România Mare, nr. 1558

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Dacă patriotismul ar fi rentabil din punct de vedere financiar, aș renunța la el imediat, fiindcă dragostea care e plătită, nu mai e dragoste – ci prostituție.

CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL

Cazul Baranga, marionetele Orban și Iohannis și… închisorile CIA! Motto: ,,Oare cînd veți înceta să mai fiți proști?”

Ec. Dan Diaconu

Uluitorul caz a imposturii și falsului comise de șeful Oficiului de Prevenire și Com­batere a Spălării Banilor - care și-a falsificat diploma de bacalaureat și a obținut în mod dubios diplome, doctorate și chiar catedre, mă face să renunț a analiza ceea ce s-a semnat și petrecut în SUA. Acolo, e mai simplu – guvernul anti-românesc Orban a semnat un împrumut uriaș, de care va beneficia o firmă americană ce va repara și va dezvolta, chipurile, centrala nucleară de la Cernavodă. Adică, companii și diplomați din SUA se mai îmbogățesc pe spinarea noastră, așa cum o fac din 2004 încoace, de cînd am fost ocupați de NATO și Deep State-ul american.

Deci… nimic nou, decît suma uriașă! De asemenea, la Washington a semnat și ministrul Apărării – de fapt, al diversiunii militare – Nicolae Ciucă un acord, în urma căruia a primit o ,,foaie de parcurs”. Adică, în următorii 10 ani, România va spori procentul alocat ,,Apărării” de fapt, pentru achiziții din SUA –, va participa la toate mizeriile militariste americane de pe întreg globul și va continua să bage bățul prin gardul „ursului” de la Răsărit - dar și prin cel al ,,dragonului” din Extremul Orient. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Lungul drum al păcii către izbîndă

Pacea mondială pare un vis greu de atins.

Am avut două războaie mondiale, dar niciodată, în ultimii 2.500 de ani, o pace mondială. De fapt, niciodată în istorie nu putem afirma cu tărie că a fost o stare generală de pace pe pămînt. În timp ce în colonia România se fraudează alegeri, iar micii politicieni autohtoni își arată unii altora pumnișorii, în lume se întîmplă lucruri serioase.

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Lupta oarbă pentru Putere (1)

Stimate domnule președinte, Stimate domnule prim-ministru, Onorați miniștri și parlamentari, I-a fost dat acestei Țări să nu aibă nici o lună de liniște, de 4 ani încoace, și mai ales de sărbătorile de iarnă. Explozia social-politică din decembrie 1989 va mai face să curgă multe rîuri de cerneală, cam tot atîtea ca rîurile de sînge nevinovat, care au înroșit atunci zăpada, caldarîmul și calendarele. Marele gazetar politic care a fost Pamfil Șeicaru spunea că, tocmai datorită latinității noastre, noi, românii, sîntem un popor extrem de critic cu tot ceea ce vedem.

Iar Nicolae Iorga, exact de la această tribună, pe care am dori să o onorăm prin dezbateri civilizate, ne dădea peste decenii o profesiune de credință care vine ca o mănușă pe realitățile noastre de azi: „Nu cred în reforme, eu cred în educația Poporului.

Eu nu cred în sfaturile care vin de sus și nu ajung niciodată jos. Eu nu cred în revoluții care dărîmă înainte de a ști ce pun în loc. Adeseori – încheia dascălul național – revoluția înseamnă un ospăț pe care i-l dai flămîndului, după care el va muri a doua zi”. Am făcut aceste succinte considerații, pentru că ne aflăm în plină „săptămînă a recunoștinței” față de inocenții care au murit pentru o Țară mai frumoasă, mai rotundă, fără a bănui vreo clipă că, în loc să respirăm aerul tare al înălțimilor, ne scufundăm în miasma pestilențială a mlaștinii, că, în loc să fim cu toții frați, ca fii ai aceleiași ginte latine, ai aceleiași Patrii, ne șfîșiem între noi cu o patimă care atinge uneori cote subumane. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (17 decembrie 1993, plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

La o privire mai atentă asupra evenimentelor din apropierea granițelor românești, inclusiv asupra tehnicii militare occidentale, care era fotografiată la granița de vest a României, putem observa că timpul pare să nu mai aibă răbdare. Sau că Rusia încă mai are răbdare. Încă nu ne dăm seama. Revoluția din Kîrgîzstan nu este doar o revoltă a maselor, așa cum ni se inoculează, ci o revoluție colo­rată, așa cum am tot fost obișnuiți în ultima vreme. Războiul din Nagorno-Karabah nu este doar o răfuială între Armenia și Azerbaidjan, ci, mai degrabă, o potențială scînteie pentru un război regional. (continuare în pag. a 16-a) TANO

„Zi de toamnă în Deltă“, tablou de Sișu Vincențiu

Cntarea prinilor Se-apropie pămîntul în zbor de astrul iernii curînd văzduhul fi-va un basm desfătător în noaptea asta vîntul mi-a întețit în suflet făcliile aprinse spre pomenirea lor

Ei mai trăiesc, nu-i vorbă, dovada cea mai clară e că migrează unul spre celălalt, frumos și amîndoi pogoară smeriți în neființă strîngînd la piept credința că n-au fost de prisos Părinții mei, bătrînii... de-aș îndura-ntr-o clipă cît pătimiră dînșii robind la cinci copii din ochii mei ar prinde să izvorască Styxul iar duhul meu podarul acestui rîu ar fi Ei n-au avut deasupra vreo stea, sau de-au avut-o a fost doar steaua cruntă a jertfei, fumegînd arsura ei mai mușcă și-acum din sînul mamei și din grumazul tatei, cel înjugat și sfînt Spun ,,mamă” și spun ,,tată” și-mi tremură pe limbă o infernală spaimă de-a-i pierde într-o zi așa cum trec prin viață risipitor și mîndru îmi pare că sînt cel mai nedemn dintre copii Azvîrle firea-n lume cu dărnicie multă miros de frig, ivoriu și vîsc amețitor și-n noaptea asta vîntul mi-a întețit în suflet făcliile aprinse spre pomenirea lor CORNELIU VADIM TUDOR, 1978

Europa se află la o răscruce de drumuri Pagina 17

NR. 1558 l ANUL XXXI l 13 – 19 OCTOMBRIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1558

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Interviuri imaginare cu Ţapul şi Coposu F Vagabonzii de la „Ziua” au îmbulinat-o: marele om de afaceri american David Garst le cere despăgubiri de 1 milion de dolari F Un şarlatan din Birobidjan: Silviu Brucan F Gafa lui Meleşcanu PARTEA A II-A F Încă o fărădelege a socrilor cuiva: au primit „filodormă” suma de 50.000 de mărci de la un om de afaceri din Germania, pentru a-i ceda acestuia un spaţiu comercial din zona Pieței Dorobanți. Informaţia e absolut sigură şi ne umple de toată scîrba. Socrii cu pricina nu sînt oameni, sînt nişte animale bolnave de avere, care îl compromit pe bietul om, prea ocupat ca să-şi dea seama cu ce se îndeletnicesc ei... F Profitînd că interpelările parlamentare de lunea trecută s-au transmis la Radio în direct, senatorul Adrian Popescu-Necşeşti-Marko-Beleşti a luat-o razna pe mirişte, ca boieroaica Nadina din „Răscoala”, şi s-a lansat în acuzaţii tembele împotriva a ceea ce el numeşte „patrulaterul roşu”. Am auzit că l-a ajuns blestemul în ziua de Paște pungaşul bătrîn a ciocnit, în loc de ouă roşii, numai patrulatere roşii! F Ziarul „Ziua” (reprodus ulterior de „Cotidianul”) minte cu neruşinare că preşedintele P.R.M. ar fi scris Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi ar fi fost de acord cu... Recomandarea 1201! Derbedeii ăştia nu ştiu nici româneşte, nici franţuzeşte, fiindcă nicăieri în acel document nu se scrie aşa ceva, ci e vorba despre adeziunea P.R.M. la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce e cu totul altceva! Aceeaşi remarcă şi pentru o oarecare Liana Petrescu, care scoate capul ciufulit de sub plapuma lui Ion Rațiu şi scrie că C.V.T. era de acord cu „autonomia pe baze etnice”. În mod normal, ar trebui s-o dăm în judecată pe zuza asta mincinoasă, dar n-avem timp de pierdut cu toţi mongoloizii. F O idee excelentă a ziarului „Curierul Naţional”: în fiecare zi e reprodusă, în limba engleză, o pagină întreagă din „The New York Times”. Asta da, americanizare. Și atunci, cum mai rămîne cu acuzaţiile stupide de sovietizare şi rusificare, lansate de nătărăii de P.M. Băcanu (fost agent sovietic), I. Cristoiu (fost comunist) şi S.R. Stănescu (fost turnător)?! F O patapufniță cu foamea-n gît se ține scai de noi, zi şi noapte, tenace, gîfîitor, desperados: Anghelescu Adina se numeşte paţachina şi bate piua la „Ziua”. Să-i dea Dumnezeu după inima ei. F După ce a instigat pe faţă la asasinarea preşedintelui României (în urmă cu 2 săptămîni în „Ziua” a apărut, pe pagina I, fotografia-ţintă a acestuia, cu genericul macabru „Aceasta e poziţia din care poate fi împuşcat Ion Iliescu”), abjectul călcător pe cadavre şi turnător Secu S.R. Stănescu s-a speriat binişor de propria sa demenţă şi a început publicarea unui serial intitulat „Pariez pe Ion Iliescu” (care, în fond, e tot batjocoritor).

F Întîlnirea Iliescu - Wallesa a fost mai im­ portantă decît a părut la prima vedere. Fostul președinte al Sindicatului Solidaritatea, muncitorul electrician din Portul Gdansk a fost un membru al triumviratului estic care a dus la prăbuşirea sistemului comunist, alături de Papa Ioan Paul al II-lea şi Mihail Gorbaciov.

Tentativa unora (vişegrazii I) de a izola România

de aliaţii săi tradiţionali a eşuat. F Încă o piesă la dosarul monarhistei înfocate Doina Uricariu: volumul omagial ,,Gînd de mulţumire - din lirica tinerilor de peste hotare aflaţi la studii în R.S. România”, lucrare dedicată -„României socialiste şi ilustrului ei conducător, omagiul nostru fierbinte”. Volumul a apărut la Editura Eminescu, în 1983, fiind îngrijit, în calitate de „lector de carte”, de către Doina Uricariu. Cteva titluri: „Epoca Ceauşescu” (pag. 26); „Numele speran­ ţei: Ceauşescu” (pag. 41); „Și visul meu se cheamă Ceauşescu” (pag. 71); „Ceauşescu – Pace” (pag. 72) etc. Totuşi, cartea nu e pierdută, nici perimată: cameleoanca n-are decît să schimbe numele lui Ceauşescu cu acela al lui Mihai de Hohenzollern şi treaba e aranjată! F Totuşi, să ne mai şi distram puţin! Ştiţi, oare, care sînt opţiunile cititorilor ziarului „Azi”? Aflăm din numărul său de miercuri: 90,08% ar vota cu P.D.-F.S.N., iar nu mai puţin de 97,05% l-ar alege preşedinte pe băiatul cu prepuţul tăiat, Petre Roman (fost Nemethi, fost Neulander, viitor Jilava). Este inutil să mai spunem că ziarul infracţional chiar atîţia cititori are, cît eşantionul, adică 100. F Nu putem pricepe, în ruptul capului, de ce un ziar care se numeşte „Libertatea” se leagă singur la gard, prin rubrica permanentă pe care o acorda unuia dintre cei mai siniştri torţionari stalinişti, groparul lui Ceaușescu, unsurosul Silviu Brucan. Întradevăr, bătrîna jigodie nu e proastă, chiar și numai pentru faptul că evreii nu sînt oameni proști, ci au instinct și spirit analitic – dar la Brucan se simte lipsa totală de școlarizare, el e un urechiat analfabet, el nu citeşte cărti, el le răsfoieşte, el nu are o perspectivă istorică asupra fenomenelor, ci o viziune de tejghetar care, între 2 halbe soioase de bere caldă şi o tigaie cu cîrnați năpădiţi de muştele din Calea Dudeşti, crede că poate privi Universul. În numărul de marţi al ziarului din Sărindari, matusalemicul kominternist aduce jigniri inca­ lificabile celor două forţe naţionale, P.R.M. şi P.U.N.R., pe care le acuză de interese meschine, financiare, şi de populism naţional. După cum se vede, multă dreptate avea Ecleziastul: cîinele se întoarce şi mănîncă ce a vărsat. Îi prevedem Oracolului de la Dămăroaia un sfîrşit ridicol...

F Dacă este adevărat ce scriu unele ziare, că ,,dl.

Teodor Meleşcanu îl va trimite ambasador la Roma pe şeful său de cabinet, Constantin Grigore” - atunci asta e cea mai mare greşeală din viaţa actualului nostru ministru de Externe. Noi ştiam că în funcţia respectivă urma să fie învestit prof. univ. dr. Titus Raveica, fost student al marilor dascăli George Călinescu şi Tudor Vianu, umanist şi chiar italienist. Între domnul Grigore şi domnul Raveica e o diferenţă cosmică, ce se aseamănă cu diferenţa dintre Agheazmă şi Busuioacă de Bohotin. Dar, vrei, nu vrei, bea Grigore Agheazmă, clientela politică să trăiască!

Nutrim speranţa că dl. Ion Iliescu nu va ratifica această numire scandaloasă. F Să te tăvăleşti de rîs cînd „Evenimentul zilei” scoate nasul din cadavre şi pozează în ziar popular, cu datini şi

l

13 – 19 octombrie 2020

RM

obiceiuri străvechi. În numgrul din Vinerea Mare, Ion Zubaşcu (fost folkist) publica articolul intitulat „Ca să se îndrăgostească băieţii de ele, în zorii zilei de Sîngeorz fetele seamănă busuioc cu gura”(?!). Probabil e o greşeală de corectură, în loc de „fetele”, o fi vrut să scrie „găinile”. Dar staţi, că haiul abia începe: „Băieţii le stropesc cu găleţi şi ulcele de apă, să nu se facă strigoaice” (săraca Ileana Lucaciu, pe ea n-a stropit-o nimeni cu găleata, deşi Ţapul Emil a fost în vrajă cu ea).

Dar, să continuăm: „Tot în această zi, oamenii se urzică (?!) unii pe alţii, să fie sprinteni şi harnici tot anul. Cine va mînca usturoi semănat în ziua de Sîngeorz, de anul trecut, va dobîndi toate darurile lumii, va putea vorbi cu păsările şi animalele”. Aici e-aici: 1) Deci păsările nu sînt animale, probabil că sînt plante. 2) Noi știm cine mănîncă usturoi, nu numai de Sf. Gheorghe (Sîngeorz) ci tot anul – Petre Roman și Adrian Severin, obicei de-al lor, din popor. 3) Usturoiul avînd puteri miraculoase, cei doi pot vorbi cu „păsări” ca Rada Istrate, Paula Ivănescu şi Iulia Roşca, precum şi cu „animale” ca Traian Băsescu, Victor Babiuc, Adrian Vilău şi, ultimul lor aliat de nădejde, jefuitorul de cadavre de la Baloteşti, Dide Puşcărie. F Ţiganul Emanuel Onoriu, care la 1 ianuarie 1993 a ucis cu maşina, pe trecere de pietoni, doi tineri căsătoriți (femeia fiind însărcinată în luna a 3-a) şi a accidentat grav o altă persoană, face ce face şi scapă de închisoare.

Nu ştim pe cine a mai mituit bestia de data asta, dar procesul iar s-a amînat; pînă pe 12 iunie. Iar noi cînd scriem că Justiţia e coruptă, toate jagardelele sar cu clanţa pe noi. F Senatorul P.N.Ţ.C.D. Şerban Săndulescu se pune la mintea nebunilor de la „Academia Cațavencu” şi le acordă un interviu. Reproducem un pasaj de un umor naiv, plin de învățaminte: „Reporter: Aţi dat la caras? Ş.S.: Nu sînt pescar. Reporter: De unde ştiţi cum arată carasul? Ş.S.: Asta-i chestie de cultură. Ştiu că lu’ so-ţu’ lu’ maică-mea îi plăcea mult. Reporter: Oameni care s-au înecat cu caras aveţi în familie? Ş.S.: Cu peşte, nu.

Bunica mea maternă se-neca mereu, dar n-a murit”. F Bulă şi-a găsit naşul. Directorul şcolii l-a întrebat: – Ia spune Bulă, mama ta a făcut ouă roşii de Paşte? – Desigur, domnule director!

– Ciudată pasăre mai e mama ta, Bulă...

F Necinstite, bătătoare la ochi emisiunile „culturale” realizate la TVR de Lucia Negoiţă!

Numai monarhişti, numai lachei ai „Europei Libere”. Teribile păcate mai are femeia asta obeză şi negricioasă (timp de 20 de ani a fost politruka Radioului), de e în stare să se prostitueze în halul asta. Joia trecută, fireşte, așa, ca din întîmplare, pe pianul lui Dan Grigore trona şi portretul lui Mihai de Hohenzollern, ca să le stea românilor cozonacul în gît. Lucia Negoiţă şi Lucia HossuLongin: două Lucii care se hîrjonesc cu eunucii, două Sărăcii Lucii, cărora o să le cam dăm papucii... F În dimineaţa zilei de vineri, 21 aprilie, la orele 5,30, trecute fix, postul de Radio Bucureşti 1 a difuzat cîntecul german „Lili Marlen”. Dacă nu vă puneți şi cămăşuţa verde, n-ați făcut nimic. F Eveniment al Partidei Naţionale: de ziua lui, dl. Ion I. Brătianu a primit o caldă felicitare și o cutie de bomboane de ciocolată de la primarul Parisului și (mai mult ca sigur) viitorul președinte al Franței, dl. Jacques Chirac. Acum ce mai zic clănțăii de presă care l-au mușcat de cartof?

Sfîrșit ALCBIADE (Text reprodus din revista „România Mare”, nr. din 28 aprilie 1995)

RM

Nr. 1558

l

3

13 – 19 octombrie 2020

Regele a murit! 106 de ani de la sfîrşitul lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (2) Către medicul Mamulea: „Mă simt bine, puteţi să vă duceţi acasă” (2)

Procedural, succesiunea evenimentelor de la Peleş a fost următoarea: s-au întocmit certificatul de deces (numit în epocă „Act de moarte”) şi un proces-verbal de constatare a trecerii regelui în nefiinţă (acesta din urmă era util pentru că deschidea, sub aspect politic, chestiunea succesiunii), apoi Ferdinand i-a remis primului-ministru testamentul lui Carol I. „Acest testament este scris într-un caiet încă de mulţi ani, întrucît filele caietului începuseră să se îngălbenească.

Testamentul este scris în întregime în româneşte de mîna Majestăţii Sale. Prin acest testament Majestatea Sa lasă tuturor rudelor sale diferite legate, celor mai sărace mai mult, iar rudelor avute lasă amintiri” („Universul”, 29 septembrie 1914). Brătianu a citit în şedinţă conţinutul testamentului (mai erau de faţă Ferdinand, Victor Antonescu, Constantin Antoniade, secretar general al Ministerului de Justiţie şi Barbu Ştirbey, administrator al Domeniilor Coroanei).

Spre deosebire de ceea ce cred mulţi români astăzi, Carol I nu a lăsat castelul Peleş, împreună cu moşia aferentă Sinaia-Predeal, „poporului român”, ci l-a lăsat moştenitorului coroanei. În ceea ce privea înmormîntarea, a ales ca destinaţie Mînăstirea Curtea de Argeş. Totuşi, a luat şi Bucureştiul în calcul: „cînd capitala Regatului va cere ca cenuşile mele să rămînă în mijlocul iubiţilor mei bucureşteni, atunci înmormîntarea la Curtea de Argeş va fi provizorie, pînă ce se va clădi un mausoleu pe o înălţime împrejurul oraşului, unde se poate deschide un bulevard“ (mă gîndesc la înălţimea înainte de biserica Cărămidari, unde se găseşte astăzi un pavilion al Institutului Geografic Militar) – înălţimea pe care o viza regele era, probabil, în zona Palatului Copiilor din Parcul Tineretului de astăzi – n.a.

Luni, 29 septembrie. Aceasta a fost ziua aducerii lui Carol I în Capitală, iar despărţirea definitivă de Sinaia s-a făcut printr-un ceremonial emoţionant: „La Castelul Peleş, marea şi splendida sală maurească e cernită. În mijloc, pe un catafalc, între flori, este aşezat sicriul aceluia care a fost Regele Carol. Defunctul pare că doarme. (...) La cap îi ard lumînări şi sfeşnice.

Candele ard de jur-împrejur. Patru aghiotanţi regali, în mare doliu, fac de gardă lîngă corpul Regelui defunct cu săbiile trase. Chipiul defunctului îi stă lîngă cap, în dreapta. La picioarele dufunctului, lîngă sicriu, pe o pernă de mătase, sînt aşezate bastonul de mareşal oferit de împăratul Germaniei şi bastonul de mareşal oferit de ţarul Rusiei. Mai jos, pe o masă, stă spada şi, alături de ea, coroana de oţel. Miniştrii sosesc şi iau loc în dreapta, doamnele sînt în stînga”.

Serviciul religios a fost oficiat de Dionisie, stareţul Mînăstirii Sinaia. Odată încheiat, femeile din familia regală şi doamnele de onoare părăsesc încăperea. „Sicriul de stejar, îmbrăcat în catifea purpurie, e acoperit cu capacul, peste care se aşează chipiul Regelui. Membrii Casei Militare ridică sicriul pe umeri.

Regele Ferdinand şi Principele Carol ajută şi sicriul e scoborît pe scară. Afară e un afet de tun din Regimentul 19 Artilerie, îndoliat, tras de şase cai, şi avînd în spate pajura ţării. Trompeţii sună, dînd onorurile pentru Rege.

Două steaguri zdrenţuite – glorioase amintiri din lupta în urma căreia Plevna a căzut – se alătură lîngă afet.

O companie de vînători (infanterie uşoară – n.a.) dă onorurile Regelui. (...) Sicriul e urmat pe jos de Regele Ferdinand, care are în dreapta pe principele Carol, iar în stînga pe principele Nicolae. Vin apoi cei doi camerieri ai Regelui defunct, miniştrii şi un public nenumărat venit din toate comunele învecinate. Generalul Robescu duce, în fruntea cortegiului, spada Regelui, generalul Perticari, coroana de oţel, iar generalul Iarca, cele două bastoane de mareşal. Cortegiul e încheiat de Batalionul 2 Vînători, comandat de domnul colonel Dabija. Tristul convoi coboară încet. Ploaia a încetat şi cerul parcă ar vrea să se însenineze. Trompeţii sună acum rar marşul

Atmosfera încărcată şi sumbră din palat era dublată de imaginea Bucureştiului, cu străzile pline de trupe, în uniformă de paradă (ofiţerii aveau decoraţiile şi fireturile acoperite cu o fîşie neagră) şi de civilii care aşteaptau. Mulţi dintre privitori se urcaseră pe clădiri; clopotele bisericilor sunau neîntrerupt, felinarele erau aprinse şi acoperite de doliu. În acelaşi timp, la Palat vin invitaţii, în ţinute sobre, printre care şi o delegaţie a comunităţii israelite; ei urcă în sala tronului pentru ultimul serviciu divin ortodox din Bucureşti, desfăşurat începînd cu ora 9.00. „La orele 8 jumătate este adus în curtea Palatului, în faţa scării, afetul de tun tras de şase cai negri, neînvăluiţi, conduşi de lachei. Partea de sus a afetului este îmbrăcată în purpură, iar ţeava tunului, într-un steag tricolor îndoliat”.

„Lumina farului... se stinsese de-a pururi”

Regele Carol I și regina Elisabeta funebru, care, repetat de ecou, se risipeşte în zare. Munţii fumegă, clopotele sună. Frunzişul arămiu al pomilor se mişcă încet, trist...” („Universul”, 1 octombrie 1914).

Pentru ultima dată, la Palatul Regal Defunctul rege Carol a intrat în capitala sa prin Băneasa. După un scurt serviciu divin, ţinut de mitropolitul primat, s-a format cortegiul funerar care, la ora 15.10, părăseşte gara şi se îndreaptă spre Palatul Regal, parcurgînd Şoseaua Kiseleff, Piaţa Victoriei, b-dul Lascăr Catargiu, b-dul I.C. Brătianu, str. C.A. Rosetti şi Piaţa Regele Carol. S-au alăturat cei mai importanţi reprezentanţi ai clerului, clasei politice, Armatei, administraţiei, mediului academic şi universitar. Imediat în spatele afetului mergeau regele Ferdinand I, încadrat de pricipii Carol şi Nicolae, iar în urma lor, calul Triade, care aparţinuse regelui mort, dus de dîrlogi de colonelul Baranga. Pe traseu, Armata dădea onorul, iar mulţimea privea şi saluta în tăcere. Pe alocuri, se distingeau grupuri mici de bătrîni care respirau un aer demn, unii purtînd decoraţii; erau veteranii Războiului de Independenţă de la 1877-1878, organizaţi în două asociaţii: Coroana de oţel şi Virtutea militară. „De la ora 2 d.a. (după-amiaza – n.a.) şi pînă seara, toate magazinele şi localurile publice din oraş au fost închise, în semn de doliu. Pretutindeni pe unde trecea cortegiul, muzica intona imnul regal”.

La Palat au aşteptat cele două regine (Maria a plecat de la gara Mogoşoaia înaintea cortegiului şi a aşteptat-o la Gara de Nord pe regina văduvă). Sicriul regelui a fost aşezat în Sala Tronului şi apoi a fost deschis. Era străjuit de patru colonei (schimbaţi din gardă la fiecare trei ore), de spada şi coroana regală şi de drapelele lovite de gloanţe ale unităţilor care luptaseră la Plevna, Rahova şi Vidin. Doar cei din cortegiu au fost primiţi în marea sală de marmură a Palatului. Seara s-a încheiat cu o slujbă în rit catolic ţinută de arhiepiscopul Netzhammer.

Joi, 2 octombrie, este ziua despărţirii definitive. Din cauza războiului, la înmormîntarea lui Carol I nu au participat reprezentanţi ai caselor regale europene. Era, de altfel, imposibil. Nu puteau defila, în cortegiu, un Romanov lîngă un Habsburg sau lîngă un Hohenzollern!

Tocmai pentru a evita refuzurile politicoase ale capetelor încoronate, Casa Regală Română a informat, prin telegrame trimise în toate capitalele Europei, că nu vor fi invitaţi la Bucureşti şefi de state (care, chiar dacă nu ar fi venit, şi-ar fi trimis o rudă foarte apropiată să-i reprezinte). Şi iată cum regele Carol I, stimat de toate familiile regale, a fost condus pe ultimul drum doar de români şi de reprezentanţi diplomatici (totuşi, Wilhelm, împăratul german, a trimis un reprezentant special, în persoana contelui de Wedel). Nici regina văduvă Elisabeta nu a participat la înmormîntarea de la Curtea de Argeş. Ea plînsese tot timpul de cînd regele murise şi s-a simţit atît de rău, încît doctorul Mamulea i-a interzis categoric să plece de la palat.

Finalul de la Curtea de Argeş este istorisit cu talent de Alexandru Tzigara-Samurcaş, director al Fundaţiei Regale. De la el aflăm că lucrurile puteau scăpa de sub control, chiar şi cînd nu mai era nimic de făcut sau de văzut: „După oficierea unei scurte slujbe aci, în faţa membrilor familiei regale îngenuncheaţi, curtea a părăsit catedrala. Însărcinaţi a rămîne pînă la definitiva pecetluire a cavoului: mareşalul curţii, administratorul domeniilor regale B. Ştirbey, ministrul Cultelor I.G. Duca şi cu mine. Golul lăsat de plecarea majestăţilor lor şi a oficialilor a fost îndată ocupat de ţărani din regiune, care voiau să pătrundă în biserică, împiedicînd pe arhitect şi ajutoarele sale de a aduce materialele necesare la zidirea bolţei şi închiderea cavoului. Ministrul Duca, permiţînd unora din ţărani să pătrundă în biserică, mulţimea rămasă afară începu să protesteze, cerînd să fie admisă în catedrală. Ofiţerul de serviciu, prevenit de generalul mareşal al curţii Mavrocordat că nu putea stăpîni mulţimea, ceru voie să şarjeze spre a înlătura invadarea bisericei. Faţă de ezitarea măsurilor de luat, m-am repezit afară şi, de pe înălţimea treptelor bisericei, adresîndu-mă ţăranilor, i-am îndemnat ca împreună să îngenunchem, înălţînd rugăciuni de slavă în cinstea marelui nostru rege şi pentru odihna sufletului celui ce s-a jertfit pentru propăşirea şi mărirea poporului său. (...) Întors în biserică, am fost izbit la lumina făcliilor de silueta mîndră a lui Barbu Ştirbey, alături de figura mototolită a mareşalului şi de neastîmpăratul copil Duca, care se întreţinea cu ţăranii-alegători, introduşi

Funeraliile Regelui Carol I per nefas, în acele momente. Iar după pecetluirea cavoului, ieşind în bezna de afară, gloata ţăranilor, amestecată cu batalionul de vînători, regrupîndu-se spre plecare şi claxoanele nerăbdătoare ale automobilelor dau imaginea haosului desăvîrşit. Se simţea, de pe aci, că lumina farului de care ţara fusese călăuzită aproape o jumătate de veac, se stinsese de-a pururi” (Alexandru Tzigara-Samurcaş, Memorii, vol.II, Bucureşti, Editura Grai şi suflet-Cultura Naţională, 1999). În testamentul lui, Regele scria: ,,Zi şi noapte m-am gîndit la fericirea României. (…) Cu toate greutăţile pe care le-am întîlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunîndu-mă la atacurile cele mai violente am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, avînd nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul-simţ al credinciosului meu popor”.

Sfîrșit Historia.ro, Familiaregala.ro

4

Nr. 1558

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Iubesc frumosul liber

Era ziua mea de miere albă. Soarele dogorea ca un cuptor de pîine, într-o strălucire de rugăciune şi parfum de flori de aiazmă, întru bucuria dorului nespus de ape cristaline. Aşa era ziua mea, de scris poeme de dragoste din faguri de apă răcoroasă şi lingouri de frunze de plop, tremurînd la margine de drum. Aşa era în realitatea visului meu, văzut prin lentilele parfumate cu miez de pepene roşu... Pretutindeni erau tije de papură verde, scăldate în cîntec de păsări aprige... Aşa era în visul meu cu care m-am născut și pe care-l duc cu mine ca pe un dar de ploaie albastră. Iată-mă în prezent pe coame de cai sălbatici din veacuri trecute, gonind prin cîmpuri cu floare de izmă şi cîntec de ţambal la răscruci de drumuri... Doruri de şoapte ascunse se aud întru lătratul căţeilor pămîntului, printre frize de gard şi rădăcini de brusture tămăduitoare de ierni, din veacuri de seminţe de iubire, dătătoare de vieţi fericite, de basm... Era la scăpătat de amurg, de ploaie sentimentalo-poetică, pe cărările ceasului uns cu sacîz de mure răscoapte în cuptoarele verii, cu vise incandescente, în care se adună armonii de fructe coapte şi daruri îmbrăcate în rochiţa rîndunicii. Despre toate acestea poeţii ştiu de secole, iar visele lor de frunze verzi, de dealuri de stele - devin tot mai melancolice de la o zi la alta. De la o noapte la alta, poezia lor se înnoieşte cu veşminte de lună mieroasă, pentru o frumoasă schimbare de lume, binefăcătoare. Şi iată că în această zi mirifică, ziua mea de scris poeme pilduitoare cît toate rîurile, negurile se scaldă, întru sfîntul botez, în ape descălecate la bulboane, prin margini de codru cu cocoşi sălbatici şi zvelte căprioare, ce îmi aduc aminte de primele taine ale iubirii mele... Şi iată cum toate, după voia

RM

Măsura dragostei de Țară Măsori, de vrei, distanța de părinți, Chiar soarele-nflorit în ochii tăi Și infinitul zărilor fierbinți Sau curcubeul izvorît din văi

Măsori, de vrei, seninul unui gînd Sau clipa ta desprinsă din durată Și aripile stelelor bătînd, Dar dragostea de Țară niciodată Domnului, trec peste rîuri de gînduri ca niște albine, iar eu mă cinstesc cu mierea luminii binecuvîntate din cer, în scînteieri de galbenă rouă. Doamne, îmi încerc norocul la toate fericirile zilnice, sorbind din pocale de aur miere de floare de măr de pe întinse livezi. E ziua mea de toamnă aurie - cea mai frumoasă zi de pomenire a vremurilor fericite și de iertare a păcatelor din ulcelele cu buze de pămînt, în care doinesc vinuri legendare de petreceri lumeşti... Uite aşa am descălecat la marginea crîngului cu iepuri sălbatici, alergînd prin poieni aurite și livezi de poame dulci. Peste tot, furnicile harnice își duc în mușuroaie agoniseala pentru viscolele nemiloase ce or să vină, iar săteanul își umple căruța și pleacă la drum cu sacii plini de vise, făcînd în ciudă Marelui Absolut...

Aşa e viaţa cu fiecare început către un nou şi substanţial răsărit. Chiar dacă lumea se schimbă, noi rămînem aceiaşi, cu aceleaşi sensibilităţi pămîntene... Pentru toate acestea am încercat să îmi fac radiografia firii mele zilnice, nu de creaţie, nu de poezie, ci de existenţă fizică la parametri normali, chiar dacă uneori - metaforic vorbind - m-am abătut de la albastrul cerului, din dorința

Cînd se așeza la masă, Creangă nu ierta nimic, pofta lui de mîncare era nestăvilită, așa cum ne relatează academicianul: ,,După ce-și puse, ca Ștefan a Petrei, curechi în putină și mușchi afumat de porc în podul șindrilit al casei, mîncă bucate humuleștene, însă mai ales sarmale și plăcinte cu poale-n brîu făcute cu julfă.

Hîlpavul care în sat făcea ochi dulci fetelor fecioare, înveselindu-le cu dinții de fasole și barbă de lînă, spre a le mînca purceii fripți și alivencile, mînca asemeni unui lup flămînd. Spre a se deosebi de «firlifușii de pe la tîrguri, crescuți în bumbac», ca adevărat «românaș», face isprăvi nemaiauzite, de basm, care-i dădură o faimă de Flămînzilă”.

zilele toride de vară, era și mai pofticios. ,,Nuși pierde vremea cu o «zămoreală». El nu sencurcă, asemeni boierilor sfrijiți, rupînd cu degele-i groase picioarele subțiri ale racului. El trage tot castronul cu raci înainte-i, vîră mîna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducîndu-l la gură, apoi ronțăie racul, zvîrlind cojile afară, cum aruncă rîșnița pleava. El mănîncă o dată zece ouă, o strachină de prune, o oală de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mîncare, cu acea plăcere de a amesteca alimente de tot felul care este a mîncăcioșilor și a vitelor. Ca și Flămînzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carnea birtașului înspămîntat și țipă că-i e foame.

Cere toate mîncările ospătarului, înghițind cîte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, bînd o carafă de vin și o cofiță de apă rece și se scoală ușurat de la masă, zglobiu. (...) Slăbit de post doftoricesc, cere o pîine întreagă, o găină fiartă cu usturoi, un castron cu sarmale, opt plăcinte cu caș și o ocă de vin. După scaldă e mai pofticios. Atunci mănîncă tot ce găsește la han, bea de la o țărancă o oală de lapte dulce, mînîncă de la un ovrei un ceaun de păpușoi fierți, gronțăind boabele ca mascurii, apoi se aruncă în apă și se bălăcește mulțumit. Unui prieten îi vine leșin de această priveliște nemaivăzută”.

Înfuleca uriașe cantități de mîncare, cu o imensă plăcere

Ciulamaua ,,otrăvită” de la Mînăstirea Neamț

De la același autor aflăm că vestitul humuleștean nu se folosea de ,,finețuri” la masă, asemeni ,,boierilor sfrijiți”, și consuma cantități impresionante de mîncare.

După cîte un post impus de doctori sau după scaldă, în

G. Călinescu povestește apoi o pățanie de-a lui Creangă la Mînăstirea Neamț, acolo unde poposea adesea. După ce colindase pădurile dimprejur, a strîns niște ciuperci, cerînd călugărilor să-i prepare o ciulama.

Mînca asemeni unui lup flămînd

13 – 19 octombrie 2020

Măsori chiar Drumul Robilor în veac Străluminînd pe cerul înstelat Sau ploaie dintr-un nor de liliac, Adîncu-n care valul s-a scăldat

Ion Creangă și obiceiurile lui culinare

Despre autorul celebrelor ,,Amintiri din copilărie” s-a scris mult, unii ocupîndu-se de opera sa, alții de lucruri mai puțin știute din viața scriitorului sau despre prietenia cu Mihai Eminescu. Însă Ion Creangă era și un strașnic mîncău și, dat fiind că era un veritabil cunoscător al gustului bucatelor, întotdeauna, mesele lui erau impresionante.

Nestăvilita poftă de mîncare a povestitorului din Humulești era legendară în epocă. Despre ea aflăm din descrierea extrem de plastică, aparținînd marelui critic și istoric literar George Călinescu, din lucrarea sa, „Viața și opera lui Ion Creangă“.

l

Că dragostea de Țară-i vis și soare, E neamul, graiul, zboru-n noi crescut, E-adîncul ce ne-atrage și ne doare, E dorul din pruncie-n noi cernut Adînc săpat în noi de Dumnezeu, Hrănit, în veac, de sîngele vărsat, E un adînc săpat în noi mereu Ce-n viață doar cu viața-i măsurat.

Elis Râpeanu de a cunoaște mediul în care trăiesc şi în care m-am născut, probabil, cu conştiinţa împăcării cu mine... Şi uite aşa, plantînd un copac, mi-am definit felul de a fi: un om care iubește frumosul liber, şi nu doar de ziua lui de scris poeme, ci, dintotdeauna, de cînd se știe pe aici - om, pasăre, cal sau lup de mare.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“ Deși s-a delectat copios cu bureți nebuni, el n-a avut nici o problemă, spre deosebire de cei care mai apucaseră să guste din ei. ,,La Neamț, la mînăstire, strînge bureți și-i dă rudelor să-i gătească. Mănîncă lacom, neinvitînd pe nici unul, spre a nu i se împuțina porția, apoi toți, afară de el, dau semne de otrăvire. Creangă cheamă doctorii de la spital cu fluierul, strîngînd vardiștii din tîrg, își duce băiatul în cîrcă la spital, e deznădăjduit, dar la stomac se simte bine”.

Și acasă, mînca la fel de ,,cumpătat” Cît de gurmand era Creangă reiese și din fragmentul în care G. Călinescu descrie cu ce se ospăta povestitorul acasă, la bojdeuca din Țicău. Doar acolo hîtrul dă semne de ,,cumpătare”, stîrnind hazul vreunui junimist care îl vizita, arareori, în bojdeucă: ,,La masă, Creangă nu mînca mai mult decît o oală de găluște făcute cu păsat de mei și cu bucăți de slănină, o găină friptă pe țiglă de lemn și undită cu mujdei de usturoi, iar pe deasupra șindilea cu o strachină de plăcinte moldovenești, zise cu poalele-n brîu, însă ca băutură el se mulțumea cu o cofiță de vin amescat cu apă”.

Din aceeași lucrare, în capitolul „În Țicău“, aflăm efectele ospețelor pantagruelice asupra constituției gurmandului autor al ,,Amintirilor din copilărie”: ,,Către patruzeci de ani, trupul lui Creangă începe să se umfle. Subțirele diacon de altădată, cu ochii albaștri pătrunzători și bărbiță mătăsoasă de faun, se puhăvește la față și capătă ochi mici osînzoși. Părul, încă lung, dat popește pe spate, și hainele groase de șeiac îi dau înfățișarea greoaie de matahală. Cu pălăria mare pe ceafă, cu bățul cioturos în mînă, el merge drept...”.

R.M.

RM

Nr. 1558

l

13 – 19 octombrie 2020

5

Polemici«Controverse Un critic evreu despre un mare poet creștin și legionar (1) Politic și ideologic, Nichifor Crainic (aka Ion Dobre, născut la 22 decembrie 1889, în Bulbucata, Vlașca), de la moartea căruia s-au împlinit, pe 20 august a.c., 48 de ani, e un personaj controversat; ca lider al neotradiționalismului cultural interbelic, el nu poate lipsi din nici o istorie a literaturii române. Ca teolog laic (primul de acest fel la noi, potrivit prietenului D. Stăniloae), titular al primului nostru curs de teologie mistică, dar și ca intelectual public, lider de direcție al neo-tradiționalismului și ortodoxismului interbelic, fondator al revistei ,,Gîndirea”, pe care a patronat-o după 1926, Crainic rămîne o personalitate de prim-plan, imposibil de ocolit. Dezbaterea interbelică modernism occidentalist vs. tradiționalism răsăritean nu poate fi imaginată în absența acțiunii sale.

Stimulat de colegul Lucian Blaga, cu care va intra mai tîrziu în conflict, Crainic s-a format filosofic în Viena expresioniștilor. În alt plan, formația sa datorează mult circumstanțelor primului război mondial, în proximitatea lui Nicolae Iorga și a colegului (antiliberal) de generație, Pamfil Șeicaru. Redactate imediat după 1944, memoriile sale de sertar, Zile albe – zile negre, au o reală valoare istorico-documentară și literară.

Criticul literar Ovid. S. Crohmălniceanu și-l amintește, octogenar, într-o vizită amicală, la un vin de Carmel, bătrînul Crainic fiindu-i recunoscător pentru obiectivitatea monografiei despre literatura română și expresionism, unde ,,Gîndirea” deține un meritat loc central.

O seară cu Nichifor Crainic și vin israelian (1) Atracţia exercitată asupra mea de literatura modernistă nu m-a împiedicat să gust, tot din anii tineri, şi autori cu orientare opusă. Descoperisem „Gîndirea“ de pe cînd directorul liceului, Ion Tohăneanu, ne împărţise cîteva exemplare, la ora de germană, materia pe care o preda, şi am rămas cititorul devotat al revistei, chiar şi după ce ea alunecase rău spre dreapta. În anii aceia negri ai războiului, odată cu Metamorfoza citisem, nu fără plăcere, volumul de Balade al lui Radu Gyr şi-mi amintesc încă azi strofe din el: „Trei inşi beau noaptea într-un han./ Fumegă lampă în tavan./ Vînt aspru suflă-n Bărăgan“.

Mi-a plăcut şi Crevedia, care nu lipseşte ca urmare din cartea mea Literatura română între cele două războaie mondiale. Jebeleanu m-a şi luat la rost: „Cum te apuci să scrii despre huliganul ăsta?“.

Cu trei ani înainte însă, Crevedia citise lucrarea mea asupra ecourilor expresionismului în literatura noastră şi ţinuse să ne cunoaştem. Cînd l-am văzut pentru întîia oară, m-a frapat imediat asemănarea lui la faţă cu Eugen Barbu. Aveau acelaşi cap, leit.

Auzisem că episodul „Aia mică“, din Groapa, ar fi conţinut elemente autobiografice şi îndărătul studentului de acolo trebuia căutat Crevedia tînăr.

Spusele păreau să capete astfel o confirmare vie.

Cînd a apărut primul volum din „Literatura română între cele două războaie mondiale“ (1967), Crainic mi-a trimis o scrisoare care începea cu precizarea că sîntem făcuţi să nu ne înţelegem niciodată, deşi pornim ambii de la o sursă comună: Vechiul Testament. Dar pe cînd el îl interpretează în sens „mesianic“, adică „evanghelic“, eu îi dau un înţeles „talmudic“, „strict naţional sau rasistreligios“. M-aş face cu alte cuvinte vinovat de „exclusivism sionist“ în judecarea fenomenului cultural românesc dintre cele două războaie mondiale, fatalitatea ereditară interzicîndu-mi obiectivitatea. De aici, modul deformat în care prezint principalele reviste ale vremii. Îmi place Sburătorul, „subvenţionat de Benvenisti“, şi-i „exagerez rolul şi ideile inconvenabile liniei româneşti“. „Ridic în slavă“ Viaţa Românească „a lui Ralea“, „simplu magazin, subvenţionat de banca Marmorosch & Blank“. În schimb, „caricaturizez Gîndirea, revistă fundamental românească“.

Acuzaţia cea mai gravă, bazată pe un citat cu conţinut exact contrar, era că batjocoresc ortodoxismul.

Eu îi reproşasem lui Crainic inimaginabilul caracter depravant prin care încercase să facă spiritul religios răsăritean „compatibil cu ţelurile monstruoase ale hitlerismului“, în numărul din Gîndirea consacrat rasismului. E adevărat că acolo el arăta că ideile lui Alfred Rosenberg contravin ecumenismului creştin.

Dar conflictul s-a ivit, scria Crainic, din ciocnirea spiritului de independenţă germanic cu ambiţiile centralizatoare ale catolicismului. Dacă întîlnea ortodoxismul, unde „rasa şi naţionalitatea sînt date ale experienţei naturale pe care libertatea principiului spiritual nu le stînjeneşte“ - conchidea el -, hitlerismul n-ar mai fi fost anticreştin.

Scrisoarea conţinea şi o afirmaţie urîtă, cu totul neadevărată despre Blaga. El, susţinea Crainic, „a fost cel dintîi simpatizant hitlerist din România şi a rămas cel din urmă“. Nu mai pun la socoteală incriminările aduse altor confraţi: Fundoianu s-ar fi lepădat de cetăţenia română din dispreţ pentru ţara în care se născuse. Adrian Maniu a părăsit Gîndirea fiindcă patronii săi de la Adevărul şi Dimineaţa, unde fusese angajat, i-au interzis să mai facă parte din colaboratorii ei. Nae Ionescu „era un vechi agent german“ etc.

Aş minţi spunînd că scrisoarea nu m-a afectat.

Eu căutasem să-mi cîntăresc bine cuvintele şi, cu toate rezervele mele faţă de orbirile ideologice ale scriitorilor gîndirişti, pe care încercasem să le explic, evidenţiam clar contribuţia lor literară însemnată. Mă aşteptam, fireşte, ca pe Crainic să nu-l încînte unele consideraţii făcute de mine. Dar toate plecau de la fapte incontestabile şi judecăţi avansate numai după o argumentare riguroasă. În plus, meritele Gîndirii, şi ale lui personal, erau subliniate apăsat. Atîta reacredinţă m-a durut şi, cum excludea orice discuţie, am lăsat scrisoarea fără nici un răspuns.

Prin ’71, cînd au început să se înjghebe relaţiile mele cu Crevedia, trecuseră cîţiva ani buni de la acest incident. Între timp, Ivaşcu publicase pe două pagini din Contemporanul o „reconsiderare“ a Gîndirii şi o făcea harcea-parcea. Toate distincţiile introduse de mine dispăreau sub un tăvălug ideologic egalizator.

Ca urmare, Crevedia, fin literar şi prin cununie al lui Crainic, a primit de la el însărcinarea să-mi comunice că naşul său regretă scrisoarea în care mă certase cu patru ani înainte. O redactase într-un moment de supărare, fără să se gîndească prea mult, dar acum realizează diferenţa şi-i pare rău. Mă invită la el, să stăm de vorbă prieteneşte.

Vizita a avut loc peste cîteva zile, cînd împreună cu Crevedia am sunat la uşa lui Crainic. Ne-a deschis chiar el, foarte primitor. Am avut o surpriză. Eu mi-l închipuiam un bărbat înalt, vînjos, cu o coroană de păr rebelă în jurul frunţii largi, semeţe, aşa cum îl înfăţişa fotografia din Istoria literaturii române de Călinescu. Bătrînelul care ne-a poftit înăuntru era mai degrabă scund. Din flăcările negre ale podoabei capilare nu-i rămăseseră decît nişte perii sure la tîmple. Purta un pulover gri, tras peste pantalonii cam lungi, care se încreţeau ca o armonică deasupra papucilor groşi din pîslă. Încolo, nu trăda nici o scădere spirituală, cu toate că împlinise optzeci de ani. Ne-a servit un vin de care făcuse rost, spunea, special pentru întîlnirea noastră. Provenea din Israel; mi-a arătat eticheta care evoca faimoasa scenă biblică, iscoadele trimise de Moise întorcîndu-se cu dovezile rodniciei pămîntului făgăduinţei: doi oameni abia reuşeau să ducă un ciorchine de struguri.

Vinul era într-adevăr bun, uleios şi dulceag, potrivit pentru o seară lungă de taifas. Exprima şi o atenţie din partea lui Crainic faţă de mine, dorinţa să şteargă alunecările antisemite ale scrisorii. Mişcat de gest, am vrut la rîndul meu să înlătur orice bănuială că aş avea vreun dinte împotriva ortodoxiei.

Dimpotrivă, i-am declarat de la început lui Crainic, spiri­tualitatea religioasă răsăriteană îmi inspiră cel mai înalt respect. Eu îl învinuisem că n-a fost ortodox cu adevărat cînd încercase să-şi imagineze măcar puncte de convergenţă între hitlerism şi învăţătura Evangheliei. A refuza discriminarea rasială, dar a o profesa pe cea „etnică“, înseamnă tot a păcătui împotriva ecumenismului creştin. Oamenii, indiferent de naţie, sînt egali în faţa lui Dumnezeu.

Statul etnocratic, pe care l-a preconizat, să nu se supere, era neortodox în esenţă.

Crainic m-a ascultat, dar s-a abţinut să-mi răspundă. A abătut discuţia. Citise şi el cartea mea Literatura română şi expresionismul, i-a plăcut, dar nu crede că la Gîndirea s-ar fi petrecut o asemenea contaminare estetică. Revista a avut un crez tradiţional, a evitat modelele străine, şi-a tras sevele creatoare din literatura populară şi zestrea spirituală a ortodoxiei. El cunoscuse bine expresionismul la Viena, i-a purtat o mare admiraţie lui Franz Werfel, s-a dus să-1 asculte, cînd a făcut o Lesung în public.

A fost entuziasmat. L-a căutat chiar după lectură, ca să-i exprime personal gratitudinea. Şi acum mai ţine minte Veni Creator Spiritus. A început să recite: Komm heiliger Geist. Du schöpferisch/ Den Marmor unsrer Form zerbrich!

Frumos, e adevărat. Dar pe el nu l-a influenţat. La Viena a scris Terţine patriarhale. Pe Blaga, poate da.

Crainic vorbea cu consideraţie de marele său prieten, dar răbufnea din ceea ce spunea în privinţa lui şi o invidie ascunsă stîngaci. Îl rodea, cred, faptul că nu împărtăşeşte acelaşi destin literar glorios. Îi înţelegeam pînă la un punct necazul. Numele său nu era nici măcar pomenit, ce nădejde să mai aibă în retipărirea operei şi aducerea ei din nou în conştiinţa publică? Iar Crainic nu fusese un poet de mîna a doua. Dar condiţia de lepros literar îl făcea răutăcios. Apropo de expresionism, mi-a povestit cum reacţionase cînd a văzut întîia oară Pasărea măiastră a lui Brâncuşi. I s-a părut o aiureală. Era cu Blaga şi 1-a întrebat: „Lulule, tu ce crezi de asta?“.

Blaga, consternat şi el, a încercat să găsească unele explicaţii faimei mondiale pe care şi-o cîştigase ciudata formă de metal. Se încurca însă în argumente, susţinea Crainic. „Apoi, a publicat poezia aia plină de încîntare!“, a conchis, ridicînd descurajat mîinile. (va urma) OV. S. CROHMĂLNICEANU

6

Nr. 1558

Polemici«Controverse

Cu COVID la vot

Invizibil și afurisit, COVIDUL s-a ivit din neant, pentru a se face stăpîn pe Pămînt. Și așa am ajuns, și noi, ca după 30 de ani de libertate să ne trezim luați în stăpînire de acest virus parșiv care, găsindu-ne nepregătiți, ne hotărăște fiecăruia Moartea sau Viața. În cele 3 decenii de democrație, s-au succedat la conducerea țării tot felul de guverne, pentru care, din patru în patru ani, s-au cheltuit sume enorme de bani pentru VOT, și la asta s-a rezumat tot. ,,Ciuma roșie” a plecat și, în Palat, s-a instalat Lămîia Mecanică. Ea a decis că majorarea pensiilor cu 40% e mult prea mult. ,,Și în Palat ningea, cu ochi de pește, cu ochi de șerpi. Ningea izbind în ziduri pînă deveneau nefirești, oarbe și fără stăpîni”, lăsînd ,,în afara vederii de piatră, priveliști marine, înfățișări de lume fără sine, micșorată, fugară...” (Nichita Stănescu). În sfîrșit, Votul s-a dat. PSD a fost ,,păpat”. Șeful e fericit, iar poporul a fost păcălit de ,,covizi”, care s-au dovedit suficient de ,,inventivi” pentru ca votul să le fie favorabil.

După atîta cheltuială și tevatură, votul se fură. Ca un cetățean onest, pentru a-mi face datoria față de țară și de propria conștiință, am lăsat frica de pandemie și am votat. Cred, însă, că votul meu n-a contat. Ștampila aplicată pe Buletinul de vot, rămasă fără tuș, a lăsat doar o urmă ștearsă, vizibil rămînînd doar un ușor contur. Revoltată, la ieșirea din cabină, am întrebat de ce am primit o ștampilă fără tuș. Nimeni nu a răspuns, iar eu am tăcut. Pe viitor, ,,Circul electoral” îl voi privi la televizor. Nu voi mai fi un ,,actor” fără rol, cînd ,,piesa” este deja jucată.

Vor mai trece patru ani pînă cînd noul primar general va tăia panglica pentru 4 km de asfalt. La

ACTA NON VERBA Rolul presei în afirmarea și promovarea literaturii umoristice (5)

Creația umoristică e impulsionată de nemulțumire, de dorința de a critica o stare de lucruri considerată anormală sau pur și simplu impusă de putere. Conservatorii, care se aflau la putere, n-au simțit nevoia unei publicații de umor, conferind presei satirice calificativul de „nerușinată”.

Dar își schimbă optica în vara lui 1876 cînd părăsesc scaunele puterii și cînd Carp nu acordă guvernului liberal decît două săptămîni de viață, deși el va dăinui 12 ani. Desconsiderarea „inamicului” le întîrzie reacția, care e tardivă. Atunci apare „CUCURIGU” (18 iulie 1876 - 5 iunie 1877) și replica lui serioasă – „TIMPUL” – care, abia în 1877, va deveni gazeta înnobilată literar de Eminescu, Slavici, apoi de Caragiale.

Războiul stă să izbucnească. Se încheie cu Rusia convenția prin care se permite trecerea trupelor pe teritoriul nostru. La 6/18 aprilie 1877, armata română e mobilizată. La 12/24 aprilie, Rusia declară Turciei război. La 9 Mai, Kogălniceanu declară, în Parlament, Independența țării.

Tonul gazetelor e, în general, serios. Doar Caragiale glumește în „CLAPONUL” său minuscul. Plevna cade după un lung asediu și grele sacrificii. Rușii împing armatele pînă aproape de Constantinopol. Armistițiul se încheie în ianuarie 1878. La Congresul de la Berlin, care-și încheie lucrările pe 13 iulie, delegația României – Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu „nu sînt primiți să participe, li se face concesiunea de a fi «auziți», nu însă și «ascultați»”. României i se recunoaște independența și se restabilește autoritatea sa asupra Dobrogei, vechi pămînt românesc. Recunoașterea Independenței se va face pe grupe de țări și în trepte: imediat de către Rusia, Turcia și Austro-Ungaria și, abia în 1880, de către Germania și Anglia (Cf. Constanța Trifu, Presa umoristică de altădată, București, 1974)). 1881 este anul în care se proclamă regalitatea.

GHIMPELE își încetează apariția la 8 aprilie 1879. Alte publicații își continuă activitatea și apar noi

un post TV, cu părul ,,buclat”, domnia sa a afirmat: ,,La evenimentele mele cele mai importante, AM DORMIT”. Poate votul l-a trezit în fotoliul mult rîvnit, dacă nu cumva – deși nu pare a mai fi posibil – votul se va anula. Între ,,învinși” și ,,învingători”, acuzațiile încă sînt în toi, de o parte și de alta. Românul ce să mai creadă?

Vom afla, atunci cînd noul primar va întinde pe șosele covoare de asfalt și piste pentru trotinete. Capitala va deveni – după opinia sa – un imens stup de albine, și cu miere ne vom linge pe degete. Trîntorii vor fi dați afară din stup și înțepați cu ace de albine harnice, pentru ca acolo, afară, ei să moară. ,,Pomana” de la stat, pentru asistații social, trebuie să înceteze. Desigur, nu înainte ca aceștia să-i miluiască pe politicienii care le cerșesc lor votul, pentru ca, măcar pentru un mandat, ,,pomanagiii de lux” să se poată înfrupta, doar ei, din mierea stupului.

Au trecut ani mulți de cînd, cu speranța în viitor, marele poet Adrian Păunescu, a scris poezia ,,Alergînd prin țară”: ,,Trec la volan în goană pe șosea, Prin pîlcuri de pădure Mirosul părului în ceafa mea Mai strigă strașnic după tinerețe Încolo, rîd ca prostul pe șosea Și cred că e favoarea cea mai mare Să pot ca, alergînd prin țara mea, Să mă opresc la gura de izvoare Și hainele îmi flutură în vînt De parc-ar vrea ca ele să exprime Emoția că nu am fost înfrînt, Că asta-i țara mea în întregime reviste, cu titluri semnificative, precum FARFARA, PURICELE, declarat urmaș al BOBÎRNACULUI, PERDAFUL, CALICUL, SCAIUL etc. Epigrama se publică în mod curent nu numai în revistele umoristice. În „LITERATORUL”, de exemplu, în 1884, Al. Slămniceanu semnează o epigramă ce ne amintește de improvizațiile din folclorul orășenesc, structurată pe opoziția netă palat-bordei: ,,La palat se banchetează/ Prin bordeie se oftează/ La palat e rai și bine/ În bordei, numai suspine”. „BICIUL”, nr. 16/1887, publică urmă­ toarea epigramă, în care apare motivul „capului de bou” atît de speculat mai tîrziu: ,,Timbrofilului G. – Am capul de bou cel mai rar – / Mi-ai spus tu în atîtea dăți – / Te cred după vorba ta chiar/ Îl văd și făr’ să mi-l arăți”.

N.T. Orășanu, în „FARFARAUA” din 1888, îl prezintă astfel pe Theodor Rosetti – unul din fondatorul „Junimii”, premier al cabinetului: ,,Conu Toderiță cu fața blajină/ Nalt cît o momîie, lung ca o prăjină/ Cu aerul candid, cu barba de țap/ Dar moralicește cu nimic în cap”. (Cam tot așa îl prezintă și George Panu în „Portrete și tipuri parlamentare”, 1893).

Despre atmosfera în care au proliferat revistele de umor după 1880, N. Iorga scrie următoarele, în Istoria literaturii românești: „Deci faza literaturii românești de pe la 1880 va fi reprezentată prin individualități care se apropie sau se despart, după împrejurări, între dînsele.

N-au reușit, din nefericire, niciodată să stabilească legături de prietenie netulburată, și a fost un moment chiar în care își rîdeau unul de altul, moment foarte dureros pentru toți aceia care țineau nu numai unul la altul, ci la toți împreună. Reviste apăreau chiar pentru ca unul să lovească în celălalt, reviste umoristice, speciale Bucureștilor, foarte bune pentru cafenea, dar care nu au contribuit întru nimic – cu individualități ca a lui Anton Bacalbașa, cel cu „MOȘ TEACĂ”, și cu caricaturi – să ridice prestigiul literaturii românești și să contribuie la dezvoltarea scrisului nostru național“.

Deși denumirea epigramă circula de mult, ea nu era cunoscută încă în toate straturile sociale. O știre umoristică despre această noțiune apare în „COCOȘUL”, ziar umoristic, București, 27 aprilie 1881:

l

13 – 19 octombrie 2020

RM

ngemnare Cînd sfredelind în inima lui, frate, Pămîntul te mîngîie înfrățit Și simți că-n amîndoi un suflet bate Ca un ceasornic, pînă-n infinit, Ce dulce e mireasma și răcoarea, Cînd vezi lumina și tăcerea, blînd! Țăranul simte bulgărul cît zarea Împrăștiindu-se în trup, plîngînd Și parcă-n coame negre se răsfață Dulcea lumină a unui picior de plai, Simți adierea vîntului din față Ca sărutarea unei guri de rai Dă-mi, Doamne, doar o țîră de lumină, În cavalcada orelor ce trec, Să simt zîmbindu-mi în a Ta grădină Farmecul universului întreg.

GEORGE MILITARU La locul meu, pe nici un drum. Și toate drumurile făcute de «pomană» Nu mi se mai potrivesc, Mi-au rămas lungi...”.

Timpul zboară. Prezentul este incert, iar Trecutul a rămas - ,,O frunză gravată pe porțile unei cetăți moarte, citită mereu de alți trecători, tradusă mereu într-o altă limbă, încă neinventată” (Nichita Stănescu). Viitorul?

Doar COVID știe...

LILIANA TETELEA „D-nul Tache Calendru, ducîndu-se în vizită la d-nul Bilcescu, îi zise: – Am prînzit cu un poet care mi-a încoronat prînzul printr-o epigramă admirabilă.

D-nul Bilicescu, pe-atît de lacom pe cît e de nepriceput, chemă repede pe bucătarul său: – Ce fel dracu de bucătar ești, măi, că nu mi-ai făcut niciodată epigrame?”. *** În Secolul al XIX-lea, presa/jurnalismul s-a constituit în cel mai important factor de afirmare și de promovare a literaturii române, în general, a literaturii umoristice, în special. Este cea care a încurajat, a răspîndit și a promovat arta literară care, prin ancorarea în viața societății, se constituie în factor de seamă al promovării valorilor și combaterii racilelor de tot felul.

A fost și este oglindă a timpului său, avînd rolul de a aduce la cunoștință noutățile, veștile, dar și de impunere a principiilor etice și chiar estetice, de comunicare cu cititorii într-un dialog presupus. Prin implicarea sa în viața culturală, social-politică și în toate zonele de manifestare a vieții și gîndirii omului, jurnalismul s-a impus ca pilon a societății românești în toate timpurile (Cf. Carol Roman). Presa este cea care a încurajat, determinînd maturizarea genurilor literare de umor, în special a epigramei care, în ultimul deceniu al Secolului XIX, se afirmă ca specie de sine stătătoare prin apariția primelor volume, semnate de Vero, Ion Ionescu-Quintus, Toma Florescu, Radu D. Rosetti, E. Herovanu, Giordano. În concluzie, presa, care a avut un rol important în evoluția creației umoristice, relevă încă un adevăr: atît ziaristul, cît și epigramistul, de exemplu, coboară în albia curgătoare a vremii lor, ambii se situează pe axa timpului, și arta lor, în care ACTA și VERBA se condiționează reciproc, se constituie în oglindă a societății, contribuie la ieșirea României în lume, devenind simbol, chiar stîlp al identității noastre naționale.

Sfîrșit

Dr. Elis Râpeanu

RM

Nr. 1558

l

13 – 19 octombrie 2020

File de istorie F ilosofie politică

7

punct de vedere politic, se îndreaptă spre activitatea economică (ex. evreii şi hughenoţii din Franţa). Dr. Offenbacher spunea: ,,Protestantului îi place să mănînce bine, în timp ce catolicul vrea să doarmă Modernitatea în filosofie este legată de numele unor liniştit”. Gotheim sugerează ideea cum că diaspora Motto: ,,Tradiția fără modernitate este o fun­ calvinistă e ,,pepiniera economiei capitaliste“. dătură, modernitatea fără tradiție este o iremediabilă filosofi ca Descartes, Leibnitz, Spinoza.

Montesquieu spune în ,,L ésprit des lois“, cartea Matematicianul francez René Descartes (1596și totală nebunie”. (George Edward Bateman 1650) a subliniat diferența dintre percepție și gîndire. XX, cap. 7, despre englezi, că ei au depăşit celelalte Saintsbury) Descartes a fost foarte impresionat de ceea ce putea popoare ale lumii ,,în evlavie, în comerţ şi în libertate”.

Aceeaşi idee o sugerează şi Hagen Schulze în cartea Am să pornesc demersul de a demonstra legătura face matematica în știință.

Baruch Spinoza (1632-1677), un filosof olandez de sa, ,,Stat şi naţiune în istoria europeană”: „În vreme dintre Reforma protestantă, spiritul capitalist și dezvoltarea ulterioară a societății spre modernitate origine evreiască, a folosit metoda deductivă a geometriei ce puterile continentale încercau să-şi găsească locul printr-o scurtă incursiune în problematica modernității pentru a demonstra că există o substanță unică, Dumnezeu, în strîmta Europă, măsurîndu-şi puterea cu cea a vecinilor, viziunea puterii maritime Anglia acoperea în care există toate celelalte lucruri ca moduri. și originile acesteia, cu consecințe majore în Europa.

Gottfried Wilhelm Leibnitz (1646-1716) a fost un deja globul”. În formularea sintetică a scriitorului, Diverși autori plasează începuturile modernității în evenimentele mai mult sau mai puțin semnificative matematician extraordinar, dar și filosof și om de stat. vizionarului şi negustorului englez Daniel Defoe, ,,să ca Reforma, inventarea științei moderne, apariția La concurență cu Sir Isaac Newton (1642-1727), a pus stăpîneşti marea înseamnă să stăpîneşti toate puterile şi bazele calculului diferențial și integral în dorința de a tot comerţul din Europa, Africa şi America”. capitalismului.

Capitalismul modern îşi creează prin selecţie economică subiecţii economici de care are nevoie: întreprinzătorii şi muncitorii. Capitalistul are o sete de bani, în timp ce aristocratul feudal este aplecat spre pămînt. Spiritul capitalist avea ca principal adversar tradiţionalismul, salariul în acord fiind unul dintre atuurile întreprinzătorului modern. Salariile joase sînt ,,productive”, ele sporesc randamentul muncii, şi aici trebuie lucrat la mentalitatea salariatului. În ,,Der moderne Kapitalismus”, Werner Sombart a distins două mari laitmotive între care s-a mişcat istoria economică: ,,satisfacerea nevoilor” şi ,,cîştigul”. Spiritul capitalistului este, de fapt, mentalitatea. Numai tranziţia de la Evul Mediu la epoca modernă a cunoscut o organizare capitalistă raţională a activităţii burgheze meşteşugăreşti. În comerţul cu amănuntul, revoluţionarea care pune capăt vechiului René Descartes Gottfried Wilhelm Leibniz Baruch Spinoza tradiţionalism este în plină desfăşurare. Odată cu Există ipoteza cum că modernitatea ar fi avut descoperi „ o algebră a raţiunii”. Pentru istoricul ştiinţei, dezlănţuirea concurenţei acerbe, s-au acumulat averi originea în revoluțiile europene ale Secolului al naşterea ştiinţei moderne este urmarea unei revoluţii; considerabile care nu au fost depuse la bancă, ci mereu XIX-lea sau Revoluția franceză, legată de apariția pentru istoricul filosofiei, modernitatea este un şir de reinvestite în afacere. Au avut de cîştigat oamenii sisteme. Modernitatea a fost, pe rînd, pusă în legătură fenomenului cultural numit Iluminism. chibzuiţi şi îndrăzneţi, cumpătaţi şi perseverenţi. Acest Dacă ne referim la originile modernității din cu individualismul, contractul social, industrializarea, tip de întreprinzător manifestă frecvent o anumită doză punctul de vedere al istoriei științei avem două puncte revoluţia ştiinţifică, naşterea birocraţiei sau a statului de modestie rece. de reper: anul 1542, cînd Nicolaus Copernicus publică naţional.

Cel mai simplu este de a considera dezvoltarea Una dintre cele mai influente tipologii ale lucrarea „De revolutionibus orbium coelestium”, „spiritului capitalist” ca fenomen parţial al dezvoltării și anul 1687, cînd Isaac Newton scoate de sub tipar modernităţii porneşte din celebra scriere a lui Max generale a raţionalismului. Din acest lucrarea monumentală ,,Principiile matematice ale Weber, „Etica protestantă şi punct de vedere, protestantismul filosofiei naturale”. Între Copernicus, care afirmă spiritul capitalismului”, la care mă ar fi jucat un rol istoric numai ca că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui, și Newton, voi referi în continuare. ,,primul produs” al unei concepţii Weber lansează ideea conexiunii care explică matematic cum se petrece acest lucru, pur raţionaliste despre viaţă. Se se desfășoară „revoluția științifică”, așa cum a fost între codul de valori al modernilor urmăreşte originea elementului şi calvinism. În lumea protestantă, denumită în ultimii 50 de ani. nera­s ţional pe care îl conţine Jacob Bruckhardt, în cartea sa ,,Civilizația ,,omul modern” se desparte de conceptul de „vocaţie”. Misiunea Renașterii în Italia’’, are o altă părere, sugerînd civilizaţia tradiţională şi de valorile dată de Dumnezeu este denumită în originile modernității în Renaștere, cînd lumea moştenite, îmbrăţişînd o nouă germană Beruf şi în engleză calling. viziune asupra lumii, un nou set de și mintea s-au eliberat de sub tirania credințelor, Munca laică de zi cu zi avea valori morale asociate unei anumite superstițiilor și iluziilor. Există și aici o legătură între o semnificaţie religioasă şi a teologii reformate. Posesorii de tradiție și modernitate, întrucît ideile renascentiste au produs pentru prima dată acest capital, patronii, muncitorii de înaltă fost construite de Francesco Petrarca, cu șase veacuri sens al conceptului de profesie. calificare, personalul cu pregătire în urmă. În conceptul de ,,profesie” îşi superioară din Germania provin, mai Revoluția se produce în știință și filozofie. Noua cu seamă, din rîndul protestanţilor. găseşte expresie dogma centrală a știință și noua filozofie, raționalistă, întemeiată pe Procentajul protestanţilor este mai tuturor variantelor protestante, care metodă, matematică și experiment, se opune vechii mare în şcolile pregătitoare pentru respinge distincţia catolică dintre Max Weber filosofii medievale, întemeiată pe credință, puterea studii tehnice şi profesii industriale praecepta (învăţăminte) şi consilia Bisericii și superstiții (alchimie, magie sau astrologie). sau comerciale. Pentru a înţelege această chestiune, (sfaturi) şi care cunoaşte ca singur mijloc de a trăi Trebuie amintite deci patru teze diferite asupra voi face apel la lucrarea ,,Marile religii’’, la capitolul cum îi este plăcut lui Dumnezeu, nu o supralicitare originilor modernității: „Reforma protestantă”, a francezului Brice Deymié. a moralităţii laice prin asceză monahală, ci exclusiv a) Modernitatea începe odată cu iluminismul.

Trei principii fundamentale caracterizează teologia îndeplinirea datoriilor laice. Toate profesiile îngăduite b) Modernitatea își are rădăcinile în Renaștere. protestantă: numai Dumnezeu, numai Scriptura, numai sînt egale în faţa lui Dumnezeu. c) Modernitatea începe în Evul Mediu tîrziu, odată harul divin: „Fiecare protestant este un papă cu Biblia în Concepţia lui Luther este că tradiţionalismul cu apariția studiului naturii. economic ajunge să fie o emanaţie a credinţei în mînă”, afirma ironic Bossuet. d) Modernitatea începe în Secolul al XVII-lea.

Pentru protestanţi, există două tipuri de Biserică: Providenţă. ,,Munca profesională este o misiune dată Toate aceste teze vor influența dezvoltarea Biserica nevăzută, reprezentată de trupul lui Christos, de Dumnezeu”. (Luther în ,,Kirchenpostille”) Dacă, ulterioară a statelor și, implicit, apariția unui proiect şi Biserica vizibilă, care este instituţia pur ocazională. fără evoluţia religioasă pur personală a lui Luther, european economic, social, cultural.

Centrul unui cult protestant nu este sfînta împărtăşanie, Reforma este inimaginabilă, fără calvinism, opera sa Originile modernității în știință se leagă de ci propovăduirea. Reforma respinge distincţia dintre nu ar fi avut durabilitate exterioară. (va urma) matematizarea științei moderne și rolul ipotezei clerici şi laici şi afirmă că noi toţi sîntem preoţi sau laici.

MIRCEA PÎRLEA atomiste, rolul experiențelor și apariția instrumentelor Minorităţile religioase (cea protestantă), excluse Biblioteca Județeană Satu Mare voluntar sau involuntar de la poziţiile influente din de măsurare.

Europa Reformei și apariția capitalismului (1)

8

Nr. 1558

l

13 – 19 octombrie 2020

RM

Polemici«Controverse Cazul Baranga, marionetele Orban și Iohannis și… închisorile CIA! (urmare din pag. 1) Deci, nici aici, nimic nou. În privința gogomăniei cu autostrăzi și căi ferate pe linia Huntington, asta e atît de umflată, încît e chiar o jignire la adresa inteligenței românilor să le spui așa bazaconie. Dar, pe Zuckerman nu îl doare gura să coacă gogoși, atît timp cît mirosul acestora acoperă gustul de lemn al țepelor pe care le trage României.

Deci, pe scurt, nu e nimic nou sub soare!

Vorba economistului Dan Diaconu – americanii vin aici cu deștu-n fund, doar ca să fure bani.

Mă rog, și ca să ne folosească împotriva Răsăritului, mai nou.

Dar scandalul, monstruozitatea de la Oficiul de Combatere a Spălării Banilor este cu totul altceva – mult mai complex! Pe linie informativă, a mega-corupției funcționării statului, a implicării unor structuri ,,discrete” – pînă la cel mai înalt nivel!

Pe scurt, am arătat: un personaj și-a falsificat diploma de bacalaureat, a obținut diplome de învățămînt superior, doctorate și chiar a predat pînă în ziua arestării la catedre universitare.

Dar, mai grav, a fost angajat consilier și, se pare, pe funcție de conducere, la una dintre cele mai importante instituții ale siguranței naționale Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat! A funcționat din 2009 acolo – pînă în 2016. Nu au știut cei de acolo, cu toate Serviciile lîngă ei, cu cine au de-a face? Hai să fim serioși! Iată însă ce scoate la lumină avocata Ingrid Mocanu. ,,Haideți să vă informez de cînd și ce se știa despre marele șef de la Spălarea Banilor, domnul Baranga, cu diplome false... am aflat în aproxima­ tiv o jumătate de oră, din surse deschise”, scrie Ingrid Mocanu, prezentînd date concrete: la data de 11.03.2009 – ,,rețineți ANUL 2009, anul numirii sale la ORNISS, a început urmărirea penală cu privire la diplomele domnului Baranga”. La data de 11.02.2016 ,,s-a emis Rechizitoriul în cauza privind falsificarea actelor acestui individ”. Și NUCLEARA: ,,Prin sentința penală nr. 1605 din 29.06.2016, pronunțată în dosarul 3225/4/2016 al JS4 (dosar ȘTERS de pe portalul instanțelor) s-a dispus anularea următoarelor acte ale numitului Baranga Laurențiu (sentința a rămas definitivă la 28.09.2016)”: diploma de Bacalaureat, foaia Matricolă pentru clasele I-XII, certificat de competență lingvistică, diploma de licență și foaia matricolă, diploma de doctor - Universitatea Valahia etc. etc.

Ori, bomba este că șeful ORNISS, Marius Petrescu, nu avea cum să nu știe, atît datorită informărilor pe linie de Servicii, cît și pentru că… era profesor la aceeași universitate cu impostorul!

De unde lua bani, ca și impostorul! ,,Practic, domnule Petrescu Marius, profesor universitar, știați din 2009 că există suspiciunea de falsificare a actelor acestui individ și NU AȚI FĂCUT NIMIC, chiar l-ați avansat ca adjunct al dvs. - iar din 2016 ȘTIAȚI că soluția era definitivă”, acuză Ingrid Mocanu.

Rețineți că la finele săptămînii trecute, ORNISS a anunțat că, din 2016 – deci în momentul sentinței definitive în dosarul ,,ȘTERS de pe portalul instanțelor” – contractul lui Baranga a fost ,,suspendat” de ORNISS – dar NU încheiat!

De ce oare?! Ați mai auzit ca un contract să fie suspendat 3 ani – dar nu lichidat?

Bomba este că, în ciuda acestor falsuri dovedite, dar și a măsurilor luate de ORNISS, impostorul e recuperat de PNL și numit, prin Hotărîre a premierului, semnată și de Florin Cîțu, în fruntea unei alte mega-instituții: Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor! Deci, impostorul, în fruntea instituției care ar trebui să fie întruchiparea cinstei! Întrebarea este DE CE l-a recuperat și l-a numit Ludovic Orban pe acest personaj în fruntea Oficiului?! De ce a trecut Orban peste problemele din dosar – sau cine l-a dezinformat, extrăgînd din dosar ,,problemele”?! În acest ultim caz, trebuie să asistăm la demiteri urgente, urmate de anchete. Dar și să ne punem întrebarea – oare premierul vrea să ne facă să credem că este un fel de idiot dus de nas de subalterni, în cazul de față?!

Sincer, nimeni nu crede așa ceva! Decît dacă… ștergerea datelor a fost făcută de mai sus, din zona Comunității de Informații! Caz în care Orban rămîne tot cu suspiciunea de idiot, dar acuzația merge la un nivel superior – în curte… nu la Dionis, ci la Iohannis! (mă rog, și la Dionis, fiind vorba de Sică Mandolină…). Și, hai să lăsăm gluma la o parte, datele prezentate de Ingrid Mocanu spun cu certitudine: o asemenea situație, în cazul unui om într-o funcțiecheie, cu legături și colaborare directă cu instituțiile europene de control, NU putea să nu fie adusă la cunoștința președintelui Iohannis, prin CNI! Pentru că impunerea unui impostor în fruntea Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor este un pericol pentru siguranța națională.

Punct! ORNISS nu e vreun atelier mecanic, ci ditamai instituție legată de cele mai importante secrete ale statului – deci oamenii sînt, teoretic, paraverificați! Iar orice problemă a vreunui angajat este IMEDIAT transmisă în sistem!

Altfel spus, datele compromițătoare ale celui propus în fruntea Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, res­ pectiv ale lui Baranga, ajung pînă la președintele Iohannis, sînt imposibil de ascuns președintelui, unul dintre consilierii acestuia fiind șeful Comunității Naționale de Informații!

O singură posibilitate există: ca lui Iohannis să-i fi fost ascuns ceva – sau să fie obligat să nu ia măsuri: cazul să fie… peste el! Se poate așa ceva?

Da, numai dacă este… strategic! Și iată că apare ,,Nucleara”!

Da, jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob scoate la iveală o legătură între prezența impostorului falsificator la ORNISS și… controversatele și condamnatele închisori ale CIA de pe teritoriul Europei, în speța de față, în România! Pe scurt, situația se prezintă așa: în ciuda tuturor filtrelor (contra)informative, impostorul a ocupat funcții de ,,Consilier/ Adj.Șef de serviciu/ Director Adjunct” și a derulat ,,Activităţi şi responsabilităţi de Managementul informațiilor, elaborare și implementare de standarde națio­ nale de securitate, elaborare de sinteze și stra­ tegii privind evoluția și dezvoltarea Sistemului Național de Protecție a Informațiilor Clasificate, verificarea implementării Standardelor și a măsurilor de securitate destinate protecției informațiilor clasificate, activități de management al proiectelor”.

Mai mult, B.T. Iacob atrage atenția că ORNISS elaborează ,,norme, instrucţiuni şi proceduri pentru protecţia informaţiilor naţionale clasi­ ficate şi, respectiv, a informaţiilor clasificate ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, denumită în continuare NATO”. Adică, altfel spus, ORNISS este ,,păzitor al marilor secrete ale României și ale NATO”, punctează jurnalistul, care pune marea întrebare: ,,Cum putea garanta siguranța informațiilor de maximă importanță ale României și ale NATO un personaj care putea fi oricînd, el însuși, șantajat cu pușcăria de către cei – în mod sigur nu puțini – care știau adevărul despre studiile sale?”. Și, da, pentru faptele sale, Laurențiu Baranga ,,ar trebui să înfunde ani grei de pușcărie, și nu doar el, ci și alții din preajma sa, care i-au asigurat de-a lungul anilor protecția de rigoare”.

Dar, atenție, experimentatul jurnalist e sigur că ,,Nu se va întîmpla asta, însă”! De ce oare?! ,,Pentru că Baranga era mare și tare în ORNISS atunci cînd anchetele în mega-scandalul internațional al închisorilor CIA din estul Europei au relevat, în decembrie 2011, că închisoarea CIA în care fuseseră torturați ilegal deținuți funcționase în sediul ORNISS din București”, scrie jurnalistul. Și, da, surpriză: un reportaj comun al televiziunii publice germane ARD și al Associated Press dezvăluia că ,,foşti agenţi CIA au recunoscut clădirea ORNISS drept centru în care s-au aflat în 2003, în Bucureşti, unul dintre aceştia descriind subsolul acestei clădiri unde se aflau celule cu prizonieri”. ,,Jurnaliștii se deplasaseră în Statele Unite, unde discutaseră cu foşti agenţi CIA care au lucrat în Bucureşti. «Le punem fotografiile în faţă: din 60 de clădiri diferite din Bucureşti, toţi cei întrebaţi au identificat sediul ORNISS. Da, aici au fost începînd cu 2003», se arăta în anchetă”, scrie BT Iacob.

Ori, ce să vezi, ,,Baranga era mare sculă în ORNISS și cînd, în februarie 2013, un raport intitulat «Globalizing Torture», dat publicităţii de Open Society Justice Initiative, scotea la lumină că alți șase suspecţi de terorism ar fi fost deţinuţi în închisoarea secretă a CIA din România”, atrage atenția Bogdan Iacob. Concluzia jurnalistului este clară: ,,Ca unul care a condus ca nr.2 ORNISS în perioada de apogeu a scandalului închisorilor CIA, Laurențiu Baranga, apropiat inclusiv al fostului director al SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, știe în mod cert suficiente secrete ca să fie un personaj intangibil”. Oare așa să fie?

Sincer, după analiza datelor și a altor informații, nu rămînem decît cu întrebarea: am ajuns o țară de idioți… sau de marionete?

RM

Nr. 1558

l

9

13 – 19 octombrie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (17)

Jurnal de pe Frontul de Est (78)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (17)

Vremea s-a deteriorat. Ninsoarea şi îngheţul acoperiseră totul. Făceam zilnic cîte 3-4 misiuni fiecare, căci distanţa era mică, la înălţime mică (cît ne permitea plafonul) şi cea mai mare parte a misiunilor consta acum în atacul la sol al trupelor şi al blindatelor. Cele pe care le puteam descoperi, căci camuflajul la ruşi era o artă.

Grupul nostru era subordonat Corpului Aerian prin intermediul Flotilei 2 Vînătoare, comandată de căpitan-comandor av. Titi Tănăsescu. Corpul era comandat de generalul de escadrilă Gheorghiu Ermil, avînd ca şef de stat major pe comandor av. Gheorghe Davidescu, iar la secţia a IV-a, pe Ionescu Rîmnic. Pe Karpovka, puşi în subzistenţa germanilor şi nedepinzînd nici de Flotilă, nici de Corp, ne simţeam abandonaţi şi singuri. Cu marile unităţi de care depindeam nu mai aveam decît o vagă dependenţă operativă, iar legătura se stabilea numai prin radio, căci pentru telefon era prea departe.

Ca aerodrom de lucru sau de nevoie foloseam şi un aerodrom chiar la vest de oraş, Gumrak. Avea o pistă betonată, însă era complet găurită de bombe şi proiectile. (Am făcut o singură dată o aterizare forţată pe el, cu un radiator împuşcat, şi am petrecut o noapte teribilă în canalizările oraşului Stalingrad.)

O dată la două săptămîni venea din ţară curierul, care ne aducea poşta cu un avion de la LARES şi care, din proprie iniţiativă, lungea cursa pînă la noi. Altfel, greu ar fi ajuns şi doar din cînd în cînd. Repet că, începînd din octombrie, vremea se înrăutăţise.

Gerul era de minus 15-20º C, un vînt năprasnic de 50-100 km/oră şi un plafon atît de jos că adesea eram nevoiţi să zburăm cu burta la pămînt, pentru a putea, cît de cît, să intervenim la nevoie. Cine n-a văzut niciodată aşa-numitul „ger alb” nu ştie că aerul poate deveni albicios şi opac, chiar fără ceaţă, opacitate datorată suspensiei moleculare de cristale de gheaţă care fac aerul să nu mai fie incolor, ci alb.

Pe data de 10 noiembrie 1942 am primit, direct de la Flotila 4 germană, iar apoi retransmis prin curier de către Corpul Aerian, un ordin în care ni se schimba misiunea.

Ni se semnala că ruşii au spart frontul cam la 100 km nord de Stalingrad şi au un „mic” cap de pod peste Volga, care „desigur, va fi repede lichidat”. Se mai produsese un „mic” cap de pod la 50 km sud, în regiunea lacului Zaza, în sectorul Diviziei a 3-a de bersaglieri italieni şi al Diviziei de cavalerie română. În rezervă erau doar rămăşiţele Corpului vînătorilor de munte români, care, la fel, „vor lichida imediat această operaţie”. Zilele care au urmat au dovedit că lucrurile nu stăteau deloc aşa.

Cu toată vizibilitatea redusă, cu tot plafonul practic zero, noi executam zilnic pînă la 12 ieşiri de avion şi pilot, nemaialimentînd decît cu muniţie, căci puteam face 2-3 misiuni fără a mai pune benzină; căram muniţia în capul a tot ce mişca în spatele frontului inamic. Dar, în timpul zilei, nimic nu mişca acolo. În zori găseam linia frontului tot mai avansată şi lărgită în cele două capete de pod. Acţiunea blindatelor se petrecea numai noaptea, iar ziua fiecare tanc pătrundea într-o clădire care se surpa asupra lui, constituind camuflaj. Seara pleca din nou la atac. Toate mijloacele de luptă, oameni şi tehnică, erau vopsite în alb şi, de aici, dificultatea de a le descoperi din viteza avionului.

Foarte curînd ne-am dat seama că această vastă învăluire urmărea o încercuire a trupelor noastre, a celor germane şi italiene. Sigur că a existat şi reacţie puternică germană, dar cu prea puţine forţe (căci unităţi în rezervă nu existau). Totuşi, ştiam că două corpuri de armată germană erau deplasate de urgenţă pentru a se opune atacului sovietic. Corpul blindat al generalului Guderian, aflaserăm noi, plecase într-un marş forţat cu intenţia să zădărnicească încercuirea, venind de la Orel (marş forţat care a rămas în analele războiului drept cea mai extraordinară mişcare de blindate din istoria militară), dar toate aceste intervenţii au fost tardive, căci pe ziua de 20 noiembrie am constatat că încercuirea se definitivase, iar Karpovka cu unităţile pe aerodromul ei, împreună cu Armata a 6-a germană, a generalului von Paulus, erau izolate într-un perimetru de circa 600 km pătrați.

Mă întorc puţin pentru a relata cîte ceva despre comportamentul propriilor noştri comandanţi. În zilele de 11 şi 12 noiembrie noi raportasem prin radio Corpului Aerian situaţia. Am primit ordin că menţinem formaţia şi să trimitem înapoi coloana auto cu materialele, bagajele şi trupa, păstrînd doar strictul necesar pentru a putea opera.

De aceea, pe ziua de 16 noiembrie, coloana auto cu locotenentul mecanic Simoneta, plus 300 de oameni, a plecat spre Tacinskaja, unde se mutase Corpul Aerian (mult mai înapoi), în timp ce bombardamentul, recunoaşterea şi celelalte avioane rămăseseră la Morozovskaja. Seara, Simoneta s-a întors cu coloana, spunînd că şoseaua (unica) fusese interceptată şi că nu mai aveam pe unde trece.

Am raportat Corpului Aerian. Nu peste mult timp s-a recepţionat radiograma „Puneţivă sub ordinele unităţilor germane de pe aerodrom şi în subzistenţa lor. Nu putem face nimic pentru voi. Dumnezeu fie cu voi!”. Era un aviz de a nu mai deranja Corpul cu problemele noastre şi un fel de a se descotorosi de o unitate „sacrificată”. Ulterior am aflat că la repetatele sesizări făcute de cei de la observaţie asupra mişcărilor de trupe şi blindate din spatele frontului rusesc, cu mult înainte de încercuire, generalul Ermil Gheorghiu răspunsese căpitanului Dicescu: „Vreţi să rîdă nemţii de noi? Vă speriaţi?

Nu mai fiţi alarmişti şi vedeţi-vă de treabă!”. Aceste rapoarte au fost scrise şi se găsesc în arhivele militare. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

4. Biserica (6) Conform recensămîntului din 1930, credincioşii greco-catolici constituiau 7,9% din populaţia României interbelice, cu 1.725 de biserici şi 75 de protoierei.

După anul 1918 şi încheierea Concordatului cu Vaticanul la 10 mai 1928, Biserica greco-catolică a fost considerată Biserică Naţională, avînd următoarea structură: o Mitropolie la Blaj, intitulată Mitropolia Alba Iulia şi a Făgăraşului, cu patru episcopii - a Oradei Mari, a Lugojului, a Gherlei şi a Maramureşului, cu sediul la Baia Mare. Acest cult, de rînd cu dogmele ortodoxiei, a adoptat şi unele dogme romano-catolice, cum ar fi: a) Papa de la Roma este considerat capul întregii Biserici creştine; b) Între Iad şi Rai mai există un loc numit Purgatoriu, unde sălăşluiesc sufletele pînă la a doua venire a Mîntuitorului; c) Sfînta Taină a Euharistiei se face cu pîine nedospită (azimă) şi d) Duhul Sfînt purcede şi de la Fiul (Filioqve). În anul 1930, romano-catolicii constituiau 6,8% din populaţia României, avînd 28 de biserici şi 26 de parohii, toate în Episcopia Bucureştilor. În Episcopia Iaşilor aveau 38 de parohii, 148 de biserici şi 14 mînăstiri. Biserica romano-catolică se consideră singura biserică a lui Christos pe pămînt, iar Papa de la Roma - singurul vicar al lui Christos pe pămînt; prin urmare, cei care nu recunosc autoritatea Papei sînt consideraţi răzvrătiţi, necesitînd a fi cîştigaţi cu orice preţ şi readuşi în subordine.

Cultul reformat poartă numele lui Calvin - unul dintre fruntaşii mişcării de reformă religioasă din Secolul al XVI-lea, iar Iohannes Honterus (1498-1549) a fost cel mai mare predicator reformat. Calvinismul se defineşte prin dogma predestinaţiei fatale, avînd numai două taine - Botezul şi Euharistia, cu o altă acceptare decît în cea ortodoxă. Calvinismul înlătură icoanele şi celelalte odoare şi obiecte bisericeşti şi nu are decît Biblia, pe care Calvin şi-a sprijinit întreaga sa învăţătură. Acest cult a rezultat de pe urma străduinţelor lui Luther (1483-1546) de a lupta împotriva abuzurilor pontificului roman. După Luther, procedura mîntuirii omului este foarte simplă: este suficient să crezi că te mîntuieşti, prin urmare, mîntuirea se dobîndeşte numai prin credinţă (solo fide). Ca şi în cadrul Calvinismului, Luteranismul nu are decît două taine: Taina Botezului şi Taina Euharistiei, concepute diferit de cele ale ortodoxiei. Luteranismul a contribuit indirect la promovarea culturii în mediul populaţiei României, căci cea dintîi carte tipărită în limba română a fost traducerea micului Catehism luteran la Sibiu în 1544, apoi diaconul Coresi, sub influenţa luteranilor, publică la Braşov tipăriturile sale în limba română.

Cultul Unitarian se caracterizează prin negarea Dogmei Sfintei Treimi şi a tuturor consecinţelor care decurg de aici; el este raţionalist şi de aceea este şi antitrinitarist. Cel care a formulat doctrina unitarismului a fost italianul Faust Socinius (1539-1604) care, vrînd să se descătuşeze de tradiţia bisericii, a proclamat o unică formă de conduită pentru credincioşi, şi anume Biblia. De altfel, unitarienii acceptă doar două taine: Botezul, ca o dedicaţie spirituală a credinciosului lui Christos, şi Euharistia, ca o amintire a lui Christos.

Unitarienii admit ca preoţi şi pe femei şi, fiind raţionali, nu recrutează adepţi decît din lumea cultă. În cadrul României interbelice, Biserica Unitariană a fost autonomă şi organizată în Comuna bisericească, protopopiatul şi Eparhia, avînd în funcţia ei un episcop cu sediul la Cluj, unde funcţiona şi un Institut Teologic (Academie) cu un curs de 4 ani.

Biserica armeană a fost întemeiată prin Secolul al III-lea de către Sf. Grigore Luminătorul. Acest cult respinge învăţătura despre Purgatoriu şi supremaţia Papei de la Roma, nu are în simbolul credinţei adaosul „Filioqve”, săvîrşeşte Botezul şi ungerea cu Sf. Mir ca şi ortodocşii, iar Sf. Euharistie cu azimă şi vin neamestecat cu apă.

Cultul Mozaic are la bază cele 10 porunci date de Dumnezeu evreilor prin Moise (Decalogul) la ieşirea lor din Egipt, pe timpul împăratului Minephtah, urmaşul lui Ramses al II-lea. În cele 5 cărţi, Moise, iluminat de Dumnezeu, a stabilit în amănunt toate cele referitoare la cultul evreilor care, după numele lui Moise, s-a numit cultul mozaic. În România interbelică, Cultul Mozaic era organizat în comunităţi autonome una faţă de alta, iar locaşul de cult al comunităţilor evreieşti era de două feluri: Sinagoga (Templul mare) şi casa de rugăciuni (Templul mic), slujite de unul sau mai mulţi rabini şi predicatori, absolvenţi ai unui seminar teologic şi angajaţi cu contract de către comunitate, avînd îndatorirea de a judeca divorţurile religioase, de a supraveghea pe hahami în ceea ce priveşte prepararea cărnii curate (cuşer) şi a azimelor pentru sărbătoarea Peşah. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Ieşirea din încercuirea de la Stalingrad (2)

10

Nr. 1558

l

13 – 19 octombrie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Exorcizarea ne este salvarea

Pe jurnalistul și scriitorul Adrian Alui Gheorghe l-am citit, prima oară, acum cîțiva ani, cînd i-am descoperit, într-un anticariat, volumul ,,România pe înțelesul tuturor”, apărut în anul 2003 la Editura ,,Conta”. Cum adică ,,o țară pe înțelesul tuturor”?, mi-am șoptit în barbă. Și de ce tocmai România? Veneam spre casă, cu metroul, cînd am început să răsfoiesc lucrarea de vreo 350 de pagini și coperți verde putred. Răspunsul l-am găsit sub prima copertă, odată cu sub-titlul ,,Pseudo-manual de exorcizare a societății românești”, dovadă că, într-adevăr, e ceva necurat cu noi. De 30 de ani, sîntem posedați/ deocheați de diavoli și e necesar să cerem ajutorul unui specialist care să-i scoată din noi. Pentru că, dintre toate păcatele cunoscute, cel mai greu este acela de a fi român – laș, nepăsător, nesocotit și nesolidar, nu duce nimic la bun-sfîrșit, slugarnic în fața străinilor și, Doamne, atît de prost (care nu-i totuna cu necitit), încît fiecare se conduce după cum îl taie capul, nu cum ar trebui. ,,E greu să fii român!”, recunoștea și părintele Justin Pârvu. Românul fură de stinge și, după cum spunea un înțelept, dacă nu fură, e demn de oprobriul public. Iar dacă fură puțin, e un mare bou, cînd ar putea să fure ca la balamuc, așa cum se lăuda Adrian Năstase într-un film, sau ca Traian Băsescu, și el eroul unui film care, deocamdată, este interzis. La noi, dacă vrei să te pricopsești, intră, nene, în politică, fă-te cel puțin primar rural și ăla ești, pe 5 generații. Românul bea prost, mănîncă mult și se crede geniul geniilor, dar nu vede că, la nivel de națiune, e o catastrofă. Și, ca să încheiem apoteotic, româna este singura limbă europeană în care cuvîntul hoț are conotații laudative, cu sensul de inteligent, descurcăreț, șmecher. UN OȚ-DOI OȚI...

Dar și prima copertă conține un punct de atracție prin desenul-alegorie imaginînd un scriitor, prizonierul unei foarfeci în mîini, ca niște cătușe, și cu lamele stînd să-i retze gîtul. O trimitere la condiția ingrată a scriitorului satiric și moralist de la noi și de aiurea, care, de la Caragiale încoace, încăpățînîndu-se să spună adevărul și să demaște nemernicii, se expune unor mari pericole.

Dar, tot pe coperta cu sub-titlul, se lăfăie o surpriză despre care Adrian Alui Gheorghe e posibil să afle abia acum. Este vorba de o dedicație din partea autorului: ,,Poetului Vlad Neagoe această cărțulie și prietenia afectuoasă a lui Adrian Alui Gheorghe, 10 iulie 2003”.

Frumoase cuvinte, chiar dacă de circumstanță, dar mizerabil gestul numitului Neagoe, de a vinde o carte cu o dedicație măgulitoare, primită de la un amic poate sincer. Așa i s-a întîmplat și criticului Eugen Lovinescu, necăjit peste poate, căci a găsit în anticariatul de lîngă Curtea Veche o carte de-a sa cu o dedicație elegantă, dăruită, tot așa, unui amic, motiv ca să rupă orice legătură cu acela.

Lucrarea lui Adrian Alui Gheorghe este o selecție de mai multe anecdote, scurte povestiri, secvențe și provocări dintre cele apărute, mai întîi, în presa din Moldova și din București. Mini-prozele sînt împărțite pe capitole-tematici ,,fără început și sfîrșit”, tot atîtea reflexe ale societății românești contemporane, care n-ar trebui să mai surprindă pe nimeni, căci le vedem, le trăim și ne lovim de ele zi-de-zi, făcîndu-ne să ne întrebăm deznădăjduiți: Doamne, cînd se va sfîrși acest coșmar? ,,De la general la particular și retur. - Lupta dintre general și particular în România capătă, pe zi ce trece, forme dramatice!

România este, în general, o țară iubită și apărată. În particular, nu mai depistezi cine o mai iubește și

cine o mai apără. Orice politician este, în general, mare patriot. În particular, de mult nu-și mai ține copilul la studii în țară, nu-și mai face concediul în «mizerabila» Românie, nu se mai urcă în mașina autohtonă. Sîntem, în general, un popor mîndru. În particular, ne îmbrăcăm la kil, așteptăm pomana străinului, avem cei mai mulți cerșetori din Europa. În general, avem și justiție. În particular, nimeni nu mai face dreptate în țara asta. În general, avem o țară frumoasă. În prticular, avem o țară mizerabilă, poluată în aer, în sol, gunoaiele sînt purtate de vînt peste tot ca niște jalnice steaguri”. ,,Catastrofa e frate cu româ­ nul - Avem o țară extrem de generoasă. Ține cu omul. Dar ține și cu Guvernul, cu Parlamentul, cu președintele, cu premierul...

Să zicem că apare un caz grav de corupție și presa se apucă să facă valuri. Brusc, se anunță însă un cutremur pe axa Vrancea-Vîrful Omu (deh, Serviciile). Lăsăm dra­ cului coruptu’ și ne apucăm să enumerăm pagubele și prezumtivele victime. Și cutremurul se amînă, căci apare alt scandal la vîrf, cu bani mulți și «dare în gît». Două zile durează scandalul, căci, brusc, se anunță inundații catastrofale. Păi, îți mai arde de amănunte, cînd apa i-a luat cotețul babei Marița de la Bolintin? Măi, ziaristule, măi, animalule! Și tot așa: alt scandal de corupție, acoperit de un asteroid nimicitor, alt... Nesimțitule, ce-ți trece prin cap?!”. ,,Teoria conjunctivitei – Cică, întrebat de ce românii fac conjuctivită, Radio Erevan ar fi răspuns: pentru că primesc prea mult praf în ochi. Pentru că protecția socială este un praf în ochi de pe urma căreia cîștigă doar cei care se ocupă cu protecția socială.

Pentru că ajutoarele pentru agricultură impun atîtea condiții, încît țăranul renunță la ele și cîștigă doar politicienii care îi păcălesc și îi exploatează. Pentru că ajutoarele pentru săraci ajung doar acolo unde le dirijează primarii, adică la rude și la familiile înstărite”. ,,Cine cumpără Oul lui Columb? – Văzînd cît de proști sînt românii și pun botul (și banii) la tot feluri de caritasuri și feneiuri, un tip șmecher a scos la vînzare Oul lui Columb. Și a făcut bani frumoși. Fiindcă i-a mers, a continuat cu Discursurile generalului Cezar la cucerirea Galiei, înregistrate pe bandă de magnetofon. Și iarăși i-a mers. După aceea, o gheată. Crezi că ai s-o vinzi?, l-am întrebat. De ce nu? Fiecare marfă își are cumpărătorul ei, după cum fiecare afacere își are fraierul ei. Sînt convins că, într-o zi, va veni unul cu un singur picior, să-mi cumpere gheata”. ,,Cîntec, șmen și voie-bună – Furtul a devenit, în societatea noastră, un mijloc de trai. Cine nu fură e prost. Prost e și cine fură puțin, cînd ar putea să fure mult. Cine fură puțin și nu e prins e șmecher. Cine fură mult și iarăși nu e prins e un geniu al afacerilor, un important om de stat și exemplu de ce înseamnă să fii un bun român... Un deputat, Viorel Gheorghiu, și-a furat mașina și a vîndut-o, ca să nu-l prindă proprietarul, care era tot el, și să încaseze asigurarea. Frumos ar fi fost să o cumpere tot el de la el”. ,,Despre apocalipsă – Apocalipsa nu va fi un imens incendiu sau un potop, ci va fi efectul celei mai teribile stihii pe care o poate declanșa omul: prostia.

Toți gînditorii Secolului XX, făcînd portretul omului majoritar al viitorului, l-au văzut pe acesta drept un perfect analfabet. Or, unui analfabet nu-i ceri să-ți vorbească despre binefacerile bibliotecii. Două treimi din populația globului e analfabetă. Totodată, după statistici, jumătate din populația globului suferă de o

boală psihică! Și acestei imense armate de proști și de nebuni i s-au dat pe mînă cele mai sofisticate arme, precum și responsabilitatea vieții și morții unei planete binecuvîntate”. ,,Pe cine dăm vina? – Pe toate drumurile se aude că românii e deștepți. E inventivi și inteligența îi dă afară, pe brînci, din casă. E poeți, isteți și viteji. Născuți să fie un popor ales și nemaipomenit. Generoși, harnici și gospodari. Că găsesc soluții la toate și ies din orice încurcătură. Ce mai, e dați dracului de oți. Atunci, de ce am ajuns pe fundul gropii? De ce se întinde neagra mizerie peste țară? Potrivit logicii de mai sus, ar trebui să spunem că nu-s români cei care ne conduc. (Păi, nu sînt: Iohannis, Orban, Arafat, Tătaru, Aurescu<Goldberg, Băsescu, alt tătar – n.m.). Ba sînt, dar atunci se naște întrebarea: unde le sînt ascunse inteligenția și alte daruri? Dacă nu ne sînt ascunse, înseamnă că nu le-am avut niciodată. Ba le-am avut, dar ne-a preocupat nu bunăstarea țării, ci imaginea ei afară. Ne-a interesat să părem în vreun fel, nu să fim. Spunea Mircea Vulcănescu: «Dacă, printr-o calamitate, poporul român ar dispărea și în locul său ar veni alte neamuri, acestea s-ar transforma, fatalmente, tot în poporul român»“. ,,Legalizarea corupției - Cică un funcționar superior al P.C. Chinez a fost condamnat la moarte prin împușcare, fiindcă a luat o șpagă de 17.600 de dolari. La fel au pățit-o și complicii, și șpăguitorul. Iar judecătorii care au încercat să le dea o pedeapsă mai ușoară au primit condamnare pe viață. Păi, dacă s-ar proceda așa și la noi, ar fi măcel și ar curge sîngele în valuri de-a lungul și de-a latul spațiului carpato-dunărean. Căci, la noi, fiindcă sîntem creștini, hoțului i se mai dă, nu i se ia. Ba este promovat în cele mai înalte funcții publice”.

Din lipsă de spațiu, am reprodus doar cîteva dintre satirele cu care în anul 2003 moralistul Adrian Alui Gheorghe spera să mai îndrepte cîteva dintre apucăturile scandaloase (corupție, imoralitate, prostie, nepăsare) ale societății românești din acele vremuri. Trecuse doar un deceniu de cînd, abia ieșiți din comunism și marcați de toate lașitățile, visaserăm la democrație, bunăstare și libertate, mai ceva ca elvețienii, dar, năuci, nu vedeam în ce mocirlă ne afundaserăm. Totuși, în ciuda tonului sarcastic imprimat pamfletelor sale, printre rînduri, transpărea și speranța că răul din și de lîngă noi se va risipi. Toată lumea visa că va veni și binele care se întrezărise în 1990. Dar, n-a fost să fie și uită-ne acum, după 15 ani irosiți, sub domnia lui Băsescu și Iohannis, în situația să regretăm epoca aceea, de pionierat în ale hoțiilor, la care scriitorul face vorbire în cartea sa. În 2003, Adrian Alui Gheorghe, totuși optimist, venea cu o propunere pentru îndreptarea lucrurilor în societatea românească – exorcizarea cu ajutorul rîsului. Pentru că România era și este posedată de diavol. Sub forma blestemului și a deochiului. Că păcatul nostru fundamental este tocmai acesta – de a fi români blestemați să o luăm mereu de la capăt, precum Sisif. Un popor fără noroc, chinuindu-se într-o tranziție care duce doar spre Infern. Și că poțiunea magică, aghiasma care ne poate întoarce din drum este cuvîntul.

Menit să provoace rîsul prin declanșarea ironiei.

Se vede treaba că mulți dintre noi, înțelegînd libertatea ca o dezlănțuire a instinctelor primare, au uitat de puterea cuvîntului (Logosul) Primordial ,,Să se facă lumină!”. La începuturile lui, cînd abia se ivise din Conștiința Ziditoare, omul a înțeles că nimic nu se întîmplă în lumea aceasta în afara voinței lui Dumnezeu. Dar, pe măsură ce se urca pe scara civilizației și găsea lămuriri la tot ce, mai înainte, îl speriase, omul s-a depărtat de Dumnezeu pînă a ajuns în ghearele Diavolului. Cuvîntul ne-a dat conștiință și iubire. Ne-a scos din rîndul fiarelor, dar tot cuvîntul ne-a făcut să mușcăm mai rău ca fiarele.

Pe ce drum urmează să o apucăm? Nimic mai simplu: să ne apropiem iarăși de Dumnezeu. Dar nu numai prin jertfă, suferință și privațiuni. Vom avea libertatea să-L privim iarăși pe Dumnezeu în ochi numai dacă ne vom iubi ca la început și vom rîde sănătos.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1558

l

13 – 19 octombrie 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (14) Cimitirul animalelor (2)

Odată ajunși, ni se așternu în fața ochilor o priveliște oarecum familiară: multe schelete de animale, ale căror oase putrezeau încet, și de al căror miros nu prea reușeam să ne ascundem. Călcam cu atenție printre ele, ne uitam la craniile care rînjeau la noi, precum și la oasele oilor care își odihneau somnul de veci în dogoarea soarelui.

Căutam picioarele din spate ale oilor, locul de unde puteam extrage rîcile pe care le căutam. Și la cai găseam astfel de rotule, dar erau mult prea mari și nu se încadrau în regulile jocului. Remarcile și glumele pe care le făceam nu erau nici pe departe ale unor copii îngroziți, genul acesta de imagini fiind oarecum familiare tuturor celor din sat. În fapt, satul în care locuiam avea propria economie, propriul plan de protecție în fața bolilor, propriul sistem de control al înmulțirii pisicilor, cîinilor etc. Era ceva firesc. Nu aveam nici cea mai mică grimasă cînd, de Ignat, țipetele porcilor tăiați acopereau satul, tot așa cum nu aveam nici un fel de remușcare cînd știam că atunci cînd existau prea mulți pui de pisică sau de cățel, pînă să facă ochi erau duși la baltă și înecați. Din acest motiv, în anii ʼ70 nu existau în sat cîini vagabonzi, și nici mai multe pisici decît erau necesare pentru a controla numărul șobolanilor care trăiau, și ei, în acest ecosistem. În ziua aceea am avut mai puțin noroc decît în alte dăți, dar, chiar și așa, am reușit să luăm cîteva rîci, precum și un cap de vacă ale cărei coarne intacte ne-au făcut să plănuim confecționarea unei sperietori de ciori, sau de

oameni, după caz. Drumul înapoi spre sat a fost mai lung din cauza oboselii, dar ne-am oprit în pădurea din vale pentru a căuta ,,gogoși” – niște sfere negre sau maro, pe care nici în prezent nu știu ce fel de copac le producea, de aproximativ 2 cm, pe care le foloseam la jocul cu rîca. În acei ani nu existau nici cartonașe cu marii jucători de fotbal, așa cum nu știam nici de existența suprizelor ascunse în pachetele de gumă de mestecat. În acei frumoși ani colecționam fețele cutiilor de chibrituri, pe care jucam. Cele mai valoroase erau cele cu fotografia lui Ilie Năstase, în care el era imortalizat cu racheta, în plin retur. Erau anii în care marele tenismen era considerat cel mai cunoscut român, și, chiar dacă nu am văzut marile meciuri din ATP, la noi în sat era bine cotat prin prisma cartonașelor pe care le colecționam. Le numeam fie ,,fețe”, fie ,,cartoane”, fie ,,cărți”, după caz.

Erau elementele noastre de schimb și miza de joc. Cutiile de chibrituri erau pe atunci valori pentru noi, așa că nu de puține ori mergeam la cooperativă și cumpăram, doar ca să vedem ce fel de cartoane avem. Bețele de chibrit care rămîneau neconsumate aveau un alt rol în jocurile copilăriei noastre. *** Vara era în plină forță, dar căldura sufocantă nu avea nici un efect asupra noastră și nici chipurile celor mari nu trădau vreun disconfort. Nu existau coduri meteorologice pe atunci, nu aveam restricții sau panici.

Vedeam cum din ce în ce mai multe mașini cu remorcă și tractoare treceau pe ,,linie” și am înțeles că începuse

Dosare secrete ale Istoriei (86) Enigma Martin Bormann (16)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa „După aprecierea noastră – povestește F... –, în Argentina şi în Brazilia existau cam vreo zece mii de nazişti. La data stabilită, 30 octombrie 1952, tovarăşii mei împreună cu mine ne-am întîlnit cu cei doi foşti SS-işti şi le-am dat acontul prevăzut pentru «operaţie».

La 8 noiembrie, ei ne-au anunţat că Bormann fusese probabil prevenit şi plecase la Bahia. Am luat avionul ca să străbatem cele patru mii de kilometri, fiind însoţiţi în continuare de Dauch şi Krüger, şi ne-am oprit la Bahia, la hotelul «Novo Mundo». Acolo, Martin Bormann a izbutit să ne scape printre degete. Vreau să spun că ne-a luat-o înainte doar cu cîteva minute. A fost văzut în timp ce părăsea hotelul şi se urca într-un taxi.

De la Bahia am plecat la Curitiba, în statul Parana, unde duceau urmele lui. De acolo la Punto Grosso, nu departe de Curitiba. Dauch susţinea că la Punto Grosso fusese pregătit totul ca să punem mîna pe Bormann. Încă o dată am rămas dezamăgiţi. Bormann părăsise statul Parana în ajun, plecînd cu un avion bimotor pe care-l închiriase. N-am putut să-i dăm din nou de urmă decît la 13 noiembrie 1952, la Joao Pessoa, în nordul Braziliei. Acolo am aflat că Bormann părăsise localitatea la 12 noiembrie, avînd asupra sa o cartera 19 (carnet de identitate pentru străini) şi o autorizaţie de comerciant eliberată de autorităţile locale din Joao Pessoa pe numele de Goldstein, comerciant, născut în Germania şi de origine elveţiană“.

F... împreună cu echipa lui au continuat să străbată mii de kilometri, ,,pînă în inima podişului Mato Grosso“. Dar vai, fondurile lor s-au epuizat. Nu primeau nici un ajutor oficial. Singurele lor resurse proveneau de la nişte persoane particulare. În 1953, F... i-a dat raportul ambasadorului Israelului în Brazilia, David Schaltiel, după care s-a înapoiat în Europa. După cîteva luni, o nouă echipă a plecat în America de Sud şi a continuat cercetările în Mato Grosso. Ea a pierdut cu desăvîrşire urma lui Bormann..., dar a descoperit-o, în

schimb, pe cea a lut Eichmann. Urmarea se cunoaşte.

Trebuie subliniat, de asemenea, faptul că la 9 februarie 1952 ziarul Il Tempo din Roma publica ştirea că Martin Bormann ar fi în viaţă şi s-ar afla într-o ţară din America de Sud pe care n-o menţiona. Redacţia ziarului Il Tempo declara că deţine această informaţie dintr-o sursă „foarte apropiată de Vatican”.

După arestarea lui Eichmann s-a vorbit iarăşi mult de Bormann. Agenţii israelieni care-1 prinseseră pe Eichmann au declarat, în special corespondentului de la München al ziarului Daily Mail, că „Bormann trăieşte” şi că laţul „începuse să se strîngă în jurul lui”. Aceiaşi agenţi au spus că Bormann trăise în Brazilia, la Bahia, avînd un paşaport pe numele de Jose Possea. Aici pare să se fi făcut o confuzie cu numele localităţii despre care vorbea F...

Agenţii israelieni au adăugat că urma lui Bormann fusese găsită încă din 1952; pe atunci el alcătuise um fel de colonie nazistă în provincia Santa Catarina. În mai 1960, corespondentul lui Daily Mail la Tel-Aviv scria: „Azi am aflat că Eichmann a declarat că Bormann trăieşte ascuns în străinătate”. Informaţia conform căreia Eichmann ar fi confirmat faptul că Bormann se află în viață a fost reluată de numeroase ziare din întreaga lume. Se pare însă că ea era absolut neîntemeiată. La 27 mai 1960, purtătorul de cuvînt al guvernului israelian și poliția israeliană au declarat oficial că Eichmann ,,n-a vorbit niciodată despre Martin Bormann”.

De altfel, în lume circulau şi alte zvonuri. La 13 iunie 1960, Colin Lazson, corespondentul lui Daily Express la Buenos Aires, spunea: „Se pare că Martin Bormann a murit în Argentina, de moarte naturală, acum vreo doi ani“. Domnul Lazson arăta că această constatare era rezultatul unei anchete îndelungate; adjunctul lui Hitler ar fi sosit, se pare, în Argentina în 1948, după ce stătuse un timp în Germania occidentală şi în Spania.

Urmărit de comandourile israeliene, cerut de guvernul Germaniei federale, Bormann ar fi beneficiat totuşi, se pare, de protecţia guvernului argentinian „atît înainte, cît şi după căderea regimului peronist“. Bormann ar fi murit la Pasos de Los Libris, la frontiera braziliană, sau la Bariloche, în Anzi. Deci se anunţa în acelaşi timp şi existenţa şi moartea lui Bormann...

treieratul. Era un eveniment important în comunitate, mai ales că unul dintre depozitele de grîu era lîngă sat, nu foarte departe de noi. În acel an avem și satisfacția că unchiul meu, Ion, avea o mașină ,,Bucegi” cu care căra grîul, și că ne va duce spre cîmp să vedem cum Gloriile treieră, cum grîul se ia de pe cîmp, se pune în remorci și merge spre marele siloz de la Smîrdioasa.

- Nu vă iau, măi, nu vă iau! – era expresia preferată a lui Ion ori de cîte ori se punea problema să ia doi țînci ca noi – eu și Alin – să ne ducă pe cîmp, fapt pentru care îl tot băteam la cap.

- Hai, măi Ioane, că noi rămînem la autobază, nu te sîcîim – spuneam noi în cor.

Ne-am urcat în remorcă, unde ne plăcea foarte mult să stăm, mai ales că în picioare fiind, priveam peste cabina din față și, chiar dacă praful ne îmbîcsea puternic, nu aveam nici cea mai mică problemă. Priveam la cei care treceau pe lîngă mașină, în timp ce Ion conducea imperturbabil. Am ajuns repede la baza care era lîngă acel depozit unde o parte din grîu era descărcat, locul unde se strîngeau tractoare, combine, camioane, și se odihneau. Erau acolo majoritatea bărbaților din sat, cei care nu aveau de lucru la oraș, toti copleșiți de munca pe care o duceau la bun sfîrșit, dar și bucuroși atunci cînd, la umbra tractorului, se strîngeau să mănînce.

Toți vorbeau tare, zgmotul tractorului sau al combinei făcîndu-i să devină ceva mai vocali.

Eu și Alin am coborît din camion, dar Ion mergea mai departe, în cîmp, să încarce. Ne-a spus că trece să ne ia mai tîrziu, lucru bine primit de noi, mai ales că aveam planuri în ziua aceea. (va urma) T.T. Despre moartea lui Bormann avea să se mai vorbească mult. În iunie 1960, Haolam Haze, săptămînal israelian de mare tiraj, confirma faptul că Bormann murise la Buenos Aires, numai că în locul morţii naturale se dădea o explicaţie destul de neaşteptată. După cum arăta acest periodic, Bormann sosise în Argentina prin 1950, cam în aceeaşi perioadă cu Eichmann. El se supusese unei operaţii estetice care avea scopul să-1 facă de nerecunoscut. Îmbolnăvindu-se însă de inimă, s-a decis să se caute la un celebru cardiolog din Buenos Aires, evreu de origine. Acesta l-a recunoscut... dovadă că operaţia estetică nu-şi atinsese scopul. Doctorul luase legătură cu o organizaţie evreiască, care-i dăduse ordinul de a executa condamnarea la moarte pronunţată de Tribunalul de la Nürnberg. Medicul, sub pretextul tratării pacientului, i-a făcut o injecţie mortală.

Bormann fusese înmormîntat, după ce acelaşi medic îi eliberase certificatul de deces, sub numele de împrumut pe care şi-l luase la sosirea lui în Argentina. Încă o versiune: la 7 decembrie 1962, A.F.P. transmitea din Buenos Aires că Martin Bormann „ar fi murit de cancer la 15 februarie 1959, la Asuncion, capitala Paraguayului“. Ştirea provenea dintr-o sursă considerată „sigură“. Bormann ar fi găsit cu cîţiva ani în urmă azil în Paraguay, unde lucra sub un nume de împrumut la o cooperativă nemţească din colonia Bella Vista, din apropiere de Encarnacion, pe malul fluviului Parana: „Aflînd că suferea de un cancer incurabil, s-ar fi stabilit în 1958 la Asuncion, la un compatriot de-al său pe nume Bernard Jung, care după aceea a părăsit Paraguayul pentru a se înapoia în Germania; Martin Bormann, sau omul presupus a fi el, ar fi fost înhumat în toiul nopţii, la 17 februarie 1959, într-un mic cimitir din împrejurimile oraşului Ita, situat la patruzeci de kilometri sud-est de Asuncion, unde mormîntul lui, pe care nu este scris nici un nume, nu e cunoscut decît de anumite persoane“.

Toate aceste „morţi“ nu se potrivesc însă de loc cu afirmaţiile categorice făcute de agenţii israelieni în 1960, după capturarea lui Eichmann: „Bormann trăieşte”. La începutul anului 1961, F... declara categoric: „El se află în Chile“. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

Maria Tănase, o divă în furtuna vremurilor (1) A devenit o celebritate în momentul în care timpul își pierduse deja răbdarea. Vremurile bune ale României interbelice se apropiau de sfîrșit. Maria Tănase prinde ultimii ani fericiţi de dinainte de război, cînd se consacră în ţară și în străinătate. Viaţa trepidantă a teatrelor, a spectacolelor, a turneelor, strălucirea vieţii de vedetă vor intra în mașina de sfărîmat destine a istoriei.

Al doilea Război Mondial și ceea ce a urmat nu vor lăsa pe nimeni neatins, mare sau mic, celebru sau nu. Maria Tănase, marea vedetă a vremurilor, prin relaţiile ei, prin oamenii alături de care trăia, prin influenţa ei, nu avea cum să scape din furtuna care prinsese milioane de oameni. Serviciile secrete, românești și străine, au avut nevoie de ea, nu pe scena luminată de reflectoare, ci în jocul mult mai periculos al persuasiunii, al canalelor de comunicaţii dintre taberele opuse, al reţelelor nevăzute de spionaj. Dictaturile au privit-o ca pe un element periculos. Legionarii au urît-o, regimul Antonescu a supravegheat-o și a încercat să o folosească, iar comuniștii au persecutat-o sistematic. Istoria mare a unei societăţi care trece rapid de la libertate la dictatură, de la pace la război, este regăsită în viaţa Mariei Tănase. Măritată cu un evreu, devine indezirabilă pentru legionari. Libertatea de care un artist depinde pentru a putea să se exprime rămîne un vis al vremurilor trecute. Maria Tănase nu a mai apucat libertatea de a spune și de a cînta tot ceea ce ar fi vrut, așa cum o făcea la începutul carierei, plecînd din mahalaua Cărămidarilor din București. Dar va rămîne liberă, spre disperarea celor care au vrut să o înregimenteze ideologic. O poveste adevărată, din vremuri nu atît de îndepărtate.

Artista aceasta a cărei voce o ascultăm azi cu admirație și adesea cu un zîmbet în colțul gurii se numește Maria Tănase și a fost idolatrizată, dar și ridiculizată, dorită, dar și marginalizată. Intrată în legendă prin calitățile sale artistice, precum și prin povestea ei personală, Maria Tănase a devenit o valoare națională care stîrnește și azi admirație și curiozitate, care, consolidată de posteritatea venită foarte repede, are și azi forță. A fost al treilea copil al familiei Tănase, nedorit. Tatăl ei era un vestit grădinar bucureștean şi iubea muzica populară. De la cinci ani, fata creşte în atmosfera rapsozilor şi horelor, în aerul plin de miresme al grădinii din str. Livada cu duzi din București: „Bucuria copilăriei mele a fost grădina cu flori din mahalaua Cărămidarilor. Era plină cu lalele, garoafe şi micşunele, lăcrămioare, trandafiri şi rozmarin, de narcise, bujori şi panseluţe. Am învăţat şi-o mulţime de cîntece, de la tatăl meu şi de la cei ce lucrau în grădina noastră, mari cîntăreţi. Îmi aminteam, auzindu-l, de o vorbă a tatii: cică leacul cel

Coperta revistei Radio-Adevărul, anul XI, nr. 499, 10 aprilie 1938, care anunța debutul Mariei Tănase

mai bun împotriva mîhnirii este cîntecul. Ascultîndu-i pe muncitori pînă tîrziu mi se părea că prind zbor fără aripi. Am adormit, nu o dată, cu o senzaţie de plutire, cu geana plînsă de-o fericire fără nume, cu inima plină de cîntecele pe care le-am cîntat şi eu”.

Cîntece şi rîsete, amestecate cu zgomot de tacîmuri şi de pahare Avea 17 ani, era măruntă, slăbuţă, negricioasă, ageră şi frumoasă. O ispiteau oraşul, forfota, viaţa; așa că pleacă de acasă. ,,Mă apucase damblaua să mă fac cîntăreaţă de local. De cum isprăveam să servesc chiftelele şi halbele de bere la mesele muşteriilor, îmbrăcam rochia de stambă, cu flori albastre, şi porneam către oraşul mare, cu gîndul să casc gura în bodegile şi restaurantele unde cîntau lăutari.

M-am întrebat de multe ori: de unde vin cîntecele?

Cîntecele vin din adînc de vremi, de la oameni fără nume. De la oameni cu inima aprinsă, plină de of şi jale. Ziua mea începea cînd se lăsa întunericul.

Mă îmbrăcam atunci cu ce aveam mai de preţ şi mă duceam să cînt pe unde apucam: ba în restaurant, ba în cine ştie ce grădină de vară. Nu mă sinchiseam de vorbele şi rîsetele muşteriilor, amestecate cu zgomot de tacîmuri şi pahare. Am băgat de seamă că lumea lăsa cuţitul şi furculiţa din mînă, uita de paharul din faţa, să se holbeze la mine, să mă asculte smirnă, chiar aghezmuită fiind. Apoi prinde să bată din palme şi să mă îndemne să mai cînt”.

Lăutarii Grigoraş Dinicu, Fănică Luca, Jean Marcu, Petrică Moţoi, Fărâmiţă Lambru i-au fost singurii dascăli de prin restaurantele bucureştene ale vremii: ,,Luther”, ,,Luxandra”, ,,Bufetul de la Şosea”, ,,Wilson”. Debutul ca profesionistă se leagă de restaurantul ,,Neptun” din Piaţa Buzeşti. ,,La o masă mare, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, Vasile Voiculescu şi Liviu Rebreanu. Îi îndrăgisem după pozele lor din cărţile de şcoală. Mă privea, parcă din vitrina unei librării, toată literatura română de după război”. Din noaptea aceea, a început seară de seară sărbătoarea cîntecelor Mariei Tănase.

Posteritatea ei începea într-o zi de vară, cu o înmormîntare pe care Gabriel García Márquez sigur ar fi putut s-o inventeze într-un roman: înmormîntarea

unei frumoase cîntărețe căreia tot Bucureștiul îi e cortegiu și care doarme în sicriu pe o pernă plină cu petale de trandafiri, desculță, așa cum și-a dorit (după o viață în care au chinuit-o pantofii), doar în șosete albe. La cîteva zile după ultimul spectacol, susținut în 19 iunie 1963 la Hunedoara, unde căzuse pe scenă, frumoasa adormită pleca dintr-o viață unde nimic din ce e omenesc nu-i fusese străin: nici suferința, nici bucuria, nici triumful, nici lupta, nici curajul, nici lașitatea, nici frumusețea, nici urîtul.

Pentru despărțirea de lume nu avusese cu adevărat timp să se pregătească. Găsise însă timp pentru un testament dictat pe patul de suferinţă în 3 iunie 1963. În documentul acesta de viață și de moarte, Maria Tănase și-a făcut autoportretul, punîndu-și mai multe dorințe.

Cîteva dintre ele nu au nevoie de nici un comentariu: „Aş vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sînt plecată undeva în străinătate pentru tratament şi, din cînd în cînd, să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede. (…) Dacă se va putea şi nu va fi greu, aş vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apă să se facă o fîntînă şi, în loc de acele parastase pe care le interzic, din cînd în cînd să fie ajutat cîte un student şi o studentă cu plata cantinei sau a posibilităţilor de masă şi să nu fie nimeni trist”.

Dincolo de „Privighetoarea” Cine era, de fapt Maria Tănase? „Pasărea măiastră”, „Privighetoarea”, „Edith Piaf a României”? Da, era toate astea, dar rămîne dincolo de toate acestea.

Eticheta, oricît de inspirată inițial, oricît de banalizată apoi prin suprafolosire, nu poate surprinde multele nuanțe ale personalității ei. Așa cum nici o fotografie, oricum ar fi ea, n-o poate face. Cine era această artistă răsfățată, care cînta ca nimeni alta, se învîrtea în cele mai înalte cercuri, se juca îndrăzneț cu personalități, cocheta frivol cu diplomați dubioși, privea melancolic și aproape invidios la țăranii în rîndul cărora se născuse, nu vedea cu ochi buni cutumele ortodoxe, iubea portul tradițional, dar etala și un cosmopolitism observat de toată lumea? Cum coabitau astfel de laturi într-un om, e drept, unul care nu s-a lăsat descifrat nici de posteritate?

Vocea Mariei Tănase a fost o prezență de forță și în multe case de ţărani, şi în saloane de intelectuali, și în baruri de jazz. În posteritate, imaginea ei s-a hiperbolizat, transformîndu-se într-o emblemă a modului autentic în care se poate face artă populară.

Maria Tănase, personalitate asupra căreia s-au aplecat mai mulţi biografi şi muzicologi, a rămas în istorie ca stăpînă a pasiunilor omeneşti, tema eternă a folclorului, ca expresie unică a muzicii tradiționale, care ține de un spațiu și mai puțin de un timp. După 1963, anul morţii artistei, a apărut la Paris, mult mai tîrziu decît fusese iniţial programat, un disc cu variantele în franceză ale unor cîntece populare româneşti, printre care „Cine iubeşte şi lasă” sau „Uhăi, bade”, imprimate pe un vinil EP. Discul a primit direct „Grand Prix du Monde”, una dintre cele mai înalte distincţii acordate de Franţa. „Există un cîntec al Mariei Tănase, personal, dincolo de cîntecul popular propriu-zis”, spunea etnomuzicologul Mihai Pop, director al Institutului de Folclor.

„Fetiţa din Livada cu duzi”, „pasărea măiastră” şi ţinta legionarilor Formarea acestei personalităţi inconfundabile – care a refuzat lectura supusă a partiturii şi imitarea vocilor anonime, propunînd în schimb o interpretare care să nu semene cu alta – a început de la primele probe date cu folcloristul Harry Brauner, pînă la concertele de pomină din restaurantele bucureştene şi la apariţiile memorabile care au reprezentat România la Paris şi la New York.

Consacrarea şi celebritatea au venit la țanc, cum s-ar spune: nici devreme, nici tîrziu. Maria Tănase n-a avut multe obstacole de sărit, ca în basme, pentru ca adevărul să iasă la iveală: adevărul ei s-a văzut și s-a auzit imediat.

Pînă să cîştige admiraţia lui George Enescu, de exemplu, s-a lăsat descoperită de un grup de tineri intelectuali, printre care ziaristul Sandu Eliad şi etnomuzicologul Harry Brauner (fratele celebrului pictor avangardist Victor Brauner), care a avut răbdarea să asculte o fată fîstîcită şi emotivă: „Cînta o melopee tristă, nostalgică, foarte greu de executat datorită ornamentaţiei bogate şi pronunţatelor glissando-uri. Am rugat-o să mi-l repete, o dată, încă o dată, pînă cînd, învingîndu-şi de tot sfiala, fetiţa din Livada de duzi s-a simţit ca la ea acasă, acolo, pe vremuri, printre ai ei”. Pe regizorul Sandu Eliad l-a cunoscut în ploaie lîngă zidul Universităţii. El o invită să-şi usuce hainele în apartamentul său aproape de Grădina Cişmigiu. Veselia, frumuseţea şi sensibilitatea adolescentei fac ca Eliad să o îndrăgească, deşi era mai mare cu 15 ani ca ea. În casa lui, unde intră multă lume, Maria aduce cîntecul.

Tudor Muşatescu o recomandă unui prieten ce deţinea o fabrică de plăci muzicale. Acolo imprimă prima melodie; discul se vinde repede. Cîntă pentru prima data la radio și, de atunci, devine cunoscută.

Concertele prin restaurante, în cămine culturale, apoi prin teatre de revistă, curg. Devine un fenomen. „Nimeni nu mă învăţase cum se scoate un ton, cum se cuvine să cînţi, nici ce să faci cu mîinile. În mine, totul se prefăcea în muzică: lumina, vîntul, oamenii, florile”.

mai tîrziu, regimul legionar i-a ordonat Radioului să distrugă discurile cîntăreţei şi matriţele, pe motiv că distorsionau folclorul autentic, iar Mariei Tănase i s-a interzis să cînte, interdicţie care a durat cîteva luni. Cum printre cunoștințele ei se numărau diverși evrei, artiști și nu numai, pentru decredibilizarea artistei într-o societate tradiționalistă s-a inventat o fotografie: cîntăreața juca goală o partidă de șah. Ostilitatea regimului aflat la putere se hrănise, să nu uităm, din prietenia ei cu Harry Brauner, care a povestit în „Să auzi iarba cum creşte”: „În 1939, sub dictatura fascistă, cînd numele meu nu avea voie să fie pomenit în presă, Maria, întrebată întrun interviu de Gaby Michailescu cine i-a călăuzit primii paşi şi cuvîntul decisiv al cui a fost la începutul carierei sale, cu un curaj neobişnuit, răspunde: «Esenţiale au fost sfatul şi truda unui bun prieten, Harry»”. ,,,Nu-mi rămînea decît să cînt despre pace, înţelegere, dragoste despre înfrăţirea dintre oameni.

Poliţia mi-a întors casa pe dos într-o noapte, au sfîşiat tapetele, au spintecat saltelele, au străpuns rufăria, au smuls parchetul, fără să afle nimic. Apoi, înghesuită într-o dubă şi dusă la Prefectura poliţiei. Aruncată într-o culisă cu un pat de fier, o găleată de tinichea şi un bec în tavan. Obligată să stau în picioare pînă se dădea stingerea. A urmat un interogatoriu într-un miez de noapte la lumina reflectorului… Voiau să afle cine

Întîlnirea cu actorul Constantin Tănase, la ,,Cărăbuş” Într-un ziar găseşte un anunţ şi se prezintă pentru a fi angajată să cînte la Grădina Ambasador și în spectacolele Teatrului ,,Cărăbuş”, al lui Constantin Tănase. Se căutau actori, dansatori, cîntăreţi. ,,Despre tizul meu Tănase auzisem că stîrneşte rîsul ca nimeni altul. Cînd am dat cu ochii de el, am pufnit în rîs. Numi venea să cred ce văd: un nas cît un dovleac, nişte ochi holbaţi parcă a spaimă, şi-o limbă care umbla ca toaca în post!”.

I-a cîntat o doină şi un tango, iar Tănase a sărit ca ars cînd a auzit că poartă acelaşi nume ca el. ,,La mine o să te cheme Atanasiu, că sună mai altfel. Ai auzit?

Mary Atanasiu”. ,,N-am apucat să-i spun lui Constantin Tănase ce părere am despre Mary Atanasiu. Era pretutindeni, pe scenă, în sală, la casa de bilete. Se gîndea zi şi noapte la teatrul său, la actori, la public. În seara debutului meu pe scena Teatrului Cărăbuş, am găsit un bucheţel de viorele pe masa mea. Era însoţit de urarea de bun venit a lui C. Tănase. Cît am cîntat, el m-a pîndit dintre culise, fără să mă slăbească din ochi. Nu ştiu dacă îi plăcusem, însă m-a tras deoparte şi mi-a şoptit la ureche: «Aşa s-o ţii, şi pe toate ai să le baţi». Aşa am ajuns cîntăreaţă în trupa lui Constantin Tănase. «Aşa s-o ţii» a lui Constantin Tănase făcea cît toate aplauzele din lume”.

O fotografie extrem de veche, de la un turneu prin țară. În stînga sa, Gaby Michăilescu, impresarul. În dreapta, soțul, Clearch Raul Victor Pappodopulo – Sachelarie

Războiul, puşcăria, interogatoriile, bătăile Izbucnește al doilea Război Mondial. Bucureşti, cu oameni măcelăriţi pe străzi, bombardamente, mi­ ze­rie, jale. După debutul din 1934, la Teatrul de revistă al lui Constantin Tănase, anul 1938, cînd a făcut primele înregistrări pentru Societatea Română de Radio, a fost hotărîtor pentru cariera ei. Doi ani

Maria Tănase și Mihail Sadoveanu m-a învăţat să cînt despre pace, de la cine am auzit de înfrăţirea dintre popoare, în ce manifeste am citit despre înfrăţirea dintre oameni. S-au repezit la mine şiau prins să tragă palme peste faţă, să-mi care pumni şi coate, răcnind parcă scoşi din minţi. Într-o zi mi-au dat drumul fără să le-o fi cerut. Cică se vorbise la Radio Londra despre mine, guvernul român fiind întrebat ce s-a ales de Maria Tănase. Se supăraseră fasciştii pe mine, încît am fost oprită să cînt în public”.

Iese din închisoare, dar nu este lăsată să cînte, va colinda ţara în lung şi în lat ca să adune folclor. ,,Cîntecele sînt rădăcini nevăzute, rădăcini care îi leagă pe oameni de pămîntul lor. Le căutam, le cercetam, le adunam cu o îndrăzneală şi cu o stăruinţă fără odihnă.

Le adunam de la ţărani, lăutari, de la bărbaţi, de la femei, de la tineri şi bătrîni”. Unuia dintre comuniştii vremii i se făcuse dor de cîntecele Mariei Tănase şi-i ridică interdicţia de a cînta.

Dar n-a trecut mult și prințesa demonizată s-a întors pe scenă după un turneu în Turcia, unde preşedintele turc îi oferise cetăţenia de onoare, un post de cercetător la Institutul Etnografic din Istanbul şi o vilă într-o insulă, dacă acceptă să cînte muzică turcească.

Aceștia au fost, însă, şi anii în care Nicolae Iorga i-a dat numele sub care a reţinut-o memoria colectivă, „Pasărea Măiastră”, precum şi anii în care a început să se aproprie de cuplet, să cînte cu taraful şi să fie admirată de Ionel Perlea, Mihail Jora, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu. ( va urma) Ziarulmetropolis.ro, Historia.ro

14

Nr. 1558

Francmasoneria – trecut şi prezent (1)

Ordinul francmasonilor datează din 1717, cînd lojile din Londra au înființat o asociație de „frați” cu scopul unei reînnoiri pașnice a societății, bazată pe principiile toleranței religioase, respectului reciproc, egalității și respectării drepturilor omului.

Din Marea Britanie, francmasonii au pășit în alte țări și multe dificultăți și încercări le-au căzut la sorți. Profesorul JeanRobert Ragache, șeful Centrului oriental francez, reflecta: „O soartă ciudată: disprețuită, în­ fri­coșătoare, ridiculizată, co-­ chetată, condamnată și inter­ zisă – masoneria, la trei secole după naștere, este încă în funcțiune. După ce a apărut în forma sa actuală în zorii Iluminismului, a supraviețuit regimurilor, revo-­ luțiilor, conflictelor, crizelor”.

Principalele semne masonice sînt busola și pătratul, instrumente pentru măsurarea lumii în cifre. Există două opinii despre masonerie, care sînt greu compatibile între ele: unii consideră această organizație un club inofensiv, un fel de societate caritabilă; pentru alții, este o sectă dăunătoare, cu influență evreiască, vinovată de toate necazurile din lume. Dar cea mai numeroasă parte a contempo­ ranilor nu știe nimic despre masonerie. Cele mai multe enciclopedii din lume înclină spre prima opinie. Istoricii, de regulă, pretind că fenomenul numit „francmasonerie” le este necunoscut. În ceea ce privește cea de-a doua dintre opiniile mențio­ nate anterior, literatura foarte extinsă în această direcție este considerată neștiințifică, tabloidă iar referirea la ea într-o societate bună este catalogată nepotrivită. Înainte de revoluție, suveranii noștri, din motive care vor deveni clare în viitor, tindeau spre catalogarea masoneriei drept un „club inofensiv”. În dicționarul enciclopedic al lui Brockhaus și Efron se spunea că francmasoneria „este pusă să înnobileze moral oamenii și să-i unească pe baza iubirii frățești, a egalității, a asistenței reciproce și a fidelității”. În același mod, Brockhaus-ul german din zilele noastre remarcă faptul că „fiecare francmason se angajează să lupte pentru adevăr, filantropie, autocritică și toleranță”, că toți au crezut întotdeauna în Dumnezeu și au fost „obligați să asculte autoritățile și legile țării lor”, că această mișcare a fost multă vreme răspîndită, peste tot în lume, dar nu este nicidecum „secretă”.

Enciclopedia Britanică, numind francmasoneria „mai mult o artă decît o ordine”, explică faptul că, avînd ritualuri ascunse, este „o societate cu secrete, dar nu o societate secretă”.

Cu toate acestea, mulți aveau o părere diferită despre acest club bine intenționat. Vorbind alegă­ torilor în 20 septembrie 1876, prim-ministrul britanic Disraeli a spus: „Guvernele secolului nostru se ocupă nu numai cu alte guverne, ci și cu societățile secrete, care pînă în prezent sînt capabile să anuleze orice acorduri. Ele își au agenții peste tot, fără a ezita să recurgă la crimă și capabile, dacă este nevoie, să provoace sacrificări în masă”. Un contemporan al lui Disraeli, șeful Bisericii Catolice din Anglia, Cardinalul Manning, s-a exprimat la fel de clar un an mai tîrziu: „Împărații, regii sau alți conducători nu controlează cursul evenimentelor. Există ceva care stă deasupra lor și în spatele lor și își va arăta fața în momentul în care armatele din întreaga Europă se vor afla implicate într-un uriaș război. O revoluție care operează în secret în subteran va găsi acest moment potrivit”. Rostite cu 40 de ani înainte de primul Război Mondial, aceste cuvinte par să merite atenția și astăzi. Șefii Bisericii Catolice, de la Papa Clement al XII-lea în 1738, la Leon al XIII-lea în

1902, au caracterizat francmasoneria ca o sectă care luptă împotriva lui Dumnezeu, acționînd cu scopul de a submina religia, a distruge creștinismul, și care dezintegrează ordinea de stat și socială din întreaga lume: „Această sectă este satanică, propovăduind o doctrină care laudă căderea lui Lucifer”.

Printre miturile existente în jurul apariției francmasoneriei se numără cele despre legătura acestui eve­ niment cu Iisus Christos, pro­ fetul Moise, regele Solomon, figuri celebre și filozofi ai antichității. Dar acum se acceptă în general core­ larea apariției ordinii cu transformarea bres­lelor me­ dievale ale cons­tructo­rilor, care au ridicat în Anglia magnifice cate­drale, palate și castele, pentru care au necesitat o aprovizionare solidă de cunoștințe exacte, înmulțite cu un talent inspirat al imaginației.

Astfel de specialiști, alături de abilități operaționale pur profesionale, aveau și înalte calități spirituale, întrucît „un maestru care intenționa să exprime adevărurile divine și umane în piatră” era simultan arhitect, organizator al muncii, zidar, tîmplar, pietrar și sculptor. Au păstrat egoist secretele arhitecturii, pe care le-au transmis treptat ucenicilor și studenților.

De obicei, masonii se adunau pentru a-și discuta afacerile în camere speciale, întîlniri animate de un ritual. Pe măsură ce lucrările majore de construcție au încetat, reprezentanții clerului protestant, comercianții, antreprenorii și oamenii cu profesii libere au început să se alăture lojilor. După ce și-a început activitatea în Evul Mediu ca asociații meșteșugărești (de unde și numele – francmasonerie), din Secolul al XVIII-lea devine un sistem întreg. Persoanele din toate religiile care împărtășeau principii religioase comune au fost acceptate acolo pentru a insufla moralitatea ridicată și pentru a se angaja în opere de caritate prin alegorii și simboluri asociate artei de a construi. Ordinul a luat imediat partea burgheziei în lupta împotriva feudalismului și a Bisericii Catolice în numele umanismului, a valorilor umane fundamentale, care au dat inițial francmasoneriei un caracter progresist.

Trebuie remarcată apropierea punctelor de vedere ale reprezentanților săi față de curentele ideologice și politice ale Iluminismului, fondatorii cărora au formulat cereri pentru eliminarea monarhiei absolute și introducerea stăpînirii republicane. Specificitatea ordinului a fost exprimată parțial în forma aproape necunoscută de unire a membrilor în cercuri închise (loji) cu ramuri în multe state, în originalitatea ritualurilor interne și a tipurilor de acțiuni cu utilizarea simbolismului, reprezentînd o simbioză complexă a misterelor antice din Occident și Orient, credințele evreilor și ale sectelor creștine timpurii.

Din dragoste pentru libertatea francmasoneriei, zvonurile s-au răspîndit rapid prin știri despre secretele sale adevărate și imaginare, în special în domeniul cunoașterii laturilor ascunse ale naturii și, cu ajutorul științelor oculte, au atras în loji oameni cu diferite stări de proprietate, poziție în societate și credințe religioase.

Nobilii cu titlu comunicau cu ușurință cu oamenii obișnuiți sau chiar cu slujitorii, prelații bisericii au schimbat opinii cu oameni de știință, scriitori și poeți.

S-a dovedit a fi o aparență a unui club democratic care a răspuns, împreună cu nevoile spirituale, la dorința de a aduce beneficii sociale. Din motive socio-economice, rolul creștinismului de la începutul Secolului al XVIIIlea a fost oarecum slăbit. În fața numeroaselor schisme, a apariției ereziilor și a sectelor, a succesului ateismului latent, bisericile oficiale nu au putut domina complet mintea oamenilor. Iar guvernele aveau o nevoie extremă de întărire a instituțiilor spirituale prin forme neconfesionale. „Masoneria este una dintre mișcările

l

13 – 19 octombrie 2020

RM

mistice morale și religioase ale societății burgheze. Nu era o biserică, dar încă nu era nici un partid - așa a fost francmasoneria cînd a apărut la începutul Secolului al XVIII-lea. Cultul, dogmatismul, ritualul erau în continuare legate de biserică. Dorința de a influența politica prin promovarea fraților săi în diferite părți ale aparatului de stat, prin unele caracteristici ale organizației, prin discuțiile tradiționale, anticipa multe caracteristici ale unui partid politic. ,,Aici, esența ordinii masonilor liberi este corectă, deși nu este dezvăluită complet. dar nu constituie încă un partid”. Aceasta era o caracteristică a masoneriei la începutul Secolului al XVIII-lea. În Anglia, apariția francmasoneriei s-a datorat unui număr de motive. După revoluția din Secolul al XVII-lea, după restabilirea monarhiei, noua dinastie hanoveriană a abandonat conducerea nelimitată a țării în favoarea marii burghezii și s-a resemnat puterii parlamentului. S-a ajuns la un compromis pe baza unei alianțe a comercianților bogați cu noua nobilime și o parte a aristocrației reprezentate de partidul Whig. Capitala engleză avea nevoie de noi forme de dominație.

Francmasoneria este folosită ca mijloc de răspîndire a influenței britanice în lume și opoziție față de tendințele burgheze radicale din societate. Așadar, pe 24 iunie 1717, ziua Sfîntului Ioan Botezătorul, patru loji londoneze au creat prima Grand Lodge din lume, a cărei influență s-a extins pînă la capitala Marii Britanii și a zonei înconjurătoare. Nobilul E. Sayer a devenit marele său maestru, iar tîmplarul J. Lemball a devenit adjunctul acestuia. Toți oficialii lojei au fost realeși anual. În curînd, a început să fie condusă doar de persoane de origine nobilă: J.D. Desagulier, contele de Montague și prinții din Țara Galilor. Astfel, frățiile meșteșugărești au devenit o organizație de clasă mijlocie care dorea să fie condusă de aristocrați. Această tendință, caracteristică britanicilor, continuă pînă în prezent.

Principalul document al francmasoneriei este considerat în continuare „Cartea Constituțiilor”, scrisă de pastorul J. Andersock, unul dintre liderii de marcă ai ordinului din Anglia, aprobat în 1723. Se deschide cu secțiunea „Despre Dumnezeu și religie”, care spune că adeptul ordinului „își datorează chemarea de a asculta legea morală și, dacă înțelege bine acest lucru, nu va fi nici un negator al lui Dumnezeu, nici un dezmierdător fără Dumnezeu”.

Următoarea secțiune a fost intitulată „Despre puterea civilă, supremă și subordonată”. Aici se menționează: „Un zidar, indiferent unde trăiește și lucrează, este un cetățean pașnic al autorităților civile și nu trebuie să se amestece niciodată în conspirații împotriva păcii și bunăstării poporului, încălcîndu-și îndatoririle față de autorități”. Această prevedere a fost menită să dovedească loialitatea francmasonilor față de stat și legile acestuia.

Unul dintre cei mai renumiți lideri ai masoneriei femeilor americane a fost Eleanor Roosevelt, soția celui de-al 32-lea președinte al Statelor Unite, Franklin Delano Roosevelt. Structura internă relativ simplă a francmasoneriei engleze a încetat rapid să satisfacă aristocrația și marea burghezie. De la jumătatea Secolului al XVIII-lea, sînt introduse grade ridicate de inițiere pentru elita conducătoare restrînsă a așa-numitei francmasonerii ,,roșii”, deoarece „legea iubirii pentru aproapele este pecetluită cu sînge”.

Francmasoneria cu grade înalte (de obicei pînă la 33) a fost numită Andrew’s, sau scoțiană, în cinstea apostolului Andrei cel întîi chemat, sfîntul patron al Scoției. Dacă scopul oficial al francmasoneriei „albastre” era să se angajeze în auto-perfecționarea internă a fiecărui frate, francmasonii „roșii” considerau că este de datoria lor să propage și să răspîndească influența ordinii. Au format loji separate, accesul fiind deschis doar unei părți a maeștrilor „lui Ioan”, care au depus noi jurăminte pentru a rămîne credincioși și secreți. (va urma) D.A.

pO

Nr. 1558

l

15

13 – 19 octombrie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Despre Hanul cu Tei – ansamblul cu nume frumos ca o doină Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decădere – a rezistat și dăinuiește încă în centrul Bucureștiului.

Hanul cuprins între străzile Blănari și Lipscani a fost construit în anul 1833 de către Hagi Gheorghe Polizu și de Ștefan Popovici, ale căror sigilii se pot vedea și azi la intrarea din strada Blănari („A.P.”și „S.P.”). Hanul avea două intrări: una dinspre strada Lipscani și una dinpre strada Blănari, iar prăvăliile – 14 pe o parte și 14 pe cealaltă – erau așezate în pivnițele adînci și cu bolți mari care se văd și astăzi.

Hanul era alcătuit din două corpuri de clădire, separate de o curte interioară, de tip spaniol, iar numele vine de la teii umbroşi ce adăposteau locul pentru negustori şi drumeţi. În acele timpuri, însă, era cunoscut sub denumirea de Hanul de pe Uliţa Mare a Marchitanilor. La parterul hanului, erau prăvăliile ferecate cu uși masive de fier, iar la etaj se aflau camerele de locuit cu „geamlîcuri” din lemn. În odăile de aici erau găzduiți cei care zăboveau mai mult la han.

Pentru călătorii grăbiți, erau aranjate cîteva cămăruțe la parter. În pivnițele cu boltă se aflau bunurile celor mai renumiți negustori de argintărie, de stofe, mătăsuri și blănuri. Fiecare dintre cei doi proprietari avea cîte 14 prăvălii, unde se vindeau și parfumuri scumpe aduse din Paris sau din Londra, dar și covoare turcești. Doar curtea pavată cu piatră de rîu și camera gardianului erau proprietate comună.

Amplasarea în centrul Bucureştiului a adus beneficii imediate celor doi negustori, făcînd din Hanul cu Tei unul dintre cele mai importante noduri comerciale. Ștefan Popovici, spre exemplu, a reușit să îşi plătească toate datoriile făcute pentru construirea hanului doar prin vînzarea a două dintre prăvălii, în 1837, pentru acestea primind fabuloasa sumă de 1.650 de galbeni. Iar hanul a continuat să fie profitabil şi mai tîrziu. Lucrurile s-au schimbat după primul Război Mondial, cînd magazinele noi, moderne și luminoase, care au apărut ca ciupercile după ploaie în Micul Paris, au furat clientela neguțătorilor de la han.

Putem afirma azi că Hanul cu Tei a fost construit sub semnul unei zodii norocoase. Marele cutremur din 11 ianuarie 1838 – cutremur care aproape a pus la pămînt Hanul lui Manuc – nu l-a afectat deloc. Incendiul din 23 martie 1847 a ocolit Hanul cu Tei. Un moment de cumpănă din istoria locantei a fost incendiul din 30 ianuarie 1871. Construcția și mărfurile au scăpat însă aproape neatinse ,,datorită zelului cu care au activat pompierii, sacagii particulari de serviciu în acea noapte și organele de poliție” (George Potra, ,,Hanurile bucureștene”, ed. 1943). În perioada interbelică hanurile erau încă o prezență plină de farmec în lumea bucureșteană.

Strada Lipscani și Hanul cu tei în 1920

Dar vremea lor de glorie trecuse și unul cîte unul își închideau porțile. ,,Prăvăliile cu ziduri groase, cu uși ferecate care dădeau în curți bine închise și bine apărate, trebuiră să facă loc magazinelor moderne, cu uși la stradă, cu ferestre largi și luminoase, cu vitrine care să atragă clienții. Strada cu lumini vii, cu trotuare și cu vitrine mari, gonise lumea din curțile hanurilor, din șirul prăvăliilor cu tot felul de mărfuri și golise aceste curți care sunau a gol și a pustiu” (George Potra, ,,Istoricul hanurilor bucureștene”, ed.1985). Cu toate acestea, hanul cu ,,nume frumos ca o doină” a reușit să își păstreze arhitectura inițială, să supraviețuiască și să renască în epoca noastră. Asta cu toate că reporterul din anul 1935 al ,,Ilustrațiunii Române” îi prevestea ,,prăbușirea sub loviturile casmalelor”: ,,Ce parfum arhaic din Bucureștiul de altădată, cu boieri în caftan de mătase, trecînd în goana telegarilor cu caleștele peste poduri de lemn, ne amintește frumosul nume al Hanului cu tei! Pe locul acesta din inima Capitalei s-a răsfățat pe vremuri un han cu tei umbroși, ale căror flori, în faptul primăverii, parfumau pînă departe, la biserica Zlătari“.

Dăinuind pînă în vremurile noastre, Hanul cu tei este un monument desuet al unei capitale care ia aspect de New York, în miniatură. Comerțul a cotropit de mult cartierul și astfel Hanul cu tei și-a schimbat menirea, devenind și el un umil supus al zeului Mercur. Hanul cu tei a avut vremurile lui de glorie, care au ținut pînă în ultimii zece ani. Se găseau aici în special lucruri de marchitănie și cucoanele mondene se îmbulzeau în curtea pavată cu pietre de rîu, prin magazinele elegante, ca să cumpere ce-i mai ieftin și mai frumos. Mărfuri de Lipsca, de Paris, de Dresda și de Viena stăteau burduf în rafturile de lemn nevopsite și aurul curgea ca un val furtunos în buzunarele negustorimii instalată aici. Pentru acele vremuri, negustorii din Hanul cu tei erau o elită închisă, unde se intra cu mare greutate. Pentru un magazin cît de mic în curtea hanului se plăteau bani grei, sume ce par astăzi fabuloase, avînd în vedere halul de uitare în care erau lăsate aceste prăvălii cu dever de milioane. ,,Astăzi aspectul Hanului cu tei e neschimbat.

Aceeași viață patriarhală de bazar turcesc, aceeași molcomă prietenie domnește între negustorii care vînd mai toți mărfuri identice. Mai la față stau pînzarii,

Ansamblul arhitectural Hanul cu Tei alături postăvarii și marchitanii, amestecați unul ici, unul colea, la întîmplare. Dar, de unde aici era un du-te vino permanent, acum e o pace, o liniște care prevestește agonia. Mărfurile stau ca și înainte, expuse pe tarabe de lemn, promițînd cumpărătorului toată tentația lor de lumini, de foc și de culori. Dar nimeni nu trece pe-acolo, nimeni nu se apleacă să pipăie calitatea unei țesături, nimeni nu privește desenul măiestrit al unei pînze. Pe scaune, în fața dughenelor insalubre, care altădată produceau aur curat, negustorii stau și așteaptă, bînd cafele (3 lei ceașca mică) și discutînd politică. Cel mai bătrîn negustor din Hanul cu tei, un moș simpatic și vorbăreț ne spunea oftînd: – Sînt zile cînd închid prăvălia fără să fac un ban saftea. Ehei! Ce vremuri am apucat noi și unde am ajuns! Altădată, seara, mi-era frică să mă duc cu banii acasă, atîta bănet făceam toată ziua în prăvălie… Eram înainte eu și patru băieți pricepuți și nu puteam sta un minut locului, atîta ne hărțuiau clientele. Azi sînt singur și am timp să mă plictisesc, de mi s-a urît și mie!

– Bine, dar cum explici dumneata decăderea Hanului cu tei? – am întrebat.

– Cum să explic? Alte vremuri, alți oameni cu alte obiceiuri. Noi nu le mai cunoaștem. Femeile de azi cumpără marfă proastă în magazine frumoase, cu lumini și galantare cubiste. Noi le dăm marfă aleasă dar avem niște chicinețe de magazine în care nici nu vor să calce… Se schimbă vremurile!”.

Galeria „Hanul cu Tei”, o călătorie în vremuri trecute Cu o suprafaţă de 1.400 mp, Galeria „Hanul cu Tei” este considerată a fi cea mai mare galerie de artă din ţară. Istoria şi arhitectura clădirii care o adăposteşte, dar şi vecinătatea monumentelor istorice din Centrul Vechi, Curtea Sticlarilor, Hanul lui Manuc, Curtea Domnească, palatul Băncii Naţionale, bisericile Stavropoleos şi Sfîntul Anton imprimă zonei un aer medieval nostalgic, atrăgînd un număr impresionant de vizitatori.

Galeria dispune de mai multe saloane: Ludovic al XV-lea, Louis–Phillipe, Rococo, Ludovic al XVIlea şi este împărţită în 12 galerii. Aici nu este numai un spaţiu de expunere de artă, există şi posibilitatea de valorificare imediată a unor obiecte vechi: piese de mobilier, lambriuri, tapiserii, covoare, tablouri, icoane, fotografii, albume, ceasuri, aparate de fotografiat, gramofoane, monede, decorații, jucării etc.

Trecînd din salon în salon, inspirînd aerul înmiresmat cu parfumul unor vremuri îndepărtate, poţi să-ţi imaginezi că te-ai întors în timp. Poţi să te vezi cum, stînd comod pe un fotoliu Ludovic, sorbi cu nesaţ ceaiul de mentă dintr-o ceşcuţă Rosenthal, sau Meisen, sau Rosslau şi bei apă de izvor dintr-un pahar de cristal Baccara. Mergi în următorul salon, pentru a admira gravuri pe pînză şi fotografii de familie de la 1800. Te opreşti apoi în faţa pendulelor ce par a ţine timpul pe loc, şi te priveşti în oglinzi cu rame aurite.

După care, poţi asculta cutiuţele muzicale, cu sunetele lor cristaline venite pe undele vremii. Aici, miroase a sulfină, a flori de tei, a lemn de cireş şi de nuc, a gutui şi busuioc, mirosuri înfăşurate, cu iz de anticariat.

Deieri-deazi.blogspot.com, Bucuresticentenar.ro

16

Nr. 1558

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Lungul drum al păcii către izbîndă

(urmare din pag. 1) Pe de o parte, Azerbaidjan nu dorește sub nici o formă să renunțe la război dacă Armenia nu se retrage din Nagorno, fapt care nu se va concretiza pentru că Erevanul nici nu dorește să audă un asemenea scenariu. Turcia este decisă să lupte alături de azeri, ocazie cu care va prelua de facto, într-un fel sau altul, controlul asupra Baku, dar și asupra unor zone bogate în resurse și a mijloacelor de transport ale acestora. Aliatul tradițional al Armeniei, Rusia, nu se grăbește deloc să sară în ajutor Erevanului, decît la nivel declarativ, mai ales că regimul aflat acum la conducerea Armeniei este oarecum pro-occidental. În plus, acordul de asistență militară cu Armenia nu include și regiunea Nagorno-Karabah. Așa că reacția reținută a Moscovei este de înțeles și așa va rămîne pînă cînd nu își va vedea propriile interese afectate. Armistițiul semnat pe data de 9 octombrie, la Moscova, de către miniștrii de externe ale celor două țări implicate în conflict, este unul temporar și care nu face nimic altceva decît să mai acorde fie timp de consolidare militară părților implicate, fie doar o pauză de respiro. O pace de lungă durată mi se pare destul de greu de atins la acest moment și în aceste condiții. Doar Putin și Erdogan știu ce anume va urma, iar discuția recentă dintre miniștrii de Externe ai Turciei și Rusiei pe tema NagornoKarabah va confirma curînd acest lucru.

Scenariul din Ucraina era să se aplice în Belarus, iar faptul că revoltele de acolo încă nu s-au terminat indică faptul că scenariul de la Minsk nu va fi ușor de depășit.

Dacă la aceasta adăugăm intenția Ucrainei de a pune o bază NATO pe teritoriul său, în apropierea Crimeei, putem să ne gîndim serios că o ciocnire la granița cu Rusia nu

Sfîrșitul lumii

Motto: ,,Nu avem nevoie decît de o criză majoră credibilă pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială” – David Rockefeller Cînd Ken Adachi, redactorul site-ului Educate Yourself, a anunțat că ,,Noua Ordine Mondială are în plan ca, din 7 miliarde de oameni, populația planetei să ajungă la doar 500 de milioane”, Corneliu Vadim Tudor mi-a spus: ,,Nu pot să dovedesc, dar simt că sîntem contemporani cu Apocalipsa”.

Atunci a scris versurile ,,Ne paște, în curînd, o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi în ușă va intra” (,,Apocalipsa nu dă telefon”, 2013). Să nu uităm că, nu de multe ori, Vadim a avut diverse premoniții, poezia ,,Ultima cafea” fiind cea mai elocventă probă în acest sens. În realitate, tot ceea ce a intuit Vadim în ultimele două decenii s-a întîmplat, iar atunci cînd a vrut să pună cireașa pe tortul Adevărului și Dreptății, românii au preferat să pună bomboana pe coliva întregii țări. Așa am ajuns să fim conduși de Iohannis, Fritz, Orban, Clotilde și mulți alți venetici asemenea lor. ,,Ce alegeri!/ Mascaradă nemaipomenită!/ I-a lăsat să fure-n legea lor/ Europa asta ipocrită” (Corneliu Vadim Tudor).

România a ajuns să semene cu o căprioară încolțită de o haită de lupi hămesiți, și asta pentru că ,,Spuma astanveninată, astă plebe, ăst gunoi”, care ,,numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă”, a ieșit la atac. ,,Și această ciumă-n lume și aceste creaturi/ Nici o rușine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face ocară/ Îndrăznesc ca să rostească pînʼ și numele tău... Țară!” (Mihai Eminescu).

Napoleon Bonaparte spunea că ,,puterea ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți”, dar prea tîrziu am aflat asta, pentru că ,,Aceasta e o lume nebunească,/ Pe care noi n-o mai putem salva,/ Merită și să scadă, și să crească/ Purtînd principiul răstignirii ea” (Adrian Păunescu).

Cîndva, Paul Éluard ne-a atenționat că ,,Sabia ce nu semplîntă-n pieptul stăpînilor și al vinovaților/ Străpunge inima sărmanilor și a nevinovaților”, dar românii nu au înțeles nimic din asta și au confundat binele cu răul. Ei au îngurgitat orice mizerie mediatică, s-au predat și au îngenuncheat în fața răului, făcînd exact ceea ce prevede planul Noii Ordini Mondiale, și anume: ,,Nimeni nu va intra în Noua Ordine Mondială dacă nu va jura că se va închina lui Lucifer” (David Spangler, fondator al curentului New Age). Deși

l

13 – 19 octombrie 2020

RM

este doar un basm. Basm care se risipește cînd observăm că la granița ucraineană, în zona Harkiv (Harkov), au fost detașate mai multe elemente de tehnică militară, un număr ceva mai mare decît acum un an.

Otrăvirea lui Aleksei Navalnîi a ridicat din nou semne de întrebare asupra relațiilor Berlinului și Parisului cu Moscova, dar se pare că sancțiunile nu vor afecta Nord Stream 2. Țeavă care este atacată, la nivel de polemică și amenzi, de către Polonia – care, din senin, a decis să amendeze cu o sumă astronomică toate companiile care contribuie la construcția sa, în mod special Gazprom.

Gestul Poloniei este oarecum de înțeles, dat fiind faptul că acolo are un interes direct, avînd în vedere dorința ei de a deveni principalul HUB de gaze lichefiate americane din Europa. Doar că se pare că, legal vorbind, decizia Varșoviei nu are valabilitate la nivel european, cu atît mai puțin asupra Rusiei.

La rîndul ei, Rusia rămîne la fel de impasibilă la tot ce se întîmplă la granițele ei. Fie că vorbim de zgomotul tot mai puternic al armelor, fie de deciziile politice cu largă implicare economică, Moscova rămîne impasibilă în fața acestor provocări și testează cu succes Zircon, cea mai puternică rachetă hiopersonică din lume la acest moment, al cărui scop declarat este acela de a distruge în mod special portavioanele și marile nave de atac militare ale unui potențial inamic. Nu știm cum a fost primită această veste în cancelariile occidentale, nu cunoaștem ce gîndesc generalii armatelor NATO sau ruse despre va urma, dar îmi amintesc o replică spusă de un politician rus, de acum cîteva săptămîni, cu referire la situația din Belarus: cine nu vrea să vorbească cu Lavrov, va vorbi cu Șoigu.

Dacă este să ne ridicăm privirea la situația geopolitică în ansamblul ei, vedem că în sud Turcia și Grecia au început să negocieze, dar sînt departe de a ajunge la un consens privind resursele din Marea Mediterană. În Siria, militanții pro turci sînt transferați spre conflictul din Nagorno-

Karabah, dar nu este nimic schimbat acolo. Luptele se dau încă în zona Ildib și la est de Eufrat, chiar dacă massmedia nu mai este foarte focusată pe situația de acolo. În Libia încă nu există consens. Observăm că la granița Indiei cu China, chiar dacă arma e la picior, există încă multă tensiune. India se înarmează rapid, cumpărînd armament fie din Franța, fie din Rusia. Iar situația dintre SUA și China este încă departe de a fi clarificată. Și de o parte, și de alta, există discursuri acuzatoare. De fapt, se tot vorbește despre începutul unui nou Război Rece, pornind, evident, de la tensiunea acumulată între SUA și China.

Este din ce în ce mai evident că lumea are nevoie de noi reguli, de o nouă Ialta, în care să se ajungă la un consens major, iar tensiunile să dispară. Pentru că, dacă nu se va ajunge la o înțelegere la nivel diplomatic între marile națiuni, putem să asistăm la un alt mare conflict serios în lume. În presa germană, dacă nu mă înșel, un politolog observa că modul în care Occidentul tratează acum Rusia – prin sprijinul oferit oponenților regimului – este o tactică pe care același Occident a avut-o față de URSS în anii ʼ80, care, așa cum știm, a dus la întîlnirea de la Malta, în 1988, precum și la căderea Zidului Berlinului, în 1989, urmată de iminenta cădere a URSS, în 1991.

Sînt multe similitudini între cele două perioade, acum rămîne să vedem dacă urmează o cădere a Rusiei cauzată de presiunile mediatice, armele de la granițe și, evident, de trădările de la Moscova, sau poate un război de anvergură între Rusia și SUA. Dacă în 1991, URSS a căzut din cauza trădării unor mari demnitari și a vanității exagerate a lui Gorbaciov, rămîne să vedem acum dacă Putin va fi sau nu trădat de colaboratorii săi. Într-un fel sau altul, fără o nouă întîlnire la nivel înalt între marile națiuni, fără o nouă Ialta, lumea va deveni mult mai nesigură, iar pandemia pe care o traversăm acum va fi considerată ,,parfum” față de ce va urma. Drumul unei păci mondiale este mult mai lung decît poate, la facerea lumii, Dumnezeu a apreciat. În ceea ce ne privește pe noi, românii, sîntem atît de mici, de insignifianți, încît nici măcar un război major nu ne va trece pragul. Așa că vom rămîne sub ocupație în continuare. Vom fi carne de tun dacă este nevoie, sau vom rămîne la nivel de forță de muncă ieftină, ca și pînă acum.

,,Apocalipsa furtunoasă/ Îi sperie pe pămînteni”, românii n-au nici un stres, nu simt nici măcar că preșul le este tras de sub picioare, iar cînd baba cu coasa se va întrezări, vor spera, la modul: ,,Pe noi nu ne-o găsi acasă/ Vom fi la meci sau la pomeni” (Corneliu Vadim Tudor). Cert este că ,,Totul s-a întors cu fundu-n sus/ Hoții ne dau lecții de morală/ Popii îl trădează pe Isus/ Bună țară, dar rea tocmeală”, sau, mai bine spus, ,,Avem un nou drapel: e mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor/ Ni s-a schimbat și Imnul: e maneaua/ Și uite așa dispare un popor” (Corneliu Vadim Tudor).

Da, dispariția unui popor creștin nu va scăpa de judecata Bunului Dumnezeu, aspect din care am tras următoarea concluzie: ,,Țara mea e din veci pe loc/ Și nimeni nu i-ar fi dat foc/ Dacă tinerii ei pribegi/ Ar fi devenit aicea regi”.

Trăim vremuri în care ,,Conducătorii, oficialii, regii, președinții nu sînt adevărații conducători. Nu ei sînt cei care iau deciziile, ci doar execută mecanic cerințele unor forțe exterioare” (M.G. Wells în cartea ,,The open conspiracy”, 1950). Așadar, ,,Fie că ne place, fie că nu, vom avea un guvern mondial, care va conduce prin cucerire sau prin consimțămînt” (James Paul Warburg, 1950), iar într-o bună zi ,,oamenii se vor trezi și vor afla că nimic – școlile, bisericile, guvernele, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale” (Fritz Springmeier). Mai mult, strategul și analistul militar de elită, generalul cu patru stele Sir Richard Barrons, în vîrstă de 61 de ani, a fost – pînă la trecerea în rezervă, în 2016 – unul dintre cei șase comandanți ai Forțelor Armate Britanice, și a declarat că ,,urmează carantina electronică, închiderea rețelelor sociale și a internetului. Vor funcționa doar televiziunile toxice, mercenare, ale Noii Ordini Mondiale. În această fază, s-ar putea ca începutul implantării microcipurilor să fie impus prin vaccinuri obligatorii sau prin internarea în lagăre”.

De ce s-a ajuns aici? Simplu: pentru că a dispărut Credința în Bunul Dumnezeu, iar acolo unde este pustiu, belele sînt cît casa, vorba biblicului David: ,,Toți s-au stricat de tot, nu este unul care să facă bine”. Să nu uităm că ,,Isus Christos a condamnat oamenii la nemurire, iar aceștia l-au condamnat la moarte, motiv pentru care trăiesc un sentiment ciudat, de scîrbă cosmică, cînd văd atîția oameni care îngenunchează în masă la orice fake-news” (Dr. Călin Georgescu). Vorba lui Vadim Tudor: ,,Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, iar în a șaptea, lumea L-a negat pe Dumnezeu”, religia devenind ,,o frază de dînșii inventată/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug” (Mihai Eminescu).

Cert este că ,,distanțarea de Dumnezeu ne-a împietrit inima și ne-a întunecat mintea” (Părintele Galeriu, cel

care nu a acceptat funcția de Patriarh B.O.R., refuzînd, de asemenea, orice distincție lumească), Biserica s-a transformat în ideologie și business. Nimeni nu mai vrea să înțeleagă că ,,lupta împotriva Diavolului nu se duce doar prin rugăciune, ci și prin acțiune” (Generalul Michael Flynn, SUA). Cînd Isus a găsit o pungă cu arginți într-un templu, a aruncat-o în pulberea drumului spunînd: ,,Așa ceva nu are ce căuta în casa Domnului”. Oare cum putem compara această afirmație cu luxul orbitor al Bisericii unei țări în care sărăcia domină societatea? Ce reacție a avut Biserica în momentul în care s-a decis ca elevii să aibă prezervative în ghiozdane, sau cînd s-au inclus în programa școlară termeni precum ,,transgender” (persoană care se identifică cu sexul opus), ,,transsexual” (persoană care își face operație de schimbare de sex) sau ,,genderfluid” (persoană al cărei gen este oscilant)? Nunțile între homosexuali se vor oficia în Biserică, dar oare unde vor avea loc eventualele botezuri ale copiilor înfiați de aceste persoane?

Ce mai putem spune despre faptul că ,,generațiile viitoare vor fabrica ființa umană ca pe un artefact făcut la comandă într-un uter artificial, cu caracteristici alese în avans? Se vor desființa maternitățile, iar cine va dori să conceapă un copil pe cale naturală își va asuma toate riscurile” (Jacques Attali, actualul consilier al președintelui francez Emmanuel Macron, ambii adepți ai Noii Ordini Mondiale).

Da, ne mănîncă viermii, dar nu în sensul pur al expresiei.

Viemii aceștia ne atacă de vii, așa cum hienele își sfîșie prada. Știrea este reală, iar dacă ne ghidăm după principiul jurnalistic al celor trei surse, iată dovezile existenței acestor viermi: 1) ,,Abia mai pot trăi în țara mea/ De viermii caremi colcăie la ușă,/ Miroase-a putregai și a cătușe/ Și eu din calea lor nu pot pleca” (Adrian Păunescu); 2) ,,Întreaga clasă politică este compusă din viermi, șobolani, maimuțe și profitori” (Dan Puric); 3) ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (Corneliu Vadim Tudor).

Murim cu zile și nici unul dintre noi nu se apără. Vorba lui Petre Țuțea: ,,Statul, în loc să ne apere de criminali, hoți, corupți, străini, îi apără pe ăștia de noi”, de unde se naște întrebarea legitimă, chiar retorică: ,,Vă-ntreb pe cei ce sînteți la putere/ Cam ce-ați făcut pentru acest popor?/ Și cum l-ați păcălit în voi să spere/ Cînd cruce nouă îi ciopleați de zor?”

(Elis Râpeanu, ,,Vă-ntreb”). Așadar, nu uitați să stați la rînd la implantul cipului, vaccinarea obligatorie și conectarea la tehnologia 5G. Apoi, o să vadă ei ce o să pățim noi!

VALENTIN TURIGIOIU

RM

Nr. 1558

l

17

13 – 19 octombrie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Europa se află la o răscruce de drumuri

Principala problemă de politică externă a Politicienii europeni se tem de o ruptură americanilor rămîne confruntarea cu RPC. Acest transatlantică dacă Donald Trump lucru obligă Washingtonul să urmărească din ce în cîștigă alegerile din SUA Datorită contradicțiilor agravate existente la Washington în ultimii ani, Statele Unite se concen­ trează pe problemele sale interne și arată mai puțin interes față de ceea ce se întîmplă în lume.

Confruntarea cu Beijingul devine un domeniu cheie al politicii externe americane, obligînd Washington să-și schimbe prioritățile în relațiile cu alte țări. În acest context, unii aliați-cheie ai SUA nu se mai pot baza pe sprijinul necondiționat american ca în trecut și se simt din ce în ce mai forțați să se bazeze pe propriile forțe. În primul rînd, aceasta se referă la Uniunea Europeană, ale cărei relații cu Washington, după alegerea lui Donald Trump la Casa Albă, s-au înrăutățit în fiecare an.

ce mai mult ceea ce se întîmplă de cealaltă parte a Pacificului, nu în Oceanul Atlantic. Diferențele dintre SUA și China sînt deja catalogate drept un nou Război

Noua realitate

Scindarea transatlantică ,,Actuala administrație americană este ghidată de logica pedepsei, dacă alții nu se supun”, - a declarat Norbert Röttgen, președintele Comitetului de politică externă al Bundestag. „Pe această bază, este imposibil să construim un parteneriat”.

O astfel de retorică este familiară Moscovei sau Teheranului, dar unul dintre cei trei cei mai probabili candidați la funcția de lider al partidului CDU nu se așteaptă să o audă. Declarațiile atît de dure ale politicienilor germani, reținuți în mod traditional, sînt un semn că lucrurile sînt departe de a fi bune în relațiile dintre America și UE. Germania – liderul nerostit al comunității – a rămas unul dintre cei mai importanți parteneri ai Statelor Unite în Europa, atît în ​​domeniul securității, cît și în domeniul economic.

Cu toate acestea, de cînd Donald Trump a preluat președinția, el a criticat în mod regulat Berlinul pentru cheltuielile de apărare insuficient de mari, pentru politica sa în privința refugiaților, pentru Nord Stream 2 și pentru dorința Germaniei de a coopera cu Rusia.

Toate încercările cancelarului Angela Merkel de a găsi un punct comun cu liderul american par să fi eșuat. Culmea eșecului acestor eforturi a fost decizia lui Trump din luna iulie de a retrage din Germania aproximativ 12 mii de soldați americani care erau acolo pentru a controla Rusia. Potrivit deputatului Norbert Röttgen, dacă Donald Trump va cîștiga un nou mandat la viitoarele alegeri din 3 noiembrie, atunci parteneriatul euro-atlantic este în pericol de prăbușire.

Pivotați spre est În același interviu acordat publicației Politico, Röttgen își exprimă speranța că victoria electorală a democratului Joe Biden ar putea restabili rela­ țiile transatlantice, dar nu consideră că pierderea interesului Washingtonului pentru problemele europene este direct legată de Trump.

Alegătorilor americani le place din ce în ce mai puțin să-și vadă țara ca un jandarm al lumii. O mulțime de probleme interne nerezolvate și oboseala generată de campaniile militare americane interminabile afectează, de asemenea. Aceasta înseamnă că politicienii americani vor încerca să se distanțeze de diferite conflicte globale. Această strategie poate fi văzută clar în exemplul Orientului Mijlociu, unde Washington, pe de o parte, formează o coaliție antiiraniană, dar, pe de altă parte, lasă soluția tuturor problemelor regionale aliaților săi, întorcînd armata SUA acasă.

a rezolva criza migrației, indicînd că mulți membri ai comunității se retrag de la rezolvarea acestei probleme aparent comune. Un alt test al puterii UE a fost pandemia de coronavirus. Închiderea frontierelor în interiorul UE și distribuția inegală a medicamentelor și a echipamentelor de protecție i-a făcut pe oameni să se gîndească la aliatul lor real, nu numai pentru membrii comunității, ci și pentru statele care aderă la UE. În primul rînd, aceasta se referă la Serbia, al cărei președinte a declarat în mod deschis că toată solidaritatea europeană există doar pe hîrtie, dar într-un moment critic se poate conta doar pe ajutorul real de la Beijing. Italia și Spania, cele mai afectate de coronavirus, care au rămas în stadiile incipiente ale focarului fără ajutorul UE, au făcut, de asemenea, declarații similare. Cu alte cuvinte, pentru a merge mai departe, Europa va trebui să își ajusteze politica nu numai în exterior, ci și în direcția internă.

Rece, iar experții prezic că acesta ar putea dura mai multe decenii. În aceste condiții, Washington încearcă să își sporească prezența în Asia și să construiască o axă anti-chineză în regiune. În Europa, o astfel de alianță anti-rusă există de mult timp, iar Trump nu vede nici un motiv să cheltuiască bani pentru loialitate. În ultimii trei ani și jumătate, liderul american a trimis lumii vechi un mesaj clar că, dacă Europa – în special Germania – nu plătește, nu poate conta pe sprijinul american. Casa Albă încă numește Rusia rivalul său, dar prioritățile sale s-au mutat către China, ceea ce înseamnă că Europa însăși va trebui să rezolve diferențele cu Moscova și să stabilească o politică de rezervă pe continent.

Provocarea europeană Este puțin probabil ca Bruxelles să poată crea o nouă ordine europeană fără o strînsă cooperare cu Rusia și Turcia. În primul rînd, pentru că nici una dintre crizele actuale de pe continent nu poate fi rezolvată fără participarea acestor țări.

Situația refugiaților, războiul din Ucraina, instabilitatea politică din Belarus, cursa gazelor din Marea Mediterană și, mai recent, conflictul agravat din Caucaz. Toate aceste provocări necesită un dialog direct și deschis între Bruxelles, Moscova și Ankara, care poate determina UE să schimbe politica stabilită față de aceste țări. ,,Uniunea Europeană ar trebui să depună eforturi pentru a desfășura un dialog strategic eficient cu Rusia și Turcia, ținînd seama de abuzurile autoritare ale acestor state”, a declarat președintele francez Emmanuel Macron.

Vorbind despre valori, aș dori să menționez că și cu acestea, în Europa, nu totul este neechivoc. Acest lucru se remarcă în special în exemplul relațiilor Bruxelles-ului cu țările din Visegrad, unde, așa cum a scris premierul maghiar Viktor Orban, aceștia nu acceptă „dictatul moral” și „încercările Bruxelles de a-și impune valorile liberale și modul de viață altor țări”. „Occidentul și-a pierdut atractivitatea în ochii Europei Centrale”, a concluzionat șeful guvernului maghiar în articolul său pentru ziarul Magyar Nemzet.

Nemulțumirea față de Bruxelles este exprimată nu numai de Est, ci și de Sud, unde continuă să ajungă refugiați din Africa și din Orientul Mijlociu. Țări precum Grecia, Italia și Spania au acuzat în repetate rînduri Uniunea Europeană că nu face suficient pentru

În ultimele decenii, Uniunea Europeană și-a promovat interesele, bazîndu-se în primul rînd pe instrumente economice mai degrabă decît pe instrumente geopolitice. Europenii credeau că eliminarea obstacolelor din calea piețelor și dezvoltarea regulilor clare și lipsite de ambiguitate ar fi benefică pentru toată lumea. Cu toate acestea, slăbirea conducerii SUA, întărirea pozițiilor Rusiei și Chinei, precum și noile provocări regionale și globale îi împing pe europeni să caute un model care să răspundă mai bine noilor realități politice. În 2019, cînd anunța „moartea cerebrală a NATO”, președintele Macron a declarat că Europa trebuie să înceapă să se gîndească la sine ca la o forță geopolitică independentă, altfel „nu își va controla propriul destin”. El a susținut, de asemenea, crearea unui Consiliu european de securitate, care să includă și Marea Britanie, astfel încît părțile să poată colabora pentru a elabora soluții în domeniul apărării.

De asemenea, este important ca Europa să asigure nu numai securitatea militară, ci și cea economică.

Bruxelles-ul a reușit să împiedice impunerea de taxe americane asupra mașinilor europene și să-l forțeze pe Trump să acorde timp în negocierile comerciale. Cu toate acestea, în timp ce rămîn jucătorul dominant în sistemul financiar global, Statele Unite își pot folosi statutul de armă. Din cauza sancțiunilor SUA, Europa nu a reușit să salveze pe deplin acordul nuclear iranian și la fel se poate întîmpla și cu Nord Stream 2, proiect permanent criticat la Washington.

O altă amenințare la adresa bunăstării economice a UE este confruntarea dintre Statele Unite și China, în care Bruxelles-ul poate fi, de asemenea, ostatic. Este dificil pentru Europa să ia partea, fără echivoc, uneia dintre părți, deoarece pe teritoriul său funcționează atît companii americane, cît și chineze, care sînt responsabile de implementarea diverselor proiecte de înaltă tehnologie și infrastructură. Se pare că și aici europenii au nevoie de o a treia cale, care poate reprezenta o creștere a investițiilor în propriile lor dezvoltări și cercetări. În iunie 2019, liderii UE au aprobat o strategie de dezvoltare pentru perioada 2019-2024, care prevede faptul că „într-o lume cu incertitudine crescîndă”, UE trebuie să urmeze un curs clar definit pentru a-și proteja interesele. Unul dintre cele patru puncte principale ale acestui document a fost „promovarea intereselor și valorilor europene pe scena mondială”.

Acest lucru sugerează că, indiferent cine va ocupa locul la Casa Albă după alegerile din noiembrie, Bruxelles va continua să acționeze autonom, bazîndu-se în primul rînd nu pe o alianță cu Washington, ci pe mecanismele sale economice, financiare și de integrare.

T.S.

18

Nr. 1558

De ce Erdogan are nevoie de un război în Caucaz

Mulți oameni dau vina pe președintele turc pentru faptul că există un război în Caucazul de Sud acum, iar armenii și azerbaidjanii au trecut de la o „pace de compromis” la lovituri de rachete. Recep Erdogan se comportă într-adevăr ca și cum ar fi provocat restul Europei, inclusiv Rusia. Dar ce obiective urmărește și ce anume vrea să obțină? ,,Armenii din Caucazul de Sud sînt ultimul obstacol în calea expansiunii Turciei spre nord, sud-est și est. Politica imperialistă a Turciei se extinde mult mai departe decît Caucazul de Sud. Priviți acțiunile Turciei în Marea Mediterană, Libia, Orientul Mijlociu, Irak și Siria. În cazul în care se înțelege greșit semnificația geopolitică a acestei situații, Europa trebuie să se aștepte la o relație apropiată dintre Turcia și Viena”, a declarat primulministru armean într-un interviu acordat publicației Bild.

Nikol Pashinyan face aluzie la Bătălia de la Viena din 1683, cînd trupele puterilor creștine aflate sub comanda regelui polonez Jan Sobieski au oprit înaintarea Imperiului Otoman în Europa. Așa cum se spunea înainte, pentru totdeauna. Acum, acest „pentru totdeauna” este pus la îndoială. Premierul Armeniei îi avertizează pe europeni asupra revenirii amenințării turcești, pornind de la actualul război din NagornoKarabah. În mod oficial, azerbaidjanii și armenii se luptă acolo, dar mulți sînt siguri că Ankara a fost principalul promotor al escaladării conflictului.

Există cel puțin trei motive pentru a gîndi astfel. În primul rînd, războiul a fost o mare surpriză pentru toată lumea, cu excepția propagandei turcești.

De obicei Nagorno-Karabah este un loc plăcut și calm în care nu se întîmplă nimic, deci jurnaliștii nu au nimic de făcut acolo. Dar turcii, de la primele împușcături, au fost îngroziți și au părut să fie familiari cu situația, oferind sprijin armatei azere în campania de imagine. În al doilea rînd, președintele turc Recep Tayyip Erdogan s-a dovedit a fi singurul lider mondial care a susținut fără echivoc acțiunile Baku. În timp ce Rusia, Uniunea Europeană și Statele Unite solicită încetarea imediată a focului, liderul turc cere încetarea ocupării armene a teritoriului azer cît mai curînd posibil. Ambele motive pot fi explicate prin cooperarea dintre Baku și Ankara fără dominarea acesteia din urmă. Dar există și „al treilea motiv”: nu numai Armenia, și Franța, Statele Unite și Rusia declară că știu despre transferul a sute sau chiar mii de militanți islamiști din Siria în zona de conflict Karabah. În același timp, Moscova rămîne precaută în formularea sa și nu acuză Turcia că organizează transferul direct, dar toată lumea înțelege că numai ea ar putea organiza acest transfer, pentru că Azerbaidjanul nu este capabil din punct de vedere logistic să facă acest lucru.

Republica Arabă Siriană găzduiește acum forțele semi-pașnice, semi-ocupante ale Ankarei, unde există, de asemenea, aliații săi loiali și trupele împuternicite dintre triburile locale vorbitoare de turcă și mișcările pro-turce. Inclusiv islamiștii radicali – cei care în Siria pledează pentru distrugerea tuturor șiiților, iar acum au fost trimiși de cineva să-i ajute pe șiiți în Azerbaidjan. Este greu să nu bănuim că numele de familie al acestui „cineva” este Erdogan. Liderul turc a fost numit de mult timp „sultan” și este acuzat că a încercat să recreeze Imperiul Otoman, care, după cum știți, a fost ultimul califat recunoscut – adică un stat musulman exemplar condus de moștenitorii Profetului.

Mult mai puțin frecvente sînt încercările de a explica de ce Erdogan are nevoie de toate acestea: în special, de ce are nevoie de un război în Karabah, deoarece, potrivit indiciilor, el l-a declanșat. De obicei, discuțiile despre motivele liderului turc se bazează pe trei termeni – „imperialist”, „islamist” și „naționalist”, dar acesta din urmă este foarte, foarte controversat, mai ales că le contrazice pe primele două. Erdogan acordă cu adevărat o atenție specială musulmanilor vorbitori de turcă (azerbaidjanii, uigurii, tătarii din Crimeea), dar pentru liderul Turciei, țară principală a lumii musulmane, acest lucru este firesc. Mai important,

domnia sa a fost marcată de indulgențe culturale semnificative pentru minoritățile naționale (în primul rînd pentru kurzi). Iar Erdogan însuși, în primii ani de la venirea la putere, a fost considerat un politician pro-european, un susținător înfocat al aderării Turciei la Uniunea Europeană și un adversar al acelor naționaliști turci. În general, cînd Pashinyan susține că Erdogan pregătește un nou genocid al armenilor, el exagerează în mod clar. Este mai bine să căutați motivele pentru care liderul turc se comportă astfel în geneza sa de politician de succes. Există două fundamente - economia și islamul, dar islamul este cu siguranță pe primul loc.

Democrat cu Coran Turcia post-Atatürk și pre-Erdogan a fost un stat laic naționalist, al cărui sistem politic se baza pe baionete.

Armata a suprimat aspru orice încercare de intervenție a forțelor pro-islamice în administrația de stat, în cadrul căreia a practicat lovituri de stat militare și cenzură aspră.

Avînd în vedere că țara se dezvoltă și se modernizează activ în același timp, armata a fost creditată cu acest lucru. Dar trebuie să înțelegeți că milioane de turci religioși s-au simțit discriminați în propria țară.

Diaspora turcă (de exemplu, în Germania) a trăit zeci de ani în absența interdicțiilor caracteristice Turciei în sine (de exemplu, purtarea unui batic musulman în locuri publice). În acel moment, Erdogan conducea celula de tineret a unuia dintre partidele pro-islamice și a cîștigat alegerile pentru primăria din Istanbul – cel mai european, occidentalizat și secularizat oraș din Turcia.

Trei ani mai tîrziu, a avut loc o altă lovitură de stat militară, în urma căreia actualul președinte a fost închis, a executat patru luni închisoare și a primit interdicția de a mai activa în politică. În Uniunea Europeană, primarul din Istanbul a fost tratat ca un democrat și un disident, motiv suficient de a presa Ankara – și au făcut-o. Democratizarea regimului turc la cererea Bruxelles-ului i-a permis lui Erdogan să ajungă la putere la mai puțin de trei ani de la eliberarea sa din închisoare. Pentru Partidul Justiție și Dezvoltare pe care l-a creat, au votat atît turcii religioși, cît și cei care visau să vadă Turcia ca țară democratică și ca membru al UE, fapt pentru care a fost necesar să se rețină Statul Major General ca centru de putere.

Timp de 18 ani la putere (dintre care șase – ca președinte, 11 – ca prim-ministru într-o republică parlamentară și alte șase luni ca lider al partidului de guvernămînt), Erdogan a eliminat complet atît discriminarea împotriva practicilor musulmane, cît și atotputernicia armatei în țară. În al doilea punct al acestui program, militarii înșiși, care au decis la începutul anului 2016 o nouă lovitură de stat, de data aceasta nereușită, au contribuit. Profitînd de situație, Erdogan a îndepărtat din rîndurile ofițerilor pe oponenții săi și a adoptat amendamente la Constituție care interziceau combinarea serviciului militar cu activitatea politică și transformarea președintelui dintr-o figură nominală în șeful puterii executive. Astfel, spre surprinderea Uniunii Europene și a liberalilor turci, „reformele democratice ale unui politician pro-occidental” au condus țara către un nou tip de autoritarism. Cu toate acestea, ruptura de partea occidentalizată a societății nu a slăbit pozițiile electorale ale lui Erdogan. Mandatul său a fost marcat de o creștere economică semnificativă în Turcia, care a fost resimțită nu numai de elita industrială, ci și de marea majoritate a cetățenilor. Dar chiar acum, cînd Erdogan a fuzionat deja cu puterea și a obținut o guvernare nelimitată, ar putea începe să aibă probleme, a căror abordare, fiind un politician viclean și cu experiență, ar fi trebuit să o prevadă.

Este nevoie de o singură victorie În primul rînd, miracolul economic s-a încheiat – este consumat de inflație și de declinul sectorului turistic afectat de pandemia coronavirusului. În principiu, turcii

l

13 – 19 octombrie 2020

RM

sînt obișnuiți cu o liră slăbită permanent, aceasta fiind una dintre caracteristicile economiei locale, dar acum lira slăbește prea repede, iar coronavirusul nu dă speranțe de stabilizare pe termen mediu. În al doilea rînd, forțele pro-islamice, aproape fără excepție loiale lui Erdogan, se împart în susținătorii și adversarii săi, iar despărțirea este încă recentă.

Motivele pentru aceasta sînt prozaice. Erdogan a rezolvat problemele discriminării împotriva musulmanilor, adică aceștia au încetat să mai fie o temă relevantă și unificatoare: dacă muezinii se întorc la Hagia Sofia, ce altceva mai au de obținut? În același timp, practicile autoritare au îndreptat împotriva lui unii dintre foștii simpatizanți care doreau să vadă Turcia ca o democrație islamică, dar nu un sultanat. În al treilea rînd, armata turcă poate reprezenta încă o amenințare asociată cu eșecurile politicii externe neo-imperiale pentru care Erdogan este criticat în Rusia și în Occident. După ce a încercat rolul nu numai al apărătorului național, ci și al apărătorului internațional al musulmanilor, el a fost atras într-o serie de conflicte, dar în cîteva dintre ele a fost învingător.

Israelul nu și-a schimbat metodele în Palestina și Fîșia Gaza, iar China nu și-a schimbat atitudinea față de uiguri. În Egipt, președintele „pro-islamic” Morsi a fost înlocuit de secularistul al-Sisi, în timp ce Somalia încă luptă pe principiul „toți împotriva tuturor”. În cele din urmă, în Irak, a cărui invazie a fost prima inițiativă de politică externă a lui Erdogan, kurzii au creat o autonomie stabilă și puțin mai mică, adică exact ceea ce Ankara încerca să evite.

Cele mai relevante, promițătoare și pe deplin susținute de proiectele armatei se refereau la Libia și Siria, dar chiar și acolo, din punctul de vedere al obiectivelor, lucrurile merg foarte prost. În mai, Erdogan a reușit să-și apere miza – șeful guvernului libian de unitate națională Faiz Saraj, dar pînă în toamnă, sub presiunea altor jucători geopolitici, îl va face să renunțe. În ceea ce privește Siria, turcii au reușit să creeze un anumit tampon în zona de frontieră, dar mult mai mic decît se așteptau. În același timp, în Idlib – zona de responsabilitate a Ankarei în conformitate cu un acord cu Moscova și Teheran – nu a funcționat: nu a fost posibil să se stabilească un control fiabil asupra teritoriilor declarate și, după ofensiva din primăvară a armatei siriene, anumite „zone fortificate” turcești au fost eliminate. În astfel de condiții, războiul din Karabah este un obiectiv benefic pentru Erdogan.

Va distrage atenția militarilor de la înfrîngerile de pe fronturile externe, iar populației în ansamblu de la eșecurile economice. Va reînvia imaginea liderului turc protector al musulmanilor din regiune și va strînge forțe patriotice în jurul său. Va oferi atuuri suplimentare pentru comerțul cu Occidentul și Rusia în Siria și Libia.

Principala problemă – războiul victorios de care Erdogan are nevoie Dezghețarea unui vechi conflict cu o revenire ulterioară la status quo nu îl reabilitează pentru eșecurile din trecut și va avea doar un efect politic intern pe termen scurt. Criteriile de victorie acceptabile au fost deja declarate de Baku – retragerea armatei armene din teritoriile ocupate din Azerbaidjan.

Armenii nu pot fi mulțumiți de acest lucru – nu au nici o încredere în azerbaidjeni, așa că retragerea trupelor va fi privită ca o fugă, în urma căreia armata azeră va lua poziții strategice la granițele Nagorno-Karabah și, dacă se dorește, va încheia rapid problema cu absorbția completă a republicii nerecunoscute. Cu alte cuvinte, pentru ca acest conflict să se termine rapid și situația să revină în starea de pace mai mult sau mai puțin stabilă, care a fost observată anterior, Erdogan trebuie să piardă din nou. Dar, chiar și de la Bruxelles se vede cît de obosit este Erdogan să piardă și că, cel puțin în micul Karabah, cu mîna azerbaidjanilor, ar prefera să termine ceea ce a început.

N.K.

RM

Nr. 1558

l

19

13 – 19 octombrie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Pe tabla de ah 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: 1) Soldații șahului – Piesă de șah numită și ,,ofițer”; 2) Vasul sangvin care asigură circulația sîngelui de la inimă către celelalte organe și țesuturi – Reginele șahului; 3) Piesa din colțul tablei de șah – România în Europa!; 4) Tura din dreapta!

– Mică pictură de sfinți; 5) Cetățenească – Folosit în exces; 6) N-o știe nimeni; 7) Ion Creangă – Se întoarce! – Căzute din tei! – Suceava (auto); 8) Mutare specială, simultană a regelui cu o tură, la șah – Ioana Pavelescu; 9) Mișcarea unei piese de șah – Aplecat pe mal; 10) Însumare; 11) Înghit săbii – Sumă de bani sau obiecte lăsate drept garanție.

VERTICAL: 1) Final nedecis la șah – Sar pe tabla de șah – Final la jocul de șah, cînd regele advers este imobilizat; 2) Alifiile satului – Necoapte; 3) Substanță toxică – Lopățică de curățat plugul; 4) Pătură ușoară de iarnă (!) – Sufocați; 5) Perie! – Monede turcești de argint care au circulat și în Țările Române; 6) Laț de prins animale – Capitala județului Hunedoara; 7) Notație pentru rocada mică la șah – Bătută pe spate – Ion Minulescu; 8) De scris pe dos! – A pune în funcție – Trasă de urechi; 9) Semnal în navigație – Patria șahului; 10) În lume! – Mutare medie! – Razele roților; 11) Trecut la minus – Atingerea fileului la tenis.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,MIRESE” 1) MATASE – FAD; 2) ALASU – IELE; 3) LAMAITA – BL; 4) AI – STATE – E; 5) N – C – ARANDA; 6) CERE – TC – IN; 7) ILEANA – OLU; 8) OLARU – PAL; 9) I – T – MARTOR; 10) UTAN – TRENE.

O istorie a farselor (168) Falsificatorii de bani (1) Falsificatori există de cînd s-au bătut monedele şi de cînd au căpătat valoare pietrele preţioase sau alte obiecte rare folositoare în diverse trocuri sau schimburi valutare. Odinioară, ticăloşiile erau alchimice, implicînd aşa-zisa transformare a plumbului în aur. Şi deşi cecurile şi cambiile se foloseau de secole, doar odată cu introducerea bancnotei standardizate din Secolul al XVIII-lea au început să apară falsificatorii moderni.

Primul pungaş care a folosit metode moderne recunoscute a fost William Brockway (1822-1920).

Falsficările lui erau atît de reuşite, încît Ministerul de Finanţe american era sigur că el le duplicase folosind matriţele originale. Născut orfan, cu numele de Spencer, şi ulterior adoptat, el nu a beneficiat de o educaţie formală, dar a asistat la orele de electrochimie şi de drept de la Universitatea Yale. Pe acea vreme, bancnotele se tipăreau local. Un funcţionar oficial păzea matriţele şi hîrtia. Dorind să devină cît mai educat şi să aibă un bagaj cît mai complet de cunoştinţe, Brockway şi-a început cariera prin a-i distrage atenţia unui funcţionar al băncii din New Haven în timp ce se tipărea aici bancnota de cinci dolari. Strecurînd

sub presă o bucată de piele fină şi subţire, el a obţinut amprente atît de bune pe faţa şi pe versoul bancnotei, încît a tipărit singur o bancnotă de o mie de dolari, pe care ulterior a folosit-o pe piaţă. Stabilindu-se în Philadelphia, s-a căsătorit şi s-a dat drept agent de bursă. În 1860 l-a angajat pe gravorul britanic William Smith. Lucrînd ca ziler pentru o bancă din New York, bancnotele false ale lui Smith erau fără defect. În 1865 a produs o adevărată operă de artă: o bancnotă purtătoare de dobîndă în valoare de o mie de dolari, a guvernului unionist. Acest lucru i-a dat de bănuit lui William P. Wood, directorul Serviciului Secret nou format, el însuşi un om deloc cinstit. Brockway, aflat acum în parteneriat cu proprietarul funciar James B. Doyle, a fost arestat şi adus la Ministerul de Finanţe. Oficialii, convinşi că bancnota era duplicată după matriţele originale, i-au oferit lui Brockway o recompensă în schimbul informaţiei. Dorind să cîştige el aceşti bani, Wood 1-a constrîns pe Brockway să predea matriţele (inexistente) - dar Brockway s-a menţinut pe poziţie timp de patru ani, moment în care Wood şi-a pierdut slujba.

Norocul 1-a părăsit însă în 1880. Nefericită în viaţa de cuplu, soţia lui a apelat la un avocat chiar în timp ce Smith termina de falsificat un cupon de obligaţiune la purtător în valoare de o mie de dolari, ce urma să fie

Ion Ivănescu, vechi colaborator al revistei noastre, s-a stins din viață în ziua de 30 septembrie a.c., la vîrsta de 79 de ani. A fost un cunoscut profesor de literatura română din Craiova și un pasionat rebusist, autor al mai multor lucrări de specialitate. Regretăm dispariția sa neașteptată și transmitem sincere condoleanțe familiei îndoliate. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

COLECTIVUL REDACȚIONAL AL REVISTEI ,,ROMÂNIA MARE” răscumpărat în 1881. Avocatul i-a sugerat prietenului său, agentul Drummond de la Serviciile Secrete, că Brockway a fost lăsat de capul lui prea mult timp, aşa încît Drummond şi-a instruit oamenii să-1 urmărească. Într-o zi, agenţii l-au văzut pe Brockway (căruia îi plăcea să pescuiască) cum pleacă împreună cu Doyle, într-o barcă, de pe ţărmul de sud al oraşului Brooklyn. Ei l-au urmărit pe Doyle pînă la o casă ce aparţinea, după cum au aflat ulterior, unui gravor de bancnote, pe nume Smith. Cînd Doyle a părăsit această locuinţă, urcîndu-se în trenul de Chicago, a fost reţinut de autorităţi. Asupra lui s-au găsit 204 cupoane de obligaţiuni - din nou, falsurile erau atît de bune, încît Ministerul de Finanţe nu era convins că sînt într-adevăr dubluri. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1558

l

13 – 19 octombrie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Lupta oarbă pentru Putere (1) (urmare din pag. 1) Dacă m-aș lua după inimă, da, în decembrie 1989 am avut o Revoluție. Dacă m-aș lua după judecată, atunci n-a fost o Revoluție, ci o tragică păcăleală, în capcana căreia au căzut atîția nevinovați. Istoria va stabili adevărul.

Doamnelor și domnilor, astăzi dezbatem din nou o moțiune de cenzură depusă de colegii noștri din Opoziția parlamentară împotriva Guvernului. Am prieteni buni în rîndul Opoziției, pe care îi respect și cărora le solicit să caute să înțeleagă exact mesajul meu. În principiu, Opoziția are dreptul și chiar datoria de a supraveghea acțiunile celor aflați la Putere, așa e pretutindeni în lumea democratică. Politicienii, analiștii și ziariștii de limbă engleză numesc așa ceva cu un termen destul de amuzant: „watch dog”, ceea ce înseamnă „cîine de pază”. Este bine că se întîmplă așa, fiindcă orice Putere din lume conține germenele propriei autodistrugeri, al propriei degradări morale și, dacă nu simte în ceafă răsuflarea fierbinte a unui contracandidat, atunci va crede cu timpul că totul i se permite.

Elegantul moralist al teatrului britanic, George Bernard Shaw, obișnuia să spună: „Îl iubesc pe cel mai bun prieten al meu – care este dușmanul meu – fiindcă mă ține sub observație și mă ajută să nu greșesc”. Toate acestea au valabilitate în condițiile respectării regulilor democratice, ale criticii care te ajută fără a te demola, care te corijează fără a te ultragia. Este, oare, aceasta situația Opoziției noastre politice de astăzi?

Eu cred că nu. În urmă cu 1 an, dacă vă mai amintiți, s-a înregistrat prima tentativă a Opoziției de a răsturna Cabinetul Văcăroiu, care nici nu fusese bine instalat. De unde atîta grabă?

– ne-am întrebat atunci. Și de ce refuzase Opoziția propunerea formulată de președintele Ion Iliescu, în octombrie trecut, pentru un Guvern de Uniune Națională? Mistere greu de pătruns, silențium lugubru, cum ar zice un autor de suspans. Astăzi, ne confruntăm cu cea de-a 9-a tentativă a Opoziției de a răsturna Guvernul. Motivul e unul singur: au început să meargă lucrurile în România și Opoziția vede că se întîmplă asta nu numai fără ea, dar împotriva manevrelor sale. (Aplauze) În această îndeletnicire nu a fost ignorat nici un procedeu.

De la moțiunea de cenzură s-a trecut la moțiunea simplă, de la moțiunea simplă – la scandalul celor 4 portofolii remaniate, de la cei 4 miniștri noi s-a trecut la votarea cu năbădăi a bugetului, și, pe urmă, la extragerea din urnă, în urma unei trageri excepționale, de noapte, a amuzantului general Gh. Florică, iar de la acest nedemn purtător de haină militară se trece din nou la moțiunea de cenzură, și uite ce bine se încheie cercul, și uite ce „Ciuleandra” înfocată s-a tot încins sus, în Dealul Mitropoliei, spre încîntarea presei trădătoare și a unor posturi de radio străine, cărora puțin le pasă de soarta Țării, singura lor grijă fiind aceea de a inventa mereu cîte ceva, de a nu-și pierde cititorii sau ascultătorii, de a mai șubrezi pofta de viață a românului de rînd!

Pentru realizarea scopurilor propuse, n-a fost ignorată nici o metodă din arsenalul dezinformării și al științei diabolice de a induce panica în populație. Am să vă cer permisiunea ca, în fluxul argumentației mele pe marginea moțiunii de cenzură, să arăt cum s-a pîndit, efectiv, momentul ca Țara să fie prinsă pe picior greșit. În pofida tuturor previziunilor catastrofale ale unor organisme externe, în pofida tuturor acelora care

Cine, oare, ne tot înnebunește Tribunii? (2) Frați români, cine oare ne tot înnebunește Tribunii, cine oare ni-i tot exilează și ni-i tot omoară, cine nu ne lasă de sute și sute de ani să fim stăpîni la noi acasă, să ne păstrăm datinile, și limba, și obiceiurile? Ce blestem ispășește Poporul Român, încît este nevoie ca fiecare generație să o ia mereu și mereu de la capăt, să întărească prin memorii și prin luptă drepturile noastre sacre asupra acestor pămînturi de la Carpați, Dunăre și Marea cea Mare? Și astfel se stinse, la Baia de Criș, într-un septembrie ruginiu, cel care a fost păstorul românilor din Ardeal. Avea numai 48 de ani.

Făptura lui pămînteană intrase în paragină, fotografii de epocă ni-l arată zdrențuit și rupt, strîngînd la piept singura mîngîiere care îi mai rămăsese: fluiera. Icoana lui Avram Iancu a rămas însă întreaga în inima românilor și lumina ei a sporit din an în an, din generație în generație. Învățătorii de țară l-au povestit la pruncuți, dascălii și preoții l-au pomenit în rugăciunile lor, iar folclorul l-a trecut în veșnicie, de-acolo de unde nu-l mai poate scoate nimeni. „Sus pe vîrful dealului/ În cetatea Iancului/ De trei zile, de trei nopți/ Cînt-o sută de preoți/ Și se roagă, și se-nchină/ Pentru tabăra română!”. Așa sună un cîntec popular, unul din multele marșuri, imnuri și doine închinate memoriei lui Avram Iancu.

Cei care l-au depus spre odihna veșnică aici, în catedrala miniaturală, ca o bijuterie, de la Țebea, sub gorunul Horii, au știut bine ce fac. Pentru că în Ardeal numele de Horea și Iancu numai împreună pot sta, ca două lumînări într-un sfeșnic, ca două tulpini de crin împreunate. Și nu departe de aici, la

Cîmpia Turdei, tot în pulberea cîmpului, ca și trupul lui Horea, s-a risipit în vălmășagul anotimpurilor și trupul unui alt Erou Național, Mihai Viteazul. Și iată că ei sînt acum trei. Și dacă ne gîndim că la o azvîrlitură de privire prin cele 18 trecători ale Carpaților, vom afla la Putna osemintele altui martir creștin și militar, care a împreunat și el crucea cu spada, l-am numit pe Ștefan cel Mare, iar apoi vom afla la București trupul decapitat al lui Constantin Brâncoveanu, la Trei Ierarhi moaștele lui Alexandru Ioan Cuza și pretutindeni pe acelea ale Măriei Sale, Eroul Necunoscut – atunci ne va fi mai lesne să înțelegem ce armătură de rădăcini puternice ține pămîntul acesta românesc, ca să nu-l smulgă viscolele Istoriei de pe hartă!

Iubiți frați români, descoperindu-ne capetele în fața acestui lăcaș de reculegere, să ne gîndim la superioritatea ritualului creștin de înhumare.

Poate că dacă ar fi fost ars, trupul unui erou n-ar mai fi exercitat aceeași fascinație și forță pilduitoare pentru urmașii veniți în pelerinaj. Pentru că într-un fel te reculegi în fața unei urne cu cenușă, și altfel înaintea unei gropnițe voievodale, unde știi că dacă scormonești cu gîndul vei da de oasele albe ca fildeșul ale gloriosului om. Să nu uităm că frumosul cap al lui Mihai Viteazul, care la deshumarea sa după 300 de ani încă mai păstra rouă de sînge, a servit ca însemn heraldic pentru oștirea română, care cu prilejul trecerii Rîului Tisa, în 1919, l-a admirat cum stătea într-o delicată vitrină de cristal și catifele, dîndu-i onorul suprem. Atunci am ocupat noi Budapesta pentru prima oară, ca s-o potolim! Un astfel de onor se cade să dăm și noi acelei făpturi a Voievodului care își află odihna de veci la doi pași de noi. Și, așa

și-au făcut o profesiune bănoasă din a vopsi totul în smoala iadului – România a repurtat în anul 1993 cîteva succese reale. În primul rînd a fost o recoltă bună, cu excepția a 4 județe pîrjolite de secetă. Dumnezeu ne-a ajutat și ne-a trimis ploi binecuvîntate, astfel încît s-au recoltat 5,5 milioane tone de grîu. Unii vor spune că nu e mult, dar pentru o Țară care sub guvernarea bicefală Roman-Stolojan importa grîu, este, totuși, o realizare pe cinste. „Nu, nu e bine, la loc comanda!” – vine imediat ziarul „România liberă”, cel care a cumpărat proprietăți uriașe în Banat, prin zona comunelor Nerău și Teremia Mare, cel care a primit 16 camioane militare tocmai din Elveția, dar și tipografie gratis, și sume mari în dolari, și cantități impresionante și suspecte de cadouri de peste hotare. Mă rog, să le stăpînească sănătoși, dar prea se leagă niște lucruri și prea sînt denigrate, sistematic, orice acțiune românească, orice realizare, orice adevăr care pot strica anumite calcule ale mînuitorilor de sfori de peste hotare. Și astfel se face că, în urmă cu două săptămîni, a apărut un uluitor articol, intitulat, pur și simplu, „3,2 milioane de români nu au pîine”, iar în concluzie se preciza că acești conaționali ai noștri – practic, o șeptime din populația României – vor muri în curînd de foame. Unde sînt acești cetățeni, cine i-a numărat, de ce nu au pîine? Și iată cum se mistifică adevărul, și iată cum e livrată România, la cheie, vînătorilor de senzații tari din presa mondială, de parcă am fi Coreea în anii ’50 sau Somalia în anii ’90. Nu doresc să creadă cineva că fac o revistă a presei, am treburi mult mai bune de făcut pe lumea asta decît să desfund canalele colectoare ale presei antiromânești. (va urma) după cum am făcut nu demult la Mînăstirea Dealu, vom propune ca alături de Mihai Viteazul biserica noastră ortodoxă să-l sanctifice și pe Avram Iancu, prin urmare să-l treacă în calendarul sfinților mucenici ai Neamului. El merită cu prisosință o asemenea recompensă morală, singura, de altfel, pe care i-o mai putem acorda, dat fiind faptul că dacă în timpul vieții a refuzat el decorațiile, atunci cu siguranță că nu le va primi nici în moarte. Înspăimîntîndu-i prin tăria argumentelor sale pe fanaticii hungarismului, Avram Iancu a fost privit încă din timpul vieții ca un nou Decebal. Lucrarea minții și faptelor sale de arme avea să-și dea roadele, cu prisosință. A fost pălmuit el în temniță de către pleava spurcată a năvălitorilor? Nu-i bai, și Isus a fost pălmuit, și biciuit, și bătut în cuie pe cruce, dar uite cum durează lucrarea Lui de 2.000 de ani!

Dragi compatrioți, deși aș fi dorit să vorbesc și despre problemele de astăzi ale Națiunii noastre, nu mai am răgazul să o fac. Domniile-voastre știți mai bine decît noi ce se petrece în Ardeal și cum au ajuns românii iarăși străini în Țara lor.

Tot ceea ce vă pot declara este că avem cunoștință despre calvarul vostru și nu vă vom părăsi! Pentru că Avram Iancu, și Horea, și Mihai, și Ștefan, și Brâncoveanu, și Tudor n-au murit, ei sălășluiesc în inimile noastre, și în candela fiecărui cămin, și în arma cumpănită la picior, pe care, dacă va fi nevoie, o vom ridica. Iar dacă nu vom fi lăsați în pace în Țara noastră, îi vom spulbera pe dușmanii Neamului Românesc ca pe făina orbilor! Așa să ne ajute Dumnezeu, și să dea cerul să fie liniște și bună învoire în Țară!

Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (14 septembrie 1991, Țebea)

RM

Nr. 1558

l

21

13 – 19 octombrie 2020

JURNAL DE VACAN� (7) Partea I (6)

În noaptea de marţi spre miercuri am avut un vis ciudat: se făcea că pe strada copilăriei mele, Sebastian, trecea un convoi funerar, la care participa, surîzătoare, şi mama. Lateral, am văzut pe cineva arborînd o poză mare, a cuiva care îmi părea cunoscut.

Era cîntăreţul Ioan Luchian Mihalea. În visul meu se desfăşura, aşadar, cortegiul înmormîntării sale.

Cu o rămăşiţă de luciditate, tot în vis, îmi spuneam că mama, fiind şi ea în lumea umbrelor, ca şi el, ştie bine cine 1-a ucis. M-am trezit în zori, destul de tulburat. Era un semn straniu, trimis de spiritul mamei cu multă claritate. I-am spus soţiei: - Uite ce am visat. Să ştii că azi se va anunţa cine l-a omorît pe băiatul ăsta!

Pe urmă, ne-am luat cu treburi şi am uitat.

Seara, avea să mi se spună că Poliţia îi descoperise pe asasini şi că Televiziunea a comunicat tot ce se ştia. Eu şi soţia mea am rămas fără replică. Ce forţă inexplicabilă încă ştiinţific este parapsihologia? *** Apare din nou bătrînul nostru şofer de pe microbuz, nea Iulică. Săptămînal, el face cursa Bucureşti - Poiana Braşov, să-mi aducă la corectat paginile revistei şi mapa cu corespondenţă. Printre scrisori, cîteva îmi fac o deosebită plăcere: nişte note din S.U.A., expediate de dr. Şerban Andronescu; un articol trimis de dr. Corneliu Florea, din Canada, despre pramatia de Andrei Codrescu - Perlmutter Stein, intitulat, cu multă duioşie, „Măgar virgin“; precum şi o mică epistolă de la tatăl academicianului Eugen Mihăescu, venerabilul dascăl de gramatică românească N. Mihăescu, care a împlinit 84 de ani de viaţă (în spital) şi îmi mulţumeşte pentru darurile pe care i le-am trimis acolo. *** O prezenţă vie în judeţul Braşov este fostul mare sportiv Ion Țiriac. Mai toată lumea discută despre el: unii îl laudă, alţii îl înjură. În ceea ce mă priveşte, am obiectivitatea să separ cele două activităţi ale sale: ca personalitate şi animator al sportului merită toată preţuirea noastră, ca om de afaceri şi vînător sălbatic nu e deloc pe gustul meu, e rapace şi lipsit de măsură, ceea ce numeşte eî la televizor „discuţii filozofice“ trădînd o teribilă incultură. Un schior de valoare al anilor ’60 mi-a mărturisit mai serile trecute: - Țiriac nu ştie decît să scoată profit, şi din piatră seacă. În afacerea Mercedes el a vrut să aducă pe piaţa românească maşini uzate, pe care nemţii oricum le aruncau. S-a făcut multă vîlvă cu căsuţele pentru orfani, construite de el la Dîrste - dar nici acolo n-a dat nici o leţcaie, sînt banii ăluia blond, care s-a însurat cu o negresă, cum îl cheamă, Boris Becker! El, neamţul, a dat 1 milion de mărci. Țiriac n-a ştiut decît să stoarcă profitul moral şi să pozeze în mare iubitor al copiilor amărîţi. *** Răspunzînd invitaţiei a doi oameni iubitori de Istorie Românească - Ion Bujgoi şi Victor Ucraineţ, de la Direcţia Agricolă Judeţeană - joi la prînz ne

Căsuță veche de pe domeniul Castelului Bran

îndreptăm, cu căţel şi purcel, spre Cetatea Bran. De sus, din Poiană, pînă la Bran, se fac cam 50 de minute, avînd în vedere că nu ne-am aventurat pe scurtătura Braşovului.

Cîmpuri ninse, un accident de circulaţie al unei Dacii, care a intrat într-un pom, fără urmări grave, căruţe cu cai parcă din alt secol. Fără voia mea, îmi amintesc că am fost reporter, îmi fuge ochiul după detalii. Tot drumul, Lidia-mică a stat în faţă, alături de mine şi de şofer, şi ne-am spus secrete la ureche. Îi place la nebunie să-i spui secrete în şoaptă, dacă se poate în versuri, ca pe urmă ea să le divulge cu voce tare. Ca o maimuţică cu cercei, cere rujul, să se dea pe buze, pe obraji, pe nas. Odată, l-a şi mîncat. Cînd îi pun muzică, încremeneşte. Nu-i mai auzi ciripitul. Cîntăreaţă o face tata! Mai nou, i-a intrat în cap că poate să bage audiocasetele în învelitoare, dar mi-a stricat cîteva. Imediat se sperie şi zice: „Nu am stricat nimic, tu ai stricat!”. Are simţul răspunderii, nimic de zis. Odată ajunşi la Bran, în parcarea din faţa castelului, vedem un mic bazar cu produse pur ţărăneşti. Îi cumpărăm fetiţei un pulover de lînă, alb cu flori roşii, o frumuseţe. Ţăranca are bun-simţ şi ni-l vinde cu 4.500 de lei, deşi aşa ceva ar costa la Bucureşti de trei ori peatît. Nici nu dăm bine să intrăm şi se apropie de mine o întreagă echipă de filmare de la canalul 4 al Televiziunii Britanice. Şeful lor, reporterul Nick Davidson, îmi spune: - Domnule senator, ce noroc să vă găsesc tocmai aici! De trei săptămîni încercăm să vă găsim în Bucureşti pentru un interviu, dar nu ne putem apropia de dvs., peste tot unde am sunat ni s-a spus că e imposibil să vă găsim, că n-aveţi timp. Aţi putea să ne daţi acum un interviu?

Curtea interioară a Castelului Bran Am acceptat cu plăcere, rugîndu-l să aştepte pînă vizităm castelul şi, pe urmă, să ia masa cu noi. Ceilalţi membri ai echipei sînt: Maggie Ellis (o fată blondă cu ochi albaştri, ca Julie Christie), Ron Orders şi Frank Battersby. Vizitarea castelului m-a impresionat. Pot să spun că a fost una dintre cele mai grozave experienţe din viaţa mea. Şi vă asigur că am văzut multe în viaţă, de la Hiroşima şi Marele Zid Chinezesc, după survolarea masivului veşnic înzăpezit Hymalaia, pînă la Arenele antice din Verona, Cetatea de marmură a Efesului, Casa lui Napoleon din Insula Elba, vreo 5 locuinţe unde a trăit Beethoven în Viena, bisericuţa Fecioarei Măria din acelaşi Efes, Clopotul-Ţar din Moscova, Zidul Berlinului, Atlanticul spumegînd la Estoril, în Portugalia, Acropolele, Parthenonul, Larnaka, Londra, Stockholm, Nicosia, Sevilla, Barcelona ş.a.m.d. Ceam văzut însă la Bran m-a făcut şah-mat. Spre ruşinea mea, nu văzusem încă această vastă rezervaţie istorică.

Ridicat în 1377, pe o stîncă de o măreţie sălbatică, edificiul a fost la origine o Cetate Militară de apărare.

La ora aceea, dacă vă amintiţi, încă nu se descoperiseră America şi Australia. Normal, au avut loc mai multe restaurări succesive. N-am să pot istorisi în cîteva rînduri atracţiile excepţionale ale grandiosului muzeu.

Oricum, n-am să pot niciodată să o fac tot atît de bine ca doi oameni îndrăgostiţi de istorie, care ne-au condus: Corneliu Taloş (directorul complexului muzeal) şi AnaMaria Bauman, muzeograf de reputaţie. Există acolo mobilier şi statuete creştine încă de la sfîrşitul Secolului

Castelul Bran al XlV-lea (cu acelaşi tip de Isus-prunc, dolofan, ca în picturile lui Lucas Cranach cel Bătrîn), există feronerie veche de peste trei veacuri, există un pat de lemn, cu baldachin, de pe la anul 1500, unde dormea Regele Ferdinand, există intrări şi ieşiri secrete, martore ale unei istorii zbuciumate, cînd asediaţii aruncau cu smoală, apă opărită şi bolovani din balcoane false, fără „capac”, în capul năvălitorilor. Şi mai există şi mormîntul prinţului Mircea, născut în 1912 şi mort în 1916, ultimul copil al cuplului regal Ferdinand şi Maria. Aici, în acest decor împovărat de istorie şi de mituri, l-a interpretat basul Nicolae Florei pe Mefisto din opera „Faust” de Gounod, mai precis din tumultoasa „Noapte a Valpurgiei“.

Doamne, dar ce nu există la Bran? Vă spun eu ce nu există: nu există nici un sistem de încălzire (fetiţa mi-a răcit rău); nu există bani să se consolideze stînca pe care se înalţă cetatea, care la un cutremur mai serios, Doamne fereşte, s-ar putea prăbuşi; nu există înţelegere la unele foruri locale, ca spaţiul de parcare să fie atribuit Muzeului, pentru a-1 gospodări cum ştie el mai bine şi pentru a amenaja nişte grupuri sanitare moderne, atît de necesare zecilor de mii de turişti români şi străini; şi nu există, desigur, nici un indiciu, oricît de mic, cu privire la Contele Dracula, despre care s-a dus buhul în Occident că şi-ar fi avut sălaşul aici. Străinii trăiesc într-o eroare istorică totală, pentru că, dacă e să-1 asimilăm pe Dracula cu Vlad Ţepeş, acesta din urmă n-a avut nici o reşedinţă aici, se pare că el s-a născut la Sighişoara. Dacă despre decembrie 1989 francezii au scris o carte intitulată „O minciună mare cît secolul“, s-ar putea să scriem şi noi în curînd o altă carte cu titlul „O minciună mare cît mileniul“ - fiindcă un fals mai mare decît povestea cu Dracula încă nu s-a plăsmuit în mileniul al II-ea după Isus Christos. Acest Vlad Ţepeş a fost fiu de domnitor, văr dulce cu Ştefan cel Mare, nepot al celebrului Iancu de Hunedoara, la curtea căruia a deprins în adolescenţă meşteşugul armelor. A fost drept, a fost cultivat, a fost curajos, încercînd odată, vijelios, să-1 captureze în cortul de la Giurgiu chiar pe Sultan. Bunul şi vechiul său amic, văr secundar, Matei Corvin, cu care copilărise, 1-a pizmuit şi 1-a închis timp de 12 ani, la Buda.

Apoi el a scăpat, a mai domnit puţin, dar, după cîteva luni, a fost asasinat. N-a făptuit nici o cruzime care să nu fi fost în spiritul epocii, cînd mai toată lumea trăgea în ţeapă, ardea pe rug, jupuia de piele. Dar pentru că a tăiat în negustorii saşi ai Ardealului, nu tocmai cinstiţi, aceştia i-au copt-o. Iar atunci cînd s-a ivit, după un veac, un caz adevărat de vampirism contesa unguroaică Elisabetha Bathory - care ucidea fecioare de români şi le bea sîngele, saşii au trecut totul în contul lui Vlad Ţepeş. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

22

Nr. 1558

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (44) Sărbătorile tradiționale (10) Aniversarea naşterii lui Confucius (1) Aniversarea naşterii lui Confucius se sărbătorește pe data de 27, luna a opta după calendarul lunar.

Confucius este numele, latinizat de către misionarii creştini din China, al celui mai mare filosof, lider spiritual și educator al poporului chinez și nu numai.

Este Maestrul gîndirii chineze şi cel mai mare înţelept al Chinei. În chineză numele său este Kong Qiu; mai este numit de către chinezi şi Kong Fuzi, Zhong Ni sau Kong Zi. În China clasică era numit de către adepţii săi, confucianiştii, Shenren. A trăit în Perioada „Primăvara - Toamna Stateler Dezbinate“, parte a dinastiei Zhou. Confucius este fondatorul Confucianismului ca Şcoală Filosofică, iar gîndirea şi operele sale stau la baza Confucianismului ca Religie. El este onorat ca „învăţătorul conducător pe l0.000 de ani“ (La chinezi, 10.000 simbolizează Eternitatea). Mai este numit şi „Învăţătorul tuturor învățătorilor din China“.

Confucius era originar din localitatea Qufu, din țara Lu - aproximativ teritoriul actualei provincii Shandong şi provenea din partea tatălui său, ofițer dintr-o familie nobilă, care își aroga obîrșia în timpul dinastiei Shang/

Maria Callas, regina fără regat (20) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (20) Începînd de atunci, de cînd a descoperit Carmen, înregistrată doi mai tîrziu, amuzîndu-se să interpreteze un rol care desfide pe toţi şi pe toate cei şi cele care se îndoiesc de geniul său, Callas nu mai are nici un motiv să încerce norocul. Să cînte în Hughenoţii, alături de o Sutherland în culmea formei vocale? Chiar şi pentru prietenii ei de la Londra, pentru David Webster de la Covent Garden, care o urmăreşte în întreaga lume, ar fi o încercare ucigătoare. Inutil. Aşa că Maria Callas renunţă la acest proiect.

Chiar dacă întreaga ei carieră nu a fost, de la spectacolele cu Tristan și Valkiria, la Veneţia, decît o sfidare, o cursă înainte, un fel de lungă voluptoasă sinucidere.

Dar iată că a sosit momentul acestor spectacole teribile cu Medeea din 29 mai şi 3 iunie 1962, de la Scala. De data aceasta Callas a fost scoasă din crisalida

Balada (54) Locotenent-colonel în vremuri de restrişte (4) Despre Mareşalul Ion Antonescu, predat comuniştilor şi dus de Armata Roşie în Rusia pentru anchetă, nu se mai ştia nimic din zilele lui august 1944. În schimb, veneau ştiri din Basarabia despre deportări masive de populaţie românească în Siberia. Acestea erau legile necruţătoare ale războiului purtat împotriva unui Imperiu ieşit învingător. Dictonul Vae victis se potrivea cel mai bine cu situaţia în care se afla România. Pe neaşteptate, pe data de 9 aprilie 1946 Ion Antonescu a fost readus în Ţară. Ruşii îşi ţinuseră făgăduiala. Îl anchetaseră la Moscova şi era acum redat autorităţilor române pentru a fi judecat. Partea interesantă a lucrurilor era că Mareşalul nu fusese trimis să fie judecat la Nürnberg, păstrîndu-se aparenţa unui proces desfăşurat cu respectarea tuturor normelor juridice. Numai că hotărîrea de condamnare la moarte a ,,criminalilor de război” fusese deja luată la Moscova. Procesul s-a desfăşurat în clădirea Tribunalului de pe strada Ştirbei-Vodă în prezenţa agitatorilor comunişti care cereau moarte pentru Ion Antonescu şi colaboratorii săi apropiaţi. La proces, principalul martor, Iuliu Maniu s-a eschivat tot timpul, distanţîndu-se de personalitatea Mareşalului, deşi în finalul depoziţiei i-a

l

13 – 19 octombrie 2020

RM

Yin. Mama sa avea o origine modestă, fiind concubina tatălui său. La trei ani, Confucius rămîne orfan de tată, trăind în sărăcie împreună cu mama sa.

Patria lui Confucius, Țara Lu, păstra cu mare grijă datinile din dinastiile Shang/Yinn şi Zhou şi oficia serbări măreţe, la care participau aristocraţii din toate statele chineze. Printre altele, aceste serbări includeau şi jocuri şi spectacole de teatru, la care Kong Qiu/ Confucius, copil fiind, a interpretat diferite roluri, iar tradiţiile și le-a asimilat de la o vîrstă fragedă. Pe de altă parte, i-a avut ca Maeştri pe cei mai vestiţi cărturari şi artişti ai timpului - Lao Zi pentru Rituri; Zhang Zuan pentru Muzică; Shi Xiang pentru qin (n.n. qin - instrument muzical tradiţional chinezesc; un tip de liră).

Confucius este o personalitate nultilaterală, omniscientă, un geniu înnăscut, dar și cultivat. El domină cultura şi civilizaţia chineză din posturile de învăţător/ Maestru, autor de manuale şi tratate, exeget al operelor clasice şi din aceea de gînditor, întemeietor de Sistem filosofic şi de Şcoală de Gîndire/ Filosofică – Confucianismul. Dorind să răspîndească învăţătura în toate mediile sociale, Confucius a strîns în jurul său peste 3.500 de discipoli, cărora le preda „cele şase arte“: l. Ritualurile; 2. Muzica; 3. Tragerea cu arcul; 4. Conducerea carelor de luptă; 5. Caligrafia; 6. Matematica. Maestrul Confucius propovăduia ideea de autoperfecţionare, ca bază a progresului omenirii. Confucius lansează conceptul de „om

virtuos“, aceasta presupunînd cunoaşterea aprofundată a trecutului istoric, respectarea tradițiilor, simţul datoriei, sentimentele filiale şi onestitatea. Kong Qiu este sever nu doar cu discipolii săi, ci și cu sine însuși, cercetîndu-se zilnic de trei ori dacă a făcut ceva pentru alții, dacă și-a respectat cuvîntul dat și dacă a respectat învățăturile.

Renumele său crește odată cu timpul, dar multă vreme nu ocupă decît funcții mărunte. Din cauza invidiei și a intrigilor curtenilor, dar și a micimii conducătorilor vremii, el nu a putut ocupa o demnitate corespunzătoare decît tîrziu, la 56 de ani, cînd principele statului Lu l-a numit prim-ministru. Din cauza micimii, prostiei și a depravării curtenilor și a principelui însuși, deține această demnitate pentru scurt timp.

Vreme de 13 ani, între 496-484 î.Chr., suportînd o stare materială precară, Confucius pribegește împreună cu familia și discipolii, colindînd practic întreaga Chină. În anul 484 î.Chr. este rechemat în locurile natale de către principele statului Lu. Trece în eternitate în anul 479 î.Chr., cu regretul de a nu fi întîlnit un conducător adevărat, asemenea împăraților și regilor din vechime și cu durerea de a nu fi fost înțeles și apreciat de contemporanii săi.

Faima sa crește, însă, exponențial după moarte. Discipolii și urmașii au transformat în templu locuințele lui Kong Qiu din localitatea Qufu, statul Lu. (va urma) Christina Meiţă-Tang

ei două seri. Niciodată vocea ei din punct de vedere fizic, aproape material, nu a fost într-o stare mai proastă. Fiecare notă de sus prelungită o face să sufere teribil. Este o sfîşiere care porneşte din fundul gîtului şi îi străpunge capul pînă la baza nasului, în arcadele sprîncenelor şi frunte. O adevărată sinuzită care va trebui operată de urgenţă. Alături de ea se află şi acum acelaşi grup de prieteni ca şi în 1961: Schippers, Simionato, Vickers şi Ghiaurov. Aceeaşi punere în scenă monumentală a lui Alexis Minotis, în decorurile lui Vannis Tsachouris: două coloane înalte cu capiteluri precedate de un proscenium unde în picioare, cu braţele ridicate într-un gest ce nu-i va aparţine decît ei, CallasMedeea încearcă în zadar să oprească timpul, care îi fuge printre degete, şi dragostea ce se stinge, şi soarta care se înverşunează. O vedem superbă, implorînd, vulnerabilă sau dominatoare, teribilă. O statuie din alte timpuri, arhaică şi trufaşă, pierzîndu-se în visurile noastre cele mai îndepărtate.

Se pregăteşte să rostească unele cuvinte de care toţi se tem. Cine este această necunoscută învăluită în negru, care pare să sfideze şi Corintul şi pe noi, care am şi recunoscut-o: „Io? Medeea!” Eu? Sînt Medeea... Şi iată, dintr-o dată vocea cedează. Callas cu vocea aproape

sfîrşită, tristă, încît ne dau lacrimile, întruchipează cît poate mai bine rolul vrăjitoarei blestemate, dar vocea o părăseşte, nu o mai urmează. Jacques Bourgeois, singurul, sau aproape, va fi de o altă părere: „Callas, mai surprinzătoare ca oricînd. Chiar şi timbrul ei recăpătase acea calitate catifelată, lipsit de stridenţele pe care i le reproşam uneori... Trei sau patru note periculoase tremolate au fost singurele slăbiciuni într-o interpretare care probabil reprezintă una din cele mai extraordinare realizări de pe o scenă lirică, vreodată”.

Extraordinară realizare: ar fi imposibil să nu reţii aceasta, cînd o auzi pe Callas în oricare din Medeele ei, fie cu Serafin, Bernstein, Schippers sau cu oricine, bineînţeles trebuia o Callas şi nimeni altcineva, pentru a scoate muzica lui Cherubini din acea stare de plictiseală pompoasă care dura de un secol şi jumătate, deşi după ea, Rysanek a fost la Viena, ca şi la Arles, o Medee la fel de tulburătoare, dar o altfel de Medee, iată totul. De la Milano, din 1962, nu rămîne – ni se spune, căci nu s-a păstrat nici o urmă a acestor două seri – decît fantoma unei voci. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

strîns acestuia mîna, gest istoric comentat în fel şi chip de opinia publică a momentului. Maiorul Ştefan Genoiu a fost impresionat de ultimul cuvînt al Mareşalului.

Unele pasaje le-a reţinut pe de rost: ,,Scump popor român, sînt mîndru că am făcut parte dintr-o naţie cu dublă ascendenţă romană şi a cărui istorie a fost luminată de strălucitoarea figură a lui Traian şi de jertfa marelui Decebal! Am luptat în două războaie pentru Gloria ta!

Sînt fericit să cobor cu cîteva clipe mai devreme lîngă martirii tăi. Toţi au luptat pentru dreptatea ta! Foştii mei colaboratori au încercat să se desolidarizeze de mine. Eu nu mă desolidarizez de greşelile lor. Las Ţării tot ce a fost bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă! Acest război, care s-a sfîrşit cu înfrîngerea Germaniei hitleriste, nu va pune capăt conflictului mondial deschis în 1914. Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dumneavoastră şi urmaşii dumneavoastră veţi face mîine ceea ce am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrînt. Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pămîntul Patriei”.

Celebre cuvinte! În sinea lui, Ştefan Genoiu era convins că steaua lui Ion Antonescu apusese la Kotelnikovo, acolo unde, în stepele Rusiei, ar fi putut avea curajul de a-i înfrunta pe cei doi sîngeroşi

dictatori, Hitler şi Stalin, prin scoaterea Armatei române din punga de la Stalingrad! Prin executarea lui Ion Antonescu la 1 iunie 1946, soarta provinciilor româneşti Basarabia şi Bucovina de Nord fusese pecetluită pentru un timp nedefinit. Se zvonise printre militari că cenuşa celor executaţi fusese împrăştiată pe Valea Piersicilor. Cu sensibilitatea lui lirică, personajul nostru se gîndea cu mîhnire la fraţii noştri de dincolo de Prut, care suportau teroarea stalinistă. Se despărţea pe totdeauna de Chişinău şi de amintirile de la Liceul Militar. În memorie a păstrat o scurtă poezie despre Basarabia. Un manuscris despre un asemenea subiect, ce ar fi putut fi descoperit de Siguranţă, i-ar fi fost fatal.

,,Deportaţi din Basarabia Bate vîntul şi iar bate, Şuierînd prin geamuri sparte În bordeie prăpădite, De furtună răvăşite Prin străini nişte fiinţe Zac în glod şi suferinţe, Întinse pe paie ude, Cin’ le vede, cin’ le-aude?” (va urma)

Florin Iordache

RM

Nr. 1558

l

23

13 – 19 octombrie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (52) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (16)

Piețe sau terenuri? (4) Altfel zis, biografia petrolului nu-şi părăseşte, în nici unul dintre numeroasele sale capitole, accentele dramatice percepute direct cu ochiul liber sau după investigaţii minuţioase. Adesea, aparenţa înşală, chiar şi cînd e vorba de ţiţei, şi logica după care se conduc magnaţii scapă tiparelor obişnuite. Preluînd controlul unor firme naţionale sau creînd altele noi în unele state, construind rafinării şi instalaţii în porturi pentru depozitarea petrolului în vederea transportării lui; „Royal Dutch-Shell”, „Standard Oil” sau cum se cheamă firma respectivă, exportă mai întîi capital care este rentabil: asigură materia primă ţării de unde fondurile se dirijează şi, totodată, conduce la creşterea potenţialului militar al acesteia. Nu întîmplător, în mod curent, statul garantează investiţiile în alte ţări ale unor monopoluri iar disputele dintre „Standard Oil” şi „Royal Dutch-Shell” pentru un cîmp petrolifer sau altul de pe Terra devin confruntări americano-engleze.

Memoriile unui celebru criminalist român (132) ,,Omul cu ciocanul” (31) Ţinînd seama de importanţa depoziţiei ce se anunţa, am întrerupt discuţiile, sesizînd conducerea inspectoratului şi pe procurorul şef Rodina. În urma unei hotărîri comune, am continuat tot eu ascultarea ei, iar ceilalţi au putut urmări dialogurile înregistrate pe banda de magnetofon, considerînd că din punct de vedere tactic ar fi cea mai corespunzătoare procedură.

Se miza pe momentul psihologic – pe încrederea ce o căpătase în mine. În finalul discuţiilor, procurorul șef, convins că nu folosisem întrebări sugestive, a delegat pe experimentatul procuror Crăciun, care i-a solicitat mărturia în scris, realizîndu-se astfel şi cerinţele spiritului procedural.

Pe lîngă aspectele enunţate se cuvine să fie relevate şi alte cîteva elemente din declaraţia martorei. Astfel, Dora a continuat relaţiile extraconjugale cu Romulus, în ciuda faptului că – din cauza bolii psihice – el manifesta frecvente stări de nervozitate, agresivitate şi sadism. Pînă în luna decembrie, cu cîteva zile înaintea

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (84) Implicațiile anexării Kuweitului (2) În afara celor 430.000 de soldaţi şi celor 3.500 de tancuri desfăşurate în regiune, fuseseră trimişi în Kuweit 7.000 de membri ai poliţiei secrete, Mukhabarat. Obiectivul lor era anihilarea mişcărilor de rezistenţă care s-ar fi născut. Capitala fusese împărţită în mai multe zone care aveau numeroase puncte de control. Casele erau percheziţionate şi oricine era descoperit că poseda manifeste sau ziare ale rezistenţei clandestine era imediat executat. Registrele de bancă erau cercetate minuţios pentru a descoperi persoanele oficiale şi funcţionarii plătiţi cu cecuri emise de agenţiile guvernamentale. Şcolile şi posturile de poliţie au fost transformate în centre de interogatoriu. În Irak, au fost refăcute hărţile. Kuweit City a fost rebotezat Kathima. Plăcile mineralogice irakiene sînt aplicate pe vehicule iar portretele şi statuile lui Saddam Hussein apar de-a lungul străzilor şi la intersecţii.

Un colaborator apropiat al preşedintelui irakian mărturiseşte: „Kuweitul este înghiţit în adîncimile istoriei şi a dispărut din geografie”.

Nu altfel decurg lucrurile în Venezuela, ale cărei zăcăminte sînt apreciate, la ora respectivă, „cele mai importante din lumea întreagă”. Încă din 1914, „Shell” e prezentă pe meleagurile venezuelene, mai precis în zona golfului Maracaiho, unde se află terenurile petrolifere. Pentru cei ce le exploatează, poziţia apare ideală: de aici pînă la New York, de exemplu, sînt 1650 mile marine mai puţin decît din Vera Cruz şi Tampico şi chiar decît din Galveston (Texas) la New York! Şi spre Londra distanţa e mai scurtă decît de la Tampico – 800 mile marine. Datele de mai sus par fără importanţă deosebită dacă amintim că în apropierea coastei venezuelene, exact în punctul unde există zăcămîntul „La Roşa” – cel mai celebru, fiind cel mai productiv – se află insulele Curaçao şi Aruba (colonii olandeze), apreciate drept ideale sedii pentru rafinării „neutre”.

Ca şi altă dată, Sir Henry Deterding acţionează rapid, fiind primul care obţine terenurile de aici. Afacerea o mijloceşte, în 1920, Calust Sarkis Gulbenkian. Preluînd concesiunea de la un venezuelean oarecare, acesta o transmite, cu comisionul arhicunoscut, încît i-a devenit renume, de 5 la sută, lui „Royal Dutch-Shell”. (Cei doi, Deterding şi Gulbenkian au încă raporturi foarte bune, dar, cu timpul, relaţiile se vor deteriora, ei devenind duşmani de moarte.) În 1921, aici poposeşte chiar

maiorul James de Rothschild, fiul bancherului parizian, a cărui misiune constă în obţinerea concesiunii tuturor cîmpurilor şi a realizării fuziunii cu alţii mai „mici”.

Portul natural Willemstad din Curaçao ajută enorm tentativa lui Sir Henry iar el nu ezită să construiască aici rafinării, cisterne, încît, pînă la urmă, 12.000 de oameni sînt salariaţi ai lui „Shell” pe Curaçao, posesiune olandeză ce asigură petrol pentru Anglia. Ca de obicei, „Standard Oil” nu acceptă prezenţa engleză şi, împreună cu guvernul american, sau acoperită de el, caută să semene zîzanie şi să agite lucrurile în Curaçao, mizînd pe ideile vizînd independenţa ale unor autohtoni.

Proiectul nu este desprins de realitate, din moment ce mulţi olandezi din Curaçao afirmă că nu-şi cunosc nici măcar strămoşii, neacceptînd, deci, să fie cîrmuiţi de Olanda cu care, susţin ei, n-au nimic comun, în ultimă instanţă. Pe Deterding îl consideră, pur şi simplu, un profitor de pe urma războiului.

Ce promit americanii? Dacă această insulă de 550 kmp este independentă, impozitele plătite de magnaţii petrolului ar intra în casele de bani locale şi n-ar mai ajunge în metropolă – Olanda. Cu alte cuvinte, crescătorii de capre şi fermierii de aici n-ar mai duce viaţa dură şi plină de privaţiuni de pînă acum. Sugestia este blocată în faşă. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

săvîrşirii omorului, îl primea în casă, în funcţie de programul soţului şi al copiilor. În acest moment important al cercetării am înţeles că drumul parcurs de cîine, în ziua de 12 decembrie 1972, cînd a pornit de la cazul Ana (tentativa de la centrul de pîine), a fost întradevăr drumul folosit de învinuitul Romulus. Cîinele îşi făcuse datoria cu prisosinţă, mergînd pe urmele autorului care a preferat, probabil, să se ascundă în casa Dorei şi în nici un caz la domiciliul său, unde ar fi riscat. În acele momente el se temea să nu fie prins, pentru că fugise de la locul tentativei de tîlhărie. Numai aşa s-ar putea explica – intuiam noi – şi curioasa coincidenţă ca obiectivul cîinelui să constituie ulterior locul altei infracţiuni. Prin această reflecţie, eram perfect conştienţi că vom deranja vanitatea celor care au ignorat, la acea dată, contribuţia cîinelui de serviciu.

Fiind pusă în situaţia de a relata temeiul aprecierii sale că Romulus ar fi autorul omorului, martora Dora declară: „Cu prilejul vizitelor secrete pe care mi le făcea, Romy a văzut-o pe eleva Aurelia prin fereastră.

M-a întrebat despre programul ei de şcoală; i-am spus că dimineaţa este acasă, iar după ore 13,00 pleacă la şcoală. Îl cunoşteam afemeiat şi brutal, iar pe de altă parte, cu cîteva zile înainte de fapta comisă, m-a chestionat în legătură cu ora la care voi duce copiii la cămin în cursul săptămînii. De asemenea, mi-a cerut

relaţii cu privire la cei care mai locuiesc în aceeaşi curte. Cînd am aflat că fata din camera vecină a fost omorîtă, între orele 10 şi 11, prin lovituri de cuţit, iar autorul a pătruns şi în apartamentul nostru de unde a furat un cuțit de bucătărie, mi-am dat seama că el poate fi criminalul. În ziua în care mi-a fost prezentată fotografia lui Romulus, de față fiind și soțul meu, m-am speriat gîndind că miliția l-ar fi descoperit. Am declarat că nu-l cunosc, fiindu-mi teamă. Mult timp am încercat un sentiment nedefinit; aş fi vrut ca Romulus să fie demascat şi arestat – el constituind un pericol şi pentru familia mea – dar nu prin intermediul meu.

Am dus o viaţă pe care dumneavoastră o cunoaşteţi... şi acum, cînd mi-am format un cămin, ar fi urmat ca prin denunţarea lui, care mă ameninţa mereu, să risc a-l destrăma”.

Atitudinea învinuitului Romulus, atît la această întîlnire, cît şi la alte confruntări cu Dora N., care reda numeroase amănunte, a fost de o totală negare, aşa cum, de altfel, au prevăzut şi medicii de specialitate, într-o caracterizare cu valoare de expertiză, din care s-a desprins ideea că asemenea bolnavi nu sînt susceptibili să facă mărturisiri, perseverenţa în tăinuirea faptei lor făcînd parte şi ea din simptomatologia parafreniei. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Irakienii au pus mîna pe prosperitatea kuweitiană.

Trupele de acupaţie jefuiesc cîte puţin, conducătorii - pe scară largă. Un comerciant de automobile pierde în cîteva ore cele 14.000 de maşini Chevrolet şi Oldsmobile noi şi strălucitoare; ele sînt expediate la Bagdad. Colaboratorii mai multor miniştri sosesc special în fostul emirat pentru a lua stocuri de produse de lux. Saddam Hussein n-a reuşit să pună mîna pe imensele averi kuweitiene, îngheţate în orele care au urmat invaziei. Dar convoaie speciale au transportat de la Kuweit City la Bagdad 3 miliarde de dolari în monede străine, un miliard de dolari în aur confiscate de la Banca Centrală şi din numeroasele instituţii financiare ale ţării.

Pe 16 august, Saddam Hussein ameninţă să îi închidă pe americanii şi pe britanicii care locuiesc în Kuweit şi le ordonă să se regrupeze într-un hotel. De asemeni el ameninţă să-i trimită pe soldaţii americani acasă „în sicrie”. A doua zi, guvernul irakian declară că occidentalii aflaţi sub controlul său vor fi trasferaţi la obiective civile şi militare strategice, atît timp cît va dura ameninţarea războiului. Consiliul de securitate al ONU cere secretarului general Perez de Cuellar să acţioneze pentru a obţine eliberarea străinilor. În acelaşi moment, 30 de divizii irakiene părăsesc frontiera cu Iranul pentru a întări cei 150.000 de soldaţi deja prezenţi în Kuweit.

Eforturi pentru obținerea unei rezoluții ONU (1)

Țițeiul Venezuelei (1)

Pe 17 august, James Baker decolează de la Washington spre ferma lui din Wyoming unde va petrece citeva zile de vacanţă. El continuă să fie în contact zilnic cu Eduard Şevardnadze la Moscova. Se stabileşte o legătură trilaterală. Baker, la sugestia lui Bush, îi cere sovieticului să sprijine o rezoluţie a ONU care să prevadă folosirea forţei pentru a aplica embargoul. Va începe atunci o adevărată partidă înşelătoare de poker. Sovieticii trag de timp, cred încă în posibilitatea unei soluţii negociate. În timp ce pentru americani timpul este presant. La 20 august, vice-prim-ministrul irakian Saddum Hammadi este primit la Moscova de conducătorii sovietici care cer retragerea necondiţionată din Kuweit şi eliberarea tuturor străinilor. Hammadi se reîntoarce a doua zi la Bagdad, şi Şevardnadze îi telefonează imediat lui Baker.

- Aşteptaţi 48 de ore înainte de a vota o rezoluţie la ONU. Vice-prim-ministrul irakian poate reuşi să-1 convingă pe Saddam Hussein.

- Şi dacă eşuează, în două zile veţi fi de partea noastră?

- Vă voi confirma cît mai repede. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Nr. 1558

Doza de sãnãtate Respirația și dereglările sufletești Inima, circulația și sistemul respirator sînt premizele de bază ale funcționalității vieții omului.

Atît timp cît el se simte bine, propria sănătate trece pe plan secund. Cînd, însă, corpul îi transmite semnale, decide să meargă la medic, vizită în urma căreia primește un diagnostic organic. Dar ce se întîmplă cînd dereglarea funcționalității provine de la disfuncții sufletești precum frica, anxietatea, tusea nervoasă, astmul bronșic? În limbajul de specialitate, asthma bronhială înseamnă obstrucția sau îngustarea căilor respiratorii, care, din cauza unor crampe musculare sau a musculaturii netede poate produce o inflamație sau o reacție alergică ce se caracterizează prin secreție în exces. În situația unui atac astmatic acut, pacientul nu mai poate respira. Cauzele organice ale unui asemenea eveniment pot fi alergiile, infecțiile virale, iritațiile chimice, gazele, fumul, praful, frigul, diverse medicamente. În aproximativ 70% din cazuri, însă, cauzele sînt emoționale, urmare a unor stări precum frica, supărarea, disperarea sau mînia.

Asthma bronhială este o afecțiune extrem de comună atît la copii, cît și la persoanele adulte. Înșelător este că în perioadele în care atacurile astmatice nu sînt comune, pacientul nu are nici un fel de simptom, dar poate resimți din senin o senzație de neliniște și frica de sufocare. De cele mai multe ori, atacul astmatic este cauza unei discuții sau unei despărțiri de o persoană importantă din viața pacientului, a unei schimbări de locuință, loc de muncă, a unei boli sau a unui deces în cercul apropiat de cunoștințe.

Printre cele mai cunoscute cauze directe sau indirecte ale unui atac astmatic se numără: - sentimentele intensive de vină, supărare, frică de un pericol, singurătate, bătrînețe; - o schimbare în viața personală, relația cu partenerul de viață, frica de despărțire sau de apro­ piere, conflictele nerezolvate; - anumite mirosuri.

Viața de familie, cu toate aspectele ei, este discutată cu pacientul înainte de stabilirea

diagnosticului. Sînt eliminate cauzele corporale (bronșita cronică, intoxicații, bronhopne­umonie, edem pulmo-­ nar, prezența unor corpuri străine în sistemul respirator).

Medicina energo-infor­ma­ țională, în terapiile efectuate, pune accent pe următoarele elemente: - stabilirea unui dialog bazat pe încredere între pacient și terapeut; - ajutorul psihologic acordat pacientului în procesul de armonizare a vieții cotidiene, crearea unei punți energetice între pacient, terapeut și aparatul de terapie; - repunerea organismului în echilibrul energetic din care este ieșit; - repunerea izvorului energetic în funcțiune la nivel de celulă, organ, sistem; - detoxifierea organismului la nivel celular; - reglarea sistemului neurovegetativ; - asimilarea mineralelor în organism; - oxigenarea întregului organism și repunerea cir­ culației pe meridianele energetice ale corpului; - punctul forte este, desigur, sistemul respirator, care s-a desprins din circuitul energetic general al corpului.

Vorbim despre terapii moderne, adecvate indi­ vidului actual. Aparatele utilizate au la bază fizica cuantică, ce folosește vibrațiile energetice ale corpului în scop terapeutic.

Terapia este personalizată, în funcție de statutul energetic al pacientului. Nu se administrează medicamente de sinteză, nu are efecte secundare și nu doare. Terapia se adresează atît copiilor, cît și adulților, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

l

13 – 19 octombrie 2020

RM

Coloidul în organismul uman

Coloidul este o noțiune fizicală. Datorită tehno­logiei moderne a rezonanței protonilor, elementele esențiale vieții pot fi transformate în coloide fine. Prin procedura rezonanței protonilor se separă elementul dorit cu ajutorul unui cîmp electric. Un coloid se poate vedea la microscop.

Cele mai importante lichide ale corpului – sîngele și limfa – sînt coloide. De aceea, corpul poate prelucra substanțele sub formă coloidală în cea mai bună formă, le recunoaște imediat, iar acestea pot penetra membrana celulară ajungînd în organul care are nevoie de aceste substanțe.

Recomandările de utilizare se fac în cazul fiecărui coloid în parte. Coloidul recomandat se poate aplica atît intern, cît și extern, în funcție de recomandarea terapeutului. Oligoelementele sub formă coloidală sînt mult mai eficiente decît pulberea sau comprimatele.

Acest lucru se datorează nu numai faptului că sînt produși în forma cea mai pură, fără aditivi chimici.

Coloizi sînt absorbiți de fluxul sanguin imediat după ingestie și trimiși în toate celulele corpului. Digestia nu este necesară deoarece oligoelementul ingerat este deja defalcat. Sistemul digestiv nu este agasat cu descompunerea acestor oligoelemente.

Coloizii pot fi administrați preventiv sau sub formă de tratament, atît la copii, cît și la adulți indiferent de vîrstă.

Nu se intersectează cu alte medicamente de sinteză sau suplimente alimentare.

Coloizi comercializați prin DermaVital la reco­ mandarea medicului terapeut sînt de cea mai bună calitate și sînt produși într-un laborator din Germania de către firma Alternatic-Gesund. Produs distribuit în România prin Centrul German DermaVital. Corpul nu depozitează coloizii, ci îi consumă!

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.