România Mare, nr. 1554

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Democrația e superioară dictaturii fiindcă în democrație conduc legile – care sînt ușor de corectat – și nu despoții – care nu se lasă corectați.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Există semne tot mai grăitoare Că funia, acum, s-a strîns la par.

Că nu mai este, vai, nici o scăpare Nu vă e clar? Vin vremuri de coşmar!

Motto: „Omul caută lumea amăgirilor”.

Petre Țuțea

Pastila sãptãmînii

Pedofilia și degradarea moralității occidentale

Mulți români își amintesc că, acum mai bine de 15 de ani, în țara noastră nu se accepta cu ușurință libertatea de exprimare a celor cu altă orientare sexuală. Fostul premier Adrian Năstase a fost supranumit ,,Bombonel”, cu aluzie clară la presupusele înclinații sexuale, iar ,,băieții răi” de la Paraziții condamnau Europa pentru confuzia sexuală pe care ne-o impunea.

Credeam noi, credeați voi, că în 2020 nu doar că toți vor tăcea, dar că mass-media va cultiva confuzia sexuală, iar clasa politică o va legifera? (continuare în pag. a 16-a) TANO

Ne paşte, în curînd, o catastrofă Eu o presimt cu toată fiinţa mea Ea e ca moartea, din aceeaşi stofă Fără bătăi în uşă va intra.

De ce simt asta? Specia umană E mai sălbăticită ca oricînd!

Planeta sîngerează ca o rană Devine fiară omul cel mai blînd.

Vadim, Pleșoianu, imposibilul naționalism și regăsirea omului

Scriu acest text exact la 5 ani de la moartea lui Vadim.

Una dintre cele mai dureroase zile din viața mea. Atunci cînd tatăl meu a trecut la cei drepți – culmea, cam la aceeași vîrstă ca Vadim – am avut senzația că în mine a murit ceva. Și, clar, murise – urma de copilărie, cu speranțele și visele ei posibile, în fine, multe resorturi intime s-au rupt… Cînd a murit Vadim, am simțit cum dispare o lume.

O lume care, chiar dacă devenise mai mică fizic, exista în potențialul ei greu de anticipat.

Vadim era o lume pe care nu o puteai cuprinde – genială, imprevizibilă, puternică…

Destinul e ciudat atunci cînd îi dă lumii o idee printr-un om; și cînd leagă cu un fel de blestem acea idee – voi, popor nerecunoscător, ucideți omul, nu veți mai avea parte nici de idee. Așa a fost cu Vadim. A murit cu el și naționalismul. Și, de fapt, era firesc să moară.

Să mă explic. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Apocalipsa nu d telefon

„La drum cu toamna“, tablou de Anca Bulgaru

Un roi de întîmplări nemaivăzute Cutremure, incendii şi potop Escrocii toţi spun vrute şi nevrute Dar bate cîmpii orice horoscop.

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Neliniştit de-o cruntă apăsare Visez mirese-n doliu, ape mari Le tălmăcesc cu spaimă şi oroare Eu sînt heraldul anilor barbari.

De ce, domnilor generali de la Ministerul de Interne și Serviciul Român de Informații, nu aveți curajul să oferiți Parlamentului toate concluziile anchetelor efectuate cu privire la jaful inimaginabil înregistrat pe timpul guvernărilor Roman-Stolojan, în special cu privire la nimicirea flotei și la vînzarea ca fier vechi, peste hotare, a mii și mii de vagoane ale C.F.R.-ului, care s-au dus pînă acolo pe roți, deci erau bune? De ce nu are curajul nimeni să-l ia la întrebări pe fostul ministru al culturii, Andrei Pleșu, care a subtilizat mari valori patrimoniale, printre care un incunabul de la 1493, despre care precizează și un raport al Poliției, precum și trusele de scris și de bărbierit care au aparținut lui Ceaușescu, ambele din aur, pe care dizidentul nostru le-a luat de la îngrijitoarea Vilei nr. 10 de la Snagov? Cum a putut să transporte în Italia dl. Coriolan Babeți, adjunctul d-lui Andrei Pleșu, o cantitate impresionantă de tablouri, sculpturi, icoane vechi și alte bunuri de Patrimoniu Național? Zilele trecute, dl. generalmaior Costică Voicu, de la Inspectoratul General al Poliției, declara unui cotidian că „România este un pa­radis al criminalității financiare” și că ei, polițiștii, „se luptă cu peștișorii care au trei tarabe și două pepsi, dar pierd din vedere pe cei care cară cu vagonul”. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (19 martie 1993, plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului, Dealul Mitropoliei)

Timpul grăbit se duce la culcare Bătrîn şi orb, nu se va mai trezi Istoria e-o simplă cerşetoare Făraşul cosmic o va răvăşi.

Cine seamănă vînt, culege furtună! (2)

Sfîrşit de Eră. Glaciaţiune.

Chiar vremea parcă-şi iese din ţîţîni Ne dau tîrcoale nave din genune Iar prin hublou vedem copii bătrîni.

De unde vin? Din altă galaxie?

Sau poate se întorc din viitor…

Aceste taine nimeni nu le ştie Nu sîntem singuri - spuneţi tuturor.

Fiinţa umană este prost croită Trăieşte în păcate fără leac.

Mă tem că a ieşit de pe orbită Şi-acesta este ultimul ei veac.

Nu-s victima depresiei, ştiu bine Sînt un computer, de la A la Zet Însă o forţă mai presus de mine Mi-a pus pe frunte steaua de profet.

Cumplita zi ca hoţul o să vină Ne pedepseşte Domnul din amvon.

Alegeţi: Întuneric, sau Lumină?

Apocalipsa nu dă telefon…

CORNELIU VADIM TUDOR Noaptea de 28 spre 29 decembrie 2013, Bran

NR. 1554 l ANUL XXXI l 15 – 21 SEPTEMBRIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1554

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F În Egipt, alt Airbus în flăcări! F De la Greva Foamei la Foamea de Grevă F Blestemul lui Ion Cristoiu (fost comunist) către Lucia Hossu-Longin (fosta utecistă) F Un „cumnat” al Ţapului: C. Stănescu PARTEA I F Aşa după cum era de aşteptat, tragedia de la Baloteşti a ţinut capul de afiş o săptămînă, după care a trecut pe planul doi, apoi, încet-încet, a început să se scufunde în uitare. În afara cîtorva oameni cinstiţi şi a rudelor celor dispăruți, nimeni nu prea are interes să se afle adevărul. Cel puţin, asta e senzația noastră.

Motivul? Sînt interese prea mari la mijloc, în special pe plan internaţional. Ne-au dat poruncă nişte firme transnaţionale să ne băgăm de vii în coşciug - uite că am făcut-o şi pe-asta! Nu ne-ar mira dacă, azi-mîine, ni se va sugera că cei 60 de pasageri au făcut parte din vreo sectă sinucigaşă, fiindcă staţi şi dvs. să vă gîndiţi: bombă n-a fost, avionul cică era în stare perfectă (zic francezii!), de eroare de pilotaj nici nu poate fi vorba, cu un OZN nu s-au ciocnit, combustibilul n-a explodat în aer, atunci, prin eliminare, ce variantă mai rămîne? F Parcă niciodată n-au fost mai actuale versurile lui Eminescu: „Vai de biet român, săracul/ Îndărăt dă tot ca racul...”.

N-au dreptul românaşii noştri nici măcar să ştie de ce au murit fraţi, surori şi copii de-ai lor. Există nişte subiecte tabu, precum evenimentele din decembrie 1989: se înjghebează la repezeală nişte comisii, se dau declaraţii cu un aer îndurerat (şi neapărat cu cearcăne la ochi!), vom lua măsuri, vom face şi vom drege, după care timpul trece, totul se pierde în amintire şi, vorba aia, morţii sînt de vînă! F Cam la fel de superficial s-a trecut şi peste accidentul de helicopter de la Poiana Braşov, din 1994, cînd au murit 6 turişti englezi, plus echipajul românesc - s-a tras concluzia că unul dintre pasageri ar fi vrut să-i facă loc altuia, pentru a realiza niște fotografii, dar a atins o manetă, și uite-așa s-a prăbușit helicopterul, dar venim şi întrebăm: ce fel de aparat de zbor mai e acela care cade mai ușor ca musca, la o simplă atingere?! F Cam prea simplu tratăm asemenea catastrofe, cam prea mic e prețul moral pe care îl punem pe viața oamenilor. Prin alte ţări, după accidente groaznice, ca acestea, se mai produc şi nişte demisii, pe la unele ministere, companii, firme - numai la noi totul merge înainte, din victorie-n victorie! F Nu-i de mirare că titlul apărut sîmbătă în ziarul „Adevărul” ni se pare deosebit de sugestiv. „Comisia de anchetă e pe cale să conchidă: Prăbuşirea Airbus-ului «Muntenia» a decurs normal”. Umor trist şi amar, desigur, dar în nici un caz sinistru, cum este acela practicat de nebunul Mircea Toma, care, în demenţiala fiţuică „Academia Caţavencu”, halucinează sub genericul inuman: „Cuvîntul care Airbușeşte”. Cît de vătămată trebuie să fie mintea unui individ, pentru a-i mai buşi şi el, în zeci de mii de exemplare, pe cei 60 de nefericiţi?

F În toată vînzoleala asta nu putea să nu se facă auzită şi vocea infractorului (născut, iar nu făcut!)

Traian Băsescu. Pentru a scăpa de orice răspundere, şi el, şi şeful lui de partid, matrozul colecţionar de vile a stabilit fără echivoc că, în cazul aeronavei ,,Muntenia”, a fost vorba de un atentat cu bombe!

Numai că el e atît de retardat, încît n-o să facă niciodată deosebirea dintre nişte bombe explozive şi bombele în care se îmbăta el pînă cădea sub masă, cu cozorocul şepcii la ceafă, prin diverse porturi ale lumii. F În aceleaşi fibrilaţii ale spaimei că i s-ar putea întîmpla ceva importatorului de Airbus, escrocul internaţional Petre Roman, intră şi ziarul lui particular, „Azi”, care dă sîmbătă un titlu orbitor:

„Ipoteza atacului terorist voit exclusă?”. Nu, nu e exclusă deloc, pentru că toată lumea ştie că a avut loc un atac terorist: dar nu la 31 martie 1995, ci la 22 decembrie 1989, cînd un obscur agent K.G.B. şi copil de general sovietic a fost urcat de stăpînii lui pe o betonieră (?!) şi a fost paraşutat pe fotoliul de primministru, unde, odinioară, lucraseră pentru binele ţării figuri ilustre, ca Ion C. Brătianu, Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Petre Carp, Ionel I.C. Brătianu, Al. Vaida-Voevod, Al. Averescu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, I.G. Duca, Gh. Tătărăscu, Octavian Goga, Armand Călinescu ş.a. F Marea porcărie apărută în ziarul belgiano-sionist „Le Soir”, care ne acuză pe noi, cei de la P.R.M., de ultranaţionalism (?!), de parcă aşa ceva ar avea vreo legătură cu această catastrofă aviatică - nici nu merită a fi comentată.

Invectiva e tot atît de abjectă, ca şi acuzaţia aceleiaşi prese belgiene, că piloţii români ar fi nişte beţivani, care ciocnesc paharele de țuică la cap de linie - numai că, pe vremea cînd Vuia, Coandă și cu Vlaicu puneau bazele aviaţiei mondiale, belgienii ăştia înălţau zmeul.

F Dedicăm pungaşilor de presă din Belgia un banc pe cît de vechi, pe atît de actual. Într-o clasă a unei şcoli din Anvers, profesorul le spune elevilor, la început de an: „Ca să ne cunoaştem mai bine, rog ca valonii să treacă în dreapta, iar flamanzii în stînga”. Copiii s-au conformat, numai Ițic, fecior de diamantar, cu perciunaşii săi abia mijiți, cu pălăria neagră şi ţuguiată, ca în pînzele lui Rubens, ridică două degete şi întreabă: „Da’ cu noi, belgienii, cum rămîne?”. F Dar, cea mai demenţială acuzaţie a apărut în „Evenimentul zilei” - ediţia de prînz, la rubrica orbeţilor, „Telefonul de Noapte”. O zărghită pe nume Ioana Chelaru din Bucureşti întreabă în toiul nopţii, după ce, probabil, şi-a făcut rondul şi-a însămînţat trotuarul: „Aş dori să ştiu dacă există vreo legătură între vizita lui V.C. Tudor în Germania şi seria de atentate teroriste care au loc în ţara noastră”. Dacă ăsta e nivelul cititorilor „presei de sub chiloți”, atunci nu ne mai miră nimic. F În încheiere, să mulţumim, totuşi, specialiştilor români şi agenților F.B.I., care au stabilit clar că avionul a căzut din cauza defectării unui motor.

F Şi, ca dovadă că aparatul franţuzesc este ceea ce am spus noi, adică un „Sicriu zburător”, recent s-a mai petrecut o nenorocire: Cu puţin timp înainte de decolare, un Airbus-300 a luat foc pe Aeroportul din Cairo, 3 pasageri fiind răniţi! F S-a dezumflat, în sfîrşit, gogoaşa Iuga. Văzînd ei că nu mai ține şi că lumea nu-i chiar aşa de proastă, dresorii din umbră ai primitivului personaj l-au sfătuit, în a 36-a zi de grevă a foamei (?!), să caute un pretext oarecare şi să renunţe, findcă devenea absolut ridicol - nu din punct de vedere politic, pentru că aici s-a compromis definitiv, ci sub raport medical. Numai că țucălarii de presă, cei care se aruncă în prăpastie precum o turmă de oi atinsă de gălbinare magnetică, n-au înţeles că s-a ridicat consemnul, aşa că au continuat să-l glorifice pe magazioner, deşi, între timp, el trecuse greva pe „pilotul automat” şi băga halimos ca un spart.

Falimentara revistă „Flacăra”, a ţiganului securist George Arion, publică pe pagina I o poză a „martirului” în haină din piele de om (pielea lui Paul Şoloc!), cu titlul apocaliptic, de parcă ar fi vorba de Nicolae Iorga sau Mareşalul Antonescu: „Sub ochii noştri, un om moare pentru Libertate, pentru Ţară, pentru Lege”. Bravo, Arioane, cădea-ți-ar în cap Avioane, carevasăzică Liiceanu înmagazinează sub

l

15 – 21 septembrie 2020

RM

pielicica lui (la fel de tuciurie ca a ta şi a lui Iuga) noţiunile sacre de Ţară, Libertate şi Lege! Dar, ce te faci cu Iuga, că n-a mai murit? F De un ridicol inimaginabil e batalionul de şoc al farseurului Iuga, ce-şi zice Sindicatul Liber din RTVR, care pur şi simplu „îi acuză de crimă cu premeditare pe principalii responsabili: Ioan Gavra, Valer Suian, Oliviu Gherman, Adrian Năstase şi Ion Iliescu”. Ăştia sînt sifilitici rău, trebuie măturaţi din Televiziune cu tulumba pompierilor, pînă nu fac una lată. Cine-a murit, mă puşlamalelor, de-i acuzaţi pe aceşti oameni de crimă? Singurul care a murit cu adevărat în aceste zile a fost tatăl lui Adrian Năstase, poate şi din pricina presiunilor infernale la care era supus fiul său de către teroriştii respectivi. F Nu vă mai spunem ce ne-am tăvălit de rîs cînd a apărut Mitică Guru la tembelizor, vioi ca un mierloi în păpușoi, mahmur ca după o noapte de beţie şi poker pe butelii. F „La retragerea mea din zona fierbinte a conflictului”... a debitat fundamentalistul bosniac, ceea ce arată cam ce gărgăuni zburătăcesc prin claia aia de păr şi barba încîlcită, fiindcă numai un paranoic ce se visează comandant de oşti poate numi o problemă sindicală cu termeni desprinşi din arsenalul de război. F Nu vă zic ce bucurie a năpădit-o pe maimuţica aia păroasă, Roxana Iordache! Într-o euforie de cățeluşă care, la revederea stăpînului, dă cu coada de pămînt şi se scapă pe ea, ţigăncuşa din Scorniceşti debitează în „România liberă”: „domnul Iuga s-a întors în mijlocul familiei, după 36 de zile de Post Negru.

Emoția acestui moment nu poate fi descrisă în cuvinte”. Extraordinar şi intrauterin! Aşadar, Mitică Guru n-a făcut chiar greva foamei, fiindcă „post negru” înseamnă pîine şi apă, deci tot a înfulecat ceva! Mai ales că, aşa am aflat noi, prin pîinea aia se „rătăceau”, absolut la întîmplare, şi nişte felii de salam de Sibiu, şuncă de Praga (să-i facă în ciudă lui Cepraga!), brînză Telemea (asta e prescurtarea devizei sale, Televiziunea Mea, adică Telemea!) şi multe alte bunătăți, ca să nu mai vorbim de apă, care nu era chioară, ci cu nişte vinişor rece, de împărtăşanie.

F Pe aceeaşi arie a ridicolului, psalmodiază, pe nas, şi Cristoiu Ion (fost comunist). După ce îl face pe conf. univ. dr. în istorie Gh. Dumitraşcu „analfabet” (de parcă Dumitraşcu, nu Cristoiu, îl confundase pe Ludovic al XIV-lea cu Ludovic al XVI-lea, de parcă Dumitraşcu, nu Cristoiu, greşise cu 1 an data începerii celui de-al II-lea război mondial!), Piticul Utecilă trece la ţintele lui favorite: „MarțianPăunescu-Vadim au ajuns cu absurditatea pînă la a susţine că personalul de specialitate se reduce la redactori”. Pozna firii iar minte ca un neruşinat, fiindcă cei 3 parlamentari n-au susţinut niciodată şi nicăieri o asemenea inepţie, dimpotrivă. Ca și în cazul altor dezinformări deliberate, Ardei Umplut nu poate produce nici măcar o singură dovadă, scrisă sau vorbită, în sprijinul aberantei sale acuzaţii. Dar, ca să se pună el bine cu tehnicienii din TVR, să-l filmeze și pe el ceva mai des şi mai înalt, ca să-l dea la Filmul Erotic de vineri noaptea (cînd violează găini), Cristoiu împinge gică-contrismul lui pînă la cele mai groteşti afirmaţii: „Strălucirea unei emisiuni depinde nu numai de redactori, dar şi de operatori, de cei care aşază luminile, de sunetist, de macheori, ba chiar şi de cel care cară scaunele”. E clar, piticania s-a sonat de tot, are urticarie la cerebel, care are gust de ostropel, probabil că „strălucirea” publicaţiilor lui e dată tot de cel care cară scaunele, altminteri nu se explică. Dar, în orice rău e şi un bine: noi îi sugeram ambiţiosului Gabriel Liiceanu să se angajeze pe post de cărător de scaune la TVR, apoi va intra fără probleme în Consiliul de Administraţie, după care scaunul de director general îi va aparţine! (va urma) ALCIBIADE (Text preluat din revista „România Mare”, nr. din 14 aprilie 1995)

RM

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

3

Eu sînt vadimist!

Interesul național și iubirea de patrie sînt mai presus de interesul personal sau de grup Resursele naturale și umane trebuie să fie în propietatea sau sub protecția statului român. Fie că vorbim de capacitatea creativă a românilor, de inteligența lor, fie de hidrocarburi, păduri, ape, capital cultural, aceste resurse trebuie să fie în proprietatea statului român sau puternic sprijinite financiar și atent gestionate, după caz, de către statul român. Resursele naturale ale României trebuie să fie în primul rînd ale românilor și fiecare cetățean să beneficieze de profitul pe care aceste resurse îl aduc, direct sau indirect, statului român. În ceea ce privește capacitatea creativă, inteligența românilor – mă refer aici și la cei care aleg să plece din România –, considerăm că este de datoria statului român să stopeze acest exod. Plecarea tinerilor peste hotare reprezintă o pierdere grea pentru România, iar neglijarea acestui aspect aduce mari prejudicii economice, dar și culturale României.

Vadimismul – o nouă paradigmă A fi patriot în România a devenit un sentiment luat în derîdere de către cei care trăiesc și se simt confortabil în această colonie. Este evident că noii colonizatori ai țării nu s-au expus în fața românilor, ci au făcut cumva ca o parte din populație să o ducă bine, iar instrumentele lor directe să fie suficient de bogate încît să nu ajungă în situația de a trăda. Aceste excrescențe aflate pe obrazul țării manipulează mințile slabe ale românilor în direcția dictată.

Aceasta este realitatea. Stăpînii din afară nu vor apărea la TV ca să vă critice pentru că vă iubiți țara.

Nu! Cel care va face asta va fi un român inteligent și carismatic. Pentru a-și susține vorbele, se va folosi de orice mijloace, vă va arăta ce benefic poate fi statutul de slugă, dînd ca exemplu bogăția pe care cei ca el o afișează. De asemenea, vă va demonstra beneficiile globalismului, ale europenizării, iar voi, românii, veți ajunge să vă disprețuiți țara, neamul, pe cei care v-au fost cîndva aproape, transformîndu-vă în cei mai aprigi anti-români, dar cei mai fideli europeni și globaliști. În România, în asta constă „naționalismul“ de azi. Cîțiva indivizi plini de bani, ce fac parte dintr-o elită impusă, au prostit o mulțime de oameni naivi care, în cele din urmă, au ajuns să îi urască tocmai pe cei care încă își iubesc țara, pe naționaliștii ai căror strămoși au făcut ca România să existe, pe patrioții care au dat tribut de sînge pentru ca țara noastră să fie din nou un stat, și nu o colonie. Din păcate, numărul naivilor crește pe zi ce trece, pentru că elita de la conducere, acei ,,profeți”, au grijă să nu îi slăbească cu sfaturile lor ,,de bine”. Din acest motiv, cei care se declară naționaliști sînt destul de reținuți și stingheri, pentru că știu că naivii sînt mulți și agresivi. Chiar dacă social-media nu reprezintă un etalon care să reflecte adevărul 100%, pot spune că acolo se află oglinda societății românești. Numărul celor care nu gîndesc este imens, și îl copleșește pe cel al indivizilor care, din inconștiență, ajung să se

declare naționaliști. O mare parte din vina situației în care am ajuns se datorează și reținerii celor care, din convingere sau din interes, iubesc România. Ei nu își exprimă public această afinitate decît foarte rar și doar în medii relativ securizate. În fapt,

existența grupurilor oarecum ,,specializate” de pe Facebook are menirea de a coaliza astfel de direcții de segregare a sentimentelor pro sau antiromânești, chiar dacă totul este învelit într-o hîrtie mai mult sau mai puțin patriotică.

Vadimismul exprimă prin valorile și obiectivele sale tot ce este mai bun, mai înălțător. De la cele mai nobile principii pînă la cele mai valoroase direcții patriotice, vadimismul este curentul care nu are cum să dea greș cînd va fi adoptat de această națiune.

Fie că sîntem suverani sau într-o uniune, niciodată nu putem lăsa propriul interes național de dragul unor valori îndoielnice alte altor țări care, așa cum au arătat, nu și-au lăsat niciodată în plan secundar propriile interese de dragul unor alianțe efemere.

Vadimismul promovează ideea interesului național ca fiind principiul pe baza căruia orice națiune poate să își construiască un set puternic de valori morale, spirituale și materiale.

Nimic nu este mai presus de patrie, și acest lucru reprezintă baza vadimismului. Patriotismul este temelia pe care poți așeza valorile țării, și nu doar o mansardă așezată deasupra unor principii false, așa cum vedem că se aplică în prezent. Și pentru că, din punct de vedere moral și spiritual, baza o reprezintă patriotismul, din punct de vedere material, baza oricărei construcții, a oricărei națiuni, o reprezintă resursele naturale și intelectuale pe care le deține.

Vadimismul își propune ca aceste resurse să fie ale poporului, ale țării, ale națiunii. Fie că vorbim de cele naturale – hidrocarburi, faună, vegetație, rețea hidrografică, minerale etc – fie de cele intelectuale – acele genii care duc lumea mai departe prin capacitățile lor intelectuale, filozofice, artistice, spirituale, aceste valori trebuie nu doar să aparțină României, ci să participe intens la prosperitatea națiunii, care e datoare să le protejeze. Dacă în cazul resurselor naturale, o lege aspră și clară și o renaționalizare fac acest lucru posibil, în cazul resurselor intelectuale, poporul trebuie să decidă și să le aplice cu responsabilitate. Faptele reprobabile pe care în trecut România le-a săvîrșit în raport cu valorile, cu geniile sale, nu trebuie să se mai repete.

Statul trebuie să încurajeze și să sprijine din toate punctele de vedere, de la educație, la zona financiară sau la valorile umane, fără a repeta greșelile

trecutului. Să nu uităm că Aurel Vlaicu, Henry Coandă, Traian Vuia, Constantin Brâncuși și mulți, mulți alții au găsit în afara țării recunoașterea cu care noi acum ne lăudăm, pentru că aici, în România, nu au fost ajutați, sprijiniți, încurajați moral și financiar. Ne-am ales cu o imagine proastă în privința felului în care ne tratăm valorile intelectuale, iar acest lucru nu este deloc benefic, mai ales că trăim într-o societate în care marile realizări inginerești, artistice sau filozofice pot aduce plus valoare națiunii cînd vorbim de prosperitate materială, de faimă și, automat, o imagine care ne poate aduce recunoașterea în fața întregii Europe. România trebuie să devină ceea ce nu a fost niciodată – o păstrătoare a valorilor intelectuale și nu un exportator, așa cum este acum.

Valorile românești trebuie păs­ trate în țară, iar statul trebuie să intervină financiar în această poveste, chiar dacă din astfel de decizii nu va ieși mereu cîștigător. Ar trebui să urmăm exemplul Americii, bazat pe atragerea și finanțarea valorilor, și vom vedea, mai devreme sau mai tîrziu, că toate costurile sînt modice, dar beneficile pe termen mediu și lung vor fi incomensurabile.

Trebuie să încurajăm artiștii să aducă valoare ideilor lor, cinematografia, teatrul, lumea artistică să își regăsescă aici drumul spre faimă, spre succes. Inginerii să își poată finanța invențiile, programatorii să își poată transpună în realitate softurile, iar tehnologia performantă să reînvie pe aceste meleaguri, cu ajutorul unor fonduri pe care românii să fie dispuși să le aloce pentru asta. Pentru că, dacă noi nu cheltuim pentru aceste valori, o vor face alții, așa cum o fac și acum, iar ei vor fi cei care se vor bucura de beneficiile minților strălucite pe care le-au luat sub aripa lor.

Unul dintre obiectivele vadimismului este păstrarea tuturor valorilor în România, cristalizarea și dezvoltarea acestora la umbra statului român, într-o zonă de confort sporit, care nu doar că le va încuraja în procesul de creație, dar îi va încuraja și pe alții să li se alăture.

Greșelile trecutului trebuie expuse, nu repetate.

Vadimiștii vor lupta pentru cei care doresc cu adevărat ca România să profite și să se bucure de propriile resurse materiale și intelectuale. În ambele cazuri, națiunea este cea care prosperă, cea care devine pe zi ce trece mai puternică.

Nu îi putem înțelege pe cei care se jenează să se numească patrioți, chiar dacă simt că acesta este viitorul țării. Pe cei care au valori la care se pot raporta, dar aleg să adere la valori total străine, fără nici un fel de reținere, îi considerăm trădători de neam.

Vadimismul va atrage în rîndurile sale tinerii care doresc să aibă o afacere, pe cei care creează, pe artiștii care ne încîntă cu ideile și cu proiectele lor, pe inginerii care vor să ne aducă bunăstare, pe filozofii care aștern la picioarele lumii noi și importante valori. Poeții și scriitorii trebuie să fie sprijiniți și promovați, iar tinerii, ajutați să își atingă visurile. Ne dorim ca în rîndurile vadimiștilor să se afle persoane care vor o națiune prosperă și puternică, la adăpostul unui sistem în care liberalismul să crească doar în lumina patriotismului și nu altfel.

Vadimismul este mai mult decît politică, este un mod de viață. Fii deștept, gîndește! Fii vadimist!

Redacția

4

Nr. 1554

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

cale nu exista de a-şi ameliora situaţia, decît asumînduşi restul existenţei aşa cum nu a crezut vreodată că o să i se întîmple. Într-o seară, se culcase mult mai devreme ca de obicei, cu tîmpla zbătîndu-i-se tare și cu dureri în Lui Daniel Scărişoară, ursitorile i-au jucat festa... tot corpul... Era singur... Singur... Îl durea sufletul pentru Nici una din cele trei cîte au fost la naşterea lui n-a tot ce i se întîmplase în ultimul timp, lui, un om harnic vrut să-i ursească de bine în viaţa asta pămînteană... și împlinit pînă mai ieri, cînd nevasta l-a scos afară din Mai toate i-au mers de-a-ndoaselea... Vorba ceea, casă lui, cu numai cîteva lucruri de îmbrăcat. Era trist... omul e mai tare ca piatra, să reziste la cîte îi oferă zbuciumat... cu privirea rătăcită... De fiecare dată cînd neprevăzutul... Aşa e și cu badea Daniel, cum îi ziceau se simţea rău, punea starea asta pe seama oboselii, a apropiaţii... Omul, însă, era foarte supărat de la o stresului. Acum, se trezi brusc, simţind că se sufocă. vreme, nu că i-ar fi lipsit ceva din cele necesare în Speriat de ce se întîmplă cu el, dar mai ales la gîndul că casă, mai ales banii... Pe el durea faptul că nu-l mai nu avea cui să-i ceară ajutor; satul era aproape pustiu, căutau rudele, nepoţii... Cîte nu făcuse pentru ei... A iar noaptea pusese stăpînire peste toată uliţa, peste toată muncit, sărmanul om, din greu, zi şi noapte, ca familia suflarea... Cu greu se ridică din pat, mătăhăind ca un să se bucure de o viaţă îmbelșugată. Se gîndea cu om beat prin întunericul din casă; reuşi să iasă la aer, în tristeţe la vremea cînd, copil fiind, nu a avut noroc de ograda înmiresmată de flori şi, cu mîinile ridicate spre bucurii - tatăl lui avea să moară cînd el nu împlinise cer, strigă cît îl ţineau puterile...

- Arde fîntîna, arde fîntîna, bă!... şapte ani... Dar, fiecare cu soarta lui pe cărările vieţii...

Strigătele lui erau ca ale unui animal înjunghiat, ori Cărarea vieții lui a fost presărată cu mărăcini şi pietre sfîşiat de o altă fiară... Avea impresia că din tîmple și din din cele mai colţuroase... Însă nu a suferit niciodată ochi îi țîșnesc flăcările disperării... Simțea cum pe nări îi ca acum, cînd a primit din partea soţiei vestea că vrea ieşeau jerbe de flăcări albastre, galbene, negre, violete... să divorțeze. Fără nici o explicaţie, iar el nici măcar Erau flăcările unei dureri aprinse, iscate din prea multă nu-şi aminteşte să o fi supărat vreodată cu ceva... Ba, mai mult, îi făcea toate poftele, nu-i cerea socoteală suferinţă ce se acumulase în sufletul lui în ultima vreme.

Vecinii, auzind strigătele de durere ale omului despre de nimic, n-o întreba niciodată de banii familiei, pe care ea îi gestiona de cînd erau împreună... Dar, așa a cărui dramă aflaseră cîte ceva, ieșiseră curioşi din case se întîmplă cînd e să se aleagă praful de viaţa unui la strigătele lui, să vadă ce se întîmplă... Dîndu-şi seama om... Nu te poţi pune cu soarta... Ea este cea care ne că este ceva în neregulă, însă fără să poată interveni călăuzeşte paşii în viaţă, din momentul în care scoatem din cauza gardurilor înalte, avînd deasupra o plasă de primul scîncet la venirea noastră pe lume, pînă în clipa protecţie cu vîrfuri ascuţite, sunaseră la poliţie. În scurt din urmă, cînd ne îndreptăm către lumea necunoscută timp, oamenii de prim ajutor îşi făcură apariţia pe uliţă. a veşniciei... Acum, badea Daniel, părăsit de cea pe Intrînd în ogradă, nu mică le-a fost mirarea aflîndu-l care a iubit-o şi căreia i-a făcut toate poftele, fără să pe sărmanul om prăbuşit lîngă fîntînă; capul îi atîrna se fi opus vreodată deciziilor ei, s-a trezit dintr-odată într-o parte, și din gură i se scurgeau cheaguri de sînge... singur, ca o pasăre rănită, căzută în iarba de sub copac, Printe sughiţuri şi lacrimi, de-abia mai putu striga: „Arde privind cu jale la crengile cu frunzele umbroase care-i fîntîna, bă!... Arde fîntîna!“... În scurt timp, liniştea se fuseseră adăpost... În asemenea condiţii, sătul de certuri aşternu peste chipul lui, devenit senin ca cerul de vară. şi înscenări din partea ei, omul a decis să plece la ţară, Parcă îi mulțumea lui Dumnezeu că l-a luat la El în unde avea o căsuţă achiziţionată din rodul muncii sale, ceruri, scăpîndu-l astfel de calvarul de pe acest pămînt, lăsînd în urma lui un apartament ca o floare... Numai spre bucuria celei care a vrut să se descotorosească de el cu orice preţ, fără să îi fi spus vreodată care e motivul. că aici nu mai avea confortul de la oraş...

Singurătatea îl chinuia cel mai tare, se culca şi se Luna, cu razele ei lăptoase, îi închise ochii pentru trezea îngîndurat şi podidit de lacrimi. Mai ales că totdeauna!

ION MACHIDON, nu avea cum să-şi pregătească de-ale gurii și să se îngrijească de igiena personală așa cum ar trebui. Altă preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Arde fîntîna, bă!

EPISTOLĂ SCRISĂ CU CERNEALA OCHILOR Stimată redacție, Durerea este cea care mă face să scriu din nou despre cea mai tristă zi din ultimii 5 ani – 14 septembrie 2015, ziua în care mentorul meu, Corneliu Vadim Tudor, a plecat la Ceruri. Înainte de toate, vreau să precizez un amănunt important, care pentru mine reprezintă ceva deosebit: la poarta casei mele am amplasat un panou pe care sînt lipite șase afișe cu fotografia lui Corneliu Vadim Tudor. Trec oameni pe stradă, se opresc, îl privesc și mulți își exprimă regretul, iar eu sînt extrem de mîndru cînd aud atîtea vorbe frumoase la adresa lui.

De multe ori intru în vorbă cu ei, le povestesc despre adevăratul Vadim, cel care a ajutat mii de români. Eu, care l-am cunoscut personal, chiar am ce povesti – toate momentele trăite alături de el – nu cei care l-au văzut doar la televizor, unde deseori era denigrat de o serie de ,,gunoaie politice” în schimbul unei pungi cu talanți. Prin intermediul vorbelor mele, oamenii află detalii pe care nu le cunosc, și toți au numai cuvinte de laudă la adresa Tribunului, deoarece își dau seama ce om de valoare a pierdut România. În urmă cu cîteva zile a început campania electorală.

Mă aflam în curtea casei cînd pe stradă a trecut un grup de politicieni ai Partidului Mișcarea Populară,

în fruntea cărora se afla viceprimarul Sucevei, Marian Andronache, președintele PMP Suceava și candidatul partidului la funcția de primar al municipiului. Îmi oferă două pliante electorale și mă invită să mă alătur grupului pentru o scurtă plimbare. Îi arăt panoul cu afișele lui Vadim și îi spun: ,,Am fost alături de Vadim cînd trăia, sînt alături de el și acum, cînd nu mai este printre noi”.

Răspunsul lui Andronache m-a uimit: ,,Nimeni nu a fost ca el, nimeni nu este ca el nici în prezent: cinstit, drept, un luptător, un mare om de cultură”. Mi-au dat lacrimile și l-am felicitat pentru vorbele frumoase rostite în fața grupului în fruntea căruia se afla. Nu i-a adus laude lui Tolomac (pardon! Tomac), nici măcar lui Băsescu, președintele partidului în care se află, ci a rostit un mare adevăr despre inegalabilul Vadim.

Am o întrebare pentru peremiștii pe care Vadim i-a făcut parlamentari, cei care l-au trădat și care acum ocupă funcții importante în alte partide: ați avut, oare, curajul de a merge la mormîntul Tribunului pentru a pune flori, a aprinde o lumînare și a-i cere iertare pentru că l-ați uitat?

Sînt sigur că românii adevărați, cei care l-au iubit și îl regretă, au aprins o lumînare în memoria lui Vadim, pentru sufletul lui. Dumnezeu să-i odihnească sufletul în ceata drepților! Nu te vom uita niciodată! În final, redau cîteva versuri scrise în amintirea Tribunului: ,,De ce-ai plecat, Vadime, Și ne-ai lăsat singuri pe lume?

l

15 – 21 septembrie 2020

RM

,,Tribunul n-a plecat din conștiința românilor” Au trecut, iată, 5 ani de cînd Tribunul ne-a părăsit. Timpul se scurge implacabil. El a plecat dintre noi, dar n-a plecat și din conștiința românilor, care îl consideră unul dintre marii fii ai Țării. În amintirea celui dispărut mult prea devreme, am așternut pe hîrtie tristul meu omagiu, închinat omului, scriitorului, istoricului, filosofului Corneliu Vadim Tudor:

A venit Septembrie Și iarăși a venit Septembrie Și iarăși a venit Răpciune Și iarăși ne amintim De zîmbetul bun Și rău al lui Vadim Plecat întru Eternitate Tocmai cînd copiii Merg la școală E mare Tribunul Și va rămîne Pururi viu Alături de noi Și de România Acum și pururea Și-n tîrziu...

GEORGE MILITARU

,,Cît de necesar ar mai fi fost un om ca Vadim” Adevărații români îl plîng pe marele patriot Vadim, de la a cărui trecere în eternitate s-au împlinit 5 ani. Acum, la dispariția sa, vedem cît de necesar era și ar mai fi fost un om ca Vadim pe scena politică, inundată de oameni veroși, lacomi, flecari și neștiutori de carte, gata oricînd să trădeze.

Oameni precum Cuza, Eminescu, Antonescu, Vadim - nu se nasc decît foarte rar, oameni pe care Poporul Român, să-mi fie iertată expresia, nu i-a apreciat la adevărata lor valoare și nu i-a meritat.

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe marele Patriot Vadim! Amin!

IANCU ȘERBU, pensionar

Tu ai plecat acolo, sus, la Dumnezeu Iar noi oftăm, te regretăm mereu Nu mai avem, ca tine, nici un luptător Sîntem batjocura tuturor Nu mai avem speranță și nici un ajutor Iar țara asta nu mai are viitor Vino, Vadime, de acolo, din cer Avem nevoie de tine, de-o mînă de fier!

«Astăzi, degeaba mă chemați Degeaba plîngeți și mă regretați Să vă ajute cei pe care îi votați Batjocura și soarta grea le meritați!

Nu pot să vă ajut de-aici, de unde sînt Pot doar să vă îndemn: Români, nu vă lăsați înfrînți!»

Acum, 5 ani se împlinesc De cînd oftez și tot bocesc Un OM ca el nu mai găsesc Un PATRIOT cinstit și drept C-o inimă de luptător în piept El a plecat și nu mai vine Iar eu întreb mereu: «De ce-ai plecat, Vadime?»”

Cu lacrimi în ochi, VASILE CERLINCĂ, Suceava

RM

Nr. 1554

l

5

15 – 21 septembrie 2020

Polemici«Controverse Constantin Nottara, unul dintre marii actori care au marcat o epocă Puțini știu că a fost protagonist al primului film de Descendent al unei vechi familii byzantine de origine greacă, Constantin I. Nottara, personalitate de ficţiune semnificativ pentru cinematograful românesc seamă a teatrului românesc, s-a născut la 5 iunie 1859, - ,,Independenţa României” (1912) - şi totodată copar­ în București. ticipant la demararea şi realizarea proiectului acestui film.

A fost atras de teatru din copilărie și și-a dedicat A activat, totodată, ca director de scenă la Teatrul întreaga viață acestei pasiuni, chiar Național din București și a luptat pentru dacă, pentru aceasta, a înfruntat drepturile actorului. Mare iubitor de greutăți materiale considerabile. La țară, în timpul primului război mondial, 16 ani rămîne orfan de ambii părinți, împreună cu George Enescu şi Maria fiind lăsat în grija unui unchi. Joacă Ventura, a mers pe front să aline durerea prin vechile grădini bucureștene în răniților, unde l-a descoperit pe George spectacole de teatru. În 1876, este Vraca, într-un spital din Iași. admis la clasa profesorului Ștefan Cariera lui se confundă cu istoria Vellescu, de la Conservator, fiind, în primei scene a Bucureștilor. Nume­ același timp, elev la Liceul Sf. Sava roși dramaturgi români, printre care din București. Era tînăr, prezentabil, Alecsandri, Caragiale, Barbu Ștefănescu elegant și atrăgea atenția prin chipul Delavrancea, V. Voiculescu l-au avut ca său interesant. interpret al personajelor create de ei.

După ce a început să lucreze Din repertoriul shakespearian, ma­ la Teatrul Național, comitetul de Constantin Nottara rele actor C. Nottara a jucat, cu pasi­ conducere l-a trimis la Paris, la spe­ portret de Corneliu Baba cializare. Acolo a studiat cu maeștrii unea și căldura care îl caracterizau, în: Gand și Delaunay, la celebrul Teatru ,,Shylock”, ,,Hamlet”, ,,Machbeth”, Odéon, iar școala franceză de interpretare îl cucerește ,,Antoniu și Cleopatra”, ,,Iuliu Caesar”, ,,Regele Lear”, pe tînărul actor. La întoarcere, el a preluat, la numai 24 ,,Richard al II-lea” etc. În ,,Intrigă și amor”, în rolul Franz de ani, majoritatea rolurilor principale ale Naționalului. Moor din ,,Hoții”, de Schiller, în ,,Pigmalion”, ,,Ruy După moartea lui Pascaly și a lui Millo în 1882, va Blas”, ,,Ernani” și încă atîtea alte roluri de protagonist, interpreta rolurile deținute pînă atunci de aceștia, putînd Nottara a izbutit să evidențieze cea mai puternică astfel să se consacre definitiv, dezvăluindu-și tot tezaurul personalitate a teatrului românesc de la acea vreme. de comori artistice cu care era înzestrat.

Alături de alte nume de referinţă din acea epocă, A fost unul dintre pionierii școlii realiste de precum Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu, Iancu interpretare scenică, după ce aderase, un timp, la stilul romantic de joc, sub influența cerințelor vremii Brezeanu, Paul Gusty şi alţii, Nottara a participat cu tot și sub îndrumarea lui Mihail Pascaly. Contactul cu sufletul şi cu toată fiinţa sa la dezvoltarea artei teatrale dramaturgia originală, îndrumarea lui Caragiale și în România, astfel încât să ,,înalţe” jocul actoricesc de colaborarea cu actori ca Aristizza Romanescu și Grigore la noţiunea de ,,diletantantism” la cea de ,,profesiune”.

Manolescu l-au readus la vechea sa orientare realistă. C. Nottara considera că arta spectacolului este cea mai Jocul lui Nottara, profund emoționant, pus în valoare de complexă dintre toate artele, pentru că ea ,,naşte viaţă”. un glas modulat caracteristic, și expresiv prin frazare, se În 6 decenii de teatru, a interpretat peste 800 de roluri. întemeia pe construirea gîndită și precisă a rolului, astfel Ultima dorință încît nimic din interpretare să nu rămînă nejustificat.

Constantin Nottara a jucat în genuri dramatice de o În ultimii ani ai vieții, s-a confruntat cu o boală mare diversitate: tragedie, dramă, feerie, melodramă, care l-a măcinat fără milă. Iată ce scrie un apropiat al comedie. În cei 60 de ani de teatru, arta lui a evoluat său despre această perioadă: ,,Aproape un an, o colită cu timpul, de la retorismul distant, la naturalețea care cu spasme dureroase l-a țintuit la pat. Dieta îl slăbise apropie rampa de public. În 1893, devine profesor la Conservatorul de Muzică enorm. Dar peste suferințele trupui lui, încovoiat și de și Declamație din București. C. Nottara a predat arta bătrînețe, spiritul lui Nottara era de o frăgezime tînără, teatrală timp de 33 de ani, formînd generații întregi proaspătă. Citea, se interesa de mișcarea teatrală și își de actori, printre care s-au numărat Tony Bulandra, dicta memoriile. Pînă în clipa din urmă, a fost lucid și Constantin Tănase, Vasile Maximilian, Ion Manolescu, se gîndea cu drag la familie, camarazi, prieteni. Deși Maria Ventura, Maria Filotti și mulți alții. conștient de valoarea sa, Nottara a fost totdeauna modest.

Constantin Nottara în: „Hamlet“, „Shylock“ și „Luceafărul“

Lipsit de orice urmă de vanitate s-a arătat și în clipa din urmă, cerînd să fie înmormîntat fără fast și vorbărie”.

A murit în noaptea de 16 spre 17 octombrie 1935, la 76 de ani.

Ultima sa dorință e cuprinsă în testamentul scris în fraze emoționante, cu simplitatea și modestia care îl caracterizau pe marele actor: ,,Rog cu toată stăruința pe fiul meu și Direcția Teatrului Național ca, după ce voi muri, să nu mă îgroape cu parade; să nu se aducă soldați și muzică militară ca să onoreze cu prezența lor rămășițele mele, pentru că sînt posesorul multor decorații pe care, rog, să nu le exibeze pe perne, cum se face de obicei, să nu mi se aducă flori și coroane artificiale, flori naturale să aducă prietenii dacă socotesc că e de neapărată nevoie această ultimă cinstire, să nu mi se țină nici un discurs, să nu mă ducă cu dric, ci să mă ia de la locul unde voi fi murit, cu automobilul funerar al Primăriei și să mă depună la capela Cimitirului Sfînta Vineri, unde să fiu îngropat într-o boltă zidită în locul pe care-l am de veci la Cimitirul Sfînta Vineri, alături de draga mea soție, Eleonora.

Doresc să nu mi se pună doliu nici acasă, nici la cimitir, nici să fiu purtat pe străzi: vreau să fie scutită lumea de oboseala de a urma trupul meu pe străzi. Vreau ca slujba prohodului să mi se facă în Capela Cimitirului de trei preoți, ca unui bun creștin ce am fost; la astă slujbă poate lua parte și un cor, dacă se va găsi că e de trebuință.

Să nu mă îmbrace în frac și nici cravată albă să nu mi se pună la gît. Am într-un colț în garderob niște haine negre, sacou, înfășurate într-o cămașă țărănească, cu

Placa memorială de la casa din B-dul Dacia, în care a locuit marele actor acelea să mă îmbrace, să mi se pună camașă albă cu guler scrobit.

Cît am trăit m-am bucurat de toate onorurile și succesele din partea publicului românesc din întreaga țară, din partea Direcției Teatrului Național și a Colegilor mei de scenă, precum și din partea Criticilor de teatru, pe toți îi rog să primească recunoștința mea și ultimul meu salut.

Doresc ca îndată ce voi fi pus în cosciug să pună și capacul deasupra; doresc să fie scutite privirile prietenilor de impresia urîtă pe care o face trupul istovit de boală”. (ss) NOTTARA, București, 1 Mai 1931”.

Dorința i-a fost respectată întocmai. Mulțime de oameni întristați, flori naturale, nici o cuvîntare, slujba religioasă creștinească și înhumarea alături de soția lui, Eleonora…

Constantin Nottara a rămas legat de teatru pentru totdeauna, jertfindu-şi toate bunurile pămînteşti. A trăit toată viața sa în locuințe închiriate. Colegii și elevii săi au pus mînă de la mînă și i-au cumpărat lui Nottara o casă, pe actualul Bulevard Dacia. Marele actor a locuit în casă în ultima parte a vieţii, bolnav fiind, alături de fiul său, compozitorul, violonistul și criticul muzical Constantin C. Nottara, şi de soţia acestuia, Ana. Teatrul din B-dul Magheru poartă și azi numele lui „Constantin I. Nottara”, o figură de primă mărime a teatrului românesc, actor desăvîrșit și un pedagog de excepție în arta dramatică.

R.M.

6

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

Polemici«Controverse

RM

APARIȚIE EDITORIALĂ

Un aurolac, un colț de pîine, o pisică și un cîine Cu ceva timp în urmă, la intrarea în Piața Moghioroș, după o ușă ascunși, o pisică și un cîine rodeau la un colț de pîine. Unul la dreapta, celălalt la stînga, rodeau cuminți, simțind că bucata de pîine era garanția vieții lor pentru ziua de mîine.

Deși considerați dușmani, cîinele nu lătra, pisica nu mieuna, ambii ,,savurînd” coaja tare găsită din ntîmplare.

Dacă ,,lecția” dată de o pisică și un cîine ar fi însușită, pentru ziua de mîine, OMUL ar putea crea o lume mai bună. În altă zi, în același loc, un puștan al străzii, de 14-15 ani, ,,aurolac” zdrențăros... cu o pungă agățată de gît, din care trăgea din cînd în cînd, a scos din buzunar o felie de pîine cu salam, învelită într-un ziar.

Lîngă el a apărut un pisoiaș flămînd. Nu mieuna, se alinta de picioarele celui de la care spera să primească ceva.

Tînărul a luat de pe felia de pîine felia de salam, care a ajuns în bot la pisoiaș. Fericit că a hrănit un pisic flămînd, pe chipul bietului plebeu a apărut ,,zîmbetul” lui Dumnezeu.

Pisicile fără stăpîn - ,,păpuși cu patru lăbuțe” – trăiesc un coșmar, alungate de la un bloc la celălalt. OMUL ,,prevăzător” a sigilat și gemulețele din subsol, pentru ca pisicile să nu se mai poată adăposti. Într-o zi, un oarecare era să mă ia la bătaie pentru că am dat o bucățică de carne unei pisici leșinate de foame.

M-am întrebat mereu: ce face oare ,,Protecția animalelor”? Probabil ,,le papă banii”. Ce spun - poate nu-i cinstit, dar așa am auzit.

Spre ghinionul ,,Păpușilor cu patru lăbuțe”, cel care le-a ocrotit, VADIM – suflet mare, a plecat în Infinit. Suferința bietelor ființe fără apărare era pentru el un chin nesfîrșit, sentiment sfîșietor, adeseori de neputință, care îl copleșea: ,,Mă doare că lumea se naște, trăiește și moare”... ,,Aud flori plîngînd, de sensibil ce sînt Nu pot să tund iarba – se ascunde-n pămînt.

La televizor nici nu pot să privesc Să văd prădători în ospăţ nebunesc. În zorii de ziuă eu am insomnie La gîndul că în abatoare-i urgie.

Că vite şi păsări sînt sacrificate Cu şocul electric, cuţite zimţate.

E-atîta cruzime în noi şi-n natură Din ochi îmi curg lacrimi şi sînge pe gură.

Mi-e milă de tot ce e viu şi mă doare Că lumea se naşte, trăieşte şi moare.

Trăim pe-o Planetă de jaf şi război Fă, Doamne, ceva, fie-Ţi milă de noi.

Există şi lumi unde nu este moarte Eu cred că-n Agartha, pe Venus, pe Marte.

Fii bun şi ne-acordă acelaşi regim Să fim ca şi Tine… Să nu mai murim…”

CORNELIU VADIM TUDOR (aprilie 2014)

ACTA NON VERBA Rolul presei în afirmarea și promovarea literaturii umoristice (1) Argument

Tema ACTA NON VERBA este ingenioasă, dar și derutantă, abilă, chiar șireată, că se poate cădea ușor în capcană.

De ce? Pentru că, în arta ziaristului, atît acta, cît și verba se împletesc pînă la contopire: activitatea sa include, în mod obligatoriu, cuvîntul scris sau rostit.

Acestea devin principii care se implică unul pe celălalt.

Dar, s-o luăm cu începutul: care este sensul acestor două cuvinte?

ACTA (pluralul de la lat. ACTUM) semnifică acțiune, activitate, trudă, muncă, fapte, iar VERBA (pluralul de la lat. VERBUM) – vorbă, cuvînt spus sau scris, semnul exterior al gîndirii.

Să nu uităm, de asemenea, că „la început a fost Cuvîntul și Cuvîntul a fost Dumnezeu, iar Dumnezeu a fost Cuvîntul” – prin cuvînt înțelegîndu-se nu doar unitatea lexicală, ci, mai ales, comunicarea. Verb semnifică a doua persoană a Trinității, încarnată în Isus Christos. Logos. Gîndind în permanență, se produce verbul care e, în același timp, înțelepciune, dar și cuvîntul prin care omul se exprimă (acest cuvînt a fost introdus în terminologia creștină datorită Evangheliei lui Ioan); Verbum care a dat, în română, cuvîntul vorbă, pe care unii

specialiști îl caută în vechea slavă sau în rusă, de parcă daco-romanii i-au așteptat pe slavi sau chiar pe ruși să împrumute de la ei acest cuvînt, pînă atunci, vezi Doamne, ei nu comunicau, în limba lor nu exista nici a vorbi, nici vorbă.

Deci, tema propusă e nu numai derutantă, ci și abuzivă, cu o ușoară nuanță de umor, implicînd istețime, ingeniozitate, finețe de spirit. De ce cred acest lucru? Pentru că arta ziaristului nu se poate concepe decît ACTA prin VERBA, manifestarea talentului prin cuvinte scrise sau spuse, prin care transmit „flacăra vieții”. Prin arta de a se exprima, își face cunoscute ideile, constatările, convingerile, atitudinile. Și toate trec prin gîndirea și simțirea sa, care se fac cunoscute prin mînuirea condeiului. De altfel, în latină există expresia exire in acta – a deveni public, a ieși în public, așa cum ziaristul „iese în public” (de la

LILIANA TETELEA public derivă și a publica, publicist, publicistică) în paginile ziarelor și ale revistelor sau pe undele radio.

Drept elogiu acestei teme, consider că i se poate atribui următorul motto: „L’homme veille et son VERBE incessamment évoque, perpétue la flamme de vie” (Jules Michelet) [Omul – cuvîntul OM poate fi înlocuit cu ziaristul - e tot timpul de veghe și, prin cuvîntul său, mereu evocator, perpetuează flacăra vieții].

Titlul lucrării noastre poate să pară, inițial, șocant, dar formularea lui conduce la ideea apariției și afirmării umorului în cultura română, sub toate aspectele lui, proces în care presa a avut un rol esențial. Se înțelege că nu se poate vorbi de nașterea, de geneza umorului românesc pentru că el este o trăsătură a românului, ține de fibra sa spirituală și comportamentală. Or, presa, de aproape două veacuri, se constituie în oglinda a „tot ce mișcă-n țara asta”, promovînd valori și combătînd, cu strategie sau cu duritate pamfletară, aspecte sociale nedorite.

Se știe că primele publicații, cele care au deschis brazde pentru presă, în ogorul rîndului scris în cultura română, au fost „CURIERUL ROMÂNESC” scos de Ion Heliade Rădulescu, la 20 aprilie 1829, la București și „ALBINA ROMÂNEASCĂ”, apărută la Iași, la 1 iunie, în același an, datorată lui Gheorghe Asachi. Dar puțină lume știe că, înainte de 1 iunie, apăruse la Iași, tot

,,De la Corona­virus la Coroana Quintus”, se intitu­lează volumul de ,,catrene și poezii virusate”, apărut recent la Editura Amanda Edit Bu­cu­ rești, sub semnă­tura poetului, publi­ cistului și epigra­mistului, membru al Societății Scriito­rilor Militari, Liviu Zanfirescu. Epigramele și poeziile incluse în carte alcătuiesc, potrivit autorului, ,,un crochiu al libertății interdicției și al inchiziției libertății” în aceste vremuri, în care un virus a înspăimîntat omenirea. Esența acestor creații și titlul ales fac trimitere la epigramistul liberal Mircea Ionescu Quintus, ,,cel ce a purtat, spre cinstea lui, vreme de un veac, coroana demni­ tății autentice a epigramei, Coroana Quintus”. Un exemplar al cărții ne-a parvenit la redacție, cu următoarea dedicație: ,,Redactorului-șef Lidia Vadim Tudor și întregului colectiv al revistei «România Mare», acolo unde Tribunul, azi înger de lumină, a lăsat drept moștenire IUBIREA, CREDINȚA, NAȚIONALISMUL LUMINAT, per­ manenta luptă pentru ADEVĂR și DREPTATE, toate cîte definesc VADIMISMUL care ne îndeamnă: «Nu uita că ești român!». Cu prețuire, Liviu Zanfirescu. 28 august 2020, București”. prin strădania lui Gh. Asachi, o revistă care făcea cunoscute publicului știrile comunicate de „stahul” oștirii rusești în timpul războiului ruso-turc: e vorba de „NOVITALE DE LA ARMIE” (Știri din armată), care rămîne în istoricul presei românești prin trei numere apărute în 6, 10 și 17 mai 1829. Gazeta îi ținea la curent pe cititorii români cu noutățile privind luptele ce aveau loc, în mai 1829, în împrejurimile Șumlei. Această publicație are meritul de a fi primul „ziar” din Moldova. Constituie, de asemenea, un cîmp de investigație valoros pentru cercetătorii militari, dar și pentru lingviști și istorici literari, prin informațiile pe care le conține și prin evidența luptei pe care ziaristul pionier o dă pentru informarea cititorilor, cu toată lipsa termenilor privind anumite noțiuni. Este o dovadă a faptului că, de la însăși nașterea ei, presa își asumă rolul de a pune publicul la curent cu noutăți din orice domeniu care prezintă interes. (va urma)

Dr. Elis Râpeanu

RM

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

File de istorie

Procesul penal intentat de autorităţile ungureşti părintelui dr. Vasile Lucaciu la Tribunalul regal din Satu Mare, 8 iulie 1889 (1) 1. Părintele dr. Vasile Lucaciu, un apostol al unirii neamului românesc Viaţa şi opera părintelui dr. Vasile Lucaciu (1852-1922), supranumit ,,Leul de la Siseşti”, sînt subiecte foarte incitante pentru orice român din Ţară şi din străinătate, care se învaţă odată cu rugăciunea ,,TATĂL NOSTRU” şi ,,DOINA LUI LUCACIU”.

Contemporanii noştri, şi mai ales ,,TÎNĂRA GENERAŢIE”, cu­ nosc foarte puţine lucruri despre ,,Procesul intentat de către auto­ rităţile ungureşti părintelui dr. Vasile Lucaciu, desfăşurat în anul 1889, în faţa Tribunalului Regal Unguresc din Satu Mare”.

Considerăm că, pe bună dreptate, noi, românii, nu ne putem închipui că se poate scrie ,,ISTORIA NOASTRĂ”, fără a ţine seama de rolul determinant pe care l-au avut ,,BISERICILE ŞI MÎNĂSTIRILE STRĂMOŞEŞTI”, deoarece aici s-a plămădit TIPARUL, CARTEA, ŞCOALA, DASCĂLUL ŞI CULTURA SUFLETULUI. Vlă­ dicii, preoţii şi călugării au fost primii cărturari ai NEAMULUI ROMÂNESC şi primii făuritori de CARTE ROMÂNEASCĂ, pe care au răspîndit-o în toate provinciile româneşti. ,,Biserica - scria MIHAI EMINESCU - este mama neamului românesc, este însuşi neamul ca specie. Biserica este sensul veşniciei noastre. Nimic din ceea ce a fost, nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără Dumnezeu şi Biserica Sa. Toate prin ea s-au făcut. Întru ea era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina în întuneric luminează”.

Despre Biserică, însuşi NAPOLEON BONAPARTE, pe Insula Sfînta Elena, a rostit un adevăr incontestabil: (…) ,,popoarele trec, tronurile se prăbuşesc, Biserica rămîne în veşnicie”.

Putem afirma, fără teama de a greşi, că Bisericile şi Mînăstirile Româneşti au fost, sînt şi vor rămîne cele mai importante lăcaşuri ale ISTORIEI. În Ardeal, ca de altfel în toate provinciile româneşti, prin Biserici şi Mînăstiri şi prin slujitorii lor, s-au răspîndit şi se răspîndesc ideile şi cunoştinţele istorice care au devenit adevărate forţe în realizarea năzuinţelor de UNITATE NAŢIONALĂ ŞI STATALĂ. ,,Istoria în cazul românilor - spunea I. Lupaş - este o pîrghie de înălţare a Neamului, pe care l-a înviorat şi l-a ajutat să devină vrednic să-şi ocupe locul ce i se cuvine în Istoria Universală”.

Animați de aceste gînduri, ne-am aplecat cu respect şi evlavie asupra acestui episod dramatic din ISTORIA SFÎNTULUI ARDEAL, respectiv asupra Procesului de la Satu Mare, intentat de autorităţile ungureşti părintelui dr. Vasile Lucaciu, care a durat mai mulţi ani şi s-a finalizat în anul 1889.

Rugăm pe cititorii noștri să înţeleagă că, în abordarea acestui proces, am pornit de la un principiu fundamental, acela că istoria bisericii românilor greco-ortodocşi şi istoria românilor greco-catolici nu pot fi tratate decît împreună. Dacă cineva din rea voinţă încearcă să rupă istoria greco-catolică de istoria greco-ortodoxă, nu numai că ar comite o greşeală fundamentală de metodă de cercetare, dar ar da o lovitură mortală IDENTITĂŢII ŞI UNITĂŢII NOASTRE NAŢIONALE, ar ignora izvoarele istorice, de cultură, de limbă şi tradiţii comune frăţeşti, statornicite de secole.

Viaţa şi activitatea părintelui dr. Vasile Lucaciu a fost mai mult decît clocotitoare. Indiferent că folosea

cuvîntul ce străbătea văzduhul ca un dangăt de clopot uriaş, ori binecuvînta cu sfînta cruce în mînă, sau scria cu pana, el n-a avut alt ţel decît acela de a-şi apăra Neamul şi credincioşii în faţa abuzurilor ungureşti, şi de a lupta pentru făurirea ROMÂNIEI MARI. ,,Cu faţa lui de romană frumuseţe - spunea Nicolae Iorga - cu trupul de atlet, cu glasul tunător, cu mişcarea poruncitoare a braţului, Vasile Lucaciu era un om ca oricare şi avea o mare dovadă de înţelepciune, nu şi-a dat osteneala să pară a fi mai mult decît era”.

A reconstrui tabloul epocii în care a trăit şi a luptat părintele dr. Vasile Lucaciu, şi a-l surprinde pe erou în prim-planul acestuia, este infinit mai greu şi mai delicat decît a vorbi despre o lecţie de istorie generală, unde eroii anonimi sau individualizaţi se suprapun şi se contopesc. Greutatea vine şi de la faptul că valori umane precum părintele dr.

Vasile Lucaciu nu-şi pierd din măreţie odată cu timpul.

Dimpotrivă, vremea, pe măsură ce curge inexorabil, selectează tot mai riguros şi ridică la dimensiuni hiperbolice Omul LUCACIU, cu tot ceea ce a lăsat el moştenire Poporului Român.

Această logică a istoriei este supradimensionată cînd este vorba de OAMENI-DRAPEL. ,,Frămîntarea politică a românismului - spunea Octavian Goga – încătuşat sub austro-ungari şi pînă acum după Unire, se confundă cu zbuciumul său personal. În această vreme, oriunde a fost Ardealul Luptător, oriunde s-au afirmat drepturile lui la existenţă, fie că s-au răscolit valorile sentimentului popular, dincolo sau dincoace de Carpaţi, fie că s-au agitat adevărurile în faţa duşmanului sau în obrazul umanităţii, oriunde a fost risipire de energie, oriunde au fost suferinţe pentru Neam, pretutindeni părintele dr. Vasile Lucaciu a fost în primele rînduri”.

Readucerea în prim-plan a unor pagini de lupte şi forţe din trecutul Neamului, nu prea îndepărtat, este mereu necesară, deoarece pericolele ce pîndesc România, ca Stat Naţional Unitar, sînt mereu actuale. Atîta vreme cît Sfîntul Pămînt Românesc al Ardealului va fi rîvnit în permanenţă de urmaşii celor ce au fost stîrniţi din pustiurile Asiei Centrale să-şi caute o nouă patrie, impunîndu-şi din goana cailor legea crimei şi a forţei asupra blajinului Popor Român, pilda luptei şi jertfei părintelui dr. Vasile Lucaciu va fi de o dureroasă actualitate.

2. Pledoaria avocatului dr. Iuliu Coroianu Pledoaria av. dr. Iuliu Coroianu (1847-1927), ţinută în faţa Tribunalului Regal Unguresc din Satu Mare, a avut un mare ecou în toate provinciile româneşti, precum şi în străinătate.

Acest document a fost tipărit şi retipărit deoarece el a reprezentat O MARE VICTORIE a BINELUI împo­triva NEDREPTĂŢII, a ROM­ NILOR împotriva ADMINIS­TRA­ ŢIEI UNGUREŞTI, a FRUNZEI DE STEJAR împotriva PENEI DE COCOŞ.

Prin conţinut, stil, elocvenţă şi putere de persuasiune, Pledoaria constituie un document de mare valoare ştiinţifică şi istorică, atît pentru specialişti în drept cît şi pentru toţi românii. Av. dr. Iuliu Coroianu şi-a făcut datoria și faţă de propria lui conştiinţă, neavînd alt ţel şi altă credinţă decît slujirea Neamului Românesc, strîns în lanţurile robiei de către o tiranie ungurească ce-i dorea cu orice preţ asimilarea sau moartea.

7

Eminentul avocat şi-a rostit pledoaria în limba română, cu toate că împotriva lui s-au folosit toate mijloacele persuasive, de la cele formulate în mod diplomatic la ameninţări grosolane, pentru a-l determina să vorbească în limba ungurească, pe care de altfel o cunoştea la perfecţie, deoarece întreaga lui instrucţie de drept s-a desfăşurat în această limbă.

Avocatul dr. Iuliu Coroianu a avut două motivaţii pentru care nu a cedat presiunilor ca să vorbească ungureşte. În primul rînd, în sală, pe locuri, pe scări, în curte, erau prezenţi sute de români care nu cunoşteau limba ungurească. În al doilea rînd, şi-a păstrat mîndria şi demnitatea românească avînd sentimentul că se găseşte acasă, în Ardealul Românesc. Totuşi, pentru completul de judecată a pus la dispoziţie textul în limba ungurească. În continuare vom reda, în mod exhaustiv, acest document, logic, vertical şi de fierbinte patriotism: ,,ONORAT TRIBUNAL REGAL! Acest proces este unul din acele cazuri speciale, care reflectă caracterul stării Statului Ungar, el scoate în lumină relaţiile interne ale acestuia.

Asemenea cazuri pot apărea în timpul unui Guvern Absolutist şi neconstituţional. În statele unde drepturile omului s-au stabilit şi s-au asigurat prin legile cuprinse în Constituţie, legi dintre care cea mai importantă este asigurarea şi garantarea libertăţii cuvîntului, nu poate exista un astfel de proces. Dar, asemenea cazuri la noi sînt numai curiozităţi.

Dumneavoastră domnilor, onoraţi judecători, sîn­ teţi chemaţi, cu această ocazie, să dovediţi, pentru binele Patriei şi al cetăţenilor, că drepturile cetăţeneşti, garantate de legi, nu sînt doar fraze goale, ci sînt viabile.

Discutarea liberă a problemelor naţionale şi sociale, ale vieţii politice interne, trebuie să fie respectate şi garantate, pentru că aceste două aspecte sînt strîns legate de acuzaţia ce se aduce părintelui dr. Vasile Lucaciu.

Domnul Acuzator Public a semnalat că Statul Ungar nu poate permite ca unele state sau comunităţi religioase, sub nici un motiv, să fie instigate la ură, cu răbufniri violente, să fie atacate instituţiile sociale, dar represaliile legii nu interzic comunicarea liberă a ideilor şi a părerilor, nu interzic discursul şi critica liberă a instituţiilor, ele sancţionează cuvîntul instigator care influenţează masele.

Iată pentru ce este necesar să explicăm în faţa dumneavoastră ce înseamnă cuvintele «instigator» sau «a instiga».

Articolul de lege se referă la instigare în sensul de a trezi ura în rîndul maselor, care duce la acţiuni violente.

Cred cu plăcere, precum a semnalat şi domnul Acuzator Public - că omenirea poate datora cele mai frumoase cuceriri comunicării libere a ideilor, şi nu există legislaţie din lumea burgheză, care nu s-ar fi străduit să nu sprijine libertatea cuvîntului. Statul nostru s-a străduit să rezolve această problemă la acelaşi nivel cu statele civilizaţiei din Europa.

Totuşi, încape multă critică în privinţa Alineatului doi din Articolul 172, unde putem vedea că: «Intenţia vinovatului este că în rîndul unui mare număr de persoane, să trezească ura împotriva instituţiilor legale, a pro­prietăţii şi căsătoriei perturbează înţelegerea bună şi încrederea dintre clasele comunităţii religioase şi naţionalităţii conlocuitoare şi prin aceasta zdruncină existenţa statală».

Să vedem dacă conţinutul discursului încriminal prezintă asemenea fapte, care ar intra în contradicţie cu legea, şi dacă această tendenţiozitate a părintelui dr. Vasile Lucaciu se poate înţelege pe cale judiciară“. (va urma) Prof. Dr. IOAN CORNEANU, Ing. MIRCEA PÎRLEA

8

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

RM

Polemici«Controverse Vadim, Pleșoianu, imposibilul naționalism – și regăsirea omului (urmare din pag. 1) Învățasem ceva din lecția politicii, am avut șansa să înțeleg din opera celor care și-au iubit și au ridicat țara, de la Cuza, C.A. Rosetti și pașoptiști, la marele Nicolae Ceaușescu. Ei bine, de fiecare dată succesul unei mișcări nu s-a datorat doar conducătorilor de valoare – ci a emancipării poporului, a ridicării nivelului societății, în paralel cu cel al individului.

Altfel spus, degeaba ai tu conducători geniali, figuri eroice, dacă nivelul omului pentru care te lupți este tot jos. Un om de nimic nu va înțelege niciodată un gest sau o idee mare.

Ceaușescu lăsase în urmă un popor cu un nivel de educație și cultură foarte ridicat; de aceea au și năvălit asupra României, imediat după 1990, cu instrumentele prostirii și decăderii. Iar roadele se văd acum – un popor care se holbează la toate tîmpeniile, pe care mai apoi le imită, acela va alege conducători pe măsura acestor gusturi! De aceea și Vadim a avut procente puține la ultimele alegeri, pentru că efectul prostirii în massă își făcuse efectul.

Acesta este și motivul pentru care un naționalism adevărat are șanse mici să reușească. De fapt, problema este și falsul naționalism! Cel adevărat e bazat pe cultură și intelect superior, cel fals se manifestă brutal, primitiv și gregar. Mișcarea legionară e un exemplu – de la Nae Ionescu, Țuțea sau Radu Gyr, la cei care spărgeau vitrinele „jidanilor” cu pietre este o diferență ca de la cer la pămînt! Deci soluția în orice lucrare este omul. Omul care vine lîngă tine nu trebuie privit ca un vot, ci ca un viitor cavaler al Mesei Rotunde.

Mărturisesc că am încercat să adun cîțiva oameni de calitate, patrioți fără doar și poate, intelectuali, credincioși – ce să mai, personalități de cea mai bună factură. Nu am reușit, deși e vorba de figuri distinse ca Dan Chitic, Aurelian Pavelescu, Liviu Pleșoianu și alți oameni despre care pot spune un singur cuvînt, cu conștiința deplin împăcată: minunați! Oameni minunați! Dar de fiecare dată apar neînțelegeri, opinii diferite, orgolii chiar – deși toți sînt, repet, patrioți desăvîrșiți, apărători ai bunurilor națiunii și ai demnității naționale. Pur și simplu nu se poate!

Vadim avea personalitatea lui puternică, dominantă, dictatorială - în sensul necesar al termenului – ceea ce ei nu au. Ei sînt pares, sînt egali – ceea ce e bine, dar nu și cînd nu există un mediu în care această egalitate, această potențială frățietate întru un scop comun să se manifeste. Ori mediul în cauză – sînt oamenii.

Oamenii pe care îi aduni și îi cultivi – așa cum scriam – pentru a-i pune la masa rotundă.

Spuneam de pașoptiști sau de Ceaușescu – adică de cele două momente ale istoriei în care s-a reușit ridicarea națională majoră. De fiecare dată, aceasta s-a bazat pe „omul nou”. Pașoptiștii prin acțiunea benefică a lojelor masonice, prin școala în limba română, prin dreptatea propovăduită de oameni mari, precum „Învățătorul neamului” – Ion Heliade Rădulescu, prin christicul Bălcescu, prin tinerii patrioți de viță nobilă Costache Negri, Alecsandri sau Kogălniceanu, prin spiritele cel mai luminate, precum Bariț sau Bărnuțiu.

Venind după ultimii ani vizionari ai lui Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu a creat cel mai important sistem de educare și culturalizare, lăsînd, așa cum menționam, poate cea mai educată națiune din Europa, poate chiar din lume. Primii reporteri străini care băteau România în lungul și latul lui 1990 erau uimiți – în vîrf de munte găseau ciobani rupînd-o în franceză – iar în fiece casă exista o bibliotecă. În orice comună funcționa un cămin cultural și exista bibliotecă publică. Sistemul școlar ajunsese chiar la 12 clase obligatorii – și nu prea trecea careva ca gîsca din apă…

Nu, omul nou, idealist, constructor al unei lumi noi devenea o realitate – și așa se și explică de ce românii au căzut așa ușor victime ale ticăloșilor veniți din Occident.

Ei credeau în bine, gîndeau constructiv, pe cînd ceilalți aveau numai minciuni, ipocrizie și șarlatanie în cap!

Dar lucrurile aveau să se schimbe repede, iar molima consumismului – aducătoarea de profit pentru Occident – avea să ne îmbolnăvească pe toți, mai ales că s-a lovit exact unde trebuia: în educație și în conștiința istoriei și a realizărilor românești. Primul lucru ne-au învățat să credem despre noi că sîntem cei mai proști și mai hoți, cel care ridicase țara a fost un criminal odios, iar regimul care adusese lumina pe străzi și în mințile oamenilor era… epoca întunericului, „bezna comunismului”!

Revin la situația actuală și întreb – se mai poate face ceva? Eu cred că nu – sincer, nu! Dar, uite că tînărul Liviu Pleșoianu, dispărut o perioadă din spațiul mediatic, revine cu un text – și o teorie interesantă.

Un fel de teorie a omului nou. Pleșoianu a scris un mesaj profund și extrem de coerent, care are un sens clar: oprirea cursului către transformarea fiecărui om în ființă superficială, un fel de celulă de bază a unei societăți anti-umanitate. Pentru acesta „este necesar să vezi zidurile care au fost ridicate în jurul ființei tale”, spune Pleșoianu, arătînd foarte corect că „aceste ziduri sînt construite cu materialul urii și al fricii și se sprijină pe ignoranță și pe somnul nostru social”. „Păpușarii malefici ne țin ferecați într-o bulă iluzorie în timp ce ne transformă lumea în ruine”, iar aceștia au la nivel mondial „un plan foarte complex prin care diverse grupări se asigură că cei mai mulți dintre voi nu ajung niciodată să cunoască adevărata realitate!”.

Acești păpușari din spatele scenei „îți oferă zilnic porția de somnifere sociale și de anestezice colective.

Zi de zi, oriunde te-ai afla, îți furnizează SEDATIVUL, PASTILA UITĂRII!”. Ideea este cea a „sclavului perfect”, „naivul fericit care crede că e liber!”, cînd, de fapt, trăiește într-o închisoare de dimensiuni planetare.

Teoria conspirației? Chiar așa? E ceva greșit în afirmația - „Ei ne hrănesc ignoranța și indiferența individuală și colectivă”? Sau în faptul că „ei se asigură că tu nu ajungi niciodată să adresezi întrebările esențiale” – și, după cum constată, „ei fac tot ce le stă în putință pentru ca mintea ta să nu fie liberă”?. „Ei te distrag în toate felurile imaginabile pentru ca tu să nu ajungi niciodată să-ți afli ființa interioară profundă, să cunoști lumea reală din afara bulei în care te țin închis!”

– iar acesta e un adevăr pe care-l constatăm toți, chiar dacă nu recunoaștem! Ți se creează falsa impresie că ești liber, „că ești un cetățean, că ai drepturi, că votul tău, opțiunile și alegerile tale contează!” – un alt adevăr recunoscut de mulți… mulți care acceptă ca statutul lor de cetățean să nu însemne „nimic altceva decît obediență totală față de tot ceea ce ei îți pun la dispoziție ca societate!”. Și, da, „ei se asigură că drepturile și libertățile tale nu sînt altceva decît vorbe frumoase lipsite de orice conținut real!”.

Aici, o corecție – experimentul Pitești: de la „ei”, această misiune trece la „noi”. Noi preluăm sarcina inoculării, îndoctrinării de la ei. Nu voi comenta tot textul lui Liviu Pleșoianu, merită citit integral, dar mai subliniez cîteva idei: „Tot ceea ce reprezintă tendinţele evolutive fireşti ale omului şi ale corpului social e operat, e modificat genetic, e întors pe dos”. „Progresul real e deturnat în progresism”. „Fraternitatea locală sau naţională e deturnată în apartenenţă la diverse găşti şi în spiritul de turmă”. „Fraternitatea globală (liberă şi bazată pe libertate individuală) e deturnată în globalism nivelator. Lucrul împreună pentru binele celuilalt e deturnat în «networking», cu singurul scop de a profita de pe urma celuilalt”. „Moralitatea şi integritatea

politică sînt deturnate în fals puritanism politicianist şi în propagandă a integrităţii”. „Justiţia şi dreptatea sînt deturnate în sete de sînge”. „Catarsisul, purificarea prin tragedie şi comedie, caracteristici ale adevăratei arte, sînt deturnate în divertisment facil şi grobian, menit să înece fiinţa omenească într-un trivial cotidian dezumanizant”. „Educaţia este deturnată în reeducare, învăţămîntul se întoarce împotriva omului viu şi se derulează în favoarea omului inert”.

Pleșoianu subliniază – „cu cît mai ușor ești tu, cu atît mai greu este SISTEMUL! Cu cît mai puțin conștient ești tu, cu atît mai tiranic va deveni SISTEMUL!”. Cu cît ești mai superficial, cu atît Sistemul va pătrunde mai profund, afectînd totul, pînă la urmă ireversibil, societatea actuală. În fine, după această prezentare a situației, această ridicarea vălului, Pleșoianu spune că „ne aflăm în faţa unei mari decizii, iar faptul de a nu participa, individual, la această decizie majoră, fundamentală nu schimbă deloc lucrurile - cine nu participă la această decizie va fi luat de val şi purtat împotriva propriei voinţe şi libertăţi individuale”. De aici și soluția – sau speranța: acest sistem, „oricît de bine ar fi el conceput de către cei care se împotrivesc derulării destinului firesc al umanităţii”, nu va putea „să împiedice răspîndirea «epidemică», «pandemică» a trezirii spiritelor omeneşti”. „Dacă VORBA VIE a unor oameni treji va circula suficient, atunci mult mai mulţi oameni vor începe a se trezi”, scrie Liviu Pleșoianu, subliniind că „dacă suficient de mulţi oameni se vor fi trezit, atunci nici un sistem, oricît de tiranic, oricît de bine pus la punct nu va mai putea împiedica manifestarea plenară a spiritului, a omului profund”. SISTEMUL e o fortăreaţă care „pare de neînvins, de necucerit tocmai pentru că se bazează pe ignoranţa oamenilor!”. Iar „SISTEMUL PROFUND poate controla doar OMUL SUPERFICIAL! De aceea, SISTEMUL PROFUND nu poate fi învins decît de către OMUL PROFUND!”, încheie Pleșoianu acest text-mesaj.

De fapt, cred că Pleșoianu riscă totul – mă refer la statutul său politic, dar și la credibilitatea sa ca om politic, de acțiune. Demersul său este extrem de curajos, acela de „trezire” a omului. Pentru o societate schimbată e nevoie de atingerea masei critice - a celor care acceptă schimbarea. Greu de imaginat că se va petrece așa ceva. De aceea, riscul lui Pleșoianu e uriaș – pentru că ar putea fi repudiat de mulți dintre cei care îl susțin și în admiră, dar îl vor ca om de acțiune, nu ca un teoretician al aproape-imposibilului. Și acum mulți ar putea spune că bate cîmpii, că e… dus! Așa cum spuneau și de Vadim. Și se vor întoarce la speranțele în lideri providențiali, așteptînd de la ei totul. Și din nou neînțelegeri – și nici o soluție.

Nu, calea pe care o propune Pleșoianu e cea bună, dar… Îmi aduc aminte de perioada cea mai bună a României – anii ’70; ridicarea formidabilă a nivelului de educație și cultură, dar mai ales a conștiinței naționale. Și care a fost rezultatul? Propaganda bazată pe vicii, pe plăcerile umane, pe așa-zisa „libertate” ne-a făcut să renegăm evoluția și să ne întoarcem către… ceea ce am ajuns acum! O societate dominată de analfabetism funcțional, condusă de parveniți slugarnici ai altor puteri – și ocupată cu cretine reality show-uri, blocată în privitul în telefonul „inteligent”, cu satisfacția unor zbenguieli inepte și subumane în „cluburi” etc. Și din acest motiv, trăit pe propriami „piele”, mi-e foarte greu să cred că revoluția conștienței și conștiinței propusă de Pleșoianu are șanse de reușită. Dar, totodată, cred că e singura. Un Vadim nu se va mai naște curînd, însă falși vadimi vor tot apărea – imbecilizînd și înnebunind și mai tare un popor tot mai superficial.

RM

Nr. 1554

l

9

15 – 21 septembrie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (13)

Jurnal de pe Frontul de Est (74)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (13)

Pentru a redresa situaţia, comandamentul german a constituit grupul de armate „Don”, pus sub comanda feldmareşalului Erich von Manstein. Operaţia „Wintergewitter” („Viscolul”) a fost declanşată de Grupul de armate „Don” la 12 decembrie 1942. Grupul de armate „Don” avea în compunere Corpul 57 blindat german cu diviziile 6 şi 23 blindate, 17 tancuri, un batalion de tancuri „Tiger I”, Corpul 6 armată român cu diviziile 2 şi 18 infanterie, Corpul 7 armată român cu diviziile 1 şi 4 infanterie, Grupul general Popescu (diviziile 5 şi 8 cavalerie). Lovitura a fost dată de-a lungul căii ferate Kotelnikovo-Aksai, scopul, într-o primă fază, fiind forţarea rîului Aksai şi crearea de capete de pod la nord de cursul de apă. Ulterior, Corpul 57 blindat continua înaintarea pe direcţia Şestakovo-Vasilievka pentru a ajunge pe aliniamentul rîului Mîşkova. Regrupîndu-şi forţele, el urma să-şi continue acţiunea spre Karpovka (25 km vest de Stalingrad), în cooperare cu o altă grupare ce urma să se constituie în zona Tormosin. Cu destule greutăţi, marile unităţi blindate germane au ajuns în seara zilei de 20 decembrie 1942 pe aliniamentul rîului Mîşkova, realizînd un cap de pod la Vasilievka. Pînă la gruparea de forţe încercuită mai erau 48 de km. Era necesar ca şi forţele ce se aflau în cerc să încerce o străpungere, variantă studiată de comandamentul Armatei 6 germane. Paulus nu şi-a asumat, însă, riscul unei asemenea acţiuni, argumentul invocat fiind lipsa carburantului (existau resurse numai pentru 30 de km). Anterior, Hitler interzisese Armatei 6 germane să întreprindă acţiuni de ieşire din încercuire. Ultima şansă de salvare a grupării încercuite a fost ratată şi din cauza progresiunii foarte rapide a trupelor Frontului de sud-vest sovietic spre Rostov, care ameninţa să intercepteze comunicaţiile grupului de armată „Don”, cît şi grupului de armate „A” din Caucaz. La 23 decembrie 1942, contralovitura grupării de forţe de la Kotelnikovo a fost suspendată. La sfîrşitul anului 1942, marile unităţi ale Armatei 4 au fost scoase de pe front şi dispuse în zonele de refacere.

4. Biserica (2) După o lungă procedură de examinare, raportul lui G. Bănulescu-Bodoni din 4 noiembrie 1812 expediat la Sankt Petersburg, a fost aprobat de împăratul Alexandru I la 21 august 1813. Noua instituție administrativă bisericească a fost numită Eparhia Chișinăului și Hotinului. În așa mod, prin Tratatul de pace de la București, Imperiul Rus a scindat Principatul Moldovei nu numai din punct de vedere politic, ci și sub aspect religios, trecînd, în mod arbitrar și abuziv, în stăpînirea Bisericii Ortodoxe Ruse un teritoriu aflat de secole sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei. Iar la 21 august 1813, uzurpînd drepturile canonice ale Mitropoliei Moldovei, Rusia expansionistă a oficializat, pe teritoriul românesc dintre Prut și Nistru încorporat în hotarele ei, Eparhia Chișinăului și Hotinului. Începînd cu 1812 și, practic, pînă în 1918, viața bisericească și religioasă din Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Un argument în acest sens îl constituie și faptul că, dintre cei 13 ierarhi care au condus Eparhia Ortodoxă a Basarabiei în perioada țaristă, 12 au fost ruși, excepție făcînd doar primul mitropolit, G. Bănulescu-Bodoni. Ceilalți 12 mitropoliți ruși, care au ocupat scaunul mitropolitan al Basarabiei, au fost: Dimitrie Sulima (1821-1844), Irinarh Popov (1844-1858), Antonie Șocotov (1858-1871), Pavel Lebedev (18711882), Serghie Liapidevski (1882-1891), Isaachie Polojenski (1891-1892), Neofit Nevodcikov (1892-1898), Iacov Piatnițki (1898-1904), Vladimir Sinicovski (1904-1908), Serafim Ciceagov (1908-1914), Palaton Rojdestvenski (1914-1915) și Anastasie Gribanovski (1915-1918).

Pe durata întregului Secol al XIX-lea, aflîndu-se în componența Imperiului țarist, populația Basarabiei a rămas profund creștină, avînd în mijlocul ei și „suflete de alte rituri”. Din punct de vedere religios, populația Basarabiei împărtășea mai multe și diverse confesiuni, inclusiv cea protestantă, catolică, armeano-catolică, mozaică și chiar musulmană, însă majoritatea covîrșitoare a acesteia a împărtășit, întotdeauna, confesiunea ortodoxă greco-orientală ca religie predominantă în stat. În contrast pozitiv cu numărul școlilor din Basarabia, cel al bisericilor era foarte mare inclusiv în perioada țaristă, ele fiind singurele localuri sătești bine și scump construite, evidențiindu-se prin măreția lor pe fundalul căsuțelor modeste ale locuitorilor din jur. Conform unor date din anul 1870, eparhia pravoslavnică din Basarabia, cu scaunul episcopal în orașul Chișinău, număra un total de 843 de biserici, inclusiv 318 construite din piatră și 525 din lemn, mai funcționînd și 20 de mînăstiri. Către 1890-1891, numărul bisericilor ajunsese la 949, iar numărul populației ortodoxe ajunsese la 1.220.439 de suflete, atestîndu-se și 421.120 de practicanți ai altor rituri. Deși zidite de populația băștinașă, începînd mai ales din 1871, la insistențele arhiepiscopului rus Pavel, toate bisericile din Basarabia „au fost transformate în biserici muscălești”, serviciul divin în ele oficiindu-se în limba bisericească slavă. Și doar la insistențele populației de la sate, în 1890 ordinul în cauză a fost retras pe alocuri, acceptîndu-se ca în localitățile cu populație preponderent românească să se oficieze în două limbi – în limba slavă și în cea română, în timp ce Evanghelia se citea în continuare exclusiv în limba rusă.

Fiind realizat după o metodologie inadecvată și defectă, recensămîntul din 1897 permitea, cu toate acestea, să se determine cu „maximă exactitate” faptul că belorușii din Basarabia, bunăoară, erau în proporție de 65,0% la bărbați și 76,3% la femei adepți ai sectei religioase de rit vechi, în timp ce populația băștinașă și majoritară a Basarabiei era ticsită de organizatorii acelui recensămînt în marea familie a popoarelor vorbitoare de limbi romanice, care era ortodoxă în proporție de 99,9%.

Așa cum constata autorul Enciclopediei Române din 1898, dr. C. Diaconovici, „dacă în biserică limba română n-a fost pînă acum cu desăvîrșire interzisă, aceasta se datorește exclusiv tenacității poporației române, care rămîne credincioasă obiceiului său de a se închina lui Dumnezeu în limba părinților. Oricum însă, ocîrmuirea rusească tinde a rusifica biserica din Basarabia și din ce în ce reușește, mulțămită seminarului din Chișinău, care pregătește mereu un număr din ce în ce mai mare de preoți educați rusește, și care abia știu să citească românește”.

Anul 1918 a inaugurat o nouă pagină în istoria vieții bisericești și celei religioase din Basarabia, manifestîndu-se o largă dorință a populației de „naționalizare” a bisericii. Necesitatea democratizării și adaptării bisericii din Basarabia la noile condiții istorice era cu atît mai mare, cu cît pentru naționalitățile înglobate în fostul Imperiu țarist, „biserica rusă centralizată a fost un mijloc de rusificare a caracterului specific al noroadelor”. Așa cum pe bună dreptate menționau autorii uneia din primele sinteze de istorie a Basarabiei editate după 1918, „demnitatea îmbrăcată în forme corecte și morale este haina cea mai priincioasă unui popor cu tendințe de cultură serioasă și cinstită”, iar bigotismul păstrat în forme mistice, care a ținut încătușat poporul rus atîtea secole, va trebui să dispară de pe pămîntul Basarabiei, alături de toate armele de slavizare, sau de ținerea în întuneric a unor popoare, pentru a putea fi mai cu înlesnire exploatate și stăpînite”. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Operaţia „Wintergewitter” („Viscolul”)

Bătălia de la Stalingrad - 158.854 de militari români morţi, răniţi şi dispăruţi (1) În marea confruntare de pe Volga, care a reprezentat un punct de răscruce în desfăşurarea celui de-al doilea Război Mondial, Armata română a înregistrat cea mai severă înfrîngere din istoria sa. Din efectivul total angajat, care s-a ridicat la 253.957 de oameni, pierderile s-au ridicat la 158.854 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi). Au fost, de asemenea, pierdute importante cantităţi de armament, muniţie, subzistenţe, echipament etc. Astfel, în perioada 15 noiembrie 1942-7 ianuarie 1943, cele două armate au pierdut 71.724 de puşti, ceea ce reprezenta circa 50% din armamentul existent, 2.495 de puşti mitraliere, 778 de mitraliere, 459 de tunuri aeriene, 77 de mitraliere A.A., 162 de tunuri cîmp, 693 de aruncătoare Brandt etc. Cauzele acestui dezastru militar fără precedent în istoria Armatei române sînt multiple, un loc semnificativ avînd decizia lui Ion Antonescu de a angaja un corp expediţionar atît de numeros fără un acord clar cu partenerul de alianţă care să stipuleze condiţiile cooperării. De asemenea, dotarea insuficientă şi-a spus cuvîntul, în zilele contraofensivei sovietice marile unităţi române fiind în imposibilitate de a face faţă atacului masivelor grupări blindate sovietice. Un exemplu cît se poate de semnificativ este reprezentat de armamentul antitanc, cel de calibru mic dovedinduse complet ineficient în faţa blindatelor sovietice. Au existat cazuri cînd tanchiştii sovietici au aşteptat ca artileriştii români să epuizeze muniţia, apoi cu călcat cu tancurile echipajele şi poziţiile româneşti.

Un factor important s-a dovedit însă şi starea morală a militarilor români indiferent de grad. Participarea la campania din vara şi toamna anului 1942 nu s-a bucurat de o largă susţinere, aşa cum a fost cea din a doua jumătate a anului 1941. Mulţi militari români erau nemulţumiţi de decizia lui Ion Antonescu, întrebîndu-se ce caută ei în stepa rusească, la sute şi sute de kilometri de ţară. Lozinca lansată de autorităţi că acesta e drumul spre Ardealul de nord, aflat sub stăpînire ungară ca urmare a deciziei de la Viena din 30 august 1940 a Germaniei şi Italiei, aliatele din acel moment, nu a convins prea mult, în pofida propagandei intense desfăşurate. O răspundere foarte mare a revenit comandamentului german, care a angajat cele două armate române în condiţii cu totul improprii – fronturi foarte întinse, slabă aprovizionare, prioritate avînd gruparea ce acţiona în zona Stalingradului, lipsa rezervelor, limitarea drastică a libertăţii de mişcare etc. Tot atît de gravă a fost şi ignorarea totală a informaţiilor oferite de comandamentele româneşti, referitoare la pregătirile masive ale sovieticilor pentru contraofensivă. În plan general, bătălia de la Stalingrad a evidenţiat insuficienţa forţelor Germaniei pentru un război de uzură, potenţialul sporit al statului sovietic şi ajutorul din ce în ce mai consistent al aliaţilor occidentali pentru Uniunea Sovietică. De altfel, soldaţii români au fost uimiţi să vadă, la Stalingrad, pe militarii sovietici beneficiind de echipament, mijloace de transport şi chiar armament american sau britanic.

Se cuvine de menţionat şi un fapt divers, dar plin de semnificaţii. Este vorba de bocancii militarilor sovietici, de provenienţă americană, de o calitate foarte bună, spre deosebire de cei româneşti; un obiect pe care soldaţii români şi-l doreau foarte mult şi nu scăpau nici un prilej de a-l procura. Mai e de precizat şi că bătălia de la Stalingrad a arătat creşterea valorii comandamentelor sovietice. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

10

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Însemnări literare (I)

Inedit: poetul Titu Maiorescu

Întrucît nu ne pro­ punem decît o introducere în temă, importanța lui Titu Maiorescu (18401917) se poate rezuma și într-o pagină. Filozof, om politic, critic literar și un remarcabil îndrumător cultural, el a fost figura cea mai proeminentă a literaturii române pînă la apariția lui G. Călinescu. În 1863, la indicația Masoneriei europene, a înființat la Iași Societatea literar-politică ,,Junimea” și în 1867 revista ,,Convorbiri literare”. În 1871, tot pe aceeași filieră, se va înființa la Viena Societatea Academică Social-Literară ,,România Jună”. Înțelegînd că unirea politică a românilor din Țara Românească, Moldova, Transilvania, Basarabia și Bucovina nu se va putea face fără realizarea unei limbi literare unitare, Titu Maiorescu a declanșat o campanie violentă împotriva ,,direcției vechi” din cultură, impunînd ,,noua metodă”, prin care urmărea modernizarea școlii românești după modelul occidental. Dar principalul merit al ,,Junimii” a fost descoperirea și lansarea scriitorilor Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici, care urmau să devină, în scurt timp, cei patru mari clasici ai literaturii române.

De asemenea, o mare contribuție la modernizarea literaturii noastre au avut-o articolele și studiile sale de critică și estetică prin care, sub influența lui Hegel, a promovat ,,adevărul și frumosul pe toate planurile” și a îndepărtat ,,formele fără fond”. Și, pe măsură ce teoretizările acestea începeau să prindă la public, creștea și popularitatea tinerilor scriitori lansați la ,,Junimea”.

Iar cînd această grupare, în frunte cu mentorul ei, s-a mutat la București (1874), cei patru mari clasici au început să fie cunoscuți în mai toată țara.

Poate intenționînd să se amuze într-o oarecare măsură, Titu Maiorescu s-a exersat și în poezie, aidoma contemporanilor săi, Creangă și Caragiale, sau lui Sadoveanu. Unde, e adevărat, în afară de buna cunoaștere a prozodiei și a figurilor de stil, nu a demonstrat că ar avea chemare, fiindcă marii poeți se nasc, nu se formează. Într-un număr precedent al revistei noastre, am publicat un grupaj de două dintre poeziile sale. Una, mai zglobie, pare a fi dedicată unui copil, Baby, se pare micuțul Georg Titus, fiul criticului, făcut în concubinaj cu Mite Kremnitz, cumnata soției sale: ,,Baby dragă,/ Nu-i de șagă:/ Animalele vorbesc./ Fii cuminte,/ Ține minte/ Ceea ce îți povestesc...” (,,De Crăciun”, 1882). În numărul de astăzi, vom reproduce o altă poezie de Titu Maiorescu, intitulată ,,De ce luna e femee...”: ,,De ce luna e femee De ce soarele-i bărbat?

Ea, regina nopții negre, El al zilei împărat?

E mai rea a ei lumină, Și el arde-n veci nestins: Ea în negură vizează, El, spre viață e împins. Și răbdarea e femee, Dar curajul e bărbat: Ea trăiește-n zi de astăzi, El spre mîine-i îndreptat.

Căci tristețea e femee Iar norocul e bărbat Ea-n sfială vede lume, El se luptă ne’ncetat.

Ea-l admiră, el se miră, Amîndoi se întregesc, Cînd în pace, cînd în ceartă, Și fac neamul omenesc” TITU MAIORESCU (1885)

Liviu Rebreanu conferențiind despre Eminescu Nu știm cît cunoștea Rebreanu din și despre Eminescu în 1909, cînd s-a mutat în București. În acel an, ajutat de criticul Mihail Dragomirescu, va începe colaborarea la publicațiile ,,Convorbiri critice”, ,,Ordinea”, ,,Falanga literară și artistică”. Cert este că, făcînd școala primară la Maieru, gimnaziul la Năsăud și la Bistrița, școala de honvezi din Sopron și Academia Militară din Budapesta, el nu stăpînea toate subtilitățile stilistice ale limbii române lite­ rare. Rebreanu auzise de Eminescu devreme, în școala primară, dar atotputernicia limbii maghiare în Transilvania, impusă de regimul austro-ungar, îl făcuse să nu înțeleagă prea multe despre marele poet. Dar, odată ajuns la București, el începe lungul proces de formare a scriitorului, citind literatură română și străină prin care urmărea stăpînirea cît mai rapidă a subtilităților de limbă. Urmarea a fost că, în august 1914, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la moartea lui Eminescu, revista bucureșteană ,,Teatrul” îi publica articolul ,,Despre Eminescu”. În perioada interbelică, interesul prozatorului pentru creația eminesciană se manifestă prin modalități diferite. Astfel, în 1929 el răspunde unei anchete, organizată în ziarul ,,Vremea” de N. Crevedia cu tema: ,,Dacă ar fi trăit Eminescu...”.

Ancheta cuprindea două întrebări: ,,Care credeți că ar fi fost situația lui literară și socială azi?” și: ,,Credeți că biografia lui cunoscută a influențat în vreun fel simpatia de care se bucură?”. La aceste întrebări, Rebreanu va răspunde: ,,Ar fi fost același mare poet.

Aspectele literaturii poate că s-ar fi schimbat: n-ar mai fi apărut, de pildă, semănătorismul. Situația lui socială cred că ar fi fost categoric satisfăcătoare. În societatea românească de azi, oricît s-ar spune că e nefavorabilă scrisului, talentele mari, cum a fost cazul lui Eminescu, nu o duc tocmai rău. Pildele sînt la îndemîna oricui, ca să le cităm. Viața lui nenorocită a provocat, într-o măsură, simpatia publică. Opera lui rămîne însă mare și fără tomurile biografice, care s-au scris în jurul figurii lui omenești”. Zece ani mai tîrziu, în ședința intimă a Academiei Române, cînd s-a comentat volumul I de ,,Opere”, ingrijit de Perpessicius, a luat cuvîntul și Rebreanu, lăudînd eforturile criticului. Sau în 2 aprilie 1944, cînd, alături de M. Sadoveanu, I. Teodoreanu, Cezar Petrescu ș.a., a participat la șezătoarea literară ținută la Teatrul Național în vederea ridicării unui bust al lui Eminescu. În nr. 6/1972 al revistei ,,Manuscriptum”, este publicat un discurs pe care Liviu Rebreanu urma să-l rostească pe data de 11 septembrie 1925 în localitatea Sânnicolaul Mare, cu ocazia dezvelirii unui bust Eminescu, turnat în bronz de sculptorul

I. Dimitriu-Bîrlad, prin subscripție publică. Era primul bust al celui mai mare poet al nostru, care se ridica în provinciile recent alipite. La festivitate, din partea Societății Scriitorilor Români participă Liviu Rebreanu, Octavian Goga, din partea Academiei Române, Ion Minulescu, directorul-general al Artelor din cadrul Ministerului Culturii și Cultelor. Din păcate, odată sosit la Timișoara, Rebreanu s-a îmbolnăvit grav și a fost nevoit să se întoarcă la București. Și, astfel, textul nu s-a mai citit, rămînînd îngropat, multă vreme, în arhiva scriitorului. ,,În sufletul și-n opera unui poet mare se concentrează toate aspirațiile nobile ale neamului care i-a dat viață. Pentru neamul românesc mult încercat, Eminescu a fost profetul providențial. Într-o vreme cînd granițe artificiale brăzdau pămîntul nostru strămoșesc, despărțind frați de frați, cînd mai bine de jumătate din poporul român se afla sub jugul străinilor lacomi; în vremea aceea, unirea tuturor fraților români într-o țară unică și liberă părea mai depărtată și mai puțin pipăibilă ca un vis frumos: Eminescu cînta durerile tuturor românilor (...) Ochii lui vedeau țara pe care o vedem noi aevea, sufletul lui îmbrățișa, dincolo de timpul nesigur, unirea cea mare a tuturor românilor. În Eminescu a trăit aevea trecutul și viitorul neamului românesc, în opera lui s-a exprimat glasul tainic al milioanelor de români care au suferit de veacuri multe robii, precum s-a înălțat nădejdea în împlinirea visului și bucuria cea mare a realizării unirii ce avea să vie. El a găsit accente veșnic vii ale durerilor și nădejdilor noastre de totdeauna. De aceea a fost poetul neamului în înțelesul cel mai nobil al cuvîntului. Și neamul întreg a înțeles că avea într-însul pe marele său purtător de cuvînt. Deși arta lui era nouă, s-a impus tuturor românilor ca o adevărată evanghelie.

De aproape cincizeci de ani trăim în epoca Eminescu.

Nu numai literatura, dar și cultura românească întreagă e dominată de spiritul lui. Cu cît trec anii, cu atît opera lui devine mai vie. Cultul lui Eminescu de abia acuma, cînd visul lui s-a împlinit, începe aevea.

Scriitorii români de azi și de totdeauna văd în Eminescu pe adevăratul reprezentant al scrisului românesc. Eminescu n-a fost decît poet și scriitor, care, de pe urma scrisului său, a trăit cum a putut, mai mult rău decît bine. N-a ajuns în țara sa, pe care a iubit-o atît de mult că i-a înțeles toate palpitațiile, nici măcar ministru. Bunurile pămîntești nu i-au fost hărăzite. Înaintea lui și chiar după el, au fost și oameni politici, s-au frămîntat. În vremuri ce alții se frămîntau pentru scopuri mărunte și trecătoare, el a avut un singur ideal, și idealul lui a rămas idealul tuturor.

Eminescu e pilda scriitorilor români. Avînd o credință și un ideal, ele s-au întrupat în arta lui, fără a i-o altera, fără a i-o lega de timp și spațiu. A rămas artist, fiindcă n-a exprimat decît ceea ce era viu în sufletul lui românesc. Hotarele neamului românesc Eminescu le-a fixat întîi cu o precizie care ar face cinste chiar geografilor. El a cutreierat pămîntul românesc în lung și-n lat, pînă la marginea lui. În numele Societății Scriitorilor Români, mulțumind inițiatorilor acestui monument înălțat aici, la marginea pămîntului românesc, îmi permit a sfîrși cu o urare. Eminescu a propovăduit unirea și înfrățirea românilor pe care-i vedea cotropiți de străinătate (sic!). Aici, cînd toți frații ne aflăm împreună, unirea e și mai trebuincioasă poate. Numai uniți în cuget și-n simțiri, vom putea ține piept valurilor ce ne amenință din toate părțile. Să ne întărim inimile și să ne luminăm sufletele. Înfrățirea nimic n-o poate propaga mai puternic decît arta și cultura. Prin monumentul lui Eminescu vom putea cimenta unirea.

Liviu Rebreanu”.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (10) Pe cetate (1)

Zilele frumoase nu țin cont de starea vremii, așa că, indiferent dacă ploua sau dacă soarele ne încingea, noi ne vedeam de viețile noastre. În acea dimineață, un zgomot puternic trezi satul la viață, fapt pentru care un elicopter imens, care zbura atît de jos că îi puteam distinge pe cei doi piloți aflați în cabină. În scurt timp ateriză pe platoul cetății. Era la doi pași de noi, iar eu, precum Tarzan, l-am strigat pe Alin, vecinul și tovarășul meu. Țipătul a venit aproape imediat înapoi, așa că am ieșit la poartă amîndoi în același timp. Era la fel de contrariat, și imediat pornirăm la vale, spre cetate.

Ca să scurtăm drumul, o luarăm direct pe lîngă ,,ai lui Vijderu” și am coborît în vale, de unde urcarăm direct spre cetate. Erau două elicoptere acolo. Un tractor cu o remorcă cobora de sus, de pe platou, în timp ce altul urca, cu o remorcă încărcată cu un praf alb.

Curînd am constatat că nu eram primii din gașcă mînați de curiozitate, Dar ne păsa prea puțin. Grămezi mari de praf alb – azot, din cîte ziceau muncitorii – erau încărcate în cele două pîlnii pe care fiecare elicopter le avea în lateralul cabinei. Erau ,,prafuri de stropit” recoltele; aparatele de zbor decolau pline și aterizau goale. Cum această acțiune era o premieră în satul nostru uitat de lume, am decis să facem ceva care să ne aducă faima în sat.

Prima zi a fost una de recunoaștere, stăteam și observam procesul. Elicopterul ateriza, piloții ieșeau să se dezmorțească, în timp ce muncitorii încărcau cu

lopețile acele recipiente. Cînd erau gata, piloții decolau și reveneau după o oră, o oră și jumătate. Se făceau trei astfel de drumuri pe zi, așa că în a treia zi am decis să intrăm într-un elicopter. Riscul să fim prinși și luați la bătaie era destul de mare. Credeam, în naivitatea noastră, că noaptea elicopterele staționau undeva în hangarele CAP-ului din comună.

Evident că eu și Alin ne luaserăm acasă cîteva borcane de azot, să vedem ce puteam face cu el. Cred că era mai mult dorința de a verifica dacă azotul era mai bun decît carbitul din care ne făceam pocnitori.

Așteptam să vină elicopterul, și nu am fost dezamăgiți.

A fost umplut repede și a plecat. Nu a durat mult pînă la următoarea aterizare, cînd urma să ne punem în aplicare planul. Elicopterul nu avea uși, iar accesul se făcea prin două cercuri mari din lateral. Cabina eram imensă, două scaune tronau unul lîngă altul, fiecare cu cîte o manetă mare. Și eu și Alin eram foarte entuziasmați gîndindu-ne cît de șmecheri o să părem în ochii tuturor sătenilor. În timp ce admiram minunăția tehnică ce ni se așternea în față, am omis întoarcerea celor doi piloți. Micuți fiind, am sărit în spatele scaunelor, și am stat speriați acolo, așteptînd să plece, dar lucrurile nu au stat deloc așa. Piloții schimbară cîteva vorbe cu muncitorii, apoi se urcară, porniră elicele, își puseră căștile și au decolat. Mici, plini de frică, tremuram în spatele scaunelor și nu înțelegem nici acum cum de nu ne-au descoperit. Elicopterul a luat altitudine, dar noi nu ne-am dat seama de asta, atenți fiind la sacul de rafie și la trusa de scule din spatele cabinei.

Dosare secrete ale Istoriei (82) Enigma Martin Bormann (12)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa Și, într-adevăr, un alt martor declară că 1-a văzut pe Martin Bormann mai tîrziu, în cursul acelei faimoase şi nesfîrşite nopţi. E vorba de Joachim Tiburtius, ofiţerul SS-ist pe care l-am mai întîlnit refugiindu-se în tunelul metroului în momentul cînd Bormann însuşi fugea de la Cancelarie. În 1953, Tiburtius, refugiat în Elveţia, a declarat că asistase şi el la explozia tancului de pe podul Weidendammer; el afirma însă că Bormann nu murise în urma acelei explozii. De altfel, chiar el, Tiburtius, îl revăzuse pe Bormann după explozia tancului. Îl revăzuse la hotelul „Atlas”. În momentul acela, Bormann, spune Tiburtius, era îmbrăcat civil. Iată un lucru cu totul straniu: unde şi cînd avusese el posibilitatea să se schimbe? Să fi luat hainele vreunui mort aflat întîmplător pe stradă? Cînd ştim cine era Bormann, o asemenea „iniţiativă” nu ne mai miră. Cei doi bărbaţi au părăsit împreună hotelul „Atlas” şi au străbătut oraşul, încercînd să scape din cleştele ruşilor. La un moment dat s-au despărţit.

Tiburtius nu 1-a mai revăzut de atunci pe Bormann. Ce s-a mai întîmplat cu colaboratorul lui Hitler? Tiburtius afirmă pur şi simplu că nu mai ştie nimic despre el. Şi mai spune că „Bormann avea şanse egale cu ale lui ca să poată fugi”. Or, în ce-1 priveşte pe Tiburtius, el a avut toată posibilitatea să fugă. În noiembrie 1965, revista germană Stern a publicat un reportaj care încerca să elucideze misterul morţii lui Bormann. Concluzia articolului era că Bormann ar fi ratat încercarea de a părăsi Berlinul şi s-ar fi sinucis cu cianură, odată cu doctorul Stumpfegger. Această concluzie, care are la bază cîteva mărturii recente, coincide în fond cu versiunea lui Arthur Axmann. Ea are meritul de a reduce la zero relatarea fantezistă a şoferului Kempka. Printre martorii anchetaţi de Stern

figurează şi un fost maistru de la uzinele „Solex”: „Un deportat francez care lucra împreună cu mine – povesteşte el – a venit într-o zi la uzină cu o haină din piele neagră pe care o găsise în Heidestrasse.

El răspundea la prenumele de Maurice şi era din Le Havre”.

Or, în buzunarul hainei aceleia, Maurice dăduse peste un carneţel cu nişte instrucţiuni scrise chiar de mîna lui Bormann. Carnetul fusese predat ulterior autorităţilor ruseşti.

Orice ar crede redactorii revistei Stern, mărturia aceasta nu este hotărîtoare. Ea nu face decît să confirme declaraţiile lui Tiburtius, care afirma că Bormann apăruse la hotel „Atlas” îmbrăcat civil.

Haina din piele neagră făcea parte din uniforma SSiştilor, de care Bormann, pe bună dreptate, căutase să se descotorosească. Descoperirea aceasta nu aduce nici un fel de confirmare.

Ceilalţi martori găsiţi de Stern confirmă faptul că în locul indicat de Axmann au fost descoperite două cadavre. Albert Krumnov, pe vremea aceea funcţionar poştal la gara din vecinătate, declară că ar fi îngropat două cadavre în terenul expoziţiei, unul fără pantaloni şi descălţat, celălalt avînd numai lenjeria de corp. El îşi aminteşte că, în ce priveşte cel de-al doilea cadavru, se spunea că ar fi un „medic SS-ist”. Un alt funcţionar poştal a găsit pe jos, ceva mai departe, un livret pe numele Stumpfegger. Ar fi deci vorba de doctorul lui Hitler. Nici unul dintre martorii aceştia nu afirmă însă că l-ar fi recunoscut pe Bormann.

Un comerciant, Herbert Seidel, povesteşte că pe atunci avea cincisprezece ani. Se ducea să caute deale mîncării împreună cu un prieten. Au văzut două cadavre fără pantaloni şi fără cizme, dar cu tunici de ofiţeri fără galoane. Cadavrele nu aveau nici un fel de rană vizibilă. La întrebarea: „L-aţi recunoscut cumva pe Bormann?”, Seidel răspunde: „Nu era atît de cunoscut ca Göring sau Goebbels. N-aş putea afirma că unul din cei doi era Bormann”.

- Costele, descarcă pe Izvoare tot ce ai și întoarcete la bază – auzirăm în cabină vocea cuiva de la CAP, sau, cel puțin, așa credeam noi.

- Unde găsim ricin sau sfleclă? – răspunse cel căruia i se spunea ,,Costel”.

- Sfeclă e la Gara Șoimu, parcela… , - se auzi vocea, iar imediat după aceea tăcerea se așternu în cabină, singurele sunete care se mai auzeau fiind doar zgomotul elicelor și șuierul curentului care trecea cu viteză pe lîngă cabină.

Cei doi nu au vorbit deloc, priveau în jos și mișcau maneta din cînd în cînd. Văzînd că nu am fost încă descoperiți, am prins puțin curaj și începusem să ne scoatem nasurile afară să vedem și noi ce se întîmplă împrejur. Puteam vedea, de unde eram, peisajul care dispărea repede sub podeaua elicopterului, precum și chipul copilotului. Alin îmi făcu semn să stăm liniștiți, iar cînd aterizăm pe cetate să fugim acasă. Am încuviințat și ne-am hlizit amîndoi. Din lateral începu să se audă un vîjîit, pesemne începuseră să stropească recoltele, ceea ce însemna că, din moment în moment, ne vom întoarce.

Frica ne dispăruse, eram din nou stăpîni pe noi deoarece găsisem o cale de ieșire din impas.

- Costele, ați terminat, mă? Spuneți, că plec acasă și vine schimbul – se auzi, din nou, vocea.

- Șefu, noi am terminat, ne îndreptăm spre baza Furculești – a fost răspunsul care ne-a dat fiori pe șira spinării. Singurele localități pe care noi, copii fiind, le cunoșteam, erau Păuleasca, Conțești, Bragadiru, Răreanca, Șoimu și Frumoasa. Mai erau Alexandria și Zimnicea, iar București reprezenta ceva de neatins. De Furculești nu auzisem niciodată. (va urma) T.T. În definitiv, trebuie să ne mulţumim cu mărturia unică a lui Axmann. Aceasta nu e însă suficientă pentru a ne forma o convingere.

Două personalităţi importante din timpul celui de-al II-lea război mondial au dat publicităţii părerile lor cu privire la moartea lui Bormann. E vorba de amiralul Doenitz, succesorul, efemer al lui Hitler, şi de mareşalul sovietic Ciuikov, care a comandat trupele ruseşti ce au luat parte la asediul Berlinului în primăvara anului 1945. La 22 iunie 1961, mareşalul Ciuikov afirma categoric că Bormann a murit la Berlin în noaptea de 1 spre 2 mai 1945. La 28 martie 1962, amiralul Doenitz declara corespondentului agenţiei A.F.P., la Hamburg: „În ciuda tuturor zvonurilor diferite şi contradictorii, eu afirm că Martin Bormann a murit în mai 1945...

Depoziţiile martorilor la procesul de la Nürnberg care au văzut cadavrul lui Bormann la Berlin sînt singurele demne de încredere. Poveştile care s-au ţesut cu privire la faptul că Bormann ar fi în viaţă sînt neverosimile şi nu pot înţelege cum nişte oameni cu judecată au putut da crezare unor asemenea scorneli”. Iată deci doi militari foarte categorici. Dar ce cunosc ei în legătură cu aceasta? Ruşii n-au declarat niciodată că ar fi găsit cadavrul lui Bormann. Convingerea lor nu poate avea la bază decît declaraţiile făcute de prizonierii germani pe care i-au capturat. Declaraţia mareşalului Ciuikov nu reprezintă decît o convingere personală. În ce-1 priveşte pe amiralul Doenitz, care în tot acel timp se afla departe de Berlin şi era atît de prost informat încît îl credea pe Hitler în viaţă, cînd acesta era mort de 24 de ore, este el oare într-adevăr competent? Pe de altă parte, el nu-şi ascunde cîtuşi de puţin simpatia întîrziată faţă de ceea ce se mai menţine în zilele noastre din neonazism. A afirma în mod categoric că Bormann este mort nu înseamnă oare a-1 feri de o curiozitate care ar putea deveni cu timpul periculoasă pentru fosta Eminenţă brună?

Fără îndoială, drumul lui Bormann nu se sfîrşeşte la podul Weidendammer şi nici pe Invalidenstrasse. Unde o să ne mai ducă el oare de acum înainte? (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

„Cu Marealul pn la moarte“ – o carte document (4)

Deși la începutul acestui proiect publicistic nu credeam că vor ieși atîtea episoade din analiza Jurnalului generalului Constantin Pantazi, cel care a fost mîna dreaptă a Mareșalului Antonescu în cei doi ani în care a îndeplinit importanta funcție de ministru de Război, iată-ne la cel de-al patrulea episod.

Din ce derivă această dezvoltare de subiect, în contextul unei imense literaturi de război, care cuprinde și participarea României la conflagrația mondială alături de Germania Führerului? Răspunsul este unic și foarte ușor de formulat: din noianul de date și întîmplări (multe dintre ele inedite sau într-o poziție diametral opusă față de ce știam noi) relatate – uneori ca întrun reportaj – de la fața locului de către autorul Jurnalului. Chiar și atunci cînd descoperim o anumită doză de subiectivism, relatarea nu-și pierde din licărirea clipei în care s-a petrecut... În acest punct al lecturii am ajuns să cunoaștem îndeaproape preocuparea Mareșalului pentru administrarea noilor provincii alipite la sînul Mamei România, demonstrînd – dincolo de calitățile de necontestat ale comandantului militar – o viziune de promotor al unui sistem administrativ pragmatic și coerent, cu repere în principalele sectoare de activitate care erau în mare suferință după trecerea tăvălugului războiului peste satele și orașele Basarabiei și Bucovinei de Nord.

Guvernarea Bucovinei a început la data de 7 iulie 1941, odată cu ocuparea orașului Cernăuți, urmată imediat de autoritățile administrative și polițienești.

Ca și în Basarabia, Ion Antonescu a privit problematica regiunii Bucovina de Nord într-un tot unitar, avînd în vedere redresarea stării de fapt pe toate planurile. O atenție deosebită s-a acordat învățămîntului în limba română, în acest sens reparîndu-se toate școlile, iar unde nu s-a mai putut, au fost edificate noi instituții de

Basarabia pe harta URSS cu mențiunea „Basarabia ocupată de România“

învățămînt. Au fost înființate 250 de cămine culturale cu concursul Societății pentru Cultură din Cernăuți și al Fundațiilor Regale. Școala Politehnică ,,Gh.Asachi” din Iași a fost transferată la Cernăuți. Au fost create școli de gospodărie țărănească și școli de ucenici cu peste 1.500 de elevi. În plan economic, Mareșalul a ordonat repunerea în funcțiune a 200 de întreprinderi cu profil divers, unde au fost încadrați lucrători români, s-au deschis peste 1.500 fonduri de comerț; în agricultură s-au constituit mai multe ferme model, au fost cumpărate 150 de tractoare agricole.

Fără a prelungi lista cu alte obiective de ordin economic, so­ cial, cultural etc. care au relansat viața cotidiană în Basarabia și în Bucovina de Nord, trebuie să apreciem viziunea Mareșalului Ion Antonescu în ceea ce privește modul de administrare a acestor regiuni reliefînd grija părintească pentru populația română intrată din nou în componența României. Din tratarea în Jurnal a acestui subiect se desprinde, ca un corolar al personalității Mareșalului, atitudinea Conducătorului Statului Român față de locuitorii acestei regiuni, nu ca una de cuceritor și stăpîn, ci ca o expresie a sentimentului că acești români s-au întors acasă, unde au fost primiți cu brațele deschise de frații și surorile din Regat. În acest ,,secret” constă diferența dintre cuceritorii germani și ,,cuceritorii” români!

Spre a ilustra comparația de mai sus să citim din nou din Jurnal generalului Constantin Pantazi: ,,În 1942 l-am întîlnit pe Mareșal la o inspecție de amănunt a provinciei, care a durat 4 zile. S-au inspectat toate instituțiile și autoritățile din Cernăuți, Hotin și Fălticeni, precum și posturile de jandarmi și școlile de pe traiectul șoselelor ce duceau în aceste orașe. Inspecția s-a făcut după aceleași norme ca și în Basarabia. Aceste două provincii au fost ținute sub observația directă a Mareșalului și pentru faptul că se experimenta un sistem nou de administrație care pornea de la comună, ca celula primă administrativă, trecînduse prin subprefecturi, prefecturi și guver­nămînt”.

O concluzie la acest mod de asigurare a îndeplinirii liniei privind integrarea noilor provincii cît mai repede în sistemul administrativ românesc poate fi aceasta: Mareșalul dorea aceeași ordine și disciplină în administrație precum în armată, intransigența personală dorind-o implementată în toate sferele de comandă și de conducere ale societății.

La un moment dat, la pag. 181, după ce cu două pagini mai înainte prezenta momentul în care Hitler îi cere lui Antonescu trimiterea de noi trupe pe frontul rusesc, Jurnalul ne dezvăluie (o va mai face în cuprinsul său) tactica Mareșalului de a păstra o ieșire pentru țară, alături de Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. În acest plan este cuprins scenariul în care, dacă Aliații refuză o discuție cu Guvernul Antonescu, să apară în față cei doi președinți de partid – Maniu și Brătianu – care, în mod constant, păstrau legătura cu angloamericanii sub protecția Mareșalului.

În acest context, de melanj între politica partidelor (care, de fapt, nu mai existau) și conducerea Statului, generalul Constantin Pantazi ne livrează o informație care schimbă oarecum imaginea preconcepută a relațiilor interumane dintre Mareșal și cei doi lideri politici. Iat-o: ,,Nemții au intervenit în mai multe rînduri pentru a li se preda Maniu și Dinu Brătianu spre a fi ținuți în Germania, ceea ce Mareșalul a refuzat justificînd că nu poate face un act de vasalitate”.

Comentariul la această dezvăluire poate îmbrăca mai multe forme de sentimente – de la deziluzie la entuziasm – toate însă avînd un singur generic: alternativa în care credea Mareșalul Ion Antonescu – desprinderea de germani și retragerea de pe frontul de est. De ce n-a materializat acest deziderat? Poate vom afla (ce-i drept, am mai citit justificări și pînă acum) din următoarele pagini ale jurnalului.

Despre relația Ion Antonescu - Regele Mihai, în diferite etape ale conlucrării lor pentru rezolvarea

Mareșalul Antonescu, în inspecție pe front unor probleme generate de conducerea Statului (mai ales după iunie 1941), istoricii și biograficii au adus la lumină multe aspecte ale ,,ciocnirii” celor doi. Fără a avea intenția de a face o comparație cu alte scrieri pe acest subiect, cred că este interesantă și relatarea generalului Constantin Pantazi, trecută prin filtrul personal, atunci cînd în prim-plan se află Mareșalul Ion Antonescu (Conducătorul Statului) și Mihai (Regele României).

Ideea centrală pe care o dezvoltă autorul Jurnalului constă în faptul că, în conformitate cu viziunea Mareșalului, ,,Regele trebuie să domnească, nu să guverneze”, dînd exemplul Angliei, țară în care funcționează această doctrină politică. La baza acestei concepții a Mareșalului stă, desigur, experiența acestuia cu tatăl lui Mihai, Regele Carol al II-lea, cu care a dus lupte grele de-a lungul anilor, lupte finalizate cu părăsirea tronului de către Carol al IIlea și trecerea prerogativelor Statului Român în mîna unui singur om – Mareșalul Ion Antonescu. Din multe întîmplări și conflicte sîntem la curent cu poziția rigidă și intransigentă a Mareșalului, cu o anume atitudine de frondă și cu un oarecare reflex narcisist – complex de factori subiectivi care îi puneau la grea încercare pe mulți dintre colaboratorii lui Antonescu. În dezvoltarea acestor relații interumane apar opiniile contradictorii care, precum în teoria luptei contrariilor, au impulsionat cînd relația amiabilă, cînd cea cu iz de revoltă. Aducem, în sprijinul acestei idei, următoarea contrapunere a celor două poziții ale principalilor actori ai acestui binom. Iată, scrie în Jurnal:,,De aceea el (Mareșalul – n.a.) vrea ca, profitînd

sîngele pentru sfintele noastre drepturi”. de faptul că Regele este tînăr, acesta Dincolo de exprimarea limpede a acor­ să fie ținut în afara răspunderii, ca o dului, mai mult, a satisfacției Regelui rezervă pentru viitor. Dar Regele, tocmai Mihai după depășirea graniței de pe fiindcă era tînăr, avea și el entuziasmul Nistru și dezvoltării acțiunilor militare celor de vîrsta lui și nu-i convenea să românești pe teritoriul URSS (realitate fie ținut într-o situație în care avea impresia că este pus intenționat în trecută cu vederea de mulți comentatori ai umbră”. Dictatura antonesciană asupra momentului), mesajul adresat de Suveran Palatului a creat în conștiința Regelui Armatei ,,l-a supărat foarte mult pe un sentiment de frustrare dublat cu o Mareșal, întrucît el vedea în Rege și în animozitate accentuată în mod gradual, partidele politice o rezervă care trebuia să ținînd pasul cu intervențiile brutale ale intre în acțiune numai atunci cînd politica Conducătorului în viață și activitatea Generalul Constantin Conducătorului nu mai putea reuși”.

Regelui. Dintre care, unele sînt chiar de Pantazi (1888-1958) În acest fel scria în Jurnal fostul nesuportat. ministru de Război, exprimînd ceea Cum urmărește să fie înconjurat de oameni loiali, ce considera că este un afront la Mareșal. Cît despre Mareșalul are în vedere și Casa Regală, unde, fără a-l ,,rezerva” pe care Constantin Pantazi o presupune consulta pe Mihai I, numește în diferite funcții oameni din partea Regelui, desfășurarea evenimentelor cu munci de răspundere în anturajut Regelui, în speță: premergătoare zilei de 23 august 1944 infirmă acest Mareșalul Palatului, șeful Casei Militare, adjuncții aspect, Regele și partidele politice dovedindu-se, regali, comandantul Batalionului de Gardă Regală. ,,atunci cînd politica Conducătorului nu mai putea În războiul dintre Palate, în care a fost amestecat și reuși”, groparii acestei politici! generalul Pantazi, a izbucnit chiar un conflict de tip Extrapolînd problematica relațiilor Mareșal – Regele can-can între Mareșal și Rege. Dăm cuvîntul autorului Mihai a căror încordare reciprocă avea reflexe mai Jurnalului: ,,Regele are un prieten, un tînăr de vîrsta vechi, mi se pare edificator un răspuns din cadrul unui lui, locotenentul Jacques Vergotti, care, fiind amicul interviu oferit de Rege lui Philippe Vignie Desplaces, Regelui, normal, este prezentat Reginei-Mamă. Dar în anul 1995, la întrebarea: ,,Pe ce se sprijinea cel erotismul excesiv al lui Vasiliu (Constantin Vasiliu, care este numit «Conducătorul» pentru a guverna subsecretat de stat la Ministerul de Interne – n.a.), țara?”. Răspuns: ,,El nu avea dreptul să se afirme ca dînd evenimentelor o optică specială, el vede și ceea șef al statului, din moment ce eu însumi eram acela. ce chiar dacă ar fi văzut nu trebuia să vadă și aduce Însă el abrogase Constituția și legifera prin decrete. la cunoștința Mareșalului cele ce «a auzit». Focul izbucnește. Mi s-a dat ordin ca toți aghiotanții să fie imediat înlocuiți, iar locotenentul să fie scos din Armată în urma unui raport de indisciplină pe care îl face șeful Casei Militare”.

După rezolvarea cazului (apropo – Pantazi nu a executat ordinul Mareșalului cu privire la locotenentul Vergotti, mulțumindu-se să-l mute în altă parte!), găsim notat în Jurnal: ,,Lucrînd odată cu Regele, acesta mi-a spus: «Domnul Mareșal nu ne iubește, nici pe mama, nici pe mine. El a putut chiar a o bănui pe mama». Am avut o reacție de indignare și i-am răspuns Regelui: «Cum se poate, Majestate, să credeți că Mareșalul ar Cetatea Albă putea fi capabil de asemenea nimicuri? El l-a mutat Eram, deci, un suveran lipsit de putere de decizie și pe Verotti fiindcă a avut impresia că acesta crește de inițiativă. Cînd Antonescu a declarat război Uniunii prea mult în prietenia cu Regele lui și nu vrea să se Sovietice în iunie 1941 urmărindu-i în aceasta pe mai poată crea legăturile ce au fost între M.S.Regele germanii care rupeau Pactul Ribbentrop-Molotov, Carol și Ernest Urdăreanu»”. mama și cu mine am aflat-o... ascultînd BBC-ul. Ne Emoționantă pledoarie întru concilierea celor doi aflam atunci la Sinaia. Țara mea declarase război din capul Țării! Sau mai degrabă demonstrarea din unei puteri, iar eu, șeful statului, aflu acest lucru de la partea generalului Pantazi a unei veritabile atitudini de radio. Era culmea! Faptul pare astăzi de neimaginat. poziționare strategică de partea Regelui? Anticipînd L-am chemat de îndată pe Antonescu la telefon. «Cum desfășurarea evenimentelor, să nu uităm că, între ați putut așa ceva fără să mă informați?». Știți ce a cei trei a căror pedeapsă capitală a fost grațiată, transformată în muncă silnică pe viață, s-a aflat și avut tupeul să îmi răspundă? «Ați fi aflat-o în ziare»”.

Este posibil ca aceste frustrări, și multe altele care generalul Constantin Pantazi, grațiat la intervenția au urmat în cei trei ani de război în est, să fi pregătiti Casei Regale!

O ultimă expresie a escaladării conflictului dintre deznodămîntul din ziua de 23 august 1944, cînd Mareșal și Rege, ilustrată în acest cpitol în Jurnal, Mareșalul a fost arestat din ordinul Regelui Mihai și datează de la 1 ianuarie 1942, cînd Regele dă un ordin închis provizoriu într-un seif din Palatul Regal?

Paginile din a doua jumătate a cărții ne introduc în de zi pe Armată în care spune, printre altele: ,,Gîndul mijlocul luptelor de pe front, urmînd evoluția încleștării nostru trebuie să fie tot timpul îndreptat spre ostașii noștri care, luptînd tocmai în fundul Rusiei, își varsă de forțe umane și tehnică de luptă, într-un timp în care se prefigura soarta acestui război. Pentru că nu bătălia armelor o urmărim în acest demers jurnalistic, ci psihologia pieselor centrale de pe tabla de șah a acestor confruntări și înfruntări, vom trece peste capitole din Jurnal cu descrieri pur militare, cu cîștiguri și pierderi de ordin statistic. În acest cadru nu putem trece peste o însemnare din acest Jurnal care semnifică tocmai o fațetă a manifestării amintite mai sus corelată cu legile nescrise ale războiului. În ce împrejurare s-a realizat acest exemplu?

Aflat pe front în Crimeea, împreună cu Mareșalul, într-o activitate de control la trupe, generalul Constantin Pantazi a fost martor pe cînd generalul Avramescu s-a Avionul românesc IAR-80

Cetatea Hotin plîns Mareșalului invocînd faptul că germanii ordonă mistuirea prin foc a localităților și pădurilor de pe axele principale de mișcare a trupelor, pentru a asigura o protecție cît mai bună a acestor trupe la atacurile partizanilor ruși. Generalul Avramescu a prezentat date concrete – case arse pe autostrăzile Simferopol – Ialta; Simferopol – Sevastopol; Simferopol – Karasubasar – Starîi Krim și pe șoseaua înspre Djankoi.

- Noi, domnule Mareșal nu facem aici război oamenilor pașnici – și-a motivat generalul Avramescu plîngerea sa. În acest moment Mareșalul Antonescu a dat ordin ca trupele române să nu execute astfel de ordine, după care a continuat: - Rusia este o țară mare și cînd se va termina războiul ea va fi tot o țară mare și România o țară vecină mică. Noi nu facem război de ideologie, nici de ură și nu avem interes să rămînă resentimente în viitor la poporul rus. Faptul că acum am fost în război contra lor se uită cu timpul, dar dacă ne purtăm rău cu populația, aceasta nu se va mai uita niciodată. Încă o dată, general Avramescu, nu executați ordine de acestea și continuați, după cum am ordonat, ca peste tot să dați hrană de la cazan copiilor și oamenilor bătrîni și lipsiți.

Manifestînd acest dualism în convingeri – pe de o parte continua războiul, pe de altă parte este grijuliu cu ,,pierderile colaterale” – Mareșalul Antonescu se întoarce de la noua întrevedere cu Führerul și comunică, în prima ședință de colaborare, că, la solicitarea lui Hitler, i-a pus la dispoziție ,,întreaga armată de operațiuni pentru a lupta în Rusia fiindcă stăpînirea Basarabiei, pînă cînd armata rusă nu este complet învinsă, este numai aparentă și pentru că noi, militarii, știm că la bătălia decisivă trebuie ca să ia parte absolut toate forțele”. Această concepție a fost corelată cu alta, aceea că armata, fiind pe front în contact cu inamicul, țara poate lucra în liniște, în alte condiții decît acelea în care s-ar fi purtat lupte la hotare, situație în care ar fi acționat asupra României și aviația rusă.

Iată încă o hotărîre (și o justificare) ce au cîntărit greu în balanța sorții Mareșalului, cînd s-au așezat pe cîntar, în timpul ,,Procesului Marii Trădări Naționale”, din 1946.

Despre bătălia de la Stalingrad, intrată în istoria militară a celui de-al doilea Război Mondial ca pragul de întoarcere a sorții acestui război, cînd a început marea ofensivă sovietică, simultan cu degringolada mortală a trupelor Axei, s-a scris enorm, situația întorcîndu-se pe toate fețele, în raport cu statutul (național, social și politic) al autorilor care s-au aplecat asupra acestui generos subiect. Am citit multe tomuri în care am descoperit nu numai vîna scriitorului militar, dar și preocuparea acestuia pentru reflectarea realității din teren, cum am citit tratate închinate ,,cotiturii de la Stalingrad”, care par a se referi la o altă luptă și la un alt eveniment, atît de mult au distorsinat realitatea!

De ce invoc acest punct fierbinte din războiul la care am fost atît pe post de inamici ai Uniunii Sovietice, cît și pe post de amici? Veți citi în numărul următor al serialului o incitantă ipoteză avansată de generalul Constantin Pantazi, în legătură cu ,,pățania” trupelor române de pe frontul Stalingradului. (va urma) GEO CIOLCAN

14

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

RM

„Gripa rusească” – virusul care a ucis un milion de oameni

Alexey Nikitin s-a întors dintr-o călătorie de afaceri la mijlocul toamnei 1977. Militarul a petrecut trei săptămîni în China, unde era ocupat cu chestiuni cunoscute doar de partid. În urmă cu un an, „cel mai înțelept președinte”, Mao murise, ceea ce înseamnă că URSS a trebuit să se gîndească cum va trăi mai departe. Cu toate acestea, nimic nu prezenta interes pentru Alexei. În sfîrșit era acasă, la Vladivostok, unde iubita lui familie și serviciul obișnuit îl așteptau.

Este puțin probabil ca Nikitin să fi aflat că, cel mai sigur, devenise pacient zero în URSS, fapt în urma căruia s-a răspîndit vestea uneia dintre cele mai misterioase pandemii din secolul trecut, așa-numita „gripă rusă”. Este foarte posibil ca acesta să fi fost primul virus care a provocat o epidemie globală și, în același timp, să aibă o origine artificială.

Pandemie după pandemie Din păcate, oamenii au o memorie scurtă. Întreaga istorie a omenirii este însoțită de epidemii ale multor boli, iar gripa a devenit o afecțiune comună în rîndul întregii populații a planetei, care în fiecare secol este dominată de patru - cinci pandemii la scară largă.

Cu o sută de ani în urmă, lumea a fost pusă la pămînt de faimoasa „gripă spaniolă”, care a luat mai multe vieți decît primul război mondial. În 1957, a venit rîndul „gripei asiatice”, descoperită pentru prima dată în provincia chinezească Guizhou. În cursul anului, infecția cu un nou subtip al virusului A (H2N2), originar din tulpini de virusuri gripale aviare și umane, a ucis aproximativ două milioane de persoane. Pînă la 35% din populația lumii a fost infectată.

Zece ani mai tîrziu, virusul a suferit mutații și a lovit din nou. În perioada 1968-1969, oamenii bolnavi mureau de „gripa din Hong Kong”. Numele sugerează locul în care a fost descoperit pentru prima dată virusul. Epidemia a luat încă un milion de vieți. În următorul deceniu a apărut una dintre cele mai ciudate pandemii, despre care aproape nimeni nu știe nimic. Necunoașterea dă naștere la zvonuri și, prin urmare, „gripa rusă” este creditată cu milioane de decese neobservate – la urma urmei, internetul, în forma sa actuală, nici măcar nu exista atunci.

„Gripa roșie” Răspîndirea noii infecții a fost rapidă, la fel ca și în cazul celorlalte. În primul rînd, a fost pusă în carantină o întreagă unitate militară, în care a servit Nikitin. În decurs de o lună, izbucnirea bolii a fost discutată în universitățile și unitățile armate din Vladivostok și Khabarovsk.

La începutul anului 1978, virusul a ajuns în Marea Britanie, iar o lună mai tîrziu era deja în Statele Unite, unde a paralizat complet pregătirea academică și militară a cadeților Academiei Forțelor Aeriene.

Boala a afecat cu adevărat tinerii, în special sub vîrsta de 26 de ani. Simptomele sînt asemănătoare cu

cele ale altei gripe: febră mare, tuse, frisoane, dureri musculare.

Primele mostre de virus au fost livrate la Moscova aproape imediat după focarul din Primorye. Institutul de Cercetare a fost surprins să certifice faptul că se confruntă cu o nouă tulpină, care, totuși, are multe în comun cu infama „gripă spaniolă” H1N1. Acum, probabil, noua gripă s-ar numi „gripă balenei”, pentru că s-a dovedit că un virus similar a fost descoperit în 1975 la balenele din regiunea Antarcticii. Cele mai probabil s-au infectat din excremente de păsări, pe care animalele marine le-au mîncat împreună cu planctonul.

Informațiile despre noua gripă au fost transmise OMS, iar mostre de virus au fost trimise la laboratoare din întreaga lume. Denumirea de gripă „rusă” sau „roșie” a fost dată grație țării în care au apărut pentru prima dată datele despre aceasta.

De fapt, URSS a fost doar primul care a raportat virusul, dar, pentru prima dată, o tulpină misterioasă a fost izolată cu șase luni mai devreme în China. Acolo, virusul a fost contactat de ofițerul Alexei Nikitin, trimis într-o țară relativ prietenoasă, care a adus infecția acasă. Acest lucru nu a fost neobișnuit - aproape toate epidemiile anterioare au început în Asia și s-au răspîndit în mod similar. Un lucru straniu este că acest virus a avut o serie de ciudățenii, ceea ce a stîrnit suspiciuni în rîndul comunității internaționale.

Înfricoșător sau nu chiar?

Principala problemă cu „gripa rusească” este legată de aria răspîndirii sale. Conform informațiilor oficiale, bolnavii au purtat infecția relativ ușor. Marea majoritate a tinerilor erau bolnavi, iar două treimi dintre ei erau practic asimptomatici. În general, în URSS, nu există date cu privire la numărul deceselor cauzate de „gripa rusă” sau sînt clasificate. Și dacă există un secret nedezvăluit încă, atunci teoriile conspirației vor apărea cu siguranță. În presa occidentală au fost publicate articole despre sute de mii și chiar milioane de oameni care au murit din cauza „gripei rusești” în URSS. Virusul ar fi „crescut” în laboratoare secrete sovietice, de unde a „scăpat” cumva.

Ce este adevărat în aceste note și ce este fals aproape nimeni nu va ști vreodată. Se crede că în timpul epidemiei de „gripă rusă” au murit aproximativ 700 de mii de oameni din întreaga lume. Pe de o parte, cifra este imensă. Pe de altă parte, acestea sînt cifre standard pentru bolile respiratorii în orice an normal non-epidemic. Se remarcă inclusiv că probabilitatea de a muri din cauza „gripei ruse” a fost oarecum mai mică decît probabilitatea de a muri din cauza infectării cu un virus din clasa SARS în orice alt an. Cu toate acestea, datele ținute secret de Uniunea Sovietică sînt, de obicei, furnizate cu prudență. În rîndul sovieticilor, epidemia a fost uitată rapid. Cu toate acestea, restul lumii științifice a fost contrariată de unele proprietăți ale „gripei rusești”, ceea ce a generat suspiciuni ale originii virusului.

Care este originea virusului?

Realitatea este că versiunea actuală a gripei seamănă nu numai cu „gripa spaniolă”, ci cu tulpina de virus de la începutul anilor 1950. „Gripa rusă” a coincis cu aceasta în raport de aproape 99%. Acest lucru explică faptul că infecția care a apărut în 1977 nu a afectat persoanele de peste 26 de ani, deoarece acestea dezvoltaseră deja imunitate. Cu toate acestea, acest lucru înseamnă că, timp de un sfert de secol, virusul nu s-a manifestat și, brusc, după mici mutații, a infectat jumătate din planetă. O astfel de derulare a evenimentelor este aproape imposibilă atunci cînd vine vorba de originea naturală a gripei. În plus, „gripa rusească” s-a dovedit a fi extrem de sensibilă la creșterea temperaturii. Acesta a fost motivul evoluției ușoare a bolii - virusul a murit rapid cînd temperatura corpului pacientului a atins 37,5 grade. Potrivit experților, acest fapt indică indirect și originea artificială a virusului.

Una dintre versiuni spunea că „gripa rusă” era o armă biologică creată la ONG-ul sovietic Biopreparat. Întreprinderea a fost înființată la începutul anilor 1970 și nimeni nu a ascuns faptul că scopul său principal era dezvoltarea armelor biologice. Deși pe hîrtie, desigur, obiectivul era în primul rînd crearea de medicamente și vaccinuri.

Aproximativ 40 de mii de specialiști au lucrat la arme biologice. La sfîrșitul anilor 1970, activitatea Biopreparat a atins apogeul. În acel moment, ciuma, antraxul, tifosul, Ebola și încă cincizeci de agenți patogeni teribili fuseseră „puși sub control” în întreprinderile asociației.

Aceasta este vulnerabilitatea teoriei. Virusul gripal nu a fost considerat o armă biologică. De ce, dacă în arsenal există infecții mult mai mortale dovedite de-a lungul secolelor? Mucozitățile și tusea sînt mijloace atît de fiabile de distrugere.

A doua teorie este că „gripa rusească” este rezultatul testelor de vaccinare. La acea vreme, se desfășurau studii cu așa-numitul LAIV, un vaccin gripal pentru un virus slab. Există un singur dezavantaj grav - virusul atenuat din LAIV suferă mutații rapid și restabilește virulența. Pentru a reduce capacitatea vaccinului de a se transforma înapoi în virus, temperatura sa a fost crescută. În anii 1960 și începutul anilor 1970, în URSS, aproximativ 40 de mii de copii au participat la studii cu un astfel de vaccin. Și în 1977, la Odessa, a fost lansată producția în masă a LAIV împotriva H1N1.

Teste similare au fost efectuate în China. Mai mult, fostul șef al Academiei chineze de Științe Medicale a declarat că pandemia „gripei rusești” este asociată cu studii de vaccin din Extremul Orient, la care au participat cîteva mii de militari.

Cea de-a doua teorie, a studiilor de vaccinare, sună cel mai convingător. Și Alexey Nikitin, cu misiunea sa secretă (și cel mai probabil, sute de colegi), ar fi putut participa la studii de vaccin nereușite, după care s-a întors acasă, iar virusul slăbit a căpătat forță pe parcurs și a infectat oameni.

Pandemia „gripei rusești” a fost acoperită de zvonuri și a dobîndit o aură de mister. În jurul ei sînt încă construite teorii, inclusiv conspirații.

Laboratoare secrete, milioane de morți și o lipsă aproape completă de informații fiabile - toate aceste date au făcut din „gripa roșie” una dintre cele mai misterioase infecții ale timpului nostru.

N.K

pO

Nr. 1554

l

15

15 – 21 septembrie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Castelul Huniazilor legenda vie a Transilvaniei Considerat cel mai mare monument medieval din sud-estul Europei și locul întemnițării lui Vlad Țepeș, celebrul prinț valah, Castelul Corvinilor – sau Castelul Huniazilor, așa cum mai este cunoscut – își începe povestea la 1409, cînd nobilul Voicu, alături de fraţii lui (Radu şi Mogoş), primesc din partea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, o moşie care cuprindea şi cetatea regală. Voicu nu adaugă nimic cetății, dar fiul acestuia, Ioan de Hunedoara o va transforma într-un castel comparabil cu alte construcții ale vremii din centrul și vestul Europei.

Castelul, opera lui Ioan (Iancu) de Hunedoara După anul 1440, Ioan începe la Hunedoara construcții deosebite pentru acea vreme. El intenționa să transforme cetatea într-un castel, așa că prima etapă a presupus ridicarea a două curtine în jurul vechii cetăți. Acestea erau flancate de turnuri rectangulare, dar și turnuri circulare, care erau o noutate pentru arhitectura militară a Transilvaniei, în acea vreme. Turnurile circulare (Turnul Capistrano, Turnul Pustiu, Turnul Toboșarilor), mai puțin turnul pictat (Turnul Buzdugan), erau prevăzute cu un parter și două niveluri. Încăperile din partea inferioară erau folosite pentru pușcași, iar încăperile de sus, ca zone de locuit și/sau apărare. Turnurile rectangulare aveau intrări carosabile și niveluri de apărare, iar intrările în castel se făceau prin intermediul unor poduri susținute de piloni de piatră, ultimele părți ale podurilor fiind mobile.

Prima etapă de construcție a castelului se încheie înainte de 1446, moment la care Ioan de Hunedoara a devenit guvernatorul regatului Ungariei. Ulterior, el va modifica planurile de construcție ale castelului, punînd un mai mare accent nu pe construcțiile militare, ci pe cele civile. Palatul, amplasat pe latura vestică, este compus din Sala Cavalerilor, Sala Dietei și scara spirală.

Potrivit istoricilor, Sala Cavalerilor era folosită ca sală de mese la ocazii festive, în timp ce Sala Dietei era folosită pentru festivități. Galeria și turnul Nje Boisa (,,Nu te teme”, în slavonă, denumire provenită, probabil, pe filiera mercenarilor sîrbi aflați în garnizoana castelului) este o construcție militară unică: ea are cinci niveluri cu deschideri pentru arme și este conectată cu castelul printr-o galerie lungă de 33 de metri, construită pe stîlpi masivi din calcar. Moartea lui Ioan de Hunedoara și începerea luptelor pentru ocuparea tronului regatului maghiar pun capăt celei de-a doua faze de construcție.

Potrivit istoricilor, monumentul era, acum, ,,comparabil cu castelele din vestul Europei, prin amploare și fast”.

După 1458 încep lucrările la logiile care vor alcătui aripa Matia, ornamentată cu o pictură laică, unică.

Principele Gabriel Bethlen îşi pune amprenta În Secolul al XVII-lea, principele Gabriel Bethlen, în timpul căruia Transilvania cunoaște o deosebită înflorire, modifică părți din castel și construiește în partea estică, pe o fundație deja existentă, ,,Palatul mare dinspre oraș”, cu camera de locuit și o sufragerie. Sala Dietei este reamenajată și compartimentată în încăperi cu diverse destinații. Este modificat și aspectul interior al capelei, sînt construite pasaje de legătură și se construiesc

Turnul Alb și Terasa de Artilerie, dar și curtea exterioară, numită și ,,curtea husarilor”, spațiu destinat locuințelor administratorului, ale funcționarilor, casa ogarilor și depozitele cu hrană și fîn. Cele mai importante lucrări de restaurare ale Castelului Huniazilor vor avea loc în Secolul al XIX-lea: fațada palatului mare dinspre oraș și acoperișurile (actuale), din tiglă glazurată, mult mai înalte decît primele acoperișuri. Se adaugă creneluri, un turn de supraveghere, iar o parte a ornamentelor de piatră sînt înlocuite cu unele moderne pentru acea vreme.

Poveştile Castelului Corvinilor ,,Apă aveți, dar suflet, ba!”

În anul 1442, după victoria din luna septembrie pe rîul Ialomița, pe lîngă o pradă bogată, Ioan (Iancu) de Hunedoara a adus cu sine și mai mulți prizonieri turci la castel. Gîndindu-se cum i-ar putea face utili înainte de a-i vinde ca sclavi, și-a mai adus aminte că una dintre problemele cele mai mari ale castelului în caz de asediu era lipsa apei, care cel mai probabil era adusă cu multă trudă de la fîntînile din împrejurimi. Așa că i-a venit o idee. Ce ar fi să le propună turcilor un tîrg? Zis și făcut! A doua zi Ioan ordonă scoaterea prizonierilor din temniță și așezarea acestora în curte. Sărmanii turci se gîndeau la ce era mai rău crezînd că le-a sosit ceasul, așa că mare le fu mirarea cînd auziră din gura lui Ioan de Hunedoara propunerea: trei dintre ei urmau să fie eliberați dacă săpau o fîntînă. Turcii, surprinși fiind și crezînd că este o cursă, nu au avut curajul să se anunțe deoarece în perioada medievală exista o practică

„Castelul Corvinilor - 1842“, pictură de Augustin François prezentă noul proprietar, soția acestuia, Elisabeta Szilagyi, care, temîndu-se de răzbunarea turcilor, i-a condamnat la moarte. Turcii resemnați au cerut ca ultimă dorință să le fie îngăduit a scrie o inscripție cu numele lor: Ali, Mehmed și Ibrahim, doar că cele trei nume, așezate într-o ordine anume și scrise cu literă mică reprezintă, de fapt, un text al Coranului, care, tradus, înseamnă ,,Apă ai, dar suflet nu!”.

Inscripția se găsește la înălțimea de aproximativ 2,50 m, pe contrafortul exterior al capelei situată lîngă fîntînă.

Legenda corbului și a Corvinilor Pe blazonul familiei Corvinilor (n.r. de la corvus, în limba latină) este inscripționat un corb care ține în cioc un inel de aur. Se spune că Ioan de Hunedoara era fiu nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, mama lui fiind Elisabeta, o frumoasă femeie din Țara Hațegului. Pentru a o feri de necinste, regele îi dă de soț pe unul din vitejii săi, Voicu, dăruindu-i și un inel ca dar pentru copilul nenăscut, pentru ca acesta să poată fi recunoscut atunci cînd va crește, dacă va merge la curtea regală. În timpul unui popas pentru prînz, inelul este furat de un corb atras de strălucirea bijuteriei.

Atunci, Ioan de Hunedoara ia un arc și săgeteazã corbul, recuperînd, astfel, inelul. Ajuns mare, la curtea regală, povestește întîmplarea regelui, iar acesta hotărăște ca simbolul familiei să fie corbul cu inel de aur în cioc, pasăre asociată cu înțelepciunea și longevitatea.

Povestea Turnului pictat

Blazonul Corbului și tînărul Matei Corvin în manuscrisul german al cronicarului ungur Ioannes de Thurocz destul de generalizată în ceea ce privește cuvîntul dat atît din partea turcilor, cît și din partea creștinilor. Motivația morală era aceea că încălcarea unei înțelegeri față de necredincioși nu era considerată păcat, ba chiar era de dorit. După destul de mult timp de așteptare, trei dintre turci s-au decis și au ieșit în față. Mare le fu bucuria cînd au văzut că propunerea lui Ioan nu era o capcană și li se dau unelte de lucru: ciocan, daltă, găleată și că primesc, în plus, supliment la mîncare, așa că se felicitau bucuroși unul pe celălalt gîndindu-se la rapida eliberare.

Dar sărmanii turci nu cunoșteau un amănunt semnificativ, și anume faptul că la Hunedoara, castelul era construit pe o stîncă. De acest lucru și-au dat seama la cîteva zile de săpat după ce au ajuns la stîncă, dar nu au dezarmat. Motivația eliberării le-a oferit energia și tonusul necesar continuării lucrării. Au săpat turcii un an și nu au terminat, n-au terminat nici după 5, nici după 10 și nici după 15 ani. Îmbătrîniți de efort și de perioada care între timp s-a scurs, cei trei turci s-au prezentat bucuroși înaintea proprietarului castelului. Nu mică le-a fost mirarea cînd au auzit că Ioan (Iancu) de Hunedoara, cel care le-a promis eliberarea, murise cu un an înainte, în 1456, iar în fața lor se

Turnul pictat sau Turnul Buzdugan se află în partea nord-estică a castelului, fiind unul dintre cele mai interesante turnuri ale cetății. A fost construit în aşa fel încît să înlocuiască în actuala planimetrie vechiul turnlocuință al castrului regal. Turnul a fost ridicat în vremea cînd stăpîn aici era Ioan de Hunedoara, cîndva între anii 1440-1444, plănuit în aşa fel încît, împreună cu celelalte turnuri să alcătuiască o nouă fortăreață, mai mare, mai puternică, pregătită a face față oricăror atacuri. Turnul era circular, cu un singur etaj şi un acoperiş ca o cupolă, care îl făcea să arate ca un buzdugan. În vremea regelui Matia Corvin, turnul este acoperit cu o fantastică frescă, ce se mai păstrează şi astăzi.

Acoperişul actual i-a fost adăugat în Secolul al XIX-lea şi tot atunci i s-a adăugat statuia de bronz care-l înfățişează pe Ioan de Hunedoara. Pe steagul purtat de cavalerul din turn este înscris anul 1873, anul în care a fost montat ca un memento al încheierii lucrărilor de restaurare care au salvat castelul de la ruina în care rămăsese după marele incendiu din 1854.

Povestea Turnului Capistrano Turnul Capistrano (1440-1444) este un alt turn al castelului, amplasat la 32 metri sud de Turnul porții de Vest, și în partea de sud-vest a castelului. În fusul turnului se pot vedea două camere de tragere suprapuse, cu guri de foc înguste. În Secolul al XVII-lea acestea au fost umplute. Camerele de tragere nu sînt vizitabile nici astăzi, dar în schimb gurile de foc se văd foarte bine din exterior. Turnul Capistrano reprezintă o mărturie a primei cetăți construite de Ioan de Hunedoara, a purtat mai tîrziu numele de ,,Turnul paharnicului”, i-a fost atribuit ca locuință lui Ioan Capistrano (1386-1456) în timpul șederii sale la Hunedoara.

Castelul Huniazilor este considerat unul dintre cele mai frumoase castele din lume, fiind situat în top 10 destinații de basm din Europa și este cea mai mare construcție medievală cu dublă funcționalitate (civilă și militară) din România aflată încă ,,în picioare”.

Castelulcorvinilor.ro

16

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Pedofilia și degradarea moralității occidentale

(urmare din pag. 1) Mișcările LCBT sînt prezente în viața de zi cu zi, relațiile homosexuale sînt privite cu indulgență și chiar încurajate de diverse partide, de mass-media, iar pe artiștii ăia care ieri protestau împotriva pedofiliei și a homosexualității acum nu îi mai auzim. Relațiile homosexuale sînt acceptate, nimeni nu mai ripostează, și asta pentru că impunerea acestor practici s-a făcut lent, cu răbdare, timp de mulți ani. În prezent, românii au ajuns să nu își mai dorească o familie în varianta ei tradițională, vor să fie ,,altfel”, pentru că acesta este trendul european. Acum mai bine de 20 de ani a început totul. Interesant este că nici nu s-a implementat bine homosexualitatea, că deja se pune la cale alt plan – acceptarea pedofiliei. În școală se impune un anumit timp de educație sexuală, iar în SUA a fost legiferată pedofilia, în sensul că, în lipsa unei victime, făptuitorul nu mai este urmărit penal. Bănuiesc că mulți înțeleg deja cam ce ni se pregătește: o acceptare, pe scară largă, a acestui fenomen. Și asta pentru că, dacă în SUA s-a dat deja startul unor astfel de legi, este doar o chestiune de timp pînă cînd Europa îi va lua exemplul, iar mass-media va promova toleranța față de pedofili.

Vom ajunge, în maxim 10 ani, să îi privim așa cum îi privim, îi acceptăm și încurajăm pe cei confuzi sexual.

Odată trecut un prag mental la nivelul conștiinței publice, ce urmează este mai ușor de inoculat. Ceea ce acum se

pedepsește cu închisoarea, peste 5 ani va fi legal, iar peste 10 va fi acceptat la nivel de societate: pedofilia. În fapt, chiar înainte de promulgarea legii americane, guvenul PNL a întors în Parlament o lege pentru că în textul respectiv pedofilii erau… discriminați. Au știut ei ceva, din moment ce SUA a adoptat un asemenea act normativ.

Nu iese fum fără foc. De mai mult timp, în zona social-media se vorbește despre o anumită elită americană formată din politicieni, actori, diverși artiști și chiar despre unii membri ai Casei Regale britanice, care ar avea înclinații spre pedofilie și care ar trebui pedepsiți de lege. Se spune inclusiv că acest virus, Sars-Cov II, această pandemie, are, de fapt, rolul de a acoperi modul în care cei vinovați doresc să își rezolve problemele cu Justiția în cazul în care ar fi făcuți vinovați. Să nu uităm de sinuciderea ,,ciudată” a lui Jeffrey Epstein în închisoare, după ce s-a aflat că va fi dus să depună mărturie privind relațiile de tip pedofil personale, dar și ale unor membri de seamă ai elitei americane. Acum, cînd văd că în SUA legislația se schimbă în acest sens, pot spune că acolo există mult adevăr, și că în realitate situația este mult mai urîtă decît ni se prezintă nouă acum. În general, cei bogați, plictisiți de viață și de tot ce este omenesc încearcă diverse căi spre trezirea de noi senzații, așa că nu este de mirare că s-a ajuns la astfel de ,,realizări”. Nu mă miră că aflăm lucruri îngrozitoare care se întîmplă în lumea lor, tot așa cum nu mă va mira nici peste 10 ani să observ că pedofilii vor fi priviți cu simpatie și încurajați să ne violeze copiii. Poate legile noi vor specifica și vîrsta minimă a copiilor care pot fi violați sau atrași în mrejele sexualității?

Gînduri la început de an școlar Nu am avut ocazia să le spun ceva elevilor la început de an. Nu m-a invitat nimeni. Nici nu știu dacă m-ar asculta sau dacă le-ar folosi la ceva. Și, cu toate acestea, simt nevoia să o fac. Nu din cauza datei. Nu mai este simbolică în nici un fel. Este mai degrabă amenințătoare, periculoasă. Pentru unii a devenit înfricoșătoare, mai ales din cauza confuziei care plutește în preajma deschiderii școlilor.

M-am gîndit mult la aceste rînduri. O stare de lucruri în care toată lumea are idei și pretenții duce mai degrabă la haos decît la progres și prosperitate. Statul român tot adresează mesaje festive la început de an școlar. Cele pe care le-am primit în anii mei de școală erau niște enormități. Frumoase și profunde erau doar cuvintele dascălilor. Vorbeau pe altă limbă decît statul din vremea aceea. Acum statul român nu mai are voci puternice. Are numai discursuri chinuite. Put a goliciune și a bombă fără schije, o armă care distruge încet orice mugur de speranță. În spatele mesajelor care vin de la președinte și de la guvern nu este nimic.

Vorbe și panglici însoțite de imagini. Nimic altceva!

Drept pentru care mă simt obligat să mă adresez celor tineri de pe acest colț de internet.

– Păziți limba română! Încetați să mai scrieți cu picioarele și România cu „r“ mic și nu presați profesorii și Academia Română să facă din formele greșite o normă. Nu renunțați la diacritice, la despărțitul în silabe, nu îngropați regionalismele (printre ele sînt forme lingvistice care ilustrează istoria românilor și care ne vin de la strămoși, inclusiv de la daci). Cuvintele au parfumul și poartă viața părinților. Scrieți corect românește și citiți istoria țării noastre. N-o rescrieți, n-o ascundeți și n-o parfumați! De la ea puteți trece la cărțile de istorie despre Antichitate și despre țările Europei. Nu vă speriați de cărți, indiferent de forma lor - electronică sau tipărită. Fără ele, rămîneți niște încuiați. Gîndirea voastră nu va fi ascuțită și nu va putea să alerge, necum să zboare. Mintea omului se dechide și începe marea călătorie numai după întîlnirea cu paginile cărților fundamentale pentru un domeniu sau altul. Este cea mai importantă călătorie inițiatică pe care o poate parcurge ființa umană. Care cărți? Cărțile fundamentale

ale literaturii române și universale, cărți de filosofie și de istorie, jurnale și monografii, studii, tratate.

Cezar, Alexandru Macedon, Napoleon și De Gaulle, Einstein și toți ceilalți nu pot fi înțeleși decît așa. Știu că lectura vi se pare de o mie de ori mai plicitsitoare decît gamingul, decît discoteca sau decît o petrecere. Și, cu toate acestea, fără lectură, rămîneți infirmi. Veți semăna cu cîinii dintr-o glumă uitată. Dați semne de inteligență din priviri, dar nu vă puteți exprima! Niște proletari digitali, mîndri că utilizează, cu îndemînare, limbajul electronic, după ce le-au pierdut pe toate celelalte. Nu vă umflați în pene cu dexteritatea voastră! Este îndemînare, nu cultură. Vă ușurează viața, dar nu vă luminează sufletele. Fără valori morale și culturale, viața voastră rămîne o strădanie într-un atelier oarecare, indiferent pe cîte etaje se cocoață. Și, încă un lucru. Învățați de peste tot, de la toate izvoarele și de la toți profesorii și oamenii pe care îi întîlniți. Nu vă lăsați copleșiți de nici o modă. În anii ‘90, noi ne uitam orbiți de admirație la democrația americană.

Acum, ea poate deveni odioasă. Alegeți să gîndiți cu capetele voastre și să vă plănuiți viitorul pe un pămînt pe care îl cunoașteți. Adică în România. Nu el (ea) vă este ostil (ă), ci nepriceperea și lipsa de patriotism ale celor care ne conduc! Luptați din răsputeri ca să puteți fi altfel! Și fiți! Învățați, călătoriți, cunoașteți și întoarceți-vă acasă!

Nu-i loc pentru voi în marile economii și în marile culturi. Doar pentru umplutură sau pentru valorificarea minților de excepție. Și spuneți mamelor voastre să nu vă mai preseze cu întemeiatul de familii prin alte țări mai bogate. Este numai o răbufnire de mahala. În cele mai multe cazuri, diferențele cuturale își vor spune cuvîntul.

Nu-i credeți pe cei care s-au ofuscat cînd au fost tratați diferit pentru că erau sau sînt români. Exagerează sau nu impuneau suficient respect pentru a nu avea parte de asemenea reacții primitive.

Statul român le-a transmis elevilor de-a lungul anilor tot felul de mesaje. Niciodată cu adevărat și convingător nu le-a spus ce așteaptă de la ei. Sloganul cu tinerii-viitorul României nu mișcă pe nimeni. Banalitatea lui este cumplită și trece pe lîngă urechile tuturor. Ce vrea țara noastră de la voi ar trebui să vă spună cei care știu ce vor cu România.

Este realmente stranie degradarea Occidentului, fapt care mai devreme sau mai tîrziu îl va duce la pierzanie. Este clar, istoria ne-a arătat, că ăsta este punctul care ,,cotește” spre dezastru orice civilizație, oricît de tehnologizată și bogată ar fi ea. Este ciudat, cum am spus, că un copil este considerat imatur pentru a alege cu ce părinte vrea să locuiască, în cazul unui divorț. Este ciudat că declarația unui copil la tribunal nu este considerată dovadă certă în multe cazuri, dar copiii trebuie să aleagă cînd și cum fac sex, cum să fie părinții lor și cum să fie sistemul de învățămînt la care aderă. Oricît de mult am urît comunismul, oricît de mult mi-am dorit să cadă și să se ducă în pustii Ceaușescu, cînd văd ce se întîmplă acum în România, sincer, încep să regret că în 22 decembrie 1989 am ieșit în stradă. Nu asta mi-am dorit atunci, nu am crezut că se va ajunge aici. Pentru că, dacă știam unde vom fi în 2020, nu doar că nu ieșeam în stradă să îl dau jos pe Ceaușescu, ci ieșeam să mă lupt pentru el.

Luați în calcul faptul că în prezent pedofilia este tratată penal în toată lumea, cu excepția SUA. Peste 10 ani, cei care vor mai trăi în România vor vedea oameni maturi și copii ținîndu-se de mînă, dar nu ca părinte și copil, ci ca perechi. Iar voi, românii europeni, veți zîmbi și veți răsufla ușurați în cazul în care lîngă acel matur nu este copilul vostru, și vă veți bucura pentru necazul părintelui al cărui copil este de mînă cu pedofilul.

Dacă familia tradițională nu este posibilă, măcar să fie specificat în Constituție că, în România ortodoxă, relațiile de orice fel nu doar că sînt permise, dar sînt încurajate. În fond, hai să grăbim puțin lucrurile, pentru că oricum acolo se va ajunge.

Dacă știu! Dacă au un plan și îl pot împlini. Președintele, Guvernul, Parlamentul și toți cei pe la care ar trebui să se afle în grijă fărîme din idealul și din proiectul pentru secole al țării noastre ar trebui să vă vorbească tuturor. Și elevilor și studenților și profesorilor! Nu o biată profesoară bîlbîită ca doamna ministru!

Ce vrea țara noastră de la voi? Tristețea vine de la faptul că nimeni nu are curajul să vă spună pe șleau.

Pregătire înaltă, caracter, patriotism, performanță, inclusiv, sacrificiu. Dacă aveți pretenții, trebuie să acceptați și obligații. Nu văd de ce România și românii s-ar chinui pînă la lacrimi și la sînge ca să școlească tineri pentru a-i face cadou economiilor, culturilor și societăților dezvoltate. Iar, cei mai slabi să rămînă acasă pentru a executa ordinele acestora. Dacă v-ați născut în România și aveți pretenții, trebuie să știți la ce vă obligă trecutul și cum v-ați putea pregăti să răspundeți la nevoile noastre din viitor?

Din păcate, cei chemați să pună jaloane și puncte cardinale în visele și speranțele elevilor și ale studenților nu le au nici pentru ei. Buimăcesc doar prin scurgerea vremii. Drept pentru care, primul sfat pe care l-aș da elevilor și studenților ar avea legătură cu lumea politică.

– Prea fericiți și derutați tineri compatrioți, nu luați nimic din exemplul celor care ne conduc! Sînt cele mai triste figuri din drumul nostru spre un eșec colectiv.

Ignorați-le apucăturile, cultura, limbajul (nu limba), modul de a fi, gura căscată la modelele europene și internaționale, foamea de putere, prostia și fățărnicia.

Prea puțini dintre ei merită să le copiați exemplul. Nici măcar nu trebuie să le dați „Bună ziua!”. Pînă și starea școlilor, incoerențele ministerului și ale ministrului, resemnarea și condiția modestă a profesorilor și a învățătorilor tot din nemernicie și nepricepere se trag!

Starea de azi a țării vine din slăbiciunea lor și din neputința lor în a-și pune experiența (atîta cîtă este) și viața, măcar atît cît au zăbovit în Parlament și în Guvern, în slujba poporului român.

Dacă faceți ca ei, ca ei veți păți și ne veți duce pe toți la buza neantului, acolo unde se cîntărește soarta popoarelor!

Tineri și minunați compatrioți! Nu aveți nici timp, nici țară de pierdut!

Cornel Nistorescu (Cotidianul.ro)

RM

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

17

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Diversiunea prin care Sörös preia PSD – și cu asta… gata!

Personaj interesant, cu un rol malefic după opinia multor analiști, George Maior a fost ținta multor atacuri. Unele au fost gata să-l dea jos din fortăreața de la Washington… dar și-a revenit. Ei bine, recent, un alt atac, chiar unul dintre cele mai dure, s-a derulat săptămîna aceasta, autor fiind Cozmin Gușă, cel care, în interesantul său trecut, a deținut și funcția de secretar general al PSD, între 2001 și 2003. În acea perioadă, Adrian Năstase a procedat la o întinerire și o „occidentalizare” a conducerii partidului, printre cei care au fost promovați atunci fiind și tînărul ambasador George Maior, devenit secretar de stat MApN și apoi senator (noiembrie 2004), președinte al Comisiei de Apărare.

Ei bine, Cozmin Gușă face o afirmație șocantă – de fapt, în spatele lui George Maior (fiul marelui om de cultură și patriot naționalist Liviu Maior) ar sta… George Sörös!... Mai mult, într-un text insultător, Gușă îl acuză pe Maior că e responsabil de „demantelarea mediului politic-economic românesc”. Și Gușă scrie lucruri frapante.

Un lider atotputernic dar… „împăiat” Într-un „scurt istoric” al accederii lui Maior la putere - în care comite și unele erori! - Gușă atrage atenția că numirea lui în fruntea SRI a fost o „ciudată și surprinzătoare operațiune de intelligence, direct în echipa operativă a fostului adversar politic Traian Băsescu, devenit Președintele României”. Gușă scrie că „la acel moment, interpretările analiștilor au fost fade, deloc precise, nemarșînd totuși mai nici unul pe «minciunica» lui Băse că, vezi Doamne, ar încuraja astfel imparțialitatea SRI prin «parașutarea» acolo al unui membru al opoziției”.

Ei bine, aici apare NUCLEARA – deși inițial credea că Maior a fost pus de vechii securiști, „mai tîrziu, am realizat că George Maior făcea parte de fapt din «ECHIPAJUL LUI GEORGE SÖRÖS», care i-a fost impus lui Băsescu la negocierea pe care acesta a avut-o cu miliardarul în decembrie 2004 la București (în baza cărei negocieri super-secrete Băse le-a impus în fruntea Justiției pe Renate Weber, consilier prezidențial, respectiv Monica Macovei, Ministru al Justiției!)”. Revelație, viziune… sau ce? „Și-așa a început construcția STATULUI PARALEL în România sub bagheta lui Sörös, pe care Băse a acceptat-o nevolnic dar direct interesat, iar Maior și echipajul lui au implementat-o pe coordonatele naționale pe care le cunoașteți”, scrie Gușă. Cum descrie Cozmin Gușă ce a urmat? „Teroarea, arestările nemotivate, degringolada comandată din interiorul partidelor, furturile electorale, devalizarea economiei românești, într-o expresie, ÎMPUȚIREA SPAȚIULUI PUBLIC” – iar toate au fost opera „membrilor ECHIPAJULUI GEORGE MAIOR, emanat la comanda și sub protecția lui George Sörös”.

Cu toate că l-a prezentat drept șef al „echipajului”, Gușă îl prezintă acum pe Maior ca un om degradat de alcool, dar și controlat de „anturajul său”, care „îl «împăiase» parțial, ca să fie siguri că le ies operațiunile în modul cel mai coroziv și crud cu putință, respectiv profitabil economic”. Analistul spune că sînt ziariști și oameni de afaceri care cunosc aceste detalii.

Să facem o mică pauză. Este adevărat că lui Maior îi mai place să consume, dar de aici pînă la faptul că e „împăiat”, dar mai ales că ziariști și oameni de faceri cunosc secretul unor operațiuni, asta pare mai greu

de crezut. Mai curînd Gușă, cunoscînd vorbele de pe piață, dă imbold unora să le spună mai cu curaj (și ecouri sînt deja). Motivul? Un atac la Maior. De ce asta? Gușă are planurile lui.

Secvență clasică a manipulării Revenim la ceea ce se petrece azi. Gușă susține că, după ce s-a încercat debarcarea lui, „iar Iohannis nu a avut curajul să-l revoce din funcția de ambasador

în USA”, George Maior „și echipajul său de «teroriști anti-naționali»“ s-au reactivat puternic și „joacă subteran și discret la toate capetele din politica românească”.

Aici, Cozmin Gușă introduce un element – „detaliul celor peste 200 de agenți acoperiți și remunerați, pe care Maior i-a selectat și recrutat din mediul politicojurnalistic, este unul esențial! Același Maior care era „împăiat”?... Hm… Care sînt cei 200? Vorba americanului „You know…” – iar fraierul habarnist din sală dă din cap, „Da, știu, știu”. Secvență clasică a manipulării… „Vîrful său de lance este ProRomânia și finul său Victor Ponta, prin care oferă sprijin unor majorități guvernamentale ad-hoc (în baza cărora negociază dosare complicate din justiție sau economie), respectiv generează atacuri împotriva celor ce-i încurcă”, continuă analistul. Sigur, pare complet ilogic, pentru că (premierul) Ponta, pretins om „al lui Sörös”, după cum reise din ce spune Gușă, a fost extrem de atacat de manifestanții cu legături clare Sörös – iar acum ONG-uri Sörösiste îi cer capul pentru Colectiv. Deci, pare mai curînd o tentativă de discreditare a lui Ponta, decît o dezvăluire. Adică iată o posibilă țintă: Victor Ponta. Și nu este singura, ci Gușă pare să aibă un alt obiectiv, mult mai important: PSD. Gușă spune că implicarea lui Sörös în/din interiorul PSD „a devenit vizibilă deja, iar aici scopul este «BULIREA» DEFINITIVĂ A PARTIDULUI, care se va realiza prin membri ECHIPAJULUI MAIORSÖRÖS, bine infiltrați pentru generarea unor decizii proaste”.

Cozmin Gușă arată că și USR și PLUS sînt coordonate „din spate” – „este cel mai simplu de efectuat, atît Dan Barna, dar mai ales Dacian Cioloș fiind slugi operative și eficiente, la comanda altor membri ai ECHIPAJULUI MAIOR-SÖRÖS”. Și, atenție – „la nivelul PNL acționează direct prin Ludovic Orban, care-a fost salvat de la mazilire exact de către ECHIPA REZERVIȘTILOR, ce are un rol important în MARELE PLAN (un rol operativ important îl are și Alina Gorghiu, cea despre care vă spuneam că face vizite zilnice la Cotroceni, unde nu se întîlnește cu Iohannis, ci cu un personaj influent deacolo, pe care-l manipulează eficient, prin mijloace specifice Alinuței ...)”.

Diversiune anti-Sörös a celui care îl ataca pe cel mai mare… anti-Sörös!

Ce rezultă din acest material specific și bizar, cu elemente de real și cu fantezii, dar și cu cîteva muchii tăioase – un material specific diversiunii?

1 – NU este o dezvăluire, ci o diversiune, cu ținte atacate prin învăluire; 2 – există o țintă principală, care NU poate fi alta decît PSD, singurul partid mare în care Gușă are șanse să obțină influență; 3 – în consecință, Gușă urmărește să se facă util și interesant, dar și să-i dea apă la moară principalului infiltrat la ora actuală în PSD, Vasile Dîncu. Și lui Marcel Ciolacu; 4 – în opinia mea, jocul diversionist al lui Cozmin pare a indica un aspect: EL FACE, de fapt, jocul lui Sörös. În acest ultim sens, să nu uităm că principalul adversar (real) al lui Sörös a fost Liviu Dragnea, care se și aliase cu cel puțin 2 inamici declarați ai controversatului sforar mondial: Orban Viktor și Benjamin Netanyahu. Plus apropierea de Trump – și respingerea acțiunilor ambasadei, specific sörösiste! Reciproca – Liviu Dragnea a fost din prima atacat de ONG-urile tip Sörös.

Or, cine îl ataca mai tare, cine îl desființa pe Dragnea mai mult, dacă nu chiar televiziunea condusă pe atunci de Gușă? Nu doar ataca – incita chiar! Era interesul lui Sörös ca un suveranist conservator de tip Dragnea să dispară? Clar! Deci i-a făcut Gușă jocul lui Sörös? Din nou clar.

E nevoie de un mercenar inteligent și dur Întrebare – are legătură Iohannis cu Sörös? Nu știu, nu am date, dar doi apropiați grei ai președintelui au legătură: Dudu Ionescu (șeful de facto al Comunității de Informații de la Președinție) și Eduard Hellvig. Adică exact coloana vertebrală informativă – zona politică. Și da, sînt legături din trecut, așa cum și la Orban Viktor există. Dar de ce nu spune Cozmin Gușă nimic de ei, ci se ia de îndepărtatul George Maior? Sigur, George Maior e afectat de atacul/diversiunea lui Gușă la fel cum un incendiu este afectat de pistol cu apă.

Nu, eu cred că Gușă face valuri pe placul electoratului PSD, în mare parte „dragnist”, deci antiSörös, pentru a justifica o revenire în echipa care a pus mîna pe putere în PSD. După care, agenda va fi „progresistă”, ca a celorlalți amici de la Cluj. De unde e și George Maior, de altfel. Apropo… o fi și Maior implicat în diversiune? Am spus mai înainte, nu-l afectează mai deloc atacul! Ba chiar îi poate folosi, dacă vin democrații (lui Sörös) la putere, prin Biden. În schimb, să ne amintim pe ce insistă analiștii care pînă acum atacau PSD, dar după venirea lui Ciolacu îi spun acestuia ce trebuie să facă: pe o „anume” curățenie! Să îndepărteze „vadimiștii”, adică pe cei cu gîndire naționalistă – și „dragniștii”, adică suveraniștii conservatori. Or, pentru o curățenie dură, cu scandaluri cu personalități, Marcel Ciolacu și Vasile Dîncu au nevoie de un mercenar inteligent și dur, gata de orice. Adică de Cozmin Gușă. Căruia cred că i s-a dat mînă liberă din PSD să acționeze cum consideră. Altfel, cum vă explicați că agenții prietene cu PSD au preluat atacul, fără o minimă analiză? Și să nu uităm anunțul lui Dîncu de la Congres: schimbarea PSD e apreciată de tinerii de la Demos.

La nivel internațional, neostîngiștii Demos au legături puternice cu Sörös.

Concluzia: diversiunea lui Cozmin Gușă bagă „dușmanul” în casă, chipurile alungîndu-l din curte.

Adică îl alungă din curte… în casă. Poți să spui însă că nu l-a văzut poporul alungînd dușmanul din curte?

Fraților, ce vremuri trăim… dar ce vremuri vor veni!...

Dragoș Dumitriu

18

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

RM

COMEMORAREA LUI CORNELIU VADIM TUDOR LA 5 ANI DE LA TRECEREA ÎN ETERNITATE

Sîmbătă, 12 septembrie a.c., a avut loc comemorarea scriitorului, gazetarului și omului politic Corneliu Vadim Tudor, eveniment organizat de familie, la împlinirea a 5 ani de la dispariția sa. Prin moartea prematură, el a lăsat un gol imens în sufletele soției, fiicelor și ale celor care l-au cunoscut și iubit. La eveniment au participat, alături de familie, foști colaboratori, prieteni, cunoscuți și admiratori ai celui care a devenit un simbol al patriotismului românesc.

Slujba de comemorare s-a desfășurat la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou și la mormîntul Tribunului din Cimitirul Ghencea Civil. Oficierea slujbei a fost făcută de un sobor de preoți, în frunte cu preotul paroh Emil Nedelea Cărămizaru, care i-a fost confesor spiritual și prieten. În cuvîntul rostit la sfîrșitul slujbei de comemorare, pr. Cărămizaru a evocat personalitatea complexă a celui dispărut, omagiind inteligența, elocința acestuia, eforturile depuse pentru luminarea minții, pentru cultivarea dragostei de o Românie frumoasă în spirit și în suflet, și respectul pentru istorie și valoare.

De asemenea, a arătat că, prin faptele sale și prin condeiul său, a luptat pentru apărarea valorilor istorice, etice și culturale ale poporului român și și-a impus idealurile într-un limbaj poetic și un mesaj cu o puternică tentă istorico-socială. ,,Un asemenea om, cu valori spirituale și religioase înalte, am pierdut cu toții acum 5 ani, la 14 septembrie, de Ziua Crucii. Poate puțini știu că numele său, Corneliu, vine de la Sf. Corneliu Sutașu, cel dintîi creștinat dintre păgîni, prăznuit de Biserica ortodoxă română, în fiecare an, la 13 septembrie. Frumusețea interioară a lui Corneliu Vadim Tudor era dublată de aspectul său exterior: un bărbat falnic și impunător ca un munte, iar dragostea sa pentru oameni, pentru țară și pentru credință îl așază în rîndul marilor bărbați pe care i-a avut țara”, a subliniat înaltul prelat. În cuvîntul său, pr. Cărămizaru și-a exprimat mîhnirea că la comemorarea Tribunului au fost prezenți, anul acesta, puțini oameni, mai ales din rîndul celor pe care el i-a ajutat, i-a sprijinit și i-a îndrumat ori de cîte ori a avut prilejul.

Au venit, în schimb, să-i omagieze memoria, în afara celor apropiați și care i-au rămas fideli pînă astăzi, oameni simpli, sosiți din diverse colțuri ale țării.

Subliniind că mulți dintre români își aduc aminte, îndreptățit, de Corneliu Vadim Tudor ca de un mare poet, preotul paroh Cărămizaru și-a încheiat scurta cuvîntare dînd citire unui poem cu mare încărcătură emoțională: ,,Eu voi muri definitiv, odată nu-mi fac iluzii, ştiu că voi muri, făptura mea va fi decapitată de ghilotina clipei într-o zi Iar trupul meu ca o statuie greacă turnat în bronz şi stele din înalt prin pietre mari de moară o să treacă strivit între un veac şi celălalt Şi peste locul meu de-ngropăciune vor răsări civilizaţii noi zvon de ospeţe dulci o să răsune Şi cînd le-o fi orgia mai în toi le voi striga de dincolo de lume: Veţi fi ca mine, eu am fost ca voi!”.

După încheierea ceremoniei religioase de la Cimitirul Ghencea, pe lespedea mormîntului său, cei prezenți au depus frumoase buchete de flori și candele aprinse, în semn de prețuire a celui ce a fost supranumit Tribunul poporului român.

Dumnezeu să-l ocrotească în Împărăția Sa, în pace și lumină.

REDACȚIA

RM

Nr. 1554

l

19

15 – 21 septembrie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Ochiul... magic!

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Pauză la teatru – Albaneagra; 2) Stau la vilă! – Dă în bilă – Strămoșul nostru; 3) Degajare; 4) Tiv tras! – Vehicol de un cal putere; 5) Își ține cuvîntul (fem.); 6) Intrate în obiectiv – Băgate în dubă!; 7) Participanți la multe războaie; 8) Deschisă la culoare – Cercul foto; 9) Amintire de pe front – Trei în atac!; 10) E de neajuns.

VERTICAL: 1) Înălțimi; 2) Cu acumulări în bancă – Casante la interior!; 3) Se țin de pereți; 4) Prindere de coadă – Simbolicul loc doi; 5) Femeie cu multe lipsuri (dim.); 6) Vehicule rustice – Stau în cale!; 7) Cîini de vînătoare și de pază cu părul lung; 8) Stropită – Omul nisipurilor; 9) O găești foarte greu – Sudați; 10) În plin măcel!

– Aflat la mare adîncime.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,GURA LUMII!” (Fantezie) 1) SA – SCORNELI; 2) ERA – CORDIAL; 3) D – COCOR – STA; 4) UL – ACORD – IR; 5) CAR – COROANE; 6) AT – SCOR – LI; 7) T – DECORA – TA; 8) ORA – CORODAT; 9) R – INCORDATE; 10) ITA – CORIFEI.

Istorioare inedite

Cum se descoperă un vaccin

O istorie a farselor (164) Imposturile unui aventurier leton (3) Într-o noapte, s-a decis să redevină obişnuitul Harry Domela. A cumpărat un bilet de tren pentru Berlin, dorind să dispară, din nou, pe străzi. Dar impostura lui era deja cunoscută. Poliţia aflase că adevăratul prinţ Wilhelm nu era nici pe departe în Erfurt. După ce a coborît din tren la Berlin, a observat titlurile ziarelor - ,,FALSUL PRINŢ DE HOHENZOLLERN ÎI PĂCĂLEŞTE PE INVETERAŢII MONARHIŞTI” - şi fotografiile în care s-a recunoscut înconjurat de admiratori din rîndul aristocraţiei.

Fugind spre Franţa, în landul Renania, s-a înrolat în Legiunea Străină franceză şi era pe punctul de a părăsi Germania cu alţi recruţi, cînd a fost arestat de detectivi civili. După şapte luni de închisoare, în iulie 1927 a fost judecat în cadrul unui proces ce a beneficiat de o publicitate senzaţională. Liberalii s-au folosit de el pentru a cîştiga puncte în defavoarea naţionaliştilor şi monarhiştilor: martori din fiecare oraş în care Domela îşi făcuse apariţia afirmau că prezenţa „Maiestăţii sale” stimulase optimism, un simţ al prosperităţii şi

un comerţ mai bun. Sentinţa lui de încarcerare pentru şapte luni a fost imediat suspendată şi, la 23 iulie 1927, Harry Domela era liber. Oferindu-i-se 25.000 de mărci pentru a-şi scrie memoriile, cartea sa a avut un succes atît de mare, încît şi-a permis ulterior să cumpere o sală de cinema care, în 1930, s-a deschis cu premiera comediei Prinţul impostor. Mai tîrziu, a jucat rolul principal într-o piesă autobiografică şi, deşi restul vieţii sale rămîne o poveste necunoscută - se poate să fi emigrat în America de Sud - înainte de a dispărea, a făcut, în cele din urmă, cunoştinţă cu familia imperială Hohenzollern prin intermediul fostei prinţese Cecilia. În primăvara anului 1927, în timp ce aştepta să fie judecat, îi trimisese prinţesei doisprezece trandafiri şi, alături, un bileţel: „Am fost onorat să fiu luat drept fiul Înălţimii voastre” şi, după eliberare, spre sfîrşitul aceluiaşi an, s-a prezentat neinvitat la rezidenţa Cecilienhof. Isprăvile sale aduseseră batjocuri nemeritate la adresa familiei regale, dar membrii acesteia l-au invitat să ia ceaiul împreună. Găsind că este „un tînăr fermecător, cu maniere excelente”, în timp ce „se prăpădea de rîs” la faptele lui remarcabile, „mama” lui i-a mărturisit că un singur lucru o punea în încurcătură. Cum Dumnezeu, a întrebat ea, au putut oamenii să te confunde cu Wilhelm?

Activitatea lui Louis Pasteur (1822-1895), chimist şi biolog francez, ilustrează ce înseamnă întîmplarea benefică şi atenţia în viaţa unui cercetător. Pasteur studia o boală gravă: holera găinilor. Dulapurile lui erau pline cu borcane în care cultiva microbi. Din aceste culturi injecta zilnic păsările de curte, pentru a observa debutul şi evoluţia bolii. Însă, la un moment dat, a găsit un borcan uitat pe un raft, în care se găseau microbi de acum „îmbătrîniţi”. A injectat găinile cu ei, acestea s-au îmbolnăvit într-o formă uşoară, dar nici vorbă să moară, cum făceau pînă atunci toate suratele lor. Şi de fiecare dată cînd găinile erau „tratate” cu microbi „bătrâni” şi ţinuţi „fără mâncare”, deveneau rezistente la boala respectivă, chiar dacă ulterior erau contaminate cu virusuri puternice. Această descoperire a lui Pasteur se numeşte astăzi vaccin şi este folosită în întreaga lume, la oameni sau animale.

Donația lui Constantin (1) Folosit de cel puţin şase secole încoace de către papii bisercii romane în sprijinul revendicării adevăratei lor suveranităţi în lumea creştină, autenticitatea acestui document, cunoscut sub denumirea de Donaţia lui Constantin (Constitutum Constantini), a fost mult timp pusă sub semnul întrebării. În document este înregistrat modul în care împăratul Constantin cel Mare a dăruit Bisericii jumătate din imperiul său în 315 d. Chr., în semn de recunoştinţă pentru convertirea lui la creştinism şi pentru vindecarea miraculoasă a leproşilor de către Papa Silvestru. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Cine seamănă vînt, culege furtună! (2) (urmare din pag. 1) De ce n-a avut nimeni curajul în Țara asta să cheme în fața Justiției tandemul de miniștri BleahuDrimer, care, ca orice ecologiști care nu se respectă, în complicitate cu fostul nostru ambasador în Germania, dl. Radu Comșa, au vrut să transforme primele versuri din balada națională „Miorița”? Și anume, în loc de „Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai”, au zis „Oile ne cad/ în gură de iad”.

Nu fac păcatul de a declanșa o „vînătoare de vrăjitoare” și de a scoate vinovat un singur om pentru nenorocirile de azi. Adevărul este că trăim vremuri de criză la nivel planetar. Aș dori să dau numai două exemple: Franța are nu mai puțin de 3 milioane de șomeri, iar fosta Germanie federală pompează anual în economia fostei Germanii răsăritene fabuloasa sumă de 100 de miliarde de mărci, și tot nu o poate echilibra și asimila. Astea sînt legitățile crizei, dar prea ne-am făcut-o și noi cu mîna noastră. De ce au ieșit toate la iveală în 1993? Pentru că acum s-au accentuat toate dezechilibrele, acum s-a strîns toată drojdia erorilor de pînă azi. Și, o dată ajunși aici, putem uita micile coaliții guvernamentale anterioare lui Nicolae Văcăroiu, adică prezența Opoziției pe platforma Puterii? E vorba, în principal, de cei 4 miniștri plini și 7 secretari de Stat pe care i-au dat liberalii în guvernarea anterioară. Oare domnii aceștia nu au nici o vină? Oare domnii Crin Halaicu, Adrian Moruzzi, Viorel Oancea și ceilalți primari ai CHEII sînt curați ca lacrima și ei au vrut să ducă marile municipii pe noi culmi de civilizație și progres, dar i-au împiedicat

cu brutalitate forțele întunericului, reprezentate de așazișii naționaliști și comuniști? Domnilor, vă invit la un dialog cinstit și responsabil, pentru că nu puteți păcăli pe nimeni cu fumigene.

Prin prisma acestor adevăruri, moțiunea de cenzură îmi apare alcătuită de niște extratereștri. Parcă niște omuleți geniali, vigilenți și iuți ca argintul viu, au pogorît săptămîna trecută printre noi, au luat cunoștință în fugă despre realitățile dramatice de aici și au rostit apodictic: „Frați pămînteni, nimic nu merge bine, Guvernul ăsta trebuie să cadă, pregătiți-vă să luați mîine Puterea”– am încheiat ipoteticul citat. Pentru că nu altfel se exprima dl.

Stelian Tănase, care, în ziarul „Curierul Național” de ieri, a rostit: „Opinia mea este că în acest moment Opoziția trebuie să aibă două obiective: să se instituționalizeze ca Opoziție și preluarea guvernării sub toate aspectele: programe, echipe etc. etc.” De ce n-ați spus așa de la început, domnilor? Economiseam și timp, și bani, ca să nu mai vorbim de faptul că am fi cruțat populația de un spectacol din ce în ce mai ridicol. Totuși, nu mă pot opri să nu-i întreb pe reprezentanții Opoziției: dacă dvs. sau, mă rog, unii dintre dvs. doriți să luați Puterea, de ce ați refuzat propunerile pe care, în octombrie-noiembrie 1992, vi le-a făcut dl. Ion Iliescu? Nouă, Partidului România Mare, Partidului Socialist al Muncii și Partidului Unității Naționale Române, nu ne-a propus așa ceva, pentru că era ținut în șah de unii politicieni de dreapta, de presa reacționară și de unele forțe străine care acționează pe față pentru destabilizarea României. Vă spun tot eu de ce ați refuzat: pentru că dvs. sau, mă rog, unii dintre dvs., doriți să luați toată Puterea! Or, așa ceva nu e posibil,

deocamdată, pentru că populația a votat altfel. Un înțelept a rostit cîndva: să dai Puterea aceluia care nu o vrea. Asta înseamnă că Puterea are și ea rosturile ei, nu e un scop în sine, ci un mijloc de a face ceva mai bun și gospodăresc pentru oameni.

Stimați colegi, am asistat luni seara, în ședința comună a Birourilor Perma­nente ale celor două Camere, desfășurată în salonul „Nicolae Iorga”, la o întîmplare uluitoare: cîțiva fruntași ai Opoziției, în special ai F.S.N.-ului, se luptau din răsputeri pentru a nu permite Guvernului, în ședința de astăzi, să mai ia cuvîntul. Așa ceva pare de domeniul absurdului, dar asta a fost realitatea. Le-am spus atunci cam așa: „Domnilor, cine v-a învățat forma asta de democrație?

Adică dvs. vreți să loviți în niște oameni, iar aceștia să fie legați de mîini și de picioare, cu un căluș în gură, și să nu se poată apăra? Vi se pare corect așa ceva? Cînd dvs., cei din F.S.N., ați distrus o Țară timp de 2 ani, v-a împiedicat cineva să vorbiți? Nu v-ați exprimat destul atunci?”. Ca să nu mai vorbim că P.N.Ț.C.D.-ul își permite abuzul de a o împiedica să ia cuvîntul azi pe marea poetă din Basarabia, d-na Leonida Lari, care este chiar de­putată țărănistă, dar se simte înainte de orice ROMÂNCĂ. Mă rog, pînă la urmă, după îndelungi dezbateri, s-a votat ca Guvernul să aibă dreptul de a-și preciza poziția – deși, repet, noi nu analizăm astăzi situația Guver­nului, ci această năstrușnică moțiune de cenzură. Am citit și eu moțiunea și mi se pare un document de un ridicol greu de egalat. În primul rînd, se scrie, textual, că moțiunea este formulată „în baza prevederilor articolului 112 al Cons­ti­tuției României”. Fenomenal, domnilor din Opoziție, ce să înțelegem noi de-aici? (va urma)

diapazonul vast al acestui Balzac al românilor. Să mai vorbesc de nuvelistica lui excepțională, să mai pomenesc de piesele de teatru, care atestă gustul său ire­proșabil pentru aforism și rostiri memorabile, să mai aduc aminte de scăpărătoarea lui muncă de cineast, care a îmbogățit filmul românesc cu vreo 20 de creații de neuitat, dintre care unele au făcut înconjurul lumii? În decembrie 1986, mă aflam la Pekin și un fior de mîndrie juvenilă m-a cuprins cînd am văzut la Televiziunea chineză filmul „Trandafirul galben”, care a adus în acea seară servicii Țării noastre mai mult decît orice ambasadă. Și nu pot uita rolul primordial pe care l-a avut Eugen Barbu în descoperirea marilor talente literare din anii ’60-’70, ca întemeietor și amfitrion al Cenaclului Labiș, dar și ca patron de presă, la revistele „Luceafărul” și „Săptămîna”.

Aceste reviste au promovat cu un curaj ieșit din comun valorile civilizației naționale, și tot aici au apărut cele mai importante studii despre Transilvania, Basarabia și Bucovina, despre imnurile deșteptării naționale, pe vremea cînd barbaria cenzurii instaurate de cei care sosiseră călare pe tancurile sovie­tice ne făcea viața un infern. Marele nostru dispărut a fost acel care s-a bătut ca un leu în iarnă pentru drepturile românilor, pentru limba și religia Neamului nostru, pentru retipărirea operelor fundamentale ale lui Mihai Eminescu, Nicolae Densușianu, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, George Călinescu. A oferit cu generozitate premii substanțiale tuturor marilor artiști și savanți ai Țării, iar prin Almanahurile „Săptămîna”, pe anii 1986, 1987, 1988 și

1989, a asigurat pîinea cea de toate zilele, într-o vreme de restriște, colectivelor de artiști de la mai multe teatre lirice și de dramă din București. Și, pe cît era de darnic cu alții, pe atît era de modest cu el însuși; nu punea preț pe haine și podoabe, mînca mai puțin ca pasărea cerului, într-un cuvînt, avea un bun-simț excepțional, moștenit pe lanțul genetic de la toți acei mucenici care i-au fost înaintași. Întristată adunare, stimați prieteni, va veni ca mîine o vreme a memoriilor, cînd, dacă mă va ajuta bunul Dumnezeu, voi aduna pe hîrtie, din risipa timpului, toată făptura de spirit a acestui genial crea­tor, toate vorbele lui înțelepte, toate frămîntările, și rîsetele, și lacri­mile acestui om unic în felul său, care și-a muncit cu bărbăție și cre­dință palma de ogor. El nu a cerut niciodată nimic pentru el, era un tip solar, mulțumea Celui de Sus pentru fiecare zi, în efuziuni simple, din care deslușeam doar atît: „Doamne, pupa-Ți-aș tălpile, mă auzi, Doamne, de acolo, de sus?!”. Cînd Alexandru Macedon l-a întrebat pe filosoful Diogene „Cu ce să te ajut?”, acesta i-a răspuns, modest: „Ieși din soare!”. Și voi spune la ora memoriilor cum a îngenuncheat Eugen Barbu prin anii ’60 pe peronul Gării din Chișinău, strigînd către ceilalți artiști români aflați într-o delegație: „Fraților, sărutați pămîntul Patriei!”. Și voi mai spune cum mi-a telefonat în hohote de plîns să mă anunțe că s-a prăpădit Nichituș, cum îl alinta el pe Nichita Stănescu, după care am mers împreună prin nămeții acelui decembrie de sodă, cînd ningea de prăpădenia lumii, pînă aproape de casa Poetului, refugiindu-ne într-o tavernă cu geamuri colorate, ca să ne plîngem amarul și neputința. Și voi mai spune cum în februarie 1979 a făcut un gest de o cutezanță superbă, expediind pe adresa șefului Statului și carnetul de membru de partid, și legitimația de deputat M.A.N., și toate decorațiile primite de-a lungul anilor. Și voi mai spune cum aceluiași lider politic i-a cerut să dea „o litră de pămînt țăranilor”. Ei, bine, și voi mai spune cîte tentative de asasinare morală s-au săvîrșit împotriva lui. Pentru că Eugen Barbu a fost vînat, pîndit, boicotat de toată acea bandă de hăitași ieșită de sub patrafirul satanic al „Europei libere”. (va urma)

IN MEMORIAM – 27 de ani de la moartea lui Eugen Barbu

Învățătorule… (2) Motto: ,,Niciodată toamna nu fu mai cumplită...”

Un astfel de om a fost Eugen Barbu: muncitor, serios, tenace, conștient că lumea din care venise avea un handicap extraordinar, dat de toți aceia fără de neam și fără de lege, care jefuiau Țara din timpuri imemoriale. Era lumea periferiei bucureștene, cu oameni simpli și curați la suflet, care văruiau pomii și casele de Paști și miluiau colindătorii de Crăciun, era lumea aceea veche, dintre sat și oraș, unde dragostea era dragoste, blestemul – blestem și jurămîntul – jurămînt, în fine, era lumea icoanelor zugrăvite naiv, care parcă adevereau ceea ce spunea Martin Luther: „Dumnezeu nu vorbește corect gramatical”. Dintr-un astfel de univers, Eugen Barbu a extras întreg filonul de aur al primei sale capodopere, „Groapa”. Adeseori, în prelungitele noastre colocvii amicale la ceas de seară, în fața unui pahar de vin chihlimbariu pe care îl îndoiam cu apă, ca ve­chii greci, pahar care era doar un pretext al vorbelor, și reveriilor, și stingerii arsurilor din inimile noastre, bunul meu amic mă întreba dacă mai știu frazele cu care începe și se sfîrșește romanul „Groapa”. Le știam, cum să nu le știu: „Peste rufe fîlfîia seara”, precum și „Ți se pare, crește iarba”.

După ani de zile, avea să afle în opera lui Eminescu acele versuri care glăsuiau despre creșterea ierbii în auzul nostru și se minuna singur cum de putuse să gîndească, involuntar, aceeași metaforă ca și Poetul Național: „Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate pătimește/ Și-ai s-auzi cum iarba crește!”. Pentru un romancier, o carte epocală e de ajuns. Dar Eugen Barbu nu era creatorul care să se culce pe lauri, așa că la 12 ani după „Groapa” avea să ofere Bibliotecii Naționale o altă minune – „Princepele”, iar la alți 12 ani după „Princepele”, ca într-un ciclu pithagoreic, muntele a mai născut un izvor de argint, „Săptămîna nebunilor”.

Sînt 3 capodopere în registre total diferite, care arată

RM

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

21

JURNAL DE VACAN� (3) Partea I (2)

Ascult în surdină, la casetofon, multă muzică, în special Mozart (casetă cu miniaturi dirijate de Leonard Bernstein, cumpărată la Berlin, în toamna lui l99l) şi Beethoven (casetă cu „Pastorala“, „Inaugurarea casei“ şi Uvertura „Regele Ştefan“, dirijate de Claudio Abbado, dar şi casetă cu dureroasele sonate pentru pian „Patetica“, „Appassionata“ şi „Sonata Lunii“), Ceaikovski (casetă imprimată sub genericul Maeştrii Muzicii Clasice), precum şi „Imperialul“ interpretat de genialul „braşovean“ Radu Lupu.

- Domnule Vadim, haideţi să vă spun ce s-a vorbit la Guvern! – repetă cel care doreşte să-mi facă un bine. Pînă la urmă, ca un medicament amar, înghit totul: vineri seara, la sfîrşitul şedinţei, s-a sculat din somnul cel de moarte, pe care îl doarme pe la mai toate întrunirile, în primul rînd în Parlament şi la Palatul Victoria, generalul Niculae Spiroiu. M-a atacat, ca de obicei, foarte comic. Că l-aş fi rugat de 4 ori (?!) să-l facă el (?!) pe fratele meu general.

Realitatea e pe dos: de exact 4 ori l-am făcut eu pe el, pe Spiroiu, şi l-am reconfirmat ministru, prin votul meu şi prin pledoariile de a salva Guvernul.

Singurele lucruri pe care le-am solicitat de la acest domn cu idei puţine, dar fixe, au fost: l) să nu-l mai prigonească pe fratele meu, care, în comparaţie cu el, cu Spiroiu, e ca Mareşalul Averescu pe lîngă Moş Teacă; 2) să scoată funcţiile la concurs, să nu le mai vămuiască el pe ochi frumoşi, pe pile, pe rubedenii şi plocoane – de altfel, pe tema asta am discutat, separat, şi cu generalul Victor Stănculescu, şi cu generalul Dumitru Cioflină, care au afirmat că este perfect legal, democratic şi echitabil să se ocupe funcţiile prin concurs, cinstit. Dar, micul feudal Spiroiu fuge ca Popa Ţeavă de tămîie, nu renunţă el aşa uşor la privilegiile de a acorda dregătorii ca pe timpul fanarioţilor, ce, vreţi să apară vreun militar mai deştept, care să le dea peste cap comisia de examen şi să la arate lor, trăgătorilor de sfori şi îmbătrîniţilor în rele, că Armata Română mai naşte şi alte capacităţi decît nişte ordonanţe hoţomane ca ei?! Impresia provocată de acest Spiroiu la Guvern a fost, ca de obicei, penibilă. Nu-i asculta nimeni, unii citeau revista „Politica“, alţii şuşoteau de-ale lor, ba chiar cîţiva se uitau la ministrul Sănătăţii cu subînţeles, adică „vezi ce faci cu nebunul ăsta, că ne compromite!“. Spiroiu a mers cu delirul pînă acolo încît a pretins că, prin critica adusă lui, eu am atacat

„Piața Sfatului - Brașov“, pictură de Vasile Burdușa

însăşi România! Ce vorbeşti, tovarăşe Manivelă?! D-ta te-ai identificat cu România? Cînd anume? Atunci cînd te-ai lăudat în public, beat fiind, că ai topit tancurile Armatei a l4-a, de te trăgeau aghiotanţii de mînecă, să nu mai spui minciuni, pentru că, prin fanfaronada asta, poţi face un uriaş rău tuturor?! Şi cînd te-ai mai identificat oare cu România? Cumva atunci cînd l-ai informat în scris pe unul dintre fruntaşii U.D.M.R., Koszokar Gabor, că ai hotărît să acorzi pensii veteranilor armatei horthyste din Ardealul ocupat după Diktatul de la Viena, adică acelor ucigaşi care au spintecat burţile româncelor însărcinate şi au trecut prin foc şi sabie sate întregi, cu spitale şi biserici cu tot?! Are statul român, astăzi, atîţia bani încît să dea miliarde de lei pensii bune la aceşti criminali, în vreme ce d-ta, ca ultimul politruc, l-ai umilit pe gloriosul general de 100 de ani, Titus Gârbea, şi nici manta nu i-ai dat, nici maşină, de-a venit acest monument viu prin viscol, în Dealul Mitropoliei, ca să serbeze jubileul de la l Decembrie?! Şi cînd te-ai mai confundat cu România? Atunci cînd ai dat vina pe Ion Iliescu, că el este acela care se opune numirii unor generali? Sau atunci cînd aparatele de zbor ale Oştirii noastre au început să cadă ca muştele, sub înţeleapta d-tale conducere? Dacă m-aş pune la mintea acestui nărod de Spiroiu, i-aş spune, precum i-a spus marele Petru Dumitriu lui Mihai Beniuc, prin 1960: „Urcă-te pe scaun, să-ţi dau două palme!”. Mi s-a mai relatat, telefonic, că Spiroiu a cerut Executivului să-i dea dezlegarea (dezlegarea la peşte, probabil) să mă reclame (iar mă reclamă complexatul ăsta, reclama e sufletul comerţului cu ţigări de contrabandă) – să mă reclame, deci, la Comisia de Disciplină a Senatului! Dar nu-ţi trebuie aprobarea Guvernului, dragă Transpiroiu, vino de bunăvoie, numai că te rugăm să aduci şi un certificat medical. Pentru că normal nu eşti, omule, îţi umblă păsărele prin colivie, dacă în urmă cu un an l-ai împins în faţă pe generalul Gheorghe Florică, acum ai decis să ieşi matale la atac, ca Sancho Panza, dar, în loc de halebardă, vai, agiţi o scobitoare! Vezi că au început lăutarii oraşului să-ţi închine ode prin cîrciumi: „Spiriduşul cu caschetă – Se numeşte Spirochetă!“.

Pe oricine poţi acuza în Ţara asta că-şi favorizează familia, dar nu pe mine! Martori sînt zeci de oameni din jurul meu că cei doi directori comerciali ai Trustului „România Mare” au fost concediaţi de mine pentru slabă gospodărire şi jigniri aduse redactorilor şi colaboratorilor pe care îi am. Ştii cine sînt cei doi? Unul este soţul sorei mele, iar altul e fratele meu mijlociu, fiindcă eu n-am amestecat niciodată familia cu meseria şi cu politica! Măi omule, ieşi la pensie, că faci Armata de rîs! Ce-ţi trebuia matale să te bagi în politică? Ceţi trebuia să feliciţi U.D.M.R.-ul după alegerile din septembrie 1992? Ce-ţi trebuia să bei cu Petre Roman şi să pui Ţara la cale, în trenul care ne aducea de la Alba Iulia, acum aproape două luni? Ce-ţi trebuia să comanzi, disperat, interviuri în presa ticăloşită? Ce-ţi trebuia să te umfli-n pene ca un curcan cherchelit, cum că NATO doarme cu poza matale sub pernă, dar nu orice poză, ci aia cînd erai pe blăniţă?! Personal, îmi dau cuvîntul de Şoim al Patriei că nu ţi-am cerut niciodată să avansezi pe nimeni din familia mea, aş fi făcut-o întîi pentru mine, că am rămas sublocotenent din 1975, dar uite că mă mîndresc cu acest grad. Nu ţi-am cerut deci să-l promovezi pe fratele meu, fiindcă, de pildă, în fabule, un leu nu cere favoruri de la un măgar, ci atunci cînd e convins că are dreptate, îl dă cu zgaibaracele în sus şi scapă pădurea de un dobitoc. De data asta însă chiar îţi cer ceva: te rog să-l dai afară pe colonelul ing. Marcu Tudor, m-am convins şi eu că e umilitor pentru el să aibă un ministru atît de caraghios! Dragă Spiroiu, acum te simţi ceva mai bine? Te-ai defulat? În timp ce eu ţiam făcut mereu numai şi numai bine, d-ta, domnule Spiroiu, mă ataci prin invenţii abjecte, de om fără ruşine şi fără Dumnezeu. Şi toate astea pentru ce? Fiindcă te simţi eliminat din Guvern, pentru TRĂDARE, acum te scremi să-ţi fabrici justificări, dintre cele mai aiurite. Ştii

„Iarna la Brașov“, tablou de Emma Ersek cum se salutau generalii şi ceilalţi ofiţeri din M.Ap.N. după precedentul meu articol, publicat în „România Mare“? Cu semnul victoriei, ca la Revoluţie! Nu te suportă nimeni, meştere, nu te lua după cîţiva linguşitori, care, la prima cotitură, îţi vor îndesa şapca pe ochi! Ieşi la pensie, neică Spiroiule, că, datorită unor mitocani pizmaşi şi mincinoşi ca d-ta şi ca încă vreo cîţiva, se ciobeşte firma Armatei Române şi se supără lumea. Şi ar fi păcat, fiindcă Oastea noastră este, alături de Biserică, cea mai mare şi cea mai veche mîndrie a Neamului Românesc! Doamne, iartă-mă că mi-am ieşit din pepeni! Parcă era vorba să odihnesc şi să nu mai cobor la mintea tuturor puşlamalelor.

Măcar cîteva zile de vacanţă să-mi mai bucur inima.

Dragi prieteni, vă implor, un îmi mai telefonaţi! Dragi duşmani de Ia presa hingherilor, nu căutaţi să mă aflaţi prin Braşov, fiindcă la ora la care veţi citi aceste rînduri voi fi din nou departe de lumea dezlănţuită... Încep să simt binefacerile odihnei. Nu mai iau nici un calmant dimineaţa, pentru că am tăiat orice sursă de enervare. Cu o voinţă de fier, m-am ţinut de cuvînt: nu citesc ziare, nu aud radio, nu vizionez programe TV de exact 10 zile. Nu întîmplător, cel mai interesant titlu filosofic l-a dat Schopenhauer: „Lumea ca reprezentare şi voinţă“. Şi tot el spunea despre geniu că trebuie să îndeplinească unele condiţii: să aibă un stomac perfect şi... glandele sexuale atrofiate! Probabil că o fi fost cazul lui... *** Ieri s-au prezentat la Poliţia Capitalei cîţiva politicieni şi generali care, prin glasul unui reprezentant ales în mod amical, au declarat: - Am venit să ne predăm. Sîntem agenţi străini, din nişte obscuri lucrători cu gura sau pensionari, am ajuns peste noapte celebrităţi naţionale şi mondiale. Şi nu prin merite deosebite, prin opere cărturăreşti, prin discursuri politice antologice, prin fapte de vitejie sub drapel - ci pentru că decembrie l989 ne-a prins într-o conjuraţie, ori am luat trenul din mers.

Luaţi-ne, arestaţi-ne, degradaţi-ne, săraci am fost, azi sîntem bogaţi, linia a II-a şi linia a III-a au revenit la putere, dar recunoaştem că nu tocmai cinstit, ne mai vedem şi noi, cîteodată, cu nişte diplomaţi sau emisari străini, mai ciripim unele chestiuni, ce Doamne iartă-ne, lumea contemporană e una a interdependenţelor... (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

22

Nr. 1554

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (40) Sărbătorile tradiționale (6) Sărbătoarea Lampioanelor (3) Referitor la cealaltă componentă principală din tradiția Sărbătorii Lampioanelor, găluștele, menționăm că obiceiul de a degusta aceste preparate tradiționale s-a bucurat întotdeauna de o prețuire unanimă. Găluștele simbolizează reîntregirea familiei – unul din elementele de bază ale Sărbătorii de Primăvară, care se încheie prin Sărbătoarea Lampioanelor. Găluștele trebuie să fie moi și dulci. Cu ocazia Sărbătorii Lampioanelor, în fiecare familie se mănîncă găluște preparate din orez glutinos (orez care conține mult gluten, fiind moale dulce și cleios) și avînd diferite umpluturi. În nordul Chinei găluștele se prepară prin rostogolire, iar umplutura este compusă din susan, alune sau pastă de soia amestecate cu zahăr. Odată pregătită umplutura, ea se amestecă cu apa și făina din orez cleios, pînă ce devine de mărimea unei castane. În sudul țării, mai întîi se amestecă făina din orez lipicios cu apă, iar apoi se prepară umplutura din castane, alune, susan, pastă de curmale sau pastă de soia. Găluștele se fierb în apă sau aburi ori se prăjesc.

Cele mai apreciate găluște sînt cele din Ningbo, în estul țării și din Chengdu, în sud-vest.

Maria Callas, regina fără regat (16) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (16) Le Journal du Dimanche povesteşte: „De opt zile, Callas duce la Paris o viaţă de campion înainte de un meci. Nici un bar de noapte, nici unul din acele feluri de mîncare pe care le adoră şi o bună dispoziţie, semn la ea de o mare dorinţă de a cînta. Diva secolului era totuşi aseară la Théâtre de Paris în tovărăşia lui Luchino Visconti, fără Onassis”.

Rezultatul va fi un disc foarte bun, puţin prea afectat, în care Callas, căutînd cam prea mult să se apere, cîntă arii care nu sînt din repertoriul ei. Amour, viens aider ma faiblesse... – Iubire, ajută-mi slăbiciunea... din Samson şi Dalila sau Depuis le jour où je me suis donée – Din ziua în care m-am dăruit, din opera Louise, a lui Gustave Charpantier. Apoi Cidul, Mignon, Romeo şi Julieta, arii din Gluck, din Bizet. Dar ceea ce rămîne extraordinar este tocmai versatilitatea Mariei Callas, puterea ei de adaptare, intensitatea, uneori este chiar surprinzătoare. Altă dată, pe scenă sau cînd înregistra,

Balada (50) De la sublim la ridicol (5) Maiorul Ștefan Genoiu a avut şi de data aceasta noroc, refugiindu-se într-un adăpost bine amenajat.

Cînd a încetat alarma aeriană, primul gînd a fost să alerge la casa de pe strada Izvor, pe care a găsit-o întreagă. Alte cartiere au fost prefăcute în ruine.

Peste cîteva zile s-a anunţat că Armata Roşie ocupase Nordul Ţării, oprindu-se pe aliniamentul Paşcani-Piatra Neamţ! *** Mareşalul Ion Antonescu era convins că Germania pierduse războiul. Pentru el şi onoarea lui de oştean chestiunea se punea în ce măsură România ar fi putut ajunge la un Armistiţiu rezonabil cu puterile aliate.

Pentru atingerea acestui scop erau două căi. Una a diplomaţiei şi a doua, desigur, calea armată prin care inamicul să fie convins de necesitatea Armistiţiului...

Mareşalul le acceptase pe ambele şi era hotărît să organizeze o apărare bine consolidată pe aliniamentul Galaţi-Nămoloasa- Focşani-culmile Carpaţilor.

Pentru a feri Statul Major de atacurile aviaţiei angloamericane, s-a hotărît mutarea acestuia la Snagov în

Sărbătoarea Mijlocului Toamnei (1) Sărbătoarea Mijlocului Toamnei mai este numită și Festivalul lunii. În fiecare an, această sărbătoare cade pe data de 15 a lunii a opta din calendarul lunar chinezesc. Împreună cu Sărbătoarea de Primăvară/Anul Nou chinezesc, Sărbătoarea Mijlocului Toamnei este unul dintre cele mai importante festivaluri tradiționale din China. În documente, Sărbătoarea este atestată de peste trei mii de ani, dar, în realitate are o vechime ancestrală.

Termenul Mijlocul Toamnei a fost folosit acum mai bine de trei mii de ani în documentul „Riturile Zhou“, o colecție de ritualuri ale dinastiei Zhou. Această sărbătoare are loc după terminarea sezonului recoltei de vară-toamnă. În această zi, luna este cea mai mare și mai strălucitoare și este un moment ideal de sărbătoare a recoltei pentru poporul chinez.

Ca multe sărbători din China, Sărbătoarea Mijlo­ cului Toamnei își are originile într-o legendă. Este eterna rememorare a frumoasei și tristei povești a lui Chang E, Zeița Lunii. Există mai multe versiuni ale legendei, dintre care o relatăm pe cea mai răspîndită.

Cu multe mii de ani în urmă, au apărut împreună pe cer zece frați-sori. Ca urmare, toate culturile au ars, la fel și vegetația, toate apele și izvoarele au secat, iar oamenii mureau cu nemiluita, omenirea și viața de pe Pămînt fiind în pragul extincției. Oamenii rămași s-au refugiat îngroziți în peșterile adînci. Un erou al epocii, arcașul trăia cîte un rol pînă la ultimul cuvînt neobservat dintr-un recitativ obscur, devenit dintr-o dată esenţial şi de neuitat printr-o inflexiune caracteristică. Azi înfruntă eroine străine pe care nu ar fi putut niciodată să le întruchipeze pe scenă şi iată că într-un singur disc face şase plauzibile. Şi mai mult încă, fiecare are profilul caracteristic, nuanţele, diferenţele sale. Un miracol deci, o cunoaştere izvorîtă din interior şi care într-o singură arie luminează un personaj necunoscut, descoperit dintr-odată în întregime.

Critica a salutat înregistrarea cu un respect uşor silit, şi din nou – Callas se va eclipsa. Viaţa pe care o duce acum este curioasă, a devenit, într-adevăr, o instituţie.

Nu numai pentru presă, dar şi pentru public. Apariţiile ei fac parte dintr-un fel de protocol. Această semi-izolare în care s-a închis este respectată, admisă, cînd reapare este primită cu toată pompa care i se cuvine unei zeităţi de un anumit fel, înfăşurată în vălurile imortalităţii. Dar Callas nu are decît 38 de ani! Ea circulă între Paris şi Monte-Carlo, întreprinde croaziere, se ocupă de afaceri.

Onassis plasează bani pentru ea...

La Londra, în timpul lunii mai, dă un concert la Palatul St. James pentru o operă de binefacere aristocratică: Fundaţia Edwina Mountbatten. Sir Malcolm Sargent o acompaniază la pian. Doamne imediata apropiere a locuinţei Şefului Statului. Aşa se face că familia Maiorului Ştefan Genoiu s-a instalat cu tot calabalîcul în satul Gruiu. Prin luna iunie 1944 au venit la Gruiu, în refugiu, Lascu Savel cu soţia lui Jeni şi fetiţa lor, Pupi. Regiunea din jurul lacului Snagov era bine apărată de atacurile aviaţiei anglo-americane.

Apărarea antiaeriană în cooperare cu aviatorii români de pe avioanele de vînătoare dădeau lovituri nimicitoare bombardierelor B52. Ruta lor aeriană şi stilul de atac deveniseră stereotipe şi puteau fi uşor urmărite şi doborîte. Prizonierii englezi şi americani erau bine trataţi şi feriţi de eventualele agresiuni ale ţăranilor, exasperaţi de covoarele de bombe americane. În acele condiţii, Ştefan Genoiu mai credea încă în steaua norocoasă a Mareşalului Antonescu. Aşa că s-a hotărît să serbeze botezul băiatului său. La ceremonie a fost prezent şi fratele său Nicolae... Cu talentul lui de a scrie cronici rimate, Ştefan Genoiu a ţinut să lase posterităţii amintiri din ziua petrecerii de botez.

,,Naşterea lui Florin Genoiu Povestea ăstui copilaş Este oarecum ciudată, Iubitul meu îngeraş Sfidînd omenirea toată.

l

15 – 21 septembrie 2020

RM

Hou Yi, a doborît cu săgețile sale nouă din cei zece frați-sori. Astfel a salvat omenirea și întreg Pămîntul de pîrjol și moarte. Zeița Mamă a Vestului l-a răsplătit pe arcașul Hou Yi cu un flacon de elixir al nemuririi și i-a promis viața veșnică în Ceruri. Soția lui Hou Yi, pe nume Chang E, era frumoasă și bună. Din dragoste pentru ea, Hou Yi i-a dat lui Chang E flaconul cu elixirul nemuririi, cu scopul de a-l bea amîndoi, jumătate fiecare, și să devină amîndoi nemuritori. Hou Yi s-a dus la vînătoare, iar între timp, un răuvoitor, Peng Menga, a intrat în casă peste Chang E și, amenințînd-o cu sabia, i-a cerut să îi dea lui elixirul nemuririi. Atunci, Chang E a înghițit imediat tot conținutul. Imediat după de a sorbit elixirul, ea s-a ridicat de la Pămînt, s-a avîntat spre fereastră și a zburat spre Lună. Cînd Hou Yi s-a întors acasă, el a aflat de la servitoare ce s-a întîmplat.

Cu lacrimi în ochi, el s-a uitat spre Lună și și-a strigat soția. În acel moment, Luna a devenit deosebit de clară și luminoasă, iar Hou Yi a văzut umbra soției sale, care se uita îndurerată la el. Chang E a rămas prizonieră pe Lună, devenind Zeița Lunii. Hou Yi a amenajat un altar în grădină, a ars bețișoare parfumate și a pus pe altar prăjituri și fructe proaspete care-i plăceau lui Chang E. Apoi, s-a desfășurat o ceremonie memorială pentru soția sa din Lună. Toate acestea s-au întîmplat în a 15-a zi a lunii a opta a anului lunar. (va urma) Christina Meiţă-Tang în rochii de seară demodate, cu părul strîns în cocuri victoriene şi umeri livizi, o aplaudă din vîrful degetelor, în marea ei arie clasică din Norma, Casta diva. Pe lîngă aceasta, încă alte trei arii destul de scurte pentru a nu obosi pe nimeni, nici cîntăreaţa, nici publicul: Tu che la vanità din Don Carlos, o arie din Cidul de Massenet, o alta din Mefistofele de Boito. După o ultimă fotografie, e foarte frumoasă, alături de Sir Malcolm la pian, o vedem cu braţele goale, în faţa unui portret al reginei Victoria. Apoi pleacă din nou în croazieră.

*** Vara o găsim la Epidaur. Fidelitate faţă de Grecia, de originea ei regăsită, de relaţiile publice cu Onassis.

După Norma din 1960 acum cîntă Medeea cu Jon Vickers şi tineri atenieni.

De data aceasta, tot Minotis, soţul Mariei Paxinou, s-a ocupat de punerea în scenă. Serafin, bătrînul, eternul Serafin este la pupitru. Minotis a povestit cum, în mod natural, printr-o intuiţie prodigioasă, Maria regăsise gesturile atribuite zeiţelor antice, tragedienelor din marea Atenă, care jucau în piesele lui Euripide şi Sofocle, puse la punct altădată de el cu soţia sa. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY Cu alura-i îndrăzneaţă, El n-a ieşit cu căpşorul Ci cu o popoşneaţă, Periclitîndu-şi viitorul...

Ca tată, nedumerit De aşa întîmplare, Ca şi el am suferit Văzîndu-l în clocitoare.

Astăzi e voinic şi mare Şi vă fac mărturisirea, Pentru mine-i sărbătoare Ziua cînd a sfidat omenirea!

M-adresez ţie, Florine, Urîndu-ţi o viaţă lungă, Cu succese depline Şi cu bani mulţi în pungă...

Să te faci părtaş cu mine La acest bogat botez, Naşilor numai de bine Iar ţie un nobil crez!” (va urma)

Florin Iordache

RM

Nr. 1554

l

15 – 21 septembrie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (48) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (12)

Conferințe și planuri Încercînd să studieze consecinţele economice ale revoluției sovietice, în ce priveşte marile puteri europene, Lloyd George, premierul englez, propune o aşa-zisă conferinţă mondială la care, începînd de la 9 aprilie 1922, iau parte toate monopolurile mari, dar întîi de toate guvernele cu interese în vechea Rusie ţaristă.

Iniţiativa respectivă se va dovedi o eroare, ea soldînduse cu un eşec total, la 11 mai. Nici o lună mai tîrziu, de astă dată, la Haga, are loc o nouă întrunire, ce se vrea de ordin strict politic. Ca din întîmplare, în hotelurile importante de lîngă capitala olandeză îşi fac apariţia şi marii magnaţi ai petrolului: Louis Nobel, fiul lui Emmanuel, Patwakan Tsatourov, Sir Walther Samuel, preşedinte al lui „Shell”. Spre finele lunii, pînă şi lui Sir (de acum) Henry Deterding i se face dor de Olanda natală sau vrea să rezolve niscaiva „afaceri curente”, cum zice el, aşa că revine în ţară.

La conferinţă, discuţiile treneaz, pînă cînd Sir Henry îi invită pe toţi la un dineu, în timpul căruia se dovedeşte un amfitrion desăvîrşit, ştie să evite neînţelegerile de

Memoriile unui celebru criminalist român (128) ,,Omul cu ciocanul” (27) Într-o asemenea „afacere” de mare anvergură se urmărea de altfel – după cum era şi firesc – doar aflarea unui pur adevăr cu numeroase amănunte, aspecte care, în alte cazuri cu probe certe, puteau fi neglijate: - Fosta lui concubină a precizat că Romulus îi povestea despre faptul că se simţea bine cînd lua masa în familia Getei, ea fiind o femeie frumoasă.

- Unul dintre colegii bănuitului a depus mărturii cu plivire la legăturile acestuia cu familia Getei. Pe lîngă aspectul privind împrumutul unei sume importante de bani, martorul a; precizat că, prin anul 1967, împreună cu Romulus şi familia Getei, au consumat bere la bufetul din apropierea locuinţei acestora. În urma confruntărilor, Romulus a recunoscut că soţul Getei i-ar fi cerut două mii de lei, însă cunoscîndu-1 ca fiind rău de plată, ar fi refuzat să-i acorde împrumutul. Geta a declarat că l-a cunoscut pe Romulus, discutînd cu el

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (80) Mobilizare americană pentru protejarea Arabiei Saudite (3) Personalitatea lui Bush este mai complexă decît pare. Patricianul de pe coasta de est, cu limbaj curtenitor şi maniere cumpănite, amatorul de muzică clasică, este acelaşi cu bărbatul care a făcut avere în Texas în domeniul petrolului, nemilos în afaceri şi amator de muzică country. „Diplomaţia prin telefon“, conversaţiile periodice ale preşedintelui cu alţi conducători, sînt o ilustrare a acestei dualităţi. Regelui Hussein îi reproşează viguros ambiguitatea poziţiei, sprijinul mascat acordat Bagdadului. Fermitatea tonului său îl impresionează pe suveranul iordanian, care încearcă să îi amintească că a fost mereu un aliat fidel al S.U.A. „Trebuie să mai discutăm acest aspect“, trînteşte Bush sec. Hussein propune să vină în Statele Unite în cîteva zile şi să îl întîlnească pe preşedintele american după ce va fi fost la Bagdad să-1 vadă pe Saddam Hussein, de la care speră unele concesii. „Sînt sceptic“, va fi răspunsul sub formă de verdict al lui Bush. În schimb, într-o seară, va rămîne treaz toată noaptea, pînă la 2,30 dimineaţa, pentru a-i telefona lui François

23

pînă ieri, aplanează divergenţele, precum cele anglofranceze, şi chiar face propuneri la care se raliază brusc cu toţii. Evident, planurile, ca şi revendicările privind petrolul sovietic n-au sorţi de izbîndă, aşa că şi întrunirea de la Haga duce tot la eşec. Deterding, în primul rînd, nu renunţă. Nu e unicul! I se asociază – de pildă – şi Calust Sarkis Gulbenkian, armeanul numit „domnul 5 la sută” sau „Talleyrand-ul petrolului”, desigur, în comparaţie cu „Napoleonul petrolului”. Cei doi, plus alţi 14 magnaţi, conferă la Paris, în „Hotel Majestic” de pe „avenue Kleber”, într-o zi însorită de toamnă din septembrie 1922 şi, după numai cîteva ore, cad de acord. Împinşi de Deterding, hotărăsc oficial să boicoteze Uniunea Sovietică cu toate societăţile petroliere. Şi, cum se întîmplă adesea în asemenea cazuri, tocmai cel desemnat cu punerea în practică a deciziei este primul care n-o respectă; după patru luni, el cumpără 70.000 de tone de petrol sovietic şi optează pentru alte 10.000. La reproşul ce i se va face, va răspunde sec: „blocada este nerealizabilă”. Anul următor, Sir Henry Deterding se căsătoreşte. Faptul e remarcat din două motive: întîi că este a doua oară cînd face acest lucru; apoi, mireasa se numeşte Lidia Pavlovna, e fiica unui general rus alb, Paul Kudajarov, şi abia divorţase de generalul Bagratanni.

Apropiindu-se astfel de cercurile emigraţiei ruse albe din Occident, el nu pregetă, cu diverse prilejuri, să ofere substanţiale fonduri pentru multe acţiuni banditeşti declanşate de membri ai acesteia pe sol sovietic. Aşa se va întîmplă, de pildă, în cazul unei incursiuni efectuate

de aceştia în Georgia în 1924, cînd s-a dovedit că armele răsculaţilor erau achiziţionate cu bani de la Deterding, care, prin anihilarea rebelilor, s-a văzut mai sărac cu o speranţă mare, cum avea să observe cineva. Şi-a continuat lupta, făţiş sau pe ascuns, pînă în 1927, cînd, în urma unei manevre abil regizate şi puse în practică, determină guvernul englez să renunţe la cumpărarea petrolului sovietic. În aceste condiţii, un reprezentant al societăţii americane „Vacuum Oil” achiziţionează petrol sovietic şi-l vinde pe piaţa indiană. Ca răspuns, la 19 septembrie, Sir Henry anunţă pe Rockefeller că va reduce la minimum preţul petrolului birman vîndut în India, în cazul că el va mai vinde petrol sovietic.

Se declanşează un nou „război al preţurilor” de felul celor cu care „Oil King” ne obişnuise cîndva. Numai că, acum, cel ce are iniţiativa este Deterding, care, la 4 noiembrie, îşi informează toţi clienţii că le acordă o reducere secretă urmată, după 21 de zile, de o alta, tot secretă dar specială. Cît de secretă este decizia, ea este aflată de interesaţi şi atrage cumpărători cu duiumul. De cinci ori reduce preţul Sir Henry şi, cu toate că petrolul oferit de „Vacuum Oil” e de calitate superioară, angloolandezul cîştigă în confruntarea de dată mai veche cu J.D.R. Ce-i drept, preţul plătit este de luat în seamă: „Shell” şi „Burmah Oil” (aceasta aparţinînd primeia) cheltuiesc, în cîteva luni, exact 12.750.000 dolari. Dar nu mai contează în faţa victoriei! (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

numai cu prilejul întîlnirilor întîmplătoare. A respins însă afirmaţia că el ar fi vizitat-o şi la domiciliu. În urma primelor cercetări am putut afla că Geta, după o îndelungată perioadă de legături extraconjugale cu Romulus şi cu alţi mecanici de locomotivă, pe acesta l-a evitat datorită maladiei sale psihice, care îl adusese într-o stare de degradare cu manifestări agresive. Fondul ei patologic din punct de vedere sexual şi interesul de a fi, la nevoie, apărată în faţa organelor de urmărire penală, au determinat-o să cultive relaţii cu unul din şoferii tribunalului, urmărind căsătoria cu acesta.

Strădaniile noastre în dovedirea vinovăţiei învinuitului întîmpinau greutăţi pentru că Geta – care n-a putut fi cercetată în stare de reţinere, fiind şi ea una dintre cele opt victime – a reuşit să cunoască, parţial, mersul cercetărilor, prin cei cărora le-a făcut propuneri de căsătorie. Ea era singura victimă, de altfel, care-l cunoştea pe autor încă cu mulţi ani în urmă şi, fireşte, se temea să facă mărturisiri pentru a nu fi demascată ca femeie imorală, avînd relaţii şi cu un asasin pe care îl acoperea.

După descoperirea acestor legături ale bănuitului cu una dintre victime (Geta), perspectiva succesului

ne-a stimulat să desfăşurăm verificări cu privire la eventualele sale relaţii şi cu celelalte victime. Inspiraţi din precedentul creat, doream un al doilea rezultat pozitiv, o a doua legătură directă, o altă familie de angajaţi ai depoului C.F.R. unde lucrase Romulus. Un asemenea rezultat, consideram noi, ne-ar îndreptăţi să nu ne mai referim, în valorificarea indiciilor, la simple coincidenţe, ci la elemente de probaţiune. Continuînduse cercetările, ele au condus, în cele din urmă, la descoperirea succesivă a altor date valoroase.

Am acordat deci prioritate cazului Teodora F., cunoscînd că atît victima, cît şi martora, care l-au văzut pe autor în timp ce deschisese uşile şifonierului, au declarat că necunoscutul era blond şi cu părul lung.

Victima fiind numai în vîrstă de 9 ani, verificările au fost axate asupra părinţilor, stabilindu-se că F., tatăl fetiţei, fusese şi el coleg cu Romulus, în permanente relaţii prin natura serviciului: distribuitor de combustibil pentru locomotive. Acest nou element se corobora şi cu cealaltă constatare privind mecanicul de locomotivă – vecin al victimei şi prieten al învinuitului. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Mitterrand la Paris, unde este ora 8,30, temîndu-se să nu-1 trezească. Şi primele lui cuvinte, pronunţate cu o voce îngrijorată, vor fi: „D-le preşedinte, înainte de toate sper că nu vă deranjez şi că nu este prea devreme“.

Administraţia americană se bazează, pentru a-1 face pe Saddam Hussein să se răzgîndească, pe caracterul impresionant al desfăşurării de forţe şi pe eficacitatea blocadei. Irakul nu mai poate să-şi exporte petrolul -singura sa sursă de venituri - şi nu poate să importe nici cel mai neînsemnat produs, fie şi alimentar.

Pentru a evalua impactul sancţiunilor, CIA şi alte agenţii de informaţii au pus la punct un întreg plan de „colectare“ de informaţii. Există mai întîi fotografiile luate din sateliţii-spion care dezvăluie cu precizie toate mişcările civile şi militare, situaţia în cîmp şi în provincii. Această activitate depinde de NSA (National Securiy Agency) care deţine şi în Turcia centre de ascultare ultrasecrete. Ele pot capta o mare parte din convorbirile telefonice din reţeaua irakiană. Informaţia este imediat transmisă în S.U.A., unde traducători şi lingvişti vor evalua, din tonul şi cuvintele folosite, moralul populaţiei, posibila nemulţumire, primele indicii ale unei penurii. Pe calculatoarele de la Langley, cartierul general al CIA, a fost lansat un program imens care integrează toate datele existente, chiar şi indici cum ar fi creşterea tarifului la taxiuri, care dezvăluie o scumpire a costului vieţii, scumpirea carburanţilor şi poate chiar şi dificultatea de a găsi piese de schimb. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Evaluarea forțelor irakiene (1) În acest „joc al expectativei“ care se desfăşoară în mijlocul deşertului, punctele forte şi cele slabe ale armatei irakiene au fost îndelung evaluate. Pentru experţii americani este vorba aproximativ de „o armată a pactului de la Varşovia”, dotată în mare parte cu material sovietic şi alcătuită după tehnicile Armatei Roşii. Atacurile sînt lansate de tancuri sovietice T 72 şi T 62 şi precedate de tiruri de baraj efectuate de tunuri de 122 şi 152 mm. Apărarea aeriană e asigurată de baterii de rachete mobile SAM şi de radare antiaeriene ZSU23. Marina irakiană este aproape inexistentă, aproximativ 5.500 de tancuri sînt de modele vechi şi, în mare parte, forţele aeriene nu sînt dotate cu tehnologia care să permită susţinerea eficace a bătăliilor aeriene.

Dar un război terestru, vizînd în primul rînd redobîndirea Kuweitului, riscă să se dovedească foarte costisitor în vieţi omeneşti. Evaluările pe care Pentagonul şi Statul Major le pregătesc la cererea lui Bush, şi care nu i-au fost încă transmise, variază între 20.000 şi 30.000 de morţi, dintre care 10.000 în timpul primelor zile de luptă.

Un preţ uman şi politic extrem de ridicat.

24

Nr. 1554

Doza de sãnãtate

l

15 – 21 septembrie 2020

RM

Coloidul în organismul uman

Efectele telefoniei mobile asupra organismului uman Mulți dintre noi ne petrecem concediul întinși pe un șezlong privind albastrul infinit al mării sau palmierii răcoroși și ne sunăm prietenii sau le trimitem poze din concediul nostru de vis. Desigur, telefonul mobil este o invenție nemaipomenită, iar viața fără acest ,,accesoriu” nici nu mai poate fi concepută. Avem la dispoziție în permanență informații despre starea vremii din orice loc al lumii, primim și trimitem mailuri sau mesaje, vedem pozele celor dragi etc. Este, într-adevăr, totul așa cum pare?

Desigur că telefonul mobil ne-a schimbat enorm viața, posibilitatea de a fi parte, prin sistemele de telefonie mobilă, la tot ce se întîmplă pe glob fascinează nu numai tinerii, ci și generațiile vîrstnice. Pensionari fără telefon mobil aproape că nu mai există. Diferența dintre un telefon și un medicament nu este chiar atît de mare. În cazul medicamentelor avem un prospect care ne indică efectele negative, dar telefoanele nu vin însoțite de așa ceva.

Efectele radiațiilor emise de acestea pătrund adînc în creier și se aseamănă cu radiațiile emise de cuptorul cu microunde. Microundele încălzesc mîncarea, dar, în același timp, o și distrug nu numai calitativ, ci și prin modificarea celulară pe care o provoacă, motiv pentru care în mai multe țări (de exemplu, Japonia) este interzisă comercializarea lor. Cine dorește să trăiască sănătos, trebuie să renunțe la cuptorul cu microunde. În Germania, autoritățile nu recomandă utilizarea telefoanelor mobile în rîndul copiilor, iar în cazul adulților recomandă cu precădere utilizarea telefoanelor fixe. De ce? Majoritatea tinerilor nu își mai pot imagina viețile fără telefonul mobil și petrec zilnic ore întregi cu ochii pe display.

La Universitatea Upsala din Suedia, dar și la Uni­ versitatea Innsbruck s-au realizat mai multe studii care atestă faptul că folo­ sirea pentru mai mult de un minut a celularului duce la deschiderea barierelor creier/sînge, timp în care pot pătrunde în creier diferite noxe toxice.

Nu putem opri timpul, dar semnele acestuia se pot corecta și aceasta este o realizare a fizicii cuantice, care ne pune la dispoziție aparate în măsură să deblocheze meridianele energetice ale corpului, să reactiveze chakrele, dar, mai ales, să susțină organismul în procesul de eliminare a radiațiilor excesive acumulate în corp.

Individul actual trebuie să facă uz de metodele oferite de medicina cuantică tocmai pentru a-și putea curăța organismul și a avea o calitate a vieții sporită.

Medicina energo-informațională este o medicină blîndă, fără efecte secundare, fără chimie, fără durere, recomandată atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă.

Diagnosticarea este însoțită de un buletin de analize energetic, durează aproximativ 50 de minute, la final pacientul primind un diag­ nostic stabilit pe baza informației energetice a propriului corp. Tratamentele recomandate se realizează cu aparate speciale de tratament, care au la bază fizica cuantică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Coloidul este o noțiune fizicală. Datorită tehno­ logiei moderne a rezonanței protonilor, elementele esențiale vieții pot fi transformate în coloide fine. Prin procedura rezonanței protonilor se separă elementul dorit cu ajutorul unui cîmp electric. Un coloid se poate vedea la microscop. Cele mai importante lichide ale corpului – sîngele și limfa – sînt coloide. De aceea, corpul poate prelucra substanțele sub formă coloidală în cea mai bună formă, le recunoaște imediat, iar acestea pot penetra membrana celulară ajungînd în organul care are nevoie de aceste substanțe.

Recomandările de utilizare se fac în cazul fiecărui coloid în parte. Coloidul recomandat se poate aplica atît intern, cît și extern, în funcție de recomandarea terapeutului. Oligoelementele sub formă coloidală sînt mult mai eficiente decît pulberea sau comprimatele.

Acest lucru se datorează nu numai faptului că sînt produși în forma cea mai pură, fără aditivi chimici.

Coloizi sînt absorbiți de fluxul sanguin imediat după ingestie și trimiși în toate celulele corpului. Digestia nu este necesară deoarece oligoelementul ingerat este deja defalcat. Sistemul digestiv nu este agasat cu descompunerea acestor oligoelemente.

Coloizii pot fi administrați preventiv sau sub formă de tratament, atît la copii, cît și la adulți indiferent de vîrstă. Nu se intersectează cu alte medicamente de sinteză sau suplimente alimentare.

Coloizi comercializați prin DermaVital la reco­ mandarea medicului terapeut sînt de cea mai bună calitate și sînt produși într-un laborator din Germania de către firma Alternatic-Gesund. Produs distribuit în România prin Centrul German DermaVital. Corpul nu depozitează coloizii, ci îi consumă!

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.