prostimea intelectuală” românească, empatică față de diverse cereri ,,democratice”.

Nu, la Tîrgu Mureș, UDMR, prin Kelemen Hunor, a lansat adevărata amenințare foarte serioasă.

S-a spus că e o teorie ,,conspiraționistă”, că presa naționalistă, extremistă vorbește de așa ceva: și anume că maghiarii vor invoca împlinirea unui secol de la Trianon, perioadă care, spun unele voci maghiare și ,,europene”, ar fi fost acordată României pentru ,,respectarea promisiunilor de la Alba Iulia”. Ia citiți ce spune Kelemen Hunor: ,,Atunci cînd maghiarii îşi folosesc simbolurile naţionale şi comunitare, nu iau nimic de la români” şi că ,,România a avut la dispoziţie exact o sută de ani pentru a-şi respecta promisiunile de la Alba Iulia, care însă au rămas la stadiul de promisiuni”. Iar direcția este clară – autonomia așa-zisului ,,Ținut secuiesc” și asocierea acestuia, într-o formă sau alta, cu Ungaria! Desigur, pe parcurs sînt înșirate obiective colaterale – universitate, ,,simboluri naţionale şi comunitare” etc. – dar direcția e menționată în clar, în exemple „europene”: ,,Au trecut o sută de ani, iar promisiunile au rămas la stadiul de promisiuni. În Europa, de la Tirolul de Sud pînă în Finlanda, relaţia dintre minoritate şi majoritate s-a rezolvat decent prin acordarea diferitelor forme de autonomie - acum este momentul ca acest lucru să se întîmple şi în partea de est a Europei”, a declarat același Kelemen Hunor. Și, atenție la tupeul incredibil al lui Hunor Kelemen – fără dubii, unul dintre cei mai abili și pregătiți lideri politici actuali –, care finalizează discursul cu un alt avertisment, mai mult sau mai puțin voalat, care urmează neabătut ideea revizionistă: ,,«Fie să apuci vremuri interesante» – spunea un vechi proverb chinezesc -, vremuri interesante trăim şi noi, de 101 ani de la schimbarea Imperiului din 1918, şi de 29 de ani de la schimbarea regimului”. Clar… sau ce?

Clar, oare și pentru PSD? Mă îndoiesc… așa că iată și finalul acestei declarații, care a avut ca axă ideea ,,că România a avut la dispoziţie exact o sută de ani pentru a-şi respecta promisiunile de la Alba Iulia”: ,,Trăiască libertatea maghiară!

Trăiască naţiunea maghiară!” - era să zic ,,Îngerul a strigat”, dar nu, era doar demonul revizionismului, Kelemen Hunor.

Ei bine, da – așa ceva s-a spus în inima României! Ei bine, da - în acest timp, România face două acțiuni sinucigașe: lărgește falia din societate pe baza încrîncenării politice, cu extindere periculoasă regională, și mărește numărul ,,amenințărilor” și al ,,pericolelor” externe, adăugînd Rusiei - Germania și Olanda!

Totul din cauza impotenței guvernamentale, care lasă să-și facă ,,jocurile de putere” un ins precum Klaus Iohannis, ales din inconștiență de români și susținut evident de forțe externe, care doresc căderea României!

Să mai adaug că, în acest timp, inteligentul și periculosul lider de facto al Ungariei, naționalistul Orban Viktor, face afaceri cu toată lumea, de la vest la est, păstrîndu-și suveranitatea și autoritatea - iar în orașele transilvane este bine primit, în timp ce împotriva unor lideri români se organizează manifestații de huiduială și insulte! Recunoaște PSD această țară? E România condusă de ei, ca majoritari! Și stați liniștiți, mergînd în această direcție, va fi, peste ani, cel mult o României federală, la care ei, liderii actuali ai PSD, se vor uita la televizorul din celula pregătită de cei pe care-i lasă să facă orice vor, fie că sînt de aici, fie de peste hotare de pămînt sau de apă!

Război cu orice preț sau o pace durabilă?

Săptămîna trecută au fost lansate în presă două știri care, cred eu, reprezintă semințele de vînt care se vor transforma, în timp, într-o furtună. Prima dintre știri ne spune că SUA au alocat 500 de milioane de dolari pentru a contracara propaganda malignă rusă în Europa, iar cea de-a doua este legată tot de SUA, și anume faptul că americanii pregătesc o lege prin care recunosc dreptul Israelului asupra Înălțimilor Golan. În primul caz, putem constata faptul că Rusia va fi și mai demonizată, și mai presată, și mai pusă la colț ca pînă acum. Și, întrun fel, se pare că decizia americanilor este chiar justificată, mai ales că, indiferent ce face America împotriva Rusiei, mai e mult, foarte mult, pînă va ajunge la acea linie roșie despre care Moscova se tot lăuda că există, dar care se pare că este foarte greu de atins. Totodată, la acest pachet pe care SUA îl impun, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care sancțiunile împotriva Rusiei rămîn în picioare, ba chiar se vor înăspri, pentru că, din 2015 încoace, Rusia a devenit foarte agresivă în Siria, Libia, Republica Centraficană și Ucraina. Se pare că, în tot acest timp, Rusia a încălcat dreptul internațional și, pînă cînd nu va reveni pe drumul cel bun, nu se pune problema ridicării sancțiunilor. Personal, ipocrizie mai mare din partea europenilor nu pot concepe, dar cum rezoluția a fost propusă de o deputată letonă, nu am mai avut nici un fel de mirare. Este de neînțeles, dar știm că, în multe cazuri, fosții noștri parteneri din CAER și din Pactul de la Varșovia au o concepție total diferită de a noastră, a românilor. Unde poate duce decizia SUA de contracarare a mesajelor Rusiei? În cel mai bun caz - și spunem bun, pentru că nu denotă un război fierbinte, rece, militar – cei care trăiesc în Occident vor afla informații doar dintr-o singură sursă, adică vor fi complet spălați pe creier, și nu vor mai avea la dispoziție alte surse de informare care să aducă în piață și în mințile oamenilor un minim de echilibru. În cel mai rău caz, se va atinge acea linie roșie, și Rusia va reacționa cumva. Puțin probabil, dar posibilitatea există. Dacă acele sancțiuni mai vin și cu ceva provocări ale Ucrainei, e clar că se mai face un pas spre un război. Fie el local, în Donbas, fie ceva mai larg, cu participarea României și a Poloniei.

Ce face acum Europa, prin presiunea pe care o pune pe Rusia, este un gest nebunesc care, la un moment dat, va spulbera această siguranță aparentă pe care elita de la Bruxelles o expune. Mie totul îmi sună a zăngănit de arme. Și curînd e posibil chiar să le și auzim. SUA impun, Europa execută, iar piața de desfacere și economia Rusiei devin tot mai mici. Cum se va termina, oare, toată această nebunie?

Legat de situația din Orientul Mijlociu, acolo semințele de vînt vor duce la un uragan, nu la o furtună. Siria deja a anunțat pe canale oficiale ONU că, dacă Israelul nu se va retrage de pe Înălțimile Golan, va fi război. Mai pe scurt, Siria va ataca Israelul. Și aici aș vrea să subliniez faptul că sirienii nu au mentalitatea românilor, și anume să cedeze ceva ce le aparține, altora, fără luptă, așa cum noi am făcut cu Ardealul în 1940, cînd Hitler a spus că așa trebuie să fie. Ce este interesant este faptul că armata siriană, după un război de 7 ani, este la acest moment cea mai bine instruită și dedicată armată din zonă. Și va lupta cu una la fel de bine instruită, întrucît se știe că Israelul este practic mereu în stare de război, încă de la înființarea sa în 1948. Va fi ceva foarte intens acolo, dacă nu cumva se va cădea la pace. Siria practic nu mai are ce pierde, țara este destul de afectată de război, așa că unul în plus, cu miză mare, nu o deranjează. Este adevărat că aliatul Israelului, SUA, nu va permite ca războiul să afecteze prea tare Tel Aviv-ul, dar, cum am spus, armata siriană este acum foarte bine antrenată, cu ani de zile de război în spate, și foarte dornică să își recupereze teritoriul. Rămîne să vedem ce are să fie, pînă acum, însă, putem să spunem că americanii nu lasă sub nici o formă liniștea să se aștearnă peste Orientul Mijlociu și se pare că, în mod special, peste Siria. Rusia este prezentă în Siria, evident, dar nu se va implica militar, așa cum a făcut mereu. Va sta și va asista pasivă la război și, cîtă vreme soldații ruși nu sînt răniți, nimic nu are să se întîmple acolo.

Pe de altă parte, ca să privim peste ziua de mîine și să vedem ce va fi poimîine, e posibil ca Trump să dicteze o pace de durată în Orientul Mijociu, forțînd niște limite. A și anunțat de fapt, acum ceva timp, că există un plan în acest caz, puțin dureros dar cu șanse pe termen lung de pace. Un război israeliano-sirian va angrena în luptă mai multe forțe: iraniene, Hezbollah, alte grupări mai mult sau mai puțin teroriste. Un asemenea conflict poate să erodeze în timp dorința de luptă a tuturor și îi va aduce pe toți la masă, pentru o pace de lungă durată. Siria să își recupereze Înălțimile Golan, dar oferind garanții ferme de pace Israelului, Iran - să recunoască statul evreu și să renunțe să-l mai distrugă, Palestina - să aibă un stat al ei, prin găsirea de mai multă înțelegere din partea Tel Aviv-ului etc. Orice e posibil, așa că nu ar fi exclus ca decizia americană, de neînțeles la o primă evaluare, să fie de fapt un prim pas spre o pace durabilă în Orient. Timpul ne va răspunde, în mod sigur.

RM

9

Vineri, 22 martie 2019

File de istorie • File de istorie Cronica reunirii Crimeei cu Rusia La sfîrșitul lunii ianuarie, începutul lunii februarie 2014, Parlamentul din Crimeea și prezidiul său au formulat și adoptat mai multe adresări către președintele Ucrainei și către Rada Supremă a Ucrainei cu solicitările de a stabili ordinea în țară, de a opri înlăturările forțate de la putere în regiuni și de a apăra rezultatele activităţii autonomiei din Crimeea. Pe 18 februarie 2014, în apropierea clădirii Radei Supreme a Ucrainei au început coliziuni în forţă, în timpul cărora au fost uciși trei ofiţeri din cadrul trupelor speciale „Berkut” din Crimeea. Pe 20 februarie 2014, în raionul Korsun-Shevchenkovsky din regiunea Cherkassy, au fost atacate opt autobuze cu locuitorii peninsulei Crimeea. Ei se întorceau din Kiev, și erau cei care încercaseră să apere poziția populației din Crimeea, care nu era de acord cu lovitura de stat din Maidanul din Kiev. Ei au fost opriți de grupuri de susținători înarmați ai Maidanului, după care patru autobuze au fost arse, zeci de rezidenți din Crimeea au suferit fracturi, arsuri și leziuni cranio-cerebrale.

Oamenii au fost umiliți și agresați. Ei au ajuns în Crimeea după negocierile personale ale șefului partidului ,,Unitatea rusă”, Serghei Aksenov, cu reprezentanții forțelor de ordine din Cerkasî, care au acordat asistență.

Pe 21 februarie 2014, parlamentarii din Crimeea s-au adunat pentru o sesiune extraordinară, iar în imediata apropiere a Consiliului Suprem al Crimeei au avut loc primele coliziuni în forţă. Între timp, lîngă zidurile Parlamentului au început să se adune localnicii din Crimeea, cerînd separarea Republicii de Ucraina și anunțînd o acțiune de protest pe perioadă nedeterminată. Pe 22 februarie 2014, încălcînd Constituția în vigoare din Ucraina, Rada Supremă a adoptat o rezoluție, în care a declarat că Ianukovici ,,s-a retras în mod neconstituțional de la exercitarea puterilor constituționale” și nu își îndeplinea atribuțiile, și a declarat, de asemenea, alegeri prezidențiale anticipate pentru data de 25 mai 2014. Astfel, în Ucraina a fost răsturnată puterea legitimă. În Simferopol, Partidul ,,Unitatea rusă” a început formarea Forțelor miliției populare din Crimeea pentru a organiza autoapărarea peninsulei. Pe 26 februarie 2014 a apărut informația că la Simferopol au venit circa 120 de activiști înarmați ai ,,Sectorului de dreapta” cu scopul de a destabiliza situația și pentru a provoca conflicte interetnice în republică. În același timp, în emisiune la postul de televiziune ,,112 Ucraina” naționalistul ucrainean Igor Mosiyciuk a declarat că ,,Sectorul de dreapta” va forma un ,,tren de prietenie”, care se va îndrepta spre Crimeea. La 27 februarie 2014, pentru a preveni vărsarea de sînge, clădirea Consiliului Suprem și cea a Consiliului de Miniștri al Crimeei au fost luate sub protecția militarilor ruși.

Provinciile româneşti aflate sub stăpînire străină (24) Mişcarea memorandistă şi lupta românilor pînă la Marea Unire din 1918 (4)

În ziarul ,,L’Intransigeant”, marele gazetar H. Rochefort, scria la 13 mai 1894 : ,,Oprimați, persecutați și tratați ca animalele sălbatice de către maghiari, românii din Transilvania se plîng împăratului. Orgoliul maghiar nu admite ca români exploatați și torturați să ceară ajutor de la conducătorul suprem”. Iar despre faptul că Lucaci și Albini au fost maltratați de către unguri, arăta: ,,Acest fel de a înțelege respectul datorat unor prizoniei puși în imposibilitatea de a se apăra este prea maghiar”.

Referindu-se la politica promovată de Appónyi, marele om de cultură Bjoernson justifica lipsa de la conferința interparlamentară pentru pace de la Budapesta ce a avut loc în anul 1907, cu două luni după ce Appónyi obține aprobarea parlamentului maghiar pentru suprimarea învățămîntului în limba maternă a naționalităților conlocuitoare, prin următoarele rînduri:

În Consiliul Suprem, deputații, la o sesiune extraordinară, au adoptat rezoluția ,,cu privire la organizarea și desfășurarea referendumului republican/ local/ privind perfecționarea statutului și competențelor Republicii Autonome Crimeea”. Pentru referendumul care urma să aibă loc pe 25 mai 2014, inițial a fost expusă întrebarea cum urmează: ,,Republica Autonomă Crimeea posedă autonomie de stat și face parte din Ucraina în baza tratatului și acordurilor?”, cu variante de răspunsuri - ,,pro” și ,,contra”. Serghei Aksenov, cu 53 de voturi, este ales Președintele Guvernului Crimeei.

1 martie 2014. Prim-ministrul Crimeei, Serghei Aksenov, s-a adresat Președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, cu rugămintea de a contribui la asigurarea păcii în peninsulă. Pe 4 martie 2014, Președintele Rusiei, Vladimir Putin a declarat dreptul Rusiei de a folosi toate mijloacele pentru a-și proteja cetățenii în eventualitatea unei amenințări la adresa vieții lor în Crimeea, afirmînd că Rusia nu intenționează să alipească Crimeea fără dorința locuitorilor peninsulei. Pe 6 martie 2014, parlamentarii din Crimeea se adresează președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, și Adunării Federale, cu propunerea de a începe procedura de introducere a Crimeei în componența Rusiei ca entitate la nivel federal. La reuniunea plenară extraordinară a Consiliului Suprem al Crimeei a fost adoptată rezoluția ,,Cu privire la desfășurarea referendumului în Crimeea”, preconizat pentru 16 martie 2014. În Sevastopol, consiliul municipal decide să organizeze un referendum cu privire la aderarea municipiului la Federația Rusă pe 16 martie 2014. Pe 11 martie 2014, Consilul Suprem al Crimeei a adoptat o declarație prin care, în cazul unui rezultat pozitiv al referendumului privind aderarea Crimeei și Sevastopolului la Rusia, Crimeea va fi declarată un stat independent și suveran, cu o formă republicană de guvernare. Declarația a fost aprobată atît de Consiliul Suprem al Crimeei, cît și de Consiliul municipiului Sevastopol. Consiliul Suprem al Crimeei a adoptat o hotărîre garantînd restaurarea drepturilor poporului tătarilor din Crimeea. Documentul, în special, a stabilit statutul oficial al limbii tătarilor din Crimeea, în egalitate cu limba ucraineană și rusă, în viitoarea Constituție a Crimeei.

14 martie 2014. În Crimeea continuă pregătirea pentru desfășurarea referendumului. Sînt înregistrați 69 de observatori internaționali din 23 de țări: Rusia, Letonia, Belgia, Israel, Polonia, Franța, Italia, Moldova, Serbia, SUA, Ungaria, Germania, Austria, Finlanda, Bulgaria, Mongolia, Spania, Grecia, Portugalia, Slovenia, Cipru și China.

La 16 martie 2014, în Crimeea a avut loc referendumul, după rezultatele căruia Peninsula s-a reunit cu Rusia. În buletinele de vot la referendum au fost prezente două întrebări: ,,Sînteți pentru reuniunea Crimeei cu Rusia, cu drepturile entității în cadrul Federației Ruse?”

și ,,Sînteți pentru restaurarea valabilității Constituției Republicii Crimeea din 1992 și pentru statutul Crimeei ca parte a Ucrainei?” Pentru prima dată în istorie, întrebările din buletinele de vot au fost tipărite în trei limbi - rusă, ucraineană și limba tătarilor din Crimeea. În același timp, votul pe bază de adeverințe de vot pentru cei în deplasare nu s-a efectuat, pentru a evita suspiciunile de fraudă.

17 martie 2014. În Crimeea și la Sevastopol sînt rezumate rezultatele votului: 96,77% din locuitorii Republicii Autonome Crimeea și 95,6% din locuitorii Sevastopolului, care au participat la referendum, au votat pentru reuniunea cu Rusia. În Crimeea, rata de participare a fost de 83,1%, în Sevastopol – 89,5%.

Consiliul Suprem, la ședința plenară extraordinară, adoptă rezoluția ,,cu privire la independența Crimeei” și se adresează Federației Ruse cu propunerea de a include peninsula în componența Federației Ruse în calitate de entitate cu statut de republică. Consiliul municipal din Sevastopol adoptă, de asemenea, în unanimitate, o rezoluție privind aderarea la Rusia drept o entitate separată a Federației - municipiu de importanță federală - și conferă șefului Consiliului Coordonator al municipiului, Alexei Cealîi, dreptul de a semna acordul relevant cu Rusia.

18 martie 2014. Președintele Rusiei, Vladimir Putin, președintele Consiliului de stat din Crimeea, Vladi­ mir Konstantinov, prim-ministrul republicii, Serghei Aksenov, și primarul Sevastopolului, Alexei Cealîi, au semnat tratatul interstatal privind aderarea Republicii Crimeea la Federația Rusă și formarea în cadrul celei din urmă a noilor entități. Rusa, ucraineana și limba tătarilor din Crimeea devin limbile de stat ale Republicii Crimeea. Frontiera Crimeei pe uscat, interfațată cu teritoriul Ucrainei, devine frontiera de stat a Federației Ruse. Delimitarea spațiilor maritime ale Mării Negre și Mării Azov se efectuează în baza tratatelor internaționale ale Federației Ruse, precum și a normelor și principiilor dreptului maritim internațional.

La 20 martie, Duma de Stat, cu o singură abținere, adoptă legile privind aderarea Crimeei și a Sevastopolului la Federația Rusă.

La 21 martie, Consiliul Federației aprobă în una­ nimitate legea constituțională federală privind aderarea Crimeei la Federația Rusă și formarea a unor entități noi în țară - Republica Crimeea și municipiul de importanță federală Sevastopol. După aceea, Vladimir Putin semnează legile privind intrarea Crimeei și a Sevastopolului în componența Federației Ruse și crearea Districtului Federal Crimeea (CFO).

La 11 aprilie, Consiliul de Stat din Crimeea aprobă noua Constituție a Republicii Crimeea, conform căreia trei limbi au statutul de limbă de stat în republică: rusă, ucraineană și limba tătarilor din Crimeea.

Comunicat al Ambasadei Federației Ruse în România

„În tinerețe am iubit și admirat mult poporul maghiar.

Mai tîrziu cunoscîndu-l mai de aproape am început să-i detest șovinismul. Aceste nedreptăți vor duce Ungaria mai devreme sau mai tîrziu la pieirea sa”. (Publicat în septembrie 1907 de ziarul ,, A Ahir” din Budapesta) Ignorînd propriile legi și în special legea dreptului egal al naționalităților, guvernul și autoritățile ungare au promovat pe un plan larg politica de deznaționalizare în masă a naționalităților. În aceasta s-au angajat toate forțele de care dispunea guvernul ungar în acel timp.

Presa maghiară a timpului abundă în îndemnuri ce aveau scop să justifice și să grăbească acest proces.

Ziarul ,,Budapesti Hirlap” din 1891, în numărul 345, scria : ,,Maghiarul care a întemeiat acest stat trebuie să fie considerat altfel decît naționalitățile. Este normal ca maghiarismul să se dezvolte în detrimentul celorlalte naționalități pe care le cucerește și le asimilează. Nu este deloc interesul statului ca starea socială a naționalităților să progreseze”. Cu aceeași forță, ziarul ,,Kolosvar”, din 3 august 1891, scria: ,,Numai forța brutală poate face impresie asupra maselor inculte. Va trebui să facem în așa fel ca aceste mase să simtă că noi maghiarii sîntem o forță care nu știe de glumă și dacă lovim nu ni se mai poate răspunde. În Transilvania trebuie să smulgem iarba rea care produce memorii și proclamații”.

Consecvent și angajat în aceeași viziune politică, publicistul Geza Kostelsky, în ,,Nemzeti politica a Felvidéken”, Budapest 1898, p. 25, scria: „Sau asimilăm naționalitățile, sau dispărem: teritorium non datur”.

Pe fundalul acestor realități, la 23 iunie 1893 a avut loc la Sibiu Conferința națională a P.N.R., în care s-a luat din nou poziție față de încălcarea drepturilor românilor din Transilvania. În legătură cu aceasta, ministrul pleni­ potențiar al Italei, Curtopassi, raporta ministrului Afacerilor Externe al Italiei: ,,Președintele acestei reuniuni, Dl. Rațiu, a menționat cauzele actualei mișcări ca izvorînd din revoluția de la 1848 și a afirmat drepturile istorice ale tuturor românilor din Ungaria în virtutea cărora situația lor politică nu trebuie supusă hegemoniei Ungariei și, mai mult, a spus el, guvernul de la Pesta încearcă, de asemenea, prin toate mijloacele să-i maghiarizeze. Din fericire, istoria demonstrează că o națiune de cîteva milioane nu poate fi distrusă prin închisoare, samavolnicii și maltratări.

Memorandumul adresat anul trecut împăratului și a cărui prezentare a fost împiedicată de ministrul Ungariei, nu cuprindea decît o fidelă prezentare a stării de lucruri și o caldă rugăminte de a o reglementa”. (va urma) IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA

10

Vineri, 22 martie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Însemnări despre românii dintre Vidin și Timoc

Între coloniști, în Durustor

,,Satul Cusuiul din Vale, răsbotezat Timoc și așezat prin niște vîlcele dobrogene, la cîțiva kilometri pe Dunăre, în jos de Turtucaia, adăpostește și el, de anul acesta, o echipă studențească. Este o echipă de altă înfățișare și cu un program de lucru însuși, care nu mai seamănă în totul cu programul obișnuit. Echipa este voluntară și alcătuită din studenți și elevi din ultimii ani de liceu. Sînt nu mai puțin de 40. Toți sînt însă copii de români din Bulgaria, mai ales din județul Vidinului, pînă la rîul de graniță dintre Bulgaria și Iugoslavia, dar nu și dintre Neamul Românesc, la el acasă, din uitate timpuri, de ambele maluri. Rîul se cheamă Timoc, și deaici și numele satului. Alți studenți își au părinții și vatra în județul Plevna.

Mai cu seamă de zece ani încoace, românii din acele părți, care aveau o legătură sufletească, fără să mai aibă una culturală cu neamul întreg, pentru că școlile în limba lor fuseseră, începînd de pe la 1907, închise, au început să-și trimită copiii, între noi, la studii. Acei copii au crescut mari, au trecut prin liceu, prin universități și școli speciale, și astăzi alcătuiesc o armătură spirituală pentru ai lor de-acasă. Dar acasă nu se mai pot întoarce.

Autoritățile din țara de baștină n-au privit cu ochi buni această trecere către școlile noastre și, direct sau indirect, s-au pus de-a curmezișul oricărei întoarceri și exercitări de profesie învățată. Părinții înșiși au avut să sufere, limba din biserică le-a fost luată, și atunci mulți dintre ei au plecat dincoace de Dunăre și au cerut să fie colonizați la noi. Astfel, s-a înfiripat satul Timoc, iar studenții, de altă supușenie odinioară, au ajuns cetățeni români. Ei au cerut acum să li se dea voie să alcătuiască o echipă voluntară, care să lucreze în satul lor făcut aproape ca un muzeu al satului român în Bulgaria, cu oameni mai din toate satele de acolo. Iată de ce ziceam că aici și cadrul, și elementele sînt noi, iar pentru Fundație, lucrul dintr-un sat de coloniști, o experiență dintre cele mai vrednice de interes.

Studenții s-au apucat vitejește de treabă din întîile zile. În cît de grele împrejurări, nu mai e nevoie de amintit. Oamenii, în cei cîțiva ani de cînd au venit, abia și-au putut încropi o gospodărie cu foarte mari lipsuri. Starea lor de suflet însăși rămîne însă aceea a colonistului care își înfige abia rădăcinile, caută cu grijă împrejur, se teme de tot felul de primejdii, care îl lovesc pe el mai greu decît pe alții, o recoltă slabă, o boală.

Urechea pe care o apleacă la o îndrumare este, de aceea, în același timp, și mai atentă, și mai încrezătoare. Simte că are nevoie de ea mai mult decît alții, dar i se pare totdeauna că altceva mai grabnic și numai de el știut îl pîndește, și o mai amînă.

Echipa s-a încărcat, la Oltenița, în două bărci de 24 de crivace. Barcagiii sînt turtucăieni și știu pe cine poartă în sforul apei. Sînt veseli de parcă oaspeții le-ar fi venit lor. Ne-apropiem de malul cu vii și cu coaste din stînga și ne depărtăm de malul drept, jos și cu sălcii.

Din ostrovul din fața Cusuiului se aude un cîntec tînăr, de foaie verde. Un băiat de colonist încărca lemne într-o barcă și cînta fără grijă, ca acasă. Dunărea îi duce glasul pînă departe. Noi, ascultîndu-l, ne-am uitat unul la altul.

Cîntecul parcă era cîntat pentru noi. Satul, ca în vremea veche, ne întîmpină cîntînd. În dumbrava de plopi monumentali de la marginea Dunărei, după care intrarea satului se vede din sus și din jos de la kilometri, ne așteaptă directorul școlii, primarul, lume. Cei mai mulți dintre studenți sînt cunoscuți, fii sau rude cu oameni din sat. Prea puțini vin pentru întîia oară, și se bucură de ceea ce văd ca de ceva nemaivăzut. Planul de lucru se face în parte chiar de aici. Prin lunca fluierului, de pe care ne-au însoțit tot timpul căruțe dobrogene mergînd la sate, apa dă pe dinafară cîteva luni din an. Atunci Cusuiul e tăiat de lume, și grînele stau în coșare, cu toate că Turtucaia și Oltenița le-ar plăti cu bani buni. Oamenii se închid în case și așteaptă soarele, ca să mai usuce locurile și să le îngăduie să înhame caii la căruțe. Echipa are să facă un drum, vreo 3 kilometri din nou, pe terasă, prin islaz, iar alții 6, pînă la șoseaua Turtucaei, îndreptînd o cale

mai veche strategică. Această lucrare, lungă și grea, la care băieții sînt gata să se înfigă, are să poarte numele «Drumul Fundației Principele Carol». Parcă-l și vedem, cu poduri peste rîpi și derele, cu șanțuri fie de lătură, iar prin sat, cu margini pietruite pentru picior, și mai ales pentru stîlpii de lămurire: «Drumul Fundației Principele Carol», «Cusui – Șoseaua Turtucaia 9 km»!...

Pe cînd urcam malul la sat și de jur împrejur sub noi Dunărea își arăta valea șerpuită plină de ostroave, de caturi și de verdeață, căutam un loc pentru o clădire a căminului. Nicăieri o casă a tuturor nu e mai de trebuință decît aici, unde oamenii se simt singuri și nu s-au legat încă între ei. Căminul cultural, ivit între acești români noi, cu altă țară, cu altă școală și cu alte datini în amintire, e dator să le arate în întîiul rînd ce este România, cu sufletul și creațiile ei culturale, și să-i înfieze. Echipierii sînt gata să lucreze chiar ei cărămida și să pună și mîna la casă. Atîția au ajutat la locuințele prietenoase, acoperite cu țigle, ale coloniștilor. Căminul trebuie să aibă însă un turn înalt, care să se vadă, și de unde să se vadă departe, pe apă...

Peste o săptămînă, dispensarul lucrează. Vin și oameni din alte sate, care trebuie să-și spună durerea cu tîlmaciu. Toți sînt primiți cu aceeași bunăvoință. Se îngrijesc mamele. Se dau lecții practice de gospodărie.

O prăjină nespus de înaltă, cu un steag fluturat de vînt la vîrf, arată locul unde cercetașii, veniți într-un grup harnic și disciplinat de la Galați, își fac exercițiile împreună cu echipierii. La doi pași de acolo, alt steag se ridică peste locuința lor, în curtea singurei geamii din sat, care nu mai are astăzi decît un credincios. Toate sînt aici pentru ai noștri, noi și ciudate, deși sînt sînt numai ruine de duse măriri. Într-o parte se lucrează șanțuri, în alta se duce pietriș la fîntînile unde se scăldau înainte în tină bivolii, scufundați pînă la coarne; pe o coastă se curăță cimitirul, cu morții și crucile năvălite de buruieni. Pe undeva pe aproape, are să se ridice o troiță, care are să fie întîiul monument al românilor din Bulgaria, amintitor al unor fapte ale lor, lui Popa Drăgsin, călugărul bănățean ajuns la ei pe la 1860 și ceva, și încins la treabă, ca să-i scape de bulgarizare. Istoria, pe care nu și-au putut-o decît face, dar nu și scrie, în pămînturile de unde au venit, au să și-o scrie la noi. Datinile, jocurile, poveștile, zborurile vestite, de la Dunărea vidineană, le-au lăsat acasă: echipa a început să le deștepte din nou, în mari petreceri, care au făcut să licărească deodată toți ochii și să alerge lumea. Sînt căi pe care oamenii din Cusui trebuie să capete mai cu seamă un nou suflet. Echipa lucrează la ele, după fel și după scopuri, fel de fel, cu tîrnăcopul sau cu vorba dulce.

Exercițiile de educație fizică sînt în mare parte exerciții de înot. Toți acești 30, 40 de băieți pot să treacă Dunărea fără nici un fel de greutate, unii de două, trei ori, vorbindu-și sau cîntînd, ca strîngătorul de lemne din ostrov, din întîia zi, care se uita la noi, vîslind, și ne cînta din umbra sălciilor de peste apă. Sînt destui printre ei care ar fi trebuit să vină la noi de peste fluviu, cu legăturica de haine în spate și încurcînd stele mari de toamnă cu luminile din Cetatea sau din Maglavit. Orice lovitură prea tare de braț în apă putea să le trimeată din urmă un glonț în spate.

Sîntem într-un pămînt de margine, și oamenii, chiar cînd sînt tineri, ca membrii acestei echipe studențești voluntare, trebuie să aibă în ei ceva vitejesc. Munca lor va purta aceeași pecete. A început să se cunoască.

Peste cîtva timp vor sărbători un sfert de secol de cînd aceste locuri, care trebuiau udate și legate cu sînge de ai noștri, au sporit moșia Neamului Românesc. Steagul înălțat peste echipa din Cusuiul, ca și steagul care, la celălalt capăt al Cadrilaterului, fîlfîie peste echipa din satul Balcicului, Regina Maria, au și acest înțeles. Ele pregătesc prin muncă serbarea. Sînt steaguri de granit și botează aerul. Aerul de răspîntie, venit din toate părțile, se umple deodată de miros de flori de țară și de istorie.

Stegarii sînt echipieri ai Fundației Culturale Principele Carol”.

EMANOIL BUCUȚA (1887-1946)

Emanoil Bucuța, prozator, etnolog și folclorist. Prin revista ,,Boabe de grîu” (19301935), a fost legat de Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti și a scris mult despre aromâni.

Din cugetările și creația lirică ale lui Emanoil Bucuța * „Civilizaţia noastră rămîne o civilizaţie a cărţii, memorie a omenirii care păstrează şi dă mai departe comorile de adevăr şi de frumos create de copiii meditaţiei şi ai visurilor în curgere de secole“. * „Ce înseamnă scrisul pus în cărţi şi cărţile strînse mai multe împreună în bibliotecă. În ele se găseşte ţinerea de minte a omenirii. Oricine poate s-o întrebe şi să afle ce ascunde din moşi strămoşi, întîmplări minunate, cu războaie şi cutremure de pămînt sau întunecimi de lună şi de soare, mutări de popoare şi drepturi de proprietate, puneri la cale şi născociri“. * „Cartea stîrneşte să cîştige pentru ea şi prin înfăţişare, să aibă o preţuire proprie şi în sine, alături de cuprins, şi să întrupeze pornirea spre veşnicie a scrisului, luînd o formă care s-o facă dragă şi păstrată. Ea capătă de fiece dată o personalitate şi lasă să se străvadă, în aşezare, format sau alte potriveli grafice, lumea de idei deosebită, pe care, ca o rocă de cleştar trebuie s-o ţie şi s-o ducă“.

Avuzul Prea slab de azi, prin ură sau căință, Să-mi rup din piept atîta suferință Și peste tot ce-a fost, încet să las, Ca o perdea, uitarea fără glas; Ne-ngăduit nici să suspin, Cuvîntul Ce sună-n ape, trece lin cu vîntul, Cu tine-n foșnetul micuței rochi, În datul mîinii, licurul din ochi; Și osîndit să-mi stai alături bună, Cînd toate-n jurul meu vuiesc furtună, Iar dacă dau să-nfrîng aceste legi, Să urci sprînceana și să nu-nțelegi; Aș vrea să-mi iau ființa-n mîini acuma Și s-o sfărîm, doar pulberea și spuma!

Apoi să nasc din nou, dar fără simț, Nici tălpi de-argint; sau aripi mici cu zimț; Să nu fiu cartea-n care - oprești un deget, Nici patu-n care intri, doar eu preget, Icoana din perete să nu fiu, În care-n aur doarme Sfîntul Fiu; Ci, risipind reci curcubee-n ramuri, Avuzul care cîntă-nalt la geamuri, Și-l poți, zîmbind, privi de-atîtea ori, Că-n flori se naște, cade iară-n flori.

(Poezie publicată în revista „Gîndirea”, I, nr. 2, 15 mai 1921)

Pagină realizată de PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 22 martie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (12)

,,Cicero”, cel mai mare spion din timpul celui de-al II-lea război mondial” (11)

De ce nu i-o fi oare de ajuns adevărul? A lucrat pentru bani şi numai pentru bani. În felul acesta, nu e mai puţin adevărat, a izbutit să săvîrşească un lucru nemaipomenit.

Dar informaţiile furnizate de el n-au făcut rău nimănui, şi averea pe care îşi închipuia că a cîştigat-o nu există...

Cînd ne-am despărţit, după ce i-am luat un interviu o dimineaţă întreagă, în faţa aparatelor de filmare, l-am întrebat: - Dacă s-ar ivi prilejul, v-aţi mai apuca de spionaj?

A zîmbit şi mi-a răspuns în franceza lui cam bolo­ vănoasă: - Cine poate şti, domnule?

Ceea ce ştim noi, în schimb, este că domnul Bazna făcînd prea multă vîlvă la Paris, emisiunea noastră a fost „amînată“.

Un ultim amănunt: înainte de turnare, pe platoul radioteleviziunii franceze, Cicero a cerut să i se plătească onorariul convenit. I-am propus un cec. A refuzat.

N-avea încredere. A trebuit să aşteptăm pînă cînd a sosit un contabil care i-a adus douăzeci de hîrtii de cîte o sută de franci. Le-a examinat cu mare atenţie, una cîte una. Și numai după aceea a acceptat să apară în faţa aparatelor de filmat.

Strania misiune a lui Rudolf Hess (1) „Am venit să îndeplinesc o misiune de umanitate” Adolf Hitler îşi puse ochelarii, desfăcu plicul în care se afla scrisoarea şi începu să citească.

Era în ziua de 11 mai 1941, la Berchtesgaden.

Prin uriaşele geamuri de sticlă se contura, sub soarele primăvăratic, un minunat peisaj de munte. Încăperea avea lambriuri, iar pardoseala era din marmură roşie.

Sub masa de lucru a führerului, un covor gros bej. Pe masă, un glob terestru.

Lui Karlheinz Pintsch, care aştepta, inima îi bătea să-i spargă pieptul. El era aghiotantul lui Rudolf Hess. Şi ştia că de scrisoarea pe care i-o înmînase atunci lui Hitler depindea poate viaţa, propria lui viaţă, sau moartea lui. Şi führerul citea în continuare în tăcere. Ceea ce citea el era de necrezut: Rudolf Hess, a treia persoană marcantă a Reichului, îl anunţa că plecase cu avionul în Anglia, ca să negocieze cu englezii încetarea ostili­tăţilor: „...Şi dacă acest proiect – care, ce-i drept, are puţine şanse de reuşită – ar fi să dea greş, dacă des­tinul nu-mi va fi favorabil, acest fapt nu trebuie să atragă după sine consecinţe supărătoare pentru dumnea­voastră sau pentru Germania: puteţi să negaţi orice participare la această acţiune declarînd că sînt dement...“. Iată ce citea Hitler. Cînd în sfîrşit isprăvi de citit, chemă un aghiotant şi-i ordonă să-i convoace imediat pe Goring, mareşalul Reichului, şi pe ministrul Afacerilor Externe, Joachim von Ribbentrop. Pintsch avea să poves­tească mai tîrziu că Hitler n-a manifestat nici un semn de mînie, că nu s-a arătat deloc uimit. A pus cîteva întrebări scurte în legătură cu locul unde putea fi Rudolf Hess. Pintsch i-a precizat că Hess decolase cu o seară înainte, la orele 18 și 10 minute, de la Augsburg, în direcţia Scoţia, unde avea de gînd să-l întîlnească pe ducele de Hamilton. Führerul şi-a întors atunci privirile către munţi, spre Salzburg. A rămas cîtva timp dus pe gînduri. La rîndul lui, Pintsch fixa cu încăpăţînare florile: erau foarte multe în încăpere.

Aceasta a fost prima reacţie a lui Hitler la primirea acelei veşti. Mai tîrziu, în timpul zilei, s-a manifestat cu totul altfel. În faţa mareşalului Keitel a afirmat că n-ar fi ştiut nimic despre acest eveniment: „Parcă-1 văd - avea să spună Keitel la Nürnberg - pe führer în vasta lui încăpere.

Se preumbla încoace şi-ncolo şi-şi ducea mîna la frunte.

Spunea mereu: «Hess şi-a pierdut cu siguranţă minţile.

S-a zdruncinat pesemne la cap. Dovadă, scrisoarea. Nici nu recunosc stilul lui Hess. Parc-ar fi scrisă de altcineva»”.

E posibil, oare, ca cel mai intim colaborator al lui Adolf Hitler să se fi hotărît, din proprie iniţiativă, să plece să negocieze cu englezii? E posibil, oare, aşa

Stadiul şi caracteristicile cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în anii 1938-1965 (1) În România, ştiinţa şi tehnologia, în ajunul celui deal II-lea război mondial - contrar progreselor înregistrate de cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică în perioadele anterioare pe plan internaţional şi schimbărilor care au avut loc, pe baza implementării realizărilor lor, în economia, în societatea şi în raporturile externe ale tot mai multor state, începînd cu cele avansate continuau să fie slab dezvoltate, iar aportul acestora la progresul economico-social şi la întărirea independenței şi suveranităţii naţiunii române să aibă o pondere redusă. În 1938, an de vîrf în dezvoltarea României pînă la terminarea celui de-al II-lea război mondial, în 1945, cercetarea ştiinţifică autohtonă se desfăşura în numai 52 de unităţi, încadrate cu 5.000 de salariaţi. La capitolul rezervat ştiinţei, în bugetul statului pe anul 1938 figura suma de 105,9 milioane lei, egală cu 0,04% din venitul naţional (calculat pe baza datelor Bugetului de stat pe anul 1938 şi ale Enciclopediei României, vol. IV, p. 964). În ce priveşte realizările cercetării româneşti, ele satisfăceau, în acelaşi an, 1938, doar 5% din nevoile de inteligenţă tehnică ale economiei şi vieţii sociale ale României (Roman Moldovan, Schimbările structurale economicosociale în procesul de edificare a socialismului, în Naţionalizarea şi progresul economico-social, Editura Politică, Bucureşti, 1974, p. 33). Tot în 1938, peste 80% din economia românească era înstrăinată (Enciclopedia României, vol. III, p. 829). În perioada care a urmat, ca rezultat al noilor orientări economice şi tehnico-ştiinţifice strategice instituţionalizate şi al măsurilor legislative promovate de statul român, ele s-au înscris treptat, dar ferm, pe coordonate distincte de evoluţie şi afirmare. Drept urmare, încă în anii 1945-1965, cercetarea ştiinţifică şi

creaţia tehnică autohtone au contribuit progresiv atît la modernizarea structurii şi eficientizarea economiei, cît şi la dezvoltarea vieţii generale interne şi externe independente a României. În România, în 1938, din totalul populaţiei active, aproape 80% era ocupată în exploatarea solului, faţă de 35% în Franţa, 28% în Germania, 20% în Olanda, 6% în Anglia (Enciclopedia României, vol. III, p. 48).

Producţia industrială pe locuitor în România, indicator sintetic al economiei moderne, era de 7,5 ori mai mică decît în Franţa, de 8,5 ori mai mică decît în Germania, de 12 ori mai mică decît în Marea Britanie (Enciclopedia României, vol. III, p. 830). Producţia medie la hectar în România, în anii 1920-1939 - cînd agricultura avea în economie rolul hotărîtor - era mai mică de 1,48 de ori la grîu, de 1,41 la porumb, de 1,94 la orz, de 1,76 la ovăz, de 1,45 la secară faţă de producţia medie la hectar în Europa (Costin Murgescu, Reforma agrară din 1945, Editura Academiei R.P. Române, 1965, p. 108). Venitul naţional pe locuitor al României, în 1938, expresia concentrată a nivelului de eficienţă a economiei ţării, era de aproape două ori mai mic decît al Cehoslovaciei, de peste 6 ori mai mic decît al Elveţiei, de aproape 19 ori mai mic decît al Belgiei (Revista de Statistică, nr.

1,1947, pp. 43-44).

1. Cerinţe şi măsuri pentru accentuarea dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei autohtone (1) Pornind de la necesitatea depăşirii rămînerilor în urmă în care se aflau cercetarea ştiinţifică şi creaţia tehnică autohtone, şi ţinînd seama de rolul important al acestora în procesul de transformare calitativă a

cum a vrut mai tîrziu să lase Hitler impresia, ca stăpînul celui de-al treilea Reich să nu fi ştiut nimic în legătură cu misiunea respectivă? Ca să-ncercăm să răspundem, tre­buie să reconstituim, cu cea mai mare minuţiozitate, aventura lui Rudolf Hess. Trebuie să ne aplecăm cu luare-aminte asupra tuturor mărturiilor: a lui Hess însuşi, a soţiei lui Hess, ale persoanelor din anturajul führerului, a căpitanului Pintsch, a profesorului Karl Haushofer şi a fiului său Albrecht, a constructorului de avioane Messerschmitt - şi, fireşte, ale tuturor englezilor ames­tecaţi în această chestiune. ...David Mac Lean tocmai se pregătea de culcare. Ţăranul acesta scoţian de vreo patruzeci şi cinci de ani, îndesat, tot numai muşchi şi nervi, muncise din greu.

Nu prea aveai răgaz să leneveşti la ferma Floors, din apropiere de Eaglesham, în Renfrexshire. Deodată, Mac Lean auzi zbîrnîitul unui motor de avion. Aparatul zbura atît de jos, încât pereţii tencuiţi cu var ai căsuţei se cutremurau. Zgomotul se îndepărtă şi, o clipă mai tîrziu, se apropie din nou, devenind şi mai asurzitor.

David Mac Lean stinse lumina, dădu perdeaua la o parte şi privi afară. Ceea ce văzu îl făcu să înlemnească: un om cobora cu paraşuta. David se îmbrăcă în grabă, bătu în perete ca s-o anunţe pe maică-sa şi ieşi din casă.

Paraşutistul se zbătea jos, pe pămînt, ca să se elibereze din chingi.

- Cine eşti dumneata? - strigă Mac Lean.

Omul se ridică cu greu. Făcu un pas şchiopătînd şi strîmbîndu-se de durere.

- Sînt german - rosti el într-o engleză şovăielnică.

Sînt căpitanul Alfred Horn. Cer să fiu condus la Dungavel House. Am un mesaj important pentru ducele de Hamilton.

Un neamţ! David văzuse ultima dată un neamţ la Arras, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Atras de zgomot, sosi în fugă alt ţăran de la ferma Floors, William Craig. Se sfătuiră între ei. Cel mai nimerit era să-l ducă pe neamţul acela picat din cer la Mac Lean acasă, în timp ce Craig avea să se ducă să anunţe detaşamentul de la Royal Signal - însărcinat cu radarul - cantonat prin apropiere. (va urma) ALAIN DÉCAUX economiei şi societăţii ţării, de faptul că cercetarea ştiinţifică, gradul şi ritmul de aplicare a rezultatelor ei în practică reprezintă o puternică forţă materială, unul dintre factorii hotărîtori ai creşterii economice şi nivelului de trai al naţiunii, organele de resort ale statului au hotărît, în 19 ianuarie 1945, înfiinţarea Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice. În concordanţă cu stadiul şi cu particularităţile de atunci ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice româneşti, atribuţiile forului ştiinţific creat, cu rol consultativ şi de îndrumare la nivel naţional, erau: 1) să contribuie la progresul ştiinţelor teoretice şi aplicate, prin coordonarea activităţii institutelor existente şi îndrumarea muncii persoanelor care lucrau şi creau în domeniul ştiinţific; 2) să avizeze asupra înfiinţării şi să facă propuneri de creare de instituţii noi de cercetare ştiinţifică; 3) să stabilească relaţii ştiinţifice cu instituţii similare străine; 4) să organizeze congrese ştiinţifice naţionale şi participarea oamenilor de ştiinţă români la cele internaţionale.

Consiliul era organizat în 13 comisii (alcătuite, la rîndul lor, din subsecţii): ştiinţe matematice, fizică, chimie pură şi industrială, probleme energetice, biologice, cercetarea pămîntului românesc, studiul problemelor agricole, materiale de construcţii şi refacere a clădirilor şi monumentelor istorice, problemele tehnicii militare, cercetări istorice şi arheologice, studiul limbii române, cercetări juridice, de folclor, sistematizarea satelor şi oraşelor, cercetări sociale.

Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice a fost votat de Academia Română în şedinţa din 22 mai 1945. La 25 martie 1946 s-a publicat în Monitorul Oficial aprobarea, din partea Guvernului, a unui credit de 200 milioane lei, iar pentru 1947 s-a prevăzut suma de peste un miliard. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Restanele i pierderile Centenarului (8) Roșia Montană – de la legendă la realitate Motto: ,,Munții noștri aur poartă,/Noi cerșim din poartă-n poartă”. (Octavian Goga) Așa precum cîntă poetul, munții noștri (Munții Apuseni, în cazul de față), ,,poartă aur”, adică ascund în pîntecele lor reci și misterioase filoane de metal galben, prețios – o atracție milenară a omului de a coborî în această lume necunoscută și a încerca să scoată la suprafață metalul aurifer. Roșia Montană era recunoscută pentru filoanele aurifere, cele dintîi exploatate datorită cantității mari de aur adunat la un loc și posibilității de a-l extrage într-un termen mai scurt, sporind astfel rentabilitatea operațiunii respective. După epuizarea filonului s-a trecut la o altă metodă de lucru – extragerea minereului și din jurul filoanelor exploatate. Cei care au lucrat în mină povestesc cu lux de amănunte despre decorul rămas în urma îndelungilor săpături și a dizlocării milioanelor de tone de minereu: un peisaj fantastic, cu grote înalte de sute de metri și întins pe orizontală de nu puteai da cu privirea de marginea acestora. Pe lateralele impresionantului hău, în pereți, erau săpate galeriile la care se putea ajunge printr-o potecă în spirală special amenajată pentru urcușul și coborîșul aurarilor.

Poveștile din trecut, pe cînd se lucra rudi­ mentar, cu vagoneți din lemn, trași de cîte un cal, pe șine de lemn, și cînd minele erau cu statut privat, se constituie într-un pasaj de trecere de la legendă la realitate, îmbogățind folclorul Munților Apuseni, acolo unde oamenii amestecă în mod natural legenda cu fațetele realității. Un exemplu al acestei înclinații, ajuns pînă în zilele noastre, chiar practicat de cine mai are disponibilitatea necesară (existînd chiar o școală a căutătorilor de aur), este extragerea aurului din minereul respectiv sau din pietrișul rîurilor din zonă.

Această metodă inedită ale cărei rădăcini se pierd în negura și în profunzimea Istoriei Apusenilor, era apanajul familiilor care aveau în stăpînire sau în concesiune o astfel de mină, la activitatea respectivă luînd parte toți membrii familiei: bărbații – în mină sau pe prundiș; copiii - cărau coșurile în spate, transportînd ,,materia primă” la domiciliu; femeile - găsinduse la capătul celălalt al acestui lanț sui-generis de

extragere a aurului – sfărîmau minereul (pisîndu-l de fapt) în vase și-l treceau apoi printr-un obiect numit șaitroc sau prin fîșii de pînză de lînă. Această piesă minune, numită șaitroc, obiect nelipsit căutătorilor de aur, are forma unui evantai mai mare, cu centrul mai adîncit, locul în care se adună nisipul fin din pumnul de minereu după amestecul cu apă și cernerea îndelungată (dreapta-stînga, rotire), și unde, în final – dacă ai noroc – strălucesc bobițele de aur pur.

Pentru necunoscători în meseria de căutător de aur, ceea ce descriu aici pare un scenariu de film, dar, pentru oamenii din Roșia Montană nu e decît o frîntură din viața lor reală, trăită sub zodia de magnet irezistibil a aurului din Apuseni. Mulți bătrîni cunosc povești adevărate despre consăteni care s-au îmbogățit căutînd aur cu aceste mijloace rudimentare, deși, ca și pe vremea comunismului, gurile oamenilor se dezleagă foarte greu, și numai cu o parte a poveștii. Ceea ce frapează și, în același timp, înnobilează munca celor care au practicat acest sistem vetust de scoatere a aurului, este cantitatea uriașă de travaliu pe care trebuiau s-o depună, în vederea obținerii îndrăgitului metal.

Vă puteți forma imaginea acestei munci aproape sisifică, prezentînd următoarea ,,formulă de calcul”: dintr-o tonă de ,,materie primă” curățată și trecută prin mîinile omului, te alegi cu 15-20 de grame de aur pur, dacă ai noroc! În trecut, după ce minele de aur s-au națio­ nalizat, mulți asemenea practicanți ai șaitrocului au ajuns după gratii, astfel de activitate fiind interzisă. Totuși, după cum își amintesc cei mai în vîrstă, soluția cu șaitrocul a fost folosită oficial și înainte de 1989, o lege din acea vreme fixa anumite locuri cum ar fi haldele de steril, unele locuri de suprafață și albiile rîurilor de unde se putea scoate aur. Nu știu cît adevăr este în această poveste, dar știu că șaitrocul a rămas o amintire încărcată de nostalgie și de imprevizibil.

Astăzi, după multiplele deschideri sociale venite odată cu răsturnarea de guvern din 1989, cei mai îndrăzneți și perseverenți oameni de la fața locului au întocmit documentări și au bătut pe la porțile instituțiilor statului pentru a obține aprobare de ,,căutător de aur”. Unii chiar au realizat acest

Peisaj aurifer

A fost odată Gold Corporation deziderat, sperînd într-o îmbogățire – oficială – prin acest procedeu, încadrîndu-se în normele actuale ale practicării unor activități lucrative.

Taina de altădată a aurarilor din Roșia Montană s-a risipit odată cu ,,moartea” mineritului în zonă, toate exploatările de aur din Munții Apuseni fiind închise. Totuși, oamenii încă mai visează la drumul aurului, drum spre filoanele de astfel de metal prețios rămase neexploatate. Mai sînt încă ,,nebuni” care-și forțează norocul. Au venit chiar din Statele Unite ale Americii să descopere brîul aurifer din Munții Apuseni, chiar să caute și să identifice o cantitate de aur lăsat de un bunic român într-o anume galerie. După informațiile de rigoare, deși au fost sfătuiți să renunțe la această aventură cu final imprevizibil, nu au dat ascultare.

Rezultatul? Exact ca în basmele cu ascunse comori la care nu ai voie să umbli, și Zeul Aurului te pedepsește, unul dintre americani nu a mai ieșit viu la suprafață. De data aceasta ,,Zeul Aurului” s-a chemat o acumulare de gaze...

Pe lîngă drama pe care o trăiește astăzi Roșia Montană, povestea cu șaitrocul prinde să fie ceva din amintirea vie a unei iluzii încorporate în inima muntelui masiv – iluzie materializată, uneori, în cîteva grame de aur care luau drumul Abrudului sau al Zlatnei, transformîndu-se în capital financiar. Între povestea șaitrocului rudimentar din Munții Metaliferi ai Apusenilor și cea cu nume sonor – Roșia Montană Gold Corporation – cu rădăcini în Munții Stîncoși canadieni, se închide cartea cu povești și amintiri frumoase și se deschide romanuldramă al Roșiei Montane din zilele noastre, din paginile căruia vom citi, în continuare.

Trecînd prin transformările cunoscute din prima parte a acestui material, în 1999, R.M.G.C. obține prin transfer de la Minvest licența de concesiune a exploatării de la mina Cetate, pe o perioadă de 20 de ani. Cum în 2006, Compania Minvest își încheie activitatea, Gold Corporation rămîne stăpînă unică a aurului potențial din Roșia Montană. Din acest moment situația cu care se confruntă RMGC se agravează și se complică, dezvoltîndu-se în două direcții cu probleme ce par insurmontabile: autorizația de mediu, expirată încă din 2004, nu a mai fost reînnoită, încercările Companiei în acest sens rămînînd fără succes; încadrarea în normele urbanistice constituie piatra de moară agățată de gîtul R.M.G.C., deoarece Compania a propus exploatarea la suprafață a 4 masivi muntoși, urmînd să proceseze 20 de milioane de tone de minereu anual, metoda de extragere a aurului din acest minereu fiind cianurarea. Pentru această imensă cantitate de materie primă, și aria de decopertare ar fi pe măsură – peste 2.000 de ha., avînd ca repercusiuni

Gură de mină de pe timpul romanilor raderea de pe fața pămîntului a 4 sate din cele 16 ale comunei. La acest nivel de activitate, Gold Corporation consideră că, anual, se vor obține venituri de peste 500 de milioane de dolari.

Cu tot mirajul acestor dolari, opozanții acestei metode de exploatare a aurului au reacționat vehement, stopînd, deocamdată, punerea în practică a proiectului Roșia Montană. Pe lîngă problema cianurii care ar infesta solul pe o perioadă de timp nedeterminată, organizațiile care se opun acestui proiect invocă și durata scurtă de aplicare a proiectului – 10 ani - deși firma respectivă promite o exploatrea mai îndelungată, 16 ani. Combinațiile cifrelor par să ne amețească, inoculînd virusul incertitudinii în rezolvarea dilemei: viața sau moartea proiectului (300 de tone de aur și 1.600 de tone de argint, cu o valoare de piață de peste 10 miliarde de euro versus introducerea Roșiei Montane în Patrimoniul Mondial UNESCO).

Prin expunerea ideii ca Roșia Montană să figureze pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, se dorea atît recunoașterea și protejarea valorii sale universale, cît și dezvoltarea unui program de susținere, pe plan local, a bogăției patrimoniului național, implicînd dezvoltarea comunităților locale prin activități turistice și culturale, adiacente schimbării de optică în conviețuirea oamenilor din fostele bazine miniere.

Datele cunoscute despre exploatările miniere de la Roșia Montană configurează un adevărat muzeu natural al unei preocupări vechi de mii de ani. Cu prilejul aniversării a 1.885 de ani de la prima atestare documentară a localității Roșia Montană, ministrul culturii de la acea vreme a prezentat un comunicat în care se specifica, printre altele: ,,Roșia Montană a fost cel mai activ centru minier din Munții Apuseni, începînd de la primele exploatări, din Epoca Bronzului, continuînd în Antichitate și perioada medievală, în Epoca Modernă și pînă în trecutul recent.

Mineritul tradițional, bazat pe inițiativa familiilor și a micilor asociații de mineri, s-a încheiat odată cu naționalizarea, în 1948, fiind urmat de o altă formă de minerit, industrial, la scară mare, încheiat și acesta în 2006. La Roșia Montană avem de-aface, așadar, cu unul dintre cele mai longevive situri miniere tradiționale cunoscute în ziua de azi”.

Peisaj aurifer

Într-adevăr, analizînd lucrurile prin prisma trimite dosarul la UNESCO, doar cu asumarea oglindirii tradiției milenare a mineritului în ministrului de resort, după informarea și preocuparea prezentului, de conservare și consultarea șefului de la Guvern, Dacian Cioloș, exploatare emoțională a acestor adevărate vestigii și cu sprijinul Ministrului Afacerilor Externe. ascunse în inima muntelui, datele au menirea Rețineți particularitatea: fără Memorandum, să producă o tulburătoare impresie. Galeriile fără semnătura premierului ! Și mai rețineți încă o săpate în masivele muntoase din jurul localității particularitate – ziua în care a fost trimis dosarul ajung la peste 80 de kilometri (7 kilometri la UNESCO (4 ianuarie 2017) a fost ultima zi la fiind din Antichitate). Prin complexitatea Palatul Victoria a guvernului tehnocrat – în acea lor aceste tuneluri și coridoare subterane – seară, la Cotroceni, noul Guvern Sorin Grindeanu galeriile – reprezintă partea cea mai însemnată depunea jurămîntul de investitură!

După acest episod – cu semnătură, fără a sitului Roșiei Montane, prin caracteristicile deosebite pe care le îndeplineau: de exploatare, semnătură de prim-ministru – spirala Roșia de asistență, de aerisire, de evacuare a apei. Montană pare fără sfîrșit. Scandalul părea că s-a Adăugînd semnele exploatării de la suprafață potolit, dar focul controverselor ardea mocnit, avem imaginea întreagă a obiectivului care a așteptînd un suflu de vînt pentru a se aprinde iar. determinat propunerea înscrierii Roșiei Montane În timp ce dosarul cu pricina se afla în portofoliul UNESCO, așteptînd proxima sesiune de discuții și în Patrimoniul Universal UNESCO. de validare a solicitării înscrierii Roșiei Montane în Tocmai această inițiativă a detonat fitilul.

După cele mai mari proteste de stradă în tezaurul Patrimoniului Mondial, cele două tabere epoca postdecembristă, care au obligat Guvernul păreau că se studiază de la distanță, așteptînd de la acea vreme, condus de Victor Ponta, să momentul oportun pentru impunerea punctului de oprească proiectul minier din Apuseni în anul vedere personal. Pe ici, pe colo, se mai trăgea cîte 2014, a mai apărut o controversă, aceea dintre un proiectil, sau se mai lansa cîte o fumigenă de susținătorii ideii includerii Roșiei Montane în băgat opinia publică în ceață, așa cum îl mănîncă Patrimoniul Universal UNESCO și cei care văd limba pe ministrul de Externe, Teodor Meleșcanu, în acest demers închiderea ultimei portițe în care în septembrie 2017, referitor la dosarul Roșia Montană depus ,,ilegal” la ceea ce privește continuarea UNESCO, declară: ,,Deci nu a proiectului Gold Corporation. fost aprobat de premierul Cioloș, Punînd în balanță și procesul nici de Guvernul României, deschis de Companie la Was­ a fost trimis de către unul din hing­ton împotriva Statului miniștri. Deci din acest punct Român, cu solicitarea celor 4,4 de vedere există niște vicii de miliarde de dolari, presiunea procedură”. asupra modului de rezolvare Din altă direcție, chiar a acestei ,,dileme” devine din din sînul UNESCO – de la ce în ce mai puternică, părțile Adrian Cioroianu, amba­ acuzîndu-se reciproc de infi­ sadorul României la acest delitate față de România, de for internațional – ne soseau abandonare a unor interese aprecieri în derivă, lipsite majore în dezvoltarea econo­ de coerență și personalitate mică (o parte) și protejarea juridică, așa cum deducem Patrimoniului Național (cea­ Corina Șuteu dintr-o emisiune televizată: laltă parte). fost ministru al Culturii ,,Există o temere a guvernelor de În acest război, o pagină se la București din ultimii doi ani de scrie la 9 decembrie 2016, sub egida Guvernului zile că o eventuală înscriere ar dăuna statului român Cioloș, ministrul Culturii fiind Corina Șuteu. din cauza procesului juridic aflat în curs. (...) Acum Numai că dosarul întocmit s-a născut într-un am discutat cum era firesc cu domnii Teodorovici, moment nefavorabil asumării unei asemenea responsabilități, șansele punerii lui în operă fiind Ivașcu, Meleșcanu și din spate venea acest sfat al nule. De ce? Dacă ne aducem aminte de istoria avocaților și nimeni nu-și asumă răspunderea de recentă de acum trei ani, în acea vreme guvernul a-i contrazice pe avocați. Ne-am sfătuit să fim atenți tehnocrat era pe făraș, pregătea împachetarea pentru că ar putea folosi taberei adverse României”.

După atîtea încurcături, schimbări și și părăsirea Palatului Victoria. În acest context suprapuneri de planuri, aproape că nu mai știi inedit (și așa Cioloș nu demonstrase cine știe ce care este tabăra adversară României și care este calități în timpul mandatului de prim-ministru) cea prietenă țării noastre! premierul a refuzat semnarea dosarului, Despre finalul de la UNESCO și despre viața neasumîndu-și riscul înaintării dosarului la UNESCO. În vedrea lămuririi situației, iată ce de azi a ceea ce a mai rămas din Roșia Montană, declara, la 29 decembrie 2016, purtătorul de precum și a celor mutați la oraș – în episodul cuvînt al Guvernului: ,,Nu poate exista o decizie următor. (va urma) sau o semnătură a primului-ministru prin care GEO CIOLCAN angajează România într-un dosar de o asemenea intensitate în afara unei discuții în Guvern și fără punctele de vedere, obiecțiile și avizele tuturor ministerelor implicate, pentru că altfel ar fi o decizie vulnerabilă și atacabilă”. Sau mai exista o variantă înaintată de același purtător de cuvînt: o asumare în Guvern printr-o decizie comună se poate face doar printrun Memorandum.

Cu toate aceste impedimente, invocate de la pupitrul Guvernului ca praguri peste care nu se putea trece, peste doar cinci zile, la 4 ianuarie 2017, cînd de-abia se disipase ecoul pocnitorilor de la Revelion, Galerie subterană Ministrul Culturii condus de Corina Șuteu

14

Vineri, 22 martie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Călin Mitică – un profitor al dezastrelor din CFR

Sînt perioade în care trenurile se întrec în nenorociri. Deraiază cîte două-trei în aceeași zi. Apoi apare o pauză. Nu știi cînd și unde mai sare un marfar, o locomotivă. Cine călătorește noaptea, la fiecare oprire, are o tresărire. Dacă s-a întîmplat ceva?

Cum se descurcă în plină noapte? Calea ferată din România este într-o stare de degradare cum nici în Rusia nu se găsea pe vremea revoluției bolșevice, unde, din cînd în cînd, prin Siberia, mecanicii mai vindeau cîte un vagon sau o locomotivă pe un butoi cu vodkă. În România, nu s-a dat pe vodkă. În țara noastră dragă și gălăgioasă, căile ferate și materialul rulant s-au vîndut la fier vechi sau pe contracte aranjate. Țara a pierdut vagoane, locomotive, linii, segmente de piață, experți, manageri. Apoape tot. Vreme de trei decenii, calea ferată a fost cel mai căpușat domeniu al economiei românești. Ca și restul infrastructurii din Transporturi. Cu ani în urmă, am publicat un serial despre starea generală a căilor ferate. Serialul s-a numit „CFR- O bombă pe roți”. Am pus împreună rapoarte, constatări, evaluari ale specialiștilor, puncte de vedere.

N-am mișcat pe nimeni. Furturile, contractele aranjate, investițiile păguboase au distrus progresiv un întreg domeniu, altădată atît de înfloritor și cu o tradiție impresionantă.

Dezastrul din CFR a fost declanșat de ministeriatul aiuritor al lui Traian Băsescu. În cele din urmă, modernizarea Căilor Ferate din România s-a produs prin preluarea principalelor valori de către un clan al vînzătorilor de fier vechi. E vorba de clanul țiganilor din Toflea (județul Galați) din rîndul cărora s-a ridicat ,,elita” investitorilor. Actualii regi născuți din dezastrul CFR sînt niște colectori de fier vechi care au debutat cu livrări pentru SIDEX. Este vorba de cei trei veri din Toflea, Călin Mitică, Vasile Didilă și Gruia Stoica.

Dintre cei trei, unul, Călin Mitică, și-a fixat sediul la Cluj-Napoca, preluînd, prin Transferoviar Grup, celebra uzină Remarul 16 februarie. Cea mai mare

Unii cu lauda, alții cu critica.

Bugetul nu asigură pensiile? (2) Deși investițiile sînt puține, sînt și întîrziate.

Guvernul însuși a periclitat investițiile autorităților publice locale, prin întîrzierea cu care a trimis bugetul în Parlament, întîrziere de 3 luni de zile – 11 februarie 2019 față de termenul legal de 15 noiembrie 2018. În privința administrațiilor publice locale, proiectul de buget pentru 2019 prevede o schimbare esențială.

Este vorba despre o găselniță a Guvernului în ceea ce privește finanțarea sistemului de protecție a copilului, a centrelor pentru persoanele cu dizabilități și a sistemului de protecție pentru persoanele cu handicap.

Toate aceste servicii sociale au fost transferate din bugetul de stat în sarcina bugetelor locale, în sarcina UAT-urilor, a unităților administrativ-teritoriale cum se numesc acestea. După ce Guvernul a stabilit că UAT-urile primesc 60% din cotele defalcate din impozitul pe venit, Guvernul recurge apoi la transferul acestor servicii sociale către UAT-uri, parcă nevrînd ca primarii, în 2019, să rămînă cu mai mulți bani. La nivel național, situația se prezintă astfel: asistența socială transferată bugetelor locale necesită, în 2019, cheltuieli de circa 6,5 miliarde lei. Potrivit proiectului de buget, sursele de finanțare sînt constituite din: (1) sumele defalcate din TVA pentru echilibrarea bugetelor locale

RM

Pastila sãptãmînii

PLUS și efectul OB

uzină de material rulant a Transilvaniei a încăput pe mîna unui ageamiu în domeniu. Nu întîmplător! Călin Mitică este un proprietar pe hîrtie. În spate mai este și Vasile Blaga, cel care se visează europarlamentarul luminat al României, un fel de limbă de lemn și de sforar de aur bun acum și de export. Dacă ai ceva de încasat sau de făcut la Remarul 16 Februarie, rezolvi cu Vasile Blaga. Fiica lui Vasile Blaga, ca orice fiică sau nevastă de beizadea, a lucrat ani buni la Remarul, pe cîteva mii de euro pe lună. Remarul și Călin Mitică au sponsorizat Gazeta de Cluj, au plătit vacanțe la politicieni și ziariști.

Iar dacă are un contract de cîștigat, poate interveni și un telefon de la Eduard Hellvig, și el un apropiat al grupului de la Cluj, în care Călin Mitică și Remarul joacă rolul de pușculiță locală. Se spune că Remarul înseamnă Vasile Blaga și SRI. De aceea, Minsterul Transporturilor, chiar condus de PSD, nu se bagă. La un telefon de la SRI sau de la un alt mahăr, Remarul cîștigă. Am solicitat de la Ministerul Transporturilor o listă a contractelor de achiziție atribuite pe SEAP, pentru Remarul 16 februarie. Ne-am mulțumit cu o recapitulare pe ultimii 3 ani, perioadă în care Ministerul Transporturilor a fost condus de miniștri desemnați de PSD. Cum se explică faptul că mai mulți miniștri PSD la Transporturi au avut grijă de contractele lui Călin Mitică? În afară de sprijinul lui Vasile Baga și al lui Eduard Hellvig, trebuie că a contat și sprijinul funcționarilor din Căile ferate. Grupul de la Toflea are o strategie. Lucrează cu directorii din diverse companii ale CFR-ului, îi atrage în tot felul de contracte oneroase sau discutabile și apoi îi transferă în poziții importante.

Pentru recompense și pentru protecție! Cazurile sunt nenumărate. Așa a ajuns Iosif Szenteș din director la CFR Călători, director la Remarul 16 Februarie.

Lui Călin Mitică i se permit contracte cît mai elastice. Se spune că Mitică a preluat în revizie și reparații opt tenuri Săgeata Albastră. Și n-a izbutit să repare decît două, povestea pieselor de schimb folosite și reintegrate devenind, și ele, o afacere. Călin Mitică este prieten cu Rareș Bogdan, cu tot PDL-ul vărsat în PNL și cu tot grupul de la Cluj, de la politică pînă

la presă. Călin Mitică mai controlează Transferoviar Grup, companie care efectuează manevră și transport feroviar. Din 2011, a înființat și Transferoviar Călători, cu care efectuează transporturi de călători de la București la Buzău, Galați, Ploiești, Tîrgoviște și pe multe alte rute de pe care CFR călători a dispărut.

Vlad Dumitraș

și (2) venituri proprii ale UAT-urilor. Însă, și aici este foarte interesant, sumele din TVA de echilibrare, pentru 2019, cresc cu doar 4 miliarde lei față de anul trecut, de la 7,5 miliarde lei – inclusiv alocările din Fondul de rezervă a Guvernului în 2018, la 11,4 miliarde lei în 2019. A se vedea, în acest sens, Anexa 1 la Legea Bugetului de stat.

Ca atare, bugetele locale trebuie să suporte diferența dintre 6,5 miliarde lei, cheltuielile cu transferul asistenței sociale în sarcina bugetelor locale și 4 miliarde lei, cît reprezintă TVA de echilibrare.

Așadar, găselnița Guvernului înseamnă pentru bugetele administrației publice locale o „notă de plată” în plus, din venituri proprii, de circa 2,5 miliarde lei, bani care, evident, puteau fi folosiți pentru investiții și pentru dezvoltarea comunităților locale. În acest context, numeroase primării se pot confrunta cu bugete insuficiente, la limita necesarului de funcționare, ceea ce ar putea afecta inclusiv sistemul de asistență socială descentralizat la nivelul autorităților publice locale.

Toate aceste elemente au fost surprinse în cererea de reexaminare, inclusiv cu trimitere la baza legală deficitară a acestei „descentralizări pe jumătate” – în sarcina bugetelor locale. Astfel, solicităm Parlamentului să reexamineze atît fundamentarea legală, cît și latura financiară a acestei schimbări în finanțarea sistemului de asistență socială. În privința deficitului bugetar, proiectul de buget ignoră o serie de prevederi ale Legii responsabilității fiscal-bugetare, cele cu privire la obiectivul bugetar pe termen mediu – celebrul MTO – dar și cele referitoare la măsurile care se impun în cazul unor abateri temporare ale deficitului, așa cum este în prezent situația României.

De fapt, deviația deficitului bugetar față de obiectiv pare să se permanentizeze, în cazul nostru, situație de natură să atragă riscuri și vulnerabilități suplimentare, cum ar fi creșterea dobînzilor, precum și creșterea datoriei publice în următorii ani, evident, cu efecte negative în perspectivă asupra nivelului de trai. Mărimea deficitului, de 2,76% din PIB, arată că ajustarea față de anul 2018 este practic inexistentă.

Aceasta contravine recomandării Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2018, conform procedurii de deviație semnificativă a deficitului bugetar, recomandare ce prevede o ajustare structurală de 1% din PIB în 2019. În schimb, bugetul actual, prin legea plafoanelor, prevede ajustări structurale abia din 2021, ceea ce arată că Guvernul, aflat în pană de soluții, își tot amînă angajamentele asumate. În altă ordine de idei, rolul conferit de Constituție Președintelui României este și acela de a veghea la buna funcționare a autorităților publice. Forma actuală a bugetului nu convinge cu privire la îndeplinirea acestei cerințe în ceea ce privește exercițiul bugetar curent, și ridică întrebări și în privința anilor următori.

Așadar, luînd în considerare argumentele detaliate în cererea de reexaminare, considerăm că Parlamentul are datoria de a oferi României un buget credibil, construit pe baze solide, bine fundamentat, care să nu împovăreze viitorul economic al românilor, ci să ofere garanții de stabilitate, predictibilitate și prosperitate pentru toți românii, și în anii care vor urma”. (va urma) Cotidianul.ro

(urmare din pag. 1) Altfel nu îmi explic cum de a reușit ca, într-un timp atît de scurt, să emită cele mai incredibile prostii posibile, probabil o extensie a idelurilor lui Cioloș și ale tuturor celor care formează acest PLUS, despre care știm că nici nu s-a născut bine și a ajuns deja sus, în fruntea sondajelor, călare pe PNL chiar.

Din fericire, aberațiile OB-ului au fost sancționate de cîțiva membri de partid, dar, din nefericire, chiar și după o asemenea cretinitate de declarație, PLUS ăsta tot mai există, evident, alături de alți progresiști, și ăia cu multe semne de întrebare după ei, dar oricum, toți cu eticheta Serviciilor Secrete adînc încastrată atît pe umeri, cît și în mentalitate. În ceea ce o privește pe OB, credem că nu a demisionat încă din funcția respectivă, așa cum nimeni nu i-a cerut demisia. Faptul că fostul ministru al Justiției, Raluca Prună, a părăsit PLUS și nu i-a cerut ăleia să dispară din peisaj, dovedește că femeia respectivă are sînge în instalație, nu glumă.

Pînă una, alta, sper ca ea, Oana Bogdan, să ne arate din plin că dînsa chiar crede în ceea ce a declarat, așa că așteptăm să renunțe la tot ce are, să renunțe la familie, dacă are, și să devină prima persoană care pășește în viitor fără nimic, dar avînd, totuși, totul. * Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

RM

15

Vineri, 22 martie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Un procuror din dosarul lui Sebastian Ghiţă cere sesizarea CCR în legătură cu OUG 7 Un procuror de la Parchetul General a solicitat, luni, 18 martie a.c., judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate a unui articol din OUG 7/2019 care modifică legile justiţiei. Solicitarea a fost făcută de procurorul de şedinţă în cadrul procesului în care fostul deputat Sebastian Ghiţă este judecat alături de foşti şefi din poliţie şi parchete din Prahova. Sesizarea se referă la prevederea din OUG 7 care modifică art.88 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, în raport cu art.

131 şi 132 din Constituţie, care reglementează rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, scrie Agerpres.

Una dintre modificările introduse de OUG 7 se referă la exercitarea căilor de atac în dosarele care sînt de competenţa Secţiei de investigare a infracţiunilor din justiţie (SIIJ), inclusiv în cauzele preluate de această secţie de la alte parchete şi care se află pe rolul instanţelor.

Tot acum, avocaţii au solicitat judecătorilor trimiterea unei adrese către SIIJ, pentru ca această structură de parchet să spună dacă îşi menţine apelul în acest dosar, pe motiv că procurorii de la DNA Ploieşti care l-au trimis în judecată pe Ghiţă sînt cercetaţi de Secţia de investigare a magistraţilor. Solicitarea avocaţilor a fost respinsă, urmînd ca cererea procurorului de sesizare a

Primarul Gabriela Firea cere companiei municipale care dorea să cumpere mobilier urban de 23 milioane de euro să anuleze licitația

Primarul general, Gabriela Firea, solicită Companiei Municipale Străzi, Poduri și Pasaje București anularea de urgență a licitației prin care se dorește achiziționarea de bănci, coșuri de gunoi și jardiniere în valoare de pînă la 110 milioane de lei (23 de milioane de euro), anunță Primăria Capitalei într-un comunicat de presă. Totodată, primarul a dispus sancționarea conducerii companiei, precum și efectuarea unor verificări la nivelul acestei societăți. Primarul Gabriela Firea spune că societatea comercială trebuia să aibă ca prioritate achiziția de materii prime necesare executării lucrărilor de infrastructură, nu achiziția de mobilier urban. ,,Reamintim că Societatea Municipală Străzi, Poduri și Pasaje și-a asumat realizarea unor lucrări importante de infrastructură, precum Prelungirea Ghencea, Pasajul Nicolae Grigorescu-Splai Dudescu (etapa a doua), Pasajul Doamna Ghica, dar și Străpungere Avionului-Nisipoasă”, se arată în comunicatul emis de Primăria Capitalei.

Declarațiile primarului Gabriela Firea vin în contextul în care ea este cea care a cerut înființarea acestor societăți pentru a schimba ,,modul în care se face administrație” și a scăpa de firmele private care ,,căpușează bugetul”, garantînd pentru companiile municipale.

Compania Municipală Străzi, Poduri și Pasaje București S.A. a lansat o licitație pentru achiziționarea de mobilier stradal cu o valoare care poate ajunge la peste 110 milioane de lei (23 de milioane de euro). Potrivit anunțului publicat pe platforma de licitații publice SICAP/SEAP, Compania vrea să cumpere bănci, coșuri de gunoi, jardiniere, garduri metalice și grătare metalice de protecție a arborilor, iar ofertele sunt așteptate pînă pe data de 22 aprilie. În noiembrie anul trecut, Curtea de Apel București a stabilit că cele 22 de Companii Municipale înființate de administrația Gabrielei Firea, prin Consiliul General al Municipiului București, au fost înființate fără a se respecta prevederile legii. Ulterior, în motivarea acestei sentințe se arată că aceste societăți ar fi trebuit înființate cu votul a două treimi din numărul consilierilor și nu cu majoritate simplă. În februarie 2019, instanța a respins cererea de revizuire pe această sentință, cerere făcută de Primăria Capitalei, astfel că în prezent se menține decizia din noiembrie anul trecut, respectiv decizia care arată că aceste companii sînt înființate ilegal.

HotNews.ro

CCR să fie dezbătută la următorul termen al procesului, din 10 iunie.

Pe 14 iunie 2018, fostul deputat Sebastian Ghiţă a fost achitat pentru două infracţiuni de dare de mită, cumpărare de influenţă, spălare de bani, şantaj, două infracţiuni de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sînt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii şi conducerea unui vehicul fără permis de conducere.

De asemenea, au fost achitaţi şi ceilalţi inculpaţi din acest dosar - Liviu Tudose, fost procuror general al Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Ploieşti, Viorel Dosaru - fost şef al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova, Constantin Ispas - ofiţer de poliţie, Aurelian Constantin Mihăilă - fost procuror general adjunct al Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Ploieşti. Decizia nu este definitivă, iar DNA a făcut apel.

Conform procurorilor anticorupţie, în perioada iunie 2013 - primăvara anului 2014, în timp ce pe rolul PCA Ploieşti se afla, în curs de urmărire penală, o cauză complexă în care se efectuau cercetări cu privire la săvîrşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală şi spălare de bani, mai multe persoane vizate de anchetă au obţinut informaţii confidenţiale pe diverse căi, printre

Statul furat de stat: 75 de milioane de euro Statul român a fost prejudiciat în 2017 cu 75 de milioane de euro de către instituțiile sale, se arată într-un raport al Curții de Conturi. Cele mai frecvente categorii de abateri și nereguli, care au determinat producerea de prejudicii prin cuantumul estimat al acestora, dar și prin perpetuarea lor de la un an la altul, s-au constatat în 3.834 de cazuri, remarcîndu-se o scădere față de anul 2016, cînd numărul acestora a fost de 5.765 de cazuri.

Cele mai mari prejudicii au fost aduse bugetelor unităților administrativ-teritoriale (52,50% din total), în principal, prin: stabilirea eronată a drepturilor salariale, inclusiv a sporurilor, premiilor și a altor drepturi acordate funcționarilor publici, personalului contractual, persoanelor cu funcții de conducere și personalului care ocupă funcții de demnitate publică; angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor bugetare fără respectarea prevederilor legale; efectuarea de cheltuieli de personal neprevăzute de legislația în vigoare sau fără respectarea concordanței cu politicile și acordurile salariale, cu principiile responsabilității fiscale, regulile fiscale, cu obiectivele și limitele din strategia fiscal bugetară, precum și efectuarea de cheltuieli de personal de la alte titluri de cheltuieli; plăți peste normele, cotele sau baremele legale; efectuarea de plăți pentru lucrări neexecutate; efectuarea de cheltuieli cu bunuri și servicii fără contraprestație: bunuri, lucrări, servicii nerecepționate în cantitatea facturată și plătită; efectuarea de cheltuieli pentru activități care nu au legătură cu scopul, obiectivele și atribuțiile prevăzute în actele normative de înființare; nerespectarea clauzelor contractuale stabilite prin contractul de achiziție publică, referitoare la cantitatea și calitatea bunurilor livrate/lucrărilor executate/serviciilor prestate; cheltuieli supraevaluate sau majorate nejustificat.

Bugetului de stat, care deține 29,79% din totalul prejudiciilor estimate, i-au fost provocate pierderi, în principal, prin: ineficiența utilizării resurselor umane, materiale, financiare alocate unui program/proiect/ activitate sau ineficiența sistemului de control intern și a procedurilor urmate pentru realizarea programului/ proiectului/activității auditate; angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor fără respectarea prevederilor legale; nerespectarea condițiilor legale de acordare a ajutorului social.

Următorul buget la care s-au constatat prejudicii este cel al agenților economici din sectorul public,

beneficiarii acestor date nedestinate publicităţii fiind şi Sebastian Ghiţă.

Informaţiile confidenţiale priveau obiectul cercetărilor, persoanele fizice şi juridice cercetate, măsurile de supraveghere tehnică dispuse, măsurile preventive ce urmau a fi luate, numele procurorului de caz şi ale ofiţerilor de poliţie delegaţi să efectueze urmărirea penală. ,,Concret, folosindu-se de influenţa pe care o avea şi pe care o exercita efectiv pentru menţinerea şi promovarea în funcţii publice a anumitor persoane, Sebastian Ghiţă i-a capacitat pe inculpaţii Tudose şi Dosaru să îi furnizeze informaţii confidenţiale din dosarul aflat în curs de urmărire penală pe rolul PCA Ploieşti. Faptele respective au fost comise în contextul în care, pe de o parte, deputatul Ghiţă avea interesul să protejeze două persoane implicate în activitatea infracţională ce făcea obiectul anchetei, iar, pe de altă parte, avea personal interese de natură financiară la mai mulţi agenţi economici supuşi anchetei”, susţineau procurorii.

Anchetatorii au reţinut că, în schimbul acestor informaţii, Sebastian Ghiţă i-a promis, pe de o parte, lui Viorel Dosaru că îl va sprijini să îşi menţină poziţia, dar şi să obţină alte funcţii de conducere. Pe de altă parte, i-a acordat procurorului Liviu Tudose sprijin în vederea obţinerii unor funcţii de conducere sau execuţie în cadrul unor instituţii publice centrale.

Fostul deputat Sebastian Ghiţă se află în Serbia. El a fugit din ţară în decembrie 2016 şi are pe rolul instanţelor şi parchetelor din România mai multe dosare penale.

Digi24.ro cu capital de stat sau al UAT-urilor (13,66%), prejudicii produse, în principal, prin efectuarea de cheltuieli pentru activități care nu au legătură cu scopul, obiectivele și atribuțiile prevăzute în actele normative de înființare, efectuarea de plăți pentru lucrări neexecutate, supraevaluarea nejustificată a unor cheltuieli. În ceea ce privește sesizarea organelor de urmărire penală pentru prejudiciile identificate și consemnate în actele de audit, Curtea de Conturi a formulat 34 de sesizări la propunerea departamentelor și camerelor de conturi, respectiv 15 sesizări în baza art. 64 (pentru nedispunerea și neurmărirea măsurilor dispuse) din Legea nr. 94/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și 19 sesizări formulate în temeiul art. 33 alin. (4) (pentru existența unor indicii de săvîrșire a unor fapte de natură penală) din Legea nr. 94/1992. În anul 2018 au fost comunicate 133 de soluții ca urmare a sesizărilor formulate în perioada anterioară, respectiv 2010-2018, emise de organele de urmărire penală și pronunțate de instanțele penale.

Dintre acestea, 127 au fost soluții de clasare, iar în șase situații au fost formulate rechizitorii (două cazuri), pronunțate hotărîri de condamnare a inculpaților (două cazuri), emis un acord de recunoaștere a vinovăției, iar într-un caz s-au aplicat amenzi administrative. Au fost formulate sesizări către organele de urmărire penală pentru următoarele fapte: nedepunerea numerarului încasat din impozite și taxe locale la casieria unității administrativ-teritoriale, încasarea de venituri fără ca acestea să fie înregistrate și fără a fi depusă contravaloarea chitanțelor emise conform Registrului de casă, decontarea cheltuielilor materiale fără a avea la bază documente care să confirme că bunurile au fost recepționate și înregistrate în contabilitate, decontări prin Registrul de casă ale unor cheltuieli fictive, plata unor lucrări neexecutate.

Dintre cele 34 de sesizări formulate în cursul anului 2018, o singură cauză a fost soluționată primind soluție de clasare, restul de 33 de cauze fiind în curs de cercetare la organele judiciare. În anul 2018, Autoritatea de Audit a sesizat Departamentul pentru Lupta Antifraudă – DLAF în vederea continuării investigațiilor pentru un număr de trei cazuri, în care au fost detectate indicii de fraudă la un proiect finanțat prin Programul Operațional Infrastructură Mare au fost constatate suspiciuni de fraudă privind înființarea unei ferme de subzistență, finanțat prin FEADR, s-au constatat indicii privind utilizarea de documente justificative false.

Cosmin Pam Matei

16

Vineri, 22 martie 2019

Poveºti

adevãrate

Balada groparilor sau rutina morții (1) În copilărie, s-a întîmplat ca cimitirul să fie locul unde-mi petreceam mult timp. Simţeam că acest spaţiu era unul de limită, că era ceva interzis şi necunoscut.

Doi dintre vecinii mei erau gropari. Am asistat de cîteva ori la săpatul gropilor, la discuţiile pe care le aveau şi la glumele pe care le făceau. Mi-au fost şi îmi sînt simpatici pentru că sînt speciali – o combinaţie de morbid, sarcasm, cinism, bunătate şi sufletism. Una dintre fantomele vii din cimitirul ,,Doina” este doamna Eleonora. Ea şi-a rezervat şi îşi pregăteşte locul de veci de zece ani, chiar dacă e sănătoasă şi are doar 62 de ani.

Pregătirea pentru ceasul morţii a devenit obsesia ei, aşa cum fusese, în copilăria mea, şi a străbunicii. Un alt fenomen care m-a conectat indirect cu cimitirul a fost preocuparea străbunicei mele faţă de zilele negre. Ea se pregătea pentru ele de cînd mi-o amintesc. Avea, cred, 60 de ani cînd a început să-şi pregătească sistematic aranjamentele. Mergeam de multe ori cu ea să cumpăram daruri, pomeni şi tot felul de rechizite care aveau să-i fie de folos cînd va veni ceasul – care a venit peste 22 de ani de la acea vîrstă. Îmi vorbea şi se sfătuia cu mine despre ce lucruri şi cui le va lăsa în testament. Prin acest articol încerc să descriu, aşa cum văd, înţeleg şi descopăr eu această lume şi acest spaţiu sacru şi profan totodată, care are un loc important în viaţa noastră. Tind să împac frica morţii cu realitatea şi parcursul vieţii, iar groparii sînt pentru mine acei lectori versaţi şi terapeuţi de şoc.

Groparii de la cimitirul ,,Sfînta Paraschiva” - numit de toţi ,,Sfînta Vineri” - din Suceava transformă lucrurile morbide în umor. De exemplu, la săpatul unui mormînt, unul dintre protagoniştii reportajului spune că a pregătit ,,garsoniera” pentru pacient. Lucrează peste 10 ore pe zi, fie că e iarnă şi pămîntul e îngheţat, fie că e vară şi mor de cald. Nu sînt superstiţioşi, ei ştiu prea bine că ,,de oamenii morţi nu trebuie să-ţi fie frică”, cum spune un gropar. Altuia îi place cimitirul tocmai pentru că e un loc liniştit, în mare parte, iar el se teme doar de Dumnezeu. ,,Pentru cei bătrîni, n-avem de ce plînge” e simptomul unui cinism care apare după ce ai săpat prea multe morminte şi, pînă la urmă, groparii se mai lasă impresionaţi doar de înmormîntările celor tineri. ,,Balada groparilor” nu e neapărat uşor de urmărit, dar totuşi am încercat să nu includ ,,peisaje” cu adevărat macabre. Printre altele, un gropar se întreabă, la cît a săpat la viaţa lui, cît de adînc ar fi un tunel şi unde ar ajunge, dacă ar avea volumul tuturor tonelor de pămînt dizlocuite de el. Un personaj fascinant, dar care dă naştere la speculaţii, este un fel de fantomă vie, doamna Vasilica, în vîrstă de 72 de ani. Aceasta bîntuie tot timpul prin cimitirul ,,Adormirea Maicii Domnului”, vizitînd mormîntul părinţilor ei, însă nu mai e tînără de ceva ani, aşa că se pregăteşte şi ea de călătoria spre lumea de dincolo. Am surprins-o pozînd pentru o gravură de pe piatra ei de mormînt, iar într-o ipostază ulterioară îşi spală propria piatră, terminată, într-un moment aproape sinistru. Doamna Vasilica îşi pregăteşte mormîntul de 10 ani, deşi e sănătoasă tun. Singurii locuitori vii ai unui cimitir sînt groparii. Ei sapă şi îngroapă, imuni

RM

la bocete şi lacrimi. Majoritatea groparilor sînt din acelaşi sat. O bună parte dintre ei sînt rude, iar cîţiva au moştenit meseria de la tată sau unchi. La cimitirul ,,Sfînta Vineri” lucrează cinci gropari: Constantin, Gheorghe, Ghiță, Nicolae, Petru – care muncesc 7 zile din șapte.

Săptămînal au loc în medie 2-3 înmormîntări. Dimineaţa la ora 8.00, groparul-şef vine cu lista şi împarte munca celorlalţi gropari. Fiecare dintre ei îşi ascute bine hîrleţul şi pleacă în sectorul indicat. Ei cunosc specificul fiecărui sector: calitatea pămîntului, aglomeraţia de morminte sau „prestigiul sectorului”. Gîndurile şi discuţiile lor nu ţin de metafizică: supravieţuiesc glumind sarcastic şi cinic. În Cimitirul ,,Sfinții Voievozi - Grădini” din Fălticeni l-am întîlnit pe Marcel. Are 44 de ani şi lucrează ca gropar. Înainte, a ocupat o funcţie de conducere la o societate fălticeneană. A avut parte de un mare necaz şi aşa a ajuns să practice această meserie. „Viaţa mi-a adus nişte neplăceri.

Ajunsesem să fiu privit ca un paria, să fiu marginalizat, dar Dumnezeu m-a ajutat să-mi găsesc un loc de muncă în cimitir. Aveam de crescut doi copii şi trebuia să-mi găsesc un loc de muncă. Poate că nu este o meserie cu care să mă mîndresc, dar este o muncă cinstită.”, afirmă Marcel.

Iniţial a avut o oarecare repulsie faţă de această meserie.

La început, noaptea avea coşmaruri dar după cîtva timp s-a obişnuit. „Am învăţat să găsesc satisfacţie chiar şi acolo unde mulţi spun că e urît. La început visam cadavre şi morminte. Mi-a fost ruşine de ceea ce fac. De exemplu, la puţin timp după ce m-am angajat în cimitir m-am întîlnit cu o fostă secretară de a mea. Îi murise bunica. Mi-am călcat pe inimă şi am abordat-o. M-a întrebat mirată: «Marcele, ce faci aici?» În acel moment, mi-a venit să sar în groapă înaintea mortului”, spune interlocutorul nostru. Meseria de gropar implică foarte multă muncă fizică. Indiferent de vreme, trebuie să fii la serviciu. Mai ales cînd sînt cerinţe. „Plouă, ninge, soare, frig, nu contează. Noi trebuie să fim aici să ne facem treaba. Nu poţi să amîni şi să spui că o să sapi mîine groapa. Omul vine cu mortul şi unde-l bagă?

Nu există aşa ceva. Trebuie să săpăm gropile indiferent de condiţii. Chiar şi acum, vedeţi că este numai noroi printre morminte. Ne murdărim, dar trebuie să înfingem lopata în pămînt. E mai greu ca la turnătorie în combinat.

Dacă nu ai putere, nu poţi face faţă”, mai spune groparul.

Sînt zece gropari în Cimitirul ,,Pacea” care muncesc de dimineaţă pînă seara. Salariul lor nu este deloc unul de invidiat. „Primesc în jur de 1.500 de lei, în care este inclus şi un spor pentru muncă în condiţii grele. Salariul este de mizerie, dar mă simt liber aici. În plus, dacă nu curge pică, trebuie să recunosc. Nu e nici rău, nu e nici bine. De cînd lucrez aici, m-am apropiat de Dumnezeu”, spune Costel. „Acum s-a dat spre folosinţă o nouă latură a cimitirului. S-a extins. În partea asta nouă se sapă

uşor. Mai mult de patru ore nu ne trebuie. Dar în partea cealaltă, în dreptul porţii principale e greu tare. E ciment acolo. Am intrat odată cu excavatorul. Vă daţi seama cît de greu se sapă acolo dacă am rupt dinţii excavatorului”, adaugă Costeluș. Cu tristeţe în ochi, Nea’ Nelu, groparul, ne spune că are o fată înmormîntată în cimitirul ,,Pacea”. „Vin mereu la mormîntul fetei mele. Acum ar fi trebuit să aibă aproximativ 20 de ani. Aprind o lumînare şi mă rog pentru ea. Lucrînd aici, te apropii de cele sfinte şi începi să conştientizezi ce înseamnă viaţa asta şi ce rămîne în urma noastră după moarte. Mai ales dacă îi mai pasă cuiva de noi. E trist”, declară săpătorul de morminte.

Un colţ din cimitir este alocat morţilor care nu există.

Singurele persoane cărora le pasă de aceşti oameni sînt groparii cimitirului, care mai cumpără o haină să îmbrace morţii şi un coș cu fructe pentru pomană. ,,Îi aduc aici într-un sicriu, dezbrăcaţi. Goi puşcă! Fără absolut nimic pe ei. Noi îi luăm şi-i îngropăm acolo în colţ. Altceva ce să facem cu ei? Nu se interesează nimeni. E păcat mare. Preot? Nici nu poate fi vorba.

Fără slujbă, fără nimic. Îi băgăm în pămînt şi gata”, încheie groparul. Pe la 11.30, Constantin, groparul-sef de la ,,Cimitirul Ionei”, din Cîmpulung Moldovenesc si-a pus sapa lîngă ușă si i-a strigat pe ceilalți la masă. În „biroul“ lor de lîngă atelierul de cruci, între cazmale, lopeți, tîrnăcoape si funii – uneltele meseriei -, cei patru bărbați s-au strîns înfometați în jurul unui ziar plin de grăsime de la salamul fript. Cu mîinile bătătorite, frunțile înnegrite si cizmele de cauciuc cu noroiul uscat pînă la buză s-au așezat la masă. Terminaseră groapa, aveau timp: mortul avea să vină cam într-o oră, era abia la biserică.

Prima groapă a săpat-o la 15 ani, în satul natal.

Mortul era un neam din rudărie. Nu s-a găsit un gropar pe aproape, așa că Ghiță a pus mîna pe-o sapă și a pregătit locul. Nu știa mare lucru atunci, era tînăr și nu apucase să vadă o înhumare. A făcut groapa din ochi: s-a uitat la tron cît era de lung și de lat și, după el, a început să sape.

De adîncă, a făcut-o cît să nu-l scoată pe mort ploaia și vremea de sub cruce. „A ieșit bine“, a spus Constantin după 40 de ani de cînd a băgat primul om în pămînt. „Nu de profesionist, dar, oricum, m-am descurcat. Mi-a luat, însă, cîteva ore bune, pentru că nu știam nici cum și nici cu ce să sap. De meserie m-am apucat serios după armată, pe la 19 ani. Angajat cu acte, cu tot ce trebuie, deh, să cîștig o pîine cinstit“, a adăugat groparul. Acum, după o ,,carieră” în cîmpul muncii și sute de înhumări trecute prin mîini, Constantin face gropa ca la carte: cu măsurători exacte, cu unelte potrivite pămîntului ori condițiilor meteorologice. „Însemnez locul: 2,20 m lungime, 90 cm lățime și 1,50 m adîncime. Dacă pămîntul e moale – așa, ca acum, după ploaie, dau cu cazmaua.

De e mai tare – cum e iarna, la îngheț, nu se poate decît cu tîrnăcopul. Sap, scot pămîntul, totul cam în două ore. Dup-aia aștept. La sfîrșit, cînd e gata, bat cuiele, îl leg cu funii la două capete și-l las înăuntru. Pămîntul îl arunc cu lopata peste tron“, a explicat Constantin. În 40 de ani, Constantin a făcut sute de gropi, nici nu le mai ține minte numărul. A îngropat și copii, și oameni în puterea vîrstei, și bătrîni. Peste nici unul n-a putut, însă, să arunce cu nepăsare bulgării de pămînt. Om simțitor din fire, a bocit pe fiecare de parcă i-ar fi fost frate ori mamă. „Nu pot să mă abțin. Plîng după ei, de cînd le sap groapa. Iar cînd vine mortu’, cît timp cîntă popa, iar lumea bocește, stau deoparte și îmi înghit lacrimile.

Că-mi pare rău de el, oricine-ar fi, e om și se duce, n-are nici o vină…“, a mărturisit Costel, lăcrimînd din nou, fără să-și amintească, însă, pe a cui moarte o regretă.

Două, trei pe zi, cîteva zeci pe lună, hăurile săpate de mîinile bătătorite ale lui Gheorghiță au umplut cimitirele Sucevei. Acum, la bătrînețe, lucrează într-un cimitir mic al Bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului”, împreună cu soția, Rodica, cea care îl ajută la săpatul gropilor. „În 40 de ani… păi, dacă era, săpam al doilea Canal DunăreMarea Neagră“, a apreciat Petru nenumăratele gropi pe care le-a făcut cazmaua lui. (va urma)

Pagină realizată de LUCIAN DIMITRIU

RM

17

Vineri, 22 martie 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Jurnal de pe Frontul de Est (6) 1 iulie 1941 (2) La ora 13, locotenentul Gronea, comandantul plutonului 1, reuşeşte să treacă înapoi cu plutonul lui şi o grupă de mitraliere pe la nord de satul Șerbeni, folosindu-se în executarea retragerii de un plutitor pe care curentul apei l-a dus la malul rusesc.

Locotenentul Gronea raporteză că la inamic a rămas locotenentul Popa Cezar rănit grav şi un număr de 6 oameni morţi. O echipă din trei brancardieri trece Prutul pentru a aduce pe locotenentul Popa Cezar. În timpul cînd încercau să-l transporte, o mitralieră de la cota 113 deschide focul şi omoară pe locotenentul Popa, 2 bracardieri şi răneşte un soldat, care reuşeşte să treacă Prutul”.

- Pentru a înlesni cooperarea de luptă cu trupele germane, Marele Cartier General ordonă: „1. Fiecare mică unitate română, începînd de la grupa de luptă, va avea cîte un steguleţ tricolor pe care îi vor ridica şi face vizibil către trupele germane care s-ar găsi în apropiere. 2. Prezenţa trupelor române va fi anunţată prin semnale de trompetă: trei scurte unul după altul repetate la interval de cîte un minut. 3. Patrule de legătură care să anunţe trupele germane de prezenţa trupelor române”. În afara rezistenţei opusă de trupele sovietice, unităţile Diviziei 21 infanterie se confruntă şi cu condiţiile atmosferice nefavorabile: „În cursul după-amiezii şi în noptea de 1/2 iulie - consemnează jurnalul de operaţii al marii unităţi - o ploaie torenţială căzută încontinuu a făcut impracticabile drumurile din zonă, aşa că mişcarea unităţilor se face în condiţii extrem de grele”.

- Aviaţia sovietică bombardează din nou Bucureştii, fără rezultate desosebite (o bombă a lovit o magazie din cartierul Tei, iar altele nu au explodat. În alte zone, avioane sovietice, „purtînd cruce neagră şi tricolorul românesc, zburînd jos, au mitraliat muncitori de pe cîmp şi trupe, care, crezînd că sînt aviatori români sau aliaţi, nu au luat măsuri să se adăpostească”.

Unele dintre acestea ajung pînă la Ploieşti.

- Drama evreilor din cele două „trenuri ale morţii” continuă pe traseul Iaşi-Călăraşi, chiar dacă în unele staţii de cale ferată li s-a oferit apă şi alimente.

2 iulie 1941 - Regimentul 13 dorobanţi (jurnal de operaţii): ,,Entuziasmul populaţiei (din Todireşti - n.n.) este de nedescris; se trag clopotele bisericii, iar dangătul lor anunţă din nou pe credincioşi că a reînviat credinţa strămoşească şi că Dumnezeu nu poate ajuta pe cei care au dărîmat Biserica şi înjosit Crucea.

Pe urmele Voievodului nebiruit, izbînda zilei ne-a ajutat să-i facem parastas printr-o luptă demnă de vitejia lui, iar în clopotele basarabene, simţeam ecoul celor de la Putna, trase de sihaştrii ctitoriei sale”.

- După „bătălia aşteptării”, trupele române şi germane trec (cu sau fără pregătire de artilerie) la ofensiva propriu-zisă dincolo de Prut, îndreptîndu-se spre Nistru. În unele locuri, acţiunea de forţare a Prutului s-a făcut mai uşor, în altele cu dificultate.

- La Divizia 14 infanterie lovitura principală este executată de Regimentul 13 dorobanţi: „Batalionul I - consemnează jurnalul de operaţii al unităţii - atinge plaja la ora 3.25,

compania căpitanului Lateş Ioan, cu el în frunte, se suie în bărci şi în cîteva clipe este pe malul opus. Abia acum inamicul observă locul de trecere şi dezlănţuie barajul de foc. Bravii pontonieri germani - care nu treceau - deşi cad mulţi, nu se intimidează şi într-un ritm foarte accelerat trec restul batalionului, lăsînd însă cu durere pe fundul apei pe bravul locotenent Creţulescu Leonard, lovit de o schijă şi răsturnîndu-se din barcă. Batalionul intră în luptă cu inamicul zăpăcit de atîta îndrăzneală şi cu un curaj deosebit distruge rezistenţele de pe mal şi-l împinge spre Bogdăneşti. În acest timp trec şi celelalte batalioane, întrebuinţîndu-se o oră mai puţin decît timpul prevăzut, astfel că la ora 5.30 eram cu toţii pe pămîntul Basarabiei, deja udat cu destul sînge din cel mai curat şi nobil românesc. Lovitura a fost atît de crîncenă şi neaşteptată pentru inamic, încît îşi părăseşte chiar mortierele grele, mitraliere şi muniţii şi fuge în derută.

Un contraatac inamic dinspre Zăgărancea este pus pe goană de mitralierele sublocotenentului de rezervă Adamescu. Din turla bisericii de la Bogdăneşti se trage asupra noastră. Cîteva rafale de mitraliere de ale noastre reduc la tăcere acest cuib inamic. Cad însă răniţi maiorii Ivăneanu şi Goanţă şi căpitanul Cerne Gheorghe; bravii locotenent Condurache Grigore şi sublocotenentul de rezervă Stescu Eugen sînt morţi...

La ora 7 stăpînim cota 113, primul obiectiv al regimentului. Fără oprire şi într-un elan de nedescris plăieşii lui Ștefan se ţin după inamic fără să-i dea posibilitatea de a se reface”.

Urmărirea continuă, pînă în sera zilei, Compania cercetare intrînd în Petreşti, iar Compania 6 în Todireşti.

- În zona Diviziei 35 infanterie, forţarea Prutului se face după-amiaza, prin surprindere, la orele 16.45, în prezenţa generalului Ion Antonescu. Pînă la căderea serii, Regimentul 67 infanterie reuşeşte să treacă două batalioane şi să ocupe, cu pierderi minime, creasta Dealului Coştiuleni.

- Apar şi greşeli de concepţie şi execuţie, ceea ce face ca generalul Cristache Popescu, comandantul Diviziei 21 infanterie, să fie înlocuit de la comanda marii unităţi cu generalul Nicolae Dăscălescu. La Divizia 8 infanterie, artileria nu numai că nu reuşeşte să sprijine batalionul Regimentului 7 vînători care era atacat puternic de către inamic, dar execută trageri şi asupra trupelor proprii. În panica produsă, ostaşii români se retrag în dezordine spre pădurea Călineşti, trecînd rîul Camenca, fiecare cum pot, unii ,,aproape dezbrăcaţi, numai în cămăşi”. Pierderile se ridică la 54 de militari ucişi, 91 de dispăruţi şi 73 de răniţi. * Armata 4 reaminteşte că Ion Antonescu a ordonat ,,să se ia cele mai severe măsuri pentru ca în zona de operaţii ofiţerii şi subofiţerii să păstreze cea mai corectă şi civilizată atitudine faţă de populaţia civilă, chiar dacă este duşmană. Cine va îndrăzni să jefuiescă, să brutalizeze fără niciun motiv sau să-şi apropie diferite bunuri ale populaţiei civile, care trebuie considerate ca bunuri ale statului, vor fi sancţionaţi pe loc”.

- „Tribune de Lausane” recunoaşte justeţea cauzei pentru care a intrat în luptă România: „În vara anului 1940 România a fost silită să cedeze Basarabia şi Bucovina pe care le redobîndise în 1918. Amărăciunea a fost atît de mare cu cît aceste jertfe nu au fost singurele. A sosit ceasul de a recuceri cel puţin o parte din teritoriile pierdute”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

„Telegrama de la Stockholm” din 23 august 1944 (2) Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea „Ucrainei Mari” (2) Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului și nici nu avea cum să influențeze evoluția evenimentelor politico-militare din acele clipe.

O sinteză informativă a Serviciului Special de Informații (S.S.I.) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziția anti-antonesciană datează din 24 ianuarie 1942, cînd, sub înrîurirea Reginei, anglofilă prin educație și relațiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva așa-numitei dominații germane.

Conducerea celor două grupări de opoziție (P.N.Ț. și P.N.L.) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspirația împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.

Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu și dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziției, se vor întoarce entuziasmați de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I și Regina Mamă Elena erau definitiv cîștigați pentru teza opoziției. Regele era formal capul oștirii și complotiștii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziției anti-antonesciene aflată în relații secrete cu Aliații Occidentali.

Regele se gîndea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943 Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înțelegere cu Aliații Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice și că numai o asemenea politică poate menține statul român și monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic („dl. House”), jurnalist la „Allied News Papers” și aflat în drum spre Turcia, desfășurată la Palatul Regal din București, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cîntărit posibilitățile de reușită ale unui puci. Perspectiva ca monarhia și regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condițiile tergiversării încheierii armistițiului și ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roșie, a generat ample discuții în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanții la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliații, dar însăși opinia publică română va putea susține cu drept cuvînt că opoziția democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încît poporul român va fi înclinat în mod natural să-și îndrepte privirea către noi forme de organizare politică și socială.

Dintr-o asemenea perspectivă se poate înțelege graba cu care Regele Mihai I și opoziția condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acțiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forță, iar arestarea Mareșalului figura în planul de acțiune numai ca o soluție de ultimă instanță, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

Regele Mihai I nu a avut nicio implicare în elaborarea și punerea în aplicare a legislației anti-evreiești, precum și a cortegiului de suferințe ce a urmat pentru populația evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor și a atenuării suferințelor acestei populații. Casa Regală a României a fost ținută departe de deciziile politico-militare din statul român. Progresele realizate de trupele angloamericane în Bătălia Franței, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, pînă la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în fața Varșoviei și pe frontul românesc.

Moscova acceptase condițiile de armistițiu ale lui Antonescu Avînd posibilitatea să ocupe mai repede și mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărțire a sferelor de influență, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, și care urma să expire în curînd, iar șansa de a fi reînnoit scădea considerabil. În timp ce Aliații Occidentali începuseră ,,cursa pentru Berlin”, sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinși că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoțească viitoarele acțiuni militare de pe frontul românesc, astfel încît dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj. Aceste evenimente politice și militare, precum și interesele de ordin strategic și politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareșalului Ion Antonescu vizînd un armistițiu politico-militar pe frontul din Moldova. (va urma) Dr. CONSTANTIN CORNEANU

18

Vineri, 22 martie 2019

Cartea cunoaşterii interzise (25) Frumoasa Țară a Gorganelor Într-o zi pe cînd Condla supranumit Ruadh se afla împreună cu tatăl său pe vîrful muntelui Usnech, în Meath, a văzut apropiindu-se o femeie îmbrăcată ciudat pe care a luat-o la întrebări.

– Vin, a spus ea, din Ţara Celor Vii, unde nu există nici moartea nici păcatul, unde tot timpul este sărbătoare, sînt practicate fără greş toate virtuţile. Locuim într-un gorgan mare (sid) de unde numele nostru de Aes side (poporul gorganelor).

Condla era singurul care vedea această apariție, astfel încît tatăl său l-a întrebat cu cine vorbeşte.

– Vorbesc, a spus el, cu o nobilă și amabilă tînără doamnă care nu se teme nici de moarte nici de îmbătrînire.

– Sînt îndrăgostită de Condla cel Roşu, s-a auzit din nou vocea, şi îl invit să mă urmeze pe Cîmpia Deliciilor (Mag Meld) unde locuieşte regele Boadag (Victoriosul); aici el va deveni suveranul nostru perpetuu, ferit de rău şi de durere din clipa cînd va ţine în mînă sceptrul. ,,Vino cu mine, Condla cel Roşu, tu, cel cu spatele plin de aluniţe, cu chip frumos şi obrajii ca văpaia. Dacă mă vei însoţi, nu vei pierde nimic din tinereţea şi din frumuseţea ta, pînă la îngrozitoarea judecată”.

Casa Poporului – adevărata istorie (4) Istoricul zonei în care s-a construit Casa Poporului (4) Cea mai complicată etapă era uscarea pereţilor. În schimb, acope­rişul era simplu de realizat, întrucît foloseau stufăriş din bălţile din apropiere.

Acest mod rapid şi simplu de a ridica o casă fusese adus de la Stambul şi din Orientul Apropiat. În aceste părţi se practică şi după sute de ani construirea unei „case de o noapte”. Legea nu opreşte ridicarea caselor, dacă acestea sînt începute seara şi terminate dimineaţa.

Oamenii au căpătat experienţă şi dealurile de la ieşirea din Ankara, pe dreapta şi pe stînga, aflate mai departe de şosea, oferă priveliştea unor numeroase asemenea locuinţe. Fiecare proprietar al unei asemenea case era mîndru de realizarea lui. Nu avea nevoie de mai mult spaţiu. Acolo dormea, îşi creştea copiii şi gătea. În curte, nefiind apă, nu avea nici iarbă şi nici vreo grădină de zarzavat. De-abia reuşea să-şi cumpere apa pe care o beau el şi familia sa. Nu avea cu cine să se compare din acest punct de vedere, deoarece peste tot era la fel.

De acum, după ce-şi făcuse şi casă şi avea şi copii, duminica sau într-o zi de sărbătoare, pe timpul verii, dacă era liber, îşi scotea familia pe malul unui lac cu apa mai

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (108) Joi, 22 mai 2003 Astăzi am fost la Sfînta Spovedanie. Slavă Domnului că mi-am uşurat sufletul!

Ieri, am simţit că trebuie să merg la Biserica Sf. Silvestru, să mă binecuvînteze preotul Constantin Galeriu. În Biserică, am dat cu ochii de Bărbosul Marian, pe care eu nu mai vreau să-l văd. Însă, am rezistat, şi Sf. Antonie m-a ocrotit. Am primit binecuvîntarea de la părintele Galeriu. Cînd vin la Biserica Icoanei să mă spovedesc, dau cu ochii de... Florin. Şi el venise pentru spovedit. Două fraze am schimbat.

Afară plouă torenţial.

După spovedire, am stat cu Florin pe o bancă în curtea Bisericii, cam 2 ore. Şi, dintr-o dată, s-a ridicat, fără să-şi ia rămas bun şi a plecat. Mi s-a părut ciudat. Doamne, scapă-i sufletul acestui om de apăsarea grea ce-l face să se îndepărteze de normalitate. Nu ştiu ce să cred despre acest suflet suferind pe care îl iubesc şi aş fi în stare să mă jertfesc pentru el ca să-i fie bine. Mă simt bolnavă de dorinţa de a-l face să se simtă ca în trecut, cînd el era tare

RM

Toţi auzeau aceste cuvinte, dar fără a o vedea pe cea care le pronunţa.

La rugămintea lui Cond cet-chathac, druidul său Coran a recurs la magie şi la puternice incantaţii pentru a pune capăt celor întîmplate, astfel încît frumoasa femeie nu s-a mai putut face auzită şi a devenit invizibilă şi pentru Condla, căruia i-a aruncat un măr înainte de a dispărea.

Tînărul prinţ, dispreţuind orice altă mîncare şi orice băutură, nu mînca decît din acest fruct care rămînea intact, dar fusese cuprins de o stare de tristeţe din care nu mai putea ieşi.

La capătul unei luni de suferinţă, aflîndu-se împreună cu tatăl său la Magul Archomin, el a revăzut apariţia care i-a spus: – Pe tine care rămîi alături de cei cu viaţă scurtă, aşteptînd cumplita moarte, Nemuritorii te invită, Condla, să preiei conducerea poporului din Tethra (Ocean), căci te observă zi de zi în adunările din ţara ta, printre dragii tăi camarazi.

Cînd Cond cet-chathac a auzit-o vorbind, l-a chemat pe druid pentru a o face să tacă, dar ea a avut timp să continue: – O, înţeleptule monarh, Marele Ţărm al Drepţilor, cu rasele sale numeroase, ciudate, variate, nu iubeşte deloc druidismul şi nu-i acordă consideraţie; cînd vor domni legile sale, el va desface vrăjile druizilor şi minciunile negrului demon. Cond, surprins că fiul său nu îndrăznea să răspundă nimănui, l-a întrebat de ce cuvintele

necunoscutei făceau o atît de puternică impresie asupra spiritului său.

– Sînt de-a dreptul uluit, a spus Condla; îi iubesc pe ai mei mai mult decît orice, dar durerea mă roade din cauza acestei femei. Şi femeia a vorbit din nou, pentru a-l convinge.

– Frumosule tînăr, pentru a scăpa de tristeţea la care te supun vrăjitorii, trebuie să urci în a mea curach (barcă) de perle şi să plecăm chiar acum dacă vremea ajungem la gorganul lui Boadag. ,,Există o altă lume pe care merită s-o descoperi; cu toate că se află departe şi soarele începe să se culce, putem să ajungem în ea înainte de căderea nopţii. Este ţara care farmecă spiritul oricui mă alege pe mine. În ea nu găseşti alţi locuitori în afară de femei şi de tinere fete”.

Condla nici nu a mai aşteptat ca suava fiinţă să îşi încheie cuvintele şi a sărit în curach-ul de perle care s-a îndepărtat cu iuţeala păsării. Cei de pe mal au stat să-l privească pînă cînd a dispărut în depărtarea ceţoasă.

Nimeni nu l-a mai văzut vreodată pe Condla şi numai zeii ştiu ce s-a întîmplat cu el.

Aceasta este legenda Ţării Tinereţii Eterne a cărei origine se află în basmele indienilor din America de Nord şi din America Centrală, cu privire la miraculoasa fîntînă de la Bimini şi la un rîu din Florida avînd proprietatea de a-i întineri pe cei ce se scăldau în apele sale.

Sfîrșit ROBERT CHARROUX

limpede sau la marginea Dîmboviţei. Aici îşi alegeau un loc la umbra sălciilor, pe iarbă, iar nevasta le pregătea, la foc, o saramură de peşte pe care-1 cumpărau de la negustorii ambulanţi sau pe care şi-l prindeau singuri. În jurul lor mai erau zeci de familii şi tot atîtea focuri.

De la asemenea relaxări pe malul apei nu lipseau grupuri mici formate din cobzari, ţambalagii şi cîte un cîntăreţ de muzică populară, căci alta nu se ştia, nici de interpreţi, nici de petrecăreţi. Toată lumea era fericită. Măcar aici trăiau plăcerea de a simţi iarba verde, crescută pe pămînt umed, deoarece acasă la ei, pe deal, n-aveau fîntîni şi izvoare. În acei ani, tehnica forării pămîntului, chiar şi prin vreo metodă primitivă, nu pătrunsese în Bucureşti şi, cu siguranţă, oamenii nu auziseră de aşa ceva.

Viaţa locuitorilor mahalalelor din Dealul Spirii şi Cotroceni începe să se mai schimbe odată cu interesul mai marilor vremii de atunci pentru această zonă, inclusiv cu cel al slujitorilor Bisericii Ortodoxe. Maica Tatiana Hagi Dina, preocupată de credinţa ei în Dumnezeu, și-a dat seama că locuitorii din această parte a Bucureștilor erau cam lăsați de izbeliște în raportul lor sentimental cu Biserica. Împreună cu alte călugărițe, ce îi erau în ascultare, a strîns bani și a ctitorit, în 1726, o bisericuță, pe care au numit-o Schitul Maicilor. În jurul lăcașului religios s-au mai ridicat multe chilii care, laolaltă, au constituit, în anii ce vor urma, un complex mînăstiresc, aflat la marginea de răsărit a Dealului Spirii. Cîțiva ani mai tîrziu, complexul a fost înconjurat de o sumedenie de

locuințe, adunate într-o nouă mahala. În 1852, Bucureștii numărau 29 de mahalale.

Maica Tatiana Hagi Dina a ținut seama că, în partea de sud a dealului, postelnicul Ghiorma și soția sa, Caplea, ctitoriseră, între 1589 și 1591, un lăcaș, căruia i-au pus numele Mînăstirea Sfîntul Nicolae. Dar și de faptul că materialele folosite în construirea bisericii fuseseră luate din bălțile din apropiere, materiale care, în doar cîțiva ani, s-au degradat. Ca urmare, în 1595, după patru ani de existență, biserica a intrat în reparație capitală.

Constructorii, dar și influențele din toate părțile, fac ca, în locul Mînăstirii Sfîntul Nicolae, să se ridice o altă biserică, numită Mînăstirea Mihai Vodă, despre a cărei frumusețe s-a dus vestea. La fel de faimoase au devenit și chiliile aferente. În anul 1738, complexul mînăstiresc a fost folosit, pentru scurt timp, ca reședință domnească pentru Cons­ tantin Mavrocordat. Apoi, între 1793 și 1796, pentru Alexandru Moruzzi, ultimul locatar domnesc fiind Alexandru Ipsilanti. Această destinație temporară de Curte Domnească era determinată de faptul că Palatul Domnesc de pe Dealul Spirii, cunoscut sub denumirea de ,,Curtea Nouă”, arsese în totalitate. După incendiu, i se mai spunea și ,,Curtea Arsă”. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

şi eu slabă, cînd eu am fost poate mai tare şi el mai slab.

Dar ne-am completat, ne-am ridicat. Cine s-a opus?

Dumnezeu ne-a dat viaţă ca să-L cunoaştem, să-L slăvim, să-L iubim. Rolul nostru nu se termină pe pămînt.

Preotul Arsenie Papacioc, din Constanţa, ne spune că fiecare suflare şi răsuflare este guvernată de Dumnezeu şi nimeni nu e lîngă noi aflat întîmplător. În toate, doar harul Lui Dumnezeu ne ţine. Însă harul vine la om, dacă acesta are smerenie, altfel harul se rătăceşte. Smerenia este acel ceva care nu te consideră că tu eşti ceea ce nu eşti. Orice suspinare e o rugăciune. Inima fiind adîncul absolut din fiinţa noastră, are o lucrare. Ea doreşte şi înfăptuie. Nu mintea, mintea merge pe cărare în înfăptuirea valorilor iubirii, a dreptăţii. Numai faptele noastre bune ne fac plăcuţi, iar invers, neplăcuţi. Prin Sfînta împărtăşanie se varsă în noi toată dumnezeirea, că „Cine mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu este una cu Mine.” Femeia e plină de har, ea naşte pe bărbat. Nu se poate cap fără cap şi inimă fără inimă. Soţii sînt una, un întreg. Omul ar trebui să se cunoască mai bine. Dacă omul se cunoaşte mai bine, îl poate cunoaşte pe şi pe Dumnezeul din el.

N-am cunoaşte albul imaculat, dacă nu am fi cunoscut negru cel înnegrit. E un mare meşteşug să fii om. Iubiţivă unii pe alţii. Iubirea dă putere peste duhurile rele. Dă viaţă, bucurie, tărie, curaj şi toate cele ce ne sînt necesare

pentru a vieţui creştineşte pe pămînt. Importantă nu este nevoinţa, ci trezvia continuă. În pustie şi singurătate, relaţia cu veşnicia, cu Dumnezeu, este alta decît în comunitate. Lumea nu ştie ce înseamnă să vină lupul şi nu numai să te muşte, ci să te mănînce flămînd cum este, iar tu să nu ai sprijin decît Cerul.

Adevăratele daruri sînt speranţele cinstite, sincere.

Ce a vrut să spună Mîntuitorul cînd a zis: „Fii înţelept ca şerpii şi blînd ca porumbeii?” Să ne gîndim şi să învăţăm. Să fim treji mereu şi să păstrăm o măsură a lucrurilor. Dumnezeu să ne ajute!

Doamne, acesta a fost cuvîntul preotului Arsenie Popacioc, de la Constanţa. Cuvîntul care preface întunericul în Lumină, acolo, la Malul Mării...

P.S. Să stai cu părinţii care te consideră inutilă şi te fac să-ţi pierzi încrederea în tine însuţi şi în toate capacităţile tale, pe care ţi le-a dat Dumnezeu, căci fără El, nimic nu sîntem, este strigător la Cer! Nu găsesc în ai mei sprijinul de care am nevoie! Ei nu sînt mulţumiţi de ce fac eu, eu sînt îngrozită de cît de legaţi sînt ei de cele lumeşti. (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

RM

19

Vineri, 22 martie 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (91) Observînd observatorii (2) Vom căuta agenţii de supraveghere terorişti, calculînd locaţiile cele mai potrivite în care s-ar putea situa, după care vom căuta locaţii aflate dincolo de linia ochilor pentru a monitoriza acele zone. Dacă ne transportăm diplomaţii din punctul A în punctul B, vom trimite o echipă de supraveghere în avans la punctul B pentru a studia locaţia.

Vom face acest lucru lucrînd sub acoperire. Ne vom amesteca cu lumea şi ne vom mişca prin mulţime ca şi cum am fi persoane obişnuite. Vom fi mai fantomatici decît fantomele care ne-au urmărit în trecut.

Acesta e un început, însă nu va fi de ajuns. Vom face înregistrări video ale mulţimii prezente la fiecare discurs ţinut de personalităţile politice pe care le protejăm. După fiecare eveniment, vom examina casetele, căutînd feţe familiare, încercînd să identificăm orice persoană care îşi face un obicei din a participa la aceste evenimente.

Vom urmări, de asemenea, orice lucru ieşit din comun.

Memoriile unui celebru criminalist român (58) Cazurile „Nădrag“ (7) Prin verificarea tuturor cazurilor de vătămări grave ale integrităţii corporale, se stabilise că, în ultimii zece ani, Matei săvîrşise cinci infracţiuni. Alt indiciu deosebit de preţios pentru noi: actele fuseseră comise în general fără o justificare, fără un mobil cît de cît plauzibil.

Iată, aşadar, în ce împrejurări, bănuielile au început să graviteze în jurul lui Matei, muncitor necalificat în aceeaşi uzină cu victimele, în vîrstă de 33 de ani. Studii: patru clase primare. Mai suferise o condamnare, pentru furt din avutul obştesc, şi făcea parte dintr-o sectă religioasă; în plus, a ieşit la iveală că mediul în care crescuse şi cercul lui de prieteni exercitaseră o influenţă dăunătoare asupra sa.

Pe măsură ce investigaţiile îşi urmau cursul, se conturau tot mai multe elemente de suspiciune. Întradevăr, prezenţa lui Matei fusese semnalată în compania ultimelor două victime, cu doar cîteva ore înainte de moartea lor. Au fost identificaţi martori care-l văzuseră, în seara cînd se săvîrşiseră crimele, stînd de vorbă cu Petre P. şi cu Luca P., precum şi martori care-l întîlniseră în apropierea locului faptei, la ora cînd Dan trebuia să se întoarcă de la serviciu. Au fost indentificaţi martori faţă de care Matei declarase că Luca ar fi în stare să-i facă

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (10) Stăpînul de la Bagdad începe să amenințe (2) Aceste afirmaţii au ajuns în aceeaşi zi pe biroul lui John Kelly. Sub-secretarul de stat însărcinat cu problemele Orientului-Mijlociu citea şi recitea telegramele pe care le avea in faţa ochilor, stupefiat de violenţa tonului. Omul care, cu aproape două luni în urmă, făcuse declaraţii copleşitoare privitoare la liderul irakian, s-a dus imediat la Dennis Ross, instalat cu cîteva etaje mai sus în clădirea Departamentului de Stat. El era şeful biroului de planificare politică precum şi unul din colaboratorii apropiaţi ai lui James Baker. Kelly era partizanul unei reacţii imediate şi precise, pentru a sublinia refuzul americanilor de a tolera amenințări de acest fel. John Kelly devenea, în afacerea irakiană, un adevărat doctor Jekyll ce se metamorfoza în Mr. Hyde prin modul său de a alterna poziţiile conciliante cu atitudinile dure.

El şi Dennis Ross au lucrat foarte rapid la un prim plan de sancţiuni, apoi s-au îndreptat spre biroul lui James Baker, situat la etajul al şaptelea. Nu au așteptat decît

Dacă observăm că o persoană are un comportament neadecvat, vom trimite descrierea fizică a acestuia echipelor noastre de supraveghere. Dacă persoana apare la un alt eveniment similar, nu doar că ne vom menţine ochii asupra ei, însă vom şi vorbi cu ea. Agenţii se vor amesteca în mulţime, îşi vor croi drum pînă la personajul nostru ciudat şi vor intra în vorbă cu el pentru a determina dacă acesta reprezintă sau nu o ameninţare reală. Va fi vorba doar de o conversaţie normală, nu de o interogare. În acest mod, poate vom fi în măsură să interceptăm indivizi de teapa lui Hinkley sau Gallo înainte ca să intre în acea rază de 4-5 metri din jurul personalităţilor.

Va trebui să ne pregătim pînă în momentul în care vom deveni cu desăvîrşire invizibili. Nici o greşeală. Nu trebuie să ne compromitem acoperirea pentru o anumită poziţie sau pentru acţiune. Vom învăţa cum să-i urmărim pe suspecţi în orice mediu posibil, de la mulţimile mari, pînă la străzile aglomerate şi reţelele de metrou. Vom învăţa care este cea mai bună componenţă a unei echipe de contrasupraveghere, vom stabili numărul optim care ne va oferi o vizibilitate completă. Conştiinţa situațională e lucrul de care avem nevoie. Ea va fi noul nostru cuvînt de ordine, însă nu e suficient. Alături de programul nostru de contrasupraveghere, vom organiza un altul pe care îl numesc Serviciul de Spionaj Protectiv. Atunci

cînd vom avea o personalitate politică sub protecţia noastră, ne vom informa temeinic în privinţa ei. Vom examina fiecare amenințare anterioară la adresa acelei persoane şi vom întocmi o listă de organizaţii sau de indivizi care reprezintă un risc pentru cel supravegheat.

Vom studia modurile operative, vom analiza modalităţile în care acționează aceste grupuri, astfel încît să ne putem dezvolta tactici de contracarare a acţiunilor lor.

Dacă un grup terorist preferă să ucidă ţinte de mare valoare prin intermediul maşinilor-capcană, ne vom asigura să eliberăm strada din faţa hotelului şi punctele de destinaţie ale convoiului. Dacă un nebun a trimis scrisori de ameninţare, îl vom depista şi vom trimite o echipă care să se ocupe de el. Nu ne vom da de gol. Pur şi simplu vom privi. Dacă nebunul face vreo mişcare în direcţia protejatului nostru, îl vom prinde.

Echipei de antiterorism îi plac ideile noi. Membrii ei sînt agresivi, creativi şi entuziaşti în legătură cu noul program pe care îl dezvoltăm. Unii dintre ei devin atît de buni, încît, pe durata exerciţiilor de supraveghere din zona capitalei, învaţă să îi urmărească pe suspecţi schimbîndu-şi hainele pe drum pentru a-şi masca şi mai mult prezenţa. (va urma) FRED BURTON

un rău, ar fi încercat să-l omoare, sau că miliţia l-ar putea forţa pe el, pe Matei, să depună mărturii în acest sens. S-a stabilit că bănuitul făcuse eforturi pentru a urmări mersul anchetei, determinîndu-1 pe fratele său să ia legătura, în acest scop, cu martora Silvia. De asemenea, el încercase să corupă doi martori, pentru a-i folosi în apărarea sa, iar mai tîrziu intenţionase să-şi procure de la felcerul comunei o otravă puternică, întrucît se temea de o eventuală demascare din partea lui Luca, a cărui viaţă, după cum vă amintiţi, fusese salvată. Apreciindu-se în acel moment că exista pericolul unei sinucideri, am hotărărît folosirea unei stratageme: felcerul, instruit, i-a dat lui Matei, în loc de otravă pentru şobolani – cum solicitase acesta – un preparat inofensiv, cu albastru de metilen. La 6 ore după ce a primit pretinsa otravă, bănuitul a fost arestat, găsinduse asupra sa și preparatul, încă nefolosit.

Prin folosirea, cu tact şi în mod progresiv, a tuturor elementelor de vinovăţie rezultate din supravegherea lui, am izbutit să obţinem mărturisiri complete. În urma declaraţiei lui Matei, au fost identificate şi ridicate toate corpurile delicte care-i serviseră ca instrumente la comiterea faptelor sale odioase. Învinuitul însuşi ne-a condus în pădurea situată în spatele casei sale, unde, în scorbura unui copac, au fost găsite o baionetă şi un brici fixat în mîner de lemn, care urmau să slujească la comiterea altor crime. La data arestării sale, avea fixat un cerc de persoane pe care plănuia să le suprime, deoarece aveau concepţii ateiste şi, ca atare, afirma el – „voia Domnului era ca aceştia să moară”! Pe unii dintre ei îi depistase, cînd, în anumite împrejurări, „aduceau injurii Domnului”... Matei M. era un bigot incult. În

ultimul timp, el începuse să manifeste interes pentru anumite cărţi, care-l stimulaseră, după cum afirma el, la comiterea omorurilor, considerînd că pe această cale „aducea jertfe pe altarul credinţei”...

Fanatismul religios al lui Matei a fost confirmat în plus şi de o probă materială: o scrisoare adresată preotului bisericii din comuna Zolţ, în care îl invita pe acesta să înlăture de la candelabre cele opt capete de lei pe care le considera drept idoli. Criminalul a mărturisit că intenţiona să-1 omoare şi pe preot, pentru că ţinea idoli în biserică, însă nu îndrăznise să meargă pînă la capăt, deoarece în cărţile de zodii scria că „poţi înlătura pe un preot, numai dacă eşti capabil să-l înlocuieşti”, iar el n-avea pregătirea necesară.

Bigotismul, întreţinut de starea de incultură a criminalului, pe un fond patologic, i-a stimulat ideea „însărcinării divine” de a omorî cît mai mulţi atei. În timpul anchetei, Matei n-a manifestat nici un fel de regret pentru faptele comise. Dimpotrivă, era indignat de eşuarea planului său, de faptul că nu reuşise să omoare decît trei necredincioşi, în loc de treizeci, pentru a-şi îndeplini „misiunea lui sacră”, Cu toate că mobilul crimelor era bizar, specific bolnavilor psihic şi că învinuitul era un mistic, un fanatic, acesta apăruse la locul de muncă, arătînd a fi în deplinătatea facultăţilor mintale. În faza premergătoare trimiterii sale în judecată, s-a dispus instituirea unei comisii pentru efectuarea expertizei psihiatrico-legale, iar în final s-a realizat reconstituirea. (va urma) DUMITRU CEACANICA

cîteva momente în secretariat, care era o cameră placată în lemn, de o culoare sumbră. Secretarul de Stat le-a ascultat argumentaţia cu atenţie: „Trebuie, i-au spus ei, să trimitem un semnal lipsit de ambiguitate şi să adoptăm cîteva măsuri de constrîngere economică“. Baker, care era - la rîndul său - foarte tulburat de agresivitatea lui Saddam Hussein, a aprobat această sugestie, ca şi propunerile ce i-au fost făcute. În esenţă, acestea erau în număr de trei: refuzul de a acorda credite avantajoase Irakului de „Export-Import Bank“; anularea lui Credit Commodity Program, care reprezenta un ansamblu de mecanisme ce permiteau finanţarea cumpărării de către Bagdad de grîu american; şi, în sfîrşit, adoptarea unor măsuri interzicînd importul de către regimul lui Saddam Hussein a „materialelor cu potenţială utilizare militară“. În timp ce experţii lucrau la finisarea acestui plan, George Bush îşi exprima sentimentele faţă de ameninţările proferate de Saddam Hussein. A făcut-o la bordul Boeingului prezidenţial Air Force One care îl ducea de la Atlanta la Indianopolis. Folosea cuvinte vagi, care reflectau perplexitatea de care era cuprins, indicînd faptul că dosarul irakian nu făcea parte, în mod evident, dintre priorităţile sale. „Cred că aceste declaraţii sînt foarte nepotrivite. Cer Irakului ca, fără întîrziere şi în mod ferm, să nu recurgă la folosirea armelor chimice.

Cred că aceasta nu va ajuta nici Orientului Mijlociu,

nici interesele Irakului în materie de securitate; aş spune chiar că aceasta va produce efectul contrar. Sugerez ca asemenea afirmaţii, privind folosirea armelor chimice şi biologice, să fie date uitării“.

La 9 aprilie, John Kelly şi Dennis Ross s-au reîntîlnit în biroul lui James Baker. Împreună cu ei se afla şi Robert Kimmitt, sub-secretar de Stat pentru probleme politice, care aparţinea, la rîndul său, cercului de colaboratori apropiaţi ai ministrului.

Baker primise girul lui Bush, iar planul de sancţiuni economice a fost aprobat, nu înainte de a mai fi examinat o dată în detaliu. Lui Robert Kimmitt i-a revenit sarcina, deloc uşoară, de a negocia - cu diferite ministere şi agenţii implicate - aplicarea acestui proiect. Totuşi, motivele care au marcat această întîlnire au dispărut rapid iar planul va rămîne literă moartă. Acest eşec era urmarea birocraţiei americane şi a lipsei de consecinţe politice.

Ministerul Comerţului a formulat rezerve imediate privind suspendarea creditelor Export-Import Bank, motivînd că o asemenea măsură ar afecta pe oamenii de afaceri americani. Responsabili ai aceluiaşi minister se opuneau şi suspendării „Credit Commodity Program”, suspendare ce ar fi defavorizat pe producătorii de cereale americani. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 22 martie 2019

RM

Omagiu mamei

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (24)

ne întrece puterile, să lăsăm toate Domnului cu credinţa deplină că vom primi de la El ajutor şi sprijin, „căci El are grijă de noi”.

LUNA FEBRUARIE 21 februarie Dumnezeu are grijă de noi

22 februarie Dacă îţi pare rău de cei nepăsători...

,,Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El ar grijă de voi” (I Petru 5, 7) Apostolul Petru nu spune: „Lăsaţi-I lui Dumnezeu numai grijile voastre mari”, ci „toată grija”. Cel care poate toate e în stare să împlinească şi lucrurile mici, şi pe cele mari. Domnul, Care ne izbăveşte de suferinţele noastre adînci şi de păcatele noastre grele, poartă pentru noi şi orice povară a noastră.

Grijile vieţii, tot repetîndu-se, ne sîcîie şi ne apasă, devenind adeseori nişte adevărate încercări, la fel cum un singur fir de praf, ajungînd în ochi, ne face să suferim şi chiar să ne pierdem vederea pentru o vreme.

Dar viaţa nu este un bloc compact: ea e alcătuită din felurite părţi, fiecare dintre ele cu însemnătatea sa şi cu folosul său în iconomia generală. Viaţa e ca o ţesătură din fire de mai multe feluri: de lînă, de mătase, de aur; pentru trăinicia şi frumuseţea ţesăturii este nevoie de fiecare fir. Cum se destramă unul din ele, echilibrul este stricat și noi avem de suferit.

Fireşte că nici o mamă nu va rămîne nepăsătoare la lacrimile copilului său, care-i împărtăşeşte suferinţa pricinuită de stricarea unei jucării sau neîmplinirea unei dorinţe. Şi Tatăl nostru Ceresc primeşte cu dragoste de la noi povara grijilor ce ne apasă, chiar dacă sînt de mică însemnătate.

Pentru creştin este preţioasă conştiinţa faptului că poate înălţa totul, prin rugăciune, la Cel a cărui îndelungă răbdare e nesecată. Fie că întîlnim vreo piedică în calea vieţii, fie că ne temem pentru ziua de mîine, fie că avem probleme în viaţa familie, fie că munca noastră

Cu picioarele pe pămînt (28) Morala și credința creștină sînt valori naționale Pentru un real echilibru în România, Statul nu trebuie să intre în contradicție cu Biserica. Nu este vorba de contradicție instituțională, ci de una ideologică. Cînd Statul și Biserica nu mai au un scop comun, adică mîntuirea și propășirea neamului, apare conflictul.

Statul, sub presiunea legislației europene, nu mai ține cont de faptul că, deși conducerea este laică, 94% sînt creștini, dintre care 87% ortodocși, crescuți în familii ortodoxe, din părinți și bunici ortodocși, și impun, în numele libertății uni grup de indivizi, o legislație care șterge practic alte drepturi, cum ar fi libertatea de conștiință al unui grup mult mai numeros. O libertate nu trebuie să se clădească pe declinul altei libertăți, care ține direct de liberul arbitru, drept fundamental acordat de Bunul Dumnezeu.

Sper că Statul nu s-a deconectat definitiv de la morala creștină, care este valoare națională, și pentru orice decizie privind libertatea de conștiință, va folosi instrumentul referendumului. Vocea țării are valoare definitorie în acest caz. Ține minte, morala și credința creștină sînt valori naționale, iar atacul asupra acestora reprezintă practic o agresiune care trebuie contracarată.

Statul a fost creat de cetățeni ca să le protejeze interesele lor comune, iar Ortodoxia este un interes comun și național totodată. De aceea, statul suveran se justifică.

După cum bine vezi, ne apropiem tot mai mult de legalizarea căsătoriilor sau parteneriatelor civile între persoanele de același sex. Păcatul este același indiferent cum le-am spune. Adoția de copii în astfel de familii poate avea urmări dezastruase pentru copilul aflat în formare. Acestă legislație vine ca un tăvălug din America și Occident, unde lucrurile stau mult mai grav, iar oamenii se uită cu pasivitate la ceea ce deja consideră

,,Şi am plîns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea” (Apocalipsa 5, 4) Ioan nu plînge pentru sine, ci plînge pentru întreaga lume care se lipseşte de Răscumpărător; el plînge pentru omenire aşa cum Hristos a plîns pentru Ierusalim, nu suferă pentru nevoile materiale ale fraţilor săi, ci anume pentru faptul că nu s-a găsit nici unul vrednic să răspundă la chemarea în­gerului, „să deschidă cartea şi să-i desfacă peceţile”. Această carte a Revelaţiei dumnezeieşti, a iubirii dumnezeieşti, care s-a arătat prin răscumpărarea omenirii, rămîne închisă şi pecetluită pentru oamenii ce trăiesc trupeşte şi numai pentru această lume. Atîta timp cît sînt acoperiţi de păcate nepocăite, necurăţite, ei nu vor şi nu pot nici măcar să arunce o privire în această carte.

Vrăjmaşul o acoperă de ei, îi face orbi şi neputincioşi.

Dar, slavă Domnului, cînd vor ajunge să îşi dea seama de această orbire duhovnicească, Duhul Sfînt le va deschi­de ochii lăuntrici şi i-L va arăta sufletului zdrobit pe Mielul junghiat, Cel fără de prihană, Care, ca un biruitor asupra păcatului şi a morţii, ia cartea în mîna Sa şi o deschide. Su­fletul Îl vede pe Cel ce singur este vrednic, Îi cîntă cîntare nouă de slavă şi primeşte din gura Lui, cuvînt după cuvînt, din acea carte ascunsă pe care păcatul a ţinut-o închisă în faţa sa. Şi Mielul pune, întipăreşte cuvintele sfinte în sufle­tele însetate.

Deplîngi, împreună cu Ioan, numărul mic al celor cărora li s-a deschis vederea lăuntrică? Dacă îţi pare rău să vezi atîţia creştini nepăsători, creştini doar cu numele, cheamă-i la Hristos prin cuvîntul viu şi smerit, prin pilda ta, închinîndu-I Lui toată viaţa Ta. (va urma) normal, ca efect al malaxorului spargerii identității naționale, culturale, de gen și de conștiință.

Iată, în Suedia, de curînd, o inițiativă a unei organizații de tineret, cere legalizarea incestului între frați, dar și necrofilia, indicîndu-se că acestea, pot fi considerate dezgustătoare, dar legea nu te poate împiedica să fii dezgustător. Cu ce elan pleacă acești tineri pe drumul vieții? Ce vor putea povesti la bătrînețe tinerilor după ce îi atinge geniul senectuții? Este acesta un act de mîndrie?

Egiptul, cunoscut pentru rigiditatea sa islamică, a demarat la rîndul său un proiect de legalizare a necrofiliei. Aici, deja nu mai vorbim de exprimare a unei confesiuni religiose, ci de un gen de comportament care se impune deasupra libertății de conștiință, indiferent care ar fi aceasta.

Prin adoptarea unor astfel de pachete de legi, Harul s-ar ridica practic de la nivel de țară, iar fără această platoșă de apărare devenim victime sigure ale celui care urăște mîntuirea oamenilor mai mult decît orice.

Teorema Ortodoxiei - Părinte, Ortodoxia în ansamblul ei este adevărată.

Cum putem demonstra teoria?

- Dacă tot m-ai provocat, haide să încercăm o teorie bazată pe dovezi indubitabile: Axioma este un adevăr general acceptat fără demonstrație deoarece se impune gîndirii ca evident.

- Este Sfînta Lumină un adevăr absolut? Vine de peste 1000 de ani. Este.

- Întoarcerea rîului Iordan este un adevăr absolut?

Este văzut anual de mii de persoane. Este.

- Coborîrea norului peste Muntele Tabor este contestat de cineva? Nu. Este adevărat.

- Restul minunilor ortodoxiei nu le mai înșir. Sînt suficiente cele verificabile.

- În acest caz, dacă putem asocia minunile cu axiomele, adică cu adevăruri evidente, atunci Ortodoxia, ca teoremă, este demonstrată de aceste axiome ca fiind adevărată în tot ansamblul ei. Ei, ce mai ai de zis?

- Nimic părinte, sînt fascinat de demonstrația făcută.

Sfîrșit IONUȚ RITEȘ

Trec zile și nopți stînd de veghe e mama, icoană-n priveghe, În clipe sclipite de rugă, tot mama în lacrimi asudă...

Și dorul se duce-n izvoare, cînd sufletul mamei tresare Sublim luminat de gîndu-i pios, litanii smerite purtate sfios...

Iar chipu-i duios se înalță și Cerul întreg e de față, Să aducă cinstire doar ei, prin imnul sfînt al dragostei...

Privirea-i lucire de stele, din picuri de soare - celeste pastele, În ochii ei văd ochii Precisteiprin candela sfînt-a vieții temei...

Preot Emil Nedelea Cărămizaru

Rugăciune în pădurea de brad Ca să ne-ntîlnim noi doi acum, stelele-au făcut atîta drum, şi-a fost soare-n lume, şi-au fost ploi, cer rotund şi lanuri pentru noi...

Doamne, n-am genunchi să-ţi mulţumesc pentru pomi şi turme cîte cresc, ocrotite-n poala ta albastră, toate pentru bucuria noastră...

Ne-nchinăm de aceea Răsăritului, apei şi pămîntului, truditului... Şi-o să-ţi sărutăm, colo, pe munţi, marginea veşmîntului, să-ţi spunem lauda, şi sub picior să-ţi punem praful nostru, praful de pe frunţi...

Ne-or primi pădurile şi turma ierburilor alergînd aproape de pămînt... Şi zînele din ape ne-or cunoaşte pe nisipuri urma...

Umbre-n asfinţit ne-or face semne. vom striga ecoul să ne-ndemne, şi, luminîndu-i urma, vom cunoaşte locul unde căprioara paște...

Vom cunoaşte scunde-mpărății de ciuperci şi vizuini pustii, de duşmani sau poate de prieteni, ce-şi uitară oasele sub cetini.

După urma ciutei fără vină, ne vom face drum şi-apoi hodină pîn’ la stîncile ce nu-obosesc s-aștepte pasul Domnului, pe primele lor trepte...

MAGDA ISANOS (1916-1944)

250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici

Unul dintre Părinţii Bisericii din vechime a zis că lumea nu poate exista fără Taină, adică fără ca anumite stări, anumite relaţii să fie mai presus de pămîntesc, cereşti, minunate. Şi - continuă el căsătoria, ca unitate a doi oameni în lumea aceasta dezbinată, reprezintă o asemenea Taină: o minune care întrece orice relaţie firească, orice stare firească. (Mitropolitul Antonie al Surojului)

RM

21

Vineri, 22 martie 2019

S , ase,

S mai i rdem!

– Scurte pamflete –

Liviu Dragnea, victima unui atentat terorist Președintele PSD, Liviu Dragnea, a fost internat în spital, cu acute dureri de spate. În urma analizelor amănunțite pe care medicii români le-au făcut șefului PSD, s-a descoperit că acesta a fost victima unui atentat cu pietre la rinichi.

Se pare că atacatorii, probabil proveniți din zona opoziției sau a celor de la #rezist, au reușit să pătrundă în sistemul imunitar al președintelui PSD și să instaleze acolo o bombă cu oxalați, una dintre cele mai dureroase și eficiente bombe urologice.

O echipă a Serviciului Român de Informații, divizia geniști în formă, specializată pe dezamorsări cu ultrasunete și raze laser, a sosit în timp util la spital pentru o intervenție în forță împotriva bombei renale, plasată cu mare abilitate în zona abdominală a lui Liviu Dragnea. Aflat încă pe patul de spital, președintele PSD nu a reușit să declare nimic altceva decît ,,un fleac, m-au ciuruit”.

Conducerea PSD a cerut convocarea imediată a CSAT pentru a demara renumitul ,,ghost protocol”, celebra echipă de intervenție foarte rapidă, ce se activează în astfel de situații. Din păcate însă, fiind weekend,

P I Mo c c h io !

președintele Iohannis nu a fost prezent în Bucureșți, acesta fiind la Sibiu, la o vizionare imobiliară, așa că totul a fost amînat pentru mijlocul acestei săptămîni, dacă, evident, șeful PSD mai este în viață pînă atunci.

Europenii vor avea procuror general american Propunerea Laurei Codruța Kövesi pentru postul de procuror-șef european demonstrează că americanii au reușit să își impună omul acolo unde nici nu visau în urmă cu ceva ani. Profitînd de corupția generalizată de la Bruxelles, dar și de prezența unui alt as în mîneca SUA, respectiv Monica Macovei, Departamentul de Stat, prin agenția lor de lobby, CIA, a reușit cu ușurință să își impună omul într-o zonă nu doar importantă a UE, dar și foarte influentă, mai ales datorită modalităților de convingere ale celor care se opun politicii americane și aliaților lor.

Agentul care a reușit prin mijloace specifice să corupă și să o aducă pe Kövesi în prim plan decizional a transmis prin sistemele secrete de comunicație, interceptate la Radio Erevan, că ,,am ieșit ieftin, cu ceva sticle de whisky și o ciorbă de potroace, Monica Macovei a devenit cel mai acerb agent secret, după cîteva beri și trei sticle de palincă, și astfel, Kövesi nu doar că a trecut de toate comisiile, dar este cert faptul că va cîștiga detașat toate luptele care vor urma”.

Se pare, totuși, că agentul foarte secret al SUA a cam rămas în pană de alcool, motiv pentru care s-a decis

achiziționarea en-gross a majorității sticlelor de palincă din județul Sălaj, dată fiind afinitatea Monicăi pentru palinca de Zalău.

K1 politic între PRU și #rezist

Supărat pe bună dreptate că autoritățile nu iau măsuri împotriva celor de la #rezist, mai ales cînd amenință politicieni pe stradă, Sebastian Ghiță a anunțat că va organiza, cît de curînd, meciuri demonstrative de full contact, între membri Partidului România Unită și reprezentanții #rezist. ,,Membri partidului, niște musculoși patrioți bine antrenați și tatuați cam peste tot cu stema țării, se pregătesc acum pentru primul meci cu cei de la #rezist, avînd ca prim obiectiv îndepărtarea fizică a acestora din spațiul public”, a declarat Sebastian Ghiță direct din sala de antrenament a PRU, loc unde Bogdan Diaconu, primul PRU-ist al țării, a primit un prim botez al bătăilor ce vor urma. În ceea ce privește echipa adversă, #rezistenții, aceștia nu au nevoie de antrenamente, fiind de ceva vreme prinși în focul bătăilor, fie cu jandarmii, fie cu politicienii. ,,Nu vom ceda nimic din ce credem că ne aparține, mai ales că ancheta DIICOT prin care eram acuzați că sîntem finanțați de afară, a fost închisă, așa că, la cîți bani avem, ne permitem să-i batem nu doar pe cei de la PRU, dar și toată Jandarmeria și Poliția”, au declarat reprezentanții #rezist în timp ce își ascuțeau tacticos topoarele, furcile și săbiile ninja.

D.A.

22

Vineri, 22 martie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Limba Română e Patria mea (1) (urmare din pag. 1) Alături de mine, au sosit să vă adreseze salutul formaţiunii noastre politice peste 30 de senatori şi deputaţi ai Partidului România Mare! Tot ce voi spune şi voi face eu aici va fi filmat, înregistrat, studiat, cercetat cu lupa, atît în Ţară, cît şi în centrele oculte de Putere din străinătate, care nu lasă România să respire şi să-şi revină din hipnoză. N-au decît să imprime cît vor, eu nu m-am schimbat, mesajul meu este acelaşi, de 10 ani încoace: naţional şi justiţiar! Fără a jigni sau persecuta pe nimeni, eu vreau binele românilor mei şi mai vreau ca generaţia de aur care a făurit România Mare să nu se răsucească în mormînt, să nu se ruşineze cu noi, epigonii. Eu cred în forţa de simbol a Imnului Naţional „Deşteaptăte, române!”. Aşa că voi suna în trîmbiţele Ierichonului şi voi da deşteptarea pe anul, pe veacul şi pe mileniul acesta! Dacă întîiul regim al lui Ion Iliescu a stat sub semnul crimei din decembrie 1989, al doilea regim al său stă sub semnul fraudei politice din decembrie 2000! Fiindcă în România acestor vremuri sataniste se fură absolut orice, de la monedele de aur ale Sarmizegetusei şi pînă la bustul de bronz al poetului Şt. O. Iosif, unchiul mamei mele, din Cimitirul Bellu! Ţara a ieşit de pe orbita unei evoluţii normale, toate tablele noastre de valori, toate principiile morale în care am fost educaţi au fost răsturnate, cu brutalitate, zi şi noapte populaţia e victima unor agresiuni fără precedent în existenţa României. Ni s-au modificat, cu brutalitate, şi Istoria, şi Geografia.

Aici era o pădure – iată că a dispărut, tăiată de la rădăcină de Mafia UDMR-istă şi strămutată în Ungaria. Aici era un rîu cu apă vie – a dispărut şi el, fiind înlocuit de un şuvoi de lavă otrăvită, care ucide peştii şi bagă oamenii în spitale, iar imaginile de coşmar pe care le vedem tot mai des riscă să ne descalifice ca popor. Aici erau o linie de înaltă tensiune, o cale ferată, o conductă de petrol – nu mai sînt, au fost tăiate bucăţi şi vîndute, la iuţeală, de nişte oameni transformaţi în infractori fiindcă, cei mai mulţi dintre ei, n-au ce mînca, ei şi copiii lor. Degradarea României, pe toate planurile, este atît de cumplită, încît rămîi mut de uimire şi, pur şi simplu, te miri că încă mai avem aer de respirat, că încă mai bate un clopot într-o turlă de biserică şi că ne mai trezim dimineaţa. S-a dezlănţuit prăpădul, la toate nivelurile vieţii sociale, tot mai mulţi poliţişti fură cot la cot cu tîlharii şi atacă băncile, miniştrii cei noi îi acoperă pe miniştrii cei vechi, ca să poată jefui şi ei, în linişte, într-o impresionantă solidaritate a bandiţilor, şi singura Lege care funcţionează e Legea Tăcerii, Omerta Mafiei. Fiecare Jurnal al posturilor de Televiziune nu e altceva decît o fişă clinică a societăţii româneşti, aproape toate reportajele se termină, invariabil, la spital, la morgă sau la cimitir. Iar toată această presiune mediatică are efecte devastatoare asupra oamenilor, care, de fier dacă ar fi, dacă văd seară de seară numai atacuri, numai violuri, numai copii torturaţi, numai acte de violenţă şi sadism, numai omucideri, evident că n-au cum să reziste şi cedează psihic. Aceasta e numai una dintre cauzele depresiilor grave ale cetăţenilor, care au sporit numărul sinucigaşilor.

Am să vă dau un singur exemplu al molimei difuzate prin micile ecrane: serile trecute, pe toate posturile de Televiziune au defilat doi indivizi care au săvîrşit o crimă la Fălticeni, iar unul dintre ei, cu o coafură şi căutătură studiată, de actor de cinema, a relatat cum şi-a împuşcat victima printr-o pernă, pentru amortizarea zgomotului, el aplicînd în viaţă, ba chiar în moarte, ceea ce a văzut în zeci şi zeci de filme violente, din care plouă cu găleata pe toate posturile de Televiziune.

Psihologia socială a stabilit, de mult, că exemplul

rău se ia mai repede ca exemplul bun. Ca reflex de apărare, dar, cu siguranţă, şi ca evadare într-o tinereţe aflată la adăpost, oamenii privesc cu tot mai multă linişte sufletească vechile filme româneşti; chiar şi cele care păreau ridicole la vremea lor au devenit astăzi veritabile bijuterii. Lumea fuge de colo-colo, caută refugii, tînjeşte după o clipă de linişte, pentru a-şi linge rănile. Aşa se îndobitoceşte şi se stăpîneşte mai uşor un popor: prin deşeurile toxice ale unei străinătăţi care şi-a creat, din timp, antidotul la alienarea propriilor comunităţi, dar îşi experimentează armele psihotronice şi biologice pe o Ţară rănită şi vulnerabilă, ca a noastră. Toate putregaiurile, toate dejecţiile, toate fluviile de scîrbă ale unui Occident care le-a făcut pe toate în 1.000 de ani şi acum răbufneşte, sînt preluate de noi ca nişte veritabile culmi ale gîndirii şi experienţei umane. Uitaţi-vă la presiunile infernale care se fac pentru legiferarea homosexualităţii, într-un univers românesc dominat, pînă mai ieri, de valorile creştine, de un spirit ţărănesc sănătos. Numai că cine aprobă sodomia, dă foc la Biblie! Dar ce mai contează o carte, fie ea şi sfîntă, pentru nişte demoni care au bombardat, fără să clipească, biserici, mînăstiri, grădiniţe de copii, şcoli, spitale, în vreme ce „cozile de topor” de la noi aplaudau pe marginea şanţului, strigînd că aceste atrocităţi, nu-i aşa, sînt „legitime şi necesare”?! Fibra biologică a Poporului Român e atacată sistematic, în conformitate cu un plan diabolic. Românii nu mai sînt priviţi ca o Naţiune, ci ca o turmă, care rabdă orice şi oricît. Am crezut şi mai cred în valorile clasice ale civilizaţiei occidentale, pe care o venerez, şi o singură lucrare a lui Mozart sau Beethoven face cît 1.000 de seraiuri şi haremuri ale unui Orient trîndav, el însuşi putred pînă în măduva oaselor – dar, pentru numele lui Dumnezeu, organismele internaţionale nu ne dau lucrări de control despre Renaştere, sau Iluminism, ci despre aberaţiile sexuale, sau lichidarea combinatelor zootehnice, pentru a ne înfometa „prin noi înşine”, cu aerul fariseu că nu mai pot de grija noastră.

Aş putea vorbi zile şi nopţi despre toate aceste nenorociri care ne-au azvîrlit înapoi, în Evul Mediu întunecat, printr-un „tunel al timpului” placat cu gresia de foc a Iadului. Dar la ce bun? Le ştiţi foarte bine şi voi, pentru că le trăiţi, le vedeţi, le auziţi.

Ziua, staţi cu inima cît un purice, de grija copiilor, care pot fi, Doamne fereşte, atacaţi, tîlhăriţi, răpiţi, violaţi, drogaţi, omorîţi. Seara, vă baricadaţi în casă mai rău ca pe vremea năvălirii tătarilor, dar hoţii vă fură păsările şi dobitoacele, ca să nu mai vorbesc de maşini, dacă le aveţi. Românii nu mai trăiesc – ei supravieţuiesc. Ticăloşia a mers pînă acolo încît un cunoscut profesor universitar de la Institutul Teologic din Bucureşti mi-a telefonat miercuri seara şi mi-a relatat cum firma de recuperatori a fostului ministru al Justiţiei, Valeriu Stoica, a lichidat Banca Internaţională a Religiilor, în mod ilegal, fără să ţină seama că acolo îşi aveau banii depuşi aproape toate cele 12.000 de parohii din România, iar acum mafioţii cu robă de avocaţi fură agoniseala bisericilor şi a cimitirelor, fără scrupule, fără teamă că-i bate Dumnezeu. Avocaţi să fure de la gura orfanilor şi a văduvelor, aşa ceva nu s-a mai văzut nici pe vreme de război! Trăim în Ţara lui „cine ţipă mai tare” şi a lui „cine fură mai mult”. Cine ţipă mai tare ne face pe noi extremişti şi ne pune la stîlpul infamiei.

Cine fură mai mult are puterea banului, cumpără conştiinţe, îşi deschide ziare şi posturi de Radio şi de Televiziune, ba chiar corupe, cu bani grei, şi politicieni români – pentru a dezerta de la partidele cinstite, aşa cum s-a întîmplat cu 2 dezertori nenorociţi de la P.R.M., plimbaţi de zgardă pe la toate posturile de Televiziune – dar cumpără şi politicieni străini, pentru a le ţine spatele peste hotare şi a se eterniza la conducere. (va urma)

PARTIDUL ROMÂNIA MARE NU E DE VÎNZARE!

Un ecou la Declarația de presă din numărul trecut al revistei noastre, intitulat „Partidul România Unită compromite naționalismul românesc”, semnat de redactorul-șef al revistei, fiica Tribunului, Lidia Vadim Tudor.

Născut din focul dragostei de Țară Cînd Țara traversa un ev aprins, A strîns cu drag poporul necuprins Ca România noastră să nu piară; Cînd ape tulburi năvăleau, hulpave, Să șteargă ce-am zidit în ani de foc, A adunat românii la un loc Ca Țara să nu aibă pierderi grave; Cînd, la hotare, zăngăneau armate, Aliniate-n fronturi de atac, A apărut ca umbra unui dac Să pună pavăză peste Cetate; Cînd în cultură se ardeau, sinistru, Opere demne de-un statut mai bun, Din greu lupta cu fiece nebun Ce, la Cultură, se voia ministru; Cînd ridicau pretenții cu hotarul Pe care unii îl vroiau schimbat, O voce peste Țară-a răsunat, Să ne-amintească unde e altarul; Cînd unii se credeau trimiși de soartă Ca să dărîme tot ce-am construit, S-a înălțat ca Făt-Frumos din mit Și ne-a deschis spre lume-o nouă poartă; Și cînd se tîrguiau la drumul mare Să vîndă Țara pe un modic preț, Din vechi Istorii s-a-ntrupat, măreț, Să ne salveze – ROMÂNIA MARE! Format din fiii României pure, Avînd în frunte omul cel mai bun Pe care noi l-am botezat Tribun, Acest partid, acuma vor să-l fure Haita de indivizi, în disperare Să se înalțe pe un piedestal Zidit în luptă, ca un ideal Pentru Partidul România Mare; De-a gata vreți s-ajungeți la tribună, Călcînd în nesimțire peste tot, Punînd la cale un mîrșav complot, Legitimați voi Patria Română?

Ai cui urmași vă credeți, în visare?

Fără răspunsuri, iată că tot știm: Nu sînteți voi urmașii lui Vadim, N-aveți nimic comun cu România Mare!

Doar numele cînd îl rostiți, îmi pare Un sacrilegiu greu, de neiertat.

Voi credeți că partidu-i de furat Sau pe tarabă, poate de vînzare?

Conștiința nu se vinde la tarabă Și mai ales Partidul lui Vadim!

Ideea lui și visul – le cinstim, Și-această Țară vede tot, nu-i oarbă!

Jos mîna de pe fibra cea străbună, Lăsați în pace numele sublim Creat de un Tribun, de un Vadim, Cu gîndul doar la Patria Română!

Nu meritați a Patriei chemare, Sînteți prea mici pentru ce vreți, de fapt!

Poporul înțelege și e apt Ca să discearnă dincolo de zare Ce impostori apar de prin ziare!

Degeaba:

Partidul România Mare

Nu e de vînzare!

GEO CIOLCAN

RM

23

Vineri, 22 martie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (13)

36) EMIL D. FAGURE. Publicist. Evreu împă­ mîntenit, pe numele adevărat Honigmann (Honig înseamnă miere de albine, în nemţeşte, prin urmare pseudonimul lui românesc e o adaptare). Născut în 1873, la Iaşi. Termină liceul la Iaşi şi Facultatea de Drept la Bucureşti. În presă intră la vîrsta de 20 de ani, scriind, cu timpul, la „Evenimentul”, „Munca”, „Lumea Nouă”, „Adevărul”, „Dimineaţa” – în general, la presa considerată „de stînga”. A fost director la „Lupta”, gazeta întemeiată de Gh. Panu.

La 4/17 ianuarie 1918 înfiinţează, la Paris, revista săptămînală „La Roumanie”, împreună cu Constantin Mille şi deputaţii Paul Brătăşanu şi Constantin Banu.

Publicaţia îşi încetează apariţia la 11 iunie 1919, după ce se achitase de misiunea de propagandă absolut necesară. Primeşte cetăţenia română în 1905.

Deputat în 1929. Senator în 1933. Moare după 1940.

A fost un om dificil, aidoma multor publicişti evrei, care se simţeau (şi încă se mai simt) datori să facă ordine, să pună la punct etc. Într-un număr al revistei „Ţara Noastră”, condusă de Octavian Goga, aflăm că Fagure e ameninţat chiar cu bătaia, başca faptul că i se refuză dreptul de a avea un pseudonim literar, fiind apelat pe numele de „fată”. Nota, anonimă, se intitulează Visul lui Honigman (sic!) şi sună astfel (nu cred că greşesc dacă îi atribui textul lui Octavian Goga): „Înregistrînd prezenţa la Cluj a d-lui Octavian Goga, dumineca trecută, foaia de scandal «Lupta» scrie că fostul ministru de interne a fost huiduit şi molestat de săteni cînd trecea cu automobilul. Totul e, fireşte, o stupidă invenţie. Honigmannul minte ca un escroc ordinar, cum a minţit totdeauna, probabil din frageda copilărie de la Lemberg, fiindcă n-a existat nici un incident. Realitatea însă e că, preocupat de bătaia pe care desigur are s-o mănînce în curînd, mierosul (de la miere – nota mea, C.V.T.) scrib o visează ca încasată de altul… Cum vedeţi, idiotul se înşală singur, probabil o veche pornire de pe cînd înşela la cîntar în dughiana familiară (sic!) din Galiţia”… Antisemitism? Poate. Dar antiromânismul lui Honigmann, faţă de un Poet Naţional ca Octavian Goga, acela era bun? Agresivitatea lui Honigmann a fost descrisă şi de Stelian Popescu. Scena s-a petrecut în primii ani ai Secolului XX, pe cînd viitorul patron al ziarului „Universul” era judecător şi arestase doi ziarişti evrei, pentru un şantaj dovedit: „Cîteva zile după acest articol a dat buzna la mine în birou un cetăţean cu ţigara în colţul gurii şi pălăria pe cap: – Dumneata eşti Stelian Popescu?

Surprins de această incursiune i-am răspuns: – Da, eu sînt.

– Să faci bine să dai imediat drumul băieţilor de la «Adevărul» căci altfel o să regreţi toată viaţa.

L-am întrebat atunci cine e. Individul mi-a răspuns fudul: – Honigmann.

L-am dat afară şi i-am spus că, dacă mai îndrăzneşte să se prezinte în acest fel, îl voi trimite şi pe el să le ţină companie prietenilor lui”. Şi, totuşi, nu scrie deloc rău acest om: „Cu cît o întîlneşti mai jos, la sufletele umile, ca al lui Vasile Popa, cu atît te înclini mai cucernic vîrtoşeniei româneşti. Emil D. Fagure. 17 Decembrie 1914”.

37) C. ARGETOIANU. Om politic. Trăieşte în perioada 1871–1952. Numele acestei familii boiereşti provine de la satul Argetoaia, din judeţul Mehedinţi, unde strămoşii politicianului sînt atestaţi de pe la 1600. Născut la Craiova, în acelaşi an cu dascălul naţional Nicolae Iorga, el şi-a marcat epoca printr-o personalitate impetuoasă şi „construită” cu grijă la nivelul imaginii. A condus delegaţia română la preliminariile de pace de la Palatul Ştirbey, din Buftea (1918). A trecut prin – dar a şi creat – mai multe formaţiuni politice: membru al Partidului Liberal, fondator al Partidului Poporului (împreună cu Al. Averescu) şi al Partidului Agrar. Primministru în perioada dictaturii carliste, doar trei luni (septembrie-noiembrie 1939) mai precis după asasinarea lui Armand Călinescu, francmason de frunte şi anticomunist visceral. Autor de Memorii,

scrise alert. Aproape toţi politicienii dintre 1900 şi 1950 trec, în viteză, prin dreptul „radarului” acestui om dotat cu un spirit de observaţie remarcabil. Astfel, Petre Carp „era convins că o victorie rusească ar fi însemnat pieirea României şi că numai Germania putea menţine ordinea şi civilizaţia în acest Orient al Europei, bătut de valurile barbariei”. Nemţii s-au purtat oribil cu populaţia

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (57) românească din teritoriul ocupat: „Sub pretext de spionaj, de trădare sau de bolşevism, o sumă de oameni au fost, într-adevăr, împuşcaţi în prima jumătate a anului 1917, cu o samavolnicie şi cu o lipsă de forme legale înspăimîntătoare. (…) Abandonaţi de toţi şi trădaţi de ruşi, nu putem decît să ne supunem soartei şi nemţilor, cel puţin vremelnic”. Însă ruşii au apărut din nou la orizont, de data aceasta înveşmîntaţi în steagul roşu al bolşevismului: „Marii vinovaţi ai acţiunii comuniste au fost ovreii, şi se poate zice că ei singuri au pus la cale tot ce s-a întîmplat în anii 1919, 1920 şi 1921… Aproape fiecare ovreu a fost în acei ani un agent al Moscovei” – scrie Argetoianu în Memoriile sale. Şi continuă, cu o fermitate a convingerilor care îi demonstrează tăria de caracter (pentru care, mai tîrziu, a plătit amarnic, murind în închisoare): „Lupta contra comuniştilor a fost principala mea preocupare la Ministerul de Interne, în anii 1920– 1921. Pericolul roşu luase proporţii îngrijorătoare la începutul anului 1920… De altminteri, în anii 1919, 1920 şi 1921 delimitarea nu era foarte netedă între socialişti şi comunişti. (…) În primele trei luni ale guvernării noastre, agenţii Moscovei încercaseră să saboteze întreprinderile Statului şi să creeze celule sovietice pe unde putuseră”.

Gheorghe Cristescu era, pentru acelaşi portretist de talent, „un farseur fără convingeri, care se servea de curentul comunist ca să ajungă din plăpumar om politic”.

(A se observa „ştampilele” care îi urmăresc, toată viaţa, pe politicienii recrutaţi dintre muncitori, ceea ce nu se întîmplă cu cei proveniţi din intelectuali. Adolf Hitler a rămas „zugravul”, Nicolae Ceauşescu – „cizmarul”, Gheorghe Cristescu – „plăpumarul” ş.a.) Simţind pericolul extinderii „filoxerei” de la Răsărit, ministrul de Interne C. Argetoianu îi arestează pe participanţii la Congresul de constituire a PCR, care votaseră afilierea la Internaţionala a III-a, scenă petrecută în ziua de 12 mai 1921. Cu o mînă îi aresta şi cu altă mînă nota: „Sau supus ca nişte miei! Nici o picătură de sînge nu s-a vărsat! Pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România!”. Din păcate pentru el (şi pentru destinul istoric al României!), comunismul avea să erupă şi cu mai multă violenţă, după un sfert de veac. A nu se confunda, totuşi, comunismul stalinist (1944–1965) cu „dictatura de dezvoltare”, care a făcut şi lucruri bune (1965–1989). În 1946, aflat la Paris, bătrînul politician îi mărturisea unui tînăr, pe nume Şerban Voinea: „Domnule, uite ce este: eu mă duc sub cuvînt (pretext) că vreau să întemeiez un partid, dar realitatea este următoarea – vreau să mor în ţară şi să fiu înmormîntat la mine, la Breasta”. Prin urmare, nu se susţine deducţia lui Mihai Pelin, din lucrarea sa consacrată spionilor, contraspionilor etc.: „A încercat să revină pe scena publică după încheierea războiului şi a făcut imprudenţa să părăsească Elveţia şi să descindă în capcana care devenise, între timp, România. Şi aici a rămas”. Aici a şi vrut să rămînă! N-a fost vorba de nici o capcană, din moment ce visul lui era să moară în ţară. La 6 mai 1950, cînd au dat năvală agenţii teroarei şi l-au arestat, politicianul de 80 de ani a strigat – cu umorul neaoş, care nu l-a părăsit niciodată: „Bă, dar tari mai sînteţi voi, comuniştii ăştia, dacă vă e frică de un moş băşinos ca mine!”. Moare la Sighet, în 1952, fără a-şi împlini visul testamentar. Una dintre problemele ridicate de el, şi în timpul vieţii şi, involuntar, după moarte, a fost generată de tentaţia oamenilor de a-i pronunţa numele greşit, nu Argetoianu – ci Argentoianu, de la metalul preţios; nu se poate spune, însă, că omul ar fi fost un arghirofil (iubitor

de arginţi). În voluminosul „almanah” al lui Vasile Popa, găsim mai întîi doar simpla semnătură şi data: „C. Argetoianu, 29 Dec. 914”. Alături sînt şi alte semnături ale colegilor de partid, abordaţi de călător, pesemne, la Clubul Liberal din Bucureşti. Regăsim intervenţia lui la o distanţă de 5 ani: „România Mare o avem, să dea D-zeu să înfăptuim şi România Nouă.

C. Argetoianu. 30 Ianuarie 1919”. Îndrăgostit, parcă, de prestanţa politicianului cu mustăţi stufoase şi monoclu, ţăranul nostru îl abordează din nou, după numai cîteva luni, şi obţine o vorbă de duh: „Roma are pe Papa! România Mare are pe Popa (Vasile).

Trăiască România Mare şi al ei şi mai mare Vasile.

C. Argetoianu, 9 Sept. 1919”.

38) CONSTANTIN I. C. BRĂTIANU. Iscălitura lui – doar atît, deocamdată – este sub aceea a tizului său, Constantin Argetoianu. Născut pe moşia de la Florica a părintelui său, Ion C. Brătianu, în 1866 – an crucial pentru Istoria României, din multe puncte de vedere, dar îndeosebi pentru că atunci a fost îndepărtat de la putere Al. I. Cuza şi a fost adus în fruntea ţării un prinţ străin, Carol I. („Străinii au adus un străin”, scria Eminescu.) Ambele operaţiuni l-au avut ca protagonist pe Ion C. Brătianu, care avea conspiraţia în sînge, de vreme ce, aflat la Paris, în tinereţe, uneltise să-l răstoarne şi pe Napoleon al III-lea, ghiuleaua complotului atîrnîndu-i de picior multă vreme şi periclitînd relaţiile franco-române. „Firfirică” (aşa cum era poreclit încă din tinereţe, pentru statura sa, ce trimitea cu gîndul la cea mai mică monedă turcească ce circula în Principate) s-a mai potolit odată cu trecerea anilor şi cu venirea unor responsabilităţi de care trebuia să se achite cu cinste. Şi a făcut-o, întărindu-se prin „băi de foi de nuc în cada de lemn” (după cum îşi aminteşte nepotul său, Ion Pillat) şi purtînd în lume un costum de dimie aspră, „hainele mele de oţel”, cu care se lăuda şi pe care le îmbrăca la orice ocazie, veşminte negre, cu care e şi fotografiat, de altfel. Mai tot ce e răzvrătit la tinereţe – şi în artă, şi în politică – devine clasic la bătrîneţe. Dacă are valoare, desigur. Insurgentul de la 1848 face, la 1883, o figură bonomă şi sfătoasă, de prim-ministru aşezat. Lectura scrisorilor lui Ion C. Brătianu către fiul său, Ionel, are un farmec discret, la care se adaugă utilitatea informativă: „Ion Brătianu către fiul său Ionel, la Paris, despre câţiva prieteni politici. Florica, 17 Octombrie st. v. 1883. Iubite Ionel, înainte d’a părăsi astăzi Florica, poci vorbi cu tine cîteva minute. Zici, în scrisoarea din urmă către mine, ca să citească acea epistolă vreuna din surorile tele, căci poate eu nu o voi citi-o. Se vede că ai trăit mult cu surorile tele şi mă-ta (aşa vorbesc ţăranii, aşa vorbea şi tata cu mine, despre stîlpul casei – nota mea, C.V.T.), adică cu sexul frumos, care provoacă la manifestaţiuni. (...) Sâmbătă a fost redeschiderea Camerei, cum însă Camera avea să aleagă comisiuni, am putut pleca la viie cu D. Bibescu, ca bun camarad de vânătoare al fraţilor tei; cu ei şi cu D. Carada, ca mare arhitect – tot faimoasa gheţărie este în causă.

(Deduc că preşedintele Consiliului de Miniştri îl chemase pe părintele Băncii Naţionale, Eugeniu Carada, mai tînăr cu 15 ani decît el, să-i amenajeze un „frigider” natural la moşia din Argeş – nota mea, C.V.T.) Au făcut o vînătoare destul de fructuoasă şi au plecat cu toţi aseară, şi eu plec peste vr’o câteva minute. Trebuie să mă întorc îndată, căci ministerul de finanţe este văduv. D. Lecca şi-a dat demisiunea ca să poată lupta cu «Românul» care-l atacă fără socoteală. Era să scriu Lecca fără Domnul; mi-am adus însă aminte că ieri mi-a căzut sub ochi socoteala lui nenea Ghiţă, care nu lipsise ca, înaintea fiecărui nume cu care avea daravere, să pue calificativul de domn. De o miie de ori te îmbrăţişez cum ştii.

I.C. Brătianu”. Acela era spiritul epocii, oamenii – indiferent de poziţia lor socială – se comportau firesc şi cu o oarecare smerenie, aşa încît astfel de lucruri trebuie repuse în circulaţie, fiindcă avem, cu toţii, multe de învăţat. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

Vineri, 22 martie 2019

RM

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (98) Un Don Juan pus pe căpătuială (2) Femeia cu numărul 106 a dovedit însă că este mult mai pu­ternică. Cînd Giovanni a plecat la drum şi zorii dimineţii următoare s-au ivit, ea a început să se gîndească. Îl întîlnise într-un tîrg de lucruri la mîna a doua, unde el vindea o grămadă de produse care mai de care mai interesante. Intraseră în vorbă.

El fusese atît de înţelegător! Şi la fel de singuratic - puteai să-ţi dai seama cu uşurinţă. În curînd acum şi-ar fi dat singură palme - s-a căsătorit! Doar într-o săptămînă! Probabil că acum repeta figura, nenorocitul! Într-un alt tîrg de vechituri, din alt stat.

Dar îl prinde ea pe nemernic şi are ac de cojocul lui!

Aşadar, numărul 106 s-a suit în maşină şi a condus prin mai multe sate, căutînd prin tîrgurile de obiecte la mîna a doua. Şi a avut parte de răzbunare. L-a descoperit în Florida, în timp ce-i vin­dea propriile ei lucruri, după care a cerut ajutorul autorităţilor.

Vigliotto ar fi trebuit să primească o lovitură binemeritată: 106 capete de acuzare pentru furt şi 106 - pentru bigamie - dar oare a fost ultima sa soţie surprinsă cînd majoritatea celorlalte „muieri slabe de înger” au refuzat să depună plîngere, ba chiar mai mult, l-au vrut pe nemernic înapoi?

Originea acestei istorisiri nu este oferită de sursa din care eu m-am inspirat - nu oferă dată sau localizare, ci doar un singur nume - dar este atît de umană, de nebunească.

Un impostor în armata Kaiserului (1) Spunîndu-se despre el că a petrecut primii 27 de ani din pedeapsa de 57 de închisoare ca un escroc ce nu era în stare să facă nimic cum trebuie, acest cîrpaci - rareori practicîndu-şi meseria - a trecut prin vremuri tulburi, în tinereţe, militarismul prusac marcase forma noii Germanii. Fusese războiul austro-prusac, apoi cel franco-prusac şi acum era

un imperiu cu multe colonii în străinătate. Aici, în Potsdam, în această zi de toamnă a anului 1906, soldaţii în uniforme albastre ai armatei Kaizerului Wilhelm erau peste tot - mărşăluind, salutînd, călărind, mergînd în pas-de-gîscă în cadrul paradelor.

Dar nu şi Wilhelm Voight (1849-1922). Deşi cocoşat şi cu faţa trasă, palidă, îşi găsise aici de lucru ca operator al maşinilor de cusut pantofi, dar această slujbă era tot ce avea. Ultima sa încercare de a părăsi această Germanie în care se dădeau ordine în gura mare la nesfîrşit - furînd un paşaport din biroul unei secţii de poliţie - i-a adus doar o altă şi lungă sentinţă. De-abia ieşise din închisoare - şi care-i era viitorul? Să locuiască în Berlinul de Est împreună cu sora lui căsătorită şi să facă naveta în fiecare zi la Potsdam, ca să muncească pe o nimica toată! Dear fi fost şi el în armată... Dacă... Într-o zi, într-un magazin de îmbrăcăminte la mîna a doua, a observat uniforma căpitanului gardienilor prusaci. Şi aşa i-a venit ideea. Nu avea nimic de pierdut. În seara respectivă, după ce îşi ridică remuneraţia lunară, a păşit în acest magazin şi, la fel de iute şi băţos ca orice ofiţer, a declarat că este căpitan în rezervă şi că trebuie să încerce uniforma din vitrină. Şi patronul magazinului s-a înclinat în faţa rangului său!

Costumul nu i se potrivea, dar Wilhelm se simţea alt om - complet transformat. L-a cumpărat cu jumătate din salariu. Planul său grandios începea să se contureze. A urmărit cum se schimbă garda la palatul Kaizerului, notînd fiecare detaliu, memorînd comenzile. Şi-a testat noul rol de căpitan, Voight participînd, în noua uniformă, la o expoziţie a fabricanţilor de bere. Pe drum, soldaţii ce treceau pe lîngă el îl salutau cu gesturi automate, pe care le întîmpina cu o condescendenţă plictisită. În cadrul expoziţiei a observat cum cîştiga implicit respectul datorită uniformei şi ţinutei sale trufaşe care, spre încîntarea lui, i se potrivea în mod natural. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Fauna Savanei 1

2

3

4

5

6

7

8

9 10 11 12

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 ORIZONTAL: 1) Regele animalelor – Mamifer de culoare neagră asemănător cu boul – Limite de alfabet; 2) Se remarcă printr-o trompă impunătoare – Instrument muzical cu coarde (var. pl.); 3) Inimă de poet! – Biban fără cap și coadă! – Înverșunat; 4) Robust – Terci de mămăligă; 5) Rămas fără glas – Patru la latină – Cap de cămilă!; 6) E un porc – Bună de legat; 7) Cotă medie – Făcut cu gust; 8) Referitor la tehnica zborului - Promis drepților; 9) Astfel – Mamifer cu gîtul cel mai lung; 10) Cîrpit la mijloc! – Un strop – Șir; 11) Animale carnivore asemănătoare cu cîinele – Scut! – Fruct de brad; 12) Ou de pește – Mamifer de culoare gălbuie cu pete mici.

VERTICAL: 1) Animal din familia felidelor, cu pete roșcate – Peste măsură (prefix); 2) Cele de la releu!

– Corp de cămilă! – Gelatină; 3) Uniunea Europeană – Rîu, afluent al Bîrladului – În cerc!; 4) Frați de cruce – Fire de tricotat; 5) Maimuță cu buze proeminente – Comisariat otoman; 6) Nu e bun de armată – Ține de morală; 7) Volt și Tesla – Locuitor antic pe malul Mării Adriatice – Sulf și hidrogen; 8) Marii campioni – Un joc de cărți; 9) Baltă mare – E ceva neclar – A exista; 10) Bară de gimnastică – Femeia satului; 11) Zona care include raiul animalelor din savană – Alean; 12) Cal sălbatic cu corpul vărgat – Sportul puștilor – Nud gol!

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,FEROVIARĂ” 1) OBADA – SLUGA; 2) SINE – ETAN – C; 3) LOCOMOTIVA; 4) TENOR – PITAR; 5) UTILAT – N – GI; 6) TEMATOR – OO; 7) E – ARO – CONAS; 8) LA – ERA – TONI; 9) ATU – IVI – REN; 10) ROTI – ETNA – U; 11) ITALIA - ORAS.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.