România Mare. nr. 1551

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Romnia pitoreasc

Escrocii politici se ascund la telefon – dar nu și la televizor, unde le place la nebunie să apară.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Stăpînii lumii – Donald Siminică, Joe Dandanache și afro-Zoițica Motto: ,,America este gi­ gan­tică, dar, de fapt, o greşeală gigantică”.

Sigmund Freud Istoria Statelor Unite ale Americii este fascinantă, mai ales așa cum este ea povestită… oficial. Că e un șir nesfîrșit de crime, trădări, sclavie, asasinate în massă, chiar genocid, asta înțelege oricine cercetează dincolo de pliante și manuale de nouă generație. În plus, majoritatea națiunilor, mai ales cele mari, au asemenea nenorociri în trecutul de care sînt atît de mîndri. Trecînd însă peste asta, trebuie să recunoaștem că în istoria SUA au fost figuri mărețe, de la președinți simbol precum George Washington sau Abraham Lincoln, la președinți respectați în întreaga lume pentru meritele lor în beneficiul întregii lumi, precum Dwight Eisenhower.

Tragedia Americii și, implicit, a lumii este că de la aceste mari figuri… am ajuns în zilele noastre! Cînd vedem o bătălie dintre un decrepit, un Agamiță Dandanache, care se bate cu un Cațavencu, sau un Siminică. Bun, ce-i drept, un Siminică apărător al unor valori corecte, al tradițiilor, al religiei, al păcii… (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu minimalizați primejdia maghiară! (1) Senatul nostru a făcut un nou și important pas către democrație: în ședința de ieri, 22 decembrie 1992, un coleg a fost atacat și judecat în contumacie, de către 4 senatori, cu o lipsă de cavalerism care încoronează intoleranța dovedită de unii în ultimii 2 ani. Întîmplarea face ca acela răstignit să fiu chiar eu. Întîi m-a criticat dl. Radu Timofte, președintele Comisiei de Apărare a Senatului, care a constatat cu voioșie că nu planează nici un pericol asupra României. Bravo, domnule Timofte, ați reușit în cîteva zile să centralizați cantitatea uriașă de informații ale Serviciilor Secrete românești și străine, ceea ce vă profilează ca pe un as al contraspionajului mondial.

Ceea ce n-a pipăit cu degetele domnul Timofte, sau n-a văzut cu ochii, înseamnă că nu există! Probabil, pentru a ieși și dumnealui din somnolența lipsei de profesionalism, ar fi trebuit ca la Timișoara să se tragă cu tunul și agenții maghiari să-și agațe de carîmbii cizmelor niște clopoței, ori să-și pună de gît pancarte pe care să scrie clar că s-au strecurat în România pentru destabilizare. Oare chiar nimic n-o fi fost adevărat în acel do­cument, nici vizitele udemeriștilor la Budapesta, nici contactele lor cu Serviciile Secrete maghiare? În scrisoarea primită de mine de la 3 in­ telectuali maghiari se scrie că asupra Banatului și Ardealului planează amenințări serioase. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (23 decembrie 1992, plenul Senatului României)

Pastila sãptãmînii

10 august 2018 sau cum acționează statul polițienesc Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Un mediu online agresiv coordona și anunța, parcă, ce are să se întîmple. Topoare care se ascuțeau, cuțite care se înfigeau în splina țării, mesaje violente care ne avertizau că Diaspora va face dreptate.

Toți știau că mitingul va fi dureros, violent, plin de ură și manipulare, dezinformare. A fost un fel de 13 iunie 1990, a fost un fel de Colectiv, iar primele zile de după au fost un autentic Maidan, dar, din fericire, fără lunetiști.

De curînd s-au împlinit doi ani de la acel 10 august 2018. Dosarul a fost clasat, părțile

implicate au fost oarecum exonerate de vină, și, chiar dacă au mai rămas cîteva chestiuni lăsate în așteptare, se vor aplana și acelea. Prima întrebare este: Diaspora a participat, cu adevărat, la acel miting? Răspunsul este simplu. Poate că au fost cîțiva rătăciți diasporezi, dar cea care a acționat nu a fost dispora. A doua întrebare este: De ce în guvernarea PSD exista un asemenea grad de ură împotriva jandarmilor și de ce Jandarmeria are o relație bună cu actuala putere? Simplu! Pentru că organizatorii mitingului au fost cei care îi sprijină din umbră pe peneliști. Din acest motiv, dosarul a fost clasat – ca peneliștii să nu își pună jandarmii în cap și să nu cumva să și-o ia dacă, prin absurd, vreo grupare iese în piață și face scandal. (continuare în pag. a 16-a) TANO

Eu tiu tot ce credei: v par tuturora Eu știu tot ce credeți: vă par tuturora lup tînăr la sînge, flămînd și grăbit prea aspră e lupta, ce greu bate ora eu prea timpuriu am intrat și-am albit

Eu fulger, și tun, și n-am timp de iubire frumoasele simțuri ostatice-mi sînt am inima grea, ca un vast cimitir e flori vechi și cenușă ea spulberă-n vînt Nu am bucurii, nici iluzii deșarte oh, n-aș fi crezut să mă mistui așa sînt singur, și-atît de aproape de moarte Noroc că sînt tare, și cred în ceva și-nalț cîteodată un templu de carte în care pe voi să vă pot lăuda CORNELIU VADIM TUDOR, 1981

Eu sînt vadimist!

Pagina 3

„Cu Mareșalul pînă la moarte“ – o carte document Paginile 12-13

NR. 1551 l ANUL XXXI l 25 – 31 AUGUST 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1551

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Moment istoric: la S.R.I. a vorbit informatorul Călinescu F Afa­ ceri murdare la publicațiile trădătoare de neam „Azi” şi „Flacăra“ F Napoleon nu fura butelii...

PARTEA A II-A F Avalanşă de candidaturi la Preşedinția României! Vindecătorul Mudava, Paul Goma, Emil Constantinescu, Niculae Cerveni (deşi nu recunoaşte), Ion Rațiu ş.a. Dintre toţi „catin­ dații”, cel mai nostim e Moş Bulină Papillon.

N-ar avea moşneguțul asta astîmpăr nici pe năsălie; credem că şi atunci cînd va fi să-l ia domnul dracu’, el tot o să se joace (ca mîțele nebune ale lui Ion Creangă cu smotoceii de la uşă) cu un sfîrc al Doinei Bâscă, tot o să se tragă singur de zgîrciul papillonului și, în general, atîta va zîmbi, pînă o să-i alunece vata din nas, ca la orice zîmbat. Lunea trecută, John Rațiu a acordat un interviu telefonic lui Paul Grigoriu, transmis în direct la emisiunea „Noapte albastră”. Am reţinut că populaţia e nespus de bucuroasă că el, Rațiu, şi-a anunţat intenţia de a candida din nou la funcţia supremă în stat, ba chiar unii cetăţeni i-au făcut cu mîna şi i-au adresat tot felul de strigări care mai de care mai încurajatoare.

Pornind de la acel interviu real, pungaşul ăla de Alcibiade (adică eu însumi, je, în franceză, v-aţi prins că mă dedublez) a realizat și el un dialog cu deputatul anglo-român. ALCIBIADE: Domnule Ion Raţiu, de ce mai candidaţi o dată la Preşedinţia României? Nu vă ajunge buşeala din 1990?

RAŢIU: Păi ce, aia a fost candidatură? Atunci m-a încurcat teribil Radu Câmpeanu, fiindcă nu şi-a văzut lungul nasului: înţelegerea noastră era ca el să-mi dea mie toate voturile, eu să i le dau lui, Iliescu să ni le dea nouă, apoi le puneam pe toate în căciuloiu’ Iolandei Stăniloiu, venea amicul meu Jimmy Carter, le amesteca bine cu un polonic și apoi anunţa la microfon: Raţiu Preşedinte! ALCIBIADE: Ingenios, nimic de zis. Dar de ce a încălcat Câmpeanu tîrgul?

RAŢIU: Nu l-a lăsat Didina. ALCIBIADE: Care Didina? RAȚIU (cîntă cu multă simţire, i se umezesc lentilele de contact): Terente şi Didina/ Se plimbă cu maşina/ La orice cotitură/ Îi trageun pumn în gură! ALCIBIADE: Am priceput, deci nevasta lui a fost foarte posesivă, un fel de Doamna Chiajna, sau Vidra. RAŢIU: Mă bucur că mă scutiţi pe mine de alte comentarii, io sînt un tip fair-play, nu mă iau de femei. ALCIBIADE: Aţi declarat la Radio că pretutindeni unde vă duceţi, vă salută lumea cu multă însufleţire. De pildă, unde ați fost ultima oară? RAŢIU: Am fost la WC, dar de ce mă-ntrebaţi? Se simte ceva?

ALCIBIADE: Aaa, nici pomeneală! Am vrut numai să aflu direct de la sursă, din proteza dvs., ce v-a strigat lumea... RAȚIU: Păi, m-a prins un pipilică pe la Piaţa Romană, așa că am coborît în fugă la WC-ul din zonă. Mai mulţi alegători m-au văzut şi s-au luat după mine. Fugeam io, fugeau şi ei! Ca să ajung mai repede la destinaţie, m-am dat pe balustradă, dar m-am pomenit că au încălecat-o și ei, ca să zic așa, nenorocita de țeavă n-a rezistat presiunii (o veche structură comunistă!) şi am căzut toți grămadă. Atunci mi-au făcut ei primele semne... ALCIBIADE: Ce emoționant! Ce fel de semne? Electorale, sper... RAȚIU: Aiurea, elec­ torale! Mi-au rupt 3 coaste, 2 urechi, 4 mîini, că mergeam de-a buşilea, ba chiar mi-au umflat un

ochi și mi-au stricat o freză. ALCIBIADE: O freză? Dar cîte freze aveţi? RAȚIU: Ca orice politician de factură occidentală, am mai multe coafiuri, în funcţie de evenimente: una pentru partid, alta pentru înotul în Tamisa, cînd îmi pun o plasă de sîrmă în cap, cu care mai prind şi guvizi, alta pentru televizor şi, în sfîrșit, una pentru întîlnirile mele de lucru cu Doina Băscă.

ALCBIADE: Ați reuşit să faceţi pipilică? RAȚIU: Mda, văd că v-a plăcut cuvîntul. Noi, la Cambridge, îi zicem „Little Pippy”. Normal că l-am făcut, între timp ajunsese ditamai pipiloanca, am pus deoparte și pentru analize, fiindcă sînt un om hotărît şi nu-mi place să plec la drum cu un scop şi să nu-l realizez.

Dar n-am mai apucat să intru în cabină, din două motive: 1) Era ocupată de niște homosexuali care cîntau de mama focului „Nu vrem SIDA, nici Partide/ Noi îl vrem pe Nicky Dide!”; 2) Făcusem, între timp, pe mine. ALCIBIADE: Bine, dar în ce-a constat, concret, marea simpatie demonstrată de populaţie? RAȚIU: A fost un delir, dacă ar şti sărmanul Iliescu ce-l aşteaptă, nici n-ar mai candida, s-ar duce la Casa de Pensii. Bunăoară, să iau numai un exemplu: cînd am ieşit din subteran, aşa tăvălit cum eram, o babă care vindea „Cotidianul” a fost lovită de o emoţie atît de puternică, încît a început să scandeze „Ion Rațiu preşedinte/ Fiindcă Ţapul n-are minte”. Pe urmă, nişte doamne care împingeau de zor nişte butoaie cu varză acră către Piața Amzei, m-au recunoscut şi ele, mi-au făcut cu mîna, cu piciorul, cu mătura, mă rog, cu ce-au găsit ele la îndemînă, şi au strigat: „Al dracu’ zîmbat, parcă a ieşit de la rampa de cartofi din Obor, vrea să-i ia locul lui Nelu Cotrocelu’, cînd şi-o vedea părul chelul și Firanda puradelul!”; „Du-te acasă, Moşule, că te caută una cu o drujba pe umăr, n-ai catindat o dată? Ce mai vrei iară, să apari la tembelizor și să-ți clănţăne placa aia ca plăcile de gramofon de la Tezaur Folcloric? Mai bine pune mîna şi-mpinge aici, la butoiul aista cu varză, că n-ai nici o meserie!”. În final, toată lumea striga „Huooo!” şi fluiera pe degete, dar eu ştiu din Anglia că acestea sînt semne de simpatie extremă. ALCIBIADE: Aşa, coane Iancule, hai că n-ai probleme, o să strîngi milioane de voturi: june eşti, geacă ai, gîtlegău cu buline ce să mai vorbesc, de nimeni nu depanzi, ai avut şi menangită la cap, oleacă di bătaie ştii, eşti taman bun să stai la Palatul Cotroceni. Într-un borcan cu spirt, fireşte, ca să te scoatem şi la alegerile din 2000, 2004 ș.a.m.d. F Continuă şantajul ordinar pe care un obscur tehnician de la TVR, Iuga Dumitru, îl face, periodic, de vreo 4 ani încoace. Nu ştim cine i-o fi băgat acestui analfabet în cap că el e vreun Mahatma Gandhi, dar ştim că întreaga Televiziune e paralizată de frica trupelor sale de şoc. Trupe care fac răspunzătoare de „moartea” acestui fanatic bolnav atît Parlamentul, cît şi întreaga Românie. Mă băiatule, ce vrei tu, de fapt? Ai sămînță de sinucigaş?

Te tratăm la Spitalul de boli nervoase. Vrei, totuşi, cu orice preţ, să mori? N-avem cum să te împiedicăm, în lume se înregistrează zilnic cîteva sute de mii de sinucideri, am putea noi să le supraveghem, să le oprim? Dintre numeroasele aberaţii debitate în ultimele zile pe tema acestui magazioner ce se visează Napoleon, dar e mai comic ca Horațiu

l

25 – 31 august 2020

RM

Mălăele în piesa „Sinucigaşul”, ne-au sărit în ochi trei: 1) ieşirea isterică a lui Gabriel Giurgiu, care, duminică seara, pe programul II, a trîntit cu creioanele în masă şi a turnat o întreagă poliloghie împotriva Televiziunii de Stat, de parcă l-ar ține cineva cu forţa; 2) boicotarea lucrărilor Parlamentului de către turmele Opoziţiei, care au migrat să pască pe-afară; 3) articolul ţigăncuşei deșelate Roxana Iordache, publicat în „România liberă”, sub titlul „Iuga sîntem noi”; care „noi”, proasta şatrei?, „noi”, adică tot poporul român?

Drăcuind ca o vînzătoare de sticle goale – borcane, căreia i-au scris copiii cu creta pe spate „fuck you”, Roxana din Scorniceşti insultă pe toată lumea care încă n-a căzut la pămînt în faţa „martirului naţionale” şi nu i-a pupat tălpile: „majoritatea parlamentarilor Opoziţiei au fost lamentabili”; „muşchii unor nulităţi se crispează în faţa spiritului unui candidat de talia domnului Liiceanu”; „stupidităţile unui obscur senator, Radu Baltazar”, care mai e numit şi „penibilul senator”; dar, staţi să vedeţi, că şi Ioan Solcanu este „la fel de penibil”, dar şi „burtă-verde” ş.a.m.d. Concluzia este că „acest om fenomenal (adică hoţul de butelii) ne reprezintă cu toată fiinţa pe noi, milioanele de telespectatori”, pe scurt, „Iuga sîntem noi”. Ai vrea tu, balabusto, să ai barba şi mustățile nebunului! F Să nu mai pomenim de inepţiile debitate, în acelaşi ziar abject, de evreul Radu Feldman Alexandru, repre­ zentantul F.S.N. în Consiliul de Admi­nistraţie al Tel-Aviv-ziunii Române. F Începutul săptămînii ne-a adus şi un prim hohot de rîs: Petre Roman a fost propus de nişte tîlhari de-ai lui, din judeţul Dolj, candidat la Preşedinţia României! Hai că mi-e rău, apă, apă, cad pe spate, aşa ceva e peste poate! Deci, un evreu-maghiar (NemethiNeulander) vrea să se urce pe jilţul unde-au domnit Mihai Viteazul și Alexandru Ioan Cuza! Da’ la Jilava n-ai vrea să conduci matale, Petrică, o roabă cu cartofi? Acum avem explicaţia slugărniciei de ultimă oră a F.S.N.-ului faţă de U.D.M.R.: Neulander cerşeşte 1 milion de voturi ungureşti...

F În numărul său de luni, „Cotidianul” Marelui Zîmbat John Raţiu publică scrisoarea unui exaltat, pe nume Mihail Daniel Roncea, din Vălenii de Munte: „Dacă ar mai trăi, Eminescu sau Creangă ar scrie la «Cotidianul»“. Mai mult ca sigur: Eminescu ar trimite pe adresa lui Ion Raţiu poezia „Strigoii”, iar Creangă ar expedia pe numele Doinei Gâscă „Pupăza din tei”.

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare”, nr. din 31 martie 1995)

Spovedanie

Mărturisescu-Ți, Doamne, cînd mă-nchin Că nu am reușit să Te iubesc deplin Copil al Tău am fost mereu Deși Te-am căutat mai mult la greu; Căci binele m-a copleșit Și nici măcar n-am mulțumit. În căutări, în frămîntări, Călătorind în gînd spre alte zări, Genunchii-ntruna mi-i plecam, La bine însă – Te uitam.

Tu iartă-mă, Te rog fierbinte Al meu Prea Bun și Drag Părinte.

LUIZA R.A., București

RM

Nr. 1551

l

3

25 – 31 august 2020

Eu sînt vadimist!

Istoria si Geografia – materiile fără de care nu putem revigora Educația

De 30 de ani asistăm la o degradare accelerată a sistemului de Educație națională și, odată cu aceasta, la o degradare agresivă a culturii generațiilor născute după 1990.

Sistemul educațional a suferit modificări majore în ultimii zeci de ani, dar, de fiecare dată, acestea au făcut mai mult rău decît bine.

Degradarea modului în care se face școală în prezent este aproape ireversibilă și acest lucru are o singură explicație: numirea în posturile de conducere ale Ministerului a trădătorilor sau a proștilor. Una din două! Altă explicație nu există. Lăsînd la o parte testarea de tip grilă, practică importată din Vest, acolo unde numai educație nu se face, mințile strălucite ale celor care conduc România – ale celor din umbră, bineînțeles – cochetează demult cu ideea de a scoate din programa școlară, definitiv sau pe mod de avarie, a Istoriei. Nu știm dacă și Geografia va avea aceeași soartă, dar ne așteptăm să devină și această materie, alături de Istorie, Cenușăreasa învățămîntului românesc.

Dacă ne raportăm la numărul imens de tineri care sînt manipulați grosolan pe fondul propriei lor lipse de cultură, de cunoștiințe, putem deduce, fără nici un fel de reținere, că transformarea tinerilor în legume a fost atent dirijată, controlată și inoculată. Mulți dintre cei care ies la bătaie în stradă – pentru că așa li se arată la tv – sînt, de fapt, cei care nu știu să judece, pe fondul lipsei unui sistem de referință solid la care să se raporteze. Cînd un individ tînăr sau mai puțin tînăr nu are încă din liceu bine ancorate niște valori personale ale poziției pe care o ocupă în timp și spațiu, este greu de crezut că la maturitate va judeca obiectiv, el devenind, automat, o oaie beată din turma manipulatorilor.

Este obligatoriu ca fiecare tînăr să fie bine ancorat în Istoria și Geografia nu doar a țării în care trăiește, ci și a lumii, pentru a nu ceda niciodată atunci cînd cineva cu putere și bani va încerca să îl folosească în scopul atingerii unor interese personale sau de grup. Cînd știi Istorie,

îți cunoști dușmanii și prietenii și motivul pentru care trebuie să gîndești înainte de a acorda credit unora care efectiv se folosesc de cei ca tine. Cînd știi Geografie, ești mereu ancorat în spațiu, știi cine îți sînt vecinii, că dincolo de orizont există munți, că unele țări au resurse, altele bogății, iar unele au fost și sînt în continuare imperii.

Geografia și Istoria trebuie să ocupe un loc fruntaș în învățămînt, fie că vorbim de cel gimnazial, fie de cel liceal. Aceste două materii, cu tot ce înseamnă ele, reprezintă temelia formării oricărui copil pornit în viață, ancora care îl fixează în valorile naționale și universale care îl vor însoți toată viața în drumul spre succes.

Vadimismul, privit ca un curent politic, își propune nu doar ca aceste materii să fie piatra de temelie a culturii generale a fiecărui tînăr, dar și verificarea informațiilor istorice ale României, acolo unde apar semne de întrebare, și reevaluarea și actualizarea a tot ce înseamnă geografia națională și globală. Istoria nu înseamnă doar bătălii pentru cucerirea unor imperii, ci reprezintă civilizația cu tot ce înseamnă ea. Geografia nu înseamnă doar ape, munți, cîmpii, ci mult mai mult de atît. Iată de ce una dintre cele mai onorante misiuni pe care ar trebui să o aibă Statul român este ca în cadrul Ministerului Educației, sub oblăduirea Academiei Române, să fie constituit un grup de lucru care va avea rolul de a analiza toată programa școlară aflată în vigoare în prezent și rescrierea istoriei pe baze solide, atît cît dovezile ne pot permite.

Dacă se elimină testarea grilă și se revine la examen, cu o lege care să nu fie schimbată ori de cîte ori un prost crede că știe el mai bine, putem spune că vom asista la stoparea declinului învățămîntului românesc și la creșterea cali­ tativă a acestuia. Educația este baza formării unei națiuni, a unui stat, iar investițiile în acest domeniu reprezintă o prioritate a curentului vadimist pe care noi, Revista ,,România Mare”, îl promovăm.

RRM

Hoarda sălbatică!

mințile spălate seară de seară ale românilor, care nu doar că au ajuns să se omoare între ei, dar se pare că vor ajunge curînd să își dorească să scape de ,,povara” de avea un stat al lor, o țară a lor. De ce credeți că se practică acest genocid național, de ce credeți că oamenii ajung să părăsească aceste meleaguri plecînd fie peste graniță, fie în cimitir, mulți murind ,,cu zile” pentru că sistemul sanitar din România este în colaps?

Năpîrcile au mai mult suflet. Pînă și lăcustele mai lasă ceva în urma lor. Șerpii nu te atacă dacă nu sînt provocați, nici măcar lupii nu își pun mintea cu orice oaie proastă. Ei bine, hoarda sălbatică ce ne guvernează prin rotație de 30 de ani a ras tot ce era bun în această țară: ei au distrus educația, au făcut praf industria, au ucis visuri și speranțe, au năruit tinerețea multora care sperau că ceva bun se va întîmpla în anii ʼ90 și ne-au distrus fiecare zi pe care Dumnezeu ne-a oferit-o. Ne-au gonit peste mări și țări, neau învrăjbit și ne-au făcut să ne dorim să plecăm cît mai departe de aceste plaiuri. Furia mea, poate și a altora, este încă mare. Dar cine are curaj să sară în apărarea unui popor care are ca principală ocupație trădarea acelora care au vrut să îi fie aproape, care l-au iubit? Cine să fie atît de nebun încît să îl apere, cînd, în fapt, poporul îi va fi călău?

Tano

Ce se întîmplă acum în România nu are nici un fel de legătură cu politica, democrația, cu sănătatea populației, cu dreptatea, cu absolut nimic din tot ceea ce ni se prezintă la tv. O adevărată hoardă sălbatică formată din toți politicienii, laolaltă cu cei din instituțiile de forță și control, dar și cu sprijinul nemijlocit al majorității populației, își face efectiv de cap în această țară. Ei o siluiesc, o distrug moral, o batjocoresc material. Ceea ce pregătesc este mai presus de îmbogățirea lor personală, mai presus de puterea pe care cred că o au, mai presus de istoria pe care noi o știam. Acești năvălitori, aceste lăcuste care distrug poporul român, au ajuns acum să sape puternic la temelia statului român, a ideii de stat național. Avînd în frunte cîțiva trădători, expuși sau mai puțin expuși, avînd de partea lor o mass-media plătită din banii românilor, acești dăunători își duc la îndeplinire misiunea fără să fie deranjați de nimeni și de nimic. Cu excepția cîtorva voci care se mai aud în surdină prin Piața Victoriei, cu excepția cîtorva mici trusturi de presă care încearcă să trezească în inimile românilor ceea ce se pare că nu a existat niciodată – mîndria și patriotismul – nu mai există nimic și nimeni care să apere România. Nimic!

Manipularea și dezinformarea, totul este foarte atent expus, foarte bine inoculat în

Fii inteligent, gîndește și nu te lăsa furat! Fii vadimist!

Vadimismul nu este doar un curent politic este un standard la care fiecare om inteligent, mai devreme sau mai tîrziu, va adera!

Vadimismul este calea pe care România va alege, la un moment dat, să o urmeze, dacă își dorește cu adevărat să fie prosperă, independentă, bogată ca națiune și ca stat. În România ultimilor 20 de ani, statalitatea se diluează, viermii politici care rod la temelia statului român fiind înlocuiți la fiecare 4-5 ani, tocmai pentru a distrage atenția poporului prostit, dar și pentru a așterne pe creierele spălate ale multora o aparentă iluzie de democrație. Prin valorile sale, prin obictivele sale, vadimismul urmărește îndepărtarea din zonele sensibile ale statului a acelor căpușe care îl distrug din interior și readucerea la ascultare a celor aleși sau numiți, pentru a aduce prosperitate celor care i-au ales, și nu sărăcie și incertudinea istorică a faptului că noi mai sîntem o națiune.

Mai devreme sau mai tîrziu, poate peste un an sau poate peste 100, dacă încă vom mai fi aici, vadimismul va fi opțiunea poporului român, pentru că, după anii în care românii au rătăcit prin deșert, acest curent va deveni, în mințile și sufletelor lor, ceea ce fondatorul acestei paradigme declara acum mulți ani – ,,farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună”. Ca și poporul ales de Dumnezeu, care a rătăcit prin deșert timp de 40 de ani pînă la regăsirea lui ca națiune, și pe noi, românii, această perioadă de 30 de ani de democrație ne va ajuta să deschidem mai bine ochii în viitor și să fim o națiune, un popor unit în jurul valorilor pur românești pe care vadimismul pe promovează.

Dacă pe poporul evreu, Noe a fost cel care l-a condus spre regăsire, care l-a eliberat din Egipt, în România, vadimismul ne va elibera de mafia politicienilor care au distrus statul și îl va ajuta să se regăsească.

Sînt mulți cei care nu pot înțelege valorile pe care Vadim Tudor le-a promovat și le-a apărat pînă cînd a părăsit acest pămînt. Sînt mulți cei care, oi fiind, se alătură unor grupuri antiromânești numai pentru că nu simt patriotismul cultivat de vadimiști, nu au capacitatea să îl înțeleagă. Însă, sînt și mai mulți cei care se alătură acestui curent minunat, cei care aderă la principiile vadimiste și la obiectivele lui.

Oile vor urma curentul impus de străinătate, iar cei plătiți de alții, din afară sau din interiorul Serviciilor, ne vor denigra pentru că obiectivul lor nu este o Românie puternică. Dar cei care își iubesc țara vor fi mereu alături de națiune, și înțeleg faptul că cele mai frumoase valori și cea mai frumoasă țară din lume este chiar țara în care fiecare s-a născut. Se spune despre România că este ,,grădina Maicii Domnului” sau ,,leagănul marilor civilizații”. Poate că așa și este, sau poate că nu.

Dar noi, vadimiștii, ne dorim asta. Și știm că se poate!

Puterea israelienilor, o mînă de oameni risipiți timp de secole prin lume, stă în dragostea lor față de simbolurile naționale, de istoria lor, de țara lor. Naționalismul i-a salvat de la dispariție, iar ei au înțeles că doar uniți vor fi stăpîni. Ne dorim ca vadimismul să constituie un liant, un factor de uniune al tuturor românilor, fie că sînt moldoveni, ardeleni, munteni, dobrogeni. Ne dorim să adunăm în rîndurile noastre tineri deștepți, cu inițiativă, oameni inteligenți, spirite vii, care nu mai doresc să piardă nici măcar o zi într-o țară devorată pe interior de căpușele trădării.

Se spune că tot ce este important în viață se obține cu dragoste sau cu sînge. Și dacă privim în istoria noastră, putem observa că tot ce a fost mai valoros în țara asta minunată a fost obținut cu sîngele soldaților români, sînge vărsat în războaiele din ultimii 200 de ani, dar și cu dragostea unor conducători care au iubit poporul român, pentru libertatea căruia au luptat. Vadimismul reprezintă calea spre un viitor integru, spre libertate, spre progres, calea spre îndeplinirea năzuințelor fiecărui român. Ne mîndrim acum cu faptele de eroism ale românilor, cu cei care au realizat lucruri mărețe în afara țării, în locuri care au fost mai receptive la nevoile și la capacitățile lor. E timpul ca mentalitatea de slugă să se stingă, ca românii să tindă spre orizonturi mai îndepărtate decît cele permise pînă acum. Ne dorim ca oamenii să cucerească lumea cu creierul, cu mintea, și nu cu forța brută a brațelor.

Va veni vremea cînd tot mai mulți români vor înțelege că cei inteligenți nu se lasă manipulați, că patrioți nu își vor lăsa țara la greu, că sărăcia nu este nici pe departe benefică pentru nimeni și că, pentru a fi bogat, nu trebuie să mai permiți altora să te fure. Vadimismul este plaforma, baza prin care oamenii inteligenți pot participa la eliberarea națiunii de proștii și de trădătorii care au subjugat-o!

Așa cum omul a cucerit pămîntul cu inteligența sa, românii își vor recupera țara prin implicarea celor care știu că viitorul lor și al copiilor lor depinde de deciziile și de acțiunile lor. Vadimismul nu este doar un curent politic. Vadimismul este un standard la care fiecare om inteligent, mai devreme sau mai tîrziu, va adera!

RRM

4

Nr. 1551

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Un poet liric călăuzit de muze din lumea poeziei de altădată Funcția pe care o deține ca secretar general al Asociației Cultural-Universale ,,Mihai Eminescu” – București, pe Sorin Grațianu nici nu-l ridică în slăvi, dar nici nu-l coboară în lumea poetică actuală, ci îi dă o oarecare notorietate pentru cele patru volume de poezii ale sale. Păstrînd ordinea cronologică a apariței lor, le dăm și noi citire: ,,Cătușele iubirii”, ,,Troițele iubirii”, ,,Altarele iubirii”, ,,Galerele iubirii”, toate apărute în 2019, confirmînd statutul omului pasionat de poeziile scrise la foc încins. Plachetele sale sînt o dovadă în acest sens, chiar dacă în cuprinsul lor nu avem de-a face doar cu poezii închinate iubirii. Temele sînt tratate de autor prin duioșia lucrurilor spuse direct... Poetul creează emoție prin magia cuvintelor simple și a stilului actorial care se desfășoară pe mai multe planuri de acțiune, cum stă bine unui poet cu sensibilitate aparte, mai ales atunci cînd aduce arghezian în discuție elemente care țin de lumea cunoașterii prin religie și nu prin teorii dezamăgitoare (vezi ,,Hristos a înviat din morți?”). În acest sens, poetul capitulează paradigmatic între sinele său și lumea pe care o absolutizează în versuri cu aplecare către credință în Dumnezeu, fără însă să ofere prea multe explicații privind legătura sa mistică și Creatorul grădinii Marelui Tot. Pentru susținerea acestor opinii dăm curs poemului ,,Rugă mantră”

(pag. 54), din volumul ,,Altarele iubirii”: ,,Doamne,/ Dumnezeule Atotputernic,/ Tu,/ Care ești desupra/ Tuturor alcătuirilor/ Materiale și Spirituale/ Dar și înlăuntrul lor,/ Omniprezent/ În Timp și Spațiu,/ Îngăduie/ Insignifiant-inițiatului Tău/ În cele Divine,/ Transmiterea Mesajului Sacru/ Către această ființă,/ (Către propria ființă),/ Aflată la ceas de grea cumpănă!// Străfulgeră Chivotul Genetic/ Al Legilor Tale,/ Atît și numai atît/ Cît îi e de trebuință,/ Și dă-i posibilitatea/ Depășirii propriei condiții, Amin!...”. Am remarcat la Sorin Grațianu felul plăcut de a-și ordona poeziile astfel încît să nu plictisească printr-o încărcătură de metafore fără sens, dar nici să dea prea multe explicații. Poezia, pentru el, este ca un cîmp cu stele, în care abundă bunătate, sensibilitate, oralitate fără echivoc, întru simplificarea mesajului. Poetul nu doar din acest punct de vedere trebuie analizat, ci și prin felul cum pune problema temelor abordate. De exemplu, în același volum, ,,Altarele iubirii”, am descoperit în poemul ,,Rugă apei!” (pag. 55) vocația unui poet bine intenționat, aducînd un elogiu binemeritat apei, fără de care viața pe pămînt s-ar stinge, indiferent că vorbim de oameni, animale sau plante. Poetul, cu știința lui în arta poeziei, trage în mod voalat un semnal de alarmă că apa trebuie păstrată curată, pentru că ea este izvorul principal care dă vigoare sănătății... Sorin Grațianu, în cele trei strofe cîte numără poemul, filozofează aprig pe această temă. Și zice el: ,,Mă prostern Măriei Tale,/ Sursă sacrosantă-a Vieții,/ Să-ți focalizeze menirea,/ La-ntîi ceasul dimineții,/ Și sălîndu-te în Voia/ Ce-a impus-o Dumnezeu,/ Să-ți preschimb inflorescența/ Structurală-n panaceu,// Ca apoi, în orice fibră,/ Să-mi pătrunzi lecuitor,/ Cu iubire și tandrețe,/ Din prezent, spre viitor!...”. Remarcăm aici descrierea sobră, plină de

l

25 – 31 august 2020

RM

noi sensuri și înțelesuri, fapt semnificativ pentru acest autor, care își evaluează sentimentele poetice la unison cu gîndirea unui om pragmatic cu sine și stările lui existențiale. Să fie vorba de vreo deprindere anume?...

Se poate spune și asta, pentru că în cele patru plachete de versuri ale sale, întîlnim multe lucruri comune care, exprimate la modul poetic general, ne transmit bucuria omului însetat de iubire și de recunoștință. Elemente esențiale pentru cursul firesc al unei vieți normale. Cu dezinvoltura care-l caracterizează, poetul își exprimă direct gîndurile, prin frămîntări de emoție și vis, ca stare poetică fără rateuri. De pe coperta a patra a primului volum, ,,Cătușele iubirii”, dăm citire poemului ,,Poarta sărutului”, cu mențiunea că autorul nu dă lecții de iubire îndrăgostiților, ci își atribuie poezia de dragoste ca ,,rod” al iubirii personale față de femeia iubită: ,,Sărutul e o poartă de basm seducător,/ E mir de limpezi ape și foc mistuitor,/ E mit și armonie, sau tei aromitor,/ E tot ce-i mai feeric și mai înălțător,/ E flutur dat în floare, blestem imperator,/ Și-n nopțile cu lună, balsam izbăvitor,/ E rod al chintesenței, cu drept de autor,/ Și visul cel mai sacru, deplin, dar pieritor!/ De-aceea, stalactită m-aș vrea, în viitor,/ Ca ție, stalagmită, să-ți picur, veșnic, dor!”.

Sorin Grațianu este, indiscutabil, un poet liric, cu un timbru poetic personal, călăuzit de muze din lumea poeziei de altădată... În cazul lui, poezia respiră prin toți porii ființei sale, dăruindu-i-se acesteia cu tot harul pe care îl are. Cărțile lui pot fi citite cu folos, pentru luare-aminte la cum să-ți respecți credința, dragostea de femeia iubită și de pămîntul străbun, întru lumină și binecuvîntare.

Cititorul interesat de poezia scrisă cu simțul curat al limbii poate descoperi în Sorin Grațianu nu doar un poet sobru, ci un stihuitor de versuri luminoase.

ION MACHIDON, președintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

Mînăstirea Voroneț, capodoperă a artei sacre românești În centrul unui sat situat la poalele Carpaţilor, pe fondul verde al pădurii de brazi, se ridică o biserică simplă, cu pereţii exteriori ornaţi în fresce – Mînăstirea Voroneț. Edificiul pare un Evangheliar iluminat larg deschis. Astfel l-au vrut demult pictorii anonimi şi cei care au comandat aceste picturi: pereţii tapisaţi cu fresce trebuiau să prefigureze ochilor privitorilor învăţătura Scripturii. Şi tot astfel se prezintă ea astăzi vizitatorilor din lumea întreagă, emoţionaţi să descopere, în mijlocul unei naturi armonioase, un edificiu încă mai armonios, ridicat, în urmă cu mai bine de 500 de ani, de mîini inspirate, exprimînd credinţa şi lirismul lor în piatră şi culoare.

Biserica Mînăstirii Voroneț este ctitoria slăvitului voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt, construită în 1488, în numai trei luni şi trei săptămîni (din 26 mai la 14 septembrie). Este îndeobşte cunoscut faptul că voievodul moldovean a construit şi renovat multe biserici şi mînăstiri (48 la număr), dar povestea sacră a Voroneţului aduce, alături de Marele Ştefan, pe Cuviosul Părinte Daniil, unul din cei mai mari Sfinţi pe care i-a odrăslit pămîntul Moldovei, sihastru şi duhovnic vestit, cel care la Putna, într-o mică chilie săpată în piatră şi apoi, timp de 20 de ani la Voroneţ, a creat o mişcare isihastă fără egal pentru timpul său. Legenda ,,originii” Sfintei Mînăstiri Voroneţ uneşte pe vecie cele două mari personalităţi în destinul nostru national.

Arhitectura, pictura interioară și fresca exterioară

Specialişti avizaţi apreciază că arhitectura sa este reprezentativă pentru stilul moldovenesc, fiind o sinteză originală şi specifică a unor caracteristici de sorginte byzantină cu elemente aparţinînd goticului tîrziu. La acestea s-au suprapus, topindu-le într-un tot unitar de o frumuseţe unică, caracteristici ale artei autohtone (simplitatea şi caracterul intim al construcţiei, acoperişul ţuguiat de şindrilă traforată ca la casele de la ţară). În Secolul al XVI-lea – mai precis în 1547 – un ucenic al său, Mitropolitul Grigorie Roşca, cărturar cu preocupări largi, a mărit biserica adăugîndu-i pe latura vestică un pridvor închis, după care a purces la împodobirea întregului lăcaş cu picturi pe faţade. Tot atunci a fost pictat şi interiorul pridvorului. Frescele de pe pereţii exteriori, realizate la numai un an de la moartea lui Petru Rareş, aparţin de drept epocii acestui domnitor (alături de cele de la Probota, Humor, Moldoviţa şi Arbore). Ele dau în mare măsură strălucirea artistică şi faima Voroneţului, şi fac ca Mitropolitul Grigorie Roşca să fie considerat al treilea ctitor al Sfintei Mînăstiri Voroneț. Autorul presupus al acestei adevărate capodopere a Renaşterii în sud-estul Europei este pristavul Marcu.

Pictura interioară, inspirată din modelele mai arhaice şi mai austere din iconografia byzantină, datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare, anul 1496.

Printre aceste picturi de interior atrag atenția mai ales: Cina cea de Taină, Împărtășirea Apostolilor, Spălarea picioarelor (în altar), Ciclul patimilor și tabloul votiv al domnitorului Ștefan cel Mare (în naos).

Pe un fond albastru, de o intensă strălucire, picturile exterioare se desfăşoară pe faţade ca un covor încărcat de culori, încîntînd privirile cu farmecul tineresc al armoniilor. Calitatea artistică de excepţie a acestor picturi este conferită de viziunea monumentală, de frumuseţea decorativă a compoziţiei lor, de savanta alternanţă de teme ordonate în registre şi panouri cu cele desfăşurate în frize. Pictura reproduce viaţa pe care pictorii o ştiu şi o redau cu vervă şi naturaleţe: Eva toarce lîna întocmai

ca o gospodină. Adam, la fel ca un ţăran, ară cu un plug de lemn tras de boi. Abel are lângă turma sa de oi înfăţişarea unui cioban. Îngerii din scena Judecăţii de Apoi cîntă din buciume moldoveneşti. Carul de foc cu care Sfîntul Ilie a urcat la cer este o simplă căruţă ţărănească. Casnicii stăpînului din Parabola Fiului risipitor sînt prinşi într-o horă moldovenească. Femeile despletite conduc bocind un mort spre locul de veci aşa cum se poate vedea pînă astăzi în satele noastre. Oamenii din popor au costume autohtone ca şi unii dregători care par a fi boieri din Moldova din vremea lui Rareş.

Armele care apar în unele scene sînt cele obişnuite în Moldova Secolului al XVI-lea: arcul cu săgeţi, sabia, suliţa, scutul ş.a.m.d. Animalele (căprioara, mistreţul, lupul, veveriţa, ursul, cerbul, iepurele, păstrăvul) şi florile (lalele, clopoţei) sînt şi ele ale locului. În diferite scene apar deseori laviţe, jilţuri, covoare, ştergare şi instrumentele muzicale moldoveneşti (cobza, fluierul şi buciumul).

Caracteristic Voroneţului nu este doar natura pig­ mentului albastru, aşa-numitul „Albastru de Voroneţ”, ci mai ales rezistenţa acestuia în condiţii climatice foarte aspre, fapt care se datorează originalităţii tehnicii de lucru aplicate de către pictorii moldoveni.

Mînăstirea Voroneț, una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, și-a căpătat pe drept supranumele de „Capela Sixtină a Estului”. Ea a fost inclusă în 1993 în patrimoniul cultural mondial UNESCO. Surse: manastireavoronet.ro; Identitatea.ro

RM

Nr. 1551

l

5

25 – 31 august 2020

Polemici«Controverse Vasile Militaru și Arcadie Donos Nu m-aș mira dacă cititorii ar fi surprinși de apropierea acestor două nume: deși reprezentanți ai culturii noastre, ei au trăit în epoci diferite, și personalitățile lor au valențe care mai curînd îi diferențiază decît îi unește. Și totuși, există un fapt semnificativ care ne permite să-i apropiem.

Despre Vasile Militaru mi-a vorbit interpretul de romanțe Gh. Sărac (născut lîngă Oradea, în 1938), cel care, prin funcția pe care a avut-o a apărat interesele țării cu propria viață. El a solicitat unei comisii de muzicologi și „funcționari” din Consiliul Culturii, în fruntea căreia se afla Ladislau Hegheduș – ministru secretar de stat în fostul Consiliu al Culturii din România, scoaterea unui disc cu romanțele lui Eminescu. Din partea acestuia, Gh. Sărac a avut multe neplăceri după ce, în anii ’70, a luat atitudine, pe cale informativă, privind permisiunea pe care o dăduse Ladislau Hegheduș tarafurilor maghiare de a înregistra folclor românesc din Transilvania și de a-l difuza apoi sub firmă maghiară. De data aceasta, cererea lui de a imprima integrala romanțelor eminesciene „Mai am un singur dor” n-a fost respinsă, ci i s-a recomandat să imprime un disc cu „romanțe clasice!”. Hegheduș Ladislau a încercat să-i rețină materialul muzical cu Eminescu, dar spre uimirea tuturor, Gh. Sărac i l-a smuls din mînă în fața comisiei, spunîndu-i: „Nu l-am găsit pe stradă și nici în librării”. Interpretul se aștepta la această tergiversare și era pregătit cu un set de romanțe pentru un disc purtînd titlul „A venit aseară mama”. Într-un fel, Gh. Sărac a simțit că se cam dezgheață apele; în plus, un disc „A venit aseară mama” e un act reparator față de poetul martir Vasile Militaru, născut în comuna Dobreni, județul Ilfov, la 21 septembrie 1886. Primul său volum de versuri – „Stropi de rouă”, publicat în 1919, e remarcat de Delavrancea, Vlahuță, Duiliu Zamfirescu.

Mai publică „Fabule”, „Poezii legionare”, „Poezii”, iar în 1941, „Vorbe cu tîlc” – catrene și poezii scurte, creații proprii sau versificări antologice „cu tîlc”, traduse din scriitori străini; dintre acestea, cititorii au reținut catrenul cu valoare aforistică ,,Prietenii ce te îmbie Au cu pepenii-un comun: Trebuie să-ncerci o mie Pîn’ să afli unu bun”. În 1939 publică „Psaltirea în versuri”, volum cu care obține premiul Academiei Române. Opera sa de căpetenie e considerată „Divina zidire” – Biblia versificată și ilustrată. Sub noul regim i se cere să-și pună talentul în slujba „clasei muncitoare”, dar răspunsul său îi uimește pe noii „conducători”: „În poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul”. E arestat la 8 ianuarie 1959, e dus la Pitești, apoi la Craiova, unde e judecat de Tribunalul Militar. I se aduce vina de a fi scris „Poezii legionare”, „Epopeea de la Stalingrad”, în care oglindește sacrificiul ostașilor români, și poezia „Sub tricolor.” I se sechestrează toate bunurile, Securitatea îi incendiază toate manuscrisele. E condamnat la 20 de ani temniță grea, 12 ani închisoare corecțională, 10 ani de degradare civilă. E încarcerat la Ocnele Mari, dar, bătrîn și suferind, a murit după 6 luni, la 74 de ani.

După unii, poezia „A venit aseară mama” a fost scrisă în 1930 și a plăcut atît de mult lui George Enescu încît a pus-o pe note, conferindu-i statutul de romanță, îndrăgită de toți românii. De publicat a publicat-o în „Viața românească” în 1943, fiind un omagiu adus mamei. Pînă la Gh. Sărac nimeni n-a cîntat-o fidel și în întregime. Telly Barbu-Militaru – soția lui Vasile Militaru, i-a pus la dispoziție versurile originale și a realizat, pentru prima dată, imprimarea romanței în forma ei originală, fără adăugiri și fără omisiuni. E drept că, într-un spectacol, la o manifestare artistică, la

Radio sau la televiziune, e greu să se cînte în întregime, durează 12 minute și 33 de secunde. De obicei, se elimină din interpretare testamentul bătrînei, care e răscolitor, cîntîndu-se doar următoarele strofe (pe care le scriu din memorie, le-am învățat, din copilărie, de la mama care credea că le-a scris G. Coșbuc): A venit aseară mama Din sătucu-i de departe Să-și mai vadă iar feciorul – Astăzi domn cu multă carte A bătut sfios la ușă, Grabnic i-am ieșit în prag, Mi s-a umezit privirea De iubire și de drag Sărutîndu-i mîna dreaptă, Ea m-a strîns la piept duioasă Și-ntrebînd-o cîte toate, Am intrat apoi în casă Înlăuntrul casei mele, Cîtă brumă-am adunat, Dă prilej bietei bătrîne Să se creadă-ntr-un palat Nu-ndrăznește nici să calce Cu opincile-n picioare Și cu multă grijă calcă Tot pe-alături de covoare Eu o-ndemn să nu ia seama Și să calce drept, în lege, Că doar e la fi-su-n casă, Nu e-n casa vreunui rege Și abia o fac să șadă Pe-un divan cu scoarță nouă… „Mi-era dor de tine, maică, Ți-am adus vreo zece ouă, Nițel unt, ia, colea-n traistă, Niște nuci, vreo două sute…” Și cu ochii plini de lacrimi Prinse iar să mă sărute „Poate mor că sînt bătrînă Și-a prins dorul să mă-ndrume Să mai văd o dată, maică, Ce mi-e azi mai drag pe lume…” …………………………………….

A tăcut apoi bătrîna Și-a plîns mult, cu lacrimi grele Ce curgîndu-i lin în poală Se-ntîlneau cu ale mele…

Un lucru deosebit, pe care e bine ca românii să-l știe, e faptul că Nicolae Ceaușescu a fost mare iubitor de romanțe, avînd slăbiciune pentru „A venit aseară mama”. Ca gest reparator, din ordinul lui, deși a fost întemnițat ca legionar, Vasile Militaru a fost reabilitat, iar în ’84, cînd a apărut discul lui Gh.Sărac, poetul a fost reînhumat la Cimitirul Bellu și, pe marginea gropii, în prezența văduvei – actrița Telly Barbu-Militaru, avînd drept martori păsările, florile și cerul, interpretul a cîntat romanța în întregime.

Aflînd acest lucru, fără să vreau, mi-am amintit de actorul și scriitorul Arcadie Donos (1923-2000), cel care a jucat în Nota zero la purtare, și am înțeles că un fapt îi unește pe cei doi dincolo de moarte. Deși scriitor și actor de valoare, Arcadie Donos, în ultimul timp, a fost uitat. S-a născut pe 1 martie 1923 în Rughi, județul Soroca în Basarabia, fiul Paraschivei și al lui Gh. Donos.

A absolvit Institutul Pedagogic

din Bălți, apoi Academia de Muzică și Artă Dramatică din București (1948). A fost actor la Teatrul Mic pînă în 1975.

Debutează în 1940, cu proză poetică, în revista „Crenguța” din Bălți. Colaborează la mai multe reviste, precum „Basarabia literară”, „Familia”, „Gazeta lite­ rară”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Săptămîna” ș.a.

Dintre volumele publicate amintim „Sonete arse” (1972), „Cîntarea verbului a fi” (1979), „Cetățile de rouă” (1985). E autor de scenarii radiofonice și de film, a jucat în filme precum „Arendașul român” (1952), „Moara cu noroc” (1955), „D-ale carnavalului” (1958), „Cu mîinile curate” (1972), „Toate pînzele sus” (1977) etc. În tot ce a scris și în activitatea lui, iubirea pentru Basarabia și România e o constantă. În ultimul deceniu de viață, devenise prieten fidel al cenacliștilor de la Casa de Cultură M.I., mergînd cu noi la Craiova, Filiași, Calafat. La Filiași, orășelul ministrului Rodica Stănoiu și locul copilăriei neuitatei mezzosoprane Mirela Vlad (8 august 1942 – 30 august 2015), în fiecare an, Arcadie Donos era alături de noi la „Mărțișor filișan” și la alte manifestări culturale organizate de Minel Turburan – directorul de atunci al Bibliotecii „Anton Pann”. A fost unul din cei 4 autori (alături de Elis Râpeanu, Ioan Tecșa, Geo Călugăru) ai volumului de poezie Carré de ași, apărut în 1996. Apoi a scris o poezie – Aș vrea să mor – căreia i-a dat expresie muzicală cantautorul Doru Enache. Acesta a intitulat-o Romanța nemuririi. Poezia, de un lirism pătrunzător, s-a bucurat de o melodie cu adîncimi de doină, învăluind invocarea Cerului, pe care omul îl roagă indirect să-l mai îngăduie pe pămînt. Dorința lui Arcadie Donos a fost ca, odată ajuns la groapă, să i se cînte această romanță. Într-o zi cu cer acoperit, în noiembrie 2000, condus de prieteni pe ultimul drum, a mai zăbovit cîteva minute pe marginea gropii de la Cimitirul Bellu. Doru Enache a pus pe cărucior, alături de sicriu, un aparat performant și am ascultat, ca pe o rugăciune, Romanța nemuririi.

Aș vrea să mor, Dar nu cînd dă cireșu-n floare E prea înmiresmat văzduhul nopților E prea îmbietor pămîntul în culoare De ce să am, de ce destinul florilor?

Refren – Las gîndurile triste Le las pe altă dată…

Ar fi păcat, păcat Să vreau să mor Aș vrea să mor, Dar nu cînd spicul dă în pîrg E prea mult soare-n cer, în aer, pe pămînt Prea tare-s prins în plasa clipei trecătoare Prea tare sînt legat de toate cîte sînt Refren…

Aș vrea să mor E toamnă, poeții mor ușor Dar mai tîrziu prea multe curcubeie trec pe drum În cer, în aer, pe pămînt e prea mult aur Și n-are nici un haz să plec tocmai acum Refren…

E iarnă-acum Și ninge cu stele de zăpadă Spre primăvară toate-alunecă ușor Las gîndurile triste, le las pe altă dată, Ar fi păcat, păcat să vreau să mor…

Refren...

Aceste aspecte, despre Vasile Militaru și Arcadie Donos, le-am spus și într-o emisiune la TV România de mîine, unde am participat alături de Gh. Sărac, avînd-o drept moderator pe frumoasa actriță Narcissa Tcaciuc, pe 17 februarie 2010.

Iată că atît Vasile Militaru, cît și Arcadie Donos, cuibăriți la rădăcina neamului, ascultă, ca pe o rugăciune, melodiile care i-au înveșnicit printre cei plecați și printre cei vii. Căci, pentru români, cîntecul e o rugăciune. Și, poate, cei doi se cheamă unul pe altul, să asculte împreună melodiile cu care-și plimbă sufletul printre aștri, încîntîndu-i pe Dumnezeu și pe îngeri.

Dr. ELIS RÂPEANU, iulie 2020

6

Nr. 1551

Polemici«Controverse Ce „vrăji” a mai făcut Covid Am visat că România nu-i o țară, ci o veșnică primăvară. Însă, vai, m-am trezit într-o Românie dominată de Covid. Dar oare mai avem o țară, sau poate s-a ascuns în rănile lui Isus? Să nu uităm că în acel an de răscruce a istoriei noastre recente – 1989, atunci cînd lumea creștinilor sărbătorea nașterea lui Christos, la noi s-a comis un păcat de neiertat! Și de atunci... ,,Pe Pămînt avem de toate Și mai bune și mai rele Și-nchisori și libertate Și noroi și stele”. (Adrian Păunescu) Între timp, am traversat 3 decenii, cu suișuri și mai mult cu coborîșuri. Și, mai nou, ne-am pricopsit cu acest COVID, un virus parșiv, mare ,,vrăjitor”. Nu știm încă dacă s-a născut în natură, sau în laborator. Nu are mamă, nu are tată, dar se pare că are frați, poate și vreo ,,nevastă”. Oricum, el a pus stăpînire pe Planeta Albastră.

COVID ne-a umilit, ne-a pus în carantină, ne-a izolat. Granițe închise, șomaj în floare. Interzis la plimbări peste hotare. Masca pe față. Și, cu toate astea, fără milă, COVID ,,înhață”. Face prăpăd mai ales printre vîrstnici, care mor cu zecile, mai ales în azilele de bătrîni.

Bieții de ei, oare cum s-au infectat? Au stat tot timpul închiși acolo, nici rudele n-au avut voie să-i viziteze luni de zile. N-au ieșit la plimbare prin parcuri, la terase, nici la Vama Veche n-au ajuns... Au fost tot timpul sub ,,îngrijirea” personalului medical din azile, care, la rîndul lui, era protejat nu doar cu mască – după cum ne-a asigurat faimosul Grup de Comunicare Strategică – ci și cu echipament complet: combinezoane, viziere, mănuși etc. Și, cu toate acestea, mor pe capete bătrînii...

Sigur, nu-i bai, și-așa sînt cam mulți și mai vor și pensii

mărite... De unde? Că bugetul țării s-a subțiat, căci musai trebuiau făcute ,,niște” plăți în avans (în martie, în loc de noiembrie!), bașca măștile, combinezoanele pentru personalul medical la prețuri înzecite... Măștile pentru nevoiași încă n-au ajuns la destinatari nici după 3 luni...

Dar s-au făcut eforturi pentru susținerea economiei.

Prima măsură luată: micșorarea cu 30% a impozitului pe veniturile din ,,păcănele”... În fine, acolo sus, una se spune și alta se face, pentru că, nu-i așa, în Palate COVIDUL nu are ce căuta. Masca să fie purtată doar de ,,PITICI”, nu și de ,,VOINICI”, pentru că ,,PITICII”, oamenii de rînd, ,,Sînt fiii veacului bolnav,/ canceroșii de elită,/ nu ne mai vindecăm cu nici un preț./ Sîntem bieți IOVI pe o planetă părăsită” (A.P.).

La o întîlnire importantă, în străinătate, ,,mai marii” Europei purtau mască, dar președintele nostru era în discordanță. Și domnul prim-ministru, la aniversare, se relaxa alături de prietenii din guvern, în biroul său, fără distanță, fără mască... Pentru restul populației, măsura e drastică: te-a prins fără mască, iei o amendă fantastică...

Revenind la întrebarea ,,Cum a apărut, oare, acest blestemat COVID?”, e destul de ciudat că, alături de oameni, pe Pămînt, de-o veșnicie trăiesc șerpi și lilieci, și, pînă acum, n-au adus Pandemie. De ce? Întrebare fără răspuns, dar avînd un scop ascuns, sau un efect inclus: să dispară de pe Planeta prea aglomerată miliardele de oameni în plus. Oricum sînt prea mulți... Pandemia se va opri doar cînd o mare parte din locuitorii Planetei va muri. Război al demenței, COVID ne-a înfrînt. Ca să gustăm din libertate, Doamne, mai dă-ne un strop de viață, nouă românilor - ,,pădure defrișată”!

Pandemia – realitate, scenariu sau vrăjitorie? Încă nu se știe. Un lucru este cert: există un mare interes. Se vede clar cum profitul din COVID intră în buzunarul celor ,,mari și tari”, ale căror averi cresc într-un ritm infernal. ,,Spălați-vă pe mîini!”

LILIANA TETELEA

l

25 – 31 august 2020

RM

În acel miez de noapte de martie scriam cu stiloul și cu pixul și cu creionul în acel miez de noapte de martie eram de o calmitate debordantă de pus la zid cum i-au pus pe Ceaușescu și pe Elena într-o zi de Crăciun nu știu care zi în noaptea dinaintea acelui miez de noapte dinaintea zilei ce avea să urmeze scriam nu știam ce are să se-ntîmple a doua zi a doua zi am bătut același drum bătătorit spre școală am venit în același mijloc de transport cu aceiași oameni plictisiți parcă de viață sau de nu știu ce am deschis televizorul știrile nu mai erau aceleași am primit un apel de la mama cineva apropiat nu știu cine nu îl cunoscusem decît la o nuntă și oricum nu vorbisem prea mult avea virusul acela nu știu care virus eu sînt din România China e departe și oricum nu aș fi putut ajunge la știri au anunțat că vom sta acasă o perioadă scurtă așa spuneau ei așa spuneau se credeau binefăcători eroi poate erau a doua zi am plecat acasă veseli credeam că va dura doar o săptămînă o săptămînă nu știu cîte luni are are multe sau nu știu știam nu știam știam știam știam ce va urma cel puțin anticipam după acea săptămînă totul avea să reintre la normal la normal dar la care normal eu încă aștept să se termine săptămîna săptămîna aceea eu nu cred în covid nu cred nu cred decît în poezie sau în ce mai scriu eu Timeea Ivan, elevă liceu

Căsnicia ºi erotismul în dormitoarele capetelor încoronate (2)

Motto: ,,What’s love got to do with it?” – Tina Turner

Tînăra femeie a fost apoi răsplătită cu o rentă viageră și căsătorită cu un angajat mărunt de la curte. Cu fiul său, prințul moștenitor Rudof, Franz Joseph și-a bătut mai puțin capul. A vorbit cu un prieten de vînătoare, Karl Karnauer, să organizeze vizite discrete în cîteva stabilimente vieneze alese pe sprînceană, unde tînărul să poată căpăta ceva experiență. Prințul moștenitor a consimțit cu bucurie, deși, după cum știa jumătate din Viena, dar nu bănuia nici împăratul, nici locotenentulmajor Karnauer, explorase de mult tainele sexului, pe cont propriu – și anume chiar în aceleași așezăminte. În Secolul al XIX-lea, cînd a dispărut acel tabu social care le interzicea femeilor să apară pe scenă, actrițele au devenit sursă a plăcerilor regale – să ne gîndim la cîntăreața irlandeză Lola Montez, altfel o ființă cu totul mediocră, care i-a sucit mințile lui Ludovic I al Bavariei, și la marea Sarah Bernhardt, considerată cea mai înzestrată curtezană a timpului, ceea ce a putut să constate direct prințul de Wales, viitorul Eduard al VII-lea.

Cum au ajuns să aibă regii din istoria Franței atîtea metrese – va rămîne veșnic o enigmă. Ludovic al XIV-lea, spre exemplu, trebuie să fi fost destul de respingător. Din îndelungata viață a Regelui-Soare au rămas consemnate doar trei băi generale. Strănepotul său, Ludovic al XVI-lea, care, de altfel, a și pus capăt tradiției metreselor, a fost cel dintîi monarh francez care s-a spălat cu regularitate. Înainte de a continua să cotrobăim prin dormitoarele regale, trebuie să facem una sau două observații de esență: în cele mai multe cercuri se consideră de bonton indignarea în fața invaziei presei în sfera intimă

a înălțimilor lor regale. Și justificat, dintr-un punct de vedere, cum presa de scandal tratează acest gen de informare publică cu suficientă nerușinare. Pe de altă parte, comportamentul sexual al regilor și al reginelor a făcut de cînd se știe obiectul unor bîrfe deșarte. Viața din patul fastuos a fost mereu parte a sferei publice. În varianta cea mai nevinovată, se vede chiar și în basmele pe care le citim copiilor de multe generații încoace.

Albă-ca-Zăpada, care a coabitat nematrimonial cu nu mai puțin de șapte pitici odată, era departe de a fi o carte nedeschisă cînd a ales-o prințul. Prin comparație, prințesa moștenitoare Mette-Marit a Norvegiei și perioada constroversată a vieții ei nu pot deranja pe nimeni. Și să împarți așternutul cu o broască, doar pentru că așa te îndeamnă părintele tău, regele, rămîne un caz-limită, din punct de vedere moral. Dar pînă și celebra legendă a regelui Arthur rămîne istoria unui eșec sexual, doar cavalerii mesei rotunde de la Camelot s-au risipit după ce fidelul Lancelot s-a îndrăgostit, sub vrajă, de Guinevere, soția lui Arthur.

Dacă relatările despre pașii greșiți ai monarhilor în viața lor sexuală ar fi vorbe în vînt, și anumite pasaje din Vechiul Testament ar trebui respinse, din același motiv. Semnificația teologică a personalității regelui David nu poate fi înțeleasă pe de-a-ntregul dacă nu îl vedem și atunci cînd este capabil să cadă în păcat.

Psamul 41, unul dintre cele mai emoționante și mai frumoase poeme biblice (,,În ce chip tînjește cerbul după izvoarele apelor, așa tînjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule...”), este o plîngere a lui David, încercat de remușcări după păcatul său teribil, de fapt de neiertat. În Vechiul Testament se relatează în detaliu cum David și Batșeba, femeia unuia dintre ofițerii săi, comit adulter, iar David îl trimite apoi pe Urie, soțul încornorat, în focul luptei, cu intenția de a scăpa de el.

Wilhelm al II-lea al Germaniei Pasiune mergînd pînă la crimă, comisă cu sînge rege.

Planul lui David reușește și o o ia de nevastă pe văduva lui Urie. Din această căsătorie avea să se nască mai trziu Solomon, ale cărui aventuri sexuale sînt și ele relatate de Vechiul Testament, în Cartea Regilor. În lipsa cunoașterii escapadelor sexuale regale, predarea istoriei ar fi un exercițiu nu numai monoton, dar și incomplet. Astfel, pentru înțelegerea toamnei tîrzii a monarhiei germane, spre exemplu, trebuie cunoscută și atmosfera subtil homofilă de la curtea lui Wilhelm al II-lea. Împăratul și prietenii săi sărbătoreau în stilul specific confreriilor – cu gimnastică în comun pe duneta yahtului regal Hohenzollern, spre exemplu, pe care membrii echipajului se înfățișau dezbrăcați pînă la brîu. Pe măsură ce tot mai mulți invitați, incapabili să-și stăpînească înclinațiile, au început să dea de bucluc din sete de ,,destrăbălare”, au apărut imediat și implicațiile politice. Mai întîi, prințul Eulenburg a căzut pradă campaniei de calomniere a jurnalistului Maximilian Harden și a urmat Friedrich Alfred Krupp; de această dată, organul social-democrat Vorwärts (Înainte) a fost cel care a dezvăluit legătura dintre el și diverși bellboys de pe Insula Capri. (va urma) ALEXANDER VON SCHÖNBURG

RM

Nr. 1551

l

25 – 31 august 2020

File de istorie Diktatul de la Viena – 30 august 1940

Dictatul de la Viena a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei. Acest act a fost impus de Germania nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al II-lea război mondial sub titlul de „arbitraj”.

Iată textul sentinței, după comunicatul oficial:

I. Textul arbitrajului „1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.

3. Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobîndesc fără alte formalităţi naţionalitate ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România.

Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobiliară, pînă în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat.

Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.

4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în anul 1919, de către Ungaria României, şi care rămîne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitate ungară, într-un termen de 6 luni. Principiile enunţate în

paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobîndi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşi de rasă ungară, care vor rămîne pe teritoriul român.

Documente istorice 6. Detaliile rezultînd din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenţia directă între guvernele român şi ungar.

7. În cazul în care dificultăţi sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înţelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reichului şi Italiei, care vor adopta o soluţie definitivă“.

II. Relatarea lui Mihail Manoilescu, reprezentantul României, la arbitrajul de la Viena ,,Am observat întîi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Miam dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecînd sub linia ferată, şi am înţeles că cuprindea şi Clujul…

Am început să nu mai văd. Cînd mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gînd: Braşovul! O mica uşurare: Braşovul rămînea la noi.

Cînd am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenuşiu, din cenuşiu, negru… În clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa.

Monumentul de la Carei, ridicat în memoria sătmărenilor expulzaţi ºi deportaţi în urma Diktatului de la Viena

În urma actului criminal nazisto-fascisto-horthystocomunist de la Viena, din județul Satu Mare au fost înregistrați peste 25.000 de români refugiați, iar dintre cei rămași sub dominația horthystă, peste 5.000 au fost plasați în taberele de muncă forțată din Ungaria și Germania. În memoria celor alungați, Asociația județeană Satu Mare a refugiaților, expulzaților și deportaților, împreună cu filiala din Carei, străveche cetate de margine de țară românească, am ridicat singurul MONUMENT DIN ROMÂNIA, pentru cunoașterea refugiului românesc și pentru comemorarea românilor din Transilvania, sub ideea că ,,A uita înseamnă a repeta”. Pe monument sînt trecute numele tuturor românilor din Carei, supuși și ei, ca și în alte localități sătmărene, unor tratamente îngrozitoare – spargerea și încendierea caselor și luarea prin forță a bunurilor, îmbrăcăminte, mobile, alimente, animale. Bande de huligani unguri sub conducerea jandarmilor cu pană

de cocoș la pălărie, au aplicat bătăi crunte, oriunde se aflau români, fie în locuințe sau pe stradă, iar unii au fost condamnați la închisoare, unde s-au folosit suplicii specifice Evului Mediu timpuriu. Pe monument mai sînt aplicate Crucea creștină și Steaua lui David. Motivul? În Carei, în acea perioadă, trăiau aproape 5.000 de evrei, care în totalitatea lor au fost trimiși în lagărele morții naziste de la Auschwitz și Birkenau.

Careiul are și un cartier pur românesc, numit Ianculești. El se află la 5 km distanță de Carei și s-a constituit în urma Reformei Agrare din anul 1921, cu moți din Munții Apuseni. Începînd cu 15 septembrie 1940, bande de unguri horthyști din Carei și din Ungaria au instaurat un adevărat asediu. Au dat foc la case, au furat: mobile, haine, cereale, animale, căruțe și alte bunuri agricole, iar românii care s-au opus au fost imediat uciși. Într-o singură zi, au fost omorîți 8 români,

7

Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dörnberg a deschis uşa alergînd prin mulţimea de ziarişti, de diplomaţi şi ofiţeri care umpleau sălile strigînd: «un pahar cu apă, un pahar cu apă…»“ (Sursa: Mihail Manoilescu, Memorii – iulie-august 1940 – Dictatul de la Viena, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991)

III. Dezbaterile Consiliului de Coroană în privinţa arbitrajului în problema Transilvaniei – poziţia lui Iuliu Maniu, lider al Partidului Naţional Ţărănesc D-l Iuliu Maniu (adresîndu-se Majestății Sale Regele): Sire, sînt nespus de recunoscător că aţi binevoit a-mi da ocaziunea ca, în această înaltă consfătuire, să pot ridica cuvîntul de protest al Ardealului şi Banatului. Este o zi tristă, dureroasă şi este foarte greu să ne stăpânim nervii şi să nu-i lăsăm copleşiţi de durerea care ne cuprinde. Protestez în numele Ardealului şi al Banatului în contra oricărei încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Maramureşul şi Crişana de la corpul statului nostru şi protestez ca oricare părticică să fie înstrăinată. (…) Asupra Ardealului n-are drept să dispună decît numai majoritatea lui. Majoritatea aceasta este categoric românească. 58,4 procente dintre locuitori sînt români, iar celelalte minorităţi sînt împărţite în mănunchiuri mici de oameni (…). Pentru aceasta, ţinînd seama că punctul de vedere al poporului românesc din Ardeal de sute de ani s-a manifestat totdeauna ca să nu se întîmple nimic în ceea ce priveşte Ardealul, fără să fie întrebat poporul românesc de acolo, ne doare adînc că astăzi se hotărăşte asupra soartei Ardealului, fără ca poporul din Ardeal să fie întrebat.

Procedura de arbitraj este o judecată convenită, prin urmare hotărîrea de acolo izvorăşte şi din voinţa noastră.

Or, ceea ce trebuie cu orişice preţ înconjurat este că orice hotărîre s-ar aduce, să nu aibe aparenţa că izvorăşte şi din voinţa poporului şi a statului românesc”.

(Sursa: Ion Mamina, Consilii de Coroană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997) iar peste 20 au fost grav răniți. Toate cele peste 1.000 de persoane au fost expulzate în România în vagoane de marfă.

Constituirea Asociației județene a avut loc în anul 2000, cu sprijinul direct al senatorului Adrian Păunescu.

A fost singura asociație de acest tip din România, după care s-au înființat alte asociații și în alte județe din Ardeal. La Conferința județeană, toți delegații l-au ales ca președinte de onoare pe Adrian Păunescu, el însuși fiind refugiat din Basarabia în România. Prin acea alegere, regretatul om politic, scriitor și gazetar a intrat definitiv și în istoria locală a județului Satu Mare.

La Conferința Națională ținută la Cluj-Napoca, în vara anului 2005, la propunerea profesorului universitar doctor Ioan Pușcaș din Șimleul Silvaniei, cu participarea tuturor asociațiilor din România, Adrian Păunescu a fost ales ca președinte de onoare a Consiliului Național, funcție ce o deține și după trecerea lui în eternitate.

Ca o concluzie tristă, în urma Diktatului de la Viena, în județul Satu Mare s-au înregistrat 82 de morți, răniți și dispăruți.

Notă: În arhiva Primăriei Municipiului Carei se află un document cuprinzînd numele a 315 români din Carei, refugiați în urma Diktatului de la Viena din 30 august 1940. Actul a fost întocmit în februarie 1942 de administrația horthystă, care a urmărit ca numărul românilor refugiați să fie cît mai mic. Lipsesc numele soțiilor și ale copiilor. Dacă ar fi fost trecuți toți românii refugiați din Carei - soț, soție și copii -, numărul lor ar depăși 2.000 de persoane. Iată, așadar, un exemplu de manipulare a opiniei publice din Europa acelor vremuri.

Prof. dr. IOAN CORNEANU Ing. MIRCEA PÎRLEA

8

Nr. 1551

l

25 – 31 august 2020

RM

Polemici«Controverse Stăpînii lumii – Donald Siminică, Rușine națională: alegerea lui Ciolacu noul „progresism” PSD Joe Dandanache și afro-Zoițica La finele și săptămînii trecute a avut loc ,,marele” eveniment – Congresul

(urmare din pag. 1) Pe cînd Agamiță Bidenache e un escroc, un personaj care profită de zeci ani de funcție… dar îi acuză pe alții de corupție! În rest, la fel ca personajul lui Caragiale e ramolit și gafeur, dar și gata să folosească toate tertipurile pentru a-și atinge scopul!

Ce m-a impresionat mai mult decît cei doi a fost apariția, la Convenția Partidului Democrat (din SUA) a fostei prime doamne a SUA, Michelle Obama. Presa a spus că discursul său a fost punctul culminant al evenimentului. Mie mi s-a părut un moment de ipocrizie totală, de teatru de un prost gust total – și o dovadă că America de azi nu este decît o mare și penibilă ipocrizie. Deci mai curînd i se potrivește Mișela, decît Michelle. Susținîndu-l pe ,,Joe” (Biden), fosta primă doamnă a ciudatului prim președinte de culoare a interpretat o scenetă care s-a vrut ,,de suflet”, dar a ieșit ceva fals și plîngăcios, amintind de confuza reclamă ,,Hemoro-izii face bine!...”.

Ce a spus Mișela lu’ Barack Hussein? ,,Îl cunosc pe Joe. Este un om profund decent, ghidat de credință… A fost un vicepreședinte grozav! Știe ce este nevoie pentru a salva o economie, pentru a învinge o pandemie și pentru conduce țara noastră. Și mai ales e un om care ascultă și a promis poporului american că va spune adevărul și va avea încredere în știință”.

Sincer, am crezut că nu văd și nu aud bine! Cum naiba poate fi un om ,,profund decent” cînd ,,progresiștii” SUA susțin cele mai sinistre manifestări și manifestații contra naturii, militează contra familiei tradiționale – iar SUA este promotorul și diseminatorul pornografiei la nivel mondial, al transformării producțiilor cinematografice în promovare LGBT? Credință?... În ce? În bani, poate, dacă e să vedem istoricul familiei Biden, cu un fiu implicat într-o escrocherie de tip piramidă Ponzi și un altul în spolierea resurselor ucrainiene? Credință? Cînd valul „progresist” susținut de democrații americani blamează creștinismul, își bat joc și atacă preoțimea, chiar instituția Bisericii? Credință?

Niciodată, nici în Evul Mediu, Islamul nu a fost atît de blamat prin încercarea de asociere cu terorismul – da, o ,,operă” de ,,credință” a regimului din care Biden a făcut parte!

Empatie? Biden și empatia? Uită Mișela că regimul lor a dus la apogeu dezastrele din Orient și Africa, urmate de emigrația care a dat peste cap Europa?! Empatia… îmi aduc aminte de bancul – sinistru dar adevărat – în care Obama punea pariu că dacă anunță că bombardamentele SUA ar ucide 10.000 de sirieni și o blondă, lumea ar fi interesată cine e blonda? Sigur că uită… la fel cum a uitat că Barack Hussein e singurul deținător al Premiului Nobel pentru Pace care a dezlănțuit războaie în toată lumea!

Sau poate ați auzit-o spunînd că pentru Joe Biden contează viețile negrilor. BLM? Chiar așa? Voi care ați dezlănțuit războaie distrugătoare în Africa, voi care vindeți arme și provocați rebeliuni și conflicte armate în Mali, Nigeria… pentru voi viețile negrilor africani nu contează?! Păi dacă sînteți atît de progresiști – nu vreți ca în loc de demolarea unor statui să despăgubiți țări pe ale căror popoare le-ați înrobit? Aiurea, BLM! Pentru voi, numai MM – adică Money Matters!

Biden e un om ,,care spune adevărul”? Un om care fuge de anchetă, dar fugărește un procuror general care vrea să ancheteze golăniile fiului său?! Dar cu implicarea în cazul Michael Flynn, cum este? Poate e ,,știință”?... Realitatea văzută de milioane de telespectatori e că Biden are un discurs plin de gafe, șablonard – și mai degrabă incult decît ,,științific”! În fine, a spus Mișela că Joe e ,,un Om care ascută”?… Vai, și ce patetic a rostit…

Nici Maia Morgenstern nu e în stare de asemenea exagerări interpretative! Ascultă Joe Biden? Așa cum a ascultat pe cei 8 milioane de români care au dorit plecarea lui Traian Băsescu, dar americanii au zis NU – iar Biden l-a îmbrățișat penibil de președintele hulit de majoritatea poporului? Sigur, dacă e ,,opoziția” din Belarus – sau, ne amintim, ,,opoziția” anti-Dragnea – contează, chiar dacă sînt vreo 10%!... Și încă o problemă: despre afacerile lui cu China… oare întîmplător nu se poate afla nimic? Oare chiar am ajuns să-l credem pe Sörös, finanțator major al democraților și al lui Biden, cînd spune că și democrații i-au luat în colimator pe chinezi? Ia să vedem cum au preluat chinezii firmele americane în perioada Obama – Biden! Cam atît despre mișelisme.

Pe scurt, mișelismele Mișelei mi se par mișelești! Iar acel ,,Joe” nu e decît o rușine - corupt și suficient de laș să fugă de anchete, indecent și necredincios (o dovedesc ,,ideile” susținute de el și de Democrații progresiști), care susține războaie cu zeci de mii de victime inocente și calcă în picioare valori naționale și legi internaționale – dar și un mincinos care și-a bătut joc de români și ucrainieni!

Or, revenind la ideea de la care am plecat – este o decădere cumplită a Americii să ajungă să apeleze la asemenea personaje – un președinte gen Biden-Dandanache și o Zoițica afro pentru a păcăli o populație… cum să spun, imbecilizată dacă poate crede asemenea personaje! Și, mai grav e că aceste personaje vor stăpîni în bună măsură lumea – și cu siguranță vor dicta în România. Uitați-vă la personajul Zuckerman – este doar începutul! Vai de noi dacă în locul lui Siminică vin, la braț, Agamiță cu afroZoițica!

PSD. Desfășurat în condiții pe care nu mă sfiesc să le numesc ilegale, așazisul congres a atins o țintă urmărită de mult timp: plasarea unei marionete în fruntea singurului partid care putea să ducă o politică independentă la nivel guvernamental. O marionetă a globalismului NATO, a Serviciilor și a lui Iohannis. Atitudinea acestui Marcel Ciolacu poate fi considerată cu adevărat o rușine - iar la Congres s-a atins apogeul! Discursul lui Ciolacu – ca de obicei, incult și plin de inepții – s-a axat pe ideea că PSD trebuie să se rupă de ,,trecutul în care partidul a fost folosit pe post de «cheie la ușile justiției»”, cu referire la mandatul lui Liviu Dragnea în fruntea partidului. Iată mostră de ,,discurs”: ,,Sînteți mulți care ați muncit enorm în partid. Ați avut - la fel ca și mine - rezultate bune. Ați construit - la fel ca și mine - organizații puternice.

Dar au fost cazuri cînd munca voastră a fost irosită de cei care au crezut că pot folosi PSD ca pe o cheie la ușile justiției. Nu ei sînt PSD! Ei aparțin trecutului. Și trebuie să ne rupem de acest trecut!”. Ce mai spune Ciolacu: ,,Justiția trebuie făcută în sala de judecată. Nu la partid, nu la televizor, nu în palatele Administrației prezidențiale. Reforma justiției trebuie făcută de către profesioniști, de magistrați, de CSM, de asociațiile profesionale. O spun cu toată răspunderea, conștient că poate pierd voturile unora care văd lucrurile altfel. În mandatul meu, PSD va rămîne strict pe agenda românilor, iar justiția acolo unde îi este locul, în sala de judecată!”. Iar Ciolacu declară că astăzi ,,sîntem hotărîți să lăsăm greșelile trecutului în spate - acolo unde le este locul”.

Deci, Ciolacu vrea să spună că PSD trebuie să fie de acord cu condamnarea lui Adrian Năstase și Liviu Dragnea – ca și a lui Dan Voiculescu - cu hăituirea lui Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Toni Greblă, Olguța Vasilescu, Vali Zgonea și a nenumărați lideri naționali și locali? Ciolacu vrea să spună că modificarea legislației penale, solicitată de mari specialiști în drept și realizată de parlamentari de prim rang ai PSD – toate astea trebuie lăsate în urmă!

De asemenea, bătălia cu ,,statul paralel” trebuie uitată – a fost „în interesul lui Liviu Dragnea”, vrea să spună Ciolacu! Să nu uităm că datorită PSD a fost devoalată implicarea Serviciilor în Justiție, datorită bătăliei PSD în presă – „la televizor”, cum zice semiagramatul ajuns în fruntea PSD – au fost date în vileag abuzurile DNA, anchetele făcute de Liviu Pleșoianu sau Claudiu Manda au deconspirat tot felul de manevre de culise care au lovit nu numai PSD, ci și mediul de afaceri și chiar magistrați. Dar, acum s-a votat: toate astea sînt… trecut!

Toate clarificările din Codul Penal și Codul de Procedură Penală, definirea completurilor specializate, anularea protocoalelor secrete – o muncă uriașă a PSD e aruncată la coș de acest Ciolacu dubios, cu găuri în CV, cu relații dubioase cu Serviciile și cu teroristul Omar – dar și cu un dosar la DNA, cu ditamai prejudiciul, dar trecut cu vederea de însăși ,,elita” DNA de la Ploiești!

Deci toate aceste realizări și aceste bătălii au fost urmarea interesului celor care ,,au crezut că pot folosi PSD ca pe o cheie la ușile justiției”?! Cît de ticălos să fii să nu vezi că PSD a fost singurul care a încercat ceva în privința independenței reale a Justiției, propunînd-o pe judecătoarea Dana Gîrbovan ministru?! Cît de ticălos să fii să nu înțelegi că fără PSD condus de Liviu Dragnea flagelul Kövesi ar fi bîntuit și acum? Da, suficient de ticălos și trădător ca să nu sancționezi trădarea MAE, care nu a făcut apel la CEDO în cazul ,,Kövesi contra România”! Sigur, trecutul de care vrea să scape Ciolacu nu e Kövesi, nu sînt protocoalele și nici terorizarea PSD în așa zisa ,,justiție” – ci Dragnea! Năstase! ,,E tătucii!”. Așa ceva!... În concluzie, pentru că nu sînt multe de spus – atitudinea lui Ciolacu este o rușine pentru istoria PSD – iar prezența în fruntea social democraților a unui om care gîndește, vorbește și făptuiește în așa hal este o și mai mare rușine!

Este chiar o ticăloșie mai penibilă decît am putut vedea! Și, din păcate, e o predare totală a României! Ultimul partid puternic, cu șanse de a face politică națională, suverană, a căzut. Vă dați seama că Dâncu, noua vedetă a PSD, a vorbit despre ,,Tinerii de la Demos” – deci ce urmează?

Linia ,,progresistă”, cu tot ce implică ea – ,,educația de gen”, ateism, libertate ,,extinsă”, adică susținerea oricăror pretenții LGBT – dar mai ales o totală respingere a naționalismului, a oricărei idei de suveranism. Îi scriam recent lui Adrian Năstase: ,,Domnule președinte, cred că ar fi cazul să punem punct. România pe care am visat-o din 1990 pînă în 2004 NU mai există. Și nici nu va mai reveni. E vremea memoriilor. Și acelea în tiraj confidențial. Odată cu intrarea în celebra alianță trebuia să intuim ce scrie deasupra porții: «Lăsați orice speranță, voi care intrați aici». Bine că nu ați avut soarta lui Craxi, în sensul că mai putem avea parte de dvs.”.

Cam atît. Deocamdată… s-a terminat. Nu mai e nimic de făcut.

DRAGOȘ DUMITRIU

RM

Nr. 1551

l

9

25 – 31 august 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (11)

Jurnal de pe Frontul de Est (72)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (11)

Totodată, comandamentele germane, preocupate exclusiv de soarta confruntării de la Stalingrad, au neglijat informaţiile puse la dispoziţie de Armata 3 română, care duceau la concluzia pregătirii de către sovieticii a unei mari ofensive. Trebuie spus că, aşa cum arată documentele de arhivă româneşti, pregătirile sovietice pentru marea ofensivă au fost cunoscute de marile unităţi române, comandamentul Armatei 3 informînd prompt Grupul de armate „B”, cît şi pe generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major al Armatei române, aflat în zonă. De aceea, este greu de înţeles de ce comandamentele germane nu au luat măsuri, mai ales că ele cunoşteau slaba capacitate combativă a Armatei 3 române. În concluzie, în pre-ziua ofensivei sovietice, Armata 3 română apăra o fîşie foarte largă, care îi depăşea cu mult posibilităţile. Ea se confrunta cu neajunsuri serioase în privinţa înzestrării cu armament antitanc şi ducea o lipsă acută de rezerve.

3. Literatura (1) Referindu-se la condițiile în care evoluase literatura basarabeană pînă la 1918, Ștefan Ciobanu afirma că, spre deosebire de Ardeal, care lăsase o urmă adîncă în istoria literaturii românești, și de Bucovina, care deși nu avea o contribuție în aceeași măsură, satisfăcuse cel puțin cerințele sufletești ale românilor de acolo, „Basarabia, în lunga noapte de înstrăinare (1812-1918.- n.n.) a rămas stearpă pe ogorul literar”. Istoricul literar basarabean găsea nu o literatură, ci doar cîțiva scriitori izolați și depista singura notă specific basarabeană în influența literaturii rusești”. Așa cum, pe bună dreptate, afirma prof. I. Simionescu, cu referire la viața culturală în ansamblu, „împrejurările istorice mereu tulburi au fost hotărîtoare, iar manifestațiunile culturale timide, răzlețe, ca niște flori rare sub umbra pădurii dese. Nu lipsa însușirilor etnice este de vină în întîrzierea intensității culturale. Exemple de energii românești, care au însemnat «ceva» în alte țări se pot cita în număr destul de însemnat. Energia e dovedită că are rădăcini sănătoase în pătura satelor; lipsea mediul prielnic pentru punerea ei în valoare, de mare importanță în manifestările culturale”. În aceeași ordine de idei, acad. Mihai Cimpoi menționează, că „marea șansă a scriitorilor basarabeni a fost reprezentată de deschiderile periodice ale cercului strîmt al orizontului local, iar marea neșansă, strămutarea zilnică și din acest spațiu matern”, limba română înlocuindu-le întreaga patrie. Din acest punct de vedere, Marea Unire din 1918 a deschis noi orizonturi inclusiv vieții spirituale, înregistrîndu-se în perioada interbelică o dezvoltare fără precedent în această direcție, cu succese remarcabile, unele dintre ele de valoare universală.

Literatura română, în particular, a cunoscut o adevărată înflorire în perioada interbelică. A fost epoca marilor scriitori Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Octavian Goga ș.a. Orientîndu-se după modelele Eminescu, Goga, Blaga, Bacovia, Arghezi ș.a., poeții basarabeni din perioada interbelică au proclamat o epocă nouă, „o nouă spiritualitate”, modernismul basarabean manifestîndu-se în diversele lui aspecte de orientare reformatoare – simbolism, expresionism, dadaism, suprarealism etc. S-au remarcat, în special, poeții George Meniuc, Vladimir Cavarnali, Nicolae Costenco, Alexandru Robot, Magda Isanos, Emilian Bucov, Bogdan Istru, Andrei Lupan, Teodor Nencev etc. În evoluția poeziei interbelice basarabene, poetica văzului e înlocuită de poetica viziunii, limbajul tranzitiv de limbajul reflexiv, se produc metamorfoze firești în lumea ei fictivă. În disputele de creație, dintre tradiționaliști și moderniști, se sfidează reciproc idealuri, avansîndu-se principii ce configurează, fie și într-o stare embrionară, structura liricii basarabene. Basarabenii și-au adus, de asemenea, propria contribuție la dezvoltarea prozei, dramaturgiei, criticii literare din România interbelică, care au fost „recuperări importante” de introducere „în circuitul literar general-românesc”. Printre membrii Asociației Literare și Științifice „Viața Românească” (de la Iași, și apoi București) s-au aflat Constantin Stere, Ștefan Ciobanu, Pan Halippa, Paul Gore, Ion Buzdugan, Olga Vrabie. De un real succes se bucurau cărțile publicate de Nicolai Costenco, Magda Isanos, Sergiu Cujbă, Dumitru Iov, George Meniuc și alți basarabeni.

Un scriitor de renume, format și recunoscut în cercurile cele mai distinse de intelectuali ruși din perioada de pînă la Revoluția din februarie 1917, aducînd cu sine în Basarabia vaste cunoștințe, un nou fel de a gîndi, de a simți și de a scrie, a fost Leon Donici-Dobronravov (1887-1926), unul din cei mai talentați scriitori basarabeni din perioada interbelică, adevărat corifeu al genului memorialistic. A fost un talentat scriitor de respirație europeană, „dotat de la natură cu multe însușiri” (Gala Galaction), una din ele fiind capacitatea sa de a diagnostica cu exactitate semnificația evenimentului trăit. Alăturat ulterior grupului emigranților ruși condus de Grigore Alexinski – singurul nucleu al emigrației ruse care recunoștea caracterul românesc al Basarabiei – Donici a desfășurat, la Paris, în calitate de redactor la ziarul acestuia, „Țara noastră”, o amplă activitate publicistică, inserînd săptămînal la rubrica „România atacată”, toate spicuirile din presa străină privind Basarabia, însoțindu-le de „comentariile unei vii inteligențe românești”. Totuși, cel mai prestigios scriitor a rămas Constantin Stere, care se impusese în viața culturală a României încă din primii ani ai Secolului al XX-lea. La progresul literaturii basarabene interbelice și-au adus contribuția nu numai intelectualii români, ci și numeroși reprezentanți ai etniilor conlocuitoare.

Astfel, poetul, fabulistul evreu Eliezer Steinberg, originar din Lipcani, s-a remarcat drept unul din cel mai mari fabuliști ai vremii. A fost un pedagog unic în felul său, creînd o literatură didactică lipsită de didacticism. Abecedarul lui în idiș pentru copii, ilustrat de pictorii Kolnik, Lerner și Rubin, a fost apreciat de Academia evreiască din Vilno drept cea mai bună lucrare pentru copii. A mai scris pentru copii nenumărate piese de teatru, reprezentate la „Musikverein” (Cernăuți), iar una din acele piese, „Rabinul din Bardicev”, a fost solicitată pentru teatrele din New York. Pentru copii, a mai scris „Legendele în jurul Genezei”, mici capodopere biblice. De asemenea, fabulistica evreiască a avut în Iehuda Steinberg, vărul lui Eliezer Steinberg, o figură proeminentă, astfel încît, de la apariția primelor sale fabule, lumea evreiască mondială a exclamat: „A apărut nu un fabulist, ci Fabulistul, la înălțimea lui La Fontaine și Krîlov”. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Cotul Donului şi Stepa Calmucă (2)

Dispozitivul trupelor române, „înşirate ca nişte mărgele pe aţă” Şi mai dramatică a fost situaţia Armatei 4 române (comandant-generalul Constantin Constantinescu-Klaps), al cărui comandament, mobilizat la începutul lunii septembrie 1942, nu a avut, pînă la 21 noiembrie 1942, o zi după declanşarea ofensivei sovietice, comanda trupelor, sarcina lui fiind asigurarea materială a marilor unităţi române. Misiunea încredinţată de comandamentul german a fost apărarea „fără gînd de retragere” a unei fîşii ce se întindea la sud de Stalingrad, între Kegulta şi Beketovka. Pentru îndeplinirea misiunii, Armata 4, subordonată Armatei 4 tancuri germane, comandată de generalul Herman Hoth, a avut în organică două comandamente de corp de armată (6 şi 7) cu cinci divizii de infanterie (1, 2, 4, 18, 20) şi două de cavalerie (5 şi 8). Efectivul armatei la jumătatea lunii noiembrie 1942 s-a ridicat la 75.250 de militari, inclusiv Divizia 20 infanterie.

Vecinul din stînga era Corpul 4 armată german, iar la dreapta, la o distanţă considerabilă, se afla Divizia 16 infanterie germană. Dispozitivul adoptat a fost pe un eşalon cu toate marile unităţi aflate în prima linie, fîşiile de apărat fiind extrem de largi. De exemplu, Corpul 6 armată, comandat de generalul Corneliu Dragalina, apăra cu cele trei divizii ale sale o fîşie de peste 100 de km. În total, Armata 4 română a primit spre apărare un front cu o dezvoltare de 270 de km care, dacă se adaugă sinuozităţile terenului, ajungea la peste 300 de km. Caracterizînd situaţia marilor unităţi române dispuse la sud de Stalingrad, generalul Ilie Şteflea a arătat că ele erau „înşirate ca nişte mărgele pe aţă”. În mod practic, aşa cum sublinia locotenent-colonelul Nicolae Dragomir, subşeful de stat major al Armatei 4, nu era vorba de un dispozitiv de apărare, ci de unul de supraveghere. Situaţia materială a Armatei 4 române era chiar mai grea decît cea a Armatei 3, frontul acesteia fiind considerat de către comandamentul german drept secundar. Lipsea armamentul antitanc şi cel de artilerie (mai ales cea grea), aprovizionarea se făcea cu foarte multă greutate, iar de rezerve în condiţiile unor fronturi atît de întinse nu putea fi vorba. În concluzie, în preziua contraofensivei sovietice, în regiunea Stalingrad se aflau 230.782 de militari români, ce încadrau cele două armate, precum şi unităţile care acţionau sub comandament german. În zonă se mai aflau Marele Cartier General Român, condus de generalul Ilie Şteflea, Corpul Aerian Român, alte unităţi şi subunităţi de apărare antiaeriană. Documentele de epocă apreciază că efectivele totale ale armatei române în zona Stalingradului se ridicau la aproape 254.000 de militari de toate categoriile şi armele. Statisticile Marelui Stat Major arătau că Armata română avea sub arme la 15 noiembrie 1942 841.133 militari, ceea ce însemna că efectivele de pe frontul de la Stalingrad reprezentau circa 30% din total. Armatele 3 şi 4 române aflate la flancurile Armatei 6 germane, care ataca direct Stalingradul, aveau o capacitate operativă redusă, iar misiunile încredinţate depăşeau cu mult posibilităţile de care dispuneau. Germanii nu şi-au onorat decît în mică măsură angajamentele de dotare şi aprovizionare asumate în iarna anului 1942. Cauzele rezidă în insuficienţa forţelor şi a mijloacelor, precum şi în greutăţile foarte mari în ceea ce priveşte transporturile. Acestea au fost direcţionate spre trupele germane ce asediau Stalingradul, trupele aliate, inclusiv cele române, fiind neglijate.

Marea încleştare din noiembrie (1) Planul contraofensivei sovietice în zona Stalingrad, cunoscut şi sub numele de Operaţia Uranus, a fost stabilit în cursul lunii septembrie 1942 de către Înaltul Comandament Sovietic (Stavka) şi aprobat de Stalin. El prevedea executarea a două puternice lovituri în sectoare situate la mare distanţă unele de altele şi încercuirea Armatei 6 germane printr-o manevră dublu învăluitoare de mari proporţii. Această misiune a fost încredinţată unei grupări compuse din trei fronturi – „Sud-Vest”, „Don” şi „Stalingrad”. Acţiunea trebuia declanşată la 13 noiembrie, dar Stalin a decis ca ea să înceapă la 19 şi 20 noiembrie 1942. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

10

Nr. 1551

l

25 – 31 august 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

James Oscar Noyes și turismul de război în țările române

D

upă opinia artileristului Murphy, menirea științelor exacte este să exprime adevărul, în timp ce artele frumoase redau ficțiunea. Și ca un corolar, lucrările științifice doar informează, pe cînd cele beletristice emoționează. Numai istoria pare alcătuită din altă plămadă, căci, rătăcindu-se în vălmășagul oamenilor și al faptelor descrise, adevărul și ficțiunea abia dacă se mai disting.

Să luăm, la întîmplare, cazul românilor, prinși la mijloc, secole de-a rîndul, între turci și ruși. După grelele momente de dominație otomană, la începutul Secolului al XIII-lea, ei au considerat că a sosit clipa unei alianțe cu rușii, avînd ca fundament religia ortodoxă comună. Aceasta a fost rațiunea prin care în 1711 domnitorul moldav Dimitrie Cantemir și țarul Petru I au încheiat tratatul de la Luțk, prin care sperau să pună capăt hegemoniei și islamului în Europa.

Numai că intrarea armatei muscălești în Iași, cu lanțul de crime, violuri, jafuri și beții cumplite, s-a transformat într-o adevărată invazie. Iar înfrîngerea de la Stănilești pe Prut, care a urmat, precum și exilul său în Rusia aveau să-l convingă pe înțeleptul domnitor de un adevăr dureros: prinși în cleștele turcesc, românii nu puteau să-și găsească scăparea într-o alianță cu muscalii, și mai cruzi, lipsiți de caracter și bețivani fără seamăn. Acest exil avea să-i curme prematur viața prealuminatului prinț renascentist și a doamnei sale, Casandra, căci Petru cel Mare avea și el, ca toți rușii, sînge mongoloid, care, în amestec cu alcoolul, îl transforma într-o fiară și nu vedea în români decît niște vite bune de mînat cu biciul. ,,N-am să le las românilor decît ochii, ca să plîngă!”, avea să promită, mai tîrziu, sangvinarul general Kutuzov, în nețărmurita lui iubire față de noi. Ceea ce s-a și întîmplat, căci din 1711 și pînă în 1958, cînd Gheorghiu-Dej i-a gonit din România, frații ruși ne-au ocupat de 14 ori, și a fost nevoie să cerem ajutorul turcilor și al altor mari puteri, ca să scăpăm de ei. Iar în secolele care au urmat, Prutul s-a dovedit a fi un alt Tartar, rîul plîngerii în mitologia greacă, unul dintre cele 6 rîuri care separau Hadesul de lumea vie. Prin comparație, supunerea în fața turcilor a fost, pînă în 1878, mai mult nominală, căci s-a rezumat doar la plata tributului anual, fără amestec direct în trebile interne ale țărilor române. (Și tangențial cu subiectul: pagubele provocate de turci în cele peste 4 secole de atîrnare au fost mult mai mici în comparație cu pagubele din cei 80 de ani de regalitate germană.)

Căci, cînd oprimați de turci și de ruși, cînd lăsați pe mîna fanarioților sau încă a și mai tiranicei stăpîniri a hospodarilor pămînteni, moldo-valahii au fost poporul cel mai rău guvernat din lume. Iar frații lor, basarabenii, cel mai chinuit popor încăput în ghearele rușilor. evenind la ultimele 2 secole de istorie națională, să mai reținem și ce aiurea au curs vremurile, cel puțin în 2 situații, că nu mai știm unde a fost mîna destinului și unde a lucrat ficțiunea. Și să luăm Pacea de la Adrianopol din 1829. Cînd turcii, pierzînd războiul cu rușii, acceptă o înțelegere rușinoasă, constînd în plata unor despăgubiri de război în sumă de 10 milioane de galbeni, rambursabili în 10 ani. Și oferă ca zălog rușilor Moldova și Țara Românească, unde noii stăpîni vor aplica Regulamentul Organic, și generalul Pavel Kiseleff va deveni prietenul românilor... Prin această mișcare, românii capătă dreptul de a face comerț liber cu occidentul Europei, evenimentul însemnînd deci un contact direct și primii pași pe calea progresului. Dar, după războiul Crimeii (1853-1856), pierdut de ruși, românii intră iarăși sub stăpînirea turcească și, mai cu ajutorul Occidentului, mai cu eforturile tinerei generații de boieri școliți la Paris, Viena sau Berlin, pășesc hotărîți pe drumul

R

adevărat al modernizării – calea ferată și mașinile cu aburi, progresele medicinii, vaporul, armamentul și muniția de înaltă tehnologie, telegrafia fără fir și fotografia, presa de mare tiraj. Ajunși în acest punct, se pune întrebarea: cînd s-a produs, cu adevărat, schimbarea la față a românilor, pe toate planurile - după 1829, cînd intră sub stăpînirea rusească, sau după 1856? În această epocă de efervescență pe toate planurile, galonată de evenimentele mărețe ale Unirii de la 1859 și Independența de la 1878, se intensifică contactele românilor cu Occidentul.

Despre trimiterea tinerilor boieri să studieze în Franța, Austria, Germania sau Austria, am mai vorbit.

La fel și despre ofițerii ruși aflați în suita generalilor Pahlen, Jeltuhin și Kiseleff, bine educați și școliți, căci trecuseră prin înaltele universități occidentale. Invitați la zaiafeturile bucureștene și ieșene, ei se impuneau prin uniformele strălucitoare, manierele elegante și perfecta stăpînire a limbilor franceză, germană și engleză. Urmarea a fost că, în scurt timp, boierii valahi au început să se emancipeze devenind modele pentru clasele de jos, animate și ele de cosmopolitism și parvenire. Mulți au pătruns în familiile valahilor prin încuscriri și căsătorii. Să nu uităm că Sașa, soția cărturarului Alexandru Odobescu, era fiica nelegitimă a lui Pavel Kiseleff, concepută cu o boieroaică de vază.

O altă categorie de vizitatori prin țările române o constituie oamenii de afaceri. Ei încep să fie atrași de numeroasele oportunități oferite de resursele naturale inepuizabile și de mîna de lucru ieftină. Sau pur și simplu turiștii, mînați de curiozitatea de a cunoaște natura și oamenii aflați undeva la capătul Orientului, unde nu ajunsese nici drumul de fier. Printre acești vizitatori care ne-au lăsat pagini interesante despre Moldova și Țara Românească s-au numărat diplomatul rus de origine germană Wilhelm Kotzebue sau irlandezii Maude Rea Parkinson și Patrick O’Brien. cum, vă propunem să vorbim despre americanul James Oscar Noyes (1829-1872).

El a petrecut mulți ani prin Europa, mai întîi ca student în medicină la Harvard și mai apoi ca medic chirurg pe lîngă misteriosul Stephen Bartlett Lakeman, ajuns general în armata otomană sub numele de Mazar-pașa.

Atras de mirajul Orientului, între anii 1854 și 1856, el face o călătorie pe Dunăre spre teatrele de luptă ale Războiului Crimeii, îmbarcîndu-se la Viena pe un vapor și trecînd prin Budapesta, Belgrad, Turnu Severin, Giurgiu, Rusciuk, Silistra, Bosforul și Constantinopol.

Astfel, în plin război ruso-turc pentru controlul gurilor Dunării și al strîmtorilor de la Marea Mediterană, el vizitează o mare parte din Europa, Egipt și Palestina.

James O. Noyes avea să inaugureze turismul de război practicat, mai tîrziu, de atîția aventurieri, scriitori, ziariști, fotografi (ca de exemplu Carol Popp de Szatmari).

Publicînd în 1858 cartea ,,România, țară de hotar între creștini și turci (cu aventuri prin Europa răsăriteană și Asia apuseană)”, el devine primul american care acordă atenție spațiului românesc. Acest memorial a apărut la noi în anul 2016, la Editura ,,Humanitas”, în traducerea și cu note semnate de Eugen Popa. um spuneam, James I. Noyes pleacă la drum pe Dunăre, îmbarcîndu-se la Viena. Primul popas, la Budapesta. ,,Nu pot admira îndeajuns forța, flexibilitatea și frumusețea limbii maghiare, declară el.

Blîndă, bogată, viguroasă, concisă și plină de podoabe, ea este plăcută auzului și profund poetică” (sic). Atunci cînd în toate limbile europene cîștigă tot mai mult teren muzicalitatea și cursivitatea în exprimare, generate de succesiunea armonică a vocalelor, mister James se arată extaziat de avalanșa consoanelor din graiul lui Tukutum? Ce vreți, de gustibus... ,,Dacă vrei să fii

A

C

primit în Rai, trebuie să te rogi în ungurește”, cică așa ar suna un proverb local, aducîndu-ne aminte de o afirmație făcută de un udemerist, Fekete nu mai știu cum, prin anii 2000: ,,Isus Christos a fost neapărat ungur”. În schimb, populația din Belgrad este o învălmășală de turci, unguri, sîrbi, bulgari și români, un ecou întîrziat al vestitului Turn Babel. Ruinele Podului lui Traian. Descrierea peisajului valah îl mai salvează oarecum pe voiajorul din Ohio, punîndu-i în evidență talentul descriptiv și cultura solidă prin care face dese trimiteri la Antichitatea greco-latină. Cetatea de la Vidin, cu bulgari mai săraci decît oropsiții de români. Și la Nicopole este un pod ridicat de împăratul Constantin. Splendidul moment al revărsării Oltului în Dunăre. Marea ciudățenie a acestui război este că, dintr-un război al monarhiilor, s-a transformat într-o încăierare a raselor implicate. Măcelul s-a întins pe 3 continente și a cuprins mai multe seminții, limbi și religii. Bande de fanatici musulmani din triburile Asiei Centrale s-au întîlnit cu recruții morți de foame din provinciile orientale din îndepărtata Mongolie și cu războinicii de pe Nil și Niger. Urmează drumul spre București – 5 poște și 40 de mile, cu o trăsură șubredă și 6 cai costelivi. O fi același echipaj care îl transportase, cu puțină vreme în urmă, și pe irlandezul Patrick O’Brien? Aceleași noroaie, frig și mizerie?...

Popas la Călugăreni, unde o cruce imensă marchează locul bătăliei dintre Mihai Viteazul și Sinan-pașa în 1595. Urmează descrierea unei nunți la români. Deși săraci, mirii, părinții și nuntașii se întrec în frumuseți – costume populare, cîntece, dansuri și strigături.

1856: Sosirea în București pentru 6 săptămîni. Date esențiale. Locuitori: 120 de mii. Clădiri mai acătării: Hanul lui Manuc, Spitalul Brâncovenesc, Spitalul și Turnul Colței. În rest, mai degrabă o aglomerare de sate mai măricele. Români, evrei, țigani, lăcuste.

Pînă la ivirea lui Dumitru Drăghicescu, cum îi vede Noyes pe români? ,,Valahii sînt indolenți și fricoși.

Devin mai vioi cînd e vorba de contrabandă, hoții și băutură. Tratați atîta vreme cu brutalitate de migratori, greci, turci și ruși, au devenit temători și suspicioși.

Vara trîndăvesc la soare și iarna stau lîngă sobă. Fac și agricultură, dar ocupația lor de bază este creșterea animalelor, care este mai ușoară. Ei încalcă cele 10 Porunci, dar respectă posturile cu sfințenie...”. Dar, mai zice și altceva: ,,- De ce nu-ți repari acoperișul, creștine?

- Plouă prea tare și nu pot.

- Repară-l cînd nu plouă.

- Păi, atunci, n-are nici un rost”. părticică din cum ne-a fost destinul. După un alt război mai dinainte, dintre ruși și turci, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Turcia recunoaște independența tătarilor din Crimeea și oferă Rusiei libertatea de a naviga pe toate mările Imperiului Otoman, deschizîndu-le astfel drumul spre Constantinopol. Ca despăgubiri, țarina Ecaterina redă otomanilor Basarabia și Principatele Dunărene...

Pontul Euxin și Bosforul sînt ultima etapă a voiajului pe Dunăre făcut de O. Noyes. Avînd alt moral, îi dispare amărăciunea provocată de urmele cumplite ale războiului ruso-turc în Bulgaria, cu răniți zdrențăroși și înfometați, case în ruină, boli, lacrimi și sînge. Instanbulul este o altă lume. Măreția acestei bijuterii egalează măreția Romei. Vechea Romă s-a ridicat pe 7 coline, de-a lungul Tibrului. Noua Romă, tot pe 7 coline, de-a lungul Bosforului. Orașul lui Romulus avea Circus Maximus. Orașul lui Constantin avea Hipodromul. Roma se fălește cu 7 bazilici imperiale și cu Biserica San Pietro. Constantinopolul, cu 6 moschei imperiale și Catedrala Sfînta Sofia.

Asemănările se sfîrșesc aici, căci romanii au tot înmulțit bazilicile și termele, iar turcii, chioșcurile și conacele, cupolele și hanurile.

PAUL SUDITU

O

RM

Nr. 1551

l

25 – 31 august 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (7) Ielele (2)

Dealul l-am urcat repede, nisipul de pe drum alterna cu pietrele dure, mari, unele ascuțite, în care ne împiedicam din cînd în cînd.

- Ne vedem diseară! Vin eu și te iau, să mergem în vale!, îmi spuse Alin înainte ca eu să intru în curtea casei. El mai avea de mers cîțiva metri pînă la poarta unde, calm, pe o bancă, îl aștepta bunicul lui.

Am dat din cap și am intrat în grabă la Babia.

Aveam sentimentul că în coșnița aia viu colorată avea ceva dulce luat de la cooperativă, așa că mă pusei imediat în spatele ei. Înainte să intrăm în casă, se opri și se întoarse spre mine.

- Ei, vrei plăcintă? Am făcut dimineață, este în țest!

Stai că-ți dau acum.

Se pare că fața mea a făcut-o fericită, pentru că a zîmbit și s-a îndreptat spre bucătăria de vară, în fapt, un fel de șopron în care se aflau un țest și o masă joasă, rotundă, cu trei picioare, înconjurată de scăunele așișderea. Era mobilierul standard pe care îl întîlneai atunci în orice casă, mai ales în bucătăriile de vară. Masa joasă, de lemn, perfect rotundă, era locul în jurul căruia, în fiecare seară, se reuneau familiile. De cele mai multe ori, în mijloc trona o mămăligă imensă, tare, care era tăiată cu ața în atîtea porții cît să ajungă tuturor celor prezenți sau după preferințele celei care împlinea acest ritual. Țestul era încă fierbinte, astfel încît, cu ajutorul unei bare de fier, Babia îl ridică și sprijini greutatea lui întrun lanț aflat deasupra. Scoase tava de plăcintă și mi-o trece pe la nas, parcă să îmi facă în ciudă. Puse tava pe masă și mă privi cald.

- Ei, cît vrei?

Plăcinta aurie, de dovleac, strălucea în tavă de parcă ar fi fost suflată cu aur. Era cel mai îmbietor și gustos aliment pe care eu îl savuram ori de cîte ori aveam această ocazie. Eram fericit că Babia o era foarte bună

gospodină cînd era vorba de gătit, în general. Plăcinta frumos spiralată ne oferea nouă, copiilor, o cu totul altă viziune a copilăriei, mai ales că în acei ani nu existau în satul nostru rupt de lume prea multe oferte în ale dulciurilor. Pentru noi, copiii, plăcinta bunilor noștri, pregătită după rețetele moștenite de la părinții lor, erau adevărate festinuri culinare, o încîntare a sufletelor noastre micuțe, dar, în fond, atît de mari.

Aplecată asupra mesei, Babia îmi rupse o bucată pe măsură și o întinse spre mine. O luai și, bucuros, am început să o savurez.

Seara ne ajunse repede din urmă, așa că, pe măsură ce întunericul acoperea satul, emoția puse încet stăpînire pe mine. Lătratul cîinelui îmi indică faptul că Alin era deja la poartă. De cînd fusese mușcat de Osman, cîinele nostru cel fără coadă, îi era frică să intre în curte pe întuneric. Am sărit repede pe geam – pentru că nu îi puteam trezi pe bunii care dormeau – și am grăbit pasul spre lumina unei lanterne care se clătina la drum.

- Băi, am o frică de alea…. Dacă ne iau și ne îneacă?

– întreb eu în timp ce coboram dealul.

- Fugim cît putem de repede! Nu-i bai, doar știi anul trecut ce repede ai ajuns acasă, îmi spune tovarășul meu de șotii, și îmi face semn cu cotul, de parcă eu aș fi uitat.

Cum aș fi putut să uit cînd, la aceeași podișcă unde noi urma să așteptăm venirea Ielelor, cu un an în urmă, am sărit în apă direct într-un fund de sticlă, care mi-a rănit destul de grav piciorul drept, fapt pentru care, văzînd apa neagră transformată într-un roșu aprins, am fugit prin praful drumului pînă acasă, de parcă toți dracii, cu tot cu Iele, fugeau după mine. Odată ajuns acasă, am constatat nu doar că nu mai curgea pic de sînge, ci și faptul că praful, colbul de la marginea drumului, îmi închisese, practic, rana. Buna mea, Nicula, nu a făcut nimic altceva decît să constate că piciorul era în regulă, că nu mai sîngeram, că praful își făcuse treaba, așa că îmi legă piciorul cu o cîrpă și îmi

Dosare secrete ale Istoriei (79) Enigma Martin Bormann (9)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa „În absenţă, cazul lui va fi judecat la 20 noiembrie 1945 la Palatul justiţiei din Nürnberg, Germania, în conformitate cu ordinele comisiei de control, sentinţa va fi executorie, fără nici o deliberare prealabilă, de îndată ce Bormann va fi găsit. Din ordinul înaltei curţi militare internaţionale: secretar general, Harold B. Willey”.

Aşadar, Tribunalul de la Nürnberg îl considera pe Bormann o persoană în viaţă. Pentru magistraţii aliaţi exista deci o îndoială cu privire la moartea colaboratorului lui Hitler. Natural, Bormann n-a dat nici cel mai mic semn de viaţă. S-a ferit să răspundă la această chemare, cam naivă de altfel. A fost judecat în contumacie. Judecat şi acuzat. Iată în ce termeni şi-a pronunţat rechizitoriul acuzatorul principal din partea Marii Britanii, sir David Maxwell Fyfe: - Bormann şi ceilalţi au încercat să iasă din raza Cancelariei Reichului cu ajutorul unui tanc. Ajungînd la Rîul Spree, au vrut să treacă peste un pod. Atunci însă o grenadă a distrus tancul. Trei persoane care se aflau împreună cu Bormann în tanc au fost audiate. Doi dintre martori afirmă că Bormann a fost ucis, iar cel deal treilea susţine că a fost numai rănit. E posibil deci ca el să fie încă în viaţă.

Doctorul Friedrich Bergold, desemnat ca avocat din oficiu al lui Bormann, avea să ceară zadarnic, în repetate rînduri, amînarea procesului. La 1 octombrie 1946, Curtea militară internaţională de la Nürnberg 1-a con­damnat pe Martin Bormann la moarte prin

spînzurătoare, declarîndu-1 vinovat de toate crimele enumerate în actul de acuzare.

Un „adevăr” al domnului de La Palice ar suna cam astfel în cazul de faţă: ca să te condamne la moarte, trebuie neapărat să fii în viaţă. Dar Bormann era oare în viaţă? Să încercăm cu ajutorul mărturiilor, adesea contradictorii, să mergem pe urmele lui Bormann după ieşirea lui din buncăr. Să-1 urmărim, aşadar, cît mai departe posibil.

Un mic grup a intrat în tunelul metroului. Din el fac parte: Naumann, ministru; Stumpfegger, medic SS; Kempka, şoferul Führerului; Axmann, şeful organizaţiei Hitler-Jugend; Beetz, al doilea pilot al lui Hitler; Schwaegermann, adjunctul lui Goebbels, şi Rach. Înaintea şi în urma lor, după mărturia ofiţerului SS-ist Tiburtius, ofiţer de stat-major al Diviziei „Nordland”, mergea o ceată heteroclită de fugari duhnind a alcool – ,,altfel era imposibil să se reziste la neîntreruptele bombardamente” –, secretare, personalul economatului din buncăr, SS-işti spanioli din Divizia „Azul”, norvegieni, suedezi, danezi din Divizia „Nordland”, luptători din unitatea „Bärenfinger” şi alţi soldaţi. Ceva mai departe se aflau Heinz Linge, valetul personal al lui Hitler, şi Otto Guensche, unul din aghiotanţii lui Hitler.

Paşii răsună sub bolţile metroului; şinele, acum inutile, lucesc în lumina lanternelor. Cînd au ajuns în staţia Friedrichstrasse era, avea să spună Kempka, ora trei dimineaţa. Conform planului stabilit, fugarii – printre care se numără şi Martin Bormann – ies din nou la suprafaţă, îi aşteaptă însă un spectacol înfiorător. În jurul lor arde tot ce a mai rămas din Berlin. Flăcările şi fumul mătură străzile. Ici, colo explodează obuze cu un zgomot asurzitor. Primul grup de fugari – în care

dădu drumul înapoi, pe șosea. O rană care s-a închis perfect, lăsînd în urmă un semn fin.

Coboram alene, podișca albă se vedea în zare fără să știe ce anume urma să se întîmple curînd. Apa curgea lin, iar luna care lumina cerul nefiresc de senin ne oferea o stare de aparentă siguranță. Pe atunci exista iluminat stradal, în sensul că, din cînd în cînd, dacă nu cumva era ars de vreme, un bec atîrna pe cîte un stîlp de telegraf. Și, din fericire, chiar în fața grădiniței, la cîțiva metri de podișcă, era un asemenea bec, fapt care ne-a mai dat o speranță că nu vor veni acele Iele și că poate lumina le va pune pe fugă. Chiar dacă noi, cei doi plozi de 5 și 6 ani, care coboram fără prea mare zel la vale, păream deciși, în realitate mersul ăsta în întîmpinarea nefirescului era un fel de ,,duceam-aș după Ion, bine-ar fi să nu-l găsesc”.

Pe măsură ce înaintam pe șosea, cîinii de prin ogrăzi începură să latre. ,,Concertul” era în toi, cînd, pînă să ajungem noi să ne pitim la podișcă, văzurăm niște luminițe aprinse care se mișcau în sus și în jos în zona unde noi trebuia să ne ascundem.

- Ce să fie? Vreun strigoi, că ăia cică au ochii luminoși, îmi șopti Alin, trăgîndu-mă mai departe să nu ne vadă ,,arătarea”.

- Auzi, nu aici la podișcă au găsit ăia anul trecut scheletele alea? Să vezi că strigoi e și ăsta! Caută să prindă ceva viu și să îl sperie, adăugai eu cu și mai multă siguranță referitoare la musafirul nepoftit.

Eram în fața grădiniței, unde un dud imens, cu o tulpină groasă, de cel puțin un metru, ne-a servit drept ascunzătoare, cu gîndul că ,,strigoiul” nu are cum să ne vadă. Luminițele se mișcau de colo, colo, fapt care ne cam puse pe gînduri. Cîine nu era, credeam noi, că nu îi sticleau ochii. Pisică nici atît, că nu prea știam noi cum e cu pisicile în acei ani, pentru noi ele reprezentînd animale casnice, care locuiau prin case sau prin poduri. (va urma) T.T. se află amiralul Voss şi Otto Guensche – renunţă să-şi mai continue drumul prin văpaia aceea şi sub ploaia de proiectile. Intră iar în subteran şi ajung pe acolo la Spree. Grupul din care face parte Bormann ia o altă hotărîre. Acum nu se mai pune problema menţinerii vreunei coeziuni: fiecare se salvează cum poate. Unul cîte unul, oamenii se strecoară printre flăcările de pe Friedrichstrasse.

Vîntul care suflă e atît de fierbinte, încît îţi frige pielea. Şi cerul, roşu, e împînzit de fum negru. Deodată, în faţa fugarilor apare Rîul Spree şi podul care duce dincolo: Weidendammer Brucke. Bormann şi însoţitorii lui trec podul. Acolo însă dau peste un baraj antitanc. El taie exact în două Friedrichstrasse. Focul ruşilor e atît de puternic, încît nici nu poate fi vorba de a trece peste baraj. Bormann şi ceilalţi se retrag spre capătul sudic al podului. Pînă la fostul palat al Amiralităţii.

Oare nu mai există nici o speranţă? Ba da. Armata germană, despre care toţi cred că e nimicită, n-a murit încă. S-a produs atunci ceva la care nimeni nu mai îndrăznea să spere: au apărut trei tancuri germane ,,Tigru”. Trei tancuri care puteau să străpungă barajul antitanc. Trei tancuri pe care Bormann şi oamenii lui le întîmpinară ca pe o ultimă şansă. Ei o pornesc atunci din nou ca infanteriştii care pleacă la atac în pas alergător în urma tancurilor. După alte relatări, Bormann s-ar fi instalat chiar în unul din ele. Tancul din frunte izbuteşte să depăşească barajul şi ei ajung pe Ziegelstrasse, trei sute de metri mai departe. Atunci un proiectil antitanc sovietic loveşte tancul din frunte, care explodează.

Beetz şi Axmann sînt răniţi. Kempka este ameţit şi pentru moment orbit. Bormann şi Stumpfegger sînt zvîrliţi la pămînt. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

„Cu Marealul pn la moarte“ – o carte document (1)

A mai trecut o zi din viața României în care fila din calendar a arătat data de 23 august. Aceasta a fost într-o zi de duminică, dar în oricare zi din săptămînă ar fi fost, semnificația ei n-ar fi îmbrăcat altă conotație decît aceea a unei zile de vară, cu preocupări îndreptate îndeosebi în direcția concediilor, combinate cu impactul Covid-19 asupra tuturor și, pe deasupra, dominată de vîltoarea pregătirii alegerilor sub furcile caudine ale pandemiei. Ar mai fi de adăugat scandalurile generate de clanurile țigănești care au penetrat societatea românească și instituțiile de forță ale Statului pînă în măduva oaselor, terorizînd strada fără ca forțele abilitate să fie capabile să facă ordine, lăsîndu-se dominate de cea mai periculoasă zonă a nației noastre – cea care trăiește din furt, cămătărie, proxenetism, șantaj.

Desigur, nu se mai așteaptă nimeni la o zi de 23 august ca pînă în anul 1989, cînd semnificația acestei zile era ridicată la rang de importanță națională, fiind chiar Ziua Națională a României socialiste. Totuși, cred că noua ,,democrație” implementată după decembrie 1919 – cu toate meandrele și forțările ei nenaturale și neadecvate pentru o țară ca România – nu poate anula o zi din calendarul unei Națiuni și nu poate șterge cu buretele ipocriziei transfrontaliere o zi care a rămas în Istorie ca o bornă de hotar despre care Cartea Nației nu a consemnat încă ultima pagină.

Plecînd de la acest considerent, am dorit să marchez evenimentul printr-o scriere mai aparte, inspirată de apariția, de curînd, a unei cărți cu un conținut determinat într-un mod intrinsec de evenimentele de la 23 august 1944, dar, mai mult, cartea – în afară că face multe referiri la desfășurarea războiului în perioada 22 iunie 1940 - 23 august 1944 – este centrată pe creionarea personalității conducătorului Statului Român la acea vreme, Mareșalul Ion Antonescu. Cartea (care, de fapt, este transcrierea mai multor caiete-jurnal scrise în timp ce fostul colaborator al Mareșalului se afla la închisoare, după „Procesul Marii Trădări Naționale”, din 1946) ,,Cu Mareșalul pînă la moarte” este semnată de generalul Constantin Pantazi – un apropiat al Mareșalului, ministru de Război între anii 1942-1944.

Despre Mareșalul Ion Antonescu, în cele peste trei sferturi de veac de la împușcarea acestuia în ,,Valea măslinilor” din fortul Jilava, s-au scris mii de volume

(istorice, amintiri, jurnale, romane, corespondență, stenograme ale ședințelor de Consiliu de Miniștri etc.), toate axate pe documente și pe fapte mai mult sau mai puțin verosimile (sau determinante în hotărîrile cruciale inspirate de Mareșal), încît, acum, în această aglomerare de titluri cu greu se mai poate strecura o nouă versiune a vieții și activității Mareșalului Ion Antonescu. Astfel am crezut și eu pînă în momentul în care am avut în mînă cartea ,,Cu Mareșalul pînă la moarte”, pe care am citit-o cu pixul în mînă, tematica acesteia necesitînd fixarea informațiilor într-o anumită paradigmă, cea a reprezentării realității nu ca pe un efect de reflectare artificială, ci ca pe o trăire aievea în același miez esențial al problematicii determinată de purtarea unui război de anvergura celui de-al doilea Război Mondial.

Dar, dincolo de tematica generoasă pe care o deschide desfășurarea unui război, cartea generalului Constantin Pantazi ne introduce pentru cîțiva ani – cei mai grei ani ai României jumătății de Secol XX – în bula intimă a Mareșalului Ion Antonescu, făcîndu-ne părtași și martori activi ai trăirii și morții acestui destoinic soldat al Armatei Române.

Punctul de pornire al acestei cărți este dat de cîteva elemente legate de autor, dintre care amintesc: * în activitatea sa de ofițer, drumurile militarului Constantin Pantazi s-au întretăiat de mai multe ori cu cele ale viitorului Mareșal; * generalul Constantin Pantazi a lucrat mult timp în apropierea lui Ion Antonescu, în diferite etape ale dezvoltării carierei lui militare; * autorul Jurnalului a fost numit ministru de Război de către Ion Antonescu în guvernul său; * generalul Constantin Pantazi a fost arestat odată cu Mareșalul Ion Antonescu, în ziua de 23 august 1944, de către Regele Mihai I, transferați împreună în URSS, aduși și judecați în țară în ,,Procesul Marii Trădări Naționale”, condamnat la moarte ca și Mareșalul, dar cu pedeapsa capitală comutată în muncă silnică pe viață.

Această trăire paralelă a vieții celor doi, într-un timp incandescent pentru România, ne oferă certitudinea autenticității acestui ,,Jurnal”.

După ce, prin Decretul Regal din 1 iunie 1946, generalului Constantin Pantazi i se comută pedeapsa la moarte cu munca silnică pe viață, acesta este închis la Văcărești (acolo unde scrie și acest jurnal, transmis afară cu mare greutate), după care este transferat la Aiud, apoi la Rîmnicu Sărat, unde își află sfîrșitul în ianuarie 1958.

Memoriile pe care le avem în față au fost scrise pe caiete separate, la cîteva luni de la proces. Așa cum remarcă și prefațatorul ediției, Adrian Pandea, ,,intenția lui Pantazi a fost să scrie o carte despre Mareșal, ceea ce îi părea ca o datorie de onoare față de cel recent dispărut, în acest mod putea totodată să justifice participarea sa la guvernarea Antonescu și să răspundă la acuzațiile care îi fuseseră aduse”. Cartea de față ne Ion Antonescu și Adolf Hitler, 22-25 noiembrie 1940 arată că istoriografia românească

mai are multe file albe, în special în perioada cu multe implicări și cu impact pe termen lung asupra României, fiind vorba de anii 1940-1944.

Pentru a ne concentra asupra perioadei amintită mai sus, a cărei interpretare a dat multă bătaie de cap istoricilor români, propun să nu stăruim pe prima parte a Jurnalului, care descrie – cu învățămintele de rigoare – scene din activitatea lui Ion Antonescu în Războaiele Balcanice, în primul Război Mondial, unde personalitatea viitorului mareșal se conturează cu prisosință. Un exemplu singular ne demonstrează faptele de arme ale locotenent-colonelului Ion Antonescu, atunci cînd, la trecerea Dunării de către trupele Armatei Române, în august 1919, în drum spre Budapesta, spre a opri ascensiunea Republicii Sovietice Ungare a lui Bela Kun, decorîndu-l cu Ordinul ,,Mihai Viteazul”, regele Ferdinand i s-a adresat astfel: ,,De mult am vrut să-ți răsplătesc meritele dumitale, oferindu-ți acest distins semn al vitejilor. Eu, Regele țării, știu mai mult ca oricine cît de mult îți datorează dumitale România Mare”. Într-o pagină din carte, înglobînd un buchet de trăsături de înaltă ținută, autorul ne arată substratul genetic al acestor trăsături prin următoarea descriere: ,,peste tot fiind animat de patriotism și avînd o credință neșovăielnică și imensă în viitorul neamului românesc (...) prin acest substrat sufletesc poruncitor se deosebește el fundamental de semenii săi care au responsabilități față de superiorii lor, deci răspundere limitată; răspunderea lui Ion Antonescu fiind aceea a unei misiuni de la națiune, el o simte impertivă, înlănțuită în manifestările națiunii și, evident, mai ales în momentele de însemnată desfășurare a energiei naționale. El o vede ca o răspundere nelimitată”. Această suscintă caracterizare poate fi comparată cu un adevărat crez de viață al lui Ion Antonescu. În timp ce în Europa apele politice se tulbură, caporalul Hitler pregătind aruncarea lumii în foc, jocurile politice din România pun în balanță acțiunea camarilei regale cu Garda de Fier, stratagemă în care este atras și Ion Antonescu, firea lui radicală mulîndu-se pe anumite percepte de tip legionar care, mai tîrziu, aveau să producă o ruptură iremediabilă între cele două orientări de strategie politică românească. Sub imperiul urii și al răzbunării legionare, cad asasinați oameni de frunte ai politicii și culturii românești: I.G. Duca, Armand Călinescu, Virgil Madgearu și Nicolae Iorga, situații consemnate în memoriile generalului Constantin Pantazi și analizate în joncțiune cu reacția lui Ion Antonescu.

Germania lui Hitler declanșase a doua mare conflagrație mondială, țările Europei cădeau ca popicele în fața tăvălugului german, România – prin conjunctura creată – se pregătea de luptă. La începutul lunii iunie a anului 1940 (fără a preconiza dezastrul de la sfîrșitul lunii), Ion Antonescu îl întreabă pe Constantin Pantazi ,,dacă Armata Română poate rezista rușilor și cît timp cred eu această posibilă rezistență”, la care, cunoscînduși bine misiunea, viitorul ministru de Război al guvernului Antonescu răspunde: ,,Se poate rezista pe Nistru 48 de ore, mai slab sînt la Bugaz, post unde se pot debarca tancuri”.

La despărțire, Antonescu i-a spus: ,,Este absolut nevoie să fii tare la Bugaz și să ai rezerve cît mai multe ca să poți face față unei debarcări pe Marea Neagră”.

Numai că doar bunele intenții și planurile de pe hartă nu pot concretiza întotdeauna victoriile, în cazul de față raportul de forțe era net în favoarea vecinului de la Răsărit. În cazul unui atac al Rusiei, România îi opunea doar 21 de divizii dispuse pe o linie întărită cu lucrări neterminate, pe traseul: Limanul Nistrului, Nistru pînă la Orhei, Ceaga, regiunea păduroasă Dealul Mare, Strunga, Tîrgu Neamț – constituite în două armate, sub comanda generalilor Ciupercă și Iacobici. În acest loc apare o însemnare care poate configura atitudinea României de a abandona ideea rezistenței armate. Iată

Horia Sima și Mareșalul Ion Antonescu, 6 octombrie 1940 ce notează autorul jurnalului: ,,Pe la începutul lui iunie (1940), Regele a vrut să-i dea comanda lui Ion Antonescu, însă s-a răzgîndit, mai ales că, probabil, adoptase ideea părăsirii fără luptă a Basarabiei, în cazul atacului rus”, după care Pantazi continuă, în mod surprinzător: ,,Totuși, ordinele primite la unități prevedeau primirea bătăliei pe Nistru, deci rezistență fără gînd de retragere”.

Paginile din caietele următoare conțin descrierea dramei României după ultimatumul adresat de Rusia la 26 iunie 1940, de acum încolo figura și acțiunile lui Antonescu căpătînd proporții mult mai vizibile, pe măsura implicării acestuia în conducerea destinelor Țării, ceea ce ne înlesnește nouă descoperirea altor fațete ale unei biografii mult controversate. De pildă, la pagina 102, autorul ne face o dezvăluire șocantă (menționînd că o știe de la Mareșal, pe cînd se aflau închiși în URSS, la Galițin), anume că ,,la 2 iulie 1940, domnul Tătărescu (prim-ministru la acea dată – n.a.) dă oficial semnalul schimbării politicii externe a României, denunțînd garanțiile engleze asupra integrității teritoriului țării și oferind Germaniei un tratat de amiciție perpetuă pe timp de 50 de ani. Am auzit spunîndu-i-se acestui tratat, de amiciție veșnică...”. În această avalanșă de schimbări, în contextul demisiei cabinetului Tătărescu și propunerii unui guvern condus de Ion Gigurtu, iese la suprafață comportamentul vulcanic al viitorului Mareșal, cînd acesta înmînează Regelui Memoriul intitulat ,,Pe marginea prăpastiei”, în care face un aspru rechizitoriu asupra activității regale de la revenirea lui Carol în țară.

Rezultatul: Ion Antonescu este închis la Mînăstirea Bistrița! Bineînțeles, atunci cînd situația devine și mai critică, după Diktatul de la Viena descris astfel de Constantin Pantazi: ,,O conferință de arbitraj germanoitaliană are loc la Viena, care obligă România să-și dea consimțămîntul la o dureroasă ciopîrțire a Ardealului, pe care domnul Giugurtu pretinde că a fost silit să o primească sub amenințarea pierderii complete a Ardealului și a ocupării Moldovei”, Regele îl aduce la Palat pe Ion Antonescu, însărcinîndu-l cu formarea unui guvern național, dîndu-i puteri depline de conducere.

Ascensiunea lui Antonescu pe scena politică a României și situațiile în care se implică vor contribui mult la formarea caracterului de om puternic, sigur pe el, cu momente în care hotărîrile și ordinele care emană de la persoana lui – unele chiar în momente de frustrare – au putut determina soarta unui război și viitorul unei țări.

Despre unele dintre aceste momente cruciale din viața și activitatea Mareșalului vom afla răsfoind, în continuare, ineditul Jurnal al generalului Constantin Pantazi.

Cînd septembrie 1940 îl găsește pe Antonescu șeful guvernului și Conducătorul Statului cu puteri depline, responsabilitatea și implicarea poartă pecetea destinului, jurnalul proaspătului numit subsecretar de stat la Ministerul de Război explică starea Conducătorului: ,,Totdeauna el a crezut că are o misiune, care pînă acum îi venea numai pe cale transcedentală; acum îi vine și real de la Națiune prin Rege, cu voința Regelui mai presus de voința lui. Credința lui mistică în misiunea ce o are este acum împărtășită de credința tuturor românilor.

Granițele țării sînt prăbușite; la clădirea granițelor României Mari el a luptat în 1913, în 1916-1918 și în 1919-1920, începînd din 1916 avînd într-adevăr un rol de primă importanță. Cînd s-au prăbușit granițele țării, s-au prăbușit granițele lui (superbă metaforă a exploatării unei situații tragice! – n.a.). De aceea, prima și marea lui misiune consta în refacerea granițelor”.

După o serie de modificări la nivelul ministerelor și a conducerii țării, care s-au lăsat cu demiteri pentru cei care au cedat Basarabia fără luptă, ajungem la prima întîlnire a Conductorului Statului cu Adolf Hitler (noiembrie 1940), punctată astfel în jurnal: ,,Apoi a luat drumul Berlinului. Fabricius, ministrul Germaniei, în tren i-a spus lui Antonescu că s-a stabilit un protocol la Berlin și că în baza acelui protocol îl roagă să nu pună în discuție chestiunea Transilvaniei. «Atunci n-am ce să caut la Berlin. Eu merg să mă înțeleg cu Führerul și voi pune toate problemele neamului românesc. Dacă însă nu se poate vorbi de Transilvania, eu nu merg la Berlin. Te rog, comunică». Domnul Fabricius a avut o convorbire cu Berlinul din vagonul special amenajat și Ion Antonescu a mers la Hitler”.

Hotărît să scape țara de putregaiul corupției și al neputinței partidelor politice de a-i fi partenere loiale, Antonescu află în Garda de Fier ceea ce credea că va fi salvarea țării. Pentru că acest capitol a fost tratat și interpretat în variante duble în lucrări istorice de sine stătătoare, în cazul de față ne vom opri doar la cîteva momente care completează caracterul complex al Mareșalului, la el hotărîrile și măsurile radicale izvorînd din convingerea că numai astfel își poate îndeplini misiunea de salvator al țării. După ce, la 6 octombrie 1940, are loc în Piața Națiunii din București o întrunire legionară de mari proporții, cu legionari în uniformă, prilej cu care Horia Sima este proclamat comandantul Gărzii de Fier, iar generalul Antonescu, șeful Mișcării Legionare – după măcelul de la Jilava (26-27 noiembrie 1940), cînd legionarii au împușcat 64 de deținuți politici, printre care generalul Gheorghe Argeșanu, fost ministru de Interne și prefect al Poliției Capitalei, generalul Gabriel Marinescu, fost prim-ministru și comandant al Corpului II Armată, generalul Ion Bengliu, fost șef al Jandarmeriei, procurorul general Radu Pascu, primpreședinte al Curții de Apel, Victor Iamandi, ziarist și om politic român, de mai multe ori ministru, iar la Prefectura Poliției au fost executați Mihail Moruzov (fost șef al Serviciului Secret), inspectorul Ion Panova și alții – între Ion Antonescu și Garda de Fier a intervenit o ruptură tot atît de radicală cum fusese și coabitarea.

Ultimele clipe din viața Mareșalului Antonescu

Înainte de acest episod trist din Istoria României interbelice, starea de încordare dintre cele două entități atinsese un punct critic de la care putea fi zărită proiecția mîrșavelor asasinate. Pentru o edificare mai plastică (autorul Jurnalului nu a reușit – sau n-a dorit – să extindă anumite aspecte) redau dintr-o altă lucrare – ,,Antonescu Mareșalul României și războaiele de reîntregire”, de Iosif Constantin Drăgan, publicată la ,,Centrul European de Cercetări Istorice” – Veneția, replica Conducătorului Statului la amenințările lui Horia Sima, cum ar fi aceasta: ,,Să nu uitați că este regim legionar, legionarii au întîietate, ei trebuie ascultați întîi și asupra lor să se îndrepte toată grija părintească...”. Iată o mostră de răspuns care atestă starea de spirit în care se afla Ion Antonescu: ,,Aveți teamă că Generalul Ion Antonescu vrea să salveze vechile concepții și încearcă să acopere pe marii vinovați.

Profundă eroare și nemeritată ofensă! Generalul Ion Antonescu vrea ceea ce vreți și dumneavoastră, însă cu altă metodă și în ritmul pe care îl reclamă înțelepciunea.

Nu se poate dărîma totul. Generalul Antonescu va realiza tot ceea ce inima dumneavoastră tînără dorește, ceea ce sufletul dumneavoastră de bun român visează. Dar nu vrea să dărîme și să reclădească decît cu experiența unui om care a trăit și meditat profund cauzele ce au provocat marile catastrofe sociale, azi și în toate timpurile ... Dacă sînt două poliții, două justiții, două concepții și două conduceri politice și economice, dacă toți se amestecă, dacă toți ordonă și toți intervin, probușirea va veni vertiginos”.

Reîntorcîndu-ne la Jurnalul generalului Constantin Pantazi, constatăm eșecul total al Generalului Antonescu de a face casă bună cu extremiștii naționaliști ai Gărzii de Fier, ceea ce conduce la ordinul din 21/22 ianuarie 1941 și la reacția Armatei pentru a pune capăt rebeliunii legionare. Cu pierderi omenești și cu un mare deranj național, dincolo de doctrine și partide politice, s-a demonstrat lipsa de convergență dintre gîndirea de ostaș bătrîn a generalului Antonescu și acțiunile radicale, bazate pe arma răzbunării, ale Gărzii de Fier. Încrederea acordată acestei facțiuni politice de către Ion Antonescu, într-un moment tragic pentru Țară, nu a fost răsplătită cu moneda corespunzătoare.

Din Jurnal, legat de rebeliunea legionară și de înăbușirea acesteia,vom atrage atenția asupra a două însemnări, cu învățămintele de rigoare pentru fiecare în parte. Prima – pe cînd Antonescu medita asupra luării unei atitudini concrete: cum este mai bine pentru a avea liniștea țării – să se despartă de legionari sau să facă o împăcare? Să întrebuințeze forța sau nu? Care va fi atitudinea Germaniei, cunoscînd faptul că partidul naționalist german susține Garda și o dorește la conducere în România, Generalul Hansen, șeful Misiunii militare germane în România, vine la Conducător și-i raportează: ,,Domnule general, armata germană din București vă stă la dispoziție pentru stăpînirea situației”. Cum reacționează Antonescu? Doar în stilul lui, cum putea altfel? ,,Domnule general, dacă neamul acesta al meu nu este capabil singur să-și pună ordine la el în casă, mai bine să piară. Îți mulțumesc dumitale și arată-i mulțumirile mele și Führerului, însă n-avem nevoie de ajutor german și aici”. Cea de-a doua constatare este cea a autorului care, referitor la masacrele de la Jilava executate de către legionari, reflectează: ,,În fapt, și Ion Antonescu își avea vina lui în aceste execuții, pentru că a îngăduit paza legionară într-o închisoare militară. El spunea că Horia Sima își luase obligația și dăduse garanția că se va executa o pază legală; este o explicație care însă nu înlătură răspunderea”.

Această ,,apostrofare” a lui Anto­ nescu de către autor este o cale prin care se dă mai multă credibilitate acestor însemnări, risipind în mare parte ideea de subiectivitate din partea generalului Constantin Pantazi. (va urma) GEO CIOLCAN

14

Nr. 1551

l

25 – 31 august 2020

RM

Homo Cliens și Homo Iratus (1) În cunoscuta sa carte, “Homo Deus”, Youval Harari susține cu inteligență și numeroase argumente că omenirea a ajuns să controleze în mare măsură cele trei provocări majore ale evoluției sale de pînă acum.

Foametea, epidemiile și războaiele, luate împreună, duc în prezent la pierderea a mult mai puține vieți decît provoacă diabetul.

Mizele următoare ar consta în obținerea nemuririi, fericirii constante și a altor puteri demiurgice în 100200 de ani sau poate chiar mai rapid. Homo Sapiens ar vrea să devină Homo Deus. Nu se abordează, însă, decît marginal termenul mai scurt, următoarele decenii părînd a fi văzute subsumat obiectivelor de mai sus. De asemenea, Y. Harari precizează că, în ceea ce privește viitorul respectiv, el se referă la specia umană, practic, la standardele care ar putea fi atinse de cele mai avansate segmente ale sale, nu la puteri aflate la îndemîna fiecărui individ. Miliarde de oameni ar continua să se confrunte cu destule probleme irelevante economic și politic. Cele ce urmează încearcă să arate că dacă ne raportăm la majoritatea oamenilor și la un termen mai scurt, de ordinul a 2025 de ani, este probabil ca evoluțiile tipologiei umane să fie, de fapt, diferite și să afecteze lumea mai mult decît pînă acum, nu mai puțin, iar unele tendințe necesită atenție. În acest sens, trebuie avut în vedere că omul obișnuit va rămîne, în realitate, foarte relevant politic în următoarele decenii și este supus acțiunii unor factori puternici care îl modifică în chestiuni preocupante.

Deși sînt și șanse serioase de mai bine, există riscul să ne îndreptăm în masă mai degrabă către Homo

Cliens (omul client) și Homo Iratus (omul mînios), decît spre Homo Deus, transformarea avansînd deja în diverse grade. Consecințele potențiale ne-ar privi pe toți. Aș vedea în acest sens 10 astfel de factori principali. Scopul analizei nu este acela de a emite judecăți de valoare asupra lor, ci de a arăta că nu doar factorii negativi, ci și cei care sînt, pe ansamblu, pozitivi au și efecte problematice, fiind necesar să se intervină prin politici publice pentru echilibrare.

1. Laicitatea, de exemplu, a crescut mult rolul științei și tehnologiei, cu progresele aferente, dar a concentrat atenția pe aspecte materiale și pe termenul scurt și a mutat ,,răspunderea” pentru probleme de la Dumnezeu la om. Separarea dintre societatea civilă și religie a consacrat o preeminență decizională a ,,materialului” asupra spiritualului în viața de zi cu zi și a transformat oficial Religia în religii din punctul de vedere al statului. Independent de credințele fiecăruia, implicațiile au fost și rămîn profunde și nu doar pe planul reperelor sufletești în lume, ci și pe planuri foarte practice. În primul rînd, numărul oamenilor cu o mai slabă legătură cu divinitatea, sau care sînt atei, tinde să crească în țările laice și miza majoră pentru aceștia a devenit oficial fericirea pe pămînt. Șansa celestă în acest sens și orizontul de timp de referință aferent au devenit cu totul secundare ca probabilitate sau nu au mai contat deloc. Desigur, este normal ca oamenii să aspire spre fericire și este un obiectiv care focusează energii și presează elitele pentru depășirea provocărilor. A favorizat, însă, și tendința spre excese.

Dacă nu ai decît șansa vieții actuale ca să ajungi la confort și fericire, devine important nu doar să te zbați în direcția respectivă, dar și să progresezi cît mai curînd (potențial, cu orice preț) pentru a te bucura mai mult timp de rezultate. Un alt efect problematic a

privit morala. Coborîrea acesteia din zona care implica și pedeapsa veșnică în rîndul așteptărilor pur lumești, eventual cu sancțiuni reduse și unele amnistii și grațieri, a scăzut presiunea subconștientului înspre etică și comportament responsabil față de ceilalți. În al doilea rînd, și pentru oamenii profund religioși, partea materială nu a mai fost văzută oarecum în contradicție și subsidiară față de partea spirituală, ci ca un aspect acceptabil și de rezolvat de ei sau de stat, divinitatea intervenind în această privință mai rar. Unele efecte au fost pozitive, dar altele au mers tot în direcțiile de mai sus. În al treilea rînd, atunci cînd ceva merge prost, ten­ dința tuturor a ajuns să fie aceea de a prezuma acel ceva rezolvabil de societate, cu așteptările aferente. Și acest din urmă aspect a facilitat progrese importante, dar așteptările individuale tinzînd să se mărească, nemulțumirea populară a ajuns în ascensiune ,,naturală”, în loc să scadă.

Numeroasele exemple de incompetenți, persoane abuzive și hoți din rîndul elitelor de facto din diverse țări, inclusiv România, justifică în mod evident nevoia de presiune socială. Trebuie, însă, atenție și la faptul că segmente în creștere tind să ceară mai multe și mai repede de la stat decît se spera de la divinitate.

2. Dezvoltarea sistemelor de canalizare și apă potabilă, precum și progresul industriei farmaceutice și medicale au adus beneficii imense, dar au decuplat, în bună parte, omenirea de evoluția naturală. Aproape întreaga sa istorie omul a fost însoțit de dramă și durere la niveluri greu de conceput astăzi. Nu mai demult de acum 130 de ani, speranța de viață în Europa era puțin peste 40 de ani, iar majoritatea familiilor dădeau naștere la 6-7 copii, în medie, din care doar 3 ajungeau la vîrsta adultă. Dezvoltarea sistemelor de salubritate și apă potabilă, precum și a medicamentelor și serviciilor medicale, au permis într-un singur secol creșterea populației de aproape șapte ori și dublarea speranței de viață. Avantajele pentru oameni au fost enorme și, desigur, nu se pune problema să renunțăm la acestea.

Trebuie să fim conștienți, însă, că pe plan fizic această schimbare a generat deja parțial și va tot mări în viitor dependența de tehnologie și medicație pentru că zestrea noastră genetică și imunitară medie e din ce în ce mai „protezată” de aproximativ 100 de ani, iar după cum observa încă din anii ʼ70 Konrad Lorencz, toleranța la durere/neplăcere scade continuu (aspect legat și de factorul descris în cele ce urmează).

De asemenea, trebuie înțeles că aspecte de genul celor de mai sus au efecte și pe plan mental/emoțional (receptarea fizică producîndu-se tot în creier pînă la urmă), toleranța medie la disconfort scăzînd și în această privință.

Per total, cresc nevoile și așteptările de sprijin dinspre exterior.

3. Progresul confortului casnic, profesional și urban a dus la reducerea provocărilor și rezistenței fizice și intelectuale pentru majoritatea populației, accentuînd decuplajul de evoluția naturală. Omul a evoluat și s-a perfecționat avînd permanent obstacole fizice și intelectuale de depășit. Urmărind să aibă o viață mai bună, a făcut descoperiri colosale. Ajungînd, însă, la punctul în care a rezolvat numeroase probleme, numărul și gradul de dificultate al provocărilor de zi cu zi au scăzut mult pentru un procent din ce în ce mai mare din populație, chiar dacă cele globale sînt deosebit de complexe. Așa ceva nu poate rămîne fără consecințe.

Deși mai puțin aparente decît cele de ordin fizic (obezitate, slăbire musculară, modificări ale scheletului), efectele asupra intelectului uman au devenit serioase și ar necesita atenție.

Astfel, creierul pare să acționeze, în general, ca un mușchi – dacă este ,,dus” la ,,sala de forță” a unor biblioteci, școli, locuri de muncă interesante sau altor experiențe care îl exersează și îl provoacă, poate să ajungă un Arnold Schwarzenegger. Pe de altă parte, cineva poate să aibă zestrea genetică a lui Arnold, dar dacă stă o mare parte a timpului pe canapea și se uită la telenovele, va fi doar un adolescent mai robust și un adult ,,obez intelectual”. Cei cu talent inferior, care ar merge la ,,sala

de forță”, i-ar deveni superiori. Dificultatea nu mai ține în prezent doar de voință clasică. Este cunoscut faptul că persoanele care nu au telefoane mobile își amintesc, în medie, semnificativ mai multe numere de telefon decît cele care au. Mecanismul este similar în aproape orice altă privință. Dacă nu crede că are cu adevărat nevoie să știe sau să facă ceva, creierul nu se va concentra sau se va concentra cu greutate să învețe și să împingă omul la acțiune în direcția respectivă, urmărind economisirea de energie (cu cheltuirea ei doar pentru mize care să merite).

Economisirea energiei a fost întipărită în gene timp de mii și mii de ani ca esențială pentru supraviețuire.

Numărul de calorii zilnice la îndemîna strămoșilor fiind redus, aceștia trebuiau să fie atenți pe ce le cheltuiau, doar că acest aspect era contrabalansat de nevoia de a-și găsi regulat hrana sau de a întreprinde alte eforturi pentru a face față sumedeniei de probleme ale acelor vremuri. Evoluțiile din ultima sută de ani nu pot încă induce creierului o altă abordare pe partea de tendință de economisire a energiei, dar au eliminat din nevoia presantă de dinamism și învățare. Or, nevoia de a întreprinde un anumit efort ar putea fi una obiectivă sau una rezultată motivațional altfel. Prima categorie de nevoi s-a redus ca urmare a dezvoltării tehnologice, nefiind însă compensată cu alte provocări. A doua este aproape total neglijată în prezent de politicile publice din România în partea sa utilă, deși ar trebui promovată din primii ani ai vieții. A devenit un aspect care depinde mult de educația în familie sau presiunea la locul de muncă, ambele avînd grade foarte variate de manifestare în societate și economie.

4. Stimularea permanentă a consumului duce la modificări complexe de comportament. Consumul este o necesitate structurală a modelului economic de supra-producție. Doar că sprijinirea acestuia implică stimularea multiplicării și schimbării frecvente a produselor cumpărate cu o nouă variantă (pentru că necesitățile de bază reale sînt destul de bine acoperite de ceea ce ai deja). Aceasta duce, la rîndul său, la atenuarea relațiilor de profunzime, precum și la tendințe spre comportamente superficiale. Cu toții ne amintim de puținele jucării din copilărie, dar observăm ce rapid se plictisesc, de multe ori, copiii de astăzi de numeroasele lor jucării. În plus, o parte din politicile comerciale și de stat încurajează consumul prin stimularea indirectă a comparării cu cei din jur. În contextul în care cei din jur au ajuns să fie și miliardarii din Beverly Hills văzuți la televizor, aceasta duce des la frustrare.

O altă parte face apel la frici (de inadecvare profesională, de obezitate, de străini, de crize etc.).

Așa ceva generează, în pasul doi, tribalizare – și încă una deseori radicală față de cei percepuți a fi legați de cauzele fricilor respective (imigranți etc) și cu efecte în lanț. Practic, se face apel în principal la latura emoțională, mobilă și la prioritizarea termenului scurt, decît la cea rațională și la favorizarea termenului mai lung. Deoarece sistemul nervos nu diferențiază între planul material și cel social atît de mult cum am fi înclinați să credem, sub presiunea unui marketing de genul celui descris mai sus tindem să ne poziționăm într-un spirit de mobilitate și reacție emoțională și în relațiile interumane sau față de alte aspecte ale vieții, inclusiv atunci cînd votăm. (va urma) Lucian Bondoc (Contributors.ro)

pO

Nr. 1551

l

15

25 – 31 august 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Ada Kaleh, insula pierdută a României Dunărea ascunde sub apele sale o insulă care odinioară era considerată o perlă a Europei. O enclavă turcească într-o mare de latinitate, un punct turistic unic prin specificul său, Ada Kaleh a picat victimă pretențiilor de progres ale comuniștilor, fiind acoperită de ape în 1970, după construcția hidrocentralei de la Porțile de Fier. Ada Kaleh s-a aflat în mijlocul Dunării, la 4 kilometri de Orșova și 18 kilometri de Drobeta Turnu-Severin. Avea o lungime de 1,7 kilometri și o lățime de doar 500 de metri.

Insula are o istorie îndelungată. Prima referire o face Herodot, care oferă și o scurtă descriere a acesteia, iar apoi este menționată într-un document al Cavalerilor Teutoni, în 1430. La începutul Secolului al XV-lea, începe să fie locuită de turci și devine un port important pe Dunăre.

Odată cu expansiunea Imperiului Habsburgic, rolul său comercial este substituit celui de apărare.

Insula fortăreaţă Prin tratatul de la Passarowitz, din 1718, Oltenia și Banatul revin Imperiului Habsburgic. Pe insulă începe să se clădească o fortăreață Vauban, rar întîlnită

în această parte de continent, fiind caracteristică mai ales Europei Occidentale. Era ușor de recunoscut după forma sa de diamant, ce oferea apărătorilor bune poziții de tragere și împiedica apariția punctelor moarte.

Fortăreața ocupa întreaga parte vestică a insulei, fiind formată din două centuri defensive, ce înconjurau corpul central. Întreaga construcție a durat 10 ani, folosindu-se munca a 4.000 de oameni și se spune că dinspre fort fuseseră construite tuneluri care mergeau pe sub Dunăre, legînd cele două maluri ale fluviului.

La finalizare, avea șase porți centrale și 20 de corpuri de strajă, transformînd insula într-o redută

Bazarul din Ada Kaleh

formidabilă. De altfel, a făcut față la două asedii turcești îndelungate. Însă, în urma Tratatului de la Belgrad din 1739, insula suferă schimbări. În această perioadă începe să fie numită de turci ,,Ada Kaleh”, ce înseamnă ,,insula fortăreață”, iar deasupra fostei capele catolice este ridicat un minaret impresionant.

Austriecii au încercat să o recupereze, dar fără succes. Datorită formării Principatelor Unite, în 1859, Ada Kaleh își pierde importanța strategică și devine doar o posesiune turcească izolată.

O nestemată a Dunării În timpul Vechiului Regat, Imperiul Otoman declară insula port liber și rămîne așa pînă în 1919. La finalul primului Război Mondial, locuitorii decid să alipească mica lor insulă României Mari. Ruinele fortăreței, specificul etnic al locuitorilor și îndeletnicirile lor încep să atragă turiști din țară, dar și din afară. Pe străzile mici și întortocheate erau văzuți bărbați înveșmîntați cu fesuri roșii, tunici și șalvari, iar femeile purtau feregele.

Casele pitorești, miresmele exotice ale restaurantelor și cafenelelor fermecau orice vizitator. Ada Kaleh a devenit rapid o atracție turistică foarte cunoscută a vremii. În fiecare an, peste 50.000 de oameni veneau în vizită pe mica insulă. Aceasta găzduia ceea ce era atunci cel mai mare covor oriental al lumii, fiind dăruit de către sultanul Abdul al II-lea, în semn de prețuire a insularilor, în 1904. Multi oficiali români i-au trecut pragul, printre ei fiind și Regele Carol al II-lea, care a decis să scutească locuitorii de taxele vamale.

Pentru a împiedica erodarea de fluviu, sînt plantați sute de copaci, care înfrumusețează și mai mult insula.

Ada Kaleh devine cunoscută și pentru grădinile întinse de trandafiri, din care se produceau parfumuri, uleiuri și dulcețuri. Printre alte delicatese se numărau alunele turcești lochum, halvița și braga făcută după o rețetă secretă. În 1921 se deschide și o fabrică de țigări de foi, care aduce mult prestigiu acestei mici comunități, în special datorită țigărilor fine Cabinet, ce rivalizau cu mult mai cunoscutele trabucuri cubaneze. Un motiv de mîndrie este faptul că membrii familiei regale britanice obișnuiau să comande această marcă de țigări. Insula mai avea o fabrică de confecții, o stație electrică, o moschee, dar și o biserică ortodoxă, o școală în care se predau limbile turcă și română, dispensar, poștă, cinematograf.

într-un bastion, izolînd-o de teama presupuşilor agenţi ai regimului sîrb, condus de mareşalul Tito, socotit duşman de regimul de la Bucureşti. Ei i-au deportat pe proprietarii celor două fabrici de pe insulă în Bărăgan, ca şi pe alţi oameni a căror unică vină era starea lor materială, care, în ochii autorităţilor îi făcea ,,duşmani ai poporului”. Lovitura de grație a fost însă decizia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Iosip Broz Tito de a începe construcția barajului Porțile de Fier, urmînd ca insula să fie complet scufundată. Copacii și grădinile care înconjurau Ada Kaleh au fost distruse.

Clădirile vechi de ani de zile au fost dinamitate. Odată cu punerea în funcțiune a hidrocentralei de la Porțile de Fier, insula Ada Kaleh a fost inundată, fiind trecută totodată în uitare, doar bătrînii locului amintindu-și cu nostalgie de acea mică bucățică de Orient de pe Dunăre. S-a încercat salvarea unor părți ale cetății și reamplasarea comunității pe insula Simian, dar aceste planuri au fost abandonate de comuniști. Drama locuitorilor a început cu plecările, apoi cu demolarea caselor şi construcţiilor. Moscheea cu minaret a fost minată, deşi există voci care afirmă că în anumite momente, cînd nivelul scade, s-ar mai vedea vîrful ei ieşind din apa Dunării. Comuniştii au mutat o parte a fortificaţiei, care să se vadă de pe malul românesc, la Şimian. Moartea savantului Plopşor în 1968 a însemnat şi moartea proiectului său de a reînvia Ada Kaleh pe Ostrovul Şimian. Abia în 2005 s-ar fi încercat redeschiderea problemei vechii insule Ada Kaleh, pe

Un paradis înecat Însă liniștea acestui loc unic este încetul cu încetul zdruncinată de noul regim. Comuniştii au impus deschiderea unei fabrici de confecţii, au transformat insula

baza fondurilor de preaderare, dar totul a rămas la stadiul de intenţie. Goana după integrarea europeană, iluzia efemerei creşteri economice, criza de după 2008 au aşternut uitarea. Insula nu mai trăieşte decît în lacrimile strămutaţilor. Aceştia, mulţi nişte copii în momentul dispariţiei paradisului, azi bătrîni în pragul pensiei, suferă în prezent de reumatism, nereuşind să se adapteze climatului temperat, căldurii sufocante a verii, gerului năpraznic al iernii, la Severin, Orşova, Brăila, Galaţi sau Hîrşova, Constanţa unde i-a purtat crudul destin. Alţii mai norocoşi, au reuşit să ajungă în Turcia. Pe fundul lacului de acumulare a dispărut un vis. Nimeni nu ştie şi nici nu poate evalua valoarea comorii care a fost Insula Ada Kaleh. Nimeni nu mai ştie dacă bogaţii insulei, deportaţi în Bărăgan sau închişi nu şi-au ascuns prin tainiţele cetăţii stelate agoniseala de-o viaţă sperînd la vremuri mai bune, iar soarta să-i răzbune, în sensul că dacă ei nu s-au mai întors, nici asupritorii să nu aibă parte de ce e acolo, totul ajungînd pe fundul apei, odată cu insula.

Aceasta ar fi, în cîteva rînduri imaginea unui paradis dispărut, care putea fi salvat, ale cărui comori culturale, şi nu numai, ar fi putut încînta generaţii întregi de oameni. Azi, Ada Kaleh trăieşte doar în lacrimile şi amintirile celor nevoiţi să plece din acel loc luxuriant şi învăluit în legendă.

Turismistoric.ro, Adevarul.ro

16

Nr. 1551

l

25 – 31 august 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Estetica unei saltele 10 august 2018 sau cum acționează statul polițienesc

(urmare din pag. 1) Pe lîngă toate aceste fapte știute, intuite, deduse de majoritatea românilor, mai este un aspect care, poate, într-o zi va fi clarificat. Cei care au privit nebunia de atunci fie la TV, în direct, fie pe înregistrări, nu au putut să nu observe condiția fizică, dar nu fair-play-ul celor care atacau jandarmii cu figuri demne fie de Van Damme, fie de Bruce Lee. Acei derbedei aveau misunea clară de a ataca și a dispersa bariera de jandarmi, aveau libertatea de a-și face de cap, fără nici un stres. Ei bine, credeți că Jandarmeria și SRI nu au filmări cu toți acei manifestanți violenți? Sigur că au, dar cînd i-au identificat cred că au rămas uimiți văzînd pe unde lucrează, așa că au tăcut și au dat mărunt din buze. Cu excepția speriatului care i-a luat pistolul jandarmeriței, și care a fost expus mediatic – despre care nu știm dacă a primit vreo pedeapsă sau nu – toți acei derbedei, în fapt, ofițeri ai unor structuri sau angajați ai unor companii de pază, au fost lăsați în pace. Nu există nici un fel de raport al Jandarmeriei care să îi indice pe acei karateka, nu există nici un fel de dosar public în care să ni se arate figurile lor, unde lucrează, ce centuri și ce grade au și ce condamnări au luat. Nu am văzut nici o reacție nici din partea SRI, nici din partea „Doi și-un sfert”, poate cel mai direct interesat serviciu de informații să afle cine erau ăia care loveau și îi ardeau la propriu pe jandarmi, o structură din cadrul MAI – adică exact informațiile pe care trebuie să le clarifice DIPI, fostul „Doi și-un sfert”. Totul s-a mușamalizat la cel mai înalt nivel, evident. Cum să îi aresteze Parchetul pe

Experimentul România, un obiectiv atins În general, politicienii, oamenii de stat, odată aleși au ca principal obiectiv prosperitatea și securitatea țării lor. Așa este normal. Observăm lideri ai unor țări străine, fie că vorbim de marile puteri – SUA, Franța, Germania sau Marea Britanie, fie de țări precum Polonia sau Ungaria. În toate cazurile, cel puțin în această perioadă, liderii politici – președinți, miniștri sau parlamentari – fac eforturi ca, în plan economic, țările pe care le reprezintă să fie prospere.

Contractele avantajoase fie cu firmele de stat, fie cu unele companii private se regăsesc în planurile de guvernare. De asemenea, cultivarea relațiilor personale cu omologii lor sînt încurajate, fiind, în fond, un lobby la cel mai înalt nivel pe care liderii politici îl practică. Își promovează țara, produsele autohtone, firmele naționale, poporul.

Vînd tot ce expun pe tarabe și cumpără ceea ce au nevoie ca stat sau ca națiune. Cutreieră lumea, se zbat și țările lor prosperă. Au mentalitate de afaceri și mentalitate de imperiu, pentru că multe țări din cele enumerate mai sus cam asta au fost în istorie: imperii.

Numai în România nu e așa. Noi sîntem proștii tuturor, pentru că la butoane avem numai neghiobi. Dintr-o țară care exporta și se mîndrea cu ceva produse autohtone, am ajuns o piață de desfacere a produselor de proastă calitate, piața de arme vechi preferată de vestici, așa cum am devenit și țara cu cel mai uzat parc auto.

Cumpărăm tot ce ni se vinde, pentru că toate comisionele pe care trădătorii de neam le pretind sînt mari. Primăriile își cumpără autobuze din

cei care servesc patria? Că doar din cauza asta bugetele acestor Servicii cresc exponențial, pentru a-i plăti pe acei derbedei, ca să iasă și să se ia la trîntă cu jandarmii, pentru ca a doua zi să bea o bere împreună. La acești specialiști în diversiune se adaugă și „galeriile” manipulate și folosite de păpușari după bunul plac, și marea masă de tineri frumoși și total lipsiți de creier, care se tăvăleau pe jos, înhalau fum și strigau că vor să fie liberi. Îmi pare rău că nu a căzut atunci PSD, sincer. Dar îmi pare și mai rău pentru că țara asta este compusă din oameni care nu înțeleg cît de putred, cît de găunos este statul român cu tot ce însumează el.

Evenimentul din 10 august 2018, acel măcel mediatic combinat cu păruiala din Piața Victoriei, ne arată cît de putred și corupt este, de fapt, sistemul de guvernare din România. În fond, același Sistem. Putregaiul acestuia este întreținut de viermii puterii de convingere, acei înstelați care au aplicat în această țară o adevărată dictatură militară, una a Serviciilor, nu a Armatei, așa cum mulți sînt tentați să creadă. Armata a fost cucerită și destrămată fără nici un foc de armă, a fost suficient să li se dea generalilor niște case, niște salarii, să fie condamnați apoi pentru lăcomie, și gata.

Revenim, însă, la 10 august 2018, ziua în care Piața Victoriei a fost o imensă scenă în care mai multe Servicii și-au etalat talentele, actorii, în timp ce în sală se aflau mai multe milioane de proști care fie aplaudau, fie se mîniau la vederea celor întîmplate. Proștii plătitori, că doar nimic nu mai e gratis.

Nu mă aștept să se afle adevărul prea curînd.

Așa cum nu mă aștept ca cei care au fost manipulați atunci, și folosiți în direcția dorită de unii, să înțeleagă cît de proști sînt. Dar, poate, totuși, se deșteaptă și merg să ceară și ei o primă de participare sau ceva, că doar nu trebuie să rămînă și proști, și săraci, nu?

Turcia nu pentru că acestea ar fi mai bune sau mai ieftine, ci pentru că șpaga este pe măsură, iar DNA, chiar dacă află, nu poate face nimic.

Banii se pot transfera oriunde, mai ales dacă nu ești în UE, așa că e riscant să cumperi ceva din spațiul european pe bani poate mai puțini, dar pe un produs mai bun, dacă șpaga nu e pe măsură.

Papițoii noștri, bandiți cu normă întreagă, își fac plinul la adăpostul permanent al fumigenelor de imagine pe care cîinii lor de pază – jurnaliștii – le varsă zilnic în creierele românilor. Și tot românii se întreabă apoi de ce sînt săraci, de ce România este săracă și de ce politicienii sînt atît de bogați.

România, din grădina Carpaților, începe să se transforme în lagăr de muncă, lagăr de concentrare pentru cei săraci cu duhul și un adevărat experiment Pitești pentru cei care încă mai gîndesc, mai speră și vor o schimbare. De ce am ajuns așa, vă întrebați cumva? Pentru că, spre deosebire de alții, noi nu am avut mentalitate de imperii, așa cum ar fi fost normal, ci doar de slugi, așa cum se poate observa cu ochiul liber. Toate țările, fie că sînt partenere UE sau aliați NATO, urinează pe noi de sus și ne spun că plouă! Dar o spun atît de frumos și ni se adresează atît de amabil, încît presa face pe ea de bucurie că ne mai mîngîie pe creștet cîte un general NATO sau vreun prost de prin UE. E de neînțeles cum o țară întreagă a ajuns atît de jos, e de neînțeles cum o minoritate domină mințile, dar, pe de altă parte, cînd omul renunță să își mai folosească cea mai puternică armă – gîndirea – faptul că rămîne doar ,,tare în gură” nu îi mai folosește la nimic. Nici în prezent, nici lui, și nici urmașilor lui. Amin!

Tano

Vîntul adia ușor pe veranda mare, mîngîind alene apa cristalină din piscină. Cei doi soți își intensifică, fiecare, bronzul. Foșnetul calm al copacilor le inducea o plăcută stare de somn. Ea, brunetă, încă frumoasă și plină de sex-appeal, își privea degetele de la picioare – era clar că nu era foarte mulțumită de pedichiură și se gîndea să își schimbe culoarea, poate chiar în seara respectivă.

Pune mîna pe telefon și caută să își sune pedichiurista, dar se plictisește repede și îl lasă pe măsuța de lîngă șezlong. Costumul roz de baie îi pică bine pe trupul zvelt, iar linia picioarelor este ferm definită. Părul negru, fără nici un fir alb, îi încadra frumos fața de un alb pur, iar rujul roșu aprins, bine ales, o propulsa direct în inima bărbatului care, la cîțiva metri de ea, își odihnea corpul jilav după obișnuitele ture de bazin.

Tăceau amîndoi. Ea privea spre piscină și parcă număra valurile care se jucau în lumina soarelui. El avea capul dat pe spate, răsufla greoi și privea spre cer la norii pufoși, albi, răzleți, ce se mai jucau de-a v-ați ascunselea cu soarele. Era vară, iar ei se gîndeau că plictiseala începuse să își facă loc în cuplul lor. Chiar dacă nu și-o spuneau, era acolo, pîndea undeva, poate dintre copaci, poate dintr-una din multele camere ale casei lor de lîngă București.

Aveau bani, aveau copii, aveau tot ce își poate dori un om. Și într-un caz, și în altul, carierele lor total opuse au ajuns să înflorească într-o prosperitate deplină.

Ea se răsuci spre el, îl măsura atentă. El, indiferent, privea în continuare undeva, într-un punct știut numai de el, aflat undeva pe cer. Privind de la înălțimea anilor lui, acesta considera că nu e bine să se pună rău cu consoarta tocmai acum, în această zi frumoasă de vară. O privi iubitor și îi zîmbi cît mai natural cu putință. Îl dureau puțin pleoapele și nasul, precum și mușchii faciali, consecință a ultimei intervenții estetice pe care și-o făcuse. Încerca să țină piept cu demnitate acestor inconveniente și să le ascundă cît mai atent de privirile soției lui, medicul care îl operase.

Ea își lăsă ochelarii pe nas și îl privi.

- Viorel, între noi ceva nu mai funcționează. Nu mă mai încîntă nimic! Nici shoppingul în Alaska, nici pescuitul în Marianne, nici măcar o baie cu spumă în Africa subecuatorială. Avem totul. Ce să ne dorim și să nu putem avea?

Viorel o privi impasibil. Poate că ar trebui să o îmbuneze cu o călătorie pe Marte. Dar Musk, ăla cu Spacelab X, bun prieten cu el pe Twitter, nu lansează nici o navă pînă în 2028. Deci, ce capriciu să îi satisfacă soției, astfel încît să simtă că retrăiește un vis?

- Adina, iubire, și eu mă confrunt cu aceeași problemă.

Vînătoarea de cărăbuși nu îmi mai place, insectarul e deja plin.

Tu mă atragi doar cînd te văd pe afișele expuse în tot orașul. Cînd te văd acasă, îmi vine să te pun în ramă. Nu știu cum să facem, dar sigur ne vom descurca. Am trecut noi și prin situații mai delicate. Îți amintești cînd ai făcut pană de cauciuc pe Brezoianu și cum am reușit să trecem prin nebunia aia?

- Da, nu îmi mai spune… Acum e ceva serios. Simt că dacă nu revigorăm relația noastră, ceva rău se va întîmpla. Devin bulimică!

Bărbatul tresări, se ridică și o privi atent. Orice, dar să nu o vadă grasă! Își forță creierii să găsească rapid o idee. O privea, o iubea, nu voia să o piardă. Pe de altă parte, și el simțea nevoia de ceva acțiune, ceva suspans, ceva ce nu mai făcuse. Dar ce?

Adina, însă, se pare că știa ce trebuie să facă.

- Zici că îți place să mă vezi pe afișele din oraș? Păi, iubitul meu, eu zic să facem o nebunie și să revigorăm relația noastră frumoasă!

- Ce anume, Adinuța mea frumoasă?, o întrebă Viorel plin de speranță.

Ea se ridică, adoptă o poziție provocatoare, și, privindu-l de sus, îi spune pe un ton ferm: - Dragule, atunci este foarte simplu: hai să candidăm la primărie!

El zîmbi larg, se ridică și o prinse bărbătește de mijloc, o trase spre el și, cu voce plină de entuziasm, îi spune: - Da, dar cu condiția să punem afișe cu noi prin toată casa!

- Dragule, punem și în baie, dar tu să mă faci primar!

Soarele alunecă spre asfințit, parcă plin de rușine după ce fusese martor la decizia celor doi, acolo, la margine de piscină. În miliardele de ani de cînd era pe cer, nu văzuse niciodată un cuplu care, lîngă piscină, într-o zi de vară, nu făcea absolut nimic.

D.A. Notă: Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare!

RM

Nr. 1551

l

25 – 31 august 2020

17

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Ultima și cea mai înfricoșătoare conspirație Motto: ,,Fiara îi silește pe toți să își însemneze fruntea sau mîna dreaptă cu numele fiarei sau cu numărul numelui fiarei.” (Apocalipsa 13.16-17) Cînd Dumnezeu a creat omenirea, a avut un ideal: ,,Precum în Cer, așa și pe pămînt”, pentru că numai astfel pacea, dragostea și prosperitatea ar fi dominat lumea. Dar nu a fost să fie așa. Omul a păcătuit, s-a vîndut Diavolului, iar războaiele s-au ținut lanț.

De fapt, războaiele au devenit baza metaforică a luptei dintre noul Dumnezeu monoteist și oponentul său malefic, Satana. De la șefii de trib și pînă la vestiții imperatori, toți sperau să ajungă conducătorii lumii și să fie superiori lui Dumnezeu, toate acestea fiind gîndite, plănuite și aplicate în cea mai mare taină. Așa au apărut conspirațiile care, prin definiție, au un caracter ultra-secret, orice scurgere de informații din interior fiind aspru pedepsită. Mai nou, pentru atingerea obiectivelor, în conspirații nu se mai face uz de război militar, mai ales că super tehnologiile existente se potrivesc mănușă cu un război psihotronic, chimic, bacteriologic, mediatic sau spiritual.

Chiar și elementul-surpriză a devenit vetust, constatîndu-se că frica băgată în oase, picătură cu picătură, este mult mai eficientă pentru ca victima să accepte, chiar să implore să se supună, după cum au scris Linda Anderson (mai cunoscută cu numele Cisco Wheeler) și Fritz Springmeier în cartea ,,Formula Iluminaților folosită pentru a crea un sclav controlat mental nedetectabil”. Aflăm că tatăl Lindei a lucrat ca programator mental pentru diferite persoane, iar ea, copil fiind, a fost supusă unui astfel de program condus de ,,Dr. Green”, despre care a aflat mai tîrziu că ar fi fost celebrul criminal de război Josef Mengele. Autoarea cărții scrie că ,,într-o bună zi, oamenii se vor trezi și vor afla că nimic – școlile, bisericile, guvernele, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale”, constatări asemănătoare cu cele ale lui James Paul Warburg, din 1950: ,,Fie că ne place, fie că nu, vom avea un guvern mondial care va conduce prin cucerire sau prin consimțămînt”. De aici reiese și faptul că adepții Noii Ordini Mondiale au renunțat demult la secretomanie, toate informațiile fiind puse la dispoziția publicului fără nici o reținere. Așa se face că, în 1856, premierul britanic Benjamin Disraeli a spus în fața Camerei Comunelor că ,,este inutil să se nege și este imposibil de ascuns că întreaga Europă este acoperită de rețeaua unei societăți secrete”, iar în 1919, Charles Fort, în lucrarea sa ,,Cartea osîndiților”, a concluzionat: ,,Omul nu este singur, aparține cuiva.

Cred că sîntem o proprietate”.

Iată și motivul pentru care au început să apară și semnale de alarmă de tipul: ,,Adevărata amenințare împotriva republicii noastre este Guvernul invizibil” (John F. Hylan, primarul orașului New York în 1922) sau ,,Comducătorii, oficialii, regii, președinții nu sînt adevărații conducători. Nu ei sînt cei care iau deciziile. Ei doar execută mecanic cerințele unor forțe exterioare” (H.G. Wells în cartea ,,The Open Conspiracy”, 1928). Chiar și Albert Einstein i-a scris prietenului său, Sigmung Freud, că ,,lumea este condusă de o clică mică, dar puternică, care are școlile, presa, dar și Biserica la degetul mic”, iar Joseph P. Kennedy, tatăl viitorului președinte american, a declarat pentru New York Times că ,,50 de oameni conduc America, pentru că ei controlează circulația

banilor”. De reținut este că acesta a murit în anul 1969, la 6 ani după ce fiul său a fost asasinat. John F. Kennedy a declarat, în fața Asociației Editorilor de Ziare din SUA, faptul că ,,peste tot în lume trebuie să facem față unei conspirații monolitice, nemiloase, bazată pe mijloace ascunse”. Referitor la astfel de asasinate la nivel înalt, putem adăuga și declarația lui Mimi L. Eustis, care a aflat de la tatăl său, Samuel Todd Churchill, fost membru al unui ordin secret care avea strînse legături cu Noua Ordine Mondială, că ,,președinții William Henry

Harrison și Zachary Taylor au fost otrăviți pentru că au împiedicat planurile secrete ale Iluminaților”. Din fericire, președintele James Buchanan, otrăvit și el din același motiv, a scăpat cu viață. În replică, Noua Ordine Mondială, prin Jaques Attali, consilierul președintelui francez Emmanuel Macron, a declarat că ,,omul viitorului va avea implantat un braincip, iar rezultatul acestui fapt va fi supravegherea sufocantă” (fragment din cartea ,,O scurtă istorie a viitorului”), iar David Rockefeller și-a pus singur cenușă în cap declarînd următoarele: ,,Se zice că fac parte dintr-o organizație subversivă secretă, care acționează împotriva intereselor Statelor Unite. Dacă aceasta este acuzația, mă declar vinovat și sînt mîndru de asta”. Mai mult, cei înregimentați în Noua Ordine Mondială au făcut publice și scopurile ascociației: ,,Noua Ordine Mondială are în plan ca, din 7 miliarde de oameni, populația planetei să ajungă la doar 500 de milioane” (Ken Adachi, redactorul site-ului Educate Yourself). De asemenea, procedurile de înscriere prevăd faptul că ,,nimeni nu va intra în Noua Ordine Mondială dacă nu va jura că se va închina lui Lucifer” (David Spangler, fondator al curentului New Age). Iată de ce actualul președinte american Donald Trump are serioase bătăi de cap, dar acționează ferm și radical, motiv pentru care este numit nebun, dictator sau extremist.

Pentru o mai bună înțelegere, în anul 2016 Henry Makow ne-a sfătuit ,,să ne gîndim la un soldat care este la o paradă și care merge pas la pas cu ceilalți, dar nu ține cadența pentru că are tupeu, neobrăzare, bani și mijloace de informare, făcîndu-i să înțeleagă pe ceilalți soldați că ei sînt cei desincronizați. Ei bine, cam așa e și cu Noua Ordine Mondială”. Ca o completare, Dr.

John Coleman, în cartea sa ,,Ierarhia conspiratorilor – Povestea Comitetului celor 300”, ne spune că ,,Noua Ordine Mondială își va îndeplini visul sub genericul «Prin haos, la ordine». Un asemenea haos ar necesita eliminarea suveranității naționale, a identității și a mîndriei naționale. Forța morală a națiunilor va fi slăbită, iar șomajul în masă va demoraliza întreaga societate. Se vor desființa noțiunile religie și familie”.

Fără prea mare efort se poate constata că toate aceste scenarii seamănă izbitor cu ceea ce se întîmplă astăzi în România. Aproape că sînt interziși prin lege termeni ca suveranitate, patriotism și naționalism. Educația, sănătatea și justiția poporului român nici că mai există.

Biserica a depus armele, iar generația tînără a fost îndobitocită prin intermediul tehnologiei sofisticate. Chiar și intrarea în Uniunea Europeană a reprezentat un soi de repetiție generală pentru înfăptuirea Noii Ordini Mondiale la nivel planetar.

Cum au reacționat românii în fața acestui tăvălug apocaliptic? Simplu: precum baba în timp ce țara arde sau, cum spunea Vadim Tudor: ,,Apocalipsa furtunoasă/ Îi sperie pe pămînteni/ Pe noi nu ne-o găsi acasă/ Vom fi la meci sau la pomeni”. Deși, după cum stă scris în Biblie, trăim cele din urmă vremuri, politicienii români o ard pe petreceri, se gîndesc la alegeri și, aflați în transă, au votat pe repede înainte Legea vaccinării anti.. ceva (pentru că vaccinul nu este comercializat în țara noastră), Legea adopției copiilor de către familiile de homosexuali, Legea educației sexuale în școli, Legea restricțiilor pe timp de pandemie, deși pandemia nu a fost instituită juridic etc. Ce să mai, circ total, iar cel mai grav este faptul că mass-media, în proporție de 90%, întreține această stare de prosteală la nivel național. Să amintim că în 26 februarie 2016, administratorii site-ului Vigilant Citizen au scos la lumină informația conform căreia ,,în videoclipul piesei «Tortura», realizat de frații Jackson în 1984, s-au utilizat o mulțime de simboluri de control mental tipice pentru Iluminați”. Să fie, oare, acest videoclip o dezvăluire simbolică a vieții secrete a familiei Jackson, în special a celui mai faimos membru al ei, Michael? De fapt, și alte persoane publice cum ar fi Rihanna, Madonna, Lady Gaga, Katy Perry sau Beyonce au contribuit la sporirea zvonurilor cu privire la infiltrarea Iluminaților în industria de divertisment.

Legendarul jurnalist și scriitor american Jim Marrs, în cartea sa ,,Iluminati – societatea secretă care a deturnat întreaga lume”, ne atrage atenția asupra faptului că ,,multe semne făcute cu mîinile de Iluminați sînt adesea reproduse de cîntăreți, sportivi și chiar politicieni. Astfel, semnul victoriei, popularizat de Winston Churchill, cu degetul arătător și cel mijlociu formînd litera V, este un semn care reproduce umbra diavolului. Alt semn este cel realizat prin unirea vîrfului degetului mare cu vîrful degetului arătător – despre care se spune că simbolizează ,,nevinovatul” OK – prin care celelalte trei degete formează cozile celor trei cifre care reprezintă numărul biblic al Antichristului – 666.

Acum ați înțeles cît de ușor poate fi prostit poporul cu televizorul, cu internetul, cu presa lipsită de curaj, obiectivitate și independență? Se spune că un om necredincios, bolnav și needucat devine oricînd și oriunde o slugă, un robot sau un sclav, așa cum au ajuns românii în propria lor țară. Concluzia? ,,Nimic nu mai e de făcut, decît poate/ Un scurt harakiri, dar sîntem prea buni/ Mai este vreo șansă? Există, în toate:/ E Domnul cel bun, care face minuni...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Ce-i de făcut?”).

VALENTIN TURIGIOIU

18

Nr. 1551

De ce Occidentul atacă vaccinul rusesc? (1) Primul vaccin contra coronavirusului din lume a fost înregistrat în Rusia. ,,Am fost primii în cursa de realizare a vaccinului, și aceasta este o adevărată victorie pentru țară. Dar, se pare, nimeni nu este mulțumit de acest lucru, «ne-am grăbit cu lansarea», «vaccinul este un experiment pe scară largă asupra omenirii», «există o mulțime de reacții secundare» fiind doar cîteva dintre părerile împărțite ale rușilor”, a declarat Vladimir Putin.

Vaccinul a primit critici dure nu numai în lume, ci și din partea unor factori de opinie din țară. De ce?

„Rușii au doar curaj” Potrivit experților, volumul pieței vaccinurilor contra coronavirusului depășește astăzi potențialul volu­mului pieței mondiale a armelor, care a ajuns la 92 de miliarde de dolari în 2019. Nu este o mirare că o serie de companii farmaceutice globale, dar și mass-media s-au lăsat pradă isteriei după ce au primit informații din Rusia referitoare la înregistrarea unui vaccin cu numele „Sputnik V”.

Mass-media internațională a atras imediat atenția asupra faptului că vaccinul a fost numit după legendarul satelit care a permis Uniunii Sovietice să cîștige cursa spațială – o parte importantă a Războiului Rece. O serie de acuzații a căzut asupra dezvoltatorilor „Sputnik V”.

Kirill Dmitriev, CEO al Fondului rusesc de investiții directe, a declarat că fondul a primit deja cereri pentru vaccin în valoare de 1 miliard de dolari din 20 de țări din America Latină, Orientul Mijlociu și Asia. În teorie, criticii pot înțelege că există riscul de a pierde miliarde de dolari. „Gîndiți-vă! Dacă, cu ajutorul anumitor persoane din industria vaccinului rusesc, anumite companii pierd miliarde de dolari, ce reacție ați dori să existe? Mi se pare că reacția este complet normală. Aceasta este o luptă directă pentru bani”, a declarat directorul Centrului Gamaleya, Alexander Gunzburg.

Postul de televiziune american CNN a lansat știrea conform căreia Ministerul Sănătății din Rusia ar fi trimis autorităților americane o propunere de cooperare în dezvoltarea unui vaccin. Aceștia, desigur, au refuzat, deoarece vaccinul este „neterminat” și, în general, în opinia lor, nu este potrivit pentru utilizare. În acest fel, CNN explică telespectatorilor: „Da, Rusia are un vaccin, noi nu. Dar vaccinul lor este rău, nu funcționează. Și, desigur, nu vom coopera cu ei. Sîntem preocupați de siguranța cetățenilor noștri și nu vom permite rușilor să ne vaccineze!”. La Moscova, informațiile făcute publice de CNN au fost contestate. ,,Ministerul rus al Sănătății nu a trimis propuneri oficiale cu privire la vaccin către partea americană”, a declarat ministrul adjunct al Sănătății, Alexei Kuznetsov.

Cui îi pasă? Americanii vor fi informați constant de natura nesigură a vaccinului rusesc. Și nici o clarificare din partea Ministerului Sănătății rus nu va putea combate acest fapt.

Criticile la adresa Rusiei au existat chiar dacă testele sînt deja în stadiul final în China, Marea Britanie și chiar India. Iar argumentele conform cărora farmacologia rusească are o bază de cunoștințe științifice solide și evoluții moderne, ceea ce a făcut posibil, de exemplu, ca Rusia să fie prima țară care a omologat un vaccin împotriva Ebola, Occidentul nici nu a vut să audă. Cu toate acestea, după nenumăratele acuzații ale Moscovei de interferență la alegeri, despre furtul formulei de vaccin de către hackerii ruși și multe alte „păcate”, neîncrederea față de medicamentele pentru tratarea coronavirusului pare doar una dintre laturile războiului mediatic care se desfășoară de multă vreme între Occident și Rusia.

Există zvonuri și în Rusia Îndoielile au început să apară și în Rusia. Au existat zvonuri conform cărora vaccinările vor fi făcute aproape cu forța. Cît este de adevărat?

Se așteaptă ca cercetările post-comercializare ale vaccinului să fie efectuate pe un număr de pînă la 30 de mii de voluntari. Se știe deja, de exemplu, că Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Filipine, Brazilia și o serie de alte state sînt gata să ia parte la a treia fază de testare. Și vaccinul nu este suficient pentru toată lumea. Potrivit AiF, problema în lunile următoare nu este forțarea

l

25 – 31 august 2020

RM

de oameni, iar în total în diferite institute - nu mai puțin de 10-15 mii de voluntari”, a spus A. Gintsburg. „Pînă în prezent, efectele secundare nu sînt necunoscute, printer acestea numărîndu-se o creștere ușoară a temperaturii, care este tipică oricărui vaccin”.

Interesele companiilor farmaceutice

populației în administrarea vaccinului, ci că va exista un prim vaccin care va fi activ pe termen scurt. Se presupune că vor fi vaccinate, în primul rînd, persoanele cele mai vulnerabile – medici, profesori etc. Ar fi mai corect să spunem că oamenilor li se va oferi posibilitatea să se vaccineze. Și ei înșiși trebuie să facă o alegere, pentru că se află în grupul principal de risc – spre deosebire de cei care vin în contact cu ei. În plus, nu există reguli în Rusia care să prevadă posibilitatea vaccinării obligatorii împotriva COVID-19.

La urma urmei, același vaccin antigripal a fost exclusiv voluntar mulți ani, nefiind inclus în programul de vaccinare obligatoriu nici în prezent. De asemenea, este important de menționat că scopul creării unui vaccin rusesc nu a fost reprezentat de interesele comerciale din străinătate, la fel ca majoritatea concurenților, care au fost preocupați de respectarea tuturor formalităților internaționale pentru a evita problemele legate de vînzări, ci protejarea cetățenilor interesați de introducerea medicamentului în uz cît mai curînd posibil. Apariția în Rusia a propriului vaccin exclude, de asemenea, posibilitatea presiunii asupra industriei farmaceutice ruse de către companiile farmaceutice străine, care necesită achiziții de analogi străini pentru vaccinarea în masă.

Pentru cei neinițiați, situația pare cu adevărat ciudată: începerea dezvoltării vaccinului a fost anunțată în aprilie a.c., și aproape 3 luni mai tîrziu a fost lansat un medicament. În ciuda faptului că în practica obișnuită trec ani de la crearea unui nou medicament pînă la aplicarea sa, în practica generală, cercetările sînt efectuate pe mii, nu pe zeci de voluntari. Așa arată situația atunci cînd este scoasă din context. Cu toate acestea, dacă aprofundați esența evoluțiilor științifice, atunci orice acuzație lansată în grabă și în lipsă de dovezi se destramă.

Construit pe o bază fundamentată științific Cert este că medicamentul nu a fost creat de la zero. „Platforma tehnologică pe care a fost făcut vaccinul a fost dezvoltată cu mai mulți ani înainte”, explică Elena Smolyarchuk, șefa Centrului de Studii Clinice a Medicamentelor din Universitatea Sechenov din Ministerul Sănătății. Pe baza sa, au fost făcute și înregistrate alte vaccinuri, pe care le-am studiat și în cercetările pre-clinice asupra animalelor și în studiile clinice efectuate pe voluntari. Doar că am făcut cîteva modificări la această platformă, de aceea a funcționat atît de repede”, a adăugat Smolyarchuk.

Potrivit lui Alexander Gintsburg, pentru noul vaccin împotriva coronavirusului „întregul complex de studii toxicologice, inclusiv embriotoxicitatea, a fost realizat integral”. Dezvoltatorii sînt siguri că nu sînt șanse să existe efecte care pot duce la complicații grave, inclusiv cancer. „Adenovirusurile umane ale serotipurilor 26 și 5 sînt utilizate ca purtător al genomului coronavirusului”, explică academicianul Gunzburg. ,,Cu acești viruși s-a născut omenirea și ne însoțesc pînă în zilele noastre. Și nici unul dintre ei nu a murit. Astăzi, 8 miliarde de oameni trăiesc pe Pămînt. În principiu, virușii nu pot provoca boli oncologice, deoarece sînt doar containere pentru furnizarea de gene, în acest caz, gena coronavirus, iar ei înșiși nu se pot multiplica în organism”, adăugat acesta.

Alexander Gintsburg a specificat că mai multe vaccinuri au fost deja create pe baza acestei tehnologii începînd cu 2014. În special, vaccinurile împotriva Ebola, împotriva MERS (Medium Orient Respirator Syndrome), ruda cea mai apropiată de COVID-19, un vaccin universal împotriva gripei etc. „Numai în Institutul care utilizează această tehnologie vaccinul a imunizat mai mult de 3,5 mii

Astăzi, în a treia fază a studiilor clinice, există încă un vaccin care este vag similar cu vaccinul „Hamalean” – un vaccin britanic bazat pe un adenovirus modificat al cimpanzeului. Într-un articol din ediția autoritară a Lancet, legat de prima etapă, se spunea: oboseala și durerile de cap erau tipice pentru majoritatea pacienților. 60% dintre cei care au primit vaccinul au prezentat dureri musculare, 61% au raportat boli ușoare generale, 56% au raportat frisoane, 51% febră, 18% dintre voluntari au prezentat o temperatură de cel puțin 38 de grade C și 2% au raportat 39 de grade C sau mai mult. Adică chiar și acolo, nu totul a fost bine la început. În același timp, toate vaccinurile deja aprobate disponibile în lume au efecte nedorite. În general, nu este foarte înțelept să vorbim despre pericolele pentru companiile farmaceutice. Stigmatul este arma tuturor producătorilor de medicamente. Recent, o companie rusească a fost amendată pentru că a făcut reclamă unui medicament antiviral ca remediu pentru COVID-19. În 2009, compania farmaceutică a trebuit să plătească 2,3 miliarde de dolari pentru soluționarea unui caz de fraudă a consumatorilor în afara instanței. Scandalul a apărut în jurul vînzării mai multor medicamente, inclusiv a unui calmant, care a avut multe efecte secundare. În 2012, un alt gigant occidental a plătit o amendă de 2,2 miliarde de dolari pentru o practică vicioasă: certificarea unui medicament pentru tratamentul unei boli, apoi recomandarea lui în rezolvarea unei game mai largi de probleme medicale.

Cine beneficiază de asta? (1) Lipsa unui vaccin poate duce la consecințe cu adevărat grave atît pentru economie (țara ar putea pur și simplu să nu supraviețuiască unei alte carantine dure), cît și pentru sănătatea fiecărui cetățean. Fără îndoială, medicii au dezvoltat cele mai bune practici și protocoale pentru tratament. Dar este mult mai important să oprim răspîndirea bolii de la rădăcină.

Occidentul pur și simplu nu înțelege mentalitatea rusă. Da, există un risc, dar pare să fie mic. Persoanele în vîrstă și grupurile vulnerabile vor primi vaccinul puțin mai tîrziu, nu imediat. Dacă această strategie funcționează, rușii vor reduce mult daunele aduse economiei lor si este greu să nu fii de acord cu ei. Fără îndoială, este mai bine să faci un compromis asupra unui vaccin decît să suporți carantinări multiple, șomaj masiv, falimente masive și datorii oribile. Rușii au decis să încalce regulamentul și să-și promoveze vaccinul oricum. Iar faptul că administrația Putin nu este pe placul tuturor, nu înseamnă că în acest caz el greșește.

Este posibil ca rușii să facă alegerea corectă și, probabil, unele țări ar trebui să urmeze exemplul lor. Cel puțin, trebuie să încetăm să condamnăm această decizie.

The Times, Marea Britanie – „Sînt depuse eforturi puternice pentru a tăinui această mare realizare. Nu a fost expusă deloc la programele de știri BBC. Iar mesajele despre acest subiect sînt toate sceptice sau negative. Se pare că cineva nu dorește să ofere oamenilor informații pozitive sau chiar vreo speranță. Este vorba despre interese politice!” – citează The Times într-un articol semnat sub pseudonimul Patrick Rowan.

The Washington Post, SUA – „Sputnik V avea dimensiunea unei mingi de volei și a orbitat Pămîntul cu aproximativ 3 săptămîni înainte ca bateriile sale să se epuizeze. După ce a înconjurat în tăcere planeta noastră timp de cîteva luni, el a reintrat în cele din urmă în atmosferă și a alunecat în istorie. Dar asta nu mai conta: Uniunea Sovietică a fost mulțumită de faptul că a ocolit Statele Unite. Rivalitatea la acea vreme a fost foarte motivantă: Uniunea Sovietică și americanii s-au întrecut pentru a dezvolta rachete, motoare și tehnologii pentru a reintra în atmosferă. Astăzi, egoul lor a crescut și mai mult, proporțional cu sarcina de a opri un virus mortal care mătură planeta”. (va urma) N.K.

RM

Nr. 1551

l

19

25 – 31 august 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

1

Plecri

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Plecare în grabă și pe furiș; 2) Orașe din care se pleacă! – Face o plecare ușoară; 3) A lua aminte cu capul plecat – Intrați în scenă; 4) Tonaj mediu! – Spinos în esență; 5) A agasa – Localitate în Rusia; 6) Plecați ca din pușcă la serviciu – Pleacă capul la tot ce ține de copiii ei; 7) Plecată pe jos! – Plecat precum... un nesimțit; 8) Plecat la drum; 9) Loc de unde se pleacă pe două cărări – Unul plecat de acasă; 10) Îndemn la plecare – Punct de plecare pe traseul de oraș.

VERTICAL: 1) Plecat de nevoie dintre noi – Gheorghe Hagi; 2) Grup plecat la cursuri superioare - ,,Pan American World Airways” (siglă); 3) Plecați la drum fără țintă; 4) Plecat de la țară!; 5) Prinse în tabele! – Vin și pleacă în noaptea de Revelion; 6) Plecată în grup la secerat – Conifere; 7) Cea aeriană pleacă și se întoarce cu trenul – Plecat la altă adresă; 8) Pleacă de la zero – Plecați din rai!; 9) Împins la plecare; 10) Plecat din țară – Plecate într-un final!

DICȚIONAR: ONA; PAA GH. ENE Dezlegarea careului ,,LA MUNTE” 1) MOLDOVEANU; 2) ARTIFICIER; 3) LE – MANU – GA; 4) AOLA – T- ORL; 5) N – A – NIMFE; 6) COTA – LA – AG; 7) ILA – RASINA; 8) OI – TE – INUI; 9) IMAI – EVA – N; 10) UP – PILIUTA.

O istorie a farselor (161) Cînd bărbat, cînd femeie... (1) Charles Geneviève d’Eon de Beaumont (17281810), un spion transsexual pe care aproape toată lumea 1-a crezut femeie, a obţinut diploma de avocat înainte de a deveni agent francez. Deşi un tip brunet, cu barbă, şi-a folosit din plin aspectul efeminat, prezentîndu-se la curtea reginei ruse Elisabeta cea Mare în 1755, drept doamna Lia de Beaumont, însoţită de Mackenzie Douglas, un scoţian ce pretindea că este unchiul ei. Douglas a fost în curînd arestat şi trimis la închisoare pentru spionaj francez în relaţii cu iacobinii, dar nimeni, nici măcar ţarina, nu a bănuit-o pe ciudat de casta, dar încîntătoarea Lia. Urmărit nu numai de curtezani, dar şi de pictorii ce doreau să îl „portretizeze” ca Afrodita sau să îi „surprindă tenul rozaliu şi alb”, de Beaumont era plasat ideal pentru a strînge informaţii şi, la întoarcerea în Franţa, a fost răsplătit de către regele Louis al XV-lea cu o pensie anuală de 3.000 de livre.

După ce a luptat în armata franceză, a plecat la Londra, în aparenţă ca secretar al ambasadorului

Franţei. De fapt, munca sa consta în spionaj: intercepta documentele Ministerului de Externe şi obţinea planurile de la Ministerul de Război privind rutele unei potenţiale invazii a Franţei în Anglia. În 1763 însă, succesul său are de suferit în urma deteriorării relaţiilor cu noul ambasador francez, contele Guerchy.

De Beaumont refuză să îi înmîneze acestuia dosarele secrete pe care le strînsese. Cînd i se ordonă imperios întoarcerea în Franţa şi i se aminteşte, în mod jignitor, cum îl servise pe rege „în straie femeieşti”, se consideră subminat de către Guerchy şi, prin urmare, îi abordează pe britanici, oferindu-şi serviciile ca agent dublu. Dar cînd Guerchy cere extrădarea lui, George al III-lea i-o acordă şi ghinionistul cavaler se trezeşte, brusc, fără nici un fel de statut. Oficialităţile de la curte au pătruns în casa lui baricadată, unde se aflau doar un văr al lui d’Eon şi încă două femei ce stăteau în jurul focului.

Cavalerul era din nou la ananghie.

Războiul cu Guerchy s-a terminat doar cînd ambasadorul a fost rechemat la Paris. Cum d’Eon şi toate informaţiile lui se aflau încă la Londra, au început să apară discuţii controversate nu numai asupra loialităţii sale, dar şi asupra aspectului mult mai interesant privind sexul său. Se zvonea ca într-adevăr este femeie;

se observase nu numai că nu era căsătorit, dar şi că evita relaţiile cu femei; că la naştere fusese închinat Fecioarei Maria; că numele său de botez îl includea şi pe cel feminin, Geneviève; şi că aparţine binecunoscutului club Focul din Iad al lui Sir Francis Dashwood. Se făceau pariuri în cluburi; date fiind însă reputaţia lui ca priceput duelist şi poveştile despre cazurile în care a devastat multe case de pariuri din Londra, puţini au îndrăznit să îl întrebe direct adevărul. Deşi declarase în scris, sub jurămînt, că este bărbat, în mai 1771 un juriu format din doamne aristocrate i-a efectuat „o examinare foarte amănunţită” la Mînăstirea Medmenham, dec­ larînd, în final, că sexul lui este „incert”. În l777, în cadrul unui proces al pariurilor încheiate privitor la sexul lui d’Eon, trei martori respectabili - dintre care făceau parte doi doctori - au declarat sub jurămînt că de Beaumont este, cu siguranţă, femeie. Între timp, secretarul consilierului regal, De Broglie, (încercînd şi acum să îl ademenească pe d’Eon să se întoarcă în Franţa - şi cu secretele strînse) 1-a asigurat pe regele Louis: „Bineînţeles că D’Eon este femeie si nu altceva, o femeie care deţine toate calităţile aferente”. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1551

l

25 – 31 august 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu minimalizați primejdia maghiară! (1) (urmare din pag. 1) Cîteva dintre aceste amenințări sînt arhicu­ noscute de toată lumea, numai domnul Timofte n-a auzit de ele: e vorba de Proclamația de la Timișoara, din 1990, în care se vorbea pe față de autonomia Banatului; mă mai refer apoi la acțiunile iresponsabile ale UDMR-ului, cum ar fi Declarația de autonomie a Ardealului și Jurămîntul de fidelitate față de patria maghiară, și multe altele. În urmă cu o săptămînă, cînd am alertat Senatul, nu știam de vizita la Timișoara, de Crăciun, a exsuveranului Mihai de Hohenzollern, care confirmă acum cele spuse de mine. Ce caută în România, domnilor colegi, o fantomă a Istoriei, care ne-a vîndut o dată lui Hitler și a doua oară lui Stalin, ducîndu-l la moarte pe Mareșalul Antonescu, abandonînd în prizonierat la ruși nu mai puțin de 170.000 de militari români, personaj care în iunie 1989 a aprobat scandaloasa Declarație de la Budapesta, privind autonomia Ardealului? Această unealtă a forțelor antiromânești vrea să-L anexeze pe Isus Christos, vine în Țară numai de Crăciun și de Paște, și prezența lui într-o Țară care a votat Republica mi se pare un izvor de convulsii politice și sociale! Toate acestea au fost inventate de mine, domnule Timofte? Nu vă dați seama că fantoma separatistă practică politica „pașilor mărunți”? Nu știu ce informații o fi centralizat domnul Timofte, dar negarea primejdiei iredentismului ungar îl descalifică, și vai de Comisia asta militară cu un asemenea personaj plin de un optimism copilăresc!

Al doilea atac a fost lansat de dl. Ioan Lup, care a cerut de-a dreptul pedepsirea mea – asta, deși nu știa ce vorbisem, pentru că Opoziția părăsise sala. Eu înțeleg că PNȚCD-ul, ca și UDMR-ul, PAC-ul și alte formațiuni au votat împotriva Constituției, dar nici să o încalce atît de violent nu poate fi îngăduit. Pentru că Art. 70 din Constituția României prevede: „Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului”. Asta e valabil și pentru dl.

Nicolae Manolescu, care brusc își mănîncă democrația de sub unghii și cere ceea ce-l tot sfătuiesc amicii săi oculți – judecarea și, eventual, ares­tarea mea. De ce vă ocupați de turnătorii meschine, d-le critic literar?

Stimați colegi, dacă pînă acum a fost o relativă liniște la Timișoara în ultima săptămînă, poate că asta mi se datorează și mie. Pentru că am riscat orice și i-am pus pe români în gardă. Într-un interviu acordat ieri, însuși dl. Virgil Măgureanu recunoaște existența unor pericole în zonă, ceea ce explică prezența masivă a forțelor de ordine, pe care nu le-am trimis eu. Și atunci?

Tare îmi e teamă că domnii Timofte, Lup și ceilalți judecători improvizați vor fi nevoiți de evenimente să-mi prezinte scuze. Cît despre colaborarea suspectă a deputatului PAC Vasile Popovici cu unele Servicii Secrete, ce să mai vorbim: judecați și dvs. dacă e normal ca un obscur profesor de română-franceză din județul Timiș, pe deasupra și fost secretar PCR pe facultate, să se vadă periodic cu cei 3 ambasadori americani din România ultimilor ani, să participe la

Români, vă ordon: treceţi veacul! (6)

Alături de mine s-au înălţat pe reduta românismului patrioţi de o anvergură remarcabilă, ca Ilie Ilaşcu, Gh. Funar, Mihăilă Cofariu, Gh. Buzatu, Mihai Ungheanu, Irina Loghin, Ion Dolănescu, atîţia luptători, rectori de Universităţi, profesori universitari, sportivi de valoare, dintre care numeroşi campioni mondiali şi olimpici, personalităţi de frunte ale Naţiunii, care au înţeles că aici, sub flamura cu Vulturul Cruciat, încolţeşte şi va da rod bogat sămînţa nobilă a iubirii de Ţară. Aş vrea să vă dau o veste bună, în noianul de necazuri care se întîmplă: ca urmare a demersurilor statornice ale noastre şi ale soţiei sale, fratele nostru, Ilie Ilaşcu, care va candida pentru funcţia de senator, a primit, în cursul zilei de ieri, cetăţenia română! Nu-i aşa că viaţa pare mai frumoasă cînd vezi că nu te lupţi în zadar?

Dar, iată că mi-am propus să ţin un Discurs şi am ajuns să rostesc un Raport la Congres.

Actuala campanie electorală începe cu mortul pe masă. Acesta nu e altul decît „cadavrul politic” Emil Constantinescu, principalul vinovat pentru dezastrul Ţării, mercenarul care a fost sfătuit, nu demult, de către patronii lui, să-şi facă harakiri.

România este condusă astăzi, pe faţă, de femeiakomisar Zoe Petre. Acesteia i se aplică de minune o glumă pe care o rostise Napoleon despre Ecaterina a II-a a Rusiei, păstrînd proporţiile, desigur: „Era o femeie straşnică, demnă să poarte barbă”. Suflă un vînt de pustiu şi paragină prin Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria. Niciodată o echipă politică n-a reuşit un „faliment de partid şi de stat” atît de perfect. Asta da, moştenire grea pe care ne-o vor lăsa răufăcătorii ce îşi fac bagajele cu febrilitate şi caută un refugiu pe harta lumii! Ar fi atîtea şi atîtea de spus! Şi totuşi, avalanşa de idei se poate rezuma în trei cuvinte: „La muncă, fraţilor!”. Eu, unul, nu voi avea odihnă pînă nu voi salva această Ţară de buruiana anarhiei şi de fiara mafiei. Am să fiu un adevărat reformator al Ţării mele. Am cea mai bună echipă din România, în toate domeniile.

Nu fugiţi, români, de cei care vor să vă salveze de la înec, să vă elibereze din ştreang, să vă stingă hainele în flăcări, să vă scape de foametea şi mizeria care încep să vă abrutizeze! Ştiţi cît de uşor şi de repede se pot rezolva problemele unei Ţări – încă bogate – ca România? Ajunge o mînă de patrioţi – muncitori, justiţiari şi inteligenţi. Toţi ne-am schimbat în ultimii 10 ani. Unii în rău, alţii în bine. Am uneori senzaţia că în mine s-a născut un alt om, mai bun, mai energic, mai responsabil faţă de cei care îşi pun nădejdea în mine. Dumnezeu să-l trăsnească pe acela care va mai minţi Poporul Român, ajuns cu filamentele nervoase la limita dintre viaţă şi moarte! În cazul în care forţele naţionale nu vor veni la Putere – datorită fraudei electorale colosale care se pune la cale – explozia socială nu va întîrzia. Nutresc convingerea că şi Occidentul a înţeles, în sfîrşit, că în România este nevoie de o conducere autoritară, demnă şi corectă, care să curme flagelurile traficului de droguri, de carne vie, de ţigări, de uraniu. Asanarea socială şi morală a României va asigura protecţie întregii Europe. Am învăţat, şi noi, ceea ce era de învăţat din lecţiile dure aplicate Iugoslaviei şi Austriei. Experienţele lor sînt irepetabile în cazul României şi noi, cei de la PRIVI, vom fi parteneri de dialog cu structurile Occidentului cu mult mai credibili şi mai loiali decît cei pe care acelaşi Occident, lucrînd cu imagini false despre România, a pariat şi a pierdut nu numai timp, ci şi o groază de bani. Este nevoie, de asemenea, de un preşedinte care să asigure două mandate, avînd în vedere că Ţara are trebuinţă de continuitate în perspectiva integrării în Uniunea Europeană în anul 2007. Acelor căutători de „nod în papură” mă văd nevoit să le aduc aminte că, în martie 2000, eu am fost primul preşedinte de partid parlamentar care a semnat Declaraţia Politică de aderare la structurile Europei Occidentale. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, noi, liderii naţionalişti, trebuie să fim convinşi de organismele internaţionale cu cele mai puternice argumente, după care avem mijloacele eficiente şi rapide de a-i convinge, la

instalarea directorului CIA, să primească de la un for american 12.000 de dolari pentru editarea unei broșuri – din care numai 7.000 a vărsat în contul editurii, restul băgîndu-l în buzunar, dar, mă rog, nu-i primul agitator politic care îi fură pe americani la coșniță – să se vadă extrem de des cu funcționari ai Ambasadei SUA la București, să figureze ca membru al Partidului Radical Transnațional și, pe deasupra, să aibă o soție care este directoare de program la Fundația Sörös! Dacă astea sînt întîmplări „firești” în viața unui membru al Parlamentului României, atunci haideți să-l chemăm pe agentul străin Mircea Răceanu să conducă Guvernul Țării!

De altfel, ce să ne mai mirăm, din moment ce în urmă cu o lună de zile Senatul a hotărît să adopte o Declarație împotriva manifestărilor regizate de udemeriști într-o biserică la Cluj-Napoca, dar nici pînă azi nu ne-am învrednicit să ne facem datoria.

Să mai pomenesc de pasivitatea fostului Parlament, care, după ce a denunțat atrocitățile maghiare în Raportul Harghita-Covasna, n-a luat nici o măsură legală de pedepsire a vinovaților? A venit timpul să recunoaștem cinstit: cele două județe din inima Țării au fost smulse de către UDMR de sub autoritatea românească, toate indiciile, de la ins­crip­ții ungurești, drapel maghiar și eliminarea elementului românesc, arătînd că parcă ne-am afla în Ungaria, nu în România! Motivul? Avem prea mulți împăciuitoriști, care o singură dată n-au criticat extremismul maghiar, dar s-au răfuit cu un român care a demascat acest extremism și au pîndit mereu momentul să îi închidă gura! (va urma) rîndul nostru, pe români să ne urmeze. Tuturor le mulţumesc pentru încrederea acordată şi pentru strîngerea celor peste 300.000 de semnături necesare depunerii candidaturii. Filialele teritoriale au fost admirabile. N-am să vă înşel aşteptările. Dacă voi fi ales, prin mila lui Dumnezeu, voi fi un preşedinte bun şi drept, moral şi patriot. În încheiere, daţi-mi voie să mă gîndesc tot la Poetul Naţional, fiindcă acesta nu este numai un an electoral, ci, cu mult mai important, este Anul Eminescu. La 150 de ani de la naşterea spiritului tutelar al Poporului Român care, între noi fie vorba, dacă ar fi trăit acum, s-ar fi înscris tot în PRM, la fel ca şi ceilalţi Eroi ai Neamului, iată cît de profetic şi actual sună vorbele sale: „Toţi românii trebuie să-şi dea mîna ca să scape Ţara. (...) Ne temem, în sfîrşit, ca naţia cosmopolită să nu biruiască pe adevărata naţie românească. (...) Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns, prin suferinţele seculare, pînă astăzi (...) O iubim fără a-i cere nimic în schimb (...) Schimbaţi opinia publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu şi caracteristic al poporului – din adîncurile în care doarme, faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţie de idei, în care ideea românească să fie mai mare decît uman, genial, frumos, în fine, fiţi români şi iar români!”.

La urne, români, sau la arme! Asta numai dacă actuala Putere nu se va da plecată şi va frauda alegerile! Începe Epoca Vadim, de Dreptate, Prosperitate şi Reconciliere Naţională! Trageţi clopotele în toate bisericile şi mînăstirile, aprindeţi candele pentru a invoca forţa taumaturgică şi ajutorul scumpilor noştri morţi, îngenuncheaţi la icoane şi vă rugaţi bunului Dumnezeu să lumineze mintea cea de pe urmă a românului, să nu-i dea cît poate să ducă şi să-l ajute să fie iarăşi stăpîn în Ţara lui! Români, vă ordon: treceţi veacul!

Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (30 septembrie 2000, Casa Republicii; discurs de acceptare a candidaturii la funcţia de preşedinte al României)

RM

Nr. 1551

l

21

25 – 31 august 2020

CARTEA DE AUR E P I L O G (2)

Acest Album anticipează, în felul său, „Paginile Aurii” din zilele noastre, care au ca motto deviza: „Cine nu e prezent aici, nu există”. Cîte ciudăţenii şi curiozităţi nu se află aici! Cîtă viaţă palpită, de la o zi la alta, de la o lună la alta, de la un an la altul! Eroii Condicii de Drum nu sînt alţii decît părinţii şi bunicii acelora care aveau să populeze societatea românească contemporană. Am întîlnit chiar şi un Paul D. Goma, prefect de Prahova, în 1914. E şi un Villacros („rudă” cu Pasajul din Bucureşti) şi un Beller („rudă” cu strada de lîngă Piaţa Dorobanţi) şi atîţia alţii, care au însemnat ceva la vremea lor şi, într-o formă sau alta, şi-au perpetuat numele. Şi aici se poate observa clivajul necruţător pe care l-a făcut Vasile Pârvan prin împărţirea societăţii româneşti în „preoţii hranei” şi „preoţii jertfei”. Fiecare oficiind în altarul altei biserici. Unii exploatînd, la maximum, toate evenimentele, pentru a-şi atinge scopurile de înavuţire şi a-şi stinge setea hormonală de faimă – alţii idealişti şi, în final, sacrificaţi, ca toţi cei care urmează pilda Mîntuitorului. Un „preot al hranei” a fost ministrul Alecu Constantinescu-Porcu, emblemă a tagmei „descurcăreţilor” din toate epocile şi din toate ţările. El este acela care, pe criza teribilă a vagoanelor de cale ferată necesare transportării trupelor noastre pe frontul din Moldova, în 1917, s-a învîrtit de 17 vagoane pentru a-şi pune la adăpost averea personală. La el se referea, în mod direct, Octavian Goga atunci cînd a suferit depresia psihică datorată dezastrului înregistrat de Armata Română la Turtucaia: „Ţară minoră… Ţară de secături…

O ţară în care un Alecu Constantinescu-Porcu e ministru îşi merită soarta”. Pe de altă parte – repet, ca semn că Istoria se petrece o dată, dar se scrie de mai multe ori – Regina Maria îl aprecia din cale-afară pe acest jolly-joker politic. Am să reproduc, pentru ultima oară, un paragraf din amintirile acestei femei alese, dar mult prea libertină pentru gustul şi reperele morale ale societăţii româneşti: „Printre miniştrii liberali era unul, Alecu Constantinescu, om de o destoinicie neobişnuită, care întemeiase o foarte bună organizaţie cu scopul de a ocroti familiile celor chemaţi (din pricina vremurilor ameninţătoare) să-şi facă serviciul militar timp mai îndelungat decît de obicei.

Banii aveau să fie împărţiţi cu ajutorul acestei organizaţii.

Constantinescu avea o fire plină de avînt, era mic, gras, jovial, şiret şi cît se poate de priceput; avea o siguranţă de sine care te molipsea. Lui Alecu Constantinescu toate lucrurile i se păreau cu putinţă, chiar şi cele socotite de alţii nu prea corecte. Cu o sclipire şireată a ochiului, era totdeauna gata să netezească orice încurcătură. Duşmanii lui îl acuzau de numeroase fapte nepermise; însă, din punctul de vedere practic, însuşirile lui îi întreceau cu mult cusururile deoarece avea minunatul dar de a învinge greutăţile şi de a găsi dezlegare celei mai încîlcite situaţii.

Nimic nu-l speria pe acest om rotund la trup, care era totodată şi un nepreţuit împăciuitor al vrajbelor şi care ştia să se plaseze minunat de bine între adversarii cei mai îndîrjiţi. Ca tovarăş de călătorie era încîntător şi plin de haz, şi totodată un organizator fără seamăn. Îi plăcea să-i meargă toate în plin: hrană bună, ospătare bună; mai avea şi calitatea de a trece cu vederea latura neplăcută a vieţii”.

Răsfoiesc, din nou, monumentala lucrare, făcută de mînă (cum sună reclama la atîtea mărfuri, prin mai toate magazinele lumii, fiindcă una e să cumperi o marfă de serie, şi alta e să achiziţionezi ceva în care s-a pus suflet, s-a investit dragoste): seamănă cu romanul Cimitirul Buna Vestire, al lui Tudor Arghezi, în care morţii glorioşi au înviat, ca prin minune, şi au pornit pe calea nemuririi, într-un apus de soare purpuriu. Aceasta e mai mult decît o carte – e o icoană ferestruită a neamului nostru atît de greu încercat, dar binecuvîntat de Dumnezeu cu inteligenţă, bun-simţ, eroism şi, după cum s-a constatat, cu o exemplară solidaritate în momente cruciale.

La 1899, un francez, pe nume René Paillot vizitează România şi lasă, pentru viitorime, o analiză splendidă a fibrei biologice şi morale a românului simplu: „Ţăranul are o serie de calităţi native care fac din el un tip cu totul deosebit. Răzeşul român de prin partea Dunării este cel care, datorită tradiţiei orale, ştie tot felul de lucruri despre flori, animale, stele, evenimente istorice. El are gesturi nobile, vorba aleasă, iar graiul lui n-ar fi deloc nepotrivit într-un Parlament. Acest ţăran, prin energia lui nestăvilită, a salvat naţiunea română şi a rezistat asupririi turceşti. El este cel care, în cele mai grele

momente ale Istoriei, n-a încetat să cînte. Poporul care, pe lîngă credinţa în destinul său, are puterea să cînte chiar la necaz, acela este un popor mare şi are un loc rezervat la banchetul civilizaţiei şi al viitorului”. Oh, dacă ar cunoaşte astfel de profeţii şi aprecieri „negociatorii” noştri pentru aderarea la structurile euro-atlantice! Aşa şi cu Vasile Popa al nostru, ţăran de o tenacitate pe care aş compara-o cu cea a Dunării la Cazane: se zbuciumă neîncetat, dar tot îşi face loc şi merge mai departe. Condica de drum ar fi putut să ardă în vreun incendiu, sau să-şi şteargă cernelurile în vreo inundaţie – dar nu s-a întîmplat aşa ceva, ca semn că „fiecare carte are soarta ei” („habent sua fata libelli”).

Să nu uităm pilda cîinilor regelui dac Dromichete, care s-au unit la apariţia lupului! Am întîlnit în viaţă, fiecare dintre noi, cîteva exemplare de români care degajau o vitalitate excepţională şi ne făceau şi pe noi să ne simţim în siguranţă. Ele provin din straturile cele mai adînci ale rasei noastre ţărăneşti, de parcă ar izvorî direct din rezervorul daco-roman, fără alterările, contaminările şi accidentele de parcurs. Unii dintre aceşti oameni sînt caractere puternice în domeniul vieţii intelectuale, alţii sînt sportivi născuţi pentru a învinge, care îngenunchează tot ce le iese în cale, pe orice meridian al lumii, alţii sînt simpli muncitori la pădure sau pe ogor, dar cu o forţă irezistibilă, pe care parcă şi-o reglează în funcţie de obstacolul dat, însă de fiecare dată ies biruitori. Un astfel de român viguros, care îşi domina psihic şi fizic adversarii, este descris de Sextil Puşcariu în amintirile sale, scena fiind demnă de un film de Epopee Naţională: „Italia declarase neutralitate. Privirile tuturor, mai ales ale braşovenilor, atît de aproape de graniţă, erau îndreptate asupra României. Ce va face ea? Gazetele scriau despre consilii de coroană la Sinaia. Numele lui Petre Carp se pronunţa cu simpatie din ce în ce mai mare. Take Ionescu şi Filipescu şi, mai ales, principesa Maria erau groaza saşilor braşoveni, care sperau mereu că românii vor merge cu Puterile Centrale. Nădejdea lor era regele Carol. Şi, într-o zi, venind la prînz de la cazarmă, cum mergeam pe Uliţa Vămii, văzurăm într-o vitrină portretul regelui Carol cu zăbranic negru. Ediţiile speciale ale gazetelor confirmau ştirea despre moartea lui. Atunci avui simţul clar că România va intra în război contra Austro-Ungariei.

Ofiţerii mă întrebau mereu ce va face România, ca şi cînd eu aş fi ştiut ceva. Adevărat că noi aveam ştiri mai multe decît ei, prin contactul necontenit cu prieteni şi rude din Ţară, dar nici aceştia nu ştiau să ne spună nimic precis. Gazetele, care la începutul războiului treceau graniţa, acum, de cînd aveau o ţinută antantofilă, erau oprite. Numai Universul se strecura uneori şi Seara germanofilă. E cunoscută festa ce a făcut-o cenzurii Goga, care a tipărit un număr incendiar al Epocii cu titlul gazetei Seara. Frate-meu Anton venea adesea la Braşov şi el îmi dădea amănunte. Era un duşman mare al nemţilor şi îmi povestea de grozăviile comise de ei în Belgia. (…) Românii din Ardeal, cu dorinţa, cu speranţa, fără nici o directivă politică, aveau numai instinctul lor ca sfetnic. Din instinct făcea spionaj croitorul Pavel, care, ca furnizor militar, stătea în legătură cu Statul Major din Bucureşti, din instinct se înfrăţeau flăcăii noştri pe front cu românii de sub alte stăpîniri, din instinct treceau unii graniţa sau se dau prizonieri, iar alţii luptau cu bărbăţie cu duşmanii neamului nostru. Era o vreme, după căderea Lembergului, cînd eram aproape siguri că România va intra în război în contra Austro-Ungariei. Atunci s-a întîmplat că, într-o seară, în cafeneaua Habermann din Sibiu, Ghiţă Stoica, boemul gazetar şi atleticul scriitor, chefuit, s-a sculat în picioare şi, scoţînd ceasul, a strigat cu glas de stentor: «Cine nu-i român n-are ce căuta în cafeneaua asta! Acu e douăsprezece fără zece. Peste zece minute să nu mai văd aici decît români!».

Lumea străină, care îl cunoştea şi îi ştia mai ales puterea muşchilor, a şters-o frumuşel, unul după altul, fără să aibă curajul să facă gură, convinsă fiind că România va declara război în noaptea aceea. Vreo doi inşi însă, patrioţi mai ţanţoşi, cutezară să murmure. Cînd ceasul bătea miezul nopţii, Ghiţă Stoica, luînd un achiu de biliard, începu să îmblătească între ei, alungîndu-i în cîteva clipe. Dimineaţa, cînd patrula de jandarmi voia să aresteze pe Ghiţă Stoica, acesta trecuse graniţa pe piscurile Carpaţilor”.

E posibil ca „elitiştii”, adepţii „alterităţii” pînă la „alterarea” propriului popor, persoanele cu „nas subţire”, să nu agreeze astfel de scene. Din fericire, nu aceşti indivizi dau trăsăturile dominante ale unei Naţiuni. Sînt momente, în Istorie, cînd cei care se simt capabili trebuie să se uite la ceas şi să strige: „Peste 10 minute să nu mai văd nici o secătură aici. Executarea!”. Altfel, vorba lui George Bacovia, e greu pe pămînt… Aş insista asupra uneia dintre

virtuţile enumerate mai sus: ceea ce ţine România pe hartă, de sute şi sute de ani, în mijlocul atîtor duşmani, este bunul-simţ excepţional al românilor, care Îl impresionează parcă şi pe Dumnezeu. La oameni, simţul moral se dezvoltă o dată cu vîrsta. Tare mă tem ca, la ţări şi popoare, simţul moral să nu se atrofieze o dată cu trecerea timpului. În urmă cu aproape 70 de ani, un magistrat, pe nume Vasile M. Theodorescu, prim-preşedintele Tribunalului Timiş-Torontal, dădea dovadă de un spirit de previziune ieşit din comun, anticipînd insolenţa şi agresivitatea maghiară din România anului 2003: „De 17 ani, activitatea românilor din Ţinuturile Unite este cîrmuită, în toate ramurile şi sub toate raporturile, de legile maghiare – creatoarele castelor şi privilegiilor – ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat în aceste colţuri de străveche Ţară Românească de la 1918 şi pînă azi.

De 17 ani, feudalul cod falimentar maghiar continuă să fabrice noi avocaţi milionari, aleşi parcă de ursită tot dintre minoritari… De 17 ani, nu reuşim să judecăm decît fleacuri, contravenţiuni… De 17 ani, o legislaţiune favorabilă presei minoritare încurajează campania de insulte, de destrămare şi de murdărire a sfintelor noastre sentimente, la adăpostul oricăror sancţiuni…

Este, oare, de mirare, în această situaţiune că românii continuă să se simtă asupriţi, izolaţi, vorbind pe şoptite limba lor strămoşească, adresîndu-se la nevoi mari tot «jurisconsultului ungur», neclădind şi nedorind nimic de natură să afirme geniul şi continuitatea românească pe aceste meleaguri, trăind cu frica nemărturisită a unui biet provizorat şi nereacţionînd de nici o manieră la tot mai intensa organizare a minoritarilor, în timp ce aceştia, conştienţi că în privinţa lor nimic nu s-a schimbat, continuă să-şi manifeste insolenţa faţă de exploataţii ţărani sau orăşeni transilvăneni, precum şi faţă de autoritatea românească, ale cărei dispoziţiuni şi ordine sînt, sistematic şi fără excepţie, sabotate?! Evident, nu.

Tragedia sufletului românesc din Transilvania continuă, încă, şi sub oblăduirea stăpînirii politice româneşti.

De 17 ani, de cînd persistă eroarea profundă a celor ce, în 1918 şi 1923, au reglementat viaţa legislativă a provinciilor unite, tînjim în speranţa că viitoarele coduri se vor inspira din obiceiul pămîntului românesc… Ţara noastră va deveni, sub raportul legislaţiei ce încearcă a i se da, o nouă, încăpătoare şi comodă patrie maghiară”. Şi să ne mai mire că s-a ajuns la grozăviile din 1940, cînd Armata şi instituţiile româneşti au părăsit, fără crîcnire, Transilvania de Nord-Vest? Şi să mai căutăm în altă parte explicaţiile dezonoarei de astăzi, cînd ungurii cer oficializarea limbii maghiare şi maghiarizarea actului de justiţie şi administraţie, reuşind să colonizeze economic o mare parte din Ardeal? Toate acestea îşi au originea în comportamentul nostru capitulard, în toleranţa dusă pînă la prostie, iar de la prostie pînă la sinucidere nu mai e decît un pas. Ni se răsucesc morţii în morminte, de revoltă faţă de maniera incalificabilă în care ne permitem să le batjocorim sacrificiul.

Omul obişnuit cînd vede cifra 955 se gîndeşte, automat, la telefonul de urgenţă al Poliţiei. Istoricul, însă, cînd vede cifra 955 face conexiuni adînci, mergînd înapoi, în timp, la anul bătăliei de la Augsburg, cînd germanii i-au zdrobit pe unguri… Am ajuns la concluzia că Istoria este ştiinţa care studiază felul în care specia umană îşi organizează viaţa pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, generaţie de generaţie, secol de secol, mileniu de mileniu. Există un numitor comun al tuturor modurilor de organizare, cu mult mai de preţ decît vînătoarea, războiul, dansul, portul, navigaţia, comerţul: cuvîntul. Adică partea de Dumnezeire din om, care, conform Bibliei, a fost la început, dar eu cred că va fi şi la sfîrşit. Dumnezeu, această iniţială mare care guvernează lumea. Dumnezeu, singurul care nu se gîndeşte niciodată la El. Eu, unul, citesc şi recitesc Biblia, ţin mîna la gură, de emoţie, şi din cînd în cînd oftez din rărunchi: „Aşa e!”. La oamenii mari, cu adevărat, unele conexiuni esenţiale se realizează invers decît la ceilalţi: şi anume religia le zdruncină credinţa în ştiinţă. Nu-i de mirare că, după jertfe atît de grele de-a lungul mai multor zeci de generaţii, iubirea de Neam şi Ţară este, pentru români, o Religie.

Aici se termină analiza acestui document de o valoare istorică inestimabilă, pe care pot acum să-l numesc, în linişte: CARTEA DE ONOARE A ROMÂNIEI MARI.

Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Nr. 1551

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (37) Sărbătorile tradiționale (3) Sărbătoarea de Primăvară (2) În prezent, tradiția se menține atît în China, cît și în diaspora chineză. În cadrul acestei perioade festive care este Sărbătoarea de Primăvară, cel mai important răstimp este ajunul zilei de sărbătoare, cu masa festivă, practic un „Revelion“ – interval de timp în care nu se doarme, pentru a întîmpina sub auspicii favorabile noul an lunar – precum și primele trei zile ale noului an, mai ales prima zi. Sărbătoarea de primăvară este însoțită de un mare alai de tradiții, obiceiuri, cutume, datini, ritualuri, dintre care unele se păstrează de mii de ani pînă în prezent și, desigur, erau sărbătorite și în Dinastia Tang.

Similar cu marile sărbători creștine – Crăciunul și Paștele – chinezii se pregătesc asiduu și cu mult timp înainte pentru a întîmpina Sărbătoarea de primăvară.

Pregătirile de sărbătoare debutează chiar la începutul lunii decembrie. Acasă se face curățenie generală și se împodobește locuința. În Dinastia Tang se împodobeau feeric palatele Curții imperiale, ale prinților, demnitarilor și ale bogătașilor și chiar străzile și locurile publice.

Maria Callas, regina fără regat (13) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (13) În 1960, totuşi lucrurile se schimbaseră complet.

Callas, diva care aproape nu mai cînta, a încetat de a mai fi o cîntăreaţă sublimă şi fantastică, un temperament de foc, o devorantă, la rîndul ei devorată încetul cu încetul; împărtăşind viaţa lui Onassis, pînă în cele din urmă – şi după primele tresăriri ale dragilor noştri prieteni, pe care hotărîrea sa îi surprinsese (acei Maxwell, Rainier, Grace) – a reuşit să-şi dobîndeascâ o respectabilitate. În Grecia este încă şi mai bine – sau mai rău: amanta unui armator este o personalitate oficială. Mai mult ca oricînd, asemenea Violettei care la braţul bătrînului ei amant vrea să cucerească Parisul, Callas poate pleca în lume cu capul sus. Anul acesta, la Epidaur, nimeni nu protestează, cu doi ani mai înainte ar fi fost acuzată că pregătise furtuna. Vrăjitoare cum este, fără îndoială că ştie să vorbească norilor! La 24 august, apoi la 28 august, cunoaşte un adevărat triumf.

Abia şi-a făcut apariţia, iată este întîmpinată cu o imensă ovaţie. Grecia, în fine, în picioare – de fiecare dată cîte 20.000 de persoane – îşi recunoaşte odrasla.

Balada (47) De la sublim la ridicol (2) Geta Genoiu, născută la cîmpie în preajma Tecuciului, era impresionată de relieful accidentat al platformei Cotmenei. Rîpi adînci, serpentine ameţitoare, platouri cu islazuri pe care păşteau în voie cirezi de bovine şi turme de oi. Pe neaşteptate, apăreau codri de stejari seculari, care coborau în adîncimea văgăunilor. Familia Genoiu a întîmpinat-o pe soţia lui Fănică aşa cum se cuvenea unei doamne din lumea boierilor. Bătrînul Genoiu, fetele şi băieţii lui erau mîndri că Neica Fănică se însurase cu dotă.

Se pregătise o masă bogată în mijlocul curţii. Geta a trebuit să guste din ţuica de Piteşti. Era o licoare slab alcoolizată, pe care comesenii o beau ca pe apă... Cu pui fript în mujdei de usturoi, cu mămăliguţă şi ouă fierte, ţuica de Piteşti mergea de minune. Vorbiră de toate. Şi de războiul cu ruşii, şi de înfrîngerile suferite de germani, şi de politica Mareşalului Antonescu, şi de politica ţărăniştilor şi liberalilor. Bătrînul Genoiu avea oful lui peste care nu putea trece.

- Măi, Fănică, nu te acuz, dar ceva tot cred că ai fi putut face pentru fratele tău Alexandru. Se zice că a

l

25 – 31 august 2020

RM

Oamenii își cumpărau haine noi, precum și cadouri pentru rude și prieteni. Se fac cumpărături de produse specifice Sărbătorii de Primăvară – produse alimentare (carne, pui, pește, orez și alte cereale, legume, fructe, bomboane, prăjituri, băuturi etc.), dar și alte produse tradiționale precum artificii, pocnitori și petarde; „tablourile Anului“; versuri pentru Anul Nou ș.a.m.d.

Din capitala Chang’An și pînă în cătunele cele mai izolate au loc mari serbări populare, la care participă întreaga colectivitate; tîrguri și iarmaroace; spectacole și dansuri populare, dintre care, de exemplu, dansul Dragonului sau cel al Leului sînt renumite pînă în prezent; teatru popular, dansatori pe catalige; circ, care a rămas vestit pînă în zilele noastre; care și corăbii alegorice, purtînd personaje fabuloase; măști, costume pitorești și multe altele. Obiceiuri străvechi, specific chinezești, caracteristice atît mediului rural, cît și celui urban și păstrate pînă în zilele noastre, sînt așanumitele „tablouri ale Anului“, precum și versurile dedicate acestei mari sărbători. Se consideră că, atît unele, cît și celelalte aduc noroc în anul care vine. De obicei, aceste tablouri se cumpără de la magazine sau de la vînzătorii ambulanți și se lipesc la intrarea în casă, pe porți, pe uși sau pe pereţii încăperilor, conferind un aer sărbătoresc. Ele sînt similare cu mărţișoarele din tradiţia românească, dar de altă factură. „Tablourile Anului“ sînt picturi propriu-zise, care au ca tematică

originile ancestrale ale Sărbătorii de Primăvară – muncile agricole, peisaje, flori, păsări și, nu în ultimul rînd, recolte bogate.

Trăsăturile fine de pensulă în care sînt realizate sînt tipic chinezeşti, dar alte aspecte ale „tablourilor Anului“ – cromatica vie și bogată, compoziţia oarecum exagerată și chiar tematica – le apropie de pictura naivă din România.

Conform tradiţiei, unele dintre „tablourile Anului“ se lipesc exclusiv pe canaturile ușilor și își au originea într-o întîmplare din Dinastia Tang. Doi generali care făceau de gardă la porţile împăratului Li Shimin, pentru a alunga duhurile rele, au fost pictaţi, iar tablourile au fost lipite de canaturile porților, alungînd duhurile. Procedeul a fost urmat de către demnitari și apoi de întregul popor, tradiţia păstrîndu-se pînă în prezent.

Referitor la versurile perechi dedicate Anului Nou lunar, ele reprezintă, de asemenea, un gen de artă specific chinezesc, îmbinînd poezia și caligrafia, pe baza tradiţiilor folclorice străvechi. Distihul este compus cu rimă, iar versul este compus din cinci sau din șapte ideograme. Versurile sînt dedicate primăverii și conțin urări de sănătate, noroc, fericire, belșug pentru anul care vine. Ele se scriu cu tuș negru pe două suluri de hîrtie roșie. În tradiția chineză, culoarea roșie este simbolul fericirii, norocului și al bucuriei. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Înconjurată de o întreagă trupă de tineri cîntăreţi greci, Kiki Morfoniou, Emilie Koussi... este într-o oarecare măsură simbolul unei tradiţii regăsite, a celei mai vechi şi mai nobile tragedii. Vocea de altfel e bună, criticii prezenţi o găsesc un miracol şi salută reîntoarcerea copilului rătăcitor. Nu ne-a rămas nici o urmă a acestor seri. Nu putem judeca. La terminarea primei reprezentaţii, în ropotele de aplauze, i se pune o cunună de lauri pe frunte, după obiceiul antic. Şi dacă în seara de 28 august i se urcă dintr-o dată temperatura şi e cuprinsă de o mare oboseală, iar medicul o sfătuieşte să stea în pat, ea ţine totuşi să-şi onoreze contractul şi apare la Teatrul din Epidaur. Ca să mai cînte încă. În mulţime se află un domn pe care nimeni nu-1 recunoscuse. Era domnul Callas, tatăl. Familia este astfel reunită. Aristotel Onassis se grozăveşte.

Cîntăreaţa lui pierdută a fost regăsită. Cum Meneghini nu mai este prezent ca să adune banii, iar Maria nu mai are nevoie de bani, ea donează onorariul de 10.000 de dolari unei fundaţii greceşti pentru încurajarea tinerelor talente: Fundaţia Callas.

De atunci Maria şi-a recîştigat încrederea în ea. După cîteva zile de repaus pleacă la Milano pentru a înregistra tot pentru EMI a doua Norma. În rolul Adalgisei, de data asta este Christa Ludwig, una din cele mai bune mezzosoprane din lume, dar curios, prost distribuită în acest rol, prea plină de căldură poate. Franco Corelli

este din nou Pollione, la pupitru – Tullio Serafin. Vocea Mariei a evoluat în mod ciudat de la înregistrarea din 1953, iar Norma din 1960 îşi poartă anii: o maturitate superbă, o muzicalitate regăsită, anumite semne de oboseală se simt în mod evident, dar în acelaşi timp o emoţie, o culoare vocală foarte densă, ceea ce face ca preoteasa îndrăgostită să fie o figură pe cît de nobilă, pe atît de jalnică; ea se lasă în voia destinului care vrea ca războinicii romani să prefere fetele foarte tinere mamelor copiilor lor. Această interpretare, mai puţin strălucitoare decît precedenta, nu va împiedica totuşi ca a doua versiune să fie un succes comercial mare, şi Callas îşi regăsea întreaga prestanţă pe care o pierduse pe scena lirică internaţională. Unul cîte unul, teatrele se redeschid.

Primul este Scala, unde reapare la 7 decembrie 1960, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat, în Poliuto de Donizetti. Nu mai este cîntăreaţa prestigioasă abonată să deschidă toate stagiunile de la Scala, tragediana glorioasă pe care Visconti şi Zefirelli îşi disputau onoarea de a o dirija; este numai o glorie bine stabilită.

Concubina unui miliardar. O figură drapată în alb şi negru, care într-un anumit fel aparţine trecutului. În curînd se va împăca cu Renata Tebaldi, cele două cîntăreţe se vor îmbrăţişa la New York. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

căzut prizonier la ruşi, la Stalingrad! De ce nu l-ai luat cu tine în retragere?

- Tăicuţule, multe ar vrea să facă omul după pofta inimii lui, dar uite că nu se poate! Dacă eu am scăpat de la Kotelnikovo şi de la cotul Donului a fost doar o minune dumnezeiască Voi pe aicea credeţi că eu aş avea relaţii şi puteri ca-n poveşti... Vă rog să mă credeţi: sînt un simplu muritor! Şi nici nu vreau să mă gîndesc la ce s-ar putea întîmpla cu Mareşalul Antonescu şi colaboratorii lui în situaţia în care ruşii ne-ar ocupa Ţara!

După mai multe clipe de tăcere grea, Gheorghe Genoiu îşi luă rolul de tată în serios.

- Fănică, ştii ceva? Hai să ţi-o spun pe aia dreaptă!

Mai e puţin şi se termină cu boierii. Germania va pierde războiul, ruşii ne vor ocupa şi ne vor aduce comunismul.

Aşa vorbeşte lumea. Nicolae al nostru face politică la comunişti şi nu-l acuz pentru aceasta. Nu-l prigoni!

Ocroteşte-i pe Nicolae şi pe Mişu, ca să nu plece pe front şi să moară degeaba. Mi-au spus Bădeştii să treci pe la ei înainte de a pleca. *** Domnul şi doamna General Bădescu i-au întîmpinat pe soţii Genoiu cu toată căldura, ca pe nişte rude apropiate. După schimbul de replici protocolare, Generalul Marius Bădescu, ieşit la pensie, a ţinut să aibă o discuţie între patru ochi cu protejatul său.

- Fănică, nu ne-am văzut de mult timp! S-au întîmplat atîtea evenimente. Principalul lucru este că trăim şi sîntem sănătoşi. După cîte vezi, eu m-am pensionat şi nu mai am nici o putere să te mai pot ajuta în cariera ta militară!

- Mă puteţi ajuta cu sfaturi înţelepte pe măsura experienţei dumneavoastră de viaţă!

- Din cauza aceasta am ţinut să ne revedem! Îţi fac o destăinuire. Prin aprilie, Mareşalul a dorit să se vadă cu mine la Piteşti. M-a rugat să transmit cunoscuţilor mei, mai ales celor care servesc la Marele Stat Major, să aibă toată încrederea în onoarea lui de oştean, în sensul că el îşi asumă întreaga răspundere pentru ordinele date şi le cere subordonaţilor să le execute întocmai. El a aflat că este mult criticat pentru faptul că nu a retras la momentul potrivit armatele de la Stalingrad, dar i-a fost imposibil.

Hitler s-a dovedit de neconvins. Din acel moment şi el, Mareşalul Ion Antonescu, a avut certitudinea că Germania va pierde războiul. Se gîndeşte la un armistiţiu cu angloamericanii şi la o desprindere de germani. Dar cîtă vreme Stalin şi Armata Roşie manifestă prudenţă pe fronturi, o desprindere de Armata lui Hitler este imposibilă. Fănică, aceasta este deocamdată situaţia militară a Ţării. (va urma)

Florin Iordache

RM

Nr. 1551

l

25 – 31 august 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (45) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (9)

Privind mai departe (2) Pentru „regele legitim” al petrolului, succesul lui Deterding echivalează cu o încercare de detronare, aşa că, de data aceasta, porneşte la luptă cu tot arsenalul său cunoscut: scade preţul, face manevre la bursă.

Henry nu e deranjat, cumpără atîtea terenuri, încît lanţul să se strîngă în jurul lui Rockefeller. Firesc, vine al doilea mare şoc, atunci cînd, nici mai mult nici mai puţin, acelaşi Deterding achiziţionează terenuri petrolifere din Statele Unite. După ce, mai întîi, vasele lui „Shell” ancoraseră la New York, acţiune completată de crearea propriei organizaţii de desfacere în S.U.A. a lui Deterding, el construieşte şi rafinării la New Orleans, Wood River, East Chicago, Wilmington, St. Louis. Urmară conducte ce plecau de la terenurile sale din Oklahoma spre Chicago şi California. Extrage, rafinează şi vinde petrol în fieful temutului său adversar, fără să aibă vreo piedică serioasă sau să ezite.

Bătrînul „rege” nu se mai confruntă cu rafinori, producători sau comercianţi timoraţi, divizaţi şi, evident, neputincioşi, ci cu un adversar tenace, abil şi necruţător,

Memoriile unui celebru criminalist român (125) ,,Omul cu ciocanul” (24) În pofida faptului că presupunerea noastră se corobora, din acest moment, cu afirmaţiile potrivit cărora bănuitul purtase cămaşa pătată de sînge, nu s-a putut intra în posesia buletinului de analiză biologică, pentru realizarea căreia se efectuase deja decuparea micilor suprafeţe cu pete roşii. Întreaga noastră stare de emoţie a fost întreruptă, doar pentru un scurt timp, de găsirea mapei „V. Romulus”, al cărei conţinut ne lămurea împrejurările în care acesta fusese – cu un an în urmă – suspectat. Zeloşii secretari Gal şi Galiş, cărora le trecuseră prin mînă două mii de mape, şi-au amintit de cea cu pricina, prezentînd-o cu toate anexele existente.

Cu acest prilej aveam să primim surpriza celei mai importante „descoperiri” în legătură cu corpurile delicte probabile: un proces-verbal întocmit de doi subofiţeri din paza generală, în prezenţa unor martori, din care rezulta că, în ziua de 13 februarie 1973, Romulus a fost surprins

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (77) Demersuri americane pentru crearea unei forțe arabe de pace (5) Mubarak îl întrerupe, plicitsit: - Nu se pune problema să fac o asemenea călătorie.

Saddam Hussein m-a făcut să-mi pierd încrederea. Este timpul să trecem la vot.

- Dar n-am reuşit să spun nimic! exclamă Arafat, împietrit de spaimă.

Un delegat intervine: - Să rămînem fraţi.

Mubarak, mereu nervos, îi răspunde: - Sîntem fraţi, dar să trecem la vot.

Mai multe ţări par deja cîştigate de partea rezoluţiei aşezate pe masa fiecărei delegaţii încă înainte de începerea şedinţei. Acestea sînt statele din Golf, Egiptul, Siria, Marocul şi Arabia Saudită. Această rezoluţie în şapte puncte, despre care mulţi cred că a fost redactată sau cel puţin inspirată de americani, respinge anexarea Kuweitului, aderă la sancţiunile şi embargoul adoptate de ONU împotriva Irakului şi cheamă la formarea unor

23

care, în plus, are şi el în spate o putere, Marea Britanie, adică un Imperiu – cu coloniile sale, cu flota lui – pe care, la acea oră, nu apune nicicînd soarele, cu oameni de afaceri, bancheri, politicieni şi militari de modă veche şi nouă. Şi astfel, dacă în 1882, „Standard Oil” controlează 85 la sută din petrolul mondial, treptat, cifra scade, iar o dată cu intrarea în scenă a lui Deterding, procesul se accelerează. „Pacea ţiţeiului” din 1911 înseamnă o înfrîngere categorică pentru Rockefeller, constrîns să accepte, în parte, aprovizionarea cu petrol a Japoniei şi Chinei. Şi asta după ce, la un moment dat, spre a salva pieţele amintite, el scăzuse preţurile sub cel de revenire.

Deterding contraatacă mereu, în acelaşi stil – „care pe care” – ce trebuie să aibă, pînă la urmă, un rezultat. De astă dată, John D. se va recunoaşte învins şi cere pace.

După treizeci de ani de domnie absolută, statuia lui se clatină serios.

Pînă în 1900, toate petrolierele sînt proprietatea americanilor iar de acum înainte, cînd o zecime din tonajul mondial – circa opt milioane tone – se compune din vapoare cisternă, 72 la sută aparţin lui Deterding şi prietenilor săi. Spre deosebire de „Standard Oil”, grupul lui Henry are societăţi specializate: una se ocupă doar de vînzare, alta forează, o a treia are în vedere prospecţiile şi problemele ştiinţifice. Şi în domeniul tacticii, cei doi se deosebesc profund: unul, Deterding, este adeptul supleţii şi discreţiei, în vreme ce Rockefeller preferă brutalitatea. Sau, cum arată Anton Zischka: „Deterding, descendent al marilor

călători, conchistadori, căpitani de cursă lungă, avea ceva în sînge care-i lipsea lui Rockefeller, fiul unui închipuit medic”... Apoi, scăzînd la nesfîrşit preţul petrolului vîndut pe sol chinez în confruntarea cu Deterding, „Oil King” comite şi o dublă greşeală, de neiertat pentru felul său de a concepe afacerile: ca să nu fie în pierdere îl scumpeşte, cerînd preţ dublu, pe cel vîndut în America. Se crede la adăpost şi protejat.

Dar temerarul Deterding atît aşteaptă și nimeni nu-1 întrece în specularea unor asemenea fapte, ca să nu le zicem chiar gafe. Cu vremea controlează aproape tot petrolul californian, despre care se zice că are o calitate excepţională. În plus, Henry Deterding beneficiază şi de întreg dosarul proceselor intentate lui Rockefeller, ştie că „Standard Oil” e apropiat de partidul republican şi, ca urmare, el oferă fonduri democraţilor. Consilierii îl pun constant în gardă cu orice fel de modificări în legile anti-trust adoptate la nivel federal sau statal, contrastînd astfel flagrant cu vremea sfidării făţişe a lui J.D.R. Treptat şi Deterding se instalează solid în America şi ajunge să extragă 23 la sută din întreaga producţie a trustului de pe teritoriul american. Nu-i de mirare că, după cîţiva ani, succesorul lui Rockefeller la preşedinţia lui „Standard Oil”, Walter Teagle, va acuza englezii că „încearcă, în mod deliberat, să golească Statele Unite de zăcămîntul petrolier”... (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

lipind afişe cu un text care spunea: „Te hipnotizează, îţi aplică lovituri la encefal...”. Textul era executat cu litere majuscule. Subofiţerii intraseră în posesia unui număr de şase asemenea exemplare, iar pe baza acestui material l-au considerat suspect în acţiunea „Someşul”. (Din această clipă mi-am amintit de textul identic pe care mi-l oferise strada, în prima zi de contact cu ea. Şi... atunci, ce n-am fi dat să putem studia aceste „afişe”!)

Valoroasele piese erau păstrate în dosarul clasat, iar noi, abia acum concluzionam că au fost executate de către bănuit, deoarece cu prilejul percheziţiei ridicasem – odată cu cămaşa şi caietele tip jurnal – o aşa-zisă ștanţă din cauciuc, ce conţinea textul respectiv, cu caracteristici de certă identificare grafică. Conţinutul procesului-verbal ne-a oferit, în continuare, noi surprize: la percheziţia corporală, printre alte obiecte, au fost găsite cinci pacheţele cu mostre de păr uman şi un cuţit de bucătărie. În referatul unui ofiţer – participant la cercetare – am descoperit noi elemente de suspiciune, ele referindu-se la afişe, cuţit şi cele cinci pacheţele cu fire de păr despre care presupuneam că au, pentru bolnavul aflat în delir, o semnificaţie simbolică, ţinînd seama de sincronizarea numărului lor cu cele cinci acţiuni criminale de unde se puteau ridica

fire de păr, exceptînd cazurile Ana şi Geta. Din acest moment aveam suficiente motive să gîndim că încep a se contura şi primele probe în dovedirea vinovăţiei lui.

Așteptăm cu nerăbdare ca firele de păr să fie supuse exminărilor biologice, subliniindu-se astfel că au fost „recoltate”, de către autor, de la fiecare victimă.

Legitima speranţă n-a întîrziat însă să se spulbere; conducătorul primelor investigaţii şi colegul său, care primiseră corpurile delicte, n-au fost în măsură să ne pună în posesia firelor de păr mult dorite şi a cuţitului de bucătărie. Nu obţinuserăm încă nici identificarea celor care au discutat cu bolnavul înainte de a fi internat la psihiatrie. Aflarăm, în schimb, de la cei doi subofiţeri care, în ziua de 13 februarie 1973, dovediseră vigilenţă şi bună orientare, că mînerul cuţitului era din lemn, aşa cum, de altfel, susţinea si învinuitul.

Ne bazam, de-acum, pe atitudinea de sinceritate a celui care l-a cercetat pe suspect – atitudine ce ar fi uşurat considerabil posibilitatea de înjghebare a probelor. Ne gîndeam, de exemplu, că s-ar putea afla rezultatul analizei biologice, stabilindu-se eventual că petele de pe cămaşa bănuitului făceau parte din grupa sîngelui victimei Aurelia. (va urma) DUMITRU CEACANICA

corpuri expediţionare arabe care vor fi trimise în Arabia Saudită. 12 din cei 21 de membri ai Ligii Arabe votează în favoarea rezoluţiei; 3 votează împotrivă: Irakul, Libia şi OEP; altele, cum ar fi Algeria şi Yemenul, se abţin, în timp ce Iordania nici nu ia parte la vot. Regele Hussein rămîne pe locul său, împietrit. Desfăşurarea de trupe, crearea unei forţe arabe de pace se realizează în confuzie şi cu durere.

Pe holuri, imediat după vot, Yasser Arafat strigă: „Este o greşeală, o greşeală îngrozitoare. Dacă o delegaţie ar fi putut merge la Bagdad, ar fi ajuns la o soluţie care ar fi rezolvat criza din Golf”.

După vot, Kadhafi a rămas pe locul său, uluit, cu capul în mîini. Mubarak se apropie de el: - De ce, îi spune Kadhafi pe un ton furios, nu miai dat cuvîntul de cîte ori l-am cerut? De ce erai atît de grăbit să ajungi la votarea acestei rezoluţii? Este ilegală. Rezoluţia ta este ilegală.

Urlă aceste ultime cuvinte luîndu-i drept martori pe cei care îl înconjoară. Mubarak rămîne în faţa lui, palid.

- Măsoară-ţi cuvintele. Nu mă acuza!

Disputa s-a prelungit şi a doua zi. Mubarak şi Hafez El Assad au plecat la Alexandria. Sirianul şi egipteanul fuseseră aliaţi pe parcursul acestei întîlniri la vîrf. Ei i-au propus lui Kadhafi să îi însoţească. Imediat ce s-au

instalat într-o reşedinţă, la adăpost de orice privire, Mubarak se apropie dînd ameninţător din deget către colonelul libian, în timp ce Hafez asistă la scenă impasibil: - Cum poţi să accepţi ocuparea Kuweitului? Fii atent, dacă continui astfel, mîine eu voi ocupa la rîndul meu ţara ta şi nimeni nu va spune nimic.

Hotărîrea arabă de a crea un contingent internaţional paralel forţelor americane corespundea unor dorinţe opuse: pentru unii, însemna a da satisfacţie americanilor, dar în acelaşi timp se putea evita orice intervenţie occidentală în regiune. În cursul întîlnirii la vîrf, Mubarak formulase implicit această neîncredere faţă de influenţele străine. „Pentru noi, alegerea este clară: o acţiune arabă care să apere interesele noastre cele mai înalte sau o intervenţie străină asupra căreia nu vom avea nici un drept şi nici un control”.

Conducătorii arabi care votaseră în favoarea trimiterii de trupe se temeau de reacţiile faţă de această opinie. O tradiţie islamică spunea că dacă o naţiune a cărei religie este islamul primeşte pe teritoriul său trădători pentru a-i ajuta să lupte, toate celelalte ţări islamice trebuie să se întoarcă împotriva renegatului. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Nr. 1551

l

25 – 31 august 2020

RM

Doza de sãnãtate

Coloidul în organismul uman

renumite, care oferă rezultatele pe care și le propune clienta.

Cînd, de exemplu, o persoană vine la tratament facial, la dermato-cosmetică, ea știe de la început ce își dorește: reducerea ridurilor, ori a petelor maronii, ori un ten cu un PH sănătos, frumos; o reducere a sebumului, respectiv reglarea glandelor sebacee. Desigur, întîlnim des persoane cu un ten acneic sau o acnee tîrzie. Aici avem posibilitatea să investigăm și flora intestinală sau dereglările endocrine, noxele toxice din sînge etc., cu aparatele de medicină energo-informațională.

Terapia este personalizată, iar metodele de lucru sînt combinate. Pentru că un centru care se respectă nu poate lucra doar cu un aparat sau două. El trebuie să fie în măsură să ofere atît gama cea mai modernă în domeniu, produse dermato-cosmetice, cît și personalul calificat în dermato-cosmetică. Noi sîntem astăzi în măsură să oferim toate acestea. De exemplu: într-un tratament facial se poate impune o combinație de mai multe aparate, îi putem lucra clientei o parte a feței cu un aparat și cealaltă cu un alt aparat. Acesta este secretul succesului, posibilitatea de a individualiza și combina tratamentele. Timpul nu-l putem opri, dar semnele timpului se pot corecta armonios și într-un mod sănătos pentru organism.

Desigur, centrul nostru este dotat și cu un compartiment corporal unde oferim tratamente ca: epilare definitivă - Laser dioda, remodelare corporală, programe anticelulitice cu Wellmax, Cellu M6, înfășurare cu minerale, reflexoterapie, masaje anticelulitice și masaje terapeutice, drenaj limfatic. Acestea sînt doar cîteva din tratamentele pe care le vom dezvolta într-un alt articol.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Coloidul este o noțiune fizicală. Datorită tehno­ logiei moderne a rezonanței protonilor, elementele esențiale vieții pot fi transformate în coloide fine. Prin procedura rezonanței protonilor se separă elementul dorit cu ajutorul unui cîmp electric. Un coloid se poate vedea la microscop. Cele mai importante lichide ale corpului – sîngele și limfa – sînt coloide. De aceea, corpul poate prelucra substanțele sub formă coloidală în cea mai bună formă, le recunoaște imediat, iar acestea pot penetra membrana celulară ajungînd în organul care are nevoie de aceste substanțe.

Recomandările de utilizare se fac în cazul fiecărui coloid în parte. Coloidul recomandat se poate aplica atît intern, cît și extern, în funcție de recomandarea terapeutului. Oligoelementele sub formă coloidală sînt mult mai eficiente decît pulberea sau comprimatele.

Acest lucru se datorează nu numai faptului că sînt produși în forma cea mai pură, fără aditivi chimici.

Coloizi sînt absorbiți de fluxul sanguin imediat după ingestie și trimiși în toate celulele corpului. Digestia nu este necesară deoarece oligoelementul ingerat este deja defalcat. Sistemul digestiv nu este agasat cu descompunerea acestor oligoelemente.

Coloizii pot fi administrați preventiv sau sub formă de tratament, atît la copii, cît și la adulți indiferent de vîrstă. Nu se intersectează cu alte medicamente de sinteză sau suplimente alimentare.

Coloizi comercializați prin DermaVital la reco­ mandarea medicului terapeut sînt de cea mai bună calitate și sînt produși într-un laborator din Germania de către firma Alternatic-Gesund. Produs distribuit în România prin Centrul German DermaVital. Corpul nu depozitează coloizii, ci îi consumă!

,,Mereu frumoasă și sănătoasă“

Dermato-cosmetica este o disciplină modernă care ne ajută să rămînem frumoase, cu un aspect sănătos și îngrijit, fără operații estetice.

Injecții fără ace, microdermabraziune, peeling biologic – Implant Kiss, biolifting, mezoterapie, machiaj permanent cu pigmenți biologici (Dermavital este singurul centru din România unde se face machiaj permanent medical) sînt doar cîteva dintre procedurile pe care centrul german Dermavital din București vi le pune la dispoziție, cu ajutorul unui consultant medic dermatolog/alergolog/estetician din Germania.

Dermato-cosmetica modernă oferă soluții pentru fiecare tip de ten în urma unei diagnosticări care ne indică tipul de tratament adecvat. Injecțiile fără ace reprezintă un domeniu revoluționar. De asemenea, microdermabraziunea tenului prin care nu atingi pielea este ceva fantastic! Intraderm Jet-ul, de asemenea, are posibilitatea, printr-un jet de oxigen, să deschidă porii și să introducă substanțele pe care vrei să le catapultezi la celula maternă (acid hialuronic, colagen, elastină, vitamine), fără a interveni invaziv, iar clientul sau clienta nu resimte nici un fel de durere. Tot tratamentul este o oază de relaxare a corpului, spiritului și sufletului, și numai dacă acest trio se regăsește în tratament putem obține rezultatele pe care ni le dorim fiecare de la un tratament de specialitate. Este foarte important ca tenul nostru să fie pe mîna specialiștilor, a dermatologilor, de asemenea să știm ce produse să aplicăm pe piele.

Recomand produsele dermato-cosmetice pentru că acestea sînt testate amănunțit. De exemplu, în acest domeniu lucrez cu branduri germane și nu am avut niciodată vreo reacție alergică la pacienți. Desigur că este foarte greu, într-o junglă a ofertelor, să găsești produsul potrivit pentru tenul tău. Dar, din păcate, în farmacii sînt și multe produse renumite care, de fapt, sînt foarte alergice. Însă, avem posibilitatea să facem diferite teste pentru a depista alergiile la care este predispus pacientul.

Vorbim de o dermato-cosmetică bine gîndită, cu aparate foarte moderne, lucrăm cu branduri germane

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.