Romania Mare, nr. 1473

Vom fi iarãºi ce-am fost ºi mai mult decît atît!

PETRU RAREª

ROMÂNIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR ºi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR

Un A n N ou f ericit!

Tableta de înþelepciune Dupã un conducãtor mare urmeazã, de obicei, unul mai slab.

România are o excepþie fericitã: trei ºefi de stat remarcabili, unul dupã altul – Alexandru Ioan Cuza, Carol I ºi Ferdinand.

CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL

PENTRU ÎMPROSPÃTAREA MEMORIEI

Oare de ce nu ne putem alege anul în care trãim?...

Cianura ungureascã ne otrãveºte fîntînile sufletului de 1.000 de ani (2)

Motto: „Într-o vreme tot mai ticãloasã,/ fãrã þarã nu putem trãi”. CORNELIU VADIM TUDOR Sincer, pentru aceste editorial de final de an mult miaº fi dorit sã pot relua un editorial din anii trecuþi. Nu ºtiu din care an… chiar din oricare! Mi-am dorit mult ca 2018, anul Centenar, sã marcheze o schimbare, nu în privinþa chestiunilor materiale, care nu mai depind de noi, ci una la nivelul conºtiinþei, al respectului, al vocaþiei de a fi român, adicã un om primitor, politicos, educat - ºi patriot, chiar în sensul mîndriei de tot ceea ce e românesc. Da, vai, totul a fost pe dos, exact ca într-un coºmar! Este anul în care ne-am insultat cel mai rãu unii pe ceilalþi, nu doar în funcþie de opþiunea politicã, marea racilã a ,,democraþiei”; nu, ne-am insultat ºi pentru cã unii vor bisericã iar alþii nu, unii cred cã e bine ca familia sã fie aºa cum a lãsat-o Dumnezeu ºi natura, drept pentru care alþii te numesc înapoiat mintal, unii îºi bat joc de trecut, alþii de limbã… adicã am trãit un fel de an al Apocalipsei româneºti. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOª DUMITRIU

Urmãtorul numãr al revistei apare pe piaþã în data de 11 ianuarie 2019.

Momentul cel mai dramatic a fost în august 1940, cînd, cu ajutorul cãpeteniilor fasciste Hitler ºi Mussolini, Ungaria a pus gheara pe Ardealul de Nord-Vest, dezlãnþuind apoi o vînãtoare sãlbaticã împotriva românilor, rãstignind preoþi pe uºile bisericilor, spintecînd cu baioneta burþile unor femei însãrcinate, trecînd prin foc ºi sabie numeroase aºezãri umane. Am sã dau un singur exemplu: epopeea tragicã a Moiseiului, a celor 29 de victime, a celor 29 de vãduve ºi a celor 95 de orfani cu inimile pîrjolite pentru tot restul zilelor de ferocitatea fascismului unguresc. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (26 februarie 2000, Palatul Sporturilor ºi Culturii din Târgu Mureº)

Pastila sãptãmînii

Cîinii rãzboiului Fãrã profit, nici de rãzboi nu-þi mai arde. Aºa vãd acum gestul SUA de a-ºi retrage trupele din Siria. Cei 2.000 de tovarãºi SEAL sau Instructori Militari, sau cum se numesc ei, vor fi retraºi din acest stat mult încercat, distrus într-o proporþie covîrºitoare de cãtre „sirienii liberi“ ºi alte organisme „de bine“ din aceastã lume. Înþeleg cã ori Turcia a pus presiune pe Trump, ori au realizat cã nu se pot scoate mulþi bani de acolo, din petrol sau reconstrucþie, dat fiind cã Rusia va avea partea leului la refacerea Siriei. (continuare în pag. a 17-a) TANO

Poveste de iarnã ªi-mi mai aduc aminte de-un Crãciun la gura sobei proaspãt vãruite se desluºea cum viscolul nebun surpa departe staule de vite

La bariera noastrã de oraº prindeau contur poveºti medievale troianul sãrãciei, uriaº scotea pe hornuri fumuri lungi de jale Sorbeam colinde vechi din gura ta sã nu ne facem legea de ruºine ºi pluguºor, ºi cîntece de stea împletituri pãgîne ºi creºtine ªi nu era ca tine pe pãmînt un alt tezaur viu de bunãtate tu risipeai un duh aºa de sfînt sub bolta casei noastre fermecate Adulmecam sfioºi în preajma ta ca puii rîndunicilor pe ramuri un pom firav de iarnã strãlucea podoabe de argint jucau pe geamuri Aºa te vãd, într-un halou de ger tot drãmuind bucatele puþine bazilica rãsfrîntã-n giuvaer îngenunchind, ca sã te rogi de bine ªi era bine, mamã, ºi trãiai ºi Moº Crãciun la uºã sta sã batã aceastã frescã pogorînd din rai ce n-aº mai da sã o revãd vreodatã...

CORNELIU VADIM TUDOR

L a m u l t, i a n i !

NR. 1473 z ANUL XXIX z VINERI 28 DECEMBRIE 2018 z 24 PAGINI z 4 LEI

Pag. a 2-a – 28 decembrie 2018

S S

RESTITUTIO ÎN INTEGRUM

à ÃP PT Tà ÃM M ÎÎ N NA A P PE E S SC CU UR RT T

Premiul Snobel pentru Andrei ªerban Marele Ninja Ion Raþiu s-a bãtut cu culturiºtii lui Sylvester Stallone O leprã: Alexandru George „România liberã” vede numai catastrofe Gãina lui Cristoiu a fãtat doi pui vii Neulander vrea sã intre în Academia Românã PARTEA A II-A „Ascultaþi, cretinilor/ Tineri ºi bãtrînilor/ Ascultaþi ºi luaþi aminte/ Cum Marina Florea minte!”. Ne-a fãcut figura, cîntãreaþa! Într-o emisiune TV difuzatã vineri searã, minijupista a cãzut ºi ºi-a rupt lista cu foºtii iubiþi, fãcîndu-i reclamã bateristului Ovidiu Lopãþicã: „E o onoare sã lucrez cu o celebritate ca el. Ce sã vã spun? Sã vã spun cã m-a chinuit pînã la douã noaptea ºi cã a fost straºnicã experienþa cu el?!”. Marina, noi ºtim bine la ce te referi, dar nu-þi mai pune poalele în cap, cã dau iama puºcaºii de la Marina americanã ºi matrozii de la Marina sovieticã ºi teor face ãºtia þãndãrele, ca sã nu mai vorbim cã te-a mai pãruit nevasta unui compozitor, dacã aflã ºi nevasta gloriosului Þãndãricã,o sã te fugãreascã pînã la Þãndãrei! Sã rãmînem tot pe uliþa muzicii uºoare. În cadrul aceleiaºi emisiuni TV, am aflat cã melodia „Cînd dansez cu tine”, de ªerban Georgescu, a fost cea mai îndrãgitã ºi a luat chiar un premiu. Pãstrîndu-ne intactã simpatia pentru talentul real al Mãdãlinei Manole, nu putem trece cu vederea un amãnunt: melodia este copiatã dupã refrenul celebrului cîntec francez „Trenul de duminicã”. Revista „Literatorul” condusã de Marin Sorescu acuzã „România literarã” de lipsã de patriotism ºi de iresponsabilitate. Nu direct, ci pe ocolite, comentînd niºte afirmaþii stupefiante ale criticului Alexandru George. Acesta a comis gafa monumentalã de a-i acuza pe Alecsandri, Odobescu, Maiorescu, Delavrancea, Iorga, Sadoveanu, Nichifor Crainic, Rebreanu ºi Blaga de demagogie, schizoidie ºi aberaþii! Totodatã, criticul adãpat la ulciorul cu otravã al „Europei Libere” afirmã cã þãranul român era o... ficþiune ºi cã cele 4 discursuri academice rostite pentru elogierea lui au constituit „momente dintre cele mai lamentabile în istoria intelectualitãþii româneºti”. Mare leprã Alexandru George ãsta, vrea sã iasã din anonimat prin mitocãnie ºi antiromânism, dar nici cu cel care l-a publicat nu-mi e ruºine: Manolescule, schimbã bre numele revistei, nu-i mai zice „România literarã”, fiindcã n-are nimic comun nici cu þara noastrã, nici cu literatura, zi-i mai bine „Monica ºi Virgil Ierunca” ori „Sfarmã Piatrã ºi Porunca”. Un bãieþicã bolnav rãu de nervi, inginer de calculatoare, a ajuns redactor-ºef adjunct la „Adevãrul” ºi declarã tot în „Literatorul” niºte chestii de groazã cu privire la biroul lui de ºef: „E, cred, una dintre cele mai sumbre ºi friguroase încãperi din Casa Scînteii.

Un cavou (...). Toate zidurile de pe acolo sînt radioactive ºi miros a sînge”. Dar cine te sileºte sã stai acolo, Cristian T. Popescule? Du-te, nenicã, la calculatoarele tale, vezi cã au bãgat cartele la aprozarul unde vinde sifoane Marius Tupan, au ºio pisicã în vitrinã, sã nu cumva sã te confunde cu vreo rozãtoare... Mare pãcat cã Ilie Dobre de la Radio n-a avut ocazia sã relateze un gol al echipei Rapid în meciul retur cu Internazionale! Într-o publicaþie obscurã, Sorin Satmari, cu umorul lui exersat în multe bãtãlii, l-a întrebat de unde are atîþia plãmîni pe el, unde s-a antrenat ca sã strige 58 de secunde, Goooolllîîî? Inegalabilul Iliuþã a rãspuns (fireºte, în varianta lui ALCIBIADE): „Dupã cum se ºtie, io am fost un copil persecutat din fragedã adolescenþã. O prezicãtoare de culoare le-a ghicit unora de la Radio, prin anii ‘50, cã se va naºte un copil care va striga Gol mai ceva ca ei, ceea ce le va lua tot caimacul. ªi astfel se face cã alde Ion

Ghiþulescu, Nicolae Soare, Radu Urziceanu, Cristian Þopescu, Aristide Buhoiu ºi faimosul Szeppesy au sosit la noi în sat cu intenþia de a-mi face de petrecanie. Io mã aflam pe imaº, pe partea dreaptã, orientîndu-ne dupã direcþia de atac a oilor, care deja trecuserã de centrul terenului ºi se îndreptau în valuri cãtre pãtulul Gospodãriei Agricole Colective, io dupã ele cu fluierul în gurã ºi tranzistorul de gît, unde se transmitea meciul Rapid-Liverpool, cînd deodatã berbecul se desprinde de turmã, fuge-fuge-fuge cu talanga la picior, mã loveºte cu coarnele drept în cap, dar noroc cã am apucat sã arunc o privire înãuntru, în pãtul nu mai era nici un ºtiulete ºi, cu ultimele puteri, am strigat timp de 4 minute, fãrã sã respir, «Gooooollllîîîî!». Oile au cãpiat ºi s-au aruncat în prãpastie, mãgarul a strigat de trei ori «Cucurigu» ºi l-a pãlit pe Buhoiu la linguricã, iar douã vaci olandeze i-au cerut lui Cristian Þopescu sã le facã rost de niºte þigãri Bastos. Nu vã zic cã a apãrut ºi Mihai Golu, care hãulea peste Jii: «Cine mã strigã?». Astãzi, mã gîndesc cã a fost mai bine cã Rapidul n-a bãgat gol la Bucureºti. Aº fi spart microfoanele printrun urlet sud-american care putea produce avalanºe peste Palatul Cotroceni”. Credeþi-ne, vrem sã trecem la treburi serioase ºi nu putem, þipã Balcanii-n noi. În „România liberã” de joia trecutã, þigancuºa cu perciuni Roxana Iordache face o minunatã paradã de prostie, iar a apucat-o tãcãneala!

Referindu-se la evenimentul petrecut recent la Strasbourg, Madame Scîrlionþ îºi intituleazã înjurãtura „O falsã victorie”: nu-i place nimic, totul îi mutã nasul, ce atîta gãlãgie, adicã un vot nenorocit, dar sã vedeþi, dacã ar fi fost opoziþia la putere!

Finalul e apoteotic: „Regimul Iliescu a expus România la desconsiderare din partea Europei.

România, care pe vremea Regilor noºtri era în general respectatã”. Hai sã-þi moarã bulibaºa, Roxãniþo, ce le mai croncãneºti matale ca la geamparale, care va sã zicã „Regii noºtri”?! Dar ce Regi aþi avutãrã voi, þiganii, înainte?! Voi abia acum îi aveþi pe Tetea King Cioabã ºi pe împãratul Iulicã al Veroleanei. În ceea ce priveºte respectul mondial de care se bucura România pe vremea celor 4 regi de Hohenzollern, asta cam aºa e, am fost nespus de respectaþi: la 1878 ruºii ne-au furat sudul Basarabiei; Congresul de la Berlin din 1879 ne-a dat pe mîna evreimii lacome, ceea ce a stîrnit furia lui Eminescu ºi a întregii opinii publice româneºti; în 1916 ne-au bombardat nemþii, tot din respect, ba chiar ne-au ºi ocupat jumãtate din þarã; în 1919 Ionel I.C. Bratianu a pãrãsit Conferinþa de Pace de la Versailles, trîntind uºile, revoltat de amestecul grosolan al marilor puteri în chestiunea minoritãþilor; sã mai pomenim ºi despre gafa monumentalã, cu transferarea tezaurului în Rusia, de nu l-am mai vãzut nici pînã azi, gafã care a aparþinut Regelui Ferdinand; pe urmã, dezertarea de pe front a junelui Carol, renunþãrile lui succesive la tron, cãsãtoria scandaloasã, aventurile neruºinate, jaful produs de el ºi camarila lui, toate acestea ne-au adus un mare respect în lumea întreagã; respect care s-a concretizat în furturile teritoriale din 1940, precum ºi în bombardamentele anglo-americane din 1943-1944 ºi în cele nemþeºti din august 1944; sã mai pomenim de guvernarea lui Mihai, care a luat decoraþii ba de la Hitler, ba de la Stalin ºi care a predat la cheie o þarã întreagã pe mîna plinã de sînge a Armatei Roºii, dupã care a fugit în Occident?! Iatã numai cîteva

„ROMÂNIA MARE“

dintre motivele pentru care România era „general respectatã” pe vremea Regilor noºtri. Îndepãrtînd igrasia ºi mizeria moralã de pe un asemenea articol, rãmînem cu gustul amar al analfabetismului: uite cum se face presã politicã în România anului 1993.

Uite ce inculþi, ce golani ºi golãnei, ce slugoi plãtiþi din afarã se pronunþã în privinþa istoriei neamului românesc! Cetãþene Paler, pe vremea cînd erai membru al C.C. al P.C.R. ºi deputat în M.A.N. parcã aveai ceva mai mult bun-simþ. În ziarul „Libertatea” cunoscutul umorist Dan Mihãescu þine o rubricã sub genericul „Zîmbind în spatele televizorului”. Dintre întîmplãrile cu haz relatate de acest june-prim fãrã vîrstã, supranumit Big-Foot, reproducem una ceva mai miºtoacã: „Pictorul Pucã (plecat prea devreme dintre noi) mi-a povestit ºi el o întîmplare veselã, cu caracter personal. A ieºit de la restaurantul scriitorilor într-o noapte neagrã, cu o ploaie vrãjmaºã, bine aghezmuit, motiv pentru care imaginile din jur aveau limite confuze. Amintindu-ºi cã trebuie sã dea urgent un telefon, a cãutat cu privirea prin preajmã ºi a vãzut ceva care lui i s-a pãrut cã este telefon public. S-a apropiat, a încercat sã bage o fisã ºi sa pomenit cã-l apostrofeazã un miliþian, zgribulit sub o pelerinã: «Ce faci, don’le, îmi bagi bani în ureche?». O patrulã sositã la þanc l-a amendat pe Pucã ºi el a comentat nemulþumit: «Nici mãcar nu i-a venit tonul»“... Spiritul de turnãtor al lui P.M. Bãcanu dominã cu autoritate „România liberã”. Pe pagina I a numãrului de vineri se scrie cu o plãcere nebunã: ,,A fost încãlcat embargoul! Mii de tone de benzinã ºi motorinã au ajuns în Iugoslavia”.

Bravo, pîrîcioºilor, aþi fost pe fazã, de-acum pot sã vinã ºi bombardamentele americane! Dar, haideþi sã mai facem o radiografie a acestui ziar al marii trãdãri naþionale, finanþat pe faþã de niºte americani care vor distrugerea României. Priviþi cîteva titluri apãrute în numãrul de joi, 30 septembrie, ºi care aratã disperarea cu care Bãcanu, Uncu, Ficeac ºi banda lor de secãturi fãrã nici o meserie vor sã se aleagã praful de România, sã trãim într-un veºnic coºmar.

Primul titlu: „Din cauza sãrãciei, oamenii încep sãºi vîndã organele interne” (e relatat un anunþ apãrut în „presa localã”, nu se ºtie în ce oraº, prin care cineva anunþa cã-ºi va vinde un rinichi, dar nu se ºtie nici cine e omul, fiindcã nu s-a mai prezentat, deci totul era un fîs, sau o glumã proastã). Concluzia trasã însã de „ziarista” Liliana Trocaru e apocalipticã: „Dacã s-a ajuns la vînzarea organelor interne pentru a se putea întreþine o familie, atunci domnul Vãcãroiu ar trebui ori sã-ºi revizuiascã programul, ori sã-ºi dea demisia”. E limpede, fãtuca e lovitã rãu cu leuca, iar stãpînii strãini ai ziarului vor cu orice preþ sã bage panicã în populaþie, sã alimenteze agenþiile internaþionale de presã cu cele mai josnice murdãrii împotriva populaþiei þãrii, care cicã s-ar automãcelãri. Al doilea titlu („Foametea pîndeºte printre nãmeþi”) vine de se leagã imediat cu al treilea titlu („Braºovenii au circ ºi pîine... cu viermi”), pentru ca ambele sã tremure de spaimã în faþa altui titlu, ºi mai nãucitor („Copiii mãnîncã griº cu pãianjeni”). În fine, bombonica pe coliva poporului român e pusã de restul titlurilor: „Febra tifoidã – eradicatã în Europa, cu excepþia României”; „Dupã Terminatorul, Sfîrºitorul ºi Predatorul – Sperietorul”; „Tot mai obosiþi, deprimaþi; nervoºi ºi cu dinþii cariaþi – România are cea mai mare ratã a mortalitãþii din Europa”.

Brrr, bine cã am scãpat cu viaþã! ªi toate aceste nenoriciri se întîlnesc, repetãm, într-un singur numãr de ziar! Cine are interes sã ne prezinte zi de zi ca pe un popor de psihopaþi, care mãnîncã ºobolani ºi pãianjeni, îi cad blocurile în cap, o zi face febrã tifoidã ºi altã zi dã în SIDA, care e mintea aia bolnavã care crede cã, lovind din toate direcþiile în þãriºoara asta, o sã ajungã Opoziþia vreodatã la putere? Oare chiar nu mai e nimic normal, sãnãtos, frumos, omenesc în România? (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 8 octombrie 1993)

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 3-a – 28 decembrie 2018

S M ÎÎ N NA A S ÃÃPPTTÃÃM

P PE E S SC CU UR RT T

Cea mai cruntã boalã Sã nu faci ce face Godinã! Cel mai vechi virus Între promiscuitate ºi bolºevism Vampirul roºu Tãmîie cu marijuana Taxa pe prostie Omul anusului Justiþia paralelã În viitoarele ºedinþe anterioare Dacã þi-e fricã de Vasile Lupu, nu intri în pãdure Dezbinarea e cea mai cruntã boalã a societãþii româneºti. Politicienii atît ºtiu: sã bage bãþul prin gard ºi sã-i întãrîte pe cetãþeni unii împotriva altora. Dupã care ei, ºi de stînga ºi de dreapta, benchetuiesc. În orgiile bugetare fumegã sîngele poporului român. Nici mãcar Centenarul, nici mãcar preluarea preºedenþiei UE nu au adus un minim echilibru emoþional în societatea româneascã. În comportamentul public nu existã o minimã decenþã. O clasã politicã mizerabilã aruncã anatema asupra României. Cei care vor plãti, victimele de serviciu, vor fi cetãþenii de rînd. Dacã n-ar fi tragic, am rîde puþin: bagabonþii din opoziþie se dau de ceasul morþii cã numai ei ar merita sã fie la butoanele puterii în cele ºase luni în care România deþine preºedinþia Consiliului Uniunii Europene. De parcã nu i-ar cunoaºte lumea!

Sînt la fel de corupþi, de imorali, de apatrizi. Pînã cînd întreaga clasã politicã nu va fi internatã la ªcoala de Corecþie a Vieþii, nu va ieºi soarele pe strada noastrã.

Pînã cînd toþi derbedeii ãºtia nu vor fi deparazitaþi cu mãnuºile de box, nu-i nici o speranþã de mai bine.

Societatea româneascã e îmbolnãvitã sistematic de politruci ºi nu sînt semne de însãnãtoºire. Sã nu ziceþi cã nu v-am spus! Lupul moralist Marian Godinã a fost prins de colegii lui, academicienii, cu 113 km pe orã în localitate! Nu, nu era pe jos, ci cu titiul. Vorba aia: sã faci ce zice popa, nu ce face Godinã! Cercetãtorii americani care au studiat ºtiuleþii de porumb descoperiþi într-un sit arheologic al bãºtinaºilor amerindieni, au descoperit un virus vechi de 1.000 de ani. E cel mai vechi virus descoperit vreodatã, cu excepþia virusului Ion Iliescu. În timp ce în Japonia ministrul Transporturilor a demisionat pentru cã toate trenurile la un loc au avut o întîrziere anualã de trei minute, demnitarii români au primit primã de porc drept rãsplatã cã trenurile au întîrzieri ºi de cîte 21 de ore fiecare. La o singurã cursã, cum a fost cazul trenului ce a plecat de la Constanþa ºi a uitat sã mai ajungã la Arad. ªi dacã nu ºtia mecanicul o scurtãturã, se mai tîra ºi acum printre vreascurile cãzute pe calea feratã.... Bãtrîna Cîrpã Kaghebistã a dat de pãmînt cu PSD-ul lui Dragnea în cotidianul francez ,,Le Figaro”. Cel ce se temea în tinereþea-i revoluþionarã de ,,canibalii americani”, care, în 1989, i-au ucis inclusiv pe binefãcãtorii sãi, trãieºte ca un gîndac de bucãtãrie în lumea lui, între promiscuitate ºi bolºevism, aºa cã a negat cã a acordat cuiva vreun interviu. Numai cã francezii l-au dezbrãcat la nudul gol ºi au pus la dispoziþia televiziunilor de manipulare ºi ºtiri false înregistrarea. Ehei, dacã ar fi fost în 1989, ce i-ar mai fi împuºcat pe golanii ãia! Iliescu e odios nu pentru cã ºi-a spus punctul de vedere faþã de PSD, ci pentru cã minte cu neruºinare, aºa cum a fãcut-o toatã viaþa lui de politruc pervers. El nu recunoaºte nici cã dupã ce a venit la putere, în 22 decembrie 1989, a omorît peste o mie de tineri, în ciuda faptului cã ei sînt cît se poate de morþi. Dupã cum se vede, vampirului roºu încã îi este poftã de sînge. La o bisericã din Chieti, orãºel din centrul Italiei, preotul ºi cîþiva enoriaºi au ajuns la spital, drogaþi, dupã ce niºte tineri au înlocuit tãmîia cu marijuana. De ce or fi fãcut asta, cînd se ºtie cã religia este opiumul popoarelor?! Se rãsuceºte Marx în cãrþile de materialism dialectic ºi istoric. Eugen Teodorovici introduce ,,taxa pe lãcomie”. Nu, nu-ºi taxeazã colegii, ci pe cãmãtarii care se ascund în spatele clãdirii pe care scrie ,,Banca de Neajunsuri”. Ei, dacã s-ar introduce taxa pe prostia guvernanþilor, am avea surplus bugetar. ,,Financial Times” l-a desemnat drept personalitatea anului pe George Sörös, întrucît ar fi ,,pãrintele industriei fondurilor speculative” ºi, totodatã, ,,port-drapelul democraþiei liberale ºi a unei societãþi deschise”. Cîþi bani au ajuns de-a lungul timpului, direct ºi, mai ales, indirect, la prestigioasa gazetã, nu ni se mai spune. Aºa cã Georgicã rãmîne cu prestigiosul titlu de ,,omul anusului”... Curtea Supremã a decis suspendarea hotãrîrii de condamnare a Elenei Udrea ºi a altor pungaºi, din motive procedurale (completurile de judecatã nu au fost formate numai din magistraþi traºi la sorþi). Uite, mã, cã statul paralel cu realitatea juridicã existã! ªi noi care credeam cã-i vrãjealã.

Dar, despre justiþia de cumetrie urmeazã sã discutãm

într-o ,,ºedinþã anterioarã”, ca s-o citãm pe superbissima Viorica Docilã. În schimb, nu mai putem amîna discuþia despre Matei Basarab, cã mîine-poimîine luãm preºedinþia UE, ºi habar n-avem ce-i aia stabilitate medievalã... ,,Bãi, mînca-v-aº ochii, ca sã mã exprim pe latineºte, cã urmeazã un capitol cu niºte domnitori mari iubitori de culturã (arzã-i-ar focu’, vorba Oanei Zãvoranu-Mustãcilã), tradiþia falsei noastre istorii zice cã moldovenii ºi muntenii se aveau ca fraþii. Adicã îºi dãdeau în cap din te miri ce, fãceau focuri de tabãrã supermiºto, la care participau pe post de materie primã sate întregi, ºi numeroase alte distracþii la care aduceau ca invitaþi permanenþi profesioniºti în violuri ºi tîlhãrii ºi de alte naþionalitãþi: turci, tãtari, cazaci, maghiari, polonezi... Secolul al XVII-lea are atît de multe episoade de genul ãsta încît se duce de rîpã teoria cã noi, românii, de pe o parte ºi de pe alta a Milcovului, am fi avut vreo fãrîmã de conºtiinþã de neam. Diferenþele erau majore, aproape la fel ca acum. Ce, nu mã credeþi?

Analizaþi comparativ rezultatele de la alegeri, ºi mai vorbim pe urmã. Parcã vã vãd prin irisul privirii cum veniþi sã-mi cereþi iertare, în genunchi, ca niºte cocoºaþi de îndoieli... Dupã domnii scurte ºi destul de neprofesioniste, dedicate jafului aleatoriu ºi îmbogãþirii peste noapte, ajung domni pe o perioada indecent de lungã Matei Basarab (1632-1654), în Þara Româneascã, ºi Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova. Ambii au cotizat la greu la Biroul Electoral Central de la Stambul ca sã-ºi aºeze fundurile pe tronuri, cã, la cît era de infatuat, Vasile Lupu avea douã. Matei era din familia boiereascã a Brâncovenilor, «nemîndru, blînd, credincios, gospodar, nespãimîntat ºi neînfrînt», dupã cum îl ridicã în slãvi, nu fãrã interes, contemporanii lui. «Un viteaz», zic cronicile, care a descoperit secretul fericirii domneºti. Din pãcate, l-a pãstrat pentru el. Tot timpul a cotizat la turci ca sã-ºi pãstreze domnia ºi sã-ºi facã la mustãþi adversarii, obþinînd sugrumarea de cãtre Poartã a ultrabogatului ºi influentului grecoturc Curt Celebi, ori alungarea cu ºuturi în nordul corpului omenesc a pretendentului Bogdan. Baºca, obþinerea unui firman de domnie pe viaþã. În ciuda acestor adevãruri evidente, regele Poloniei îl numea, mai spre final, «generalissimul Orientului», bulgarii îl vedeau ca pe un eliberator, propunîndu-i alungarea turcilor ºi numirea ca þar, iar rezidentul german la Stambul, Rudolf Schmidt, se mira ca prostun tîrg cînd vinde linguri cã turcii îl stimau atît de mult ºi-l considerau un al doilea Mihai Viteazul. Cam multã vrãjealã pentru un domn de þarã care n-a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte ºi care avea o imagine de mare rãzboinic numai pentru cã plãtea o armatã însemnatã de mercenari gata de mari bãtãlii, pe care însã nu le-a dat niciodatã. E adevãrat cã a fost un bun gospodar, nu ca turmentatul de Bãsescu, ºi a pus þara pe picioarele din faþã, dar de aici ºi pînã a-l compara cu puþinele glorii militare e cale lungã, însã, dupã cîte se pare, cultul personalitãþii la români e o chestie mai adîncã decît putem sãpa noi. Uite, nici mãcar cîte biserici a construit, tencuit, vãruit, ori pictat nu ne e prea clar. Paul din Alep, cãlãtor contemporan lui Matei, zice cã 150, iar cronica þãrii menþioneazã doar 20. Cã or fi fost mai multe sau mai puþine, Dumnezeu ºtie precis, cert este cã exagerarea era principala metodã de lucru în prezentarea faptelor lui Matei Basarab. În ceea ce priveºte marile sale acþiuni militare, s-au rezumat la stadiul de planuri nepuse în practicã vreodatã cu Gheorghe Rakoczy I (ºi cu fi-su, ulterior), conducãtorul Transilvaniei, supus, de asemeni, turcilor. Ba, mai mult, îi plãteºte acestuia un fel de tribut de 6.000 de galbeni (5.000 de florini, la cãmãtari), ca sã aibã ãla de-o ºaorma cu de toate ºi sã nu uite cã are un aliat de suflet, viteazul vitejilor, la sud de Carpaþi. Deci, colegii mei histrionici, care l-au ridicat în slãvi pe Matei ar trebui sã se uite în oglindã ºi sã-ºi dea douã palme cu piciorul. Chiar ºi ãia care e morþi. Ce, pe lumea ailaltã nu e oglinzi? Cã Basarab n-a fãcut mai

mult decît niºte jocuri personale cu scopul de a-ºi pãstra tronul, nicidecum pentru a schimba nedreapta stare de lucruri din epocã. În vremea asta ajunge mare sculã pe basculã în Moldova Vasile Lupu (16341653), un diliman ºi jumãtate, care se credea împãratul împãraþilor. Se nãscuse în Bulgaria, lîngã Razgrad, unde joacã alde Moþi, dintr-un tatã albanez ºi-o mamã pisicoasã ºi, înainte de a pune laba pe tron, a ocupat înaltele dregãtorii de vistiernic (în timpul naºului sãu, Gaspar Graziani, care din motive de haºmanglealã îl arde pe pieptul îmblãnit cu fierul roºu), mare vornic, hatman ºi pîrcãlab de Suceava.

Foarte ambiþios ºi îngîmfat de nu se poate, trãia în mare fast ºi-i plãcea sã încurajeze cultura, construind superbiserici precum «Trei Ierarhi», ori înfiinþînd o ºcoalã superioarã, motiv pentru care a fost multã vreme hulit de moldoveni. Nu vã mai spun cã în timpul lui funcþionau vreo douãzeci de aºa-zise instituþii de învãþãmînt cu vreo douã sute de învãþãcei, ceea ce era sã stîrneascã o adevãratã revoltã de la Suceava ºi pînã la Galaþi. A întins coarda într-atît încît a înfiinþat ºi o tipografie, ceea ce l-ar fi putut costa viaþa dacã nu era bine pãzit de mercenari. Se pretindea protector al bisericii rãsãritene dar pe de altã parte a fost omul turcilor pînã-n mãduva oaselor sale de pungaº bãtrîn, oferindu-se benevol sã-i facã la portofel pe ceilalþi creºtini. Setea lui de mãrire era nestãvilitã ºi din aceastã pricinã îl atacã pe Matei Basarab. Mai întîi, în 1637, doreºte sã-l impunã pe fiul sãu, rahiticul Ioan, dar acþiunea lui este mai mult o aburealã încheiatã cu o retragere fãrã glorie. În 1639 vrea tronul pentru el, dobîndind ºi firman în acest sens, lãsîndu-l pe fi-su în Moldova, dar o ia în barbã rãu de tot. Scapã cu viaþã ca prin urechile acului, sãrind peste un gard, la Brãila, tocmai cînd niºte turci vroiau sã-i ia grupa sanguinã. Vãzîndu-l cît e de sprinten, martorii oculari nu s-au putut abþine sã nu se întrebe miraþi: «- Bãi, frate, ãsta-i Vasile Lupu sau Usain Bolt?!». Eºecul acþiunii duce la strangularea vizirului Mahomed Tabani Buiuc, care era beneficiarul tranzacþiei. Luase mãlaiul la greu ca sã-l mazileascã pe Matei ºi sã-l numeascã pe Vasile.

Muiuk ãsta strînsese în nici ºase luni de mandat 1.200.000 de scuzi, o avere colosalã, aproape cît lua ºpagã Sorin Oprescu într-o searã mai slãbuþã de sîmbãtã. Turcii îl renumesc pe Matei, scuzîndu-se, la miºto, cã acþiunile anterioare au fost «fãrã ºtirea ºi voia puternicului împãrat». Vã daþi seama cît l-a costat pe Matei ca sã audã scuza asta! Dupã ce Ioan moare la Stambul, în 1640, scandalul se aplaneazã, ba, mai mult, în 1645, ca semn al prieteniei veºnice, care, în general, nu dura trei zile, Vasile Lupu ctitoreºte Biserica «Stelea» de la Tîrgoviºte, iar Matei Basarab, pe cea de la Soveja. Care ºtiþi unde este, nu vã mai bat la cap ºi cu asta, d-aia au inventat pedagogii învãþarea prin descoperire. Dar lucrurile se schimbã cu viteza luminii în Moldova. În 1649, Vasile Lupu atacã, dupã un chef cu lãutari, cam fãrã rost, pe tãtarii lui Cantemir bey, care se retrãgeau spre sãlaºurile lor venind din Polonia, cocoºaþi de pradã.

Lupu a înfulecat tot, inclusiv robii, dar, în contrapartidã, hanul tãtar, însoþit de cazacii lui Bogdan Hmielniþky, vine în anul urmãtor ºi pune þara la pãmînt. Cazacii, un amestec de naþionalitãþi, care trãiau bine din jafuri ºi erau fericiþi din violuri, s-au înhãitat cu tãtarii, altminteri concurenþi, ºi pentru cã Ruxandra, piesa de colecþie a lui Vasile Lupu, refuzase avansurile lui Timuº, fiul hatmanului, fiindcã inima ei de privighetoare bãtea tic-tac, tic-tac, pentru Sigismund, fratele lui Gheorghe Rakoczy al II-lea. Prins în capcanã, Lupu îi plãteºte lui Cantemir 130.000 de taleri pentru deranj, iar lui Bogdan doar 10.000, bonus promisiunea cãsãtoriei dintre Ruxandra ºi Timuº, cel care avea «hirea de fiarã», deºi semãna a om, dupã cum îl ponegreºte cu oarecare talent, frumuseþea aia de Miron Costin. Nunta fastuoasã s-a þinut la Iaºi iar zestrea miresei a fost de 250.000 de galbeni, din care a cincea parte o constituiau giuvaierurile. S-a strîns, ca sã înþelegeþi mai bine, cã nu toþi cititorii ºtiu sã numere pînã la 250.000, cam cît se cîºtigã la o nuntã de þigani mai prãpãdiþi.

Aceastã înrudire i-a adus numai duºmãnii lui Vasile, care ºi aºa nu era iubit de nimeni fiind un curvar pervers (exemplu însuºit ºi de nepoþii sãi), necinstind multe case boiereºti, punînd dãri prea mari, readucîndu-i pe greci la butoanele corupþiei (deºi fusese în fruntea revoltei împotriva lor în 1631), ºi permiþîndu-le darabanilor neplãtiþi cu lunile sã jefuiascã la greu prin þarã”.

CONTELE DE MONTE-CRISTO

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 4-a – 28 decembrie 2018

A At t ii t tu ud d ii n n ii TABLETÃ DE SCRIITOR

Poetul din Tronari Veroni Mihãilã este un poet simplu, de la sat.

Trãieºte cu familia lui în localitatea Tronari, comuna Vipereºti, judeþul Buzãu. Este un om la fel de statornic plaiurilor sale ca firul ierbii de pe dealul tronarilor, ca murmurul apelor din împrejurimi, ca multe alte frumuseþi ale naturii care înconjoarã aceste mirifice locuri.

Cã lucrurile stau aºa, ne spune poetul prin poezia pe care o scrie, cu gîndul la oamenii din localitatea sa, cum ar fi: sfîntul pãrinte, familia, rudele, prietenii, la românii patrioþi din þarã ºi de peste Prut, la voievozii acestor brazde, cîndva de basm. Poezia lui este liricã, precum vorba-i molcomã, strãmoºeascã, cu plaiuri însorite, cu pãsãri pe boltã, aducãtoare de pace ºi belºug... Este scrisã pe înþelesul tuturor, iar mesajul este direct, lin, ca o poveste suavã în care fiecare erou îºi are povestea lui... Veroni Mihãilã creeazã în poezie oaze de liniºte ºi relaxare... Analizatã cu atenþie, punct cu punct, ºi mereu luatã de la capãt, vom descoperi în versurile sale portretul liric al poetului cu calitãþi de bun român, care scrie o poezie luminoasã ca razele de lunã în herghelii de flori de primãvarã, cernutã din întinderi de cer albastru.

Numele lui ne-a atras atenþia dintr-un început, cînd l-am auzit prima oarã citindu-ºi poeziile la un simpozion literar din comuna sa natalã. Între timp, acesta a reuºit sã-ºi publice primul volum de poezii ºi prozã, intitulat „Trãiri”... De ce „trãiri”? Pentru cã el trãieºte la propriu poezia. Chiar dacã pare prea blîndã, prea distilatã ºi

P Po o ll e em m ii c c ii

prea cochetã în imagini obiºnuite, poetul ne oferã, la nivel de declaraþii poetice, gîndurile unui om cãruia nu ai ce-i reproºa, doar cã e prea sincer în ceea ce spune, ca un gospodar vrednic, cu cãruþã ºi cai în ogradã.

Versurile lui Veroni Mihãilã, cum se zice, îþi oferã din toate cîte un pic, numai mãrinimie, nu! Cu alte cuvinte, poezia lui este, precum o ramurã de salcie desfãcutã prematur din cochilia cojii sale misterioase, excesiv de sincerã. Analizîndu-1 pe autor de pe aceastã poziþie, vom constata în creaþia lui versuri umane, numai bune de un spectacol cu actori care sã vibreze în candoare ºi ritm, de la inimã la inimã, cu el... ªi-i iese, de multe ori îi iese, pentru cã modestia îl face sã stea cît mai departe de modernismul pe care nu ar putea sã-l cultive - motivele le-am arãtat în cuprinsul acestor rînduri. Sensibilitatea lui de om cu sufletul curat, de la þarã, confirmã existenþa unui poet tradiþional, cu un ritm exteriorizat ºi cu o muzicã suavã. Nici nu are cum fi altcumva creaþia lui... Chiar dacã este subestimat de unii colegi, cu alte vederi asupra poeziei prezentului, el ºi-a creat o aurã tipicã poeþilor populari, cu afinitãþi reale într-ale tradiþionalismului, un romantic... Este nedrept sã nu i se acorde ºansa de a persevera...

Veroni Mihãilã are suficiente ingredinte sã scrie o poezie mai concentratã în metafore, care sã te incite de la prima vedere, cum se zice, numai cã trebuie sã acorde o mai mare grijã prozodiei, cã celelalte vin de la sine...

Sã sperãm cã nu-ºi va dezamãgi cititorii...

Spre a ilustra aceste rînduri, am ales poezia „Reînviere” (pag.29), din volumul „Din goana timpului meu” (2018): „Prefer sã fiu naivu’ acela care/ Cins-

Personalitatea tulburãtoare a lui ªtefan cel Mare, tãlmãcitã în muzica româneascã În Istoria românilor, fascinantul voievod ªtefan cel Mare simbolizeazã geniul neamului nostru daco-roman, înzestrarea excepþionalã a unui popor creator de frumos, care nu a dorit niciodatã sã poarte rãzboaie de cotropire; el ºi-a apãrat doar ceea ce i-a aparþinut, ceea ce, din nefericire, alte popoare, adesea, au dorit ºi, nu o datã, au izbutit sã-i rãpeascã. ªtefan cel Mare a fost un extraordinar conducãtor de oºti, „sabia lui a strãlucit în cele patru vînturi”... zdrobind armatele cotropitoare ale turcilor, polonezilor, ungurilor, tãtarilor, pornind de la convingerea cã independenþa þãrii constituie o lege sfîntã, „legea legilor”.

Faptele sale au avut ecou în toatã Europa, Papa de la Roma numindu-l „Atletul Creºtinitãþii”. La toate acestea adãugãm cã nemuritorul voievod a fost perfect conºtient de semnificaþia aforismului, dupã care întîistãtãtorii neamurilor rãmîn în istorie în mãsura în care ei dau naºtere la „secole de culturã”. Literatura, artele plastice ºi muzica în epoca sa - o „epocã de aur” a fostei „Dacia Felix” au prosperat ºi au îmbogãþit, substanþial, tezaurul spiritual al lumii civilizate. Ca slujitor fidel al lumii Euterpei, pot afirma, cu legitimã mîndrie ºi satisfacþie, cã existã o lume a artei sonore în care compozitorii noºtri l-au omagiat, cu o ardentã dãruire. În folclorul românesc - al nostru clasicism - întîlnim multe cîntece, foarte expresive, despre ªtefan cel Mare. În timpul domniei lui, muzica religioasã - de origine byzantinã - a cunoscut o minunatã înflorire. Datoritã muzicologului Gheorghe Ciobanu, ne-a rãmas un document de o foarte mare importanþã; mã refer la manuscrisul ªcoala de la Putna, nr. 56, 544, 576 I, de la Mînãstirea Putna. În aceastã remarcabilã ediþie criticã, Gheorghe Ciobanu ne oferã date de care istoricii trebuie sã þinã seama, pornind de la semnificaþia cuvintelor lui Lucian Blaga: „Cu greutatea trecutului ne-am obiºnuit ca ºi cu greutatea atmosferei: nici n-am putea trãi fãrã ea”. Mai amintim, în acest context, ºi contribuþiile altor muzicologi, ca Titus Moisescu ºi Marin Ionescu; desigur, problematica desprinsã din aceste documente trebuie dezvoltatã în viitor. Dintre compozitorii înaintaºi care au scris opusuri închinate lui ªtefan cel Mare îi menþionãm pe Ciprian Porumbescu, autorul unei cantate evocatoare - ,,Altarul Mînãstirii Putna”, pe Gavriil Musicescu, cu imnul sãu „ªtefan, ªtefan, domn cel Mare“, pe Gheorghe Dima, autorul altei inspirate cantate „Mama lui ªtefan cel Mare”, toate acestea constituind lucrãri reprezentative pentru romantismul muzical românesc, conceput pe baza componisticii asociate „melodiei acompaniate”. Gheorghe Dumitrescu ne-a lãsat moºtenire opera închinatã lui Ion Vodã cel Cumplit, unde imnul lui Musicescu este valorificat mult mai amplu, emoþionant; opera este semnificativã pentru neoromantismul muzical autohton, în care compozitorul din Oltenia a generat monumentala epopee naþionalã. Mansi Barberis a creat o amplã ºi mult inspiratã operã „Apus de soare” -, dupã piesa lui Barbu ªtefãnescu Delavrancea. Aº fi nedrept dacã nu aº aminti cantata lui Harry Brauner, dedicatã tot sublimului voievod ºi prezentatã la Paris cu succes. În concluzie, se poate vorbi de o „Simfonie ªtefan cel Mare” în muzica româneascã, unde se reliefeazã stiluri variate ºi unitare, prin valorificarea fecundã a cîntecelor ºi dansurilor de la sate. Ascultînd ºi reascultînd aceste opusuri, despre care am scris ºi am vorbit la Radio, în gînd mi-a venit un aforism al lui Nicolae Iorga: „Este o singurã monarhie adevãratã: a geniului. Uneori, el bate cuie în talpã, dar cîþi îl ºtiu, recunosc cã el este monarhul”! ªtefan cel Mare a pus în luminã literatura ºi arta care s-au creat în epoca lui, el însuºi fiind un român de geniu. La moartea lui „s-a stins o aureolã, pe Cerul uluit”...

DORU POPOVICI

Vis de iarnã teºte ºi respectã-o sãrbãtoare/ Cu ochii aþintiþi spre soare, soare,/ ªi lacrima «expusã» la uscare.// Acum sã simt în nãri zefirul,/ Cã pomii au înflorit ºi cimitirul/ Iar sufletul? Se bucurã-ntr-o doarã./ O! Bine ai venit iar, primãvarã!// Reînvie-n noi marasmu-n care/ Uitãm de ce e nou în lumea mare./ Pãstrînd ºi dãruind uitare, da, uitare,/ «Înlãnþuiþi» de cer, cu binecuvîntare.// Ne triluie-n urechi privighetori,/ ªi bucuria sã se spargã-n zãri/ Sã ne-adumbreascã azuru-n care/ O nouã aurorã din luminã apare./ În mine curg pîraie valuri, valuri/ ªi gîndu-mi fuge razna pe coclauri./ Dezmãþu-acesta atît de ordonat/ E cuiul care-1 scoate pe acela «alterat»”.

ION MACHIDON, preºedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Cetatea Alba Iulia, bastionul Transilvaniei Cetatea Alba Carolina este cel mai important monument istoric din Alba Iulia. O cetate bastionarã în toatã puterea cuvîntului, care pãzeºte oraºul încã din Secolul al XVIII-lea, fiind ridicatã pe Dealul Citadelei. Aici Imperiul Habsburgic ºi-a ridicat cea mai importantã fortificaþie din Transilvania, menitã sã apere împotriva oricãrui eventual atac din partea trupelor otomane, învinse anterior ºi alungate din Ungaria ºi Transilvania.

În epocã, Imperiul Otoman cucerise deja regiuni precum Transilvania sau Ungaria dar expansiunea sa se oprise la Viena, unde o armatã compusã din trupe austriece ºi poloneze reuºise o victorie fãrã precedent împotriva turcilor. În aceste condiþii, otomanii s-au retras (a se citi au fost obligaþi sã o facã) ºi au lãsat în urmã teritorii ce au intrat sub protectorat habsburgic. Datoritã contextului de la acea datã, Mareºalul Principe Eugeniu de Savoia a dorit sã realizeze o fortificaþie puternicã în zona Transilvaniei, care sã opreascã orice atac venit din partea turcilor. Pentru asta a apelat la un model deja cunoscut ºi aplicat în Franþa: fortificaþia de tip Vauban.

Cum s-a nãscut Cetatea Alba Carolina Dupã o prospectare topograficã a zonei în 1711 ºi dupã ce Eugeniu de Savoia ºi-a dat acordul cu privire la realizarea construcþiilor prin 1714, a mai durat încã un an pînã la terminarea lucrãrilor de demolare a oraºului medieval în zona în care urma sã se ridice cetatea Alba Carolina.

Folosind un proiect tehnic conceput de arhitectul italian Giovano Morando Visconti (ultimul sãu proiect, de altfel, cãci în 1717 moare de ciumã bubonicã) ºi completat de inginerii Iosif de Quadri ºi Konrad won Weiss, lucrãrile au fost demarate la construcþia ce urma sã aibã nu mai puþin de patru linii fortificate.

Vreme de aproape 50 de ani, Cetatea Alba Carolina s-a aflat într-un ºantier neîncetat. Majoritatea muncilor grele au fost executate de iobagi români aduºi din toate colþurile Transilvaniei, însã sculpturile ºi lucrãrile de fineþe au fost realizate de scuptorul Johann König ºi oamenii sãi. De remarcat cã sistemul fortificat, care într-un final a numãrat doar trei linii defensive, era gîndit pentru a oferi protecþie ºi acoperire de la interior spre exterior.

De la exterior la interior, Cetatea Alba Carolina dispunea de mai multe sisteme de apãrare. Prima linie de rezistenþã era formatã din contragãrzi, care ofereau protecþie pentru feþele bastioanelor ºi pentru ravelinele din spate. A doua linie era formatã din raveline de forma unor semilune lungi de 60 sau chiar 90 de metri, iar în spatele lor, înainte de bastioane se mai afla o linie de curtine, precum ºi ºanþuri de apãrare.

Dar dincolo de ele se întindea corpul principal al fortificaþiei, cu o formã ciudatã de heptagon neregulat, adaptatã reliefului pe care era construitã Cetatea Alba Carolina.

Aici se aflã ºapte bastioane dintre care cel numit ,,Trinitatea” este cel mai mare. În continuare, celelalte poartã nume sugestive pentru credinþa ori personalitãþile acelor vremuri: Sfînta Elisabeta, Sfîntul Carol, Sfîntul Capistrano, Sfîntul Mihail, Sfîntul ªtefan ºi, cum altfel, existã un bastion ce poartã numele lui Eugeniu de Savoia, cel care s-a gîndit pentru prima datã la ridicare acestei cetãþi.

Azi Cetatea Alba Carolina este un important obiectiv turistic din Alba Iulia, iar vizitatorii pot intra pe aproape oricare dintre cele ºase porþi ale sale, bucurîndu-se de imaginea unei fortificaþii deosebit de bine conservatã.

DESCOPERALOCURI.RO

„ROMÂNIA MARE“

P Po o ll e em m ii c c ii

Pag. a 5-a – 28 decembrie 2018

C Co on nt tr ro ov ve er rs se e

Drumul unui cuceritor: Aurel Vlaicu Tocmai acum se împlineºte anul. Veneam în tren de la * ªi zi cu aia de zburat?... Credeam cã vii la Vlad, sã vã duceþi Budapesta, în tovãrãºia unui vechi prieten. Era o zi cam la vreo adunare de popor, cînd colo, d-ta cu maºina... I-auzi, posomoritã, de septembrie, ºi noi amîndoi stam abãtuþi în lasã-l la pustia de – cum îl zice? – de aeroplan!... Te ungherul vagonului. Pe suflet ni se lãsase un val de tristeþã pomeneºti cã-i cam tresãrit bãiatul ista... Închipuieºte-þi, vine vagã ºi, cum alerga acceleratul de-a lungul pustei ungureºti, din þara nemþeascã, unde era într-o fabricã de automobile, lasã gonindu-ne înaintea ochilor icoanele unei lumi strãine, abia slujba, era inginer, rogu-te lasã leafã, lasã tot ºi tãbãrãºte pe din cînd în cînd mai schimbam douã capul lui ta-so, un biet plugar din Binþinþi... vorbe. Aveam destule cuvinte sã nu ni se Iacã-l într-o dimineaþã la uºa porþii c-un parã viaþa trandafirie. Ne întorceam doar cufãr de acareturi. * Da ce-i, dragul tatii din capitala Ungariei, care cu palatele ºi Aurel, ai venit sã ne mai vezi? * Am venit strãlucirea ei ne fãcea ºi mai jalnicã sãrãºi nu mai plec, pîn’ nu dau gata o maºinã de cia de-acasã. În minte fãrîmam povestea zburat!... urîtã a acestor turnuri de bronz ºi ne gînÎn curînd însã mi-a fost dat sã întîlnesc deam cît de multe cãrãmizi din zidurile ºi apãrãtori de-ai lui Vlaicu. O seamã de imense ne-ar putea vorbi de mîna asprã ºi tineri avocaþi ºi funcþionari de bancã vorde ºerparul sãrmanilor þãrani din beau cu o desãvîrºitã admiraþie de invenþia înfundãturile Ardealului. (...) lui. Îmi spuneau cum a construit un model ªi cu toate acestea – reluã firul priîn miniaturã care zboarã de minune, cum a etenul meu, dupã o tãcere îndelungatã, cu fãcut din lemn de brad ºi din pînzã întreg toatã îndoiala care mã chinuieºte atît de scheletul aparatului în mãrime naturalã ºi des, eu tot nu-mi pierd nãdejdea. Noi sînau plutit cu toþii deasupra cîmpului din tem un neam trainic ºi avem în vine marginea oraºului în aeroplanul, care, în vlaga acumulatã de veacuri. Noi nu nelipsã de motor, era pus în miºcare de doi am stors încã puterile, nu sîntem trãiþi, în cai. Îmi povesteau cã directorul liceului sufletele noastre dormiteazã întreaga unguresc a rãmas încîntat ºi, vãzîndu-l în forþã adunatã din bãtrîni. Toatã energia Anul acesta, la 13 septembrie cîteva rînduri, l-a tras la o parte pe Vlaicu ºi s-au împlinit 105 ani de la asta n-a avut cînd se descãrca ºi, dacã ni i-a propus sã-l ducã la Pesta, cã-i pune totul s-ar da putinþa s-o scoatem la ivealã, ar prãbuºirea pãsãrii maiastre la cale. Mã rugau înduioºaþi cînd unul, cînd care a fost Aurel Vlaicu uimi lumea. Cã n-avem poeþi ºi n-avem altul: - Nu-l lãsa sã ni-l ia ºi pe ãsta ungurii, scriitori? Dar n-am avut hîrtie ºi n-am sã-i schimonoseascã numele ºi sã se avut condei. Am trãit totdeauna într-o întunecime fãleascã cu el... Vlaicu nu vrea sã-ºi deie aparatul altuia, el înspãimîntãtoare. În ochii unui cioban de-al nostru din zice cã l-a fãcut pentru armata românã... Da’ n-are pe nimeni.

Poiana-Sibiului licãreºte de zece ori mai multã inteligenþã, Iaca noi, da’ cine ne cunoaºte? Du-te cu el la Bucureºti, acolo în miºcãrile lui e mai mult ritm, în profilul lui, neasemãnat cît baþi din palme... mai multã nobleþã decît în înfãþiºarea cutãrui sãlãmar dintr*** o suburbie a Berlinului, care ºtie carte ºi citeºte zilnic ºtirile Vremea a trecut, fãrã s-o simþi, ºi în curînd ne-am din „Lokal-Azeiger”. Dar trãim într-o beznã nemaipomenitã pomenit la Binþinþi. (...) Ai casei sînt la cîmp ºi n-au venit ºi ne omoarã sãrãcia. Cîte talente nu ni se pãrãginesc aºa, încã. Uºa e încuiatã ºi el cautã cheia. N-o gãseºte nici la pîrîngrãdindu-ºi genialitatea în simplitatea primitivã a artei canul ferestrei, nici sub doniþã, în gîrliciul pivniþei. Ce sã þãrãneºti? Dacã am avea o altã ocrotire, dacã nu s-ar urma de facem? Mai aºteptãm, ºi eu îmi rotesc ochii prin curte. O cãtre toate guvernele înãbuºirea sistematicã ºi criminalã a luãm încet cãtre ºurã, în care vãd un întreg atelier de tîmpoporului nostru, cu cîte opere de artã n-ar mai fi bogatã plãrie, de strungãrit... * Aici sînt acareturi de-ale mele. Pe omenirea! Dar ce sã facem astãzi, cînd toate zbucnirile de aici mã cam þin eu. Eu ºi Ion. Nu-l ºtii pe frate-meu. ªi el talent ni le încãtuºeazã aceºti tîlhari ai evoluþiei universale. face de toate, ca ºi mine... Numai cã el n-a învãþat carte, dar Rãmînem aºa, în voia soartei – continuã mai departe – ºi are o mînã uºoarã ca briciul... ªi, vezi, de la astea mîna abia întîmplarea dacã mai ridicã la suprafaþã un val de hotãrãºte... Vorba lui Edison, nouãzeci ºi opt de procente de luminã. Iatã Coºbuc, numai întîmplarea ni l-a scos la ivealã. mînã ºi numai douã de minte se cer la o invenþie... Vezi în Închipuieºte-þi cã-i mureau pãrinþii cînd era de doisprezece colþ luntrea aia, cum stã pe rotile? Amîndoi am fãcut-o mai ani ºi nu avea cine sã-i ducã de mîncare cu desagii la demult, cînd ne þineam de drãcii. I-am pus roþile, ca s-o Nãsãud. Ar fi astãzi un þãran desculþ în Hordou, ar cînta în putem trage pînã la malul Murãºului, pe aici, prin fundul stranã ºi ar colãcãri pe la nunþi, iar literatura noastrã ar fi lip- grãdinii, la vreo doi kilometri. Uite, e cu motor... Cînd am sitã de cea mai luminoasã paginã! adus motorul mai întîi ºi meºteream la el, tata se uitã la * Uite, noi – continuã el zîmbind –, noi venim acum de mine: * „Ce-i mirozenia asta de maºinã, ca o rãdaºcã?” la Pesta, unde 1-am admirat pe Bleriot. Ei, în vremea asta, * „Ce sã fie ? Asta are putere cît ªargu ºi celãlalt, amîndoi într-un sat din jurul Orãºtiei, un bãiat de þãran, student la caii d-tale!”... Tata prinde a rîde: * „Vezi-þi de treabã, mãi Politehnica din München, ºi-a fãcut un aeroplan sistem pro- bãiete!... Ce crezi, cã-þi baþi joc de mine, neamþule?” Ion priu ºi pluteºte peste miriºti... * Cum adicã, îi dã tîrcoale face cu ochiul: * „Ian þine-o tatã, aºa în braþe...” ªi cum peste Turnul Saºilor? * Da, da!, nu-i de glumã – îmi replicã prinde tata motorul, îi ºi dã drumul, nebunul dracului... în ton serios tînãrul avocat. Îl cunosc pe Vlaicu, aºa îl Dintr-una l-am vãzut pe laviþã, lungit, pe bietul bãtrîn, ºi cheamã, are o sumedenie de invenþii. Acum nu ºtiu cum i-o deodatã a fost în curte, de unde striga cît îi lua gura: fi reuºit aeroplanul, dar aud cã l-a construit în miniaturã ºi-i „Scoateþi-o afarã, trãsni-o-ar, cã surupã casa”. (...) * Tot cu admirabil. Mi se spune cã zboarã cu uºurinþã... Dã-te jos la de-astea l-am pomenit pe Aurel! Zice-acum cã zboarã.

Orãºtie, ºi aºa îþi vine în drum... ªi prietenul meu m-a pãrãsit Dare-ar Dumnezeu, numai sã nu-ºi rupã grumazii... Mama, în grabã, ajungînd trenul în orãºelul lui... sfioasã, ne pofteºte în casã ºi noi pornim încetinel. Uºa e Mã intriga toatã povestea cu aeroplanul într-un sat de deschisã, trecem prin tindã în „casa de dinainte”, care vine lîngã Orãºtie... * Stai... stai! Eu îl cunosc pe inventatorul cãtre uliþã. Mi s-a întipãrit atît de bine acest interior, la care ãsta, pe Vlaicu! Mi-au înviat în pripã conturele unei feþe m-am gîndit de atunci de multe ori. O odãiþã curatã, cu cunoscute. Un vechi coleg de ºcoalã, cam în urma mea cu miros de gutui ºi de busuioc. Pe jos nepoditã, numai cu lut, vreo doi ani, la gimnaziul din Sibiu... Cum sã nu-l ºtiu? ºi cu tavanul de grinzi. În aceastã odãiþã, cu aranjamentul Vlaicu, care construise o turbinã, de-a pus în uimire pe proprimitiv al þãranului nostru, erau rãsfirate cele din urmã fesorul de fizicã, ºi a lucrat-o în fabrica lui Reiger... Îl vãd descoperiri tehnice ale occidentului. Pe laviþã, în capãt, era ca acum, înalt, subþirel, oacheº, cu ochii negri scrutãtori. Ne ducem la el acasã, ca la panaramã. În chiliuþa lui, unde sta la un gramofon, dincolo o bicicletã de lemn („roata cu care se un croitor, avea un atelier de tîmplãrie ºi fierãrie. Pe poliþe, dã Ion”, fãcutã tot de el). Cîrma de la aeroplanul care nu ceasornice în toatã mãrimea, chei, rotiþe, cleºte ºi pe pãrete încãpea în ºurã ºi a trebuit desciocãlat sta atîrnatã de un cui luminã electricã furatã din conductul de la stradã. Avea ºi în grindã, alãturi de niºte fuioare, iar pe masã, pe pînzãtura sonerie fãcutã de el, era o comedie întreagã. L-am revãzut la învãrgatã, tot soiul de instrumente: desenuri, reviste de aviUniversitatea din Pesta, de unde a plecat dupã vreo douã aþiune ºi, sus, pe patul þãrãnesc care aproape atinge scîndurile din tavan, un model de aeroplan în miniaturã. M-am semestre. uitat împrejur ºi-am stat cîteva clipe mut, biruit de *** priveliºtea asta paradoxalã. Pare cã vãd ºi-acum odãiþa albã, M-am învîrtit de douã ori pe strãzile acestui oraº curãþel care alãturi de simplitatea patriarhalã a vieþii þãrãneºti adãdin valea Mureºului ºi m-am încredinþat cã Vlaicu îºi înte- postea cele mai vertiginoase avînturi ale omenirii saturate de meiase într-adevãr reputaþie aici. M-a convins cel dintîi dintre civilizaþie. Sub tavanul de grinzi se frãmînta mintea care cunoscuþi, un domn bãtrîn, care m-a privit nespus de compã- nãzuia sã dezlege problema aviaþiunii. timitor, a miºcat din cap ºi mi-a aruncat cîteva cãutãri destul Vlaicu a curmat tãcerea zîmbind. * „La gramofonul ãla de ciudate cînd a înþeles ce vînturi m-au adus pe la Orãºtie... te uiþi? E al lui Ion. I l-am adus din Germania, sã-i mai cînte

sara. Membrana e o invenþie de-a mea. Dac-aº fi mai îndemînatic, azi aº avea bani mulþi. Iacã contractul cu o fabricã din Frankfurt, care îmi oferea 24.000 de mãrci. Am fãcut tîrg în toatã forma... Mi-a dat ºapte sute arvunã ºi eu iam vîndut membrana cu toate drepturile... Restul nu l-am mai vãzut. Eu nu mã pricep la astea...”. ªi miºcînd din umeri, se întinde deasupra patului. * „Iaca monoplanul meu!”... L-am aºezat pe masã ºi mã uitam cu bãgare de seamã la aceastã libelulã elegantã. Construit din sîrmã, din mãtase ºi din trestie, era lucrat cu o acurateþã ºi simplitate uimitoare. Bãtrînul clipea din ochii lui vii ºi strãlucitori ºi ne asculta cu evlavie toate poveºtile... Trecînd în ogradã, Vlaicu mi-a arãtat o serie de evoluþiuni din care ºi judecata mea profanã a putut sã se convingã cã sînt în faþa unei descoperiri minunate. I-am strîns mîna cu admiraþie: * „Mergem la Bucureºti!” *** Peste vreo trei sãptãmîni am trecut graniþa împreunã.

Mergea întîi în Þarã. Fiorul care ne cuprindea pe noi cînd vedem cel dintîi chipiu de dorobanþ i-a rumenit ºi lui obrazul la vama Predeal. Duceam cu noi douã modele de aeroplan, de diferitã mãrime. Cînd ne-au cercetat bagajul ºi-au vãzut vameºii scheletele de sîrmã ºi trestie, ne-au dat roatã, ºi lumea se înghesuia în jur de noi ca la comedie. În tot drumul el era cuprins de îngrijiri ºi, cum auzea pe cei din vagon vorbind repede ºi fãrã greºuri în româneasca lor elegantã, pãrea tot mai dus pe gînduri: * „Eu n-o sã le pot spune nimic... Sã le vorbeºti tu! Pe mine sã mã lase-n pace: Mie sãmi deie o tablã ºi cretã - ºi noroc bun!”. (...) *** Pare un paradox ciudat, dar e aºa. Aurel Vlaicu, care ºia nemurit numele cu o invenþie de domeniul celei mai înaintate probleme a culturii moderne, a fost ºi a rãmas pînã în ceasul din urmã o întrupare tipicã a þãranului român, a þãranului ardelean. Prea era dintr-o bucatã, prea se încercuise în gîndurile lui, prea aproape îi era înrudirea cu spiritul inventiv al poporului nostru, ca sã se poatã desface de moºtenirea de-acasã. El a umblat la ºcoalã, a trecut, a fãcut studii politehnice în Germania, a învãþat ungureºte ºi nemþeºte, a ascultat concerte ºi teatru, dar cultura strãinã n-a fost în stare sã-i spulbere îndemnurile lumii patriarhale, de care nu s-a dezlipit niciodatã! Vlaicu a rãmas þãran. Absorbit de un gînd care-i strãbãtea toatã fiinþa, el nu putea privi decît înainte, spre þintã. N-avea nici rãgazul, nici trebuinþa sã se uite în lãturi. (...) Nici nu putea sã vadã, doar pînã în clipa în care s-au închis pe veci, ochii aceia strãlucitori au fost aþintiþi spre cer. Dacã vreai sã-l înþelegi, trebuia sã-l vezi în atelier.

Acolo era la el acasã. În mijlocul maºinilor, în murmurul monºtrilor de oþel, se strecura silueta lui zveltã în bluzã albastrã de uvrier. (...) * „Maºina e mai de omenie ca omul, spunea el. Maºina nu minte. Ascultã ºi primeºte porunca. Eu în oameni m-am înºelat, în maºini niciodatã“... Bietul Vlaicu, ce dezminþire grozavã i-a gãtit soarta... *** Acum Vlaicu nu mai este. L-a fulgerat visul nostru al tuturora, în care s-au muiat ºi aripile lui: sã treacã munþii, sã dãrîme în conºtiinþa milioanelor stavila care ne desparte.

Astfel capãtã ºi moartea lui un înþeles simbolic, al puterii magice care robeºte sufletele. Vlaicu e primul sol al unui vis milenar, întîiul soldat cãzut pe cîmpul de bãtaie, cel dintîi sînge vãrsat pentru trecerea Carpaþilor. Ca un post de avangardã al unei oºtiri care aºteaptã ordinul de plecare, el moare prevestind izbînda. Moartea lui zguduie toate fibrele simþirii româneºti. Toþi îl plîng, toþi aleargã sã-l mai vadã, sã-i arunce o floare pe mormînt. Prin inimi trece fiorul cu care se anunþã marile primeniri ale unui neam. Simþim cu toþii mãreþia clipei: avem întîiul mort al unei idei, îi aºteptãm ºi pe ceilalþi... Moartea asta a rãscumpãrat nemurirea lui Vlaicu. (s.n.) Pasãrea lui nu ºi-a oprit numai o clipã aripile, ea va pluti totdeauna deasupra sufletelor noastre, o uriaºã pasãre albastrã a credinþei româneºti. Ea aratã drumul pe care se merge înainte. Movila lui Vlaicu este întîiul popas al unei idei în triumf. *** O dupã-amiazã tristã de toamnã e acum. Afarã ºuierã vîntul, ºi pe fereastra deschisã vãd cum în razele de soare ale apusului obosit tremurã frunze galbene desprinse din castani. Frunze veºtede, visuri spulberate, vieþi coborîte în þãrînã... Îmi trec prin minte toþi cîþi s-au dus de curînd, zburãtori cu aripile frînte... Iosif, Chendi, Vlaicu... Dorm acum cu toþi... E atît de chinuitoare clipa în care înþelegi cã, dacã vrei sã mai întîlneºti prieteni, trebuie sã te duci în þintirim... Întors cîndva la Bucureºti, n-am sã-i mai vãd în Gara de Nord, aºteptîndu-mã cu glume ºi cîntece. Am sã privesc împrejur zadarnic ºi-o sã stau uluit, cînd are sã mã întrebe birjarul: * Unde sã vã duc? * Du-mã la Bellu!...

OCTAVIAN GOGA (din volumul ,,Precursori”)

Pag. a 6-a – 28 decembrie 2018

Atitudini Polemici Balsamuri spirituale (101) Copil în faºã (4) Francezii au fost cazaþi la cel mai elegant hotel, în cele mai frumoase camere, soþul meu i-a invitat ºi la prînz, ºi seara la restaurant ºi la bar, unde au fost trataþi în mod cu totul special, oferindu-li-se cîte un steag al þãrii ºi anunþîndu-se în local cã domnii respectivi ne-au fãcut onoarea de a vizita þara noastrã. Au fost aplaudaþi de toþi cei prezenþi, iar unul dintre oaspeþi i-a spus soþului meu: „Voi, românii, pe care noi îi consideram comuniºti închistaþi, ne-aþi dat clasã. E adevãrat cã nici dumneata n-ai avut ce învãþa de la noi, erai chiar mai pregãtit decît mulþi ingineri de-ai noºtri”. ªi chiar era pregãtit soþul meu, care avea deja 3 sau 4 inovaþii ºi, dupã moartea sa, a fost trecut în cartea de onoare a Ministerului Energiei Electrice, „File din istoria energeticianului”, la loc de cinste. *** Am dorit ºi ieri, doresc ºi azi sã vãd pãmîntul în lung ºi-n lat, bizar, doar un sfert uscat ºi trei sferturi apã, pe care viaþa m-a plimbat doar pe o firimiturã ºi am navigat într-o lingurã. Zilele mele, în mod neverosimil, s-au scurs toate la fel, doar pentru a condensa viaþa mea în cadranul unui ceas ale cãrui ace se învîrteau doar „în curtea” mea, strîmtã ºi aºa. Motiv întemeiat de-a invidia pãsãrile migratoare, care n-au hotare, în timp ce (cu unele excepþii) cunosc Planeta albastrã, privitã prin fereastrã, plimbîndu-mã prin canal, pe micul ecran.

Vieþii voi da un sens, cînd voi fi stea în Univers, ºi nu mã va marca puterea altora, dar cred cã ºi acolo, „sus”,

eºti tot supus. ªi Raiul, ºi Iadul sînt împãrãþii, ºi nu poþi sã ºtii.... ªi totuºi, am cãlãtorit... „Pînã la capãtul lumii”, prin emisiunea realizatoarei Radio, doamna Ana Maria Zaharescu. Datoritã ei am descoperit miracolul de a cãlãtori cu gîndurile mele pe Pãmînt, în Lunã, în Stele, ºi tot prin gînd, în Luminã ºi cuvînt întrupat în Duhul Sfînt, izvor de apã vie curgînd din Sfînta Liturghie, în ,,Aur, smirnã ºi tãmîie”, cartea mea de poezie.

Lãcaºul alb de rugãciune mã atrage ca un magnet.

Alergînd prin deºerturi de gînd, lumina se aprinde în privire cînd îngenunchez în rugãciune, în templul sufletului împãcîndu-mã cu mine, iar inima ar vrea în palmele lui Dumnezeu sã stea. În aproapele meu vãd zîmbetul lui Dumnezeu, dar, din pãcate, ºi Satana e pe-aproape.

Grea povarã e crucea imaginarã, pe ea suie gînduri bãtute-n cuie, cînd din cununa de spin curge pelin, ºi te întrebi dacã eºti viu sau þi-a stat în gît mãrul din pomul oprit. Lui Isus, de sete-I trece, cînd veden-n paharul tãu chipul celui Rãu.

Ziditã în tãcerea mea, m-am rãtãcit de viaþã, ºi de suferinþã îmi ºterg ochii cu cãinþã. În efortul de a mã regãsi, îmi vine mereu în gînd un cãþel pe care în zadar l-am eliberat din lanþ; dupã cîþiva paºi de ,,libertate”, s-a întors supus, la lanþul de gît pus.

Tabloul pe care l-am înfãþiºat este sumbru, însã copilul în faºã ce pare cã n-are naºã, ci doar nas ºi respirã aer poluat, va creºte mare, se va educa, iar Fãt-Frumos ºi Ileana Cosînzeana vor reteza cele ºapte capete ale balaurului ºi cele ºapte braþe care înhaþã rînd pe rînd ºi Cer, ºi Pãmînt, întinzînd o patã cu un singur mal: Propriul buzunar. (va urma) LILIANA TETELEA

Contra cost, bineînþeles, le-am oferit la cerere tuturor cîte un contratip pentru a-ºi completa jurnalul lor; chiar ºi fotografilor le-am dat cîte o fotogramã, sã facã fotografii pentru ziarele lor.

Nici astãzi nu-mi pot da seama cum am reuºit o astfel de performanþã.

ION COSMA (n. 1905), operator În seara de 23 August 1944, mã de film. κi începe activitatea în cineaflam la Tîncãbeºti ºi am auzit la matografie ca actor în ,,Legenda radio despre arestarea lui Antonescu celor douã cruci”, ecranizare de G. ºi despre insurecþia armatã. A doua zi Popescu, dupã I.C. Vissarion. Interde dimineaþã am plecat spre Bucureºti pret ºi asistent operator pe lîngã împreunã cu Ovidiu Gologan, pe douã Eftimie Vasilescu, la filmele ,,Vitejii drumuri diferite; eu – pe ocolite – am neamului” (1927) ºi ,,Nãpasta” luat drumul spre Colentina, iar (1929). κi perfecþioneazã cunoºtinGologan – drumul Persului, spre þele la ,,Serviciul cinematografic al Bucureºti. Drumul parcurs pînã la Ion Cosma, în rolul unui armatei”, sub îndrumarea lui NiColentina nu a fost aºa de uºor iar ofiþer francez, în filmul colae Barbelian. În 1979 i se încercãrile de a trece printre trupele Vitejii Neamului (1927) decerneazã Marele premiu ACIN germane au fost foarte periculoase. pentru întreaga activitate ºi conNecunoscînd situaþia frontului, mergeam la întîmtribuþia la dezvoltarea artei cinematografice plare ºi mã strecuram printre micile grupuri de soldaþi naþionale. germani care se retrãgeau. Deºi mergeam cu foarte multã grijã, ca sã nu mi se bãnuiascã intenþiile, eram ameninþat ,,Nu era prea uºor sã faci un reportaj pe vremea mereu de cîte un soldat german, care ºi el, la rîndul lui, aceea! Toþi operatorii la noi lucrau cu aparate grele, era înspãimîntat de situaþia confuzã în care se afla. care nu permiteau o mare mobilitate ºi o înregistrare a Am filmat dar, cu foarte mare prudenþã, cîteva imaginilor din unghiuri prea variate. Cu un asemenea grupuri dintre acestea, cît ºi o acþiune de evacuare a aparat greoi, manevrat cu manivela, nu-þi erau la soldaþilor germani morþi în luptele de la Otopeni; starea îndemînã prea multe schimbãri de unghi. De aceea, de enervare în care se aflau soldaþii germani te obliga pentru un subiect era nevoie de multã, foarte multã sã fii foarte prudent ºi sã cauþi un drum cît mai ocolit, muncã, pentru a putea sã filmezi numãrul de cadre din dacã þineai neapãrat sã ajungi teafãr în Bucureºti. care sã poþi face un montaj. În aceste condiþii grele miChiar din prima zi dupã sosirea în Capitalã m-am întîladuc aminte cum la un reportaj fãcut de mine în 1930, nit în sediul nostru din Strada Wilson cu Ovidiu Gologan ºi am reuºit totuºi o performanþã la care nu mã aºteptam am început sã ne facem planuri de lucru. Primul nostru nici eu. drum a fost la Bãneasa, unde luptele erau ca ºi terminate. La Festivitatea pe care o filmam începuse la podul Bãneasa ºi în sat se fãceau operaþiile de curãþire a Parlament. Am filmat mai întîi în incintã, apoi la ieºire. terenului de ultimii militari germani ce se mai aflau adãMomentul urmãtor de filmare trebuia sã se desfãºoare postiþi prin unele unghere ºi care se predau, formînd tocmai la mormîntul Eroului necunoscut, unde era coloane de prizonieri. necesar sã ajung înaintea cortegiului oficial; dar cum Am filmat cîteva aspecte la podul Bãneasa, iar a pînã acolo nu era posibil sã întrebuinþezi un mijloc mai doua zi am început sã filmãm efectele bombardarapid de transport, trebuia sã tai drumul pe jos ºi, cu mentelor aviaþiei germane asupra Bucureºtiului. Sînt aparatul cu trepied în spate, sã fug pînã acolo, ca sã cele care vor intra ºi în primul jurnal cinematografic ajung, dacã era posibil, chiar înaintea tuturor. de actualitãþi de dupã Eliberare. Aspectul jalnic al ªi de astã datã, ca întotdeauna, tinereþea a biruit, Palatului ºi al Teatrului Naþional de dupã bombardaajutîndu-mã sã cîºtig aceastã cursã. Eu am fost singu- ment, precum ºi alte strãzi ºi imobile din Bucureºti, rul reporter care a ajuns la timp pentru a filma distruse de aviaþia germanã, le-am filmat în amãdepunerea coroanei la mormîntul Eroului necunoscut. nunþime, fiind convins de necesitatea acestor filmãri, Toþi reporterii, chiar ºi fotografii, au ajuns dupã care sînt astãzi documente de valoare istoricã...”.

Sfîrºit depunerea coroanei, ºi deci toþi cei care filmaserã pînã atunci nu aveau subiectul complet, nu aveau una din(Text reprodus din Almanahul tre cele mai importante scene pentru jurnalul lor. „România literarã“, 1985)

PAGINI DIN ISTORIA CINEMATOGRAFIEI ROMÂNEªTI

Din amintirile unor cinefili (5)

„ROMÂNIA MARE“

CIOBURI DE GÎNDURI

Patria

Patria, întîi de toate, e heraldica luminã, Ce ne-a fulgerat destinul cu iubire din trecut, E surîsul sfînt al mamei cînd spre pruncul ei se-nclinã Dãltuindu-i zestrea sacrã de cuvinte ºi de lut.

Este candela de aur ce-a þinut credinþa vie Peste negurile vremii de la brazdã pîn’ la schit, Este freamãtul din cronici ce-l pãstrãm pentru vecie; Patria e adevãrul pentru care s-a murit.

Patria sînt munþii noºtri ce-i purtãm lucizi în gînd Ca pe-un sens ireversibil care duce cãtre astre, Este licãr de izvoare scînteind domol pe prund; Patria e chintesenþa aspiraþiilor noastre.

Patria e gustul pîinii frîntã-n ritual la masã De iubirea grea a tatei ce spre viaþã ne îmbie, Este chipul blînd al mamei, dor etern ºi dulce casã; Patria e moºtenirea unui colþ de veºnicie.

Rezemaþi-vã cu fruntea de istoria strãbunã, În furtunile vieþii prindeþi sacre rãdãcini, ªi trãind cu þara-n suflet puneþi-i pe cap cununã Cã destul i-au pus duºmanii, peste vãl, cununi de spini!

ILARION BOCA

Iubito, vine iarna

Iubito, vine iarna, ºi florile de nufãr în suflet or sã-mi cadã, hilar ºi indecent, cînd ninge fãrã tine, de spaimã am sã sufãr, ºi am sã mor, iubito, de mii de ori mai lent

Copiii prin zãpadã vor desena comete ºi m-or striga la poartã, chemîndu-mã la zbor, adolescenþi vor trece, þinînd de mînã fete, ºi o sã-mi fie iarãºi de mii de ori mai dor Era aºa o iarnã sortitã sã ne fie o poartã întredeschisã spre viitorul nins, eram un rîu de munte, erai o apã vie, ningea ºi în zãpadã ardea un rug nestins Poveºtile de iarnã îmi circulã prin sînge ºi nici n-aº vrea, iubito, vreodatã sã le-opresc, de cîte ori din tine cu flori de nufãr ninge, mã îmbrãþiºeazã iarna în care te iubesc ªi-o las sã vinã seara, sã-mi batã la fereastrã, cu degete de gheaþã înveºmîntate-n dor, în sobã arde focul aprins de taina noastrã aruncã-mi-te-n braþe ºi lasã-mã sã mor...

ADI SFINTEª, 18 noiembrie 2018

Nostalgica noapte Cum ninge nostalgica noapte ªi somnul deloc nu mai vine, Ascultã candidele-i ºoapte Iubito, ºi stai lîngã mine!

Te uitã pe geam în ogradã Sub galbena lãmpii luminã, Cum cresc nãluciri din zãpadã ªi ramul în vînt cum se-nclinã.

Vibrînd prin nocturne penumbre, Cînd focul în vreasc prinde viaþã, Un joc de lumini ºi de umbre Pe trupul tãu gol se rãsfaþã.

E liniºte-n noaptea adîncã, Adoarme ºi neaua pe casã, Doar dragostea stãruie încã ªi-n pace defel nu ne lasã.

Se-aude pendula-n perete Cum timpul în clipe împarte, Noi dorul sorbim îndelete Iar zorii sînt încã departe. ªi ninge nostalgica noapte Iar somnul deloc nu mai vine ªi-þi spun ale inimii ºoapte: Iubito, rãmîi lîngã mine!

COSTEL GHIÞÃ

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 7-a – 28 decembrie 2018

Basarabia º i B ucovina – d ouã l acrimi p e o brazul E uropei Anexarea Moldovei dintre Prut ºi Nistru de cãtre Imperiul Rus (3) Þarul Alexandru I a dat amiralului Ciceagov o plîngere a locuitorilor din Moldova împotriva armatelor lui Kutuzov, spunînd: „Nu mai pot sã permit mai departe asemenea grozãvii“. Deci, cine îºi poate imagina ce suferinþe ºi nenorociri veniserã pe capul bietului popor românesc, dacã însuºi þarul care patrona toatã aceastã barbarie se îngrozeºte. Dar generalii ruºi nu se sinchisesc ºi nu se îngrozesc cînd sumedeniile de care încãrcate cu alimente ºi furaje pentru armate erau trase de circa 30.000 de bãrbaþi ºi femei, flãmînzi ºi desculþi. La protestul românilor de a se pune capãt acestor barbarii nemaipomenite în istoria omenirii, generalii ruºi spuneau cu sînge rece cã pe ei nu-i intereseazã cine este înhãmat la car, animale sau oameni, ci totul e ca aceste care sã fie transportate.

Amiralul Ciceagov, cãlãtorind prin Moldova în primãvara anului 1812, se mirã de numãrul mare de case pãrãsite ºi sate distruse de armatele ruseºti. Cu toatã dorinþa þarului exprimatã prin rescriptele sale, treburile administrative mergeau din ce în ce mai rãu.

Guvernatorii ºi ispravnicii judeþeni (prefecþii) ce de acum se numeau de cãtre guvernatorii ruºi, administrau provincia noastrã dupã bunul lor plac. În urma neregulilor constatate de anchetatorul Svinin, guvernatorul Harting e dat afarã sub pretextul cã e bolnav, iar în locul lui este numit cu împuternicirea de vice-rege generalul Bahmetev, avînd ca ajutor de guvernator pe grecul Catacazi, rudã cu Ipsilanti, de origine greacã.

Dar nici guvernarea lui Bahmetev n-a dat roade.

Aceastã guvernare a fost ºi mai proastã decît a lui Harting. În cele din urmã el este învinuit de contrabandã. Afacerile din jurul vice-regelui Bahmetev sînt iniþiate de soþia sa ºi sînt implicaþi tot felul de greci, polonezi, armeni, evrei etc. Bahmetev este dat pe mîna justiþiei, însã judecata nu-l condamnã ºi, în anul 1820, el este scos din serviciu pe caz de boalã. Dupã Bahmetev este numit guvernatorul Inzov, slab ºi nepriceput în treburile administraþiei. Prezenþa lui în acest post a fost inutilã, toatã activitatea lui s-a rezumat la sãdirea pomilor pe marginea drumurilor.

Guvernul din Petersburg, nemulþumit de modul cum este administratã aceastã provincie, recurge la un alt demnitar al timpului, contele Vorontov, guvernatorul Rusiei de sud, cu sediul la Odesa, cãruia i se încredinþeazã suprema supraveghere a administraþiei acestei provincii. Contele Vorontov a îndeplinit aceastã funcþie din anul 1823 pînã în anul 1844. Pentru a se informa despre cele ce se petrec în provincia care îi era încredinþatã pentru buna administrare, ordona ºi el sã i se raporteze tot ce se petrece acolo ºi, în curînd, i se aduc la cunoºtinþã realitãþile. Aºa, de exemplu, o personalitate înaltã, cu numele Longhinov, în scrisoarea sa din 4 august 1824, care se pãstreazã în arhiva contelui Vorontov, scrie din Chiºinãu: „Situaþia economicã a Basarabiei era mult mai bunã sub conducerea moldovenilor decît sub conducerea ruseascã în timp de 15 ani. Aici, în regiunea Basarabiei, unde încã e barbarism, oamenii fãrã vinã sînt bãgaþi în închisori, bãtuþi, jefuiþi ºi arºi“. În 1829, Mihailovici Danilevschi, în „Russcaia starina“, vol. 79, pag. 182, scria: „Acum 11 ani am fost în Basarabia, dar de atunci n-am mai gãsit nici o schimbare“. În ziua de 11 iulie 1833, generalul Kiselev scria lui Vorontov: „Îmi zugrãviþi un tablou trist în Basarabia; moldovenii se grãbesc sã-ºi vîndã moºiile, pe cînd în Bucovina proprietarii plãtesc 30% impozite, dar laudã ordinea ºi cinstea organizaþiei Austriei. V-au ajutat rãu guvernatorii care s-au schimbat la Chiºinãu ºi funcþionarii lor, care sînt drojdia Rusiei ºi a Moldovei“.

Chiar ºi împãratul rus vorbeºte despre funcþionarii ruºi necorespunzãtori ºi nedoriþi, culeºi dupã nevoile timpului în mare grabã. Deºi þãranii ºi nobilii moldoveni la început erau rezervaþi faþã de Rusia, curînd s-au convins cã ruºii sînt puºi pe jaf. Statul rus a luat hotãrîrea fermã de a încredinþa administrarea acestei provincii funcþionarilor ruºi. Faþã de aceastã mãsurã moldovenii intervin prin cereri cãtre Împãrat, se plîng contra guvernatorilor ºi funcþionarilor ruºi ºi împotriva mãsurilor de înlocuire a funcþionarilor români din administraþia provinciei. Ei se plîng cã obiceiurile ºi legile provinciei sînt înlocuite treptat.

Un destin, o misiune: Mareºalul Ion Antonescu ºi lupta pentru Basarabia (6) Comunismul - factor de destabilizare a statului naþional-unitar român (6) Adversitatea lui N. Titulescu faþã de Germania, afiºatã zgomotos dupã 1933, echilibristica politicã ºi economicã utilizatã de Bucureºti dupã debarcarea lui N. Titulescu ºi, în special, din perioada monarhiei autoritare, când Carol al II-lea devenise principalul factor de decizie al politicii externe, au creat neîncredere ºi antipatie la Berlin. În replicã, politica duplicitarã a regelui faþã de Germania a fost taxatã indirect de cãtre Hitler prin „dezinteresul” - termen stipulat la punctul 3 din Protocolul adiþional secret al Pactului RibbentroppMolotov - privind Basarabia lãsatã pradã imperialismului sovietic. Totodatã, aceeaºi politicã duplicitarã a fost „rãsplãtitã” ºi direct prin odiosul Arbitraj de la Viena, care a permis Ungariei ocuparea pãrþii de nordvest a Transilvaniei ºi pierderea Cadrilaterului în favoarea Bulgariei. Tragedia anului 1940 a consemnat falimentul regimului autoritar ºi a determinat abdicarea regelui Carol al II-lea, considerat principalul vinovat de dezastrul þãrii. Pierderile teritoriale au impus, invariabil, ca unicã soluþie de supravieþuire de statului, intrarea þãrii pe orbita Reich-ului, dar în condiþii cu mult mai drastice, comparativ cu perioada precedentã, în care germanii erau realmente interesaþi de prietenia României. Situaþia era dezastruoasã. Þara fusese mutilatã teritorial iar societatea româneascã demobilizatã de proporþiile dezastrului, de neîncredere ºi incertitudini. Armata românã era inhibatã de hotãrîrile capitularde luate de Consiliile de Coroanã ºi de cãtre rege, dezonoratã, deopotrivã, de retragerea pripitã din teritoriile abandonate. Astfel, comunitatea româneascã,

traumatizatã de realitãþile prãbuºirii, oferea generalului Ion Antonescu, ºeful statului român, argumente ºi instrumente de negociere incomparabil mai slabe faþã de anii 1936-1939 cînd, printr-o atitudine elasticã ºi echilibratã de apropiere politico-economicã faþã de Germania s-ar fi evitat, poate, tragedia anului 1940.

Protagoniºtii politicii de apropiere dispãruserã, însã.

Corneliu Codreanu fusese asasinat iar Miºcarea Legionarã reprimatã cu o violenþã extremã. Octavian Goga era decedat din cauze naturale sau, dupã cum s-a spus în epocã, otrãvit. Alþi oameni politici erau consideraþi nereprezentativi, fãrã partid puternic ºi fãrã anvergurã politicã (Gh. Brãtianu, ing. Ion Gigurtu), sau realmente inutilizabili (A. C. Cuza, un bãtrîn trecut de 80 de ani). În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a propus lui M. Manoilescu sã formeze un guvern de dreapta, care sã acþioneze ca un paratrãsnet în faþa pretenþiilor germane, însã fostul ministru de Externe, a refuzat, considerîndu-se consumat ºi compromis politic prin rolul ingrat distribuit de rege; acela de semnatar al Dictatului de la Viena.

Lipsa oamenilor politici cu ºanse reale de a negocia cu Berlinul adîncea agonia regimului carlist ºi dovedea, încã o datã, erorile sãvîrºite ºi incapacitatea regelui de a rezolva criza. Varianta Antonescu a fost sugeratã regelui de W. Fabricius, reprezentantul Germaniei la Bucureºti ºi de Valer Pop, însã a fost agreatã de Iuliu Maniu ºi C. I. C. Brãtianu, aflaþi în relaþie directã cu Antonescu.

Dezorientat de manifestãrile ostile ale opiniei publice, Carol a II-lea l-a eliberat pe generalul Antonescu, reþinut cu domiciliu obligatoriu la Mînãstirea Bistriþa din Oltenia. În þarã se crease o stare insurecþionalã în care un rol dominant îl avea Miºcarea Legionarã, singura forþã

De jafurile ºi asupririle la care erau expuºi românii noºtri din Moldova dintre Prut ºi Nistru erau impresionaþi nu numai cãlãtorii strãini, ci ºi ruºii ºi chiar însuºi împãratul Alexandru I. Aºa, dupã patru ani de guvernare a generalului Harting, împãratul, în rescriptul sãu cãtre mitropolitul Gavril, cu ocazia numirii noului conducãtor al Basarabiei, cu titlul de vice-rege, generalul Bahmetev, scria urmãtoarele: „Sînt profund nemulþumit cã în unele pãrþi, au ajuns la apogeu, din care cauzã oamenii nevinovaþi îºi lasã cãsuþele ºi tot avutul lor ºi fug de la noi, cãutînd adãpost peste hotar“. Iar lui Bahmetev, viceregele provinciei, împãratul îi scria: „Odatã cu schimbarea primului guvernator, lucru ce devenise necesar în anul 1813, în ocîrmuirea acestei provincii au apãrut toate viciile: pe de o parte, ea a fost lãsatã pe mîna oamenilor nepricepuþi, iar pe de altã parte pe seama funcþionarilor incorecþi ºi interesaþi“.

Un alt anchetator rus, Storjenco, scria: „Nu se vede cã populaþia Basarabiei ar fi progresat, dimpotrivã, cînd în anul 1806 au venit armatele ruseºti, starea populaþiei era înfloritoare, guvernatorii nu fac nimic decît abuzuri“. În mîinile guvernatorilor ºi ispravnicilor (prefecþi) ruºi, Moldova dintre Prut ºi Nistru devenise un cîmp de exploatare ºi afaceri personale.

Toþi acei ce o vizitau erau uimiþi de cele constatate.

Populaþia era exploatatã ºi sãrãcitã. Deci, ruºii recunosc cã, în loc de fericirea care se promitea românilor prin propaganda ruseascã, ei au adus populaþia la cea mai groaznicã sãrãcie. Dar practic nu se lua nici o mãsurã de îndreptare a lucrurilor. La mici intervale de timp se schimbau guvernatorii ºi ispravnicii ºi se numeau mereu alþii tot mai sãraci ºi mai lacomi.

Deºi în aparenþã împãratul Alexandru I îºi manifesta dorinþa ca Moldova dintre Prut ºi Nistru sã fie guvernatã în mod cinstit, ca regimul sã fie cît se poate de suportabil ºi ca populaþia sã se simtã bine, aceasta nu era o dragoste deosebitã ce ar fi avut-o faþã de populaþia noastrã, ci pentru a demonstra faþã de alte popoare, dupã cum se exprima chiar el, cã sub domnia þaristã lumea trãieºte fericitã ºi aceasta se fãcea cu scopul ca sã atragã ºi alte popoare la imperiul þarist. E vorba de popoarele slave. (va urma) PAN HALIPPA organizatã, disciplinatã ºi capabilã de reacþie. Puciul declanºat de Horia Sima la 3 septembrie 1940 (Bucureºti, Braºov, Constanþa) a grãbit investirea cu puteri depline, cerutã de generalul Antonescu pentru a pune capãt haosului ºi a-i „reprima pe legionari”. Renunþarea la prerogativele regale a oferit, în fapt, lui Ion Antonescu instrumentele necesare pentru a forþa abdicarea lui Carol al IIlea. De altfel, în discuþiile generalului Antonescu privind participarea þãrãniºtilor ºi liberalilor la un guvern de uniune naþionalã, abdicarea regelui era condiþia principalã impusã de liderii celor douã partide. Trebuie menþionat, însã, cã întreaga carierã militarã ºi atitudine politicã a generalului Antonescu nu-l recomanda ca „om al Germaniei”, ci din contrã. Profesionalismul ofiþerului de stat major ºi îndîrjirea dovedite împotriva trupelor germane în Rãzboiul de Întregire, cînd a ocupat ºefia Biroului de Operaþiuni de pe lîngã Marele Cartier General, postul de ataºat militar la Paris, Londra ºi Bruxelles dar, mai cu seamã, reacþiile ºi declaraþiile sale lansate în diverse ocazii ºi discuþii cu oamenii politici ai vremii, îl catalogau pe generalul Antonescu drept un ofiþer cu simpatii filo-anglo-franceze de nezdruncinat. ªi, totuºi, aceste sentimente au fost lesne depãºite de Ion Antonescu, omul de stat care, þinînd cont de realitãþile geopolitice, a semnat Pactul tripartit în noiembrie 1940, devenind al treilea om al Axei ºi, în nici un caz, „aliatul uitat al lui Hitler”. Totodatã trebuie consemnat cã Antonescu, la aceea datã, nu avea altã soluþie onorabilã de a menþine ºi salva ceea ce se mai putea salva din statul român. În definitiv, alianþa cu Germania era inevitabilã, fiind o consecinþã fireascã a dominaþiei germane în sud-estul european ºi o reacþie de legitimã apãrare faþã de comunism ºi agresivitatea sovieticã. Cu atît mai mult se impune recunoaºterea meritelor oamenilor politici care, în anii precedenþi, intuiserã supremaþia germanã pe continent ºi se pronunþaserã pentru o apropiere de Germania. (va urma) Prof. dr. CORNELIU CIUCANU

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 8-a – 28 decembrie 2018

P Po o ll e em m ii c c ii

Oare de ce nu ne putem alege anul în care trãim?... (urmare din pag. 1) O Apocalipsã în care marea curvã, costumatã în ,,libertate”, ,,democraþie”, ,,progresism”, ,,drepturile omului”, ,,justiþie” etc. etc., a venit cãlare pe ceva ce a devenit o aberaþie cu multe capete hãmesite, numitã combinaþia euro-atlanticã. UE ºi NATO, ca sã fiu mai clar, o formulã sub care am fost umiliþi, trecuþi în rîndul celor de rangul doi, ca într-un nou ,,Unio Trium Nationum”, din care românii nu fac parte. Mai mult, am adus la cote inimaginabile insultele privind originea din judeþele sudice sau estice ale þãrii, iar unii, care ar merita expulzaþi, jubileazã ºi promoveazã deschis secesionismul, autonomisme… Aºa încît s-au gãsit ºi cîþiva nerozi oficiali sã gîndeascã ei împãrþiri pe ,,alianþe regionale”! În 2018, anul Centenar, Parlamentul, puterea fundamentalã a Statului, e cea mai puþin credibilã instituþie, e ,,cuib de hoþi” ºi e insultatã cumplit, fãrã sã se ia mãsuri împotriva acestor hule – multe din import.

La fel Guvernul, dar ºi Justiþia – ba chiar ºi Serviciile Secrete! Fiecare tabãrã politicã desconsiderã una sau mai multe dintre instituþii, dar toate la un loc sînt fãcute praf în fiece zi a acestui glorios an al Unirii! Preºedintele, premierul, ºefii Camerelor, Curtea Constituþionalã etc. – totul e trecut prin albia de porci a unui an al urii!

De fapt, este ºi anul în care între conducãtorii statului – preºedinte ºi premier - s-au purtat adevãrate bãtãlii, piperate cu jigniri, ºi asta zilnic, în unele perioade! Conducãtorii statului sînt chemaþi la procuraturã, li se fac dosare, se inventeazã probe, se fac presiuni, interceptãrile sînt la un nivel pe care nu-l atingeau nici visele colorate în roºu ale lui Feliks Dzerjinski! Iar totul, atenþie – sub supravegherea oficialã a ,,marelui frate”, cel care ne-a pus sã plãtim, sã facem ce zice el în toate, ne-a bãgat în conflicte cu care nu avem nici o legãturã – iar rezultatul? Þara ,,pãcii ºi pretiniei”, cum zicea singurul mare preºedinte al românilor, a devenit o þarã sub asediu, care trebuie sã cumpere armament peste armament, sã cedeze teritorii unde sã funcþioneze baze militare strãine! Da, România Centenarului are armate ºi baze militare strãine, chipurile ,,partenere”, dar care , ce sã vezi, fac numai ce vor ele! Inclusiv creeazã tensiuni ºi conflicte cu vecinii sau þãri altãdatã partenere ale României! Românii sînt fãcuþi sã creadã cã au în Rusia, de care ne leagã etape glorioase ale istoriei – independenþa, rãzboiul Marii Uniri etc. -, dar ºi ortodoxia, o bunã parte a limbii, ei bine, Rusia a ajuns sã fie o ,,ameninþare”. În schimb, avem ,,parteneriate strategice” - rostogolindu-se o gogomãnie: pur ºi simplu, nu existã sintagma diplomaticã sau juridicã ,,parteneriat strategic”!

Cultura este dominatã de aberaþii ºi ruºini – nu pot numi altfel prezentarea de filme de propagandã a faptelor contra-naturii în Muzeul Þãranului Român, adicã în locul unde ar trebui sã ne regãsim cele mai vechi ºi sacre calitãþi ale neamului, nicidecum blasfemii ºi aspecte scîrbavnice! Istoria a devenit o altã bãtaie de joc: sîntem marii criminali ai celui de-al II-lea rãzboi mondial, am ucis cei mai mulþi evrei dupã Germania lui Hitler! Iar dacã spunem altfel, riscãm puºcãria – e chiar lege în sensul acesta! Evident, etape ale istoriei sînt trecute la ,,fapte grave”, crime contra umanitãþii – iar aici nu sînt doar legionarii ºi Mareºalul, ci ºi Ceauºescu, cel care a adus mai multã pace în lume decît toþi preºedinþii epocii sale la un loc, ºi mai multã dezvoltare României decît toþi ceilalþi conducãtori la un loc! În schimb, nu au mai contenit preamãririle la adresa unui personaj tragic, dar minor, cum a fost Regele Mihai – însã nu am fost în stare sã ridicãm un monument, în Bucureºti, Reginei Maria, cea cãreia chiar îi sîntem îndatoraþi. Nu pun la socotealã oribila chestie ridicatã din banii daþi de inepta Primãrie a Capitalei, pentru cã aceea e o bãtaie de joc, nu un monument! Zilnic, pe posturile TV sînt difuzate adevãrate atacuri la perioada comunistã – ºi îmi aduc aminte de anii ‘70 ºi ‘80, deci în comunism, în care se renunþase la acuzaþiile ºi atacurile la adresa ,,regimului burghezo-moºieresc”, iar filmele arãtau pãrþile bune ale istoriei României, indiferent de epocã. Nu, în anul Centenar ne-am întors la anii ‘50, la ,,obsedantul deceniu”, ºi înfierãm cu mînie capitalistã, mult mai perversã decît cea proletarã, tot ce a fãcut ºi a trãit þara asta într-o perioadã a istoriei! Ce ruºine!

Deci astea ar fi cîteva motive sã-mi fi dorit sã scriu despre un alt an…

Hai sã închei cu cîteva rînduri de speranþã. Am vãzut ridicîndu-se Catedrala Mîntuirii Neamului – este sfinþitã, chiar dacã nu e finisatã. Am vãzut o femeie, pe care nu dãdeam mulþi bani iniþial, ridicîndu-se peste nivelul mocirlei aici descrise ºi þinînd piept admirabil Europei, printr-un discurs de care ºi Vadim ar fi fost mîndru. Da, Viorica Dãncilã - aceastã ,,Veorica”, insultatã în fel ºi chip - este marea revelaþie politicã a anului centenar, fiind ºi, nota bene, prima femeie care ocupã funcþia de premier.

Am vãzut cîþiva oameni tineri, despre care am mai scris, încercînd sã fie altfel – lucizi, patrioþi, educaþi, luptãtori. Sînt puþini, dar… se numesc speranþã. Ah, am folosit un alt nume al celei care e consideratã de unii o mare… curvã. Nu, eu nu o consider aºa – speranþa e o formã de credinþã; iar dacã e sã mai sper ceva în acest an, e cã ne-or fi luat resursele pãmîntului, dar nu ºi pe cele ale sufletului. Ale sufletului românesc, asta ca sã închei cu un gînd cãtre mentorul meu, Vadim.

La Mulþi Ani, România – ºi sã vrei sã fii Mare!

C Co on nt tr ro ov ve er rs se e

Credit pe subdezvoltare Iatã ceea ce se cam ºtia de ceva timp, ºi anume cã existã diferenþe mari între ce ne spun bãncile din reclame, ºi ce urmãresc de fapt. Un jurnalist cu state vechi în zona economicã a reuºit sã desluºeascã, printre cifrele seci emise de BNR, cã Banca Naþionalã a României, ca ºi cele mai puternice opt bãnci STRÃINE din România, colonia cea mai de jos a Occidentului, au avut, sau au în continuare, un minim interes în ceea ce priveºte dezvoltarea acestei þãri. Mã rog, a ceea ce a fost cîndva o þarã, România. O strategie legitimã, la o adicã, nu poþi permite slugii sã fie mai bogatã ca stãpînul, nu-i aºa? Încã de prin 2004, începînd cu preluarea puterii de cãtre cei mai bandiþi dintre politicieni, în frunte cu Bãsescu, Traian Bãsescu, în aceastã zonã a Europei, a început un mod discret de preluare a capitalului naþional, de orice naturã ar fi, de cãtre companiile strãine. Este un fapt, este o realitate. Încã de pe atunci, dar din ce în ce mai pregnant, instituþiile financiare care au ocupat piaþa româneascã, ºi mã refer aici la bãnci, dar ºi la societãþile adiacente, fie cã sînt societãþi de leasing sau societãþi de creditare nebancare, au început sã se dezvolte, avînd ca scop, pe de o parte, o maximizare a profiturilor, dar ºi o þinere în frîu de dezvoltãrii societãþilor româneºti.

Fãcînd o analizã mai atentã, se poate demonstra cã aºa este, dar nimeni nu va face un studiu clar în acest sens, aºa cum în general pe români nu-i prea intereseazã ce se întîmplã cu þara asta. Cei care au venit aici, bineveniþi de altfel, au instaurat un sistem extrem de bine pus la punct, care, din start, îi cam demoralizeazã pe întreprinzãtorii privaþi români, dar le dã multã apã la moarã celor de pe alte meleaguri.

Nu am sã aprofundez acest subiect, în fond pe cine intereseazã? Vreau doar sã spun cã informaþii privind strategia de încastrare ºi legare de glie a românilor se ºtia încã de prin 2007. Vã mai amintiþi? Din 2006 începînd, toate bãncile, la unison, au demarat cea mai aprigã campanie de creditare din istoria acestei þãri. Toþi luau banii, fie cu buletinul, fie pe ochi frumoºi. Erai efectiv asaltat de reclame frumoase, erai victima perfectã, erai cel mai bun cobai, adversarul consumator. În perioada aceea, nu cred cã sînt mulþi care ºtiu asta, nu reuºeai sã obþii de la bancã nici un fel de credit de dezvoltare ca firmã, dacã erai societate româneascã, decît dacã te luptai cu sistemul.

Dar, dacã mergeai ca persoanã fizicã, luai o sumã cel puþin egalã, doar cu un buletin ºi o zi de aºteptare. Repet, în perioada 2006 – 2008, doar cine nu a vrut, cine s-a împotrivit, nu a luat bani. În rest, cam toþi. Buuun. Creditele se rostogoleau peste România, cu girul mãreþ al BNR, banca aia care aparþine acestei colonii, de parcã toþi banii din lume erau sortiþi sã fie cheltuiþi în aceastã þarã. Tãriceanu, premier pe atunci, era expus celor mai teribile laude, mulþi idioþi crezînd cã dacã banca îþi dã bani moca, fãrã garanþii, înseamnã cã economia þãrii duduie. ªi nu era aºa, evident.

Ce a urmat? O crizã! Mulþi ºi-au pierdut casele, alþii doar banii. Bãncile, însã, au obþinut ce vroiau, ºi anume, înregimentarea multor români, care sã le achite creditele, dobînzile ºi penalizãrile. Mulþi înteprinzãtori de atunci, acei oameni dinamici care riscã ºi trag dupã ei însãºi economia, au intrat în probleme, ºi nu doar ei. Ce a fãcut sistemul? Era pregãtit, ca sã stopeze dezvoltarea viitoare a societãþilor româneºti. A inventat Biroul de Credit ºi Centrala Incidenþelor Bancare. Aceste douã entitãþi reprezintã la ora actualã, dar ºi în trecut ºi viitor, cele mai mari piedici de dezvoltare a capitalului naþional românesc. Acestea, pur ºi simplu, i-au eliminat pe oamenii dinamici de pe piaþã, pe cei care îºi asumau riscuri, pe cei care trag la cãruþã ºi care, aºa cum am spus, susþin economia. Ei, aceºtia, cei care riscã, nu au mai avut acces la finanþare, nu mai au în continure acces la finanþare, nu mai pot sã dezvolte ceea ce au început sau ceea ce vor sã facã. În acest Birou de CREDIT, nu intrã stãinii ºi nici nu prea gãseºti companii strãine sã fie prin CRB. De ce? Pentru cã cei care vin de afarã ºi opereazã în România se prezintã cu un mare stoc de lichiditãþi ºi lucreazã cu bãncile lor, din þãrile de origine, care sînt ºi aici. Noi, românii, prin politicienii de rahat pe care îi avem, i-am avut ºi o sã-i mai avem, nu mai dispunem de nici un fel de bancã româneascã în stare sã finanþeze, sã riºte ºi sã dezvolte capitalul acestei þãri. Nu! O sã ziceþi ceva de CEC, ºi eu vã zic sã vã luaþi gîndul ºi sã rîdeþi.

Bun, situaþia este tristã, dar nu pentru români, pe care efectiv nu-i intereseazã ca alþi români sã fie mai bogaþi decît ei. Deci, terenul pe care acest sistem financiar opereazã acum este poate cel mai fertil ºi mai bãnos ca nicãieri în lume. Gîndiþi-vã ºi voi, în România nu mai existã nici un fel de bancã româneascã, repet, CEC este o glumã, iar noi, românii, apelãm la mila ãlora de afarã, a bãncilor strãine, pe care oricum nu îi prea intereseazã sã dezvolte capitalul naþional al þãrii, al economiei, al României. Cine sînt cei care pot dezvolta capitalul þãrii? Întreprinzãtorii români.

Voi nu vedeþi cã societãþile strãine, marile companii care vã þin prizonieri în propria voastrã fricã, nu prea plãtesc impozite la noi? ªi dacã plãtesc, o fac doar aºa, simbolic? De ce nu plãtesc ele un impozit pe cifra de afaceri, cum ar fi normal? Pentru cã imediat în Piaþa Universitãþii ar fi 1.000.000 de #rezistenþi, de aia.

Bun, ca sã scurtãm. Este foarte bine cã existã bãnci, cã existã finanþare ºi cã lumea de dezvoltã. În fond, banii învîrt lumea, asta se ºtie. Problema este cã românii trebuie cumva ajutaþi. Sistemul ãsta idiot trebuie sã elimine Biroul de Credit ºi CRBul din societate, din economie, ºi sã îºi asume ºi ei, bancherii, un risc minim. Sã ajute mai mult societãþile româneºti sã se dezvolte, sã fie implicate ºi sã ofere celor curajoºi mijloace de dezvoltare. Or, aºa ceva nu se întîmplã. Cei care lucreazã în zona asta, români ºi ei, corporatiºti, sînt tot un fel de bugetari, nu gîndesc ei prea mult, cu atît mai puþin în spirit întreprinzãtor. Aºa cã, sã nu aveþi mari aºteptãri de la ei, obiectivul lor este sã îºi pãstreze slujba ºi pentru asta o sã iasã la bãtaie în Piaþa Victoriei, ori de cîte ori vor fi stresaþi. În rest, nimic. Politicienii? Ãia iau credite, cã altfel nu mai au corporaþiile cu ce sã-i manipuleze. Ce ne rãmîne? Nimic!

Sã le mulþumim politicienilor care au fãcut toate acestea posibile, sã le ridicãm statui peste ani ºi sã le dãm nume de strãzi. Au reuºit sã facã praf o þarã, fãrã ca duºmanul sã tragã vreun glonþ.

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 9-a – 28 decembrie 2018

FILE DE ISTORIE • FILE DE ISTORIE Provinciile româneºti aflate sub stãpînire strãinã (13) MARAMUREªUL (2) 2. Cnezate ºi voievodate româneºti din Maramureº ºi Sãtmar 2.1 Þara Maramureºului (2) Istoricii unguri recunosc faptul cã Maramureºul nu a fost întemeiat, cucerit sau ocupat de Sfîntul Rege ªtefan (István) ºi nici de dinastia lui Arpad, întrucît, cu cît era mai departe un teritoriu de cîmpia care se afla între Dunãre ºi Tisa, cu atît era mai greu de cucerit, de încorporat, de organizat ºi de documentat. Aºa se explicã faptul cã, dupã 400 de ani de la cucerirea Panoniei, nu existã nici un atestat documentar istoric unguresc despre teritoriul românilor din Maramureº.

Pentru un timp foarte îndelungat, acest þinut românesc a fost doar o noþiune geograficã pentru regii ungari, abia în anul 1221 regele Andras al II-lea aminteºte întrun document despre izvorul Maramureº; la fel, ªtefan al II-lea dateazã în anul 1272 un document despre Maramureº. Acestea sînt primele documente istorice despre Þara Maramureºului, în actele cancelariei regilor ungari.

Prin urmare, românii din Maramureº au putut sã-ºi trãiascã viaþa în spiritul lor atît patriotic, cît ºi cultural, nestingheriþi de regii ungari, care erau preocupaþi de organizarea unei þãri agrare între þinuturile Dunãrii ºi Tisei. Datoritã vieþii lor nomade ºi a deselor incursiuni în care au prãdat popoarele ºi þinuturile învecinate, ungurii au fost învinºi definitiv în vest de cãtre popoarele vecine ºi erau ameninþaþi de cãtre aceºtia cu exterminarea lor totalã.

Dominaþia supremaþiei ungureºti din Secolul al XIV-lea se întindea pînã la valea interioarã a Tisei, în apropiere de teritoriul Maramureºului, unde regii ungari, aducînd colonizaþi, au reuºit sã întemeieze cu aceºtia mai multe localitãþi, cum ar fi Cîmpulung, Huft, Ticeu ºi Bisc, acordîndu-le, în anul 1329, mai multe privilegii.

Cea mai veche aºezare pare a fi Bisc, care este documentatã cu anul 1300, aceasta aflîndu-se într-o depresiune mai largã a Tisei. Tot în anul 1321, regele ungar numeºte acest þinut al Maramureºului ca fiind neproductiv în privinþa agriculturii ºi nepotrivit pentru a popula acest þinut, document semnat ºi numit Terra Marmorosiensis Ifertilis Laboriosa Et Gravis Ad Residendum Forla Dinositur. Într-adevãr, aºa a ºi rãmas acest teritoriu al Maramureºului pentru unguri – neinteresant, ºi pentru care nu s-au îngrijit niciodatã; abia în Secolele XIX-XX s-au aºezat în unele localitãþi din aceastã regiune cîþiva meºteºugari ºi funcþionari unguri. În anul 1352, localitatea Sighet primeºte aceleaºi privilegii ca ºi cele 4 aºezãri numite mai sus, însã acestea, din pãcate, nu au reuºit sã existe decît temporar, deoarece locuitorii, nefiind bãºtinaºi, nu reuºeau sã supravieþuiascã. Practic, aºezãrile se asemãnau unor insule create artificial, în marea teritorialã româneascã a Maramureºului.

Dintre cele 4 aºezãri, doar Huft ºi Bisc au reuºit sã supravieþuiascã timp mai îndelungat, trecînd în anul 1300 sub supremaþia regelui ungar, însã cu timpul au dispãrut ºi ele.

Românii din Maramureº au vãzut, de-a lungul timpului, în cele patru aºezãri înfiinþate de cãtre supremaþia ungureascã - o invazie vrãjmaºã în teritoriul lor, pe care erau stãpîni din cele mai vechi timpuri ºi din generaþie în generaþie, de aceea ei foloseau fiecare ocazie pentru a ataca ºi desfiinþa aceste aºezãri. Astfel, în anul 1472, românii reuºesc sã distrugã aceste localitãþi ce se aflau sub supremaþia ungureascã, dupã relatarea documentelor regelui Matei ºi, mai tîrziu, a reginei Maria, din anul 1504.

Doar cu eforturi deosebite reuºea supremaþia ungureascã sã întreþinã aceste colonii, aducînd, iar ºi iar, coloniºti noi.

Dupã cum am relatat mai sus, oraºul Sighet a primit în anul 1352 privilegii din partea supremaþiei ungureºti, totuºi acest oraº existã demult, nefiind întemeiat de cãtre unguri. Cu toate cã nu existã nici un document, acest oraº era locuit cu mult înainte de Secolul al XIV-lea de

cãtre români, dupã cum relateazã Gavril Mihai, bazînduse pe relatãrile documentate ale istoricului I. Szilaghi, care aminteºte ºi despre existenþa unei biserici în Sighet.

2.2 Teritoriul românilor din Maramureº, conform mãrturiilor istoricilor ºi celor mai vechi atestate documentare Istoricii ungari recunosc adevãrul despre românii din Maramureº, care erau stãpînii acestor plaiuri încã înainte de venirea ungurilor. Lehoczky Tivadar, unul din cei mai buni cunoscãtori ai regiunilor Bereg ºi Maramureº, susþine: „La venirea ungurilor, în comitatele Maramureºului, Ugocea ºi Bereg, românii locuiau ºi stãpîneau acest teritoriu din cele mai vechi timpuri”.

I. Petrovai, nãscut în Maramureº, recunoaºte ºi susþine statutul românilor ca bãºtinaºi ºi stãpîni ai acestui þinut.

El contrazice ideile istoricilor unguri care susþin cã românii ar fi venit doar în Secolul al XIII-lea pe aceste plaiuri, ceea ce este imposibil, din cauza unui simplu motiv, ºi anume, privilegiile deosebite deþinute deja de bãºtinaºii români în acele timpuri, pe care un popor de pãstori nomad nu le-ar fi avut. În afarã de acest fapt, românii din Maramureº ºi Berg nu au fost niciodatã supuºii supremaþiei ungureºti, dimpotrivã, ei se supuneau doar voievozilor români aleºi de ei înºiºi.

Dacã studiem cu atenþie documentele istorice care atestã existenþa românilor în Maramureº, din anul 1219, cînd au fost stabilite frontierele localitãþii Hene, este scris : „Prima Meta Egreditur De Terra Bogdana”. În legãtura cu aceasta, istoricul Turocz ne relateazã cã numele de Terra Bogdana înseamnã Þara Maramureºului, pentru cã numele de Bogdana provine de la numele Bogdan; cu aceasta el recunoaºte existenþa românilor în anul 1219 pe aceste plaiuri.

Istoricul Wenczel, în lucrarea Idei critice despre istoria comitatului Maramureº, la p. 13, recunoaºte cã Terra Bogdana se gãsea între frontierele dintre Maramureº ºi Satu Mare. Csaki relateazã, în legãturã cu topografia ºi cu alte denumiri din Maramureº, foarte multe nume româneºti cum ar fi : Iuga, Manuilã, Bud, Micle, Nan, Crainic, Oftas, Dragoº, Vlad, Ivancu, Ivaºco, Bogdan, Sandrin, Cofta, Panciu, Tatamer, Tatul, Stoica, Nifor, Balc, Sorban, Roman ... acestea sînt doar cîteva ºi nu ar avea rost sã le înºirãm pe toate, pentru cã sînt mult mai multe decît localitãþile cu nume ungureºti.

Vechimea moºiilor ºi proprietãþilor române sînt atestate ºi recunoscute documentar, mai multe familii de nobili din localitatea Viºeu au dovedit în anul 1763, cu acte datate din anul 1445 ºi anul 1301, provenienþa lor nobilã încã din timpurile arpadiene. Tot din aceste timpuri existã mai multe documente care dovedesc vechimea proprietãþilor româneºti în foarte multe localitãþi ºi sate. Din anul 1317 este datat documentul strãmoºilor familiei Rednic, semnat de însuºi Dragomir, fiul lui Dragoº, care atesta proprietãþile acestora în Gylafalva (Giuleºti) ºi Nyreº. În anul 1326 apare localitatea Rozavlea, alãturi de care apar o mulþime de alte localitãþi, cum ar fi Cuhea, ªieu, Botiza, Petrova, Leordina, Poienile de sub Munte.

Dintre toate acestea, Cuhea pare a fi cea mai veche ºi cea mai importantã, fiind numitã în anul 1353 Capitalis Et Principalis Posessio. Dupã cîþiva ani mai apar ºi alte localitãþi, precum Bedeu în anul 1336, Rutenia (Lipsche) în anul 1350, la fel ºi Hernice, tot în anul 1350, apoi Slatina, Hatpatakfalva ºi Deseºti în anul 1360. În Secolul al XIV-lea mai apar localitãþi ca: ªugatag, Rona, Ieud, Borºa, Biserica Albã, Butina, Rozavlea, Villa Iohanis Waywodaz (Sãpînþa), Iza, Apºa de Jos, Bîrsana, Vad ºi altele.

Cu ocazia diferitelor comisii de atestare ºi documentare a nobilimii în perioada anilor 1752-1754 ºi 1763-1786, în afarã de familia Rednic, mai apar proprietãþile familiilor Ban din Giuleºti, datatã din anul 1425, din Sãpînþa familia Saploczai, din Sarasãu familia Birtoc, datatã cu 1360, ºi familia Micu, datatã cu anul 1345, în Ieud familia Balea, anul 1419. Acestea sînt doar cîteva din cele 300 de documente. În actele de donaþie gãsim urmãtoarele nume româneºti : Apruºa (Opriºa), Mãruº, Stan, Dragoº, Gyla, Farkasstan (Stan Lupu),

Bud, Ioan, Dragomir, Bogdan, Dragoº, Stanislãu, Sandrin, Valentin, Iustina, Dunca, Susca, Gostoian.

Aceste documente dovedesc nu doar faptul cã aceste familii erau în stãpînirea proprietãþilor la datele mai sus amintite, ci atestã ºi existenþa proprietãþilor înainte de a fi datate, ca de exemplu documentul atestat al familiei Rednic din 1445, Verus Decensus Et Certus Locus Mansionis Ejusdem Dragus Ac Praedecessorum Snorum Praefuisse Dignoscitur. În anul 1453, Ioan Huniade le acordã lui Petru Mandra ºi Nan cnezatele din Viºeu, ei reuºind sã dovedeascã faptul cã erau cei mai vechi proprietari ai acestor cnezate din cele mai strãvechi timpuri (Ab Antiquo Et Tempribus Divorum Regum), iar, în acelaºi an, Huniade le cere locuitorilor din Sãcel sã conducã mai departe cnezatul la fel cum au fãcut-o ºi strãbunii lor din cele mai vechi timpuri. (Quomodo Ipsi Et Eorum Praedecessores Semper Et Ab Antique... Pacifice Et Quite Possederant).

Tot în acelaºi an, regele Ludwig înmîna unor români cnezatul Lipsche ºi le cere supunere totalã faþã de noii lor cneji, ca ºi cum ar fi fost proprietatea strãbunilor, pentru cã dreptul de a stãpîni în acele timpuri nu l-au primit de la nici un rege ungar, ci l-au primit de la strãmoºii lor, din cele mai vechi timpuri ºi din generaþie în generaþie.

Supremaþia regalã a dinastiei de Anjou dorea o documentaþie clarã ºi, în acelaºi timp, detaliatã a nobililor asupra moºiilor ºi proprietãþile care se aflau de un timp îndelungat sub stãpînirea lor. La fel se întîmplã ºi sub dominaþia principilor transilvãneni, cînd mulþi nobili cereau documente noi pentru a-ºi întãri ºi mai mult drepturile asupra proprietãþilor.

Prima realitate ce rezultã din studiul localitãþilor este densitatea populaþiei ºi desimea aºezãrilor în vãile rîurilor, astfel se aflau, în vãile rîurilor Tisa, Roniºoare, Viºeu, Iza, Brebul, Mara, Cofeu, cele mai vechi aºezãri care sînt considerate leagãnul românilor din Maramureº. În afarã de acestea, în vãile alãturate se mai gãseau ºi alte localitãþi cum ar fi: Bocoiel, Ieud, Botiza, Vlad etc. În documentele vechi dintre anii 1349 ºi 1485 ale multor localitãþi se gãsesc relatãri istorice despre aºezãri care cu timpul au dispãrut ori despre cum altele s-au contopit împreunã, de exemplu: Nureº, Varalja, Ozon, Danfalva, Vinceºti. Nu toate localitãþile aveau o populaþie mare, dar existau aºezãri pînã ºi în cele mai îndepãrtate cotloane ale munþilor, care erau bine organizate ºi conduse de conducãtori aleºi din mijlocul poporului român, aceasta în timpurile cînd în cîmpiile îndepãrtate ale ungurilor nu se gãsea nimic, doar zone albe, nelocuite.

Aceastã etnografie a Maramureºului rãmîne neschimbatã pînã în zilele noastre, dat fiind faptul cã nimeni nu a reuºit sã schimbe traiul, datinile, tradiþiile specifice româneºti, nici ucrainienii care veneau din nordul teritoriului maramureºean la sfîrºitul Evului Mediu, cu atît mai puþin ungurii care veneau ºi se aºezau din partea de jos a Tisei ºi, la fel, nici evreii care veneau din Galiþia ºi, la început, se aºezau prin satele româneºti.

2.3 Nobilimea românã (1) Secolul al XIV-lea este cu siguranþã cel mai important pentru teritoriul românesc al Maramureºului. În anul 1301, cu regele Andreas al III-lea se încheie dinastia arpadianã, ºi nobilimea ungureascã primeºte din nou dreptul de a-ºi alege regii. Adunarea marilor grofi reuºeºte sã-l încoroneze pe Karl Robert, care dupã multe lupte grele interne, tocmai împotriva adunãrii marilor grofi care l-au încoronat, reuºeºte sã reinstaureze respectul ºi supunerea acestora faþã de supremaþia casei regale.

Profitînd de aceste lupte interne ale ungurilor, nobilimea românã din regiunea Maramureºului, care era foarte numeroasã, se întindea pe un teritoriu foarte vast ºi, neavînd obligaþii, reuºeºte sã-ºi întãreascã controlul atît asupra teritoriului Maramureºului, cît ºi a regiunilor Ugocea, regiunile deluroase ºi de cîmpie din Satu Mare, Ardud, Carei ºi o parte a þinuturilor Bereg ºi Ung, care azi sînt pãrþi ale Rusiei Carpatice.

Cu ajutorul acestor nobili ºi baroni români, supremaþia regalã ungureascã dorea sã formeze o alianþã care sã-i sprijine în lupta împotriva oligarhilor unguri, avînd astfel tot interesul ca cel puþin o parte dintre aceºti nobili sã devinã cît mai puternici pentru a primi ajutor ºi a fi sprijiniþi de cãtre aceºtia în caz de nevoie. (va urma) IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 10-a – 28 decembrie 2018

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Din vremuri nu prea îndepãrtate...

Motto: ,,Dar mãcar ai scris undeva, ca sã rãmînã?”

(N. BRUNEA-FOX) În anul 1983, la redacþia revistei ,,Manuscriptum” sosise o scrisoare prin care mai vechiul nomenclaturist ªtefan Voicu sãrea în apãrarea lui Sorin Toma, cel care, în numerele 5-6-7 ºi 10 ianuarie 1948 ale ziarului ,,Scînteia” (deci, la numai o sãptãmînã de la abolirea monarhiei în þara noastrã), publicase un infamant articol-eseu împotriva lui Tudor Arghezi.

Mizeria se numea ,,Poezia putrefacþiei sau putrefacþia poeziei” ºi avea sã marcheze începutul ostracizãrii poetului care, timp de aproape un deceniu, n-a mai avut voie sã publice nimic ºi, în felul acesta, fusese obligat sã trãiascã în mari lipsuri.

Din capul locului, ªtefan Voicu mãrturisea cã n-ar fi avut de gînd sã scrie lunga misivã. Dar se întîmplase ca, în primãvara aceluiaºi an 1983, criticul Alexandru George sã publice o carte, ,,Simple întîmplãri în gînd ºi spaþiu”, în care afirma cã, în 1948, pe cînd era redactor-ºef la ,,Scînteia” ºi se bucura de autoritatea numelui sãu, Sorin Toma scrisese acel articol pe care, în realitate, alþii se osteniserã sã-l compunã. Aceasta sã fi fost realitatea, sau poate doar demersul criticului de a-l disculpa, fie ºi tardiv, pe fiorosul culturnic de la ,,Scînteia”? Cert este cã, profitînd de conjuncturã ºi erijîndu-se într-un fel de avocat de circumstanþã, ªtefan Voicu ridicase mãnuºa aruncatã de Alexandru George.

Tocmai pusese mîna pe volumul ,,Una sutã una de poeme”, apãrut în 1947, dar retras imediat de pe piaþã, desigur, din motive ideologico-politice. Rãsfoind volumul, ªtefan Voicu descoperise cã, prin paginile sale, trecuse ºi Sorin Toma, dovadã adnotãrile marginale fãcute cu creionul în dreptul a 18 poezii. (ªi nouã ni s-a întîmplat sã gãsim la un anticar un volum de eseuri semnat de criticul Mihai Ungheanu ºi adnotat, cu creionul, aproape pe fiecare paginã, de cineva care nu fusese de acord cu nimic din ce scrisese criticul acolo. Mai rar un opozant atît de înverºunat! Am fi vrut sã-i dãruim destinatarului cartea, dar, pînã sã ne facem timp, din pãcate, se prãpãdise.) ªi, zice ªtefan Voicu, aceasta este o dovadã peremptorie a faptului cã mai tînãrul dogmatic avea de gînd mai demult sã scrie despre Arghezi ºi cã strîngea material bibliografic în vederea redactãrii amintitului studiu. Concluzia era clarã: nu altcineva scrisese acele pagini, ci chiar Sorin Toma în persoanã, dovadã observaþiile din cartea lui Arghezi.

Privind mai atent lucrurile, se poate spune cã scrisoarea lui ªtefan Voicu urmãrea un dublu scop: sã ia apãrarea lui Sorin Toma, dar ºi sã loveascã în Alexandru George care, bazînduse mai mult pe niºte presupuneri (ca sã le spunem bîrfe), afirmase nonºalant cã respectiva compunere ar fi avut alþi autori, nu pe acela care o semnase. Vã daþi seama ce loviturã încasase bietul ideolog Tomiþã, sã fie bãnuit cã n-ar fi fost capabil sã punã la cale, de unul singur, nici cea mai micã ticãloºie ºi cã ,,avea nevoie de mai multe pene care sã-ºi dea concursul”, dupã cum se exprimase Alexandru George în cartea sa.

De aceea, curpins de o legitimã revoltã, ªtefan Voicu a tras sabia ºi a sãrit la bãtaie. Adevãrul e cã Sorin Toma îºi începuse documentarea cu mult înainte de sfîrºitul anului 1947, cînd studiase, cu creionul în mînã, tot ce scrisese maestrul, adicã fãcuse o cercetare exhaustivã. Dar cel mai mult îl rãscolise volumul ,,Una sutã una poeme”, pînã la indignare, ,,din cauza obiectivului degradant ºi antiuman urmãrit de Tudor Arghezi, precum ºi a conþinutului putret, pestilenþial, socialmente nociv al creaþiei sale artistice”. Mai departe, în scrisoarea sa, tovarãºul Voicu alege 3 dintre cele 18 poezii (pag. 39-43) pe marginea cãrora Sorin Toma fãcuse unele observaþii cu creionul ºi care îºi gãsiserã reflectarea ºi interpretarea nemijlocitã în articolul sãu. ªi începe cu poemul ,,Ce plîngi?”, în care poetul îºi îndeamnã copilul: ,,Ce plîngi, copilul meu? Ce-þi are/ Sufletul? Te doare?”. Aceste versuri îi dãduserã ocazia lui Toma sã observe cã: ,,În peisajul liric al poetului ºi-a fãcut loc un egoism antisocial, opus sentimentului de solidaritate, de dragoste ºi de rãspundere faþã de oameni”. Parcurgînd ºi el poezia, pînã la capãt, ºi ajungînd la versurile: ,,Eu lacrima de tine am ascuns,/ Cã lacrimile nici nu-ntreabã, nici nu au rãspuns”, ªtefan Voicu zice cã semenul

sãu ar fi scris pe un colþ al paginii: ,,Din sensul lacrimei, pur senzual, pãmîntesc, egoist, nu rãzbate nici o clipã cã egoismul înseamnã singurate ºi singurãtatea e o slãbiciune...”.

Poate nu întîmplãtor, dupã poezia ,,Ce plîngi?”, urmeazã în volum poemul ,,Pãstreazã”, în care autorul se adreseazã fiicei sale cu îndemnul: ,,Pãstreazã lacrimile în urcioare/ ªiascunde-o, copila mea, departe,/ Comoara cu mãrgãritare”. Pe marginea acestei poezii, recenzorul de ocazie ar fi notat: ,,Individiualism. De la egoismul individualist e numai un pas pînã la sentimentul singurãtãþii coleºitoare, atît de apreciatã de esteþii burghezi”.

Venind rîndul poeziei ,,Copilã” (probabil Mitzura, cãreia pînã ºi Grivei îi plînge de milã), Tomiþã al nostru, bun de dus la Bãlãceanca, ar fi scris: ,,Acesta e terenul pe care se dezvoltã sentimentul de angoasã, de fricã nemotivatã, animalicã, atît de rãspînditã în poeziile lui Arghezi...”. Dar iatã ºi versurile care i-ar fi provocat tulburarea: ,,Copilã,/ Mi-e mîhnire ºi milã/ (...) Tovarãºi, prieteni, vecini,/ Dar singuratici, dar strãini”. Aºa cum am mai spus, volumul ,,Una sutã una poeme” cuprinde alte 15 poezii care, dupã afirmaþia propagandistului Voicu, au reuºit sã trezeascã interesul clientului nostru. De data aceasta, el nu le-a mai analizat in extenso, ci s-a mulþumit sã îndruge în dreptul fiecãrei creaþii doar cîteva cuvinte. Aºa cum a fost cazul cu poezia ,,Un plop uscat”, unde a scris: ,,Relevã mãreþia vieþii, numai cã, prin contraste, reuºeºte sã ucidã elanul ºi îndrãzneala creatoare”. Pe marginea poeziei ,,Bivolul de jar” scria: ,,Tînguiri mistice, apocaliptice, vecine cu nebunia; nebunie”. ªi aºa mai departe, pînã se isprãveºte lista celor 18 poezii comentate. Nea Fane GurãBogatã venea cu precizarea cã a citat din adnotãrile juniorului Toma nu pentru a ilustra concepþia lui despre poezia arghezianã (din care, fie vorba între noi, nu a înþeles mare lucru), ci doar pentru a demonstra cã ,,Poezia putrefacþiei” este opera individului, nu a altora: acelaºi limbaj, aceeaºi gîndire etc.

Toatã redacþia ziarului ,,Scînteia” cunoºtea aversiunea tîmpitã a lui Toma faþã de poezia lui Arghezi, dar aceasta nu-l împiedicã sã insiste pe lîngã subalternii sãi, Ion Cãlugãru, Traian ªelmaru ºi alþii, doar-doar îl vor convinge pe marele poet sã facã abstracþie de lãturile care i se aruncau în cap la Casa Scînteii ºi sã publice în atotputernicul ºi periculosul ziar. În continuarea aserþiunii sale, ªtefan Voicu, dupã ce demonstrase cã Sorin Toma ºi nu altcineva iniþiase, compusese ºi tipãrise respectivul articol, cãutase sã dea o justificare atacului la adresa lui Arghezi. ªi anume cã, la antipatia mai veche, s-a mai adãugat ºi controversa iscatã pe marginea disputei ,,Care este menirea artistului?”. Arghezi susþinea cã, plecînd de la mai vechea polemicã dintre Gherea ºi Maiorescu, legatã de raportul dintre formã ºi conþinut, agresivul Arghezi opinase cã, într-o operã literarã, forma era prioritarã, limbajul. Dar proletcultisul nostru, dimpotrivã, apãra ideea ,,artistului-cetãþean” care are misia ,,sã demaºte ºi sã ardã cu fierul roºu tarele sociale”. Iar acolo unde e cazul, ,,sã oglindeascã realizãrile frumoase din toate domeniile”. ªi dacã Arghezi, în tinereþe, fusese un artist-cetãþean, pentru cã se pusese în slujba luptei pentru dreptate socialã, la bãtrîneþe ,,devenise un decadent ºi un reacþionar periculos”. Prin urmare, el trebuia, dacã nu lichidat fiziceºte, mãcar interzis o vreme, ca sã nu mai arunce cu noroi în realizãrile noastre frumoase. Alþi intelectuali care, tot aºa, ieºiserã din rînd, fuseserã aruncaþi în puºcãrie sau trimiºi, cîþiva ani, în producþie, la ºaibã în fabrici ºi pe ogoare, sã ia contact direct cu realitatea, poate le venea mintea la cap ºi nu mai visau la bazaconiile imperialiste. Situaþia lui Arghezi poate fi interpretatã ºi altfel. Întrucît refuzase sã adere la doctrina comunistã, aºa cum fãcuserã atîþia alþi scriitori din generaþia sa (Cãlinescu, Sadoveanu, Camil ºi Cezar Petrescu, Eftimiu, Bogza), el trebuia scos din circuit pînã cînd se cuminþea sau, dimpotrivã, pînã cînd opinia publicã va uita de el ºi de cãrþile sale. ªi s-a cuminþit. Toma se raliase acestei politici, pentru cã Arghezi ,,prea devenise cîntãreþul unei clase sociale reacþionare, al burgheziei aflate în plinã decãdere moralã ºi culturalã, ºi prea se fãcuse mesagerul pecetei unor grave ºi fatale denaturãri decadente”. Iar pentru a fi mai convingãtor, îl dãdea exemplu chiar pe tatãl sãu, A. Toma, care, ºi în perioada interbelicã, ºi dupã, a þinut sus steagul stalinismului în poezie, chiar dacã cu mai puþinã forþã artisticã decît alþii...

PAUL SUDITU

BIBLIOTECA NAÞIONALÃ

Hîrtia Cuiva, mi se pare cã întîi unui chinez, i-a venit ideea, cum s-o fi numind ideea pe chinezeºte, sã amestece mãtasea cu apã putredã, ºi a cãpãtat un material neaºteptat, pe care nãscocitorii Egiptului o scoteau, panglici ºi ºuviþe, din frunzele mi se pare ale parlmierilor sau din fluierele trestiei de bambus. La scribii de pe Nil ºi dintre Piramide, asemenea stofã se numea, dacã nu mã înºel, papirus, aproape la fel ca pe nemþeºte ºi franþuzeºte.

Altcuiva, unui european, i-a venit ºi lui o asemenea idee, ºi a descoperit hîrtia din zdrenþe de in ºi bumbac, iar mai tîrziu din paie ºi lemn. Tot ce creºte ºi dã rod se poate face coalã albã, dupã cum tot ce se petrece în lume ºi tot ce gîndeºti se face literã ºi cuvînt: afinitatea unui material pentru celãlalt se cheamã cînd hrisov, cînd document, cînd presã ºi ziar.

Strãmoºii noºtri inventaserã ºi scrisul, înaintea unui vechicul definitiv: semnul, litera, cifra, ºi probabil cã socotelile negustoreºti au precedat fixarea zborului gîndirii dezinteresate. Dar cã au scris ei pe scoici, cã au scobit în lemn, cã au sãpat în piatrã sau cã ºi-au pus hotãrîrile cu cerneala de funingine pe pielea dinlãuntru a blãnii iepurilor vînaþi, ca semnãtura Voievozilor, întorºi din rãzboaie cu moºnenii ºi rãzeºii lor viteji înproprietãriþi, împreunarea graiului cu materia pãstrãtoare e veche.

De la brutã, omul a trecut la intelect, pe o potecã de pergament ºi hîrtie, de-a lungul cãreia ºi-a scris durerile ºi destinul, mai deseori cu sînge decît cu negrealã. Biblia, cu douã aºezãminte, a þinut loc de carte cîteva mii de ani, ºi dintr-însa ieºind alte cãrþi ºi multe credinþe, gustul depãºirii de sine s-a întins, omul a cîºtigat noul suprasimþ, al vieþuirii dincolo de stomac ºi de intestin, cu divinul dar al inspiraþiei ºi judecãþii.

Hîrtia ajutã omul la cunoaºterea lui ºi a semenilor, a timpurilor, a învãþãmintelor; la îmbunãtãþirea lui personalã ºi, dacã se poate, la cercetarea celor mai bune mijloace de mîngîiere sufleteascã. Se pretinde cã acest lucru echivaleazã fericirea. Poate cã e adevãrat. Oriºicum, foaia asta de hîrtie, uºoarã ca fulgul ºi slabã tot ca el, a schimbat faþa lumii, a dãrîmat puterile rele, a risipit silnicia, a legãnat visul de perfecþiune, întotdeauna prea înceatã ºi mereu întreruptã, al omului în luptã cu viaþa, care se leapãdã de el, îl înfrînge ºi-l aruncã fãrã nici o pãrere de rãu la gunoi.

Dar lupta cea mai frumoasã a dus-o hîrtia împotriva omului chiar, a omului îngîmfat ºi mãrginit, strîns în clici, pãtimaºe sã sfãrîme împotrivirile prin apãsare.

Ea s-a chemat academic culturã, ºi toate înjghebãrile omeneºti ºi-au pus în fruntea decalogului lor acest cuvînt: cultura, care face pe om slobod ºi stãpîn. Pe cine supãrã litera, condeiul, gîndul, credinþa ºi ridicarea cît mai sus a omului cu aripi? Supãrã pe cineva? Întotdeauna a fost cîte cineva supãrat – ºi mai mulþi cîte cineva s-au strîns laolaltã ºi au poruncit sã nu mai scrie pana, sã nu mai cerceteze gîndul, sã nu mai înþeleagã mintea, sufletul sã nu mai pluteascã, ºi fiecare om sã rãmînã ceea ce nu mai este el de mai multe mii de ani, o rînzã negînditoare.

Impalpabil, preacurat ºi efemer dar permanent, sensibil ºi fremãtat, fluturele de hîrtie, cu douã litere pe fruntea lui, Alfa ºi Omega, începutul ºi sfîrºitul, a biruit, delicat ºi feciorelnic, întotdeauna.

TUDOR ARGHEZI (1946)

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 11-a – 28 decembrie 2018

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (1) „Cicero”, cel mai mare spion din timpul celui de-al II-lea rãzboi mondial (1)

Britanii în Turcia. Nici el însuºi nu-ºi închipuise cã avea sã intre în istorie, iar timp de ºapte ani avea sã ignore chiar existenþa acestui pseudonim ciudat. În 1950 a apãrut la Londra o carte tradusã din limba „Valetul ambasadorului a izbutit sã fotografieze unele documente confidenþiale...” - ERNEST BEVIN, germanã. Titlul original era Der Fall Cicero. Autorul ei, un necunoscut, se numea L.C. Moyzisch. Editorul ministru al Afacerilor Externe al Angliei englez îl prezenta ca pe un fost ataºat al Ambasadei germane de la Ankara. Într-o zi din luna august 1955...

Pe atunci erau la modã cãrþile de spionaj. Nu trecea o Afarã, vîntul cald al Istanbulului stîrneºte un praf auriu. Prin cele patru ferestre închise ale încãperii pãtrunde sãptãmînã fãrã sã nu i se dezvãluie publicului isprãvile, numai un murmur vag. Tãcerea apãsãtoare e sfîºiatã doar uneori contestabile, ale vreunui agent secret englez, francez, german sau american. Într-o de scîrþîitul frînelor automobilelor asemenea afluenþã, Operaþia Cicero risca „Pontiac” sau Chevrolet” care vireazã cu sã treacã neobservatã. Dar s-a întîmplat 70 pe orã la colþul Strãzii Aksatay. contrariul. Cartea s-a bucurat de un succes O tãcere extenuantã. I-am pus rãsunãtor. Stupoarea criticilor s-a tradus adineauri o întrebare bãrbatului care se prin comentarii peste comentarii. Fiecare aflã aºezat în faþa mea, bine proptit de articol îºi punea cu pasiune în concluzie spãtarul fotoliului. De rãspunsul lui întrebarea: oare meritau sã fie luate în depinde reuºita sau eºecul meu. serios „dezvãluirile” lui Moyzisch?

Sãptãmîni de-a rîndul l-am cãutat prin tot Pãrea de necrezut ca valetul ambaIstanbulul. ªi l-am gãsit. Acum, ochii lui sadorului, sir Hugh Knatchbull-Hugessen, sînt pironiþi într-ai mei: o privire sfredelisã fi putut avea acces aproape noapte de toare ca a unei pãsãri de noapte. noapte la casa de fier a Ambasadei din Cadrul? Un mic apartament mobilat Ankara. Dar era mai verosimil faptul cã i seuropeneºte la primul etaj al unei clãdiri a lãsat spionului rãgazul sã fotografieze moderne, Girisken Palas. De altfel, jumãunul cîte unul documentele ultrasecrete care tate din casele Istanbulului se numesc Elyesa Bazna, se aflau închise în seif? Se putea oare Palas. alias Cicero admite ca valetul acela sã se fi dus, fãrã sã Un salonaº cu patru ferestre sistem fie descoperit, de mai bine de douãzeci de „bow-window” la stradã. Niºte fotolii stil, de duzinã. Pe o poliþã, o pãpuºã cu rochiþã din lînã roz. Pe pereþi, ori la Ambasada Germaniei ca sã-ºi vîndã acolo recolta de reproduceri cu scene din opere; fotografii de copii ºi peste noapte? ªi încã ce recoltã! Moyzisch o descria în portretul unui bãrbat în frac, cu pieptul bombat, mustaþã amãnunt, cu o satisfacþie lesne de înþeles: rapoarte în legãneagrã, privire mîndrã ºi mãnuºi de culoarea untului: turã cu Conferinþa de la Teheran, pregãtiri în vederea ofensivei spre Rãsãrit ºi spre Apus, calitatea unor materiale interlocutorul meu.

Pe neaºteptate, pe faþa lui impasibilã ºi imobilã apare furnizate ruºilor de cãtre americani, codul secret britanic, perioada ºi locul debarcãrii. E posibil oare ca toate astea sã un zîmbet. Îmi spune: se fi adunat, luni de-a rîndul, pe biroul lui Ribbentrop – Da, eu sînt Cicero. În sfîrºit, a vorbit. A fãcut-o cu voce aproape ºoptitã. graþie unui valet oarecare cu un trecut obscur? În 1950 au venit la putere laburiºtii. Un deputat din ªi continuã sã zîmbeascã. Clipa asta mã rãsplãteºte pentru tot: pentru cã am strãbãtut Europa, pentru cercetãrile opoziþie s-a declarat impresionat de vîlva stîrnitã de istovitoare întreprinse într-un oraº necunoscut, pentru relatarea „fantezistã” a lui Moyzisch. Pentru salvarea eºecul întrezãrit. Am uitat totul, ºi asta numai pentru cã onoarei ºi a bunului renume al diplomaþiei britanice, se impunea o clarificare a faptelor. Deputatul a adresat o un om de cincizeci de ani mi-a mãrturisit zîmbind: interpelare ministrului Afacerilor Externe al majestãþii– Da, eu sînt Cicero.

Cicero cãpãtase acest nume cu doisprezece ani în urmã, sale, domnul Ernest Bevin. Obscurul muncitor sindicaexact la 31 octombrie 1943. Aºa 1-a botezat Franz von list care, datoritã împrejurãrilor – ºi inteligenþei sale politice –, ajunsese în fotoliul lui Disraeli, a rãspuns cu Papen, ambasadorul celui de-al treilea Reich la Ankara.

Bãrbatul care primise în mod imprevizibil numele obiºnuita lui sinceritate: „Este inexact cã documentele marelui cetãþean roman era valetul ambasadorului Marii au fost efectiv sustrase, în timpul rãzboiului, de la

Legãturile economice ºi tehnico-ºtiinþifice ale þãrii cu celelalte state ale lumii, în anii anteriori tranziþiei, 1966-1989 (1) Revoluþia tehnico-ºtiinþificã contemporanã, prin impactul sãu complex ºi profund asupra structurii producþiei ºi eficienþei economiei, determina atunci, ca ºi acum, mutaþii continue atît în diviziunea mondialã a muncii ºi în schimbul internaþional de valori, cît ºi în necesitatea înscrierii fiecãrei þãri, inclusiv a României, în exigenþele lor. Cauze: accelerarea proceselor de cercetare ºtiinþificã ºi de inovare tehnologicã a economiei, de dotare a ramurilor ei cu factori de producþie deficitari (materii prime, materiale, energie etc), de completare a resurselor financiare necesare înfãptuirii programelor de investiþii în domeniile economico-sociale, de valorificare superioarã a potenþialului productiv autohton prin exportul de produse prelucrate, cu valoare nouã ridicatã - în vederea creºterii venitului naþional ºi ridicãrii calitãþii vieþii întregii naþiuni - nu putea avea loc decît în condiþiile în care statul respectiv participa efectiv la dezvoltarea legãturilor economice ºi tehnico-ºtiinþifice care se desfãºurau pe plan mondial. l. Cooperarea în producþie ºi tehnico-ºtiinþificã pe plan internaþional

România, în anii 1966-1989, angajatã în dezvoltarea sa accentuatã, avînd în vedere rolul pozitiv al factorilor economici externi în realizarea obiectivelor strategiei adoptate, orientatã cãtre creºterea economicã,

a participat activ la dezvoltarea schimburilor comerciale, promovarea cooperãrii în producþie ºi în domeniul cercetãrii ºtiinþifice ºi creaþiei tehnice în relaþiile cu celelalte þãri. Pentru crearea cadrului juridic ºi organizatoric necesar desfãºurãrii acestor activitãþi, statul român a adoptat un ansamblu de reglementãri normative din care desprindem: 1.1. Trãsãturi ºi obiective ale cooperãrii în producþie cu unitãþi economice strãine

Pe acest plan se impun a fi relevate, cu deosebire, cele referitoare la: A. Autorizarea ºi funcþionarea în þarã a reprezentanþelor firmelor comerciale ºi organizaþiilor economice strãine Potrivit legislaþiei României în domeniu: a) Firmele comerciale ºi organizaþiile economice strãine puteau avea reprezentanþe în România pe baza aprobãrii Consiliului de Miniºtri, în condiþiile legii. De asemenea, firmele comerciale ºi organizaþiile economice strãine puteau fi reprezentate în România ºi de organizaþii economice ºi birouri româneºti specializate, înfiinþate potrivit legii, care funcþionau sub îndrumarea Camerei de Comerþ a României. b) Autorizaþiile pentru funcþionarea reprezentanþelor firmelor comerciale ºi organizaþiilor economice strãine se eliberau de Ministerul Comerþului

Ambasada britanicã din Ankara, dar o anchetã întreprinsã în legãturã cu evenimentele la care face aluzie onorabilul meu interpelator a confirmat faptul cã valetul ambasadorului a izbutit sã fotografieze, în incinta ambasadei, unele documente strict confidenþiale ºi sã vîndã filmele nemþilor. El n-ar fi putut sãvîrºi acest lucru dacã ambasadorul s-ar fi conformat regulamentului în vigoare cu privire la pãstrarea documentelor secrete”.

Rar s-a întîmplat ca o declaraþie ministerialã sã producã mai multã stupefacþie. Aºadar, totul era adevãrat.

Bevin autentifica relatarea lui Moyzisch. Cicero nu era deci un mit. Valetul lui Knatchbull-Hugessen concepuse ºi realizase cu adevãrat cea mai uimitoare acþiune de spionaj din cursul celui de-al II-lea rãzboi mondial.

Povestea a început la 26 octombrie 1943, la Ankara.

Toamna fusese în acel an foarte frumoasã. În capitala Turciei neutre, aerul era plãcut, blînd. Cui i-ar fi venit sã creadã, sub cerul albastru ca într-o carte poºtalã ilustratã, cã lumea se afla într-o încleºtare îngrozitoare ºi cã la numai cîteva sute de kilometri distanþã milioane de oameni se ucideau între ei într-un uragan de foc ºi fier? În seara aceea, ataºatul german Moyzisch se culcase foarte devreme. Nu locuia la ambasadã. Stãtea împreunã cu soþia lui într-un mic apartament tip, cum sînt majoritatea apartamentelor din Ankara, capitalã rãsãritã din pãmînt prin decretul lui Atatürk.

Pentru Moyzisch, zilele erau foarte apãsãtoare. Nu atît pentru cã funcþia lui oficialã de ataºat comercial l-ar fi solicitat deosebit de mult. Dar la aceastã activitate a domnului Moyzisch se mai adãuga o alta, foarte discretã: aceea de agent al Gestapoului ºi al Serviciilor de Securitate germane.

Soneria telefonului îl fãcu sã sarã în sus. Furios, ridicã receptorul. Era doamna Jenke, soþia primului-secretar al ambasadei, care-i vorbea pe un ton alarmat ºi stãruitor: – Aþi vrea, vã rog, sã veniþi imediat la noi? Soþul meu doreºte sã vã vadã.

E foarte neplãcut, cînd eºti în pat, cu ochii împãienjeniþi de primul somn, sã te scoli ca sã-þi reiei o activitate, oricare ar fi ea. Domnul Moyzisch nu s-a putut împiedica sã-ºi manifeste nemulþumirea. Dar doamna Jenke continua sã insiste: – E ceva urgent. Vã rog, veniþi imediat. ªi a închis telefonul.

Erau orele zece ºi jumãtate. Cum sã mai discuþi cînd eºti chemat atît de energic? ªi mai ales cînd solicitarea vine din partea soþiei primului-secretar? ªi mai ales cînd aceastã persoanã este ºi sora lui Joachim von Ribbentrop? (va urma) ALAIN DECAUX

Exterior - pe baza aprobãrii Consiliului de Miniºtri - la cererea firmelor ºi organizaþiilor respective. Aprobarea se acorda dacã ºi organizaþiilor economice române li se recunoºtea dreptul de a înfiinþa reprezentanþe în þãrile în care firmele comerciale ºi organizaþiile economice strãine solicitante îºi aveau sediul principal. c) Reprezentanþele firmelor comerciale ºi organizaþiilor economice strãine puteau efectua, în numele acestora ºi pentru ele, cu organizaþiile economice române autorizate sã desfãºoare activitate de comerþ exterior: operaþiuni comerciale privind emiterea ºi primirea de oferte sau comenzi, negocierea ºi încheierea de contracte; informare ºi reclamã comercialã; asistenþã tehnicã ºi service-ul pentru maºini ºi utilaje; transporturi internaþionale, terestre, aeriene ºi navale; prestãri de servicii; alte activitãþi cu caracter economico-comercial, avînd ca scop promovarea schimburilor economice cu România. d) Autorizaþia pentru funcþionarea reprezentanþelor firmelor comerciale ºi organizaþiilor economice strãine avea valabilitate un an ºi se reînnoia anual de Ministerul Comerþului Exterior, la cererea firmei comerciale sau a organizaþiei economice strãine, cu recomandarea Camerei de Comerþ a României.

Autorizaþia putea fi retrasã de Ministerul Comerþului Exterior, cu aprobarea Consiliului de Miniºtri, în cazul încãlcãrii obiectului acesteia ºi înceta de drept cînd firma comercialã sau organizaþia economicã strãinã reprezentatã înceta de a mai funcþiona. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILÃ SONEA

D o m n u l L u c i a n B o i a º i g u l a º u l u n g u r e s c (1) Deceniul al II-lea din Secolul XXI, cel pe care-l traversãm în prezent, este încãrcat de un ºir de evenimente cu semnificaþii radicale în configurarea Europei actuale, evenimente cu un numãr rotund de ani – 100, care ne-au marcat ºi nouã Istoria, în chip definitoriu: * 100 de ani de la declanºarea Primului Rãzboi Mondial (iulie-august 1914); * 100 de ani de la declararea „neutralitãþii armate” a României (aug. 1914); * 100 de ani de la intrarea României în rãzboi, de partea Antantei ( aug. 1916); * 100 de ani de la înfrîngerea dureroasã a armatelor române, ocuparea Capitalei de cãtre trupele Puterilor Centrale (dec. 1916), ºi retragerea Armatei Române, a Casei Regale ºi a Guvernului, la Iaºi; * 100 de ani de la marile victorii obþinute de Armata românã la Mãrãºti, Mãrãºeºti ºi Oituz (iulie-august 1917), bãtãlii ce au schimbat soarta rãzboiului; * 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918); * 100 de ani de la proclamarea unirii Bucovinei cu România (Cernãuþi, 28 nov.

1918), ºi, cel mai înstelat eveniment din aceastã constelaþie, aproape perfectã: * 1 Decembrie 1918 – cînd Marea Adunare Naþionalã de la Alba Iulia hotãrãºte unirea Transilvaniei cu România.

Cum era ºi firesc, aceastã pleiadã de adevãrate repere istorice (ºi) în viaþa României a stîrnit un interes major în reflectarea lor în mass-media autohtonã, aplecarea unor oameni de condei, dar, mai ales, a istoricilor, asupra panoramei acestui secol, constituind nu numai o îndatorire profesionalã, ci ºi o manifestare a conºtiinþei civice ºi a mîndriei de a fi român.

Iatã cã, aflîndu-se în mrejele acestui evantai sãrbãtoresc, nu toþi cei care au abordat subiectele „tari” ale acestui secol, au fost de bunã credinþã, ratarea subiectului fãcîndu-se, în cazul de faþã, sub flamura de istoriograf prolific al spaþiului european ºi, în speþã, al celui românesc. Acest autor este domnul Lucian Boia, fost profesor la Facultatea de Istorie a Universitãþii din Bucureºti, în prezent pensionar.

Cei care au auzit de Lucian Boia, nu numai ca profesor, ci ºi ca autor de cãrþi, îl ºtiu ca un fel de „Gicã-contra”, în stare sã prezinte orice subiect cu tentã istoricã într-un mod original, cãutînd sã punã în luminã mai ales subiecte controversate, adîncindu-le ºi mai mult enigma, sau – lucru ce denatureazã adevãrul istoric – dîndu-le o interpretare cauzalã, deturnãtoare de la izvorul istoric, original.

Atît timp cît subiectele centrale ale cãrþilor domniei-sale se circumscriu unor problematici mai generale, îndepãrtate cumva de filonul de sorginte naþionalã, exagerãrile, extrapolãrile, paradoxurile sau chiar unele devieri de la realitatea istoricã, poate nouã, cititorilor români, nu ni se par prea grave. În orice condiþie, esteticã ºi moralã, istoricul sau, mã rog, un autor care abordeazã tematica istoriei – indiferent de cîmpul acesteia de reflectare ºi de înscriere pe scala timpului istoric – este obligat sã respecte reperele ºi izvoarele istorice.

Una este sã scrii un roman istoric, precum „Fraþii Jderi” sau „Adio arme”, unde autorii Mihail Sadoveanu, respectiv Ernest Hemingway, au putut „inventa” situaþii ºi întîmplãri în

Destãinuire Ceea ce urmeazã, n-aº fi vrut sã scriu vreodatã.

Un fel de silã cronicã, amestecatã cu zãdãrnicia unui act insolent, mã trãgeau în jos, fãcîndu-mã sã arunc la gunoi cartea pe care o aveam în faþã, ºi despre care mã pregãtisem sã scriu. Cumpãna dintre cele douã hotãrîri diametral opuse s-a înclinat în favoarea scrierii acestui material, numai dupã cea de-a doua lecturã a cãrþii cu pricina, cînd, pur ºi simplu, am avut sentimentul cã îmi ard degetele care o þineau în mîini. Aceastã arsurã s-a transferat în tot corpul meu, transfigurînd realitatea zilei într-o hidoasã imagine a unei coperþi de carte, pe care scria, cu litere roºii ºi negre, numele autorului ºi titlul cãrþii: „LUCIAN BOIA. PRIMUL RÃZBOI MONDIAL”. Un autor ºi o carte care oglindesc, în cea mai joasã speþã, un antiromânism cras, mascat sub aura de mare istoric a autorului ºi sub sintagma înºelãtoare: „Controverse, paradoxuri, reinterpretãri”.

Despre aceste „paradoxuri” veþi citi, în continuare, subiectul fiind actualizat ºi amplificat – ca ecou – ºi prin prisma acþiunilor ungurilor de a deturna semnificaþia sãrbãtoririi Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

(G.C.)

scrierea cãrþilor lor, avînd, ca pretext, lupta, rãzboiul, ºi alta este sã alegi, ca subiect, participarea României la prima conflagraþie mondialã – cu tot alaiul de urmãri tragice ºi ireversibile – subiect cu care nu te poþi juca. Îmi pare rãu sã spun, dar domnul Lucian Boia, în cartea sa, deºi conþine numai 117 pagini, ºi-a permis un joc prea riscant de-a Istoria, fãcînd un fel de ºotron germanomaghiar din drama internaþionalã de la Sarajevo. Mai mult decît atît, prin mistificarea adevãrului istoric, în ceea ce priveºte, în special, referirile la România ºi la implicarea acesteia în rãzboi, la desfãºurarea unor ostilitãþi pe front, la natura relaþiilor inter-þãri ºi inter-armate, autorul s-a poziþionat de partea unui istoric de pe alt continent, dacã nu chiar de pe altã planetã.

Abordînd, ca o consecinþã a Primului Rãzboi Mondial, actul de la 1 Decembrie 1918, actul fãuririi României Mari, istoricul Lucian Boia uitã complet de rolul sãu de prezentator de fapte aºa cum le-au dat viaþã oamenii-cheie ai Istoriei, de contextul geopolitic ºi istorico-militar în care s-au înscris, el inversînd datele concrete ale desfãºurãrii faptelor, prezentînd, în derizoriu, evenimentul Naþional, purtînd marca 1 Decembrie 1918. ªi, fapt agravant ºi definitoriu pentru calitatea sa de fost profesor universitar, proferînd jigniri grave ºi judecãþi de valoare eronate la adresa poporului român, a celor care au sãvîrºit Marea Unire...

Pentru început, sã analizãm aberaþiile acestui domn, pe scurt. În prima jumãtate a cãrþuliei, pînã sã ajungã la România, L.B. ia în discuþie declanºarea rãzboiului ºi desfãºurarea lui într-o Europã bulversatã ºi nepregãtitã pentru acest mãcel uman. Nedorind sã insist prea mult asupra „inadverdenþelor” din capitolele: „Un dezastru care se putea evita”; „Vino-

vaþii” (scris cu ghilimele – n.a.), ºi „Germania: o victorie posibilã”, oferind un spaþiu mai mare problematicii României, nu pot trece, totuºi, cu vederea cîteva lucruri care nasc mari semne de întrebare chiar la o lecturã superficialã ºi chiar din partea unui elev de liceu. Personal, cred cã semnificaþia acestor interpretãri „originale”, puse pe seama Puterilor Centrale (Austro-Ungaria ºi Germania), nu numai cã nu duc la edulcorarea subiectului, dar apasã ºi mai mult pe conºtiinþa celui care l-a produs, mãrindu-i, substanþial, doza de neîncredere în tezele-i istorice pe care ni le propune spre luare la cunoºtinþã ºi analizã.

Iatã doar cîteva dintre aceste „teze”: * Germania era nevinovatã de declanºarea rãzboiului, agresori fiind „ceilalþi”. („Chiar sã nu fi avut nici o fãrîmã de dreptate?”), se întreabã L.B. Curioasã tezã! Cu atît mai curioasã cu cît, la pagina anterioarã a acestei minciuni, cu mînuþa dumnealui, descrie faptele, incriminînd, într-un fel, Germania: „A urmat invazia Franþei de cãtre armata germanã. (...) Germanii nu se mulþumesc, însã, sã treacã doar frontiera francezã, ci, pentru a-ºi aduce planul strategic la îndeplinire, invadeazã ºi Belgia, stat independent ºi cu neutralitatea garantatã de puterile europene, inclusiv de Germania”. În ce fel sã comentez eu aceastã contrazicere flagrantã? Cred cã cel mai bine este sã folosesc „materialul clientului”, adicã explicaþia, pusã sub semnele întrebãrii ºi mirãrii, de însuºi autor: „Mai trebuie ceva? E copleºitor!”.

Copleºitor, într-adevãr, Coane Iancule!

Mai departe: „Aºadar, Serbia îºi avea proiectul sãu, dupã cum ºi Austro-Ungaria îºi avea dreptul sãu la existenþã, cel puþin din propria perspectivã. (...) Din punctul sãu de vedere, monarhia n-a fãcut decît sã se apere, exagerînd poate (...) intenþiile ºi posibilitãþile Serbiei”. Concluzia la aberaþia de mai sus? Austro-Ungaria s-a apãrat, atacînd Serbia! Întocmai ca la fotbal: atacul constituie cea mai bunã apãrare!

Sã citãm, în continuare: „Soluþie simplã, aparent genialã: Germania trebuia sã scoatã Franþa din rãzboi înainte ca înceata maºinãrie de luptã ruseascã sã se punã în miºcare. Pentru aceasta era, fireºte, necesar sã intre cea dintîi în acþiune, cu riscul de a fi consideratã agresoare. (...) Totul trebuia executat cu maximã rapiditate. (...) La ce bun sã-þi pãstrezi buna reputaþie, pierzînd rãzboiul?”.

Am voie sã întreb ºi eu, influenþat de întrebarea anterioarã: La ce bun sã vã pãstraþi reputaþia, domnule profesor, pierzînd niºte drepturi de autor?

Acum, privitor la Franþa: „Discretã, Franþa se înfãþiºeazã în opoziþie perfectã cu gãlãgioasa ºi agresiva Germanie. Aparent, vinovãþia ei ar fi minimã, chiar inexistentã. În fapt, însã, dacã încercãm sã desluºim cum s-au învîrtit roþile mecanismului în vara anului 1914, rolul Franþei apare similar cu al Germaniei....” Chiar dacã nu mai continui cu acest citat, nu se pierde prea mult din textul destul de lubric, formulat într-un singur sens: exonerarea Germaniei de implicarea ei în declanºarea actului malefic al Primului Rãzboi Mondial. Parcurgînd etapele înfrîngerii Germaniei în rãzboi, L.B., dupã ce ne prezintã forþa economicã a acestei þãri (primul loc în Europa, cu 67-68 milioane de locuitori, ºi cu 8,7% din PIB-ul mondial) încearcã sã justifice apetenþa acestui stat în plan rãzboinic, prin ceva stupefiant: „Succesul rapid poate fi periculos. Stîrneºte invidii de jur împrejur ºi riscã totodatã sã-l îmbete pe beneficiar, împingîndu-l la atitudini ºi reacþii excesive. În cazul Germaniei avem de-a face cu un amestec de frustãri ºi nemãsurat orgoliu: o mare putere, cãreia nu i se acordã importanþa cuvenitã”.

Extrapolînd, sã conchidem ºi sã întrebãm: succesul, domnule profesor, v-a îmbãtat ºi v-a împins la asemenea gogomãnii?

Dupã atîtea divergenþe uluitoare, urmate de „analize” strategice, mai ceva ca la un Summit NATO, prin care ni se „demonstreazã” posibilitatea Germaniei de a fi ieºit învingãtoare din acest rãzboi, sã trecem la partea care ne intereseazã în mod direct, ºi anume, ce scrie domnul Lucian Boia despre avatarurile României, prinse în cleºtele acestui nesãbuit rãzboi. Urmînd experienþa de pînã la acest punct al articolului, ce speranþã putem nutri pentru urmãtoarea analizã? Credeþi cã sistemul de interpretare al autorului ºi valorile care au stat la baza formulãrii demersului scriitoricesc s-au schimbat, sau mãcar s-au îmbunãtãþit? Fãrã sã încerc dezamãgirea cititorilor a priori, pot doar sã dezvãlui sentimentul meu de mefienþã cu care am parcurs acest capitol, ceea ce, la final, s-a dovedit a fi întemeiat (bine-ar fi fost sã mã fi înºelat).

Dovadã cã n-a fost aºa, stã mãrturie chiar titlul capitolului cu pricina, insidios formulat, spre a crea, deja, o platformã de inferioritate pentru þara noastrã, în conjunctura globalã a participãrii la ostilitãþile rãzboiului, platformã de pe care sã-ºi lanseze elucubraþiile sale la adresa României ºi a celor care o populeazã. Iatã acest titlu: „România: atît de mult noroc”. Producînd aceastã asociere de cuvinte, domnul Lucian Boia încearcã sã exploateze o zicere a liderului conservator P.P. Carp, adept al participãrii României la Primul Rãzboi Mondial în tabãra Puterilor Centrale. Numai cã sintagma de mai sus, folositã de P.P. Carp, în mod peiorativ, influenþat fiind de neîndeplinirea dorinþei personale în ceea ce priveºte participarea României la rãzboi, nu poate fi scoasã din contextul realitãþii de atunci, ºi folositã, la distanþã de un secol, tot în mod peiorativ, mascat de faptul cã nu este decît o... copie a expresiei anterioare!

De la aceastã „ºmecherie” de titlu, sã abordãm, iute, marile deraieri din cuprinsul acestui capitol, capitol în care domnul profesor, marcat, probabil, de faima lui Attila, venit în goana calului tocmai din Asia, sã sperie popoarele ce sãlãºluiau, paºnice, în þãrile lui Menumorut, Gelu ºi Glad, a crezut cã scrie pentru urmaºii acestuia. Pentru a spulbera orice nãzuinþã a poporului nostru pentru unire, pentru ieºirea de sub ºaua calului celor care iau urmat hunului Attila, sugerînd cã n-am fost în stare sã cutezãm la astfel de vise, L.B. desfiinþeazã pînã ºi Mitologia româneascã, scuipînd peste creaþia de veacuri a acestui popor, creaþie afirmatã sub toate regimurile ºi dominaþiile cunoscute de România: „Mitologia este invocarea unitãþii naþionale ca «un vis de veacuri» al românilor, aºadar începînd dintr-o vreme cînd nimeni în Europa nu urmãrea asemenea proiecte”.

Alo! Dom’ profesor! Aþi uitat de secolele de luptã neîncetatã, care au jalonat visul diferitelor seminþii de pe faþa Pãmîntului, de a se apropia, de a se uni în faþa unor nãvãlitori? L-aþi uitat chiar ºi pe Mihai Viteazul, cu luna mai, anul 1600? Ce-a fost atunci? Tocmai ceea ce dvs. negaþi, într-un mod nepermis pentru un fost profesor universitar: încercarea de unire a celor trei þãri româneºti: Muntenia, Transilvania ºi Moldova! Iatã, domnule profesor, chiar aici, între Dunãre ºi Carpaþi, proiectele de care vã faceþi cã nu ºtiþi au existat, marcînd epocile istoriei, amintindu-ne mereu de acest „vis de veacuri al românilor”, ignorat, astãzi, de un tip cosmopolit, ca dumneavoastrã.

De aici încolo, aceastã scriere devine din ce în ce mai nocivã, redarea faptelor devenind o înºiruire de

poveºti ireale, unde interpretarea ignobilã ia locul realitãþii istorice, ºi, unde pãrerea subiectivã, împachetatã într-un ambalaj sibilinic, este preferatã în locul prezentãrii „brute”, fãrã prelucrarea politicianistã. Un fel de examen îl are în faþã domnul profesor cînd se apucã sã punã în balanþã opþiunea celor douã tabere politice româneºti, în alegerea pãrþii beligerante lîngã care sã se alãture, în vederea intrãrii României în rãzboi. Axul principal, în jurul cãruia se învîrte chestiunea, este motivaþia României: de partea cãror puteri – dacã intrã în rãzboi – poate fi sigurã, atît de alipirea Transilvaniei, cît ºi de recuperarea Basarabiei ºi a Bucovinei de Nord?

Rãspunzînd acestei dileme, domnul Lucian Boia provoacã cea mai impardonabilã crevasã în istoriografia româneascã, formulînd o tezã machiavelicã, imposibil de imaginat vreodatã, la vreun istoric român! Cum se materializeazã cele de mai sus?

Dorind sã argumenteze prioritatea trecerii României de partea Puterilor Centrale (Austro-Ungaria ºi Germania), aºa cum ar fi dorit ºi fostul primministru P.P. Carp, L.B. ne spune cã aveam de cîºtigat, în aceastã ipotezã: Basarabia ºi Bucovina (care se întorceau la Patria-Mamã). Transilvania?

Trebuia sã rãmînã unde era înainte de Primul Rãzboi Mondial, la unguri! Credeþi cã vã mint? Nicidecum.

Citiþi ºi vã cruciþi, români: „Transilvania nu se afla, însã, într-o asemenea situaþie. Nu aparþinuse niciodatã României sau vreuneia dintre principatele care formaserã România la 1859”.

Mai departe, gustînd mai abitir din gulaºul unguresc: „De la începuturile sale statale fusese înglobatã în Ungaria ºi, chiar cînd Ungaria dispãruse, continuase, prin elita sa conducãtoare ºi prin organizarea de stat, sã se înfãþiºeze ca parte a vechiului regat ungar. Românii pot invoca, fireºte, cum au ºi fãcut, un drept etnic asupra Transilvaniei (populaþia româneascã fiind majoritarã), dar nu ºi vreun drept istoric”. ªi, apoteotic, ceea ce nici actualul preºedinte al UDMR n-ar fi îndrãznit, românul Lucian Boia conchide: „Puteau sã-i acuze pe unguri cã-i asupreau sau îi discriminau pe români, dar nu-i puteau acuza cã «rãpiserã» vreodatã Transilvania”.

Doamne, Dumnezeule!

Ce cãrþi – vechi sau noi, româneºti sau în alte limbi ale pãmîntului – sã deschid ºi sã-i citesc domnului Boia cîte ceva despre apartenenþa ºi devenirea Transilvaniei?

Am, lîngã mine, cînd scriu acest material, peste 50 de volume care trateazã, în diferite contexte, problematica acestui pãmînt transilvan. Toate, chiar cele care nu recunosc, în mod explicit, nu pot eluda adevãrul istoric din volumul intitulat: de la „Cronica Notarului Anonymus“, la „Attila Hunul” (de Christopher Kelly), de la „Cronica

ilustratã a omenirii” (în 16 volume, apãrutã la München, în 2008), la „Enciclopedia Universalã Britanicã” (16 volume, Londra, 2010), de la „Viaþa hunilor” (de Marcel Brion), la „Ungaria revizionistã” (de scriitorul maghiar Fenyes Samu), de la „Istoria românilor din Ardeal ºi Ungaria” (de Nicolae Iorga, 1915), la „Fantasma Imperiului Ungar ºi Casa Europei” (de Raoul ªorban) – ºi lista ar putea continua – recunosc ºi consemneazã, ca atare, falsitatea teoriei „vidului de bãºtinaºi” pe teritoriul de azi al Transilvaniei, la invadarea acesteia de cãtre huni, în anul 896.

Citatele pe care le pot reproduce din opurile pomenite mai sus, indiferent în ce sens le va citi, sînt zdrobitoare pentru domnul Lucian Boia, desfiinþîndu-i ºubredul eºafodaj pe care ºi-a construit cartea. Dar nu sînt sigur cã, în acest moment, L.B. trebuie îndopat cu citate autentice (dumnealui preferînd o lecturã opacã, spre a îmbrobodi ochii ºi mintea cititorilor români, obiºnuindu-i de pe acum cu nevoia de paºaport internaþional pentru vizitarea Transilvaniei). În altã ordine de idei, domnul Boia nu are nevoie de niºte citate pentru a-l lumina asupra apartenenþei Transilvaniei, dintr-un simplu motiv – simplu, dar complicat de domnia-sa: ºtie sigur cã românii au fost înaintea hunilor lui Attila în Ardeal, numai cã – de aici începe drama omului Lucian Boia – ºtie ºi în numele cãror interese se face cã... nu ºtie!

Totuºi, nu mã pot abþine sã nu citez din „Gesta Ungarum” („Faptele ungurilor”), faimoasa cronicã a notarului regelui Bela al Ungariei, din care se vede reacþia curajoasã a voievodului român din Criºana, Menumorut, la primirea soliei ducelui Arpad (urmaºul lui Attila), care solicita eliberarea unei suprafeþe de pãmînt, pentru a fi ocupatã de unguri: „Spuneþi lui Arpad, ducele Ungariei, stãpînul vostru. Îi sîntem datori ca prietenul unui prieten cu toate cele ce-i sînt necesare, pentru cã omul este oaspete ºi duce lipsã de multe. Dar pãmîntul pe care l-a cerut de la bunãvoinþa noastrã nu-l vom ceda în nici un fel, atît timp cît vom fi în viaþã. (...) Noi, nici din cauza dragostei, nici din cauza temerii nu-i vom ceda pãmînt nici cît încape într-un pumn, chiar dacã ar spune cã ar fi dreptul sãu. ªi cuvintele sale nu ne tulburã sufletul nostru, prin aceea cã ne-a încredinþat cã descinde din neamul regelui Athila, care era numit biciul lui Dumnezeu”.

Quod erat demonstrandum!

Dar, trecînd peste secolele pierdute în negura timpului (ºi în negura din capul unor istorici români), scrierea istoricului Lucian Boia face o haltã în anul de graþie 1918 – an crucial pentru existenþa actualã a Statului Român, dar, înþeles (interpretat) strîmb de al nostru Gicã Contra. Motivul (pretextul)?

Ce-am avut cu românii din Ardeal, de i-am unit cu regãþenii? Lor le mergea foarte bine, pînã în anul 1918! Chiar dacã, acum – încã o contradicþie à la Boia – „ajungeau printre români, scãpau de dominaþia ungureascã”, dar... „pierdeau o parte din identitatea lor, de locuitori ai altei pãrþi din Europa”. (va urma) GEO CIOLCAN

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 14-a – 28 decembrie 2018

Colinde, colinde, colinde...

Pluguºor de Centenar Aho, aho, Români fîrtaþi, Staþi puþin ºi meditaþi, Lîngã brad v-alãturaþi Pluguºorul s-ascultaþi, Lîngã brad, lîngã brãduþ, Unde-aþi pune de-un bãnuþ, De-un bãnuþ, de-un euroi, Sã vã spunem ce ºtim noi: S-au sculat cu-n gînd de leac Demult, cam acum un veac, Nu, n-a fost nici un Traian, Ce se scula an de an Sã are cu plugu-n glie Pentru-o micã ... Românie!

Aho, aho, C-avem ºi sabie – A fost mîndra Basarabie Care-a scãpat de sub cnut, Trecînd Nistru, trecînd Prut, Dînd mîna, în chip firesc, Cu Regatul Românesc! ªi-a mai fost, ca o luminã, Prea frumoasa Bucovinã, Ce-a venit sã se adape La sînul mamei, aproape!

Aho, aho, Pocniþi din bici Mari urãtori, ºi mai mici, C-atuncea am fost voinici Nu o ceatã de pitici.

Ia mai mînaþi mãi, hãi, hãi, Scuturaþi din zurgãlãi Sã se-audã peste vãi, Peste vãi ºi peste-un deal S-amintim despre Ardeal, Trecem valea ºi cu dealul Cãci ne-a-ncununat Ardealul, Românaºii, cu dreptate, La Alba Iulia-n Cetate!

Aho, aho, Nouã urare De la România Mare Fii de Daci ºi de Romani Dupã o sutã de ani, Cine-acum stã ºi dezleagã Cã ne-au lãsat Þara-ntreagã, Cînd Poporul, el decis-a: De la Nistru pîn-la Tisa, ªi cum au dorit cei mulþi: Din Bucureºti la Cernãuþi!

Aho, aho, Mai daþi din bice, Vremea poate sã se strice ªi noi vrem, printre urãri, Sã vã punem întrebãri Cum ar fi pus, de-ar trãi, Brãtianu ºi-ai lui fii Dar, sigur, nu numai ei, C-am avut ºi-alþi Pui de lei Pe meleaguri româneºti: La Oituz, la Mãrãºeºti, Pe tot frontu-n mare iureº Pînã la Oarba de Mureº, Peste ape, peste stei, La asaltul din Carei, Ne-au apãrat Codrii, Vatra, ªi-am murit pînã în Tatra...

Aho, aho, Cu biniºorul Sã ascultaþi Pluguºorul, Un eveniment mai rar C-am fost în An Centenar, An cu cãmaºã de mire

C-a fost anul de Unire Într-o mare sãrbãtoare – România noastrã Mare !

Dar, acum, judecînd iarã, Vã-ntreb: Ce-aþi fãcut din Þarã?

Cum aþi dat-o, pe cîþi bani, Doar dup-o sutã de ani?

Prutul ºi-a-nchis albia: S-a dus Basarabia!

La nord ni s-a stins lumina: S-a mai dus ºi Bucovina!

Ne-am pierdut de tot idealul, E-n pericol ºi Ardealul...

Aho, aho, Noi guvernanþi, Politicieni versaþi, Staþi aºa, nu vã certaþi, Ce-aþi luat, ’napoi nu daþi!

Dar mãcar sã nu uitaþi – Vocea Þãrii ascultaþi!

V-am trimis în Parlament, Þara s-o salvaþi urgent!

Sã ne daþi legi pentru Þarã Nu sã ne faceþi de-ocarã, În loc de legi noi sã votaþi, Toatã ziua vã certaþi, Opoziþie, Putere, Vreþi doar titluri ºi avere, Neamurile – la cãldurã, Totul e o sinecurã Pentru funcþii, pentru bani, ªi la o sutã de ani...

Aho, aho, Faceþi proiecte, Pentru viaþã, nu inerte, Ia mai staþi puþin din ceartã, Vedeþi Þara cum se poartã, Daþi-ne locuri de muncã Sã mai uitãm de-acea ducã, De la mici pînã la mare La muncã, peste hotare.

Faceþi legi bune-mplinite, Codurile drepte, sfinte, Sã rãmînã vechi în modã Cum a fost la Cuza Vodã...

Ia mai mînaþi, mãi, flãcãi, Dincolo de zurgãlãi Sã se-audã ca un val ªi la Cotroceni, în deal, Unde domnul preºedinte A uitat cã mai-nainte L-a ales Þara cu-onor Sã fie conducãtor Nu piazã rea, bîrfitor Cãci s-a cam umplut paharul, Ne-a stricat tot Centenarul!

Aho, aho, Români frumoºi Noi v-am urat bucuroºi Sã nu mai simþiþi amarul Cã n-am ºtiut Centenarul Sã ni-l facem cu mîndrie Sfîntã, veºnicã solie, Pentru-a Patriei mãrire, Sfînta noastrã moºtenire.

N-am ºtiut unde-i hotarul Pentru-a cinsti Centenarul Cu lucrãri de anvergurã, Nu doar cu mici ºi fripturã, Cu activitãþi prezente, Nu doar cu angajamente, Cu emoþii, osanale, Nu doar cu lozinci banale, Cu adînc respect de Þarã, Nu cu vrajbã ºi ocarã, Cu iubire de trecut Pentru cei ce la-nceput Au tãiat prin foc cãrare Fãcînd România Mare...

Ia mai mînaþi, mãi flãcãi, Fãrã car ºi fãrã boi, Cã-n acest regim barbar Am rãmas ºi fãrã car, Cel mai rãu din cîte sînt: Am rãmas fãrã pãmînt, Milioane de hectare S-au tot dus peste... hotare, La niºte strãini nababi Ajungînd ºi la arabi, De nu ºtii cum trece anul ªi dispare Bãrãganul, De nu ºtii a cui e glia ªi dispare ciocîrlia!

Aho, aho, Români cinstiþi, Supãraþi sã nu mai fiþi, Vine-acuma Anul Nou ªi noi vrem s-avem ecou Nu numai la fapte rele, Ne-am sãturat de belele De ocãri, de-njurãturi (ªtim c-avem ºi „umpluturi“) Ce le pute toate-n jur La Bucureºti, la Strasbourg, La Braºov, la Calafat, La ei, totul e ratat!

Hai sã ne gãsim motiv Sã gîndim ºi pozitiv, Fãrã autoflagelare, Cã nu sîntem de vînzare La tarabã-n Europa Cu asinii – tropa, tropa!

Sã ne-amintim cu fiori, Sîntem neam de luptãtori, De haiduci neînfricaþi Peste creste de Carpaþi, De Tudori din Vladimiri, Neam de ªtefan cu oºtiri, Sîntem neam de Brâncoveni Ai României oºteni.

Aho, aho, Anul Nou, cu Pluguºorul, Hai, români, sã-i dãm onorul Cum se dã-ntr-un an, o datã, Peste România toatã, Cu bucurii, cu paharul: Sã trãiascã Centenarul!

Aho, aho, Români blazaþi, Schimbaþi gîndul, nu mai staþi Tot la bîrfe sã tocaþi.

Fiþi mai optimiºti din fire, Nu cãdeþi în adormire, Chiar dupã-o sutã de ani Mai avem ºi azi duºmani ªi mai mari, ºi mai minori, Chiar ºi din interior!

Hai sã colindãm Poporul La An Nou cu Pluguºorul Cu urarea strãmoºeascã: România sã-nfloreascã ªi, poate, sã se-ntregeascã, Într-o bunã dimineaþã Cum ne-au lãsat-o în viaþã De la Daci, de la Romani Bunicii contemporani Acum o sutã de ani.

LA ANUL ªI LA MULÞI ANI! GEO CIOLCAN Nota Redacþiei: Din cauza unei erori tehnice apãrute în numãrul trecut al revistei (pag. 14), republicãm textul în forma corectã.

„ROMÂNIA MARE“

E

Pag. a 15-a – 28 decembrie 2018

vremea

colindelor...

Moº Crãciun

Colindul copilãriei

Colind prin nãmeþii ce duc pîn’ la cer, Colind prin zãpezi din flori ca de meri, Colind prin colinde ce-mi vorbesc despre ierni, Despre iernile sfinte uitate de vremi...

Mã uit la filme de Crãciun ªi mã revãd copil de ºcoalã Cînd mã veghea un înger bun Cu aripi mici, de poleialã.

Colind prin colindul ce mã face iar prunc, Colindul ce mã þine de mînã copil, Cu trupu-mi firav ca un fulg, Cu ochi-mi lucioºi de safir.

Singur acasã eu n-am fost Fraþi ºi surori aveam o droaie Atunci vedeam al vremii rost: Ninsoarea se nãºtea din ploaie.

Colindele sfinte m-aduc la izvor, Acolo unde ninge cu dor, Cu dor de copil ce vesteºte de zor Pe pruncul Iisus în dulce fior.

Priveam pe geam, cu ochii mari La oameni, pãsãri, animale Geamgii ºi iaurgii, coºari Eroi ai vechii mahalale…

Colind peste case cu hornuri ºi fum, Colindul mã þine pe drum...

Pe drumul ce duce acasã-n pridvor, Acolo m-aºteaptã mama cu dor. În prag mã sãrutã pe frunte, uºor ªi-mi spune sã intru-n odaia cu flori, Cu flori dalbe de-atîtea ninsori, Bãiatul mamei, fecior...

Colind de Moº Ajun Clopoþei din flori de gheaþã Doamne, fã Crãciun din viaþã Dã-ne inimã în Cer ªi Duh Sfînt jos pe pãmânt.

În sfînta searã de Ajun Împodobeam, cu toþii, bradul Ce forfotã! Ce dans nebun! În lumi de basm treceam noi vadul.

Stele dalbe de-amiezi Vino, Doamne, sã ne vezi Pe uliþi ºi prin zãpezi, Sã ne binecuvîntezi. Îl iubim pe Dumnezeu Marele arhiereu, Cît o fi drumul de greu Pe Iisus vestim mereu.

Stele dalbe, brad frumos Noi cîntãm cu glas duios, Betleemu-i luminos De Naºterea lui Hristos.

Azi, la ceas de sãrbãtoare De mult har aducãtoare, Crãciunul este chemare Pentru binecuvîntare!

Binecuvîntare de sãrbãtori Vã binecuvîntez în zi de sãrbãtoare, Ca viaþa bucurie sã vã fie ªi nicio supãrare sã nu vã-mpresoare, În miezul iernii primãvara sã vã îmbie!

Mai fã, Doamne, flori din urã ªi pãduri prin uscãturã, Rîuri din suflete dulci, Sã-þi umpli raiul cu sfinþi...

Dã-ne, Doamne, scarã-n minte Sã urcãm spre Cer, Cuvinte!

Fã-ne Bethleem din þarã Sã ne naºtem iarã ºi iarã...

Pune-þi, Doamne, Mîna Sfîntã Peste lumea ce tot cîntã, Ler din ler cu flori din Cer, În Duh Sfînt, jos pe pãmânt...

Stele dalbe Stele dalbe flori de gheaþã Colindãm de dimineaþã Cu obrajii de roºeaþã Sãrbãtoarea e mãreaþã. În zãlog de clopoþei, Dupã datini ºi-obicei Vãd lumina dragostei Cu ochii de porumbei.

Vã binecuvîntez ca fericirea s-o ajungeþi, Din bruma toamnei sã vã faceþi bob de rouã, Iar spinii din rãspîntii cu mîna sã-i cuprindeþi, Fãcînd din ei covor de flori sub lunã nouã!

Vã binecuvîntez cu ochii înalþi ai inimii, Miresme line în dimineþi sã vã-nconjoare, Iar taina dulce-amarã a lacrimii Sã izvoreascã picuri rupþi din soare!

Vã binecuvîntez în dragostea lui Dumnezeu, Ca zilele sã nu vi se-nopteze vreodatã, Amurgul sã rãmînã rãsãrit în apogeu, Credinþa sã vã fie îmbelºugatã!

Preot EMIL NEDELEA CÃRÃMIZARU

Iatã Palatul de Cleºtar Regina Nopþii, Spiriduºii ªi Moº Crãciun, cu pasul rar, Impunãtor, în pragul uºii.

Ne cerceta, sfãtos, pe toþi Ce pozne am fãcut la ºcoalã Iar barba lui, de ºapte coþi Mustea a vîsc ºi portocalã.

Eu l-am vãzut cu-adevãrat Azi ºtiu, doar el putea sã fie! În strai de purpurã, bogat Îl vãd ca pe-o icoanã vie!

Pãrinþii nu m-au pãcãlit Nici vreun actor, plãtit cu ora…

Ah, Moº Crãciun, unde-ai fugit?

Ne-ai fost prieten tuturora!

Erai atît de bun cu noi ªi ne-ai fãcut atîta bine La cîþiva ani dupã rãzboi Aveam nevoie, toþi, de tine.

Azi, lumea s-a sãlbãticit Nu mai veni, cã te omoarã Nu mai e, Doamne, de trãit În amãrîta noastrã þarã.

Te tîlhãresc cît ai clipi Îþi furã sacul din spinare ªi renii tãi îi vor prãji Chiar ziua în amiaza mare.

Ce junglã! Ce pustiu bolnav!

Ce imn: ,,Distruge-te, române!”

Rãmîi în Nordul scandinav Noi nu te meritãm, bãtrîne.

Nu vezi cã Însuºi Dumnezeu De mult nu ne mai bagã-n seamã?

Acest popor a dat de greu Trãieºte zilnic cîte-o dramã.

Apocalipsa a-nceput De-aici, din scumpa Românie…

Eu, Moº Crãciune, te salut…

Adio, tu, popor pierdut ªi dulcea mea copilãrie…

CORNELIU VADIM TUDOR 5 decembrie 2014

Pag. a 16-a – 28 decembrie 2018

„ROMÂNIA MARE“

Poveºti adevãrate Aventurile unui soldat ratat (1) Cineva m-a întrebat în urmã cu cîteva luni, cu o superioritate greu de ascuns, dacã am fãcut armata!

Dacã ºtiu ce-i aia viaþa! Dacã sînt „bãrbat”! Am pufnit în rîs! Da, am fãcut, ºi încã destul de grea. Înainte de 2007, bãieþii care se apropiau de vîrsta majoratului începeau sã-ºi facã griji. Cei care terminaserã armata învîrteau cuþitul în ranã, povestind tot felul de orori despre recrutare, încorporare ºi umilinþa din armatã. În anii ãia, ca sã scapi, singura ºansã era sã intri la facultate, sã amîni armata sau sã faci rost de scutiri medicale din care sã reiasã cã ai platfus, ulcer sau alte boli fizice.

Sau mintale. Mulþi, însã, n-au scãpat. Printre ãºtia mã numãr ºi eu. Ne-au luat de la liceu ºi ne-a dus la comisariatul militar.

Aveam 18 ani. Ne-au pus sã ne dezbrãcãm în pielea goalã. Eram examinaþi în grupuri de aproximativ ºapte. Pe unii din grup îi cunoºteam deja de la liceu ºi miera cam jenã sã stau aºa în pielea goalã, mai ales cã era o asistentã care ne examina. Ne-au cîntãrit, ne-au mãsurat ºi ne-au dat drumul. Am plecat la facultate ºi am scãpat de armatã pentru moment.

Armata am fãcut-o dupã facultate. Dacã atunci cînd eram în liceu visam numai gagici goale ºi pe toate colegele mele goale, Dumnezeu mi-a ascultat dorinþa ºi, în stilul Lui ironic, mi-a îndeplinit visele, dar pe dos. Aveam impresia cã toate asistentele alea se uitã pe furiº la dotãrile noastre. ªi nu era asta o mare problemã, fusese ºi asta o parte din fanteziile mele. Singura problemã era cã nu voiam sã se întîmple fenomenul ridicãrii de steag. Vestea cã voi fi încorporat a picat ca un trãznet asupra mea. Deºi ºtiam cã se întîmplã lucrul ãsta, cumva speram cã vor uita de mine. Dar nu s-a întîmplat. A venit în cel mai potrivit moment cu putinþã, cînd eram îndrãgostit lulea, depecher, ºi, pentru prima datã în viaþa mea post adolescenþã, fericit. Odatã ce ai intrat pe poarta unitãþii militare, realizai cã aici era o altã lume. ªi, ca acest sentiment sã fie accentuat pentru cei care mai luaserã cu ei vreo speranþã („ogni speranza“, vorba lui Dante, poetul), lumea asta nouã, dar veche, avea ºi alt limbaj. Gîndiþi-vã cã sînteþi într-un second hand de haine, cel mai second hand dintre second handurile unde îþi intrã, instant, cam 30 de indivizi care se apucã sã rãvãºeascã cu sãlbãticia unui trib hunic în toiul prãdãciunilor, toþi în acelaºi timp, prin mormanele de „efecte“. Realizezi cã toþi vor sã ia ce e al tãu. Ei realizeazã cã ºi tu vrei sã iei ce e al lor. Desigur, erau maldãre de þinute noi ºi frumoase, în magazia „uz ºi stoc“. Dar „s-a decis“ cã nu meritãm un asemenea deranj birocratic, eram doar niºte beliþi, nici mãcar încã soldaþi. Cu chiu, cu vai, am reuºit sã adun toate componentele unei þinute complete. Pantalonii erau cîrpiþi în fund ºi bluza era cîrpitã la unul din coate. Parcã eram Frankenstein, varianta olteneascã. Aveam una bucatã þinutã, pe care o foloseam ºi la lucru, ºi la instrucþie. Pentru cã uniformele erau foarte vechi, comandamentul a luat decizia sã nu ieºim în oraº decît în þinutã civilã, cã ne vedea lumea ºi îºi pierdea încrederea în cea mai iubitã instituþie a statului. Nu exista cale normalã de reînnoire a þinutei. Evident cã un rînd de haine folosit, zi de zi, luni de zile, la orice, de la salturi, tîrîºuri, drepþi-culcaturi, cãrat-spãlat, mîncare, curãþenie „pe sectoare“ ori alte munci te fãcea sã arãþi mai degrabã a dezertor care a hoinãrit un an prin pãduri ori a milogul milogilor, decît a vajnic apãrãtor al patriei.

Efectiv nu bãteam cu pozele din „Viaþa Militarã“ sau „De strajã Patriei“, unde toþi soldaþii arãtau de ziceai cã participã la o emisiune pe Fashion TV. În mod sigur nu aþi fluiera admirativ dupã noi dacã ne-aþi fi vãzut pe stradã ºi nici nu am fi fost buni de selfie-uri. Dar noi eram un pluton (ºi o unitate) de piloºi. Eu nu, cã picasem habar nu am cum acolo, cãzîndu-i „simpatic” medicului militar de la încorporare, pe care îl supãrasem foarte tare cã nu-i dãdusem destul în urma unei amînãri medicale a stagiului militar. El ºi comandantul mi-au fãcut-o, tocmai cînd

eram sigur cã voi face armata aproape de Suceava. Mau dat foarte „aproape” de casã, la 750 kilometri distanþã. Pe atunci trebuia sã schimb trei trenuri s-ajung la unitate, 15 ore de „voiaj”. Bineînþeles cã am bocit ca prostu’. I-am fãcut ºi pe-ai mei sã plîngã, sãracii. Revenind la þinuta de rãcan, în cel mult douã sãptãmîni, majoritatea îºi „aranjaserã“ o þinutã nouã, care îi fãcea sã arate, totuºi, a soldaþi, nu a cãruþaºi.

Chiar ºi eu am „aranjat“, pe pile, sã am o uniformã, pardon þinutã, ºtoc. Nu m-a þinut prea mult, doar o lunã... M-am mai reînnoit o datã, direct din magazia unitãþii, cînd am participat la Bucureºti la un concurs de istorie, pe care l-am cîºtigat. Am primit premiu cinci zile de permisie. Vestea bunã era cã plecam acasã, vestea rea era cã pierdeam douã zile pe drum. Unitatea nu mai avea bocanci „purtabili” ºi ne-a recomandat sã ne aducem de acasã. Bocancii de la Unitate deveniserã obiecte de decor pentru mai mult de jumãtate dintre noi. Un bocanc ornamental a fost folosit de Calu pentru a reduce la tãcere definitivã difuzorul din camerã, un fel de radio prin cablu, cu circuit închis, care te toca la cap pentru a suta oarã cu refrenul cu „Ooooo, viaþa mea”, melodia lui Adi Minune ºi Costi „Costiþã” ºi fredonatã pe atunci de toatã lumea care iubea manelele. Calu’ era bãiat de Timiºoara ºi, ca orice timiºorean al vremii, era cu „Phoenix“, „Celelalte Cuvinte“, „Cargo“, „Iron Maiden“ ºi „Rolling Stones“. Era bãiat liniºtit, cu mici excepþii.

Una a fost asta. Bocancul a zburat cu boltã ºi a nimerit difuzorul din prima, desfãcîndu-se în pãrþile sale componente. Dupã aia am pus bani ºi am luat altul. Într-o dimineaþã a venit locotenentul Bulan sã ne dea deºteptarea. De cum a intrat, a ºi închis uºa urgent, plecînd în fugã cu o senzaþie puternicã de vomã. Era de la „gazele lacrimogene“ emanate de noi dupã ce consumaserãm fasole adiþionatã cu vegeta cu gust de vitã.

Nu ºtiu dacã, în afarã de uniformele militare, mai existã, ca obiect de vestimentaþie, cãmaºa-bluzã. Pot spune, ºi acum, cã era cel mai elegant obiect de îmbrãcãminte pe care-l primea soldatul român-militar în termen redus.

Era o bluzã cu aparenþe de cãmaºã. În sensul cã avea guler, nasturi, mîneci cu manºete (care se încheiau cu nasturi), epoleþi ºi buzunare (douã, pe piept), ca o cãmaºã. Dar se trãgea pe cap, ca o bluzã. ªi intra în pantaloni, ca o cãmaºã. Sau ca o bluzã. Noi, poliþiºtii „TR”iºti , aveam, iarna, în loc de manta, scurtã. I se spunea scurtã pentru cã era scurtã. Nu lungã. Lungã era mantaua. Scurta era pînã deasupra genunchilor ºi ne dãdea o alurã de muncitori necalificaþi din construcþii. Mantaua era mai elegantã, ajungea pînã la bocanci ºi îþi dãdea o

alurã de soldat sovietic eliberator. Scurta þinea de frig cînd era frig, mantaua þinea de cald cînd era frig. De aia eram invidioºi pe Þapu, care, cumva, avea manta. O purta omul ãsta cu o eleganþã de ofiþer sovietic eliberator ºi se potrivea de minune cu Carpaþiul fãrã filtru pe care îl fuma tot elegant, din ºpiþ de lemn. Noi, cu scurtele alea pe noi, eram cel puþin comici ºi cel mult de

compãtimit. Erau, de regulã, cam uzate. Tot de regulã, nu se „aºezau“ pe tine, iar cu centura erau veºnic în rãzboi declarat. Ba cãdea, ea, centura, sub burtã, ba îþi forma o fustiþã ca la patinaj artistic, ba îþi ridica poalele pînã la ºliþ, ba pica exact peste buzunare. Dar era regulamentarã. Aºa cum cãmaºa-bluzã ce fãcea sã arãþi ca scos din cutie, aºa scurta te fãcea sã arãþi ca de aruncat înapoi în cutie. Pentru cã, în copleºitoarea lor majoritate, ele, scurtele, aveau, cum s-ar spune, „un înaintat grad de uzurã”. Civilii ne vedeau, ne compãtimeau ºi ne mai fãceau cinste. În gardã, scurta asta îºi demonstra lipsa de utilitate. Genunchii îngheþau, gulerul prea larg permitea frigului sã ajungã dupã gît, mînecile cam scurte (cã erau de la scurtã, nu?) contribuiau ºi ele la starea generalã de amãrît degerat care abia aºtepta sã vinã schimbul sã ajungã la cãlduricã. Nu ºtiu care era modelul standard de cãciulã în Poliþia Românã, dar fiecare arãta altfel. Unele erau þuguiate, ca la mongolii din Altai, cum avea Tauru’ sau Berbecu’. Unele erau ca niºte ceaune de mãmãligã, de îþi veneau pînã peste ochi ºi urechi (ca a mea). Altele erau pãtrãþoase, ca acelea sovietice. Cert era cã erau îmblãnite, aveau clape care se legau deasupra sau le puteai trage peste urechi. Adicã nu le puteai trage. Nu era „regulamentar“. Chiar dacã afarã erau minus 20 de grade, chiar dacã îþi degerau urechile, nu era voie ºi punct. Cicã, dacã acopereau alea verzele (urechile adicã), nu mai auzeai cînd se apropia tiptil-tiptil duºmanu’ ºi erai luat prin surprindere. Dar era o soluþie pentru toate. „Bããã! Puneþi-vã cãciulili alea aºa, sã acopere partea de sus a urechii“, rage maiorul „Machealã“, cu faþa lui buhãitã de bãuturã. Ies în oraº sã-i cumpãr þigãri ºi vodcã genocid plutonierului. La birtul din unitate bãuturã nu se gãsea, ºi þigãrile erau prea scumpe în oraº. Aproape de Paºti, cald. Eu cu Tauru’, parcã. Cap compas spre o cîrciumã din centru, unde sã bem ºi sã fumãm ceva. Cald, frumos afarã, copacii înmuguriþi. Dãm bonetele jos din cap, le punem la epolet. Parcã e mai bine. Era mai bine, pînã cînd din spate, „ora 7“, apare ºeful arestului garnizoanei, un cãpitan de infanterie, oarecum faimos în mediul cazon local, cãlare pe un jaf de Mobrã care se pîrþîia strident, ºi ne aruncã din mers: „Voi, ãia! Dupã mine, la arest, fuga marº!“. Noi, fuga marº dupã Mobra lui Pîrþîialã înspre Strada Intrarea Undiþei, respectiv arestul garnizoanei. Scena era de o stupiditate comicã de film românesc din noul val avangardist. Un cãpitan în cãmaºã, cãlãrind o motoretã Mobra, fãrã chipiu pe cap (de aveam mintea de acum îi spuneam „ba p-a mamei dvs., întîi vã îmbrãcaþi regulamentar, apoi mai discutãm de arestãri“, dar eram tineri, mici, proºti ºi grade inferioare), ºi doi soldãþei, unul slab ca bãþu’ (eu, între timp, am devenit rotofei), altul îndesat ºi musculos (Tauru’), alergînd de nebuni în urmã, pe strãzile orãºelului oltean, pînã în centru, în vecinãtatea cîrciumii „Bulevard“, unde doar cadrele aveau acces la mîncate ºi beute, pînã la arest.

Parcã ne spunea ceva ºi „sã faceþi lunã holu’ apoi liber“.

Pitecantropul avea nevoie de doi fraieri ºi i-a gãsit imediat. Cã nu eºti soldat dacã nu ai fãcut arest. Acolo, ne prezentãm cu jumãtate de gurã (grad, nume, unitate), ne ia în primire un soldat cam bleg (avantaj noi), dar care era în slujba arestului (avantaj el) noi îl luãm tare cu „No, acum ce sã facem aici?“ ºi îi bãgãm chestia cu holul lunã. Cerem, cu tupeu de arestaþi, gãleþi, apã, cîrpe, cearã de parchet. Ni se aruncã un T-eu, o cîrpã imensã, puturoasã, cã te-apuca greaþa numai cînd o priveai ºi marº pe „sector”, fraierilor.

Avantaj noi, experþi în sectoare dificile ca holuri, scãri ºi wc-uri. Într-o orã ºi ceva i-am facut la domnu’ „comandant de arest garnizoanã“ un etaj de putea sã-l vîndã prin agenþie. Terminãm treaba ºi raportãm la soldatul care nu ºtia ce sã facã cu noi. El ne îndemna sã mergem înspre arest, noi iam dat cu tupeu cã „aºa a ordonat tov. cãpitan R. Facem holul ºi plecãm“. ªi am plecat. Înjurînd cã ne-a stricat ziua, veseli cã aveam ce povesti „acasã“, în unitate. Acum, fostul cãpitan… „Pîrþîialã”, spaima arestului garnizoanei, are cont pe facebook. Mã gîndesc sã-i dau o cerere de prietenie, dar pun pariu cã nu va ºti de unde sã mã ia. În armatã, de fapt, nu mîncam. Oficial, „executam activitatea de servire a mesei”. Aºa raportam cînd venea în control comandantul (rareori, cã nu se amesteca el cu mojicimea soldãþeascã) sau ofiþerul de serviciu (care avea program de auto-bãgare în seamã) în „sala de mese” ºi întreba „Ce se executã aici?”. (va urma)

Paginã realizatã de LUCIAN DIMITRIU

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 17-a – 28 decembrie 2018

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Istorie ºi realitate Stãm pe un butoi de pulbere care abia aºteaptã sã fie detonat. Omenirea parcã ar merge spre pieire. Parcã ºtie ce vrea ºi parcã nu ºtie. Ne prãvãlim din cauza noastrã, pentru cã nu vrem decît sã primeze banul. Ne lãfãim în palate maiestuoase ºi-i privim de sus pe cei ce n-au de nici unele, pe sãrmanii care n-au ce pune pe masã.

E atîta urã în lume ºi atîta invidie... De ce oare? Pentru cã nu existã un echilibru între popoarele de pe mapamondul lumii, cum spunea cineva. Pentru cã numai puþini deþin pîinea ºi cuþitul, iar alþii lucreazã pentru ei, pentru bunãstarea lor ºi a copiilor lor, ºi habar n-au de ceilalþi. Noi, românii, venim din adîncuri de istorie, o istorie plinã de sîngele vãrsat de strãmoºii noºtri ca sã pãstreze România întreagã. Ei s-au bãtut pentru þarã ºi popor cu abnegaþie, cu dãruire, neprecupeþindu-ºi, la nevoie, nici viaþa. Prin sîngele strãbunilor curge toatã istoria noastrã glorioasã, chiar dacã am mai avut ºi înfrîngeri. ªi era ºi firesc sã se întîmple aºa, cãci mulþi au rîvnit la ceea ce nu le aparþinea, ºi au vrut sã ne îngenuncheze. Dar ne-am ridicat din þãrînã, precum legendara pasãre

La urne pentru Neam ºi pentru Þarã (3) Motto: ,,Fãrã patrie, omul este un punct pierdut în hazardul timpului ºi spaþiului”. LACORDAIRE - predicator ºi strãlucit orator francez Ajuns în impas ºi simþind cã nu se mai poate miºca pe propriile picioare, PNL s-a aruncat în cîrca PPE, un conglomerat politico-ideologic în cadrul cãruia nu se aude decît vocea liderului.

Ceilalþi (umplutura) vorbesc muteºte, prin ridicarea mîinii, ca sã asigure majoritatea pentru jupîn. Pãºind în rîndul popularilor europeni, PNL a sãrit din lac în puþ. Sub noua pulpanã politicã, numele acestui partid românesc devine istorie.

Partidul Brãtienilor, care odinioarã s-a aflat în fruntea celor mai de seamã iniþiative pentru binele naþiei noastre, culminînd, acum o sutã de ani, cu întregirea României, nu mai este astãzi o formaþiune liberalã - întrucît vechea sa doctrinã, liberalismul, s-a topit în creuzetul atît de bãlmãjit al popularilor europeni - ºi nici una naþionalã, de vreme ce, în ziua de 13 noiembrie a acestui An Centenar, mai mulþi parlamentari ai PNL au votat Rezoluþia Comisiei Europene, privind statul nostru de drept, ºi în favoarea Raportului MCV pentru România, adicã au acþionat ca trãdãtori de þarã. Aceste documente, de o gravitate fãrã precedent, cer Guvernului ºi Parlamentului de la Bucureºti sã renunþe la reformele din Justiþie ºi sã revinã la cele comuniste, reactivate de bolºevica Macovei, la adoptarea Codurilor Penal ºi de Procedurã penalã, ºi sã stopeze revocarea neavenitului Augustin Lazãr din funcþia de procuror general. Prin astfel de mãsuri dictatoriale, adoptate împotriva României, Uniunea Europeanã îºi dã arama pe faþã, sprijinind direct Opoziþia noastrã leºinatã, ostilã þãrii ºi poporului român. Un astfel de act antieuropean ºi antinaþional, la care au recurs autoritãþile de la Bruxelles, se va întoarce ca o loviturã de bumerang împotriva Comisiei Europene, a vicepreºedintelui ei, arþãgosul bãtrînel Frans Timmermans, ºi a Parlamentului de la Strasbourg. Dacã, în anul aderãrii, încrederea românilor în Uniunea Europeanã era de 70%, astãzi, la zece ani de europenism, acest procent a scãzut la 49%. Nu încape îndoialã cã, în urma recentelor mãsuri împotriva þãrii noastre, anul viitor, încrederea românilor în UE ar putea sã se spulbere. Revoltaþi, românii aºteptau explicaþii pertinente asupra anatemei pe care liderii de la Bruxelles au aruncat-o asupra lor. Din pãcate, reprezentanþii UE care au venit la Bucureºti, la cîteva zile dupã masacru, au adoptat acelaºi ton dictatorial.

Phoenix. ªi am trecut astfel peste nenumãrate valuri ºi vînturi. ,,Ca trestia ne-am îndoit sub vînt ºi nu ne-am rupt”, ca sã-l citãm pe un poet acum aproape uitat, dar mare patriot, Alexandru Vlahuþã.

Scriind aceste rînduri, mi-am amintit cu cîtã smerenie se pleca Vadim în faþa Patriei ºi a martirilor ei. Cu cît respect îºi dechidea el sufletul pentru românii sãi, mai ales pentru cei ,,umiliþi ºi ofensaþi” (Sadoveanu).

Pentru ca þelul pentru care a luptat Tribunul sã nu rãmînã doar o vorbã în vînt sau un demers eºuat, noi trebuie sã abandonãm ura, sã ne strîngem rîndurile ºi sã urmãm, astfel, sfaturile maestrului, însã e dificil, atîta timp cît ne conduc oameni nedemni ºi nepricepuþi, care nu ne vor binele. Este, însã, timpul sã depãºim stadiul de decãdere, marasmul în care înotãm ºi sã privim înainte, cu încredere ºi curaj. Pentru cã înapoi, la comunism, nu se mai poate ajunge.

Cel mai dureros este cã am devenit ,,oaia neagrã” a Europei, ºi alþii vin acum sã dicteze în þara Mioriþei. Or acest lucru ne nemulþumeºte profund, mai mult decît pe domnul preºedinte Iohannis problema cu casele dobîndite din meditaþie.

GEORGE MILITARU Cît despre celelalte partide politice din þara noastrã, vorbe mari nu mai sînt de spus. PNÞCD, constituit astãzi din trei membri (deci statutar), liderul partidului, un opozant al acestuia ºi portarul de la sediu, a dispãrut odatã cu Corneliu Coposu, dar nu înainte ca nevolnicii sãi urmaºi politici sã-ºi facã plinul, din postura de guvernanþi ilegitimi, adunînd, prin mari acte de corupþie, averi imense, pe care le savureazã acum în tãcere, departe de ochii lumii, de legile þãrii ºi de miopia Justiþiei. USR (Uniunea Sabotaþi România), o fãcãturã sörösistã, în al cãrei program politic figureazã douã sarcini fundamentale: gãlãgia de mahala în spaþiul românesc ºi lustruirea, cu funduri bine dezvoltate, a pardoselii de pe holurile Parlamentului. Nu-i exclus ca, evaluînd eficienþa politicã a unei asemenea haite de simbriaºi, MoºTãgîrþã, miliardarul de peste Ocean, sã nu-ºi mai deschidã punga ºi sã arunce dolarii în stradã fãrã nici un profit, astfel cã uscãturile flãmînde vor ieºi iar la cerºit de sponsori. Pe acelaºi traseu se va înscrie ºi gaºca politicã bãsistã. Nemaiavîndu-i alãturi pe maeºtrii fraudei electorale – Blaga, Videanu ºi Berceanu -, PMP are toate ºansele sã nu mai acceadã în Parlament, încît Bãsescu ºi leatul lui politic expirat sã-ºi continue taclalele ºi proiectele piratereºti în Ciºmigiu, în preajma unor bãrcuþe ºi sticle de whisky. De la început, locul unor asemenea mafioþi era acolo, la gîrlã, dar þara a avut neºansa sã îndure supliciul bãsescian. În aceeaºi mãsurã sînt vinovate de dezastrul þãrii ºi guvernele din ultimii 29 de ani. Petre Roman, cel dintîi premier post-decembrist, a dat semnalul acestui sinistru, afirmînd ritos cã industria noastrã este un morman de fiare vechi. Sã nu fi vãzut fostul prim-ministru cu ce instalaþii moderne era utilat Combinatul siderurgic de la Galaþi, sã nu fi vizitat platforma petrochimicã de la Brazi, Uzina de tractoare din Braºov, Fabrica de rulmenþi din Alexandria ºi atîtea alte moderne uzine din Bucureºti, Ploieºti, Iaºi, Piteºti, Slatina, Craiova, Timiºoara, Arad, Oradea, Cluj-Napoca ºi de prin alte oraºe ale þãrii? Petre Roman cunoºtea bine toate aceste realitãþi, dar politica pe care o promova în fruntea Guvernului era contrarã dezvoltãrii economiei naþionale. Sub guvernãrile tranziþiei spre capitalism, asigurate de Nicolae Vãcãroiu, Theodor Stolojan, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Cãlin Popescu Tãriceanu, Emil Boc, Victor Ponta, Dacian Cioloº ºi de ultimii doi mohicani pesediºti – Mihai Tudose ºi Viorica Dãncilã, ºantierul industrial a dispãrut din peisajul economiei româneºti. Acum nu se mai construieºte. Acum se demoleazã. Te apucã furia cînd, trecînd prin unele zone ale Bucureºtilor, vezi cã pe vatra unor fabrici ºi uzine au apãrut blocuri, baruri, cluburi ori supermarketuri. (va urma) NICOLAE DÃSCÃLESCU

Pastila sãptãmînii Cîinii rãzboiului (urmare din pag 1) Cert este cã, potrivit ultimelor informaþii, militarii americani vor fi trimiºi în alte teatre de operaþiuni. Unde, cum ºi de ce, însã, rãmîne sã vedem în perioada urmãtoare. În Europa sînt douã, sau cel puþin douã, potenþiale focare de rãzboi, în ambele cazuri ºtiind cã în spate sînt, de fapt, Statele Unite ale Americii – SUA. ªtim toþi, este chiar oficial, cã în spatele lui Poroºenko este Unchiul Sam, aºa cum ºi în spatele lui Hasim Thaci este tot el. În Ucraina ºtim ce se întîmplã, cã flacãra latentã a conflictului este pe cale sã se reaprindã cu o intensitate mai mare, ºi asta cît de curînd. Iar în Kosovo, vedem cum rezoluþiile ONU sînt încãlcate, cum se vede cã SUA nu mai doresc ca NATO sã fie proiecþie ONU în fostul teritoriu sîrbesc, ci ele, SUA, direct. Observãm diferenþa clarã între discursul secretarului general al NATO, care îndemna la reþinere ºi este de pãrere cã nu este deloc bine cã îºi fac kosovarii armatã proprie, contrar rezoluþiei ONU. În acest timp, însã, americanii considerã cã este foarte bine ce fac bãieþii lui Hasim, cã în fond cam asta e realitatea. Se ºtie, toþi ºtiu, cã dupã 1999, cînd Serbia a fost tocatã 78 de zile, Kosovo a trecut într-un regim oarecum independent, dar sub rezoluþii ONU etc. Cã nu a respectat mai nimic, este evident. Cã SUA încurajeazã evoluþia unui viitor conflict cu sîrbii, este, de asemenea, evident. Ce nu se ºtie, însã, este ce fel de motiv va fi inventat, scornit, aplicat, astfel încît armata sîrbã ºi SUA sã se ia la trîntã. Cã doar nu crede nimeni cã cei 5.000 de militari kosovari vor face singuri faþã unui conflict cu Serbia. E clar cã nu.

Este clar, evident, ºi de la sine înþeles, cã acþiunile celor douã marionete, ºi vorbim aici de Hasim ºi de Poroºenko, au la bazã ample consultãri cu Departamentul de Stat, în sensul cã de la DC vin directive ºi ei la aplicã. ªi acum, sã revenim ºi sã ne gîndim, unde vor fi relocaþi cei 2.000 de militari din Siria? La Kiev, la Pristina? La Bucureºti? Întrucît ºi mai frumos în aceastã ecuaþie este cã cel de-al treilea factor, ºi mã refer la omul de paie care locuieºte la Cotroceni, va avea un foarte mare rol în povestea înflãcãratã care se prefigureazã la orizont. România se aflã exact la mijlocul celor douã focare, aproape de ele ºi la îndemînã. Sîntem la mai puþin de 500 km de Dombassi, la doi paºi de Belgrad. Avem pe teritoriul þãrii trupe americane, tehnicã de luptã ºi avioane care pot zbura, la o adicã, chiar dacã e gheaþã pe jos. De unde vor fi sloboziþi cîinii rãzboiului?

Asta este întrebarea la care doar timpul ne va rãspunde, ºi nici mãcar el, timpul, nu are cum sã-i mai opreascã.

Carneþel ºi pix pentru Iohannis…

Vicepreºedintele Camerei Deputaþilor, Florin Iordache, a revenit cu declaraþii ºi la Antena 3, spunînd cã preºedintele nu are drept de veto în ºedinþele de Guvern, iar dacã nu se discutã temele prevãzute de Constituþie, premierul îl poate invita sã iasã. „Nu poate bloca activitatea Guvernului. Poate sã îºi ia un carneþel ºi un pix ºi sã înceapã sã noteze, activitatea Guvernului nu o poate bloca. În acelaºi timp premeierul, dacã nu sînt probleme care vizeazã politica externã, ordine publicã, apãrare, premierul poate sã spunã: «domnule preºedinte, ne vedem mai tîrziu, dupã ce termin ºedinþa de Guvern».

Este ºi aceasta o opþiune a premierului. Preºedintele, dacã prezideazã, discutã de o ordine de zi care a fost avansatã. Pe ordinea de zi, care e publicã, dacã sînt chestiuni care îl vizeazã, participã, prezideazã, dar dacã Guvernul decide cã trebuie sã meargã mai departe, nu are drept de veto. Poate sã stea cu carneþelul sã asculte ce spun miniºtrii, acolo, drept de dezbatere au miniºtrii”, a declarat Florin Iordache, la Antena 3.

Preºedinte Klaus Iohannis a declarat cã va participa la ºedinþele de guvern, ca urmare a „dorinþei premierului de colaborare”. El a mai spus cã o OUG pe amnistie ºi graþiere ar fi „o eroare foarte gravã pentru România”. „Am solicitat agenda. Cred cã trebuie sã vedem lucrurile un pic în perspectivã. Ne pregãtim pentru preºedinþie. Chiar dacã sîntem pregãtiþi, lucrurile nu sînt deloc simple. Pe de altã parte, am constatat din partea doamnei premier o dorinþã de colaborare, ca sã zic aºa. În repetate rînduri, m-a invitat sã colaborãm. Iatã cã voi colabora. Voi participa la ºedinþele de guvern”, a declarat Klaus Iohannis. El a criticat intenþia liderilor PSD sã promoveze o ordonanþã de urgenþã pentru amnistie ºi graþiere. „Ar fi o eroare gravã. O astfel de OUG pe amnistie ºi graþiere ar fi o eroare foarte gravã pentru România”, a apreciat ºeful statului.

Preºedintele României, Klaus Iohannis, i-a transmis o scrisoare prim-ministrului României, Vasilica-Viorica Dãncilã, prin care îi solicitã agenda de lucru a fiecãrei ºedinþe a Guvernului, dupã ce ministrul Justiþiei a afirmat cã la PSD s-a agreat cã amnistia ºi graþierea vor fi ultima soluþie.

Potrivit articolului 87 din Constituþie, „(1) Preºedintele României poate lua parte la ºedinþele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naþional privind politica externã, apãrarea þãrii, asigurarea ordinii publice ºi, la cererea primului-ministru, în alte situaþii. (2) Preºedintele României prezideazã ºedinþele Guvernului la care participã”.

(R.C.)

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 18-a – 28 decembrie 2018

Cele mai mari dezastre din istoria Bucureºtilor (3) Bombardarea Capitalei din ‘44 Fãrã îndoialã, unul dintre cele mai tragice evenimente a avut loc în 1944, atunci cînd peste 5.000 de bucureºteni au murit în timpul celor 17 bobardamente aeriene efectuate asupra Capitalei.

Mai exact, pe 4 aprilie 1944, cerul se întunecã subit ºi un zgomot asurzitor parcã anunþã sfîrºitul lumii. E eclipsã de soare? Nu! Sînt peste 200 de bombardiere pregãtite sã atace oraºul. Închizi ochii, îi deschizi, ºi brusc, frumoasa Capitalã se transformã în ruine. Cîteva ore mai tîrziu începeau sã fie numãrate victimele ºi pagubele: mii de morþi ºi sute de clãdiri distruse.

Dar de ce sã se întîmple o aºa nenorocire? SUA ºi Marea Britanie îºi doreau ca astfel sã împiedice transporturile militare spre frontul din Moldova, unde armata sovieticã, aliatul lor, forþa înaintarea spre vest. Þinta principala a bombardierelor a fost Gara de Nord.

Printre zonele atacate s-au mai numãrat Calea Victoriei, Gara Bãneasa, Triajul Gãrii de Nord, precum ºi Hotelul „Splendid” ºi „Parc-Hotel”, ambele fiind complet distruse, iar o mare parte a locatarilor, uciºi.

Cartea cunoaºterii interzise (15) Uimitorii cromozomi-memorie (2) Fiecare individ este „acþionat“ de planul director al celulelor care sînt programele în care se înregistreazã specia. Acesta este motivul pentru care, din grãuntele de grîu, se naºte invariabil spicul de grîu, pentru care din ghindã se naºte un stejar ºi nu un ulm, pentru care pasãrea procreazã o pasãre ºi nu un mamifer.

Nu existã nici un fel de excepþie!

Prin datul sãu ereditar, omul vorbeºte, ciopleºte, construieºte unelte ºi, iatã, construieºte astãzi nave spaþiale, deja programate în celulele sale.

Luaþi dintr-un cuib un ou de rîndunicã, puneþi-1 la clocit ºi, dupã ce vremea s-a împlinit, sechestraþi tînãra rîndunicã în aºa fel încît sã nu vadã sau sã audã pe vreuna dintre surorile ei de rasã. În octombrie, cînd toate rîndunicile vor fi plecat în Africa de Nord sau în Congo, lãsaþi liberã pasãrea devenitã adultã. Invariabil, ea se va duce sã-ºi întîlneascã tatãl ºi mama în Africa ºi nu se va gîndi o clipã sã plece în altã parte.

Jurnalul Iubirii, Durerii ºi Speranþei (100) Cînd e timpul sã devenim pãrinþi, atingem stadiul final al ierahiei vieþii noastre. Cartea Cãrþilor, Biblia, ne spune: „Toate la timpul lor”. Vã daþi seama ce schimbare s-a produs în România de la Revoluþie încoace?

Mergem cu un pas spre progres ºi civilizaþie ºi cu doi paºi înapoi. Este o bulversare totalã în toate, o decãdere moralã ca pe timpurile cele mai întunecate. De ce trebuie sã þinem cont pentru a nu ne pierde? Din ce-am citit, din experienþele noastre cotidiene, ºtim cã în om sãlãºluieºte ºi binele, dar ºi rãul. Deopotrivã le putem face. Dar, depinde de noi cãtre ce înclinãm. Ce alegem. Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru. În decursul veacurilor, oamenii s-au bucurat de legi, legi naturale, legi juridice, legi religioase. Reguli lumeºti fãcute de om, pentru om, ºi reguli sfinte. Nici unele, nici altele nu trebuie sã fie încãlcate.

Pentru cã vine pedeapsa.

Unii semeni ai noºtri nu doresc sã se supunã legilor, regulilor. Se întîmplã cã mulþi ajung la bãtrîneþe, ba chiar îi pãrãseºte ºi viaþa, ºi ei rãmîn în conul ignoranþei, al întunericului ºi micimei. Sînt de plîns pentru sufletele lor nemîntuite.

Mulþi condeieri redutabili au scris despre aceste aspecte dramatice de viaþã. Un om care face rãu nu are credinþã ºi fricã de Dumnezeu.

Cînd cunoaºtem un partener ºi vedem în el perechea idealã, nici nu ne pasã, uneori, din ce familie vine, ce creºtere are, dacã ne potrivim educaþional, sau ca stare

Grave consecinþe ale bombardamentelor au mai suferit atunci hotelurile Athéenée Palace, Ambasador, Papadopol, blocurile „Generala”, „Mica”, „Kapriel”, „Bãicoianu”, Moara Româneascã ºi Banca de Credit.

Infernul din Capitalã a continuat ºi în noaptea de 2 spre 3 mai, între orele 01,10 ºi 01,30, cînd 70 de avione plecate din sudul Italiei au ajuns pe cerul Bucureºtilor.

Bucureºtenii, acoperiþi de troiene de cinci metri

În ziua de 7 mai 1944, între orele 10,49 ºi 12,06, un numãr de 700 de avioane, dintre care 500 de bombardament, de tip B-24, ºi 200 de aparate de vînãtoare, s-au nãpustit asupra Capitalei, la doar zece ore de la atacul nocturn britanic.

Un bilanþ statistic aratã cã de-a lungul celor 17 bombardamente aeriene, începînd cu cel din 4 aprilie 1944, executate de americani ºi englezi cu aproximativ 3.640 de avioane de bombardament de diferite tipuri, însoþite de circa 1.830 de avioane de vînãtoare pe timp de zi, au fost uciºi 5.524 de locuitori, rãniþi 3.373, iar 47.974 au rãmas fãrã adãpost, devenind sinistraþi. Au fost distruse complet 3.456 de case de locuit; au suferit distrugeri parþiale 3.473 de locuinþe, iar 401 au fost avariate. De asemenea, s-au înregistrat 2.305 de incendieri. Pentru apãrarea Capitalei, s-au ridicat ºi au angajat lupte antiaeriene, de multe ori în inferioritate numericã, 601 avioane de vînãtoare româneºti ºi 709 germane.

În dimineaþa zilei de 3 februarie 1954, bucureºtenii s-au trezit prizonieri în propriile case. „Ne-am dat seama cã era zãpadã mare pentru cã înãuntru era întuneric, iar geamurile erau albe. Am încercat sã ieºim, dar nu s-au deschis nici ferestrele, nici uºile!”. Astfel relata, un martor, începutul „Marelui viscol” care a încremenit România, la propriu, sub zãpadã, în urmã cu 64 de ani. În acele cumplite zile ale începutului de februarie s-a înregistrat, potrivit Administraþiei Naþionale de Meteorologie, cel mai puternic viscol din Secolul XX. Viforul nu s-a potolit uºor ºi, pînã la finalul lunii, avea sã mai loveascã în alte trei reprize, extrem de agresiv. În timpul urgiei de la începutul lui februarie ‘54, Dan Antoniu avea vîrsta de 9 ani. Locuia în cartierul România Muncitoare din Capitalã, undeva, pe lîngã actualul Pod Grant, într-o casã cu ºapte camere, împreunã cu bunicii, mama ºi alte cîteva rude. Acesta povesteºte: „Pe 3 februarie a început de dimineaþã sã ningã cu fulgi imenºi, fãrã întrerupere, pînã a doua zi.

Cînd ne-am trezit, în casã era întuneric. Geamurile de deschideau în afarã, la fel ºi uºile, cu excepþia uneia dintre ele, cea de la bucãtãrie. Ne-am dat seama cã era zãpadã mare pentru cã geamurile erau albe ºi am încercat sã ieºim, dar acestea nu s-au deschis!”. (va urma) HISTORIA.RO

Instinct animal? Nu: jocul subtil al cromozomilormemorie. De altfel este interesant de constatat - dar fãrã îndoialã cã este vorba despre o coincidenþã - cã rîndunicile din Anglia se duc în fiecare an în Africa de Sud împinse de o ereditate care poate cã nu este fãrã legãturã cu vechea apartenenþã englezã a acestei pãrþi a Africii!

Ca ºi cum, printr-o misterioasã chemare, englezii ºi rîndunicile lor s-ar simþi atraºi cãtre un pãmînt odinioarã frecventat de strãmoºii lor.

Stejarul îºi dispune arhitectural ramurile; pasãrea îºi þese sau îºi zideºte cuibul; toate regnurile din naturã se supun unor legi imuabile (în afarã de cazul cînd este vorba despre un termen de scadenþã foarte lung) din aceleaºi motive ºi prin acelaºi joc. Înþelegem acum de ce Biblia, evreii, iniþiaþii au impus civilizaþiilor primitive necesitatea pãstrãrii unui sînge pur, ferit de contaminare, scopul fiind acela al realizãrii programului natural al destinului umanitãþii.

Misiunea evreiascã din timpul lui Moise nu urmãrea alt þel. Indivizii nu inventeazã nimic esenþial. Inteligenþa lor (reflecþie, speculaþie, muncã, experienþã) nu serveºte decît evoluþiei sociale care progreseazã, regresezã sau suferã mutaþii, potrivit directivelor planului care este, el însuºi, regizat, se pare, de cãtre legile universale pe care le putem numi Dumnezeu, sau Legea, sau cum vrem.

Inteligenþa, care pare a implica liberul-arbitru ºi creaþia, depinde de achiziþiile bazîndu-se în mod fundamental pe fenomenul memorie. În rezumat, se poate spune cã planul fiecãrei specii este o memorie iniþialã ºi ereditarã înscrisã cu prioritate în cromozomi. În America, International Business & Co a construit, în 1967, o bibliotecã a cãrei complexitate este analogã celei a celulelor noastre memorie. Elementele acestei biblioteci sînt constituite dintr-un laser multicolor ºi un selector de lungimi de undã care înregistreazã 100 de milioane de informaþii pe o suprafaþã de 7 cm.

Procesul fizico-chimic al amintirii înregistrate în cromozomi nu a fost încã reperat cu claritate de biologi.

Amintirile ereditare ºi cele care sînt achiziþii mai recente impregneazã celulele ºi sînt întãrite de utilizarea frecventã. Ele se estompeazã dacã celulele nu sînt solicitate sau dacã decrepitudinea fizicã le afecteazã funcþionarea.

Bãtrînul care devine incapabil de a structura planuri pe baza unor amintiri recente, îºi pierde amintirea achiziþiilor recente, dar pãstreazã mult mai vie amintirea faptelor vechi, înscrise în cromozomii sãi pe vremea cînd creierul sãu era capabil de a înregistra corect. (va urma) ROBERT CHARROUX

socialã, ca gusturi etc. ªi odatã se aºeazã cearta ºi despãrþirea.

Din Iubire se nasc toate. Din lipsa Iubirii se nasc dezastrele ºi nenorocirile.

Sã învãþãm cum sã iubim. Sã ne ostenim cum sã ajungem pe calea dreaptã ºi în permanenþã sã avem gînd bun. Sã perseverãm în Iubire, blîndeþe ºi rãbdare, în toate. Sã nu ne lãsãm împietriþi la suflet, pentru cã atunci devenim biruiþi! „Îndrãzniþi, Eu am biruit lumea!”. Isus, prin acest mesaj, ne transmite sã fim curajoºi, înfruntãtori de temerile neputinþei noastre. Strigaþi-mã, Eu sînt lîngã voi! Eu sînt cel care v-a vãzut ºi eu sînt tot cel care vã iert („vãzutelor ºi nevãzutelor”). Puneþi-vã toatã încrederea în mine: „Eu sînt (Pacea) Calea, Adevãrul ºi Viaþa!” „Cine mã cautã pe Mine mereu, Eu cu el sînt oriunde ºi oricînd!”

Mulþumesc, Doamne, m-ai salvat. M-ai redat vieþii!

Fie Voia Ta!

Se fãcea cã venise Emil la noi în casa asta mare.

Venise din Franþa, fãcuse acolo studii post universitare.

Era îmbrãcat în blugi negri ºi helancã albã pe gît. Era înalt, frumos ca un Prinþ. Eu aveam pãrul lung pe spate, aºa cum îi plãcea lui Emil. Dar, afarã, mã aºtepta Florin.

M-am îmbrãcat prost, sãrãcãcios, ºleampãt, cu un pulover mare, lãlîi pe mine. Amîndoi aceºti bãieþi veniserã sã mã cearã de nevastã. Prinþul, venit de peste hotare, în alte timpuri era calm ºi cuminte. Florinel, afarã, trepida nervos, ºtiindu-l pe Emil în casã ºi bãnuind pentru ce venise. Parcã înclinam sã-l aleg pe Emil, pe Florin îl cunoºteam mai bine, cu toate hachiþele sale ºi bune, ºi rele. Dar, Doamne, nu ºtiam care-i alegerea Ta pentru mine, cum niciodatã n-am ºtiut ce vrei sã fac sã-mi fie bine. În vis, raþionam corect ºi îmi spuneam cã, în astfel de situaþie, n-ar trebui sã aleg nici pe unul din cei doi, pentru cã mi-i doream pe amîndoi sã-mi fie soþi. Amîndoi îmi erau deopotrivã de dragi ºi îi iubeam mult. Voiam sã formez cu ei, amîndoi, ºi cu mine o Treime în Viaþã.

Am scris. Da, mama are dreptate. Aflu din vis ce este cu mine ºi cum sînt eu. E complicat sã analizez. ªtiu la ce s-a gîndit mama ºi de ce se tulburã cînd îi spun visele mele. Am nevoie de Dumnezeu mult, mult, sã-mi vorbeascã, sã mã sfãtuiasã, sã mã îndrume, sã aleagã El pentru mine, sã-i aud vocea!!! ªi în vis, ca ºi în realitate, eu asta sînt: o nefericitã din cauza neputinþelor care s-au nãscut o datã cu mine, în interiorul meu. Nu pot fi biruitoare, nu am suficient curaj, am teamã de viaþã, teamã de pãcate.

Sînt un om slab. Am intenþii bune, dar nu le pot duce pînã la capãt. Numai Dumnezeu mã poate ajuta. Trebuie sã mã schimb. Trebuie sã am rãbdare ºi sã devin mai curajoasã. (va urma) AMELIA-IOANA POPESCU (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii ºi Speranþei“)

Ultimele zile de coºmar

ANUL 2002 21 februarie 2002 Îi spun mamei de visul pe care l-am avut ºi mã îndeamnã sã deschid Jurnalul ºi sã-l scriu imediat, sã nul uit, cã e foarte important ºi are mare semnificaþie pentru tot ce reprezint eu în Viaþã. Mama îmi scrie în agendã data de azi ºi îmi intituleazã pagina Vis – Amelia. Ea crede cã, dacã voi analiza bine, la sfîrºitul descrierii visului, cu mult calm, voi avea multe de priceput, de înþeles, ºi-mi va folosi pe toatã Viaþa. Pur ºi simplu, mama nu ºtie cum sã mã determine sã scriu, îmi spune atîtea lucruri ºi m-a convins. Pun mîna pe pix, avînd agenda deschisã, ºi, iatã, visul:

„ROMÂNIA MARE“

Confesiunile unui agent de contraterorism (80) Cãderea liberã de douã minute (6) Zborul meu pleacã ceva mai tîrziu, la noapte. În timp ce zburãm peste Atlantic, nu pot sã nu mã gîndesc la pasagerii de la bordul cursei 103. Cele mai recente rapoarte pe care le-am primit înainte de a pãrãsi FOGHORN au inclus o informaþie sumbrã. Carlinga, puntea de zbor ºi secþiunea de la clasa întîi a fuzelajului au aterizat intacte. Oamenii de la faþa locului afirmã cã mîinile piloþilor se aflau încã pe panoul de control.

Din cîte se pare, secþiunea botului s-a rupt de restul fuzelajului. S-a rotit în spaþiu în vreme ce restul avionului s-a risipit în cãdere liberã pe o suprafaþã de zece kilometri în zona ruralã a Scoþiei. Douã sute cincizeci ºi nouã de nume sînt pe lista de pasageri pe care ne-au trimis-o cei de la FAA. Douã sute cincizeci ºi nouã de victime. Erau încã în viaþã cînd avionul se dezmembra în jurul lor? Unele da. Doi dintre pasageri au fost gãsiþi încã respirînd de cãtre localnici ºi agenþii de intervenþie. Au murit la scurtã vreme dupã. Alþii au gãsit pasageri încã legaþi cu centura de siguranþã în scaunele lor. O femeie a fost gãsitã þinîndu-ºi copilul în braþe.

Da. Unele dintre victime erau încã în viaþã în acele momente. ªi deºi e posibil sã îºi fi pierdut cunoºtinþa la altitudine mare, unele dintre ele ºi-au revenit probabil

Cîte ceva din istoria Mafiei (6) Comisia de anchetã ºi... literaturã (2) A mai fost ºi episodul Comisiei parlamentare de anchetã asupra Mafiei, constituit sub presiunea opiniei publice continentale ºi în special a comuniºtilor. S-a vorbit mult atunci despre Mafia, poate chiar prea mult, sãdindu-se speranþa cã mãsurile de poliþie ºi de justiþie vor permite stãvilirea rãului. Dar, lucru ciudat, aºa ceva nu s-a-ntîmplat, ba dimpotrivã, Mafia a avut inteligenþa sã se foloseascã de prilejul oferit de aceastã anchetã pentru a opera o reînnoire interioarã, care devenise indispensabilã din cauza noilor generaþii ridicate.

Organizaþia s-a eliberat astfel de personajele ei cele mai îmbãtrînite, mai compromise, mai „descoperite”, mai uzate; apoi s-a prezentat opiniei publice ca victima unor mãsuri super-anti-constituþionale. Dar, în structurile ei

Memoriile unui celebru criminalist român (47) Afacerea ,,Panciu” (8) Dar sã revin la cazul nostru. Presupunerea cã victimele nu puteau fi gãsite decît prin sãlile de aºteptare ale gãrilor vecine locului faptelor ºi consecvenþa cu care autorul a comis omorurile numai în zona localitãþilor Panciu ºi Focºani (deºi între primul ºi celelalte trei s-au scurs trei ani) ne-au condus la concluzia cã ucigaºul ar fi localnic, ar proveni din mediul vagabonzilor ºi ar face parte din categoria psihopaþilor. Ca urmare, s-au inclus în planul de acþiune sarcini privind intensificarea verificãrii tuturor vagabonzilor care frecventaserã gãrile în perioada sãvîrºirii omorurilor.

Dupã noi reflecþii am luat o hotãrîre de ultimã instanþã. Cei patru colegi din serviciul nostru trebuiau sã verifice, la posturile de miliþie „Transporturi feroviare” Mãrãºeºti ºi Panciu, toate evidenþele, rapoartele ºi dosarele de trimitere în judecatã a diverºilor vagabonzi pentru orice infracþiune, inclusiv a celor sancþionaþi pentru cãlãtorii frauduloase, în zilele de 3 ºi 7 decembrie 1958 – timp în care fuseserã legitimate în tren victimele Bãdin G. ºi Apostol Vasile.

Cazuistica întîlnitã de-a lungul anilor îmi oferise alte douã speþe în care ajunsesem la rezolvare prin exploatarea parþialã a modului de operare. Deºi fusese vorba de crime, autorii unor furturi folosiserã anumite

Pag. a 19-a – 28 decembrie 2018

în timp ce fuzelajul a ajuns în aerul mai cald, mai oxigenat de sub altitudinea de 3.000 de metri. Cît timp au avut la dispoziþie pentru a se împãca sufleteºte ºi pentru a-ºi lua adio de la viaþã? Fac calculele în gînd.

Douã minute. Aceºti oameni sãrmani au cãzut din cer ºi ºtiau cã nu existã nici o speranþã de supravieþuire.

Nici o scãpare, doar moartea.

Zborul e lung ºi plictisitor. Nu pot sã dorm. Nici mãcar nu încerc.

O cãdere liberã de douã minute. Oamenii noºtri.

Prietenii mei. Copii.

Cîteva ore mai tîrziu, ajung în Nicosia, Cipru, unde ofiþerul de legãturã, pe nume Bill Gaskell, mã întîmpinã la aeroport. Împreunã, ne deplasãm cu maºina prin oraº pînã la o locaþie securizatã. În vreme ce ne aflãm acolo, Bill ºi cu mine lucrãm la un plan prin care sã þinem sub tãcere sosirea mea. Nu mã voi apropia de ambasadã. Nu voi transmite mesaje înapoi în Washington D.C. Nu vor exista nici un fel de documente scrise. Bill se va ocupa personal de toate detaliile, pentru ca agenþii noºtri din Beirut sã poatã fi aduºi aici individual ºi transportaþi la locaþia securizatã fãrã ºtirea nimãnui. Agenþii noºtri din Beirut sînt oameni extraordinari. Majoritatea sînt foºti membri ai forþelor speciale ºi sînt de mult învãþaþi sã opereze într-un mediu plin de haos ºi pericole. Beirutul este încã o enclavã practic lipsitã de lege ºi a devenit de multã vreme terenul de joacã al fiecãrei agenþii de spionaj cu un interes în Orientul Mijlociu. Gîndiþi-vã la el ca la lada cu nisip a Lumii întunecate. Toatã lumea se joacã, nu existã reguli, nici supraveghere parentalã. Doar un agent special se descurcã într-un astfel de loc.

În acea noapte, un elicopter Blackhawk aterizeazã la ambasada noastrã din Beirut. Culege un pasager singuratic ºi se depãrteazã în vitezã cu echipajul atent la eventuale rachete antiaeriene trase de pe umãr. Cînd elicoperul ajunge la Nicosia, Bill îl întîmpinã ºi îl conduce pe agent la maºinã. Executã prin oraº o manevrã în scarã SDR, în caz cã cineva îi urmãreºte. Într-un loc precum Ciprul, poþi sã fii sigur cã existã agenþi secreþi undeva în umbrã, abia aºteptînd ca noi sã facem o miºcare greºitã cu maºina noastrã de teren.

Maºina parcheazã lîngã refugiul nostru securizat, iar agentul se strecoarã înãuntru. Casa a fost verificatã în privinþa dispozitivelor de supraveghere electronicã, iar apoi încã o datã pentru certitudine. E curatã.

Dispozitivele de zgomot alb sîsîie în fiecare camerã, în cazul în care ar exista cineva pe stradã trãgînd cu urechea prin intermediul unui microfon direcþional.

Poziþia ocupatã la Beirut le permite acestor indivizi o oarecare lejeritate în felul în care se îmbracã ºi aratã.

Primul meu vizitator poartã pãr lung pînã la umeri ºi un cercel mare de aur care îi atîrnã de lobul unei urechi.

Discut cu agentul în jur de o orã. Acesta nu a aflat nici o informaþie cum cã Hezbollah-ul planifica sã atenteze la viaþa lui Andrew McCarthy. Informatorii sãi nu ºtiu nimic despre cursa Pan Am 103.

Dezamãgit, îl trimit înapoi. În urmãtoarea noapte, un alt elicopter Blackhawk se strecoarã în Nicosia. Un alt agent îmi soseºte la uºã, adus de Bill cu maºina. ªi acesta are pãrul lung ºi un cercel. Încep sã detectez un model repetitiv aici. (va urma) FRED BURTON

cele mai adevãrate, în strãfundurile ei reale, în organizarea ei cea mai tainicã, Mafia a rãmas ea însãºi, continuîndu-ºi afacerile.

Ideea comisiei anti-Mafia era deci „poluatã” din pornire. O dovadã? Faptul, de pildã, cã aceastã anchetã a fost cerutã în unanimitate, minus un vot, de Adunarea regionalã sicilianã: optzeci ºi nouã de deputaþi, deci, au fost pentru, în timp ce mãcar douãzeci dintre ei, prin locul în care au fost aleºi ºi prin persoanele ce le sînt apropiate, erau în legãturã directã cu Mafia. Cererea e suspectã. Sã vedem apoi compoziþia acestei comisii: nici un expert în materie de probleme siciliene ºi de Mafia nu a fãcut parte din comisie, cu excepþia senatorului comunist Girolamo Li Causi, ale cãrui intervenþii în cursul interogatoriilor au fost cele mai riguroase ºi mai hotãrîte.

Consecinþele publicãrii raportului anti-Mafia? Unii executanþi mãrunþi din forþa mafiotã au fost trimiºi la rãcoare; în cele trei mii de pagini care alcãtuiesc raportul, poate fi gãsitã o descriere amãnunþitã ºi interesantã a fenomenului Mafia, un ansamblu de analize care vor fi cîndva utile pentru cunoaºterea ºi înþelegerea acestor

specialitãþi siciliene; lectura lor oferã certitudinea cã funcþionarul mãrunt ºi mijlociu, adjutantul de carabinieri sau comisarul de poliþie ºi-au fãcut cît au putut datoria în bãtãlia contra Mafiei. Rapoartele întocmite de aceºti modeºti reprezentanþi ai legii cu privire la raza jurisdicþiei lor sînt aproape toate cinstite ºi exacte. ªi probabil cã dacã indiciile date de ei ar fi fost urmãrite, s-ar fi putut lansa o campanie de curãþire, de naturã sã contribuie la smulgerea fenomenului din rãdãcini.

Dar maºinãria statalã s-a blocat, de fapt, mai sus, la nivelul funcþionarilor din conducerea departamentelor ºi a ministerelor de la Roma, care întreþin legãturi strînse cu politicienii. Bilanþul ce se poate face în baza documentelor acestei comisii nu este nicidecum optimist.

Pentru a mai lumina totuºi imaginea, precizez cã cele trei mii de pagini ºi cei zece ani de lucru ai comisiei au fãcut totuºi posibilã o mai bunã apreciere a relaþiilor Mafiei cu democrat-creºtinii, precum ºi îndepãrtarea unui personaj atît de compromis ca Vito Ciacimino din postul de primar al oraºului Palermo, pe motiv de legãturi cu Mafia. (va urma) LEONARDO SCIASCIA

procedee asemãnãtoare cu acþiunile premergãtoare omorurilor. În final, stabilisem cã spãrgãtorul sãvîrºise ºi cele douã omoruri. Mizam, deci, pe faptul ca, ºi în aceste cazuri, sã ne putem bucura de împrejurãri asemãnãtoare.

La postul de miliþie „Transporturi feroviare” Mãrãºeºti, în afara rapoartelor de activitate, s-au verificat evidenþele cazurilor depistate ºi trimise pentru cercetare Miliþiei raionale Panciu. Cu acest prilej, s-a aflat cã la data de 1 decembrie 1959, în urma reclamaþiei fãcute de Cojan Stere din raionul Cãlãraºi, postul de miliþie din garã a identificat ºi reþinut pe infractorul Moise Alexandru, în vîrstã de 59 de ani, care în ziua precedentã îi furase reclamantului o legãturã cu mai multe obiecte de îmbrãcãminte. Cu toate cã pentru sãvîrºirea acestui furt infractorul s-a folosit de un mod de a acþiona asemãnãtor operaþiunilor premergãtoare omorurilor cercetate, postul de miliþie respectiv n-a raportat acest caz colectivului ºi nici Miliþiei regionale, înaintînd dosarul, odatã cu infractorul, la formaþiunea de cercetare penalã.

Importanþa acestui caz, în sensul cã infractorul ar putea avea legãturã cu cele patru omoruri, n-a fost sesizatã de cãtre cei ce l-au trimis în judecatã pentru furtul comis. Eram nerãbdãtori sã studiem dosarul. Cum din material rezultau cîteva elemente importante (acþiuni asemãnãtoare cu cele din cazul omorurilor: recrutarea victimei cu promisiunea cã-i va oferi de lucru, conducerea acesteia prin vii ºi apoi popasul în interiorul colibei), am hotãrît sã-1 reascultãm pe reclamant. Doream sã obþinem mai multe date preþioase, cunoscînd cã la ancheta din 1 decembrie 1959 s-a urmãrit în exclusivitate administrarea probelor privind furtul.

Trãiam momente de tensiune. Eram mulþumiþi cã ceea ce intuiserãm, în ultimã instanþã, cu privire la modul de operare, chiar parþial, se profila acum într-o realitate! Ce s-ar fi întîmplat – spuneam noi – dacã near fi scãpat printre degete acest moment culminant ºi aproape imperceptibil al cãutãrilor noastre?! N-ar fi fost asta o culme a neºansei? ªtiam ce tip de suspect trebuia sã cãutãm, dar nu ºi unde l-am putea gãsi, el fiind deja privat de libertate de un an de zile! Fãrã intuiþia de moment poate l-am fi cãutat mult ºi bine, „afacerea” noastrã rãmînînd, în continuare, învãluitã în mister!

Ne-a cuprins un sentiment de îngrijorare: Cojan, reclamantul, destul de valoros pentru noi, fiind ºi el un vagabond activ, nu putea fi gãsit. S-au intensificat acþiunile de urmãrire privindu-l pe Cojan. Nu dupã mult timp, Cojan Stere, de data aceasta urmãrit, a fost gãsit, iar din reascultarea lui au reieºit urmãtoarele: În ziua de 30 noiembrie 1959, pãrãsind ºantierul din comuna Mera, Cojan se întorcea acasã. Pe peronul gãrii Focºani aºtepta prilejul sã se urce într-un tren, fãrã sã-ºi cumpere însã bilet. Avea asupra sa o traistã în care þinea un costum de haine, o cãmaºã ºi o pereche de pantofi. În jurul orelor 8,30 – 9,00, a fost oprit de un bãtrîn (Moise Alexandru), îmbrãcat sãrãcãcios, cu opinci de cauciuc, cu cãciulã neagrã, care l-a întrebat dacã eventual cautã de lucru. Dupã ce Cojan i-a povestit situaþia sa, Moise sa arãtat binevoitor, convingîndu-1 sã-1 urmeze spre viile Panciu, unde susþinea cã vor lucra amîndoi la un proprietar de vie pe care îl cunoaºte. Ajunºi la Mãrãºeºti pe la orele 14, au pornit spre viile Panciu. (va urma) DUMITRU CEACANICA

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 20-a – 28 decembrie 2018

Viat , a c r e s, t i n ã Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (13) LUNA IANUARIE 27 ianuarie Nu te bizui în tine însuþi

Hristos. La aceasta vom spune „da“ ºi „amin“. Fie ca ºi pentru noi sã vinã acea vreme cînd singurul nostru sprijin ºi singura noastrã putere va fi fãgãduinþa: „Eu voi fi cu tine!“.

Eu voi fi cu tine. (Ieºirea 3, 12) Cînd i-au fost spuse cuvintele acestea lui Moise?

Cînd a avut cel mai mult nevoie de ele ºi l-au mînat la o lucrare mare, peste puterile lui? A fost o vreme cînd el ocupa înalta poziþie de fiu adoptiv al regelui, cînd se socotea puternic ºi înþelept ºi cînd, în ardoarea acestei puteri trupeºti, s-a avîntat sã-ºi sprijine poporul – dar ce a ieºit din asta? O nereuºitã deplinã, o deplinã înfrîngere, ºi Moise a fost nevoit sã fugã de mînia faraonului, însã ºi de nemulþumirea compatrioþilor. Atunci a început pentru el vremea rãbdãrii ºi frîngerii inimii. A trebuit sã se retragã în pustie ºi acolo sã îndeplineascã, timp de patruzeci de ani, cea mai umilã dintre îndeletniciri: cea de pãstor. Acolo a fost nevoit sã se smereascã, sã se lepede de sine ºi de propria sa putere. Dupã ce ºi-a învãþat lecþia, Dumnezeu l-a chemat ca pe o unealtã pregãtitã ºi i-a poruncit sã meargã sã izbãveascã poporul sãu.

Nãdãjduirea în sine pierise, însã, din Moise, ºi marele ales, socotindu-se nevrednic ºi neînzestrat, cere cu smerenie: „Trimite pe altcineva.” Atunci a sosit clipa ca Domnul sã-ªi îmbãrbãteze alesul cu încredinþarea: „Eu voi fi cu tine.” Nu te tulbura, Moise, din pricina neputinþei tale, slavã lui Dumnezeu cã þi-ai dat seama de ea ºi te-ai pãtruns de simþirea ei; astãzi Atotputernicul îþi spune: „Eu voi fi cu tine!” Sã se gîndeascã fiecare la asta ºi sã tragã învãþãminte.

Puþini sînt cei care nu-ºi dau seama ce înseamnã sã te avînþi de capul tãu într-o treabã, într-o afacere, bizuindute doar pe propriile tale forþe ºi cunoºtinþe ºi pe bunele tale intenþii. Omul netrimis de Dumnezeu ºi nepregãtit se repede pe o cale sau alta, dã greº ºi de cele mai multe ori nici nu-ºi dã seama din ce pricinã. Lipsindu-se de ajutorul lui Dumnezeu, bizuindu-se doar pe sine, este nevoit sã îndure urmãrile îngîmfãrii sale. Dã, Doamne, ca un asemenea suflet sã nu întîrzie a se smeri înaintea lui Dumnezeu, pe Care L-a dat uitãrii, sã lase uneltele cu care lucra înainte, sã-ºi recunoascã neputinþa ºi sã-ºi îndrepte privirea cãtre Cel care l-a smerit pentru a-l aduce la înãlþimea adevãratã, plinã de supunere faþã de el. Fãrã Mine nimic nu puteþi face (Ioan 15, 5), a zis

29 ianuarie Aprinde harul lui Dumnezeu

Cu picioarele pe pãmînt (17) Întrebãri ºi rãspunsuri (1) Multe din lucrurile care mã frãmîntau de-a lungul vremii ºi-au gãsit rãspunsul în simple întrebãri ºi rãspunsuri, pe care vi le împãrtãºesc ºi vouã: - Pãrinte, cum sã mã rog?

- Copile, sã te rogi astfel: cu sufletul, cu inima, cu capul, cu genunchiul, pînã la degetul mic, aºa sã te rogi.

Cu toate deodatã. Sã te rogi cît te vei simþi bine în rugãciune, chiar dacã este de scurtã duratã, altfel este fãrã de folos. În timp, perioada de rugãciune se va prelungi. Închide telefonul, televizorul, radioul, depãrteazã-te de orice zgomot, liniºteºte-þi mintea, opreºte-þi ºuvoiul de gînduri astfel încît sã nu te distragã nimic. În acea liniºte a exteriorului ºi a minþii Îl vei gãsi pe Dumnezeu. Orice întrebare pe care I-o vei adresa în gînd, îºi va gãsi pe datã rãspunsul în duh. Rugãciunea trebuie sã fie completatã de spovedanie ºi împãrtãºanie. Spovedania este leac pentru vindecarea pãcatelor, se spovedesc toate, dar pe deasupra se spovedeºte ºi poarta prin care intrã pãcatul. Sã exemplific: degeaba spovedeºti mînia, dacã nu spovedeºti ºi poarta prin care intrã, adicã mîndria. Altfel nu te vindeci. Tot ce spui cu voce tare, ºi aici mã refer la propriile temeri, frici ºi fobii, demonul le speculeazã.

Spovedeºte-le. Spovedeºte-te cît de des poþi, însã ai grijã, spovedania de mai multe ori a aceloraºi pãcate reprezintã lipsa credinþei cã acele pãcate þi se vor ierta.

- Pãrinte, este vizibil faptul cã duhul desfrînãrii a pus jugul pe aceastã lume. Ce pãrere aveþi?

- La o simplã observaþie, Dumnezeu a lãsat un timp limitat (mic), pentru actul sexual. Prelungirea acestei limite prin medicamentaþie duce la consumarea resurselor fizice ºi spirituale. Bateria care stã la baza funcþionãrii organismului se consumã înainte de vreme, iar odatã cu ea se scurge ºi viaþa noastrã. Aici putem vorbi de o grãmadã de lucruri care conduc la consumarea acestei baterii, printre care vreau sã amintesc: alcoolul în

Din aceastã, pricinã, îþi amintesc sã aprinzi ºi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine. (II Timotei 1, 6) Oricare dintre noi, oricît de puþin înzestrat ar fi, are cel puþin un dar pe care trebuie sã-l dezvolte. Marele Gospodar nu-1 lipseºte de talent pe nici unul din slujitorii Sãi, dar necazul este cã nu toþi se pricep sã îl înmulþeascã. Adeseori n-au destulã rîvnã pentru a spori darul primit de la Dumnezeu, alteori pricina stã în sfialã, iar alteori în lene.

Pentru ca focul sã nu se stingã, jãraticul trebuie rãscolit: ºi pe noi Sfîntul Apostol Pavel ne rãscoleºte, vrînd sã stîrneascã în noi nãzuinþa spre lucrarea cea vie. „Aprindeþi darul lui Dumnezeu”, oricare ar fi el; nu-l lãsaþi sã amorþeascã în nelucrare, ci sporiþi-l ºi desãvîrºiþi-l neobosit. Fie cã este vorba de darul cuvîntului, de darul de a-i învãþa pe alþii sau de darul scrisului, oricare ar fi talentul omului, el trebuie folosit mereu spre slujirea Domnului.

Ce trist este sã vezi cum se irosesc atîtea puteri proaspete! Cîþi oameni instruiþi, puºi de poziþia lor socialã în condiþii favorabile, care dispun de mijloace ºi de timp, se complac în inactivitate, neaducînd nici un folos, în timp ce ar putea deveni îndrumãtori, luminãtori ºi sprijinitori ai tineretului contemporan! Aceºti oameni sînt ca niºte fãclii puse în sfeºnice preþioase, în stare sã lumineze strãlucitor, dar care rãmîn neaprinse ºi ca atare nu-ºi împlinesc menirea.

Suflete al meu! ,Aprinde darul lui Dumnezeu”, ca sã nu te numeri printre aceste fãclii fãrã folos, ºi þine minte cã cel mai mare dar de la Dumnezeu este viaþa veºnicã în Hristos Iisus (Romani 6, 23), care trebuie, sãlãºluind în tine, sã ardã si sã dea luminã. Primeºte acest dar mai întîi de toate, ºi fie ca el sã-þi lumineze toate celelalte daruri, sã le îndrume ºi sã le dea viaþã! (va urma) exces, þigara, nopþile pierdute, stãrile de nervozitate, stresul ºi multe altele. Încercã sã le conºtientizezi ºi sã te conservi pe cît este posibil, altfel bãtrîneþea ta va fi dificilã. Ca sã ne îndreptãm trebuie ca întîi sã conºtientizãm pãcatul, sã nu îl considerãm ceva firesc, cum ne este implementat de la ºcoala primarã la mass-media, apoi sã ºi vrem. Dacã cerem ajutorul unde trebuie, primim ºi ajutor ºi iertare de pãcate. Mãcar un pas sã facem cãtre Dumnezeu ºi lucrurile sînt ca ºi rezolvate. Oricum, lucrurile sînt complicate, sexualitatea a intrat în toate domeniile, ca parte atractivã. Nu mai gãseºti aproape nici un domeniu în care sexualitatea sã nu fie parte componentã. Dacã nu ar fi aºa doritã, nu ar fi folositã la element de marketing. Mai este o problemã generatã de alimentaþie, excesul de homoni are efect negativ, vizibil în special la sexul feminin.

- Cum aºa, pãrinte?

- Priveºte sã vezi cu cît a scãzut vîrsta începerii vieþii sexuale la femei. Hormonii te transformã repede în femeie, dar ce folos cã mintea îºi urmeazã propriul curs de dezvoltare? Începi viaþa sexualã de la o vîrstã fragedã, dar încã nu ºtii cum trebuie tabla înmulþirii. Apoi, la 20 de ani, parcã eºti de 40. Poate fi riscant dacã consumi doar carne din animale crescute cu hormoni. Ar fi bine sã mai gãsim cîte o bunicã pe la þarã, chiar de carnea pare mai aþoasã ºi mai puþin aspectuoasã. Mai mult, sînt anumite procese chimice care ne influenþeazã sufletul.

Despre asta vom vorbi cu altã ocazie.

- Pãrinte, dacã ne facem treaba corespunzãtor ºi sîntem lãudaþi pentru ceea ce facem, cum ar trebui sã primim aceste laude?

- Le poþi primi cum vrei, dar þine minte, nu le cãuta, cãci de unde îþi vin laudele, de acolo îþi va veni ºi cãderea.

Pãstreazã balanþa în echilibru ºi nu te bucura la laude.

- Cum sã reacþionez pãrinte în faþa umilinþelor?

- Umilinþele primite sînt trepte de evoluþie. Evident, umilinþele în faþa cãrora ne smerim. Pe umilinþe ne ridicãm, sau, mai bine zis, ne ridicã Dumnezeu. Ridicarea este direct proporþionalã cu umilinþele primite. Cerceteazã-

Toiag de înger

Îmbãtrînesc! Destinul mi-e însã tot copil; Isteþ sã prinzã pãsãri ºi sã doboare poame Aruncã lesne pîinea la cîini ºi cînd i-e foame Întinde mîna goalã spre-arhanghelul Gavril.

Hoinar prin codrii lumii, nu þii cu el la mers, Dar n-are spor, ci catã comori peste coclaur, În pietre sparte vede scîntei de-argint ºi aur, ªi-n orice suferinþã sãmînþa unui vers.

Sãtul de slovã neagrã, cu degetul condei Isvoade noi de stele ºi flori vrea sã dezlege. ªi-adesea se pleacã-n tinã cu fricã ºi culege Porunci de mult uitate în urme vechi de zei În van îi spui de moarte, de Domnul Sabaot, Zîmbind curat ca unul ce nu-ºi ºtie pãcate El se ºi vede-n ceruri, mai mare peste toate, Cã-ºi ia toiag de înger ºi umblã raiul tot.

V. VOICULESCU (1884 - 1963)

Morminte vãruite Bãrbaþi în negru viclenind Cuvîntul sub strai regal, tîlhari de cele sfinte, urlînd cazanii de vorbe vãruite, în meºteºug de gînduri rãsucite.

Bãrbaþi în roº’, ce viclenesc pre Sfîntul, îºi alungesc sub bãrbi prelunge floace, tîlhari ce vor gîndirea a-þi întoarce ºi banul din chimire a þi-l stoarce.

Bãrbat în alb, precum e neaua, sub bolþi rînjind prea fericit, cãci îºi umpluse teºchereaua furînd din pîinea poporului minþit.

Bãrbaþi avînd obrazul ca pingeaua!

ROMAN FORAI

250 de sfaturi înþelepte pentru soþ ºi soþie de la sfinþi ºi mari duhovnici Nimic nu împodobeºte atît de mult vîrsta tinereþii cum o face cununa curãþiei ºi a intra în cãsnicie curat de orice dezmãþ. ªi soþiile le vor fi dragi soþilor atunci cînd sufletul acestora nu ºtie de curvie ºi nu-i stricat, cînd tînãrul va ºti numai de femeia cu care s-a însoþit prin cãsãtorie. Atunci ºi dragostea e mai înflãcãratã, ºi prietenia este mai de nãdejde cînd tinerii se cãsãtoresc pãzind curãþia... Iar dacã tînãrul s-a stricat înainte de nuntã, ºi dupã nuntã se va uita din nou la femeile altora ºi va fugi la ibovnice...

Cununile se pun pe capetele celor ce se cãsãtoresc ca sã se arate cã ei, nefiind biruiþi de patimã nici înainte de nuntã, se apropie ºi de patul nunþii în aceeaºi stare. Iar dacã cineva a fost prins de patima dulceþii, dacã s-a dat pe sine curvelor, de ce sã aibã cununã pe capul sãu el, cel biruit? (Sfîntul Ioan Gurã de Aur) þi propria viaþã ºi vei vedea cã ai ajuns expert exact în domeniile în care odinioarã primeai jigniri de diletant.

- Cum sã reacþionez, pãrinte, în faþa ispitei?

- În primul rînd, cînd primeºti ispita, primeºti ºi portiþa de scãpare, iar dacã nu te pierzi cu firea o poþi vedea.

Ai nevoie, însã, de atenþie sporitã. Ispita nu vine doar ca sã vinã, ea are un rol foarte bine definit, motiv pentru care ar fi indicat sã-þi întrebi Dumnezeul ce trebuie îndreptat ca sã o poþi înþelege. Ispita ne este datã spre întãrirea ºi îndreptarea noastrã. Cînd eºti în ispitã, fugi de dã de pomanã sã atragi mila lui Dumnezeu.

- În cazuri foarte rare ce e drept, ispita este atît de puternicã, cã nu mai ºtiu pe ce drum sã o apuc. Mã uit în stînga ºi în dreapta ºi nu vãd nici o cale de ieºire.

- În caz cã nu vezi nimic pe orizontalã, încearcã sã priveºti pe verticalã. Priveºte în sus, dragul meu, ºi lucrurile þi se vor limpezi. (va urma) IONUÞ RITEª

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 21-a – 28 decembrie 2018

MOZAIC * MOZAIC * MOZAIC Miliarde de tone de diamante se ascund sub suprafaþa Terrei O comoarã imensã se aflã chiar sub picioarele noastre: peste un milion de miliarde de tone de diamante se gãsesc sub suprafaþa Terrei, potrivit cercetãrilor fãcute publice de cãtre oamenii de ºtiinþã de la prestigiosul Massachusetts Institute of Technology (MIT).

Goana dupã diamante trebuie sã mai aºtepte, însã, întrucît aceastã cantitate de pietre preþioase se gãseºte la o distanþã cuprinsã între 145 ºi 240 de kilometri de suprafaþa Terrei, cu mult peste distanþele atinse de echipamentele de foraj moderne. „Nu putem ajunge la ele, dar sînt mai multe diamante decît ne imaginãm”, a spus Ulrich Faul, cercetãtor în cadrul departamentului de ºtiinþe planetare, atmosferice ºi ale Pãmîntului în cadrul MIT. „Acest lucru demonstreazã cã diamantul nu este un mineral exotic, ci, la scarã planetarã, este un mineral întîlnit frecvent”, a adãugat acesta.

Folosind tehnologia seismicã pentru a analiza felul în care undele sonore traverseazã scoarþa terestrã, cercetãtorii au detectat aceastã comoarã într-un grup de roci denumite „cratoni” care traverseazã scoarþa pînã la mantaua terestrã. Proiectul a demarat dupã ce cercetãtorii au fost uimiþi de faptul cã undele sonore accelerau într-o manierã semnificativã atunci cînd traversau rãdãcinile acestor cratoni. Aceºtia au asamblat atunci o machetã din roci confecþionate din diferite combinaþii de

Stînca Tarpeian, locul unde trãdãtorii romani îºi gãseau sfîrºitul Vechii romani au folosit o varietate de metode oribile pentru a-i executa pe cei condamnaþi la moarte pentru crimã, viol, adulter sau trãdare. O metodã numitã poena cullei sau „pedeapsa sacului”, implica punerea într-un sac a condamnatului, încã viu, împreunã cu un animal, cel mai adesea un cocoº, un cîine sau un ºarpe, ºi apoi aruncarea celor doi pe fundul apei. O altã metodã de execuþie, rezervatã celor mai rãi infractori, implica aruncarea acuzatului într-o groapã pentru a fi devorat de animale sãlbatice. Colosseumul a fost adesea folosit pentru acest tip de execuþie, cunoscut sub numele de damnatio ad bestias, sau „condamnare la fiare”.

Trãdãtorii, în schimb, erau aruncaþi de pe o stîncã înaltã. Stînca de pe vîrful sudic al dealului Capitoline, cu vedere la Forumul Roman din Roma anticã, era locul ideal pentru o astfel de barbarie. Aceastã stîncã, numitã Stînca Tarpeian, este numitã dupã un trãdãtor faimos, care a încercat sã vîndã Roma în schimbul aurului.

Conform istoriei romane timpurii, atunci cînd Titus Tatius, regele Sabiniei, a atacat Roma (Secolul al VIIIlea Chr.), ca rãspuns la rãpirea ºi violarea sabinelor de cãtre romani, Vestal Virgin Tarpeia, fiica lui Spurius Tarpeius, guvernator al cetãþii de pe dealul Capitolinei, i-a trãdat pe romani prin deschiderea porþilor oraºului pentru Titus Tatius, în schimbul unor brãþãri de aur. Însã, odatã ajuns în oraº, Titus Tatius a ordonat uciderea familiei guvernatorului, inclusiv a fiicei acestuia, pe care a considerat-o o trãdãtoare care nu cautã altceva decît sã se îmbogãþeascã. Conform legendei, corpul acesteia a fost îngropat în stîncã, ulterior aceasta purtînd numele ei.

minerale pentru a calcula viteza cu care vor fi traversate de undele sonore. „Diamantul este special din mai multe puncte de vedere”, spune Ulrich Faul. „Una dintre proprietãþile sale este cã sunetul îl traverseazã cu o vitezã de douã ori mai mare decît în cazul mineralelor care predominã în rocile din mantaua superioarã, ºi anume olivina”.

Cercetãtorii au descoperit apoi, cã singurul tip de rocã în cazul cãreia viteza corespundea cu cea detectatã în cratoni are un conþinut de diamante în procent de 1

pînã la 2%. Oamenii de ºtiinþã cred acum cã rocile subterane conþin de cel puþin de 1.000 de ori mai multe diamante decît s-a crezut iniþial. Cu toate acestea, pietrele preþioase descoperite mai au mult pînã sã ajungã pe rafturile bijuteriilor.

Formate din carbon, diamantele iau naºtere la o presiune foarte mare ºi la o temperaturã extremã în adîncul pãmîntului ºi nu ies la suprafaþã decît prin intermediul erupþiilor vulcanice, fenomen care nu are loc foarte des.

ADRIAN ALBU

A fi aruncat de pe stînca Tarpeian era consideratã o soartã mai rea decît moartea, pentru cã purta cu ea stigmatul ruºinii. Stînca Tarpeian are 25 de metri înãlþime.

Metoda standard de execuþie în Roma anticã a fost prin strangulare. Stînca a fost rezervatã celor mai cunoscuþi trãdãtori ºi ca un loc de execuþii în care plebea sã poatã vedea ce soartã îi aºteaptã în caz de trãdare. Executarea prin aruncarea condamnatului de pe stînca Tarpeian a continuat pînã în Secolul 1 Chr., cînd a fost interzisã prin lege.

Plãcile tectonice aspirã mai multã apã din oceane decît ne-am fi aºteptat Miºcãrile plãcilor tectonice de sub ocean trag de aproximativ trei ori mai multã apã în adîncul pãmîntului decît se credea anterior. Pentru acest studiu, cercetãtorii au ascultat zgomote produse de fundul oceanului mai bine de un an de zile, folosind 19 seismografe pasive amplasate în Groapa Marianelor ºi alte 7 seismografe în zone insulare. Groapa Marianelor e

Sfatul medicului

5 motive pentru care nu se recomandã silicoanele uriaºe Dr. Tarek Nazer, cu experienþã de 5 ani în cele mai mari spitale din Marea Britanie, este supraspecializat în chirurgia artroscopicã minim invazivã ºi în prezent efectueazã cea de-a doua specializare în Medicinã Sportivã. Prin contractele speciale cu spitalele private, toate intervenþiile chirurgicale sînt DR. TAREK NAZER decontate în mare parte de CNAS. Sînii mari sînt visul tainic al multor femei.

Dacã natura nu a avut în vedere acest aspect, multe recurg la implanturile mamare. Din pãcate, unele nu þin cont de sfaturile chirurgilor esteticieni ºi doresc implanturi foarte mari, fãrã a lua, însã, în calcul ºi dezavantajele. Dr. Tarek Nazer, chirurg ortoped la Clinica Masaya, ne dezvãluie 5 motive pentru care nu recomandã silicoanele uriaºe. „Doamnele care au, fizilogic, sîni foarte mari ºi întîmpinã problemele medicale din acest motiv pot recurge la reducþia mamarã. La polul opus se situeazã doamnele a cãror conformaþie nu a fost «proiectatã» pentru a susþine sîni de o anumitã greutate, dar ele recurg, totuºi, la implanturi mamare foarte mari ºi ajung sã se plîngã de dureri de spate. Deºi, teoretic, implanturile sînt susþinute de cutia toracicã, practic, ele supun ºi coloana la un efort suplimentar. Greutatea care atîrnã în dreptul pieptului devine o povarã permanentã pentru coloana vertebralã. În plus, apare tendinþa de a avea o posturã incorectã. Pur ºi simplu, sînii foarte mari le fac sã meargã cocoºate”, explicã dr. Tarek Nazer.

Simptome care constituie semnale de alarmã 1. Dureri în zona toracelui.

2. Dureri cornice de gît, umeri ºi spate.

3. Poziþie vicioasã a spatelui.

4. Ameþeli la nivelul braþelor sau mîinilor.

5. Dificultãþi de respiraþie, în special la effort.

Ce este de fãcut „Cînd diagnosticarea exclude o artrozã sau o hernie de disc, este clar cã pacientele cu sîni mari – naturali sau cu implanturi siliconice – se confruntã cu dureri din pricina dimensiunilor acestora. Dacã simptomele nu sînt exacerbate, se poate institui un tratament cu antiinflamatoare, se poate recurge la gimnasticã medicalã sau masaj terapeutic. Însã existã ºi situaþii cînd doar reducþia mamarã poate rezolva problema”, susþine medicul. www.consultatieortopedie.ro

punctul în care placa Oceanului Pacific intrã sub placa Marianelor, scufundîndu-se adînc în mantaua Terrei. „ªtiam cã zonele de subducþie ar putea trage foarte multã apã, dar nu am ºtiut cît de multã. Aceastã cercetare aratã cã zonele de subducþie trag mult mai multã apã în interiorul Pãmîntului decît se credea anterior”, a declarat Chen Cai, doctorat la Universitatea Washington din St. Louis.

Noile observaþii seismice ne oferã o imagine ceva mai clarã în ceea ce priveºte modul în care placa pacificã se îndoaie aici ºi asupra modului în care anumite tipuri de rocã transportã apa sub suprafaþa planetei.

Rocile pot capta apa ºi o pot þine în mai multe feluri.

Apa oceanului, aflatã chiar deasupra plãcii, intrã în scoarþa terestrã ºi manta de-a lungul faliilor ºi zonelor unde plãcile se întîlnesc ºi se îndoaie, rãmînînd, practic, captivã. Cînd sînt atinse anumite temperaturi ºi pre-

siuni, apar reacþii chimice care forþeazã apa sã treacã într-o formã non-lichidã precum mineralele hidrate. În tot acest timp, placa se tot scufundã în manta, luînd ºi apa captivã cu aceasta.

Studiile anterioare au demonstrat cã zonele de subducþie, precum Groapa Marianelor, pot transporta apa, dar nu ºtiam cît de multã ºi cît de departe ajunge.

Acum, potrivit celor de la sciencealert.com, oamenii de ºtiinþã sînt convinºi cã apa ajunge pînã la 32 km sub fundul oceanului. Totuºi, în ciuda acestei absorbþii, nivelul apei este relativ stabil la suprafaþa planetei, ceea ce înseamnã cã apa consumatã de planetã se întoarce cumva, ºi nu rãmîne sub scoarþa terestrã pentru totdeauna. Cercetãtorii cred cã apa intratã în zonele de subducþie revine sub formã de vapori prin erupþii vulcanice.

RADU UNGUREANU

Pag. a 22-a – 28 decembrie 2018

„ROMÂNIA MARE“

Pentru împrospãtarea memoriei Cianura ungureascã ne otrãveºte fîntînile sufletului de 1.000 de ani (2) (urmare din pag. 1) Iatã o poezie popularã culeasã de mine, în urmã cu aproape 20 de ani, pe care am publicat-o în volumul de studii „Mîndria de a fi români”. E vorba de un recviem profund, închinat acelei zile blestemate, de 16 octombrie 1944, la care trebuie sã ne gîndim ca la un Memento, pentru a nu se mai produce niciodatã: „Într-o vineri dimineaþã/ Pe o negurã ºi ceaþã/ Litãnanþii cã ne-or prins/ ªi-n cea casã ne-o închis/ Cînd rugatu-i-am mîncare/ Cenderii ne-o împuºcare/ Cînd strigam cã plîng pruncuþii/ Mai rãu slobozeau plumbuþii/ Cînd strigam eliberare/ România noastrã mare/ ªi mai jib ne-o împuºcare!” Am avut ocazia, pe cînd eram student la Viena, sã vizitez aºa-zisul „Golden Kabinet” („Cabinetul de Aur”) din Palatul Belvedere, unde fusese semnat – nu cu stiloul, ci cu pistolul – în acea dimineaþã mohorîtã a zilei de 30 august 1940, Diktatul de la Viena. Mã uitam la acea încãpere micã, aºa cum am privit cîndva, pe marele ecran, filmul documentar „Mondo Cane”, poate cã unii dintre dvs. îºi mai amintesc secvenþa cu uºa pe care au fost scoºi din Africa ºi îmbarcaþi pe corãbii peste 20.000.000 de sclavi negri. Aceea era uºa iadului.

Aºa ºi cu numitul „Cabinet de Aur”, unde România a fost ameninþatã cu dispariþia ca stat, dacã nu acceptã arbitrajul lui Ribbentrop ºi Ciano.

Printr-o stranie lucrare a sorþii, dupã exact 15 ani, în 1955, acel birou avea sã fie pustiit de un incendiu inexplicabil. Probabil l-au ajuns, dupã atîta vreme, lacrimile de foc ale copiilor orfani ºi ocãrile vãduvelor, dar ºi ale preoþilor noºtri. Aici aº vrea sã mã refer la o scrisoare a lui Bariþiu cãtre Hasdeu, unde era reprodusã rugãmintea ungurilor ºi saºilor, ºi anume ca „Popii valahi sã nu afuriseascã!” De ce?

Pentru cã blestemele vlãdicilor noºtri se prindeau ºi prãpãdul lovea casa prigonitorilor! Am pomenit de Ciano, ginerele lui Mussolini. La ce ne duce cu gîndul numele lui? La cianurã, fireºte. Aºa dupã cum se ºtie, ne aflãm în plin scandal internaþional provocat de niºte aventurieri din Australia, care numai în cursul anului 1999 au scos din România cca 300 kg de aur! ªi, de parcã jaful acesta n-ar fi fost de ajuns, ei ne-au mai fãcut ºi pocinogul de a ne expune oprobriului întregii Planete, poluînd mai multe ape curgãtoare cu o giganticã patã de cianurã, care se tot preumblã prin zonã, ca un nor de stronþiu. În septembrie 1999, la ultima întîlnire pe care am avut-o cu Emil Constantinescu la Palatul Cotroceni, eu i-am înmînat acestuia un set de documente zdrobitoare, cerîndu-i sã intervinã, atît ca ºef de stat, cît ºi ca geolog, pentru a se pune capãt exploatãrii iraþionale a aurului de cãtre Firma „Esmeralda”. Martori au fost toþi ºefii partidelor parlamentare ºi toþi miniºtrii. Din pãcate, Emil Constantinescu n-a luat nici un fel de mãsurã. Mai mult ca sigur cã, dacã ar fi þinut cont de semnalul de alarmã tras de mine, catastrofa ecologicã ar fi fost evitatã. Ungaria are toate motivele sã fie supãratã pe noi, deºi, ca de obicei, ea a exagerat, fãcînd din þînþar armãsar, pentru cã noi, cu toþii, am vãzut ºi am ºi mîncat la viaþa noastrã peºti de apã curgãtoare, numai cã peºtii morþi, întorºi cu furca ºi cu cangea de unguri, în faþa camerelor de luat vederi, erau un fel de balene, provenind din iazuri ºi crescãtorii. Totuºi, sã fim corecþi pînã la capãt ºi sã recunoaºtem partea noastrã de vinã: e regretabil ce s-a întîmplat. Dar ce-ar trebui sã zicem noi, românii, de faptul cã ungurii polueazã cu cianurã fîntînile sufletelor noastre nu de o sãptãmînã, ci de un mileniu întreg? Toatã politica hungaristã faþã de populaþia autohtonã ºi majoritarã s-a desfãºurat între URà ºi CIANURÃ. Cel puþin în acest secol XX, Ungaria a fost, pentru întreaga zonã centralã ºi sud-esticã a Europei, cel mai periculos depozit de reziduuri toxice. Ea a avut ºi mai are, în permanenþã, scandaluri cu toþi vecinii: cu românii, cu sîrbii, cu slovacii, cu ucrainienii, ca sã nu mai vorbim de evrei, pe care, în al II-lea rãzboi mondial, i-a

predat aliatului ei natural, Hitler, într-un ritm infernal, la care nici nemþii nu fãceau faþã, ceea ce a provocat o intervenþie a lui Eichman, pentru a mai tempera zelul unguresc.

Astãzi, o „echipã de zgomote” dirijatã de niºte impostori gen György Frunda, Markó Béla, László Tökés, Csapó Joszeph, Szabó Károly, Peter Eckstein Kovacs ne tot împuie capul cu aºa-zisul europenism al Ungariei, cu scena idilicã a mielului care va paºte lîngã lup, dar aºa ceva nu poate induce pe nimeni în eroare. Noi sîntem pãþiþi. Sîntem vaccinaþi. Cine s-a fript cu Amiralul fãrã Mare, Miklos Horthy, suflã ºi-n acest Popeye Marinarul modern, pe nume Viktor Orban. Între Franþa ºi Germania a fost posibilã o reconciliere istoricã, pentru cã avem de-a face cu douã civilizaþii fundamentale ale lumii. Ar fi cu totul minunat sã se înfiripeze asemenea relaþii ºi între România ºi Ungaria. Din pãcate, Ungaria n-a învãþat nici acum sã se poarte între Þãrile ºi Popoarele lumii, iar asta n-o spunem numai noi, ci toþi aceia care cunosc caracterul sangvinar al unor urmaºi ai lui Attila, visul lor periculos, de sfîºiere teritorialã a altor state, prin intrigã, prin ºantaj, prin asmuþirea puternicilor zilei. Aceastã Ungarie are un dublu comportament, un fel de dedublare a personalitãþii: în faþã ne asigurã de tot sprijinul ei ºi participã la Acordul Militar „Cer Deschis” – dar pe ascuns ne arde pe unde ne prinde, în special prin acest diabolic lobby fãcut de politicieni ºi afaceriºti proveniþi din valurile succesive ale emigraþiei ungureºti, încã din 1848.

Din adînc de cronici ºi de „vatrã româneascã” voi scoate în palmã cîþiva cãrbuni aprinºi, care glãsuiesc despre persecutarea românilor de cãtre unguri la începutul secolului XX – samavolnicii care au fost denunþate, pe plan mondial, de cãtre mari conºtiinþe, ca Lev Tolstoi, Emile Zola, Louis Leger, Setton-Watson, fiul lui Garibaldi º.a.

Exemplele provin dintr-o tipãriturã rarã, intitulatã „Suferinþele din Ardeal”, de Vasile Stoica, apãrutã la Bucureºti, în anul 1916. Citez: „15 octombrie 1897 – Vasile Morar, preot în Ciufud, Comitatul Alba de Jos, e osîndit în Cluj la 18 luni temniþã ºi 600 de coroane amendã; Simion Crãciun, învãþãtor, la 1 an temniþã ºi 400 de coroane; Ion Simu, student la Teologie, la 6 luni temniþã ºi 200 de coroane amendã, toþi 3 pentru cã au cîntat «Deºteaptã-te, române»; ºi «Doina lui Lucaciu»; 20 ianuarie 1899 – Dimitrie Palcu din Curtici (Comitatul Arad) e condamnat la 3 luni de temniþã ºi 100 de coroane amendã, fiindcã a strigat «Jos ungurii!» iar Petru Drãgoi ºi Ilie ªtefãnicã la cîte 8 zile de temniþã pentru cã au cîntat «Doina lui Lucaciu»; 10 februarie 1900 – 24 de flãcãi din Sãliºte sînt pedepsiþi la cîte 12 zile temniþã (laolaltã 288 de zile) pentru cã au purtat brîie Tricolore; 26 septembrie 1900 – studenþii G. Novacovici ºi I. Scurtu sînt osîndiþi la cîte 10 zile de temniþã ºi cîte 10 coroane amendã pentru cã au pus o coroanã de flori pe mormîntul lui Avram Iancu. Curtea de Apel a mãrit pedeapsa la cîte 2 luni de temniþã; iulie 1902 – în Balinþ (Comitatul Caraº-Severin) întru întîmpinarea protopopului, care venea sã sfinþeascã biserica nouã, au ieºit cãlãreþii, avînd cîteva steguleþe Tricolore. Jandarmii i-au arestat aproape pe toþi. A început apoi o goanã nebunã dupã Tricolor, printre oameni. Fãrã pic de sfialã, ungurii au intrat în bisericã înarmaþi ºi cu pãlãriile pe cap, apoi pe uºa împãrãteascã, chiar ºi în altar, scotocind ºi rãsturnînd totul; 1904, Duminica Paºtilor, în Lãpuºnic (comitatul Hunedoara), faurul Ion Gavrilã a dus la bisericã o lumînare cu panglicã Tricolorã, care fu confiscatã. Îndatã dupã liturghie, au sosit la casa lui jandarmii ºi notarul, care îi rãscolirã toatã casa, cãutînd dupã vreo altã panglicã Tricolorã, îl bãturã ºi îl deterã pe mîna judecãtoriei; 27 octombrie 1906 – fetiþa Maria Colibaº din Ilia e pedepsitã de pretor cu 10 zile de temniþã ºi 50 de coroane amendã, pentru cã a avut

o panglicuþã Tricolorã în pãr; 1 iulie 1907 – în Fãget (Comitatul Caraº-Severin), la maialul copiilor, doi copii sînt arestaþi ºi bãtuþi de jandarmi pentru cã aveau Tricolor la pãlãrie; 18 noiembrie 1907 – 4 þãrani din Micãlaca sînt pedepsiþi de solgãbirãul din Arad cu cîte 15 zile de închisoare ºi 20 de coroane amendã pentru cã au cîntat «Deºteaptãte, române!» ºi «Hora Unirii»; 7 iulie 1908 – în Hãrãu (Comitatul Hunedoara), jandarmii cu sergentul major Bajko stîlcesc în bãtãi pe þãrani, la cîrciumã, pentru cã stãteau povestind despre Avram Iancu; 16 august 1909 – protopopul Mihail Ciudariu, din Dob (Comitatul Sãtmar), e pedepsit de solgãbirãu cu o zi de temniþã ºi 4 coroane amendã deoarece cîinele sãu a lãtrat dupã ungurul Keresztes Laszlo, care trecea pe stradã; 2 ianuarie 1910 – Octavian Goga e arestat în Budapesta, pe cînd vroia sã plece în strãinãtate, ºi e dus sub escortã la Cluj, în arest preventiv, avînd sã rãspundã în niºte procese de presã; iunie, 1910 – þãranul Stan Tudor Doboº din Apateu (lîngã Boroºineu) tatã a 7 copii, e osîndit la 3 luni ºi 10 zile temniþã, pentru cã a zis cã noi am venit în Ardeal încã sub Împãratul Traian, cu 800 de ani înaintea ungurilor; 28 august 1910 – Tîrg la Cîmpeni.

Jandarmii pornesc o goanã turbatã dupã Tricolor; aresteazã, bat, sfîºie hainele. Pe o femeie o lasã în pielea goalã în mijlocul strãzii, dupã ce i-au sfîrtecat iia cusutã cu fir roºu, galben, albastru. Sînt o mulþime de rãniþi, unii strãpunºi cu baioneta” – am încheiat citatele. Exemplele sînt cu zecile de mii. Întreaga existenþã a românilor, sub opresiunea maghiarã, ceas de ceas, a fost un calvar.

Din nenorocire, ungurii nu s-au astîmpãrat nici acum, dupã trecerea unui veac. Numai cã metodele sînt mai perfide ºi maghiarizarea forþatã nu se mai face dezbrãcînd femeile în cãutarea vreunui crîmpei de mãtase Tricolorã, ci colonizînd economic Transilvania, schimbînd denumirile unor strãzi, ca 1 Decembrie ºi Mihai Viteazul, în tot felul de nume, care n-au nici o semnificaþie pentru România ºi ne zgîrie urechile, ca o sîrmã ghimpatã.

Astãzi, aceastã organizaþie teroristã, UDMR, participã la guvernarea României, adicã la aruncarea ei în aer din interior. Am fost cei dintîi care, dupã alegerile din noiembrie 1996, au denunþat, de la tribuna Camerelor Reunite ale Parlamentului, cîrdãºia PNÞCD-PNL-PD-UDMR ca pe o alianþã împotriva naturii, capabilã sã producã României un rãu ireparabil. Din pãcate, am avut dreptate.

Existã douã judeþe în inima Þãrii, Harghita ºi Covasna, în care autoritatea Statului Român nu se mai exercitã. ªi, cu siguranþã, ºi judeþul Mureº ar fi fost înghiþit de aceastã enclavã anacronicã, dacã nu se producea reacþia energicã a „Vetrei Româneºti” ºi a martirului Mihãilã Cofariu, care nu întîmplãtor, e membru al Partidului România Mare!

Stimaþi prieteni, Partidul România Mare a fãcut, în permanenþã, dovada cã nu se teme de duºmani ºi cã are ac de cojocul revanºismului unguresc. ªtiþi cîte cãpetenii udemeriste mãnînc eu la micul dejun?

Aþi ghicit, trei! În frunte cu Mumia lui Lenin, pe nume Markó Belá, despre care presa centralã din aceastã dimineaþã ne anunþã cã s-a însurat, pentru a doua oarã, cu o corespondentã a postului budapestan Duna TV ºi, de transparent ºi democrat ce e, a fãcut nunta într-o... pivniþã din Sfîntu Gheorghe!

Sã-i urãm casã de piatrã, sã facã 10 Lenini mititei, dar sã rãmînã acolo, în beci, pînã cînd l-oi chema eu la vorbitor! Înmulþiþi cifra 3 cu cele 365 de zile ºi veþi vedea cã, în curînd, UDMR-ul o sã disparã, cu gruparea sa paramilitarã, „Levente”, cu tot! Acum, mai nou, se încearcã narcotizarea ºi hipnotizarea românilor cu mirajul integrãrii în structurile euroatlantice. În principiu, noi n-avem nimic împotriva noii arhitecturi a bãtrînului continent, cu cîteva condiþii esenþiale: respectarea integritãþii teritoriale a României, a caracterului unitar ºi naþional al Statului Român, precum ºi a demnitãþii Poporului Român. Dacã nu se va þine seama de Idealurile Poporului Român, de specificul ºi tradiþiile sale, atunci procesul de integrare va fi total compromis. (va urma)

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 23-a – 28 decembrie 2018

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (2)

Dar, sã nu ne aventurãm prea departe ºi sã ne întoarcem la pojghiþa subþire (o brazdã de pãmînt, o dalã de marmurã, un capac de sicriu cu mînere de bronz) care desparte vizitatorul de mortul ilustru.

Care dintre ei este, în definitiv, cel viu ºi care este cel mort? Mie, unul, mi se pare cã Händel e cu mult mai viu decît milioane ºi milioane de vieþuitoare bipede care trãiesc numai pentru a bea, a mînca ºi aºi satisface poftele sexuale, fãrã a simþi fiorul Dumnezeirii din om nici mãcar în Noaptea de Înviere, cînd se cutremurã catapeteasma Universului de acordurile Oratoriului „Messiah” ºi de cascadele imnului „Gloria In Excelsis Deo” („Glorie lui Dumnezeu în locurile prea înalte”). De bunã seamã cã ºi Händel ºi-a trãit viaþa din plin. Pentru pitorescul anecdoticii, am sã reproduc un pasaj din mica biografie pe care i-a scris-o Romain Rolland: „Era poreclit Ursul. Avea o staturã de uriaº: lat în spate, corpolent; cu mîini ºi picioare mari, cu braþe ºi coapse enorme. Mîinile erau atît de grase, încît oasele se pierdeau în carne ºi formau gropiþe. Cînd cînta la clavecin, spune Burney, þinea degetele atît de încovoiate ºi lipite împreunã, încît nu puteai observa nici o miºcare. Abia zãreai degetele. Umbla cu picioarele arcuite, cu un mers greoi ºi legãnat, þinîndu-se drept de tot, cu capul dat pe spate, sub peruca mare ºi albã, ale cãrei bucle i se revãrsau pe umeri.

Avea faþa lungã, cabalinã, devenitã, cu vîrsta, bovinã, înecatã în grãsime, cu douã rînduri de obraji, cu trei bãrbii, cu nasul gros, lung, drept, cu urechile mari ºi roºii. (…) Maurice Boucher scria: «Îmbuibat cu fripturi în sînge, Händel izbucneºte în cîntece robuste ºi luminoase». Veºnicul consum de energie, munca neîncetatã explicã voracitatea bolnãvicioasã a lui Händel. Contemporanii ºi-au bãtut joc în chipul cel mai josnic de cãpcãunul care comanda prînzuri pentru trei persoane ºi, cînd era întrebat unde sînt invitaþii, rãspundea: «Eu sînt invitaþii!»”. În cele aproape 600 de pagini (format mare) ale Condicii de Drum realizate prin osîrdia de-a dreptul fanaticã a lui Vasile Popa se aflã circa 3.000 de reflecþii ºi semnãturi. Nu pot ºi, în definitiv, nici nu îmi propun sã reproduc toatã abundenþa de notaþii ºi impresii. Unele sînt modeste ºi de o banalitate dezarmantã. Altele, însã, clocotesc de viaþã adevãratã ºi scot capul aidoma unor ghiocei de sub zãpezile începutului de veac XX. Firul cãlãuzitor al demersului meu e dat de personalitãþile prezente aici, cu care anonimul Vasile Popa s-a interferat o datã, dar, în unele cazuri, ºi de douã-trei ori, dupã cum se va vedea. Nu toþi semnatarii sînt constanþi ºi asistãm la o aplicare sui-generis a uneia dintre cele mai adînci cugetãri ale lui Marcel Proust: „Marii artiºti nu sînt niciodatã aceiaºi douã zile la rînd. Cu atît mai bine, cãci inconsecvenþa este unul dintre semnele geniului”. Am sã pãstrez ordinea cronologicã a apariþiei în Album a semnãturilor ilustre – repet, toate fiind UNICAT ºi total INEDITE! Printro eroare de „legãtorie” a filelor acestei Condici, primele notaþii dateazã din anul 1914, pentru ca sã urmeze cele din anul 1913. Am repus lucrurile în ordinea lor fireascã. Pentru biografii unora dintre aceste personalitãþi e uºor de imaginat ce noutãþi vin ºi se adaugã imaginii pe care au filigranez ei idolilor respectivi. Nu sînt hagiograf, dar am sã mã încumet sã creionez niºte medalioane. Îi privesc pe toþi aceºtia ca pe niºte morþi, prin capacul de sticlã al unui sicriu, încercînd sã atrag atenþia, tuturor, cã, minune dumnezeiascã, dupã zeci ºi zeci de ani ei nau putrezit ºi rãspîndesc în jur o bunã mireasmã!

Mai remarc abundenþa de ºtampile, sigilii ºi timbre ale epocii, care ar putea provoca veritabile delicii pasionaþilor de heraldicã ºi de filatelie. 1) VALERIA BARIÞIU. Nepoatã a marelui luptãtor George Bariþiu. Acesta s-a însurat cu fiica unui negustor levantin, din Braºov, numitã Maria Velisar.

Cununia: 25 ianuarie 1841. Naºi: Pavel Vasici ºi soþia lui, Maria. I-a dãruit soþului ei 5 copii, din care 4 fete (Victoria, Aurelia, Octavia ºi Maria) ºi un

bãiat (Ieronim, poet, publicist ºi traducãtor, prieten cu Eminescu). Înclin sã cred cã aceastã Valeria Bariþiu e fiica unuia dintre copiii Tribunului, poate chiar a lui Ieronim. Informaþiile, oricum, sînt lacunare. Consemnarea ei este destul de aridã, dar semnãtura are o valoare de simbol, gîndindu-ne cã oamenii la care a apelat inimosul þãran mai mult ca

Lumea româneascã la cumpãna Secolelor XIX ºi XX (46) sigur cã mai întîi se uitau la paginile anterioare, sã vadã cui se alãturã. Iar numele Bariþiu era un deschizãtor de drumuri. Însãºi femeia îºi începe consemnarea trecîndu-ºi numele sus: „Valeria Bariþiu. Badea Vasile a fost la noi ºi ne-a cercetat.

Turda 27 I 914”.

2) ION AGÂRBICEANU. Prozator, nãscut în 1882 la Cenade (jud. Alba). Zugrãveºte convingãtor ºi original universul satelor ºi tîrgurilor ardeleneºti, în nuvele (Fefeleaga) ºi romane (Arhanghelii).

Primeºte Premiul Naþional de Prozã, în 1927.

Membru de onoare al Academiei Române. Moare la 81 de ani, în 1963, fãrã a fi închis de staliniºti, deºi fãcuse o politicã naþionalistã, colaborase la „Gîndirea”, fusese preot ºi deputat – uite cã le-a scãpat, ca semn cã ocupanþii nu erau perfecþi, mai aveau ºi lipsuri. E prezent în Album cu douã însemnãri. Prima sunã astfel: „Om de omenie badea Vasile, nenorocit, se’nþelege ºi vrednic de-o vorbã bunã. Nu-i stricã nici un ban, doi. Cu totul inofensibil (sic!). Orlat. 7/II/1914. I. Agârbiceanu”. Dupã 5 ani, scriitorul-preot pricepe ceva mai mult din strãdania cãlãtorului, care nu era un cerºetor: „Badea Vasile º’a vãzut visul cu ochii. Dumnezeu sã-l aibã în paza lui (sic!) ºi pe mai departe. Ion Agârbiceanu.

Sibiiu, 19 Aug. 1919”.

3) IOAN C. GRÃDIªTEANU. Om politic.

Nãscut în 1861, mort în 1932. Foarte veche familie de boieri, venitã din Ardeal în Þara Româneascã, în Secolul XIII (dupã aprecierea lui Octav-George Lecca, în cartea lui, apãrutã pentru prima oarã în 1899). A fost, toatã viaþa, conservator. Ministru al lucrãrilor publice în Guvernul Petre Carp (1900–1901), cel care avea sã cadã la o Moþiune de Cenzurã datoritã unui singur vot. A mai deþinut acelaºi portofoliu ºi în perioada 1904-1907. Deputat în mai multe legislaturi. Activist al Ligii Culturale pentru Unitatea Tuturor Românilor. Neobosit militant pentru intrarea României în rãzboi, alãturi de Franþa ºi Anglia. Era alintat de prieteni Ionaº. În Memoriile sale, Sextil Puºcariu scrie, la fila marcatã Bucureºti, 28 iunie 1919: „Numai Iorga îmi face greutãþi. El nu vrea sã vinã la ºedinþe în Ardealul care a dat banchet lui Ionaº Grãdiºteanu. Omul ãsta nu înþelege cã Ardealul nu e voie sã cunoascã cancanurile de aici ºi cã Grãdiºteanu a fost un luptãtor treaz ºi energic pentru iridenta ardeleanã. Dar, mare în patimi, ca ºi în calitãþi, Iorga nu se supãrã pe o persoanã, ci, cînd e necãjit, se supãrã pe o þarã”.

Aproape cã nu este acþiune publicã majorã, pentru Interesul Naþional, la care sã nu ia parte ºi Ioan C. Grãdiºteanu. În Album el scrie: „19 februarie 1914.

Cunosc de mult pe Vasile Popa, care calcã pe urmele neuitatului Cârþan. Ion C. Grãdiºteanu”.

4) RADU D. ROSETTI. Primii Rosetteºti erau italieni, stabiliþi la Constantinopole. Nãscut la Iaºi („în casa tatei, pe Podul Roºu”, scrie el în Amintiri din copilãrie) în 1874, în descendenþa unei familii byzantine, cu o vechime de circa 1.000 de ani. A nu se confunda cu istoricul Radu Rosetti (1853-1926) sau cu generalul Radu R. Rosetti (1877–1949), fiul istoricului ºi prieten cu Regina Maria. Scriitor cu faimã în epocã, pe care, într-o oarecare mãsurã, ºi-o pãstreazã ºi azi datoritã prozei de evocare a trecutu-

lui ºi memorialisticii, ca ºi anecdotelor „militare” – singurele scrieri durabile. Am în faþã volumul princeps intitulat Eri…, unde povesteºte cum a debutat, ieºind de sub „mantaua” lui Constantin Mille: „Data: 1890. Aveam cincisprezece ani. Copilãrie grea. Drept adãpost, o camerã din redacþia «Adevãrului», unde dormeam pe o masã, acoperindu-mi corpul ºubred cu învelitoarea verde de pe ea; pernã – colecþia ziarului. Într-o noapte, vînzãtorii de gazete, care îºi aveau domiciliul sub masa pe care mã-ntindeam, mi-au furat pãlãria, ºi iatã-mã în imposibilitatea de a eºi în oraº cu capul gol. Tot bietul Mille m-a scos din încurcãturã”. Dar, de ce nu putea un om (mai ales cã era ºi foarte tînãr!) sã iasã în lume cu capul gol? ªtiu de la profesorul meu de sociologie ruralã ºi etnografie, H. H. Stahl, care, în 1967, ne spunea la curs: „Atunci cînd l-am însoþit pe Dimitrie Gusti la Densuº, am ieºit pe uliþã cu capul descoperit, ca orice orãºean. «Maicã, þi-a murit cineva?» m-a întrebat o bãtrînã”. În Amintiri din copilãrie, Radu D. Rosetti face un rechizitoriu sever aventurilor amoroase ale lui Cuza Vodã: „Îi plãcea mult sexul frumos, avusese înainte de Domnie legãturi cu cîteva femei mai uºuratece din societate, dar le prefera profesionalele. (…) Lipsa lui de creºtere se mai manifesta adesea prin zeflemelele ºi glumele de prost gust ce ºi le permitea cu creaturi avînd interes sã i le permitã. În vremea în care Dimitrie Sturdza era secretarul sãu ºi locuia la palat, nu pierdea nici un prilej pentru a-ºi bate joc de nepãsarea ce tînãrul boier o arãta cãtre sexul frumos, trimiþîndu-i, ca sã-l aºtepte în camera de culcare, femei în deshabillé. S-a întîmplat chiar cã secretarul, venind într-o zi în cabinetul Domnului ca sã lucreze cu el, l-a gãsit þinînd pe genunchi o fatã cu totul dezbrãcatã, ale cãrei frumuseþi Domnul voia ca Sturdza sã le admire în chip amãnunþit, ceea ce i-a atras un rãspuns pe cît de verde, pe atît de indignat”.

Este interesant de urmãrit procedeul prin care mulþimea îl iartã de pãcatele omeneºti pe Cuza Vodã (astãzi ar putea fi acuzat de voyeurism!) ºi îl glorificã pentru abnegaþia cu care s-a dãruit þãrii – orice s-ar fi spus ºi s-ar fi scris împotriva Prinþului Unirii, la oamenii simpli n-avea nici o valoare, ba chiar se transforma în subiect de admiraþie, adicã „Bravo lui, era bãrbat!”. El însuºi globe-trotter, Radu D. Rosetti a publicat volumele de cãlãtorie Dincolo de hotare, Hai-Hui, Veneþia, Din largul lumii, Prin pravoslavnica Rusie. Rîndurile sale aratã o caligrafie impecabilã: „Mã iscãlesc ºi eu – fãrã pecete. Radu D. Rosetti. Bucureºti. 25 februarie 1914”.

5) DRAGOMIR NICULESCU. Unii ar putea spune cã acest negustor bucureºtean nu prea are ce cãuta într-un astfel de pomelnic. Tot ce se poate.

Dar, dacã ne gîndim la „relieful” epocii, un asemenea om putred de bogat, furnizor al Casei Regale, era mai important chiar decît un ministru. Nu am indicii care sã-mi confirme cã el ar fi fost descedentul boierilor valahi Niculescu, al cãror nume se trage de la Munþii Niculele. Dar se poate presupune cã a avut ceva „cheag”, pentru a ajunge la o asemenea avere înfloritoare. În 1973, directorul Hotelului „Athénée Palace”, Iulian Vintilã, îmi spunea cã, bãiat de prãvãlie fiind, îi ducea metresei lui Carol al II-lea, Elena Lupescu, icre negre, tescuite (zemoase) ºi salam de Sibiu (partea de jos a unui „drug” atîrnat, în care se lãsau sevele), ca ºi alte delicatese, fiind trimis de jupînul lui, Dragomir Niculescu.

Acesta nu se oboseºte sã scrie aici nici o cugetare, doar îºi pune semnãtura ºi ºtampila, din care aflãm cã prãvãlia lui se gãsea pe Calea Victoriei 70, Piaþa Teatrului Naþional (vizavi de sediul revistei „România Mare” de azi). Istoria nu l-a reþinut pe Dragomir Niculescu, numele lui nu figureazã în nici o enciclopedie, doar din cînd în cînd apare în unele lucrãri memorialistice, jurnale, filme de arhivã. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

„ROMÂNIA MARE“

Pag. a 24-a – 28 decembrie 2018

M I C Ã

E N C I C L O P E D I E

O istorie a farselor (87) Percy Toplis (1897-1920), un impostor în hainã militarã (4) Eliberat din închisoarea Nottingham în 1919, Toplis s-a înrolat din nou în armatã - sub propriul nume. Incredibila lui impertinenþã 1-a impulsionat acum, din cartierul general de la Avonmouth, de lîngã Bristol, sã înfiinþeze o piaþã neagrã de petrol pentru armatã. Regimentul sãu fiind mutat în tabãra Bulford din cîmpia Salisbury, a descoperit cã aproape toatã lumea era implicatã în escrocherii. Terenul era ideal pentru el, aºa cã a profitat din plin, nelipsindu-i distracþiile. Cursele de cai de la Ascot, hotelul Savoy, fiicele aristocraþilor - s-a bucurat de toate.

Astãzi era soldat, mîine era colonel. Purta ºi un revolver, pe care îl afiºa cu multã mîndrie. Era deja evident cã armata îi aflase identitatea, dar se temea sã acþioneze. ªtirile privind rãzvrãtirea soldaþilor fuseserã îngropate ºi autoritãþile aºa doreau sã rãmînã. Se pãrea, prin urmare, cã Toplis putea sã-ºi facã de cap în liniºte, fãrã a fi pedepsit - sã falsifice permisii, sã îºi ridice solda, dupã care sã disparã.

Dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apã, într-o noapte totul s-a sfîrºit. S-a ascuns într-o maºinã a armatei, pentru a-ºi vizita o amantã din Bath. Era ultima picãturã din pahar.

Armata a trimis Bonetele Roºii (poliþia militarã) dupã el. Cît pe ce sã fie prins într-o cafenea, o ia la fugã, dar este arestat în trenul spre Bristol.

Jucînd cãrþi cu gardienii sãi, i-a pãcãlit ºi le-a sustras armele, i-a închis într-o celulã, a plecat ºi s-a înrolat în aviaþia militarã. Uimitor, ºi-a folosit din nou propriul nume ºi din nou a scãpat liber. Dar patru luni mai tîrziu, la 25 aprilie, cînd ºoferul de taxi din Salisbury, Sidney Spicer, a fost gãsit mort prin împuºcare în Hampshire, Toplis (lipsind încã o datã fãrã permisiune din postul sãu) a fost considerat vinovat.

Aºa a început cea mai mare vînãtoare de oameni din istoria judiciarã a Marii Britanii moderne. Totuºi, tupeul nu 1-a pãrãsit pe Toplis.

A apãrut la Bulford ca sergent-major, încã purtînd asupra sa revolverul Mark 6 Webley.

Acesta a fost indiciul care 1-a dat de gol, fiind declarat vinovat de uciderea lui Spicer. Ziarele fremãtau de zvonuri ºi urmãrirea era în toi, în urmãtoarele ºase sãptãmîni fiind relatate apariþii ale lui Toplis în peste o sutã de locuri. Scãpînd ca prin urechile acului în Monmouth ºi Londra (în ambele cazuri trãdat de monoclul sãu), pînã la începutul lunii iunie se afla în Scoþia, mergînd cu bicicleta dinspre sãtucul de munte Tomintoul, pe o trecãtoare înaltã, numitã Lecht. Adãpostinduse în refugiul pentru vînãtori Lecht Shooting Lodge, pe mãsurã ce noaptea se lãsa tot mai friguroasã, a sfãrîmat o parte din mobilã pentru a face focul. Vãzînd fumul în timp ce trecea pe lîngã cabanã ºi ºtiind cã aceasta trebuia sã fie nelocuitã, fermierul local John Grant l-a alertat pe paznicului rezervaþiei locale de vînãtoare, John Mackenzie. În Tomintoul, cei doi l-au trezit din somn pe poliþistul George Greig, singurul din aria respectivã. Întorºi la cabanã, ei au descuiat uºa din faþã. Luat prin surprindere, Toplis 1-a împuºcat pe Greig în gît ºi pe Grant în stomac, apoi a fugit, cîntînd. ªtia cã sfîrºitul e aproape. În ziua urmãtoare, cînd cei doi rãniþi au ajuns la un spital din Aberdeen, Toplis a fost gãsit ascunzîndu-se în vagonul de bagaje al trenului spre Carlisle. Gardianul care l-a descoperit, facîndu-i-se milã de vagabond, l-a lãsat sã stea acolo. În Carlisle, Toplis s-a dus la cartierul general al regimentului de graniþã unde, deºi era cel mai cãutat om din Marea Britanie, a primit hranã ºi adãpost fãrã a i se pune întrebãri.

Nimeni nu 1-a denunþat. A doua zi a pornit pe jos spre Penrith. Recunoscut de un poliþist local, Alfred Fulton, 1-a ameninþat ºi pe acesta cu pistolul, dupã care a fugit mai departe spre Penrith, fãrã a face vreun efort sã se ascundã. va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PÃZITORI

Sãrbãtori de iarnã 1

2

3

4

5

6

7

8

9 10

1

2 3

4 5 6 7 8

9 10 ORIZONTAL: Sãrbãtoare la 25 decembrie – Vasile Alecsandri; 2) Om cu carte – Sfîntul de la 7 ianuarie, Botezãtorul lui Isus în apa Iordanului; 3) Sfînt sãrbãtorit pe 27 ianuarie – Curse!

4) Neamuri, rude; 5) Ciomag – Adrian Pãunescu – Anotimpul iernii; 6) Sãrbãtoarea Revelionului la 1 ianuarie (2 cuv.) – Dînºii; 7) În firidã – Prefix pentru trei; 8) Sãrbãtoarea botezului Domnului, la 6 ianuarie; 9) Mînãstiri catolice – A lua aghiazmã de Boboteazã; 10) Junior, în floarea vîrstei – Spectacol cu animale.

VERTICAL: 1) Brînzã dulce – Soþ; 2) Ucrainian din Austro-Ungaria – Fluviu siberian; 3) Bune de legat – Acoperã capul; 4) Vas relativ cilindric din doage de brad – Grãmadã de oameni; 5) Armata Irlandei – Se schimbã iarna – Lungul ºoselei; 6) Primesc cadouri de Crãciun de la bunici; 7) Nicolae Iorga – A colinda; 8) A înfrumuseþa – A lovi puternic; 9) Sfînt sãrbãtorit la 1 ianuarie – E rece iarna; 10) Serial de luni – Pasãre ca o barzã – Trage cu urechea.

ION IVÃNESCU Dezlegarea careului ,,Sãrbãtoare de Crãciun” 1) C – GRAVOR – IC; 2) ISCA – IR – SAH; 3) RL – SARETA – I; 4) NAS – TIZ – RAF; 5) ANIMAL – OMAT; 6) TIPA – IADA – E; 7) IN – TD – TELAL; 8) ANUALA – ENE; 9) M – ARTIST – T; 10) OARA – PARTID; 11) SPATE – TINCI.

Adresa redacþiei revistei „România Mare“ se aflã în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureºti. Tel./fax: 021/315.22.50 IMPORTANT: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridicã pentru conþinutul articolului aparþine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenþii de presã ºi personalitãþi citate, responsabilitatea juridicã le aparþine.

Difuzatã prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiþa).

Abonamente prin SC MANPRES DISTRIBUTION SRL. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.