România Mare. nr. 1550

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

E adevărat că veșnicia s-a născut la sat, dar e tot atît de adevărat că a murit la oraș.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Sluga americanilor, președintele fătălăilor din spațiul NATO Motto: ,,Oamenii de paie riscă să fie mîncaţi de orice măgar”.

Corneliu Vadim Tudor Jenantul schimb de replici îl definește încă de la începutul primului mandat: ,,Iohannis, ai ajuns sluga americanilor!”, i-a spus în față un ieșean, un om simplu, în 2016. Cu rînjetul pe buze, Iohannis a răspuns: ,,Decît a rușilor, tot e mai bine așa”. Ce să vezi, moldoveanul a avut dreptate, iar cu fiecare zi care a trecut de atunci, Iohannis a confirmat axa politicii sale: slugărnicia față de o ramură a puterii americane. Iar cînd poate, servește Washingtonul integral – că doar nu o face pe banii lui! Cîteodată îmi spun că sînt prea dur cu Iohannis, că îl taxez pentru orice… Dar, chiar cînd sînt cuprins de asemenea gînduri de pace și reevaluare pozitivă, exact atunci sasul din Deal coboară în vale… Și dă cu oiștea prezidențială în gard!

De exemplu, săptămîna trecută, Iohannis m-a uluit cu slugărnicia lui: așazisul președinte al României a repetat ca un papagal ce zisese Zuckerman cu două săptămîni înainte: ,,Lumea liberă are nevoie de tehnologie 5G sigură – nu de tehnologie care este coruptă de companiile necinstite din China comunistă - tehnologia 5G sigură de la companii de renume, altele decît Huawei, este singura cale de urmat”, spusese Zuckerman. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Români, vă ordon: treceţi veacul! (5)

16) Proclamarea şi respectarea monopolului Statului pe bogăţiile subsolului (aur, argint, uraniu, platină, zinc, cupru, fier, bauxită, cărbune, petrol, gaze naturale etc.) şi exploatarea acestora exclusiv în folosul Poporului Român.

17) Stoparea hemoragiei Patrimoniului Naţi­ onal şi recuperarea bunurilor şi valorilor care au luat calea străinătăţii, în primul rînd a Tezaurului ţinut ca „prizonier” în Rusia încă din 1917.

18) Rezolvarea blocajului financiar, operaţiune necesară, fără de care nu se poate face nici un pas înainte în economie.

19) Încetarea degradării monedei naţionale, Leul, şi însănătoşirea sa printr-o serie de măsuri antiinflaţioniste ferme, verificate în timp şi în alte Ţări ale lumii.

20) Analizarea severă a cauzelor care au dus la prăbuşirea unor bănci şi fonduri de investiţii, precum şi restituirea către cetăţeni a sumelor de bani pierdute.

21) Reducerea severă a numărului de biruri, taxe şi impozite plătite de populaţie şi micşorarea cotei TVA, în special la produsele alimentare şi la medicamente.

22) Renegocierea acordurilor cu FMI şi Banca Mondială, de pe poziţia de protejare a intereselor pe termen lung ale României; în eventualitatea că nu se vor obţine condiţii mai bune, se va renunţa, temporar, la aceste acorduri înrobitoare şi se va trece la identificarea altor surse de finanţare externă. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (30 septembrie 2000, Casa Republicii; discurs de acceptare a candidaturii la funcţia de preşedinte al României)

Pastila sãptãmînii

România, între ultranaționalismul legionar și ultraanti-naționalismul liberal Cei care mai știu ceva istorie pot identifica modul prin care Mișcarea legionară a pătruns și s-a dezvoltat în România. Fondul acestei mișcări a fost unul de natură ultra-naționalistă, fapt pe care Petre Țuțea l-a considerat imposibil de aplicat, nu doar în România, ci în general, indiferent de timp, indiferent de națiune. A fost vremea legionarilor. Au aplicat metode mai puțin acceptate, dar la vremea aceea considerate ca fiind necesare. Mișcarea legionară, indiferent de părerile unora sau ale altora, trebuie să fie definită și asociată strict cu Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu, mulți fiind cei care consideră că,

odată cu moartea lui, spiritul Mișcării a dispărut.

Legionarii lui Codreanu aveau ceva ce legionarii lui Sima nu au avut niciodată. Putem afirma, fără teama de a greși, că ultra-naționalismul practicat de Zelea Codreanu a murit odată cu el, în acea noapte de noiembrie a anului 1938.

Acum, la mai bine de 80 de ani de la evenimentul din Pădurea Tîncăbești, asistăm la o altfel de mișcare, în oglindă, total opusă, dar de o intoleranță la fel de exacerbată ca aceea practicată la începuturile Mișcării legionare din anii ʼ20 ai secolului trecut.

Dacă pe legionari îi putem defini ca fiind ultranaționaliști, mișcarea liberală PNL – USR, crescută la umbra Serviciilor și irigată puternic financiar din exterior, este de departe de un ultra-antinaționalism feroce, care, este adevărat, se limitează doar la violență verbală, mediatică în unele cazuri. (continuare în pag. a 16-a) TANO

„Maci în iarbă“, tablou de Anca Bulgaru

ntr-un chenar de aur i de maci Fiți buni români, voi, fii ai țării mele nicicînd și nicăieri să nu trădați pămîntul strămoșesc bătut în stele imperialii vulturi din Carpați ne-a fost vremelnic patria robită ca pîinea ruptă-n colțuri pe ștergar mîini lacome simțeam cum se agită să-i mute silnic piatra de hotar Altoi roman pe-a dacilor tulpină am fost scuipați și jefuiți de hoți pe unde-o fi justiția divină să le plătească înmiit, la toți?! Și n-am lăsat să moară idealul am fost uniți, și bravi, și răbdători Valahia, Moldova și Ardealul au fost și-or fi, de-a pururea, surori E sacră pilda celor ce pieriră răpuși de glonț, de lance sau de foc ea înfierbîntă imnurile-n lyră și-nalță țara-n pace și noroc că pentru toată specia umană martirii noștri buni au pătimit și orice palmă de pămînt e-o rană și orice zi prin sînge s-a sfințit În spada lor, în sceptru și în zale un soare tragic razele-și frîngea ei n-au durat cetăți și catedrale era un timp cînd totul se surpa ei își trăiau doar epoca și soarta îmbolnăviți de dorul țării lor cu crucea-n stînga și hangeru-n dreapta au păstorit prin veac acest popor Au zugrăvit frumos această țară într-un chenar de aur și de maci istoria păgînă se-nfioară și astăzi de cumpliții noștri baci ei, mucenicii cu orbita goală ei, osuare albe în cîmpii zideau o metafizică astrală prin jertfa lor, noi să putem trăi.

CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1550 l ANUL XXXI l 18 – 24 AUGUST 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1550

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Moment istoric: la S.R.I. a vorbit informatorul Călinescu F Afa­ ceri murdare la publicațiile trădătoare de neam „Azi” şi „Flacăra“ F Napoleon nu fura butelii...

PARTEA I F Revista şi Partidul România Mare urează Bun Venit în ţara noastră marelui rabin al Genevei, dr. Alexandru Safran. Menţionăm că noi am efectuat demersuri încă din 1992 pentru invitarea în România a acestui înţelept, dar ne-am izbit tot timpul de presiunile pe care le exercita înverşunatul său adversar, rabinul Moses Rosen.

Iată că a trebuit să moară acesta din urmă, pentru ca valorosul cărturar, care este Alexandru Safran, să-şi revadă meleagurile natale. F Festivităţile prilejuite de aniversarea a 5 ani de la înfiinţarea S.R.I.-ului, desfăşurate la Grădiştea, au fost extrem de interesante. Cel mai mult ne-a plăcut, de pildă, lista vorbitorilor, stabilită de abilul politician care e Virgil: n-a vorbit Oliviu Gherman (preşedintele Senatului), n-a vorbit Adrian Năstase (preşedintele Camerei Depu­ taţilor), deşi erau prezenţi şi băteau țambalul de frig – în schimb, a vorbit... Corneliu Coposu! Şi, ca un făcut (lucru mare, dom’le), în timp ce vorbea el, a răsărit şi soarele! Această întîmplare paranormală i-a făcut pe unii să scandeze „Cînd Coposu-apare/ Soarele răsare!”, iar pe alţii să creadă că e vorba de faimosul căpitan Soare, căruia i s-a pus pata pe Patapievici. Nimeni nu ştie în ce calitate a vorbit Coposu, dar ce-i al lui, e-al lui: a ciripit foarte frumos, deşi nimeni n-a înţeles nimic, pentru că, tocmai la instituţia supremă a audiţiilor, nu mergeau microfoanele cum trebuie, dar nu-i de vină Coposu, el şi-a făcut norma, bietul preşedinte Iliescu, adînc înduioşat, plîngea de emoţie (unii răutăcioşi zic că lăcrima de frig), după care preşedintele C.C. al P.N.Ţ.C.D. a trecut la locul lui, vioi, în pasul ştrengarului.

Atunci s-a produs, ce-i drept, o mică busculadă, fiindcă vreo cîteva zeci de informatori au crezut că aşa e programul, să vorbească toți, mai ales că le-a deschis calea vigurosul „Călinescu”, dar speranţa le-a fost deşartă, Coposu vorbise în numele tuturor colegilor de branşă! Sincere felicitări, Virgil, eşti un colos imposibil de dat jos, dacă în fața generalilor, ofiţerilor superiori, tinerelor cadre şi studenților de la S.R.I. o să vorbească mereu cei care declară „am venit să dărîm Guvernul”, atunci ne aflăm pe drumul cel bun. Totuşi, din punct de vedere istoric, momentul a fost memorabil: tinerele vlăstare de la C.O.T. (Cooperativa Ochiul şi Timpanul) l-au văzut în carne şi oase încrucişate pe cel mai vechi informator din România, întrucît Phantom-Boy turna şi la Siguranță, încă de acum 60 de ani!

Acum, fireşte, aşteptăm ca la viitorul congres al P.N.Ț.C.D. să fie invitat, pentru reciprocitate, să ia cuvîntul şi Virgil. Cum care Virgil? De Virgil Tănase vorbim. F La Televiziune pot fi văzute emisiunile „culturale” ale unei oarecare Letiţia Guran. Tîmpite emisiuni, fraţilor, numai cu Pleșu, Liiceanu, Monica Lovineasca şi iar Pleşu, şi iar Foarță, ba chiar şi Fleoarţă ăla de Caramitru, şi uite-aşa urîta asta, cu Groapa lui Ouatu în bărbie şi cu voce spărțigoasă, de parcă ar fi mîncat lipici – consumă timpul, nervii şi banii milioanelor de telespectatori. Îi atragem atenţia omului de cultură Titus Raveica, preşedintele C.N.A., că emisiunile culturale ale Televiziunii sînt nişte cuiburi de şerpi, unde se practică o

politică antiromânească şi, vai, chiar anticulturală!

Cine are curajul să spargă această gaşcă de curviștine răscoapte și de derbedei cu ifose de elitişti? F În schimb, la Radio pot fi auzite nişte reclame care ne fac crampe la stomăcel. Să începem cu aceea cîntată pe celebra melodie a Corului Vînătorilor, din opera „Freischütz” de Weber: „Nu este pe lume plăcere mai mare/ Decît depanarea de copiatoare!”. Ăștia-s nebuni, fraţilor, şi voi, disperaţilor! Carevasăzică, nu tu un duș cald pe răcoare şi nu tu un duş rece pe caniculă, nu tu un vinișor cu gheaţă, şi sifon albastru, nu tu o partidă de amor cu fiinţa iubită, nu tu o torpilă trasă polonezilor la vinclu de Hagi, nu tu un somn sănătos după-amiaza („morticica”, îi zicea o cronică veche) – hai cu toţii să reparam copiatoarele Xerox, Mita, Minolta! Punem pariu că reclama asta nu-i făcută de Karl Maria vor Weber, ci de Otto Weber!

F Se strînge lațul în jurul micului găinar-țigan, fost turnător Secu şi secretar P.C.R., George Arion.

După ce a prăbuşit cu zgomot revista „Flacăra”, de-a adus-o în situaţia unui fitil de lambă care abia mai pîlpîie, pălimarul ăsta fără pic de talent şi fără ruşine se află în faţa unui iminent scandal: apropiata Adunare Generală a Acţionarilor. În preajma ei, licheaua monarhistă i-a concediat rapid pe toţi contabilii şi consilierii care ştiau de matrapazlîcurile lui (inclusiv de o gravă şi prelungită evaziune fiscală), în aşa fel încît aceştia să nu poată să ia cuvîntul în plen şi să-l dea în gît. Invităm Curtea de Conturi, Garda Financiară şi Departamentul de Control al Primului-Ministru să bage plugul în brazda afacerilor murdare ale acestui vagabond vîndut ungurilor. F Tot am vorbit de „controlorii” premierului, aşa că e momentul să pomenim de verificările spectaculoase pe care le-au făcut ei la Trustul de Presă „Azi” al infractorului naţional Petre Roman. Grăitor este articolul Gabrielei Ştefan, publicat în „Adevărul”, sub titlul „Patru demnitari – pricopsiţi de legile făcute de ei şi pentru ei – deputatul P.D. (F.S N.) Adrian Vilău; senatorul P.D. (F.S.N.) Cristian Dumitrescu; fostul funcționar guvernamental Rodica Geor­ gescu, cumnata lui Petre Roman; fostul director la Departamentul Lemnului, Costin Frumosu”.

Pătrățosul ăla mic şi rău, Adrian Vilău, deputat de Timiş, a cumpărat 2.106 acţiuni, cu nu mai puţin de 26.846.024 de lei (la valoarea anului 1991!), aşa încît te întrebi: de unde ai avut, mă hoţule, atîta bănet?! Ceva mai „modeşti”, cumnăţica lui Petrică, Rodica Georgescu, a scos din gentuță 13.550.486 de lei (cumpărînd 8,14 la suta din întreprindere), iar clănțăul roşcovan Cristian Dumitrescu (care acuza arcul guvernamental de „fascizarea ţării”) a vîrît şi el în afacere 5.060.000 de lei, care, la valoarea de azi, înseamnă cam 50 de milioane de lei. Banda a intrat la iuțeală în mişmaşuri cu nişte francezi. A fost cumpărată o tipografie ultramodernă, de vreo 4 milioane de dolari, din banii statului, care s-a „privatizat” şi aia. Iată concluzia ziaristei Gabriela Ştefan: „În doi ani de zile s-a reuşit privatizarea prin MEBO a întreprinderii de stat, dar nu în foloful salariaţilor şi cu facilități pentru aceştia (cum prevede clar legea), CI ÎN FOLOSUL GĂŞTII DE PARTID” (subl. n.). Reproducem şi concluzia secretarului de stat Ion Honcescu, unul dintre cei mai integri şi curajoşi oameni din

l

18 – 24 august 2020

RM

România acestor vremuri ticăloşite: „Sînt nişte nereguli în felul cum s-a realizat privatizarea.

S-au privatizat prin MEBO, dar n-au făcut adunarea generală, ca să ştie toţi oamenii, şi-au luat ei acţiuni: Vilău, Ştireanu, rude, prieteni, (Teodor) Brateş. Li s-a dat aprobarea pentru privatizare (tot de către Petre Roman, că era prim-ministru, nota „R.M.”) şi au luat împru­ mutul cînd ei aveau 400.000.000 de lei datorii la bancă. Mi-e greu să spun cum au făcut, dar uite că au reuşit”. Dragă d-le senator Ionel Aichimoaie, noi te ştim om dintr-o bucată, țăran român: cînd mai iei poziţie în Senat, în transmisie radiodifuzată, împotriva unor escroci, poate că ar fi bine să dai o privire şi prin ograda voastră fesenistă, unde absolut totul e de furat, de la cuiele din gard pînă la troaca porcilor, unde se bălăceşte dimineața Adrian Severin. F În noaptea de sîmbătă spre miercuri am trecut la orarul de vară. Pentru cei care nu ştiu cum se dau limbile în acest caz, precizam: 1) Se ia ceasul din perete, de pe masă sau de la mînă şi se dă cu el de pămînt; 2) Dacă rezistă, înseamnă că e antimagnetic, antiacvatic şi antifascist; 3) Limba mare dacă era la ora 1,00, o puneţi la ora 12,00, dacă era la ora 12,00, o aduceţi înapoi la 1,00, în vreme ce limba mică stă pe loc autonomă, conform Recomandării 1201 a Consiliului Europei; 4) Prin trecerea la ora de vară, noaptea scade cu 24 de ore, în timp ce ziua creşte şi duşmanul nu sporeşte! Dacă tot n-aţi priceput, mai întrebaţi pe stradă... F Din cea mai sifilitică „publicație” din istoria presei române, organul personal al turnătorului Securităţii, S.R. Stănescu, „Ziua”, se revarsă fără întrerupere torente de lături împotriva Partidului România Mare. Este evident că avem de-a face cu un exemplu de demenţă colectivă, probabil un gaz paralizant, de tipul aceluia împrăştiat prin metroul din Tokyo, a luat definitiv minţişoarele acestor nenorociţi, aducîndu-i la condiţia subumană a unor lătrături lugubre, însoţite de mișcări dezarticulate, tentative de muşcături, priviri injectate de ură şi alte forme de turbare. Sinceri să fim, nouă ne e milă de cei de la „Ziua”, ne uităm la ei ca la nişte cazuri patologice, ştim că sfîrşitul lor va fi foarte aproape (sub forma de faliment şi puşcărie), dar n-avem cum să-i ajutăm. „Ziua” nu e un ziar, e o epidemie de jeg şi puroi, de viermi și măsele putrede. Problema care se pune este alta: mai colcăie mulți monştri de-ăştia prin canalele întunecoase şi umede ale societăţii româneşti?

F La „România liberă” nu poţi avea vreo pretenţie. Ziarul e de o incultură enciclopedică, dacă pot pentru ca să zic aşa, din moment ce au ajuns să scrie „editoriale” analfabeţi dovediţi, ca Roxana Iordache, Hîrceagă, Şelaru ş.a. În același număr, pe pagina I, un rusnac pe nume Grigoriev ne dă lecţii de istorie românească şi scrie tableta intitulată: „După 47 de ani Barbu Catargiu revine”. Iată boacăna: „Consiliul Local al Sectorului 4 a hotărît reamplasarea statuii lui Barbu Catargiu pe Dealul Mitropoliei. Monu­ mentul a fost dat jos în anul 1948. În acel an, cele mai multe statui ale unor personalităţi din perioada monarhiei (?!) au fost demolate”.

Pentru un ziar condus de un personaj clăpăug, cu ifose de om cult, care a declarat că s-a născut în monarhie şi vrea să dea ortul popii tot în monarhie, gafa e prea mare, e de-a dreptul monumentală!

Pentru că Barbu Catargiu n-a trăit în nici o monarhie, el a fost primul-ministru al lui Alexandru Ioan Cuza, asasinat în 1862, în condiţii încă neelucidate, chiar sub clopotniţa din Dealul Mitropoliei. Grea mai e cultura asta, neică Paler... (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare”, nr. din 31 martie 1995)

RM

Nr. 1550

l

3

18 – 24 august 2020

Relația personală Putin – Erdogan și evoluția geopolitică a Europei Se pare că implicarea Rusiei în favoarea lui Erdogan, în 2016 – an în care a fost demontată o încercare de lovitură de stat – a restartat relațiile rusoturce și a creat o puternică axă Moscova - Ankara, ale cărei rezultate încep să se vadă din ce în ce mai pregnant.

Aparent fără nici un fel de legătură, anumite conflicte care păreau întîmplătoare, fără nici o legătură între ele, se află, de fapt, la baza unor acțiuni care nu ar fi existat fără o prietenie trainică dintre Putin și Erdogan. În fond, este mai mult decît evident că, la nivel geopolitic, Rusia și Turcia au ales să lupte împreună, chiar dacă, la o primă vedere, aceste două state se cam șicanează reciproc. Nu poți să nu îi admiri pe cei doi jucători, mai ales cînd vezi cum ambii exploatează puternic lenevia, gîngăvia și corupția celor de la Bruxelles, precum și haosul politic de la Washington.

Data de 16 iulie 2016 va rămîne în istoria comună a celor două țări drept o zi de cotitură în relațiile dintre Moscova și Ankara, o dată care a punctat decisiv în procesul de fisurare a NATO, momentul de debut al sfîrșitului acestei alianțe militare. De la acel moment, relația Rusia-Turcia în Siria a devenit una constructivă, chiar dacă evoluția ei nu a fost exponențială, pentru că, în fond, este important să păstrezi aparențele. Oricît de mult și-au dorit unii și alții să dinamiteze relația ruso-turcă, se pare că nu doar că nu au reușit, dar au obținut contrariul. Să nu uităm de doborîrea unui SU-24 rusesc în Siria, de către un F-16 turcesc și nici de asasinarea ambasadorului rus la Ankara. Se pare că factorul personal atît de apreciat în lume, dar și vizibil puternic în istorie, joacă acum un rol fundamental în ecuația geopolitică regională, fie că vorbim de Europa de Est, fie de Mediterana de Est sau de Orientul Mijlociu. Chiar dacă sînt sigur că vom asista curînd la mișcări majore ale jucătorilor geopolitici din aceasta zonă – altele decît cele pe care doresc să le enumăr aici ca fiind rezultatul concret al prieteniei Putin – Erogan – am convingerea că acțiunile la care asistăm acum reprezintă, în fond, începutul unor mari schimbări radicale la nivel de relații și de drept internațional. Sîntem contemporani cu modificarea în profunzime a noilor reguli ale relațiilor internaționale și chiar cu reformarea din temelii a ONU, organizație aflată demult în moarte cerebrală. Cei doi șefi de stat au înțeles că o prietenie strînsă Rusia - Turcia va putea aduce mari beneficii economice și de securitate celor două țări, motiv pentru care, în spatele ușilor închise, au decis nu doar să facă un pact ruso-turc, dar și să pună în aplicare spusele lui Mustafa Kemal Atatürk, din anii ʼ20, conform cărora Turcia și Rusia nu trebuie să se mai războiască niciodată în istorie. Și un prim pas al acestei prietenii a fost, lăsînd deoparte înțelegerea din Siria, momentul în care Turcia a cumpărat din Rusia sisteme de apărare AA, S-400 Trimph. Acest demers a dus la o deterioare a relațiilor Ankarei cu Washington, dar și cu mai multe state europene. Blocarea furnizării de avioane F-35 către Turcia, dar și eliminarea acesteia din rîndul statelor care furnizau subansamble pentru F-35, a afectat și mai mult relația lui Erdogan cu Trump, dar și economia turcă, fapt care a forțat președintele turc să grăbească crearea, în Turcia, a primului avion de luptă invizibil, de generația a cincea. Probabil cu ajutor major de la Moscova.

Celor care nu înțeleg de ce în Siria conflicul nu este încă închis le putem spune că acest lucru se datorează în mod special deciziei Rusiei și Turciei de a-l înceta temporar, pînă cînd se vor rezolva restul problemelor din Orient. Nu poți să reconstruiești Siria pînă cînd nu rezolvi problema care există acolo de o perioadă lungă de timp. Și aici vorbim de conflictul libian, unde atît Turcia, cît și Rusia au interese majore, chiar interese comune, chiar dacă, aparent, ele joacă la capete opuse. Aici putem spune că cei doi prieteni au decis ca alianța lor să iasă cîștigătoare, indiferent care dintre cele două entități politice din Libia iese în cîștig.

Celor care cred că Azerbaidjanul și Armenia își dispută niște probleme teritoriale întîmplător în această perioadă le spunem că se înșală. La mijloc sînt interesele acute ale Turciei și ale Rusiei. Pe de o parte, coridorul de gaze Azer traversează o porțiune pe care Turcia o dorește cît mai sigură și controlabilă, iar pe de altă parte, distanțarea Erevanului de Moscova, survenită pe fondul prezenței

unui guvern pro-occidental în Armenia, a făcut ca un posibil război Armenia - Azerbaidjan – acesta din urmă susținut militar de Turcia – să îi facă pe armeni să se gîndească bine dacă e cazul să se pună rău cu vecinii lor ruși. Prin urmare, această escaladare bruscă a tensiunii la granița armeano-azeră a fost, de fapt, semnalul direct al Ankarei și Moscovei că atît Erevanul, cît și Baku trebuie să țină cont de realitatea politică din Caucaz.

Turcia și Grecia își dispută fără menajamente resursele din Mediterana de Est. Din acest conflict, la nivel declarativ deocamdată, cîștigătorii pe termen lung sînt Rusia și Turcia. Rusia își va păstra monopolul de gaze încă o perioadă în Europa, principalul ei client, iar Turcia va rămîne principalul HUB de gaze regional, și își va aduce în cont o sumă de kmp de platou continental pe care l-a negociat deja cu Libia și, fie prin diplomație, fie prin forța armelor, îl va cîștiga în fața Greciei. Este evident că Erdogan, fără garanția unui sprijin direct de la Moscova, nu ar fi făcut astfel de nebunii, mai ales că el a ajuns să irite atît Franța, cît și Germania, dar și o parte din SUA. Foarte interesant este faptul că, la nivel diplomatic, Rusia nu se implică foarte tare, considerînd situația o problemă internă a NATO și UE. Dacă privim la conductele de gaz aflate în discuție – fie că vorbim de resursele din Mediterană, fie de cele din Israel și Emirate – înțelegem de ce Erdogan și Putin adoptă o politică comună și de ce Emiratele Arabe și Israel au ajuns la o normalizare a relațiilor. Totul se reduce la exploatarea resurselor, la bani, la profit. În fond, asta este politica la nivel înalt, un joc la care România nu doar că nu mai participă, dar nici măcar nu mai are drept de joc pentru o lungă perioadă de timp.

Prin urmare, Rusia își proiectează interesele și își atinge obiectivele prin intermediul Turciei, iar Ankara își extinde influența și puterea regională cu sprijinul Moscovei.

Moscova – Minsk – Kiev sau ce va urma în Europa de Est În prezent, pe harta politică din Europa de Est sînt în curs de rezolvare unele probleme în Belarus, loc în care Rusia va interveni masiv și își va pune la loc sigur influența, pentru că altfel, o graniță directă cu NATO, așa cum există acum în Ucraina, nu le va pica foarte bine rușilor. Să nu uităm că Hitler a atacat URSS din Polonia în 1941, iar în prezent un eventual atac din Belarus se va dovedi a fi dificil de blocat de armata rusă, indiferent cît de bine pregătită este ea. Faptul că în ultima perioadă

Lukașenko a cochetat cu SUA, primindu-l pe Pompeo la Minsk cu covor roșu, nu a picat bine Moscovei, ceea ce ne face să credem că ceea ce se întîmplă acum în Belarus poate fi o acțiune a rușilor, chiar dacă, aparent, pare o lovitură în stil Maidan precum cea efectuată de democrații americani în 2014. Probabil că în cursul acestei săptămîni vom afla dacă Rusia va pierde sau nu Belarus. Personal, am convingerea că în perioada următoare se vor clarifica și relațiile dintre Rusia și Ucraina. Ceea ce se întîmplă de cîțiva ani în Ucraina este un plan pus în aplicare de SUA pentru a controla Rusia, și este bine de știut că Polonia este foarte interesată ca Ucraina să se rupă și să își piardă teritoriile anexate de URSS după cel de-al doilea Război mondial. Polonia își vrea teritoriile înapoi, vrea să devină o putere regională, așa cum a fost de multe ori în istorie, un inamic serios pentru Rusia, dar și o țară de care statele Europei să țină cont. Așa cum și Ungaria își dorește să recupereze Transcarpatia, dar și alte teritorii pierdute. Asemenea polonezilor, ungurii vor să redevină importanți pe harta geopolitică a lumii, așa cum au mai fost fie sub umbrela Vienei, fie sub cea a Berlinului. În fapt, la nivel oficial, în Ucraina doar Budapesta a făcut ceva concret în acest sens, prin acoradarea cetățeniei ungare locuitorilor ucraineni din Transcarpatia, fapt respins de Kiev. Polonia se limitează la acțiuni de ordin subteran, neavînd de gînd să se pună rău în această perioadă cu SUA, de la care polonezii au așteptări militare mari. În privința României, nu există nici un fel de șansă de a mai avea politică externă, așa că nu ne vom implica decît dacă, cine știe, americanii ne-o cer.

România ultra-naționalistă și viitorul ei ireversibil și incert Personal, sînt sceptic cu privire la o evoluție favorabilă a viitorului țării noastre, avînd în vedere că noi nu mai existăm pe harta Europei la nivel de politică externă. Am convingerea că România încă mai este un stat datorită prezenței militare americane pe teritoriul nostru. Dacă am fi lăsați la mîna Europei, neavînd nici un fel de prieten pe nicăieri, nici măcar SUA, am fi reduși la nivelul României din 1859 în maxim un an, dacă nu chiar mai devreme. De drept, noi încă sîntem un stat. De facto, însă, Transilvania este departe de România. Faptul că nici acum, la mai bine de 30 de ani de la Revoluție, noi nu avem o autostradă care să lege Bucureșiti de Europa, ne indică locul pe care îl vom ocupa în viitor și motivul pentru care nu vom evolua în direcția europeană. Chiar faptul că, în ciuda declarațiilor mieroase de prietenie veșnică venite de la Washington, noi nu avem liber la vize în SUA, ne face să ne întrebăm dacă viitorii călători fără viză în America – în cazul în care acest stat ar mai rămîne în picioare în următorii 4-5 ani – vor fi numiți români sau poate altfel, în funcție de cum urmează să fim împărțiți – valahi, ardeleni, moldoveni, bucovineni etc. Este posibil ca în scurt timp realitatea să fie tristă, în sensul că Moldova, cu tot cu Republica Moldova, va fi sub influența rusă, Țara Românească și Dobrogea vor reveni sub influența turcă sau parțial greacă, iar Transilvania va deveni un principat autonom cu o largă deschidere europeană.

Cei care analizează politica total antiromânească de la București, coroborată cu uciderea sentimentului naționalist și cu deschiderea și verticalitatea vecinilor noștri, nu au cum să nu observe că sîntem în plin proces de disoluție națională în fază terminală, ireversibilă, totală și definitivă.

Retoric vorbind: de ce avem Minister de Externe?

De ce avem Minister al Apărării și de ce există funcția de președinte cînd, de fapt, Externele și Apărarea au fost cedate UE și NATO, iar președintele urmează foaia de parcurs a altor țări, deci este, în fapt, guvernator?

D.A.T.

4

Nr. 1550

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

O mînă spală pe alta Mă gîndesc cu nostalgie de fiecare dată la ferma zootehnică din Urecheştii Bacăului, comuna mea natală, de pe Valea Trotuşului, cu apele rîului mereu învolburate ori de cîte ori ploua la munte... Şi mă gîndesc la ea nu pentru că am lucrat acolo cîteva luni care mi-au deschis drumul în viaţă, fiind primul meu loc de muncă, ci pentru ca să văd realitatea cu ochii minții şi nu prin poezie. Lucrînd la ferma aceea am cunoscut un alt tip de ţăran decît cel de pe uliţa satului, îmbrăcat în haine de îngrijit animalele, mai tot timpul plin de bălegar, mîncînd pe o foaie de ziar bucata de mămăligă făcută de seara, cu ceapa spartă pe genunchi şi tăvălită prin sarea grunjoasă. Mulţi dintre ei erau de-o seamă cu mama și la fel de bolnavi ca ea, dar munceau cot la cot cu cei tineri, care nu aveau şanse să plece la oraş, şi nu că nu ar fi fost capabili. Unii își abandonaseră şcoala de prin clasa a cincea, alţii pe parcurs și nu aveau diplomă de opt clase să poată pleca să înveţe vreo meserie... Nu erau mulţi dintre aceştia, dar te puteai bizui în orice moment pe forţa lor de muncă. Ziua de lucru în fermă trecea mai uşor, pentru că se completau unii pe alţii, la glume, la muncă, şi invers, era o armonie ca într-o familie. Activitatea din fermă se desfășura conform programului zilnic stabilit de inginer, iar pentru munca prestată oamenii erau remuneraţi mai bine decît ţăranii care munceau la cîmp... Şi responsabilitatea aici nu era aşa de mare, fiecare om îşi vedea de lotul lui de animale pe care le avea în îngrijire.... Dar se mai întîmplau şi lucruri neprevăzute în planul de organizare a muncii de seara pentru a doua zi dimineaţă... Îmi amintesc de porcarul moş Manea, om la peste şaizeci de ani, numai pielea şi oasele pe el, că toată ziua nu avea timp nici de masă, stînd pînă seara în boxă să curețe mizeria

Scrisoarea săptămînii

„Am fost martorul adevărului spus de Vadim“ De ce vă scriu din nou? Bunul Dumnezeu mi-a împlinit alt vis de-al meu: am reușit să mai public o carte (a șasea) și mă mîndresc cu asta! Meritul este și al Mentorului meu drag, VADIM, de la care am deprins dragostea de carte, de a citi, de a scrie. El a fost întradevăr un mare scriitor și poet cu mult har și talent, cunoscut în țară și peste hotare. Eu am scris pentru familia mea, pentru nepoți, nepoate, strănepoate, să afle și ei despre viața bunicului și străbunicului lor. Acum am tipărit doar cîteva exemplare din cartea „Povestea vieții mele“, pe care le ofer și unor oameni dragi mie.

Am îndrăznit, și este o mare onoare pentru mine, să dăruiesc o carte de-a mea domnișoarei Lidia. Sînt sigur că a primit multe volume de la oameni de cultură, oameni celebri, dar o rog să primească și cartea unui muritor de rînd, care i-o dăruiește din toată inima. În cuprinsul ei îmi povestesc viața pînă la 70 de ani, vîrstă pe care o împlinesc luna aceasta. Cei 23 de ani petrecuți în preajma Tribunului sînt prezenți și ei în carte.

Mi-e atît de drag cînd scriu și povestesc despre ,,inegalabilul Vadim”... Amintirea lui îmi umple mereu ochii de lacrimi. Am fost martorul, mai ales acum, al adevărului spus de Corneliu Vadim Tudor. Vorbele lui s-au adeverit. Prin aceasta, se poate afirma că el a fost unic în politica românească a sfîrșitului de Secol XX și început de Secol XXI. Moartea sa a însemnat pierderea celei mai vehemente voci în apărarea țării, a istoriei, a neamului românesc. Mă simt mîndru că am stat în preajma lui și i-am ascultat vorbele cu tîlc, metaforele neîntrecute. L-am apreciat, pentru mine el însemnînd OMUL total al culturii, dar mai ales al iubirii de țară.

Dincolo de opiniile rău-voitorilor neamului românesc, Corneliu Vadim Tudor – Tribunul ne-a

de la porci... Singur avea de îngrijit mai mult de 600 de porci... Bietul om în fiecare zi venea cu noaptea în cap și de multe ori îl prindea asfinţitul soarelui în sectorul lui... Într-o zi, fără să fi anunţat pe careva din conducere, nu a mai venit la muncă... În această situaţie trebuia făcut ceva ca animalele să fie furajate, însă nimeni nu voia să lucreze în acest sector, unde se muncea din greu, iar de plătit erai plătit ca toţi ceilalţi grăjdari din fermă... Toată lumea ştia cum se trudește aici și de aceea se fereau de sectorul unde se creșteau porcii... Se căuta o măsură urgentă de remediere a situaţiei, pînă să afle şefii mari de la judeţ... Ar fi fost dezastru... Cum nimeni nu dorea acest lucru, s-a recurs la o soluţie de moment... A fost mobilizat cîte un lucrător de la fiecare grajd, din cele patru, unde zilnic erau cîte patru muncitori; astfel s-a format o echipă operativă de lucru și, în cîteva ore, porcii au fost furajaţi şi adăpaţi... Dacă pe moment situaţia era rezolvată, trebuia să se afle de ce își abandonase moş Manea sectorul fără să anunțe pe careva...Ulterior, toată lumea avea să știe ce se întîmplase... Cineva îl reclamase la organul de partid că în fiecare seară cînd pleca acasă lua cîte o găletuşă de furaje combinate... A fost sancţionat de preşedinte şi, cum nu era nimeni care să-i ia locul, inginerul-şef şi-a călcat pe suflet și a mers cu tehnicianul veterinar să-i bată în poartă, rugîndu-l să vină înapoi...

Omul acceptă, dar nu oricum, ci cu condiţia să fie lăsat ca, de Crăciun, să îşi ia pentru el un porc, pînă în o sută de kilograme, iar în fiecare seară să ia cîte un pumn de uruială pentru păsările din ogradă... Doleanţele omului au fost discutate la nivel de șefi și acceptate tacit. A doua zi, moș Manea a venit la muncă înainte de ivirea zorilor, așa cum făcuse de o viață, de cînd în comuna noastră a fost înfiinţată gospodăria colectivă... Şi nu a venit doar pentru avantaje, ci şi pentru că, avînd dragoste de animale, îi plăcea munca asta... Uite cum o mînă spală pe alta!

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“ dezvăluit cine sînt iudele ființei românești, arătîndu-i cu degetul și somîndu-i să-și astîmpere excesele de falși iubitori de țară. Eu continui să îi apăr memoria marelui Vadim și, în limita posibilităților mele, îi port în cuget ideile și cauzele pe care le-a slujit fără a se abate de la linia naționalismului eminescian. Figura sa îmi revine în minte în toată plenitudinea forței sale fizice și intelectuale. Îi văd parcă zîmbetul de mulțumire, dar și ironic la adresa unora care se aruncau ca o piatră în baltă împotriva lui, fără a avea vreo șansă de a se salva de la înec, deoarece Tribunul îi aducea la mal dacă era nevoie. Dincolo de toate, Vadim era o flacără de rug inchizitorial, care mistuia în foc orice dușman al țării.

El avea condeiul înmuiat într-o călimară plină de flăcări, și cuvintele sale deveneau oțel. Dușmanii lui erau anihilați de puterea cuvîntului său. A trăit pe baricadele românismului și niciodată nu a făcut compromisuri cu cuvîntul „Țară“. S-a dăruit pînă la sacrificiu!

Ce ar fi însemnat astăzi omul Corneliu Vadim Tudor, dacă Dumnezeu i-ar mai fi îngăduit să rămînă în viață?

Sigur el ar fi devenit unicul președinte al României capabil să ducă flacăra românismului pînă dincolo de întunecimile globaliștilor. Cum ar fi reacționat el, oare, la această teroare Covid-19? În mod cert, nu ar fi fost un inconștient care să dea ascultare răcnetului afaceriștilor veroși, înecați în mizeria umană și a banului, așa cum sînt guvernanții de astăzi. Îi rămîn dator Tribunului cu credința mea de simplu român, el fiindu-mi profesorul de Credință și de Istorie a neamului românesc. Unicul Corneliu Vadim Tudor rămîne în istoria politicii românești moderne ca unul dintre marii politicieni ai țării. În încheiere, adresez un apel către toți românii, la fel cum a făcut-o și președintele Iohannis cu cîteva săptămîni în urmă. Se apropie ziua alegerilor, cînd populația ar urma să se prezinte la vot. Apelul meu de bun român este: Stați acasă, dacă vă pasă! Lăsați-i pe toți cei care și-au bătut joc de voi și de țară să se voteze între ei! Nu fiți din nou părtași cu ei, acum aveți ocazia

l

18 – 24 august 2020

RM

S ămînța bună

Þarul ºi inima sa

Motto: ,,Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască? Eu, Domnul, cercetez inima.” (Ieremia 17.9,10) Petru cel Mare a fost unul dintre cei mai puternici țari ai Rusiei. Într-un acces de mînie, l-a lovit pe grădinarul său, care, după cîteva zile, a decedat. „Vai!“, a spus țarul cu tristețe, „am cucerit națiuni, dar nu am fost în stare să mă cuceresc pe mine“. În fața lui Dumnezeu, toți oamenii sînt păcătoși, indiferent că unul este țar, iar altul este grădinar.

Singurul lucru pe care îl poate face omul în această stare este recunoașterea păcatelor sale în fața lui Dumnezeu. Observăm însă că tocmai de o astfel de recunoaștere a păcatelor fuge orice om. Firea omenească este gata să se supună, cu ușurință, practicării unei religii, imitării anumitor lucrări de pe terenul credinței, dar fără pocăință și fără nașterea din nou. Aceasta este religia firii pămîntești, care este numai o aparență, nimic mai mult. Prin puterea proprie, nimeni nu este în stare să facă din firea sa ceva bun. „Poate un etiopian să-și schimbe pielea, sau un pardos să-și schimbe petele?

Tot așa, ați putea voi să faceți binele, voi, care sînteți deprinși să faceți răul?“, se întreabă profetul Ieremia. Exemplul țarului este tipic fiecărui om.

Fără nașterea din nou – adică fără primirea unei naturi divine prin credință și pocăință – nimeni nu poate sta în fața lui Dumnezeu, nimeni nu va vedea și nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu. Biblia ne spune că cei care au crezut și-au răstignit firea pămîntească cu patimile și poftele ei.

Apariie editorial La Editura Mușatinii a apărut cartea ,,Poves­ tea vieții mele”, sub sem­nătura lui Vasile Cerlincă, autor, pînă în prezent, a 6 volume în care a abordat genuri și specii literare diverse, de la cele liric și epic, pînă la cel memorialistic.

Noua apariție editorială stă sub semnul celor 70 de ani de viață pe care domnia sa îi împlinește la 26 august a.c., prilej de a împărtăși urmașilor săi amintirile unei vieți frumoase, trăite cu înțelepciune și cu credința în Dumnezeu. Aceasta ar fi moștenirea sprituală pe care o lasă nepoților și strănepoților săi. Un exemplar al cărții ne-a parvenit la redacție, cu următoarea dedicație: ,,Am onoarea să dăruiesc această carte domnișoarelor Lidia și Jeni Vadim.

Din toată inima mea, cu mult drag și prețuire, Vasile Cerlincă – Suceava. August 2020”.

Redacția revistei ,,România Mare” îi urează acestui român cu suflet mare, la împlinirea frumoasei vîrste de 70 de ani, multă sănătate și La Mulți Ani! să-i batjocoriți, la fel cum au făcut-o și ei cu voi. Fiți deștepți! Treziți-vă!

Poate vă întrebați cine sînt eu, să dau sfaturi românilor. Sînt un român care-și iubește Țara și are credință în Bunul Dumnezeu! Toate acestea le-am învățat de la mentorul meu, marele patriot român CORNELIU VADIM TUDOR! VASILE CERLINCĂ, Suceava

RM

Nr. 1550

l

18 – 24 august 2020

5

Polemici«Controverse

100 de ani de la nașterea marii Profesoare Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (2) Nu putem să nu amintim de atitudinea sa, argumentată în studii în care specialistul își topește și inima sa, privind credința lui Eminescu (tema altui articol publicat în „România Mare”). Pentru că un om cu orizontul umanist al Doamnei Zoe și cu profundă credință ortodoxă nu se putea înșela în această privință.

Credința i-a fost sădită din copilărie, cînd mergea regulat la biserică. Bunicul dinspre mamă era preot. Școala a urmat-o la Pitar Moș, cînd, înainte să intre în clasă, copiii mergeau la capelă să spună Ave Maria. Respirînd în atmosfera se sacralitate a celor două religii, o durea foarte mult schisma dintre ortodocși și romano-catolici. „În facultate am început să am niște duhovnici foarte buni. Cel care a fost, la început, primul duhovnic – părintele Nicolae – mi-a explicat un lucru ciudat. Am fost pusă să intru în partid ca să pot fi trimisă în străinătate și m-am dus la el sub patrafir să mă spovedesc. Plîngeam, mi-era frică să mă duc acasă la tata. I-am zis: «Părinte, n-o să mă scoateți din rîndul credincioșilor dacă…» Iar el mi-a răspuns: «Doamnă Bușulenga, cum vă închipuiți asta?» Atunci am rămas siderată că părintele a zis că s-ar putea ca eu să am un rol pozitiv făcînd asta… Am început să înțeleg…”.

Conviețuirea cu soțul său, juristul Apostol Bușulenga, i-a întărit credința în care fusese educată din copilărie.

Vorbea perfect aromâna (probabil, datorită acestui lucru, mulți, o considerau aromâncă) și la o întîlnire a familiei Bușulenga cu umanistul Valeriu Papahagi, la care am participat și eu, au avut loc discuții pe diverse teme care m-au încîntat. Aromânii sînt foarte serioși, pudici, dar, mai ales, credincioși. N-a surprins pe nimeni cînd, rămasă văduvă, după moartea soțului, s-a hotărît să îmbrace haina monahală. Verile petrecute la Văratec, la Maica Eufrosina Jelescu, i-au adîncit trăirea întru credința strămoșească ortodoxă. În plus, considera că viața retrasă întru monahism nu se diferențiază prea mult de viața singuratică a omului de cultură zidit între cărți, cu creionul în mînă. Intrarea în monahism a avut loc la o mînăstire de lîngă Piatra Neamț, avînd binecuvîntarea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist. La întrunirile/ manifestările culturale se prezenta în haine de mirean.

Viața sa la Văratec, unde s-a retras, în fiecare vară, din primăvară pînă la venirea zăpezii, timp de 30 de ani, constituie o temă amplă, care necesită un studiu aparte. Ceea ce e bine să subliniem e faptul că Văratecul devenise un adevărat centru iradiant de cultură, un fel de Păltiniș la pătrat.

Un lucru știut de puțină lume, pe care l-am aflat de la Prof. Ștefan Cazimir, e faptul că Doamna Zoe, în haină monahală, a servit sculptorului Gh. Anghel (1904-1966) drept model pentru o statuetă care se află în Muzeul Mînăstirii Pasărea. Inițial, statueta a fost plasată pe mormîntul sculptorului din cimitirul Mînăstirii, dar niște hoți au reușit să-i păcălească pe paznici și au furat obiecte metalice și statueta. Din fericire, cum prada era prea grea, au ascuns statueta în spatele bisericii din cimitir, cu gîndul, probabil, de a reveni s-o recupereze. Măicuțele au găsit-o la timp și acum se află la loc sigur, în muzeu. Încă din 1970, în articolul „Zoe DumitrescuBușulenga: un etalon intelectual” (vol. „Interferențe spirituale” Ed. Eminescu, 1970), Valeriu Râpeanu, cel mai mare specialist contemporan în „materie de N. Iorga”, critic și istoric literar ce ar fi fost demn de titlul de academician, subliniază: „Cultura a fost și este însăși viața și, mai mult decît atît, chiar existența sa cotidiană. (…) Că a citit imens, că aria cunoștințelor sale acoperă nu numai literatura, ci și istoria, filosofia, cu toate corolarele lor, că de muzică și pictură nu se apropie cu cochetăria amatorului, ci cu optica celui avizat; toate acestea sînt adevărate. (…) La Zoe Dumitrescu-Bușulenga ideile țîșnesc instantaneu din ciocnirea cuvintelor (…) dumneaei intră direct în studio, atacă frontal ideea, o dezvoltă fără elemente și fraze adiacente. Simți cum o idee este cerută în mod imperios de alta, fără ca autoarea să aibă răgazul să le pregătească intrarea în scenă. Scrisul său nu este o înlănțuire de fraze elaborate îndelung, ci o succesiune de idei”. Această „succesiune de idei”, participarea vorbitorului la cele comunicate, o eliberează, după propria mărturie, de emoție.

Mulți oameni de cultură – critici literari, umaniști, publiciști, au scris articole, lucrări în care au subliniat imensa valoare a scrierilor și expunerilor Doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga. O altă dovadă a cinstirii sale este tipărirea, la Editura „Roza Vînturilor“, în 2000, a volumului „Omagiu Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga la 80 de ani”. Printre cei care îi aduc omagiu se numără academicieni precum Alexandru Balaci, Constantin Ciopraga, Răzvan Theodorescu, Președintele Ion Iliescu, profesori universitari, cercetători științifici și istorici literari – Dan Grigorescu, Dan Horia Mazilu, Cornelia Ștefănescu și mulți alții. Întreaga cultură românească a omagiat-o și la împlinirea a 85 de ani. Grigore Ilisei, de la Iași, publică în „Evenimentul” (august 2005) articolul „85 de trepte” purtînd subtitlul „Fotograme”. Din rîndurile scrise cu multă simțire de acest ziarist, cel mai apropiat de Marea Profesoară, răzbat prețuirea, admirația sa pentru cea retrasă, în lunile cu soare, în peisajul mirific, plin de sfințenie, al Văratecului.

Din păcate, ca toți marii oameni care trăiesc în sfere înalte, nu s-a îngrijit de sănătatea sa. A avut multe boli acumulate în timp, și nici sora sa – Doamna Elvira Dumitrescu, care i-a stat tot timpul aproape după moartea soțului Apostol Bușulenga, nu a dat importanță stării de sănătate a Doamnei Zoe. De fapt, aceasta nu se temea de moarte. Cu un an înainte de Marea Trecere, îi destăinuia Mihaelei Onofrei că e în permanentă relație cu Dumnezeu. „Îl caut. Unii dintre călugării mai vîrstnici, dintre preoți, L-au găsit. Sînt pe calea nădejdii.

Așa și reușesc să ies din contingent”. În legătură cu locul în care dorește să-și petreacă somnul de veci, și-a lăsat, în scris, „Dorința ultimă: Dacă voi muri la București vreau să fiu înmormîntată la Mînăstirea Cernica, dacă se va întîmpla însă la Văratec, în casa Înaltului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, unde mi-am petrecut vacanțele de vară timp de peste 30 de ani, să fiu înmormîntată la Mînăstirea Putna, iar slujba să fie făcută de Înaltul Pimen. Așa să fie și nu altfel.

Monahia Benedicta Zoe Bușulenga. Miercuri 3 noiembrie 2004 în București”.

Despre semnele sfîrșitului și tot ce s-a întîmplat după aceea, mi-a relatat Măicuța Frusinic. Ar fi vorbit zile întregi despre „Mama”, așa cum o numea ea, cu ochii umezi de emoție. Acolo, în casa în care a trăit atîtea veri Doamna Zoe, am fost primită de această Măicuță pentru a mă documenta și m-a găzduit în camera pe care o ocupase Marea mea Profesoară. A fost o mare cinste pentru mine, dar adormeam cu greu. O aveam în minte și o vedeam și cînd închideam ochii. Mi-a spus că în Vinerea Mare din aprilie 2006, „Mama” a mîncat pilaf de post și a vorbit cu o doamnă venită și ea la Văratec, pînă la 10 seara. Sîmbătă dimineața, măicuța a auzit gemete și zgomot în baie. Cînd a intrat, baia era plină de sînge. Chemat de urgență, doctorul Adrian Fochi de la Tîrgu Neamț (nepotul cunoscutului folclorist cu același nume, care îl botezase) a venit în cel mai scurt timp posibil. A considerat că numai o ruptură la stomac putea să producă așa ceva. A dus-o imediat la Iași: s-au dat dispoziții să se elibereze șoseaua și, în nici o oră, a ajuns la Spitalul de Urgență din Iași. Doctorul care o însoțea și-a pus în mișcare toate cunoștințele pe care le avea și n-a fost ușor că era Sîmbăta Paștilor. Un consiliu de 9 profesori a luat hotărîrea intervenției, cu anesteziști de primă mărime. După operație s-a simțit bine. Tăietura era aproape vindecată după o săptămînă. Luni, în prima săptămînă după Paști, a fost vizitată de academicieni din Iași, Constantin Ciopraga fiind nelipsit, cu soția și fiica.

Totul mergea spre bine. Se perindau pe la patul ei avocați în sutană să le semneze diverse hîrtii – pentru bibliotecă, danii etc. A fost conștientă pînă a lăsat-o inima și n-a mai putut fi resuscitată. N-a mai rezistat fibra cardiacă.

S-au deschis porțile Veșniciei pentru acest intelectual al culturii noastre greu de egalat. Ce a determinat-o pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga să renunțe la Văratec pentru odihna fără sfîrșit, numai Dumnezeu știe, și Ea. Ceva, ceva o fi determinat această hotărîre a Profesoarei mele.

A fost înmormîntată în haină monahală și cu onoruri militare, în Cimitirul Mînăstirii Putna, nu departe de Sfînta Biserică din care veghează asupra neamului, și după plecarea la Domnul, Ștefan cel Mare și Sfînt. În fruntea soborului de preoți care au slujit s-a aflat Înaltpreasfințitul

Pimen. Scriind aceste rînduri în plină „pandemie”, despre slujba de înmormîntare a celei care, în acest august e omagiată cu ocazia centenarului nașterii sale, despre prezența la mormîntul său a Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen, ca o coincidență care-mi săgetează sufletul, ascult știrea la televizorul care-și vede de treaba lui și, din cînd în cînd îl mai aud sau văd cîte-o imagine, că, în noaptea dinspre 20 mai 2020, acest mare sacerdot cu conștiința veșnic trează întru slujirea Bisericii noastre Ortodoxe și a neamului românesc, duhovnicul Maicii Benedicta a plecat la Domnul. Ulterior, am citit articolele publicate în ziarul „Lumina”, din care am aflat lucruri pe care nu le știam; ceea ce pot spune oricînd este atmosfera de sfințenie care-l înconjura, felul apropiat, cu înțelegere față de oameni, în general, de slujitori ai condeiului, în special, în care vorbea cu noi, cei prezenți la prima ediție a Simpozionului din august 2007, închinat Acad.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga, la care a luat parte de la început pînă la sfîrșit. În „Lumina”, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Calinic, plin de evlavie, dar și de poezie, scrie: „Pimen Zainea și Iachint Unciuleac erau trîmbițele Putnei și ale Moldovei pînă-n mari depărtări, glăsuind adevăruri în mari restriște”, vremuri în care, considera Părintele Arhimandrit Pimen, „neamul acesta românesc este sărăcit și împins în brațele desfrîului moral”. Înaltpreasfințitul Casian, Arhimandrit al Dunării de Jos, subliniază faptul că „evlaviosul, harnicul, misionarul și patriotul luminat Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, ierarh de tradiție echilibrată, este al doilea vlădică, din partea Buzăului, după Mitropolitul Irineu Mihălcescu, care a reușit să iubească atît de mult tezaurul nemuritor al Bucovinei, sufletul bucovinean, rîul, ramul și frumusețea artistică și teologică a picturilor care-ți taie respirația, împămîntenindu-se, după cum a afirmat, «Sînt copilul răsfățat al Bucovinei!». Așa simțea și astfel trăia”. În alt cuprinzător articol, Înalți Prelați ai Bisericii Ortodoxe Române consideră că Părintele Arhiepiscop Pimen care, vreme de aproape trei decenii a fost arhipăstor al Bisericii lui Christos din Bucovina, avea o durere: „Durerea pe care o purta mereu în inimă avea forma acelei hărți în care România cuprinde și Moldova de dincolo de Prut”.

De la publicistul și scriitorul Grigore Ilisei din Iași, atît de apropiat de Maica Benedicta încît aceasta îl considera un fiu al ei (după cum mi-a spus Măicuța Frusinica de la Văratec), prezent cu materiale privind credința noastră otrodoxă în diverse publicații, aflăm un aspect impresionant: „Vlădica Pimen”, înmormîntat în mijloc de codru, la Sihăstria Putnei, pe 22 mai, iubitor de arte – de pictură și de muzică, „a lăsat cu limbă de moarte (subl. în text), cum spuneau cei vechi la ceasul coborîrii în mormînt, să picure acorduri din Marșul funebru de Chopin, să se audă sonurile Baladei lui Ciprian Porumbescu și să se învolbureze spre ceruri melopeic Rapsodia lui George Enescu. Și și-a dorit să se pecetluiască momentul cu suspine de bucium, glăsuind despre părerea de rău a părăsirii «Grădinii Maicii Domnului» și de bucuria urcării la ceruri”. Și acolo se va întîlni din nou cu Maica Benedicta. Tot de la Grigore Ilisei, dintr-un articol din „România literară” (despre care mi-a vorbit Maica Frusinica) am aflat că la mormîntul Maicii Benedicta, după ce s-a înfrățit cu țărîna, s-a așezat o cruce de piatră, purtînd semnătura lui Vasile Gorduz și modelată de cioplitorii din Vama.

Starețul Mînăstirii Putna, IPS Melchisedec Velnic, a început imediat construcția unui Centru de Conferințe, rînduit să poarte numele Maica Benedicta și, împreună cu oameni de cultură, în frunte cu Dan Hăulică, a fondat Simpozionul „Artă și Credință” care are loc în fiecare an, în luna august (în 2019, a avut loc ediția a XIII-a). La acest simpozion am avut cinstea să particip și eu, prezentînd volumul „Lumină din lumină… Marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga” (Ed. Printeuro, Ploiești, 2007, 197 p.). Pentru Doamna Zoe, deși ne-a părăsit și s-a mutat la rădăcini de neam, timpul nu curge pe dedesubt, ci pe deasupra. Trecînd în Împărăția Cerurilor, cercul nu s-a închis. L-a lăsat deschis ca pe un curcubeu care stă deasupra spiritelor treze, dîndu-le forță în acest prezent care i-a lăsat un gust amar. Domnia Sa rămîne cu noi, în acumulările noastre spirituale, la baza cărora stă spiritul ei dătător de lumină. A acumulat credință - și lumină să ne-o dea și nouă. Lumină din lumină… ca în CREZ. Sfîrșit Dr. Elis Râpeanu (1 iulie 2020)

6

Nr. 1550

Polemici«Controverse Nostalgie El – Timpul – este ucenicul lui Dumnezeu, marele Împărat, care a ,,pictat” tot ce a creat. Și ,,ucenicul” pictează mereu anotimp după anotimp, imprimîndule la noi pe chip. În amintiri, el a scris tot ce a avut viața de spus, în fiecare secundă ce urcă spre milioane de ani-lumină, ca în lume să-și compună Rapsodii de anotimp într-un orologiu care bate Răsărit și Asfințit.

Secundele ne sînt drămuite și fiecare pas este o secundă din ce ne-a rămas. Și-n secunda cît o vrajă ne oglindim viața întragă în Ochiul lui Dumnezeu, și doar privind spre Necuprins, vom înțelege dacă prin fluier de fapte vom cînta în lumină, sau vom sfîrși în noapte.

Viața, însă, uneori ne coboară în ,,Nostalgii de odinioară”, în care faci un pas, dar te oprești. Nu poți merge nici înainte, nici înapoi. Stai pe loc. În ,,peisajul meu interior” era doar soare și mai rar cîte un nor. Modestă din fire, mă mulțumeam cu ce aveam. A venit însă un vînt ciudat, și liniștea mea s-a împrăștiat în afara ,,peisajului meu interior”, în vîrtejul vîntului, rătăcindu-mă în vîrstele pămîntului. Altul decît al meu. În țară se ,,pictează” un tablou din care mă simt exclusă. Izolată în singurătate, cu masca pe față, în inimă am înrămat credința din veac în veac, știind că pînă dincolo de fire Dumnezeu este iubire. Iar iubirea cînd te atinge, sfîntă minune, renaștem din genune. Într-o mînă țin trecutul, iar în celălalt pumn, prezentul - viitorul este incert -, găsind în ,,Nostalgii de odinioară” adieri de primăvară. ,,Iubești – cînd suava icoană Ce-ți faci în durere prin veac O ții înărmată ca-n rama Străvechiului verde copac.

l

18 – 24 august 2020

RM

Prietene, cheam luna, zadarnic Dialoghezi cu morții din morminte, Cu prietenii, tovarășii, cu toți Care ți-au luat-o înainte, Fiindcă să scapi de ea nu poți – Și îți rămîn doar slabele cuvinte Prin care zilnic încerci să înoți.

Nimeni nu te vede, nu te înțelege, Nimeni nu poate ține viu soarele.

Este a lumii groaznică lege: Să pleci lăsînd în urmă izvoarele Și pe nimeni nu poți a alege – Dincolo de cruci, numai morminte.

Prietene, cheamă luna, zadarnic, soarele Îl vei vedea pîlpîind prin cuvinte.

Filosofie Iubești - cînd simțiri se deșteaptă Că-n lume doar inima este, Că-n drumuri la capăt te-așteaptă Nu moartea, ci altă poveste”. (Lucian Blaga) Deși mă simt rătăcită în labirint, în sinea mea am lăsat să cadă peste mine un zid ce mi-a dărîmat puterea de înțelegere, o balanță între îndoială și speranță. Sînt prizoniera propriului meu trup, mirîndu-mă că respir. ,,Și se făcea că stelele scrîșnind Își îmbucau, înțepenite, dinții, Mașină infernală ce bătea Un timp oprit, al conștiinței”. (Nichita Stănescu)

Cercetător în univers El n-a putut să scrie În viața lui decît un vers – Și ce filosofie!

GEORGE MILITARU Și, în fiecare zi, mereu am pe față un sentiment de îngrijorare și de neîncredere. Ce a fost, ce este și ce va fi, cînd fiecare este un mal pentru propriul buzunar? ,,Sufletul se rotea în jurul întîmplărilor, uneori atingîndu-le. Un ochi rîzînd, un ochi plîngînd, în capul cerului erai tu, pămîntule”. (Nichita Stănescu) LILIANA TETELEA

Căsnicia ºi erotismul în dormitoarele capetelor încoronate (1)

Motto: ,,What’s love got to do with it?” – Tina Turner

De la Sfîntul Ieronim ne-a rămas consemnată următoarea afirmație remarcabilă: ,,Este dezgustător să-ți iubești soția ca pe o țiitoare”. Marele părinte al Bisericii abordează astfel un subiect delicat. Căsătoria unui fiu de rege este o problemă de stat. În vremurile marilor alianțe, împreunarea dintre capetele încoronate nu se petrecea simplu, ca între un bărbat și o femeie – ci era considerată o uniune între țările lor. Principiul căsătoriei între egali nu ținea de ,,puritatea sîngelui”, cît, în primul rînd, de considerente de politică externă.

Cu un dram de iscusință și înțelepciune strategică, se puteau pune la cale căsătorii dinastice prin care se alcătuiau imperii întregi.

Pînă de curînd, copiii regilor nu aveau nici un cuvînt de spus în alegerea partenerului de viață. Odată ajuns la vîrsta cuvenită, prințul sau prințesa se transforma într-o piesă în jocul intereselor politice. Nu este de mirare că la curțile europene a existat regula ca regele sau urmașul la tron să aibă o soție cu care cînd și cînd să împartă patul, din motive dinastice – și să întrețină partenere alese pentru plăcerea sexuală propriu-zisă.

După îndeplinirea îndatorilor conjugale față de soția oficial încredințată – se putea trece în liniște la timpul prezent, căci puține case mai practică astăzi ceva care să merite numele de alianțe dinastice – nimeni nu se mai așteaptă neapărat la izbucniri pasionale. Potrivit tradiției, expedițiile în sferele înalte ale patimii se fac alături de ființa iubită. Sfîntul Ieronim îndemna, prin urmare, nu să nu existe ființe iubite, ci să fie bine separate cele două sfere, căsnicia și erotismul, cît mai îngrijit cu putință. După părerea sa, era reprobabil ca nevasta să fie supusă acelor practici imorale rezervate iubitei.

Sărmana Marie Henriette von Habsburg, spre exemplu, a avut ghinionul să ajungă pe mîinile celui de-al doilea rege al belgienilor, Leopold (1835-1909), care se bucura de o faimă foarte proastă. Trebuie să fi fost un mare dezmățat (victimă a genelor, trăgîndu-se pe linie maternă din casa Orléans, familie cu o bogată tradiție a exceselor sexuale). După noaptea nunții, Marie Henriette scria în jurnalul ei: ,,Dacă Dumnezeu îmi va asculta rugăciunile, mă va izbăvi curînd de viața mea chinuită”. Nici fiicei sale, Louise, nu i-a mers mai bine. A fost măritată cînd avea 17 ani cu Filip de SaxaCoburg, care se mîndrea cu cea mai mare colecție de desene și scrieri pornografice din Europa. Și nimeni nu a cosiderat necesar să-i dea Louisei cîteva sfaturi înainte de căsătorie. În noaptea nunții, pusă în fața dorințelor speciale ale soțului ei, tînăra a fost într-atît de șocată, încît aunci cînd Filip i-a dat în sfîrșit pace și, extenuat, a adormit, și-a tras mantoul peste pijama, a ieșit pe furiș din dormitorul conjugal și s-a refugiat într-una din serele parcului din Coburg. A doua zi în zori, a găsit-o acolo un grădinar, tremurînd ghemuită în spatele unui tufiș. A fost escortată înapoi în dormitor, fără vîlvă, de un valet chemat în grabă. Și-a suportat bărbatul vreme de 30 de ani, apoi a reușit să fugă definitiv. Spre consternarea rubedeniilor. Divorțul din anul 1906 a provocat un șoc la curțile europene. Cînd un rege dorea să se descotorosească de regină, cea mai practică metodă era trimiterea ei la mînăstire, în timp ce reginele preferau otrava administrată regelui.

De regulă, însă, căsniciile capetelor încoronate trebuie să continue, indiferent de disprețul reciproc.

La moartea lui Napoleon, în 1821, i s-a adus vestea la cunoștință regelui englez George al IV-lea. ,,Maiestate, cel mai mare dușman al vostru e mort!”, i-a spus prim-ministrul. Iar suveranul i-a răspuns: ,,Am scăpat

Prințul Filip de Saxa-Coburg și soția sa, Louise cu adevărat de ea?”. Caroline von BraunschweigWolfenbüttel era soția sa.

Tinere ca Marie Henriette von Habsburg, Louise a Belgiei sau prințesa saxonă Augusta (aruncată în brațele lui Wilhelm I, cînd avea 17 ani) s-au trezit căsătorite fără să aibă habar ce le aștepta în dormitorul regal. Iar discuțiile cu tinerele doamne despre detaliile înmulțirii biologice erau considerate total nepotrivite.

Cu tinerii domni se făceau mai multe eforturi. Cam pînă la începutul Secolului XX, vlăstarele regale nu aveau posibilitatea să se miște liber în mijlocul supușilor, se obișnuia să li se pună la dispoziție, în adolescență, un fel de navă-școală. Profesorul particular i-a găsit viitorului împărat Franz Joseph al Austriei, ajuns la vîrsta de 18 ani, rugat de mama acestuia, o fată de țărani sănătoasă, din Boemia, care să-l inițieze în tainele sexualității. (va urma) ALEXANDER VON SCHÖNBURG

RM

Nr. 1550

l

18 – 24 august 2020

File de istorie

7

Nicolaus Olahus – primul umanist român, scriitor, ctitor de ºcoală ºi de aºezămînt tipografic „Valahii sînt creştini, numai că urmînd pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfînt şi a altor articole mai puţin importante“. Despre moldoveni: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cîndva romană, căci ei sunt copii din Roma“.

NICOLAUS OLAHUS

Nicolaus Olahus s-a năs­cut la 10 ianuarie 1493 la Sibiu și a murit la 14 ianuarie 1568 la Bratislava.

Era originar din Mun­ tenia și după tată coborîtor din domnii Basarabi Drăculești și rudă apropiată Huniazilor. Tatăl lui Nicolaus Olahus, Sto­ ian sau Ștefan, era fiul Marinei, sora vestitului Iancu de Hunedoara. Avea o fire blîndă care nu păstra nimic din tumultul și vigoarea Huniazilor și nici ale Drăculeștilor. El trece în Transilvania, la Sibiu, apoi, la Orăștie, unde în anul 1504 deține postul de jude regesc al orașului.

Fiind rudă cu Matei Corvin, acesta voia să-l trimită voievod în Muntenia, dar Ștefan refuză. Ștefan se căsătorește cu Varvara Huszar cu care are doi băieți (Nicolae și Matei) și două fete (Ursula și Ileana).

Nicolaus Olahus se află la curtea regelui Ungariei, Vladislav al II-lea (1510) ca aprod. Iubind însă mai mult cartea decît slujba politică, trece în preoție.

Nicolaus Olahus ajunge canonic la Strigoniu (1522), avînd ca protector pe mitropolitul Szatmari. Este chemat de Ludovic al II-lea, ca sfetnic al său și al reginei Maria (1524). Nicolaus Olahus a servit-o cu devotament pe regină în zilele grele de la Mohacs (1526) și în cele care au urmat înfrîngerii. Ferdinand, fratele Mariei, ajungînd regele părții de vest a Ungariei dezmembrate voia să-l aibă pe Olahus ca secretar al cancelariei regale. Îl prețuia foarte mult pentru întinsa cultură și cunoașterea limbilor română, germană, franceză, maghiară, latină și greacă.

Dar Nicolaus Olahus rămîne credincios reginei văduve, pe care o însoțește la Augsburg (1530), în timpul războiului dintre catolici și protestanți. Din Germania o însoțește, apoi, în Belgia, unde regina Maria primește din partea lui Carol Quintul (fratele ei) guvernarea Țărilor de Jos. Nicolaus Olahus rămîne aici cinci ani (1533 – 1538). După încheierea păcii de la Oradea (1538) între cei doi regi unguri, Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya, se întoarce în Ungaria. La scurt timp, însă, revine în Belgia, în serviciul reginei Maria (pînă în 1542). Nicolaus Olahus merge la curtea lui Ferdinand ca secretar și consilier. Este numit episcop de Zagreb (1543), dar îndeplinește și la curte funcția de cancelar. I se oferă episcopatul de Agria (1548), apoi mitropolit

de Strigoniu și primat al Ungariei (7 mai 1553). În calitatea sa trebuia să apere catolicismul, împotriva reformaților. Ordinul trimis de Ferdinand voievodului Transilvaniei, Andrei Bathori de a stîrpi luteranismul poartă și semnătura lui Nicolaus Olahus. Strigoniu ajungînd sub stăpînire turcească, Nicolaus Olahus se mută la Tîrnavia, unde duce activitatea arhipăstorească în favoarea catolicismului. Organizează școala de la Tîrnavia (1554) și mai tîrziu, un seminar în acest oraș (1556). Ferdinand îi dă rangul de baron al imperiului (1558), apoi locțiitor (revent) al Ungariei (1562). Nicolaus Olahus moare la 14 ianuarie 1568, la Bratislava, iar osemintele îi sînt duse la Tîrnavia și așezate în Biserica Sfîntul Nicolae.

Personalitatea de excepție a lui Nicolaus Olahus reiese, în primul rînd, din opera sa scrisă, dar și din locul pe care îl ocupă în cultura românească și apuseană, încadrat în umanismul renascentist și ca semnificație a moștenirii sale. Deși majoritatea anilor vieții i-a trăit printre străini, el nu a uitat că este român. În scrierile sale el se intitulează ,,Olahul” (Ro­ mânul). Acesta indică nu un cognoman, ci, în concepția lui, o legătură de neam și cultură. Nicolaus Olahus vorbește de două patrii: patria în care a trăit, Ungaria și ,,patria părintească”, pămîntul natal, țara străbunilor săi, Țara Românească.

S-a mîndrit întotdeaua cu originea sa nobilă, românească. Într-o scrisoare din 7 martie 1533 sublinia că se trage din familia domnitoare în Muntenia, din ramura Drăculeștilor, ce au dat atîți voievozi străluciți. În egală măsură subliniază înrudirea cu Huniazii români. Activitatea lui se leagă de ,,spiritul Huniazilor”, a căror tradiție de luptă țintea salvarea Europei civilizate de primejdia otomană, păgînă, anticulturală și pe care Nicolaus Olahus a continuat-o prin scris sau prin activitatea religioasă. Mergînd tot pe linia tradiției Huniazilor, Nicolaus Olahus a fost un mare sprijinitor al învățaților vremii (pe care i-a cunoscut în drumurile sale prin Europa și, în primul rînd, pe umanistul Erasmus din Rotterdam) și de promovare a comorilor culturii.

Scoțînd mereu în evidență originea latină a românilor, Nicolaus Olahus și-a clădit opera pe scrieri în limba străbunilor de la Roma, limba universală a ,,republicii literelor” (I. S. Firu și Corneliu Albu).

Nicolaus Olahus a fost un reprezentant autentic al spiritului românesc. Cînd Erasmus îl caracteriza spunînd că „în acest nume – Olahus – sînt cuprinse toate binefacerile prieteniei”, caracteriza de fapt ,,spiritul românesc” în ceea ce are esențial: prietenia și omenia, caracterul activ, pașnic, dornic de cultură și progres, așa cum s-a manifestat întotdeauna la români.

Nicolaus Olahus a arătat însă o deosebită preocupare, nu numai pe linia cunoașterii originii sale, ci, mai ales, a istoriei poporului român și a culturii sale în Europa. În lucrarea sa de căpetenie cu con-­ ținut istorico-etnografic „Hungaria“, Nicolaus Olahus oferă o amplă descriere a Munteniei, Moldovei, Transilvaniei și Banatului. El este, astfel, primul umanist român care (alături de Mihai Valahul și domnitorul Basarab Petru Cercel) face cunoscute peste hotare istoria și cultura neamului românesc.

Nicolaus Olahus a reușit să se ridice la o concepție superioară

Statuia lui Nicolaus Olahus din Sibiu asupra vieții și să ajungă una din figurile proeminente ale umanismului european, istoric și scriitor de frunte, și, așa cum îl considerau învățații vremii, în frunte cu Erasmus, ,,protector neîntrecut al tuturor învățaților”.

Nicolaus Olahus a dus faima virtuților și valorilor românești pînă departe în lume.

MIRCEA PÎRLEA, biblioteca Județeană Satu Mare

Ctre secolul de acum

Ce secol fost-a vreodată mai sinistru?

Ce ciumă crîncenă mai aducătoare de moarte?

Ce pedeapsă mai crudă decît aceea a Styxului Și a lăcașului lui Pluto cel nemilos?

Ce venin mai funest decît tine, Secol îngrozitor?

Cine, rogu-te, și-ar fi închipuit vreodată

ceva mai crud Decît otrava ucigătoare din Colchis?

Sau pedepse mai grele decît ale lui Hercule?

Semănat-au oare Erinys sau Megaera un război Atît de crud în sînul muritorilor Ca tine, secol criminal și perfid, Vrednic de cuvinte de blestem?

Colo, călărețul păgîn, pustiind hotarele Italiei, Pradă lăcașurile sfinte, Aici, cruzimea sălbatică a neamului turcesc Vai, pe noi, pannonii distruși Și cu puterile odinioară neîntrecute,

acum înfrînte, Ne extermină din cauza discordiei Unor duci și principi Care se închină în religia preasfîntă a lui Christos; Dincolo, flotele dușmanilor, pline de tîlhari, Tulbură întinsul apelor mării.

Otrava stă ascunsă în inimile noastre, Dogme nedrepte răspîndesc moravuri nemiloase.

De aceea războiul, foamea și ura Nimicesc, vai, țările noastre.

Milă nu mai este, Iar discordia ce bîntuie toate țările Aduce primejdie celor buni.

Acest secol atît de crud Răpește sfînta liniște, distruge, ucide.

Dar încotro mă răpește acum un suflet olimpic?

De ce anume mai degrabă nu mă plîng?

Matei, singurul meu frate, a pierit

în floarea vîrstei.

Pe de o parte, mă stăpînește durerea, Pe de alta, mă bucur că a scăpat Fără ca acest secol perfid și nelegiuit Să fi întinat moravurile sale.

NICOLAUS OLAHUS

8

Nr. 1550

l

18 – 24 august 2020

RM

Polemici«Controverse Sluga americanilor, președintele fătălăilor din spațiul NATO (urmare din pag. 1) El a adăugat: ,,Sîntem parteneri în combaterea actorilor răi din lumea cibernetică şi în protejarea infrastructurii critice”.

După două săptămîni, Iohannis repetă: ,,Noi ne dorim rețele sigure, rețele care nu sînt sub controlul unor state cu alte interese care nu sînt declarate (…) se lucrează pe o legislație specială pe această temă pentru a preveni intrarea pe piața 5G a unor firme asupra cărora planează anumite suspiciuni”. Deci, copie la indigo – ce a spus ambasadorul SUA, a repetat ca un ecou Iohannis! Și nu e un subiect ușor, ci unul extrem de grav, pentru că, în afara renunțării la o afacere mai bună pentru una tradițional și strategic păguboasă, se pune o problemă mult mai gravă: periclitarea relațiilor cu China!

Mai mult, înțeleg că la cererea lui Zuckerman, Iohannis vrea să spurce și legislația cu modificări nedemocratice, prin care un competitor de top, prieten verificat de zeci de ani al României, e eliminat pentru că au zis americanii că e ,,actor rău”! Noroc că e Iohannis o slugă bună! Dar, repet, asta înseamnă că vrea să implice și legislativul! Oare va fi PSD la fel de slugă și va adopta o asemenea legislație absurdă, contra oricăror norme naționale și internaționale?

Cu Marcel și ,,echipa” sa, nu m-ar mira!

Dar să revenim la sluga americanilor și la un alt exemplu care nu mă lasă să devin mai bun cu dînsul… Una dintre cele mai populare zile de sărbătoare din România, Ziua Marinei, s-a derulat anul acesta cu impunerea restricțiilor din cauza pandemiei. Ca de obicei, președintele României a susținut, la Constanța, o alocuțiune în cadrul festivităților. Problema este că acest președinte, Iohannis, nu s-a comportat ca un președinte al României! Pur și simplu, Iohannis a transformat această zi a Marinei Române într-o zi dedicată NATO! O zi în care Marina Română, parte marcantă a istoriei naționale, a încetat să existe prin propria poveste – și a fost transferată în ,,folderul” NATO, la un loc cu penibila problemă a zilelor noastre - pandemia.

Așadar, vorbind despre situația specială de anul acesta, Iohannis a subliniat cum criza generată de pandemie ,,reprezintă un test dur pentru capacitatea statelor, dar și a fiecăruia dintre noi de a ne adapta, cu voință de acțiune comună, la o realitate diferită”. Of, Doamne… vorbim de o țară care a trecut prin războaie mondiale, cutremure catastrofale, invazii… și acum vine ,,vodă” neamț să ne vorbească de ,,testul dur” al gripei!... „Rapiditatea cu care pandemia s-a propagat la nivel global și efectele pe care le-a produs aproape în toate domeniile de activitate ne arată cît de complexe și impredictibile sînt provocările și amenințările cu care ne confruntăm”, a spus președintele…

Vorba Danei Budeanu – președintele fătălăilor!

Auzi cuvinte dedicate gripei: ,,E un motiv serios, esențial, ca să ne consolidăm capacitatea de anticipare și de reacție instituțională, să identificăm și să implementăm rapid soluții eficiente pentru a răspunde dificultăților pe care crize de o asemenea anvergură le pot genera în plan economic, dar și în plan social”. Din nou, nu pot spune decît… Doamne, ferește-ne! Am trăit

să auzim și să vedem așa ceva! De fapt, nu cred că am văzut ceva mai caraghios decît garda de onoare cu măști chirurgicale pe față! Sau ofițeri români salutînd cu masca aceea caraghioasă pe față! În fine, după obolul dat mascaradei, președintele a intrat în tema principală, motivul pentru care pare că existăm – consolidarea „statutului de aliat și actor regional care participă activ la asigurarea securității euro-atlantice și internaționale”. Adică NATO. ,,Evoluțiile din vecinătatea noastră estică și

poziționarea la frontiera externă a Uniunii Europene și a NATO reclamă asumarea de către țara noastră a unui profil mai activ din punct de vedere politic, diplomatic și economic, în procesul de consolidare a securității regionale”, spune Iohannis. Desigur, este evident că deja problematica internă, a problemelor grave economice, investiționale și de altă natură cu care se confruntă România, trec pe planul doi în discursul președintelui, preocupat ca statutul României ,,de vector de stabilitate și furnizor de securitate regională, care este deja o realitate” (?!) va continua ,,să fie valorificat (?!) prin aplicarea consecventă a liniilor de politică externă asumate în ultimii ani”. Să fie ,,valorificat” – dar de către cine?

Poate de SUA, care trimite facturile și ne pune să le facem jocurile în zona noastră!

Iohannis a reluat șablonul cu ,,Regiunea Mării Negre - zonă de interes strategic pentru NATO și Uniunea Europeană” și că de aceea ,,trebuie să fie un spațiu sigur și predictibil”, acesta fiind un aspecte esențial, printre altele pentru securitatea … transatlantică!? ,,Vom continua, așadar, demersurile pentru dezvoltarea posturii naționale de apărare și pentru sporirea prezenței aliaților în structurile NATO de pe teritoriul României, concomitent cu creșterea eficienței eforturilor întreprinse de statul român, astfel încît securitatea națională să fie întărită”, a spus Iohannis, transformînd Ziua Marinei într-o confirmare a continuării amplasării în România a trupelor străine. Și cînd a vorbit de Forțele Navale Române, de la a căror înființare se împlinesc anul acesta 160 de ani, a subliniat că acestea ,,acționează alături de camarazii lor din NATO pentru ca mările și oceanele să fie mai sigure”.

Atît despre istoria Forțelor Navale Române, o propoziție, nici aceea principală – pentru că tot NATO e principalul! Și aici ajungem unde trebuie: banii pentru dotări! ,,Dar misiunile Forțelor Navale nu pot fi îndeplinite doar prin abnegația și implicarea marinarilor, fiind necesare echipamente performante cu care să-și realizeze sarcinile încredințate, la cele mai înalte standarde”, spune

Iohannis, arătînd ce beneficii a adus alocarea, începînd cu anul 2017, a 2% din Produsul Intern Brut pentru bugetul Apărării. Și, din nou o frază, pe un singur rînd, despre interesele directe românești: ,,Prin programe multianuale coerente, vom oferi industriei românești șanse de relansare”. Întrebare – care ,,programe multianuale coerente”?! Că pe la Guvernul Orban nu am văzut așa ceva – iar în privința acelui 2%, americanii au profitat, dar industria românească de Apărare se plînge că moare! Și, atenție: ,,De asemenea, mai multe resurse înseamnă și condiții mai bune pentru instruirea militarilor, cît mai aproape de noile realități ale conflictelor actuale și cele ale viitorului”. Uită să spună ceva – conflictele actuale la care participă militarii români NU sînt ale noastre, nu ne vizează – ci sînt duse și, în mare măsură, provocate de SUA și NATO! Evident, Iohannis a arătat că ,,navele române și personalul aferent desfășoară periodic și în mod constant misiuni și exerciții NATO, precum și alte misiuni multinaționale în Marea Neagră” și i-a felicitat pe participanții la Exercițiul multinațional „Sea Breeze 20”, ,,precum și pe toți membrii echipajelor navelor militare sub pavilion românesc care au participat la misiuni și aplicații împreună cu alte nave ale aliaților și partenerilor noștri”. Așa că, probabil și în numele NATO, Iohannis le-a mulțumit marinarilor și militarilor forțelor navale „pentru patriotismul și profesionalismul vostru, precum și pentru modul în care vă îndepliniți misiunile, promovînd astfel, peste mări și țări, prin conduita voastră, valorile și spiritul românești”. Întrebare esențială: Ce au ,,valorile și spiritul românești” cu războaiele din Orient și din Africa?!

Ce au acestea cu România și interesele ei? Nimic, evident! Nimic în afară de o subordonare totală față de NATO și SUA! În concluzie, Iohannis a folosit Ziua Marinei Române pentru propaganda și manipularea NATO, ignorînd practic esența unei zile festive în care era normală elogierea Marinei Române, a faptelor frumoase și glorioase ale trecutului – nu să pedaleze pe tema NATO, ca fiind… singura preocupare reală a sa și, ar vrea Iohannis, a românilor! Chiar să nu spună măcar o propoziție despre Mircea cel Bătrîn, voievodul vizionar care a deschis poarta Mării, sau despre munca diplomatică a lui Mihai Kogălniceanu pentru Dobrogea… asta spune mult! În primul rînd spune că istoria reală trebuie înlocuită în mintea noilor generații! ,,Noi existăm datorită SUA și NATO, să fie clar!” – așa va suna, în curînd, discursul oficialităților (române).

Noile generații vor fi pe profilul „pandemic”: cu masca pe față, distanțați social, dopați cu medicamente, mereu întorși cu fața către „lumina” de la Apus. Acel Apus de urmat oriunde, niciodată de contrazis! Iar Iohannis are rolul de a crește această nouă generație – și o face prin exemplul său personal.

Este secondat de Marcel Ciolacu, una dintre cele mai penibile figuri din spațiul politic – și din această cauză este și susținut de ambasadorul Zuckerman. Asta e deci – lăsați orice speranță cu așa ,,lideri” slugi, NU vom mai fi România, ci ,,spațiul NATO”, nu vom mai fi români, ci fătălăi cu mască, pe un teritoriu unde vor fi amplasate multe baze militare care ,,ne vor apăra”.

RM

Nr. 1550

l

9

18 – 24 august 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (10)

Jurnal de pe Frontul de Est (71)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (10)

Debarcarea diviziilor a avut loc între 8 august (Divizia 13 infanterie) şi 2 octombrie (Divizia 7 infanterie) în zona Stalino-Volnovaha-Mariupol. Folosirea lor a reprezentat subiect de dispută intensă între cele două părţi. O.K.H.-ul şi Grupul de armate „B” insistau pentru intrarea cît mai rapidă în dispozitiv din dorinţa de a elibera astfel forţe germane necesare luării Stalingradului.

Marele Cartier General, aflat în zonă ca detaşament precursor al unui viitor grup de armate condus de Mareşalul Ion Antonescu, proiect care nu se va materializa, aprecia că pentru constituirea dispozitivului de luptă se impunea asigurarea condiţiilor minime de dotare, concomitent cu primirea unor misiuni în conformitate cu starea lor combativă.

Comandamentele române de pe front au fost prinse în jocul intereselor contradictorii ale partenerilor germani. Un exemplu este cît se poate de semnificativ. Conform înţelegerilor, Grupul de armate „A” ce acţiona în Caucaz trebuia să disponibilizeze cîteva mari unităţi române aflate în compunerea sa, pentru a intra în grupul de forţe ce urma să acţioneze la sud de Stalingrad, inclusiv comandamentul Armatei 3. Avînd mare nevoie de ele pentru a acoperi spaţiul mare în care acţiona, Grupul de armate „A” întîrzia punerea lor la dispoziţie.

La rîndul lui, Grupul de armate „B”, presat să cucerească rapid Stalingradul, solicita imperativ intrarea în dispozitiv a trupelor române, pentru a disponibiliza astfel marile unităţi germane. Prinse între solicitările contradictorii germane, confruntate cu o criză a transporturilor, prioritatea fiind Stalingradul, lipsite, în parte, de armamentul, muniţiile şi echipamentul ce trebuia asigurat în zonă de către germani, cu unităţi ale căror militari se întrebau ce căutau în adîncimea teritoriului sovietic, departe de ţară, comandamentele româneşti au conştientizat situaţia fără ieşire a trupelor române şi au intuit apropierea catastrofei. Problema era nu dacă aceasta va avea loc, ci data şi dimensiunile ei.

2. Știința (5) Aprecieri similare în publicațiile periodice românești au fost făcute și în legătură cu apariția celui de-al doilea volum al „Buletinului I.S.R.B.”, consacrat aproape în exclusivitate cercetării monografice a comunei Copanca, jud. Tighina. La finele anului 1938 – începutul anului 1939, în statutul și structura I.S.R.B. au intervenit modificări esențiale. În legătură cu efectuarea reformei administrative, la 18 octombrie 1938, conform art. 16 din Legea pentru înființarea Serviciului Social, a fost creat Institutul de Cercetări Sociale al României. În consecința acelei reorganizări, începînd cu 14 februarie 1939, I.S.R.B. s-a încadrat în Serviciul Social, devenind astfel o instituție de stat, schimbîndu-și titulatura în Institutul de Cercetări Sociale al României - Regionala Chișinău. A fost schimbată și denumirea Buletinului, care a devenit Buletinul Institutului de Cercetări Sociale al României – Regionala Chișinău.

Importante remanieri au intervenit și în conducerea Institutului, ea fiind încredințată prof. Petre Ștefănucă (director), prof. Teodosie Al. Știrbu (vicepreședinte) și prof.

N. Moroșan (secretar general). Programul de activitate al Institutului în perspectiva următorilor trei ani cuprindea următoarele direcții principale: publicarea volumului trei al Buletinului (anii 1939-1940), cu studii monografice despre comuna Popeștii de Sus, jud. Soroca; cercetarea monografică a regiunii Codrilor Centrali ai Basarabiei. Pentru cercetări monografice mai detaliate au fost alese satele Vîprova, jud. Orhei, Horodiște și Ulmu, jud. Lăpușna. Odată cu studierea acestor sate, se prevedea a fi studiate și satele din împrejurimi, pentru a se ajunge astfel la întocmirea monografiei întregii regiuni a Codrilor. Între timp, situația Institutului devenea tot mai gravă. Deja la începutul anului 1938, directorul I.S.R.B. menționa că lucrările în vederea publicării Buletinului stagnau din cauza lipsei subvențiilor respective din partea organelor de stat. Institutul reușise să finiseze în linii mari lucrul asupra volumului trei al Buletinului, care conținea rezultatele cercetărilor monografice asupra comunei Popeștii de Sus, jud. Soroca. În volumul patru al Buletinului urmau, probabil, să fie publicate rezultatele cercetărilor realizate în satul Vîprova, jud. Orhei. Însă adevărata tragedie a Institutului Social, la fel ca a întregii Basarabii, s-a produs în vara anului 1940, cînd, în urma notelor ultimative sovietice adresate guvernului român, dreptul forței s-a impus asupra forței dreptului.

La fel de tragică a fost și soarta directorului I.S.R.B., prof. Petre V. Ștefănucă. Iată ce relata în această privință Iosif E. Naghiu, persoană care l-a cunoscut îndeaproape pe prof. P. Ștefănucă: „De cîte ori te duceai la Institutul Social, întîlneai un tînăr, foarte activ, mereu cu un morman de material folcloric, mereu între cărți și reviste etnografice.

Era tînărul profesor de limbă germană P. Ștefănucă, autor de lucrări folclorice publicate în Anuarul Arhivei de Folclor al Academiei Române și în alte publicațiuni mari. Scria și în aproape toate revistele literare din Basarabia. Era o figură a generației tinere, mult promițătoare. În ultimul număr al revistei „Sociologie Românească” citim întrun articol al domnului Șt. Ciobanu că profesorul P. Ștefănucă nu mai este. S-a stins o energie în plină desfășurare, un tînăr care promitea mult. Cum a murit așa de repede?

Dl. Șt. Ciobanu scrie că prof. Ștefănucă a fost ucis de comuniști pentru atitudinea sa naționalistă. Alții susțin că a fost deportat”.

Prin răpirea Basarabiei și a nordului Bucovinei s-a lovit nu numai în opera înfăptuită de națiunea română în anul 1918, ci și în știința sociologică a Basarabiei, care abia prindea aripi. În 1933 a apărut ,,Dicționarul enciclopedic al Basarabiei”, sub redacția lui V. Adiasevici, iar în 1939, enciclopedia ,,Figuri contemporane din Basarabia”, realizată de mai mulți specialiști, cu un cuvînt introductiv de N. Dunăreanu. Dovadă a progreselor înregistrate și a recunoașterii rezultatelor în domeniul științific este că o seamă de personalități basarabene au fost alese în cele mai înalte foruri științifice și culturale din România interbelică. Astfel, au devenit membri ai Academiei de Științe a României basarabenii Leon Lepeși la Secția Biologie și Th. Porucic la Secția Geologie. În Academia Română au fost primiți: în 1918 Ion Inculeț, Pan Halippa și Ștefan Ciobanu, în 1919 Paul Gore și Justin Frățiman, în 1922 Nicolae Donici.

Din rîndul membrilor Academiei Române nu a făcut însă parte cea mai importantă personalitate basarabeană, Constantin Stere, care a fost profesor și rector al Uni­versității din Iași, reputat jurist, avînd contribuții recunoscute în domeniul Dreptului constituțional, autorul „Anteproiectului de Constituție pentru România întregită“, publicat în 1922, a studiului „social-democratism sau poporanism” (1907-1908), care a stat la baza doctrinei țărăniste din perioada interbelică, fiind întemeietorul, în 1906 (împreună cu Paul Bujor), a prestigioasei reviste „Viața Românească” și autorul celebrului roman autobiografic „În preajma revoluției” (în 8 vol.). În același timp, C. Stere a fost un eminent luptător pentru cauza națională în Basarabia, opunîndu-se intrării României în război alături de Rusia. Motivul neincluderii lui C. Stere în Academia Română, așa cum afirmă prof. Ioan Scurtu, este un fapt de natură politică: „În 1916 și-a exprimat dezacordul alierii României cu Rusia, care cotropise provincia sa natală, Basarabia, în 1812, drept urmare rămînînd în București, teritoriu ocupat de trupele germane, austroungare, bulgare și turcești, acuzat de adversarii săi politici că a colaborat cu inamicul”. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Afluirea trupelor române pe Frontul de Est (2)

Cotul Donului şi Stepa Calmucă (1) În marea încleştare de pe Volga au luat parte două armate române. Prima dintre ele care a intrat în dispozitiv a fost Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu. La 31 august 1942, comandantul Armatei 3 care se afla în Caucaz a primit ordinul eşalonului înaintat al Marelui Cartier General, dislocat la Rostov, de a prelua, de la trupele germane şi italiene, apărarea pe Donul Mijlociu. Concret, marile unităţi ale armatei urmau să înlocuiască două divizii germane şi cinci italiene, dispuse în marele cot al Donului. Întrucît comandamentul armatei conducea operaţiile din peninsula Taman, el a devenit disponibil pentru noua misiune abia la 16 septembrie 1942. El şi-a instalat punctul de comandă la Morozovskaia, începînd cu data de 1 octombrie, preluînd, în acest răstimp, şi marile unităţi care soseau din ţară, în cadrul eşalonului 2 de transport. Dispozitivul de apărare a fost constituit în perioada 12 septembrie – 1 noiembrie 1942, Armata 3 fiind subordonată Grupului de armată „B”.

Armata 3 română a fost dispusă în marele cot al Donului într-o fîşie largă de 148 de kilometri, mai mică cu 12 km faţă de cea fixată iniţial, între Kleţkaia şi Suhoi Doneţk. Limita de dinainte a apărării se afla în cea mai mare parte la sud de Don, cu excepţia celor două capete de pod de la Kleţkaia şi Serafimovici, deţinute de sovietici. La dreapta se afla Divizia 376 infanterie germană din Armata 6 germană, iar la stînga Armata 8 italiană. Armata 3 a avut în compunere patru comandamente de corp de armată (1, 2, 4, 5), opt divizii de infanterie (5, 6, 7, 9, 11, 13, 14, 15), două de cavalerie (1 şi 7), efectivul ridicîndu-se la 143.336 de militari.

La începutul lunii noiembrie 1942, în fîşia de apărare a armatei a fost dislocat Corpul 48 blindat german, în compunerea căruia au intrat Divizia 22 tancuri germană şi Divizia 1 blindată română. El a fost subordonat, însă, Grupului de armate „B”, care putea decide angajarea lui pe front. Comandamentul armatei a adoptat un dispozitiv operativ pe un eşalon, rezerva fiind constituită din Divizia 15 infanterie (ce avea doar cinci batalioane) şi Divizia 7 cavalerie. Marilor unităţi le-au revenit fronturi întinse ce depăşeau cu mult posibilităţile, un alt neajuns fiind lipsa armamentului antitanc. De asemenea, din pricina iernii timpurii şi a proastei organizări a serviciilor, echiparea şi hrănirea trupelor au avut mult de suferit. Într-o anchetă efectuată după înfrîngerea suferită la Cotul Donului, se arăta: „Soldaţii au fost lipsiţi de echipament complet de iarnă. Nu au avut şube, îmbrăcăminte şi mănuşi. Rufăria a lipsit complet la mare parte din soldaţi”.

Această situaţie dramatică a avut două mari cauze: dependenţa exclusivă a trupelor române de sistemul german de transport şi proasta organizare şi funcţionare a serviciilor proprii. În legătură cu primul aspect, Manfred Kehrig, unul dintre cei mai buni exegeţi ai bătăliei de la Stalingrad, a subliniat că armata germană şi forţele aliate care au luptat în marea încleştare de pe Volga s-au confruntat cu o gravă criză a transporturilor, ceea ce a afectat capacitatea lor combativă. Un alt element important a fost limitarea drastică a libertăţii de mişcare a comandamentelor româneşti de către Grupul de armate „B”, orice acţiune desfăşurată cu mai mult de o companie avînd nevoie de aprobarea acestuia. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

10

Nr. 1550

l

18 – 24 august 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Așteptîndu-i pe americani

Portrete în fuga peniței

1) Mama era o Marie scorpioancă, născută pe 9 noiembrie, dar declarată la primărie pe 27 noiembrie.

De aceea, își sărbătorea și ziua de naștere, și onomastica pe 8 septembrie și, în general, era tare inimoasă. Cu toate acestea, avea o spaimă cumplită față de Casa Verde, de pe Str. Bîrlogeni, colț cu Bd. Bucureștii-Noi, fostul sediu al legionarilor, care, o vreme, adăpostise chiar și osemintele Cpăitanului. În fiecare dimineață, cînd plecam la școală, ne spunea mie și lui frati-miu Gigi: - Să nu treceți pe strada aia. Iar dacă treceți, luați-o pe trotuarul celălalt și nu întoarceți capul. Priviți doar înainte!

Tîrziu, pe la 16 ani, am înțeles tîlcul acelor vorbe, căci, în casa noastră, nu s-a vorbit niciodată de Casa Verde, măcar că era la cîteva străzi de casa noastră.

2) Doamna și domnul Leuștean. Legionari fanatici și lucrători la STB, unul dintre cuiburile importante ale legionarilor din Capitală. Au făcut pușcărie și sub Antonecu, și sub comuniști. În interval, munceau la tramvaie și propovăduiau, cu inconștiență, cauza Mișcării. Așa mi-au rămas în memorie: în vestoanele acelea de postav cenușiu și veșnic zîmbitori, deși viața lor cunoscuse un tragism incredibil. (Tot la fel era și domnul Ilie Belgiu de la capătul tramvaiului 10, profesor în tinerețe, iar spre bătrînțele, taxator pe tramvaie și meditator la gramatică pentru admiterea în liceu, cu 5 lei ora, al multor copii din cartier.) În atare situație, martirii soți Leuștean n-au avut copii și nici cînd să-și facă o casă a lor. Chiriași par excellence...

3) Altă pereche: Anicuța și Anton Potcovaru care aveau 3 fete – Chiriachița, Marioara și Tudorina. Fiind apropiate ca vîrstă, era de presupus că primele două fete urmau să se mărite una după alta. Prin urmare, nea Anton s-a grăbit cu strîngerea banilor de zestre care consta în cîte un teren de casă, ușor de găsit în Chitila acelor vremi. Și cînd i-a venit vremea Chiriachiței și socrul mic i-a numărat primului ginere miile în palmă, acela, cu greu, și-a stăpînit o grimasă de nemulțumire.

- Știu că e cam puțin, a zis bătrînul, dar trebuie să ne îngrijim și de Maria, că acuș se mărită și ea...

Dar cum însurățeii se arătau îmbufnați nevoiemare, nea Anton a luat de pe masă un radiou nemțesc și i l-a pus fetei în brațe, neștiind ce rol important va juca, în deceniile următoare, aparatul acela.

Cam la 1 an distanță, scena s-a repetat și în cazul Mariții care, mai înfiptă, chiar a protestat la vederea banilor puțini. Cu care abia dacă puteai să cumperi un teren plin cu gunoaie la marginea liniei ferate, departe de piață, de școală și de tramvai. Unde mai pui că, din pricina trenurilor, trebuia să stai cu ochii pe copii, iar noaptea nu puteai să pui geană peste geană, vîj-vîj! și tiu-tiu! Așa că tăticu s-a scos cu o mașină de cusut ,,Singer”. După care și-a vărsat năduful pe Tudorina: - Iar mata să faci bine să te duci la bărbat, căci am ieșit la pensie și tot ce pot să-ți dau este pendula din cui, pe care am adus-o prin 1927 de la Odessa.

De prisos să mai spun că, neplăcîndu-i croitoria, mama n-a cusut niciodată la mașina aceea. Dar, zestrea era zestre și toată casa o țineam la mare preț, ștergînd-o de praf și ungîndu-i periodic măruntaiele. Aceleași gene le-am moștenit și noi, copiii părinților noștri.

Sora mea bineînțes că a luat mașina de cusut, iar eu, cînd m-am însurat și m-am dus la nevastă, tata mi-a adus ca zestre alt aparat de radio nemțesc, un ,,Capri” nou-nouț, care funcționează impecabil și astăzi, după ce, vreo două decenii, am scos untul din el ascultînd ,,Europa liberă” pe UUS. 4) Am face un mare păcat dacă i-am uita pe Domnica și Nelu Ulei. Ea, casnică: spăla, gătea, călca și cîrpea. El, ospătar la ,,Coarnele Cerbului”, în Giulești. Copii nu S-a îndurat Dumnezeu să le dea.

Locuiau pe Str. Poemului 12, la cîteva case de Șoseaua Chitila, care venea de la Podul Constanței, trecea de capătul tramvaiului 10 și de fosta fabrică de zahăr, unde Tudor Arghezi fusese laborant, și după vreo 15 km, se oprea în Comuna Chitila. Iarnă-vară, Domnica se scula cu noaptea-n cap, îi pregătea cafeaua soțului și-l trimitea la treaba lui. După care, lipsită de grijile casnice, se culca la loc pînă pe la prînzișor. Lucru mai rar în București, tramvaiul 10 mergea pe două linii dusîntors, care mărgineau Șoseaua Chitilei, pavată cu piatră cubică, pentru mașini și camioane. Iar, dincolo de linii și pînă la trotuarele late și asfaltate, se afla drumul pentru căruțe și biciclete, și el pavat cu piatră cubică. Treabă nemțească la vremea ei, Șoseaua Chitilei este și astăzi bine-mersi. Se mai face așa ceva și în zilele noastre? Ori fură primarii banii, ori se face treabă de mîntuială.

5) Și ei își cer dreptul la celebritate: Aspasia și Doru Pungă. Fiind ea taxatoare și el manipulant la tramvaie (sau watman), cei doi păreau gemeni și locuiau tot pe Poemului, dar departe, pe la numărul 162, lîngă linia ferată. După ce venea de la muncă, Aspasia își vedea de casă și de copii. N-avea nici un hobby, căci venise vremea hobby-urilor, după moda filmelor americane, care se dădeau la cinematografele de pe Grivița, și dacă nu aveai așa ceva, nu valorai nimic. În schimb, Doru avea: activa la legionari, ,,Frățiile de cruce”, și era plin de tupeu. Această alegere avea să-l coste 4 ani la Jilava, pe vremea lui Antonescu, din care a făcut 3. Și încă 4 sub comuniști, pe care i-a făcut pînă-n ultima zi. După primul an de pușcărie, Aspasia a divorțat, s-a măritat cu altul și-a plecat după ăla în Moldova, cu copii cu tot. Iar el, că nu putea să stea singur în casa soacră-sii, s-a mutat cu chirie în cartier. Pe urmă, a venit bombardamentul din 4 aprilie 1944, cînd a murit multă lume pe Calea Griviței și în împrejurimi. Atunci a murit și domnul Nelu Ulei. Căzuse o bombă lîngă atelierele Grivița. Era la serviciu și n-avusese timp să se adăpostească în pivnița restaurantului. Așa că o luase la fugă pe stradă, însă o schijă l-a lăsat pe trotuar. Cînd erau vecini pe Poemului, Doru Pungă se întîlnea rar cu coana Domnica. Mai des începuseră să se vadă după ce îi încercaseră necazurile, deși locuiau pe străzi diferite. El singur, ea singură, ce mai tura-vura, s-au plăcut și s-au luat. El, cu ale lui, sculatul la 4 dimineață, să scoată tramvaiul din depoul de pe Bucureștii-Noi, ea să-i pună cafeluța dinainte și să-i facă pachețelul, după care se culca la loc, pînă cînd pe Dorel al ei l-au dibuit comuniștii că fusese legionar și l-au trimis 4 ani la Canal. Coana Domnica l-a așteptat, ce era să facă, și să nu moară de urît, muncea cu ziua mai ales pe la bătrîni pe care îi ajuta la curățenie de Paști și de Crăciun. La eliberare, Dorel s-a jurat că va fi cuminte și nu va ieși din linia partidului ăsta nou. Periodic, era vizitat de cineva care avea misiunea să constate că, întradevăr, se dăduse pe brazdă. Și casa îi era plină de poze cu Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. De citit, omul nu citea niciodată nimic, dar venea pe la tata și îi cerea ziarele, că tata citea mereu. Le lua și le punea la vedere, să le vadă educatorul, cînd îl călca pe neașteptate.

Dar, în 1958 Doru Pungă a recidivat. Era pe la începutul lui ianuarie, cînd tocmai murise Petru Groza, după o lungă zăcere. Atunci, copilul destul de măricel care eram, am prins o scenă cam aiurea. În casa mătușii Chiriachița și a unchiului Fane, în jurul măsuței cu radioul, se adunaseră gazdele și oaspeții, Aspasia și Doru Pungă, și ascultau înfrigurați ,,Vocea Americii”.

Ascultau în liniște și cu lumina stinsă și se vedea doar ochiul verde al aparatului clipind mărunt. Cînd am intrat în odaie, se vede traba că i-am tulburat, căci mătușa m-a luat la goană. Cînd am atins vîrsta liceului, mama mi-a explicat amuzată situația, dar numai după ce mi-am dat cuvîntul că-mi voi ține gura. În tinerețea lui, pe cînd era doar chiriaș în casa bunicului Anton, nea Fane venise

Catrene cu tîlc Înalta pregătire e-n derivă Și e total schimbată procedura Că facultatea e facultativă, Facultativă-i azi și-nvățătura.

*** Un zvon de groază-a fost lansat Cu teza mea de doctorat Și cică fi-va anulată Fiindcă nu e plagiată! *** E-o înfruntare inegală Cînd luptă boul c-un vițel, Dar, în concursul de pileală, Paharu-i mic, da-nvinge el. *** Poți fi înalt cît un dulap, Tăria tot se urcă-n cap: Coboară-ntîi pe gît domol Și urcă unde-i locul gol. *** Nu tot ce zboară se mănîncă – Ne spune-o vorbă veche,-adîncă: De foame-i drept, mînînci și-o cioară, Dar nu și timpul care zboară. *** Tu singur poți să te ajuți Cu ce ai moștenit de veacuri: Transformă-ți viciul în virtuți Precum otrava naște leacuri.

Elis Râpeanu îmbrăcat în hainele verzi ale legionarilor. Și era tare mîndru de asta. Dar tataia l-a luat în șuturi: - Mă, în curtea mea nu intri în hainele astea! Du-te și du-le înapoi...

Doar cîteva ore fusese nea Fane legionar, intrase în Casa Verde doar cît să se îmbrace, și pentru asta toată viața avea să-i tremure sufletul. Noaptea, cînd veneau dubele negre în Chitila, să-i salte pe cei care erau de săltat, se auzeau țipete, uși trîntite, și lătrau cîinii, după care se lăsa o liniște care dura 4-5 ani sau chiar mai mult. Au trecut anii, dar se vede treba că, în ciuda prigoanei comuniste, acelor oameni tot le rămăsese gîndul la legionari.

- E-he, își încheia mama secretul, erau atîția în Chitila noastră, care îi tot așteptau pe americani, dar pe ăia îi durea în cur de noi... În ceea ce-l privește pe tata, nu-i iubea, dar nici nu-i ura pe comuniști.

- Eu îmi văd de trenurile mele, vorbesc doar ce trebuie și, în rest, îi dau dracului pe toți, cu politica lor...

7) La fel s-au petrecut lucrurile și în martie 1965, cînd a murit Gheorghiu-Dej. Adunați în aceeași formație, cu lumina stinsă și vorbind tot în șoaptă, cei patru bătrîni, rupți total de realitate, stăteau înfrigurați în jurul bătrînului aparat de radio, care țiuia și pocnea din cauza paraziților și a bruiajelor. Și luminița verde, care, între timp, murise, era dovada că lumea himerelor trecuse și ea. Doar mătușa Chiriachița și unchiul Fane, acum octogenari, aveau să mai prindă vremurile căcăcioase de după 1990. Motiv să-i regrete pe comuniștii ăia, care, ce să vezi, se arătaseră parcă mai umani și mai cu rușine, în comparație cu americanii care se poartă în România ca într-o colonie de peste mări.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1550

l

18 – 24 august 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (6) Ielele (1)

Casa lui Gabi al lui Boja, coleg cu Alin, era foarte aproape, iar în față era TIR-ul lui Nelu, al lui 5 bani. Nu știam de ce era numit ,,al lui 5 bani”, dar el și unchiul meu Ion erau singurii din sat care aveau mașini mari, cu ,,șa”, care umblau prin lume și ne aduceau la întoarcere fel și fel de vești, zvonuri sau cadouri.

- Mă tot bate un gînd, spuse Alin în șoaptă, de parcă cineva ar fi fost lîngă noi și ne-ar fi ascultat. Nu vrei să stăm la pîndă să vedem cum e cu Ielele astea? Hai să-l întrebăm pe Coacă, să vedem ce ne pot face dacă nu stăm lîngă apă.

Praful se așternea frumos înaintea noastră, după ce o căruță ne depășise în goană. La poartă, Coacă stătea, ca de obicei, pe marginea șanțului, cu un picior bălăngănindu-se în gol, într-o poziție relaxată. Era foarte bătrîn, apreciam noi, era chel, nasul coroiat ne ducea cu gîndul la filmele cu turci la care ne uitam, dar pe care nu prea le înțelegem în anii ăia, iar pielea negricioasă, uscată, trăda un om trecut prin viață. Ne așezarăm lîngă el, tăcuți, în timp ce el ne privea împăciuitor, cu un aer superior, știut fiind faptul că, de obicei, cînd veneam la el, ne povestea întîmplări din viața lui.

- Diseară ies Ielele, nene Coacă, spusei eu, lăsînd fraza neterminată dinadins.

- Da, măi Dorinele. Ies și cine știe pe cine vor lua anul asta. Că pe Baciu l-au luat anul trecut. Dacă nu a ascultat-o pe mă-sa și s-a dus la apă, spuse el, cu un ton trist spre misterios.

Noi nu îl știam pe nentuʼ Baciu, așa că nu eram foarte impresionați de postura lui de victimă, dar auzisem că s-ar fi înecat cu un an în urmă și că locuise undeva, prin Păuleasca, destul de departe de noi ca să lăcrimăm după moartea lui.

- Noi vrem să vedem Ielele în noaptea asta și vrem să ne spui ce să facem, își impuse Alin punctul de vedere, lăsînd la o parte legenda conform căreia e posibil să fim atrași de dansul lor în Vedea și, astfel, să ne găsim sfîrșitul în apă. Pe atunci, nici eu și nici Alin nu știam să înotăm, acesta fiind, pe lîngă a învăța să mergem pe bicicletă, unul dintre obiectivele pe care le aveam pentru vara aceea.

Bătrînul cu fața blajină, arsă de soare, își descoperi gura știrbă într-un rîset surd, pentru că, în afară de a-i vedea zîmbetul larg și ochii mijiți, nu auzeam nici un fel de sunet care să ne indice faptul că rîde. Stătuse așa preț de cîteva minute, după care, privind spre șosea, ne spuse că, la căderea nopții ar trebui să coborîm în vale, pentru că Ielele sigur vor trece pe acolo în drumul lor spre posibila victimă.

- Vă ascundeți după podișca aia – ne arătă el locul cu degetul – și de acolo puteți să urmăriți cum vin alea pe drum. Dar să nu ieșiți înaintea lor, pentru că nu vă vor mai lăsa să ieșiți din horă. Eu nu aș face așa ceva, dar dacă tot vreți voi să le vedeți, acela e locul cel bun.

Podișca era lîngă grădiniță, și acoperea un pîrîu ce se vărsa în Vedea. Era, de fapt, chiar pîrîul care trecea prin fundul curților noastre, și în care, copii fiind, ne mai bălăcem din cînd în cînd, precum gîștele, dat fiind faptul că, la cei 5 ani ai noștri, era periculos să ne avîntăm în apele mari ale gîrlei.

Alături de strigoi, Ielele erau pe lista noastră de curiozități, așa că nu am dat înapoi de la îndemnul lui Coacă, iar în mințile noastre deja se înfiripa un plan de acțiune. Din cîte știam, ele, femeile nebune care dănțuiau, erau active după 12 noaptea, și nu apăreau decît în preajma apelor. Așa că ideea de a fi în zona acelei podiști nu era una rea, dar parcă se afla mult prea aproape de apă, chiar dacă nouă, copii fiind, nu ne ajungea nici pînă la genunchi.

Dosare secrete ale Istoriei (78) Enigma Martin Bormann (8)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa Orele 15,15. O nouă telegramă adresată lui Doenitz.

Aceasta e semnată însă de Goebbels: ,,Amiralul Doenitz. Foarte secret. Urgent. Să fie descifrată de un ofiţer. Führerul a murit ieri la orele 15,30. Un testament datat din 29 aprilie vă desemnează preşedinte al Reichului, pe ministrul doctor Goebbels cancelar, pe Reichsleiterul Bormann ministru al partidului, iar pe ministrul Seyss-Inquart ministru al Afacerilor Externe. Din ordinul Führerului, acest testament a fost trimis în afara Berlinului în mai multe exemplare, destinate dumneavoastră, feldmareşalului Schoerner, arhivelor şi publicităţii. Reichsleiterul Bormann speră să plece spre dumneavoastră astăzi ca să vă expună situaţia. Momentul şi modul în care acest lucru va fi anunţat presei şi trupelor rămîn la libera dumnea­ voastră alegere. Confirmaţi primirea. Goebbels”. După mărturia ofiţerului lui Doenitz de la cifru, telegrama era semnată şi de Bormann; semnătura lui a fost însă întîmplător omisă, în graba şi zăpăceala în care s-a făcut transcrierea.

La orele 21,30, postul de radio Hamburg aducea la cunoştinţa poporului german că va fi transmis un „comunicat grav şi important”. Puţinilor ascultători care mai dispun de electricitate le va fi dat să audă muzică de Wagner, de Bruckner şi, în sfîrşit, vestea că Hitler a murit „luptînd pînă la capăt împotriva bolşevismului”.

La aceeaşi oră, cele şase mici cadavre ale copiilor lui Goebbels, otrăviţi, zac în camera lor din buncăr.

Goebbels şi soţia lui se sinucid şi ei.

Dar Bormann? El studiază în amănunţime o tentativă de evadare care crede că-1 va duce nu numai spre libertate, ci şi spre putere. Pe la orele nouă, „un grup de funcţionari ai partidului, de soldaţi şi femei” s-au adunat în adăpostul noii Cancelarii. În principiu, ei se aflau sub ordinele lui Bormann. Dar, aşa cum a mărturisit unul dintre ei, „nu mai exista comandament, toţi alergau în toate părţile, înspăimîntaţi ca puii de găină”. Încet, încet s-a pus la punct un plan: oamenii din buncăr vor trebui să se strecoare afară în mai multe grupuri compacte. Prin pivniţe şi subterane, ei vor ajunge în staţia de metrou din Wilhelmplatz. Vor intra repede acolo, vor coborî în tunel, vor merge de-a lungul şinelor şi vor ajunge în staţia de metrou din Friedrichstrasse. Acolo vor urca iar la suprafaţă. Vor căuta să se întîlnească cu cei rămaşi din formaţiile de luptă care au apărat sectorul Cancelariei şi vor încerca să ajungă împreună pe partea cealaltă a Rîului Spree, ca să-şi croiască după aceea drum prin liniile ruseşti spre nord-vest. Dacă vor izbuti să ajungă pînă la marginea nord-vestică a oraşului, vor fi liberi să se ducă la cartierul general sau să-şi caute fiecare cîte un adăpost personal.

A fost nevoie de aproape două ore pentru ca grupurile să-şi termine pregătirile. În acest timp, Bormann, tăcut, bea o ultimă sticlă cu vin. Aerul din buncăr a devenit înăbuşitor. Pretutindeni se simte „un miros de mucegai şi de mort”. Orele unsprezece. Primul grup părăseşte Cancelaria, urmînd planul prevăzut; din acest grup fac parte, ca personaje mai importante, Guensche, aghiotantul Führerului, amiralul Voss şi Baur, pilotul lui Hitler. Ceilalţi îi vor urma în patru sau cinci grupuri, ce vor păstra distanţă între ele. Martin Bormann va fi într-un grup din centru. Ia în buzunar ultima copie

- Și dacă stăm mai în spate, aici, la grădiniță, nu e bine? – încerca Alin să pună distanță între noi și acele ființe mistice. Ne era totuși puțin frică de necunoscut, lucru oarecum firesc.

- Nu, nu, nu! Acolo, la podișcă, vă spun eu, e cel mai bun loc, apăsă unchieșul cuvintele, pus pe șotii cu zîmbetul lui pișicher.

Noi îl priveam serioși pe bătrînul bețivan, iar el se pare că ne vedea ca pe singurele ființe care îl luau în serios în lumea lui, așa că încerca să fie cît mai credibil posibil, chiar dacă nu prea îi reușea.

- Dorinele, Aline, ce faceți, măi, acolo? Haideți acasă! – se auzi o voce de undeva de pe șosea, și în spatele ei văzurăm o femeie îmbrăcată în negru, cu o coșniță în mîini. Coacă îi făcu cu mîna și o interceptă înainte ca noi să facem vreun gest.

- Fă Mario, dar ce te aduce prin vale? Fuseși la Frumoasa? Uite, băieții fuseră la gîrlă că veni apa mare.

Ia-i d-aci, ține-i pe lîngă casă, că la noapte ies Ielele.

- Da, da, ies Ielele…, spuse Maria cu năduf, ignorînd întrebarea lui Coaca. Hai, Dorinele, hai acasă, că nebunul ăsta numai prostii vă bagă în cap. Aline, mă-ta mare a venit de la București?

Alin ridică din umeri și se puse în picioare. La fel făcui și eu. În timp ce ne scuturam de praf, mergeam spre Maria, o bunică de-a mea, prin alianță, Babia – așa cum îi spuneam eu.

- Ziua bună, nenea Coacă! – ne luarăm rămas bun de la uncheș, privindu-l amîndoi cu subînțeles. Secretul nostru era în siguranță.

Babia era sprintenă, se încadra perfect în peisajul satului românesc din acele vremuri. Fusta neagră, cămașa albastră cu multe buline mici negre, precum și ciumberul de pe cap erau o modă cu caracter permanent în acei ani. În picioare, ca de obicei, purta gumari.

Mergea repede, noi abia ne țineam după ea, fără să știm motivul care ne face să încercăm să ținem pasul. (va urma) T.T. din testamentul particular al lui Hitler. Testament care constituie permisul lui de liberă trecere spre putere.

Cînd şi ultimul grup părăseşte Cancelaria, acolo rămîn trei oameni: generalul Krebs, generalul Burgdorf şi Hauptsturm-Führerul Schedle. Ca şi Goebbels, ei preferă moartea unei fugi ruşinoase. Înainte de a părăsi buncărul, Bormann s-a întors către secretara sa, Krüger.

– Şi acum, la revedere, toate astea nu mai au nici un sens. O să încerc, deşi am impresia că n-am să pot trece.

Un ultim ordin, un regret neprevăzut: – Să se suspende orice activitate a Werwolfului, precum şi toate execuţiile condamnaţilor la moarte.

După aceea, în uniformă SS, el dispare în noapte. Şi acum începe enigma.

Căci, din acel moment, nimeni nu mai poate spune cu toată certitudinea ce s-a întîmplat cu Martin Bormann.

După unii, el a fost ucis la puţin timp după aceea de un obuz sovietic. După alţii, s-a sinucis cu cianură ca să scape de soarta inevitabilă ce-1 aştepta. După alţii, el a izbutit să scape, s-a refugiat în Spania şi după aceea în America de Sud, unde a murit fie de moarte naturală, fie asasinat. În sfîrşit, alţii susţin că el trăieşte şi astăzi, este sănătos şi, după douăzeci de ani de la procesul de la Nürnberg, continuă să-şi sfideze învingătorii, care l-au lăsat să scape pe cel mai important dintre învinşi.

Toată povestea a început în noiembrie 1945. În ziarele germane a apărut atunci un comunicat: „Martin Bormann este acuzat, de crime împotriva păcii şi umanităţii şi de crime de război, aşa cum au fost ele enunţate în actul de acuzare depus în faţa Tribunalului de la Nürnberg, Germania. Actul de acuzare poate fi consultat la Palatul justiţiei din Nürnberg. Dacă Martin Bormann se prezintă, va avea dreptul să-şi susţină el însuşi apărarea sau să-şi aleagă un avocat“. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102 Secretul Mnstirii Antim i Micarea „Rugul Aprins“ (2)

Marele ierarh Antim Ivireanul – trecut, în anii din urmă, în rîndul sfinţilor – a ctitorit între 1713 şi 1715 un aşezămînt monastic în Bucureşti, cunoscut sub denumirea de Mînăstirea Antim. Însă hramul bisericii a fost şi a rămas „Toţi Sfinţii”. Prin testament, Antim Ivireanul a lăsat ceea s-ar putea numi în limbajul zilelor noastre o fundaţie; desigur, una bisericească, menită să îndeplinească opere de asistenţă socială, dar şi opere culturale. Abia în urmă cu circa un secol, biserica ridicată de Sfîntul Antim Ivireanul a redevenit mînăstire. În 1944, Patriarhul Nicodim l-a desemnat ca stareţ pe arhimandritul Vasile Vasilachi, care a constituit un comitet de restaurare din care făceau parte profesorul Alexandru Mironescu şi scriitorul Sandu Tudor, arhitecţi fiind două personalităţi ale vremii: Horia Teodoru şi Ştefan Balş. Primarul de atunci al Capitalei a făcut o donaţie importantă – două vagoane de ciment – iar Regina Elena, după ce a venit la Mînăstirea Antim, a făcut, la rîndul său, o donaţie din caseta personală. Într-o carte de amintiri aparţinînd arhimandritului Vasile Vasilachi găsim cele mai importante date despre ceea ce s-a numit „Rugul Aprins“, care a funcţionat între 1944 şi 1948 în calitate de asociaţie religioasă ortodoxă.

Micarea spiritual „Rugul Aprins“ –nucleu de iradiere duhovniceasc (2) Părintele Ioan Kulîghin venea foarte rar în Bucureşti, dar Dumnezeu a rînduit pe căi minunate ca membrii ,,Rugului Aprins” să-l întîlnească chiar în mînăstire – ,,limba nu o cunoşteam, însă inimile oamenilor le vedeam fără greş, cu ochiul lăuntric le simţeam frămîntările şi îndoielile, printr-un dar special”. Acest dar miraculos, venit după ani de rugăciune şi suferinţe, îi permitea să le vorbească ucenicilor direct, fără ca ei să-i adreseze anumite întrebări. Părintele Ioan vedea pînă în adîncul inimilor lor şi ştia de ce au nevoie. Acesta a răspuns cu bucurie invitaţiei lui Sandu Tudor de a veni duminica la Mînăstirea Antim, pentru a sluji împreună cu părinţii de acolo şi a participa la întîlnirile ,,Rugului Aprins”.

Un tînăr basarabean, caporal în Armată, Leontie Calmîc, care ştia perfect ruseşte, i-a servit ca translator.

Părintele a adus cu sine ,,Sbornicul”, o compilaţie după sfinţii ruşi despre Rugăciunea lui Isus şi practicarea ei, alcătuită de arhimandritul Harotin, egumenul Mînăstirii Valaam, de pe malul lacului Ladoga. Sbornicul, adus de părintele Kulîghin din Rusia, unde circula în manuscris, căci nu se putea publica o asemenea carte sub regimul sovietic, a fost tradus şi multiplicat la maşina de scris şi citit cu interes de membrii grupului, preocupaţi de textele de mistică şi asceză.

Aşa a luat fiinţă ,,Rugul Aprins al Maicii Domnului”, pe baza unui concept al misticii ruse, transmis de părintele Ioan Kulîghin – el însuși adept al Rugăciunii lui Isus, pe care o practica neîncetat – avînd ca scop realizarea climatului interior care să permită exercitarea rugăciunii inimii: „Doamne Isuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” – atît de simplă în enunţul ei, dar atît de greu de pus în practică chiar şi într-un climat înduhovnicit, de chinovie retrasă de lume. Rugăciunea Inimii avea să fie obiectivul final la care aspirau membrii ,,Rugului Aprins”, angrenaţi în activităţi profesionale zilnice, într-o vreme cînd propaganda materialistă începuse să-şi etaleze sloganurile dezagregante. Sala cea mare a trapezei mînăstirii era totdeauna plină de lume, care umplea adesea şi odăile vecine. Discuţiile erau pline de interes duhovnicesc. Era o bogată revărsare de spirite luminate, care aprindeau lumini în sufletul fiecăruia.

Prigoana comunist Odată cu instalarea puterii comuniste în România, organizația va intra în vizorul Securității încă din anul 1948, pentru atitudinea protectoare și ocrotitoare manifestată față de refugiații ruși, în general, și față de părintele Ioan Kulîghin, în special, dar și din cauza temerii organelor represive legate de apropierea dintre Biserică și intelectuali. Întîlnirile sînt acum tot mai rare şi cu un număr redus de participanţi, constînd în prelegeri în cerc restrîns, comentarii asupra unor lecturi din autori uitaţi, schimb de cărţi şi reviste. Cu un an în urmă, dispăruse din mijlocul grupului părintele Ioan

O imagine de arhivă deosebită, ce reprezintă Mînăstirea Antim, într-o acuarelă de P. Antonescu.

Kulîghin, care, fiind cetăţean sovietic, fusese ridicat de Armata rusă în octombrie 1946. Anchetat sumar şi condamnat, în ianuarie 1947, la zece ani muncă silnică, a fost expediat pe teritoriul URSS, sfîrşindu-şi zilele într-o temniţă din Siberia. Şi Sandu Tudor a părăsit grupul, căci, după ce, la 25 iunie 1948, intrase frate în obştea Mînăstirii Antim, iar la 2 septembrie 1948, la cererea sa, fusese uns în monahism, cu numele Agaton, la 23 februarie 1950, cu aprobarea patriarhului Justinian, care-l preţuia, s-a transferat la schitul Crasna-Gorj, din Arhiepiscopia Craiovei, unde va fi hirotonit preot (ieromonah) de către mitropolitul Firmilian al Olteniei.

Convorbirile din cadrul ,,Rugului Aprins” au continuat pînã pe la jumãtatea anului 1948, apoi cu ordin din partea Patriarhiei conduse de Justinian Marina au încetat pentru mai mulți ani. O bunã parte din personalul slujitor de la Mînãstirea Antim a fost repartizat în altã parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Mînăstirea Neamțu. În anul 1950, Sandu Tudor – sau părintele Agaton – este arestat și condamnat la 5 ani de muncă silnică (trei îi va ispăși la Canal), după eliberare se va retrage la Mînăstirea Rarău, hirotonit cu numele de Daniil.

Prigoana adevărată va începe după 1956, cînd încep noi arestări în România, după modelul celor din URSS. De cîteva ori pe an, cobora de pe munte şi se repezea la Iaşi sau la Bucureşti, după cărţi şi reviste. Cînd se afla în Capitală, era găzduit în casa profesorului Alexandru Mironescu, unde se grăbeau să-l întîlnească şi să-l asculte prieteni şi cunoscuţi, chiar şi unii monahi din grupul ,,Rugului Aprins”, care reveniseră, între timp, la Bucuresti, la Mînăstirile Antim şi Plumbuita. În fapt, arestările din cadrul grupului încep în 25 februarie 1958, cu părintele Adrian Făgețeanu care era acuzat de implicare în mișcarea legionară și, după mai multe interogatorii prin tortură, va fi obligat să declare că Sandu Tudor are un trecut legionar și, prin extensie, că ,,Rugul Aprins” era o organizație „subversivă și contrarevoluționară”.

Mai mult decît cele declarate de anchetatori, ministrul de Interne în regimul comunist, Alexandru Drăghici, susținea prezența unei conspirații legionare în interiorul Bisericii Ortodoxe Române, care trebuia eradicată imediat. În concluzie, acesta își propunea

doar îngenunchierea credinței în fața marxismleninismului ateu. Vor fi mai multe valuri de arestări: în 14 iunie 1958 au fost arestați cei mai mulți dintre „suspecți”: Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), Benedict Ghiuș, Roman Braga, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc, Alexandru („Codin”) Mironescu, George Văsii și Șerban Mironescu. În 29 iulie – Nicoale Rădulescu și Dan Grigore Pistol. În 5 august – Vasile Voiculescu și Gheorghe Dabija. În 4 septembrie – Dumitru Stăniloaie. În 18 septembrie – Emanoil Mihăilescu. Alți arestați: Paul Sterian, Nichifor Crainic, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Antonie Plămădeală, Nicolae Bordașiu, Petroniu Tănase, Vasile Vasilache, Grigorie Băbuș, Bartolomeu Valeriu Anania, Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu, Gheorghe Dabija, Arsenie Boca, Roman Braga, Vladimir Streinu și mulți alții.

Toți aceștia vor fi incluși în ceea ce în arhivele Securității a rămas sub numele de ,,Lotul Teodorescu Alexandru și alții” (Alexandru Teodorescu era numele de buletin al lui Sandu Tudor). Procesul va începe la 29 octombrie 1958. De fapt, va fi unul formal și cu ușile închise. Întregul grup de la Antim va fi condamnat la închisoare în urma sumbrei Sentințe numărul 125 din 8 noiembrie 1958, hotărîtă de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară - Colegiul de Fond. Dosarul 2164/1958 se închide în ședința din 29 octombrie 1958, cînd inculpații sînt acuzați, în majoritate, de „crimă de uneltire contra ordinei sociale și pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare”. ,,Rugul Aprins” era considerat ca fiind „o organizație subversivă unde s-au ținut mai multe ședințe cu caracter conspirativ, care a atras o serie de elemente reacționare din rîndul studenților și i-a instigat la acțiuni contrarevoluționare împotriva orînduirii de stat democratice din RPR”.

Sentințele vor fi între 5 și 25 ani. Poetul Vasile Voiculescu a fost condamnat la cinci ani de temniță. Nu i-a ispășit pe toți.

Cu sănătatea distrusă de anii de temniță, Vasile Voiculescu avea să fie grațiat în data de 28 aprilie 1962, prin Decretul nr.

291 al Consiliului de Stat. A murit un an mai tîrziu, pe 26 aprilie 1963. Condamnat la 25 de ani temniţă grea, pentru că iniţiase şi organizase adunări în care se citiseră şi se comentaseră texte din scrierile Sfinţilor Părinți – Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Ioan Scărarul, Grigorie de Nyssa si alţii – considerate duşmănoase la adresa regimului comunist, părintele Daniil a urmat drumul cunoscut al închisorilor vremii: Uranus, Jilava, ajungînd în 1959 la Aiud, unde a căzut grav bolnav de reumatism articular (nu se putea mișca decît purtat pe pătură) şi atins de tuberculoză.

Cu sănătatea subrezită, ros de boală şi cu teama în suflet că nu va putea rezista pînă la capăt chinurilor fizice şi presiunilor morale la care era supus pentru a accepta compromisul cu regimul comunist, părintele Daniil Tudor şi-a sfîrșit zilele la 17 noiembrie 1962, în spitalul penitenciarului Aiud, în urma unei hemoragii cerebrale, necunoscîndu-se nici pînă astăzi locul unde a fost îngropat. S-a stins ca un mucenic pentru Christos, pe care-L căutase cu atîta dor toată viaţa, pe care-l găsise şi căruia-I jertfise cariera lui de scriitor, de gazetar şi om de lume.

Restul membrilor ,,Rugului Aprins” au fost eliberați în anul 1964, prin Decretul 411, împreună cu mai mulți detinuți, în fapt acțiunea regimului comunist făcea parte din atitudinea generată de acesta pentru o destindere a legăturilor cu Occidentul.

Muzeul „Rugul aprins“ Din iniţiativa şi cu binecuvîntarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Muzeul „Rugul aprins”, de la etajul clopotniţei Mînăstirii Antim din Bucureşti, a fost reorganizat în fosta chilie a ieroschimonahului Sandu Tudor, promotorul mişcării de revigorare spirituală cu aceeași denumire, „Rugul aprins”. Astfel sînt comemorați şi cinstiți cu evlavie cei care, prin rugăciune şi jertfă, au trăit şi au mărturisit credinţa ortodoxă în timpuri de grea persecuţie comunistă, urmînd chemarea sfîntă: „Fii credincios pînă la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2, 10).

Noul muzeu a fost binecuvîntat şi inaugurat în ziua de 11 iunie 2017, în Duminica Tuturor Sfinţilor, hramul istoric al Mînăstirii Antim.

Astăzi, cămăruţa din clo­potniţă unde membrii se întruneau păstrează un duh de pace, blînd şi liniştitor.

Suflul rugăciunii neîncetate a membrilor „Rugului aprins” se menţine peste timp.

Ieromonahul Antipa Bur­ ghelea, secretarul Mînăstirii Antim, explică: „Muzeul este amplasat în fosta chilie a părintelui Daniil Sandu Tudor.

El a locuit aici prin anii 19451948, iar după ce a plecat în Moldova camera a fost ocupată de alţi părinţi călugări.

Arhitectura actuală a muzeului respectă vechea arhitectură a clopotniţei, de acum 300 ani.

Recent, am restaurat acest

Muzeul „Rugul aprins“ de la Mînăstirea Antim

Amintirea unui august de foc 1944-2020 O vară fierbinte cernea peste noi Ploaie de bombe și proiectile, Și-un calendar cu cenușă pe file Ne amintea că mai sîntem încă-n război.

De patru ani, în tranșee, bărbații Sub gloanțele dușmanului perfid Au făcut din trupuri, Țării, un zid Să-nconjoare Dunărea și Carpații.

Cu Basarabia crucificată Pe crucea dorului de înalt ideal Și cu inimi mărite pentru Sfîntul Ardeal, Suferea și murea rănita Armată.

Săracă, în țară bogată, Armata Cu puști vechi și puține mitraliere, Își lega nevoile în rupte moletiere Arînd cîmpia cu palma și lopata.

Mame și soții nu mai aveau lacrimi Să-și plîngă fiii și soții uciși, Prematur sclipea părul pe umerii ninși Și viața curgea ca un rîu negru de patimi.

Dar, a venit o zi ca un fulger, Mai mult, ca o trezire sub falnice bolți!

Ajunge să tot numărăm la morți Cum a fost la Cotul Donului, în ger!

Ajunge - lîngă cei ce ne-au tras în noroi În nebunia lor de rasă ariană, Cît mai e timp să ne-nchidem vreo rană Și să oprim distrugătorul război!

Am întors armele și - am pornit la atac, În cătarea puștii aveam doar Ardealul.

Cîmpia, munții, rîul sau dealul, Toate ne erau speranțe și leac.

A mai curs sînge și-n războiul din nord, Dar, acela era sfînt pentru Țară.

Pentru Ardeal, de-a fost să mai moară, Jertfa, ca ofrandă, a dat Neamului rod. ..............................................................

Păcat că aceste jertfe nu mai au loc În mintea politicienilor români!

Dacă astăzi ne mai amintim de străbuni Este și meritul acestui August de foc!

GEO CIOLCAN spaţiu şi am socotit potrivit să amenajăm un mic muzeu în memoria părinţilor şi a oamenilor de cultură care au făcut parte din mişcarea «Rugul aprins». Cu ajutorul Bibliotecii Sfîntului Sinod am reuşit să expunem cîteva însemnări, manuscrise ale părintelui Daniil Sandu Tudor, o serie de exemplare din cărţile dumnealui cu dedicaţii şi semnături de la diferite personalităţi ale vremii, la care am adăugat şi lucrări monografice”.

Un bob de lumină gălbuie arde în dreptul icoanei „Rugul aprins”, pictată de tînărul ieromonah Antipa Burghelea după modelul original pus spre închinare în biserica mînăstirii, adus din Rusia, al cărui autor este necunoscut.

Sfîrșit R.M.

14

Nr. 1550

Vaccinul

Se pare că rușii chiar au tupeu! Nu înteleg că pe planetă doar Occidentul are voie să vorbească, să exporte democrație, să inventeze, să dețină adevărul absolut. Este o mare obrăznicie ce face Moscova și mă aștept ca întregi detașamente de jurnaliști echidistanți și oameni de bine ai acestei lumi să formeze un front comun pentru a distruge mediatic ceea ce a mai rămas din imaginea Rusiei. Un asemenea afront nu poate rămîne nepedepsit. Și, dacă tot vorbim de pedepse, sînt convins că o listă lungă de sancțiuni este redactată la Washington, precum și în cancelariile de la Berlin și Paris. Multe întrebări se pun acum pe holuri și pe la mese, dar cea mai importantă este: ,,Ce ne facem dacă acest vaccin al rușilor chiar este bun?”. În mod absolut, reacția mass-media a venit chiar înainte de a fi lansat vaccinul, de fapt totul a fost pus la cale chiar înainte de apariția Covid-19 pe piață.

Demonetizarea acestui vaccin la nivel mondial trebuie să fie aprigă, reală și consistentă, pentru că milioane de dolari și de euro sînt puse în joc. Companiile americane nu vor scăpa printre degete un asemenea capital, așa cum nici cele europene nu o vor face. Prin urmare, pe de o parte, vaccinul rușilor va fi ,,atacat” mediatic foarte puternic – mă aștept chiar la zvonuri conform cărora rușii mor pe capete ca urmare a vaccinării cu Sputnic V, un mod de dezinformare și manipulare care merge perfect pe potecile deja bătătorite ale rusofobiei, iar în paralel, sînt sigur că unele companii farmaceutice din Vest vor iniția negocieri cu Rusia pentru a vinde vaccinul pe piața europeană sau americană, poate sub un alt nume, dar la prețuri pe măsură. Aici este vorba de foarte mulți bani, și toți vor să obțină ceva. Or, cum să permiți unui stat, așa cum este Rusia, să dețină monopol

pe un produs de pe urma căruia Occidentul poate scoate o grămadă de bani?

Vaccinul rușilor este bun, iar eu cred mai mult într-un stat care pune mai multă valoare pe viața oamenilor decît în statele care au demonstrat că banii contează mai mult decît milioane de vieți. Să nu uităm că de-a lungul ultimilor zeci de ani, Rusia a pus la punct mai multe vaccinuri care acum sînt acceptate și care au condus la eradicarea unor boli considerate mortale. Sînt sigur că lupta e abia la început, că Occidentul va toca mărunt Rusia pentru obrăznicia de a produce acest vaccin. Sînt sigur că timpul va oferi răspuns la multe întrebări. Eu cred că, prin crearea acestui vaccin, Rusia a arătat încă o dată că nu este de acord cu politica total iresponsabilă pe care Occidentul o practică în ultimii 30 de ani, că iese din rînd și că nu se va înregimenta în grupul statelor obidiente față de Occident. Sunt deja 20 de state care și-au anunțat intenția de a importa vaccinul, sau de a-l produce sub licență. Or, asta demostrează că lumea deja începe să își cam ia privirea de la un Occident total degradat moral, intelectual și chiar material, și să își croiască propriul drum. Pentru că în ultimii ani, exportul de democrație și prosperitate pe care, pînă în anii ʼ90, SUA și țările din Vest îl practicau, s-a transformat în corupție, imbecilitate și sărăcie.

Au realizat mulți că în spatele ambalajelor care ascund cuvinte frumoase, se află de fapt cea mai puternică mașinărie de îndobitocire, cel mai mare aparat de manipulare și cel mai eficient mecanism de sărăcire a statelor.

Vaccinul rusesc are un nume simplu: Sputnic V. Poate că va fi vîndut în cutii de carton anoste și grobian îmbinate.

Dar dacă el, vaccinul, readuce sănătatea celor care îl fac, restul contează mai puțin. Și acest lucru va crea panică, furie și nervi prin Vest, pentru că, în fond, ei se gîndeau că nu avea rost crearea unui vaccin atît de curînd, mai ales că încă mai trebuie să moară mulți oameni.

T.T.

Sfârșitul muncii – de ce lumea viitorului nu are loc pentru clasa de mijloc

Pandemia coronavirusului și trecerea la mediul online au schimbat deja semnificativ piața locurilor de muncă. Clasa de mijloc va fi lovită în mod deosebit de grav, deoarece, în viitor termenul „muncă“ va avea o accepțiune total diferită. În 1984, scriitorul și futuristul american John Naisbitt a prezis că lumea va trece de la structurile de guvernare ierarhică la cele în rețea. Dar el a înțeles prin rețele ceva similar cu rețelele digitale de astăzi. O perioadă de timp, tranziția a fost reținută tocmai din lipsa de instrumente - canale suficiente de transmitere rapidă și de volum a datelor, ieftine, de încredere și indispensabile pentru a reuni oamenii. Cînd au apărut aceste canale (în jurul anului 2010), a existat o barieră psihologică - sentimentul că angajații trebuie „controlați” pentru o muncă eficientă.

Forța acestei bariere se manifestă clar acum: vedem o creștere explozivă a conceptului „cum să controlăm munca la distanță”. În urma rezultatelor epidemiei actuale, această barieră este posibil să se prăbușească atunci cînd se va dovedi că în organizațiile în rețea nu controlul este important, ci eficiența.

Beneficiari și pierzători Ca în orice evoluție socială, schimbările intervenite în organizarea muncii vor duce la apariția cîștigătorilor și a pierzătorilor. În primul rînd, beneficiarii acestor modificări vor fi cei care își vor putea dovedi eficacitatea și utilitatea, lucrînd într-un mediu organizațional flexibil, care nu necesită demonstrarea zilnică de loialitate sub forma unui program de lucru la birou. Pot exista două puncte de vedere opuse cu privire la calitatea vieții într-un astfel de regim. Extrovertiții condiționați vor fi afectați de lipsa comunicării directe cu colegii. Dar, pentru introvertiții condiționați, noul regim poate fi un adevărat paradis, chiar și în condițiile unui volum de muncă crescut.

Cu toate acestea, la început vor fi mai mulți învinși. În primul rînd, majoritatea managerilor tineri nu își vor găsi locul în noua economie. De asemenea, este posibilă pierderea unui număr mare de specialități de lucru cu calificări medii. În al doilea rînd, locurile de muncă necalificate (cum sînt curierii, de exemplu) vor reveni la economia dezvoltată pe scară largă: vor lucra cu salarii minime, fără perspective de dezvoltare și fără nici o satisfacție morală. Se credea că aceste

locuri de muncă au rămas în era industrială a sfîrșitului Secolului XIX și începutul Secolului XX. Drept urmare, în următorul deceniu problema lipsei cererii pentru lucrătorii calificați va deveni acută. Țările bogate vor putea răspunde la această tendință trecînd la sisteme de plată, cum ar fi „venitul garantat” (care a fost propus de John Galbraith la începutul anilor ’50). În 2017-2018, Finlanda a testat acest model: peste doi ani, 2.000 de șomeri primeau 560 de euro pe lună. Acești bani i-au făcut pe oameni să se simtă mai bine, dar nu i-au ajutat să-și găsească de lucru. Țările cu venituri medii, cum ar fi Rusia, China, Brazilia, etc., se vor găsi într-o situație mai dificilă. Pe de o parte, personalul de conducere intermediară constituie o parte semnificativă a angajaților (spre deosebire de țările sărace), iar pe de altă parte, nu există fonduri suficiente pentru a asigura o calitate rezonabilă a vieții pentru cetățenii șomeri. Nu există nici o îndoială că economia post-digitală va necesita o regîndire radicală a contractelor sociale din întreaga lume.

Viitorul clasei de mijloc În general, clasa de mijloc, a cărei creștere accentuată a prosperității la mijlocul Secolului XX a determinat ideologia lumii occidentale moderne, s-a regăsit în poziția cea mai vulnerabilă din economia modernă. Veniturile sale relative au scăzut din anii ‘70, iar acest declin s-ar putea accelera în era post-digitală. Consecințele sociale și ideologice ale unui astfel de declin pot fi catastrofale. Prin urmare, este posibil ca guvernele țărilor dezvoltate să își folosească noul mandat public pentru a depăși aceste consecințe. Combaterea clasei de mijloc „pierdute” în lumea nouă va însemna mai mult decît introducerea unor măsuri financiare fără precedent, precum securitatea veniturilor. Pentru a menține echilibrul social, un număr mare de oameni va trebui să primească nu numai mijloace de trai, ci și unele noi sensuri ale vieții, un mod de realizare de sine. În același timp, însăși conceptul de „job”, care a fost esențial pentru capitalism în Secolele XIX și XX, se va schimba radical. Deja, el face loc ideii de concert - un proiect relativ scurt și interesant, care poate fi urmat de o pauză în activitatea productivă. Probabil, însăși ideea activității productive va fi extinsă maxim pentru a include eforturile de creștere a copiilor, îngrijirea persoanelor în vîrstă și a bolnavilor și diverse tipuri de voluntariat social.

Metodele clasice de măsurare a ocupării forței de muncă

l

RM

18 – 24 august 2020

Băsescu la Capitală Ne tot întrebăm de ce Traian Băsescu dorește să lase scaunul de europarlamentar pentru scaunul de Primar General. Păi să vedem care din cele ,,n” motive ar fi cele mai evidente: 1. Ca primar poți să îți aloci singur casă acolo unde vor mușchii tăi, ceea ce la Bruxelles nu prea se poate.

2. Ca primar ai pe mînă un buget atît de mare, încît poți cumpăra tot Parlamentul European și să îl aduci la tine.

3. Ca primar poți să mai dărîmi niște chioșcuri sau să mai muți niște piețe de la stînga la dreapta. La Bruxelles se pare că e ilegal să faci asta.

4. Ca primar ai șanse să o vezi de aproape pe Brigitte Bardot, dacă, cumva, te iei de niște cîini. Ca europaelamentar e posibil să plătești pentru acest favor.

5. Ca primar poți să îți organizezi propriul Serviciu Secret cu cei de la Poliția Locală. Îți găsești un Coldea și ai rezolvat problema. Astfel, nu se mai poate întîmpla să nu știi pe unde și cu cine umblă Elena – sigur va exista o Elena, o adevărată urmașă a Mioarei Mantale.

6. Ca primar mai poți îngropa niște afaceri locale și lăsa cale liberă celor străine. La Bruxelles se pare că e ilegal să faci asta.

7. Ca primar poți transforma lacul Herăstrău în ceva cu adevărat măreț, doar în amintirea anilor petrecuți pe Biruința. Poate chiar și un canal direct cu Dunărea, doar de dragul amintirilor din tinerețe. Ca europarlamentar ar fi trebuit să mergi la fostul loc de muncă, și nu tocmai de plăcere.

8. Ca primar, ai la dispoziție un întreg consiliu pe care să îl ameninți și să îl fugărești cum vrei tu, nu ca la Bruxelles, unde ăia se lasă mai greu călăriți de un român, marinar pe deasupra.

9. Ca primar ai mai multe șanse să trăiești într-o societate majoritar heterosexuală, fapt care la Bruxelles este aproape imposibil. Iar noi știm că Băsescu este un hetero autentic.

10. Pentru că vrea să propulseze PMP, mai ales în condițiile în care investiția în AUR a fost un eșec total.

D.A. Notă: Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare!

- numărul acum descurajant al șomajului în creștere își vor pierde sensul. O mare parte din populația țărilor dezvoltate va fi parțial ocupată în cea mai mare parte a vieții.

Ce urmează Această dezvoltare va demonstra irelevanța perimetrelor fizice și tehnologice ale corporațiilor organizate în jurul structurilor verticale funcționale rigide, cu interacțiune orizontală slabă. Acestea vor fi înlocuite de companii bazate pe interacțiunea în echipă a angajaților cu o gamă largă de cunoștințe și competențe diferite și concentrate pe obținerea unui rezultat comun.

Va exista o cerere de sisteme noi de informații și telecomunicații pentru munca sigură de la distanță a multor echipe. Problema calificărilor și a numărului de personal vor deveni acute. Va exista o cerere pentru generaliști care au atît cunoștințe profunde despre psihologie, cît și despre sisteme pentru a lucra cu un volum mare de date. În același timp, activitatea specialiștilor funcționali restrînși poate fi ușor înlocuită de algoritmi, platforme tehnologice și servicii - ceea ce este, obiectiv, o veste proastă pentru acest tip de angajați care acum predomină în mediul de afaceri. Probabil că în viitorul apropiat, principala durere de cap pentru economiile dezvoltate va fi găsirea de locuri de muncă adecvate pentru masa în creștere a „planctonului de birou” șomer.

Această situație va accelera sau va încetini creșterea economică, care se exprimă într-o creștere a PIBului? Aproape imposibil de prevăzut: efectele posibile asupra economiei sînt multidimensionale. Cu toate acestea, nivelul de trai rezultat poate fi perceput ca fiind de o calitate mai bună (în comparație cu situația actuală). În acest caz, țările occidentale își vor consolida vizibil pozițiile pe piața mondială a capitalului uman, continuînd să atragă mulți dintre cei mai ambițioși și educați tineri din întreaga lume.

A.D.

pO

Nr. 1550

l

15

18 – 24 august 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Napoleon Bonaparte – 251 de ani de la naştere

„Politica nu are inimă” (II) A ştiut să-şi organizeze armata care a adus Franţei independenţa, gloria, trofeele şi mulţi bani. Napoleon a domnit în strălucire şi a fost pe punctul de a înfăptui o monarhie universală. S-a născut la 15 august 1769 și a murit într-o zi de 5 mai 1821. „Nu urci niciodată atît de sus decît dacă nu ştii încotro te îndrepţi” (2) În 1795, Napoleon o cunoaşte pe creola Josephine Beauharnais, iar un an mai tîrziu se căsătoreşte. ,,Faptul că m-am căsătorit cu doamna Beauharnais m-a pus în contact cu un întreg partid, care îmi era necesar pentru a contribui la sistemul meu de fuziune, unul dintre cele mai importante principii ale administraţiei mele”, dezvoltînd viaţa salonului de unde putea controla tot.

E decembrie. Parisul şi toată Franţa fierbeau de nerăbdare. Notre Dame scînteiază de giuvaeruri, ca o sală festivă, nu ca o catedrală. Orga cîntă, rugăciunea răsună. În mantie antică, Napoleon îşi duce la braţ spre altar nevasta. În mijlocul

clasele: Marea Cruce, Mare Ofiţer, comandor, ofiţer, cavaler. Conceput ca o expresie a egalităţii prin care recompensează: preotul, judecătorul, scriitorul, artistul, indiferent de clasă socială. Inventează titluri, împarte cruci, decoraţii şi ordine, apoi construieşte o Curte. Avansează în grad ultimul locotenent din armata sa, care are încă braţul ciuruit de gloanţe, îl flatează prin onoruri şi bani. Acesta e obligat să poarte costum de gală confecţionat din catifea şi aur, pantofi cu catarame; să înveţe bunele maniere, iar nevasta lui să poarte rochii din dantelă, să facă reverenţe şi să rîcîie la uşă în loc să bată. Îi invită pe toţi cei avansaţi în salon, unde a impus demnitatea tronului noilor moravuri. Viaţa de Curte are etichetă, etalează fast şi grandoare, e rece şi tristă.

Napoleon e împărat bogat şi generos. Împarte diamantele cum împărţea pe vremuri spade şi tabachere. În jurul său, se concentrează toate privirile, e în centrul tuturor conversaţiilor de prin saloanele epocii. A fost recunoscut de întreaga Europă şi luat ca model. „Destinul meu este împlinit; vreau să desăvîrșesc ceea ce este doar schițat: îmi trebuie un cod european, o Curte de Casație Europeană, o monedă unică, aceleași greutăți și măsuri, aceleași legi; trebuie să fac din toate popoarele Europei un singur popor, iar din Paris, capitala lumii”.

Sf. Elena: închisoare şi mormînt În 1814 este exilat pe Insula Elba. După ce o organizează administrativ şi economic, îşi ia armata şi porneşte la atac. ,,N-am avut alte ambiţii decît ambiţiile patriei: gloria, înălţarea, măreţia ei. Europa n-a încetat niciodată să ducă război împotriva Franţei, împotriva mea şi trebuia să lovim dacă nu voiam să fim loviţi. Am fost pe punctul de a înfăptui o monarhie universală”. Însă, la Waterloo, e trădat de generali. Învins, abdică în faţa naţiunii franceze în favoarea fiului său, Casa Longwood, reședința lui Napoleon se îndreaptă spre Anglia, ca să trăiască în singurătate. de pe Insula Sfînta Elena Ajunge la Rochefort, englezii îi refuză azilul politic, cardinalilor şade Papa. Cu faţa spre lumea din îl deportează pe insula Sf. Elena. Din suita sa fac bisercă şi spatele la Papă, ia singur coroana, o pune parte cîţiva mareşali şi generali printre care şi Las Cases. ,,Ce roman a fost viaţa mea!” – zicea Napoleon pe cap, apoi îşi încoronează nevasta.

Umilit, Papei nu-i rămîne decît să-i miruiască. cînd îi propune lui Marie Joseph Emmanuel Auguste Încoronat ca împărat, la sărbătorirea unui număr de Dieudonne de Las Cases să-i dicteze memoriile, încă ani de la căderea Bastiliei, semnează pentru prima de pe vas.

Sfînta Elena, insula cu patru anotimpuri într-o zi, dată: Napoleon I, Împărat al Francezilor. Leul în situată în oceanul Pacific, era un soi de sat situat între repaos este înlocuit cu un vultur cu aripile întinse stînci enorme, hidoase şi goale de vegetaţie, devine pentru sigiliul imperial. ,,Nu urci niciodată atît de închisoarea şi mormîntul lui Napoleon. Debarcat sus decît dacă nu ştii încotro te îndrepţi”, spunea în octombrie 1815 şi cazat într-o casă modestă, visînd la o Europă unită şi liberă. fără mobilă, cocoţată pe o stîncă, acolo trebuia să Ca să încurajeze meritele deosebite, în 1802 doarmă, să mănînce, să lucreze, înconjurat de armata instituie Ordinul Legiunea de Onoare, marcată prin engleză dotată cu tunuri. Pe lîngă convulsiile naturii împăratul cunoaşte şi cruzimea oamenilor. I se construieşte o locuinţă cu salon, bibliotecă, bucătărie şi baie, în partea ridicată a insulei unde mai apărea şi soarele. După mutarea sa, prezentul devine odios, iar programul plictisitor. Se trezea tîrziu, pe la 2 începea lecţia de engleză, pri­ mea cîte un oaspete, făcea o plimbare pe jos sau călărea. Primeşte ,,Moartea lui Napoleon în Sfînta Elena, 5 mai 1821”, de Carl von Steuben scrisori sau vizite rare.

O caricatură britanică din 1814 ilustrează primul exil al lui Napoleon pe Insula Elba Seara citea romane şi teatru grec: Eschil Sofocle, Euripide. Dintr-un om activ devine inactiv, încărcat cu răceli permanente, simptome de boli noi şi picioare umflate. Izolarea, inactivitatea, climatul ucigător şi tot ce poate îndura sufletul ca nemulţumire i-au dereglat funcţiile hepatice. Cele două lăzi de cărţi erau singura consolare. În ultimele 7 luni de viaţă nu a avut nici medic. Cînd avea dureri, ca o salvare, repeta adesea că ,,moartea e un somn fără vise”.

Cu o lună înainte de a muri îşi scrie testamentul.

Dorea să se odihnească pe malurile Senei, în Paris.

Recomandă fiului său să nu se ridice niciodată împotriva poporului francez şi-i lasă moştenire obiecte de argintărie, obiecte de cult, cărţi, arme.

Urmează o listă de nume, apropiaţii ce aveau de primit bani, din conturile împăratului, din băncile

Mormîntul lui Napoelon aflat în Domul Invalizilor, Paris din Paris. Desemnează executori testamentari pe conţii Montholon, Bertrand şi Marchand. Boala de stomac, moştenită de la tatăl său, îi grăbeşte moartea. În 1821, în 5 mai, delirînd, rosteşte ultimele cuvinte: ,,France… Tête d’armée!…”. Vestea decesului s-a răspîndit ca gîndul, în cele patru puncte cardinale.

Guvernul englez a refuzat transportarea decedatului în Franţa. Îmbălsămat şi pus în sicriu, este îngropat într-o vale, lîngă un izvor şi multe sălcii.

20 de ani, armata engleză a păzit mormîntul, însă gîndirea şi legenda napoloniană n-au rămas prizoniere în Valea Muşcatelor, ci şi-au luat zborul şi au zguduit din temelii tronurile lumii.

Sfîrșit Ziarulmetropolis.ro

16

Nr. 1550

l

18 – 24 august 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii România, între ultranaționalismul legionar și ultra-anti-naționalismul liberal

(urmare din pag. 1) Nu putem uita faptul că această mișcare liberală a generat violențele din 10 august 2018, dar nu îi putem uita, de asemenea, nici pe acei cîțiva pițigoi de serviciu, care au drept rol șicanarea publică a țintelor indicate din umbră și mediatizarea acelor evenimente cu ajutorul ,,acoperiților” din presa extrem de liberă de moralitate, așa cum ne-am obișnuit. Cred că pînă la retrăirea unor cazuri de asasinat politic, fie el și accidental, acesta este un țel care sînt sigur că, dacă va mai exista Opoziție serioasă în această țară, se va realiza. Din fericire, cei care în mod normal trebuiau să fie ținte au trădat odată cu arestarea lui Dragnea, un politician pe cît de prost, pe atît de incomod pentru unii.

Anti-naționalismul practicat de liberali are însă un scop diferit, o altă țintă care vine oarecum în interiorul arcului carpatic. Lipsa totală de voință politică în a lega Bucureștiul de Europa, coroborată cu dezvoltarea în ritm accelerat doar a infrastructurii transilvănene ne dovedește că acest anti-naționalism nu are drept scop eliminarea fizică a celor care stau în calea îmbogățirii trădătorilor, ci eliminarea tuturor șanselor ca România să rămînă un stat. Transilvania are, de multă vreme, propria foaie de parcurs politic, propriul naționalism, motiv pentru care, de mulți ani, conducătorii de la București – în majoritate ardeleni sau membri ai ,,Școlii de la Cluj” sau ai ,,grupului de la Cluj” – urmăresc pas cu pas atingerea acestui obiectiv: a rupe Ardealul ,,cu vorba bună” și a lăsa restul țării la stadiul decis în 1859. Vestea bună este că Transilvania nu se va lipi teritorial de Ungaria.

Nici măcar nu are nevoie. Prin această ,,alipire”, transilvănenii și-ar pierde privilegiile, așa că vor juca în continuare cartea unei autonomii extinse.

Vestea proastă este că, în acest moment, din punct

Face to face Motto: ,,Avem un nou Drapel: e mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...”

Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia” De cînd lumea și pămîntul, în România tot ce este frumos, valoros, rentabil și demn de inclus în Patrimoniul național este denigrat, minimalizat, vîndut, furat sau distrus sub umbrela unei ires­ ponsabilități fără margini. Dacă acum se fac demersuri la nivel înalt pentru ca Mihai Eminescu să fie scos din programa școlară, vă dați seama în ce lume trăim? Oare cum ar reacționa poporul francez dacă așa ceva s-ar întîmpla cu Napoleon Bonaparte, sau în Anglia, cu Shakespeare?

Cîndva, poetul Adrian Păunescu se întreba: ,,Unde erau românii cînd Mihai Viteazul a fost ucis?”. Păi, unde să fie? Acolo unde au fost și atunci cînd Cuza a fost exilat, cînd Eminescu a fost lovit cu o cărămidă în cap, cînd Iorga a fost asasinat sau cînd Antonescu a fost condamnat la moarte.

Amintiți-vă vremurile cînd Corneliu Vadim Tudor era denigrat de niște neica-nimeni care se pretindeau

de vedere economic și nu numai, Transilvania este de multă vreme independentă, și, în curînd, acest aspect bine acoperit mediatic se va transforma în ceva clar. Acesta este, în fapt, obiectivul ultraanti-naționalismului liberal pe care PNL și USR îl practică în România. Ei ne prezintă valori pe care noi nu ni le doream, ne impun o sexualitate agresivă și un mod de ajutorare a companiilor multinaționale extrem de incorect, injectează bani de la centru în dezvoltarea Transilvaniei și lasă restul regiunilor pradă sărăciei din ce în ce mai dureroase. Cei care acum nu văd asta, cei care acum nu cred ceea ce eu scriu, se vor deștepta probabil atunci cînd va fi mult prea tîrziu. De fapt, sincer, este deja mult prea tîrziu pentru a mai putea schimba ceva. Pot spune că România este încă întreagă datorită prezenței militare americane și dorinței lor ca în țară să fie, oarecum, liniște. Dar se lucrează și la acest capitol, mai ales că mesajul fostului ambasador al SUA în România, cînd s-a fotografiat cu steagul secuiesc, a fost clar în acest sens. NATO, în fapt, ne ajută să fim uniți, dar, odată cu disoluția acestei organizații, odată cu apariția noilor mișcări geopolitice, România va aluneca și ea în malaxorul schimbărilor.

Presiunea la care este supusă acum Ucraina, fie din partea Rusiei, fie a Poloniei sau Ungariei, va duce la o implozie a acestui stat, fapt care va genera, inevitabil, schimbări în această zonă. Cei care cred că Rusia este interesată de ruperea Ucrainei se înșală amarnic. Cei mai interesați de asta sînt polonezii, care își doresc teritoriile înapoi. Să nu uităm de renașterea reală a naționalismului polonez, dar nici de Ungaria, care deja se implică, direct sau mai puțin direct, în Transcarpatia.

Cine sînt cei mai blegi? Românii și anti-naționaliștii aflați la putere sau în structurile puterii. Dat fiind cretinismul prostesc al PSD, pot spune că acest antinaționalism nu este doar de sorginte liberală sau neomarxistă – ca să definim amabil PNL și USR – dar și blegii, proștii și trădătorii din PSD, niște animale de companie ale Serviciilor, au devenit mari trădătorii ai acestui neam.

Poate că statalitatea românească nu a fost ceva firesc, poate că la baza formării ei a fost ceva forțat.

Celor care acum condamnă perioada comunistă le

spun că a fost singura perioadă în care, cunoscută fiind fragilitatea legăturii acestui neam, cei de la conducere au dus o campanie naționalistă agresivă, tocmai pentru a convinge tinerii că, în genere, sîntem un stat unit, cînd, de fapt, se pare că românii nu șiau dorit niciodată asta. Revenirea la principate, cu influența turcească la sud, cea rusească la est și cea autro-ungară la vest, se pare că este viitorul destinat acestor meleaguri. Cel care a spus că, pentru a vedea viitorul, este necesar să cunoști foarte bine trecutul, a avut mare, foarte mare dreptate, cel puțin în cazul României. Dacă legionarii, la început de Secol XX, au încercat să definească o statalitate și să unească puternic cele trei pricipate în jurul unor ideologii, dacă comuniștii au dus mai departe acest proiect, vedem acum că neomarxiștii și liberalii, împreună cu toți imbecilii fără școală care ne conduc, pun în practică ceea ce alții au dorit să se întîmple aici încă din 1990.

Din păcate, naționalismul românesc este total diferit de cel ardelean, motiv pentru care fractura care se va produce pe curbura Carpaților va fi întocmai așa cum, cu ani în urmă, Samuel P. Huntington a prezis în cartea sa ,,Ciocnirea civilizațiilor”. An de an, zi de zi, secundă de secundă, paginile scrise de el atunci se rescriu acum, doar că de data aceasta în realitate. În privința așa-zisului naționalism românesc, nu, el nu există. Cei care încă mai gîndesc nu au cum să nu înțeleagă că sîntem vînduți de multă vreme, doar că banii s-au achitat în rate, acesta fiind motivul pentru care, la nivel teoretic – nu și practic – noi încă mai sîntem un stat național.

,,ziariști”. Nu o să le dau numele, desigur. Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, la aniversarea a 100 de ani de la înființare, a editat o revistă în care putem regăsi o listă a celor mai de seamă jurnaliști români, unde numele lui Corneliu Vadim Tudor ocupă un loc fruntaș, alături de cele ale amicilor și colegilor săi de breaslă: Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Mircea Micu, Fănuș Neagu, Octavian Paler ș.a. Denigratorii lui Vadim nu se regăsesc în acea listă, de unde și expresia ,,Cărbunele, oricît l-ai spăla, tot negru rămîne”.

Din păcate, vremurile nu s-au schimbat: vînătoarea de valori continuă, atacurile sînt lipsite de scrupule, iar mass-media face show-uri din astfel de... crime.

Spre exemplu, pentru că Tudor Gheorghe și-a intitulat ultimul recital ,,Degeaba 30”, șacalii și hienele l-au desființat. La fel s-a întîmplat și cu Dan Puric, care a declarat că ,,întreaga clasă politică din România este compusă din maimuțe, șobolani, viermi și lipitori”, și care a fost îndepărtat din lumea teatrului, fiind obligat să se pensioneze. În urma declarației conform căreia ,,pandemia Covid-19 este o repetiție la nivel planetar, pentru săvîrșirea unei mari nenorociri”, actrița Carmen Tănase a fost amenințată voalat cu moartea. Pentru declarații similare au intrat în colimator și medicul Monica Pop și jurnalistul Luis Lazarus. Mai mult, postul de televiziune ,,6TV”, unde

își exprimau punctele de vedere Gen. Emil Străinu, Gen. Chelaru, Daniel Roxin, Miron Manega, nu a mai primit licență de funcționare, asemenea ,,Nașul TV”, ,,Inedit TV”, ,,TV București” etc.

Acum ați înțeles cu ce se ocupă administratorii acestei țări în care educația, sănătatea, justiția, economia sînt...varză? Toți cei care nu mai încap în tomberoanele istoriei sau în pușcării nu se plictisesc, căci, iată, au o nouă victimă: Primarul General, Gabriela Firea. Persoanele de bună-credință nu pot contesta faptul că acesta este o femeie frumoasă, elegantă, educată, credincioasă, detractorii folosind împotriva ei doar faptul că ,,se consultă cu Pandele”, fapt pentru care unica soluție ar fi ghilotina. Oare de ce se inoculează ideea că sfătuirea între cei doi soți ar avea iz penal? Primarul Florentin Pandele și viceprimarul Costache Constantin au făcut din Voluntari un mic colț de rai, deci doamna Firea are ce învăța de la soțul dumneai. Pentru a nu fi acuzat de subiectivism, să ne amintim faptul că iarna trecută bucureștenii nu au avut căldură, pentru că o mînă criminală a mărit presiunea apei calde, deși se știa că instalația subterană era veche. Ce a urmat?

Spume și clăbuci împotriva Primarului general. Ce nemernici! Ce criminali!

VALENTIN TURIGIOIU

RM

Nr. 1550

l

17

18 – 24 august 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Un polițist acuză!

Motto: „Români, apărați-vă singuri! Sîntem singura țară din Europa unde Poliția aleargă după hoți nu ca să-i prindă, ci ca să împartă prada cu ei“.

CORNELIU VADIM TUDOR

Nu știu dacă vă mai amintiți voi, contemporanii ,,generației de aur”, de filmul lui Sergiu Nicolaescu, ,,Un comisar acuză”. Era vorba de corupția din Sistem, de polițiști corupți, de trădare, de crime și de multă nedreptate. Erau alte vremuri, era război, la putere erau legionarii, dar și comuniștii. Și, printre ei, burghezii și țăranii căzuți la mijloc. În prezent, un polițist este cel care acuză, dar alege să își verse oful prin intermediul presei, dar la adăpostul unui anonimat bine camuflat. Ne spune el – de parcă noi, românii, nu am ști – că Poliția a ajuns un fel de firmă de pază a clanurilor de țigani și își striga nemulțumirea legată de acest lucru. Îmi pare sincer rău pentru el, dar nu pentru că a ajuns bodyguardul țiganilor, al clanurilor interlope, ci pentru că a realizat asta mult prea tîrziu. Noi, civilii, oamenii de rînd care, teoretic, sîntem apărați de Poliție, știam asta de ceva timp și îi asociam pe polițiști cu celelalte ,,organe” de forță corupte, fie că vorbim de Justiție, fie de alte instituții din România. Nu vă mai simtiți bine, stimabile, în postura de polițist pitbull cu omul de rînd și pisoiaș cu clanurile? Păi, cum așa? Noi credeam că relația asta de iubire dintre polițiști și clanuri este fără de sfîrșit, fie că vorbim de grupări sportive, căldărare, duduiene sau cine mai știe de care. Chiar dacă vă nemulțumesc gradele mici pe care care le etalați, în realitate sprijiniți influența acestor clanuri, bogăția lor, dar și a șefilor voștri. Pentru că, în fond, pe un salariu încasat de la stat, pe ceva șpăgi pe care unii dintre voi – nu toți, că mai sînt și oameni de treabă în Poliție – le iau, participați nemijlocit la îmbogățirea nemăsurată a superiorilor: procurori, judecători, politicieni și înstelați de prin Servicii.

Cam asta este realitatea, domnule polițai, iar dacă dumeavoastră credeți că este diferită, vă asigur că vă înșelați. Nu v-am văzut mergînd la sindicat să protestați pentru că ați devenit firma de pază a clanurilor interlope, de fapt chiar erați lîngă ei și îi apărați. Nu v-am văzut prostestînd, așa cum, cu ani în urmă, alții au avut curajul să o facă, mergînd pînă la Cotroceni și strigînd lui Băsescu – care era guvernator, la fel ca și acum, de altfel – ,,Ieși afară,

javră ordinară!”. Nu v-am văzut sărind pe țiganii care declarau că fac cămătărie, cînd legea interzice astfel de practici în România. Nu v-am văzut punînd presiune pe Guvern să elimine din societate prezența firmelor de pază private, firme care nu sînt altceva decît pepiniere de format și apărat borfași, mijloace eficiente de sifonat bani din Sistem și un extrem de abil și eficient mod de îmbogătire a proprietarilor colonei și generali, dar și un mod de a manipula demonstrațiile din Piața Victoriei.

Nu v-am auzit strigînd că banii pe care statul îi cheltuie cu firmele private, sau pe care marile corporații îi plătesc pentru ceva ce Poliția poate face mai eficient, v-ar asigura vouă, polițiștilor salarii mai mari și un trai mai bun, poate la fel de bun ca acum, dar obținut prin mijloace cinstite. Nu v-am văzut, dragi polițai victime ale clanurilor, punînd presiune pe Sistem să vă facă dreptate și să vă plătească salarii decente, să asigurați protecția cetățenilor și să fiți mîndri de uniforma pe care o purtați. Nu! Eu văd că, în fapt, îi apărați pe toți, clanuri și clanuri, fie că e vorba de clanurile politicienilor, fie de clanul procurorilor, fie de cel al judecătorilor, sau de clanurile interlope. Asta faceți, îi apărați! Și vă întreb: de ce vă enervați? Voi aveți curaj să fiți răi cu copiii și adolescenții din Centrul Vechi sau de prin metrou, cu cei care nu își poartă corespunzător masca pe nas, cu cei care vînd pătrunjel prin piețe și cu cei care se deplasează cu Logan. Cînd eram mic, la mine la țară era o vorbă: ,,Te dai mare la apa mică”! Ei bine, cam asta faceți voi, polițiștii. Cînd veți realiza asta, și în loc să apărați mafia, veți lupta cu ea, atunci poate veți avea parte de respectul nostru, al poporului român.

Că tot vorbeam de clanuri, este clar că prieteniile pe caste se cristalizează pe zi ce trece. Cei din ANAF leagă prietenii doar în interior, pentru că cei din afară îi urăsc.

Politicienii se împrietenesc doar între ei, pentru că ceilalți nu sînt de nasul lor. Procurorii, judecătorii și poate și unii avocați reprezintă o altă castă care leagă prietenii în interiorul breslei lor. În acest caz, se pare că legătura cu lumea din afară se face fie prin avocați, fie prin cei care se ocupă de cultivarea corupției. Pentru că românii nu au acces la modul lor de muncă și, în plus, oamenilor le este teamă să nu dea de vreun nebun care să le distrugă viața.

SPP-iști, SRI-iști, SIE-iști și alți trădători, la fel, se lipesc unii cu alții sau preferă singurătatea și dosarele ascunse.

De ce? Pentru că știu că ceea ce fac ei este dezaprobat de societate, de o majoritate, și, prin urmare, aleg să își trăiască viața tumultoasă și îndestulată la adăpostul unor relații strict de castă, în care muritorii, proștii ăia care îi plătesc achitînd taxe la stat, nu au ce căuta. La fel se

Să rîdem „la cataramă“

Pe 10 august a.c. s-au împlinit doi ani de cînd Serviciile, prin diversele lor „mîini lungi”, au organizat acel miting cu tentă reală de lovitură de stat. Nu despre asta vreau să scriu, mai ales că, dacă atunci Dăncilă pleca de la putere, cu tot PSD-ul ei, sînt sigur că viața românilor nu ar fi fost nici mai bună, și nici mai rea ca acum. Ce mă distrează, însă, sînt prăpădiții care au ieșit în Piața Victoriei să marcheze trecerea celor doi ani de cînd ei erau adevărați juni în ale demonstrației, cînd, de fapt, nu au fost decît uneltele unui Sistem. Dar nu merită să scriu despre asta.

Cei care nu simt, nu înțeleg, nu văd că sînt manipulați sînt cei mai idioți semeni de-ai noștri, așa că nu merită să fac referire nici la ei. Proștii sînt mulți, fie ei de dreapta sau de stînga.

Ce m-a determinat să scriu aceste rînduri este demonstrația organizată de Mișcarea Patrioților – sau ceva de genul acesta – pe care Viorel Cataramă a reușit să o încropească în Piața Victoriei. Am trecut pe acolo, i-am văzut. Erau vreo 30-40 de băieți și fete, ce purtau niște tricouri mov, inscripționate cu un mesaj pe care nu am reușit să îl rețin. Dar erau toți trași la linie, mov cu toții și destul de gălăgioși. Cred că și Cataramă era acolo, dar

nu am avut timp suficient pentru a analiza scena. Am trecut mai departe. În dreapta demonstrau „jigniții” de acum doi ani, iar în stînga movaliii lui Cataramă. Culoarea aleasă ar putea face trimitere la nuanța viorelelor, primăvara... Altă explicație nu am găsit în acel moment.

Cataramă este bogat – estimăm că are cîteva sute de mii de lei puse la ciorap. El a format această mișcare a patrioților din uniunea cu mai multe partide. Cred că acum sînt vreo zece, dacă nu mai multe, formațiuni care fac parte

Cucerirea Daciei de către romani

Romanii au invadat Dacia prin tunelurile din Bucegi și au căzut în spatele frontului. Totodată, trupele aero-purtate romane au ocupat din timp aeroporturile dacilor și au scos din luptă apărarea antiaeriană. Podul a fost făcut de Apolodor cu ajutorul trupelelor de geniu romane, care, în fapt, erau transportoare amfibii care, legate între ele, au facilitat trecerea tancurilor peste Dunăre. Tancuri erau cantonate la Priștina, pe timp de pace.

Imaginile din satelit ale acelor vremuri indică raportul de forțe dintre daci și romani, precum și tacticile de luptă folosite. Nu este un secret faptul că Sarmizegetuza a fost cucerită de parașutiștii mercenari gali, care, încă din acele vremuri, erau specializați în misiuni speciale de comando. De fapt, ei se vor numi mai tîrziu Legiunea Străină a lui Traian și vor juca un rol important in mișcarea de pacificare a dacilor liberi de la nord de Cluj, precum și a triburilor germanice de la nord de Elba.

Submarinele romane asigurau vasele de transport și debarcare romane prin acțiuni de contra-sabotaj. La vremea aceea vasele de război dacice erau ancorate în aval de Drobeta și încercarea lor de distrugere a podului roman a fost zădărnicită de plasele de pescuit crabi, pe care pescarii goți le pierduseră în zonă încă de la războiul din 101.

Decebal nu a avut nici o șansă!

D.A. Notă: Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare! întîmplă și cu polițiștii mai mărișori – pe măsură ce avansează în grade, în vîrstă și în corupție devin tot mai singuri, rămînd ei cu ei și cu bogățiile acumulate. Și, pentru ca ei să evolueze, se pare că inclusiv căsătoriile se vor face doar în interiorul castei, pentru că altfel pot scăpa în exterior fel și fel de bogății, fel și fel de secrete. Gena trădării, a furtului și a hoției trebuie să rămînă închisă în cadrul acestor caste, pentru că altfel riscul să se perimeze, să dispară, este mare.

Domnule polițist nemulțumit, ai ajuns să fii bodyguard la țigani. Uite că pe mine nu mă impresionezi. Ba chiar e bine ce faci, asta ați ajuns – uneltele unui sistem profund corupt, mîrșav, defect și antiromânesc!

Tano acest grup politic. Toretic, dacă fiecare partid ar fi avut măcar cîte 10 membri, în Piață s-ar fi strîns ceva oameni, poate chiar 100 de movalii. Păi cum să fii tu mișcare patriotică, cu multe partide în asociere, și să aduci în stradă doar 30-40 de inși? Cum sună asta? Mă bufnesc rîsul, plînsul și isteria la gîndul că ăștia chiar se cred viabili din punct de vedere politic. Ce naiba e cu comedia asta, măi Viorele? Cum poti tu să pretinzi, un asemenea mentor liberal spiritual de vitrină, că ăia cu care te-ai înhăitat reprezintă ceva serios în această ecuație? Sincer, te-ai cam făcut de rîs, ca să nu zic de cacao.

Ce mă deranjează pe mine este că la adăpostul movaliu al unor sloganuri populiste nu faci nimic altceva decît să compromiți inițiativa unor patrioți autentici care vor să facă ceva în țara asta. Oi fi tu mini-Trump al României, dar ăia care vor să facă ceva pentru țara asta sînt vadimiștii, în nici un caz trumpiștii.

Așa că, dragule, mai ușor cu „pianul” pe scări. Este treaba ta cu cine și cum îți cheltui banii, dar nu te pretinde ceva ce efectiv nu poți să fii. Am auzit că vei candida și pentru Primăria Capitalei. E foarte bine. Te bat Băsescu&Co de nu te vezi, așa că movul o să îți prindă bine, mai ales că va rezona cu nuanța feței de politician învins la scor.

TANO

18

Nr. 1550

Imunitatea la infecția cu coronavirus poate persista pînă la doi ani Imunitatea la infecția cu coronavirus poate persista pînă la doi ani după aplicarea unui vaccin dezvoltat de Centrul de Cercetare pentru Epidemiologie și Microbiologie Gamaleya. Acest lucru a fost raportat de serviciul de presă al Ministerului Sănătății din Rusia.

Oficialii au clarificat că medicamentul a trecut toate testele de siguranță și eficacitate necesare la mai multe specii de animale – rozătoare și primate, iar ulterior vaccinul a fost testat pe două grupuri de voluntari, a cîte 38 de persoane fiecare. Nu există componente ale virusului Covid-19 în dezvoltare, a adăugat serviciul de presă. ,,O dublă schemă de administrare permite formarea imunității pe termen lung. Experiența utilizării vaccinurilor vectoriale (cu o dublă schemă de administrare) arată că imunitatea durează pănă la doi ani”, se arată în comunicatul emis.

Pe 11 august a.c., Ministerul Sănătății din Rusia a emis un certificat de înregistrare pentru un vaccin

pentru prevenirea unei noi infecții cu coronavirus, creat de Centrul de Cercetare pentru Epidemiologie și Microbiologie Gamaleya. A fost numit „Sputnik V”.

Ministrul rus al Sănătății, Mikhail Murashko, a spus că lucrătorii medicali și profesorii vor fi cei dintîi care vor primi vaccinul.

Peste 100 de cunoscuți experți americani au cerut schimbarea politicii SUA față de Federația Rusă „Trebuie să avem de-a face cu Rusia așa cum este ea și nu așa cum ne dorim noi să fie” Ediția americană a agenției de știri Politico a publicat o scrisoare deschisă semnată de 103 experți eminenți, printre care foști diplomați de rang înalt și militari. Semnatarii critică actuala politică externă a SUA față de Rusia, întrucît se bazează doar pe sancțiuni. Experții subliniază importanța dialogului și interacțiunii dintre Washington și Moscova, în special în domeniul securității. Lipsa de interacțiune poate duce, după cum este relatat în scrisoare, la dezastru. Cu toate acestea, nu vorbim despre o revizuire radicală a politicii dintre cele două state.

Scrisoarea deschisă publicată de Politico are șase semnatari principali: Rose Gottemoeller (fost subsecretar de stat american pentru controlul armelor și securitate internațională), Thomas Graham (fost director principal pentru Rusia la Consiliul de Securitate Națională al SUA), Fiona Hill (fost director principal pentru Rusia și Europa la Consiliul de Securitate Națională al SUA), John Huntsman (fost ambasador al SUA în Federația Rusă), Thomas Pickering (fost ambasador al SUA în Federația Rusă) și Robert Legvold (Universitatea Columbia). În același timp, scrisoarea a fost semnată de alte 97 de persoane, printre care mulți foști diplomați, militari, angajați ai altor agenții guvernamentale, congresmeni, oameni de știință.

Autorii consideră că este timpul ca Statele Unite să-și ajusteze politica în direcția rusă. Relațiile SUARusia sînt într-un impas periculos care amenință interesele naționale ale SUA. „Am pornit într-o o cursă periculoasă a armelor nucleare, în timp ce arsenalul nostru de politică externă se axează în principal pe ripostă, sancțiuni, critici publice și rezoluții ale Congresului. Pandemia globală Covid-19 și ritmul economic sever global rezultat nu au consolidat cooperarea, ci doar traiectoria descendentă actuală a relațiilor”.

Autorii scrisorii regretă faptul că provocările serioase pentru pacea și bunăstarea Statelor Unite, care necesită cooperare ruso-americană, inclusiv amenințările războiului nuclear și schimbările climatice, sînt ignorate. Aceștia solicită o „analiză detaliată și imparțială” a politicii externe a SUA și eficientizarea ei. În același timp, ei subliniază că „nu

își fac iluzii” cu privire la Rusia: „Rusia complică, chiar subminează sarcinile noastre, în special de-a lungul influenței sale extinse în Europa și Asia. Ea a confiscat teritorii din Ucraina și Georgia. Ne contestă rolul de lider global și ordinea mondială pe care am construit-o.

Intervine în politica noastră internă, încercînd să exacerbeze divizările și să ne distrugă democrația. În cel mai bun caz, relația noastră va rămîne o combinație între concurență și cooperare. Provocarea politică ar trebui să fie realizarea unui echilibru cît mai benefic și sigur între cele două state”. În acest scop, experții propun o serie de ajustări la politica externă actuală a SUA: pe de o parte, aceștia susțin politica administrației actuale de a se opune încercărilor Rusiei de a interveni în alegerile americane și consideră că este corect să întocmească o listă neagră a rușilor care se presupune că sînt implicați în astfel de operațiuni. Pe de altă parte, ei solicită inițierea unor negocieri confidențiale cu Rusia cu privire la securitatea cibernetică, inclusiv pentru a preveni atacurile împotriva infrastructurii.

Autorii sînt contrariați de inexistența relațiilor diplomatice între țări care se pot distruge nu doar reciproc, ci și întreaga civilizație mondială într-o jumătate de oră. „După criza din Ucraina, contactele cheie dintre guverne au fost întrerupte, consulatele au fost închise și personalul ambasadei a fost redus drastic. De multe ori, din greșeală, privim contactele diplomatice drept o recompensă pentru un comportament bun, dar, de fapt, sînt necesare pentru a ne apăra interesele și a transmite mesaje, uneori dure. De asemenea, avem nevoie de ele pentru a minimiza concepțiile eronate și greșelile care pot duce la un război nedorit”, se arată în scrisoare. Semnatarii acesteia solicită restabilirea imediată a „contactelor diplomatice normale” între Washington și Moscova.

Ce model de relații viitoare cu Moscova se construiește la Washington În ceea ce privește stabilitatea strategică, experții aduc în discuție aderarea la politica „practicată de-a lungul anilor războiului rece”: un echilibru între reținere și încredere. ,,Asigurîndu-ne propria apărare, trebuie să implicăm, de asemenea, Rusia într-un dialog strategic serios și durabil”. Potrivit autorilor, acest lucru ar putea reduce ostilitatea și consolida încrederea între părți, permițîndu-le „să se concentreze asupra provocărilor grave și urgente de securitate cu care se

l

18 – 24 august 2020

RM

El a subliniat că formula va continua să fie supusă studiilor clinice cu participarea a mii de oameni.

Vladimir Putin a spus că vaccinarea împotriva coronavirusului în țară trebuie efectuată exclusiv în mod voluntar. Vaccinul va fi comercializat pe două site-uri – cel al centrului Gamaleya al Ministerului Sănătății Rusiei și site-ul companiei Binnopharm.

Vicepremierul Federației Ruse, Tatyana Golikova, se așteaptă ca vaccinarea medicilor împotriva coronavirusului să poată începe la sfîrșitul lunii august sau septembrie. Campania de vaccinare a populației va începe la 1 ianuarie 2021, a informat sediul operațional.

Vladimir Putin a declarat faptul că una dintre fiicele sale a testat vaccinul și și-a exprimat speranța că alte țări vor urma exemplul Rusiei și vor obține rezultate bune în administrarea vaccinurilor.

Rusia a fost deja de acord să producă acest vaccin contra coronavirusului în cinci țări, cu o capacitate totală de 500 de milioane de doze pe an. Acest lucru a fost anunțat de șeful RDIF. În același timp, au fost depuse cereri pentru 1 miliard de doze de vaccin din mai mult de 20 de țări. confruntă ambele țări”. În primul rînd, ei solicită extinderea tratatului bilateral privind reducerea și controlul armelor ofensive strategice, care expiră în februarie 2021. Apoi, potrivit scrisorii, Statele Unite și Rusia ar putea începe negocierile privind un nou sistem multilateral de control al armelor. În plus, consideră că este important să se mențină și să se consolideze acordurile privind controlul armelor convenționale, inclusiv Tratatul Cerului Deschis și Documentul de la Viena 2011. Sancțiunile, în opinia lor, nu sînt un instrument eficient pentru a influența politica rusă. Întrucît există deja atît de multe restricții și este atît de dificil să le ridici, Moscova, după cum spune scrisoarea, nu are nici un motiv să-și schimbe politica externă. Experții apelează la mai multă flexibilitate în regimul sancțiunilor, concentrîndu-se pe „restricții țintite” care pot fi ridicate rapid, ca răspuns la respectarea de către Rusia a cerințelor Statelor Unite.

Documentul conține alte cîteva recomandări și concluzionează cu cîteva referiri legate de imposibilitatea schimbării Rusiei. „În cele din urmă, realitatea este că Rusia, sub Vladimir Putin, operează într-un cadru strategic adînc înrădăcinat în tradițiile naționaliste, care rezonează atît cu elita, cît și cu publicul. Un posibil succesor, chiar unul mai democratic, va acționa probabil în același cadru”, conchid autorii mesajului. Potrivit acestora, „este greșit să bazăm politica americană pe presupunerea că putem și că ar trebui să schimbăm acest cadru”. „În același timp, ar fi nejustificat să ne gîndim că nu avem de ales decît să respectăm politica actuală.

Trebuie să ne ocupăm de Rusia așa cum este, și nu așa cum ne dorim să fie, folosindu-ne pe deplin de punctele noastre forte și lăsînd canalele diplomatice deschise”, se mai arată în scrisoare. În acest fel, Statele Unite vor putea face față provocării pe care Rusia o reprezintă, dar, în același timp, vor pune relațiile pe o cale mai constructivă. „Nerespectarea acestui lucru are un cost ridicat”, avertizează ei. În ansamblu, este dificil să reproșăm autorilor o simpatie excesivă față de Moscova. Mesajul lor este mai constructiv în conținut și tonus decît majoritatea materialelor despre Rusia, care au fost publicate în mass-media americană și în publicațiile academice în ultimii ani, dar nu se vorbește despre o revizuire radicală a politicii. Mai degrabă, există o recunoaștere a ineficacității cursului actual (deși există mulți republicani printre semnatari) și o chemare la rationalism și pragmatism, în vederea prevenirii unui război.

Pagină realizată de N.K.

RM

Nr. 1550

l

19

18 – 24 august 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

La munte

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: Cel mai înalt vîrf muntos din țara noastră; 2) Mută și munții din loc; 3) La poalele Munților Leaota! – Liric mehedințean, autor al poeziei ,,Cîntec despre munți”, cuprinsă în volumul ,,Ora magnoliilor” (Emil) – La vest de Muntele Găina!; 4) Munte în Italia – Munte în China; 5) Divinități ale munților, apelor și pădurilor (mit.); 6) Înălțime muntoasă – În plină escaladare! – Simbolicul loc doi; 7) Refren la cîntecele populare oltenești – Lacrima pădurilor de la munte; 8) Coboară toamna de la munte – Muntele de la est! - ,,Castrum” în Italia antică; 9) Regizorul japonez al peliculei ,,Lanțul munților verzi” (Tadashi) – A văzut prima muntele; 10) Văzute prin lupă! – Pictor român, prezent în temă cu pînza ,,Iarna la munte” (Constantin).

VERTICAL: 1) Poetă argeșeană, autoarea poeziei ,,Sentimentul muntelui”, cuprinsă în volumul ,,Linia vieții” (Ileana); 2) Prefix cu sensul ,,munte, muntos” – Masiv muntos în Grecia, de unde se aprinde flacăra olimpică, direct de la soare; 3) Extremitățile unui lanț!

– Întinsă; 4) Autorul volumului de nuvele ,,Ecoul munților” (Simion) – Model; 5) Localitate în Guineea Bissau – Redate!; 6) Prozator severinean de la care ne-a rămas romanul ,,Muntele speranței” (Petru) – Dînsul; 7) Întrecuți! – Precum munții; 8) Extremitățile Munților Alpi! – Necaz – Vîrf în Munții Rodnei; 9) Regizorul filmului ,,Alarmă în munți” (Dan); 10) Lanț muntos care desparte Europa deAsia – Culme muntoasă din Apuseni, renumită pentru serbarea cîmpenească ,,Tîrgul de fete”.

Dicționar: AOLA; ORL; INUI; OREO; OFA; ECU GH. ENE

O istorie a farselor (160) Eroul unei vieți cameleonice (2) Mai departe, şi chiar mai rău, în Kentucky, adevăratul doctor Hamann îl denunţă pe Demara drept bărbatul care fusese eliminat de la Universitatea St. Louis pentru înşelătorie. Demara era din nou încolţit.

El îşi începuse cariera după ce fugise din Noua Anglie, unde familia sa îşi pierduse atît casa, cît şi statutul social. Dezertînd din armată şi totodată din Marina americană, el fusese prins, judecat de către Curtea marţială şi ameninţat cu execuţia, dar s-a apărat singur atît de bine şi de emoţionant, invocînd principii religioase, încît, practic, a scăpat nevătămat.

Furînd numele doctorului în filozofie Robert Linton French, s-a alăturat Mînăstirii trapiste din Kentucky, timp de doi ani îndurînd disciplina riguroasă de aici, pînă cînd şi-a încălcat jurămîntul de cumpătare înfulecînd struguri din vie. După aceea, a surprins şi dezamăgit o grămadă de academicieni (precum Hamann), lăsîndu-i să afle că asistentul lor atît de inteligent nu era deloc ceea ce părea. Pînă la doctorul Cyr.

În urma unei investigaţii a Marinei, a fost demis din funcţie şi expulzat din Canada, deşi echipajul de pe Cayuga i-a trimis o felicitare de Crăciun, citînd pe ea versuri din poezia „Loialitate” a lui Berton Braley: „Poate o fi el cel mai mare dintre mincinoşi... dar tot îl iubesc, pentru că - ei bine, pentru că e prietenul meu”. Îndreptîndu-se fără un ţel anume în sud, spre Texas, ajunge în Houston, unde obţine un post de gardian al unei închisori şi, sub numele de Ben W. Jones, dă dovadă încă o dată de abilităţi de impostor. Organizînd cursuri de scriere şi zile sportive, este invitat, de către directorul O.B. Ellis al Sistemului Penitenciar din Texas, să pună în practică ideile lui progresiste şi la Închisoarea Huntsville, cea mai severă din întregul stat. Totul a mers de minune pînă cînd, din nou, trecutul îl ajunge din urmă şi este nevoit să fugă. „A fost unul dintre cei mai vizionari oameni care au lucrat vreodată în sistemul penitenciar”, a spus Ellis, recunoscînd că l-ar primi înapoi pe Demara - dacă ar avea scrisori de recomandare corespunzătoare. În Maine, Demara înfiinţează un mic colegiu, din nou sub referinţe false, şi cînd minciuna iese la iveală, devine profesorul îndrăgit al unei mici şcoli de pe o insulă dincolo de coastă. După arestarea lui, toţi locuitorii

Dezlegarea careului ,,CU TRENUL” 1) MOCANITA – A; 2) ARAMA – ISAC; 3) NAS – VOM – CU; 4) E – ATERIZAT; 5) VD – ATASARI; 6) RETRAS – RIZ; 7) ACRA – EVU – A; 8) O – NE – I – FT; 9) ALBULESCU; 10) CAR – ALARMA. insulei îl voiau înapoi. El fusese cel mai bun profesor pe care îl avuseseră vreodată copiii lor. „Din ticăloşie, pură ticăloşie”, a răspuns Demara cînd biograful Robert Crichton (Marele impostor, 1959) 1-a întrebat de ce a făcut-o. Dar el a recunoscut și că, de fiecare dată cînd îşi asuma un nou rol, ceva din el murea. „Unul din ultimii play-boy ai lumii occidentale”, 1-a denumit Crichton, întrebîndu-se dacă nu cumva imposturile ingenioase ale lui Demara au izvorît din imboldul disperat de a recîştiga statutul social al familiei lui, pe care aceasta îl pierduse cînd el era doar un copil.

După ce cartea lui Crichton şi ecranizarea acesteia au apărut pe piaţă, Demara a pretins încă o dată că este doctor - de data aceasta într-un film, Ochiul hipnotic.

După aceea, s-a săturat să mai joace roluri şi s-a reîntors la meseria odinioară atît de dragă. Hirotonit ca preot în biserică, Ferdinand Waldo Demara îşi cîştiga, în sfîrşit, propria identitate. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1550

l

18 – 24 august 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Români, vă ordon: treceţi veacul! (5) Sistem corcit

(urmare din pag. 1) 23) Eliberarea Justiţiei de orice fel de tutelă politică.

24) Lichidarea imediată a mafiei autohtone şi străine care operează pe teritoriul României, distrugerea necondiţionată a reţelelor prostituţiei şi traficului de droguri, a contrabandei de orice fel.

25) Identificarea şi confiscarea marilor averi realizate prin fraudă şi utilizarea lor pentru înfiin­ ţarea unui Fond Naţional de salvare a compatrioţilor noştri aflaţi în cea mai neagră sărăcie.

26) Trimiterea în instanţă şi judecarea, în procese publice, a celor care se fac vinovaţi de genocidul practicat împotriva Poporului Român, precum şi pedepsirea lor în temeiul legilor existente, în paralel cu efectuarea demersurilor necesare pentru repatrierea celor circa 4 miliarde de dolari depuşi, în bănci străine, în ultimii 4 ani.

27) Reabilitarea prestigiului Armatei Române, care nu poate fi insultată şi decimată de nimeni.

28) Serviciile de Informaţii vor fi puse în slujba Ţării, iar nu a unor interese private sau de partid, ori a grupurilor de presiune din străinătate.

29) Noua Putere instalată în urma alegerilor din noiembrie 2000 va trebui să reabiliteze autoritatea tuturor instituţiilor Statului, în aşa fel încît şi populaţia, şi interesele naţionale să fie apărate zi şi noapte.

30) Refacerea din temelii a Diplomaţiei Româneşti, în conformitate cu tradiţiile sale nobile şi cu interesele fundamentale ale României; smulgerea din rădăcină, şi în acest domeniu, a clientelismului politic şi a nepotismului.

31) Austeritatea trebuie promovată de sus şi pînă jos, acesta fiind singurul climat în care poate fi înfăptuit un adevărat consens naţional, prin atragerea şi promovarea în funcţii de răspundere a tuturor valorilor, capacităţilor şi somităţilor, de care Ţara nu duce lipsă.

32) Acordarea respectului şi sprijinului absolut faţă de cei patru stîlpi ai edificiului civilizaţiei şi rezistenţei româneşti: Biserica, Şcoala, Sănătatea, Cultura.

33) Revenirea Televiziunii Române la statutul său de post naţional şi renunţarea la obedienţa politică şi la intoxicarea populaţiei.

34) Desfiinţarea Fondului Proprietăţii de Stat, în paralel cu regîndirea întregului proces de privatizare şi anularea tranzacţiilor dovedite a fi frauduloase, prin care s-a înstrăinat Patrimoniul Naţional.

35) Rezolvarea problemelor locative ale chiriaşilor şi propri etarilor, în conformitate cu Legea nr. 112/1995; anularea tuturor evacuărilor ilegale, efectuate prin forţă, în dispreţul Legii, teroare care a provocat victime omeneşti, în special în rîndul bătrînilor.

36) Programe complexe, ferme, de protecţie a tinerilor, cuprinzînd garantarea dreptului la învăţătură şi a gratuităţii învăţămîntului de stat, a dreptului la muncă potrivit competenţelor individuale, dreptului la recreere, măsuri de sprijinire de către stat a tinerelor familii, prin alocarea de locuinţe sociale şi, după caz, prin acordarea de credite subvenţionate în vederea dobîndirii unei locuinţe şi a bunurilor de folosinţă îndelungată necesare în gospodărie.

37) În noua sa configuraţie, Parlamentul va acorda, cu prilejul celei de-a X-a aniversări a proclamării zilei de 1 Decembrie ca „Zi Naţională a României”, prin lege organică, o amnistie pentru deţinuţii care au comis delicte minore;

vor fi excluşi de la aceasta criminalii, violatorii şi recidiviştii înrăiţi.

38) Organizarea unui Referendum, la care Naţiunea este chemată să se pronunţe cu privire la propunerea de instituire a pedepsei capitale pentru pedofili şi ucigaşii de copii.

39) Înfiinţarea unui Comitet Naţional pentru Cercetarea Activităţilor Antiromâneşti, precum şi expulzarea din România, ca „persona non grata”, a tuturor acelora care se fac vinovaţi de acţiuni de sabotaj şi spionaj, de incitare la sfîrtecarea teritorială a Ţării.

40) Ieftinirea mîncării, a băuturii, a medica­ mentelor, a rechizitelor şcolare, a carburanţilor, a energiei electrice şi termice pentru populaţie; este anormal ca, în România, toate aceste bunuri şi necesităţi să fie mai scumpe decît în marea majoritate a Ţărilor Occidentale, în condiţiile în care veniturile populaţiei la noi sînt de 10-12 ori mai mici.

41) Majorarea alocaţiilor pentru copii, astfel încît acestea să poată asigura cel puţin o treime din cheltuielile de întreţinere a lor. Înlăturarea aberaţiei impozitării pensiilor; dublarea pensiilor mici şi majorarea burselor studenţeşti pînă la dublarea acestora.

42) Preluarea la datoria publică a restanţelor de plată la întreţinere, energie electrică şi la celelalte utilităţi casnice ale bătrînilor şi familiilor cu venituri reduse şi cu mulţi copii.

43) Punerea în practică a unui amplu şi complex program pentru prevenirea şi diminuarea efectelor unor catastrofe naturale (inundaţii, secetă, viscole, alunecări de teren, incendii în zonele forestiere); aceasta e cea mai sigură cale de creare a unor locuri de muncă.

44) Înfiinţarea Şantierelor Naţionale ale Tine­ retului, în condiţii moderne şi la standarde superioare, pentru rezolvarea nevoilor stringente ale Ţării, dar şi pentru diminuarea şomajului, a vagabondajului, a cerşetoriei.

45) Elaborarea şi aplicarea unui program concret de integrare socială a ţiganilor, în conformitate cu normele care funcţionează în Ţările Uniunii Europene; flagelul infracţionalităţii ţigăneşti trebuie eradicat, în primul rînd, prin şcolarizarea şi educarea reprezentanţilor acestei etnii, precum şi prin crearea de locuri de muncă.

46) Reinstaurarea autorităţii Statului Român în judeţele Harghita şi Covasna, precum şi cooptarea în Guvernul României a celor mai buni reprezentanţi ai etniei maghiare, dar şi ai altor minorităţi, care înţeleg să respecte Constituţia şi să fie loiali Statului Naţional Unitar Român.

47) Promovarea unei autentice toleranţe reli­ gioase faţă de toate celelalte culte şi credinţe în Dumnezeu, care convieţuiesc, alături de Biserica Naţională Ortodoxă, în România.

48) Accelerarea fenomenului istoric şi ireversibil de unificare, pe cale paşnică, cu Basarabia şi Bucovina, străvechi teritorii româneşti, la care nu vom renunţa niciodată.

49) Adoptarea unei politici pragmatice de apropiere a românilor care trăiesc în afara graniţelor Ţării şi soluţionarea, de la caz la caz, a doleanţelor conaţionalilor noştri din Exil, care au pătimit destul.

50) Intrarea Ţării în Mileniul III cu fruntea sus, în condiţiile respectării cu sfinţenie a Independenţei, Libertăţii şi Integrităţii sale teritoriale, pe baza unei veritabile reconcilieri naţionale în jurul Tricolorului, pentru înfăptuirea Idealurilor sacre ale Poporului Român, în virtutea Doctrinei

Am remarcat multe mutații Ce-s datorate lui COVID Astfel, într-una din situații Avem... învățămînt hibrid Că virtualul dă năvală Iar planul are drum în vid. Și totuși, avem dor de școală Și de real, cît mai rapid.

Incertitudinea plutește Elevii chiar au protestat Online lucrînd se dovedește COVID rămîne-n școli postat La ministerul de resort Vacanțe... pregătiri... prelegeri...

Real, învățămîntu-i mort Doar vie pofta de... alegeri?! Și nu se-aude nici un ,,pîs” De grija guvernanților Școlarii au ajuns de plîns Ca umbra sinistraților... ...........................

Îngrămădite în stupid Măsurile-s de infernal Nu vom scăpa de acest COVID Un permanent va fi, real Chiar și-n învățămînt hibrid (Cu specialiști de la partid?!)

Ce vreți mai mult? E punct final!

LIVIU ZANFIRESCU Naţionalismului Luminat – singura capabilă, în furtunoasa perioadă pe care o traversează întreaga Umanitate, să asigure demnitatea, unitatea, democratizarea şi propăşirea Patriei.

Iubitele mele surori şi dragii mei fraţi, îmi lansez astăzi, în mod oficial, candidatura la Preşedinţia României, cu un sentiment de pace interioară, de seninătate şi de încredere în Dumnezeu. Şi eu, şi imensa majoritate a Poporului Român ştim că aceasta e calea de urmat. Nu mă tem de nici unul dintre contracandidaţii mei, care se împart în două categorii: activişti de partid şi contabili. Am evitat mereu să vorbesc despre mine, dar cred că este clar pentru toată lumea că, în orice confruntare televizată, eu voi avea ce Mesaj să transmit Poporului Român, într-o formă culturală şi oratorică pe care ei, adversarii mei, n-o pot dobîndi nici în 100 de ani. Un lucru e cert: sînt singurul candidat la Preşedinţie care îşi scrie singur discursurile. Foarte curînd, boicotul mîrşav exercitat de TVR împotriva mea şi a PRM va trebui să ia sfîrşit. Atunci, lumina cuvîntului românesc, de iubire de Ţară şi de primenire a moravurilor, va pătrunde şi în ultimul cătun din creierii munţilor. Şi tot atunci vor înţelege toţi românii de ce sînt eu – poate nu mai bun, dar, în orice caz, mai hotărît decît toţi adversarii mei să-mi dau viaţa pentru Patrie.

Apropo: nu vedeţi că nici unul dintre candidaţi nu pronunţă acest cuvînt sacru, Patrie? Oare de ce? Îl consideră demodat şi anacronic? Ori poate, în goana lor bezmetică după obţinerea firmanului de Domnie, de pe la Înalte Porţi străine, au şi uitat peste ce Ţară vor să stăpînească? Asta e diferenţa dintre noi: în vreme ce ei se agitau şi alergau, ca argintul viu, ba la Tel Aviv, ba la Washington, ba la Bruxelles, eu colindam satele şi tîrgurile Ţării, rugîndu-mă la Cel de Sus, în Peştera Sfîntului Andrei, din Dobrogea, să mîntuie odată Neamul Românesc. Din fericire, în această bătălie grea nu sînt singur. (va urma)

RM

Nr. 1550

l

21

18 – 24 august 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (78)

La un volum de muncă, de notaţii şi informaţii atît de mare este de la sine înţeles că întîlneşti o largă varietate comportamentală. A fi invitat, brusc, să scrii ceva într-un Album poate fi un test pentru unii, o capcană pentru alţii, sau un prilej de revărsare a adrenalinei de moment. Un oarecare George Dally îşi varsă nevricalele în capul bietului om: „Perseverenţa e atîta timp o calitate pînă cînd din uz nu devine abuz”. Un altul, de profesie avocat, care semnează Anavokian (armean), este maliţios faţă de „familia” spirituală a peregrinilor, în general, pe care mai că nu-i numeşte vagabonzi: „L-am cunoscut pe Badea Cârţan şi întîlnindu-l pe moş Vasile Popa, mi-am răscolit toate amintirile din copilărie. Suflete ca acestea sînt de neînţeles: nevoia de a călători continuu aduce aminte ciudata lume descrisă şi evocată de Maxim Gorki”. Un altul, cu numele de Romano, reproduce o şaradă populară, cu care, în Secolul XIX, un ţăran i-a răspuns lui Vodă, care îl întrebase de asuprirea boierului, acesta fiind şi el de faţă: „De cînd e pămîntul a bătut vîntul şi cît va fi pămîntul tot va bate vîntul!”.

Ciudată e şi „reflecţia” unuia care, fie că n-a înţeles ce i se cere, fie că a vrut să fie moralist şi să-l trimeată pe călător acasă, la stîna pe care o părăsise: „Cea mai frumoasă ocupaţie a săteanului este creşterea vitelor”.

Din fericire, nu fauna asta pestriţă dă tonalitatea „muzicală” a Condicii de Drum. Ci oamenii care au priceput, dintr-o privire, că cel din faţa lor era un român necăjit, însufleţit de un imbold curat şi frumos, pentru ţara şi poporul lui. Am reţinut cîteva meditaţii ale unor oameni mai puţin însemnaţi, dar care au intuit valoarea extraordinară a travaliului depus de Vasile Popa, preţul inestimabil pe care, peste vremuri, îl va avea micul său „tezaur”. Aleg, la întîmplare, cîteva gînduri înaripate, cu forţă de penetrare a acestui gheţar în erupţie, care e viitorul: * „Dacă n’ar fi decît adunarea atîtor interesante şi preţioase autografe şi încă ar avea Vasile Popa un merit” (C. G. Costa Foru, nu politicianul, pesemne vreo rudă). * „Să trăiască această albină mult folositoare!” (directorul revistei „Ştiu tot”). * „La 1903 l’am cunoscut pe Vasile Popa la Vaslui, iar la 1922 l’am revăzut la Turda, cu acelaşi entuziasm şi cu aceeaşi încredere în viitor. Cu asemenea români trebuia să facem drumul idealului de la Vaslui la Turda! Să trăieşti, inimosule Român!”

(Ion Al. Frimu). * „Ce dureros este să mori de foame şi de sete cu o asemenea comoară în mîini! Cine’l va ajuta pe Vasile Popa?!” (Semnat Buculescu). * „Vasile Popa a fost în stare, prin sforţarea sa fizică şi prin energia sa sufletească, să alcătuiască şi să ţină legată de inima sa această preţioasă carte de autografe, o adevărată oglindă concretă a României intelectuale de astăzi. Cinste lui!” (Semnat Lalescu). * „Acum, cînd idealul naţional s’a împlinit, cînd mulţi dintre cei ce-au luptat pentru făurirea lui s’au dus, privesc înlăcrimat acest album, cu lacrămi de bucurie şi mâhnire. Bucurie pentru idealul îndeplinit.

Lacrămi de mâhnire pentru acei ce s’au bucurat prea puţin pentru munca lor. D-le Popa, albumul acesta, simbolul «Unirei Românilor», va rămâne pentru veşnicie în Istoria Noastră (ca) exemplul celui mai curat entuziasm şi al iubirei de neam” (I. Papadopol, judecător din Beiuş). * „Bucureşti, 1924. Februarie 22-stil nou. Inimosul român Vasile Popa, care zece ani neîntrerupţi a muncit fără preget la facerea acestui album istoric, face deosebită cinste în sînul Neamului Românesc. Bunul Dumnezeu să-l ţină sănătos pentru a’şi vedea visul realizat ca să publice acest album istoric, în caz cînd din lipsă de fonduri băneşti nu va putea să-l tipărească, atuncea Onor Academia Română şi bunii Români să-l publice prin fondurile ce vor aduna. Ostaşii români cu sacrificiul sîngelui lor au făurit România Mare, acest soldat Vasile Popa şi-a făcut şi îşi face încă datoria de bun şi credincios român. Bunul Dumnezeu să te aibă sub scutul Lui,

Vasile Popa”. (Semnează colonel Ion I. Gheorghişele, Invalid de Război, Strada Barierei Nr. 29, Bucureşti). * „Iată un album ce-ar putea fi un altar dacă toate numele ar fi icoane. Şi totuşi, aşa cum e alcătuit, el însuşi face, în mic, icoana României Mari. Palpită în filele lui ceva din sufletul etern al unui neam. Urmaşul lui Badea Cârţan, în straie de orăşean, a urmărit un vis şi visul s’a împlinit. Apostolii lui Christos bătătoreau pământul să propovăduiască cuvintele Domnului. Badea Vasile cutreeră ţara s’adune cuvântul domnilor X, Y, Z… Iată o Evanghelie ori, dacă vreţi, un Nou Testament al

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (122) sufletului românesc dela zămislirea idealului naţional şi până dincolo de izbândirea lui” (Radu Cosmin, critic literar şi inspector general şcolar – cel puţin aşa i-am întîlnit, mai apoi, semnătura, în Revista „Cele Trei Crişuri”).

Un anume Ignătescu, din Chişinău, îi dedică vizitatorului de la Liga Culturală o poezie: „O sută şaptezeci şi şapte De condamnări – martire Popa Dac’am avea mai mulţi ca tine Cred – ne-ar cunoaşte Europa“.

Două remarci: e prima oară cînd, în istoria stihurilor la români, se întîlneşte rima Popa–Europa; e prima oară, de asemenea, cînd se pomeneşte de nevoia de a ne cunoaşte Europa aşa cum sîntem cu adevărat, imperativ care, astăzi, e atît de la modă.

Am lăsat, special, la urmă o anumită consemnare, pe care o consider de-a dreptul profetică. Ea nu e scrisă de vreo celebritate – desluşesc semnătura T. Dorobantzu, nume care, astăzi, nu spune, nimănui, nimic. Dar rîndurile caligrafiate de acest om, în Bucureşti, la 6 martie 1924, în dialogul său imaginar cu viitorimea, sînt tulburătoare.

La acea oră a Istoriei, într-un alt ungher al Bucureştilor, cel care avea să devină mentorul meu spiritual şi marele scriitor patriot Eugen Barbu, împlinise doar două săptămîni de viaţă… „Dacă am fi ştiut noi, ăştia, care la 15 August 1916, am plecat de la vetrele noastre, cu mămăliga în traistă, ca să realizăm idealul de înfăptuire a României Mari, că nici azi, după opt ani de jertfă, nu găsim, într’o ţară mărită peste mormîntul a opt sute de mii de fii ai ţărei, o viaţă de dreptate şi libertate, astfel ca să nu ne mai simţim încălcaţi în drepturile noastre, am fi fost toţi nişte laşi şi nişte mizerabili, dar aşa cum ne-a fost sufletul curat şi neprefăcut, ne-am făcut datoria şi aşteptam ca altă viaţă să găsim după război. Constat însă cu multă mîhnire că nu e nici o schimbare… Deci, mai avem un Ideal, şi asta să se ştie, vrem pentru ziua de mîine un Danton şi un Robespierre, care să redea toate drepturile şi toate libertăţile poporului, care ştie să se jertfească în cazuri de grea cumpănă. Moş Vasile Popa va ajunge aici cu vremea”… Nu, el n-a ajuns. Aşa cum n-a ajuns nici autorul acestor cuvinte lucide pînă la durere. Însă trebuie să remarcăm simetria jertfelor şi a dezamăgirilor: 1918–1989. Aşa cum a fost trădată generaţia de la 1918, avea să fie trădată şi generaţia de la 1989. Nici după primul război mondial nu s-a schimbat nimic în viaţa românilor simpli, nici după revoluţia din decembrie 1989 nu s-a înregistrat nici o îmbunătăţire, ba dimpotrivă. Este cu totul regretabil că, în cazul nostru, al românilor, în unele privinţe Istoria nu se repetă – ea se bîlbîie…

E P I L O G (1) „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris” – spunea Tudor Arghezi. Nici nu se putea o mai bună încheiere a acestui pomelnic. Un pomelnic de vii, nu de morţi – deşi nici unul dintre semnatari nu mai e în viaţă. Dar ce contează, în definitiv, cine e şi cine nu e în viaţă? În ziua cîinoasă de 6 decembrie 1791, Mozart era mai viu

în dricul sărăcăcios decît prietenii lui care, rebegiţi de ploaia înspicată cu zăpadă, nici nu s-au mai obosit să-l ducă la groapă, ci s-au oprit la mijlocul drumului, refugiindu-se la cîrciuma „Şarpele de Argint”, să bea bere şi să mănînce cîrnaţi. Ce repede scăpăm de morţi, chiar de cei dragi ca lumina ochilor! La primii bulgări de pămînt care cad pe sicriu, am şi făcut stîngamprejur, preferînd să ni-i amintim aşa cum erau vii, nu ca traverse rigide în calea ferată a pămîntului. În unele împrejurări, omul se abrutizează şi decade cu mult mai jos decît regnul animal. Numai religia mai poate opri această alunecare spre barbarie. Mult mai important e ce face omul cu viaţa pe care a primit-o, în dar, de la Dumnezeu, ce întrebuinţare îi dă, astfel încît să nu ajungă, la un moment dat, să constate că a trăit inutil. În ceea ce îl priveşte pe Vasile Popa, după cum se vede, el n-a făcut umbră pămîntului de pomană.

Un clujean îl caracteriza astfel, în septembrie 1921: „Vasile Popa? Un soldat rămas încă pe poziţie, într-o vreme în care atîţia cred că lupta s-a încheiat”. Au trecut mai bine de 75 de ani de la moartea lui şi pînă acum, pentru ca, după o uitare deplină, el să intre astăzi pe poarta împărătească a istoriografiei naţionale.

Fiindcă nimeni, pînă la el, nu a reuşit să strîngă, la un loc, atîtea somităţi ale României moderne, ba chiar şi personalităţi străine, care au avut tangenţă cu noi. Fiecare cu povestea lui. Unde, în ce documente, au mai semnat, alături, Ionel I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Ioan Slavici, Iacob Negruzzi, Delavrancea, Take Ionescu, Al. Averescu, Nicolae Titulescu, Vasile Lucaciu, Patriarhul Miron Cristea, generalul Henry Berthelot, Robert de Flers, George Coşbuc, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Al. Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Victor Babeş, Grigore Antipa, Grigore Gafencu, Cezar Petrescu, Petru Groza, Pamfil Şeicaru şi atîtea alte celebrităţi? Nicăieri! Au fost vremuri mari, populate de oameni mari. „Generaţiile vor rîvni la zilele pe care le trăim!” – zicea figura nr. 1 a epocii, Ionel I. C. Brătianu. În ceea ce mă priveşte, aceasta e lucrarea care m-a întrebuinţat cel mai mult, psihic şi fizic, din toate cîte am scris pînă acum. Practic, prin cele 596 de pagini ale sale, de format mare, Condica de Drum pare inepuizabilă. Sînt aici cel puţin 3.000 de semnături şi efortul de descifrare a lor a fost considerabil. Asta cu atît mai mult cu cît au avut unii grijă – aşa cum se mai întîmplă şi acum – să îşi bată joc de propria identitate, iscălind indescifrabil. Să fie învăţare de minte pentru toţi, că dacă nu-şi respectă ei propriul nume, atunci nu-l vor respecta nici alţii şi vor trece peste el ca peste un obstacol dificil, care îi încurcă. Sînt convins că există şi alte iscălituri de valoare în acest manuscris, dar mi-a fost imposibil să le identific. Totodată, am remarcat o mulţime impresionantă de nume ale vechilor familii nobiliare: Brâncoveanu, Basarab, Cantacuzino, Ghica, Sturdza, Rosetti, Caradja, Mavrocordat, Şuţu, Bibescu, Ştirbey şi multe altele, dar toate intrate într-o eclipsă progresivă şi ireversibilă. Am mai sesizat şi emfaza unora, care scriau de parcă s-ar fi luat la întrecere cu eternitatea, dar sita necruţătoare a timpului i-a cernut ca pe făina orbilor şi n-a mai rămas nimic din ei.

Din punctul acesta de vedere, Condica de Drum a lui Vasile Popa nu e doar o oglindă a acelei epoci de mari frămîntări, în care se răsfrînge lumea românească, ci şi un etalon moral şi valoric, care ne ajută să înţelegem mai bine „selecţia naturală” cu care operează trecerea timpului, mai precis de ce anume unii rămîn în Istorie, iar alţii sînt eliminaţi, ca nişte pietre la rinichii timpului. Acestei „selecţii naturale” i-am adăugat şi eu, prin forţa lucrurilor, „selecţia subiectivă”. Dar, în esenţă, îmi place să cred că am păstrat nealterat spiritul acestui bazar în continuă mişcare, desfăşurat la poalele Olympului Românesc. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Nr. 1550

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (36) Sărbătorile tradiționale (2) Sărbătoarea de Primăvară (1) Este cunoscută și sub numele de „Anul Nou Chinezesc“ sau „Anul Nou Lunar“. Sărbătoarea de primăvară este cea mai importantă sărbătoare tradițională chineză, în acest sens fiind similară Crăciunului sau Paștelui din lumea europeană/creștină. Marchează începutul noului an lunar, data sa variind între sfîrșitul lunii ianuarie și începutul lunii februrie. Este, de fapt, o perioadă festivă, care începe, de obicei, în prima decadă a celei de-a douăsprezecea luni lunare și durează mai mult de treizeci de zile, pînă pe data de 15 a primei luni a următorului an lunar, cînd se încheie prin Sărbătoarea Lampioanelor/Festivalul Lampioanelor.

Ziua propriu-zisă a Sărbătorii de Primăvară se fixează în prima zi a anului lunar chinezesc, care este cu douăzeci pînă la treizeci de zile în urma Anului Nou după calendarul gregorian. Calendarul lunar chinezesc – care stă la baza Anului Nou Lunar și a Sărbătorii de Primăvară – datează din epoca dinastiei semilegendare Xin, avînd o tradiție de aproximativ 4000 de ani.

Conform calendarului lunar, anul este acea perioadă în care Luna execută douăsprezece rotații în jurul Pămîntului, fiecare rotație durînd o lună de zile. Acum

Maria Callas, regina fără regat (12) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (12) De la separarea sa legală, nu am mai auzit-o pe Callas cîntînd măcar o singură dată, nici în Europa, nici în America. A trebuit să renunţe chiar şi la strălucitoarea ei revanşă de a deveni regină la Monte Carlo şi să conducă în calitate de stăpînă teatrul şi principatul.

Onassis nu mai îndrăzneşte să încerce să aranjeze să cînte la Opera din Monaco. Pe programul stagiunii care trebuie să fie supus aprobării principelui Rainier, directorul Operei a refuzat să treacă numele Callas, acest nume sinonim al cuvîntului scandal. În timpul lui Meneghini ea devaliza în fiecare an marile case de modă pariziene. Acum se îmbracă la Biki, un croitor italian renumit pentru sobrietatea modelelor sale. Acestuia i-a spus: „Nu vreau să fiu ca Tina, care în fiecare lună cheltuia o avere pentru toalete. Onassis mă iubeşte cît mai simplă”. Ea purta întotdeauna ochelari, dar Onassis a făcut-o să înţeleagă că ochelarii o urîţeau.

De atunci, fără a spune nimic, mîndra Callas se străduie

Balada (46) Pînă la Kotelnikovo şi înapoi (4) Cleştele încercuirii trupelor germane, române şi italiene s-a realizat la Kotelnikovo. Aşadar, maiorul Ştefan Genoiu a scăpat ca prin minune din infernul de la cotul Donului. Pe drumul retragerii i-a fost dat să vadă scene incredibile. Soldaţii germani nu le permiteau soldaţilor români să urce în camioane. Le tăiau degetele cu baionetele. Trăind acele momente sinistre, maiorul Genoiu Ştefan nu putea să nu-şi sădească în suflet resentimente antigermane. Şi-a adus aminte de ocupaţia germană din anii 1916-1918 şi de eroii din satul lui, căzuţi în luptele cu duşmanii cotropitori, Ştefan Protopoescu şi Onică Popescu.

De la sublim la ridicol (1) Maşina, o autodubă de provenienţă germană, depăşise ultimele case din mahalaua Piteştilor dinspre Curtea de Argeş, cîrmise la stînga şi se încadrase pe şoseaua Piteşti-Rîmnicu Vîlcea.

- Uite, Geto, aceasta e Valea Bascovelor! Se zice că sub ţurţudanul acela, în măruntaiele lui, s-ar afla petrol!

l

18 – 24 august 2020

RM

cca. 3000 de ani, sărbătoarea nu avea actualul nume și nici o dată fixă, iar cuvîntul „nian“ avea sensul de recoltă bogată la toate culturile. Începînd din Sec. I î.Chr., chinezii au numit Anul Nou – Sărbătoarea de Primăvară.

Scopul calendarului lunar chinezesc a fost acela de a reglementa muncile agricole în funcție de condițiile naturale. Importanța calendarului lunar și, implicit, a Sărbătorii de Primăvară, este definitorie pentru lumea chineză și întregul Extrem Orient – cultivarea intensivă a pămîntului, ca ocupație de bază, la sfîrșitul Comunei Primitive – începînd cu Dinastia Xin și pînă în prezent, chinezii, la fel ca românii și strămoșii daco-romani, sînt, în principiu, un popor de țărani – oameni ai țării, oameni ai pămîntului, un popor sedentar, stabil, statornic, un popor civilizat și civilizator (n.n. – în prezent, populația Chinei este formată 80% din țărani). Lumea chineză nu este, însă, uniformă, unilaterală, precum ar părea la prima vedere, chinezii nefiind doar un popor agricol, ci, în aceeași măsură și un popor de meșteșugari, negustori, cărturari etc. Într-un cuvînt – un popor „complet“, reflex al societății umane în ansamblu.

Revenim la prezenta temă, menționînd că începutul anului lunar semnifică începutul primăverii și al muncilor agricole. Făcînd o paralelă cu tradiția românească și europeană, semnalăm că poemul popular românesc „Plugușorul“, care se interpretează cu ocazia Anului Nou, reprezintă, la fel ca Sărbătoarea de Primăvară, manifestarea bucuriei oamenilor pămîntului, țăranii, cu ocazia începerii muncilor agricole. Urmînd

aceeași paralelă între tradițiile celor două popoare de țărani – românii și chinezii – remarcăm faptul că în „Plugușorul“, cel care dă startul muncilor agricole este Împăratul Traian, cuceritorul Daciei și întemeietorul poporului român. Mărturiile istorice din Roma Antică atestă că împăratul era cel care, simbolic, la începutul anului calendaristic, ce coincidea cu începutul primăverii, pe 1 martie, trăgea prima brazdă de arătură, ca semnal al începerii lucrărilor agricole.

Similar, inaugurarea oficială a Anului Nou Chinezesc/Sărbătorii de Primăvară se făcea în China veche, inclusiv în Dinastia Tang, de către Împărat/ Fiul Cerului. Acesta oficia la Altarul Cerului, înălțînd rugăciuni, aducînd ofrande și implorînd Cerul – asimilat cu Shang Di, Divinitatea supremă și Întîiul Strămoș al Casei Imperiale Chineze, indiferent de dinastie – să asigure recolte bogate. Cu ocazia Sărbătorii de Primăvară, Împăratul Chinei, asemenea cu Împăratul Romei, inaugura anul agricol, arînd în mod ritualic o brazdă de pămînt.

Conform tradiției, cu ocazia Sărbătorii de Primăvară se oferă sacrificii/ofrande divinităților și strămoșilor. Începînd din epoca ancestrală și pînă în prezent, Sărbătoarea de Primăvară este manifestarea unității familiei – entitatea de bază a societății. Este de dorit reunirea tuturor membrilor familiei la masa de sărbătoare. Cei care și-au părăsit locurile natale sau patria se străduiesc să se întoarcă acasă. (va urma) Christina Meiţă-Tang

să se deprindă cu lentile de contact. La începutul legăturii lor, Onassis traversa lumea în avion pentru simpla plăcere de a o strînge o clipă în braţe. Azi, acele timpuri au apus. Ea este aceea care trebuie să se ducă acolo unde se află el. Şi-a vîndut apartamentul de pe via Buonarroti, de la Milano, pentru a-şi cumpăra unul la Paris, ca să fie astfel pe axa Onassis, avînd ca poli Londra şi Monte Carlo. „La Milano, unde fiecare din izbucnirile ei făcea mai mult zgomot decît apariţiile pe scena de la Scala, mi s-a spus: «Nu o veţi mai recunoaşte pe Callas, a devenit blîndă şi supusă ca un mieluşel. Onassis a operat acest miracol». Este incredibilul adevăr. Ea care se mîndrea că avea întotdeauna în jur o mulţime de fotografi, la Monte Carlo duce viaţa unei femei care fuge de lume.

Se ascunde în camera de la etajul al III-lea de la hotel şi nu iese decît noaptea, trecînd pe scara de serviciu”. În ciuda oricărei supărări, trebuie salvate aparenţele.

Onassis, regele Cesareei, acceptă totul. Callas a devenit cu adevărat Violetta care se topește în faţa bărbatului înainte de a-l adora, căci pentru asta e făcută. Într-o zi va surîde: „Viaţa noastră era un infern, dar cu banii pe care aveam!”. În acei ani, după marea ei epocă, croazierei disperate de pe Christina îi urmează iadul „blestemaţilor”. În doi se sfîşie mai bine.

***

Credincioasa soţie, profesoară de geografie, a găsit în sfîrşit prilejul să-şi etaleze cunoştinţele.

- Fănele, cred că geologii au dreptate! După cum observ, am intrat în ulucul subcarpatic. Cum ne uităm spre dreapta vedem poalele Munţilor Făgăraş.

- Bravo, Geto, se pare că eşti o bună profesoară de geogravarză. Uite aici, pe stînga, se află unitatea militară pe care o voi inspecta începînd de mîine. Acum însă vom merge în satul meu natal, Bădenii Dăniceilor.

- Şi cît mai avem de mers pînă acolo?

- Circa o oră. Mai avem de parcurs 40 km. Cînd eram copilandru distanţa asta o făceam pe jos cu tata.

- Chiar mergeaţi pe jos?

- Vorba vine... Întotdeauna ne pica o ocazie. Ba o căruţă trasă de cai, ba un camion încărcat cu lemne...

Maşina urca coasta Zamfireştilor. Pe platoul Zam­ fireşti, călătorilor le apăru o imagine de basm. O poiană cu iarba înaltă, străjuită de o lizieră de brazi, aducea aminte de locurile descrise de George Coşbuc în Nunta Zamfirei...

- Geto, uite aşa, să te pun la încercare! Cine a scris versurile astea? ,,Nu cerceta aceste legi,/Că eşti nebun, cînd lenţelegi!/Din codru rupi o rămurea,/Ce-i pasă codrului

Şi totuşi Callas îşi va relua activitatea solistică.

Vocea ei pare că e mai bună acum, viaţa nocturnă nu a distrus-o total, este chemată în Grecia cu binecuvîntarea lui Onassis, pentru care o seară la Epidaur are o aură aproape sacră. Va coborî din nou în arenă la sfîrşitul lui august 1960.

Mai înainte, împinsă de EMI a încercat să revină la disc şi, în iulie, a înregistrat cîteva arii în Anglia.

Semiramida de Rossini, aria Armidei: „D’amore al doce impero” şi „Arrigo, ah parli a un core” din Vecerniile siciliene. Dar înregistrarea realizată sub bagheta lui Antonio Tonini, cu care nu e deprinsă să lucreze, a durat mult, şi Callas nu-i nici ea satisfăcută. Mai exista şi un proiect de concert la Ostende în faţa căruia Callas a dat înapoi în ultimul moment: reprezentaţiile cu Norma la Epidaur se anunţă prost.

Cu atît mai rău cu cît în seara premierei o ploaie torenţială cade asupra teatrului antic şi spectacolul de gală trebuie amînat. Nu am uitat scandalurile provocate de ultima apariţie a Mariei la Atena: era gata să cadă guvernul pentru ea. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY de ea!/Ce-i pasă unei lumi întregi/De moartea mea?”?

- Sînt versuri din Moartea lui Fulger. Nu mi-a fost greu să le recunosc. A trebuit să le comentez la Examenul de Bacalaureat.

- Geto, mă bucur că ai cunoştinţe literare şi îţi voi face o mărturisire. De mai multă vreme mă bate gîndul să scriu poezii. Acolo, pe front, am scris cîte ceva. Ziarul de front mi-a publicat poezia Nistrul care se încheia aşa: ,,Nistrule, fluviu pribeag,/Malurile tale toate/Le păzesc acelaşi steag,/Dătător de libertate!”.

- Scrie, Fănele, pe mine nu mă va deranja dacă vei ajunge un poet recunoscut.

Geta Genoiu era fermecată de peisaj. Maşina urca şi cobora dealurile Cotmenei. În vale se vedea pitită printre stejari Mînăstirea Cotmeana. De fiecare dată cînd o vedea, Fănică Genoiu simţea fiori pe şira spinării.

- Geto, uite şi Mînăstirea Cotmeana, unul din cele mai vechi lăcaşuri din Ţara Românească!

Geta îşi privi soţul copleşită de dragoste.

- Fănică, ce mult îţi iubeşti tu locurile natale. Se vede că eşti tare mîndru de ele. (va urma)

Florin Iordache

RM

Nr. 1550

l

23

18 – 24 august 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (44) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (8)

Rothschild oferă fonduri (2) Îşi extinde în continuare activitatea, achiziţionează terenuri pe care abia ţîşnesc primele picături de petrol – precum cele din Groznîi (din Caucazul septentrional), îşi încearcă norocul chiar în stepele uralice, neexploatate la ora respectivă, preia, de la Rothschild, „Ural Caspian Petroleum, Societatea de naftă a Mării Caspice, Compania de mazut” şi altele; în Egipt, înfiinţează „Anglo-Egyptian Oil Fields”, apoi priveşte spre America Latină şi cea Centrală ş.a.m.d. „Mai puternic decît Rockefeller, mai puternic decît Nobel sau casa Rothschild, Deterding sesizează importanţa politică a petrolului. Politica petrolului şi politica internaţională sînt încă noţiuni separate; clar ele nu sînt decît un singur lucru în capul lui Deterding”. Observînd cele de mai sus, se aminteşte că, spre deosebire de J. D. Rockefeller, Deterding e mult mai activ, vizitează în serie locurile unde miroase a petrol, neevitînd nici o călătorie, cît de lungă sau de dificilă ar fi. Modul lui de a concepe afacerile determină schimbări în optica multora dintre magnaţi, începînd chiar cu „Oil-King”,

Memoriile unui celebru criminalist român (124) ,,Omul cu ciocanul” (23) Studiind manuscrisele şi fiecare însemnare zilnică am putut deduce că Romulus era obsedat de însărcinarea divină privind exterminarea femeilor în urma discuţiilor prealabile cu „Satana“ în şifonier – loc preferat pentru rugăciune şi jertfe prin foc. Interesant că împrejurarea din 1968, cînd el a depăşit semnalul staţiei Huedin, tot din dispoziţia „Satanei“ – aşa cum susţinea – a fost înscrisă în cadrul „vedeniilor“ anterior consumării sale.

Am concluzionat deci că orice dispoziţie a „Satanei“ era executată de Romulus cu rigurozitate.

Aspectele descoperite ne-au format convingerea că ne aflăm în faţa asasinului care era căutat de peste un an de zile. Nu ne puteam despărţi de caietele manuscris pe care le studiam cu interes; încercam să descifrăm, să înţelegem chiar semnificaţia anumitor fraze incoerente.

Sublinierile şi fotografierea unor pasaje ne furau, pe nesimţite, din timpul necesar celorlalte activităţi.

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (76) Demersuri americane pentru crearea unei forțe arabe de pace (4) Şedinţa în plen a început pe 10 august, la ora 14,30. Mubarak prezida avînd alături un secretar general al Ligii Arabe, Chadli Klibi, mut, redus la rolul de figurant. Paisprezece şefi de stat şi suverani, cinci delegaţii guvernamentale şi şeful OEP, Yasser Arafat, sînt prezenţi. Tunisia este absentă. Preşedintele egiptean cere „retragerea tuturor forţelor irakiene din Kuweit, respectarea drepturilor poporului kuweitian şi restabilirea guvernului legitim care exista înaintea invaziei”. Dar, implicit, el va critica acordul Arabiei Saudite pentru primirea trupelor americane.

Fahd este furios. Mai tîrziu, va spune unei persoane din anturajul său: „Am luat această hotărîre pentru că fotografiile din satelit pe care mi le-au arătat americanii dovedeau că ameninţarea irakiană este reală şi de asemenea pentru că am încredere în George Bush. Îl cunosc de mult timp, de cînd eu eram ministru al Internelor iar el director al CIA”.

Să revenim la Deterding, cel cu mintea atît de ascuţită, foarte implicat în lumea petrolului şi tinzînd cu încăpăţînare spre mondializarea activiiăţii lui „Royal Dutch-Shell”. Deocamdată, ţarismul rus se află, în 1910, într-o permanentă convulsie socială şi politică, pe care autorităţile încearcă s-o potolească în diverse feluri: astfel, de la Petersburg, capitala imperială, într-o bună zi, sosesc ştiri alarmante despre un pogrom violent, ce ar fi avut loc într-o anume regiune. Veştile ajung şi la

familia Rothschild, la Paris, nu departe de „Place de l’Etoile”, pe o stradă liniştită, unde cel mare dintre fraţi, baronul, neliniştit de conţinutul articolelor din ziare pe această temă, se confesează juniorului: „Am face mai bine să ne retragem”. Deşi, după Nobel, sînt cei mai mari producători de petrol din Caucaz, Rothschildzii nu doresc să mai păstreze concesiunea; după o analiză sumară, se conving că o combinaţie solidă cu Deterding s-ar dovedi rentabilă. Or, ultimul, exact asta doreşte şi nimic în plus. Aşa că, în 1911, imensele proprietăţi caucaziene ale grupului Rothschild trec la Deterding cu următoarele preţuri, apreciate, la ora respectivă, drept derizorii: pentru 4/5 dintre ele, familia obţine 4 milioane florini acţiuni la „Royal Dutch” şi 240.000 de lire acţiuni la „Shell”. În următorul an, Deterding şi Samuel au un beneficiu, din acelaşi petrol, de 2.500.000 de ruble aur. Ei vor produce 1,5 milioane tone petrol pe an, dar casa Rothschild e preocupată deja de altele: este banchera firmei „Shell”. Nu-i de mirare, aşadar, că Deterding are în cap numai ideea achiziţionării unor noi terenuri – Egipt, Siam (Thailanda), China, America de Sud – şi, evident, a creării de noi filiale în Filipine, Curaçao, Balcani. În scurtă vreme şi în Europa reuşeşte performanţa – căci, orice s-ar spune, acesta e cuvîntul!

– eliminării trustului „Standard Oil” din Germania, Marea Britanie, Franţa. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

Eforturile însă n-au fost inutile pentru că, în final, din contextul înscrisurilor desprindeam şi particularităţile modului de a acţiona al criminalului, ca de exemplu: – „Jertfe prin foc şi tămîie în şifonier“; „focul şterge tot“ (în cele trei cazuri cu incendii, două au avut focarul într-adevăr în şifonier); – „Femeile să fie omorîte în mod diferenţiat: prin înec, lovituri de ciocan în encefal, lovituri de secure, asfixie, sugrumare, lovituri de cuţit” (important că aceste procedee au fost folosite în cele opt cazuri); – „Să se intre în case în chip de cumpărător prefăcut, cu care ocazie se pot vedea încăperile şi cine rămîne acasă în cursul zilei“. La una din crime „Satana“ ar fi hotărît să se acţioneze în haine de soldat (în cazul Teodora victima l-a văzut pe necunoscut în haine militare, iar sora lui Romulus putea să-i ofere acestuia asemenea haine fără să-i cunoască intenţiile, soţul ei fiind militar); – „...Satana cere deghizare ca la teatru, pentru derutarea miliţiei” (ulterior avea să se stabilească – şi prin declaraţiile femeilor cu care a avut relaţii – că Romulus obişnuia să-şi schimbe culoarea părului).

Mai toţi eram nerăbdători să stabilim în ce împrejurări bănuitul fusese depistat – în 13 februarie 1973 – şi internat în clinică. După perseverente căutări,

şeful miliţiei municipale ne-a informat că Romulus ar fi fost suspectat şi apoi lăsat în libertate fără o prealabilă percheziţie domiciliară, mapa lui aflîndu-se printre cele clasate. În timp ce prezentam şi cămaşa perforată, am putut lua cunoştinţă despre o altă împrejurare valoroasă în învinuire în sensul că, la două luni după omorul comis prin lovituri de cuţit, cînd suspectul fusese adus la miliţie de către doi subofiţeri, ea păstra încă pete roşii ce păreau a fi de sînge. Lipsa măsurilor de prudenţă din partea autorului, la acea dată, poate fi pusă pe seama degradării sale ca bolnav psihic, mai ales că acest aspect se sincronizează şi cu gradul de ferocitate crescînd, cel de-al şaptelea caz – din 16 decembrie 1972 – fiind singurul în care hemoragia abundentă putea să-i păteze cămaşa. Această afirmaţie a fost confirmată şi ea de două declaraţii ale unor martori, care se aflau în camera de triere a suspecţilor, unde fusese reţinut şi Romulus timp de cîteva ore. Şeful miliţiei municipale şi-a amintit că a discutat cu suspectul... Conducerea inspectoratului a reuşit la scurt timp să identifice ofiţerul care fusese însărcinat cu internarea lui Romulus în clinica de psihiatrie. Trebuia însă să se stabilească cine a ridicat cămaşa pătată de sînge. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Încă de la sosire, delegaţii saudiţi îi evită ostentativ pe omologii lor irakieni. Alte detalii fac această întîlnire încă şi mai surprinzătoare. Nerespectîndu-se ordinea alfabetică, delegaţia Qatar-ului a fost intercalată între Irak şi Kuweit pentru a evita noi dispute şi jigniri. Cînd Mubarak şi-a încheiat discursul, spunînd că „arabul Secolului XXI nu trebuie să fie un om neputincios, pierdut în tenebrele ignoranţei şi insuccesului; naţiunea arabă nu trebuie să fie «omul bolnav al acestui secol»“, emirul Jaber şi Taha Yassin Ramadan - care, în cele din urmă, a acceptat să-şi lase revolverul la intrare - au aplaudat.

Acesta va fi singurul moment de unanimitate.

După încheierea discursului, şedinţa este ridicată.

Toţi participanţii merg la rugăciunea de vineri din moscheea amenajată în interiorul palatului congreselor.

La ora 15,30, începe reuniunea cu uşile închise.

Ea se va prelungi timp de cinci ore şi unul dintre şefii de delegaţie o va considera drept „cea mai dăunătoare unităţii arabe”.

Yasser Arafat afirmă că, încă de cînd s-a aşezat pe locul său, a avut surpriza de a găsi textul unui comunicat care fusese deja aşezat acolo. Un text scris în engleză şi tradus în arabă. Acest fapt a fost confirmat de patru alte delegaţii. Pe de altă parte, şefii OEP au putut măsura

amploarea izolării lor. Numeroşi şefi de stat nu au răspuns la salutul lor sau le-au întors spatele ostentativ, pentru a evita obligaţia de a discuta cu ei. Palestinienii plăteau astfel sprijinul dat lui Saddam Hussein. Chiar şi regele Iordaniei, care admite că a subestimat amploarea reacţiei Occidentului, a luat treptat distanţă faţă de şeful statului irakian. El a recunoscut guvernul kuweitian aflat în exil şi a acceptat să subscrie la un program de sancţiuni elaborat de Naţiunile Unite care, mai tîrziu, va duce la închiderea portului iordanian Aqaba unde sînt debarcate numeroase mărfuri transportate apoi spre Irak.

Delegaţia irakiană atacă violent fostul guvern kuweitian iar Mubarak îi intrigă pe toţi cu felul în care conduce dezbaterile. Arafat, după o introducere lungă şi confuză, încearcă să propună un plan.

Mubarak, nerăbdător, anunţă: - Revino la ordinea de zi, timpul ne presează.

- Propun, reia Arafat, ca cinci state, Iordania, Yemenul, Algeria, Egiptul şi Palestina să formeze un comitet de mediere care va pleca în cursul următoarelor ore la Bagdad... (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

care, în vreme ce în ţară se războieşte cu statul, în afară beneficiază din plin de protecţia lui. Nu, nu este nici un paradox aici: în ochii americanului simplu, „Standard Oil” trebuie pedepsită pentru tendinţele acaparatoare, dar, în domeniul extern, aceeaşi faptă este conformă cu intenţiile dominatoare ale proaspetei puteri sosite în grupul celor ce-şi dispută lumea. Oricîte procese i se intentează trustului „Standard Oil”, cînd e vorba de acţiunile sale vizînd pieţe din afara Americii, acuzaţiile, cît de multe, nu mai intră în discuţie sau, pur şi simplu, nu mai există. Nu, nu e ciudat, atunci cînd ne amintim că tendinţele expansioniste americane sînt în plină afirmare, avînd portdrapel „Standard Oil” şi implicit interesele marilor monopoluri. De fapt, cum am mai arătat, aici se află şi una dintre cheile lungirii fără noimă a proceselor anti-trust sau a netranspunerii în practică a deciziilor tribunalelor.

Privind mai departe (1)

24

Nr. 1550

Doza de sãnãtate Efectele distructive ale ficatului bolnav asupra celorlalte organe În medicina clasică, principalele cauze ale îmbolnăvirii ficatului sînt consumul excesiv de alcool și infectarea cu viruși. Cercetările realizate în ultima perioadă au relevat și alte cauze care conduc la îmbolnăvirea ficatului. În întreaga lume, afecțiunile acestuia sînt pe primul loc în ceea ce privește cheltuielile din domeniul asigurărilor de sănătate.

Cancerul celulelor ficatului este a doua cauză a mortalității în întreaga lume. Revista de cercetare germană ,,Die deutsche Leberstiftung” afirmă că noxele toxice eliberate prin abuzul de medicamente de sinteză, bolile autoimune sau moștenite genetic, inflamațiile de pe ductul colecist, bacteriile patogene și paraziții contribuie masiv la îmbolnăvirea ficatului.

Alimentația necorespunzătoare sau lipsa activității fizice duc la un ficat gras, care, mai departe, duce la inflamații, ficat fibromatos sau chiar la ciroză. Curios este faptul că în ultima perioadă au fost raportate cazuri de copii care suferă de ficat gras, îndeosebi în rîndul celor supraponderali.

Alimentația procesată este astăzi tot mai prezentă pe mesele noastre. În alimente s-au descoperit peste 200 de molecule sintetice, pe care organismul nu știe cum să le metabolizeze, deci le depune în spațiul dintre celule, locul în care este lăsată și hrana celulelor.

Influențele genetice și epigenetice pot duce la îmbolnăviri ale ficatului, dereglări în microbiomul intestinal, o mucoasă intestinală care are bariera de apărare întreruptă, un sistem imunitar scăzut – toate acestea pot duce la asemenea boli autoimune ale ficatului.

Ficatul joacă un rol primordial în menținerea imunității corpului, ne apără de infecții virale prin eliberarea de interferon și de diabetul tip II, iar funcționalitatea optimă a ficatului este esențială în orice boală cronică.

Din cele descrise rezultă că: ficatul este organul de care depinde cel mai mult viața noastră, are legătură

directă cu subconștientul nos­ tru. Medicina alternativă chi­ neză se bazează pe principiul: ,,Observă starea ficatului și vei cunoaște imediat starea de sănătate a pacientului”.

Ficatul este un organ ier­ tător și tolerant, care are capacitatea de a se reface în aproximativ un an chiar și în urma intervențiilor chirurgicale. Are nevoie de o alimentație cît mai puțin procesată și multă odihnă.

Medicina energo-informațională începe trata­ men­­tele cu o curățare a întregului organism la nivel de celulă și a spațiului extracelular. La nevoie, se realizează și ședințe de drenaj limfatic. Oferă terapii blînde, fără durere și mai ales fără medicamente, bazate pe informația pacientului și este în măsură să readucă ficatul la funcționarea optimă. În terapiile oferite de medicina energo-infor­ mațională, în primă fază ne axăm pe ficat, imunitate și metabolism, deoarece terapeuții noștri privesc ficatul ca pe un soare în organism, ale cărui raze sînt organele corpului.

Pe parcursul terapiilor se discută, desigur, și stilul de viață al pacientului și aspecte care țin de alimentație.

Analizele de sînge pe care unii pacienți, chiar la recomandarea noastră, le fac după încheierea terapiilor, atestă valori în parametrii normali.

Medicina energo-informațională vă pune la dispoziție tratamente moderne, ședințe de aproximativ 50 de minute, în urma cărora putem oferi un diagnostic și un buletin de analize energetic. Terapiile efectuate au la bază fizica cuantică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

l

18 – 24 august 2020

RM

TERAPIA 4W – zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutrali­ zarea frecvențelor patologice emise de viruși/ bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

RM

Nr. 1550

l

25

18 – 24 august 2020

CARTEA DE AUR E P I L O G (2)

Acest Album anticipează, în felul său, „Paginile Aurii” din zilele noastre, care au ca motto deviza: „Cine nu e prezent aici, nu există”. Cîte ciudăţenii şi curiozităţi nu se află aici! Cîtă viaţă palpită, de la o zi la alta, de la o lună la alta, de la un an la altul! Eroii Condicii de Drum nu sînt alţii decît părinţii şi bunicii acelora care aveau să populeze societatea românească contemporană. Am întîlnit chiar şi un Paul D. Goma, prefect de Prahova, în 1914. E şi un Villacros („rudă” cu Pasajul din Bucureşti) şi un Beller („rudă” cu strada de lîngă Piaţa Dorobanţi) şi atîţia alţii, care au însemnat ceva la vremea lor şi, într-o formă sau alta, şi-au perpetuat numele. Şi aici se poate observa clivajul necruţător pe care l-a făcut Vasile Pârvan prin împărţirea societăţii româneşti în „preoţii hranei” şi „preoţii jertfei”. Fiecare oficiind în altarul altei biserici. Unii exploatînd, la maximum, toate evenimentele, pentru a-şi atinge scopurile de înavuţire şi a-şi stinge setea hormonală de faimă – alţii idealişti şi, în final, sacrificaţi, ca toţi cei care urmează pilda Mîntuitorului. Un „preot al hranei” a fost ministrul Alecu Constantinescu-Porcu, emblemă a tagmei „descurcăreţilor” din toate epocile şi din toate ţările. El este acela care, pe criza teribilă a vagoanelor de cale ferată necesare transportării trupelor noastre pe frontul din Moldova, în 1917, s-a învîrtit de 17 vagoane pentru a-şi pune la adăpost averea personală. La el se referea, în mod direct, Octavian Goga atunci cînd a suferit depresia psihică datorată dezastrului înregistrat de Armata Română la Turtucaia: „Ţară minoră… Ţară de secături… O ţară în care un Alecu Constantinescu-Porcu e ministru îşi merită soarta”. Pe de altă parte – repet, ca semn că Istoria se petrece o dată, dar se scrie de mai multe ori – Regina Maria îl aprecia din cale-afară pe acest jolly-joker politic. Am să reproduc, pentru ultima oară, un paragraf din amintirile acestei femei alese, dar mult prea libertină pentru gustul şi reperele morale ale societăţii româneşti141: „Printre miniştrii liberali era unul, Alecu Constantinescu, om de o destoinicie neobişnuită, care întemeiase o foarte bună organizaţie cu scopul de a ocroti familiile celor chemaţi (din pricina vremurilor ameninţătoare) să-şi facă serviciul militar timp mai îndelungat decît de obicei. Banii aveau să fie împărţiţi cu ajutorul acestei organizaţii. Constantinescu avea o fire plină de avînt, era mic, gras, jovial, şiret şi cît se poate de priceput; avea o siguranţă de sine care te molipsea. Lui Alecu Constantinescu toate lucrurile i se păreau cu putinţă, chiar şi cele socotite de alţii nu prea corecte. Cu o sclipire şireată a ochiului, era totdeauna gata să netezească orice încurcătură. Duşmanii lui îl acuzau de numeroase fapte nepermise; însă, din punctul de vedere practic, însuşirile lui îi întreceau cu mult cusururile deoarece avea minunatul dar de a învinge greutăţile şi de a găsi dezlegare celei mai încîlcite situaţii.

Nimic nu-l speria pe acest om rotund la trup, care era totodată şi un nepreţuit împăciuitor al vrajbelor şi care ştia să se plaseze minunat de bine între adversarii cei mai îndîrjiţi. Ca tovarăş de călătorie era încîntător şi plin de haz, şi totodată un organizator fără seamăn. Îi plăcea să-i meargă toate în plin: hrană bună, ospătare bună; mai avea şi calitatea de a trece cu vederea latura neplăcută a vieţii”.

Răsfoiesc, din nou, monumentala lucrare, făcută de mînă (cum sună reclama la atîtea mărfuri, prin mai toate magazinele lumii, fiindcă una e să cumperi o marfă de serie, şi alta e să achiziţionezi ceva în care s-a pus suflet, s-a investit dragoste): seamănă cu romanul Cimitirul Buna Vestire, al lui Tudor Arghezi, în care morţii glorioşi au înviat, ca prin minune, şi au pornit pe calea nemuririi, într-un apus de soare purpuriu. Aceasta e mai mult decît o carte – e o icoană ferestruită, a neamului nostru atît de greu încercat, dar binecuvîntat de Dumnezeu cu inteligenţă, bun-simţ, eroism şi, după cum s-a constatat, cu o exemplară solidaritate în momente cruciale.

La 1899, un francez, pe nume René Paillot vizitează România şi lasă, pentru viitorime, o analiză splendidă a fibrei biologice şi morale a românului simplu142: „Ţăranul are o serie de calităţi native care fac din el un tip cu totul deosebit. Răzeşul român de prin partea Dunării este cel care, datorită tradiţiei orale, ştie tot felul de lucruri despre flori, animale, stele, evenimente istorice. El are gesturi nobile, vorba aleasă, iar graiul lui n-ar fi deloc nepotrivit într-un Parlament. Acest ţăran, prin energia lui nestăvilită, a salvat naţiunea română şi a

rezistat asupririi turceşti. El este cel care, în cele mai grele momente ale Istoriei, n-a încetat să cînte. Poporul care, pe lîngă credinţa în destinul său, are puterea să cînte chiar la necaz, acela este un popor mare şi are un loc rezervat la banchetul civilizaţiei şi al viitorului”. Oh, dacă ar cunoaşte astfel de profeţii şi aprecieri „negociatorii” noştri pentru aderarea la structurile euro-atlantice! Aşa şi cu Vasile Popa al nostru, ţăran de o tenacitate pe care aş compara-o cu cea a Dunării la Cazane: se zbuciumă neîncetat, dar tot îşi face loc şi merge mai departe. Condica de drum ar fi putut să ardă în vreun incendiu, sau să-şi şteargă cernelurile în vreo inundaţie – dar nu s-a întîmplat aşa ceva, ca semn că „fiecare carte are soarta ei” („habent sua fata libelli”).

Să nu uităm pilda cîinilor regelui dac Dromichete, care s-au unit la apariţia lupului! Am întîlnit în viaţă, fiecare dintre noi, cîteva exemplare de români care degajau o vitalitate excepţională şi ne făceau şi pe noi să ne simţim în siguranţă. Ele provin din straturile cele mai adînci ale rasei noastre ţărăneşti, de parcă ar izvorî direct din rezervorul daco-roman, fără alterările, contaminările şi accidentele de parcurs. Unii dintre aceşti oameni sînt caractere puternice în domeniul vieţii intelectuale, alţii sînt sportivi născuţi pentru a învinge, care îngenunchează tot ce le iese în cale, pe orice meridian al lumii, alţii sînt simpli muncitori la pădure sau pe ogor, dar cu o forţă irezistibilă, pe care parcă şi-o reglează în funcţie de obstacolul dat, însă de fiecare dată ies biruitori. Un astfel de român viguros, care îşi domina psihic şi fizic adversarii, este descris de Sextil Puşcariu în amintirile sale143, scena fiind demnă de un film de Epopee Naţională: „Italia declarase neutralitate. Privirile tuturor, mai ales ale braşovenilor, atît de aproape de graniţă, erau îndreptate asupra României. Ce va face ea? Gazetele scriau despre consilii de coroană la Sinaia. Numele lui Petre Carp se pronunţa cu simpatie din ce în ce mai mare. Take Ionescu şi Filipescu şi, mai ales, principesa Maria erau groaza saşilor braşoveni, care sperau mereu că românii vor merge cu Puterile Centrale. Nădejdea lor era regele Carol. Şi, într-o zi, venind la prînz de la cazarmă, cum mergeam pe Uliţa Vămii, văzurăm într-o vitrină portretul regelui Carol cu zăbranic negru. Ediţiile speciale ale gazetelor confirmau ştirea despre moartea lui. Atunci avui simţul clar că România va intra în război contra Austro-Ungariei.

Ofiţerii mă întrebau mereu ce va face România, ca şi cînd eu aş fi ştiut ceva. Adevărat că noi aveam ştiri mai multe decît ei, prin contactul necontenit cu prieteni şi rude din Ţară, dar nici aceştia nu ştiau să ne spună nimic precis. Gazetele, care la începutul războiului treceau graniţa, acum, de cînd aveau o ţinută antantofilă, erau oprite. Numai Universul se strecura uneori şi Seara germanofilă. E cunoscută festa ce a făcut-o cenzurii Goga, care a tipărit un număr incendiar al Epocii cu titlul gazetei Seara. Frate-meu Anton venea adesea la Braşov şi el îmi dădea amănunte. Era un duşman mare al nemţilor şi îmi povestea de grozăviile comise de ei în Belgia. (…) Românii din Ardeal, cu dorinţa, cu speranţa, fără nici o directivă politică, aveau numai instinctul lor ca sfetnic. Din instinct făcea spionaj croitorul Pavel, care, ca furnizor militar, stătea în legătură cu Statul Major din Bucureşti, din instinct se înfrăţeau flăcăii noştri pe front cu românii de sub alte stăpîniri, din instinct treceau unii graniţa sau se dau prizonieri, iar alţii luptau cu bărbăţie cu duşmanii neamului nostru. Era o vreme, după căderea Lembergului, cînd eram aproape siguri că România va intra în război în contra Austro-Ungariei. Atunci s-a întîmplat că, într-o seară, în cafeneaua Habermann din Sibiu, Ghiţă Stoica, boemul gazetar şi atleticul scriitor, chefuit, s-a sculat în picioare şi, scoţînd ceasul, a strigat cu glas de stentor: «Cine nu-i român n-are ce căuta în cafeneaua asta! Acu e douăsprezece fără zece. Peste zece minute să nu mai văd aici decît români!»

Lumea străină, care îl cunoştea şi îi ştia mai ales puterea muşchilor, a şters-o frumuşel, unul după altul, fără să aibă curajul să facă gură, convinsă fiind că România va declara război în noaptea aceea. Vreo doi inşi însă, patrioţi mai ţanţoşi, cutezară să murmure. Cînd ceasul bătea miezul nopţii, Ghiţă Stoica, luînd un achiu de biliard, începu să îmblătească între ei, alungîndu-i în cîteva clipe. Dimineaţa, cînd patrula de jandarmi voia să aresteze pe Ghiţă Stoica, acesta trecuse graniţa pe piscurile Carpaţilor”.

E posibil ca „elitiştii”, adepţii „alterităţii” pînă la „alterarea” propriului popor, persoanele cu „nas subţire”, să nu agreeze astfel de scene. Din fericire, nu aceşti indivizi dau trăsăturile dominante ale unei Naţiuni. Sînt momente, în Istorie, cînd cei care se simt capabili trebuie să se uite la ceas şi să strige: „Peste 10 minute să nu mai văd nici o secătură aici. Executarea!” Altfel, vorba lui

George Bacovia, e greu pe pămînt… Aş insista asupra uneia dintre virtuţile enumerate mai sus: ceea ce ţine România pe hartă, de sute şi sute de ani, în mijlocul atîtor duşmani, este bunul-simţ excepţional al românilor, care Îl impresionează parcă şi pe Dumnezeu. La oameni, simţul moral se dezvoltă o dată cu vîrsta. Tare mă tem ca, la ţări şi popoare, simţul moral să nu se atrofieze o dată cu trecerea timpului. În urmă cu aproape 70 de ani, un magistrat, pe nume Vasile M. Theodorescu, prim-preşedintele Tribunalului Timiş-Torontal, dădea dovadă de un spirit de previziune ieşit din comun, anticipînd insolenţa şi agresivitatea maghiară din România anului 2003144: „De 17 ani, activitatea românilor din Ţinuturile Unite este cîrmuită, în toate ramurile şi sub toate raporturile, de legile maghiare – creatoarele castelor şi privilegiilor – ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat în aceste colţuri de străveche Ţară Românească de la 1918 şi pînă azi.

De 17 ani, feudalul cod falimentar maghiar continuă să fabrice noi avocaţi milionari, aleşi parcă de ursită tot dintre minoritari… De 17 ani, nu reuşim să judecăm decît fleacuri, contravenţiuni… De 17 ani, o legislaţiune favorabilă presei minoritare încurajează campania de insulte, de destrămare şi de murdărire a sfintelor noastre sentimente, la adăpostul oricăror sancţiuni…

Este, oare, de mirare, în această situaţiune că românii continuă să se simtă asupriţi, izolaţi, vorbind pe şoptite limba lor strămoşească, adresîndu-se la nevoi mari tot «jurisconsultului ungur», neclădind şi nedorind nimic de natură să afirme geniul şi continuitatea românească pe aceste meleaguri, trăind cu frica nemărturisită a unui biet provizorat şi nereacţionînd de nici o manieră la tot mai intensa organizare a minoritarilor, în timp ce aceştia, conştienţi că în privinţa lor nimic nu s-a schimbat, continuă să-şi manifeste insolenţa faţă de exploataţii ţărani sau orăşeni transilvăneni, precum şi faţă de autoritatea românească, ale cărei dispoziţiuni şi ordine sînt, sistematic şi fără excepţie, sabotate?! Evident, nu.

Tragedia sufletului românesc din Transilvania continuă, încă, şi sub oblăduirea stăpînirii politice româneşti.

De 17 ani, de cînd persistă eroarea profundă a celor ce, în 1918 şi 1923, au reglementat viaţa legislativă a provinciilor unite, tînjim în speranţa că viitoarele coduri se vor inspira din obiceiul pămîntului românesc… Ţara noastră va deveni, sub raportul legislaţiei ce încearcă a i se da, o nouă, încăpătoare şi comodă patrie maghiară”. Şi să ne mai mire că s-a ajuns la grozăviile din 1940, cînd Armata şi instituţiile româneşti au părăsit, fără crîcnire, Transilvania de Nord-Vest? Şi să mai căutăm în altă parte explicaţiile dezonoarei de astăzi, cînd ungurii cer oficializarea limbii maghiare şi maghiarizarea actului de justiţie şi administraţie, reuşind să colonizeze economic o mare parte din Ardeal? Toate acestea îşi au originea în comportamentul nostru capitulard, în toleranţa dusă pînă la prostie, iar de la prostie pînă la sinucidere nu mai e decît un pas. Ni se răsucesc morţii în morminte, de revoltă faţă de maniera incalificabilă în care ne permitem să le batjocorim sacrificiul.

Omul obişnuit cînd vede cifra 955 se gîndeşte, automat, la telefonul de urgenţă al Poliţiei. Istoricul, însă, cînd vede cifra 955 face conexiuni adînci, mergînd înapoi, în timp, la anul bătăliei de la Augsburg, cînd germanii i-au zdrobit pe unguri… Am ajuns la concluzia că Istoria este ştiinţa care studiază felul în care specia umană îşi organizează viaţa pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, generaţie de generaţie, secol de secol, mileniu de mileniu. Există un numitor comun al tuturor modurilor de organizare, cu mult mai de preţ decît vînătoarea, războiul, dansul, portul, navigaţia, comerţul: cuvîntul. Adică partea de Dumnezeire din om, care, conform Bibliei, a fost la început, dar eu cred că va fi şi la sfîrşit. Dumnezeu, această iniţială mare care guvernează lumea. Dumnezeu, singurul care nu se gîndeşte niciodată la El. Eu, unul, citesc şi recitesc Biblia, ţin mîna la gură, de emoţie, şi din cînd în cînd oftez din rărunchi: „Aşa e!” La oamenii mari, cu adevărat, unele conexiuni esenţiale se realizează invers decît la ceilalţi: şi anume religia le zdruncină credinţa în ştiinţă. Nu-i de mirare că, după jertfe atît de grele de-a lungul mai multor zeci de generaţii, iubirea de Neam şi Ţară este, pentru români, o Religie.

Aici se termină analiza acestui document de o valoare istorică inestimabilă, pe care pot acum să-l numesc, în linişte: CARTEA DE ONOARE A ROMÂNIEI MARI.

Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)